PARADIGMA REGIMURILOR MATRIMONIALE CONVENŢIONALE ÎN

SISTEMUL NOULUI COD CIVIL ROMÂN. ABORDARE ISTORICĂ,

UTILITARISTĂ ŞI COMPARATIVĂ

I
 ABREVIERI
alin. - alineat
apud - citat(ă) de, citat(ă) după
art. - articolul/articolele
AUB - Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Drept
belg. - belgian
BGB - Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil german)
c. - contra
cap. - capitolul
C. belg. DIP - Codul de drept privat internaţional belgian
C. civ. - Codul civil
C. civ. it. (fr.) (Q.) - Codul civil italian (francez) (Québec) etc.
CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C. fam. - Codul familiei
C. Jud. - Revista „Curierul Judiciar”
CJUE - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Convenţia - Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană a drepturilor omului)
coord. - coordonatori
C. pr. civ. - Codul de procedură civilă
Cass. fr. - Curtea de Casaţie franceză
C. Ap. - Curtea de Apel
CSJ - Curtea Supremă de Justiţie (1990-2003)
dec. - decizia
dec. civ. - decizia civilă
ed. - ediţia
Ed. - Editura
EGBGB - Legea introductivă la Codul civil german
eod. loc. - eodem loco, „în acelaşi loc”
etc. - etcaetera („şi celelalte”)
fr. - francez
ex. - (de) exemplu
ibidem - în acelaşi loc
idem - acelaşi autor
infra - mai jos
II
 IPRG - Legea austriacă asupra dreptului internaţional privat
it. - italian
ÎCCJ - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României
Jud. - Judecătoria
Lg. elv. DIP - Legea federală elveţiană asupra dreptului internaţional privat din
18 decembrie 1987
loc. cit. - locul citat
LPA - Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil
M. Of. - Monitorul Oficial al României, Partea I
NCC -Noul Cod civil
nr. - numărul
op. cit. - opera citată
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. - pagina
pp. - paginile
par. - paragraful
passim - în diverse locuri
pct. - punctul
PR - Pandectele Române
RDC - Revista de Drept Comercial
Rev. crit. DIP - Revue critique de droit international privé
RID comp. - Revue Internationale de Droit Comparé
RRD - Revista Română de Drept
RRDP - Revista Română de Drept Privat
RTD civ. - Revue trimestrielle de droit civil
s.n. - sublinierea noastră
secţ. - secţiunea
s. civ. - secţia civilă
s. civ. propr. int. - secţia civilă şi de proprietate intelectuală
sent. civ. - sentinţă civilă
Studia - Studia Universitatis Babeş-Bolyai - Series Iurisprudentia
supra - mai sus
ş. a. - şi alţii
III
trad. ns. - traducerea noastră
TS - Tribunalul Suprem
UINL - Union Internationale du Notariat Latin
urm. - următoarele
vol. - volumul

IV
ZGB - Zivil Gesetzbuch (Codul civil elveţian)

1
 TITLUL PRELIMINAR

Motto: A cerceta înseamnă a vedea ceea ce toţi oamenii văd

şi a gândi ceea ce nimeni nu a mai gândit.
(Albert Szent-Györgyi – laureat al Premiului Nobel pentru medicină)

Despre familie, Victor Hugo spunea că este „cristalul societăţii: nu se dizolvă”, în vreme ce
filozoful Jean Jacques Rousseau considera că „Familia este cea mai veche dintre toate societăţile şi
singura naturală.”
Tradiţional, fundamentul juridic al raporturilor de familie îl reprezintă căsătoria 1, a cărei
însemnătate era astfel subliniată în literatura clasică: „Căsătoria este un contract care interesează
mai mult persoanele decât bunurile, a cărui importanţă întrece chiar interesele soţilor şi se întinde la
societatea întreagă şi despre care s-a zis că este întotdeauna parte în toate căsătoriile, cu toate că ele
sunt contractate de particulari.”2
În acest context, este interesant de evocat şi perspectiva asupra căsătoriei pe care o îmbrăţişau
redactorii Codului civil Carol al II-lea. Astfel, căsătoria era concepută „nu atât ca un legământ
contractual, care-şi găseşte finalitatea în desfătarea egoistă a soţilor”; în căsătorie – arătau aceştia –
„trebue, înainte de toate, să vedem copilul, adică viitorul neamului, trebue să vedem căminul
familiei, păstrător al acelor tradiţii româneşti, în cadrul cărora se va forma sufletul copilului.” 3
Această epocă pe care o traversăm, dominată de incertitudini, de o repunere în discuţie a
valorilor tradiţionale, proiectează o nouă lumină asupra instituţiei căsătoriei, atât din punct de
vedere sociologic, cât şi juridic, căsătoria trebuind să suporte o concurenţă acerbă din partea
diverselor forme de parteneriat sau uniuni de fapt.
Se poate afirma, fără teama de a greşi, că dintre toate actele şi faptele juridice care dau naştere
raporturilor juridice de familie, căsătoria generează cele mai numeroase efecte patrimoniale asupra
persoanei. Starea de persoană căsătorită induce un întreg cortegiu de drepturi şi obligaţii

1
În monumentala sa operă, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, D. Alexandresco aprecia că „În toate
legislaţiile, căsătoria este, a fost şi va fi baza familiei.” (vol. VIII, Partea I, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916, p. 2).
Pentru a sublinia importanţa instituirii normelor juridice vizând instituţia căsătoriei, în general, şi „regimul asociaţiei conjugale” , în
special, D. Alexandresco redă un citat din opera De legibus a unuia din cei mai mari filozofi ai antichităţii, Platon: „Pentru ca o
republică să fie bine constituită, cele dintâi legi trebuie să fie acelea care reglementează căsătoriile.”
2
În acest sens, v. A. Colin, H. Capitant, Curs elementar de drept francez, 1940, p. 141 apud P. Perju, Consideraţii generale
asupra noului Cod civil (Titlu preliminar, Persoane, Familie, Bunuri), în Dreptul nr. 9/2009, p. 23.
3
A se vedea Codul civil Carol al II-lea, ediţie oficială – Ministerul Justiţiei, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1940 -
Referatul către Consiliul de Miniştri, p. 654.

2
patrimoniale între soţi, circumscrise vieţii de familie, în cadrul cărora raporturile afective 4 dintre
soţi prevalează adeseori asupra intereselor egoiste, materialiste ale unuia dintre ei. În plus, persoana
căsătorită, care intră cu terţii în reţeaua de raporturi juridice ce formează circuitul civil, nu poate fi
privită ca un cocontractant obişnuit, ecuaţiile de natură patrimonială tinzând a se complica, prin
apariţia unor necunoscute suplimentare.
Cheia de rezolvare a acestor ecuaţii pecuniare, în care sunt implicate persoanele căsătorite, ne
este oferită de instituţia regimurilor matrimoniale care, într-o formulare sintetică, desemnează
ansamblul regulilor ce guvernează raporturile patrimoniale ale soţilor.

I. Argument - importanţa şi actualitatea temei propuse. Stadiul cercetării ştiinţifice în

materia studiată
Perspectiva materialistă a uniunii conjugale reprezintă, fără îndoială, o temă privilegiată,
universală şi atemporală, care a inspirat de-a lungul timpului pictori, scriitori etc. 5
În literatura juridică străină, problematica regimurilor matrimoniale a fost intens explorată în
cuprinsul unor tratate, monografii, teze de doctorat etc., generând adeseori vii polemici doctrinare şi
punând la încercare simţul juridic, dar şi perspicacitatea judecătorilor naţionali. Căci dreptul
regimurilor matrimoniale este unul complex, aflat la răscrucea dintre dreptul familiei, dreptul
succesoral, reglementările privitoare la bunuri şi obligaţii etc., multe dintre instituţiile şi
mecanismele dreptului comun suferind în această materie „deformări” explicabile prin necesitatea
adaptării lor la specificul raporturilor dintre soţi.
În ceea ce priveşte situaţia din doctrina română, trebuie subliniat faptul că, dacă sub imperiul
reglementării din cuprinsul Codului civil de la 1864 instituţia regimurilor matrimoniale
convenţionale deţinea o poziţie specială, uneori privilegiată, odată cu abrogarea în anul 1954 a
dispoziţiilor art. 1223-1293 C.civ. privitoare la contractul de căsătorie şi drepturile respective ale
soţilor, perspectiva s-a schimbat radical, lunga şi bogata tradiţie în România fiind astfel întreruptă.
Codul familiei avea să impună un regim matrimonial unic, legal, imperativ şi imutabil,
interzicând în mod expres, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile matrimoniale care ar
4
Este îndeobşte cunoscut faptul că relaţiile de natură personală care iau fiinţă prin încheierea căsătoriei se circumscriu unui
domeniu vast. În condiţiile în care majoritatea raporturilor dintre soţi sunt de natură morală, ele nu capătă o consacrare juridică,
rămânând a fi guvernate de normele etice. Dreptul nu este însă cu totul străin de morală. Dimpotrivă, se pare că normele juridice îşi
trag seva (şi) din morală. Pentru surprinderea esenţei teoriilor exprimate cu privire la binomul „drept-morală”, v., spre exemplu:
H.L.A. Hart, Pozitivism şi separaţia dintre drept şi morală, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2008, pp. 137-162; L.L.
Fuller, Pozitivism şi fidelitate faţă de drept – o replică dată profesorului Hart, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2008, pp.
149-156; R. Dworkin, Moralitatea evazivă a dreptului, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 3/2008, pp. 147-154.
5
V., în acest sens, R. Cabrillac, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, 6e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2007, p. 1, unde se
face referire la o serie de picturi celebre care au ca temă centrală contractul de căsătorie. În ceea ce priveşte mostrele literare, autorul
apreciază că exemplul cel mai elocvent îl constituie romanul „Contractul de căsătorie”, al lui H. de Balzac, a cărui intrigă este axată
în totalitate pe stipulaţiile contractului de căsătorie dintre Paul de Manerville, care doreşte să-şi conserve patrimoniul personal şi
logodnica sa, Nathalie Evangélista şi mama acesteia, care urmăresc să-i acapareze averea. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure
Surville, Balzac declara: „Ce que je voulais faire a été glorieusement accompli. J'ai représenté tout un avenir de deux époux par la
scène seule du contrat de mariage…”.

3
modifica regulile privind comunitatea legală de bunuri.
În acest context legislativ, dincolo de interesul ştiinţific, abordarea instituţiei regimurilor
matrimoniale convenţionale putea fi privită drept un demers lipsit de finalitate practică. Aşa se
explică numărul extrem de redus de studii consacrate acestei problematici în literatura juridică
română. Nu este mai puţin adevărat însă că reglementarea instituită prin Codul familiei a fost
abordată cel mai adesea dintr-o perspectivă critică, fiind diagnosticată în mod constant drept rigidă,
constrângătoare, fără nicio alternativă, depăşită complet de realităţile zilelor noastre.
Legiuitorul român nu putea rămâne însă indiferent faţă de tendinţele contemporane de evoluţie
a reglementării în materia regimurilor matrimoniale, în sensul flexibilizării normelor juridice şi
potenţării voinţei individuale6, în condiţiile în care relaţiile de familie sunt din ce în ce mai mult
percepute ca fiind relaţii pur privative.
Reconsiderarea concepţiei în acest domeniu, prin instituirea unei reglementări flexibile care să
lase viitorilor soţi libertatea de a organiza aspectele patrimoniale ale vieţii conjugale, a fost realizată
prin Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, în urma procedurii de asumare a răspunderii
Guvernului.
Regimul comunităţii de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal („de drept comun”),
dar este aplicabil doar în cazurile în care soţii nu au optat pentru un alt regim matrimonial, prin
încheierea unei convenţii matrimoniale, respectiv pentru regimul separaţiei de bunuri sau pentru
regimul comunităţii convenţionale (mai largă ori mai restrânsă decât cea legală).
Având în vedere că exerciţiul de a mânui regimurile matrimoniale convenţionale a dispărut
practic în anul 1954, odată cu instituirea regimului legal unic, este necesar a fi reactivate şi
readaptate corespunzător libera iniţiativă, comportamentele şi mentalităţile colective, pentru a se
valorifica, într-o manieră adecvată, noile spaţii de libertate configurate în această materie.
În noua fizionomie, trasată de dispoziţiile Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009,
neîndoielnic, instituţia regimurilor matrimoniale convenţionale constituie o provocare deopotrivă
pentru teoreticieni, practicieni, dar şi pentru cetăţenii obişnuiţi, în calitate de destinatari ai normei
juridice.
Ne plasăm cu toţii la porţile unui teritoriu neexplorat, în care nu-ţi poţi fixa prea uşor reperele,
care te înspăimântă, dar în acelaşi timp te îmbie cu farmecul lui inefabil.

II. Obiectivele demersului ştiinţific

„Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa
de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” – afirma Lucian Blaga în volumul de

6
În sensul că în domeniul dreptului voinţa joacă rolul celui mai important element de construcţie conceptuală, v. V. Stoica,
Prefaţă la M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. XI.

4
versuri „Pietre pentru templul meu”.
Dacă acesta este crezul poetului, al artistului în general, dimpotrivă, menirea omului de ştiinţă,
a cercetătorului este aceea de a dezlega mistere, de a ridica vălurile sub care se ascund fenomenele,
conceptele etc. şi de a le explica într-o manieră relativ accesibilă profanilor.
Fără îndoială, şi instituţia regimurilor matrimoniale convenţionale, astfel cum aceasta este
configurată prin dispoziţiile Noului Cod civil, trebuie să parcurgă un drum important, care implică
un lung proces de revelaţie şi asimilare.
Obiectivul principal al demersului nostru ştiinţific se focalizează în direcţia explicării
conţinutului noii reglementări în materie, şi anume conceptele de bază şi mecanismele de
funcţionare care dau viaţă instituţiei regimurilor matrimoniale convenţionale. Vor fi radiografiate
nu doar dispoziţiile de drept substanţial, ci şi acelea de drept internaţional privat, având în vedere că
tot mai des elementul de extraneitate se inserează în structura raporturilor juridice de familie.
Ne propunem să evidenţiem, inclusiv dintr-o perspectivă comparativă, atât aspectele pozitive,
cât şi insuficienţele, punctele vulnerabile ale noilor soluţii normative, admiţând că acestea din urmă
se înscriu firesc în ceea ce am putea desemna generic „risc operaţional legislativ.” 7
Abordarea ştiinţifică, teoretică a problematicii se va împleti cu o perspectivă utilitaristă,
pragmatică, având în minte remarca marelui profesor de drept francez şi sociolog Jean Carbonnier
în sensul că oamenii acţionează ca şi cum dreptul familiei n-ar exista, în câmpul relaţiilor de familie
non-dreptul reprezentând esenţa, iar dreptul doar accidentul, întâmplarea.8
Deşi dreptul regimurilor matrimoniale are o sferă de aplicare deosebit de mare, întinzându-şi
aripa modelatoare asupra tuturor persoanelor căsătorite şi în ciuda caracterului său eminamente
pragmatic (destinat a răspunde problemelor de zi cu zi ale soţilor), planează riscul ca normele
juridice care îl compun să fie foarte puţin cunoscute ori chiar ignorate.
Pentru ca soluţiile legislative din materia relaţiilor patrimoniale dintre soţi configurate de Noul
Cod civil român să fie corect percepute, inclusiv sub aspectul utilitarist al acestora, se impune
neîndoielnic o popularizare corespunzătoare la nivelul destinatarilor legii, dar şi în rândul
practicienilor în domeniu (notari, judecători, avocaţi, mediatori etc.), care să pună accentul nu doar
pe explicarea conceptelor de bază, ci şi pe avantajele practice pe care încheierea unei convenţii
matrimoniale le presupune. Este acesta un alt obiectiv pe care ni-l propunem prin prezentul studiu.
Pentru atingerea acestui deziderat, abordarea teoretică va fi însoţită de numeroase exemple practice
(unele pur imaginare, altele extrase din soluţiile jurisprudenţiale conturate în diverse sisteme de
drept).
7
Pentru utilizarea acestui concept, v. M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p.
VII.
8
A se vedea J. Carbonnier, Flexible droit. Textes pour une sociologie du droit sans rigueur, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1969, p. 28.

5
 Aşa cum afirma în mod judicios eminentul comparatist Leontin-Jean Constantinesco, în orice
demers ştiinţific se impune ca „perspectiva în care se pun problemele, precum şi direcţia în care se
caută rezolvarea lor să fie corecte.” 9 Este, fără îndoială, premisa necesară, care nu garantează însă şi
succesul deplin al cercetării întreprinse.
Ne exprimăm speranţa că demersul nostru ştiinţific va contribui, într-o măsură semnificativă, la
dezlegarea tainelor instituţiei juridice a regimurilor matrimoniale convenţionale, reprezentând un
instrument util în asimilarea, fără dificultăţi considerabile, a noilor soluţii legislative din această
materie.

III. Consideraţii metodologice

Prin metodă în general se înţelege „complexul de reguli, cărora gândirea trebuie să li se
conformeze în procesele ei de cunoaştere”10 sau „mersul raţional pe care trebuie să-l realizeze
spiritul pentru a ajunge la un scop determinat.”11
În alţi termeni, metoda desemnează „ansamblul concertat de operaţii intelectuale (ce pot consta
din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind
cunoaşterea unui fenomen.”12
Pentru atingerea obiectivelor fixate, vom face apel în special la următoarele metode: istorică,
cea comparativă, precum şi metoda logică.
A. Potrivit metodei istorice, „ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa
istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale”, dat fiind faptul că „instituţiile juridice poartă
pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.”13
În general, expunerea unei instituţii juridice începe prin consideraţii de ordin istoric, menite să
pună în lumină „antecedentele” instituţiei examinate şi evoluţiile care au condus progresiv până la
dreptul pozitiv.
În ceea ce priveşte instituţia regimurilor matrimoniale convenţionale, este indicat să retrasăm
marile etape ale evoluţiei sale, pentru că în această materie istoria explică foarte bine regulile şi
mecanismele actuale.
B. Necesitatea şi utilitatea unei abordări comparative. Dezideratul urmărit prin prezentul studiu
de a oferi informaţii minimale obligatorii pentru înţelegerea instituţiei regimurilor matrimoniale

9
În acest sens, v. L.-J. Constantinesco, apud M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, Motto, p. 11.
10
V., în acest sens, G. del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, prefaţă M. Djuvara, traducerea J.C. Drăgan, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1993, f.a., p. 39.
11
A se vedea L.-J. Constantinesco, Tratat de drept comparat, vol. II, Metoda comparativă, ed. îngrijită de V. Stoica,
traducerea D. Scarlat, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 11, unde se face apel şi la etimologia termenului – „meta” + „odos” ar
însemna, în traducere literală, „mers de-a curmezişul”. (ibidem, nota 25).
12
A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 12.
13
Ibidem, p. 13. Pentru dezvoltări privind metoda istorică, v. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti,
1996, pp. 33-35.

6
convenţionale nu poate fi atins printr-o viziune fragmentară, limitată exclusiv la radiografia
soluţiilor normative din cuprinsul Noului Cod civil român. Dimpotrivă, vor trebui identificate în
primul rând acele reglementări care i-au servit drept model 14, ceea ce presupune descoperirea şi
aprofundarea doctrinei şi a jurisprudenţei respectivelor sisteme legislative, rezultatele parţiale ale
cercetării urmând a fi apoi integrate într-o viziune de ansamblu prin intermediul unei abordări
sintetice. În opinia noastră, cercetarea comparativă nu ar trebui să ignore nici acele sisteme de drept
ale căror dispoziţii în materie nu au fost receptate fie din cauza împrejurării că transpunerea acelor
soluţii normative nu s-ar fi dovedit validă şi fezabilă în mediul nostru juridic, 15 fie ca expresie a
opţiunii discreţionare a legiuitorului român.
Compararea, s-a arătat în mod judicios în literatura de specialitate, „poate deveni unul din
instrumentele cele mai eficace puse în slujba politicii legislative”, propunând legiuitorilor naţionali
„o rezervă de construcţii şi de soluţii juridice pe care fantezia juridică cea mai prodigioasă nu o
poate nici prevedea nici imagina”.16 Pe un plan general, militând pentru introducerea în programa
facultăţilor de drept a unui curs de legislaţie comparată, Nicolae Titulescu aprecia că „studiul
legislaţiunilor străine ar fi un remediu contra izolării juridice...”, învederând totodată şi interesul
practic considerabil pe care legislaţia civilă comparată îl prezintă prin aceea că permite
„cunoaşterea conştiinţei juridice universale la un moment dat”.17
În examinarea comparativă pe care ne-o propunem, inevitabil va trebui să ţinem seama şi de
diferenţele specifice de natură ideologică şi juridică dintre marile familii de drept ce alcătuiesc
geografia juridică contemporană, care în mod firesc şi-au pus amprenta asupra instituţiilor juridice,
configurându-le o fizionomie particulară.18 Într-o exprimare pe cât de sintetică, pe atât de sugestivă,
14
Pentru dezvoltări privind rolul dreptului comparat în perfecţionarea dreptului naţional, v., spre exemplu, R. David, C.
Jauffret-Spinosi, Les grands systèmes de droit contemporains, 11e éd., Dalloz, Paris, 2002, pp. 4-6.
15
A fi receptiv nu intră în contradicţie cu a fi selectiv. Preluarea tale quale a unor norme şi instituţii juridice străine, deşi are
potenţialul de a produce o schimbare în mentalităţile autohtone, prezintă marele neajuns că, în caz de eşec, aceste norme şi instituţii
transplantate vor fi ignorate şi incapabile să influenţeze acţiunile cotidiene ale indivizilor. V., în acest sens, S. Popescu, Dreptul
comparat şi sociologia comparativă a dreptului, în PR – Supliment 2007, p. 730. Sau, pentru a face apel la clasici, este celebră
expresia „forme fără fond” cu care Maiorescu înfiera transplantul modelelor civilizaţiei occidentale într-o ţară aflată încă „aux portes
de l’Orient”.
16
A se vedea L.-J. Constantinesco, Tratat ... op. cit., pp. 355-356, unde se face o succintă prezentare a funcţiei de orientare şi
de control a comparării în domeniul politicii legislative. Compararea nu este însă un apanaj al lumii moderne. Doi dintre cei mai mari
legiuitori ai lumii vechi, respectiv Licurg (în Sparta) şi Solon (în Atena), înainte de a-şi edicta propriile legi, călătoreau, se pare, pe
meleaguri străine pentru a cunoaşte instituţiile, legile şi obiceiurile altor cetăţi. V., în acest sens, V.D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu,
Pagini din istoria dreptului comparat, în Dreptul nr. 3/1990, p. 41.
17
N. Titulescu, Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept, extras din N. Titulescu, Discursuri, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967, pp. 39-40. În sensul că dreptul comparat ne forţează „să adoptăm o perspectivă externă faţă de dreptul nostru pozitiv
şi să-l privim doar ca pe o soluţie posibilă şi nu ca unic adevăr”, v. M. Hesselink, Studii de drept privat comparat, ed. îngrijită şi
traducere din limba engleză de F. Ciutacu, Ed. Themis Cart, Slatina, 2008, p. 44.
18
Pentru ample comentarii cu privire la tipologia dreptului şi o analiză detaliată a marilor sisteme de drept contemporane, v.,
spre ex.: R. David, C. Jauffret-Spinosi, op.cit., passim; V.D. Zlătescu, Drept privat comparat. Teoria generală a comparaţiei
drepturilor. Geografia juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, passim; M.G. Losano, Marile sisteme juridice. Introducere în
dreptul european şi extraeuropean, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, passim; R. Legeais, Les grands systèmes de droit contemporains.
Une approche comparative, Litec, Paris, 2004, passim; L. Gheorghiu, Evoluţia sistemelor juridice contemporane. Privire specială
asupra tipologiei dreptului comunitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 33 şi urm. În sensul că pentru comparatişti, studiul
marilor sisteme sau familii de drept este, în acelaşi timp, rezultatul final al unor îndelungate cercetări, dar şi premisa necesară a
oricărei comparaţii, v. V.D. Zlătescu, Probleme de drept civil comparat în legătură cu clasificarea marilor sisteme de drept, în RRD
nr. 1/1969, p. 54. Pentru o excelentă analiză vizând atuurile, adaptabilitatea şi competitivitatea sistemelor numite „de drept civil” sau

7
marile sisteme de drept sunt asemenea unor „chei ale vieţii juridice a lumii”, 19 deschizând calea
înţelegerii altor sisteme pe care cel mai adesea le-au influenţat.
C. În cercetarea fenomenului juridic nu se poate face abstracţie de categoriile, legile şi
raţionamentele logice, acestea reprezentând instrumente indispensabile ale cercetării ştiinţifice
juridice. Metoda logică a fost definită în literatura de specialitate drept „o totalitate de procedee şi
operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii
structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei
societăţi.”20
Pentru lămurirea sensului normelor juridice care configurează instituţia regimurilor
matrimoniale convenţionale în sistemul Noului Cod civil, vom recurge adesea la interpretarea
logică, făcând apel la legile logicii formale, precum şi la raţionamentele logice, inductive şi
deductive (silogismele)21.

„romano-germanice” în raport cu sistemele bazate pe common law, v. B. Mallet-Bricout, Libres propos sur l’efficacité des systèmes
de droit civil, în PR nr. 5/2007, pp. 17-35.
19
Pentru această figură de stil, v. R. Legeais, op. cit., p. 2.
20
A se vedea N. Popa, op.cit., p. 25.
21
Pentru dezvoltări privind interpretarea logică a legii civile, v., spre exemplu, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, pp. 58-59; G. Boroi, C.A.
Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 46-49.

8
 TITLUL I
DESPRE REGIMURI MATRIMONIALE. PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE

Capitolul I
Premise conceptuale

§ 1. Noţiunea de „regim matrimonial”. Starea civilă de persoană căsătorită induce în mod

necesar anumite modificări în statutul patrimonial al acestei persoane. Astfel, pe de o parte se
creează o reţea de raporturi patrimoniale specifice între soţi, iar, pe de altă parte, modul în care
persoana căsătorită intră, în cadrul circuitului civil şi comercial, în raporturi juridice cu terţii, diferă
sub anumite aspecte de modul în care o persoană celibatară stabileşte asemenea raporturi juridice.
Toate aceste raporturi au o importanţă particulară, generând tot atâtea chestiuni de o
însemnătate deosebită. Cine va suporta sarcinile traiului în comun? Care va fi situaţia bunurilor şi a
drepturilor patrimoniale ale fiecărui soţ? Ce noi raporturi se vor naşte între creditori şi soţi?
Răspunsul la aceste întrebări este oferit de reguli specifice care configurează instituţia regimurilor
matrimoniale.22
Lato sensu, noţiunea de „regim” semnifică un ansamblu de norme juridice, în timp ce termenul
„matrimonial” desemnează căsătoria (lat. „matrimonium” - căsătorie23). Din punct de vedere
etimologic, regimul matrimonial se referă la tot ceea ce priveşte căsătoria, fie că este vorba de
raporturi personale, fie de raporturi patrimoniale.24
Stricto sensu, regimul matrimonial se circumscrie statutului patrimonial al soţilor. Tradiţional,
noţiunea este folosită într-un sens restrâns, tehnic, pentru a desemna totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturile dintre soţi, precum şi raporturile dintre aceştia şi terţi cu privire la
bunurile şi datoriile soţilor.25 Într-o formulă sintetică, regimul matrimonial, „una din legile
primordiale ale familiei”26, nu reprezintă altceva decât „statutul care reglementează interesele
patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei.”27
Este important de precizat că regimul matrimonial nu acoperă totalitatea raporturilor
22
A se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1998, p. 1.
23
A se vedea Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 336.
24
În acest sens, v. A. Colomer, Droit. civil. Régimes matrimoniaux, 10e éd., Litec, Paris, 2000, pp. 2-3.
25
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută şi completată, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 57.
26
În acest sens, v. D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. VIII, Partea I, Atelierele
Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916, p. 4.
27
A se vedea M. Eliescu, Curs de drept civil. Regimurile matrimoniale, Universitatea Bucureşti, 1948, p. 3.

9
patrimoniale dintre soţi sau dintre soţi şi terţi, precum obligaţia de întreţinere, liberalităţile,
drepturile succesorale, ci doar acele raporturi patrimoniale care îşi au izvorul direct în căsătorie 28.

§ 2. Fundamentul. Fundamentul regimului matrimonial îl constituie căsătoria – „iubirea

juridic-etică” în viziunea marelui filosof german Hegel; de aici postulatul că „nu există căsătorie
fără regim matrimonial”.29 Fiecărei căsătorii i se aplică un regim matrimonial, de origine legală sau
convenţională, nefiind permisă o înţelegere prin care soţii ar refuza orice modalitate de
reglementare a intereselor lor patrimoniale.30
Dacă dreptul islamic, precum şi sistemul de common law nu cunosc o autonomie de
reglementare a regimurilor matrimoniale, 31 în schimb, în dreptul continental tendinţa este aceea de a
pune în lumină particularităţile raporturilor patrimoniale dintre soţi, prin configurarea la nivel
legislativ a unui statut patrimonial special al persoanei căsătorite faţă de persoana celibatară.

§ 3. Principiile regimurilor matrimoniale. A. Preliminarii. Legislaţiile naţionale cunosc o

mare diversitate în ceea ce priveşte reglementarea regimurilor matrimoniale. 32 Dincolo de
particularităţile reglementărilor naţionale, influenţate, evident, de o multitudine de variabile spaţio-
temporale (realităţile economice, tradiţia, religia, mentalitatea etc. – un adevărat «cod genetic» de la
care nu se poate uşor abdica)33, există un fond comun de principii: egalitatea în drepturi şi obligaţii
între soţi, libera alegere şi modificare a regimului matrimonial, precum şi instituirea unui regim
primar.
B. Principiul egalităţii soţilor. „Dreptul joacă, desigur, un rol important în a promova noţiunea
de egalitate între sexe, dar, deşi nu poate face totul, din moment ce intervin atitudinea oamenilor şi
influenţele culturale sau de alt tip, se poate dovedi a avea un rol important în a fasona
comportamentele şi aşteptările”.34
28
V., în acest sens: A. Colomer, op. cit., p. 3; M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010, p. 3.
29
În acest sens, v., spre exemplu, M. Avram, Consideraţii generale privind regimurile matrimoniale, în C. Jud. nr. 11/2005,
p. 83.
30
În sensul că „existenţa unui regim matrimonial este consecinţă implacabilă a încheierii căsătoriei”, v. E. Florian, Dreptul
familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 43.
31
V., de exemplu: Ph. Malaurie, L. Aynès, Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Ed. Defrénois, Paris, 2007, p. 15; R. Cabrillac,
op. cit., p. 3; UINL, Régimes matrimoniaux, successions et libéralités dans les relations internationales et internes, sous la direction
de M. Verwilghen, Bruylant, Bruxelles, 2007, CD, cap. XVII, Royaume-Uni, p. 2237.
32
V., în acest sens: P.C.G. de Parada, Les régimes matrimoniaux en Europe, comunicare susţinută în cadrul conferinţei de la
Trier, 23-25 mai 2007, articol disponibil pe site-ul Academiei de Drept European: www.era.int; C.M. Crăciunescu, Regimuri
matrimoniale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, passim; P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, ed. a II-a revizuită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 116-117.
33
Este notoriu un aforism clasic al dreptului comparat (care şi-a păstrat încă actualitatea): în vreme ce regimul bunurilor şi al
obligaţiilor tinde către uniformizare, dreptul familiei rămâne teritoriul particularităţilor naţionale. În acest sens, v. J. Carbonnier,
Flexible ... op. cit., p. 127. În sensul că organizarea legală a raporturilor pecuniare dintre soţi este influenţată de situaţia economică şi
socială şi în acelaşi timp de contextul istoric şi tradiţiile juridice şi morale, v. M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil
français – tome VIII - Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1957, p. 6.
34
În acest sens, v. E. Ellis, EC Sex Equality Law, Clarendon Press, Oxford, 1998, p. 1, apud E. Ignăţoiu-Sora, Egalitate şi

10
 De la statutul inferior al femeii măritate, aflate sub autoritatea bărbatului, întrucât era
considerată incapabilă din punct de vedere juridic 35 şi până la instaurarea principiului egalităţii
depline a soţilor, ca urmare a reformelor legislative intervenite în secolul trecut, s-a parcurs un drum
lung şi sinuos, marcat de discontinuităţi, convulsii sociale, politice, dar şi de aspiraţii către libertate
şi egalitate. Se poate afirma, fără teama de a greşi, că una din cele mai însemnate cuceriri ale
secolului trecut a reprezentat-o consacrarea principiului deplinei egalităţi în drepturi între bărbat şi
femeie, inclusiv prin numeroase acte internaţionale.36
La nivel universal, primul document cuprinzător în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
adoptat sub egida O.N.U., a fost Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,37 prin semnificaţia sa
morală, istorică şi politică dobândită de-a lungul timpului devenind un reper fundamental în lupta
omenirii pentru libertate şi demnitate umană.38
Art. 16 al Declaraţiei proclamă dreptul elementar al fiinţei umane de a se căsători şi de a
întemeia o familie.39 Din analiza structurii normative a acestui articol se poate remarca faptul că
alături de dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii este consacrat expres şi principiul
egalităţii soţilor la încheierea căsătoriei, pe durata căsătoriei şi la desfacerea ei – de fapt o
reconfirmare la nivelul familiei a marelui principiu fundamental, cu vocaţie universală, al egalităţii
în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de sex.40
Acest text onusian a constituit sursa de inspiraţie pentru alte instrumente juridice internaţionale
în materia drepturilor omului, adoptate fie la scară universală, fie la nivel regional. Astfel, principiul
egalităţii „în drepturi şi răspunderi a soţilor în privinţa căsătoriei, în timpul căsătoriei şi atunci când
ea se desface” este recunoscut şi de art. 23 par. 4 al Pactului internaţional cu privire la drepturile

nondiscriminare în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 55.
35
Incapacitatea femeii căsătorite a reprezentat o constantă în peisajul reglementărilor în materie matrimonială, inclusiv în
secolul al XIX-lea; (spre exemplu, Codul civil francez de la 1804, Codul civil român de la 1864 etc.). Pentru ample comentarii cu
privire la incapacitatea femeii măritate în sistemul Codului civil român de la 1864, v. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 493 şi urm.
36
În acest sens, v. E. Florian, op. cit. , p. 9.
37
Declaraţia Universală a fost adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 217A (III) din
10 decembrie 1948. În literatura de specialitate a fost calificată drept un act de soft law (în acest sens, v. C.-L. Popescu, Protecţia
internaţională a drepturilor omului - surse, instituţii, proceduri. Note de curs, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 34), în condiţiile în
care ea nu reprezintă un instrument juridic constrângător, deşi, este adevărat, forţa sa juridică nu poate fi total negată. Pentru
dezvoltări cu privire la importanţa Declaraţiei Universale, v., spre exemplu: C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului.
Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 28 şi urm.; V. Duculescu, Protecţia juridică a
drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 54 şi urm.
38
A se vedea Th. Buergenthal, R. Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 23.
Delegatul britanic în cadrul Comitetului Adunării Generale a O.N.U. a calificat documentul ca fiind „o piatră de hotar pe drumul
progresului uman”. Apud V. Duculescu, op. cit., p. 55.
39
Textul are următorul conţinut: „1. Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia, fără nicio restricţie în privinţa rasei,
cetăţeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la încheierea căsătoriei, pe durata
căsătoriei şi la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât în baza consimţământului liber şi deplin al viitorilor soţi. 3.
Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.”
40
Pentru această perspectivă asupra principiului fundamental al egalităţii soţilor, consacrat de art. 48 din Constituţia
României, republicată, v. E.S. Tănăsescu în Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii de M. Constantinescu, A.
Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 49.

11
civile şi politice,41 care are o redactare similară art. 16 din Declaraţia Universală. În sistemul O.N.U.
se impune a fi amintită şi Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei,42 care la art. 16 par. 1 consacră obligaţia statelor părţi de a lua „toate măsurile pentru a
elimina discriminarea faţă de femei în toate problemele decurgând din căsătorie şi în raporturile de
familie”.
În sistemul Consiliului Europei de protecţie a drepturilor omului, până la adoptarea în anul
1984 a Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (denumită Convenţia, în continuare), problematica specifică a egalităţii soţilor a făcut
obiectul unor importante recomandări şi rezoluţii în materie adoptate de instituţiile Consiliului
Europei.43
Art. 5 teza I din Protocolul nr. 7 prevede că „Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în
responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe
durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia”, în vreme ce potrivit tezei a II-a, „Prezentul
articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor”. 44
În materia regimurilor matrimoniale, principiul egalităţii soţilor iradiază pregnant, sub multiple
perspective:
- soţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale care decurg, prin efectul legii, din căsătorie;
- natura juridică a bunurilor dobândite de unul dintre soţi sau a datoriilor asumate de unul dintre
ei sub imperiul unui regim matrimonial nu diferă după cum acestea aparţin bărbatului sau femeii;
- puterile fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor pe care le deţine în mod exclusiv sau împreună
cu celălalt soţ nu diferă pe criteriul sexului. Principial, indiferent de „puterea lui economică”,
fiecare soţ are aceeaşi „putere juridică”, adică aceleaşi drepturi şi aceleaşi modalităţi de exercitare a
drepturilor asupra bunurilor sale45.
C. Libertatea alegerii regimului matrimonial asigură instituirea unui regim matrimonial
concret, adaptat nevoilor soţilor, mentalităţilor şi posibilităţilor lor. Alegerea de către viitorii soţi a
regimului matrimonial concret se realizează prin încheierea unei convenţii matrimoniale 46, în lipsa

41
Ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974 (B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974).
42
Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979 şi ratificată de România
prin Decretul nr. 342/1981 (B. Of. nr. 94 din 28 noiembrie 1981). Textul convenţiei poate fi consultat în Codul familiei şi legile
conexe, ediţie îngrijită şi adnotată de M. Avram, C.E. Bârsan, C.M. Nicolescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 898 şi urm.
43
Recomandarea 741 (1974) privind situaţia juridică a femeii, adoptată de Adunarea Parlamentară la 30 septembrie 1974;
Rezoluţia (78) 37 privind egalitatea soţilor în dreptul civil, adoptată de Comitetul de Miniştri la 27 septembrie 1978; Recomandarea
R (84) 4 privind responsabilitatea parentală, adoptată de Comitetul de Miniştri la 28 februarie 1984.
44
Pentru dezvoltări cu privire la principiul egalităţii soţilor în configurarea dată de art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, v.,
spre exemplu: J.-Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 236-238; Fr.
Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului (traducere), Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 332; C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p.
1163 şi urm.; R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
pp. 435-437.
45
În acest sens, v. şi M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 19.
46
Pentru unele repere privind originea şi importanţa principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, v. infra, Capitolul III,
Secţiunea I.

12
unei astfel de convenţii, legea indicând regimul matrimonial aplicabil soţilor, care constituie, astfel,
regimul matrimonial legal.
Libertatea de a alege regimul matrimonial concret poate să fie foarte largă, în sensul că permite
alegerea unuia dintre regimurile matrimoniale reglementate alternativ prin lege sau combinarea
acestora şi crearea unui regim matrimonial „nenumit” ori poate să fie mai restrânsă, în sensul că
permite alegerea doar a unui regim matrimonial expres prevăzut de lege.
O precizare importantă se impune a fi făcută: încheierea unei convenţii matrimoniale nu este
necesară decât în ipoteza în care viitorii soţi aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc
să deroge, sub anumite aspecte, de la regimul legal. În lipsa unei convenţii matrimoniale, 47 regimul
matrimonial legal se va aplica ope legis de la data încheierii căsătoriei. Prin urmare, alegerea de
către viitorii soţi a regimului matrimonial legal (de exemplu, cel al comunităţii legale de bunuri) nu
necesită încheierea unei convenţii matrimoniale.
Libertatea alegerii regimului matrimonial implică, în principiu, şi posibilitatea soţilor de a
modifica în timpul căsătoriei regimul matrimonial sub imperiul căruia s-au căsătorit. Modificarea
regimului matrimonial presupune, de asemenea, încheierea unei convenţii matrimoniale. Deşi strâns
legate, libertatea de alegere a regimului matrimonial nu implică în mod necesar şi libertatea
modificării regimului matrimonial.
Dimpotrivă, din punct de vedere istoric, ţări care în mod tradiţional au recunoscut dreptul
soţilor de a alege regimul matrimonial, au îngrădit libertatea lor de a modifica regimul matrimonial,
instituind regula imutabilităţii regimului matrimonial. Supusă numeroaselor critici, imutabilitatea
regimurilor matrimoniale a fost abandonată în timp de majoritatea legislaţiilor 48.
D. Regimul primar (imperativ). Una din limitele importante care îngrădeşte libertatea viitorilor
soţi sau, după caz, a soţilor (în cazul regimurilor matrimoniale mutabile) de a aduce modificări
conţinutului regimului matrimonial ales, faţă de modul cum acesta este instituit de lege, o reprezintă
regimul primar, ale cărui reguli nu pot fi înlocuite prin convenţia matrimonială şi care se aplică de
drept, prin însuşi efectul încheierii căsătoriei, oricare ar fi regimul matrimonial concret. Aspectele
patrimoniale pe care regimul primar le ignoră vor fi supuse, în completare, regulilor regimului
matrimonial legal sau, după caz, celui convenţional pentru care soţii au optat in concreto, care se
vor articula în jurul dispoziţiilor imperative ale regimului primar.

§ 4. Clasificarea regimurilor matrimoniale. În dreptul comparat, regimurile matrimoniale se

clasifică după mai multe criterii.
47
Sintagma „lipsa convenţiei matrimoniale” trebuie înţeleasă nu doar în sensul comun, obişnuit al termenului (situaţia în care
soţii nu au încheiat o astfel de convenţie), ci şi în accepţiunea juridică (ipoteza în care convenţia matrimonială este lovită de nulitate
şi desfiinţată astfel cu efect retroactiv).
48
Pentru dezvoltări privind libertatea modificării regimului matrimonial, v. infra, Titlul II, Capitolul VI.

13
 În funcţie de izvorul/sursa lor, în mod tradiţional regimurile matrimoniale sunt clasificate în
regimuri legale şi convenţionale, distincţie fundamentală, cu largă audienţă în literatura de
specialitate49 şi consacrată la nivel legislativ (evident, în acele sisteme de drept naţionale care au
instituit principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, iar nu în acelea care reglementează un regim
matrimonial unic, imutabil şi obligatoriu). Regimurile matrimoniale convenţionale coexistă în mod
firesc şi necesar cu acelea legale şi au, aşa cum le indică şi denumirea, o natură juridică voluntară, 50
ele fiind activate prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
Un alt criteriu tradiţional de clasificare a regimurilor matrimoniale vizează structura lor, în
funcţie de care se pot distinge regimuri de comunitate (universale sau parţiale), de separaţie de
bunuri şi eclectice sau mixte (îmbină separaţia din timpul căsătoriei cu un principiu comunitar care
se manifestă la disoluţia căsătoriei).
Criteriul esenţial în funcţie de care se realizează calificarea regimului matrimonial este
compoziţia activului. Astfel, regimurile comunitare se caracterizează prin existenţa unei mase de
bunuri comune, proprietate devălmaşă, cu un regim juridic specific. Trăsătura dominantă a
regimurilor separatiste constă în lipsa unei asemenea mase de bunuri comune, patrimoniul fiecăruia
dintre soţi fiind, în linii mari, structurat asemenea persoanelor celibatare, în vreme ce regimurile
mixte împrumută unele caracteristici de la ambele regimuri, neputându-se înscrie clar pe orbita
regimurilor separatiste ori a celor comunitare.
După cum nu se pot modifica, respectiv se pot modifica în timpul căsătoriei, regimurile
matrimoniale sunt imutabile şi mutabile.
Dacă aceste criterii mai sus evocate sunt tradiţionale, dreptul modern a configurat un criteriu
suplimentar de clasificare, acela al efectului obligatoriu, aplicabil însă numai în acele sisteme
juridice în care reglementarea regimurilor matrimoniale se articulează în jurul principiului
autonomiei de voinţă a soţilor. Potrivit acestui criteriu, se poate distinge între regimul primar şi
regimurile secundare51. Dacă regimul primar este format din elemente obligatorii şi generale,
alcătuind infrastructura regimurilor matrimoniale, regimurile secundare (regimul legal şi regimurile
convenţionale) formează elementele opţionale şi specifice ale regimurilor matrimoniale. Practic,
libertatea de alegere a soţilor se poate manifesta numai în perimetrul regimurilor secundare, întrucât
regulile care configurează regimul primar sunt aplicabile ope legis, indiferent de regimul
49
Pentru literatura română v., de exemplu: M. Eliescu, Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi,
în Căsătoria în dreptul R.P.R. de Tr. Ionaşcu (coord.) ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 406; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 57; I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 118; P.
Vasilescu, op. cit., pp. 64-68. Este important de semnalat că unii autori au refuzat această distincţie a regimurilor matrimoniale în
funcţie de izvorul lor, cu motivarea că „orice regim matrimonial (...) este creat prin efectul direct al legii sub impulsul unui act
juridic”. (În acest sens, v. J. Carbonnier, Le régime matrimonial: sa nature juridique sous le rapport des notions de société et
d’association, th. Bordeaux, 1932, p. 547, apud UINL, CD, Partie générale, cap. IV, p. 414).
50
În acest sens, v. şi P. Vasilescu, op. cit., p. 66.
51
Pentru reţinerea acestui criteriu de clasificare a regimurilor matrimoniale, v., spre exemplu, UINL, CD, Partie générale, cap.
IV, p. 412.

14
matrimonial pentru care soţii au optat in concreto.

Capitolul II
Incursiune în evoluţia istorică a regimurilor matrimoniale. Privire specială asupra originii
şi evoluţiei convenţiei matrimoniale

PROLEGOMENE.52 Dincolo de interesul ştiinţific incontestabil, prezentarea evoluţiei istorice

a regimurilor matrimoniale nu constituie, aşa cum ar părea la prima vedere, un demers lipsit de
finalitate practică. Dimpotrivă, este indicat să retrasăm marile etape ale evoluţiei acestei instituţii
juridice pentru că în această materie istoria explică foarte bine regulile şi mecanismele actuale 53 sau,
pentru a-l cita pe Hubert Reeves, „Le passé détient les clefs du présent”.
În condiţiile în care dreptul european continental nu reprezintă altceva decât un avatar al
evoluţiei istorice a dreptului roman,54 o analiză specială va fi dedicată instituţiei căsătoriei, astfel
cum aceasta era reglementată în textele juridice romane. Este îndeobşte admis că regulile romane în
materie au inspirat Europa medievală şi modernă şi prin aceasta nu doar codurile şi moravurile
occidentale, dar şi diverse legislaţii care s-au inspirat din aceste coduri. 55 Studiul dreptului roman,56
arăta Roger Vigneron în anul 1994, „constituie un mijloc exemplar, permiţând dobândirea sensului
evoluţiei şi relativităţii instituţiilor juridice.”57
Din cuprinsul expunerii nu poate lipsi, desigur, prezentarea transformărilor esenţiale pe care
fizionomia instituţiei regimurilor matrimoniale le-a cunoscut în dreptul medieval şi în cel modern, o
analiză aparte fiind consacrată evoluţiei în spaţiul românesc.
Avându-şi fundamentul în instituţia căsătoriei, regimurile matrimoniale pot fi corect înţelese
numai prin evocarea rolului şi locului femeii în căsătorie, aspect pe care îl vom aborda şi noi. Saltul
legislativ remarcabil de la statutul inferior al femeii măritate, aflate sub autoritatea bărbatului, până
la instaurarea principiului egalităţii depline a soţilor, ca urmare a reformelor intervenite în secolul
trecut, şi-a pus inevitabil amprenta asupra configuraţiei instituţiei regimurilor matrimoniale.
Înainte de a pătrunde în substanţa studiului nostru, probitatea ştiinţifică ne îndeamnă să punem
în gardă cititorul cu privire la riscul pe care un excurs istoric îl comportă inevitabil. Pe de o parte,
52
V. şi C.-M. Nicolescu, Incursiune în evoluţia istorică a regimurilor matrimoniale. Privire specială asupra originii şi
evoluţiei convenţiei matrimoniale, în AUB, Seria Drept nr. I-2009, pp. 37-69.
53
În acest sens, v. J.-C. Montanier, Les régimes matrimoniaux, Presses Universitaires de Grenoble, 1997, p. 10.
54
În sensul că „Sistemele juridice europene actuale sunt derivate din dreptul roman, ca urmare a unei adaptări a acestuia la
situaţii economico-sociale profund diferite”, a se vedea M.G. Losano, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi
extraeuropean, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 42.
55
A se vedea J. Gaudemet, Droit privé romain, 2e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2000, p. 39. Spre exemplu, regimul dotal
roman avea să inspire redactorii Codului civil francez de la 1804.
56
Pentru o nouă perspectivă asupra studiului dreptului roman, ce ar trebui racordat la necesităţile actuale ale societăţii noastre,
v. M.D. Bocşan, Pentru dreptul roman, în PR nr. 5/2006, pp. 235-236.
57
Apud V. Hanga, M.D. Bocşan, Curs de drept privat roman, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 17.

15
capcanele terminologice şi de calificare ne pândesc la tot pasul: nu se poate reda fidel fizionomia
unor instituţii juridice trecute recurgându-se la limbajul juridic din zilele noastre. Pe de altă parte,
rupte din context, instituţiile juridice pierd ceva din sensurile lor originare: 58 or, este evident că în
paginile acestui studiu nu putem reînvia întregul context politic, economic, social şi moral al acelor
vremuri care şi-a pus amprenta asupra instituţiei juridice a regimurilor matrimoniale, determinându-
i caracteristicile esenţiale. Nutrim speranţa de a depăşi riscul evocat.

Secţiunea I
Căsătoria şi raporturile patrimoniale dintre soţi în dreptul roman

1.1. Aspecte introductive. Familia şi căsătoria au constituit obiect predilect de studiu al

romaniştilor moderni, în condiţiile în care aceştia au avut la dispoziţie o abundenţă de informaţii,
sursa fiind atât una juridică (jurisconsulţii romani, precum şi textele legislative), cât şi literară (viaţa
conjugală, sub diversele ei aspecte, ocupând un loc important în arta şi în literatura vechii Rome).
Faţă de sensul actual al termenului, familia romană avea un conţinut mult mai complex.
Organizată pe baze patriarhale, familia se articula în jurul puterii şefului de familie (pater familias),
a cărui autoritate unică şi nelimitată se extindea asupra tuturor membrilor de familie. 59 Dacă în
epoca fondării statului termenul „manus” desemna puterea exercitată de către pater familias asupra
persoanelor şi bunurilor, cu timpul, în procesul diversificării relaţiilor sociale şi al evoluţiei ideilor
juridice, cuvântul „manus” îşi pierde vechiul înţeles, ajungând să semnifice numai puterea
bărbatului (a şefului de familie) asupra soţiei.60
Într-o definiţie devenită celebră, jurisconsultul roman Modestinus prezenta căsătoria drept
„unirea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului divin şi
uman”,61 iar în Instituţiile lui Iustinian căsătoria este definită ca „unirea bărbatului cu femeia, care
constă dintr-o comunitate de viaţă, de nedespărţit”. 62 Această perspectivă idealistă a căsătoriei nu
avea suport în realitatea acelor vremuri, întrucât, cu toate progresele realizate de dreptul roman,

58
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 118.
59
În concepţia romană primitivă, membri de familie erau socotiţi nu numai soţia, copiii, nepoţii etc., ci şi sclavii şi toate
persoanele a căror existenţă era asigurată în cadrul sau prin intermediul colectivităţii familiale. Pentru dezvoltări cu privire la
concepţia romană asupra familiei, v., spre exemplu: V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.
182 şi urm.; E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, ed. a III-a, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1995, p. 95 şi
urm.; M.A. Oprescu, Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp. 13-16.
60
Practic, puterea lui pater familias se dezmembrează în mai multe puteri distincte, desemnate prin anumiţi termeni tehnici:
patria potestas – autoritatea asupra descendenţilor; dominica potestas – puterea asupra sclavilor, dominium – pentru celelalte lucruri
(V. Hanga, M.D. Bocşan, op. cit., p. 130). V. şi Gaius, Instituţiunile dreptului privat roman, traducere, studiu introductiv, note şi
adnotări de A.N. Popescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 92 - I, 109 unde se arată că „Pe când sub potestas stau deopotrivă
bărbaţi şi femei, în schimb sub manus vin a se aşeza numai femeile.”
61
Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini et humani iuris communicatio.
62
Apud V. Hanga, op. cit., p. 191. Analizând caracterele generale ale căsătoriei, celebrul jurist Planiol afirma că „definiţia
romană nu mai corespunde cu noţiunea modernă a căsătoriei.” - apud C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol.
I, p. 183.

16
femeia n-a reuşit să devină, din punct de vedere juridic şi social, egală în drepturi cu bărbatul, nici
măcar în aşa-zisa căsătorie liberă (sine manu).
Cum scopul declarat al demersului nostru este acela de a realiza o prezentare a evoluţiei istorice
a regimurilor matrimoniale, nu ne propunem o abordare exhaustivă a instituţiei juridice a căsătoriei
la romani. Centrul de greutate al expunerii îl va reprezenta analiza raporturilor patrimoniale dintre
soţi, ca efect al căsătoriei, pentru a putea răspunde la întrebarea dacă în dreptul roman era conturat
un regim matrimonial propriu-zis (în accepţiunea pe care o dăm astăzi acestui concept) şi în ce
măsură exista la romani obiceiul de a redacta o convenţie matrimonială. Pentru o mai bună
înţelegere a efectelor de ordin pecuniar ale căsătoriei, o prezentare succintă a formelor căsătoriei
romane ni se pare indispensabilă.

1.2. Formele căsătoriei romane63. A. Căsătoria cum manu. Cea dintâi formă de căsătorie
romană era aşa-zisa căsătorie cum manu, practicată în epoca veche.64 Femeia astfel căsătorită rupea
orice legătură cu familia ei de origine şi intrând în familia soţului cădea sub puterea (manus) a
şefului de familie. Dacă bărbatul cu care se căsătorea era sui iuris (adică nesupus altei puteri),
femeia intra în puterea bărbatului; dacă însă bărbatul, la rândul său, se afla în puterea unui şef de
familie, femeia intra sub autoritatea acestuia.65
La origini, ideea de putere (manus) se identifica cu instituţia căsătoriei, încât încheierea
căsătoriei avea loc odată cu dobândirea puterii asupra femeii. De aceea, formalităţile necesare
pentru încheierea căsătoriei erau identice cu cele pentru dobândirea puterii (manus), respectiv
confarreatio, usus şi coemptio.
a) confarreatio – era rezervată exclusiv patricienilor pentru că necesita îndeplinirea unor
ceremonii religioase de la care plebeii erau excluşi;66
b) usus – consta din coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile. La capătul acestui an
femeia cădea în mod automat sub puterea bărbatului şi căsătoria ipso facto avusese loc. În timpul
anului de coabitare femeia era considerată ca o concubină, în sensul unei femei luate în vederea
63
Deşi se subsumează aspectelor de fond privind încheierea valabilă a unei căsătorii, iar nu condiţiilor de formă, ni se pare
important de precizat că sclavii nu puteau contracta o căsătorie valabilă şi, în consecinţă, nu puteau întemeia o familie în sensul
dreptului roman, întrucât ei nu erau titulari ai lui ius connubii sau connubium.
64
Istoria dreptului privat roman este periodizată de majoritatea autorilor în trei epoci: epoca veche (începe odată cu fondarea
statului – jumătatea secolului al VI-lea î.e.n. – şi durează până la fondarea principatului – 27 î.e.n), epoca clasică (începe cu fondarea
principatului şi se încheie cu fondarea dominatului – 284 e.n.; în această epocă instituţiile juridice evoluează în direcţia
subiectivizării şi abstractizării, iar doctrina juridică atinge culmea strălucirii sale) şi epoca postclasică (corespunzătoare dominatului
– între anii 284 e.n. şi 565 e.n.; în condiţiile decăderii generale a societăţii romane, în această epocă dreptul privat cunoaşte şi el un
vizibil regres). Pentru dezvoltări, v. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, ed. a III-a, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L.,
Bucureşti, 1995, pp. 22-38. Pentru o succintă prezentare evolutivă a transformărilor pe care principalele instituţii juridice romane le-
au suferit de-a lungul acestor epoci, v. şi O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. III, Ed. Saeculum I.O. şi Vestala, Bucureşti,
2003, pp. 246-253.
65
A se vedea V. Hanga, op. cit., p. 194.
66
Pentru opinia singulară potrivit căreia confarreatio ar fi cea mai nouă dintre cele trei forme ale căsătoriei cum manu, v. P.
Noailles, Les tabous du mariage dans le droit primitif des romains, Alcan, Paris, 1935, f.a. Extras din „Annales sociologiques”, Série
C, fascicule 2, p. 18.

17
căsătoriei. Mai târziu, prin lipsa a trei nopţi de la domiciliul bărbatului, femeia putea să întrerupă
acel an necesar lui usus (ius trinoctii);
c) coemptio – tot în epoca veche, după Legea celor XII Table, apare coemptio, creată ca şi usus
pentru plebei. Consta dintr-o mancipaţie a femeii înseşi către viitorul ei soţ. 67
Acurateţea ştiinţifică ne obligă să prezentăm şi punctul de vedere diametral opus, care a fost
exprimat şi argumentat în literatura de specialitate, fără a avea însă o largă audienţă. Astfel, ideea
unei legături necesare între căsătorie şi manus în dreptul arhaic a fost combătută, (în special de E.
Volterra), considerându-se că nimic nu ne permite să gândim că vechea căsătorie a fost întotdeauna
o căsătorie cum manu. Autorii care îmbrăţişează respectiva opinie admit că această formă de
căsătorie răspundea mai bine structurii patriarhale a familiei romane, fiind cea mai folosită în epoca
veche, dar de aici nu s-ar putea trage concluzia că ar fi fost şi singura. 68 În opinia profesorului
Tomulescu, modurile de dobândire a lui manus au fost în acelaşi timp moduri de formare a
căsătoriei, cel puţin până în sec. al II-lea î.e.n. Luând naştere căsătoria sine manu (sec. al II-lea
î.e.n.), căsătoria nu se mai asociază automat cu manus-ul, care devine un simplu element extern ce
putea exista (şi atunci continua să producă anumite efecte) sau putea să nu existe. 69
B. Căsătoria sine manu. Această nouă formă de căsătorie împăca interesul clasei dominante cu
interesul femeii de a nu mai cădea in manu mariti,70 fiind un reflex al dispariţiei severităţii şi
austerităţii ce caracterizau relaţiile maritale în epoca veche. Căsătoria sine manu nu necesita
intervenţia niciunei autorităţi religioase sau civile. Pentru existenţa acestei căsătorii, (aşa-zisa
căsătorie liberă), se cereau a fi întrunite două elemente: intenţia reciprocă a viitorilor soţi de a
întemeia o viaţă comună (affectio maritalis) şi convieţuirea lor materială (honor matrimonii).71 Deşi
o căsătorie sine manu nu necesita îndeplinirea niciunei formalităţi pentru a exista, totuşi adesea era
nevoie să se stabilească momentul când ea a început. Această dovadă se putea face cu ajutorul unor
elemente de fapt cu o anumită rezonanţă socială: aducerea femeii în casa bărbatului, petrecerea
organizată cu ocazia serbării căsătoriei, întocmirea unor acte dotale (instrumentum dotale) etc.
La sfârşitul Republicii, căsătoria sine manu se afirmă tot mai mult în detrimentul căsătoriei cum
manu, ca o consecinţă a unei dezvoltări sociale ascendente, pentru ca în epoca imperială, căsătoria
cum manu să devină o raritate, căzând treptat în desuetudine.72
67
Pentru dezvoltări, v.: Gaius, I, 110-113; C.Şt. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1973, pp.
143-144; V. Hanga, op. cit., pp. 194-195; J. Gaudemet, op. cit., pp. 46-48.
68
În acest sens, v. J. Gaudemet, op. cit., pp. 42-43.
69
Pentru argumente în sprijinul acestei opinii majoritare, v. C.Şt. Tomulescu, Les rapports entre le mariage et la manus,
1971, Extrait de la „Revue Internationale des Droits de l’Antiquité”, 3e Série – Tome XVIII – 1971, pp. 723-733.
70
La originea căsătoriei sine manu stă, se pare, căsătoria prin usus. În acest sens, v. A.N. Popescu în Gaius, Instituţiunile
dreptului privat roman, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 93, nota 74.
71
Pentru dezvoltări, v. V. Hanga, op. cit., pp. 195-196; C.Şt. Tomulescu, op. cit., pp. 144-145; J. Gaudemet, op. cit., pp. 54-
56.
72
A se vedea E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, ed. a III-a, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1995, p.
99; V. Hanga, op. cit., p. 197.

18
 1.3. Raporturile patrimoniale dintre soţi. Dota. A. Situaţia juridică a femeii măritate. Dacă o
femeie era „independentă” (sui iuris) – adică nu se afla sub puterea unui cap de familie – şi se
căsătorea cum manu, intra sub autoritatea şefului noii sale familii şi întreaga ei avere trecea în
patrimoniul acestuia.73 Dacă era „dependentă” (alieni iuris), se obişnuia ca pater familias sub
puterea căruia se afla să o înzestreze cu diverse bunuri mobile şi imobile, care, menite să susţină
sarcinile căsătoriei, intrau automat în patrimoniul noului şef de familie.
În cazul căsătoriei sine manu, aceeaşi distincţie se impune a fi făcută, după cum femeia era
alieni iuris ori sui iuris. În prima ipoteză, soţia continua să fie supusă autorităţii domestice a capului
familiei sale de origine, astfel că tot ce dobândea revenea acestuia. În cea de-a doua situaţie, femeia
continua să rămână proprietara averii sale, putea să se oblige cu concursul tutorelui ei 74 prin diverse
contracte şi tot ce dobândea constituia proprietatea ei personală. 75 Cu soţul, femeia putea să încheie
orice act juridic, cu excepţia donaţiilor. 76 În acest context, se impune a fi amintită şi celebra
incapacitate velleiană, (după numele senatusconsultului din anul 46 e.n. care a consacrat-o), al cărei
scop era acela de a apăra femeia împotriva propriei sale lipse de experienţă şi împotriva abuzului de
influenţă a bărbatului. Femeii îi era astfel interzis să garanteze, printr-o cauţiune sau ipotecă asupra
bunurilor sale, obligaţiile asumate de soţul său ori de un terţ.77
B. Constituirea dotei. În lumea romană se obişnuia ca în beneficiul bărbatului să se constituie o

73
În acest sens, v. Gaius, 3, 83; V. Hanga, op. cit., p. 198.
74
Pentru dezvoltări cu privire la tutela femeilor în dreptul roman, v. V. Hanga, op. cit., pp. 230-231.
75
A se vedea V. Hanga, op. cit., p. 198, unde se face referire şi la celebra prezumţie muciană (de la numele jurisconsultului
care a formulat-o – Q. Mucius Scaevola), potrivit căreia dacă femeia nu putea dovedi provenienţa achiziţiilor sale, se prezuma că
acestea provin de la soţ.
76
În epoca imperială, pe vremea împăratului Caracalla, un senatusconsult a stabilit că asemenea donaţii rămân valabile dacă
soţul donator a murit fără să-şi fi manifestat voinţa de a desface donaţia. Apud V. Hanga, op. cit., p. 199. Pentru dezvoltări cu privire
la originea interdicţiei donaţiilor între soţi, sfera de aplicare şi atenuările acestei prohibiţii, v. J. Gaudemet, op. cit., pp. 64-67.
77
Pentru dezvoltări, v. J. Gaudemet, op. cit., pp. 56-57; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p.
489. Din perspectiva poziţiei pe care femeia o avea în societatea romană, este interesant de semnalat că, deşi soţia se afla sub
autoritatea bărbatului, ea se bucura totuşi de mai multe drepturi (spre exemplu, putea să participe la banchetele publice, la spectacole
şi jocuri publice), fiind înconjurată de respect din partea bărbaţilor. Sunt celebre cuvintele lui Cato: „Bărbaţii guvernează pretutindeni
pe femei, iar noi, care guvernăm lumea, suntem guvernaţi de femei.”

19
dotă (dos)78, a cărei destinaţie o reprezenta susţinerea sarcinilor proiectatei căsătorii. 79 După cum
rezultă din documentele cele mai vechi asupra moravurilor poporului roman, dota era accesoriul
ordinar şi aproape necesar al căsătoriei.80 Dota se constituia de către şeful familiei (dacă femeia era
alieni iuris), de o terţă persoană sau chiar de către femeie dacă aceasta, fiind „independentă”, avea
propriul patrimoniu.81 În dreptul roman părinţii puteau fi siliţi să constituie o dotă fiicelor lor.
Obligaţia nu rezulta în mod direct din lege, (cel puţin nu la origini), însă se permitea prin diferite
dispoziţii să se exercite un fel de coerciţie din partea proconsulului.82
C. Regimul juridic al dotei în timpul căsătoriei. Dota devenea proprietatea bărbatului83, el
având prerogativa de a o administra, de a-i culege fructele, de a exercita acţiunile privitoare la
bunurile dotale, precum şi de a dispune de aceste bunuri. 84 Dacă la început puterile soţului asupra
dotei erau nelimitate, cu timpul acestea au fost diminuate, în vederea protejării intereselor soţiei în
ipoteza unui eventual divorţ. Astfel, la finele Republicii, prin legea Iulia asupra fondurilor dotale
(de fundo dotali) s-a interzis soţului să înstrăineze, fără încuviinţarea soţiei, fondurile dotale
italice,85 iar în dreptul postclasic măsura este extinsă asupra oricărui fel de proprietate imobiliară.
De asemenea, Iustinian a interzis soţiei să-şi dea un astfel de consimţământ, ceea ce echivala cu
inalienabilitatea fondurilor dotale.86
Regimul matrimonial completat de Iustinian distinge două tipuri de bunuri ale femeii: dotale şi
78
În dreptul clasic dota nu este însă obligatorie pentru validitatea căsătoriei, iar în dreptul postclasic ea nu va fi cerută decât
cu totul excepţional. (În acest sens, v. J. Gaudemet, op. cit., p. 59.) Obiceiul de a constitui o dotă fetelor sau văduvelor care se
căsătoresc este foarte vechi. Din Codul lui Hammurapi (secolul al XVIII-lea î.e.n.) aflăm că la sumero-babilonieni, cu prilejul
ceremoniilor religioase şi al serbărilor familiale care însoţeau căsătoria, tatăl fetei sau, dacă acesta era decedat, fraţii ei îi alcătuiau o
dotă (şeriktu) care să ajute la susţinerea sarcinilor căsătoriei. Dota cuprindea fonduri funciare, case, sclavi, bani şi obiecte casnice;
deşi se constituia la încheierea căsătoriei, ea putea face obiectul unor prestaţii succesive viitoare. Zestrea rămânea în proprietatea
femeii, dar era administrată de soţ. (În acest sens, v. V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977, pp. 67-68, unde sunt prezentate şi alte aspecte interesante cu privire la modul de organizare a familiei prin Codul lui
Hammurapi; v., de asemenea, şi R.M. Trif, Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007, pp. 5-6).
Dota a existat şi la atenieni, cu toate că, după cele spuse de Plutarh, Solon nu voia ca femeile să-şi cumpere bărbaţii şi nu le
permitea să aducă în casa acestora decât câteva rochii, pentru ca toate căsătoriile să se facă din dragoste, iar nu din interes. (În acest
sens, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 152). În opera sa „Viaţa lui Solon”, Platon a condamnat dota, considerând că „distruge legătura
de iubire dintre soţ şi femeie”. (apud I. Beştelei, op. cit., p. 10).
Cezar, în Comentariile sale (De bello Gallico, VI, 20), vorbind de moravurile galilor ne arată că femeia aducea bărbatului, ca
dotă, o sumă de bani, şi acesta din urmă punea în comun o sumă egală, care toată aparţinea soţului supravieţuitor. Francii, biruind pe
gali, le-au respectat obiceiurile, însă rămânând credincioşi vechilor cutume ale germanilor, din care îşi trăgeau originea, au continuat
să-şi cumpere femeile; căci după legea salică, femeile aduceau în casa bărbaţilor lor numai câteva haine, iar nu bani sau pământ; din
contră, ei îşi înzestrau femeile. (apud D. Alexandresco, op. cit., pp. 157-158). Pentru dezvoltări cu privire la plata „preţului de
cumpărare” a miresei la popoarele germanice, v. O. Drimba, op. cit., vol. IV, p. 159.
79
În cazul căsătoriei cum manu, menirea dotei era şi aceea de a suplini pierderea de către femeie, prin efectul căsătoriei, a
drepturilor succesorale în familia sa de origine. În acest sens, v. J. Gaudemet, op. cit., p. 59.
80
A se vedea Gh.V. Buzdugan, Despre regimul dotal, teză de licenţă, Bucureşti, 1890, p. 17.
81
Cu privire la modalităţile de constituire a dotei, v., spre exemplu: J. Gaudemet, op. cit., pp. 59-60; V. Hanga, Drept
roman ... op. cit., p. 199; I. Beştelei, op. cit., p. 15; I. Rădulescu, Contractul de căsătorie în dreptul roman şi român, teză de licenţă,
Bucureşti, 1902, pp. 7-8.
82
A se vedea V. Veniamin, Despre regimurile matrimoniale – materie tratată la seminar, Bucureşti, 1935, p. 119.
83
În acest sens, v., spre exemplu: J. Gaudemet, op. cit., p. 60; V. Hanga, Drept roman ... op. cit., p. 199; V. Veniamin, op. cit.,
p. 172, unde se arată că în dreptul roman bărbatul era proprietarul bunurilor dotale (dominus dotis).
84
A se vedea J. Gaudemet, op. cit., p. 60.
85
Această interdicţie viza orice formă de înstrăinare, totală sau parţială, directă ori indirectă, imobilele dotale italice neputând
fi dobândite prin uzucapiune, grevate de sarcini, ipotecate etc.
86
A se vedea: V. Hanga, Drept roman ... op. cit., p. 199; I. Beştelei, op. cit., pp. 22 şi 24.

20
parafernale. Asupra bunurilor parafernale femeia avea un drept absolut de proprietate şi de
administrare, fiind liberă însă să încredinţeze bărbatului prerogativa administrării acestor bunuri.
Iustinian dă drept femeii să-l acţioneze pe bărbat în separaţie de bunuri în timpul căsătoriei, când
dota era în pericol de a se pierde.87
D. Restituirea dotei. La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită constituentului sau
persoanei pe care acesta o indicase. Soluţia era cât se poate de firească: menirea originară a dotei
era aceea de a susţine sarcinile căsătoriei; cum căsătoria nu mai exista, dota îşi pierdea astfel
raţiunea de a mai rămâne în patrimoniul soţului.88
În epoca veche a dreptului roman restituirea dotei era asigurată printr-un contract verbal. 89 Spre
sfârşitul Republicii, odată cu creşterea numărului de divorţuri, pretorul dădea soţiei care reclama
restituirea dotei o acţiune specială (actio rei uxoriae), cu ajutorul căreia solicita judecătorului să
oblige pe soţ să-i înapoieze, conform cu echitatea, averea dotală. Ca regulă, bunurile trebuiau
restituite în natură, cu excepţia cazului când acestea fuseseră preţuite în bani prin actul dotal.
Judecătorul urma însă a ţine seama de posibilităţile economice prezente ale soţului obligat la
restituire. Condamnarea se putea face numai în limitele activului său patrimonial, nu peste
posibilităţile reale de plată (aşa-numitul „beneficiu de competenţă”). Potrivit legii, soţul putea la
rândul său să reţină o parte din bunurile dotale,90 prin invocarea aşa-numitei exceptio dotali.91
În epoca lui Iustinian92 acţiunea în restituirea dotei îşi modifică substanţial fizionomia, fiind
denumită „acţiune dotală” (actio de dote). Obligaţia de restituire decurgea din lege, prezumându-se
că între constituent şi soţul beneficiar a intervenit o stipulaţie tacită. Retenţiile au fost abolite, iar
soţul putea să opună în compensaţie soţiei creanţele pe care el le avea împotriva acesteia.
Restituirea averii dotale era garantată printr-o ipotecă generală şi tacită, care se constituia asupra
patrimoniului bărbatului din momentul încheierii căsătoriei. Printr-o constituţie din anul 531 această
ipotecă devine şi privilegiată, având rang prioritar faţă de orice ipotecă constituită anterior
căsătoriei.93
În acest context, merită a fi amintite şi acele soluţii juridice care aveau ca finalitate asigurarea

87
În acest sens, v. I. Beştelei, op. cit., p. 24.
88
În timpul căsătoriei bărbatul nu putea fi constrâns să restituie dota, cu excepţia cazului în care a devenit insolvabil. În acest
sens, v. I. Beştelei, op. cit., p. 21. Pentru alte situaţii care legitimau o restituire anticipată a dotei, v. J. Gaudemet, op. cit., p. 61.
89
Pe baza angajamentului asumat de soţ printr-o stipulaţie la momentul constituirii dotei, femeia sau, după caz, moştenitorii
acesteia puteau reclama restituirea dotei prin intermediul aşa-numitei actio ex stipulatu. A se vedea J. Gaudemet, op. cit., p. 61.
90
Asemenea reţineri se făceau pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie, drept sancţiune împotriva soţiei
care sustrăsese diverse bunuri de la soţ sau care avusese un comportament imoral, ca o despăgubire a soţului pentru bunurile pe care
le dăruise soţiei, precum şi pentru cheltuielile necesare sau utile pe care soţul le-a făcut în vederea întreţinerii averii dotale. În acest
sens, v. V. Hanga, Drept roman ... op. cit., p. 201.
91
A se vedea J. Gaudemet, op. cit., p. 63.
92
Pentru o prezentare de ansamblu a inovaţiilor juridice ale operei legislative a lui Iustinian, (denumită în secolul al XVI-lea
Corpus Iuris Civilis), inclusiv cu privire la ameliorarea poziţiei juridice a soţiei, v., spre exemplu: V. Hanga, Mari legiuitori … op.
cit., p. 155 şi urm.; C. Dinulescu, Bizanţul – un imperiu guvernat de lege. De la Codex Theodosianus la Corpus Iuris Civilis, în
Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2/2007, p. 202 şi urm. – revista poate fi accesată pe site-ul: http://drept.ucv.ro.
93
În acest sens, v. V. Hanga, Drept roman ... op. cit., p. 201.

21
unor avantaje soţiei pentru ipoteza în care soţul ar fi decedat înaintea ei sau când căsătoria s-ar fi
desfăcut fără voia acesteia. Este vorba de darurile pe care soţul le făcea soţiei înainte de nuntă,
pentru a-i asigura existenţa în cazurile menţionate. Această donaţie, numită de către Iustinian
donatio propter nuptias, se răspândeşte într-o epocă târzie în întreg Imperiul Roman, în vremea
acestui împărat fiind asimilată dotei, de la care împrumută şi principalele reguli de funcţionare.

1.4. Concluzii. Deşi în dreptul roman, după cum admit jurisconsulţii, comunitatea de viaţă
născută din căsătorie ar fi generat şi un fel de „comunitate de facto” de bunuri, 94 regimul dotal,
caracterizat prin independenţa economică a fiecărui soţ, este cel care avea să triumfe. Existenţa
dotei crea raporturi pecuniare între soţi şi aici găsim originea regimurilor matrimoniale. 95 Regimul
dotal constituia singura formă de regim matrimonial, care funcţiona ca regim legal, în dreptul
roman nefiind cunoscute convenţiile matrimoniale.96 După cum am arătat, constituirea dotei era
constatată printr-un instrumentum dotale, care nu avea însă valoarea unei veritabile convenţii
matrimoniale, (în accepţiunea pe care o dăm astăzi acestui concept), întrucât nu organiza propriu-zis
regimul matrimonial.97

Secţiunea a II-a
De la dreptul medieval la cel modern – privire specială asupra evoluţiei
reglementărilor vizând căsătoria şi regimurile matrimoniale
la popoarele germanice şi în spaţiul francez

2.1. Succinte consideraţii cu privire la „avatarurile” instituţiei juridice a căsătoriei de-a

lungul Evului Mediu şi până în zorii epocii moderne. A. Precizări preliminare. Se poate afirma,
fără teama de a greşi, că la baza dreptului medieval se găsesc principii ale dreptului roman,
(redescoperit efectiv în secolul al IX-lea), 98 înnoite şi adaptate prin legislaţia scrisă a Evului
Mediu.99 Treptat, dreptul cutumiar este îmbogăţit prin practici juridice noi, generate de evoluţia
societăţii, de transformările acesteia. Aceste practici au stat la baza legiuirilor scrise ce apar în toate
ţările europene.

94
A se vedea J. Gaudemet, op. cit., p. 58.
95
În acest sens, v. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 1.
96
V., în acest sens, M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français – tome VIII - Les régimes matrimoniaux, 2e
éd., Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1957, p. 6; H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil,
tome quatrième, Régimes matrimoniaux. Successions. Libéralités, Ed. Montchrestien, Paris, 1963, p. 46.
97
În acest sens, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 6.
98
Pentru dezvoltări privind renaşterea medievală a dreptului roman, v. M.G. Losano, Marile sisteme juridice. Introducere în
dreptul european şi extraeuropean, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 58-62.
99
Cu privire la caracterul relativ şi vag definit ca perioadă de timp al termenului „Ev Mediu”, v. O. Drimba, op. cit., vol. IV,
p. 5.

22
 Pentru a putea contura o imagine globală a modului de funcţionare a societăţii feudale, cu
multiplele ei faţete şi forme de manifestare, în chip firesc şi aproape inevitabil firul cercetării va
conduce la instituţia căsătoriei, această „cheie de boltă a edificiului social”, 100 care a jucat un rol
fundamental în structura socială a epocii feudale.
B. Transformarea căsătoriei într-o instituţie pur religioasă. Căsătoria, care în perioada romană
era o instituţie pur civilă, a dobândit progresiv un caracter religios, din cauza influenţei mereu
crescânde a Bisericii creştine. Una din cele mai de seamă pârghii prin care Biserica îşi exercita
autoritatea spirituală asupra populaţiilor creştine a fost transformarea căsătoriei, instituţie de cea
mai mare importanţă socială, într-o instituţie pur religioasă. Sub influenţa dreptului canonic
legislaţia civilă a fost impregnată din ce în ce mai mult de dispoziţii bisericeşti, astfel că în jurul
secolului al X-lea, reglementarea căsătoriei a ieşit complet din domeniul dreptului civil, fiind
guvernată de o legislaţie special elaborată de soboarele bisericeşti şi de juriştii Bisericii catolice. 101
Sub influenţa crescândă a creştinismului, se considera că bărbatul şi femeia formau aceeaşi fiinţă,
rezultată din taina căsătoriei, bărbatul continuând totuşi să fie capul femeii – (vir est caput mulieris,
erunt duo in carne una).102
Începând din secolul al XVI-lea, autorităţile civile din Franţa au reacţionat împotriva
atotputernicei Biserici în chestiunile interesând căsătoria, fiind ajutate şi de ordonanţele 103 regilor
francezi. Laicizarea definitivă şi completă a legislaţiei matrimoniale nu s-a înfăptuit decât prin
reformele radicale impuse de Revoluţia franceză. Constituţia din anul 1791 (titlul 2, art. 7) declara
că legea nu consideră căsătoria decât ca un contract civil, competenţa de a celebra căsătoriile fiind
atribuită ofiţerului stării civile.104
C. Căsătoria în Bizanţ. De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce
occidentul trăia o epocă de dezagregare, Imperiul bizantin a conservat tradiţiile clasice – cultura
greacă şi dreptul roman – cărora le-a integrat elemente orientale, devenind o componentă
importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei şi singurul stat civilizat din Europa Evului
Mediu timpuriu.105
Actul logodnei – care la romani consta într-o simplă promisiune de contractare a căsătoriei –
capătă, potrivit normelor dreptului bizantin, o valoare juridică necunoscută în dreptul roman.
100
Pentru această sugestivă figură de stil, v. G. Duby, Cavalerul, femeia şi preotul (căsătoria în Franţa feudală), traducere în
limba română de P. Creţia, Ed. D.U. Style, Bucureşti, 1997, p. 21. Prezentând în termeni clari obiectul şi finalitatea demersului său
de cercetare, autorul formulează o întrebare retorică din care transpare importanţa fundamentală a instituţiei matrimoniale pentru
descoperirea mecanismelor de funcţionare a societăţii feudale: „Cum să înţeleg feudalitatea dacă nu văd limpede normele conform
cărora cavalerul îşi alegea soţia?”
101
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p. 184.
102
Apud P. Vasilescu, op. cit., p. 128.
103
Ordonanţele erau actele prin care se exercita puterea legislativă a regalităţii. În acest sens, v. O. Drimba, op. cit., vol. IX, p.
179.
104
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p. 185.
105
A se vedea O. Drimba, op. cit., vol. IV, p. 212. În linii esenţiale, periodizarea general acceptată a Evului Mediu este: Ev
Mediu „timpuriu” (sec. VI-X), „dezvoltat” (sec. XI-XIII) şi „târziu” (sec. XIV-XV).

23
Începând din timpul domniei lui Alexios I Comnen, logodna făcută cu binecuvântarea unui preot a
fost practic echivalată cu căsătoria. Încă din Evul Mediu timpuriu, când în Occident era suficient
consensul matrimonial, o căsătorie legitimă în Bizanţ reclama celebrarea religioasă. După
binecuvântarea preotului şi ospăţul nupţial, în faţa notarului se întocmeau actele de căsătorie.
Zestrea miresei, constând din bunuri mobile şi imobile, nu putea fi înstrăinată de soţi prin acte inter
vivos, ci era transmisă copiilor lor. Soţul trebuia să facă şi el un dar cât mai consistent soţiei. 106
D. Perioada Renaşterii. În epoca Renaşterii, căsătoria nu era un act decis de cei doi tineri, ci
exclusiv de familiile lor. Problema zestrei – care se punea obligatoriu la orice nivel social – explică
şi anomalia frecventă a enormei diferenţe de vârstă între soţi. În familiile nobile şi în cele burgheze
condiţiile materiale ale căsătoriei se tratau prin intermediari, categorie existentă în aproape orice
oraş. În familiile princiare era curentă practica matrimonială prin procură. Consensul părinţilor, dat
în prezenţa unui notar, era obligatoriu; în lipsa lui, juriştii considerau căsătoria un simplu
concubinaj. Femeia continua să rămână sub tutela soţului, după cum înainte de căsătorie fusese
supusă tutelei tatălui (sau, dacă acesta decedase, a fratelui mai mare). 107

2.2. Evoluţia istorică a reglementărilor privind regimurile matrimoniale la popoarele

germanice şi în spaţiul francez. A. Aspecte introductive. O componentă importantă a sistemelor
juridice europene au fost şi drepturile importate de la populaţiile barbare care au provocat căderea
Imperiului Roman de Apus. Popoarele germanice au adus în Europa occidentală o pluralitate de
reguli, care se diferenţiau de la un popor la altul, prezentând totuşi şi o serie de caracteristici
comune.108 Dincolo de influenţele notabile, cu caracter general, pe care dreptul popoarelor
germanice le-a avut asupra cristalizării dreptului european continental, în segmentul regimurilor
matrimoniale importanţa particulară rezidă în aceea că în mod tradiţional se consideră că regimul
comunitar este de sorginte ori de inspiraţie germanică. 109 În aceste condiţii, un real interes ştiinţific
prezintă, neîndoielnic, fizionomia instituţiei căsătoriei şi efectele de ordin pecuniar ale acesteia la
popoarele germanice.
O analiză specială va fi dedicată modului de reglementare a raporturilor patrimoniale dintre soţi
în dreptul franc,110 întrucât acest drept a influenţat într-o anumită măsură Codul lui Napoleon şi
astfel, mediat, Codul civil român.111 Vom încerca să surprindem linia evolutivă a instituţiei
106
În acest sens, v. O. Drimba, op. cit., vol. IV, pp. 271-272.
107
A se vedea O. Drimba, op. cit., vol. X, pp. 252-254.
108
În acest sens, v. M.G. Losano, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, pp. 48-49.
109
În acest sens, v., spre exemplu: J.-C. Montanier, Les régimes matrimoniaux, Presses Universitaires de Grenoble, 1997, p.
10; P. Vasilescu, op. cit., p. 128.
110
Francii au făcut parte din popoarele germanice, fiind „singurii a căror operă, continuată de-a lungul întregului Ev Mediu
timpuriu, va exercita o influenţă profundă şi durabilă asupra istoriei Occidentului.” (L. Musset, apud O. Drimba, op. cit., vol. IV, p.
106).
111
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 128, nota 2.

24
regimurilor matrimoniale în arcul de timp având ca piloni esenţiali de susţinere vechiul drept
francez, respectiv Codul civil de la 1804.
B. Căsătoria şi efectele pecuniare ale acesteia la popoarele germanice din Evul Mediu
timpuriu. Structura familială la popoarele germanice era la origini tipic gentilică: o familie era
formată din părinţi, copii, ascendenţi, rude colaterale, servitorii şi sclavii (care deşi nu făceau parte
propriu-zis din familie, depindeau de ea şi trăiau în aceeaşi casă). Deplina autoritate (mundium)
asupra familiei era exercitată de către tată, acesta neavând totuşi putere discreţionară de dispoziţie
asupra patrimoniului familiei: după cum stabilea un capitular din 818, tatăl nu putea dispune de
aceste bunuri fără consimţământul copiilor.112
Dacă în cazul fiului mundium-ul înceta în momentul în care acesta era apt de a purta arme, în
schimb femeia, fiind considerată inaptă de acţiuni războinice, rămânea toată viaţa sub tutela tatălui
sau a soţului.113 Aşadar, în vechiul drept feudal statutul juridic al femeii se apropia de acela al
femeii romane căsătorite cum manu, caracteristica principală a regimului matrimonial fiind dată de
lipsa capacităţii juridice a femeii căsătorite.114
O precizare importantă se impune a fi făcută: potrivit sistemului personalităţii legilor, în
vigoare în primele secole care au urmat instalării populaţiilor germanice în Occident, legea
aplicabilă raporturilor patrimoniale dintre soţi era aceea a bărbatului. Prin urmare, dacă acesta era
de origine autohtonă, regimul antic guverna căsătoria celor doi; în schimb, dacă soţul nu era de
origine galo-romană, regimul bunurilor soţilor era inspirat de tradiţiile germanice, a căror
originalitate rezidă în două aspecte importante: transferul bunurilor ca efect al căsătoriei, precum şi
soarta bunurilor conjugale la momentul disoluţiei căsătoriei.115
Până către mijlocul secolului al VII-lea alegerea soţului era hotărâtă de tatăl fetei, 116 care era
„cumpărată” de viitorul soţ sau de familia acestuia; „preţul” (mefio) era apoi încredinţat femeii şi
rămânea la dispoziţia acesteia.117 Aportul substanţial sub forma dotei, (dos ex marito), venea din
partea bărbatului sau a familiei sale înainte ori în ziua căsătoriei, în mod obişnuit constituirea dotei
fiind consemnată într-un act scris. Dacă la origini bunurile care alcătuiau dotau puteau fi înstrăinate,
cu timpul s-au instituit o serie de mecanisme, (inclusiv caracterul inalienabil al dotei), având ca
finalitate evitarea dezechilibrelor materiale între cele două familii, a bărbatului, respectiv a femeii,
în special în ipoteza în care căsătoria ar fi încetat prin moartea soţului. 118
112
În acest sens, v. O. Drimba, op. cit., vol. V, pp. 366-368.
113
Mundium-ul a fost cunoscut şi dreptului franc, unde purta denumirea de mainbour. În acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p.
126.
114
Ibidem.
115
În acest sens, v. J. Bart, Histoire du droit privé de la chute de l’Empire romain au XIXème siècle, Ed. Montchrestien, Paris,
1998, pp. 76-77.
116
Inspirându-se din legislaţia romană, Biserica va impune la un moment dat obligaţia consensului viitorilor soţi, fapt ce va
conduce la dispariţia căsătoriei prin mundium.
117
A se vedea O. Drimba, op. cit., vol. V, p. 368.
118
Pentru dezvoltări, v. J. Bart, op. cit., pp. 77-79.

25
 Dar şi din partea familiei fetei se constituiau anumite aporturi cu ocazia căsătoriei. Astfel, tatăl
dădea fiicei o serie de bunuri (faderfio), ca o anticipare a unei părţi din moştenirea ce i se cuvenea,
precum şi o zestre (scherpa), constând într-un pat, veşminte şi podoabe.119 Bunurile aduse de femeie
în căsătorie aparţineau însă bărbatului. În anumite cazuri, femeia putea totuşi să obţină o separare de
bunuri, iar redobândirea unor bunuri aduse bărbatului cu ocazia căsătoriei se putea realiza la
desfacerea acesteia.120
Drept recunoaştere a castităţii miresei, a doua zi după nuntă soţul îi oferea aşa-numitul „dar al
dimineţii” (morgengabe),121 compus din bunuri mobile şi imobile, cu privire la care femeia putea să
dispună numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul bărbatului. Raţiunea instituirii acestor
limitări ale puterilor femeii era aceea de protejare a drepturilor copiilor. 122
În ciuda unor similitudini cu dota, se pare că regimul care s-a cristalizat în perioada următoare
în dreptul germanic a fost cel de comunitate, care avea să fie ulterior „importat” de Franţa ca regim
legal de drept comun.
C. Evoluţia istorică a dreptului francez al regimurilor matrimoniale. Înţelegerea
transformărilor pe care fizionomia instituţiei regimurilor matrimoniale le-a suferit în dreptul francez
impune analiza distinctă a trei mari perioade de evoluţie a reglementării: a) vechiul drept; b) dreptul
intermediar; c) Codul civil de la 1804. 123 În cele ce urmează vom face o prezentare succintă a
fiecăreia din subdiviziunile la care am făcut referire.
a) Vechiul drept. Făcând abstracţie de particularităţile locale, (unele originale şi importante,
precum regimul din Normandia), în linii generale vechea Franţă cunoştea două tipuri esenţiale de
regimuri care exprimau cele două mari tendinţe valabile şi astăzi, care opun regimurile separatiste
de cele comunitare, şi anume: regimul dotal, practicat în ţinuturile din sud („les pays de droit écrit”)
şi regimul comunităţii, adoptat de ţinuturile din nordul Franţei, („les pays de coutumes”), cu
excepţia Normandiei.124
Avându-şi izvorul în dreptul roman, regimul dotal125 menţinea separaţia între bunurile soţului şi
cele ale femeii, aceasta din urmă contribuind la sarcinile căsătoriei prin constituirea unei dote.
Bunurile femeii erau astfel divizate în două mase distincte, a căror compoziţie varia în funcţie de
119
În acest sens, v. O. Drimba, op. cit., vol. V, p. 368.
120
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., pp. 126-127.
121
O instituţie similară pare a se regăsi în dreptul bizantin sub denumirea de „theoritre”, preluată şi în cuprinsul Codului
Calimach – art. 1683. Pentru unele detalii cu privire la această instituţie, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 689.
122
Pentru alte amănunte cu privire la morgengabe, v. şi J. Bart, op. cit., p. 79.
123
Pentru această periodizare a istoriei dreptului francez al regimurilor matrimoniale, v. G. Marty, P. Raynaud, Droit civil.
Les régimes matrimoniaux, Ed. Sirey, Paris, 1978, pp. 10-11. Pentru analiza celor trei perioade ale istoriei dreptului francez, v., de
asemenea, V.D. Zlătescu, Drept privat comparat. Teoria generală a comparaţiei drepturilor. Geografia juridică, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1997, p. 137 şi urm.
124
Pentru dezvoltări privind trăsăturile particulare ale regimului matrimonial din Normandia, a cărei cutumă (art. 389)
interzicea expres soţilor să aleagă prin contractul de căsătorie regimul comunităţii, v. J. Bart, op. cit., pp. 316-319.
125
În sensul că regimul dotal roman a lăsat urme adânci în provinciile de drept scris, v. A.-S. Dolhen, La pratique des
contrats de mariage à Lille de 1780 à 1785, p. 1, articol disponibil la adresa:
http://www2.univ-lille2.fr/droit/documentation/rtf/dolhen.rtf, site consultat la data de 27.11.2007.

26
stipulaţiile contractului de căsătorie: bunurile parafernale, cu privire la care femeia exercita dreptul
de administrare şi folosinţă şi bunurile dotale, în privinţa cărora prerogativele menţionate aparţineau
bărbatului. În cadrul acestui regim, potrivit modelului roman, complementul dotei femeii îl
reprezenta donaţia făcută de soţ acesteia ante nuptias ori propter nuptias.126
La origini, caracteristica regimului era inalienabilitatea bunurilor dotale, această regulă având
menirea de a asigura afectarea bunurilor respective sarcinilor căsătoriei şi restituirea lor femeii, la
momentul dizolvării regimului.127
Regimul comunităţii128 se caracteriza prin existenţa unei mase de bunuri, distinctă de bunurile
proprii ale fiecăruia dintre soţi, a cărei compoziţie varia în funcţie de cutume şi de dispoziţiile
contractelor de căsătorie. Potrivit cutumei Parisului, (care putea fi considerată ca exprimând dreptul
comun al regiunilor de cutumă la sfârşitul vechiului regim), în comunitate intrau bunurile mobile şi
aşa-numitele conquêts, adică imobilele dobândite în timpul căsătoriei cu titlu oneros şi chiar prin
liberalităţi, (cu condiţia ca acestea să nu emane de la un ascendent), precum şi fructele şi veniturile
bunurilor proprii.129
Comunitatea matrimonială îmbrăca forma unei specii de societate între soţi, în care
prerogativele patrimoniale erau exercitate de bărbat, considerat „seigneur et maître de la
communauté”. În toate cazurile, femeii nu i se recunoştea un drept efectiv asupra comunităţii, ci
doar vocaţia de a dobândi jumătate din aceasta la momentul dizolvării regimului matrimonial. În
jurul secolului al XVI-lea vechea idee de tutelă maritală se reactivează, iar incapacitatea femeii
măritate devine absolută.130 Pentru a contrabalansa puterea maritală, practica Parlamentelor a oferit
anumite pârghii juridice femeii căsătorite sub imperiul regimului comunităţii de bunuri: a reapărut
ipoteca legală, s-a recunoscut dreptul femeii de a renunţa la comunitate, pentru a se putea astfel feri
de plata pasivului acesteia, s-a conturat dreptul femeii căsătorite de a cere separaţia de bunuri etc. 131
O instituţie cu o fizionomie specială din dreptul franc, care merită o atenţie deosebită, era
denumită douaire. La momentul încetării căsătoriei prin decesul soţului, (cu excepţia situaţiei în
care cauza văduviei era execuţia bărbatului), femeia dobândea un drept de folosinţă asupra unei
părţi din bunurile proprii ale soţului defunct, sub formă de douaire, rezultatul transformării
126
Potrivit unui document din anul 1087, extras din arhivele mănăstirii Notre-Dame din Beaujeu, un bărbat s-a însurat cu o
femeie „sub regim dotal, cedându-i o treime din drepturile sale asupra unui domeniu agricol” – apud G. Duby, op. cit., pp. 100-101.
127
Este interesant de semnalat că până în secolul al XVI-lea, chiar şi în ţinuturile meridionale, practica se îndepărtase
considerabil de modelul roman, existând o gamă diversificată de dispoziţii convenţionale marcate de puternice tendinţe comunitare.
La sfârşitul Evului Mediu, din ce în ce mai des se optează pentru regimul dotal, căruia jurisprudenţa Parlamentelor din sud îi va reda
caracteristicile sale antice. În acest sens, v. J. Bart, op. cit., pp. 313-316). Pentru evitarea capcanelor terminologice, este important de
precizat, în acest context, că în Franţa curţile de judecată care existau în vechiul regim purtau denumirea de Parlamente. Cu privire la
competenţele acestor instanţe, modalitatea de numire a membrilor etc., v. O. Drimba, op. cit., vol. IX, pp. 178-180.
128
În sensul că regimul matrimonial al comunităţii a apărut în Franţa în special datorită influenţei creştine şi a celei germanice
asupra instituţiei căsătoriei, v. A.-S. Dolhen, La pratique des contrats de mariage à Lille de 1780 à 1785, loc. cit., pp. 2-3.
129
A se vedea G. Marty, P. Raynaud, op. cit., pp. 10-11.
130
În acest sens, v. J. Bart, op. cit., pp. 289, 296-297.
131
A se vedea P. Vasilescu, op. cit, pp. 129-130. Pentru dezvoltări cu privire la funcţionarea şi lichidarea comunităţii de
bunuri, v. J. Bart, op. cit., pp. 304-313.

27
instituţiei germanice dos ex marito.
Dacă la origini, în epoca francă, dota era dobândită cu caracter definitiv de către femeia
căsătorită, grija de a prezerva integritatea patrimoniului familial a condus la o diminuare progresivă
a drepturilor soţiei asupra bunurilor donate de bărbat la momentul încheierii căsătoriei. Încă din
secolul al X-lea, actele redactate cu această ocazie, (dotalicia), demonstrează această glisare a
instituţiei; evoluţia se conturează în cursul secolului al XI-lea prin generalizarea clauzei care
„răpea” femeii prerogativa de a dispune de bunurile care compuneau dota maritală, pentru ca în cele
din urmă, începând cu secolul al XII-lea, numai în caz de văduvie aceste bunuri erau remise femeii,
asupra lor văduva exercitând un fel de uzufruct viager. 132 La moartea femeii, bunurile erau
transmise copiilor rezultaţi din acea căsătorie sau, dacă nu existau copii, moştenitorilor fostului soţ.
133

Instituţie cutumiară, douaire-ul exista în afara oricărei convenţii, nefiind necesar să fie prevăzut
expres în contractele de căsătorie. Treptat, se generalizează practica determinării cuantumului său în
cuprinsul acestor contracte. Dreptul asupra douaire-ului se câştiga de femeie în timpul căsătoriei, la
momentul consumării acesteia, (bunurile care intrau în compunere produceau o sporire a
patrimoniului casnic – augmentum dotis), dar se putea exercita doar propter mortem, bunurile
respective fiind destinate femeii ca un sprijin patrimonial în cazul în care ea supravieţuia soţului. 134
În privinţa originilor convenţiei matrimoniale, s-a arătat că obiceiul de a redacta un contract de
căsătorie care să modifice cutumele locale nu apare în Franţa decât la sfârşitul secolului al XVI-lea
şi începutul secolului al XVII-lea, 135 când se conturează tendinţa de a se considera că regimurile
legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate deroga de la ele prin convenţii particulare. 136
Cu timpul, aceste convenţii devin din ce în ce mai frecvente, oferind viitorilor soţi o paletă foarte
largă de amenajări şi combinaţii posibile şi astfel contractul de căsătorie se transmite dreptului
modern, căpătând amploare prin consacrarea legislativă în cuprinsul codurilor civile din secolul al
XIX-lea.
b) Dreptul intermediar. Diversele proiecte de Cod civil care s-au succedat în perioada

132
Pentru unele exemple din secolele al X-lea şi al XI-lea, extrase din arhive ecleziastice, din care rezultă puţina putere a
femeii asupra zestrei (dos) pe care o primeşte de la viitorul soţ (sponsalicium), precum şi diminuarea progresivă a prerogativelor
soţiei asupra dotei maritale, v. G. Duby, op. cit., pp. 92, 98-99, 101-104. Astfel, dacă un act redactat în anul 975-976 atestă deplina
putere pe care femeia o avea asupra dotei (p.99), începând cu anul 1004 sunt inserate clauze care restrâng dreptul femeilor de a
dispune cum vor de partea lor, prevăzându-se în mod expres că la moartea soţiei „bunul dotal va reveni moştenitorilor perechii” (p.
101).
133
Pentru dezvoltări, v. J. Bart, op. cit., pp. 301-302, 308-310.
134
În acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 127, unde se arată că instituţia douaire-ului poate fi considerată originea istorică a
cotităţii speciale a soţului supravieţuitor, aşa cum a fost prevăzută de Codul civil (francez şi român) – nota 1.
135
A se vedea M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 51, nota 1; H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., pp. 46 şi 49; D.
Alexandresco, op. cit., p. 6; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, pp. 4-5.
136
Este adevărat că şi anterior acestor secole sunt atestate o serie de acte juridice încheiate înainte de căsătorie care fac
referire la bunurile viitorilor soţi, prerogativele acestora asupra respectivelor bunuri, (spre exemplu, actul scris prin care se consemna
aducerea dotei), numai că aceste acte nu pot fi considerate veritabile convenţii matrimoniale, (în sensul pe care îl dăm astăzi acestui
concept juridic), întrucât ele nu organizau propriu-zis un regim matrimonial.

28
revoluţionară au marcat preferinţa autorilor acestora pentru regimul comunităţii, care răspundea mai
bine tendinţelor şi ideologiilor acelei epoci decât regimul dotal, considerat aristocratic. Deşi
soluţiile promovate nu aveau să fie reţinute în viitorul Cod civil, este important de semnalat că
primele două proiecte iniţiate de Cambacérès consacrau o transformare importantă a regimului
comunităţii, în sensul instituirii regulii egalităţii soţilor şi a cogestiunii. 137
c) Codul civil de la 1804.138 Soluţia normativă vizând instituirea unui regim matrimonial legal,
rezultată din jurisprudenţa numeroaselor Parlamente, avea să fie avută în vedere de redactorii
Codului lui Napoleon. În detrimentul tradiţiilor ţinuturilor din sud, regimul comunităţii de bunuri
mobile şi achiziţii a fost consacrat ca regim matrimonial legal, 139 cu posibilitatea pentru soţi de a
adopta, prin contract de căsătorie, un alt regim: separaţia de bunuri, regimul dotal, cel al comunităţii
convenţionale etc. Deşi soţii aveau libertatea de a alege regimul matrimonial care răspundea cel mai
bine nevoilor, intereselor, aspiraţiilor acestora, opţiunea şi, eventual, amenajarea regimului nu
puteau avea loc decât înainte de căsătorie, întrucât Codul civil de la 1804 a instituit principiul
imutabilităţii convenţiilor matrimoniale.140
Numeroasele critici formulate141 cu privire la o serie de soluţii normative din cuprinsul Codului,
(spre exemplu, incapacitatea femeii căsătorite 142, inadaptarea la condiţiile economice a regimului
legal, excesiva rigiditate etc.), au determinat intervenţia legiuitorului la începutul secolului al XX-
lea, mai întâi prin reforme fragmentare, 143 pentru ca prin Legea din 13 iulie 1965 să se producă o
reformă substanţială a instituţiei regimurilor matrimoniale. 144 De asemenea, prin Legea din 23

137
A se vedea G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 11.
138
Un aforism devenit celebru al lui Napoleon sublinia valoarea deosebită a Codului civil francez: „Am câştigat 40 de bătălii,
dar asta nu înseamnă nimic, Waterloo va şterge amintirea tuturor victoriilor mele; gloria mea veşnică însă va fi Codul civil.” Apud I.
Predescu, Elogiu Codului civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2006, p. 7; revista poate fi consultată la adresa: http://drept.ucv.ro .
Despre acelaşi cod civil, Nicolae Titulescu avea să exclame: „Un fel de binefacere dumnezeiască, o operă căzută din ceruri!” În acest
sens, v. N. Titulescu, Drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 14.
139
Pentru dezvoltări cu privire la configuraţia acestui regim matrimonial, trăsăturile specifice şi mecanismele de funcţionare,
v. H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 111 şi urm.
140
A se vedea J.-C. Montanier, Les régimes matrimoniaux, Presses Universitaires de Grenoble, 1997, p. 11; G. Marty, P.
Raynaud, op. cit., pp. 11-12. Pentru jurisprudenţa istorică a instanţelor franceze în materia regimurilor matrimoniale, v. Al. Weill, Fr.
Terré, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, 5e éd., Ed. Dalloz-Sirey, Paris, 1970, p. 635 şi urm.
141
Ca un element de pitoresc, este interesant de evocat în context că Napoleon, auzind unele comentarii şi interpretări date
codului său, ar fi exclamat, cu mâhnirea „omului învins”: „Codul meu civil e pierdut!” (Apud, V. Hanga, Mari legiuitori ... op. cit.,
„Cuvânt înainte”). Din această afirmaţie se poate deduce pretenţia generală şi universală a legiuitorilor de a crea opere definitive şi
perfecte. („Hammurapi, crezându-se inspirat de zei, porunceşte ca nimeni să nu-i schimbe codul; Iustinian nu îngăduia să se facă
nicio modificare legiuirii lui pe care o socotea nemuritoare”- Ibidem).
142
Se pare că Napoleon ar fi intervenit personal pentru consacrarea acestei incapacităţi. Astfel, pentru bărbat împăratul cerea
o putere maritală sporită, întemeindu-se pe ideea că soţul era şeful familiei şi pe ocrotirea pe care o implica, în concepţia sa, un sex
slab şi neexperimentat. Apud V. Hanga, Mari legiuitori ... op. cit., p. 269.
143
Legile din 13 iulie 1907, 18 februarie 1938 şi 22 septembrie 1942. Pentru o succintă prezentare a acestor legi, încununate
prin adoptarea Legii din 4 iunie 1970 ce avea să consacre egalitatea soţilor în asigurarea direcţiei morale şi materiale a familiei, v. şi
M. Delmas-Marty, Le droit de la famille, Presses Universitaire de France, Paris, 1972, p. 87 şi urm.
144
Pentru ample comentarii cu privire la reformele legislative în materia regimurilor matrimoniale în sistemul francez, v., spre
exemplu: G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 14 şi urm.; J.-C. Montanier, Les régimes matrimoniaux, Presses Universitaires de
Grenoble, 1997, p. 11 şi urm.; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., pp. 3-5; A. Colomer, Régimes matrimoniaux, în Encyclopédie juridique,
Répertoire de droit civil, 2e éd, tome VII, Privilèges généraux à séquestre, Jurisprudence Générale Dalloz, Paris, 1990, nr. 2-12. În
sensul că nici dreptul revoluţionar, nici opera de codificare nu au adus elemente esenţiale, care să schimbe regimurile matrimoniale
aplicabile de secole pe teritoriul Franţei, prima reformă de profunzime fiind realizată abia în anul 1965, v. P. Vasilescu , op. cit., p.
130.

29
decembrie 1985 s-a făcut pasul decisiv, prin eliminarea tuturor sechelelor statutului de inferioritate
al femeii.

2.3. Concluzii. De-a lungul Evului Mediu căsătoria a jucat un rol extrem de important, evoluţia
acestei instituţii juridice oferind o imagine fidelă asupra transformărilor de ordin economic, social,
politic ce au caracterizat societatea feudală. Sub influenţa mereu crescândă a Bisericii creştine
căsătoria dobândeşte progresiv un pronunţat caracter religios, fiind considerată o taină
(sacramentum) şi ieşind astfel de sub tutela dreptului civil.
Dacă la începutul Evului Mediu două modele aparent antagonice guvernau raporturile
patrimoniale dintre soţi, cel roman (antic), respectiv modelul inspirat de tradiţiile germanice, de-a
lungul secolelor această opoziţie se va atenua progresiv, ca şi în cazul altor domenii ale dreptului,
sub influenţa factorilor economici şi sociali, dar şi ca urmare a uniunilor mixte ce aveau să se
încheie. Influenţa popoarelor germanice asupra dreptului continental european se manifestă
pregnant şi în sfera regimurilor matrimoniale: se consideră că regimul comunitar este de sorginte
sau de inspiraţie germanică, fiind ulterior „importat” în Franţa şi ridicat la rangul de regim
matrimonial legal de drept comun.
În privinţa originilor convenţiei matrimoniale, deşi nu dispunem de date certe, s-a emis ipoteza
că acestea se situează abia pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea,
când apare tendinţa de a se considera că regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive,
putându-se aduce derogări pe calea convenţiilor particulare.

Secţiunea a III-a
Evoluţia istorică a instituţiei căsătoriei şi
a regimurilor matrimoniale în spaţiul românesc

3.1. Aspecte introductive. Încă din cele mai vechi timpuri, familia şi căsătoria la români au
jucat un rol fundamental în structura socială a diverselor epoci, reprezentând o oglindă fidelă a
tradiţiilor juridice, realităţilor economice, sociale şi politice, obiceiurilor etc. şi fiind la rândul lor
influenţate de aceste realităţi, care inevitabil şi-au pus amprenta asupra fizionomiei respectivelor
instituţii juridice. Familia şi căsătoria, aceste instituţii sociale fundamentale, reprezintă,
neîndoielnic, un adevărat «cod genetic» specific fiecărei naţiuni, de la care nu se poate uşor abdica.
Vom prezenta, în cele ce urmează, fără pretenţia unei abordări exhaustive, linia evolutivă a
reglementărilor privind căsătoria şi regimurile matrimoniale în spaţiul românesc, pornind de la
dreptul cutumiar geto-dac (pct.3.2.), făcând apoi o incursiune de-a lungul „monumentelor” juridice

30
care au marcat epoca feudală românească (pct. 3.3.), pentru ca în finalul expunerii să poposim
asupra dispoziţiilor în materie din cuprinsul Codului civil român de la 1864 (pct. 3.4.) şi a
evoluţiilor legislative ulterioare (pct. 3.5.).

3.2. Organizarea familiei şi a căsătoriei în societatea geto-dacă şi după cucerirea Daciei de

către romani. După cum s-a arătat, nu există suficiente informaţii scrise pentru studiul dreptului
cutumiar geto-dac; totuşi, datorită investigaţiilor arheologice şi datelor furnizate de istoria
comparată, se poate contura o imagine generală a sistemului juridic al societăţii autohtone care
locuia pe teritoriul României de astăzi.145
La geto-daci căsătoriile se încheiau obişnuit între persoanele din aceeaşi clasă şi categorie
socială. Nu lipsesc însă exemple de căsătorii ale unor femei libere cu sclavi privaţi şi mai ales
imperiali.146 Dacă primele cutume consacrau poligamia ca structură matrimonială, în vremea lui
Burebista cutumele geto-dace prevedeau monogamia, la care se referă expres documentele epocii. 147
Cu privire la „formele căsătoriei geto-dace, cumpărarea este menţionată în mod indirect pentru
această epocă într-un text din Pomponius Mela. Istoricul şi geograful roman precizează că fetele
trace – iar geţii sunt o ramură a tracilor, spune acelaşi istoric – sunt fie scoase la licitaţie publică, fie
vândute. Preţul varia după cinstea şi frumuseţea fetelor (...), căci în caz contrar bărbaţii erau
cumpăraţi de fete”.148
Potrivit tradiţiei, femeia era uneori înzestrată (dotata coniux), pentru a putea face faţă sarcinilor
căsătoriei.149 Pe lângă menţiunea expresă în cuprinsul textelor, instituţia dotei pare a fi atestată şi
printr-un argument de ordin istoric: cuvântul românesc „zestre” se consideră a fi de origine geto-
dacă.150
După cucerirea Daciei de către romani, se manifestă un dualism între dreptul roman, pe de o
parte şi cutumele autohtonilor, pe de altă parte. Familia şi căsătoria cetăţenilor romani care se
stabiliseră în Dacia erau guvernate de legile romane, în vreme ce aceleaşi instituţii geto-dace se
găseau sub incidenţa vechilor cutume autohtone. Potrivit lui Gaius, (Institutiones, I, 92), în Imperiul
Roman căsătoria peregrinilor este contractată potrivit „legilor naţionale” (secundum leges moresque
145
În acest sens, v. V. Hanga, Les institutions du droit coutumier roumain, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 14.
146
A se vedea M. Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 413. Pentru o succintă prezentare a
vieţii cotidiene la geto-daci sub diverse aspecte (îmbrăcăminte, viaţă de societate, îngrijirea sănătăţii etc.), v. Ibidem, pp. 416-429.
147
Poetul Ovidiu, care a petrecut 10 ani din exilul său printre geto-daci – 8-18 e.n. – nu face nicio aluzie la vechea poligamie
a dacilor, de unde putem trage concluzia că la acea epocă poligamia dispăruse complet. În acest sens, v. V. Hanga, Les institutions …
op. cit., p. 17.
148
A se vedea V. Hanga, Regimul persoanelor şi familia, în Istoria dreptului românesc de I. Ceterchi (coord.), vol. I, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1980, pp. 77-78.
149
Pentru referirea la practica dotei în societatea geto-dacă, v. şi E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc,
ed. revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 19.
150
În acest sens, v. I.I. Rusu, Limba traco-dacilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pp. 216-217, apud V. Hanga, Les
institutions… op. cit., p. 18, nota 35; contra, v. P. Vasilescu, op. cit., pp. 131-132 şi argumentele de ordin etimologic la care autorul
face referire.

31
peregrinorum). În cazul în care un cetăţean roman se căsătorea cu o femeie dacă titulară a lui ius
connubii, căsătoria era valabilă potrivit legii romane. În schimb, în situaţia în care femeia nu
obţinuse ius connubii, deşi nerecunoscută în baza legii romane, acea căsătorie era totuşi valabilă
conform cutumelor dace. În consecinţă, copiii născuţi din această căsătorie urmau condiţia juridică
a mamei şi erau consideraţi peregrini daci. Aceeaşi regulă opera în cazul în care tatăl era peregrin şi
mama romană.151

3.3. Instituţia căsătoriei şi raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit dreptului cutumiar
şi legiuirilor feudale. A. Dreptul cutumiar. Obiceiurile juridice sunt reguli care s-au format
progresiv, printr-o aplicare îndelungată. Sunt cunoscute sub varii denumiri: drept nescris, drept
cutumiar, consuetudini etc. Cunoaşterea obiceiurilor juridice, arăta academicianul Andrei
Rădulescu, este „absolut necesară pentru a studia dreptul şi evoluţia lui sub diverse înfăţişări”. 152
În perioada dominaţiei populaţiilor migratoare, autohtonii aplicau cutumele juridice proprii care
reproduceau vechile norme geto-dace şi regulile juridice provinciale romane adaptate nevoilor
comunităţilor teritoriale. Dreptul cutumiar român – ius Valachicum, denumire sub care va figura
mai târziu în documentele latine – este rezultatul unui proces de lungă durată, care, în linii generale,
se confundă cu naşterea şi dezvoltarea poporului român.153
În dreptul cutumiar român căsătoria154 era considerată un sacramentum, din punct de vedere
juridic fiind supusă regulilor canonice ortodoxe, care guvernau de altfel toate raporturile familiale.
Căsătoria era precedată de logodnă (pe care documentele o numeau şi încredinţare), care avea
valoarea juridică a unei „promisiuni de căsătorie”. Căsătoria reglementată de dreptul cutumiar nu
impunea ad solemnitatem respectarea unor formalităţi; existenţa căsătoriei putea fi dovedită prin
„serbarea nunţii”, o ceremonie laică asemănătoare cu festivitas nuptiarum, precum şi prin
constituirea/întocmirea unui act dotal.155 În mod obişnuit dota era constituită de către părinţi,
(câteodată de terţi), tinerelor fete (foarte rar băieţilor), destinaţia ei fiind aceea de asigura
satisfacerea sarcinilor căsătoriei proiectate. 156 Era compusă din bunuri mobile sau imobile, în
special proprietăţi funciare. Bunurile dotale deveneau proprietatea soţiei, aceasta putând dispune în
151
A se vedea V. Hanga, Les institutions… op. cit., p. 24. Pentru alte amănunte, v., spre exemplu: Idem, Căsătoria şi familia,
în Istoria dreptului românesc de Ioan Ceterchi (coord.), op. cit., p. 99 şi urm.; E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului
românesc, ed. revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 33 şi urm.
152
A se vedea A. Rădulescu, Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1991, p. 154.
153
În acest sens, v. V. Hanga, Les institutions… op. cit., pp. 37, 40-41. Pentru unele consideraţii privind dreptul cutumiar
românesc – ius Valachicum – v. şi C. Dinulescu, Reflecţii istoriografice asupra izvoarelor vechiului drept românesc, în Revista de
Ştiinţe Juridice nr. 4/2006, pp.190-193; revista poate fi accesată pe site-ul: http://drept.ucv.ro.
154
Potrivit academicianului Andrei Rădulescu, termenul „căsătorie” desemna întocmirea unei case, a unei familii, în vreme ce
„mariage, măritiş” ar deriva din latinescul mas, maris (de sex bărbătesc). V., în acest sens, A. Rădulescu, Pagini inedite din istoria
dreptului vechi românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1991, p. 40.
155
Pentru formula tip a unei foi de zestre, v. ibidem, p. 41, unde se arată că actul dotal era semnat de înzestrători şi de cei care
erau de faţă la logodnă – aproape toţi „semnând” cu punere de deget.
156
În sensul că în sistemul cutumiar dota sau zestrea avea altă semnificaţie decât în dreptul modern, v. L. Marcu, Dreptul
familiei, în Istoria dreptului românesc de I. Ceterchi (coord.), vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 510.

32
timpul căsătoriei prin acte inter vivos cu privire la bunurile primite ca dotă. Regula aceasta este
considerată a fi o reminiscenţă a vechilor cutume dace, în condiţiile în care în dreptul roman
bărbatul devenea proprietarul dotei. Cu ocazia divorţului, bunurile dobândite în timpul căsătoriei
erau împărţite fie prin bună învoială, fie în faţa instanţelor de judecată. 157
B. Legiuiri feudale – dreptul scris al Moldovei şi Ţării Româneşti. Începutul dreptului feudal
scris în Moldova şi Ţara Românească datează încă din secolul al XV-lea, când au fost făcute
primele copii slave ale uneia din cele mai răspândite culegeri bizantine de norme bisericeşti şi
civile, Sintagma lui Matei Vlastare din anul 1335.158 Până în secolul al XVII-lea, reglementări
privitoare la căsătorie au circulat pe teritoriul Ţărilor Române prin intermediul acestei culegeri
bizantine, precum şi al Nomocanonului159 lui Manuil Malaxos (1562 sau 1563).
În anul 1646, în tipografia de la Trei Ierarhi, avea să iasă la lumină prima pravilă oficială în
limba română a Moldovei sub titlul de „Carte românească de învăţătură”, legiuire iniţiată şi
aprobată de domnitorul Vasile Lupu.160 Pravila cuprindea reglementări corespunzătoare trăsăturilor
societăţii respective din prima jumătate a secolului al XVII-lea, în materia dreptului civil conţinând
o serie de reguli privitoare la moştenire (gl. 15), căsătorie şi „despărţenie” (gl. 17-21), pierderea
zestrei (gl. 16), repudierea soţiei (gl. 25), obligaţia soţiei de coabitare cu soţul (gl. 26) etc. 161 La
numai câţiva ani, în 1652 o pravilă similară era tipărită în Ţara Românească în timpul domniei lui
Matei Basarab, reprezentând o îmbinare a regulilor de drept canonic cu cele de drept laic din vechea
legislaţie bizantină.162
Pravilele româneşti din secolul al XVII-lea, ca şi cele care circulau în secolele anterioare în
manuscrise slave sau greceşti, au dat instituţiei căsătoriei şi caracter de contract, de tranzacţie.
Biserica creştină considera căsătoria drept o taină în care momentul religios coincidea cu cel juridic.
Documentele arată că în general instituţia căsătoriei se afla sub egida bisericii, 163 căsătoria în
vechiul drept românesc fiind un act solemn cu caracter religios. Astfel, acordul de voinţă de a
coabita era considerat drept concubinaj164 şi nu producea efectele căsătoriei dacă nu era exprimat în
faţa preotului şi urmat de o ceremonie religioasă, în cadrul căreia preotul le dădea binecuvântarea. 165
157
A se vedea V. Hanga, Les institutions, pp. 89-95.
158
În acest sens, v. I. Iavorschi, Dreptul feudal scris al Moldovei şi Ţării Româneşti, Litografia Învăţământului, Iaşi, 1956, p.
4.
159
„Nomocanon” este un cuvânt grecesc format din „nomos” (lege civilă) şi „canon” (regulă sau lege stabilită de biserică). A
se vedea I. Iavorschi, op. cit., p. 4.
160
Pentru ample comentarii cu privire la apariţia acestei pravile, izvoare, conţinut etc., a se vedea Carte românească de
învăţătură, ed. critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961, passim.
161
Ibidem, p. 13. De precizat că în limbajul epocii prin termenul de „glave” se înţelegea capitole.
162
Pentru dezvoltări cu privire la conţinutul acestei legiuiri, semnificaţie şi alte aspecte interesante, v. Îndreptarea legii, ed.
critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, passim.
163
A se vedea A. Popescu, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Românească şi Moldova în sec. al XVIII-
lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970 – Extras din „Studii”, Revista de istorie, tomul 23, nr. 1/1970, p. 58.
164
În acest sens, v. şi L. Marcu, Rudenia şi familia, în Istoria dreptului românesc de I. Ceterchi (coord.), vol. II, Partea I, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1984, p. 253.
165
A se vedea V. Gionea, Quelques aspects du mariage dans l’ancien droit roumain dans la période de 1646 à 1865 ,

33
 În privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, este important de semnalat că toate vechile
legiuiri,166 atât cele la care am făcut referire, cât şi cele care urmau a fi elaborate în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, 167 reglementau regimul dotal,
regimul matrimonial considerat a fi tradiţional la români.168
Alături de testament, foaia de zestre reprezenta un act extrem de important care avea să
guverneze din ce în ce mai des viaţa socială a poporului. 169 Femeia era proprietara absolută a zestrei
primite din partea părinţilor. Bărbatul era numai administratorul, nu şi proprietarul zestrei,
bucurându-se de uzufructul acesteia. În orice moment al căsătoriei, femeia putea să-şi reclame soţul
care n-a fost prea vigilent cu privire la buna administrare a zestrei sale. 170 Potrivit pravilei
Îndreptarea legii (gl. 265), bărbatul era dator să conserve zestrea la valoarea primită, beneficiind de
îmbunătăţiri şi având riscul pagubelor cauzate, deoarece „dobânda şi paguba zeastrelor, care au luat
bărbatul, la dânsul vin.”
Regula în caz de divorţ era în sensul că bărbatul trebuia să-i restituie femeii zestrea, separarea
cuplului aducând astfel un nou statut al zestrei şi al darurilor de nuntă. Motivul de divorţ juca un rol
important în recuperarea zestrei, condiţiile pierderii sau păstrării acesteia fiind bine marcate în
cuprinsul pravilelor. Astfel, în dreptul scris din Moldova, zestrea rămânea soţului în caz de
despărţenie din vina soţiei, de moarte a ei sau de ucidere în caz de flagrant delict, afară de cazul în
care trăia tatăl femeii sau altă rudă care a înzestrat-o cu clauză expresă ca bunurile dotale sa-i revină
în caz de deces al femeii (Cartea românească de învăţătură, gl. 16). 171 De asemenea, Îndreptarea
legii (gl. 214 şi 215) prevedea că femeia îşi pierde zestrea şi toate darurile de la nuntă în cazul
adulterului temeinic dovedit de către soţ şi a curviei asociate cu prostituţia.

Bucureşti, 1981, Extras din: Recherches sur l’histoire des institutions et du droit, p. 23. În sensul că familia – deci şi instituţia
căsătoriei – reprezenta un sector de viaţă pe care societatea feudală îl socotea a fi de resortul bisericii, v. A. Popescu, loc. cit., p. 55.
166
Pentru o succintă prezentare a modului de reflectare a căsătoriei în cuprinsul vechilor legiuiri româneşti, inclusiv din
perspectiva relaţiilor patrimoniale dintre soţi, v. şi A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 23-
24.
167
Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (1780) şi Legiuirea Caragea (1818) în Ţara Românească, respectiv codul
lui Andronache Donici (1814) şi Codul Calimach (1817) în Moldova. Pentru succinte referiri asupra evoluţiei legislaţiei aplicabile în
Principatele Române în secolele XVII-XIX, v. şi V.D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, Dreptul românesc în marele sistem romano-
germanic, în Dreptul nr. 9/1992, pp. 6-7, unde se arată că „înaintea marilor codificări, dreptul principatelor româneşti avea un
pronunţat «substrat romanistic».” Precizăm că acest articol reprezintă versiunea românească a studiului Le droit roumain dans le
grand système romano-germanique, publicat în Revue Internationale de Droit Comparé nr. 4/1991, pp. 829-836.
168
Pentru această caracterizare asociată regimului dotal, v. M. Eliescu, Curs de drept civil. Regimuri … op. cit., pp. 90-91.
Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia regimului dotal în vechiul drept românesc, v. P. Popovici, Regimul dotal în vechiul drept şi
în Codul civil român, în Studia nr. 2-4/2002, p. 157 şi urm. Terminologia folosită uneori de instanţe, (care pentru determinarea
regimului juridic aplicabil bunurilor soţilor se raportau şi la vechile legiuiri), nu trebuie să ne inducă în eroare: regimul dotal a fost
singurul regim matrimonial legal cunoscut în vechiul drept românesc. Pentru utilizarea unor sintagme precum „comunitate de
bunuri”, „patrimoniu comun”, care aparent ar conduce la calificarea regimului ca fiind unul de tip comunitar, v. Curtea de Casaţie, I,
decizia nr. 596 din 21 octombrie 1913, Buletinul Casaţiei, p. 1716, apud Îndreptarea legii, op. cit., pp. 931-932.
169
Pentru amănunte extrem de interesante, cu iz şi farmec istoric, care îmbracă pe alocuri şi o haină juridică, vizând
elaborarea şi validarea foilor de zestre, compunerea zestrei etc., v. C. Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie
şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 138 şi urm.
170
Ibidem, p. 390.
171
Apud L. Marcu, Dreptul familiei, în „Istoria dreptului românesc” de I. Ceterchi (coord.), vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti,
1980, p. 511.

34
 În afară de darurile ce se făceau cu ocazia nunţii, obiceiul pământului şi legiuirile fac referire şi
la darurile dinaintea nunţii, care se făceau reciproc. În general, ele constituiau parte din baza
materială a noii familii. Aceste daruri împreună cu zestrea formau averea soţilor. Darurile dinaintea
nunţii nu deveneau după căsătorie proprietatea unuia dintre soţi, ci rămâneau în patrimoniul ambilor
soţi.172 De asemenea, documentele fac vorbire şi de darurile făcute a doua zi de nuntă („darurile de
luni” cum apar uneori), care aveau menirea de a răsplăti castitatea tinerei mirese. 173
În cuprinsul celor două pravile era consacrată în termeni foarte clari situaţia de inferioritate a
femeii măritate, considerată mai neputincioasă şi mai proastă decât bărbatul, 174 ambele legiuiri
stabilind cu caracter general un regim extrem de umilitor pentru femeie. 175 Ca o măsură de protecţie
faţă de averea soţilor, femeia niciodată nu dispunea şi nu administra bunurile, aceste prerogative
fiind încredinţate soţului.176
Reglementările juridice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor
au fost caracterizate de unele tendinţe modernizatoare în ce priveşte conturarea imaginii familiei, de
o însemnătate deosebită fiind manualul lui Alexandru Donici şi Codul Calimach 177 în Moldova,
respectiv Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea în Ţara Românească. 178 Cum la baza familiei
se află căsătoria, aceste legiuiri se ocupă de „căsătorească tocmeală” – art. 63 Codul Calimach, 179
aceeaşi denumire de „tocmeală” regăsindu-se şi în Legiuirea Caragea, dar definiţia căsătoriei este în
acest caz mai sintetică.180
Cele mai multe dispoziţii privitoare la regimul matrimonial s-au păstrat după sistemul
configurat de reglementările din perioada anterioară, regimul consacrat fiind în continuare regimul

172
În acest sens, v. A. Popescu, loc. cit., p. 71.
173
A se vedea C. Ghiţulescu, op. cit., p. 221. Să fi fost oare această tradiţie influenţată de practica „darului dimineţii”
(morgengabe) existentă la popoarele germanice sau originea ei ar trebui căutată în altă parte?
174
Astfel, Cartea românească de învăţătură socotea că femeia „iaste mai proastă... decât bărbatul” (gl. 41) prin „neputinţa şi
slăbiciunea firei” (gl. 51), în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile din cuprinsul Îndreptării legii (gl. 364 şi gl. 211, zac. 6 - în terminologia
epocii termenul „zaceala” desemna paragraful/articolul).
175
În acest sens, v. şi I. Iavorschi, op. cit., pp. 44-45.
176
A se vedea A. Popescu, loc. cit., p. 62.
177
S-a apreciat că acest cod are „multă originalitate şi valoare din punct de vedere ştiinţific şi practic. (…) Este superior, în
anumite privinţe, codului austriac, pe care se spune că l-a copiat, iar în unele părţi chiar codului francez.” În acest sens, v. P.G.
Valindas, Contribuţii la istoria dreptului internaţional privat. Codul civil al Moldovei din 1817, apud Codul Calimach, ed. critică,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1958, p. 29, nota 71. În afară de obiceiurile juridice ale ţării, cuprindea dreptul roman şi greco-roman,
considerându-se că „lui trebuie să i se atribuie calificarea dată codului austriac, de către cei care nu cunoşteau codul moldovenesc, ca
fiind cel mai roman dintre toate codurile”. În acest sens, v. L. Ullman, Les transformations du droit dans les principaux pays depuis
cinquante ans (1869-1919), vol. I, pp. 86-89, apud Codul Calimach, op. cit., p. 30.
178
În sensul că Legiuirea Caragea şi Codul Calimach au fost înnoitoare, atât în ceea ce priveşte căsătoria, dar mai ales în
privinţa divorţului şi a efectelor sale, v. I. Chelaru, Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Ed.
A92 Acteon, Iaşi, 1992, f.a., p. 37.
179
Potrivit art. 63 din Codul Calimach, „Legăturile familiei se alcătuesc prin căsătorească tocmeală, prin care doaă persoane,
partea bărbătească şi partea femeiască, arată cu un chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre, de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste,
cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, de a-i creşte, a se agiuta între ei după putinţă la
toate întâmplările”. (Codul Calimach, op. cit., p. 89). În sensul că în art. 63 din Codul Calimach „a dat cea mai frumoasă definiţie
căsătoriei”, v. G.P. Gheorghiu, Drept canonic. I. Împăraţii bizantini şi Sf. Scaun. II. Căsătoria şi divorţul în vechile legiuiri
româneşti şi în Codul civil românesc, Tipăritura Federaţiei Naţionale Cooperative de Librărie, Bucureşti, f.a., p. 12.
180
A se vedea M. Dvoracek, Reglementarea juridică a familiei, în Istoria dreptului românesc de I. Ceterchi (coord.), vol. II,
Partea I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 256.

35
dotal, tradiţional la români.
Sub imperiul Codului Calimach şi Legiuirii Caragea contractul matrimonial nu era un act
solemn. Astfel, potrivit art. 1608 şi 1616 din Codul Calimach era suficient pentru valabilitatea unei
foi dotale ca ea să fie făcută în scris sau chiar verbal, dar în prezenţa a trei martori. Formalitatea
transcrierii, introdusă la 1832 prin Regulamentul Organic, viza numai interesele terţilor, 181 iar
efectul lipsei de publicitate a actului era ca femeia să fie considerată faţă de terţi ca neavând dotă.
Imobilul cuprins în actul dotal rămânea însă în patrimoniul ei cu titlu de exoprică sau parafernă. 182
Convenţiile matrimoniale, („tocmelile/alcătuirile căsătoreşti” în limbajul codului), puteau fi
făcute nu numai înainte, dar chiar şi în urma celebrării căsătoriei, după cum se prevede foarte clar în
art. 1609 din Codul Calimach. Această soluţie era admisă şi sub imperiul Legiuirii Caragea,
conform principiilor dreptului roman, deşi niciun text de lege din acest cod nu prevedea expres. 183
Din interpretarea art. 1614 din Codul Calimach se poate deduce că opţiunea redactorilor săi a fost în
favoarea principiului mutabilităţii convenţiilor matrimoniale, din moment ce textul menţionat
prevedea că „alcătuirile căsătoreşti, făcute înaintea cununiei, nu sunt oprite a se preface în vremea
căsătoriei,” însă numai cu respectarea limitelor/condiţionărilor prevăzute în partea finală a
articolului; (spre exemplu, prin modificarea convenţională survenită în timpul căsătoriei nu puteau
fi lezate interesele anumitor categorii de moştenitori ori cele ale creditorilor).
Art. 1610 din Codul Calimach reglementa ceea ce în limbajul actual am putea denumi „limite
ale libertăţii contractuale”. Astfel, în ipoteza acestui text erau prevăzute o serie de situaţii de la care
nu se putea deroga pe calea convenţiilor matrimoniale, fiind interzis, spre exemplu: ca femeia să nu
fie supusă bărbatului – lit. a); să nu aibă bărbatul veniturile sau „rodurile zăstrei” – lit. b); ca să nu
întoarcă zestrea femeii – lit. c); să aibă voie a înstrăina lucrurile nemişcătoare ale zestrei – lit. e). 184
Sub acest ultim aspect, Legiuirea Caragea pare să fi fost ceva mai flexibilă, întrucât deşi în
principiu sub imperiul acestui cod dota avea caracter inalienabil, (art. 32, Cap. 16, Partea a III-a),
practica a statuat în sensul că „prin niciun text de lege legiuitorul nu împiedică în această privinţă
libertatea convenţiilor şi nu opreşte părţile, care constituesc zestrea, de a alege regimul ce convine

181
Conform art. 1 lit. D, anexa lit. T din Regulamentul organic al Moldovei, numai contractele de căsătorie de o valoare mai
mică de 1000 lei vechi erau scutite de formalitatea transcrierii. În acest sens, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 95, nota 4.
182
Ibidem, p. 105-106, nota 2 şi practica acolo citată. În sensul că „O foaie dotală netranscrisă nu este nulă, ci numai nu dă
privilegiuri în contra terţilor,” v. şi Cas. Civ., decizia nr. 135 din 14 martie 1873, Bul. Cas., 1873, p. 57 şi Cas. Secţii Unite, decizia
nr. 3 din 6 mai 1876, Bul. Cas., 1876, p. 685, apud Codul Calimach, op. cit., pp. 929 şi 931. V., de asemenea, şi Cas. Civ., decizia nr.
422 din 3 dec. 1890, Bul. Cas., 1890, p. 1371, apud Legiuirea Caragea, ed. critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1955, p. 251, unde se
statuează că „După Codul Caragea nu era trebuinţă ca înzestrarea să se facă prin act scris şi ca viitorii soţi, precum şi înzestrătorii să
fie de faţă la confecţionarea lui. Prin urmare, este valabilă zestrea constituită verbal, deşi n-au fost faţă la aşezarea zestrei decât
înzestrătorul şi viitorul bărbat”.
183
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 117, nota 1.
184
Sub imperiul Codului Calimach inalienabilitatea fondului dotal imobiliar era aşadar de ordine publică, unele derogări de la
acest principiu, prevăzute de art. 1641-1643 din cod, autorizând totuşi înstrăinarea imobilelor dotale în condiţiile restrictive ale
textelor. Dispoziţiile nu se referau in terminis la imobile, dar, fiind redactate în termeni generici, puteau fi aplicate deopotrivă şi
imobilelor dotale. În sensul acestei interpretări, v. Cas. Civ., decizia nr. 212 din 17 iunie 1886, Bul. Cas., 1886, p. 509, apud Codul
Calimach, op. cit., p. 933.

36
mai bine soţilor sau de a stipula modalităţile ce le cred de cuviinţă şi, prin urmare, şi dreptul de a
înstrăina dota”.185 De asemenea, instanţele au interpretat în sensul că „nemişcătorul dotal constituit
sub imperiul legiuirii Caragea poate fi înstrăinat de soţi când contractul dotal dintre dânşii a stipulat
aceasta”.186
În lipsa unei convenţii dotale, averea femeii era parafernă sau exoprică (art. 1658 Codul
Calimach; în acelaşi sens, art. 44, Cap. 16, Partea a III-a Legiuirea Caragea). Aşadar, dreptul comun
era parafernalitatea averii femeii măritate, iar dotalitatea reprezenta excepţia. 187
Dreptul de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiau zestrea 188 aparţinea soţiei, bărbatul neavând
decât un drept de administrare, (art. 1637 Codul Calimach; art. 9, Cap. 16, Partea a III-a Legiuirea
Caragea), cu două excepţii notabile: a) lucrurile consumptibile, fungibile şi menite a fi vândute: art.
1649 in fine Codul Calimach; b) lucrurile mobile „preţăluite” (art. 28, Cap. 16, Partea a III-a
Legiuirea Caragea; art. 1636 şi art. 1637 Codul Calimach), când însuşi dreptul de proprietate asupra
bunurilor dotale respective se strămuta în patrimoniul bărbatului.
În caz de desfacere a căsătoriei189 sau chiar când ea s-ar fi declarat neexistentă, dota se întorcea
în patrimoniul femeii.190 În cuprinsul legiuirilor erau reglementate şi cazurile de pierdere a zestrei,
între acestea regăsindu-se şi adulterul soţiei; în această ipoteză, potrivit Codului Calimach zestrea
revenea în întregime bărbatului, dacă din căsătorie nu rezultaseră copii, 191 (în caz contrar, el culegea
numai uzufructul), în vreme ce Legiuirea Caragea, mai tolerantă din acest punct de vedere, nu
dădea bărbatului decât o jumătate din zestrea soţiei adulterine.192
Legislaţia acelei epoci mai prevedea şi contra zestrea, precum şi darurile de nuntă.193 Ca
regulă, darurile între soţi erau oprite (art. 1687 din Codul Calimach), nefiind permise decât în
cazurile limitativ prevăzute de art. 1688 şi urm.
În beneficiul şi pentru garanţia femeii, art. 1640 şi art. 1667 din Codul Calimach instituiau o
185
Cas. Civ., decizia nr. 109 din 7 martie 1901, Bul. Cas., 1901, p. 389, apud Legiuirea Caragea, op. cit., p. 263.
186
Cas. Civ., decizia nr. 315 din 13 oct. 1892, Bul. Cas., 1892, p. 868, apud Ibidem, p. 266.
187
Cas. Civ., decizia nr. 95 din 28 febr. 1867, Bul. Cas., 1867, p. 186, apud Ibidem, p. 267.
188
Potrivit art. 1622 din Codul Calimach prin zestre se înţelegea averea pe care femeia sau altcineva în numele acesteia o dă
bărbatului, în mod voluntar sau în baza unei obligaţii legale, pentru întâmpinarea sarcinilor căsătoriei. Pentru unele referiri la regimul
juridic al zestrei sub imperiul Codului Calimach şi al Legiuirii Caragea, v. şi E. Olariu, Statutul femeii la mijlocul veacului al XIX-
lea, pp. 1-2, articol disponibil la adresa: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/statutulfemeii.htm, site consultat la data de
04.03.2009.
189
Cu privire la motivele de divorţ în reglementarea Codului Calimach, v. şi O. Iovu, Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi
nulitatea acesteia în dreptul Republicii Moldova, în Revista de Drept Privat nr. 1/2001, Cartdidact, Chişinău, 2001, p. 102.
190
„Dota revine constituentului, după dizolvarea căsătoriei, numai în caz de stipulaţiune expresă”. În acest sens, v. Cas. Civ.,
decizia nr. 381 din 19 noiembrie 1884, Bul. Cas., 1884, p. 907, apud Codul Calimach, op. cit., pp. 930-931. Prin art. 1623 din Codul
Calimach obligaţia de a da zestre s-a instituit în sarcina ascendenţilor, (tatăl, bunicul patern şi în anumite condiţii mama, deci nu şi
fraţii, ca în sistemul legiuirii muntene), în vreme ce art. 12 şi art. 13 din Legiuirea Caragea prevedeau că obligaţia de înzestrare
incumbă tatălui, iar după moartea acestuia obligaţia se transmitea asupra fratelui care era ţinut să-şi înzestreze sora, chiar şi din
bunurile sale în cazul în care nu exista avut părintesc. În acelaşi sens, v. Cas. Civ., decizia nr. 309 din 2 nov. 1887, Bul. Cas. 1887, p.
845, apud Legiuirea Caragea, op. cit., p. 264.
191
Art. 1657 coroborat cu art. 124 şi art. 130 Codul Calimach, op. cit., pp. 107, 109 şi 569.
192
Art. 43 coroborat cu art. 42, Cap. 16, Partea a III-a Legiuirea Caragea, op. cit., p. 82.
193
Pentru semnificaţia instituţiilor „ipovolon” (văduvărit), „teoritre” şi „contra-zestre”, reglementate de Codul Calimach, v.
D. Alexandresco, op. cit., p. 687 şi urm.

37
ipotecă tacită asupra întregii averi a bărbatului pentru zestrea soţiei, respectiv pentru exoprica ei.
Sub imperiul Legiuirii Caragea practica a statuat că „femeia avea un drept de preferinţă asupra
creditorilor soţului numai cât timp imobilul acestuia era în patrimoniul lui şi se scotea în vânzare de
creditor. (…) Soţia nu avea sub codul Caragea o ipotecă legală care să-i dea dreptul de urmărire în
orice mână s-ar transmite [imobilul]”.194
Codul Calimach şi Legiuirea Caragea s-au aplicat până la 1 decembrie 1865, data intrării în
vigoare a Codului civil, prin art. 1912 din acest ultim cod fiind abrogate expres, dar numai „în tot ce
nu este conform regulilor” prescrise în noul cod. În practica judecătorească cele două legiuiri au
continuat să se aplice şi după 1 decembrie 1865 pentru situaţiile juridice născute anterior acestei
date, dovada în acest sens fiind o bogată jurisprudenţă, inclusiv în materia regimurilor
matrimoniale.
C. Transilvania. Determinarea regimurilor matrimoniale aplicabile în Transilvania medievală
este o operaţiune destul de dificilă, dacă avem în vedere complexele evenimente de ordin istoric şi
politic care s-au succedat de-a lungul veacurilor, lăsând urme adânci asupra acestui teritoriu
românesc.
Dreptul cutumiar maghiar avea să se aplice şi românilor din Transilvania, perioadele acestui
drept putând fi divizate formal în cea anterioară şi cea posterioară Tripartitului lui Werböczy
(decretum tripartitum - 1517).195 În toate timpurile, un rol semnificativ pentru asigurarea coerenţei
normative a dreptului maghiar a revenit şi Curiei regale, instanţa supremă a regatului unguresc, care
a funcţionat încă din epoca lui Ştefan cel Sfânt (997-1038) până la proclamarea republicii (1946). 196
S-a arătat în literatura de specialitate că în dreptul cutumiar maghiar funcţionau principiul
libertăţii convenţiilor matrimoniale şi cel al mutabilităţii regimului matrimonial. O altă
caracteristică notabilă – ce avea să se regăsească şi în codul civil austriac de mai târziu – era aceea
că femeia măritată nu era lovită de nicio incapacitate specială prin simplul act al căsătoriei. 197
În lipsa unui contract de căsătorie, devenea incident regimul de drept comun, diferenţiat după
rangul de privilegiat sau nu al soţilor. Astfel, pentru nobili şi onoraţiori198 regimul matrimonial
legal era cel al separaţiei de bunuri, 199 pe care se putea grefa o dotă; fiecare soţ suporta sarcinile şi
194
Cas. Civ., decizia nr. 176, 27 mai 1870, Bul. Cas., 1870, p. 182, apud Legiuirea Caragea, op. cit., p. 261. V. şi Cas. S.U.,
decizia din 22 nov. 1879, Bul. Cas., 1879, p. 988, (apud Ibidem, p. 259), prin care s-a statuat că sub Codul Caragea creanţa dotală a
femeii măritate învestită cu formalitatea cerută de Regulamentul Organic, „are preferinţă în toată averea mobilă şi imobilă a
bărbatului, înaintea oricărui alt creditor ipotecar, posterior constituirii ei”.
195
O colecţie de drept întocmită prin valorificarea izvoarelor nescrise şi scrise existente, care avea să fie aplicată în practica
instanţelor, inclusiv a celor din Transilvania, până în anul 1848.
196
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 139.
197
Ibidem, pp. 140-141.
198
Intelectuali diplomaţi (cu studii superioare) plătiţi cu un onorariu; practicau meseriile liberale de astăzi: medicina,
avocatura, arhitectura etc.
199
Ca regulă, între soţii care făceau parte din clasa privilegiată a nobilimii nu exista drept de coachiziţie nici în cazul în care
averea a crescut în timpul convieţuirii prin cooperarea atât a bărbatului, cât şi a soţiei. În acest sens, v. G. Plopu, Părţi alese din
dreptul privat ungar. I. Dreptul familiar material. II. Dreptul ereditar, Ed. Fond. Cort eundrele, Bucureşti, 1923, p. 59. În cazul

38
pasivul aferent al bunurilor separate, având asupra acestor bunuri un drept de folosinţă, de
administrare şi de dispoziţie.200
În dreptul privat ungar, asociate în primul rând regimului separaţiei de bunuri, identificăm două
instituţii având o denumire cu rezonanţă latină (paraferne şi dotaliţiu), ce ar putea trăda originea
bizantină a acestora, dar care nu trebuie confundate cu instituţii doar aparent similare din dreptul
roman sau cel de inspiraţie romană. Parafernele desemnau bunurile pe care viitorii soţi şi le donau
cu ocazia logodnei (donaţii ante nuptias), în vreme ce dotaliţiul reprezenta recompensa, preţul ce i
se cuvenea soţiei din averea bărbatului cu titlu de răsplătire a castităţii şi pentru îndeplinirea
obligaţiilor conjugale. Dotaliţiul putea avea ca izvor legea (dos legalis) sau contractul (dos scripta).
Deosebirea importantă între parafernă şi dotaliţiu era că acesta din urmă se plătea femeii doar la
moartea bărbatului, el reprezentând bunuri câştigate cu titlu de proprietate doar propter mortem.201
Specific dreptului matrimonial nobiliar era alatura – dota propriu-zisă. Aceasta nu devenea
proprietatea bărbatului, care era dator să o restituie la încetarea căsătoriei, căci bărbatul era numai
uzufructuarul ei.202 Potrivit dreptului privat ungar scopul alaturei, ca avere ce diferă esenţial de
averea separată203 a soţiei, consta în facilitarea acoperirii tuturor cheltuielilor generate de viaţa
conjugală, pe care trebuie să le suporte bărbatul, ca susţinător al familiei sale.
În cazul clasei de jos, formate din orăşeni şi iobagi – nenobilii –, pe lângă separaţia de bunuri
funcţiona şi instituţia coachiziţiei, caracterizată prin existenţa unei mase comune de bunuri,
câştigate de soţi prin munca, industria lor sau prin veniturile bunurilor separate. În timpul căsătoriei
această masă de bunuri se socotea tot separată, însă după desfacerea căsătoriei urma să se împartă
între soţi.204 Temeiul instituirii acestui regim comunitar de achiziţii viitoare era faptul evident că în
clasele modeste femeia trebuia să muncească alături de bărbat pentru a strânge cele necesare
traiului. Acest regim se aplica în lipsă de contract matrimonial, fiind considerat bun în coachiziţie
numai acela dobândit în timpul căsătoriei şi al convieţuirii soţilor. Pentru a se facilita proba
coachiziţiilor, funcţiona o prezumţie simplă de comunitate, asemănătoare celei din dreptul modern
de tip comunitar.205
onoraţiorilor, dat fiind statutul inferior al acestora în raport cu cel al nobililor de arme, regimul lor matrimonial era asimilat
coachiziţiei, când veniturile din care se dobândea o proprietate erau străine de onorariile primite în calitatea lor de onoraţiori. În acest
sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 143.
200
Potrivit celor reţinute în Decizia curială nr. G 649/1903, „în privinţa relaţiunilor de drept material al soţilor conjugali, în
dreptul privat ungar e în vigoare dreptul de separaţiune a averilor, adică sistemul separaţiunei.” – apud G. Plopu, op. cit., pp. 24-25.
Pentru dezvoltări cu privire la regimul legal matrimonial în dreptul cutumiar ungar, v. B. Ionescu, Drept interprovincial în legătură
cu regimul matrimonial fără contract, Ed. Ardealul, Cluj, 1938, p. 13 şi urm.
201
Pentru dezvoltări, v. G. Plopu, op. cit., p. 40 şi urm.; P. Vasilescu, op. cit., p. 142.
202
Decizia curială nr. G 333/1903, apud G. Plopu, op. cit., p. 37. În sensul că „regimul dotal a fost, în întregime, în dreptul
maghiar de sorginte consuetudinară”, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 142.
203
Pentru dezvoltări referitoare la conceptul de „avere separată” cu privire la care oricare dintre soţi, ca proprietar exclusiv,
putea dispune liber, v. G. Plopu, op. cit., pp. 21-22.
204
A se vedea B. Ionescu, op. cit., p. 14. În sensul că potrivit dreptului ungar „comunitatea de coachiziţie dă drept
necondiţionat fiecărui soţ ca la încetarea legăturii matrimoniale să pretindă împărţirea averii câştigate în comun în părţi egale”, v. G.
Plopu, op. cit., p. 86.
205
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 143.

39
 Toate instituţiile la care am făcut referire caracterizau în special perioada medievală, în dreptul
maghiar modern regimul matrimonial legal fiind acela de comunitate redusă la achiziţiile dobândite
de soţi în timpul căsătoriei. Sistemul matrimonial maghiar era flexibil şi mutabil, astfel că soţii
puteau alege convenţional orice regim matrimonial doreau.
În statutele municipale săseşti era prevăzută expres comunitatea universală de bunuri; deoarece
prin căsătorie soţul şi soţia „intră într-o comunitate atât trupească, cât şi a tuturor lucrurilor”, „ei se
folosesc după un obicei prea bun şi folositor de aceste bunuri dimpreună cu copiii lor, pentru
nevoile comune ale vieţii”. De asemenea, se statua că la desfacerea căsătoriei, din toate bunurile pe
care le-au adus soţii, două părţi aparţin bărbatului şi o treime femeii.206
În anul 1853 s-a introdus (şi în teritoriile maghiare) Codul civil austriac, care nu a mai
reglementat regimul coachiziţiei şi cel al comunităţii săseşti universale, regimul legal aplicabil fiind
unul de separaţie propriu-zisă. Sistemul matrimonial configurat de Codul civil austriac era unul
flexibil şi mutabil.
În sistemul dreptului transilvănean, raporturile de familie, întemeiate prin căsătorie, au fost
guvernate până în anul 1894 de regulile Codului civil austriac (art. 44-136). În acest an s-a pus în
aplicare, atât în teritoriile transilvănene, cât şi în cele bănăţene, crişene şi maramureşene, Legea nr.
XXXI despre dreptul matrimonial,207 lege care nu se referea însă decât în subsidiar la raporturile
patrimoniale dintre soţi, obiectul principal de reglementare în materie matrimonială constituindu-l
logodna, precum şi condiţiile şi efectele personale ale căsătoriei.208

3.4. Sistemul regimurilor matrimoniale în reglementarea Codului civil român de la 1864.

Codul civil de la 1864209 a reprezentat, faţă de vechile legiuiri pe care le-a înlocuit, „un incontestabil
pas înainte pe calea modernizării legislaţiei româneşti”, 210 deschizând practic „o nouă eră în istoria
dreptului”.211 Elaborarea Codului civil român s-a desfăşurat într-o perioadă în care, potrivit autorilor
francezi Ripert şi Boulanger, s-a manifestat o adevărată mistică a codificării, ce avea să se
răspândească inevitabil şi în România.212
În privinţa segmentului raporturilor patrimoniale dintre soţi, este important de semnalat că noul
cod avea să consacre principiul ultraactivităţii legilor vechi asupra situaţiilor juridice voluntare; prin

206
În acest sens, v. L. Marcu, Dreptul familiei, în Istoria dreptului românesc de I. Ceterchi (coord.), vol. I, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1980, p. 511.
207
A se vedea V. Şotropa, în Istoria dreptului românesc de Ioan Ceterchi (coord.), vol. II, Partea a II-a, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1987, p. 145.
208
Pentru dezvoltări cu privire la aplicarea cutumei maghiare şi a Codului civil austriac în teritoriile ardelene, v. P. Vasilescu,
op. cit., pp. 146-147.
209
Decretat la 26.11.1864, promulgat la 04.12.1864 şi pus în aplicare de la 01.12.1865.
210
În acest sens, v. Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 5.
211
În acest sens, v. I. Predescu, Elogiu Codului civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2006, p. 8.
212
A se vedea V.D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, Dreptul românesc în marele sistem romano-germanic, în Dreptul nr.
9/1992, p. 7.

40
urmare, şi după extinderea legislaţiei civile române, convenţiile matrimoniale erau guvernate de
dreptul provincial sub imperiul căruia fuseseră încheiate.213
După modelul Codului civil francez, care a reprezentat principala sursă de inspiraţie, 214 Codul
de la 1864 reglementa principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale (art. 1224),215 în temeiul căruia
viitorii soţi puteau să adopte orice regim matrimonial 216 sau să convină cu privire la combinarea de
regimuri matrimoniale, cu singura restricţie de a nu aduce atingere ordinii publice şi bunelor
moravuri şi, ca o limită specială, drepturilor bărbatului, în calitate de cap al familiei şi al asociaţiei
conjugale. Opţiunea soţilor nu putea interveni însă decât înainte de încheierea căsătoriei, în
condiţiile în care Codul civil consacra principiul imutabilităţii regimurilor matrimoniale. Astfel,
potrivit art. 1228, orice convenţie matrimonială făcută după încheierea căsătoriei era lovită de
nulitate.217
Regimul de drept comun era cel al separaţiei de bunuri,218 în cadrul căruia fiecare soţ păstra
dreptul exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor personale, cu obligaţia însă
de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Bărbatul trebuia să-şi întreţină soţia (art. 196 C. civ.),
aceasta din urmă fiind ţinută să verse soţului o treime din veniturile sale, cu titlu de contribuţie la
sarcinile căsătoriei. Regimul separaţiei conferea femeii măritate cea mai întinsă libertate
patrimonială posibilă, întrucât bărbatul nu dobândea un drept de proprietate, folosinţă sau
administrare asupra averii soţiei. Inconvenientul regimului era acela că nu stabilea o comuniune de
interese între soţi, ceea ce, considerau unii autori, „pare în contradicţie cu scopul ideal şi moral al
căsătoriei.”219
Cu titlu de regim convenţional, Codul civil reglementa regimul dotal220 (art. 1233-1293),221
213
Este important de semnalat în acest context că în Transilvania Codul civil avea să se aplice de la data de 15 septembrie
1943, în temeiul Legii nr. 389 din 21 iunie 1943 (M. Of. nr. 142 din 22 iunie 1943).
214
Redactorii Codului civil român aveau să fie influenţaţi şi de soluţiile normative din cuprinsul proiectului Codului civil
italian, Legii franceze privind transcripţiunea din 1853, Legii ipotecare belgiene din 1851, dar şi de dispoziţiile din vechiul drept
românesc. În acest sens, v. I. Predescu, Elogiu Codului civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2006, p. 8.
215
Pentru dezvoltări vizând fizionomia acestui principiu (conţinut, consecinţe, limite) sub imperiul Codului civil român de la
1864, v. D. Alexandresco, op. cit., pp. 8-33; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, pp. 5-11; M.B.
Cantacuzino, op. cit., pp. 698-700; C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VIII, Ed. Librăriei „Universală” Alcalay &
Co., Bucureşti, 1932, p. 393 şi urm. Din această perspectivă, nu putem achiesa la opinia exprimată în literatura de specialitate română
în sensul că odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil „sistemul de drept civil românesc recunoaşte în premieră convenţiile
matrimoniale.” V., în acest sens, A.-F. Dobre, Convenţiile şi regimurile matrimoniale sub imperiul noului Cod civil, în Dreptul nr.
3/2010, p. 13.
216
Era posibil ca soţii să se refere la un regim admis de o lege străină, necunoscut de legea noastră, spre exemplu regimul
comunităţii. În acest sens, v. D. Alexandresco, op. cit., pp. 34-35.
217
Pentru dezvoltări cu privire la semnificaţia şi efectele acestui principiu, criticile formulate la adresa sa etc., v., spre
exemplu C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 22 şi urm.
218
Redactorii Codului civil aveau să se îndepărteze astfel de la modelul francez care consacra ca regim de drept comun
regimul comunităţii de bunuri mobile şi achiziţii. Cu privire la controversele privind determinarea regimului legal în sistemul
Codului civil, v., spre exemplu: D. Alexandresco, op. cit., pp. 41-43; M. Eliescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 8; P. Popovici,
Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri în dreptul român, în PR nr. 2/2006, pp. 183-184.
219
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 37.
220
Caracterizat de Dimitrie Alexandresco, într-o formulare extrem de plastică, drept „rămăşiţă a unei lumi care a pierit,
trăieşte şi va trăi”, „scândura de scăpare a nenorocitului care se îneacă”. A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 164.
221
În sensul că pentru a se putea deduce dacă soţii s-au căsătorit sub regimul dotal nu se impun termeni tehnici, formule
sacramentale, fiind suficient ca intenţia soţilor să fie clar manifestată, v. I. Rădulescu, Contractul de căsătorie în dreptul roman şi

41
potrivit art. 1233 dota reprezentând „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii,
spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei”. 222 Bărbatul era uzufructuarul bunurilor femeii
constituite ca dotă, pe care le administra singur, având în această privinţă puteri deosebit de largi.
Bunurile mobile dotale puteau fi înstrăinate de soţie cu autorizaţia bărbatului, în vreme ce imobilele
dotale erau în principiu inalienabile, fiind totuşi admise o serie de excepţii de la această regulă care
puteau rezulta din convenţia părţilor (1252) sau din lege (art. 1250, 1251 şi 1253). Bunurile care nu
erau constituite dotă se numeau parafernale, femeia exercitând asupra lor un drept de administrare,
folosinţă şi dispoziţie.223 După cum s-a arătat în literatura de specialitate, 224 principalul caracter
special al regimului dotal era inalienabilitatea dotei imobiliare, 225 precum şi alte garanţii pe care
legea le organiza, spre a îngrădi puterile bărbatului faţă de dotă şi spre a asigura păstrarea ei.
Ca o anexă la regimul dotal, Codul civil reglementa societatea de achiziţii a soţilor (art. 1287-
1293). Regimul mixt al comunităţii de achiziţii era de origine franceză, fiind foarte întrebuinţat în
unele provincii de drept scris, mai ales în acelea din resortul Parlamentului din Bordeaux. 226 În
această societate, bunurile soţilor erau divizate în două categorii: bunuri care rămâneau proprii şi
acelea care formau activul societăţii. Soţii puteau stipula societatea de achiziţii fie ca un accesoriu
al regimului dotal, fie ca un regim distinct. Din cauza insuficientei reglementări legale şi a unor
obiceiuri tradiţionale potrivnice, societatea de achiziţii (câştiguri) „nu a izbutit să prindă rădăcini la
noi în ţară.”227
Deşi regimul separaţiei de bunuri şi regimul dotal erau cele mai des întâlnite regimuri în
perioada interbelică, în practică nu s-a recurs doar la acestea: în epocă devenise celebru cazul
politicianului Constantin Stere, care, din anumite convingeri ideologice, a adoptat la căsătorie
regimul comunităţii de bunuri.228
Inevitabil, la adresa Codului civil român s-au formulat o serie de critici şi s-au adus în timp

român, teză de licenţă, Bucureşti, 1902, p. 31.

222
Preluarea regimului dotal în Codul civil român nu s-a făcut pe filieră bizantină sau prin valorificarea cutumei locale, ci prin
importul de legislaţie franceză (codul lui Napoleon). În acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 148, unde se arată că prin această
fericită coincidenţă legislativă s-a asigurat continuitatea regimurilor de tip dotal până în anul 1954.
223
Pentru ample comentarii cu privire la regimul dotal, inclusiv dintr-o perspectivă istorică şi comparatistă, v.: D.
Alexandresco, op. cit., p. 165 şi urm.; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 409 şi urm.; M. Eliescu, Regimuri matrimoniale … op.
cit., pp. 90-91; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 703 şi urm.; P. Vasilescu, op. cit., p. 157 şi urm.; C.M. Crăciunescu, Regimuri
matrimoniale… op. cit., p. 97 şi urm., precum şi indicaţiile doctrinare şi jurisprudenţiale la care se face referire.
224
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 3.
225
În sensul că inalienabilitatea dotei imobiliare avea semnificaţia juridică a unei adevărate incapacităţi a femeii dotale, care
accentua dependenţa juridică în care ea se afla faţă de bărbat, v. Tr. Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul
constituţional al egalităţii sexelor, în Justiţia Nouă, nr. 2/1950, p. 208 şi urm.
226
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 644, nota 3.
227
În acest sens, v. M. Eliescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 209. Pentru dezvoltări şi indicaţii bibliografice şi
jurisprudenţiale cu privire la societatea de achiziţii, v.: D. Alexandresco, op. cit., p. 643 şi urm.; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit.,
pp. 542-554.
228
A se vedea P. Popovici, Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri în dreptul român, în PR nr. 2/2006, p. 183. Pentru
alte comentarii privind regimurile matrimoniale, astfel cum au fost reglementate în Codul civil român, a se vedea Idem, Generalităţi
privind regimurile matrimoniale prevăzute de Codul civil (1865-1954), în vol. Ştiinţa şi filozofia dreptului. Probleme, idei, studii, Ed.
Gutenberg Univers, Arad, 2004, pp. 213-217.

42
observaţii diverse, de pe poziţii diferite. Este adevărat că după aproape un secol şi jumătate de la
adoptarea sa, ţinând seama de evoluţiile în plan legislativ şi în cel al mentalităţilor (unele de-a
dreptul spectaculoase), de mutaţiile pe care familia tradiţională le-a suferit, din punct de vedere
juridic şi sociologic, numeroase reglementări în materia relaţiilor de familie din cuprinsul codului
ne apar astăzi „nu numai desuete, raportat la realităţile actuale, dar şi incompatibile cu sistemul de
valori ce trebuie ocrotit prin norme de drept”. 229 Astfel, sub imperiul codului, femeia, supusă
„puterii maritale” a bărbatului, era incapabilă juridic şi nu-şi putea exercita drepturile decât în baza
unei autorizaţii maritale prealabile; în regimul dotal femeia nu putea face acte de dispoziţie cu
privire la bunurile dotale decât cu încuviinţarea soţului, sau, dacă acesta refuza, cu încuviinţarea
justiţiei. Alte critici formulate la adresa Codului de la 1864 vizau consacrarea principiului
imutabilităţii regimurilor matrimoniale şi instituirea caracterului inalienabil al dotei imobiliare. 230
Principiul „puterii maritale”, consacrat de art. 195 din cod în termeni imperativi, a iradiat
asupra tuturor relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi şi a generat consecinţe al căror
anacronism a fost semnalat cu câteva decenii înainte de abrogarea expresă a acestei dispoziţii, cea
mai stranie fiind cea a incapacităţii femeii măritate 231.
Pentru atenuarea rigorilor şi anacronismelor acestui principiu, s-au instituit o serie de
reglementări ori s-au adus modificări substanţiale celor existente, prin chiar dispoziţiile Constituţiei
din 1923232 statuându-se că „drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a
celor două sexe” – art. 6 alin. (3). 233 Prin Legea asupra contractelor de muncă (1929) s-a prevăzut că
femeia nu mai trebuia să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei convenţii de
muncă. La nivel legislativ, pasul important în direcţia instituirii principiului deplinei egalităţi a
sexelor avea să fie făcut prin Legea din 20 aprilie 1932 privitoare la ridicarea incapacităţii femeii
măritate, prin care s-au abrogat unele dispoziţii ale Codului civil 234 şi de procedură civilă şi s-a
prevăzut că femeia poate să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia soţului. 235
229
Pentru această apreciere, v. Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 5.
230
Din această ultimă perspectivă, regimul dotal era supus unor virulente critici, fiind considerat un regim „de mână moartă”
sau „de paralizie”.
231
Pentru ample comentarii cu privire la incapacitatea femeii măritate, v. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., vol. I, p. 493 şi urm. După cum arătau reputaţii autori, incapacitatea femeii măritate este „pur tradiţională” şi fără nicio
explicaţie logică, în condiţiile în care „o femeie necăsătorită sau văduvă este perfect capabilă de a încheia orice act juridic, pe când de
pe o zi pe alta, prin faptul că se căsătoreşte, ea trece în categoria incapabililor, alături de minori şi de nebuni, fiind ca şi aceştia lipsită
de capacitatea de a contracta singură actele relative la patrimoniul său.” (p. 488). Cu privire la autorizarea de a sta în justiţie dată de
bărbat femeii într-o ipoteză concretă, v. N. Titulescu, Principiile autorizării maritale într-una din aplicările lor practice, în Curierul
Judiciar, 13 noiembrie, 1905 – extras din N. Titulescu, Discursuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pp. 62-69.
232
Despre care Petre Ţuţea afirma că „nu e o operă, e o capodoperă”. A se vedea P. Ţuţea , 322 de vorbe memorabile ale lui
Petre Ţuţea (prefaţă de G. Liiceanu), ed. a IV-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 35.
233
Textul este reprodus din lucrarea I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române – Texte. Note. Prezentare comparativă – ed. a
III-a, Ed. R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p. 64.
234
Art. 194 C. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea din 1932 dispunea, cu caracter de principiu: căsătoria nu restrânge
capacitatea femeii de a-şi exercita drepturile sale civile.
235
A se vedea E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, ed. revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, pp. 331-332.

43
 3.5. Evoluţia reglementărilor în materie după anul 1948. Consacrarea expresă prin
Constituţia din 1948 a unor noi principii incompatibile cu cele proclamate de Codul civil, (în primul
rând acela al egalităţii între sexe236), a condus la modificarea implicită a dispoziţiilor din Cod.237
S-a considerat că regimul dotal, contravenind principiilor Constituţiei, este abrogat în mod
tacit,238 femeia măritată exercitându-şi singură drepturile, fără să aibă nevoie de autorizaţia maritală.
Regimul separaţiei de bunuri, deşi formal a rămas în vigoare până la 1 februarie 1954, a suferit
modificări de conţinut prin corectivele aduse de practica judecătorească, sub diferite forme tehnice.
Astfel, s-a afirmat că existenţa regimului separaţiei de bunuri nu exclude posibilitatea ca bunurile ce
au intrat în patrimoniul unuia din soţi în timpul căsătoriei să fi fost în realitate dobândite în
coproprietate de ambii soţi, cu contribuţia în muncă sau de mijloace a fiecăruia din ei. Alte instanţe
au recurs la noţiunea aşa-zisului „patrimoniu conjugal”, în vreme ce Tribunalul Suprem a configurat
conceptul de „comunitate de fapt”.239
Evoluţiile doctrinare din perioada regimului comunist au determinat, între altele, extragerea
materiei persoanelor din Codul civil şi reorganizarea ei în legi speciale, în conformitate cu
imperativele ideologice ale momentului. Codul familiei, intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a fost
rezultatul unei asemenea chirurgii legislative. Prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea
în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice au
fost abrogate expres dispoziţiile art. 1223-1293 C. civ. referitoare la contractul de căsătorie şi
drepturile soţilor legate de acest contract. Ceea ce părea să fie, la nivel propagandistic, o eliberare a
femeii de servituţile inegalităţii în raporturile cu bărbatul, s-a dovedit a fi, în final, un instrument de
a controla spaţiul familial. Nu a fost deloc întâmplător că libertatea de alegere a regimurilor
matrimoniale, ceea ce presupunea pluralitatea acestora, a fost înlocuită cu regimul matrimonial
unic, imutabil şi obligatoriu al comunităţii de bunuri240.
În literatura de specialitate s-a arătat constant că asupra modului de reglementare a raporturilor
patrimoniale ale soţilor prin Codul familiei din 1954, în mod evident şi-a pus amprenta concepţia

236
Art. 16 din Constituţia din 1948 statua egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie
sau grad de cultură.
237
A se vedea Tr. Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor, în Justiţia Nouă
nr. 2/1950, p. 208.
238
În acest sens, v. şi I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, p. 65.
239
Pentru dezvoltări cu privire la „amenajările” pe care practica judecătorească le-a adus regimului separaţiei de bunuri după
intrarea în vigoare a Constituţiei de la 1948, v. M. Eliescu, Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi, în
Căsătoria în dreptul R.P.R., de Tr. Ionaşcu ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, pp. 167-168.
240
Pentru o radiografie a soluţiilor legislative vizând relaţiile pecuniare dintre soţi reglementate de Codul familiei, realizată la
un an de la intrarea în vigoare a acestuia, v. şi Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soţi în lumina Codului
familiei, în Legalitatea Populară nr. 6/1955, pp. 612-618. De precizat că unele legislaţii naţionale din cadrul sistemului de drept
socialist, reglementând comunitatea de bunuri ca regim matrimonial legal, admiteau şi o serie de derogări, (spre exemplu, Codul
familiei din R. P. Polonă şi cel din R. D. Germană), soţii având posibilitatea de a-şi organiza pe cale convenţională unele aspecte ale
vieţii lor patrimoniale. În acest sens, v. V.D. Zlătescu, Regimurile matrimoniale în dreptul de familie al statelor socialiste, în RRD
nr. 8/1970, pp. 21-22.

44
colectivistă caracteristică acelor vremuri.241 În condiţiile în care tendinţa în majoritatea sistemelor
de drept este aceea de a institui prevederi flexibile în materia regimurilor matrimoniale,
reglementarea anterioară a Codului familiei se dovedea a fi una rigidă, constrângătoare, fără nicio
alternativă, depăşită complet de realităţile zilelor noastre. „Eliminarea principiilor şi a factorilor
economici care au îndepărtat temporar, în timpul regimului comunist dreptul românesc de marea
familie romano-germanică, a marcat reîntoarcerea dreptului românesc la adevăratele sale origini”. 242
Cu toate acestea, schimbările normative care s-au manifestat începând cu anul 1990 au ocolit
materia regimurilor matrimoniale, deşi o intervenţie legislativă în acest domeniu era imperios
necesară.243
După cum foarte plastic se exprima un autor român de drept la mai puţin de două decenii de la
intrarea în vigoare a Codului familiei, „legiuitorul trebuie să se ferească de a da soţilor reţete
obligatorii, permiţându-le să intervină singuri, pe calea convenţiilor matrimoniale, spre a-şi rezolva
cum cred de cuviinţă problemele matrimoniale, evitând astfel neînţelegeri care ar putea pune în
discuţie menţinerea căsătoriei”.244

Capitolul III
Noul Cod civil român – revenirea la principiul tradiţional al
libertăţii convenţiilor matrimoniale

Secţiunea I
Consideraţii generale cu privire la originea şi importanţa

241
A se vedea Al. Bacaci, Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual, în Dreptul nr. 4/2001, p. 92.
242
A se vedea V.D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, Dreptul românesc în marele sistem romano-germanic, în Dreptul nr.
9/1992, p. 3. În acelaşi sens, v. şi V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 6,
unde, într-o formulare extrem de plastică, se arată că „prăbuşirea sistemului totalitar a permis o adevărată resurecţie a principiilor şi
valorilor peste care se aşezase zgura conceptuală” a acestui sistem.
243
Necesitatea reinstituirii principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale a fost reclamată constant în literatura de
specialitate română. V., de exemplu: P. Vasilescu, op. cit., p. 70; C.A. Diaconu (I), V.D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, (II)
Propuneri de lege ferenda privind reglementarea relaţiilor de familie într-un stat de drept, în Dreptul nr. 9-12/1990, pp. 75 şi 77-78;
Al. Bacaci, Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual, în Dreptul nr. 4/2001, pp. 96-97; C. Roşu, Necesitatea revenirii
la libertatea convenţiilor matrimoniale, în Dreptul nr. 7/1999, p. 46; Gh. Piperea, M. Tomescu, Dreptul societăţilor comerciale şi
regimul matrimonial actual, în RDC nr. 10/1999, p. 92; T. Bodoaşcă, Opinii privind nulitatea actelor juridice prin care sunt
nesocotite unele dispoziţii legale privind regimul juridic matrimonial, în Dreptul nr. 9/2004, p. 70. În sensul că în condiţiile
reglementării unui unic regim matrimonial imperativ, „societatea românească îşi ascunde lipsa de apetit pentru libertate; pentru
libertatea convenţională, cel puţin …”, v. P. Vasilescu, Instituirea contractuală – un nautilus juridic?, în RRDP nr. 2/2007, p. 249.
244
A se vedea V.D. Zlătescu, Sugestii pentru viitorul Cod al familiei, în RRD nr. 3/1972, p. 69. În acelaşi sens, dar dintr-o
perspectivă generală, Lucian Blaga afirma că „Legiuitorul trebuie să reglementeze nu doar spiritul de supunere, ci şi spiritul de
libertate care există în oameni.” (L. Blaga, Elanul insulei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 174, apud N. Popa, op. cit., p. 165). În
acest context merită a fi evocată şi recomandarea pe care decanul Carbonnier o adresa legislativelor naţionale: „Între două soluţii,
preferaţi-o întotdeauna pe aceea care impune mai puţin drept, lăsând un spaţiu mai larg de manifestare moralei şi bunelor moravuri!”
(v. J. Carbonnier, Flexible ... op.cit., p. 45). În sensul că ar fi de preferat ca anumite aspecte ale căsătoriei să aibă un fundament mai
mult contractual şi mai puţin legislativ, v. şi A. Roy, Le contrat de mariage réinventé: perspectives socio-juridiques pour une
réforme, Ed. Thémis, Montréal, 2002 – recenzie M. Tétrault în Canadian Journal of Family Law 2005, 21 L. 357, (preluată din baza
de date Westlaw), unde se face referire şi la hotărârea Curţii Supreme a Canadei pronunţată în cauza Hartshorne, prin care s-a statuat
posibilitatea soţilor de a încheia un contract de căsătorie în cadrul căruia să traseze ei înşişi regulile jocului de care vor fi ţinuţi.

45
 principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale

1.1. Origine. Principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale a apărut relativ recent prin
comparaţie cu instituţia milenară a căsătoriei. Nici dreptul roman şi nici vechiul drept francez nu au
cunoscut acest principiu şi mult timp n-au fost în vigoare decât regimurile legale, de la care părţile
nu puteau deroga prin convenţii particulare.245
Originile sale, legate de acelea ale convenţiei matrimoniale, se situează abia pe la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea 246, amploare căpătând prin consacrarea
legislativă în cuprinsul codurilor civile din secolul al XIX-lea. Unul din motivele principale care l-a
determinat pe legiuitor să instituie principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale a fost acela de a
asigura, prin intermediul acestui instrument juridic, un sprijin căsătoriei înseşi.247
1.2. Importanţă. Principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, reflex al principiului libertăţii
contractuale248 în această materie specifică,249 prezintă incontestabilul avantaj că permite soţilor să
opteze pentru acel regim matrimonial concret care reflectă cel mai bine interesele patrimoniale ale
acestora, dar şi mentalităţile şi posibilităţile lor 250. De aceea, regimurile matrimoniale bazate pe
acest principiu sunt, fără îndoială, preferabile regimurilor matrimoniale legale, unice şi
imperative.251
În doctrina clasică românească252 se arăta că libertatea convenţiilor matrimoniale nu este decât o
aplicare, într-o materie specială, a tendinţei generale a dreptului modern de a asigura o cât mai mare
libertate voinţei părţilor şi o cât mai largă autonomie în toate domeniile actelor juridice, aşa încât
contractul liber alcătuit să fie adevărata lege a părţilor.
Principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale este consacrat în majoritatea sistemelor de drept

245
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 5.
246
În doctrina franceză se apreciază că două au fost motivele importante care au determinat fixarea acestui principiu:
exigenţele comerţului (care impuneau o deplasare accentuată a persoanelor) şi diversificarea cutumelor locale. V., în acest sens, B.
Beignier, Droit des régimes matrimoniaux. Cours et travaux dirigés, Ed. Montchrestien, Paris, 2008, p. 199. Pentru o explicaţie
similară, v. şi Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, 5e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2008, pp. 116-117.
247
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 6; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 81;
Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 116.
248
Pentru unele repere din doctrina română cu privire la principiul libertăţii contractuale şi limitele sale, v., de exemplu: C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.
15-17; I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993, pp. 29-37; V. Pătulea, Principiul libertăţii contractuale şi limitele
sale, în Dreptul nr. 10/1997, pp. 24-26; G. Gîrleşteanu, Valoarea juridică a libertăţii contractuale în dreptul român şi francez, în
Revista de Ştiinţe Juridice nr. 3/2006, pp. 166-183.
249
S-a arătat că acest principiu nu este impus prin însăşi natura lucrurilor şi prezintă un aspect contingent. Pe de altă parte, el
nu constituie o aplicaţie pură şi simplă a libertăţii contractuale, deoarece convenţia matrimonială nu este un contract obişnuit, ci
constituie însăşi carta patrimonială a soţilor. (A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 81). În sensul că libertatea convenţiilor
matrimoniale nu este o simplă ilustrare ori aplicare a libertăţii contractuale, v. şi R. Cabrillac, op. cit. p. 93; Fr. Terré, D. Fenouillet,
Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, 6e éd., Ed. Dalloz, Paris, 1996, pp. 355 şi 377.
250
Ei ar putea opta pentru unul din regimurile matrimoniale prevăzute alternativ de lege, având posibilitatea chiar de a
modifica fizionomia acestui regim sau, după caz, îşi pot construi un regim matrimonial propriu, prin combinarea mai multor tipuri de
regimuri.
251
În sensul că sistemele de drept flexibile, care recunosc principiul libertăţii persoanei în cadrul raporturilor patrimoniale de
familie, sunt „majoritare şi dezirabile în legislaţia modernă şi contemporană”, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 63.
252
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 5.

46
contemporane,253 reglementarea în această materie în dreptul comparat fiind, aşadar, una flexibilă.
În mod excepţional, există şi sisteme de drept care nu permit încheierea de convenţii
matrimoniale.254
Cu toate acestea, principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale nu trebuie exacerbat, în
condiţiile în care rata convenţiilor matrimoniale nu este foarte ridicată nici măcar în ţările cu
tradiţie, care nu au renunţat niciodată la acest principiu. Potrivit informaţiilor furnizate în Anexa la
Cartea verde privind reglementarea conflictelor de legi în materia regimului matrimonial, tratând
în special problema referitoare la competenţa judiciară şi recunoaşterea reciprocă 255 – pct. 5.1. –
încheierea unei convenţii matrimoniale este destul de puţin frecventă în Europa.
Poate tocmai de aceea se manifestă o preocupare a legiuitorului naţional de a conferi o
reglementare complexă regimului legal, astfel încât acesta să satisfacă, pe cât posibil, interesele
generale ale familiilor, ţinând seama totodată de tradiţiile, moravurile şi mentalităţile colective.

Secţiunea a II-a
Principalele coordonate ale Noului Cod civil român
2.1. Reinstituirea principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale. În sistemul român de
drept, reconsiderarea concepţiei în segmentul raporturilor patrimoniale dintre soţi, prin instituirea
unei reglementări permisive care să lase viitorilor soţi libertatea de a organiza aspectele pecuniare
ale vieţii conjugale, a fost realizată prin Noul Cod civil. 256 Neîndoielnic, în această materie, cea mai
253
V., spre exemplu: art. 1387 C. civ. fr. (codul este disponibil la adresa: www.legifrance.gouv.fr); art. 431 C. civ. Q. (pentru
consultarea acestui cod, v. Code civil du Québec, ed. îngrijită de J.-L. Baudouin, Wilson & Lafleur Ltée, Montréal, 1998 sau adresa
de internet: www.justice.gouv.qc.ca/francais/sites/lois/quebec.htm); art. 181 ZGB (disponibil la adresa:
www.admin.ch/ch/f/rs/c210.html); art. 159 C. civ. it. (pentru consultare, v.:
www.jus.unitn.it/cardozo/Obiter_Dictum/codciv/Codciv.htm); art. 1004 C. civ. chinez etc. De asemenea, v. şi Studiul comparativ
privind regimurile matrimoniale ale persoanelor căsătorite şi patrimoniul persoanelor necăsătorite în dreptul internaţional privat şi
în dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, 30 aprilie 2003, realizat de Consortium ASSER-UCL la solicitarea
Comisiei Europene, – p. 76, pct. 1.2.4.5. şi pp. 85-86, pct.1.3.3. Acest studiu poate fi consultat la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc/regimes/report_regimes_030703_fr.pdf.
254
În peisajul legislativ european, până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil român (1 octombrie 2011), reglementarea
instituită de Codul familiei a reprezentat, din păcate, un astfel de exemplu.
255
Publicată de Comisia Europeană la 17.07.2006 – COM(2006) 400 final. Documentul poate fi consultat la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/doc/sec_2006_952_fr.pdf.
256
Noul Cod civil român (în continuare, brevitatis causa, „Noul Cod”), a fost adoptat de Parlament prin Legea nr. 287/2009
(M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009), în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa
comună din data de 22 iunie 2009. Prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of.
nr. 409 din 10 iunie 2011) s-au adus o serie de modificări, fiind stabilită, totodată, şi data intrării sale în vigoare, respectiv 1
octombrie 2011. Noul Cod civil avea să fie republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
La baza Noului Cod civil, în ansamblul său, a stat concepţia monistă de reglementare a raporturilor de drept privat într-un
singur cod. V. şi H.G. nr. 277/2009 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Codul civil (M. Of. nr. 213 din 2
aprilie 2009). Printre alte modificări de substanţă, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod, instituţiile de dreptul familiei au fost
înglobate în cuprinsul aceluiaşi cod, după modelul Codului civil francez – o revenire, sub acest aspect, la arhitectura normativă a
Codului civil român de la 1864. Practic, după mai bine de două decenii de la prăbuşirea regimului comunist, Noul Cod civil readuce
instituţia căsătoriei, cu principalele sale efecte nepatrimoniale şi patrimoniale, acolo unde îi este locul.
Pentru avatarurile Noului Cod, din perspectiva originilor proiectului, opţiunii pentru anumite modele, evoluţiei lucrărilor în
cadrul comisiilor de elaborare etc., v. A. Capriel, 70 de ani de proiecte de Cod civil, în RRDP nr. 1/2007, p. 73 şi urm.; M. Nicolae,
M.-D. Bob, La recodification du droit civil roumain en quête de modèle, în Studia nr. 2/2008, articol disponibil la adresa:
http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=123. În sensul că opţiunea pentru modelul francez era una justificată, în condiţiile în
care conştiinţa juridică română se dovedea a fi profund ataşată codului civil de inspiraţie franceză, v. M.-D. Bocşan, Le Code
Napoléon en Roumanie au siècle dernier, în RID comp. nr. 2/2004, p. 445. O altă sursă de inspiraţie care a stat la baza configurării

47
spectaculoasă, dar şi cea mai aşteptată soluţie legislativă o reprezintă (re)consacrarea principiului
libertăţii convenţiilor matrimoniale, legislaţia română fiind astfel aliniată (este adevărat, cu o
întârziere nejustificată) reglementărilor moderne şi flexibile din dreptul comparat.
Regimul comunităţii de bunuri, cu unele modificări, şi-a păstrat rangul de regim legal257, dar,
spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, prezintă un caracter flexibil, fiind aplicabil
doar în cazurile în care soţii nu au optat pentru un alt regim matrimonial prin convenţie
matrimonială, respectiv pentru regimul separaţiei de bunuri sau pentru regimul comunităţii
convenţionale (mai largă ori mai restrânsă decât cea legală). Trebuie însă precizat faptul că, în
realitate, nu este necesară încheierea unei convenţii matrimoniale decât dacă viitorii soţi aleg un alt
regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Prin
urmare, alegerea de către viitorii soţi a regimului matrimonial legal nu necesită încheierea unei
convenţii matrimoniale.
În acest sens, potrivit art. 312 alin. (1) NCC, „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial:
comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.”, iar potrivit art. 329
„Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei
convenţii matrimoniale.”
Totodată, Noul Cod consacră principiul mutabilităţii regimurilor matrimoniale, soluţia
normativă fiind în sensul că după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei este posibilă
modificarea sau înlocuirea regimului matrimonial prin act autentic notarial, cu aplicarea
dispoziţiilor privitoare la convenţiile matrimoniale. Potrivit art. 37 LPA, „Dispoziţiile art. 369 din
Codul civil privind modificarea convenţională a regimului matrimonial sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil.” Prin urmare, şi soţii căsătoriţi sub
imperiul regimului comunităţii legale, reglementat de Codul familiei, pot încheia o convenţie
matrimonială în formă autentică notarială prin care să opteze fie pentru regimul comunităţii
convenţionale, fie pentru separaţia de bunuri.
De asemenea, după modelul Codului civil francez şi al Codului civil al provinciei Québec, care
au constituit şi principalele surse de inspiraţie la elaborarea Noului Cod civil, s-a instituit acel
set/corp de reguli imperative – „regimul primar” – de la care nu se poate deroga prin convenţie
matrimonială (de exemplu, regimul juridic al locuinţei familiei, modul de exercitare a drepturilor
soţilor asupra bunurilor în situaţia de criză, independenţa patrimonială a soţilor etc.). Acest corp de

soluţiilor legislative novatoare din cuprinsul Noului Cod civil român a fost şi Codul civil al provinciei Québec. Pentru o succintă
prezentare a influenţelor acestui sistem de drept, v. şi I. Boti, V. Boti, De ce Codul civil din Québec?, în Revista de note şi studii
juridice din 12 august 2010, articol disponibil la adresa: http://www.juridice.ro/116575/de-ce-codul-civil-din-quebec.html.
257
Este util de precizat în context că dispoziţiile Noului Cod civil în materia relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi îşi
întind aripa modelatoare şi asupra căsătoriilor în fiinţă la data de 1 octombrie 2011, art. 27 LPA statuând următoarele: „Indiferent de
data încheierii căsătoriei, în ceea ce priveşte relaţiile lor personale şi patrimoniale, soţii sunt supuşi dispoziţiilor Codului civil, de la
data intrării sale în vigoare.”

48
norme juridice imperative se aplică de drept, prin însuşi efectul încheierii căsătoriei, oricare ar fi
regimul matrimonial concret, alcătuind nucleul «dur», de ordine publică al regimurilor
matrimoniale.258
Regimul primar constituie, aşadar, eşafodajul regimurilor matrimoniale „secundare”, (indiferent
de sorgintea legală ori convenţională a acestora), fundamentul pe care soţii vor construi propriul
regim personalizat.
Cunoaşterea regulilor care configurează instituţia regimului primar şi pătrunderea semnificaţiei
acestora se relevă a fi elemente indispensabile în faza de „construcţie” a regimurilor matrimoniale
convenţionale. Respectarea acestor reguli imperative reprezintă o premisă esenţială a validităţii
stipulaţiilor contractuale inserate în cadrul convenţiei matrimoniale.

2.2. Concepţia restrictivă. În ceea ce priveşte întinderea libertăţii de alegere a regimului

matrimonial concret aplicabil, s-a adoptat o concepţie restrictivă, 259 sub imperiul noii reglementări
soţii neavând posibilitatea să configureze un regim matrimonial propriu, prin combinarea mai
multor tipuri de regimuri, pentru a rezulta astfel un regim matrimonial nenumit. Aşadar, libertatea
este una relativă, putându-se exercita numai în limitele ofertei legale.
În general, în dreptul comparat regula este dată de legislaţiile flexibile, care nu stabilesc
viitorilor soţi restricţii în ceea ce priveşte alegerea sau, după caz, construcţia propriului regim
matrimonial, desigur sub rezerva limitelor explicite şi generale (ordinea publică, bunele moravuri
etc.) sau intrinseci (spre exemplu, nu ar fi valabil şi nici viabil din punct de vedere juridic un regim
matrimonial alterat în substanţa şi natura sa prin voinţa părţilor contractante). Există însă şi unele
sisteme de drept care limitează dreptul de opţiune al soţilor la regimurile matrimoniale alternative
prevăzute de lege; (spre exemplu, dreptul elveţian care în art. 182 C. civ. statuează că părţile nu pot
adopta un regim matrimonial decât în limitele legii).260
Chiar dacă la baza noilor reglementări în materie a stat concepţia restrictivă pe care legiuitorul
român a îmbrăţişat-o, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod instituţia regimurilor matrimoniale
convenţionale a revenit în actualitate, fiind reactivată, dar într-o altă fizionomie, adaptată noilor
realităţi. În noul context legislativ un rol important îl are, desigur, notarul în faţa căruia se încheie

258
Pentru dezvoltări, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 111 şi urm.
259
Sub acest aspect, legiuitorul român s-a îndepărtat de principalele sale surse de inspiraţie, respectiv modelul francez (v. art.
1387 C. civ. fr.) şi cel al provinciei Québec (v. art. 431 C. civ. Q. care prevede că în contractul de căsătorie sunt permise orice
stipulaţii, sub rezerva dispoziţiilor imperative ale legii şi bunelor moravuri). După cum judicios s-a învederat în literatura de
specialitate franceză, configurarea unui anumit număr de modele puse la dispoziţia viitorilor soţi nu are semnificaţia unei limitări a
libertăţii convenţiilor matrimoniale. V., în acest sens, M. Delmas-Marty, op. cit., pp. 110-111, unde se arată că legiuitorul, animat
mai degrabă de intenţia de a canaliza, decât de a paraliza libertatea de acţiune a soţilor, le propune acestora diverse tipuri de regimuri
matrimoniale alternative, regimuri convenţionale numite, prin opoziţie cu cele nenumite, modelate în funcţie de imaginaţia şi
interesul soţilor.
260
A se vedea UINL, CD, Partie générale, cap. IV, pp. 415-416, unde se face distincţie între legislaţiile care consacră „un
choix fermé”, respectiv „un choix ouvert”.

49
convenţia matrimonială, care, în calitatea sa de profesionist al dreptului, intervine în modelarea
situaţiei familiale şi patrimoniale a clienţilor săi, fiind în măsură să ofere soluţiile juridice cele mai
adecvate.

50
 TITLUL II
CONVENŢIA MATRIMONIALĂ – „VEHICUL” AL REGIMURILOR
MATRIMONIALE CONVENŢIONALE

Motto: Le contrat et le mariage peuvent faire bon ménage.

(Alain Roy, Le contrat de mariage réinventé:
perspectives socio-juridiques pour une
réforme)

Importanţa şi utilitatea practică a convenţiei matrimoniale. Un autor clasic de drept, într-o

formulare extrem de plastică, sublinia importanţa deosebită a convenţiei matrimoniale şi conţinutul
complex al acesteia în următorii termeni: „Interesele cârmuite de contractul matrimonial sunt din
cele mai grave, căci este vorba de stabilirea familiei, de prosperitatea căsniciei, de patrimoniul
copiilor. Ordinea publică şi cea privată îşi dau mâna în acest contract, care are de obiect interesele
cele mai mari. Soţii, care se unesc împreună, familiile lor care se aliază, copiii ce au a se naşte, terţii
care vor contracta cu soţii, prezentul şi un viitor întreg, iată ce cuprinde în prevederea sa această
lege a căminului domestic, tot ce este mai esenţial şi mai vital în Stat: creditul şi proprietatea”. 261
De asemenea, tot în literatura clasică de specialitate, un alt autor arăta următoarele: „Contractul
de căsătorie, cu toate că are bunurile de obiect, nu poate fi asimilat celorlalte contracte. El cuprinde
interese atât de vitale, încât niciun alt raport al vieţii civile nu afectează sub atâtea aspecte şi atât de
adânc pe individ, familia şi societatea”.262
La noi, sub imperiul Codului civil de la 1864, dată fiind utilitatea practică evidentă, frecvenţa
convenţiilor matrimoniale era foarte mare, mai ales în straturile înstărite ale populaţiei, unde femeia
aducea o dotă mai importantă şi exista interesul de a deroga de la prevederile legale referitoare la
regimul dotal.263
Avantajele alegerii sau, după caz, amenajării propriului regim matrimonial, prin încheierea unei
convenţii matrimoniale, sunt incontestabile. Astfel, viitorii soţi sau, după caz, soţii au posibilitatea
să opteze pentru acel regim matrimonial care, în concret, reflectă cel mai bine interesul patrimonial
al acestora, fiind pe deplin adaptat stării lor materiale, profesiei, vârstei, mentalităţilor, precum şi
altor variabile cu o pregnantă conotaţie subiectivă.

261
Troplong, Contrat de mariage, I, art. 1387 urm., nr. 1, p. 10 şi 11, Paris 1850, apud D. Alexandresco, op. cit., p. 2, nota 1.
262
P. Fiore, Diritto internazionale privato, 325, p. 420, ed. a 2-a, Firenze, 1874, apud D. Alexandresco, op. cit., p. 2, nota 2.
263
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 5, nr. 9.

51
 Determinarea regimului matrimonial concret care ar urma să guverneze raporturile patrimoniale
dintre soţi se poate face atât înainte de celebrarea căsătoriei, cât şi în timpul căsătoriei, în acele
sisteme de drept (majoritare) care consacră principiul mutabilităţii regimului matrimonial.
Indiferent de momentul la care intervine, alegerea unui alt regim decât regimul matrimonial legal
presupune încheierea unei convenţii matrimoniale de către viitorii soţi, respectiv de către soţi.




Capitolul IV
Elementele definitorii ale convenţiei matrimoniale

Secţiunea I
Noţiunea de convenţie matrimonială264

1.1. Precizări terminologice. Din punct de vedere terminologic, există o diversitate de expresii
pentru a desemna, în realitate, aceeaşi noţiune: „convenţie matrimonială”, „contract matrimonial”,
„contract de căsătorie” sau „convenţie de căsătorie”.
Deşi, în general, aceşti termeni sunt consideraţi sinonimi şi utilizaţi ca atare, în doctrină se face
uneori deosebirea între contractul de căsătorie şi convenţia matrimonială, contractul de căsătorie
putând să conţină, pe lângă convenţiile matrimoniale (prin care se reglementează regimul
matrimonial adoptat de viitorii soţi) şi alte prevederi, cum ar fi recunoaşterea unui copil, donaţii
făcute de alte persoane soţilor sau unuia dintre aceştia etc.265
Codul civil român de la 1864 a folosit denumirea de „convenţie matrimonială” (art. 1224) şi
„convenţie de maritagiu” (art. 932). Preferinţa redactorilor Noului Cod civil s-a îndreptat tot către
expresia „convenţie matrimonială” – art. 329 şi urm. Expresia „convenţie matrimonială” este astfel
tangenţială noţiunii de regim matrimonial.
În legislaţia şi doctrina franceză se folosesc, de asemenea, o multitudine de perifraze pentru a
desemna convenţia matrimonială (sintagmă utilizată în cuprinsul Codului civil francez – art. 1394 şi
urm.): „cartă/lege a căminului domestic”266, „pact de familie”, „cartă pecuniară a menajului”, „act
264
Pentru dezvoltări cu privire la elementele esenţiale care configurează fizionomia specifică a convenţiei matrimoniale în
general, dar şi din perspectiva soluţiilor normative din cuprinsul Noului Cod, v.: M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 66 şi urm.;
C.M. Nicolescu, Consideraţii generale privind convenţia matrimonială, în AUB, Seria Drept, nr. IV-2007, pp. 73-105; P. Vasilescu,
op. cit., p. 201 şi urm.
265
A se vedea C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 11.
266
Troplong, Contrat de mariage, I, art. 1387 urm., nr. 1, p. 10 şi 11, Paris 1850, apud D. Alexandresco, op. cit., p. 2, nota

52
reglementar”267 sau „contract de căsătorie” (denumire folosită în doctrina franceză recentă).

1.2. Definiţie. În general, convenţia matrimonială este definită ca actul juridic prin care viitorii
soţi stabilesc regimul matrimonial, aplicabil, în principiu, pentru toată durata căsătoriei.268
Sub imperiul Codului civil de la 1864, în doctrina clasică română au fost formulate diverse
definiţii ale contractului de căsătorie: „un contract condiţional, solemn şi irevocabil, prin care
viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă şi determină, în privinţa bunurilor, consecinţele
asociaţiunii conjugale”,269 „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial,
condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie” 270 sau,
într-o formulare plastică, „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convenţional şi în
limitele anume determinate efectele patrimoniale ale puterilor şi ale incapacităţilor rezultând din
căsătoria privită ca raport de stat civil”.271
Există însă şi unele definiţii recente în doctrina românească. Astfel, într-o opinie, convenţia
matrimonială reprezintă „actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale
esenţiale, care se vor desfăşura între ei [sic!] în cursul căsătoriei”. 272 În literatura de specialitate
această definiţie a fost criticată pe motivul că nu arată care sunt „părţile”, şi anume viitorii soţi, iar
formularea „raporturile patrimoniale esenţiale” este prea generală şi echivocă, fiind preferabilă
referirea expresă la regimul matrimonial care constituie obiectul convenţiei matrimoniale. 273
Într-o altă definiţie, convenţia matrimonială desemnează „actul convenţional prin care viitorii
soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi
modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”. 274 Această definiţie
scoate în evidenţă dubla funcţie a convenţiei matrimoniale de a constitui instrumentul juridic prin
care fie viitorii soţi aleg, înainte de încheierea căsătoriei, regimul matrimonial aplicabil, fie soţii, în
timpul căsătoriei, modifică regimul matrimonial pentru care au optat iniţial.
Caracteristica generală a convenţiei matrimoniale, surprinsă concis în definiţiile tradiţionale,
este aceea de a fi încheiată de viitorii soţi, pentru a produce efecte de la data celebrării căsătoriei şi,
în principiu, pentru toată durata căsătoriei, fără însă a exclude posibilitatea modificării regimului
matrimonial iniţial, indiferent dacă acesta este de sorginte legală sau convenţională. 275
nr. 1.
267
A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 85.
268
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 137. Trebuie precizat că definiţiile la care facem referire au în vedere cu precădere
convenţia matrimonială înţeleasă ca operaţiune juridică – negotium juris, iar nu ca instrumentum probationis.
269
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., pp. 5-6.
270
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 4, nr. 6.
271
A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 697.
272
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 203.
273
A se vedea M. Avram, Consideraţii … loc. cit., p. 92.
274
V., pentru această definiţie, C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 11.
275
În acest sens, v. M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 92.

53
 Secţiunea a II-a
Natura juridică şi regimul juridic al convenţiei matrimoniale

2.1. Natura juridică. Din punctul de vedere al voinţelor implicate în formarea sa, convenţia
matrimonială poate fi încadrată în categoria contractelor, a actelor juridice de formaţie bilaterală,
calificare predominantă, pe care o regăsim atât în doctrina veche, cât şi în dreptul comparat. 276
Fără a părăsi teza contractualistă a convenţiei matrimoniale, unii autori au considerat că aceasta
are caracterul unui adevărat „pact de familie”, pentru că este în strânsă legătură cu însăşi căsătoria şi
interesează soarta familiei create prin căsătorie.277
Aceeaşi calificare o regăsim şi în doctrina franceză contemporană 278 care apreciază că, în fapt,
convenţia matrimonială poate fi considerată un pact de familie, atât prin rezultatul său (statutul
patrimonial al soţilor), cât şi prin sursă (adesea apărea mai degrabă ca un aranjament între familiile
viitorilor soţi, decât ca un contract încheiat între viitorii soţi, aspect de natură să evoce şi influenţa
pe care ascendenţii o exercitau asupra viitorilor soţi). Cu timpul însă, acest caracter sociologic al
convenţiei matrimoniale s-a atenuat, în special la începutul secolului al XX-lea, odată cu evoluţia
economică şi morală a societăţii, ceea ce a condus la o scădere considerabilă a influenţei
ascendenţilor asupra viitorilor soţi.
În literatura de specialitate, de-a lungul timpului au fost exprimate şi alte opinii cu privire la
natura juridică a convenţiei matrimoniale.
S-a arătat că, dacă se iau în considerare scopul convenţiei matrimoniale şi poziţia autorilor săi,
se poate ajunge la concluzia că este un „act juridic statutar”.279 În acest sens, convenţia
matrimonială poate fi asemănată unui „contract de societate”- ca act constitutiv. Convenţia
matrimonială nu se reduce la crearea de drepturi şi obligaţii între soţi, asemenea unui contract
obişnuit, ci stabileşte însuşi statutul patrimonial al familiei pe care se va întemeia căsătoria celor
care încheie convenţia, prestabilind regimul juridic al bunurilor, modul de gestiune a bunurilor şi,
implicit, soarta actelor juridice pe care soţii le vor încheia cu terţii în timpul căsătoriei.
În doctrina franceză, decanul J. Carbonnier este cel care a calificat convenţia matrimonială ca
„act de societate”, pentru a scoate astfel în evidenţă că nu este vorba de un simplu contract,

276
Pentru doctrina clasică a se vedea, spre exemplu: Troplong, Contrat de mariage, I, art. 1387 urm., nr. 1, p. 10 şi 11, Paris
1850, apud D. Alexandresco, op. cit., p. 2, nota 1; D. Alexandresco, op. cit., p. 1; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., vol. III, p. 4, nr. 7 şi p. 5, nr. 11, iar pentru cea contemporană Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 85; M. Avram,
Consideraţii… loc. cit., p. 93; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 12.
277
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 12, nr. 28. Pentru calificarea convenţiilor
matrimoniale drept „pacte de familie”, v. şi Codul civil Carol al II-lea, ediţie oficială – Ministerul Justiţiei, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, 1940 - Referatul către Consiliul de Miniştri, p. 700.
278
V., spre exemplu, A. Colomer, op. cit., p. 138.
279
În acest sens, v. A. Colomer, op. cit., pp. 137-138; P. Vasilescu, op. cit., p. 221.

54
generator de drepturi şi obligaţii între soţi. 280 Calificarea a fost considerată excesivă, deoarece:
animus conjugalis nu este un veritabil affectio societatis; organizarea pasivului şi repartizarea
beneficiilor se fac potrivit unor reguli speciale; regimul separaţiei de bunuri nu poate fi asimilat
unei societăţi.281
Prin conţinutul său, convenţia matrimonială este un act juridic complex282, întrucât, ca tipar
juridic, poate să conţină şi dispoziţii/stipulaţii de altă natură decât cele prin care se reglementează
raporturi patrimoniale decurgând din căsătorie283, precum: donaţii reciproce între viitorii soţi sau
donaţii făcute de alte persoane (în special de către părinţi) viitorilor soţi sau unuia dintre aceştia ori
alte dispoziţii care nu au nicio legătură cu regimul matrimonial, precum recunoaşterea unui copil -
act unilateral şi irevocabil284.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia în sensul că „donaţiile propter nuptias făcute
prin intermediul convenţiei matrimoniale fac parte din regimul matrimonial, iar donaţiile făcute de
soţi către terţi prin convenţia matrimonială sunt străine de regimul matrimonial şi ar trebui să nu-şi
găsească locul într-o convenţie matrimonială.”285 Ori de câte ori finalitatea matrimonială este
absentă sau insuficient prezentă, donaţia respectivă nu va putea fi calificată propter nuptias, ea
constituind o donaţie externă regimului matrimonial, care îşi găseşte doar suportul juridic în cadrul
convenţiei matrimoniale.
În ceea ce priveşte donaţiile făcute în vederea căsătoriei, potrivit art. 1030 NCC, donaţiile
făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul
în care căsătoria nu se încheie. Asemenea donaţii pot fi făcute chiar prin convenţie matrimonială.
Sancţiunea care intervine, în cazul în care căsătoria nu se încheie, este caducitatea.
În toate situaţiile, clauzele care sunt străine de regimul matrimonial îşi păstrează regimul juridic
propriu, neputând altera calificarea convenţiei matrimoniale şi nefiind, la rândul lor, alterate de
împrejurarea că îşi găsesc suportul juridic într-o convenţie matrimonială.
Mai mult, dincolo de disputele doctrinare care s-au manifestat din secolul al XIX-lea şi până la
jumătatea veacului trecut, opinia majoritară exprimată în literatura de specialitate contemporană

280
A se vedea J. Carbonnier, Le régime matrimonial ... op. cit.
281
V., în acest sens, Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 85.
282
Pentru această calificare a contractului de căsătorie, v., spre exemplu: A. Colomer, op. cit., p. 137; Fr. Terré, Ph. Simler,
op. cit., p. 127; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 86; P. Vasilescu, op. cit., pp. 221-222, cu precizarea că în opinia acestui din urmă
autor, complexitatea convenţiei matrimoniale nu derivă din aceea că „ea poate cuprinde şi alte clauze decât cele specifice, ci din
realitatea că această convenţie instituie un regim matrimonial.”
283
În sensul că este recomandat ca toate aceste stipulaţii extra-matrimoniale să facă obiectul unor acte separate, v. J.
Champion, Contrats de mariage et régimes matrimoniaux. Stratégies patrimoniales et familiales, 12e éd., Dalloz, Encyclopédie
Delmas, Paris, 2007, p. 26.
284
Desigur, pot fi imaginate situaţii în care legătura dintre acest act juridic unilateral al recunoaşterii şi căsătoria proiectată
este destul de strânsă. Spre exemplu, ipoteza în care unul dintre viitorii soţi condiţionează acceptarea uniunii conjugale de existenţa
acestui act juridic declarativ de filiaţie emanat de la celălalt viitor soţ. În ciuda acestei legături, recunoaşterea unui copil rămâne un
act juridic străin de regimul matrimonial, supusă unor reguli proprii, iar nu dispoziţiilor specifice care configurează regimul
matrimonial. În acest sens, v. şi Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 124.
285
V., în acest sens, P. Vasilescu, op. cit., p. 221, nota 3.

55
este în sensul că, din perspectiva clauzelor pe care le conţine, convenţia matrimonială este
divizibilă, ceea ce presupune că în principiu nulitatea unei clauze nu se extinde asupra celorlalte
stipulaţii, neafectându-le validitatea.
Concluzionând cu privire la natura juridică a convenţiei matrimoniale, se poate afirma că deşi
nu este un contract obişnuit, nefiind supusă în totalitate dreptului comun al contractelor, nu se poate
nega, totuşi, apartenenţa sa la actele juridice de formaţie bilaterală.

2.2. Regimul juridic. Convenţia matrimonială ocupă, după cum am arătat, un loc aparte în
dreptul contractelor. Pe de o parte, îi sunt aplicabile regulile generale din materia contractelor, iar,
pe de altă parte, este supusă unor multiple reglementări speciale.
Convenţia matrimonială se bucură de o libertate excepţională, care depăşeşte limitele libertăţii
de drept comun recunoscută celorlalte contracte, ceea ce a determinat doctrina clasică 286 să
considere această convenţie drept un contract privilegiat.
Pe de o parte, anumite acte juridice sunt permise dacă au ca tipar juridic convenţia
matrimonială, deşi în dreptul comun sunt prohibite. Este cazul instituirii contractuale 287 (donaţia de
bunuri viitoare) din sistemul de drept francez, permisă în această materie de art. 1082-1084 şi art.
1096 C. civ. fr., dar interzisă în dreptul comun prin art. 943 din acelaşi cod. De asemenea, dacă
potrivit regulilor generale aplicabile în materia actelor juridice cu titlu gratuit inter vivos, minorul
este incapabil să facă donaţii, se permite totuşi minorului capabil de a se căsători de a face, prin
convenţia matrimonială, o donaţie viitorului său soţ288.
Extensii ale libertăţii convenţiilor matrimoniale în raport cu dreptul comun pot fi decelate şi sub
imperiul Noului Cod civil român. Astfel, potrivit art. 956, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt
lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri
nedeschise încă…” Deşi, dintr-o anumită perspectivă, clauza de preciput poate fi privită drept un
act juridic având un asemenea obiect, totuşi, ea nu va intra sub incidenţa sancţiunii nulităţii
absolute. Reglementând expres clauza de preciput prin dispoziţiile art. 333 şi art. 367 lit. d) NCC,
legiuitorul „a prevăzut altfel”, ceea ce înseamnă că această clauză se încadrează în acele cazuri

286
A se vedea, spre exemplu, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 6, nr. 11.
287
Pentru dezvoltări cu privire la actul juridic al instituirii contractuale, v. P. Vasilescu, Instituirea contractuală – un nautilus
juridic?, în RRDP nr. 2/2007, pp. 232-249; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, pp. 283-
288.
288
V., spre exemplu, art. 1398 C. civ. fr.; art. 434 C. civ. Q. De precizat faptul că art. 337 NCC vizează doar condiţiile în care
minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială, respectiv cu încuviinţarea
ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Aşadar, nu a fost preluată soluţia consacrată expres de Codul civil de la
1864, potrivit căreia minorul care avea capacitatea de a se căsători era capabil să facă şi orice convenţii relative la contractul său de
căsătorie – art. 123. (Pentru soluţiile exprimate în doctrina română sub imperiul Codului civil de la 1864, v., spre exemplu, C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 7, nr. 14). Prin urmare, nefiind reglementată o dispoziţie
derogatorie de la dreptul comun, devin incidente prevederile art. 988 alin. (1) NCC, care statuează că „Cel lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.”

56
excepţionale în care legea autorizează aşa-numitele „pacte asupra unor succesiuni viitoare”.

Secţiunea a III-a
Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale

3.1. Preliminarii. Caracterele generale ale convenţiei matrimoniale au fost astfel rezumate în
doctrina clasică românească289: un contract solemn şi public, sinalagmatic, liber în ceea ce priveşte
determinarea clauzelor sale, accesoriu şi irevocabil.
În ceea ce priveşte irevocabilitatea, menţionăm că aceasta este din ce în ce mai rar întâlnită în
cadrul diferitelor sisteme de drept, tot mai multe state adoptând principiul mutabilităţii regimului
matrimonial290.
De asemenea, caracterul liber al convenţiei matrimoniale se impune a fi nuanţat, într-o anumită
măsură. Astfel, dincolo de limitele generale, care trebuie respectate în cazul oricărui contract,
convenţia matrimonială este supusă unor limite speciale, autonomia de voinţă a soţilor fiind
inoperantă în acel perimetru legislativ configurat de regulile care compun aşa-numitul regim primar
– nucleul dur, de ordine publică, de la care nu sunt admise derogări. În plus, întinderea libertăţii
oferite soţilor în privinţa amenajării clauzelor convenţiei matrimoniale este dependentă şi de
concepţia flexibilă sau, după caz, restrictivă care a stat la baza reglementării în acel sistem de drept.
3.2. Enumerarea şi analiza caracterelor juridice. Caracterele juridice ale convenţiei
matrimoniale, astfel cum au fost acestea decelate în literatura de specialitate, sunt următoarele:
a) act accesoriu căsătoriei291
Convenţia matrimonială este atât de strâns legată de căsătorie, încât se poate vorbi de un raport
de accesorialitate din care decurg şi celelalte caractere juridice specifice convenţiei matrimoniale.
Regimul matrimonial, care constituie obiectul convenţiei matrimoniale, este subordonat
scopului căsătoriei (si nuptiae sequantur) şi intereselor familiei, având menirea de a susţine familia
proiectată din punct de vedere material, economic, ceea ce are drept consecinţă împrejurarea că
efectele convenţiei matrimoniale sunt subordonate căsătoriei şi nu pot fi concepute în afara acesteia.
Accesorialitatea urmăreşte şi întinderea în timp a efectelor convenţiei matrimoniale. Astfel, pe
de o parte, convenţia matrimonială nu poate produce efecte decât în intervalul cuprins între data
oficierii căsătoriei şi data desfacerii sau, după caz, a încetării acesteia, iar, pe de altă parte, în
situaţia în care căsătoria proiectată nu se mai încheie, convenţia matrimonială devine caducă,

289
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 5, nr. 10.
290
Pentru dezvoltări, v. infra, Capitolul VI al prezentului titlu.
291
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 5, nota 5 şi p. 116; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 85; J. Flour, G.
Champenois, Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Armand Colin, Paris, 2001, p. 156; P. Vasilescu, op. cit., pp. 218-220; M. Avram,
Consideraţii… loc. cit., p. 94.

57
sancţiune explicată prin condiţionarea pe care căsătoria o reprezintă.
Deşi legătura dintre căsătorie şi convenţia matrimonială este foarte strânsă, aceasta nu
înseamnă, totuşi, că cele două categorii juridice sunt sudate solidar. Dimpotrivă, fiecare rămâne
guvernată de propriul său regim juridic, având o fizionomie juridică distinctă.
b) act cauzal special, convenţia matrimonială fiind animată de o cauză juridică specifică
(affectio conjugalis).
Încheind o convenţie matrimonială, părţile (viitorii soţi) trebuie să fie animate de intenţia de a
afecta raporturile patrimoniale generate de aceasta susţinerii sarcinilor căsătoriei.
Întrucât scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii (animus conjugalis), înseamnă că
scopul convenţiei matrimoniale nu trebuie să depăşească scopul căsătoriei, raporturile patrimoniale
dintre soţi neputând fi concepute ca un scop în sine, ci doar ca un derivat, un efect al căsătoriei ( si
nuptiae sequantur), ocupând doar locul secund în economia instituţiei familiei.292
c) act personal
Caracterul intuitu personae al căsătoriei se răsfrânge şi asupra convenţiei matrimoniale, deşi
aceasta are un pronunţat specific patrimonial.
Trăsătura analizată poate fi examinată dintr-o dublă perspectivă:
- deşi are efecte patrimoniale, convenţia matrimonială este încheiată şi în considerarea
persoanei fiecăruia dintre viitorii soţi, abordarea ad personam a acesteia fiind implicită. Astfel,
viitorii soţi vor ţine seama nu doar de starea lor materială, ci şi de concepţia lor despre căsătorie,
precum şi de calităţile lor personale. În mod sugestiv, convenţia matrimonială a fost comparată cu
actul constitutiv al unei societăţi de persoane, care presupune încredere şi colaborare între asociaţi,
cu deosebirea că nu are un scop lucrativ şi nu dă naştere unei persoane juridice.293
- de regulă, convenţia matrimonială se încheie personal de către viitorii soţi; dar, spre deosebire
de căsătorie, dat fiind caracterul patrimonial al actului, este permisă reprezentarea294.
d) act solemn şi supus unor formalităţi de publicitate
Având în vedere caracterul complex al convenţiei matrimoniale, importanţa acesteia atât în
relaţiile dintre soţi, cât şi în raporturile cu terţii, convenţia matrimonială este supusă unor condiţii de
formă cerute ad validitatem (de regulă, forma autentică notarială), precum şi unor condiţii de
publicitate, pentru a se asigura opozabilitatea faţă de terţi.

292
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., pp. 223-224, autorul apreciind că fictivitatea căsătoriei implică în mod necesar fictivitatea
convenţiei matrimoniale, ambele acte fiind sancţionate cu nulitatea. În sensul că „raporturile patrimoniale dintre soţi, ca de altfel
toate raporturile de familie patrimoniale, sunt subordonate finalităţii relaţiilor personale şi sarcinilor principale ale familiei”, v. I.P.
Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 50. Pentru semnificaţia principiului subordonării regimului
matrimonial scopului căsătoriei şi consecinţele esenţiale care derivă din acest principiu, v. şi M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp.
27-28.
293
În acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 225.
294
Potrivit art. 330 alin. (1) NCC, convenţia matrimonială se poate încheia şi prin mandatar, dotat cu „procură autentică,
specială şi având conţinut predeterminat.”

58
 e) act pur şi simplu? Acest caracter a fost afirmat în doctrina clasică românească, 295 având ca
fundament juridic dispoziţia expresă a art. 1232 din Codul civil de la 1864, care prevedea că niciun
regim matrimonial, fie el legal sau convenţional, nu poate fi supus unui termen sau unei condiţii.
Concepţia se justifica şi prin aceea că, în general, modalităţile sunt considerate elemente neesenţiale
ale actului juridic296, în timp ce în cazul convenţiei matrimoniale, ca şi al altor contracte (de
locaţiune, de împrumut etc.) termenul şi condiţia nu mai sunt simple modalităţi, ci elemente
esenţiale, constitutive ale actului.297
Având în vedere dependenţa convenţiei matrimoniale de căsătorie, s-ar putea considera că,
dimpotrivă, convenţia matrimonială este un act condiţional, în sensul că, fiind încheiată înainte de
căsătorie, efectele ei se produc numai sub condiţia încheierii valabile a căsătoriei şi numai de la data
încheierii căsătoriei. Sub acest aspect, s-a reţinut în literatura de specialitate 298 caracterul condiţionat
al convenţiei matrimoniale, dar nu în sensul clasic al modalităţilor care afectează actul juridic, ci
pentru a se sublinia dependenţa regimului matrimonial de instituţia şi efectele căsătoriei. De
asemenea, unii autori examinează data încheierii convenţiei matrimoniale în cadrul condiţiilor de
fond, iar nu ca o modalitate a acestei convenţii.299
S-a remarcat faptul că încheierea căsătoriei nu ar putea fi considerată o condiţie suspensivă în
sensul art. 1004 din Codul civil de la 1864 (acel eveniment „viitor şi incert” de care face vorbire
textul), deoarece atunci ar trebui să retroactiveze până la data la care a fost încheiată, anterior
căsătoriei, ceea ce ar presupune existenţa unui regim matrimonial fără căsătorie, aspect
inadmisibil.300
Considerăm că acest argument nu este suficient de convingător, pentru că efectul retroactiv nu
este de esenţa condiţiei ca modalitate a actului juridic şi nu are caracter de ordine publică, astfel
încât părţile pot deroga, prin voinţa lor, de la această regulă. A fortiori, prin lege se pot reglementa
acte juridice afectate de condiţii care produc efecte numai pentru viitor sau de la un anumit moment
obiectiv, ulterior încheierii actului, convenţiile matrimoniale fiind aplicaţia unei asemenea
concepţii301.
295
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., pp. 124-125; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 700. Pentru doctrina franceză privitoare
la afectarea convenţiei matrimoniale de un termen sau condiţie, ca modalităţi ale actului juridic, v. A. Colomer, op. cit., pp. 178-179;
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 89.
296
În sensul că „termenul şi condiţiunea sunt evenimente externe actului juridic. Actul juridic trebuie să fie complet, să aibă
toate condiţiunile necesare pentru naşterea lui şi evenimentele termen şi condiţiuni să fie ceva pe deasupra”, v. N. Titulescu, Drept
civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 103.
297
În acest sens, autorii de drept Aubry şi Rau (apud D. Alexandresco, op. cit., p. 122) susţineau: „…clauza prin care părţile,
care figurează într-un contract matrimonial, ar fi făcut să atârne efectul acestui contract de celebrarea căsătoriei proiectate, n-ar
constitui o adevărată condiţie”.
298
A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 700, unde se subliniază că în această materie prin condiţie trebuie înţeles un
„element constitutiv” al convenţiei matrimoniale.
299
Pentru doctrina franceză, v., spre exemplu, A. Colomer, op. cit., p. 140; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 146-147; R.
Cabrillac, op. cit., p. 274.
300
În acest sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 219, nota 1.
301
Din dispoziţiile art. 1407 alin. (1) NCC rezultă cu claritate că efectul retroactiv nu este de esenţa condiţiei, textul statuând
următoarele: „Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa

59
 În acest context, trebuie însă subliniat faptul că admiterea sau nu a modalităţilor depinde şi de
natura mutabilă sau imutabilă a regimului matrimonial.
În acele sisteme de drept în care se aplică principiul imutabilităţii regimurilor matrimoniale,
interzicerea modalităţilor în materia convenţiilor matrimoniale este justificată şi impusă de fixitatea
regimului. În măsura în care s-ar permite părţilor să stipuleze diferite termene sau condiţii, de care
să atârne efectele convenţiei matrimoniale, s-ar ajunge, pe cale indirectă, la modificarea regimului
matrimonial în timpul căsătoriei.302
În schimb, în cazul regimurilor matrimoniale mutabile, în lipsa unei interdicţii exprese, condiţia
şi termenul pot fi stipulate în cadrul convenţiilor matrimoniale, modalităţile nefiind de plano
incompatibile cu acest act juridic303.
Libertatea viitorilor soţi de a insera în cuprinsul convenţiei matrimoniale termene sau condiţii
nu este însă absolută, pe lângă regulile dreptului comun, 304 părţile fiind ţinute să respecte şi regulile
speciale aplicabile în această materie.
În primul rând, dat fiind caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale, aceasta nu-şi va putea
produce efecte decât pe perioada căsătoriei, adică în intervalul cuprins între momentul oficierii
căsătoriei şi data desfacerii, desfiinţării sau încetării acesteia. Există deci limite temporale de
respectat, care nu pot fi extinse dincolo de cele ale căsătoriei.
În al doilea rând, chiar şi în cazul regimurilor matrimoniale convenţionale, viitorii soţi trebuie
să respecte dispoziţiile regimului primar, ceea ce înseamnă că nu se poate accepta o modalitate a
convenţiei matrimoniale care să aibă ca efect indirect înfrângerea acestor prevederi legale.
f) act sinalagmatic şi oneros?
Potrivit art. 1171 NCC, „Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta
sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui

părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.”

302
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 230.
303
În cazul convenţiei modificatoare a regimului matrimonial, care intervine în timpul căsătoriei, legiuitorul român pare a
admite posibilitatea afectării acestei convenţii de o modalitate (termen sau condiţie). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (3)
NCC, „Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.”
(s.n.). Desigur, pe această cale nu s-ar putea eluda condiţia specială instituită de art. 369 alin. (1), conform căruia modificarea
convenţională a regimului matrimonial poate interveni „după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.” Nu am exclude de plano
nici posibilitatea ca şi în cazul convenţiei matrimoniale încheiate înainte de căsătorie să fie stipulate modalităţi ale actului juridic, cu
precizarea importantă că în această ipoteză efectele nu se pot produce mai devreme de data încheierii căsătoriei. Deşi alin. (2) al art.
330 NCC pare a fi redactat în termeni stricţi, considerăm că această dispoziţie este susceptibilă de o interpretare extensivă, în opinia
noastră, intenţia legiuitorului nefiind una restrictivă. Astfel, scopul acestei prevederi este acela de a sublinia caracterul accesoriu al
convenţiei matrimoniale în raport cu instituţia căsătoriei, având următoarea semnificaţie: convenţia matrimonială va produce efecte
numai sub condiţia şi de la data încheierii căsătoriei, neputând exista, aşadar, un regim matrimonial în afara căsătoriei. Prin urmare,
textul nu interzice afectarea convenţiei matrimoniale încheiate înainte de căsătorie de o modalitate (termen sau condiţie), atunci când
efectele se vor produce la o dată ulterioară încheierii căsătoriei, fiind necesar însă ca şi în această ipoteză să fie respectate dispoziţiile
speciale în materia modificării convenţionale, respectiv art. 369 alin. (1) NCC, la care am făcut referire. [Spre exemplu, nu s-ar putea
prevedea faptul că o convenţie matrimonială încheiată înainte de căsătorie, prin care soţii au optat pentru regimul separaţiei de
bunuri, va produce efecte după şase luni de la data încheierii căsătoriei. Dacă s-ar admite o asemenea stipulaţie convenţională, pe cale
ocolită s-ar ajunge la înfrângerea dispoziţiilor art. 369 alin. (1) NCC, realizându-se o modificare a regimului matrimonial înăuntrul
termenului de un an de la data încheierii căsătoriei].
304
Spre exemplu, este inadmisibilă o condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă – art. 1403 NCC.

60
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.” Caracteristica actului cu titlu oneros constă în
existenţa unor „sacrificii” antagoniste plasate într-un raport de echivalenţă sau, într-o formulare
normativă, contractul este cu titlu oneros dacă „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate.” – art. 1172 alin. (1) NCC.
Având în vedere specificitatea raporturilor conjugale şi împrejurarea că prin convenţia
matrimonială nu se reglementează un raport juridic izolat, ci întreaga viaţă patrimonială a soţilor,
achiesăm la opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia orice încercare de a
introduce această convenţie în „tiparele simple şi clasice ale Codului civil comportă o bună doză de
risc.”305
Dacă ar trebui totuşi să ne asumăm acest risc şi să încercăm o încadrare a convenţiei
matrimoniale în perimetrul definiţiilor legale mai sus evocate, putem afirma că in globo convenţia
matrimonială prezintă puncte de joncţiune mult mai pregnante cu contractele sinalagmatice şi
oneroase, decât cu cele unilaterale şi gratuite.
Caracterul sinalagmatic al convenţiei matrimoniale ar putea fi justificat prin faptul că soţii sunt
obligaţi reciproc, nefiind de conceput ca toate obligaţiile să revină doar unuia dintre ei. 306 Chiar
dacă efectele căsătoriei sunt strict reglementate de lege, căsătoria fiind un act juridic-condiţie, de
„adeziune” la un anumit statut legal, este de remarcat totuşi faptul că aceste efecte implică drepturi
şi obligaţii reciproce între soţi, care presupun şi raporturi juridice de tipul subiect activ/creditor –
subiect pasiv/debitor (de exemplu, fiecare soţ are, concomitent, calitatea de „creditor” şi „debitor”
al obligaţiilor reciproce nepatrimoniale, cum ar fi obligaţia de fidelitate, obligaţiile conjugale,
obligaţia de a locui împreună, obligaţia de a-şi acorda sprijin moral reciproc, dar şi al celor
patrimoniale, cum sunt cele ce decurg din regimul matrimonial al comunităţii de bunuri şi obligaţia
legală de întreţinere). Sau, altfel spus, prin căsătorie soţii îşi asumă angajamente reciproce.
Cu toate acestea, neîndoielnic, nu este aplicabil dreptul comun în materia efectelor contractelor
sinalagmatice (excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea) care sunt incompatibile cu instituţia
regimului matrimonial.
De asemenea, în măsura în care s-ar admite caracterul oneros şi comutativ al convenţiei
matrimoniale, această calificare ar trebui înţeleasă tot prin prisma subordonării convenţiei
matrimoniale scopului căsătoriei, ca şi în cazul caracterului său sinalagmatic.

305
V., în acest sens, P. Vasilescu, op. cit., p. 232.
306
Altfel, s-ar înfrânge principiul egalităţii între soţi, care este de ordine publică. S-a afirmat în literatura de specialitate că în
contractele sinalagmatice, părţile se obligă reciproc „una către alta” (formularea art. 943 din Codul civil de la 1864), în timp ce, în
cazul convenţiilor matrimoniale, fiecare soţ se obligă nu atât unul faţă de celălalt, ci faţă de familia pe care au întemeiat-o, scopul
urmărit fiind acela de a asigura mijloacele necesare susţinerii materiale a familiei pe care o întemeiază. Prin urmare, ceea ce ar
imprima un specific sinalagmatic contractului de căsătorie ar fi „afectarea maritală a efectelor acestuia”, iar nu atât ideea că „soţii
sunt îndatoraţi sau se obligă reciproc unul faţă de altul.” A se vedea P. Vasilescu, op. cit. p. 232.

61
 Secţiunea a IV-a
Delimitări conceptuale
4.1. Precizări prealabile. Convenţia matrimonială se deosebeşte de unele situaţii/instituţii
juridice, precum căsătoria, logodna ori convenţia de curtaj matrimonial cu care, este adevărat,
prezintă unele elemente de tangenţă, cel puţin aparente. De asemenea, după cum judicios s-a arătat
în literatura de specialitate, convenţia matrimonială nu este compatibilă cu starea de concubinaj,
persoanele care nu sunt căsătorite neputând invoca efectele unei convenţii matrimoniale, chiar dacă
raporturile dintre ele ar fi de facto configurate după cele ale soţilor307.

4.2. Delimitarea de căsătorie. Convenţia matrimonială, a cărei esenţă o reprezintă caracterul

patrimonial al raporturilor dintre soţi, este distinctă de actul căsătoriei, ca manifestare de voinţă a
viitorilor soţi în vederea întemeierii unei familii.308
Deşi, neîndoielnic, există profunde legături între convenţia matrimonială şi căsătorie, aceasta nu
înseamnă, totuşi, că cele două categorii juridice ar putea fi confundate, nici măcar la o analiză
superficială. Dimpotrivă, fiecare dintre ele are o fizionomie proprie, fiind guvernată de propriul său
regim juridic.
Chiar şi în doctrina veche, care împărtăşea teza contractualistă a căsătoriei 309, era subliniată
distincţia între căsătorie (contractul principal) şi convenţia matrimonială (contractul accesoriu), a
cărui existenţă şi durată depind de existenţa şi durata căsătoriei. Erau astfel evidenţiate principalele
deosebiri între căsătorie şi convenţia matrimonială:
- căsătoria este relativă la persoana şi starea civilă a soţilor, în vreme ce convenţia matrimonială
este relativă numai la bunurile acestora;
- căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă, pe când convenţia matrimonială se
autentifică în faţa organului competent;

307
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 210 şi urm.
308
Sub imperiul Codului civil de la 1864, în doctrină se făcea distincţie netă între „contractul de căsătorie în privinţa
bunurilor” şi căsătoria – „contractul moral, care are de obiect unirea soţilor”. V., în acest sens, D. Alexandresco op. cit., p. 1.
309
Teza naturii convenţionale a căsătoriei a fost criticată şi dezavuată în literatura juridică română sub imperiul Codului
familiei. (A se vedea, spre ex., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 25). În sensul că „între actul
juridic al căsătoriei şi contractul civil există deosebiri numeroase şi de esenţă, care fac astfel inacceptabilă, sub actuala reglementare
legală, teoria caracterului contractualist al căsătoriei”, v. Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 16. Este adevărat că autorii admit că „în reglementarea actuală caracterul contractualist al căsătoriei
pare să câştige teren şi este pus în evidenţă de dispoziţii cum sunt cele referitoare la divorţ prin acord extrajudiciar, convenţia
matrimonială…” (Ibidem, p. 17).
Chiar în contextul Codului familiei au existat şi partizani ai teoriei naturii contractualiste a căsătoriei, considerându-se că
argumentele care o fac de neacceptat sunt, mai curând, de circumstanţă. Într-adevăr, dacă avem în vedere atât caracterele juridice ale
căsătoriei, cât şi faptul că nucleul acesteia, ca act juridic, îl constituie acordul de voinţe al viitorilor soţi, se poate considera că aceasta
are o natură contractuală, fiind un contract unic prin caracteristicile sale. În acest sens, v.: E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 18-21; M. Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 17.
Pentru dezvoltări cu privire la argumentele pro şi contra exprimate în doctrina română cu privire la natura contractualistă a căsătoriei,
v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 72-74. Este adevărat că, întrucât actul căsătoriei nu dă naştere unui „raport juridic”, ci unui
statut legal, strict formal, tehnic, acesta nu ar putea fi calificat drept contract, în sensul art. 1166 NCC, potrivit căruia „Contractul este
acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

62
 - căsătoria este foarte strict organizată şi reglementată de către legiuitor, în ceea ce priveşte
condiţiile şi efectele sale, pe care părţile nu le pot modifica (este un act condiţie); dimpotrivă,
convenţia matrimonială se bucură de o libertate excepţională, astfel încât părţile pot determina în
mod liber clauzele sale.310

4.3. Delimitarea de logodnă. Logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de

căsătorie311, făcută, de regulă, într-un cadru festiv. Logodna nu poate fi calificată drept un
antecontract, pentru că nu este de conceput existenţa unei obligaţii de a încheia o căsătorie. În alţi
termeni, libertatea matrimonială, prin dimensiunea ei negativă - dreptul de a nu se căsători - face
imposibilă o asemenea obligaţie juridică.
Având în vedere că de regulă convenţia matrimonială se încheie înainte de căsătorie, în vederea
căsătoriei, această realitate poate determina o apropiere (fie şi putativă) a convenţiei matrimoniale
de logodnă, cel puţin din perspectiva următoarelor puncte de joncţiune:
a) caracterul facultativ – Potrivit art. 266 alin. (4) NCC, „Încheierea căsătoriei nu este
condiţionată de încheierea logodnei.” sau, în termeni mai plastici, logodna nu constituie un „stagiu”
prealabil obligatoriu în vederea căsătoriei312.
Nici între convenţia matrimonială şi căsătorie nu există vreo relaţie de condiţionare. Astfel,
încheierea căsătoriei nu presupune în mod necesar încheierea prealabilă a unei convenţii
matrimoniale, în lipsa unei asemenea convenţii soţii fiind consideraţi căsătoriţi ope legis sub
imperiul regimului comunităţii legale. În realitate, încheierea unei convenţii matrimoniale se
dovedeşte a fi necesară doar dacă viitorii soţi optează pentru unul din regimurile alternative,
respectiv comunitatea convenţională sau separaţia de bunuri – art. 329 NCC.
b) părţile – Conform art. 266 alin. (5), „Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.”
Deşi în privinţa convenţiei matrimoniale nu există o prevedere expresă în acest sens, condiţia este
neîndoielnică, având în vedere că nici căsătoria – contractul principal – nu poate fi oficiată decât
între persoane de sex diferit313; există o serie de dispoziţii în cuprinsul Noului Cod care fac referire

310
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 4, nr. 7.
311
Este definiţia tradiţională a logodnei, reţinută şi de dispoziţiile art. 266 alin. (1) NCC, care pentru prima dată în legislaţia
modernă a României reglementează instituţia logodnei (art. 266-270). Din punct de vedere istoric, vechile noastre legiuiri, Codurile
Calimach, Caragea şi Donici au reglementat logodna ca un antecontract care obliga la încheierea căsătoriei în termen de 2-4 ani.
Dispoziţii speciale privitoare la logodnă existau şi în cuprinsul Codului civil Carol al II-lea (art. 154-159). Codul civil de la 1864
(după modelul Codului civil francez) şi apoi Codul familiei n-au mai conţinut astfel de prevederi, probabil din dorinţa de a da
libertăţii matrimoniale deplină consistenţă. Pentru această perspectivă istorică asupra logodnei, dar şi pentru subtile analize
referitoare la natura juridică a acestei instituţii, consecinţele juridice ale denunţării logodnei în mod unilateral, inclusiv prin raportare
la soluţii din alte sisteme de drept (italian, elveţian, german), v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 74-79; E. Florian, Consideraţii
asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român, în C. Jud. nr. 11/2009, pp. 628-634. Pentru unele consideraţii asupra
logodnei, v. şi D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 37 şi urm.
312
Pentru această formulare, v. E. Florian, loc. cit., p. 629. În acelaşi sens erau şi dispoziţiile din cuprinsul Codului civil Carol
al II-lea care, la art. 155 alin. (1), statua următoarele: „Logodnicul nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.”
313
Pentru o opinie concordantă, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 234, cu precizarea că, dacă această concluzie este valabilă pentru
sistemul nostru de drept, unele nuanţări se impun a fi făcute în cazul acelor legislaţii care reglementează uniunea dintre persoane de
acelaşi sex după modelul căsătoriei.

63
in terminis la caracterul heterosexual al căsătoriei - spre exemplu, art. 259 alin. (1), art. 271, art. 277
alin. (1).
Mult mai pregnante sunt însă elementele de diferenţiere dintre cele două instituţii juridice.
După cum s-a arătat în doctrină, se poate vorbi doar de „o simplă coincidenţă” 314 atunci când viitorii
soţi, logodiţi, încheie o convenţie matrimonială.
Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă [art. 266 alin. (3)], în vreme ce, ad validitatem, convenţia matrimonială se încheie prin înscris
autentificat de notarul public – art. 330 alin. (1).
Diferite sunt şi efectele, precum şi scopul celor două instituţii. Astfel, convenţia matrimonială
stabileşte care vor fi raporturile juridice dintre soţi cu privire la bunurile şi datoriile acestora, prin
alegerea unui anumit regim matrimonial, reprezentând o veritabilă „cartă patrimonială a menajului”,
în timp ce logodna este doar un proiect de căsătorie.
Convenţia matrimonială produce efecte numai de la data şi sub condiţia încheierii căsătoriei, în
timp ce logodna încetează ca efect al încheierii căsătoriei.

4.4. Delimitarea de contractul de curtaj matrimonial. 315 Contractul de curtaj, ca specie a

intermedierii, presupune că un profesionist (curtier) se angajează faţă de cealaltă parte să
intermedieze încheierea unei afaceri, în schimbul unui preţ. Contractul de curtaj matrimonial, ca
aplicaţie a contractului de curtaj, are ca obiect intermedierea de contacte între persoane în vederea
căsătoriei viitoare.
Intermedierea persoanelor în vederea încheierii căsătoriei nu beneficiază în prezent de o
reglementare specială în România, deşi crearea şi funcţionarea agenţiilor matrimoniale, care
valorifică din punct de vedere comercial „piaţa solitarilor”, reprezintă totuşi o realitate.
Pentru a nu se aduce atingere ordinii publice, obiectul activităţii desfăşurate de curtier sau de
agenţia matrimonială trebuie să se limiteze la mijlocirea cunoaşterii persoanelor, în afara oricărei
presiuni asupra consimţământului la căsătorie, obligaţia asumată fiind doar o obligaţie de
diligenţă316.
Singurul element de asemănare între convenţia matrimonială şi contractul de curtaj matrimonial
îl constituie faptul că încheierea lor este anterioară căsătoriei. Deosebirile sunt însă multiple şi de
substanţă, din perspectiva condiţiilor de încheiere, a scopului, precum şi a efectelor.

314
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 210.
315
Pentru dezvoltări, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 80-81; P. Vasilescu, op. cit., pp. 204-205.
316
Este interesant de evocat în context faptul că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Curtea de
Casaţie franceză anula convenţiile de curtaj matrimonial pe motivul că erau imorale, în vreme ce Curtea noastră de Casaţie statua în
sens contrar, validând astfel de convenţii (spre exemplu, decizia din 10 ianuarie 1893). La acea epocă, se considera că asemenea
convenţii erau utile, întrucât, prin intermediul lor, creştea numărul familiilor. V., în acest sens, N. Titulescu, Drept civil, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 96.

64
 Capitolul V
Formarea şi efectele convenţiei matrimoniale
încheiate înainte de căsătorie
Secţiunea I
Formarea convenţiei matrimoniale

§1. Condiţii de validitate (de fond şi de formă)

1.1. Condiţii de fond. Fiind un act juridic de formaţie bilaterală (contract), convenţia
matrimonială trebuie să îndeplinească, în primul rând, acele condiţii de fond (capacitate,
consimţământ, obiect şi cauză) cerute pentru validitatea oricărui act juridic 317.
În examinarea condiţiilor de validitate ale convenţiei matrimoniale abordarea nu poate fi doar
una generală, ci va trebui să ţinem cont de particularităţile acestei convenţii (în primul rând de
caracterul accesoriu în raport cu actul juridic al căsătoriei), ceea ce determină ca regulile care
guvernează formarea convenţiei matrimoniale să fie împrumutate, într-o anumită măsură, de la
instituţia căsătoriei.
A. Capacitatea. Capacitatea viitorilor soţi este cerută de lege în aceleaşi condiţii ca şi pentru
încheierea căsătoriei, conform principiului exprimat în adagiul latin habilis ad nuptias, habilis ad
pacta nuptialia.318 La origine, regula a fost instituită şi se aplica numai în privinţa minorului, 319 cu
timpul însă ea s-a impus cu vocaţie generală în sistemele de drept din familia romano-germanică. 320
Prin urmare, nu sunt aplicabile regulile generale privind capacitatea de a contracta, ci este
necesară capacitatea (vârsta) matrimonială, care trebuie să existe la data încheierii convenţiei
matrimoniale, iar nu la data celebrării căsătoriei.
Condiţiile privind posibilitatea minorilor şi a majorilor incapabili de a încheia o convenţie
matrimonială sunt special reglementate în legislaţia fiecărui stat. 321
În privinţa minorilor, câteva precizări sunt necesare:
În primul rând, în ceea ce priveşte capacitatea matrimonială, trebuie menţionat că fiecare sistem
317
Pentru dezvoltări cu privire la condiţiile actului juridic civil, v., spre exemplu, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 122
şi urm.
318
Regula a fost consacrată aproape in terminis de Codul civil român de la 1864 în art. 1231. Ea nu provine, în forma
amintită, din dreptul roman, ci din cel cutumiar francez, iar la noi a fost preluată prin intermediul Codului civil francez (art. 1398). În
acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 235, nota 1.
319
În acest sens, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 87.
320
A se vedea: M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 66; A. Colomer, op. cit., pp.
140-142; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 12; P. Vasilescu, op. cit., p. 217 şi 235; M. Avram, Consideraţii…
loc. cit., p. 95.
321
Spre exemplu, art. 1398 şi 1399 C. civ. fr., art. 434 şi 436 C. civ. Q., art. 183 ZGB, art. 165 şi 166 C. civ. it.

65
de drept prevede o vârstă minimă de la care o persoană poate încheia valabil o căsătorie, care poate
coincide sau nu cu vârsta majoratului civil. Cea mai mare parte a legislaţiilor instituie şi o capacitate
matrimonială specială (restrânsă) a minorului care nu a împlinit vârsta legală, ce permite acestuia
încheierea căsătoriei cu încuviinţările şi/sau autorizările prealabile prevăzute de lege.
În sistemul nostru de drept, sub imperiul Noului Cod civil, capacitatea matrimonială se
dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie – art. 272 alin. (1)
– prevăzându-se, în mod excepţional, posibilitatea încheierii căsătoriei de minorul (atât bărbatul, cât
şi femeia) care a împlinit vârsta de 16 ani: pentru motive temeinice, în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă – alin. (2) al
aceluiaşi articol322. În esenţă, reglementarea din Noul Cod civil preia soluţiile introduse în Codul
familiei prin Legea nr. 288/2007, prin care s-au adus modificări de substanţă prevederilor art. 4 C.
fam. referitoare la vârsta matrimonială323.
În ceea ce priveşte capacitatea minorului de a încheia o convenţie matrimonială, sunt incidente
dispoziţiile art. 337 alin. (1) NCC care statuează următoarele: „Minorul care a împlinit vârsta
matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea
ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.”
Din analiza textului se remarcă faptul că acesta se referă expres la minorul care a împlinit vârsta
matrimonială, respectiv vârsta de 16 ani.324 Prin urmare, nu s-ar putea admite ca minorul de 14 sau
15 ani împliniţi, care potrivit dreptului comun are capacitate de exerciţiu restrânsă, să încheie o
convenţie matrimonială în vederea unei căsătorii pe care n-ar putea s-o încheie decât după ce
împlineşte vârsta matrimonială325.
De asemenea, pentru încheierea convenţiei matrimoniale de către un minor se va cere atât
încuviinţarea ocrotitorului legal, cât şi autorizarea instanţei de tutelă. În ceea ce priveşte
322
Potrivit art. 272 NCC, „(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. (2) Pentru motive
temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul
dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul
superior al copilului. (3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea
celuilalt părinte este suficientă. (4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită
autoritatea părintească. (5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea
persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.” Pentru unele consideraţii privind vârsta matrimonială
a viitorilor soţi în configurarea art. 272 NCC, v., spre exemplu, T. Bodoaşcă, Examen de ansamblu şi observaţii critice privind
familia şi căsătoria în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 11/2009, pp. 24-27.
323
Prin Legea nr. 288/2007 (M. Of. nr. 749 din 5 noiembrie 2007), pe de o parte, s-a instituit aceeaşi vârstă matrimonială
pentru bărbat şi femeie, respectiv 18 ani (regula, principiul), iar, pe de altă parte, s-a prevăzut, cu caracter de excepţie, posibilitatea
încheierii căsătoriei de minorul (atât bărbatul, cât şi femeia) care a împlinit vârsta de 16 ani: pentru motive temeinice, cu
încuviinţarea ocrotitorilor legali, în baza unui aviz medical şi a autorizării direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Pentru dezvoltări, v. Fl.A. Baias, M.Avram, C.Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, în Dreptul
nr. 3/2008, pp. 5-32.
324
Anterior, vechiul art. 1231 din Codul civil de la 1864 prevedea expres că minorul care are capacitatea de a se căsători este
capabil să facă şi orice convenţii relative la contractul său de căsătorie. Pentru diferitele controverse legate de interpretarea şi
aplicarea acestui text, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 70 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III,
p. 17 şi urm.
325
În sensul că vârsta matrimonială la care art. 337 alin. (1) face referire nu poate fi decât vârsta de 16 ani, v. şi D. Lupaşcu,
C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 145, nota 7.

66
încuviinţarea ocrotitorului legal, vor fi avute în vedere prevederile art. 272.
O analiză specială reclamă situaţia minorului emancipat căruia, în condiţiile art. 40 NCC, i s-a
recunoscut capacitatea de exerciţiu anticipată. Astfel, potrivit acestui text, „Pentru motive
temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea
deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când
este cazul, şi avizul consiliului de familie”.
S-ar putea susţine faptul că art. 337 alin. (1) NCC nu prevede nicio excepţie, referindu-se, fără
nicio circumstanţiere, la „minorul care a împlinit vârsta matrimonială”, categorie în care se
încadrează, indubitabil, şi minorul emancipat 326. Or, capacitatea matrimonială este una specială, iar
emanciparea minorului are în vedere doar dobândirea anticipată a capacităţii juridice civile.
Sunt însă argumente destul de puternice care pledează în favoarea opiniei contrare, pe care o
îmbrăţişăm. Potrivit art. 40 NCC, minorul emancipat dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu,
probele administrate în faţa instanţei de tutelă dovedind existenţa discernământului necesar pentru
ca minorul să îşi poată gestiona, în mod independent, viaţa civilă. Efectele recunoaşterii
judecătoreşti a capacităţii de exerciţiu anticipate se concretizează în posibilitatea minorului
respectiv de a dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile ca o
persoană majoră, fără a mai fi necesară încuviinţarea părinţilor sau ocrotirea acestuia prin tutelă.
Astfel, potrivit art. 484 NCC, „Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul
dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu”.327
În consecinţă, minorul emancipat ar putea încheia singur convenţia matrimonială, fără
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi fără autorizarea instanţei de tutelă 328.
Ca argument suplimentar, pot fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 263 alin. (5) NCC, potrivit
cărora „În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care
nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii”.
Cum fundamentul încuviinţării părinţilor sau tutorelui îl constituie autoritatea părintească, această
încuviinţare fiind concepută ca o măsură pentru protecţia copilului, înseamnă că, din moment ce a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu anticipată, în temeiul art. 40 NCC, minorul emancipat poate
încheia şi singur convenţia matrimonială.
În al doilea rând, minorul care are capacitatea de a se căsători figurează personal în convenţia
326
În literatura juridică, în legătură cu cerinţa încuviinţării căsătoriei minorului de către părinţi, s-a arătat că aceasta trebuie să
fie îndeplinită şi în cazul minorului emancipat, întrucât nu este prevăzută nicio excepţie. A se vedea E. Florian, op. cit. (2011), p. 26.
Pentru opinia contrară, v. C.-M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Emanciparea minorului în reglementarea Noului Cod Civil, în PR nr.
9/2011, p. 29, autorii apreciind că „în cazul încheierii căsătoriei de către minorul emancipat încuviinţarea părinţilor şi autorizarea
instanţei de tutelă nu vor mai fi necesare, atâta vreme cât acesta a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, întrucât aceasta dovedeşte
o maturizare suficientă a minorului respectiv pentru a-şi cunoaşte singur interesele, maturizare verificată, de altfel, de instanţa de
tutelă cu prilejul emancipării judecătoreşti”.
327
În acest sens, v. şi C.-M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Emanciparea minorului în reglementarea Noului Cod Civil, în PR nr.
9/2011, p. 29.
328
Pentru o opinie concordantă, v. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 140.

67
matrimonială şi îşi exprimă el însuşi consimţământul, nefiind reprezentat în contractul de căsătorie.
În al treilea rând, după cum constant s-a subliniat în doctrină,329 minorul nu are această
capacitate excepţională decât relativ la convenţiile matrimoniale, respectiv: alegerea regimului
matrimonial, amenajarea acestuia şi, eventual, donaţiile făcute viitorului soţ, în vederea
căsătoriei330. Prin urmare, minorul nu ar putea profita de contractul de căsătorie pentru a face o
donaţie unui terţ, pentru că o astfel de donaţie reprezintă o convenţie străină regimului matrimonial,
supusă regulilor de drept comun.
Astfel, art. 1398 C. civ. fr. prevede că minorul capabil de a se căsători poate să consimtă la
încheierea oricărei convenţii matrimoniale şi donaţii, sub condiţia de a fi asistat de persoanele al
căror consimţământ este necesar pentru încheierea valabilă a căsătoriei. În acelaşi sens sunt şi
dispoziţiile art. 434 C. civ. Q. care impun însă şi condiţia ca minorul să fie autorizat de tribunal.
În ceea ce priveşte situaţia majorilor incapabili, multe dintre legislaţii 331 prevăd expres că aceştia
pot încheia o convenţie matrimonială numai dacă sunt asistaţi sau, după caz, autorizaţi de
reprezentanţii legali.
Potrivit art. 276 NCC, „Este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal.”,
textul conservând impedimentul absolut şi dirimant reglementat de art. 9 C. fam. 332 Indiferent dacă
se află sau nu pus sub interdicţie judecătorească 333, alienatul sau debilul mintal nu poate încheia în
mod valabil căsătoria, nici măcar în perioadele de luciditate pasageră, întrucât o asemenea stare este
incompatibilă cu finalitatea căsătoriei. Prin urmare, neavând capacitate matrimonială, alienatul sau
debilul mintal este lipsit şi de capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială.
B. Consimţământul. Ca şi în cazul actului juridic al căsătoriei, este necesar consimţământul
personal şi simultan al viitorilor soţi, acesta constituind o condiţie esenţială a încheierii convenţiei
matrimoniale.334 Datorită specificului său patrimonial, s-a admis însă că o convenţie matrimonială

329
V., spre exemplu, A. Colomer, op. cit., p. 141; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 19,
nr. 43.
330
Pentru această din urmă ipoteză, în cazul acelor sisteme de drept care, prin derogare de la reglementările generale în
materia actelor juridice cu titlu gratuit inter vivos, autorizează minorul capabil de a se căsători să facă o donaţie propter nuptias
viitorului său soţ. Art. 337 NCC nu prevede expres dacă minorul poate face, prin excepţie de la dreptul comun, donaţii viitorului soţ
în vederea căsătoriei. Prin urmare, nefiind reglementată o dispoziţie derogatorie de la dreptul comun, devin incidente prevederile art.
988 alin. (1) NCC, care statuează că „Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de
bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.”
331
Spre exemplu, art. 1399 C. civ. fr., art. 436 C. civ. Q., art. 183 ZGB, art. 166 C. civ. it.
332
Pentru analiza acestui impediment în contextul Noului Cod civil, v. spre ex.: E. Florian, op. cit., (2011), pp. 33-34; D.
Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 69, consideraţiile doctrinare exprimate sub imperiul reglementării anterioare din Codul
familiei păstrându-şi însă actualitatea.
333
Potrivit art. 164 alin. (1) NCC, „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din
cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.”
334
Trebuie precizat că potrivit art. 1 par. 2 din Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie
şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (New York, 10 decembrie 1962), în
împrejurări excepţionale, căsătoria ar putea fi totuşi celebrată în absenţa unuia dintre viitorii soţi, dacă acesta „şi-a exprimat
consimţământul său înaintea unei autorităţi competente şi în formele pe care le poate prescrie legea şi nu l-a retractat”. Prin Legea nr.
116/1992, de ratificare a acestei convenţii, România a formulat rezerva în sensul că nu va aplica dispoziţiile par. 2 al art. 1 din
convenţie.

68
poate fi încheiată şi prin mandatar, cu condiţia ca mandatul să fie special şi autentic.335
În principiu, consimţământul mutual al viitorilor soţi este suficient, însă există şi situaţii în care
legea impune intervenţia altor persoane în cadrul încheierii convenţiei matrimoniale, cum ar fi, spre
exemplu, persoanele care dispun în favoarea căsătoriei (un terţ care face o donaţie unuia sau
ambilor soţi, în vederea căsătoriei) 336 şi cele al căror consimţământ este necesar în cazul în care
unul dintre soţi este minor.
Consimţământul persoanelor chemate să participe la încheierea convenţiei matrimoniale trebuie
să îndeplinească condiţiile generale de validitate pentru încheierea actelor juridice. De asemenea,
caracterul simultan al consimţământului trebuie să existe şi în persoana mandatarilor sau a acelora
care sunt chemaţi să consimtă la încheierea convenţiei matrimoniale.
Potrivit art. 330 alin. (1) NCC, încheierea convenţiei matrimoniale în faţa notarului public
presupune consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură
autentică, specială şi având conţinut predeterminat.
Este deci necesar ca mandatarul să aibă o procură care să cuprindă în detaliu ansamblul
clauzelor proiectului de convenţie matrimonială.337 Prin aceasta, încheierea convenţiei matrimoniale
se deosebeşte de încheierea căsătoriei care presupune consimţământul personal al viitorilor soţi.
Viciile de consimţământ în această materie au ridicat întotdeauna unele probleme specifice,
impuse de caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale faţă de instituţia căsătoriei, conturându-
se două orientări majore.
Într-o opinie strictă, cazurile de anulabilitate a convenţiei matrimoniale trebuie să coincidă cu
cele din materia căsătoriei.338
Într-o altă concepţie, pe care o împărtăşim, s-a considerat că trebuie aplicat dreptul comun al
contractelor, având în vedere individualitatea convenţiei matrimoniale 339. De precizat că această
opinie a fost însuşită şi de doctrina şi jurisprudenţa franceză 340 care au reţinut că dolul reprezintă o

335
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 58; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 16, nr.
35; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 87; Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., pp. 377-378; în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1394
alin. (1) C. civ. fr.
336
Din această perspectivă, nu putem achiesa la opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia cerinţa
consimţământului tuturor părţilor „este generatoare de ambiguitate”. În acest sens, v. T. Bodoaşcă, Aspecte privind reglementarea
generală a regimului juridic matrimonial în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 5/2010, p. 61.
337
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 139. Nu putem achiesa la propunerea de lege ferenda formulată în doctrina română, în
sensul că în conţinutul normativ al art. 330 alin. (1) NCC este suficientă referirea la „procura specială”, întrucât „cerinţa ca procura
să fie «specială» şi, în acelaşi timp, să aibă «conţinut predeterminat» imprimă textului un evident caracter pleonastic.” Pentru această
propunere, v. T. Bodoaşcă, Aspecte privind reglementarea generală a regimului juridic matrimonial în noul Cod civil român, loc.
cit., p. 62. Astfel, nu este suficient ca mandatarul să fie împuternicit, printr-o procură specială, să încheie o convenţie matrimonială în
numele şi pe seama unuia dintre viitorii soţi. În plus, se impune ca în conţinutul acestei procuri să fie configurate în detaliu clauzele
proiectului de convenţie matrimonială. În aceste condiţii, apreciem că referirea expresă la conţinutul predeterminat al procurii în
ipoteza normativă a art. 330 alin. (1) este pe deplin justificată.
338
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., pp. 63-67 şi autorii acolo citaţi.
339
Această concepţie a fost însuşită de majoritatea autorilor. V., în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 32.
340
A se vedea: M. Grimaldi, (coord.), op. cit., pp. 68-69; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 87 şi practica acolo citată; Fr.
Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 378.

69
cauză de nulitate a convenţiei matrimoniale, în condiţiile în care, în dreptul francez, dolul nu
constituie viciu de consimţământ al actului juridic al căsătoriei („en mariage, mais pas en contrat,
trompe qui peut”).
Prin urmare, viciile de consimţământ sunt cele din dreptul comun 341 (art. 1206 NCC) şi vor avea
regimul general, iar nu cel special din materia căsătoriei. Astfel, eroarea va putea constitui viciu de
consimţământ în condiţiile dreptului comun (1207-1213 NCC), iar nu doar în ipoteza în care ar
purta asupra identităţii fizice a viitorului soţ.
În opinia noastră, este discutabil dacă în această materie leziunea îşi găseşte aplicare 342.
În literatura română de specialitate s-a apreciat că „termenul de leziune desemnează, în materie
contractuală, prejudiciul suferit sau pe cale să fie suferit de către un contractant datorită
disproporţiei de valoare dintre prestaţiile sale şi cele ale partenerului său contractual, existentă în
momentul încheierii unui anumit contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ.” 343
După cum am arătat, prin specificul său, convenţia matrimonială nu se poate înscrie tale quale
în categoria contractelor sinalagmatice şi oneroase, orice încercare de a introduce această convenţie
în tiparele clasice ale Codului civil comportând o bună doză de risc.
Este adevărat că art. 1224 NCC nu exclude expres leziunea în cazul convenţiei matrimoniale,
textul prevăzând următoarele: „Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia,
precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.” Ne întrebăm totuşi dacă mecanismul leziunii
poate funcţiona şi în cazul convenţiei matrimoniale, având în vedere faptul că prin convenţia
matrimonială nu se reglementează un raport juridic izolat, ci întreaga viaţă patrimonială a soţilor,
respectiv regimul matrimonial concret pentru care soţii au optat.
Sigur, la momentul încheierii convenţiei matrimoniale, teoretic unul dintre soţi ar putea profita
de „starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe” a celuilalt, stipulând în
favoarea sa „o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii”. Spre exemplu, exploatând lipsa de cunoştinţe juridice a soţului „lezat”,
celălalt soţ (un notar public cu o experienţă bogată, inclusiv în redactarea convenţiilor
matrimoniale), „propune” adoptarea regimului comunităţii universale de bunuri, în condiţiile în care
aportul primului este considerabil mai mare decât aportul său. Şi astfel, elemente patrimoniale
consistente ale soţului „lezat” vor alimenta masa bunurilor comune ale soţilor, deşi sub imperiul
regimului comunităţii legale ar fi avut natura juridică de bunuri proprii.

341
Pentru o tratare monografică a acestei problematici, v. A. Hurbean, Viciile de consimţământ, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010, passim.
342
Leziunea, ca viciu de consimţământ, este reglementată de art. 1221-1224 NCC. Spre deosebire de reglementarea
anterioară, câmpul de aplicare a leziunii s-a extins, putându-se reţine existenţa acestui viciu de consimţământ şi la încheierea
contractelor între majori.
343
A se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 310,
nota 116.

70
 Potrivit art. 1221 alin. (2) NCC, „Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul
contractului”, ceea ce înseamnă că, în măsura în care s-ar invoca un asemenea viciu de
consimţământ, trebuie să se ţină cont de faptul că prin convenţia matrimonială părţile nu îşi asumă
simple obligaţii civile, ci practic reglementează chiar raporturile patrimoniale dintre ele pe durata
căsătoriei. Or, din ipoteza art. 1221 alin. (1) rezultă fără echivoc că disproporţia trebuie să existe „la
data încheierii contractului”. Nu se poate face însă o apreciere trunchiată, raportat doar la momentul
încheierii convenţiei matrimoniale (un fel de „stop-cadru”), din moment ce această convenţie îşi
întinde aripa modelatoare asupra întregii vieţi patrimoniale a soţilor, iar pe parcursul căsătoriei pot
interveni „n” variabile susceptibile să reechilibreze patrimonial „prestaţiile” soţilor, înlăturând sau
cel puţin atenuând disproporţia originară. Prin urmare, pe parcursul căsătoriei se poate ajunge la
diluarea „avantajelor matrimoniale” iniţiale. Practic, singurul moment la care pot fi comparate
prestaţiile reciproce ale soţilor, pentru a stabili dacă a existat sau nu un dezechilibru flagrant, este
acela al lichidării regimului matrimonial.
Trebuie subliniat însă faptul că aspectele mai sus învederate prezintă mai degrabă un interes
ştiinţific, doctrinar, în condiţiile în care convenţia matrimonială se încheie în formă autentică
notarială. Astfel, nutrim speranţa că în practică vor fi foarte rare cazurile în care să se invoce
leziunea ca viciu de consimţământ, rolul notarului public fiind şi acela de a veghea ca unul dintre
soţi să nu profite de „starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe” a celuilalt.
C. Obiectul. Obiectul esenţial al convenţiei matrimoniale îl constituie regimul matrimonial
voluntar şi concret pe care viitorii soţi îl aleg ca alternativă la regimul matrimonial legal, altfel spus
statutul patrimonial pe care soţii înţeleg să-l aplice în raporturile dintre ei. În subsidiar, convenţia
matrimonială poate cuprinde şi alte clauze aflate într-o legătură mai strânsă sau mai îndepărtată cu
regimul matrimonial.
Libertatea viitorilor soţi de a stabili regimul matrimonial aplicabil în timpul căsătoriei nu este
absolută, existând atât limite generale, cât şi limite speciale care îngrădesc această libertate.
În primul rând, este aplicabilă limita generală din materia contractelor, potrivit căreia nu se
poate deroga de la dispoziţiile imperative ale legii şi de la bunele moravuri 344. Ca aplicaţii ale
ordinii publice în această materie, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere „egalităţii dintre
soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale” – art. 332 alin. (2) NCC 345.
În general, prin convenţia matrimonială nu se pot modifica efectele legale extrapatrimoniale ale
căsătoriei, acestea fiind doar de resortul legiuitorului.
În ceea ce priveşte principiul egalităţii dintre soţi, prin convenţie matrimonială nu s-ar putea
adopta un regim matrimonial care ar înfrânge acest principiu, prin reînvierea, pe cale convenţională,
344
V. art. 11 NCC „Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri”.
345
Pentru dezvoltări, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 84-86; P. Vasilescu, op. cit., pp. 217-218.

71
a regimurilor matrimoniale din reglementările bazate pe inegalitatea dintre bărbat şi femeie. Astfel,
nu ar fi posibilă adoptarea aşa-numitului „regim matrimonial fără comunitate” 346. Un asemenea
regim este inacceptabil în virtutea principiului egalităţii dintre bărbat şi femeie, care, în planul
raporturilor patrimoniale dintre soţi, îşi găseşte expresia în regula de ordine publică potrivit căreia
fiecare soţ are gestiunea bunurilor sale proprii347.
Prin convenţie matrimonială nu sunt permise derogări nici de la normele imperative care
configurează drepturile şi îndatoririle părinteşti348, principiul statuat de art. 503 alin. (1) NCC fiind
în sensul că părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. Astfel, nu s-ar putea
stipula, spre exemplu, că obligaţia de a suporta cheltuielile privind întreţinerea unui eventual copil
al soţilor ar urma să fie suportate doar de unul dintre ei; de asemenea, este ilegală stabilirea, în
cadrul convenţiei matrimoniale, a religiei copiilor care ar urma să se nască 349.
Nici regulile devoluţiunii succesorale legale nu intră în perimetrul autonomiei de voinţă a
soţilor, fiind consacrate prin norme de ordine publică. Aşadar, prin convenţie matrimonială nu se
poate schimba, de exemplu, ordinea în care persoanele sunt chemate la moştenire sau cotele care li
se cuvin.
În ceea ce priveşte alte dispoziţii de ordine publică, se consideră că nu se poate reînvia vechiul
regim dotal, în condiţiile în care acesta nu mai este expres reglementat, deoarece caracteristica
acestui regim era aceea de a indisponibiliza bunurile femeii care constituiau dota (imobilele,
deoarece bunurile mobile puteau fi înstrăinate), reprezentând deci o gravă excepţie de la dreptul
comun care interzice clauzele generale de inalienabilitate. 350 Prin urmare, regimul dotal este contrar
ordinii publice, dar clauzele de inalienabilitate 351 cuprinse într-o donaţie realizată prin convenţie
matrimonială sunt permise, cu respectarea condiţiilor impuse de dreptul comun aplicabil acestor
clauze.352
346
Regimul fără comunitate era regimul de drept comun al Elveţiei şi al Germaniei. Caracteristica acestui regim era separaţia
de bunuri, conferind însă bărbatului gestiunea tuturor bunurilor femeii, dar şi obligaţia de a suporta toate sarcinile căsătoriei. Prin
urmare, deşi nu exista o comunitate de bunuri, bărbatul avea gestiunea bunurilor ambilor soţi.
347
În dreptul francez, prin Legea din 23 decembrie 1985 s-a introdus în structura normativă a art. 225 această regulă de ordine
publică, potrivit căreia „fiecare dintre soţi administrează, grevează şi dispune singur de bunurile sale personale”, curmându-se astfel
disputele doctrinare anterioare cu privire la posibilitatea adoptării regimului fără comunitate. V., în acest sens, A. Colomer, op. cit.,
pp. 152-153. Regula menţionată este consacrată expres prin dispoziţiile art. 342 NCC. Deşi textul este plasat în materia regimului
comunităţii legale, indubitabil, regula funcţionează şi în cazul comunităţii convenţionale, în temeiul art. 359 coroborat cu art. 366 şi,
a fortiori, în cazul separaţiei de bunuri.
348
Pentru o cercetare monografică a acestei problematici, v., spre exemplu: E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea
părintească (Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, passim.; M.A. Oprescu,
Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, passim.
349
V., în acest sens, şi J. Champion, op. cit., p. 27.
350
Bunurile femeii care nu erau dotale se numeau parafernale şi aceasta putea să le administreze şi să dispună liber de ele.
351
Noul Cod civil reglementează clauzele de inalienabilitate în art. 627-629. În esenţă, pentru valabilitatea unei asemenea
clauze se cer a fi întrunite două condiţii: interzicerea înstrăinării să se facă pentru o durată de cel mult 49 de ani şi să existe un interes
serios şi legitim – art. 627 alin. (1) teza I. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să
dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.”
352
În doctrina franceză s-a apreciat că regimul dotal nu mai poate fi adoptat de viitorii soţi ca regim matrimonial, după
abrogarea lui în 1965, dar prin convenţia matrimonială se poate constitui o “dotă”, care nu reprezintă altceva decât o donaţie pe care
un terţ, de regulă un membru al familiei, o face unuia dintre viitorii soţi, în vederea căsătoriei. V., în acest sens, A. Colomer, op. cit.,

72
 De asemenea, vor fi considerate nule acele clauze prin care se stipulează interdicţia unuia dintre
soţi de a se recăsători în caz de divorţ sau de încetare a căsătoriei prin deces, o asemenea prevedere
aducând atingere libertăţii matrimoniale – dimensiunea sa pozitivă, respectiv dreptul de a se
(re)căsători.
În al doilea rând, există limite speciale ale convenţiilor matrimoniale determinate de modul de
reglementare a regimurilor matrimoniale. În cadrul acestor limite se pot distinge două subcategorii,
după cum libertatea convenţiilor matrimoniale se referă la dreptul de a opta pentru un anumit regim
matrimonial sau la dreptul de a amenaja unul dintre regimurile matrimoniale alternative prevăzute
de lege.
a) În ceea ce priveşte libertatea de a alege sau de a crea un regim matrimonial, în general
legislaţiile nu stabilesc restricţii, astfel încât viitorii soţi pot opta, prin convenţia matrimonială,
pentru orice regim matrimonial reglementat, pot combina regimurile prevăzute alternativ de lege
sau pot crea un regim sui generis, prin îmbinări de reguli şi stipulaţii originale. Spre exemplu, în
Franţa, Codul civil prevede mai multe tipuri de regimuri matrimoniale care pot fi alese (regimuri
convenţionale „numite”), respectiv, comunitatea de bunuri mobile şi achiziţii, comunitatea
universală, separaţia de bunuri şi participarea la achiziţii, după cum viitorii soţi pot adopta un regim
matrimonial de sorginte străină sau pot combina regulile mai multor regimuri matrimoniale, singura
limită fiind aceea generală, de a nu se aduce atingere ordinii publice.
Libertatea de a alege un regim matrimonial sau de a adapta regimurile matrimoniale pe care
legea le recomandă este tradiţională în legislaţia europeană.
Există însă şi legislaţii mai puţin flexibile, care limitează dreptul de opţiune al viitorilor soţi la
regimurile matrimoniale alternative expres prevăzute de lege.353
Astfel, potrivit art. 312 alin. (1) NCC, viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea
legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. Prin urmare, legiuitorul român a adoptat
o concepţie restrictivă, alegerea viitorilor soţi fiind limitată la regimurile alternative prevăzute de
lege. Paleta de opţiuni posibile este aşadar foarte îngustă, viitorii soţi neputând opta pentru un alt
regim matrimonial354.
b) Referitor la libertatea de a aduce modificări conţinutului regimului matrimonial ales, faţă de
modul cum acesta este configurat de lege şi propus viitorilor soţi, în general se pot distinge două
categorii de limite:

p. 152.
353
În dreptul elveţian, art. 182 alin. (2) ZGB prevede expres că părţile nu pot adopta, revoca sau modifica un regim
matrimonial decât în limitele legii.
354
În dreptul internaţional privat se poate însă ajunge la alegerea unui regim matrimonial altul decât cel prevăzut de legea
română, prin mecanismul alegerii unei legi străine ca fiind aplicabilă şi, implicit, a unui regim matrimonial reglementat de această
lege şi necunoscut legii române. Prin urmare, se poate considera că limitarea instituită de art. 312 alin. (1) operează în dreptul intern,
iar nu şi în dreptul internaţional privat. Cu privire la determinarea legii aplicabile regimului matrimonial, v. infra, Titlul IV.

73
 - regimul primar, ale cărui reguli nu pot fi înlocuite prin convenţia matrimonială a viitorilor soţi
şi de la care nu sunt admise derogări; acest corp de norme imperative se aplică de drept, prin însuşi
efectul încheierii căsătoriei, alcătuind nucleul „dur”, de ordine publică al regimurilor matrimoniale;
- limite speciale intrinseci regimului matrimonial ales.
Astfel, potrivit art. 332 alin. (1) NCC, “Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub
sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales, decât în
cazurile anume prevăzute de lege.” Spre exemplu, în cadrul regimului comunităţii legale de bunuri,
nu s-ar putea deroga de la regulile privind cogestiunea bunurilor comune, prin instituirea unei
gestiuni exclusive a acestor bunuri.
D. Cauza. Cauza convenţiei matrimoniale (affectio conjugalis) o constituie intenţia viitorilor
soţi de a stabili între ei raporturi patrimoniale de natură să asigure cadrul necesar susţinerii
sarcinilor căsătoriei, convenţia matrimonială reprezentând o veritabilă „cartă patrimonială a
familiei”.355
E. Data încheierii convenţiei matrimoniale. În literatura de specialitate juridică, în special în
doctrina franceză,356 data încheierii convenţiei matrimoniale este analizată în cadrul condiţiilor de
fond, iar nu ca o modalitate a acestei convenţii.
De regulă, convenţia matrimonială se încheie înainte de celebrarea căsătoriei. În sistemele de
drept care consacră principiul imutabilităţii regimurilor matrimoniale, convenţia nu se poate încheia
decât înainte de oficierea căsătoriei, orice modificare, directă sau indirectă, a regimului matrimonial
în timpul căsătoriei nefiind permisă.
Convenţia matrimonială poate fi încheiată chiar în ziua căsătoriei, dar mai înainte de momentul
celebrării căsătoriei. De aici, utilitatea practică de a face menţiune în convenţia matrimonială şi
despre ora la care a fost încheiată.357
Neîndoielnic, însă, dat fiind caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale, efectele acestei
convenţii, cel puţin în ceea ce priveşte regimul matrimonial ales, 358 nu se pot produce decât
începând cu data încheierii căsătoriei.
Codul civil al provinciei Québec nu conţine nicio dispoziţie referitoare la data încheierii
convenţiei matrimoniale, deoarece o permite atât înainte, cât şi după celebrarea căsătoriei, în vreme
ce art. 182 ZGB prevede expres posibilitatea încheierii convenţiei matrimoniale fie înainte, fie în
timpul căsătoriei.

355
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 238.
356
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 140; M. Grimaldi, (coord.), op. cit., p. 65; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 146-147;
R. Cabrillac, op. cit., p. 274.
357
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 140.
358
Se admite că, în ceea ce priveşte celelalte stipulaţii pentru care convenţia matrimonială reprezintă doar suportul juridic
(spre exemplu, recunoaşterea unui copil), acestea ar putea produce efecte chiar de la data încheierii convenţiei, deci la un moment
anterior celebrării căsătoriei.

74
 În condiţiile în care Noul Cod civil a consacrat principiul mutabilităţii regimului matrimonial,
în mod firesc, potrivit art. 330 alin. (2) şi (3) convenţia matrimonială poate fi încheiată atât înainte,
cât şi în timpul căsătoriei, în acest din urmă caz având efectul unei convenţii prin care se modifică
regimul matrimonial.
Un numitor comun ce se poate degaja din ansamblul prevederilor legale în materie îl reprezintă
lipsa unor soluţii clare cu privire la soarta convenţiilor matrimoniale încheiate cu mult timp înainte
de celebrarea căsătoriei, şi anume în ce măsură acestea îşi menţin sau nu efectele. 359 De asemenea,
se poate discuta dacă o convenţie matrimonială încheiată în timpul unei căsătorii încă nedesfăcute,
dar în vederea unei alte căsătorii proiectate, este sau nu afectată de o cauză ilicită. 360
F. Uneori, în literatura de specialitate, în cadrul condiţiilor de validitate ale convenţiei
matrimoniale este examinată şi problematica referitoare la părţile acestei convenţii. Astfel, se
afirmă că părţi ale contractului matrimonial nu pot fi decât un bărbat şi o femeie, în condiţiile în
care nici căsătoria – contractul principal – nu poate fi oficiată decât între persoane de sex diferit. 361
Deşi în principiu această susţinere este corectă, apreciem că sunt necesare totuşi unele nuanţări
pentru acele sisteme de drept care reglementează uniunea între persoane de acelaşi sex după
modelul căsătoriei, asimilând-o căsătoriei.362 În măsura în care o asemenea uniune constituie,
potrivit legii, o căsătorie, pe cale de consecinţă, există şi regim matrimonial, iar părţile au
posibilitatea încheierii unei convenţii matrimoniale.

1.2. Condiţii de formă. Tradiţional, convenţia matrimonială este un act solemn, pentru care se
cere ad validitatem forma autentică. În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene 363
convenţia este redactată şi încheiată de un notar sau, mai rar, de către un ofiţer al Registrului Civil
(spre exemplu, Portugalia364). În dreptul italian, de regulă convenţia matrimonială presupune
intervenţia notarului, cu excepţia cazului în care se optează pentru regimul separaţiei de bunuri,

359
A se vedea: Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 89 şi doctrina la care se face referire; P. Vasilescu, op. cit., p. 220, nota 1.
În doctrina română clasică s-a apreciat că o convenţie matrimonială este susceptibilă de a-şi produce efectele sale, oricare ar fi timpul
scurs între autentificarea sa şi celebrarea căsătoriei. În acest sens, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 124.
360
A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 89. În doctrina noastră clasică s-a considerat că un contract matrimonial
„încheiat între persoane legate printr-o altă căsătorie validă, în vederea unei a doua căsătorii, ar fi radical nul sau mai bine zis
inexistent, pentru că el ar constitui una din cele mai grave ofense aduse moralei publice”. În acest sens, v. D. Alexandresco, op. cit.,
p. 69.
361
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 234. În sensul că „aceste convenţii matrimoniale nu pot avea ca subiecte decât viitorii
soţi sau cei soi soţi deja căsătoriţi”, sfera subiectelor fiind aşadar „extrem de limitată”, v. A.-F. Dobre, Convenţiile şi regimurile
matrimoniale sub imperiul noului Cod civil, în Dreptul nr. 3/2010, p. 14.
362
La nivel european, căsătoria între persoane de acelaşi sex este reglementată în Olanda (2001), Belgia (2003), Spania
(2005), Norvegia (1 ianuarie 2009), Suedia (1 mai 2009), Portugalia şi Islanda (iunie 2010).
363
A se vedea Anexa la Cartea verde, p. 9, pct. 5.1.
364
De precizat că potrivit art. 189 din Codul registrului civil, încheierea convenţiei matrimoniale în faţa ofiţerului Registrului
Civil este posibilă numai dacă viitorii soţi adoptă un regim-tip, prevăzut de lege. În schimb, atunci când intenţionează să configureze
un regim original ori să aducă amenajări regimurilor alternative, este necesară încheierea convenţiei prin act autentic notarial (art.
1710 C. civ. portughez). V., în acest sens: UINL, CD, cap. XV, Portugal, p. 2143; Raportul portughez care a stat la baza Studiului
comparativ, pct. 1.4.2, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm.

75
când este suficientă o simplă declaraţie comunicată ofiţerului de stare civilă la momentul celebrării
căsătoriei (art. 162 C. civ. it.)365.
Şi în sistemul nostru de drept, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială trebuie
încheiată prin înscris autentificat de notarul public – art. 330 alin. (1) NCC.
Raţiunile pentru care a fost impusă această condiţie sunt aceleaşi ca pentru actele solemne în
general366: protecţia juridică a părţilor care sunt astfel consiliate de un profesionist al dreptului 367,
având în vedere gravitatea368, tehnicitatea şi complexitatea convenţiei matrimoniale, atât în relaţiile
dintre soţi, cât şi în raporturile cu terţii369.
În faţa notarului sau, după caz, a autorităţii prevăzute de lege, viitorii soţi trebuie să-şi exprime
consimţământul simultan şi personal şi să semneze convenţia. După cum am arătat, în unele
legislaţii se permite încheierea convenţiei matrimoniale şi prin mandatar împuternicit prin procură
autentică şi specială, care trebuie să cuprindă în detaliu ansamblul clauzelor proiectului de
convenţie matrimonială.370
Întrucât convenţia matrimonială se încheie înainte de căsătorie, dar produce efecte numai de la
data încheierii căsătoriei, înseamnă că aceasta poate fi modificată până la momentul celebrării
căsătoriei, cu respectarea aceloraşi condiţii de formă. În sistemul nostru de drept, posibilitatea
modificării convenţiei înainte de încheierea căsătoriei este consacrată expres de dispoziţiile art. 336
NCC.

1.3. Sancţiuni. A. Precizări prealabile. În această materie, sancţiunea generală care intervine în
cazul nerespectării condiţiilor de fond şi a celor de formă este, ca şi în dreptul comun, nulitatea.
Distinct de nulitate, este necesar să fie examinată şi caducitatea, sancţiunea care se aplică în situaţia
în care, deşi convenţia matrimonială este valabil încheiată, nefiind afectată de vicii de fond sau de
formă, ea nu este totuşi producătoare de efecte juridice. O succintă analiză va fi dedicată şi
aspectelor vizând simulaţia convenţiei matrimoniale.
B. Nulitatea. Ca şi în dreptul comun, şi în această materie trebuie făcută distincţia între nulitatea
absolută şi cea relativă, în funcţie de natura interesului proteguit prin norma legală ce face obiectul
365
În acest sens, v. F. Padovini, Les régimes matrimoniaux en droit italien, în Les régimes matrimoniaux en droit comparé et
en droit international privé, de A. Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006, p. 108.
366
V., spre exemplu, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 166.
367
Se poate vorbi chiar despre „un notar al familiei” care intervine în modelarea situaţiei familiale şi patrimoniale a clienţilor
săi, fiind în măsură să ofere soluţiile juridice cele mai adecvate. În acest sens, v. M.N. Bentu, Noul regim matrimonial. Convenţiile
matrimoniale, un nou domeniu al activităţii notarului public în România – material prezentat în cadrul Simpozionului organizat de
Camera Notarilor Publici Braşov, 14-18 martie 2007.
368
Soţii trebuie să fie conştienţi de gravitatea actului pe care îl încheie, acesta având aptitudinea de a le afecta, uneori într-o
manieră irevocabilă, atât patrimoniul prezent, cât mai ales posibilităţile viitoare de dezvoltare patrimonială.
369
În sensul că acest argument care justifică forma autentică notarială a convenţiei matrimoniale deşi exact, nu este
peremptoriu, v. B. Beignier, op. cit., p. 201. Autorul apreciază că istoria explică singură acest monopol al notarilor care au fost,
înaintea avocaţilor, primii consilieri juridici. Afirmaţia este întărită cu un citat extras din „Le contrat de mariage” a lui H. de Balzac:
„Leur métier n’est-il pas de concilier les intérêts sans que nous nous en mêlions …?”
370
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 139.

76
încălcării: general, respectiv particular (art. 1247, respectiv art. 1248 NCC).
a) Cazurile specifice în care intervine sancţiunea nulităţii absolute a convenţiei matrimoniale
sunt:
- lipsa consimţământului371, precum şi nerespectarea condiţiilor privind exprimarea simultană şi
personală a consimţământului;
- lipsa formei autentice notariale, precum şi lipsa procurii autentice şi speciale, atunci când
convenţia se încheie prin mandatar372;
- adoptarea unor clauze prin care se derogă de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial
ales – art. 332 alin. (1) NCC;
- nerespectarea condiţiilor privind limitele de ordine publică ale încheierii convenţiei
matrimoniale.
În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii absolute a convenţiei matrimoniale, în lipsa unor
dispoziţii derogatorii în materie, sunt aplicabile regulile din dreptul comun, respectiv art. 1247 alin.
(2)-(4) şi art. 1249 alin. (1) NCC.
b) Nulitatea relativă intervine, ca şi în dreptul comun, în cazul viciilor de consimţământ.373
În ceea ce priveşte sancţiunea care intervine pentru lipsa capacităţii, precum şi în cazul
minorului care încheie convenţia matrimonială fără respectarea formelor de abilitare prevăzute de
lege (încuviinţarea/asistarea ocrotitorilor legali sau, după caz, autorizarea de către instanţa de
judecată), menţionăm că această chestiune a făcut obiectul unor vii controverse în literatura de
specialitate şi în practica judiciară, soluţiile promovate fiind diametral opuse: sistemul nulităţii
absolute, îmbrăţişat de jurisprudenţa franceză de la începutul secolului trecut 374 şi de o mare parte
din doctrină375 şi acela al nulităţii relative, consacrat de practica noastră judiciară sub imperiul
Codului civil de la 1864.376
În prezent, în majoritatea sistemelor de drept sancţiunea care intervine pentru lipsa abilitării
cerute de lege este nulitatea relativă.
Astfel, Codul civil francez prevede în art. 1398 sancţiunea nulităţii relative pentru încheierea
convenţiei matrimoniale de către minor fără asistarea persoanelor al căror consimţământ este cerut
371
Autorii clasici români au preferat uneori să vorbească despre inexistenţa convenţiei matrimoniale, mai ales în cazul lipsei
de consimţământ. V., în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 57, care arată că fără consimţământul părţilor contractante, contractul
matrimonial este inexistent.
372
În dreptul francez, în lipsa unei prevederi exprese în cuprinsul Codului civil privind caracterul nulităţii în cazul
nerespectării condiţiilor de formă, literatura de specialitate şi practica judiciară au aplicat dreptul comun, reţinând sancţiunea nulităţii
absolute. A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 143.
373
V., pentru sistemul de drept francez, J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 161; A. Colomer, op. cit., p. 145. Pentru o decizie
de speţă în care Curtea de casaţie a anulat contractul de căsătorie, reţinând comportamentul doloziv al soţiei, singura interesată în
alegerea comunităţii universale, v. Cass. civ. 1re, 4 iulie 1995, apud J. Champion, op. cit., p. 29.
374
Această practică a subzistat până la reforma Codului civil francez din anul 1965. Un argument invocat în favoarea nulităţii
absolute: necesitatea de protejare a intereselor terţilor cu care soţii intră în raporturi juridice. Pentru dezvoltări, v. Fr. Terré, Ph.
Simler, op. cit., p. 131; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 88.
375
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 80; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 701.
376
Spre exemplu, decizia din 28 noiembrie 1914 a Curţii de Casaţie, apud D. Alexandresco, op. cit., p. 79.

77
pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Acţiunea în anulare poate fi însă formulată în termen de cel
mult un an de la împlinirea majoratului.
De asemenea, potrivit art. 434 C. civ. Q., minorul poate încheia o convenţie matrimonială
numai cu autorizarea tribunalului şi cu avizul titularului autorităţii părinteşti, iar conform art. 435,
convenţiile matrimoniale încheiate de minor fără autorizarea tribunalului nu pot fi atacate decât de
minor sau de persoanele care erau chemate să-şi dea avizul; cu toate acestea, anularea nu poate fi
cerută după împlinirea termenului de un an de la încheierea căsătoriei.
După modelul celor două reglementări evocate, art. 337 alin. (2) NCC consacră expres
sancţiunea nulităţii relative pentru lipsa încuviinţării ocrotitorului legal ori a autorizării instanţei de
tutelă, convenţia matrimonială încheiată în absenţa acestor abilitări legale putând fi anulată în
condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător În consecinţă:
- „incapacitatea” minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi a încheiat convenţia matrimonială
fără respectarea formelor de abilitare nu poate fi opusă minorului de persoanele capabile de a
contracta;
- acţiunea în anulare poate fi formulată de minorul care a încheiat convenţia matrimonială sau
de ocrotitorul legal (chemat să încuviinţeze actul);
- dacă instanţa de tutelă constată existenţa unei convenţii matrimoniale încheiate fără autorizare,
va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare, deoarece instanţa nu se poate
considera învestită din oficiu cu o asemenea acţiune377.
Confirmarea convenţiei matrimoniale anulabile pentru lipsa abilitărilor cerute de lege poate fi
făcută în condiţiile art. 1263 şi 1264 NCC.
Potrivit art. 337 alin. (3) NCC, „Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an
de la încheierea căsătoriei”.
În absenţa unei calificări legale, se poate pune în discuţie natura termenului de un an, tentaţia
fiind aceea de a considera că este un termen de decădere 378. Consecinţa acestei calificări ar fi aceea
că neexercitarea dreptului de a invoca nulitatea în termenul de un an duce la pierderea însăşi a
dreptului şi, prin urmare, nulitatea relativă nu va putea fi invocată nici pe cale de excepţie. Altfel
spus, fiind un termen de decădere, nu sunt aplicabile prevederile art. 1249 alin. (2) NCC, care
377
Dispoziţiile art. 46 NCC au următorul conţinut: „(1) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui
pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia. (2) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal. (3) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de
tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare.” Considerăm că minorul poate
invoca singur, în apărare, nulitatea convenţiei matrimoniale pentru lipsa încuviinţării sau autorizării prevăzute de lege, deşi în
conţinutul normativ al art. 46, în configurarea dată de LPA, această ipoteză nu mai este reţinută, spre deosebire de varianta iniţială
din anul 2009. Astfel, din raţiuni de tehnică legislativă, această soluţie legislativă a fost absorbită în structura art. 44, devenind alin.
(2) al acestui articol, cu următorul conţinut: „Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca
şi singur, în apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească”.
378
Pentru calificarea sa drept termen de decădere, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 94. Precizăm că în doctrina franceză
termenul de un an prevăzut de art. 1398 C. civ. fr. este considerat termen de prescripţie. V., pentru această calificare, Ph. Malaurie, L.
Aynès, op. cit., p. 88.

78
permit invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie, chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
Este adevărat, s-ar putea obiecta că potrivit art. 2547 NCC, „Dacă din lege sau din convenţia
părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile
regulile de la prescripţie”. Cum legiuitorul nu a prevăzut expres că suntem în prezenţa unui termen
de decădere [aşa cum a procedat, spre exemplu, în art. 909 alin. (4) 379, art. 1744380 şi art. 1912 alin.
(2)381], s-ar putea interpreta că acest termen are natura unui termen de prescripţie extinctivă 382.
Având în vedere specificul acestei materii şi preocuparea constantă a legiuitorului de a nu
afecta stabilitatea circuitului civil, prin menţinerea unei incertitudini îndelungate asupra regimului
matrimonial aplicabil in concreto, chiar dacă redactarea art. 337 alin. (3) nu este tocmai riguroasă,
se poate deduce totuşi intenţia legiuitorului de a institui un termen de decădere, iar nu unul de
prescripţie extinctivă.
Raţiunea pentru care acest termen special de un an nu curge de la data la care persoanele
îndreptăţite au cunoscut cauza anulării, ci de la momentul obiectiv al încheierii căsătoriei, poate fi
explicată prin dependenţa regimului matrimonial de instituţia şi efectele căsătoriei. Astfel, potrivit
art. 330 alin. (2) NCC, „Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai
de la data încheierii căsătoriei.”, iar dacă acea căsătorie proiectată nu se mai oficiază ori căsătoria
este declarată nulă, intervine sancţiunea specifică a caducităţii convenţiei matrimoniale.
Mutatis mutandis, şi-ar putea găsi aplicarea şi dispoziţiile art. 2524 alin. (3) din materia
prescripţiei extinctive, potrivit cărora „Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă,
prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.” Pentru rigoare, trebuie însă
învederat că încheierea căsătoriei nu ar putea fi considerată o condiţie suspensivă – ca modalitate a
actului juridic civil – căci în cazul convenţiei matrimoniale încheierea căsătoriei capătă semnificaţia
unui veritabil element esenţial, constitutiv al actului.
Dispoziţiile art. 337 NCC nu arată expres care este sancţiunea în cazul în care minorul încheie o
convenţie matrimonială cu nesocotirea regulilor privitoare la capacitate, mai precis, fără să fi
îndeplinit condiţia privind vârsta matrimonială minimă cerută de lege (16 ani). În această ipoteză
sancţiunea care intervine este nulitatea absolută sau nulitatea relativă?
Pe de o parte, având în vedere că legea nu instituie expres, în această materie, sancţiunea
nulităţii absolute a convenţiei matrimoniale pentru lipsa vârstei matrimoniale, se poate susţine că nu

379
Termenele de exercitare a acţiunii în rectificarea cărţii funciare.
380
Termenul de un an de exercitare a acţiunii estimatorii sau în rezoluţiune.
381
Termenul de 15 zile de contestare a unei hotărâri adoptate de adunarea generală a unei societăţi.
382
Pentru delimitarea prescripţiei extinctive de instituţia decăderii, v. M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 137 şi urm., în special pp. 144-145, unde sunt prezentate criteriile avansate de doctrină pentru
realizarea acestei delimitări, concluzia fiind în sensul că niciunul dintre aceste criterii nu s-a dovedit pe deplin satisfăcător, unele
dintre aceste criterii fiind verificabile în anumite cazuri, dar inaplicabile în altele.

79
este posibilă extrapolarea acestei sancţiuni, reglementate doar în materia căsătoriei [art. 294 alin.
(1)]. Prin urmare, sancţiunea aplicabilă ar fi nulitatea relativă, prevăzută de lege pentru actele
încheiate de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art.
44). De asemenea, s-ar putea invoca şi prezumţia de nulitate relativă, consacrată de art. 1252 NCC,
potrivit căruia „În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă.”
Pe de altă parte, dacă avem în vedere faptul că pentru încheierea valabilă a convenţiei
matrimoniale legea instituie condiţia capacităţii matrimoniale, s-ar putea considera că sancţiunea ar
trebui să fie aceeaşi, respectiv nulitatea absolută, atât pentru încheierea căsătoriei de minorul care
nu a împlinit vârsta de 16 ani, cât şi pentru încheierea unei convenţii matrimoniale cu încălcarea
condiţiei privind vârsta matrimonială. Nulitatea absolută se justifică în acest caz pe considerentul că
este vorba de o veritabilă îngrădire specială a capacităţii de folosinţă a minorului care nu a împlinit
16 ani. Altfel spus, minorul care nu a împlinit vârsta matrimonială nu are dreptul să încheie o
convenţie matrimonială, interesul proteguit de normă fiind unul general, de ordine publică 383. Or,
potrivit art. 1250 NCC, „Contractul este lovit de nulitate absolută (…) şi atunci când rezultă
neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.”
Având în vedere că încheierea convenţiei matrimoniale se face în formă autentică notarială,
apreciem că în practică vor fi foarte rare cazurile în care să se încheie convenţii matrimoniale cu
nesocotirea prevederilor legale privind capacitatea matrimonială, rolul notarului public fiind şi acela
de a verifica dacă sunt respectate exigenţele cerute de lege pentru încheierea valabilă a convenţiei.
c) Data la care trebuie îndeplinite condiţiile de valabilitate ale convenţiei matrimoniale
Existenţa cerinţelor de fond sau de formă prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a
convenţiei matrimoniale se apreciază la momentul încheierii convenţiei, iar nu la data oficierii
căsătoriei, aplicându-se deci regula din dreptul comun privind validitatea actelor juridice.
S-ar putea pune în discuţie, în acest context, în ce măsură se acoperă nulitatea convenţiei
matrimoniale încheiate de un minor care nu are vârsta de 16 ani, dar care împlineşte vârsta
matrimonială până la data încheierii căsătoriei. În jurisprudenţa veche s-a decis că, fiind vorba de o
cauză de nulitate proprie convenţiei matrimoniale, aceasta rămâne lovită de nulitate, chiar dacă acea
căsătorie este valabilă sau chiar dacă, ulterior, cauza de nulitate a căsătoriei pentru lipsa capacităţii
matrimoniale se acoperă384.
383
V., în acest sens, M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 92-93. V. de asemenea, D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p.
145, unde se reţine în rândul cazurilor de nulitate absolută şi „încheierea convenţiei matrimoniale de către minorul care nu a împlinit
vârsta de 16 ani”.
384
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 18, nr. 40. Pentru doctrina franceză
contemporană, v., spre exemplu, Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 132, unde se invocă independenţa existentă între nulitatea căsătoriei
şi nulitatea contractului de căsătorie. În sensul că în cazul incapacităţii, nici celebrarea căsătoriei şi nici dispariţia ulterioară a
incapacităţii nu vor asana ipso facto nulitatea convenţiei matrimoniale, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 235. Pentru opinia potrivit căreia
nulitatea absolută pentru lipsa capacităţii matrimoniale nu se acoperă, întrucât „este vorba de o cauză de nulitate proprie convenţiei

80
 În plus, excepţiile privind acoperirea nulităţii absolute, operabile în materia căsătoriei ca
expresie a principiului salvgardării acesteia385, sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse şi în
materia convenţiilor matrimoniale, în care, de altfel, această raţiune nu se mai regăseşte.
d) Efectele nulităţii
Convenţia matrimonială lovită de nulitate, atât relativă, cât şi absolută, este considerată ca şi
inexistentă şi este desfiinţată ex tunc.386
Consecinţa este aceea că retroactiv, de la momentul încheierii căsătoriei sau, după caz, de la
data încheierii convenţiei modificatoare, lovite de nulitate 387, soţii vor fi consideraţi căsătoriţi sub
imperiul regimului matrimonial legal. Dacă legea o permite 388, soţii vor avea posibilitatea să încheie
o nouă convenţie matrimonială, care, evident, nu va produce efecte decât pentru viitor.
Efectul retroactiv al nulităţii ridică indubitabil numeroase probleme practice. S-a arătat că, din
considerente care ţin de securitatea circuitului civil, ar trebui să se admită o desfiinţare ex nunc, cu
excepţia situaţiei în care frauda este aceea care justifică nulitatea convenţiei matrimoniale. 389
Terţii dobânditori de bună credinţă vor putea fi apăraţi de efectul retroactiv al nulităţii
convenţiei matrimoniale, art. 338 NCC prevăzând expres că „În cazul în care convenţia
matrimonială este lovită de nulitate, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate
drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.”
În ceea ce priveşte întinderea nulităţii, aceasta poate fi parţială, când nu loveşte decât o anumită
clauză a convenţiei matrimoniale sau totală, când întreaga convenţie este afectată. În determinarea
caracterului total sau parţial al nulităţii trebuie avut în vedere şi caracterul complex al convenţiei
matrimoniale, respectiv faptul că aceasta poate să constituie suportul juridic al unor operaţiuni
distincte ca natură juridică.
Se pot distinge, astfel, mai multe ipoteze:390
- anularea convenţiei matrimoniale atrage şi anularea altor acte pe care autorul lor le-a săvârşit
în considerarea regimului matrimonial ales şi care sunt deci legate de convenţia matrimonială prin
cauza lor. De regulă, intră în această categorie donaţiile făcute propter nuptias (de exemplu,
donatorul nu a consimţit donaţia decât în considerarea regimului matrimonial ales de viitorii soţi);
matrimoniale, iar cauzele de nulitate specifice convenţiei matrimoniale se apreciază la momentul încheierii actului”, v. D. Lupaşcu,
C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 145 şi doctrina la care se face referire.
385
V. art. 294 alin. (2) NCC.
386
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 145; M. Grimaldi, (coord.), op. cit., p. 74.
387
Spre exemplu, înainte de căsătorie, viitorii soţi încheie în mod valabil o convenţie matrimonială, prin care adoptă regimul
separaţiei de bunuri. Pe parcursul căsătoriei, la momentul t 1, pe cale convenţională, soţii înlocuiesc separaţia de bunuri cu regimul
comunităţii convenţionale. Dacă această convenţie modificatoare este lovită de nulitate (absolută ori relativă), efectele nulităţii nu vor
coborî în timp până la data încheierii căsătoriei, ci doar până la momentul t 1. Prin urmare, în exemplul nostru, de la acest moment, iar
nu de la data încheierii căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soţi vor fi guvernate de regulile regimului comunităţii legale.
388
Reamintim că prin dispoziţiile Noului Cod civil, în sistemul nostru de drept a fost consacrat principiul mutabilităţii
regimului matrimonial.
389
În acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 244.
390
A se vedea A. Colomer, op. cit., pp. 145-146; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 126-128; M. Avram, C. Nicolescu, op. cit.,
pp. 96-97.

81
 - anularea convenţiei matrimoniale nu atrage însă anularea actelor juridice care ar fi putut fi
valabil încheiate şi separat (de exemplu, un contract de locaţiune, o recunoaştere de filiaţie), dacă
sunt îndeplinite condiţiile lor proprii de validitate.
Invers, este posibil ca numai o anumită clauză a convenţiei matrimoniale să fie lovită de
nulitate (spre exemplu, în cuprinsul convenţiei matrimoniale părţile au inserat o clauză prin care se
derogă de la dispoziţiile imperative referitoare la autoritatea părintească). Întrebarea care se ridică
legitim în această situaţie este aceea dacă nulitatea clauzei se răsfrânge asupra întregii convenţii,
afectându-i astfel valabilitatea. Soluţia în acest caz este condiţionată în special de două elemente,
respectiv natura clauzei şi intenţia părţilor:
- dacă este o clauză independentă, străină de regimul matrimonial (de exemplu, o recunoaştere
de filiaţie, o recunoaştere de datorie), convenţia matrimonială rămâne valabilă, fiind afectată de
nulitate numai clauza în discuţie;
- dacă este o clauză care, la rândul ei a constituit cauza impulsivă şi determinantă a alegerii unui
anumit regim matrimonial, atunci nulitatea ei va atrage şi nulitatea convenţiei matrimoniale; practic,
într-o asemenea ipoteză, economia întregului regim ar fi alterată sau transformată dacă respectiva
stipulaţie esenţială ar înceta să mai producă efecte (de exemplu, nulitatea donaţiei consimţite de
unul dintre viitorii soţi în favoarea celuilalt atrage nulitatea convenţiei matrimoniale în integralitatea
ei, dacă se dovedeşte că alegerea regimului matrimonial era condiţionată de această liberalitate).
Este important de precizat în acest context că în toate situaţiile nulitatea convenţiei
matrimoniale nu atrage nulitatea căsătoriei391.
C. Caducitatea. După cum am văzut, de regulă, convenţia matrimonială trebuie redactată şi
autentificată înainte de căsătorie; însă, ea nu produce efecte juridice decât din momentul oficierii
căsătoriei.
Ce se întâmplă însă dacă, după încheierea convenţiei matrimoniale, căsătoria proiectată nu se
mai celebrează sau, deşi se oficiază, căsătoria respectivă, afectată de o cauză de nulitate absolută ori
relativă, este desfiinţată cu efect retroactiv? În această situaţie convenţia matrimonială mai poate
produce efectele juridice avute în vedere de părţi?
Considerăm că în conturarea răspunsului la această întrebare trebuie pornit de la caracterul
accesoriu al convenţiei matrimoniale în raport cu actul juridic al căsătoriei, ţinând cont şi de
caracterul său de act cauzal special, ceea ce înseamnă că raporturile patrimoniale dintre soţi nu pot
fi concepute ca un scop în sine, ci doar ca un derivat, un efect al căsătoriei. Prin urmare, în situaţia
în care căsătoria este declarată nulă ori anulată sau celebrarea acesteia nu mai are loc, dispare însăşi
raţiunea de a fi a convenţiei matrimoniale. Actul patrimonial nu poate produce niciun efect, chiar

391
În acest sens, v. şi P. Vasilescu, op. cit., p. 242.

82
dacă ar fi valabil încheiat, iar sancţiunea care intervine în acest caz este caducitatea392, explicată
prin condiţionarea pe care căsătoria o reprezintă (si nuptiae sequantur).
Unele nuanţări se impun, totuşi, a fi făcute.
În primul rând, în lipsa unei prevederi legale exprese, s-a apreciat că o convenţie matrimonială
este susceptibilă de a-şi produce efectele sale, oricare ar fi timpul scurs între autentificarea sa şi
celebrarea căsătoriei. Convenţia matrimonială este caducă numai atunci când părţile au renunţat la
căsătoria proiectată, ceea ce este o chestiune de fapt.393
În al doilea rând, în cazul căsătoriei putative, convenţia matrimonială va putea totuşi produce
efecte394. Astfel, art. 304 alin. (2) NCC prevede că în această ipoteză „raporturile patrimoniale
dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ”, ceea ce presupune
că, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria, convenţia
matrimonială a produs efecte.
În al treilea rând, vor supravieţui şi vor produce efecte actele juridice cuprinse într-o convenţie
matrimonială care sunt independente, străine de regimul matrimonial şi pe care părţile nu le-au
subordonat încheierii căsătoriei. De exemplu, va deveni caducă orice donaţie făcută în vederea
căsătoriei (propter nuptias), dacă aceasta din urmă nu se oficiază, dar va rămâne valabilă o
recunoaştere de filiaţie395.
D. Simulaţia convenţiei matrimoniale.396 Potrivit art. 331 NCC, „Actul secret prin care se alege
un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus
terţilor de bună-credinţă.”397
Textul consacră o aplicaţie în materia regimurilor matrimoniale a simulaţiei, completându-se cu
prevederile generale care reglementează simulaţia.398
În esenţă, mecanismul simulaţiei are în vedere ipoteza în care părţile încheie public (aparent) o
convenţie matrimonială şi aleg un regim matrimonial, îndeplinind totodată formalităţile de
publicitate în vederea opozabilităţii faţă de terţi, iar, pe de altă parte (concomitent sau anterior) se
înţeleg ca, în realitate, între ele să se aplice un alt regim matrimonial (secret). Soluţia este aceea din
dreptul comun, în sensul că regimul matrimonial secret va produce efecte doar între soţi, neputând
392
A se vedea şi D. Alexandresco, op. cit., p. 122, potrivit căruia „În caz când căsătoria proiectată nu se celebrează, contractul
matrimonial (bănesc) este neavenit”. În sensul că în cazul în care căsătoria nu mai are loc, convenţia matrimonială devine caducă, v.
şi Anexa la Cartea verde, p. 9, pct. 5.1.
393
În acest sens, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 124. Pentru că această incertitudine asupra sorţii convenţiei matrimoniale este
susceptibilă de a produce prejudicii terţilor care ar fi făcut liberalităţi unuia dintre viitorii soţi, acest autor recunoaşte terţilor „dreptul
de a acţiona pe viitorii soţi spre a-i obliga a se explica asupra intenţiei lor”.
394
Ibidem. În acelaşi sens, v. şi Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 131.
395
A se vedea M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 101.
396
V. şi M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 97-98.
397
Sursa de inspiraţie a acestui text pare a fi art. 164 C. civ. it.
398
Pentru o cercetare monografică a instituţie simulaţiei, v. Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003, passim. În Noul Cod civil simulaţia este reglementată de art. 1289-1294.

83
fi opus terţilor de bună-credinţă, faţă de care produce efecte doar regimul matrimonial pentru care
au fost îndeplinite formalităţile de publicitate.
De menţionat că pentru validitatea actului secret nu se cere îndeplinirea aceloraşi condiţii de
formă impuse pentru actul public. Astfel potrivit art. 1289 alin. (2) NCC, „contractul secret nu
produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă.” (s.n.)

§2. Condiţii de opozabilitate. Publicitatea convenţiei matrimoniale

2.1. Consideraţii generale. Complexitatea raporturilor juridice pe care convenţia matrimonială
le reglementează efectiv sau, după caz, are vocaţia de a le genera, este dată şi de „rezonanţa socială”
a acestei convenţii, care nu se adresează doar părţilor ei, ci, în anumite situaţii, îşi poate extinde
efectele şi faţă de persoane care sunt străine de încheierea ei.
În vederea protejării propriilor interese, terţii care intenţionează să stabilească raporturi juridice
cu soţii sau cu unul dintre ei trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte statutul patrimonial al
familiei (regimul juridic al bunurilor soţilor, puterile de dispoziţie ale fiecăruia dintre ei etc.), în
măsura în care acesta dictează validitatea actelor încheiate de soţi sau de unul dintre aceştia cu
privire la o categorie sau alta de bunuri. Această exigenţă este impusă şi de principiul general al
securităţii circuitului civil399.
Din acest punct de vedere, regimurile matrimoniale legale se caracterizează printr-o aparenţă de
siguranţă civilă mai mare, prezumându-se că efectele lor pot fi cunoscute de orice persoană
interesată, fără a fi necesară o formalitate specială de publicitate. De altfel, după cum am arătat,
dacă soţii optează pentru regimul matrimonial legal, nu este necesară încheierea unei convenţii
matrimoniale.
În cazul regimurilor matrimoniale convenţionale, echilibrul instabil dintre libertatea individuală
şi siguranţa circuitului civil se realizează prin formele de publicitate la care este supusă orice
convenţie matrimonială.400 Aceste forme de publicitate prescrise de lege trebuie respectate atât
pentru convenţia matrimonială iniţială, cât şi pentru eventualele modificări ale convenţiei aduse
înainte de celebrarea căsătoriei.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, formele de publicitate legală ale convenţiei
matrimoniale urmăresc să instituie o cunoaştere organizată a conţinutului şi specificului regimului
matrimonial adoptat convenţional şi, în plus, prin opozabilitate se urmăreşte ca toţi cei străini de

399
Astfel, spre ex., dobânditorii cu orice titlu de drepturi reale care contractează doar cu unul dintre soţi doresc să se asigure
că dreptul lor nu este vulnerabil, respectiv că soţul cu care nu au tratat nu poate ataca actul în cauză din varii motive (spre ex., este
proprietar exclusiv asupra acelui bun, în cazul comunităţii convenţionale soţii au stipulat o clauză de administrare/dispoziţie
conjunctă etc.).
400
În acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 223.

84
regimul matrimonial voluntar să respecte starea de drept existentă între soţi 401. Mai mult, se poate
decela şi un interes concret al terţilor de a fi declaraţi de bună-credinţă, în acest scop dorind să ştie
exact ce verificări/investigaţii trebuie întreprinse pentru a afla care este regimul matrimonial
aplicabil in concreto.
Formalităţile de publicitate se clasifică în două categorii:
- formalităţi generale, care sunt direct legate de căsătorie (menţiune pe actul de căsătorie,
înscrierea în registre speciale);
- formalităţi speciale, pentru anumite categorii de persoane (profesionişti). 402
Nerespectarea acestor formalităţi atrage inopozabilitatea faţă de terţi a convenţiei matrimoniale.

2.2. Formalităţi generale de publicitate. A. Aspecte de drept comparat. Înainte de a expune

mecanismele de publicitate a convenţiilor matrimoniale configurate de Noul Cod civil, apare utilă o
succintă prezentare a unor elemente de drept comparat, din care să rezulte cum a înţeles fiecare stat
să-şi organizeze sistemul de publicitate a convenţiilor matrimoniale, aspect care reflectă,
neîndoielnic, gradul de dezvoltare tehnică a unui stat, precum şi posibilităţile acestuia de a asigura o
publicitate eficientă a convenţiilor matrimoniale la nivel central sau local 403.
a) De regulă, publicitatea convenţiei matrimoniale se asigură prin menţiune pe actul de
căsătorie despre existenţa acesteia.
În Franţa, pe baza certificatului eliberat de notarul care a instrumentat încheierea convenţiei
matrimoniale, ofiţerul de stare civilă face o menţiune în actul de căsătorie cu privire la existenţa
unei convenţii matrimoniale, indicându-se, de asemenea, data convenţiei matrimoniale, precum şi
numele şi sediul notarului public care a autentificat convenţia.404
De asemenea, în Spania405 şi Portugalia, convenţia de căsătorie trebuie înregistrată de ofiţerul
registrului civil, iar o menţiune în acest sens se face şi pe marginea actului de căsătorie în registrul
stării civile.
Practic, în baza acestui sistem, publicitatea actului juridic al căsătoriei asigură şi publicitatea
convenţiei matrimoniale. Astfel, terţii interesaţi pot consulta actul de căsătorie pentru a şti dacă soţii

401
Ibidem, pp. 228-230.
402
V., spre exemplu, A. Colomer, op. cit., p. 148; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 91; P. Vasilescu, op. cit., p. 227, nota 3.
403
Pentru dezvoltări privind sistemele de publicitate a convenţiilor matrimoniale organizate în statele membre UE, v. I.-L.
Vlad, Publicitatea contractului matrimonial în statele membre ale Uniunii Europene, în PR nr. 7/2011, p. 129 şi urm. V., de
asemenea, Anexa la Cartea verde, p. 10, pct. 5.3., precum şi Studiul comparativ, p. 88, pct. 1.5.
404
Acest sistem de publicitate din dreptul francez a fost organizat printr-o lege din 10 iulie 1850, legea Valette (după numele
profesorului de la Facultatea de Drept din Paris care a inventat sistemul), în condiţiile în care Codul Napoleon nu prevăzuse niciun
fel de publicitate contractului de căsătorie, cu excepţia situaţiei comercianţilor, ceea ce dădea soţilor posibilitatea să fraudeze adesea
pe creditori. Prin legea din 13 iulie 1965 sistemul legii Valette a fost întărit, aducându-se unele modificări în privinţa sancţiunilor. În
acest sens, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., pp. 90-91; J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 163-164; Fr. Terré, D. Fenouillet, op.
cit., p. 383; A. Colomer, op. cit., p. 147.
405
V. şi Raportul spaniol care a stat la baza Studiului comparativ, pct. 1.4.2, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm.

85
au încheiat sau nu o convenţie matrimonială şi pentru a cunoaşte şi celelalte elemente relevante
(data contractului şi numele notarului care l-a instrumentat). Prin acest sistem de publicitate, terţii
nu vor putea cunoaşte însă şi tipul regimului matrimonial voluntar pentru care soţii au optat, decât
solicitând acestora din urmă o copie a contractului, ceea ce relevă, din punctul nostru de vedere, un
neajuns semnificativ al acestui sistem.406
Din punct de vedere practic se pune problema declaraţiei false a viitorilor soţi care ascund
ofiţerului de stare civilă faptul încheierii convenţiei matrimoniale. 407 Soluţia pentru această ipoteză
este oferită de art. 1394 C. civ. fr., conform căruia dacă în actul de căsătorie se menţionează că nu s-
a încheiat o convenţie matrimonială, deşi în realitate aceasta există, atunci faţă de terţi soţii sunt
consideraţi căsătoriţi sub regimul legal, de drept comun, cu excepţia cazului în care, prin actele
încheiate cu terţii, au adus la cunoştinţă existenţa convenţiei matrimoniale. Prin urmare, de regulă,
sancţiunea declaraţiei false rezidă în inopozabilitatea faţă de terţi a acelei convenţii matrimoniale.
De asemenea, pot exista situaţii în care, din omisiunea ofiţerului de stare civilă, în actul de
căsătorie nu există nicio menţiune privind declaraţia soţilor despre existenţa sau inexistenţa unei
convenţii matrimoniale. Se consideră că simpla lipsă a unei asemenea menţiuni trebuie să atragă
atenţia terţilor, care sunt datori să se informeze, astfel încât convenţia rămâne opozabilă terţilor. 408
b) Dincolo de menţiunea în actul de căsătorie, unele sisteme de drept instituie şi un sistem de
publicitate generală a convenţiilor matrimoniale, prin registre speciale organizate în acest scop,
care să asigure o rapidă şi completă informare a terţilor interesaţi.
Art. 442 C. civ. Q. prevede că un extras de pe convenţia matrimonială trebuie înscris în registrul
special al drepturilor personale şi reale mobiliare, la cererea notarului public instrumentator.
În Germania, contractul de căsătorie se înscrie într-un „registru matrimonial”, pe baza unei
solicitări prezentate în formă autentică (§ 1412 BGB). Acest registru este ţinut de tribunalul de
primă instanţă în circumscripţia căruia cel puţin unul dintre soţi are domiciliul - § 1558 BGB 409. În
ipoteza în care nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, soţii se vor putea prevala totuşi de
stipulaţiile acestui contract în raporturile cu terţii, dacă acestora din urmă le-a fost adusă la
cunoştinţă existenţa contractului. Prin urmare, în sistemul de drept german funcţionează principiul
cunoaşterii efective a regimului matrimonial410.
406
Mai mult, în doctrina franceză s-a arătat că notarul nu ar putea să comunice terţilor interesaţi natura contractului încheiat
de viitorii soţi, întrucât acesta este ţinut de respectarea secretului profesional. În acest sens, v. M. Grimaldi, (coord.), op. cit., p. 75; J.
Flour, G. Champenois, op. cit., p. 164.
407
Potrivit art. 75 C. civ. fr., la momentul celebrării căsătoriei, ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a-i întreba pe viitorii
soţi dacă au încheiat o convenţie matrimonială, iar în cazul în care aceştia sunt minori, întrebarea este adresată ascendenţilor prezenţi
la oficiere, care, potrivit legii, sunt chemaţi să încuviinţeze încheierea acelei căsătorii. Pentru prezentarea şi analiza formalităţilor
căsătoriei în dreptul francez, v., spre exemplu, J. Rubellin-Devichi (coord.), Droit de la famille, Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 59 şi urm.
408
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 147.
409
Pentru dezvoltări, v. UINL, CD, cap. I, Allemagne, p. 603.
410
A se vedea P. Gottwald, D. Schwab, E. Büttner, Family & Succession Law in Germany, Ed. C.H. Beck, München, 2001, p.
110; D. Martiny, N. Dethloff, Germany - Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations between spouses, august
2008, nr. 194, disponibil la adresa: www.ceflonline.net.

86
 În Grecia, prin Decretul Prezidenţial nr. 411/1989 s-a reglementat un sistem de publicitate
potrivit căruia convenţia matrimonială, încheiată în formă autentică, este înregistrată într-un registru
public unic, ţinut de Tribunalul de Primă Instanţă din Atena. Orice persoană care justifică un interes
este liberă să consulte acest registru. S-a considerat că, deşi această reglementare este pe deplin
justificată din punctul de vedere al opozabilităţii faţă de terţi, tocmai această modalitate de
publicitate a constituit o frână şi este unul dintre factorii care explică raritatea convenţiilor
matrimoniale în Grecia şi insuccesul regimurilor comunitare convenţionale. 411
În Luxemburg, printr-o lege din 21 februarie 1985 s-a prevăzut că publicitatea este asigurată de
către notar, prin păstrarea unui extras al convenţiei matrimoniale în registrul civil ţinut la Parchetul
general412.
În Bulgaria, în anul 2009 a fost înfiinţat un Registru Electronic Central al Agenţiei de
Înregistrări, procedura de efectuare a înregistrării regimului matrimonial fiind reglementată de art.
19 C. fam.413.
Ofiţerul de stare civilă, oficiind căsătoria sau primind de la notarul public actul de modificare a
regimului matrimonial iniţial, are obligaţia ca din oficiu să notifice Registrului regimul matrimonial
aplicabil cuplului în cauză. Registrul este organizat potrivit normelor emise de Ministerul Justiţiei,
are caracter public şi face dovada deplină faţă de terţi414.
Şi în Danemarca există un registru public (Registrul Convenţiilor Matrimoniale) în care se
înscriu contractele de căsătorie, cu particularitatea că în lipsa înregistrării, contractele nu vor
produce efecte nici faţă de creditori, dar nici în raporturile dintre soţi. Aşadar, înscrierea este cerută
nu doar pentru opozabilitate faţă de terţi, ci chiar ad validitatem415.
Unele state (Suedia, spre exemplu) organizează şi o publicitate a convenţiilor matrimoniale prin
intermediul anumitor jurnale oficiale sau neoficiale416.
B. Sistemul de publicitate a convenţiilor matrimoniale reglementat de Noul Cod civil 417. Noua
reglementare în materie propune soluţia tradiţională consacrată în Codul civil român de la 1864 şi în

411
A se vedea D. Andriotis, Les régimes matrimoniaux en droit grec, în A. Bonomi, M. Steiner, (coord.), op. cit., p. 216.
412
De precizat că anterior reformei în materie din anul 1985 (prin care publicitatea contractelor de căsătorie a fost
reorganizată şi uniformizată), publicitatea regimului matrimonial era asigurată numai indirect, prin menţiune pe marginea actului de
căsătorie, după modelul sistemului francez. V., în acest sens, Raportul luxemburghez care a stat la baza Studiului comparativ, pct.
1.4.2, disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm.
413
Codul familiei bulgar, în vigoare de la data de 01.10.2009, a liberalizat regimul raporturilor patrimoniale dintre soţi,
comparativ cu reglementările anterioare din anii 1968 şi 1985.
414
Pentru dezvoltări, v. N. Stoeva, Regimul raporturilor patrimoniale între soţi conform noului Cod al familiei raportat la
acţiunea notarială, în Buletinul notarilor publici nr. 1/2011, pp. 21-24. V., de asemenea, I.-L. Vlad, loc. cit., p. 131.
415
A se vedea Raportul danez care a stat la baza Studiului comparativ, pct. 1.2.3, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm.
416
A se vedea Raportul suedez care a stat la baza Studiului comparativ, pct. 1.4.2, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm.
417
Pentru o radiografie a soluţiilor legislative din Noul Cod în materia publicităţii regimului matrimonial, respectiv a
convenţiei matrimoniale, v. şi M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 101-104. A se consulta, de asemenea, şi art. 18-24 NCC, care
conţin unele dispoziţii referitoare la publicitatea în general a drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice.

87
vechiul Cod de procedură civilă418 (alături de menţiunea pe actul de căsătorie, se impune şi
înscrierea convenţiei matrimoniale în registrul special), iar nu soluţia actuală din Codul civil
francez, care, aşa cum am arătat, nu prevede o evidenţă generală a convenţiilor matrimoniale,
publicitatea realizându-se prin eliberarea unui certificat notarial şi menţiunea făcută pe marginea
actului de căsătorie.
Potrivit art. 313 alin. (2) NCC, „Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data
îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au
cunoscut pe altă cale.” Alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că „Neîndeplinirea formalităţilor de
publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub
regimul matrimonial al comunităţii legale.”
În realitate, publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor matrimoniale convenţionale, ceea
ce coincide cu publicitatea convenţiilor matrimoniale.
În cazul în care s-a optat pentru regimul matrimonial al comunităţii legale, lipsa îndeplinirii
formalităţilor de publicitate este practic indiferentă, în condiţiile în care, în temeiul art. 313 alin. (3),
soţii sunt oricum consideraţi căsătoriţi sub imperiul acestui regim, chiar în situaţia neîndeplinirii
respectivelor formalităţi.
Prin urmare, apreciem că alin. (2) al art. 313 este aplicabil numai în cazul regimurilor
matrimoniale convenţionale. Dacă s-ar da o altă interpretare, s-ar ajunge la situaţia absurdă şi de
neacceptat ca şi regimul comunităţii legale să fie opozabil faţă de terţi numai de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Ar însemna ca în această ipoteză, de la data
încheierii căsătoriei şi până la momentul îndeplinirii formalităţilor, soţii să fie trataţi ca şi
concubinii, ceea ce contravine principiului potrivit căruia căsătoria presupune şi existenţa unui
regim matrimonial.
Demn de semnalat este faptul că art. 313 NCC consacră expres sistemul publicităţii bazat pe
cunoaşterea efectivă (concepţia subiectivă) a regimului matrimonial de către terţi, ceea ce
reprezintă o îndepărtare de la concepţia obiectivă a publicităţii consacrată iniţial în proiectul
Codului civil419. Aceasta înseamnă că terţii care au cunoscut regimul matrimonial convenţional nu
se pot prevala de neîndeplinirea formalităţilor de publicitate pentru a invoca inopozabilitatea
acestuia.
418
Sub imperiul Codului civil de la 1864 şi al vechiului Cod de procedură civilă (art. 708-720), pentru ocrotirea intereselor
terţilor, era organizată o dublă publicitate a convenţiei matrimoniale. Astfel, alături de menţiunea care se făcea pe actul de căsătorie
de către ofiţerul de stare civilă, contractul de căsătorie şi orice convenţii modificatoare făcute în forma autentică cerută de lege
trebuiau înscrise, înainte de căsătorie, într-un registru special al tribunalului domiciliului bărbatului (art. 708 şi urm. din vechiul Cod
de procedură civilă). Pentru prima oară la noi, formalitatea transcrierii contractului de căsătorie a fost introdusă la 1832, prin
Regulamentul organic. În acest sens, v. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 13, nr. 31. Pentru
dezvoltări cu privire la sistemul de publicitate reglementat de vechiul Cod de procedură civilă, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 104 şi
urm.; M.B. Cantacuzino, op. cit., pp. 702-703.
419
Art. 263 alin. (2) din Proiectul Codului civil adoptat de Senat (2004) prevedea că „Simpla cunoştinţă de către terţi a
convenţiei matrimoniale nu acoperă niciodată lipsa formalităţilor de publicitate.”

88
 După cum am anticipat, sistemul configurat de Noul Cod civil presupune o dublă publicitate a
regimului matrimonial, respectiv a convenţiilor matrimoniale, care se realizează atât prin menţiune
pe actul de căsătorie, cât şi prin înscriere în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale420.
Astfel, potrivit art. 291 „Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre
regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul
prevăzut la art. 334 alin. (1), precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia
matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.”
De asemenea, art. 334 alin. (1)–(3) prevede că: „(1) Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile
matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit
legii. (2) După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei
de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al
convenţiei la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune
pe actul de căsătorie, la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate,
în condiţiile alin. (4). (3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita
îndeplinirea formalităţilor de publicitate.”
Din cuprinsul acestor texte rezultă că menţiunea pe actul de căsătorie se face şi în cazul în care
regimul matrimonial ales este cel al comunităţii legale. În această ipoteză, ofiţerul de stare civilă
comunică la Registrul naţional notarial o copie de pe actul de căsătorie.
Dacă însă regimul ales este unul convenţional, ofiţerul de stare civilă comunică şi notarului
public care a autentificat convenţia o copie de pe actul de căsătorie, iar notarul public, la rândul lui,
comunică un exemplar al convenţiei pentru a se efectua publicitatea convenţiei matrimoniale prin
înscriere în Registrul naţional notarial. Unele precizări sunt necesare.
În primul rând, o problemă importantă ce se impune a fi lămurită, este aceea a raportului între
publicitatea prin menţiune pe actul de căsătorie şi publicitatea prin registrul special.
Faţă de dispoziţiile exprese ale art. 334 alin. (1), rezultă că opozabilitatea faţă de terţi este
asigurată prin publicitatea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale. Aceasta
înseamnă că, deşi s-a făcut menţiune pe actul de căsătorie, dacă nu s-a realizat şi înscrierea în acest
registru, convenţia matrimonială nu este opozabilă terţilor, (afară de cazul în care ei au cunoscut-o
pe altă cale).
Invers, dacă s-a făcut înscrierea în registrul special, dar nu s-a făcut menţiune pe actul de
căsătorie din cauza unei omisiuni a ofiţerului de stare civilă, convenţia matrimonială este opozabilă

420
A se vedea şi Ordinul ministrului justiţiei nr. 1786C/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi
funcţionarea Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi procedura de înscriere şi consultare a acestuia (M.Of. nr. 666
din 19 septembrie 2011).

89
terţilor.
Dacă nu s-a făcut nici menţiunea pe actul de căsătorie şi nici înregistrarea în registrul special,
convenţia matrimonială este opozabilă numai terţilor care au cunoscut-o în orice mod 421.
În al doilea rând, considerăm că soluţia instituirii unui Registru naţional notarial la nivelul
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România este în mod evident una modernă şi judicioasă în
raport cu soluţiile preconizate în variantele anterioare ale proiectului Noului Cod civil. 422 Acest
registru este organizat centralizat la nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, pe
suport material şi electronic, ambele forme fiind identice şi obligatorii.
În al treilea rând, înscrierea convenţiilor matrimoniale în registrul special se face în cadrul
unei proceduri din oficiu, de către notarul public care a autentificat convenţia matrimonială, tocmai
pentru a asigura o publicitate completă a convenţiilor matrimoniale. În fine, potrivit art. 334
alin. (5), orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul special al
regimurilor matrimoniale şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate. Este o
aplicaţie a principiului consacrat în art. 24 NCC privind consultarea registrelor publice.
Aceste dispoziţii sunt dezvoltate prin art. 5 din Normele metodologice aprobate prin ordinul
ministrului justiţiei nr. 1786C/2011, alin. (1) şi (2) având următorul conţinut: „(1) La cererea
notarilor publici sau a oricărei persoane fizice sau juridice, chiar dacă aceasta nu justifică un interes,
R.N.N.R.M. eliberează extrase privind datele înregistrate în cuprinsul acestuia, extrase care vor fi
certificate de către emitent. Extrasul nu va cuprinde CNP-ul şi adresa soţilor. (2) Cererea de
informaţii poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct R.N.N.R.M.
Notarul public sau, după caz, camera notarilor publici are obligaţia de a comunica R.N.N.R.M.
cererea de informaţii, completând în acest scop, în format electronic, formularul de interogare a
R.N.N.R.M.”

2.3. Formalităţi de publicitate speciale.423 Dincolo de publicitatea convenţiei matrimoniale

421
Sub imperiul Codului civil de la 1864, în ceea ce priveşte raportul între cele două formalităţi de publicitate, s-a considerat
că omisiunea ofiţerului de stare civilă de a interpela pe viitorii soţi cu privire la încheierea unei convenţii matrimoniale sau omisiunea
de a face menţiune despre aceasta în actul de căsătorie atrage numai răspunderea disciplinară sau, după caz, patrimonială a acestuia.
Pentru opozabilitatea faţă de terţi a convenţiei matrimoniale era esenţială transcrierea acesteia în registrul special. Prin urmare,
convenţia era opozabilă, chiar dacă nu s-a făcut menţiunea corespunzătoare pe actul de căsătorie, dacă a fost transcrisă în registrul
special, după cum nu era opozabilă, chiar dacă s-a făcut menţiunea pe actul de căsătorie, dar nu s-a transcris în registrul special. În
acest sens, v. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 15.
422
Astfel, în varianta Proiectului Noului Cod civil, adoptat de Senat (2004), art. 262 alin. (1) preconiza că: „Pentru a fi
opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu într-un registru special, ţinut de judecătoria în a cărei circumscripţie se află
domiciliul comun al soţilor sau, în lipsă, domiciliul fiecăruia dintre soţi.” Apreciem pe deplin judicioasă şi inspirată renunţarea la
această modalitate de publicitate. În opinia noastră, soluţia organizării şi ţinerii acestor registre de către judecătorii nu corespundea
actualei configurări a sistemului de competenţe al instanţelor judecătoreşti, din ale căror atribuţii se încearcă eliminarea celor care nu
ţin de activitatea judiciară. În plus, legătura cu autorităţile judecătoreşti putea avea un impact psihologic negativ asupra destinatarilor
legii.
423
Pentru analiza formalităţilor speciale de publicitate a convenţiilor matrimoniale în contextul Noului Cod civil, v. şi M.
Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 105-108; pentru procedura înscrierii în registrele comerciale şi alte forme de publicitate a
convenţiilor matrimoniale organizate la nivelul statelor membre UE, v. I.-L. Vlad, loc. cit., pp. 134-136.

90
prin Registrul naţional notarial, care este o publicitate generică a regimului matrimonial ales, este
necesar să se respecte şi formalităţile speciale de publicitate instituite de lege, ţinând seama de
calitatea persoanei sau de natura bunurilor.
Art. 334 alin. (4) NCC prevede că: ”Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile
matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte
registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de
publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionat la alin. (1).” 424
Formalităţile speciale sunt, în general, prevăzute pentru profesionişti, prin menţiune în registrul
comerţului cu privire la regimul matrimonial adoptat.425 Tot astfel, o persoană căsătorită, care
devine profesionist, trebuie să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind regimul
său matrimonial426.
În sistemul de drept francez, prin alin. (4) al art. 1394 C. civ. fr. se prevedea obligaţia pentru
soţul comerciant de a publica respectiva convenţie matrimonială şi modificările acesteia, la
iniţiativa şi sub responsabilitatea sa, în condiţiile şi sub sancţiunile prevăzute de dispoziţiile legale
privind registrul comerţului şi al societăţilor. Prin art. 7 din Ordonanţa nr. 2005-428 din 6 mai
2005427 alin. (4) al art. 1394 C. civ. fr. a fost abrogat, suprimându-se astfel obligaţia pentru soţii
comercianţi de a publica în registrul comerţului şi al societăţilor convenţia matrimonială şi
modificările acesteia.428
Este important de subliniat că publicitatea convenţiei matrimoniale nu exclude respectarea şi a
celorlalte formalităţi de publicitate imobiliară sau mobiliară, dacă este cazul. 429 Anumite
particularităţi sunt legate de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
În primul rând, în concepţia Noului Cod civil este consacrat aşa-numitul efect constitutiv al

424
Semnalăm faptul că textul analizat este totuşi impropriu redactat, deoarece înscrierea în registrele speciale nu se face
întotdeauna ţinând seama de natura bunurilor, ci uneori în funcţie de calitatea persoanei (de profesionist, în cazul registrului
comerţului).
425
Art. 21 lit. d) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, în noua configurare dată de art. 53 LPA,
prevede înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor referitoare la: „convenţia matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul
căsătoriei, inclusiv modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial, acţiunea
sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii căsătoriei, acţiunea sau hotărârea de constatare ori declarare a nulităţii convenţiei
matrimoniale, precum şi acţiunea sau hotărârea de divorţ pronunţate în cursul exercitării activităţii economice”. În opinia noastră, în
registrul comerţului s-ar fi impus şi înscrierea informaţiilor vizând împărţirea bunurilor comune ale soţilor dacă această împărţire
survine în timpul exercitării activităţii economice. Spre deosebire de reglementarea din cuprinsul Codului familiei, potrivit art. 358
NCC partajul poate avea loc nu doar pe cale judecătorească, ci şi prin act autentic notarial, în caz de bună învoială.
426
Pentru publicitatea convenţiilor matrimoniale ale comercianţilor sub imperiul Codului comercial român (art. 19 şi 20), v.
D. Alexandresco, op. cit., pp. 112-115.
427
Privitoare la incapacităţile în materie comercială şi la publicitatea regimului matrimonial al comercianţilor, publicată în
Jurnalul Oficial din 7 mai 2005.
428
Această soluţie legislativă a fost motivată prin necesitatea de a se alinia regimul comercianţilor cu acela al liber
profesioniştilor, artizanilor şi agricultorilor, care nu sunt ţinuţi să publice contractul de căsătorie şi modificările sale, singura
modalitate de publicitate cerută în cazul acestora fiind menţiunea pe marginea actului de căsătorie. Pentru dezvoltări, v. Fr. Terré, Ph.
Simler, op. cit., p. 150, unde se apreciază că această suprimare a obligaţiei comercianţilor este criticabilă.
429
Raportat la aceste sisteme de publicitate, s-a precizat că publicitatea convenţiei matrimoniale este specială, nu doar din
perspectiva formalităţilor ei proprii, ci şi datorită criteriilor de stabilire a calităţii de terţ faţă de sistemul de publicitate. A se vedea
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 702.

91
înscrierilor în cartea funciară430.
Astfel, potrivit art. 877 NCC, „Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt
drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte
funciară.” De asemenea, potrivit art. 885 alin. (1), „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare,
drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi
faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat
înscrierea.”
Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, publicitatea nu mai are doar un efect de opozabilitate faţă
de terţi. De exemplu, atunci când prin convenţia matrimonială se face şi donaţia unui imobil (de
către un soţ celuilalt soţ sau de către un terţ soţilor), este necesară înscrierea în cartea funciară a
dreptului astfel dobândit, ca o condiţie de care depinde transferul însuşi al dreptului de proprietate.
În al doilea rând, alin. (4) al art. 334 se referă nu la bunurile privite ut singuli, ci la notarea
convenţiei matrimoniale în aceste registre speciale de publicitate, sub sancţiunea inopozabilităţii
convenţiei matrimoniale.
În acest sens, textul trebuie coroborat cu art. 902 alin. (2), potrivit căruia, sunt supuse notării în
cartea funciară, printre altele: calitatea de bun comun a unui imobil (pct. 3); convenţia
matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei (pct. 4); destinaţia unui imobil de
locuinţă a familiei (pct. 5). Precizăm faptul că terţ în această materie este persoana care a dobândit
un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară [art. 902 alin. (3)].
Prin urmare, deşi s-a făcut publicitatea convenţiei matrimoniale în Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale, dacă însă convenţia matrimonială nu este notată în cartea funciară, ea nu
va fi opozabilă terţilor care sunt îndreptăţiţi să se bazeze doar pe înscrierile şi notările în cartea
funciară atunci când contractează cu unul din soţi. De exemplu, dacă soţii sunt căsătoriţi sub
imperiul unei comunităţi extinse de bunuri, care presupune că sunt bunuri comune şi cele dobândite
în timpul căsătoriei de unul dintre soţi prin moştenire, iar în cartea funciară imobilul este înscris
doar pe numele soţului moştenitor, fără a fi notată convenţia matrimonială (sau măcar calitatea de
bun comun), terţul contractant este îndreptăţit să considere că numai soţul înscris în cartea funciară
este proprietar asupra bunului. Tot astfel, dacă prin convenţie matrimonială soţii au inclus în
comunitate şi bunurile dobândite înainte de căsătorie, dar nu au notat convenţia matrimonială în
cartea funciară, faţă de terţi va fi considerat proprietar exclusiv doar soţul pe numele căruia este
înscris dreptul în cartea funciară. Şi aceasta independent de faptul că au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.

430
Cu privire la principiile noilor cărţi funciare şi efectele înscrierilor în cartea funciară în sistemul Noului Cod civil român, v.
M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Noile cărţi funciare, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 783 şi urm.

92
 De aici rezultă importante consecinţe practice, mai ales în activitatea notarială, misiunea
notarului public fiind şi aceea de a consilia părţile în vederea îndeplinirii formalităţilor de
publicitate în cartea funciară.
În fine, chiar în lipsa notării convenţiei matrimoniale în cartea funciară, opozabilitatea faţă de
terţi poate fi asigurată în condiţiile art. 902 alin. (1), dacă se dovedeşte că terţul a cunoscut existenţa
convenţiei matrimoniale, respectiv a regimului matrimonial pe altă cale.
Or, şi de această dată, chiar în lipsa notării convenţiei matrimoniale în cartea funciară, având în
vedere faptul că transmisiunile şi constituirile de drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară se fac prin acte încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1244
NCC), notarul public poate consilia părţile, procedând, în vederea încheierii actului, la verificarea
stării civile, precum şi, în cazul persoanelor căsătorite, a regimului matrimonial, situaţie în care
poate fi adusă la cunoştinţa terţului existenţa convenţiei matrimoniale, pentru ca actul încheiat să fie
în concordanţă cu statutul patrimonial al soţului contractant.

2.4. Sancţiunea nerespectării formalităţilor de publicitate a convenţiei matrimoniale.

Lipsa formalităţilor de publicitate atrage inopozabilitatea faţă de terţi a regimului matrimonial
instituit prin convenţia matrimonială, soţii fiind consideraţi căsătoriţi sub imperiul regimului
matrimonial legal [art. 313 alin. (3) coroborat cu art. 334 alin. (1) NCC].
Aşadar, neîndeplinirea acestor formalităţi prevăzute de lege nu atrage sancţiunea nulităţii
convenţiei matrimoniale, neputând fi vorba de o nulitate relativă şi, cu atât mai puţin, de una
absolută. Dacă sunt îndeplinite cerinţele de fond şi de formă prescrise de lege convenţia
matrimonială rămâne valabilă, dar fără a putea fi opusă terţilor interesaţi.
O precizare importantă se impune a fi făcută în privinţa sferei persoanelor care sunt îndreptăţite
să invoce sancţiunea inopozabilităţii. După cum constant s-a arătat în doctrina clasică, dar şi în cea
contemporană, formalităţile de publicitate a convenţiei matrimoniale fiind instituite numai în
vederea protejării intereselor terţilor, doar aceştia sunt în măsură să invoce faţă de soţi
neîndeplinirea respectivelor formalităţi, nu şi un soţ faţă de celălalt soţ ori soţii în contra terţilor.
În cazuri speciale, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate prescrise de lege nu atrage, totuşi,
inopozabilitatea faţă de terţi a acelei convenţii matrimoniale, dacă se face dovada că prin actele
încheiate cu terţii soţii au adus la cunoştinţă acestora existenţa convenţiei matrimoniale. 431 Astfel,
potrivit art. 335 alin. (1) NCC, „Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la
actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale.” (s.n.)

431
În acest sens sunt dispoziţiile art. 1394 alin. (3) C. civ. fr.

93
 Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii sa fie consideraţi în raport cu terţii ca
fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale. Se poate considera, aşadar, că, în ceea
ce priveşte publicitatea acestui regim în RNNRM, în realitate, funcţia acestei publicităţi nu este
aceea de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, ci doar de informare a terţilor. Prin urmare, chiar dacă
printr-o omisiune a ofiţerului de stare civilă nu se transmite la RNNRM o copie de pe actul de
căsătorie şi nu se face înscrierea regimului comunităţii legale de bunuri, acesta oricum este aplicabil
ca şi regim matrimonial legal şi este opozabil terţilor.
Pe de altă parte, chiar şi atunci când sunt îndeplinite formalităţile de publicitate, convenţia
matrimonială nu poate fi opusă creditorilor unuia dintre soţi, cu privire la actele încheiate înainte de
căsătorie. Potrivit alin. (2) al art. 335, „(…) convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu
privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei”. Gajul
general al creditorilor chirografari ai fiecăruia dintre soţi, pentru creanţele născute înainte de
căsătorie nu poate fi, aşadar, restrâns prin convenţie matrimonială, ei fiind îndreptăţiţi să
urmărească bunurile soţului debitor, indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobândesc prin
efectul convenţiei matrimoniale.

Secţiunea a II-a
Efectele convenţiei matrimoniale

2.1. Conţinutul efectelor convenţiei matrimoniale. Obiectul convenţiei matrimoniale

determină şi efectele pe care ea este susceptibilă a le produce. Astfel, efectul specific al convenţiei
matrimoniale, ca negotium iuris, este identic tipului de regim matrimonial ales.432
Oricare ar fi însă regimul matrimonial concret pentru care soţii au optat, efectele convenţiei
matrimoniale nu se limitează doar la relaţiile dintre ei, ci, în măsura în care sunt îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege, dată fiind „rezonanţa socială” 433 a acestei convenţii, ea
îşi poate extinde efectele şi faţă de persoane care sunt străine de încheierea ei, devenind astfel
opozabilă şi terţilor. În această materie, intră în categoria terţilor persoane precum: creditorii
chirografari ai soţilor, creditorii ipotecari ai acestora, dobânditorii indiferent de titlu de drepturi
reale, moştenitorii soţilor etc.
Dincolo de efectul substanţial, convenţia matrimonială, ca instrumentum, produce şi efecte
probatorii, făcând dovada regimului matrimonial concret aplicabil între soţi.
Celelalte acte juridice cuprinse în convenţia matrimonială, pentru care această convenţie

432
A se vedea M. Grimaldi, (coord.), op. cit., p. 79; M. Avram, Consideraţii …loc. cit., p. 103; P. Vasilescu, op. cit., p. 240.
433
Pe un plan general, se poate admite că societatea în ansamblul său, respectiv statul, este interesată să cunoască situaţia
raporturilor patrimoniale dintre soţi, din raţiuni care vizează politica socială şi familială, interese fiscale etc.

94
reprezintă tiparul juridic (precum donaţii, recunoaşteri de filiaţie etc.) vor produce efectele specifice
dreptului comun.

2.2. Întinderea în timp a efectelor specifice convenţiilor matrimoniale. Dat fiind caracterul
accesoriu al convenţiei matrimoniale în raport cu actul juridic al căsătoriei, efectele în timp ale
acestei convenţii coincid cu întinderea în timp a regimului matrimonial, aceste limite temporale
neputând fi extinse dincolo de cele ale căsătoriei.
Conform art. 313 NCC „(1) Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua
încheierii căsătoriei. (2) Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă
cale. (3) Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii
de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.”
În mod corespunzător, între soţi, convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce
efecte numai de la data încheierii căsătoriei 434 [art. 330 alin. (2)]435, iar convenţia încheiată în timpul
căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei – alin. (3)
al aceluiaşi articol.
În schimb, faţă de terţi, convenţia matrimonială produce efecte numai de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate, cu excepţia situaţiei în care terţii au cunoscut-o pe altă cale [art. 335
alin. (1)]. Având în vedere această regulă, instituită pentru protejarea intereselor terţilor, nu este
exclus ca în practică să se ivească situaţii în care efectele convenţiei matrimoniale se produc
disociat în timp, de la momente diferite: între părţi – de la data celebrării căsătoriei sau, după caz,
de la data încheierii actului (pentru convenţiile modificatoare), faţă de terţele persoane – de la
îndeplinirea formalităţilor de publicitate ori de la data la care terţii au cunoscut existenţa convenţiei.
Pentru a se evita astfel de situaţii în care între soţi ar exista un regim matrimonial convenţional,
iar faţă de terţi soţii ar fi consideraţi căsătoriţi sub imperiul regimului matrimonial legal, de dorit ar
fi ca data încheierii căsătoriei să coincidă cu data îndeplinirii formalităţilor de publicitate, astfel
încât şi faţă de terţi, regimul matrimonial instituit prin convenţia matrimonială să producă efecte
începând cu acelaşi moment.436
Efectele convenţiei matrimoniale încetează odată cu desfacerea, încetarea, constatarea nulităţii

434
Potrivit art. 289 NCC, „Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii
soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.” Conform art. 2 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin ordinul ministrului
justiţiei nr. 1786C/2011, „Convenţia matrimonială se înscrie în R.N.N.R.M. numai după încheierea căsătoriei.”, subliniindu-se şi pe
această cale dependenţa temporală a convenţiei matrimoniale de instituţia căsătoriei.
435
În acest sens sunt şi prevederile art. 1395 C. civ. fr. care statuează in fine că o convenţie matrimonială nu poate produce
efecte decât din ziua celebrării căsătoriei. Neîndoielnic, însă, anumite stipulaţii din cuprinsul convenţiei matrimoniale ar putea
produce efecte chiar de la data încheierii acesteia, în condiţiile în care legătura lor cu proiectata căsătorie este mai mult formală decât
substanţială (spre exemplu, recunoaşterea unui copil).
436
În acest sens, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 241.

95
sau anularea căsătoriei, când încetează şi regimul matrimonial şi se pune problema lichidării
acestuia – art. 319 alin. (1) coroborat cu art. 320.
Totuşi, anumite stipulaţii din cuprinsul convenţiei matrimoniale subzistă, în mod necesar,
disoluţiei căsătoriei, producând efecte şi ulterior acestui moment. Este vorba de acele clauze
referitoare la lichidarea şi partajul bunurilor, care, prin definiţie, nu prezintă interes decât în ziua
disoluţiei căsătoriei, moment care declanşează de altfel aplicarea lor. 437
Pot exista şi situaţii în care convenţia matrimonială încetează să producă efecte juridice, deşi
căsătoria respectivă subzistă: modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei, prin
încheierea unei noi convenţii matrimoniale; pronunţarea judecătorească a separaţiei de bunuri în
cazul regimurilor convenţionale de comunitate.

Capitolul VI
Modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.
Abordare istorică şi comparativă

Secţiunea I
Consideraţii introductive

1.1. Delimitări conceptuale şi precizări terminologice. Principiul libertăţii convenţiilor

matrimoniale, reflex al principiului libertăţii contractuale în materia regimurilor matrimoniale, a
apărut relativ recent în comparaţie cu instituţia milenară a căsătoriei, prin consacrarea sa legislatorii
urmărind să asigure un sprijin căsătoriei înseşi. Ca o prelungire firească a principiului libertăţii de
alegere a regimului matrimonial trebuie admisă regula mutabilităţii acestui regim.
Tradiţional însă regimurile matrimoniale erau în general imutabile, ceea ce însemna că, în
timpul căsătoriei, soţii nu puteau modifica sau schimba regimul matrimonial sub imperiul căruia s-
au căsătorit. Cel puţin până la jumătatea secolului al XX-lea, reglementările flexibile în materie care
consacrau principiul mutabilităţii reprezentau doar insignifiante „insule” în vastul „ocean” al
imutabilităţii.
Împrejurarea că în acest domeniu soluţiile legislative erau departe de a fi unitare nu trebuie să
surprindă: după cum este îndeobşte cunoscut, în fiecare stat organizarea generală a regimului
matrimonial suportă într-o manieră pronunţată influenţa tradiţiei istorice şi religioase, a realităţilor
economice, sociale, psihologice etc., dreptul familiei rămânând „bastionul” ultim al
particularităţilor naţionale.

437
A se vedea M. Grimaldi, (coord.), op. cit., p. 81.

96
 Înainte de a dezvolta chestiunile de substanţă în această materie, unele precizări de ordin
conceptual şi terminologic ni se par utile.
Pentru exprimarea aceleiaşi realităţi juridice, în literatura de specialitate se utilizează fie
expresia „(i)mutabilitatea convenţiilor matrimoniale”438, fie sintagma „(i)mutabilitatea regimului
matrimonial”439. Deşi în aparenţă este vorba de o simplă preferinţă terminologică, la o analiză
profundă, credem că expresia „(i)mutabilitatea regimului matrimonial” este de preferat din punct de
vedere al acurateţei ştiinţifice440.
Astfel, după gradul de maleabilitate al dreptului obiectiv, regimurile matrimoniale, iar nu
convenţiile, sunt cele care se clasifică în mutabile şi imutabile 441. În plus (şi acesta este în opinia
noastră argumentul decisiv), în ipoteza în care viitorii soţi nu au încheiat o convenţie matrimonială,
fiindu-le aplicabile de la momentul încheierii căsătoriei regulile care configurează regimul legal,
(oricare ar fi acesta)442, principiul (i)mutabilităţii îşi întinde neîndoielnic aripa şi asupra regimului
legal aplicabil in concreto. Este de domeniul evidenţei că în această situaţie nu convenţia
matrimonială este (i)mutabilă (în ipoteza de lucru analizată ea nu există), ci însuşi regimul
matrimonial. Căci aplicarea regimului legal nu este, din punct de vedere juridic, un efect al opţiunii
viitorilor soţi – un fel de convenţie matrimonială tacită 443 –, ci este o consecinţă legală a căsătoriei,
în lipsa unei convenţii matrimoniale.
O distincţie netă se impune a mai fi făcută. Astfel, înainte de celebrarea căsătoriei se poate
vorbi de o modificare a convenţiei matrimoniale încheiate în prealabil, în condiţiile în care la acest
moment nu există încă un regim matrimonial aplicabil 444. Această modificare poate avea ca obiect
chiar înlocuirea regimului matrimonial iniţial ales de soţi, după cum poate să privească doar
anumite modificări în cadrul aceluiaşi regim matrimonial. În schimb, modificarea regimului
matrimonial se realizează în timpul căsătoriei, după ce regimul matrimonial ales la încheierea
căsătoriei a produs efecte. Şi aceasta presupune încheierea unei convenţii, care trebuie să

438
V., spre exemplu: Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 93; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 166; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 22; V. Moşinschi, Imutabilitatea şi mutabilitatea convenţiilor matrimoniale. Incursiune
în dreptul comparat cu prilejul reformei codului civil, teză de doctorat, Bucureşti, 1939, passim.
439
V., spre exemplu: P. Vasilescu, op. cit., pp. 55-56; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale … op. cit., p. 15.
440
Pentru această opinie, v. şi A. Colomer, Contrat de mariage, în Encyclopédie juridique, Répertoire de droit civil, 2 e éd.,
tome III, Jurisprudence Générale Dalloz, Paris, 1990, nr. 93; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 169.
441
V., pentru această clasificare tradiţională, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 57; P.
Vasilescu, op. cit., p. 68.
442
Evident, avem în vedere sistemele de drept caracterizate de o viziune pluralistă în materie, care oferă viitorilor soţi
posibilitatea de a opta pentru unul din regimurile alternative prevăzute de legiuitor sau chiar de a-şi configura propriul regim
matrimonial. Unui sistem inflexibil i se va asocia întotdeauna imutabilitatea regimului matrimonial, „deoarece lui îi lipseşte ceva
esenţial: libertatea.” (P. Vasilescu, op. cit., p. 68).
443
Fundamentul regimului legal a fost amplu dezbătut în literatura de specialitate, făcând obiectul unor vii şi interesante
controverse doctrinare. V., spre exemplu: P. Lecouffe, Le fondement juridique du régime matrimonial légal, thèse pour le doctorat,
Lille, 1923; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 159-163; A. Colomer, op. cit., pp. 4-5. În sensul că nu s-ar putea susţine că regimul
legal este un regim convenţional tacit dacă, în fapt, voinţa soţilor nu a existat, v. M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 30.
444
Un principiu fundamental care guvernează această materie este acela al subordonării regimului matrimonial scopului
căsătoriei, de unde consecinţa firească: nu există regim matrimonial în afara căsătoriei. În alţi termeni, regimul matrimonial este
dependent temporal de instituţia căsătoriei.

97
îndeplinească toate condiţiile convenţiei matrimoniale.

Secţiunea a II-a
Evoluţia istorică a reglementărilor în materie: de la imutabilitate la
mutabilitate (controlată)

2.1. Originea şi fundamentul principiului imutabilităţii regimului matrimonial. Principiul

imutabilităţii nu-şi trage seva din dreptul roman445, având în vedere că la romani dota putea fi
constituită sau mărită în timpul căsătoriei. De altfel, în condiţiile în care în dreptul roman nu erau
cunoscute convenţiile matrimoniale446, (regimul dotal constituind singura formă de regim
matrimonial,447 care funcţiona ca regim legal), nici nu s-ar putea decela un veritabil principiu al
mutabilităţii regimului matrimonial, în accepţiunea pe care o dăm astăzi acestui concept.
În literatura de specialitate s-a avansat şi opinia conform căreia principiul imutabilităţii şi-ar
afla originea în dreptul franc448. Dacă opinia ar fi fost corectă şi conformă realităţilor istorice, urme
ale acestui principiu ar fi trebuit identificate încă din secolul al VIII-lea; or, numeroase documente
atestă dimpotrivă împrejurarea că la acest moment al istoriei principiul imutabilităţii regimului
matrimonial nu exista încă449.
Principalul izvor al regulii imutabilităţii pare a fi, conform opiniei dominante, dreptul cutumiar
francez450. Regula nu-şi găsea aplicare în ţinuturile din sud („les pays de droit écrit”) unde se
practica regimul dotal, de sorginte romană451. În schimb, în ţinuturile din nordul Franţei, („les pays
de coutumes”), unde funcţiona regimul comunităţii de bunuri, sub diverse influenţe şi la o dată care
nu poate fi precizată cu exactitate, s-a conturat o regulă de facto potrivit căreia odată căsătoria
celebrată, nicio modificare nu putea fi adusă convenţiilor matrimoniale. Prin numeroase hotărâri ale
Parlamentului452 din Paris din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-
lea această practică avea să primească o consacrare juridică, principiul imutabilităţii îmbrăcând
astfel o formulă juridică precisă şi fiind înscris în imensa majoritate a cutumelor 453.
445
V., în acest sens, M.-L. Beucher, De l’immutabilité du régime matrimonial, thèse pour le doctorat, Caen, 1938, p. 2.
446
Constituirea dotei era constatată printr-un instrumentum dotale, care nu avea însă valoarea unei veritabile convenţii
matrimoniale, întrucât nu organiza propriu-zis regimul matrimonial. A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 6; M. Avram,
Consideraţii … loc. cit., p. 93.
447
În acest sens, a se vedea şi M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 6.
448
Pentru această opinie, rămasă singulară, v. Kuntz, Origine de l’article 1395, în Revue générale de droit, de législation, de
jurisprudence, 1883-1884, p. 22, apud M.-L. Beucher, op. cit., p. 4.
449
A se vedea M.-L. Beucher, op. cit., p. 4.
450
V., în acest sens: Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 166-167; M.-L. Beucher, op. cit., p. 5 şi doctrina la care se face referire.
451
În sensul că „istoria dreptului francez ne arată că imutabilitatea s-a format în dreptul cutumiar de origine germanică (cu
excepţia cutumei alsaciene), unde s-a afirmat cu putere, pe când dreptul scris nu a cunoscut-o.”, v. V. Moşinschi, op. cit., p. 53.
452
Pentru evitarea capcanelor terminologice, este important de precizat că în Franţa curţile de judecată care existau în vechiul
regim purtau denumirea de Parlamente. Cu privire la competenţele acestor instanţe, modalitatea de numire a membrilor etc., a se
vedea O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IX, Ed. Saeculum I.O. şi Vestala, Bucureşti, 2002, pp. 178-180.
453
Pentru dezvoltări, v: M.-L. Beucher, op. cit., pp. 5-6; H. Geismar, Portée dans le temps du principe d’immutabilité des

98
 La baza acestei reguli stăteau mai multe raţiuni454, precum:
 în vechiul drept francez donaţiile între soţi erau interzise. Dacă s-ar fi permis încheierea
unei convenţii matrimoniale, se putea eluda această prohibiţie, întrucât puteau fi făcute donaţii sub
aparenţa unei convenţii matrimoniale.
Este foarte uşor de înţeles influenţa pe care această prohibiţie a avut-o asupra formării
principiului imutabilităţii; ea a fost atât de puternică, încât a reuşit să impună interdicţia generală a
încheierii oricăror contracte între soţi, ceea ce fără îndoială, chiar şi în vechiul drept, reprezenta o
limită exorbitantă a capacităţii de folosinţă a persoanelor căsătorite.
 convenţia matrimonială era considerată un „pact de familie”, încheiat nu atât de către
viitorii soţi, cât de ascendenţii lor şi de eventualii donatori, astfel încât nu se putea admite
modificarea acesteia doar prin voinţa soţilor.
Această viziune asupra convenţiei matrimoniale reprezintă o transpunere a vechii noţiuni
germanice a proprietăţii familiale455, adaptată noilor aspiraţii sociale în formula conservării
bunurilor în cadrul familiilor. Prévôt de la Jannès afirma atât de sugestiv în „Principes de
jurisprudence”: „Contractul de căsătorie pe care soţii îl fac înainte de căsătorie devine după
celebrare o lege între două familii, care reglementează imperativ toate efectele căsătoriei şi se
întinde pe toată durata sa. Dacă ar fi permise modificări, acestea (...) ar deschide calea avantajelor
indirecte, atât de contrare conservării bunurilor în familii.”456
Pentru celebrul jurisconsult Dumoulin, susţinător al acestei justificări a principiului
imutabilităţii, conservarea bunurilor în familie nu era doar fundamentul imutabilităţii, ci chiar
scopul ei457.
 se urmărea să se prevină situaţiile în care, unul dintre soţi, profitând de influenţa pe care ar
fi căpătat-o asupra celuilalt soţ în timpul căsătoriei, l-ar fi determinat pe acesta să consimtă la o
convenţie matrimonială care să-i aducă mari avantaje. Astfel, pretinsa modificare a convenţiei
matrimoniale nu ar fi reprezentat altceva decât o liberalitate obţinută prin captaţia pe care unul
dintre soţi ar fi exercitat-o asupra celuilalt.
 imutabilitatea convenţiei matrimoniale asigura stabilitatea circuitului civil şi protejarea
terţilor care nu riscau să le fie opusă o modificare a regimului matrimonial survenită în timpul
căsătoriei, în detrimentul drepturilor lor.
 pentru justificarea regulii imutabilităţii, jurisconsulţii şi Parlamentele au făcut apel cu
conventions matrimoniales, thèse pour le doctorat d’état, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1942, pp. 2-3; Fr. Terré, Ph. Simler, op.
cit., p. 167.
454
A se vedea: M.-L. Beucher, op. cit., p. 6 şi urm.; H. Geismar, op. cit., pp. 3-4; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., pp. 93-95;
Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 168; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 15-16.
455
La popoarele germanice averea era socotită drept proprietate a familiei şi, în consecinţă, trebuia să rămână în această
familie.
456
Apud M.-L. Beucher, op. cit., p. 8.
457
V., în acest sens, V. Moşinschi, op. cit., p. 44.

99
subtilitate şi la noţiunea creştină a indisolubilităţii legăturii conjugale. Căsătoria fiind indisolubilă,
convenţia matrimonială care nu este decât un accesoriu al ei trebuie să aibă aceeaşi natură, se arăta
într-o hotărâre din aprilie 1677 a Parlamentului din Paris458.

2.2. Consacrarea principiului imutabilităţii în Codul civil napoleonian şi în Codul civil

român de la 1864. Faţă de cele mai sus învederate, este neîndoielnic că principiul imutabilităţii
regimului matrimonial nu a reprezentat o inovaţie a redactorilor Codului civil napoleonian. În
detrimentul tradiţiilor ţinuturilor din sud, legislatorul anului 1804 a consacrat o regulă tradiţională a
dreptului cutumiar. Această preferinţă pentru soluţiile configurate în dreptul cutumiar era pe deplin
justificată: cu toate adaptările aduse dreptului roman, dreptul scris din sudul Franţei rămăsese totuşi
lipsit de originalitate, în vreme ce dreptul cutumiar „se bucura nu numai de mare prestigiu, dar
constituia însăşi mândria poporului francez.”459
În condiţiile în care vechile argumente pe care se clădise regula imutabilităţii regimului
matrimonial nu mai puteau fi invocate tale quale în contextul noilor realităţi economice, sociale şi
politice460, jurisconsulţii însărcinaţi cu redactarea codului civil s-au limitat să susţină că acest
principiu se impune pentru siguranţa soţilor, a părinţilor, dar mai cu seamă a terţilor. Astfel, în
Expunerea de motive a Codului napoleonian, consilierul de stat Berlier arăta între altele că
instituirea regulii imutabilităţii avea drept scop evitarea fraudării intereselor terţilor, practică relativ
constantă, cu privire la care trecutul oferea numeroase exemple461.
Iată, în esenţă, eşafodajul regulii imutabilităţii reglementate în proiectul codului de art. 3 al
capitolului I din titlul „Du contrat de mariage et des droits respectifs des époux”, devenit art. 1395
al Codului civil francez, text care avea următoarea redactare: „Elles (les conventions matrimoniales)
ne peuvent recevoir aucun changement après la célébration du mariage.”462
Prin urmare, după încheierea căsătoriei, soţii nu aveau posibilitatea să modifice, prin simpla lor
voinţă, regimul matrimonial sub imperiul căruia se căsătoriseră, indiferent de sorgintea legală ori
convenţională a acestuia. Mai mult, principiul imutabilităţii nu admitea nici modificări parţiale ale
regimului matrimonial, de natură să altereze una sau mai multe dintre regulile sale 463.
Principiul imutabilităţii a fost introdus în dreptul românesc prin preluarea soluţiei consacrate de

458
A se vedea M.-L. Beucher, op. cit., p. 9.
459
În acest sens, v. V. Moşinschi, op. cit., p. 53.
460
Astfel, încă din anul 1762, în urma unei ordonanţe, părţile într-o convenţie matrimonială erau numai viitorii soţi; ideea
păstrării bunurilor în familie dispăruse de mult; de asemenea, nu se mai putea vorbi nici despre o influenţă covârşitoare a Bisericii
catolice. A se vedea V. Moşinschi, op. cit., p. 54.
461
A se vedea Locré, Recueil complet des travaux préparatoires du code civil, tome XIII, Paris, 1827, p. 453, apud V.
Moşinschi, op. cit., p. 55; M.-L. Beucher, op. cit., p. 12.
462
Convenţiile matrimoniale nu pot fi modificate după celebrarea căsătoriei.
463
Pentru dezvoltări cu privire la sfera actelor interzise de principiul imutabilităţii, v.: M.-L. Beucher, op. cit., p. 26 şi urm.;
H. Geismar, op. cit., p. 22 şi urm.

100
vechiul art. 1395 C. civ. fr.464 Astfel, din dispoziţiile art. 1228 din Codul civil român de la 1864
(care instituia o normă de ordine publică) rezulta că orice convenţie matrimonială făcută după
încheierea căsătoriei este nulă465. De asemenea, în materia regimului dotal, art. 1236 dădea expresie
principiului imutabilităţii, statuând că dota „nu poate fi nici constituită, nici adăogită în timpul
căsătoriei.”466
Sub imperiul Codului civil român de la 1864 era permisă aşadar numai modificarea convenţiei
matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei467, soţii neavând posibilitatea să încheie o astfel de
convenţie pentru prima oară în timpul căsătoriei şi nici să modifice, după celebrarea căsătoriei,
convenţia matrimonială anterioară.
De semnalat însă că spre deosebire de vechiul drept francez, în dreptul nostru regula
imutabilităţii nu era tradiţională, vechile noastre legiuiri necunoscând acest principiu.
Astfel, art. 1609 din Codul Calimach prevedea cu claritate că „tocmelile/alcătuirile căsătoreşti”
(convenţiile matrimoniale, în limbajul codului) puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar şi în
urma celebrării căsătoriei. Această soluţie era admisă şi sub imperiul Legiuirii Caragea, conform
principiilor dreptului roman, deşi niciun text de lege din acest cod nu stipula expres. 468 Din
interpretarea art. 1614 din Codul Calimach se poate deduce că opţiunea redactorilor săi a fost în
favoarea principiului mutabilităţii convenţiilor matrimoniale, din moment ce textul menţionat
prevedea că „alcătuirile căsătoreşti, făcute înaintea cununiei, nu sunt oprite a se preface în vremea
căsătoriei,” însă numai cu respectarea limitelor/condiţionărilor prevăzute în partea finală a
articolului; (spre exemplu, prin modificarea convenţională survenită în timpul căsătoriei nu puteau
fi lezate interesele anumitor categorii de moştenitori ori cele ale creditorilor).

2.3. Critica principiului imutabilităţii469. Imutabilitatea regimului matrimonial a fost supusă

unor vii critici, fiind considerată anacronică în raport cu evoluţia socială, economică, psihologică şi
morală şi catalogată drept „stearpă şi artificială, pentru că suportul ei istoric, temeiul primar al ei a
dispărut.”470
464
Pentru dezvoltări, v.: D. Alexandresco, op. cit., p. 126 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,
vol. III, p. 23 şi urm.
465
Art. 1228 avea următorul conţinut: „Convenţiile matrimoniale vor fi făcute prin tribunal, mai înainte de celebrarea
căsătoriei, sub pedeapsă de nulitate.”
466
Principiul imutabilităţii este reflectat şi de o serie de soluţii jurisprudenţiale. V., spre exemplu, decizia Curţii de Apel
Galaţi, în Dreptul din 1904, nr. 60, p. 490, apud D. Alexandresco, op. cit., p. 127, nota 1, care a statuat următoarele: „Convenţiile
matrimoniale nu pot fi schimbate în timpul căsătoriei, însă părţile pot face convenţii posterioare relative la modul de plată al dotei,
destul este ca printr’însele să nu se violeze principiul imutabilităţii convenţiunilor matrimoniale.”
467
Pentru dezvoltări cu privire la schimbările ce puteau fi aduse convenţiilor matrimoniale între data contractului şi momentul
celebrării căsătoriei, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 139 şi urm.
468
În acest sens, v. D. Alexandresco, op. cit., p. 117, nota 1.
469
Pentru dezvoltări, v.: V. Moşinschi, op. cit., p. 93 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol.
III, p. 24 unde se arată, printre alte inconveniente ale imutabilităţii, că „Situaţia averii şi circumstanţele de fapt pot varia foarte mult
în timpul căsătoriei, şi se întâmplă foarte adesea ca regimul primitiv să nu se mai potrivească deloc la un moment dat cu nevoile şi
interesele reale ale soţilor şi ale familiei.”
470
A se vedea V. Moşinschi, op. cit., p. 118. În ciuda numeroaselor critici formulate, au existat însă şi autori care, deşi au

101
 Argumentul constând în prohibiţia donaţiilor între soţi şi-a pierdut în timp orice semnificaţie,
deoarece în dreptul modern donaţiile între soţi sunt permise, cu precizarea că sunt revocabile. Este
adevărat că revocabilitatea donaţiilor între soţi ar putea fi înlăturată pe cale indirectă, dacă s-ar
permite soţilor să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei, căci o asemenea convenţie ar
putea deghiza o donaţie irevocabilă. Acesta este însă un pericol relativ mic, care n-ar putea justifica
o regulă exorbitantă, aşa cum este cea a imutabilităţii regimului matrimonial 471.
Pe de altă parte, în timp, rolul părinţilor şi al dotei a suferit un serios declin; interesul părinţilor
sau al donatorilor nu trebuie să prevaleze asupra interesului soţilor de a modifica regimul
matrimonial, pentru a-l adapta vieţii lor de familie.
Nici pretinsa influenţă de care unul dintre soţi ar putea abuza pentru a obţine anumite avantaje,
pe calea modificării regimului matrimonial, nu este un argument decisiv, pentru că donaţiile între
soţi sunt permise şi totodată sunt esenţialmente revocabile. Sau, într-o formulare extrem de plastică,
această protecţie este de altminteri „imposibilă în practică, deoarece nu se poate restabili prin
dispoziţii legale o voinţă deformată de o stare pasională.”472
Pentru a ocroti interesele terţilor nu trebuie menţinută o instituţie prohibitivă, generatoare de
neajunsuri, respectiv interdicţia modificării regimului matrimonial, ci este suficient să se instituie o
publicitate adecvată şi eficace a modificării regimului matrimonial, susceptibilă să asigure protecţia
terţelor persoane.
În sfârşit, argumentul fondat pe indisolubilitatea căsătoriei şi-a pierdut şi el orice semnificaţie,
nemaiputând fi invocat, în condiţiile în care legislaţiile moderne aveau să reglementeze instituţia
divorţului.
În plus, aplicarea regulii imutabilităţii în toată rigoarea sa era de natură să îngrădească şi
capacitatea soţilor de a încheia anumite contracte între ei, din grija de a nu se ajunge, pe cale
indirectă, la modificarea regimului matrimonial. Astfel, ca o consecinţă a imutabilităţii, în
jurisprudenţa veche s-a decis că societăţile între soţi sunt interzise, deoarece modifică în mod fatal
regimul matrimonial, prin faptul că instituie între soţi o indiviziune în afara contractului de
căsătorie473. De asemenea, era discutabilă posibilitatea soţilor de a încheia între ei un contract de
muncă, soluţie care astăzi nu mai poate fi pusă la îndoială474.

2.4. Introducerea graduală a principiului mutabilităţii controlate. Din moment ce cauzele

admis că fundamentul principiului imutabilităţii a fost într-o anumită măsură afectat, au continuat să susţină că eliminarea acestui
principiu nu constituie o reformă legislativă oportună, având în vedere că avantajele imutabilităţii sunt mult mai importante,
eclipsând inconvenientele sale. V. în acest sens, H. Geismar, op. cit., pp. 220-221.
471
În acest sens, v. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 23.
472
A se vedea V. Moşinschi, op. cit., p. 101.
473
V., în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 25, unde se arată că „Prohibirea
societăţii între soţi e unul din efectele cele mai rele ale principiului imuabilităţii.”
474
V. şi M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 105.

102
care au configurat eşafodajul imutabilităţii nu mai existau, nici acest principiu nu mai putea fi
menţinut, în caz contrar nesocotindu-se regula adaptării dreptului la noile realităţi. În plus,
multiplele dezavantaje pe care principiul imutabilităţii regimului matrimonial le prezenta, prin
conţinut şi efecte, (în primul rând caracterul eminamente static), făceau ca acest principiu să fie
total inadecvat dinamicii societăţii moderne 475. Or, este îndeobşte cunoscut că orice instituţie a
dreptului nu reprezintă decât tiparul juridic în care s-a „turnat” o stare de fapt.
De la o societate „îngheţată” s-a trecut la o societate în pline mutaţii economice, sociale,
psihologice, profesionale etc., care au impus o adaptare corespunzătoare a demersului legislativ.
Astfel, treptat, majoritatea ţărilor au renunţat la principiul imutabilităţii regimului matrimonial 476,
instituind posibilitatea soţilor de a modifica, (fie în mod liber, fie sub un anumit control
judecătoresc), regimul matrimonial aplicabil in concreto, în scopul adaptării acestuia noilor situaţii
patrimoniale sau profesionale, intervenite în timpul căsătoriei477.
La momentul 1974 se putea afirma deja: „Majoritatea legislaţiilor moderne abandonează (...)
principiul imutabilităţii absolute a regimului.”478

Secţiunea a III-a
Modificarea regimului matrimonial în reglementarea
Noului Cod civil român

3.1. Precizări prealabile. Spre deosebire de Codul familiei, care a instituit un regim
matrimonial imperativ şi imutabil, respectiv comunitatea legală de bunuri, încorsetând astfel într-un
tipar unic libertatea soţilor de a-şi organiza aspectele patrimoniale ale vieţii conjugale, la baza
Noului Cod civil a stat o viziune pluralistă şi flexibilă de reglementare. De la intrarea în vigoare a
Noului Cod, soţii au nu doar posibilitatea de a alege, din evantaiul pus la dispoziţie de legiuitor,
regimul matrimonial care corespunde cel mai bine nevoilor, aspiraţiilor, intereselor pecuniare etc.,
ci, mai mult, ori de câte ori regimul originar se va dovedi depăşit de noile realităţi patrimoniale şi
profesionale, acesta va putea fi modificat sau chiar înlocuit.

475
Unul din principalele neajunsuri învederate cu deplin temei în literatura de specialitate consta în “contradicţia care există
între rigiditatea unui regim declarat imuabil şi aplicaţiunea lui îndelungată în timp, care îl poate face impropriu, din moment ce viaţa
înseamnă o necontenită prefacere şi o neîncetată mişcare.” A se vedea V. Moşinschi, op. cit., pp. 107-108.
476
Regulă ce prevalase mult timp în zonele de influenţă a dreptului francez şi a celui spaniol.
477
De notat că principiul mutabilităţii nu este totuşi o creaţie modernă, fiind apanajul drepturilor germanice (în special
Germania, Austria, Elveţia, Turcia). În acest sens, v. UINL, CD, Partie générale, cap. IV, p. 428. Astfel, art. 1432 BGB, intrat în
vigoare în anul 1900, prevedea că „soţii pot, chiar în urma încheierii căsătoriei, să dizolve sau să schimbe regimul bunurilor lor.” În
acelaşi sens erau şi dispoziţiile art. 179 din Codul civil elveţian de la 1907. Pentru argumentele invocate în favoarea principiului
mutabilităţii cuprinse în Expunerile de motive ale celor două coduri, v. V. Moşinschi, op. cit., 170, mutabilitatea absolută instituită de
Codul civil german reprezentând, în opinia acestui autor, „triumful liberalismului şi al individualismului.” ( Ibidem, p. 171). Este
important de amintit în acest context că principiul mutabilităţii relative era reglementat şi în Codul civil Carol al II-lea.
478
J. Patarin, I. Zajtay, Le régime matrimonial légal dans les législations contemporaines, (Travaux et recherches de l’Institut
de Droit Comparé de Paris), Ed. A. Pedone, Paris, 1974, p. 23.

103
 Noul Cod civil consacră, aşadar, principiul mutabilităţii regimului matrimonial, condiţiile de
modificare şi efectele fiind reglementate în cadrul Secţiunii a 5-a din Capitolul VI „Drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale soţilor” al Titlului II „Căsătoria” - Cartea a II-a „Despre familie”. 479
După modelul altor reglementări în materie, (spre exemplu, art. 1396 şi art. 1397 C. civ. fr.),
legiuitorul român trasează o distincţie netă între modificarea convenţiei matrimoniale (art. 336) şi
modificarea regimului matrimonial (art. 369).
Astfel, potrivit art. 336, convenţia matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea
căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 330 480 şi art. 332481. Totodată, pentru
opozabilitate faţă de terţi, trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de art. 334 şi 335
pentru orice convenţie matrimonială. În schimb, conform art. 369 alin. (1), „După cel puţin un an
de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial
existent (…) ori să îl modifice…” (s.n.).
Aşadar, delimitarea celor două instituţii juridice are la bază reperul temporal dat de momentul
celebrării căsătoriei. În urma unei lecturi superficiale a prevederilor evocate, criteriul legal extras
din interpretarea sistematică a textelor poate părea insuficient şi neconvingător. În fond şi înlocuirea
sau, după caz, modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei implică încheierea unei
convenţii matrimoniale care anihilează, total sau parţial, efectele convenţiei matrimoniale
primitive482, deci şi în timpul căsătoriei s-ar putea vorbi tot de o modificare a convenţiei
matrimoniale.
La o analiză profundă, această posibilă obiecţie îşi dezvăluie inconsistenţa. Astfel, înainte de
încheierea căsătoriei nu există încă un regim matrimonial aplicabil, întrucât, potrivit art. 330 alin.
(2), „Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data
încheierii căsătoriei.” Din caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale în raport cu instituţia
căsătoriei, rezultă postulatul că nu există regim matrimonial în afara căsătoriei. Prin urmare, înainte
de încheierea căsătoriei vorbim de modificarea convenţiei matrimoniale, pe când în timpul
căsătoriei se modifică sau, după caz, se înlocuieşte însuşi regimul matrimonial care a produs până
atunci efecte, guvernând relaţiile patrimoniale ale soţilor.
Delimitarea celor două instituţii juridice analizate poate fi surprinsă şi dintr-o altă perspectivă.
Astfel, în vreme ce modificarea convenţiei matrimoniale înainte de căsătorie presupune prezenţa

479
Pentru o prezentare de ansamblu a soluţiilor legislative configurate de Noul Cod civil român în materia modificării
regimului matrimonial, v. şi M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 352 şi urm.
480
Înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură
autentică, specială şi având conţinut predeterminat.
481
Potrivit art. 332, „(1) Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile
legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. (2) De asemenea, convenţia matrimonială nu
poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.”
482
Conform art. 369 alin. (1) in fine, înlocuirea sau, după caz, modificarea regimului matrimonial trebuie să respecte
condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.

104
tuturor celor care au participat la încheierea ei (a viitorilor soţi, dar şi, după caz, a terţilor care au
făcut donaţii, potrivit principiului simetriei actelor juridice), modificarea regimului matrimonial în
timpul căsătoriei se realizează doar cu acordul soţilor.
Modificarea regimului matrimonial nu-şi are însă izvorul doar în convenţia părţilor, ci, cu
respectarea anumitor condiţii, instanţa judecătorească, la cererea unuia dintre soţi, poate dispune
trecerea de la un regim de comunitate de bunuri la regimul separaţiei. Este distincţia pe care Noul
Cod civil o face între modificarea convenţională (art. 369) şi cea judiciară a regimului matrimonial
(art. 370 - art. 372), instituţii ale căror particularităţi vom încerca să le surprindem în cele ce
urmează.

3.2. Modificarea convenţională. A. Sediul materiei. Modificarea convenţională a regimului

matrimonial este reglementată de art. 369 NCC, dispoziţie care are următorul conţinut: „(1) După
cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul
matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale. (2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi
361 sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de
aceste împrejurări pe altă cale. (4) Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de
excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda
intereselor lor.”483
Fără a pătrunde, deocamdată, în substanţa reglementării mai sus citate, din analiza preliminară a
textului se poate desprinde concepţia flexibilă care guvernează materia modificării regimului
matrimonial, în condiţiile în care, după trecerea unui an de la încheierea căsătoriei, modificarea este
posibilă printr-un simplu act notarial, fără vreo altă formalitate sau procedură judiciară de
omologare.
Pentru a avea o imagine fidelă şi completă a fizionomiei acestei instituţii juridice, vom examina
în continuare condiţiile de fond, condiţiile de formă şi de publicitate pentru modificarea regimului

483
Potrivit art. 37 LPA, „Dispoziţiile art. 369 din Codul civil privind modificarea convenţională a regimului matrimonial sunt
aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil.” Prin urmare, şi soţii căsătoriţi sub imperiul regimului
comunităţii legale, reglementat de Codul familiei, pot încheia o convenţie matrimonială în formă autentică notarială prin care să
opteze fie pentru regimul comunităţii convenţionale, fie pentru separaţia de bunuri. Întrucât trimiterea este în bloc la dispoziţiile art.
369, fără nicio excepţie, ar însemna că şi în cazul căsătoriilor în fiinţă la data de 1 octombrie 2011 ar trebui verificată şi îndeplinită
condiţia specială de fond, şi anume ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puţin un an. Pentru această interpretare, v.
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2011, p. 132. În opinia noastră, dispoziţia tranzitorie privind modificarea convenţională a regimului matrimonial s-ar fi
impus a fi de imediată aplicare, întrucât, în cazul căsătoriilor încheiate sub imperiul Codului familiei, ope legis raporturile
patrimoniale dintre soţi erau guvernate de regimul unic al comunităţii legale de bunuri, care excludea orice opţiune a viitorilor soţi.
Prin urmare, apreciem că în cazul acestor cupluri raţiunea termenului de 1 an nu subzistă.

105
matrimonial, precum şi efectele modificării convenţionale a regimului matrimonial.
B. Condiţii de fond. Modificarea directă a regimului matrimonial în timpul căsătoriei necesită
încheierea unei convenţii matrimoniale prin care fie se înlocuieşte regimul matrimonial sub
imperiul căruia soţii s-au căsătorit, (indiferent de sorgintea legală 484 sau convenţională a acestuia),
fie se aduc anumite modificări în cadrul aceluiaşi regim matrimonial (spre exemplu: în cadrul
regimului comunităţii convenţionale, soţii adaugă ori, după caz, elimină clauza de preciput; se
abandonează comunitatea convenţională extinsă în favoarea celei reduse etc.).
Având natura unui act juridic de formaţie bilaterală, convenţia matrimonială prin care se
modifică sau se înlocuieşte regimul matrimonial trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale
de validitate ale contractelor. Unele precizări se impun a fi făcute în privinţa capacităţii şi a
consimţământului.
Indubitabil, ca şi în dreptul comun, la momentul încheierii convenţiei matrimoniale soţii trebuie
să fie capabili. În condiţiile în care, potrivit art. 39 alin. (1) NCC, minorul care s-a căsătorit
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, el poate încheia singur o asemenea convenţie
matrimonială de modificare a regimului matrimonial, chiar dacă la acest moment nu a împlinit încă
vârsta de 18 ani485. În schimb, potrivit art. 337 alin. (1) NCC, înainte de celebrarea căsătoriei
“minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială
numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.” (s.n.). Soluţia
este cât se poate de firească: minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu numai prin
căsătorie, până la momentul celebrării căsătoriei având doar capacitate restrânsă de exerciţiu.
Consimţământul soţilor la momentul încheierii convenţiei de modificare trebuie să fie liber şi
neviciat. În această materie s-ar putea reţine de foarte multe ori în practică vicierea
consimţământului prin dol sub forma captaţiei. Astfel, unul dintre soţi (S1), profitând de influenţa
pe care a obţinut-o în timpul căsătoriei asupra celuilalt (S2), îl determină pe acesta din urmă să
accepte o modificare sau, după caz, o înlocuire a regimului matrimonial care îl favorizează în
totalitate pe S1, din perspectiva avantajelor de ordin pecuniar pe care ar urma să le obţină.
În ipoteza în care înainte de celebrarea căsătoriei s-a încheiat o convenţie matrimonială la care
au fost părţi şi alte persoane decât viitorii soţi, consimţământul acestor persoane nu este necesar la
modificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei 486. Astfel, în vreme ce art. 369 alin. (1) se
referă expres la „soţii” care pot să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei, din

484
Spre exemplu, unul din soţi se lansează într-o activitate comercială care implică un mare risc profesional, moment la care
soţii hotărăsc să treacă de la regimul comunităţii legale de bunuri (care a guvernat până atunci raporturile lor patrimoniale) la regimul
separaţiei de bunuri, pentru a-l proteja astfel pe soţul neprofesionist de o eventuală insolvabilitate a celuilalt.
485
Spre exemplu, la data celebrării căsătoriei unul dintre viitorii soţi are 16 ani şi 8 luni, iar la momentul încheierii convenţiei
matrimoniale de modificare are 17 ani şi 9 luni. Reamintim, în acest context, că prin dispoziţiile art. 272 alin. (2) NCC s-a instituit o
capacitate matrimonială specială, minorul putându-se căsători de la împlinirea vârstei de 16 ani, cu îndeplinirea anumitor condiţii.
486
Pentru aceeaşi soluţie sub imperiul reglementării franceze în materie, v. Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 174.

106
coroborarea dispoziţiilor art. 336 şi ale art. 330 alin. (1), rezultă că în situaţia în care convenţia
matrimonială se modifică înainte de celebrarea căsătoriei este necesar „consimţământul tuturor
părţilor”.
Depărtându-se de reglementarea în materie din cuprinsul Codului civil francez, legiuitorul
român a instituit o singură condiţie specială de fond pentru modificarea convenţională a regimului
matrimonial în timpul căsătoriei, şi anume ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puţin un
an. Raţiunea unui asemenea termen este aceea de a preveni modificările capricioase 487, soţii având
astfel la dispoziţie o perioadă de reflecţie în cadrul căreia să descopere atât „atuurile”, cât şi
punctele vulnerabile ale regimului matrimonial sub imperiul căruia s-au căsătorit.
După împlinirea termenului de un an de la data celebrării căsătoriei, potrivit alin. (1) al art. 369,
soţii pot modifica sau, după caz, înlocui regimul matrimonial „ori de câte ori doresc”. Prin urmare,
acest interval minimal de un an trebuie respectat doar la prima modificare/înlocuire 488 care survine
în timpul căsătoriei, în cazul modificărilor ulterioare soţii nemaifiind ţinuţi să aştepte trecerea unui
an de la data modificării precedente.
Ne punem întrebarea, în acest context, dacă nu ar fi fost mai indicată preluarea soluţiei din
cuprinsul Codului civil francez, care nu permite modificarea sau, după caz, schimbarea regimului
matrimonial decât după trecerea a doi ani de la data modificării/înlocuirii precedente, indiferent de
numărul acestora. Desigur, s-ar putea susţine că reglementarea română în materie se caracterizează
prin flexibilitate, permiţând soţilor ca după trecerea unui an de la încheierea căsătoriei să-şi
reconfigureze regimul matrimonial ori de câte ori doresc, pentru a-l adapta noilor realităţi
patrimoniale, profesionale etc. Semnalăm însă că în practică această flexibilitate a normei juridice
ar putea fi de multe ori speculată, existând riscul ca mutabilitatea regimului matrimonial să
degenereze în instabilitate, fiind denaturată astfel generoasa intenţie de reglementare489.
De precizat că redactorii Noului Cod civil nu au preluat cea de-a doua condiţie specială de fond
prevăzută de art. 1397 alin. (1) C. civ. fr., respectiv ca modificarea regimului matrimonial să fie în
conformitate cu „interesul familiei”. Fiind o noţiune cu un conţinut variabil şi dificil de trasat,
împrejurare de natură să genereze numeroase dificultăţi practice, apreciem că opţiunea redactorilor
Noului Cod de a nu prelua această condiţie a fost una inspirată.
Din perspectiva condiţiilor de fond speciale, se poate constata că reglementarea română în
materia modificării regimului matrimonial este mult mai flexibilă decât cea din dreptul francez, dar

487
În acest sens, dar cu referire la termenul de 2 ani din cuprinsul reglementării franceze, v. şi M. Avram, Consideraţii… loc.
cit., p. 106.
488
Brevitatis causa, în continuarea expunerii, în lipsa unei precizări exprese vom utiliza termenul „modificare” într-un sens
larg, desemnând atât modificarea propriu-zisă, cât şi înlocuirea regimului matrimonial. De altfel, acest înţeles extins este utilizat şi în
denumirea Secţiunii a 5-a dedicată modificării regimului matrimonial.
489
Tendinţa de a recurge la modificări capricioase ar putea fi totuşi temperată în practică prin costurile pe care această
operaţiune le presupune, având în vedere că trebuie respectată forma autentică notarială.

107
mai restrictivă decât cea din Codul civil al provinciei Québec, care nu prevede nici măcar condiţia
unui termen de la data încheierii căsătoriei.
Înainte de a trece la analiza condiţiilor de formă, o precizare se impune în privinţa limitelor
modificării regimului matrimonial. La modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei
trebuie să se ţină seama de limitele impuse convenţiei matrimoniale. Astfel, în ceea ce priveşte
obiectul convenţiei matrimoniale modificatoare, este necesar a fi avute în vedere dispoziţiile art.
332 alin. (1) care statuează că „Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea
nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume
prevăzute de lege” şi, de asemenea, prevederile art. 312 alin. (2), potrivit cărora, “Indiferent de
regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu
se prevede altfel.”490
Reamintim că din perspectiva obiectului convenţiei matrimoniale, Noul Cod civil a adoptat o
concepţie restrictivă, (detaşându-se astfel de ambele lui surse de inspiraţie, atât Codul civil francez,
cât şi Codul civil al provinciei Québec), sub imperiul noii reglementări soţii neavând posibilitatea să
configureze un regim matrimonial propriu, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri ori să
opteze pentru un regim matrimonial de sorginte străină.
C. Condiţii de formă. Ad validitatem, este cerută forma autentică notarială, ca şi pentru
încheierea convenţiei matrimoniale. Un simplu act notarial este însă suficient, fără a fi necesară
recurgerea la o altă formalitate sau procedură judiciară de omologare.
Raţiunile pentru care a fost impusă această condiţie sunt aceleaşi ca pentru actele solemne în
general: protecţia juridică a soţilor care sunt astfel consiliaţi de un profesionist al dreptului, având în
vedere gravitatea şi complexitatea efectelor pe care le poate produce convenţia matrimonială de
modificare a regimului matrimonial.
D. Condiţii de opozabilitate faţă de terţi. Pentru a se asigura opozabilitatea faţă de terţi,
modificarea regimului matrimonial este supusă măsurilor de publicitate, art. 369 alin. (2) NCC
prevăzând că dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Astfel, despre modificarea convenţiei matrimoniale se face menţiune pe actul de căsătorie 491,
precum şi în registrele de publicitate prevăzute de alin. (4) al art. 334 (spre exemplu, dacă unul
dintre soţi este profesionist, după autentificarea convenţiei matrimoniale modificatoare, notarul
490
Sunt avute în vedere acele dispoziţii care dau contur instituţiei regimului primar (imperativ).
491
Precizăm, în acest context, că potrivit Noului Cod civil unul din mecanismele de publicitate a regimului matrimonial îl
constituie menţiunea pe actul de căsătorie – art. 291 alin. (1) teza I. Prin urmare, dacă regimul matrimonial ales iniţial (cel al
comunităţii legale sau oricare din regimurile convenţionale alternative) figurează pe marginea actului de căsătorie, este firesc ca orice
modificare a acestuia survenită în timpul căsătoriei să fie menţionată în cadrul aceluiaşi act. În lipsa acestei menţiuni, s-ar crea falsa
convingere în persoana terţilor interesaţi că soţilor le este în continuare aplicabil regimul matrimonial originar, când în realitate
aceştia au încheiat în timpul căsătoriei o convenţie matrimonială modificatoare. Art. 334 alin. (2), în noua configurare dată de LPA,
prevede expres că notarului public îi incumbă obligaţia ca, după autentificarea convenţiei matrimoniale modificatoare, să expedieze
din oficiu un exemplar al acesteia serviciului de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se putea opera menţiunea
corespunzătoare pe marginea actului de căsătorie.

108
public expediază din oficiu un exemplar al acesteia şi la registrul comerţului).
Din trimiterea pe care art. 369 alin. (2) o face la prevederile art. 334 şi 335, rezultă că potrivit
Noului Cod sunt aplicabile dispoziţiile privind publicitatea convenţiei matrimoniale, astfel încât,
pentru opozabilitate faţă de terţi, modificarea convenţională a regimului matrimonial trebuie să fie
înscrisă în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale. Potrivit art. 4 alin. (1) din
Normele metodologice aprobate prin ordinul ministrului justiţiei nr. 1786C/2011, „În cazul
convenţiei matrimoniale încheiate, modificate sau revocate 492 în timpul căsătoriei, notarul public
care autentifică actul notarial supus înscrierii comunică de îndată în format electronic, în ziua
îndeplinirii procedurii de autentificare a convenţiei matrimoniale, a actului de modificare sau, după
caz, de revocare a acesteia, copia actului juridic şi formularul de înscriere”.
Consecinţa neîndeplinirii formalităţilor de publicitate este aceea că, potrivit art. 335 alin. (1),
care se aplică în mod corespunzător, convenţia matrimonială modificatoare nu poate fi opusă
terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi 493, decât în ipoteza în care terţii au
cunoscut-o pe altă cale494.
Având în vedere că art. 369 alin. (2) trimite în bloc la prevederile art. 335, înseamnă că mutatis
mutandis îşi vor găsi aplicarea şi dispoziţiile alin. (2) al acestui articol, care, în ipoteza modificării
regimului matrimonial, au următoarea semnificaţie: chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate, convenţia matrimonială modificatoare nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele
încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea respectivei convenţii. Soluţia
legislativă evocată este cât se poate de firească, dând satisfacţie principiului stabilităţii circuitului
civil.
În cazul în care prin modificarea regimului matrimonial soţii au urmărit fraudarea intereselor
terţilor, legiuitorul le pune la dispoziţie acestora din urmă două pârghii importante: acţiunea
revocatorie [alin. (3) al art. 369], pe de o parte şi un mijloc defensiv, pe de altă parte, respectiv
posibilitatea invocării oricând, pe cale de excepţie, a inopozabilităţii modificării sau lichidării
regimului matrimonial [alin. (4) al aceluiaşi articol].
Fraudarea intereselor terţilor nu se prezumă însă, ci trebuie dovedită de persoana interesată,
simpla împrejurare a schimbării regimului matrimonial neputând fi interpretată drept o fraudă. Este
492
Considerăm că termenul de “revocare” nu este riguros utilizat. Astfel, dacă aşa-zisa revocare ar interveni în timpul
căsătoriei, în realitate, convenţia de revocare are natura unei modificări a regimului matrimonial, în sensul că soţii convin să
abandoneze regimul convenţional şi să se aplice regimul comunităţii legale de bunuri.
493
Spre exemplu, fără a fi îndeplinite formalităţile de publicitate prescrise de lege, regimul separaţiei de bunuri este înlocuit
cu regimul comunităţii convenţionale extinse, una din clauzele convenţiei matrimoniale condiţionând valabilitatea actelor de
administrare şi de dispoziţie asupra anumitor bunuri de existenţa acordului ambilor soţi – art. 367 lit. a) şi c). Ulterior autentificării
convenţiei modificatoare, unul din soţi dispune singur cu privire la un bun ce intră sub incidenţa clauzei, bun asupra căruia fusese
proprietar exclusiv sub imperiul regimului separaţiei, dar care devenise comun prin efectul modificării regimului. În ipoteza
analizată, actul juridic este valabil, întrucât, în lipsa formalităţilor de publicitate, convenţia matrimonială modificatoare nu este
opozabilă terţilor.
494
Noul Cod civil consacră, aşadar, sistemul publicităţii bazat pe cunoaşterea efectivă a regimului matrimonial de către terţi
(concepţia subiectivă).

109
adevărat că în practică cel mai adesea prejudicierea intereselor creditorilor se produce nu atât prin
înlocuirea în sine a regimului matrimonial, ci mai degrabă prin operaţiunea de lichidare a acestuia –
eventualul partaj fraudulos al bunurilor comune495.
Prin urmare, dacă se dovedeşte că modificarea regimului matrimonial s-a făcut în frauda
intereselor terţilor, modificarea nu este opozabilă acestora, deşi formalităţile de publicitate au fost
îndeplinite.
În acest sens, potrivit alin. (3) al art. 369, „creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie 496 în termen de un an de la data la care au
fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de
aceste împrejurări pe altă cale.” 497 De asemenea, conform art. 369 alin. (4), creditorii pot invoca
oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial.
E. Efectele modificării convenţionale a regimului matrimonial. Între soţi, modificarea produce
efecte, în principiu, de la data încheierii convenţiei în forma autentică notarială.
În ipoteza în care convenţia modificatoare este afectată de o modalitate (termen sau condiţie), în
funcţie de natura modalităţii stipulate, producerea efectelor ar putea fi amânată (în cazul prevederii
unui termen suspensiv498) ori însăşi eficacitatea convenţiei ar sta sub semnul incertitudinii (în cazul
stipulării unei condiţii suspensive499).
Nu am exclude de plano ca în raporturile dintre soţi convenţia modificatoare să poată fi aplicată
şi retroactiv, evident sub rezerva de a nu fi lezate drepturile terţelor persoane. Un argument de text
în sprijinul acestei soluţii ne este oferit de dispoziţiile art. 330 alin. (3) NCC, potrivit cărora
495
Spre exemplu, pentru fraudarea intereselor unui creditor personal al unuia dintre soţi, în urma lichidării regimului
comunităţii de bunuri ca urmare a înlocuirii sale cu regimul separaţiei, în lotul soţului debitor sunt incluse bunuri de o valoare
neînsemnată sau chiar exceptate de la executarea silită, diminuându-se pe această cale, în mod fraudulos, gajul general al
respectivului creditor chirografar.
496
Acţiunea revocatorie este reglementată în Noul Cod civil în art. 1562-1565. Astfel, dacă dovedeşte un prejudiciu,
creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele
prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea
unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul
că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate. Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii. Dacă prin
lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să
cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care,
putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea
cauzelor de preferinţă existente între ei.
Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul
suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii
indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la
publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.
497
De menţionat că în Proiectul Codului civil adoptat de Senat (2004) nu erau instituite mijloace speciale prin care creditorii
puteau face inopozabilă modificarea regimului matrimonial, această lacună de reglementare fiind semnalată în literatura de
specialitate. V., în acest sens, M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 107. Actualul alin. (3) al art. 369 NCC are ca sursă de inspiraţie
art. 438 alin. (3) C. civ. Q., potrivit căruia creditorii, dacă suferă un prejudiciu prin modificarea regimului matrimonial, pot, în termen
de un an de la data la care au luat cunoştinţă de modificările aduse contractului de căsătorie, să declare modificarea inopozabilă faţă
de ei.
498
Astfel, soţii pot prevedea că efectele convenţiei modificatoare se vor produce de la o anumită dată calendaristică, de care
este legată intervenţia certă a unui anumit eveniment.
499
Spre exemplu, se încheie o convenţie matrimonială modificatoare în care se stipulează următoarele: în cazul naşterii unui
copil, regimul separaţiei de bunuri (sub imperiul căruia soţii erau căsătoriţi) este înlocuit cu regimul comunităţii extinse.

110
„Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă,
de la data încheierii ei.” (s.n.). Întrucât norma juridică nu distinge, părţile (soţii) ar putea prevedea
nu doar o dată subsecventă autentificării, ci şi una anterioară acestui moment de la care modificarea
convenţională a regimului matrimonial ar produce efecte. Soluţia ar fi simetrică celei consacrate
expres în materia separaţiei judiciare de bunuri. Astfel, conform art. 371 alin. (2), între soţi efectele
separaţiei se produc retroactiv, nu de la data hotărârii judecătoreşti, ci de la data formulării cererii
sau, cu titlu de excepţie, chiar de la momentul separaţiei în fapt500.
Faţă de terţi, efectele modificării convenţionale se produc în principiu de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate. Având însă în vedere că art. 335 alin. (1) – la care art. 369 alin. (2)
trimite în mod expres – consacră sistemul publicităţii bazat pe cunoaşterea efectivă a regimului
matrimonial de către terţi (concepţia subiectivă), convenţia matrimonială modificatoare va putea fi
opusă terţilor şi dacă aceştia au cunoscut-o pe altă cale501.
În funcţie de amploarea modificărilor, rezultatul poate fi o înlocuire a regimului matrimonial cu
un altul sau modificarea uneia/unora dintre regulile care configurează regimul existent.
Astfel, soţii pot opta pentru o schimbare totală a regimului matrimonial, de exemplu,
abandonând regimul comunităţii în favoarea separaţiei de bunuri, înlocuirea implicând încetarea şi,
după caz, lichidarea regimului matrimonial anterior. Legea nu impune soţilor ca împărţeala
bunurilor comune să se facă odată cu schimbarea regimului sau într-un anumit termen de la data
schimbării502. Trecerea la regimul separaţiei implică întocmirea de către notarul public a unui
inventar al bunurilor mobile proprii care este supus formalităţilor de publicitate a convenţiilor
matrimoniale. Soluţia se desprinde din trimiterea pe care alin. (2) al art. 369 o face la dispoziţiile
art. 361.
În situaţia în care se trece de la regimul separaţiei de bunuri la un regim de comunitate (legală
sau convenţională), de regulă nu se ridică asemenea probleme complicate legate de lichidarea
regimului matrimonial: neexistând în principiu bunuri comune nu există partaj, fiecare din soţi
conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii. Totuşi, chiar şi în cazul acestui regim
individualist, viaţa în comun determină o coeziune patrimonială mai mult sau mai puţin pronunţată,

500
Deşi cu incidenţă în planul raporturilor de drept internaţional privat, merită a fi evocate în acest context dispoziţiile art.
2596 alin. (2) NCC, care oferă soţilor posibilitatea de a conveni o aplicare retroactivă a noii legi comune (este vorba de legea comună
a noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii), sub rezerva de a nu fi afectate drepturile/interesele legitime ale terţelor persoane.
501
Spre exemplu, înainte de încheierea unui anumit act juridic, soţii îl informează pe terţul co-contractant despre existenţa
convenţiei matrimoniale modificatoare, indicându-i elementele patrimoniale relevante asupra actului preconizat.
502
Soluţia poate fi desprinsă şi din împrejurarea că, spre deosebire de art. 370 alin. (2) din materia separaţiei judiciare, art.
369 nu trimite şi la dispoziţiile art. 357 „Lichidarea comunităţii. Partajul”. Prin urmare, în cazul modificării convenţionale a
regimului matrimonial, partajul bunurilor comune are un caracter facultativ. Legiuitorul român nu a urmat aşadar modelul francez,
art. 1397 alin. (1) teza a II-a C. civ. fr. prevăzând că sub sancţiunea nulităţii, actul notarial trebuie să cuprindă lichidarea regimului
matrimonial modificat, dacă aceasta este necesară. Apreciem că preluarea acestei soluţii legislative ar fi fost indicată, având în vedere
că în anumite situaţii (spre exemplu, numeroase modificări/înlocuiri succesive ale regimului matrimonial) lichidarea s-ar dovedi utilă,
atât în raporturile dintre soţi (prin rezolvarea multiplelor „ecuaţii” de natură patrimonială), dar mai ales din perspectiva terţelor
persoane.

111
nefiind exclusă nici în cadrul separaţiei existenţa unor bunuri în coproprietate, care pot fi supuse
împărţelii.
În ipoteza în care se menţine regimul comunităţii, dar se modifică doar întinderea comunităţii -
în sensul restrângerii sau al extinderii - nu este necesară lichidarea regimului matrimonial anterior.
Pe de altă parte, soţii pot opta pentru o reconfigurare parţială a regimului matrimonial, în sensul că,
în condiţiile art. 367 NCC, pot să modifice doar regimul unuia sau al anumitor bunuri, regulile
referitoare la gestiunea bunurilor sau cele care privesc lichidarea regimului matrimonial.
O problemă spinoasă legată de modificarea convenţională a regimului matrimonial, care nu a
primit o rezolvare unitară în literatura de specialitate, este aceea de a stabili în ce măsură donaţiile
făcute prin convenţie matrimonială sunt afectate de modificarea ulterioară a regimului
matrimonial503.
În acest sens, se disting două ipoteze:
- donaţiile făcute între viitorii soţi sau între soţi cu ocazia încheierii convenţiei matrimoniale. În
general, se poate considera că aceste donaţii nu sunt ipso facto afectate prin schimbarea regimului
matrimonial504, fiind astfel necesară o prevedere specială în convenţia modificatoare. De altfel, este
aplicabilă regula potrivit căreia donaţiile dintre soţi sunt revocabile – art. 1031 NCC 505;
- donaţiile făcute de un terţ soţilor. Acestea nu sunt revocabile prin schimbarea regimului
matrimonial506.
Discutabilă este valabilitatea clauzei prin care terţul subordonează menţinerea donaţiei de
condiţia ca soţii să nu modifice regimul matrimonial 507. Neîndoielnic, această clauză creează o
presiune puternică asupra soţilor donatari de natură să-i împiedice să recurgă la modificarea
regimului matrimonial, de teamă să nu piardă beneficiul liberalităţii consimţite de terţa persoană.
Din această perspectivă, clauza ar putea fi privită ca ilicită, aducând atingere unui principiu de
ordine publică – principiul mutabilităţii regimurilor matrimoniale. Pe de altă parte, însă, se poate
invoca dreptul terţilor de a decide în mod liber, într-un perimetru destul de larg, cu privire la soarta
bunurilor donate. Iar stipularea unei asemenea clauze nu ar avea în sine nimic ilicit, respectiva
clauză îmbrăcând doar haina juridică a unei condiţii rezolutorii – potestativă din partea donatarilor
sau, după caz, mixtă, în funcţie de beneficiarul donaţiei (ambii soţi ori doar unul din ei) –
compatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor508.
503
În sensul că interesul acestei controversate probleme de drept se localizează la nivel ştiinţific, în condiţiile în care în
practică aceste donaţii au devenit rare, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 99.
504
Pentru o decizie de speţă în acest sens extrasă din jurisprudenţa franceză, v. Cass. civ. 1re, 29 octombrie 1974, apud Fr.
Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 177.
505
Potrivit acestui text, „Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.”
506
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 191.
507
Pentru argumentele pro şi contra avansate în doctrina franceză, v. Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 191-192, autorii
apreciind că soţii pot totuşi imagina diverse modalităţi de schimbare a regimului matrimonial, susceptibile să menajeze, în privinţa
bunurilor donate, voinţa terţului donator.
508
Pentru dezvoltări referitoare la principiul irevocabilităţii donaţiilor şi o analiză detaliată a clauzelor

112
 Tot astfel, se poate discuta dacă donaţia făcută de un terţ se mai menţine, în condiţiile în care
acesta a făcut donaţia în considerarea unui anumit regim matrimonial, pe care ulterior soţii îl
înlocuiesc cu un altul. De exemplu, donaţia a fost făcută femeii, în considerarea faptului că regimul
matrimonial ales iniţial era cel al separaţiei de bunuri, iar soţia fiind casnică, în eventualitatea
desfacerii căsătoriei nu ar fi rămas cu nimic. Dacă ulterior soţii trec la un regim comunitar, care ar
permite femeii, pe calea împărţelii bunurilor comune, să obţină o parte din bunurile dobândite în
timpul căsătoriei, atunci se poate discuta dacă, după modificarea regimului, se mai justifică
menţinerea donaţiei, având în vedere cauza impulsivă şi determinantă a acestei donaţii 509.

3.3. Modificarea judiciară510. A. Preliminarii. Art. 370-372 NCC român reglementează

modificarea judiciară a regimului comunităţii de bunuri, sursa de inspiraţie a acestor texte
constituind-o dispoziţiile art. 488-491 C. civ. Q.
După cum vom arăta, instituirea judiciară a regimului separaţiei de bunuri are ca efect încetarea
regimului comunităţii care până la acel moment guverna raporturile patrimoniale dintre soţi şi
aplicarea regimului separaţiei, astfel cum acesta este configurat de dispoziţiile art. 360-365 NCC.
Separaţia de bunuri îşi poate găsi aşadar temeiul nu doar în convenţia matrimonială, (prin care se
activează regimul matrimonial alternativ al separaţiei de bunuri), ci şi în hotărârea judecătorească.
Nu se poate vorbi însă de existenţa a două regimuri de separaţie de bunuri 511, în funcţie de originea
judiciară sau convenţională a regimului, căci în ambele ipoteze îşi găsesc aplicarea aceleaşi reguli,
prevăzute de art. 360-365.
Vom examina în cele ce urmează condiţiile modificării judiciare, precum şi efectele pe care le
generează această măsură atât între soţi, cât şi faţă de terţi.
B. Condiţii. Potrivit art. 370 alin. (1) NCC, „Dacă regimul matrimonial al soţilor este cel al
comunităţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia
de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale
familiei.”
Prin aceste dispoziţii se reglementează posibilitatea unei modificări 512 judiciare a regimului
incompatibile/compatibile cu acest principiu, v., spre exemplu: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a II-a
actualizată şi completată, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, pp. 141-145; I. Dogaru (coord.), Drept civil. Teoria generală a actelor cu
titlu gratuit, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 234-241. Pentru o analiză privitoare la valabilitatea donaţiei în funcţie de felul
condiţiei care o afectează, v. D.N. Theohari, Liberalităţi afectate de termen, condiţie şi sarcină, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp.
36-59.
509
Exemplul evocat este preluat din M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 359.
510
Pentru analiza reglementărilor privind modificarea judiciară în fizionomia conturată de dispoziţiile Noului Cod civil, v. şi
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 359-362.
511
În acest sens, autorul de drept francez Nast afirma că „originea separaţiei de bunuri este atât judiciară, cât şi convenţională;
dar aceasta nu înseamnă existenţa a două regimuri de separaţie de bunuri, căci nu există decât o singură reglementare.” – apud H.
Geismar, op. cit., p. 100.
512
Pentru rigoare, se impune precizarea că deşi denumirea marginală a &2. (care grupează în structura sa normativă art. 370-
372) este „Modificarea judiciară”, în realitate este vorba de o veritabilă schimbare/înlocuire a regimului comunităţii cu acela al
separaţiei de bunuri.

113
comunităţii, (indiferent de sorgintea legală sau convenţională a acestuia), la cererea unuia dintre
soţi, constând în instituirea unui regim de separaţie de bunuri, care îşi va avea temeiul în hotărârea
judecătorească.
Noţiunea de „interese patrimoniale ale familiei” este o noţiune cu un conţinut variabil, ale cărei
contururi sunt trasate de instanţa de judecată de la caz la caz, în baza unei aprecieri suverane, ţinând
seama de circumstanţele particulare ale cauzei, de nivelul de trai şi condiţiile materiale ale soţilor
etc. Indubitabil, interesul familiei nu se rezumă la o însumare matematică a intereselor individuale
ale fiecărui membru al familiei şi nici la interesul egoist al unuia dintre soţi. Spre exemplu, se poate
considera că este îndeplinită condiţia prevăzută în ipoteza normativă a textului dacă un soţ este
risipitor, punându-se în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile privind suportarea cheltuielilor
căsniciei.
Pentru a dispune măsura separaţiei de bunuri, instanţa trebuie să stabilească în prealabil şi
existenţa unei legături de cauzalitate între actele săvârşite de unul dintre soţi şi starea de pericol pe
care aceste acte o generează. Nu este neapărat necesar ca efectul grav şi dăunător să se fi produs
deja, finalitatea edictării acestei dispoziţii de protecţie fiind evitarea unei stări de pericol. Astfel, se
poate admite că incidenţa textului este atrasă şi atunci când pericolul este iminent sau, cel puţin,
este foarte probabil să se producă într-un viitor apropiat.
Din trimiterea pe care alin. (2) al art. 370 o face la dispoziţiile art. 357, rezultă că instituirea
judiciară a regimului separaţiei de bunuri este precedată de lichidarea regimului comunităţii. Prin
aceasta, modificarea judiciară a comunităţii de bunuri, dispusă în condiţiile art. 370 alin. (1), se
deosebeşte de simpla împărţeală judiciară a bunurilor în timpul căsătoriei, care potrivit art. 358 alin.
(4) nu implică şi încetarea regimului comunităţii, acesta subzistând „chiar dacă toate bunurile
comune au fost împărţite.”
Instituirea judiciară a regimului separaţiei implică şi întocmirea unui inventar al bunurilor
mobile proprii care este supus formalităţilor de publicitate a convenţiilor matrimoniale. Soluţia se
desprinde din trimiterea pe care alin. (3) al art. 370 o face la dispoziţiile art. 361. Nu rezultă însă din
text dacă, prin aceeaşi hotărâre judecătorească, instanţa ia act şi de inventarul bunurilor mobile sau
dacă inventarul va fi întocmit separat de notarul public, la cererea soţilor. Cea mai simplă soluţie ar
fi aceea ca, prin hotărârea judecătorească, instanţa să ia act şi de inventar, avantajele practice fiind
incontestabile, inclusiv din perspectiva evitării unor costuri inutile.
C. Efectele modificării judiciare. În ceea ce priveşte efectele schimbării judiciare în raporturile
dintre soţi, au incidenţă dispoziţiile art. 371 alin. (1), potrivit cărora „Separaţia de bunuri pronunţată
de către instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se aplică regimul
matrimonial prevăzut la art. 360-365.”

114
 Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, între soţi, efectele separaţiei se produc retroactiv, nu de la
data hotărârii judecătoreşti, ci de la data formulării cererii sau, cu titlu de excepţie, chiar de la
momentul separaţiei în fapt, atunci când instanţa, la cererea oricăruia dintre ei, dispune în acest
sens.
Măsura trecerii la separaţia de bunuri este una definitivă 513, nefiind prevăzută posibilitatea
pentru soţi de a cere instanţei modificarea ulterioară a măsurii şi deci revenirea la regimul
comunităţii, atunci când împrejurările care au determinat-o nu mai subzistă. Dar, în condiţiile în
care art. 369 alin. (1) are în vedere înlocuirea convenţională a regimului matrimonial existent cu un
alt regim, fără să distingă după cum temeiul regimului matrimonial înlocuit este legal, convenţional
sau judiciar, se poate deduce că nu există niciun impediment legal pentru soţi de a schimba ulterior
pe cale convenţională, (de exemplu, în vederea reinstituirii comunităţii de bunuri), regimul
separaţiei ce are ca izvor hotărârea judecătorească.
În privinţa efectelor faţă de terţi a schimbării judiciare a comunităţii de bunuri trebuie observate
dispoziţiile art. 370 alin. (3) şi ale art. 372 NCC.
În primul rând, pentru a se asigura opozabilitatea faţă de terţi a modificării judiciare a
regimului matrimonial, alin. (3) al art. 370 prevede că se aplică în mod corespunzător dispoziţiile:
- art. 291, ceea ce înseamnă că despre această schimbare judiciară se va face menţiune pe actul
de căsătorie;
- art. 334 privind înscrierea acestei modificări în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale, precum şi în celelalte registre de publicitate514;
- art. 335 - Prin aplicarea în mod corespunzător a acestui text, înseamnă că hotărârea
judecătorească prin care s-a instituit regimul separaţiei de bunuri nu poate fi opusă terţilor decât
dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-
o pe altă cale. De asemenea, separaţia de bunuri instituită prin hotărâre judecătorească nu poate fi
opusă terţilor cu privire la actele încheiate cu oricare dintre soţi înainte de modificarea judiciară
regimului matrimonial.
În al doilea rând, din ipoteza alin. (1) al art. 372 rezultă că dreptul de a cere separaţia de bunuri
este un drept personal al soţilor. Astfel, având în vedere şi caracterul motivelor care pot justifica o
asemenea măsură (interesele familiei), este firesc ca titularii unei asemenea acţiuni să nu fie

513
Spre deosebire de măsura temporară a limitării judiciare a puterilor unuia dintre soţi, care intră în structura regimului
primar. Astfel, potrivit art. 316 alin. (1) NCC, „în mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în
pericol grav interesele familiei”, la cererea celuilalt soţ instanţa de tutelă poate dispune această măsură pe o perioadă determinată,
care nu poate depăşi doi ani, în această durată fiind incluse şi eventuale prelungiri.
514
Din coroborarea prevederilor art. 370 alin. (3) cu cele ale art. 334 alin. (2) NCC, se poate deduce obligaţia instanţei de a
comunica din oficiu hotărârea judecătorească de modificare a regimului matrimonial serviciului de stare civilă unde s-a celebrat
căsătoria, pentru a se opera menţiunea pe marginea actului de căsătorie, precum şi registrelor la care se face referire în ipoteza
normativă a alin. (2) al art. 334. Desigur, în baza art. 334 alin. (3), oricare dintre soţi are dreptul de a solicita îndeplinirea
formalităţilor de publicitate.

115
creditorii soţilor, aceştia putând doar interveni în cauză pentru a contracara eventuale înţelegeri
frauduloase ale soţilor.
În al treilea rând, potrivit alin. (2) al art. 372, „Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplică în
mod corespunzător.” Astfel, în măsura în care terţii au fost prejudiciaţi prin instituirea regimului
separaţiei de bunuri, ei au la îndemână acţiunea revocatorie pe care o pot exercita în termen de un
an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de la data la care
au luat cunoştinţă mai înainte de hotărârea judecătorească prin care s-a instituit separaţia de bunuri.
Deşi textul nu prevede expres, dacă avem în vedere raţiunea edictării acestei norme de protecţie, în
opinia noastră, soluţia care se impune este în sensul că în ipoteza în care creditorii au recurs la
instituţia procesuală a intervenţiei, în temeiul art. 372 alin. (1) in fine, ei nu mai au la îndemână
acţiunea revocatorie. Cel puţin două argumente vin să susţină această interpretare pe care o
propunem. Astfel, pe de o parte, intervenind în proces creditorii au posibilitatea să împiedice
trecerea pe cale judiciară la regimul separaţiei de bunuri (dacă reuşesc să facă dovada prejudiciului
pe care l-ar suporta, precum şi a legăturii de cauzalitate) ori să contracareze un eventual partaj
fraudulos al bunurilor comune ale soţilor. Pe de altă parte, prin admiterea cererii de intervenţie
creditorul devine parte în proces, una din consecinţele acestei calităţi procesuale fiind aceea că
hotărârea pronunţată în cauză îi va fi şi lui opozabilă 515. În aceste condiţii, a admite posibilitatea
promovării ulterioare de către creditorul intervenient a unei acţiuni revocatorii ar însemna
nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în cauză.
In fine, potrivit dispoziţiilor art. 369 alin. (4) – la care trimite în mod expres art. 372 alin. (2) –,
pe cale de excepţie, creditorii pot să invoce oricând inopozabilitatea noului regim al separaţiei de
bunuri, respectiv inopozabilitatea lichidării regimului comunităţii de bunuri, dacă dovedesc că
schimbarea sau lichidarea judiciară a regimului matrimonial s-a făcut în frauda intereselor lor. Şi în
această ipoteză, pentru considerentele mai sus învederate, apreciem că inopozabilitatea va fi putea fi
invocată cu succes doar de către acei creditori care nu au avut calitatea de intervenient în respectiva
cauză în care s-a dispus separaţia judiciară de bunuri.

Secţiunea a IV-a
Aspecte de drept comparat

4.1. Generalităţi. Statele care impun un regim matrimonial legal unic (Argentina, Bolivia,
Cuba, Peru) şi care nu cunosc regimuri matrimoniale convenţionale, nu permit nici modificarea
acestuia în timpul căsătoriei. Practic, unui asemenea sistem de drept inflexibil i se va asocia

515
Pentru dezvoltări privind instituţia procesuală a intervenţiei voluntare, v. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol. I., Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pp. 325-330.

116
întotdeauna imutabilitatea regimului matrimonial 516. Tot astfel, în Brazilia, atunci când soţul are
peste 60 de ani la încheierea căsătoriei, iar soţia peste 50 de ani, chiar dacă în principiu este admisă
libertatea convenţiilor matrimoniale, regimul separaţiei de bunuri este instituit ca un regim
matrimonial legal şi obligatoriu, fiind, prin urmare, şi imutabil.
De asemenea, unele ţări permit încheierea convenţiilor matrimoniale numai înainte de căsătorie,
cu consecinţa imutabilităţii regimului matrimonial (Columbia, Venezuela, Portugalia 517, Japonia)518.
În peisajul legislativ din arealul Uniunii Europene un caz aparte demn de semnalat îl constituie
Slovacia, care nu admite încheierea convenţiilor matrimoniale înainte de căsătorie; după celebrarea
căsătoriei, într-un perimetru extrem de îngust, soţii au totuşi posibilitatea să încheie contracte
privind raporturile lor patrimoniale, care însă nu au semnificaţia unor veritabile alegeri, pe cale
convenţională, a regimului matrimonial519.
Majoritatea ţărilor admit însă posibilitatea modificării regimului matrimonial. La momentul
actual se poate afirma, fără teama de a greşi, că nu mai este vorba de o tendinţă modernă, ci mai
degrabă de o realitate legislativă cvasi-generalizată 520, ţinând seama şi de împrejurarea că în
condiţiile creşterii instabilităţii economice a familiei, mutabilitatea regimului matrimonial este cu
atât mai necesară astăzi521.
Condiţiile cerute pentru modificarea regimului matrimonial sunt diferite de la o ţară la alta. Fie
impun soţilor un termen minimal (spre exemplu, un an în Olanda, doi ani în Franţa şi Luxemburg),
fie presupun o procedură judiciară de omologare (Danemarca, Israel, Monaco, Olanda). Majoritatea
statelor nu reglementează însă un asemenea control judiciar (Belgia, Elveţia, Germania,
Luxemburg, Polonia, Québec, Rusia, Spania, Suedia, Turcia, Ungaria)522.
Vom prezenta în continuare, într-o manieră succintă, câteva reglementări naţionale relevante
vizând modificarea convenţională a regimului matrimonial, obiectivul acestei expuneri comparative
fiind acela de a decela specificitatea fiecărei reglementări, dar şi punctele de convergenţă în
materie.

4.2. Dreptul francez. A. Preliminarii. În Franţa, principiul imutabilităţii regimului matrimonial

a fost abandonat prin Legea din 13 iulie 1965 care a instituit posibilitatea modificării prin
516
În sensul că principiul imutabilităţii este o caracteristică a sistemelor de drept aparţinând sferei latino-americane, v. UINL,
CD, cap. V, Espagne, p. 1076.
517
Principiul este consacrat de art. 1714 din Codul civil de la 1966, comportând totuşi unele excepţii prevăzute de art. 1715.
V., în acest sens, UINL, CD, cap. XV, Portugal, p. 2142.
518
A se vedea M. Revillard, Droit international privé et communautaire: pratique notariale, Defrenois, Paris, 2006, p. 132;
C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale … op. cit., p. 17; Anexa la Cartea verde, tabelul nr. 3 – p. 44.
519
V., în acest sens: Miloš Hat’apka, Slovak Republic – Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations
between spouses, august 2008, nr. 15 şi 191-192, disponibil la adresa: www.ceflonline.net; Anexa la Cartea verde, p. 8.
520
În acest sens, v. UINL, CD, Partie générale, cap. IV, p. 429.
521
A se vedea C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 17.
522
A se vedea: M. Revillard, Droit international privé… op. cit., p. 132; Anexa la Cartea verde, p. 9 şi tabelul nr. 3 – pp. 44-
45; UINL, CD, Partie générale, cap. IV, p. 429.

117
omologare judiciară (art. 1396-1397 C. civ. fr.)., ceea ce a determinat ca în doctrină să se vorbească
de o „imutabilitate temperată” sau de o „mutabilitate controlată” a regimului matrimonial 523.
Această procedură a omologării judiciare a fost supusă în timp unor vii critici, printre punctele
vulnerabile semnalate înscriindu-se lentoarea sa, precum şi costurile extrem de ridicate. După
intrarea în vigoare a Convenţiei de la Haga din 14 martie 1978 cu privire la legea aplicabilă
regimurilor matrimoniale, criticile s-au intensificat, având în vedere că elementul de extraneitate
ataşat regimului matrimonial acorda „dispensă” de la procedura judiciară a omologării, aplicându-se
astfel cuplurilor căsătorite un tratament procedural diferit în funcţie de prezenţa sau nu a
elementului de extraneitate. Mai mult, în practică intervenţia instanţei s-a dovedit extrem de
limitată, nefiind exercitat un veritabil control în ce priveşte modificarea preconizată a regimului
matrimonial524.
Toate aceste împrejurări au determinat o „relaxare” a condiţiilor impuse. Totuşi, din grija de a
asigura ocrotirea intereselor terţilor, în sistemul de drept francez modificarea regimului matrimonial
presupune încă o procedură de o anumită complexitate, după cum vom arăta în cele ce urmează,
analizând succesiv condiţiile de fond, condiţiile de formă), precum şi efectele modificării regimului
matrimonial525.
B. Condiţii de fond. Potrivit art. 1397 C. civ. fr., astfel cum a fost modificat prin Legile nr.
2006-728 din 23 iunie 2006526 şi nr. 2007-308 din 5 martie 2007, după doi ani de aplicare a
regimului matrimonial, soţii pot conveni, în interesul familiei, să modifice sau să schimbe regimul
matrimonial prin act notarial527. Prin instituirea acestui termen de 2 ani, legiuitorul a urmărit să evite
riscul unor modificări pripite şi capricioase, soţilor fiindu-le oferit răgazul necesar de a lua
cunoştinţă de avantajele, dar şi de inconvenientele regimului matrimonial sub imperiul căruia s-au
căsătorit528. În cazul unor modificări succesive, acest interval de timp trebuie de asemenea respectat,
punctul de plecare constituindu-l momentul obiectiv al aplicării precedentei modificări a regimului
matrimonial529.
Alin. (7) al art. 1397, configurat prin Legea din 5 martie 2007, precizează că în ipoteza în care
unul din soţi face obiectul unei măsuri de protecţie judiciară, schimbarea sau modificarea regimului

523
A se vedea: A. Colomer, op. cit., p. 167; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 169-170; R. Cabrillac, op. cit., p. 98.
524
Astfel, în anul 2003, din 21 463 de cereri, doar 56 au fost respinse de instanţe în cadrul procedurii omologării. V., în acest
sens, Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 95, nota 8.
525
Pentru dezvoltări, v.: R. Cabrillac, op. cit., p. 99 şi urm.; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 96 şi urm.; Fr. Terré, Ph.
Simler, op. cit., p. 173 şi urm.
526
Prin această lege s-a instituit o amplă reformă în domeniul liberalităţilor şi succesiunilor, modificarea regulilor vizând
schimbarea regimului matrimonial fiind rezultatul unui simplu amendament inserat în cuprinsul legii.
527
Pentru o prezentare de ansamblu a noii reglementări în materia schimbării regimului matrimonial, inclusiv dintr-o
perspectivă critică, v. articolul Le nouveau droit du changement de régime matrimonial, în La Revue des Notaires, nr. 26, iulie 2007,
pp. 6-10, articol preluat din baza de date Vlex.
528
În acest sens, v. şi A. Colomer, Le nouveau régime matrimonial légal en France (Loi n° 65-570 du 13 juillet 1965), în RID
comp. nr. 1/1966, p. 63; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 174; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 97.
529
V., în acest sens, Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 174 şi doctrina la care se face referire.

118
matrimonial este supusă autorizării prealabile a judecătorului de tutelă sau a consiliului de familie,
dacă acesta s-a constituit.
Pentru schimbarea ori modificarea regimului matrimonial este necesar acordul soţilor (a), care
să fie conform interesului familiei (b) şi să excludă orice fraudă (c).
a) Acordul soţilor. Schimbarea regimului matrimonial este subordonată unui acord al soţilor,
soluţiile anterioare conturate în jurisprudenţă menţinându-şi valabilitatea şi după 1 ianuarie 2007
(data intrării în vigoare a Legii din 23 iunie 2006). Astfel, voinţa celor doi soţi nu trebuie să fie
viciată530, iar în caz de modificare supusă omologării judiciare, este necesar ca această voinţă să
subziste până la momentul pronunţării deciziei instanţei. Spre exemplu, moartea sau incapacitatea
unuia dintre soţi intervenită înainte de data hotărârii judecătoreşti determină imposibilitatea
modificării regimului matrimonial531.
În ceea ce priveşte conţinutul modificării, libertatea soţilor este foarte mare, în condiţiile în care
reglementarea franceză în materie este una flexibilă, care nu impune soţilor restricţii vizând
alegerea sau, după caz, construcţia propriului regim matrimonial. Astfel, poate fi vorba de o
schimbare totală a regimului matrimonial până atunci aplicabil, (soţii abandonând spre exemplu
regimul separaţiei de bunuri în favoarea comunităţii universale) sau de o modificare parţială a unora
dintre regulile respectivului regim (spre exemplu, compoziţia maselor de bunuri, repartiţia puterilor
de administrare/gestiune etc.).
b) Conformitatea cu interesul familiei. Noţiunea de „interes al familiei” este o noţiune cadru ale
cărei contururi sunt variabile şi, în consecinţă, dificil de trasat 532. În primul rând este avut în vedere
interesul pecuniar, dar în acelaşi timp, în anumite circumstanţe, ar putea fi invocat cu succes şi un
interes extrapatrimonial (spre exemplu, starea de sănătate a unuia dintre soţi care îl pune pe acesta
în imposibilitatea de a mai administra comunitatea de bunuri). Pe lângă soţi şi copiii comuni ai
acestora, în sfera noţiunii de familie jurisprudenţa a inclus şi copiii unuia dintre soţi (spre exemplu,
copiii dintr-o căsătorie anterioară – aşa-numiţii „les enfants du premier lit” – ale căror interese
pecuniare pot fi foarte uşor lezate în cazul schimbării regimului matrimonial, cum ar fi ipoteza
trecerii de la regimul separaţiei de bunuri la o comunitate universală cu clauza atribuirii integrale
soţului supravieţuitor533). În condiţiile în care familia nu este dotată cu personalitate juridică, nefiind
un subiect de drept de sine stătător, interesul familiei nu poate decât să se confunde cu interesul

530
A se vedea R. Cabrillac, op. cit., p. 100, nota 21 pentru referinţe jurisprudenţiale vizând vicierea consimţământului unuia
dintre soţi prin dol.
531
V., în acest sens, Cass. civ. 1re, 12 iulie 2001, în RTD civ. nr. 1/2002, pp. 133-134 – notă B. Vareille. Pentru o serie de
trimiteri jurisprudenţiale, v. şi R. Cabrillac, op. cit., p. 100, notele 23 şi 24; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 98, nota 22; Fr. Terré,
Ph. Simler, op. cit., p. 187, nota 2.
532
În sensul că această noţiune este una „vagă şi proteiformă”, v. J.-C. Montanier, Les régimes matrimoniaux, Presses
Universitaires de Grenoble, 1997, p. 97.
533
Pentru aprecierea interesului familiei într-o asemenea ipoteză, v. Cass. civ. 1re, 22 iunie 2004, în RTD civ. nr. 1/2005, pp.
172-174 – notă B. Vareille.

119
membrilor care o compun.
În situaţia în care interesele membrilor de familie nu (mai) sunt convergente, aprecierea
comportă o serie de dificultăţi. Adoptând o poziţie de mijloc între cele două soluţii extreme
posibile534 şi orientând astfel soluţiile jurisprudenţiale în materie, Curtea de casaţie franceză a
statuat următoarele: „Existenţa şi legitimitatea interesului familiei trebuie să facă obiectul unei
aprecieri de ansamblu, simplul fapt că unul dintre membrii familiei ar risca să fie lezat neopunându-
se în mod necesar modificării ori schimbării preconizate.”535
c) Absenţa fraudei. Această condiţie nu rezultă din economia art. 1397, ci din principiul general
fraus omnia corrumpit. Evident, schimbarea regimului matrimonial nu trebuie să permită soţilor să
aducă atingere în mod fraudulos drepturilor terţelor persoane, în special creditorilor. De precizat
însă că simpla împrejurare a schimbării regimului nu poate fi interpretată drept o fraudă, după cum
au statuat în mod constant instanţele franceze536.
C. Condiţii de formă. Ca urmare a soluţiilor legislative inovatoare consacrate prin Legea din 23
iunie 2006, omologarea judiciară a căpătat un caracter rezidual, intervenind doar în situaţii de
excepţie.
Astfel, în ipoteza în care nu există copii minori (comuni ori ai unuia dintre soţi) şi nu a fost
formulată vreo opoziţie de către persoanele îndreptăţite, modificarea regimului matrimonial se
realizează printr-un simplu act notarial. Noul cadru legislativ atribuie notarului rolul de pivot
central al schimbării regimului, fără însă ca acesta să se poată substitui voinţei soţilor.
Art. 1397 alin. (1) teza a II-a C. civ. fr., în configurarea dată de Legea din 5 martie 2007,
prevede că „sub sancţiunea nulităţii, actul notarial trebuie să cuprindă lichidarea regimului
matrimonial modificat, dacă aceasta este necesară.” S-a apreciat în literatura de specialitate că
sintagma finală este de natură să imprime dispoziţiei un caracter ambiguu, cu consecinţe nefaste în
procesul de aplicare a textului537.
Absenţa controlului judecătoresc în majoritatea situaţiilor a impus instaurarea unei protecţii
sporite, care îmbracă haina juridică a informării, respectiv a unui drept de opoziţie. Astfel, conform
art. 1397 alin. (2) teza I, „Persoanele care au fost părţi în contractul modificat, precum şi copiii
majori ai fiecăruia dintre soţi sunt informaţi personal despre modificarea preconizată.” De
asemenea, beneficiari ai informării sunt şi creditorii, în acest caz informarea realizându-se prin
534
Aprecierea în sensul că interesul familiei este satisfăcut chiar şi în ipoteza în care modificarea regimului matrimonial este
favorabilă unui singur membru al familiei, respectiv soluţia extremă care ar impune ca modificarea să fie profitabilă tuturor
membrilor familiei.
535
Cass. civ. 1re, 6 ianuarie 1976, apud Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 180. Pentru alte decizii de speţă în care instanţele au
degajat soluţia în urma unei aprecieri globale a situaţiei, v. A. Colomer, Contrat de mariage… op. cit., nr. 154-160.
536
A se vedea A. Colomer, Contrat de mariage… op. cit., nr. 162 şi jurisprudenţa la care se face referire.
537
Pentru critica acestei dispoziţii, v. Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 184-185. Se pare că intenţia promotorilor reformei în
această materie a fost aceea ca lichidarea să aibă caracter imperativ atunci când se trece de la un regim comunitar la un regim
separatist. Totuşi, din interpretarea gramaticală a textului vizat se poate deduce că regula o constituie absenţa lichidării. V., în acest
sens, Le nouveau droit du changement de régime matrimonial, în La Revue des Notaires, nr. 26, iulie 2007, p. 9.

120
„publicarea unui anunţ într-un ziar care primeşte anunţuri legale, din raza teritorială a domiciliului
soţilor” – art. 1397 alin. (3) teza I.
Fiecare dintre persoanele mai sus vizate se poate opune modificării regimului matrimonial, într-
un termen de trei luni de la data informării personale, [ipoteza alin. (2) al art. 1397], respectiv de la
publicarea anunţului (situaţia creditorilor). Deşi textele de lege nu prevăd expres, în literatura de
specialitate s-a apreciat că din perspectiva condiţiilor de fond ale schimbării regimului, motivarea
opoziţiei ar trebui să constituie regula, în caz contrar existând riscul paralizării, într-o manieră
facilă, a voinţei soţilor538.
În noua sa redactare, art. 1397 C. civ. fr. permite creditorilor care nu au făcut opoziţie să atace
actul de modificare a regimului matrimonial, dacă acesta a fost făcut în frauda lor, în condiţiile art.
1167 referitoare la acţiunea pauliană.
Dacă, potrivit celor mai sus învederate, regula o constituie modificarea regimului matrimonial
prin simplu act notarial, cu caracter de excepţie această modificare este suspusă controlului judiciar
sub forma omologării în două ipoteze: în caz de opoziţie [alin. (4) al art. 1397], respectiv în situaţia
în care unul sau altul dintre soţi are copii minori [alin. (5) al aceluiaşi articol]. Din punct de vedere
procedural, omologarea schimbării regimului matrimonial este supusă regulilor aplicabile
procedurii în materie graţioasă (art. 1301 C. pr. civ.), ceea ce constituie un important element de
noutate în raport cu reglementarea anterioară.
D. Efectele modificării. Conform art. 1397 alin. (6), modificarea regimului matrimonial
produce efecte între părţi de la data actului notarial sau a hotărârii instanţei, în vreme ce faţă de terţi
după trei luni de la data la care s-a făcut menţiune pe actul de căsătorie. În lipsa unei asemenea
menţiuni, modificarea regimului matrimonial nu este opozabilă terţilor decât dacă, în actul încheiat
cu aceştia, soţii au declarat că au modificat regimul matrimonial. Se poate identifica în această
soluţie o aplicare a principiului potrivit căruia cunoaşterea personală suplineşte absenţa publicităţii.

4.3. Dreptul québécois. În ceea ce priveşte întinderea libertăţii de alegere a regimului

matrimonial concret aplicabil, Codul civil al provinciei Québec se înscrie în rândul legislaţiilor
flexibile, art. 431 prevăzând că în contractul de căsătorie sunt permise orice stipulaţii, sub rezerva
dispoziţiilor imperative ale legii şi bunelor moravuri.
Libertatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei este consacrată de art. 438
alin. (1) C. civ. Q., convenţia matrimonială modificatoare încheiată în formă autentică notarială
nefiind supusă vreunei proceduri de omologare judiciară. Mai mult, spre deosebire de alte sisteme
de drept, (de exemplu cel francez), nu se impune nici măcar condiţia trecerii unui anumit termen de

538
Pentru această interpretare, v. R. Cabrillac, op. cit., p. 105.

121
la data încheierii căsătoriei, convenţia modificatoare putând fi astfel încheiată oricând după
momentul celebrării căsătoriei. Deşi remarcabilă prin gradul de flexibilitate şi liberalism, apreciem
că cel puţin la nivel teoretic, reglementarea analizată este susceptibilă să genereze instabilitate
matrimonială. Trebuie să admitem totuşi că în practică riscul semnalat este unul minor, dacă ţinem
seama de caracteristicile societăţii în care această normă juridică îşi găseşte aplicarea (mentalităţi,
grad de civilizaţie, stabilitate economică etc.).
Codul civil al provinciei Québec cuprinde şi dispoziţii pentru asigurarea opozabilităţii faţă de
terţi, publicitatea modificării regimului matrimonial realizându-se prin menţiune pe marginea
contractului originar de căsătorie, dar şi în cadrul registrului general de publicitate („registre des
droits personnels et réels mobiliers”). Art. 441 şi 442 C. civ. Q. instituie obligaţii clare în sarcina
notarului în faţa căruia se încheie convenţia matrimonială modificatoare, respectiv în sarcina
depozitarului minutei contractului primitiv.
În cazul în care prin modificarea regimului matrimonial creditorii suferă un prejudiciu, potrivit
art. 438 alin. (3) aceştia pot, în termen de un an de la data la care au luat cunoştinţă de modificările
aduse contractului de căsătorie, să declare modificarea inopozabilă faţă de ei.
O reglementare importantă, (cel puţin din perspectiva controverselor doctrinare cu privire la
această problemă de drept manifestate la nivelul spaţiului francez), pe care din păcate legiuitorul
român nu a preluat-o, este conţinută de art. 438 alin. (2) C. civ. Q. care prevede expres că donaţiile
făcute prin contractul de căsătorie, inclusiv cele făcute pentru cauză de moarte, pot fi modificate,
chiar dacă sunt stipulate ca fiind irevocabile, dacă a fost obţinut consimţământul tuturor persoanelor
interesate.
Merită, de asemenea, a fi evocate şi dispoziţiile art. 488-490 C. civ. Q., (sursa de inspiraţie a
prevederilor art. 370-372 NCC român vizând modificarea judiciară a regimului comunităţii de
bunuri), care statuează următoarele: Separaţia de bunuri poate fi cerută de oricare dintre soţi atunci
când aplicarea regulilor regimului matrimonial se dovedeşte contrară intereselor sale sau celor ale
familiei. (art. 488) Separaţia de bunuri pronunţată de instanţa de judecată are ca efect disoluţia
regimului matrimonial şi plasează soţii în situaţia celor căsătoriţi sub regimul separaţiei
convenţionale de bunuri. Între soţi, efectele separaţiei urcă până în ziua cererii de chemare în
judecată, afară de cazul în care instanţa decide ca efectele să se producă încă de la data la care soţii
au încetat convieţuirea. (art. 489) Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot să
intervină în cursul procedurii. De asemenea, ei pot acţiona împotriva separaţiei de bunuri pronunţată
sau executată în frauda drepturilor lor. (art. 490)

4.4. Dreptul belgian. În sistemul de drept belgian materia regimurilor matrimoniale este

122
reglementată de Codul civil, (pe de o parte, drepturile şi obligaţiile corelative ale soţilor – art. 212-
214; pe de altă parte, regimurile matrimoniale în sensul strict al termenului – art. 1387 şi urm. C.
civ. belg.), o reformă semnificativă în domeniu fiind adusă prin Legea din 14 iulie 1976.
Prin consacrarea principiilor libertăţii convenţiilor matrimoniale şi mutabilităţii regimului
matrimonial539, legislaţia belgiană în materie se înscrie în categoria reglementărilor flexibile. Astfel,
sub rezerva respectării ordinii publice, bunelor moravuri şi dispoziţiilor regimului primar
imperativ540, soţii pot alege unul din regimurile alternative prevăzute de lege (regimul comunităţii
convenţionale şi cel al separaţiei de bunuri) ori îşi pot configura propriul regim matrimonial, în
funcţie de aşteptările, mentalităţile şi interesele lor pecuniare.
Modificarea regimului matrimonial541 poate viza fie adaptarea regimului matrimonial până
atunci aplicabil (spre exemplu, inserarea unei clauze de preciput), fie adoptarea unui alt regim (de
exemplu, abandonarea regimului comunităţii de bunuri în favoarea regimului separaţiei) – art. 1394.
§1er. Reglementarea belgiană în materie este una foarte liberală: nu se impune condiţia trecerii unui
anumit termen de la data încheierii căsătoriei, numărul modificărilor succesive este teoretic
nelimitat, soţii nu sunt ţinuţi să justifice modificarea preconizată etc. 542
După intrarea în vigoare la 1 noiembrie 2008 a Legii din 18 iulie 2008 543, procedura de
modificare a regimului matrimonial s-a simplificat considerabil 544: dacă până la acel moment era
necesară omologarea judiciară, după 1 noiembrie 2008 un simplu act notarial este suficient.
În principiu, schimbarea regimului matrimonial nu implică întocmirea unui inventar al
bunurilor soţilor. Dacă însă unul dintre soţi solicită, contractul modificator trebuie să fie precedat de
un inventar notarial cuprinzând toate bunurile mobile şi imobile, precum şi datoriile soţilor.
Întocmirea inventarului devine obligatorie în ipoteza în care modificarea regimului matrimonial
determină lichidarea regimului preexistent – art. 1394. §2.
Aspectele privitoare la publicitatea modificării regimului matrimonial în vederea asigurării
opozabilităţii faţă de terţi sunt reglementate de art. 1395-1396 C. civ. belg., prin care se instituie
următoarele obligaţii în sarcina notarului ce a instrumentat actul, obligaţii pe care acesta trebuie să
539
Prin ampla reformă din anul 1976, în sistemul de drept belgian principiul imutabilităţii regimului matrimonial era
abandonat în favoarea unei mutabilităţi controlate.
540
Aceste limite sunt aplicabile atât pentru convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie, cât şi pentru actul
modificator încheiat în timpul căsătoriei. Astfel, nu se poate stipula o clauză care să îngrădească libertatea personală a unuia dintre
soţi (cum ar fi aceea de a nu divorţa sau de a exclude orice modificare convenţională a contractului originar de căsătorie).
541
Pentru dezvoltări vizând modificarea convenţională a regimului matrimonial în sistemul de drept belgian, v. L. Voisin, La
modification conventionnelle du régime matrimonial pendant le marriage: pratiques et problématiques actuelles, în Trente ans après
la réforme des regimes matrimoniaux de J.-L. Renchon, N. Baugniet (coord.), Ed. Bruylant, Bruxelles, 2007, p. 69 şi urm. Pentru
unele repere minimale, a se consulta adresa: http://www.notaire.be.
542
V., în acest sens, W. Pintens, Belgium – Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations between
spouses, august 2008, nr. 192, disponibil la adresa: www.ceflonline.net.
543
Publicată în Moniteur belge din 14 august 2008. Pentru analiza problematicii vizând mutabilitatea regimurilor
matrimoniale, inclusiv a condiţiilor de fond şi de formă impuse după data de 1 noiembrie 2008, v. Ph. De Page, Le régime
matrimonial, 2e éd., Ed. Bruylant, Bruxelles, 2008, p. 227 şi urm. (în special p. 244 şi urm.).
544
Pentru distincţia între cele trei proceduri aplicabile până la data de 1 noiembrie 2008, v. UINL, CD, cap. III, Belgique, pp.
840-841.

123
le îndeplinească în termen de o lună de la data autentificării contractului modificator:
- de a transmite un extras al acestui act modificator ofiţerului stării civile de la locul celebrării
căsătoriei (pentru a se efectua menţiunea corespunzătoare pe marginea actului de căsătorie), precum
şi notarului care este depozitarul minutei contractului originar de căsătorie;
- de a publica în Monitorul belgian (Moniteur belge) extrasul cuprinzând modificările
convenţionale ale regimului matrimonial (cu excepţia cazurilor prevăzute limitativ de art. 1396. §1 er
teza finală);
- în situaţia în care unul dintre soţi are calitatea de comerciant, de a transmite un extras al
actului modificator grefei tribunalului de comerţ, în vederea operării menţiunii corespunzătoare în
registrul comerţului.
În privinţa efectelor modificării regimului matrimonial, sunt relevante dispoziţiile art. 1396. §2.
C. civ. belg. Astfel, între soţi modificările convenţionale produc efecte de la data actului
modificator, în vreme ce faţă de terţi de la data publicării în Monitorul belgian, cu excepţia situaţiei
în care în contractele încheiate cu terţii, soţii i-au informat pe aceştia despre modificarea regimului.
Prin urmare, şi sistemul de drept belgian consacră în această materie principiul cunoaşterii efective
a regimului matrimonial (concepţia subiectivă).

4.5. Dreptul elveţian. Deşi reglementarea elveţiană în materie consacră principiul libertăţii
convenţiilor matrimoniale, dreptul de opţiune al soţilor trebuie să se circumscrie perimetrului relativ
îngust trasat de legiuitor, art. 182 alin. (2) ZGB statuând că părţile nu pot adopta, revoca ori
modifica un regim matrimonial decât în limitele legii. Astfel, soţii au dreptul să aleagă între trei
categorii de regimuri alternative, un numerus clausus de variante posibile: participarea la achiziţii,
(devenit după 1 ianuarie 1988 regimul legal ordinar), regimul comunităţii de bunuri şi cel al
separaţiei de bunuri, ultimele două fiind regimuri convenţionale, a căror activare se produce prin
încheierea unui contract de căsătorie. Conţinutul fiecăruia din aceste regimuri este trasat de
dispoziţii imperative, numai anumite reguli putând fi modulate prin voinţa soţilor 545.
În ceea ce priveşte posibilitatea modificării convenţionale a regimului matrimonial, este
important de semnalat că principiul mutabilităţii a figurat de la început în Codul civil elveţian de la
1907546, sistemul de drept elveţian având aşadar o veritabilă tradiţie pe linia mutabilităţii 547.
545
Pentru dezvoltări cu privire la caracteristicile esenţiale ale reglementării în materie matrimonială în sistemul de drept
elveţian, v. S. Sandoz, Les régimes matrimoniaux en droit suisse – Système actuel et perspectives de réforme , în Les régimes
matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé de A. Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006, p. 15 şi
urm.; UINL, CD, cap. XIX, Suisse, p. 2423 şi urm; I. Schwenzer, A.-F. Bock, Switzerland – Report concerning the CEFL
Questionnaire on property relations between spouses, august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net.
546
Astfel, art. 179 şi art. 248 şi urm., în configurarea de la acel moment, permiteau soţilor să aducă modificări contractului
iniţial sau chiar să încheie pentru prima dată o convenţie matrimonială după celebrarea căsătoriei, cu condiţia ca respectivul contract
să fie adus la cunoştinţa terţilor printr-o inscripţie pe registrul matrimonial. V., în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 24.
547
Cu prilejul dezbaterilor parlamentare care au precedat adoptarea codului civil, prof. Huber susţinea astfel ideea

124
 În prezent, conform art. 182 alin. (1) ZGB, „Contractul de căsătorie poate fi încheiat înainte sau
după celebrarea căsătoriei”. Practic, în orice moment în timpul căsătoriei soţii au posibilitatea să
încheie un astfel de contract548 prin care să modifice parţial regimul matrimonial originar
(adaptându-l astfel noilor realităţi patrimoniale) sau chiar să îl înlocuiască cu un regim nou, (spre
exemplu, trec de la regimul comunităţii la regimul separaţiei de bunuri), desigur ţinând seama de
dispoziţiile imperative în materie. O acţiune de divorţ pendinte nu reprezintă un obstacol pentru
încheierea unui asemenea contract modificator, numai că în această situaţie trebuie făcută distincţia
între o veritabilă convenţie matrimonială (prin care se reglementează anumite aspecte vizând
regimul matrimonial aplicabil) şi o convenţie privitoare la efectele divorţului, aceasta din urmă
făcând obiectul unui control judiciar [art. 140 alin. (1) ZGB549].
Potrivit art. 184 ZGB, contractul de căsătorie trebuie încheiat în formă autentică şi semnat de
părţi, nefiind necesară omologarea lui de către instanţa judecătorească 550.
În ceea ce priveşte aspectele privitoare la publicitatea regimului matrimonial, este important de
notat că sistemul de drept elveţian a renunţat la orice măsură de publicitate cu caracter obligatoriu
în această materie, registrele regimurilor matrimoniale fiind abandonate începând cu data de 1
ianuarie 1988. Nu lipsesc însă din cuprinsul Codului civil elveţian dispoziţii menite să asigure
protecţia drepturilor creditorilor unuia sau altuia dintre soţi, care ar putea fi lezate prin modificarea
sau schimbarea regimului matrimonial survenită în timpul căsătoriei. Astfel, art. 193 ZGB permite
creditorilor să urmărească în continuare bunurile asupra cărora puteau să-şi exercite drepturile în
vederea valorificării, chiar dacă în urma modificării regimului matrimonial bunurile respective au
„migrat” din patrimoniul soţului debitor în patrimoniul celuilalt soţ şi aceasta independent de buna
sau reaua-credinţă a soţilor551.

CONCLUZII. În peisajul actelor juridice de formaţie bilaterală, convenţia matrimonială ocupă

un loc aparte, distingându-se prin trăsături proprii, unele dintre ele împrumutate de la instituţia
căsătoriei, al cărei accesoriu este.
Convenţia matrimonială reprezintă instrumentul juridic ce permite viitorilor soţi, sau, după caz,
soţilor (pentru regimurile matrimoniale mutabile), să opteze pentru acel regim matrimonial concret,
care reflectă cel mai bine interesele patrimoniale ale acestora, dar şi mentalităţile şi posibilităţile lor.
mutabilităţii în proiectul elveţian: „În cursul căsătoriei care asociază interesele pecuniare ale soţilor poate pentru mai multe zeci de
ani, e posibil ca să se ivească împrejurări care să facă de dorit adaptarea regimului matrimonial la aceste noi împrejurări: acest
argument este atât de puternic încât totul se şterge în faţa lui.” – apud V. Moşinschi, op. cit., p. 170.
548
De precizat că această libertate le este refuzată soţilor în ipoteza în care, în mod excepţional, ei sunt constrânşi să rămână
sub imperiul “regimului extraordinar” – denumire prin care se desemnează regimul separaţiei de bunuri atunci când este impus
soţilor prin lege sau printr-o hotărâre judecătorească. V., în acest sens, S. Sandoz, loc. cit., p. 15.
549
Pentru această delimitare, v. Tribunalul Federal, 4.12.2003, 5C.114/2003 în Switzerland – Report CEFL, nr. 192.
550
De menţionat că la origine convenţia matrimonială putea fi modificată în timpul căsătoriei numai sub controlul instanţei
tutelare – art. 181 ZGB (redactarea de la momentul 1907). V., în acest sens, V. Moşinschi, op. cit., p. 174.
551
V. şi UINL, CD, cap. XIX, Suisse, pp. 2430-2431.

125
 Având în vedere acest incontestabil avantaj, în dreptul comparat majoritatea sistemelor de drept
consacră principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, reglementarea în materie fiind una flexibilă.
Totuşi, importanţa principiului nu trebuie exacerbată, în condiţiile în care, chiar în ţările cu tradiţie,
care nu au renunţat niciodată la acest principiu, rata convenţiilor matrimoniale nu este foarte
ridicată. Deşi au o sferă de aplicare deosebit de mare, fiind practic aplicabile tuturor persoanelor
căsătorite, de prea multe ori regimurile matrimoniale sunt foarte puţin cunoscute sau chiar ignorate.
Ca o prelungire firească a principiului libertăţii de alegere a regimului matrimonial trebuie
admisă regula mutabilităţii acestui regim.
Tradiţional, regimurile matrimoniale erau imutabile, în timpul căsătoriei soţii neavând
posibilitatea să aducă modificări regimului matrimonial originar şi nici să încheie pentru prima dată
o convenţie matrimonială. Principalul izvor al regulii imutabilităţii pare a fi dreptul cutumiar
francez. În această materie, Codul civil napoleonian de la 1804 nu a adus inovaţii spectaculoase, ci
s-a limitat doar să consacre această regulă clasică, ce-şi pusese o amprentă pregnantă asupra
mentalităţilor şi comportamentelor cotidiene ale persoanelor căsătorite.
Deşi în dreptul românesc regula imutabilităţii nu era tradiţională, vechile noastre legiuiri
necunoscând acest principiu, pe filieră franceză principiul a fost introdus şi în dreptul nostru,
fizionomia sa fiind conturată de dispoziţiile art. 1228 din Codul civil român de la 1864.
Imutabilitatea regimului matrimonial a fost supusă în timp unor vii critici, având în vedere că
prin conţinut şi efecte, principiul devenise total inadecvat dinamicii societăţii moderne. În aceste
condiţii, gradual, majoritatea ţărilor au abandonat regula imutabilităţii regimului matrimonial,
instituind posibilitatea soţilor de a modifica, (fie în mod liber, fie sub un anumit control
judecătoresc), regimul matrimonial aplicabil in concreto, în scopul adaptării acestuia noilor situaţii
patrimoniale.
Noul Cod civil român a împărtăşit concepţia flexibilităţii regimurilor matrimoniale, conferind
posibilitatea modificării lor prin act notarial, după împlinirea unui termen de un an de la încheierea
căsătoriei şi fără vreo altă formalitate sau procedură judiciară de omologare. Sub imperiul Noului
Cod, în timpul căsătoriei modificarea regimului matrimonial se poate realiza şi pe cale judiciară, în
situaţii de excepţie instanţa putând dispune trecerea de la regimul comunităţii de bunuri (legale sau
convenţionale) la regimul separaţiei.
Neîndoielnic, consacrarea prin dispoziţiile Noului Cod civil a regulii mutabilităţii regimurilor
matrimoniale reprezintă o soluţie legislativă nu numai inspirată, dar şi necesară, (reclamată constant
în literatura de specialitate română), aptă să răspundă necesităţilor actuale şi de perspectivă ale
societăţii româneşti. Tiparul unic şi imutabil „confecţionat” la momentul 1954 prin dispoziţiile
Codului familiei, depăşit complet de realităţile zilelor noastre, şi-a deschis în sfârşit porţile, oferind

126
soţilor un nou spaţiu de libertate.

TITLUL III
TIPOLOGIA REGIMURILOR MATRIMONIALE CONVENŢIONALE
ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT

Motto: Comunitate de viaţă şi de interese

sau fiecare pentru sine?

PRELIMINARII. Niciun regim matrimonial nu este perfect şi nu credem că s-ar putea vorbi de
existenţa unui tipar ideal şi abstract, care să îmbrace haina juridică a unui anumit regim, fie el de tip
comunitar, separatist sau mixt. Neîndoielnic, soluţia matrimonială optimă se mulează în funcţie de
circumstanţele particulare, respectiv situaţia materială, interesele patrimoniale, profesia, vârsta şi
mentalităţile persoanelor care aleg să-şi unească destinele.
În măsura în care regimul matrimonial legal nu răspunde, într-o manieră adecvată, aşteptărilor
viitorilor soţi sau, după caz, ale soţilor, neavând vocaţia de a constitui tiparul patrimonial propice în
care aceştia să se manifeste, ei au posibilitatea de a încheia o convenţie matrimonială prin care, fie
aleg un alt regim matrimonial decât cel legal, fie derogă, sub anumite aspecte, de la regimul legal.
Paleta de opţiuni posibile diferă în funcţie de concepţia legislativă care a stat la baza
reglementării în materie: flexibilă (soţii fiind autorizaţi să-şi construiască propriul regim
matrimonial ori chiar să aleagă un regim de sorginte străină) sau restrictivă (caz în care soţii nu pot
opta decât pentru un regim matrimonial alternativ prevăzut de lege). Neîndoielnic, prin
reglementarea flexibilă ori restrictivă în materia regimurilor matrimoniale, statul pune în practică şi
o anumită ideologie, favorizând o concepţie laică sau religioasă, liberală ori clasică asupra familiei
şi a societăţii în general.
În general, sistemele de drept pun la dispoziţia soţilor un evantai generos de opţiuni posibile: de
la comunitatea universală de bunuri, care generează o „simbioză” totală a elementelor pecuniare
aflate în patrimoniul fiecăruia dintre soţi, până la regimul separaţiei de bunuri, susceptibil să
realizeze o completă disociere a intereselor patrimoniale ale soţilor, trecând prin variantele
intermediare – comunitatea parţială şi regimurile matrimoniale mixte. Neîndoielnic, alegerea şi
elaborarea unui regim matrimonial rămân o alchimie delicată în cadrul căreia simplitatea,
securitatea şi optimizarea patrimonială trebuie să se conjuge armonios cu filozofia de viaţă şi
sentimentele cuplului. Semnarea convenţiei matrimoniale este de multe ori momentul în care

127
trebuie puse întrebări profunde despre scopul încheierii căsătoriei, despre planurile de viaţă
profesională ale soţilor, despre sentimentele lor reciproce etc.




Vom prezenta, în continuare, caracteristicile regimurilor matrimoniale convenţionale astfel cum

acestea sunt configurate de Noul Cod civil român, dar şi în alte sisteme de drept, tratând succesiv
regimul comunităţii convenţionale (cap. VII), respectiv regimul separaţiei de bunuri (cap. VIII).
Vom încerca să surprindem specificitatea fiecărei reglementări naţionale, influenţate, evident, de o
multitudine de variabile spaţio-temporale, dar şi punctele de convergenţă în materie. În cazul
Codului civil român ne vom permite să subliniem, ori de câte ori acest lucru se impune, aspectele
pozitive, dar şi insuficienţele noilor soluţiilor legislative.
Deşi regimul participării la achiziţii nu figurează distinct în „panoplia” regimurilor
matrimoniale convenţionale reglementate de Noul Cod civil, o analiză specială, dintr-o perspectivă
comparativă, va fi totuşi consacrată acestui regim matrimonial (cap. IX), dincolo de interesul
ştiinţific, obiectivul urmărit fiind acela de a ne pronunţa, într-o manieră tranşantă, dacă absenţa din
Noul Cod civil român a unor dispoziţii exprese, dedicate exclusiv şi în mod direct regimului
participării la achiziţii, a constituit o opţiune legislativă inspirată.

Capitolul VII
Regimul matrimonial al comunităţii convenţionale

Secţiunea I
Motivele şi avantajele adoptării regimului comunităţii convenţionale
1.1. Motivaţie. În general, opţiunea pentru regimul comunităţii convenţionale aparţine soţilor
animaţi de un spirit comunitar, în cazul cărora şablonul comunităţii legale nu este total compatibil
cu interesele patrimoniale concrete ale acestora, dovedindu-se fie prea îngust, fie, dimpotrivă, mult
prea larg.
Astfel, atunci când soţii urmăresc o întrepătrundere mult mai pronunţată a elementelor
pecuniare, preferinţa lor se va îndrepta către comunitatea extinsă de bunuri. În schimb, dacă au în
vedere doar o împletire parţială a intereselor patrimoniale, fără a sacrifica, decât într-o mică măsură,
tendinţele individualiste, de independenţă ale fiecăruia dintre ei, opţiunea lor va fi comunitatea
restrânsă de bunuri.

128
 Motivele care îi determină pe soţi sau, după caz, pe viitorii soţi să aleagă regimul comunităţii
convenţionale nu se localizează însă doar în planul compoziţiei patrimoniului comunitar. Atracţia
pentru un asemenea tip de regim matrimonial se poate manifesta şi atunci când ei doresc să-şi
configureze altfel mecanismele de gestiune a bunurilor comune ori intenţionează să prevadă
modalităţi specifice de lichidare a comunităţii.
Evident, perimetrul în cadrul căruia autonomia de voinţă a soţilor se poate exercita, în vederea
amenajării convenţionale a regulilor care compun regimul comunităţii legale, variază în funcţie de
concepţia flexibilă sau restrictivă în materie din cadrul acelui sistem de drept.
1.2. Avantaje. În situaţia în care, date fiind motive suficient de puternice, soţii decid să iasă din
ignoranţă şi pasivitate, prin încheierea unei convenţii matrimoniale, avantajele opţiunii pentru
regimul comunităţii convenţionale nu vor întârzia să apară. Astfel, în limitele permise de lege, soţii
îşi pot organiza aspectele patrimoniale ale vieţii lor conjugale aşa cum cred de cuviinţă, în acord cu
propriile interese pecuniare, mentalităţi, aşteptări şi alte variabile de natură subiectivă care se
subsumează filozofiei de viaţă a respectivului cuplu.
Soţii vor avea, spre exemplu, posibilitatea să insereze clauze referitoare la lichidarea
comunităţii de bunuri, de natură să asigure o simplificare considerabilă a procedurii de partaj,
evitând procese costisitoare şi de durată.
Un rol deosebit de important în această etapă a amenajării voluntare a regimului matrimonial îl
va avea notarul chemat să autentifice convenţia matrimonială, menirea lui fiind aceea de a surprinde
fidel intenţia soţilor şi de a configura în mod adecvat toate stipulaţiile convenţionale.

Secţiunea a II-a
Regimul comunităţii convenţionale configurat de Noul Cod civil român552

2.1. Consideraţii introductive. Reglementat de art. 366-368 NCC român 553, regimul
comunităţii convenţionale poate fi activat pe cale voluntară, prin încheierea unei convenţii
matrimoniale,554 ori de câte ori interesele patrimoniale ale soţilor 555 reclamă instituirea unor derogări
de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.
Art. 367 prevede în conţinutul său normativ o listă cu caracter limitativ a stipulaţiilor posibile,
552
A se vedea şi C.-M. Nicolescu, Regimurile matrimoniale convenţionale reglementate de Noul Cod civil român. Abordare
comparativă, în RRDP nr. 4/2009, p. 112 şi urm.
553
Pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimării, în cadrul Secţiunii a II-a, referirile la articole, fără indicarea actului
normativ din structura căruia fac parte, vor fi înţelese ca vizând dispoziţiile Noului Cod civil român.
554
Pentru dezvoltări cu privire la elementele esenţiale care configurează regimul juridic al convenţiei matrimoniale în general,
dar şi din perspectiva soluţiilor normative din cuprinsul Noului Cod, v. supra, Titlul II.
555
În mod riguros, ar trebui de fiecare dată să facem referire, după caz, la viitorii soţi (atunci când convenţia se încheie înainte
de căsătorie), respectiv la soţi (când se pune problema modificării/înlocuirii regimului matrimonial prin încheierea unei convenţii
matrimoniale în timpul căsătoriei). Brevitatis causa, vom folosi termenul de „soţi”, convenind că acesta acoperă ambele ipoteze
menţionate.

129
acest caracter al enumerării putând fi desprins din ipoteza normativă a art. 366, unde se statuează
clar că derogările de la regimul legal sunt permise „în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta
secţiune”.556
Prin această tehnică de reglementare libertatea de acţiune a soţilor este astfel îngrădită,
stipulaţiile convenţionale trebuind a se circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor. Se
impune totuşi precizarea că în funcţie de interesele concrete, opţiunea soţilor poate viza una sau mai
multe dintre clauzele prevăzute la art. 367 lit. a)-e), fiind permisă aşadar cumularea lor, după cum
rezultă expres din partea introductivă a aceluiaşi articol. Opţiunea restrictivă pe care legiuitorul
român a îmbrăţişat-o în această materie ar fi trebuit compensată, în opinia noastră, de o
reglementare mai consistentă,557 care să configureze în detaliu fizionomia regimului alternativ al
comunităţii convenţionale, cu toate problemele specifice pe care acest regim le ridică.
Toate aspectele care nu au făcut obiectul unor derogări convenţionale vor fi supuse, potrivit art.
368, dispoziţiilor privind regimul comunităţii legale (reduse la achiziţii), cărora noua reglementare
le atenuează, într-o măsură considerabilă, caracterul imperativ - trăsătură marcantă a comunităţii
legale sub imperiul Codului familiei558.
Clauzele unei comunităţi convenţionale, pe care soţii le pot combina în limitele permise de art.
367 (desigur sub rezerva respectării dispoziţiilor de ordine publică din structura regimului
primar),559 vizează compoziţia comunităţii, gestiunea sa, precum şi lichidarea şi partajul, aspecte pe
care le vom analiza în cele ce urmează560.

2.2. Clauze referitoare la compoziţia comunităţii. A. Precizări prealabile. În cadrul oricărui

regim matrimonial de comunitate (fie el legal sau convenţional), o problemă generală de maximă
importanţă este aceea de a stabili structura sau compoziţia patrimoniului fiecăruia dintre soţi. Aşa
cum în cadrul oricărui patrimoniu561 pot fi decelate activul şi pasivul, tot astfel, în cadrul regimului
matrimonial distingem între:
- activul matrimonial; în cazul regimurilor de comunitate interesează cum se constituie, în
556
Este vorba de Secţiunea a 4-a - „Regimul comunităţii convenţionale” din cadrul Capitolului VI „Drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale soţilor” al Titlului II „Căsătoria” - Cartea a II-a „Despre familie”. În sensul că obiectul convenţiei matrimoniale este
limitat prin lege, clauzele ei completându-se cu reglementările din materia regimului comunităţii legale de bunuri, v. şi F. Mangu,
Bunurile proprii ale soţilor în lumina proiectului Codului civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2006, p. 157.
557
După modelul altor sisteme de drept. V., spre ex., art. 1497 şi urm. C. civ. fr.; art. 1451 şi urm. C. civ. belg.; art. 221 şi
urm. ZGB
558
V. şi M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 181, unde se arată că „în contextul Noului Cod civil, caracterul imperativ al
regimului comunităţii legale, deşi subzistă, este sensibil atenuat în raport cu reglementarea actuală din Codul familiei.”
559
V. şi prevederile art. 312 alin. (2) potrivit cărora „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la
dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
560
Pentru un posibil tipar al convenţiei matrimoniale încheiate de viitorii soţi sau, după caz, de către soţi prin care se adoptă
regimul comunităţii convenţionale de bunuri, v. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Ghid de practică notarială, Ed.
Notarom, Bucureşti, 2011, pp. 37-39 şi 54-57.
561
Pentru calificarea regimului matrimonial drept o modalitate a patrimoniului şi importanţa acestei calificări, v.: M. Avram,
C. Nicolescu, op. cit., pp. 15-18; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 78-
79.

130
cadrul activului patrimonial, masa bunurilor comune şi, respectiv, masa bunurilor proprii ale
fiecăruia dintre soţi,562 cum se asigură un eventual circuit între acestea, cum operează subrogaţia
reală cu titlu universal care menţine patrimoniul divizat în aceste două mase de bunuri distincte etc.
- pasivul matrimonial; în cazul regimurilor de comunitate trebuie stabilite acele criterii în baza
cărora se determină natura datoriilor fiecăruia dintre soţi ca fiind comune sau proprii şi, în funcţie
de această calificare, în mod subsecvent se vor identifica posibilităţile creditorilor de a urmări în
mod corespunzător bunurile comune sau proprii ale soţilor.
Dacă în cazul regimului comunităţii legale determinarea activului şi a pasivului matrimonial se
realizează prin înseşi normele juridice (majoritatea cu caracter imperativ), care intră în structura
regimului, în cazul comunităţii convenţionale legiuitorul le oferă soţilor posibilitatea de a configura,
în anumite limite, compoziţia patrimoniului fiecăruia dintre ei. Astfel, în funcţie de interesele
patrimoniale concrete, de aspiraţiile, mentalităţile ori alte circumstanţe particulare, soţii pot opta
pentru o comunitate de bunuri mai extinsă sau mai restrânsă decât cea legală.
B. Comunitatea extinsă. Înainte de a purcede la analiza substanţei dispoziţiilor art. 367 lit. a)
NCC – temeiul legal în baza căruia se poate institui, pe cale convenţională, o comunitate extinsă de
bunuri – o precizare ni se pare extrem de importantă.
Chiar sub imperiul reglementării din cuprinsul Codului familiei, au existat în literatura de
specialitate autori care au admis ca valabile convenţiile de lărgire a comunităţii dacă prin ele nu se
aduce atingere drepturilor terţilor, întrucât: potrivit art. 30 alin. (2) C. fam., sunt lovite de nulitate
numai convenţiile care aduc atingere „existenţei efective şi întinderii minimale a comunităţii” 563;
această dispoziţie nu se opune ca domeniul comunităţii să fie extins, iar contrariul nu este prevăzut
de niciun alt text legal. De asemenea, se invoca şi faptul că „ceea ce se urmăreşte prin nulitatea
edictată de art. 30 alin. (2) C. fam. este oprirea soţilor de a se întoarce prin convenţiile lor la o
separaţie de interese, care să depăşească limitele statornicite de lege, sau de a institui între bărbat şi
femeie o situaţie contrară principiului deplinei egalităţi între sexe”. 564 Mai mult, chiar şi practica
judiciară a recunoscut, pentru o ipoteză particulară, caracterul de bun comun în devălmăşie al
imobilului dobândit înainte de încheierea căsătoriei prin contribuţia comună a viitorilor soţi, cu
condiţia existenţei unei convenţii exprese sau tacite a părţilor în acest sens; o asemenea convenţie,
considerată sub condiţie, determină prin ea însăşi caracterul comun al bunului, dar îşi produce
562
O precizare importantă se impune a fi făcută: în cazul persoanelor căsătorite sub imperiul unui regim de comunitate (legal
sau convenţional) nu se poate vorbi de trei patrimonii, deoarece bunurile comune nu alcătuiesc un al treilea patrimoniu, distinct de
patrimoniile celor doi soţi, ci există două patrimonii şi trei mase de bunuri. (V. şi art. 31 NCC „Patrimoniul. Mase patrimoniale şi
patrimonii de afectaţiune”). Practic, pe durata de funcţionare a regimului comunităţii de bunuri, care nu se suprapune în mod
obligatoriu cu durata căsătoriei, masa bunurilor şi a datoriilor comune se înfăţişează ca o confuziune parţială a patrimoniilor soţilor.
Pentru o asociere extrem de inspirată a masei bunurilor proprii şi a masei bunurilor comune ale soţilor cu imaginea unor vase
comunicante, v. V. Stoica, op. cit., vol. I, p. 63.
563
A se vedea M. Eliescu, Efectele căsătoriei… op. cit., p. 177.
564
Ibidem, p. 178. Pentru o opinie concordantă v. şi: I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975,
p. 121; V.D. Zlătescu, Sugestii pentru viitorul Cod al familiei, în RRD nr. 3/1972, p. 70; E. Florian, op. cit. (2008), pp. 94-96.

131
efectele numai de la data încheierii căsătoriei.565
Alţi autori au susţinut însă că şi aceste convenţii sunt nule, astfel încât mărirea comunităţii de
bunuri pe seama bunurilor proprii ale unuia dintre soţi nu se poate realiza decât în mod excepţional,
în condiţiile art. 31 lit. b) C. fam., orice alte mijloace fiind excluse566.
Controversele ivite în literatura de specialitate cu privire la valabilitatea unor astfel de convenţii
de extindere a comunităţii în detrimentul bunurilor proprii ale soţilor demonstrau cu tărie (dacă mai
era necesar) insuficienţele reglementării din Codul familiei în materia raporturilor patrimoniale
dintre soţi.
După această paranteză, revenim la soluţia consacrată de art. 367 lit. a) NCC. Potrivit textului,
convenţia matrimonială poate viza „includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor
dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei 567, cu excepţia
bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c)”. 568 Neîndoielnic, se vor supune acestui regim
matrimonial alternativ soţii care sunt animaţi de un puternic spirit comunitar.
Analiza dispoziţiilor art. 367 lit. a) este necesar a fi realizată din perspectiva celor două
coordonate importante: activul comunităţii convenţionale extinse, respectiv pasivul matrimonial al
acesteia.
a) În ceea ce priveşte compoziţia activului matrimonial (prin ipoteză mai extins decât în cazul
comunităţii legale), pe lângă bunurile considerate comune (în devălmăşie) sub imperiul regimului
legal,569 în structura activului se vor regăsi acele bunuri proprii, 570 dobândite înainte sau după
încheierea căsătoriei, cărora soţii, prin clauzele convenţiei matrimoniale, le-au imprimat o
apartenenţă comunitară. Unele precizări ni se par utile, pentru o corectă delimitare a perimetrului în
care libertatea de voinţă a soţilor se poate manifesta în plenitudinea ei.
În primul rând, după cum se statuează în conţinutul normativ al art. 367 lit. a), îşi vor păstra

565
A se vedea CSJ, s. civ., dec. nr. 331/1990, în Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, p. 170, apud E. Florian, op.
cit. (2008), p. 102, nota 2.
566
Pentru argumentele invocate de adepţii tezei inadmisibilităţii extinderii pe cale convenţională a sferei comunităţii, v., spre
exemplu: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., pp. 63-64; Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale în
dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 12-14; T. Bodoaşcă, Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice
prin care sunt nesocotite unele dispoziţii legale privind regimul juridic matrimonial, în Dreptul nr. 9/2004, pp. 71-74.
567
Deşi textul are ca reper temporal data încheierii căsătoriei (situaţia cea mai frecventă), această dispoziţie se aplică mutatis
mutandis şi în cazul încheierii unei convenţii matrimoniale în timpul căsătoriei, având ca obiect modificarea sau înlocuirea regimului
matrimonial (spre ex., regimul separaţiei de bunuri, adoptat la momentul încheierii căsătoriei, este abandonat în favoarea comunităţii
convenţionale extinse).
568
Textul, în actuala configurare, este rezultatul modificărilor aduse prin art. 52 pct. 18 LPA.
569
Conform art. 339, „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”. Pentru analiza criteriilor legale de determinare a bunurilor comune în
reglementarea Codului familiei, v., spre exemplu: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 67 şi urm.; E.
Florian, op. cit. (2008), p. 97 şi urm.; Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 21 şi urm., aceste dezvoltări păstrându-şi valabilitatea, în condiţiile în care art. 339 a conservat substanţa reglementării art.
30 C. fam.
570
Neîndoielnic, noţiunea de bunuri utilizată în conţinutul normativ al art. 367 lit. a) urmează a fi înţeleasă în accepţiunea ei
juridică, desemnând atât bunuri corporale (lucruri mobile şi imobile), cât şi bunuri necorporale (drepturile reale, drepturile de
creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale). Pentru această interpretare a noţiunii de bunuri sub imperiul Codului familiei, v.
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 67.

132
caracterul de bunuri proprii acelea prevăzute de art. 340 lit. b) şi c), o derogare de la această regulă
prin convenţie matrimonială nefiind posibilă, faţă de intenţia univocă a legiuitorului. Art. 340 lit. b)
vizează bunurile de uz personal, în vreme ce în ipoteza normativă a lit. c) se face referire la
„bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de
comerţ care face parte din comunitatea de bunuri”.571
Raţiunea pentru care aceste două categorii de bunuri nu ar putea fi incluse, prin voinţa soţilor,
în compoziţia activului matrimonial rezidă în preocuparea legiuitorului de a asigura minima
independenţă patrimonială a soţilor, necesară ca o garanţie a independenţei lor personale.
În al doilea rând, în cazul liberalităţilor, este discutabil dacă vor putea face parte din activul
comunitar acele bunuri cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut expres că vor fi
proprietatea exclusivă a soţului gratificat572. Se pune întrebarea dacă voinţa univocă a dispunătorului
ar putea fi anihilată de acordul de voinţe al soţilor care au optat pentru comunitatea extinsă de
bunuri, răspunsul fiind mai degrabă unul negativ. Este îndeobşte cunoscut că liberalităţile sunt acte
juridice intuitu personae, făcute în considerarea persoanei gratificate, iar în aceste condiţii celălalt
soţ ar beneficia indirect de acea liberalitate, chiar împotriva voinţei dispunătorului 573.
Pentru a se evita posibile interpretări divergente legate de natura juridică a bunului ce face
obiectul liberalităţii, este de preferat ca în practică donatorul ori, după caz, testatorul să prevadă
expres că înţelege să-l gratifice doar pe unul dintre soţi, excluzând, printr-o clauză univocă,
apartenenţa bunului respectiv la activul comunitar.
În opinia noastră, voinţa dispunătorului nu trebuie să fie neapărat expresă: ea poate fi şi tacită,
dar neîndoielnică, rezultând în mod neechivoc din anumite împrejurări de fapt. Soluţia instituită
prin art. 340 lit. a) NCC care, spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, a impus condiţia
ca dispunătorul să fi prevăzut „în mod expres” că bunurile vor fi comune, nu credem că poate fi
aplicată prin analogie în contextul analizat, situaţiile fiind diametral opuse. Astfel, sub imperiul art.
340 lit. a), regula (firească de altfel, dat fiind caracterul intuitu personae al liberalităţii) este în
sensul că bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie reprezintă bunuri proprii ale

571
Pentru dezvoltări cu privire la criteriile de determinare a celor două categorii de bunuri sub imperiul reglementării din
Codul familiei [art. 31 lit. c)], v., spre exemplu: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., pp. 87-89; E.
Florian, op. cit. (2008), pp. 106-108; M. Tomescu, op. cit., pp. 92-94; T. Bodoaşcă, Opinii privind regimul juridic al bunurilor
proprii de uz personal, în Dreptul nr. 1/2007, pp. 39-51, analize care îşi păstrează pe deplin actualitatea şi în contextul prevederilor
corespondente din Noul Cod civil.
572
În sistemul de drept francez, art. 1498 alin. (1) in fine C. civ. fr. statuează că în cazul liberalităţilor vor avea natura juridică
de bunuri proprii acele bunuri mobile cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a
soţului gratificat. Jurisprudenţa a admis că voinţa dispunătorului ar putea fi şi tacită, rezultând din circumstanţe care rămân la
aprecierea suverană a judecătorilor fondului.
573
În sensul că „Soţii pot include în comunitatea convenţională şi bunurile dobândite cu titlu gratuit pentru că, după
acceptarea bunului, acesta intră în patrimoniul lor, iar ei pot dispune liber de bun, inclusiv sub forma unei donaţii către celălalt soţ”,
v. Al. Bacaci, V.-C Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 134. În opinia noastră,
această soluţie ar fi putea fi susţinută doar în ipoteza în care dispunătorul nu a exclus, printr-o clauză univocă, apartenenţa bunului
respectiv la activul comunitar. O astfel de stipulaţie expresă din partea dispunătorului ar avea semnificaţia juridică a unei condiţii
rezolutorii, compatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor.

133
soţului gratificat şi numai prin excepţie vor fi considerate comune, dacă dispunătorul a prevăzut
expres. În schimb, în ipoteza analizată, trebuie dovedit exact contrariul, şi anume că terţul
dispunător a înţeles să excludă acel bun din activul comunitar.
În absenţa unei manifestări de voinţă univoce din partea terţului dispunător, trebuie să admitem
că şi în ipoteza în care doar unul dintre soţi a fost gratificat, dacă raporturile patrimoniale ale soţilor
sunt guvernate de regimul comunităţii convenţionale extinse, atunci şi bunul dobândit prin donaţie
ori legat va alimenta activul comunitar. Soluţia poate fi desprinsă şi din interpretarea per a
contrario a art. 367 lit. a) NCC, legiuitorul statuând în mod expres că îşi vor păstra caracterul de
bunuri proprii doar acelea prevăzute de art. 340 lit. b) şi c). Drept urmare, bunurile dobândite prin
legat sau donaţie – calificate ca fiind proprii în sistemul comunităţii legale – pot fi incluse în activul
comunitar în baza stipulaţiei contractuale incluse în tiparul convenţiei matrimoniale, fiind în
prezenţa unei clauze care poate fi localizată în perimetrul regimului comunităţii convenţionale. Se
poate invoca, totodată, şi împrejurarea că dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate a
convenţiei matrimoniale ori dacă terţul dispunător a cunoscut pe altă cale existenţa acestei
convenţii, regimul comunităţii convenţionale extinse îi este opozabil.
În al treilea rând, modul de redactare iniţială a art. 367 lit. a) 574, precum şi absenţa unei
reglementări speciale a comunităţii universale de bunuri puneau în discuţie posibilitatea soţilor de a
extinde comunitatea legală de bunuri până la limita maximă a unei comunităţi universale.
Într-o interpretare gramaticală a dispoziţiilor art. 367 lit. a), se putea susţine că intenţia
legiuitorului a fost aceea de a elimina din paleta posibilelor opţiuni ale soţilor stipularea unei
comunităţi universale, în accepţiunea întâlnită în alte sisteme de drept, respectiv ansamblul
bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, dobândite de soţi cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
Astfel, în ipoteza normativă a textului se folosea adjectivul pronominal nehotărât „unor”, care din
punct de vedere semantic desemnează doar o parte dintr-un întreg, iar nu întregul însuşi. În plus, în
condiţiile în care dispoziţia analizată, având un caracter de excepţie, nu era susceptibilă de o
interpretare extensivă (exceptio est strictissimae interpretationis), posibilitatea adoptării unei
comunităţi universale ar fi trebuit prevăzută expres, 575 iar nu dedusă pe cale de interpretare. Este
important de notat în context că o variantă anterioară a Codului, datând din anul 2000, conţinea o
serie de articole dedicate comunităţii universale de bunuri, de unde rezulta intenţia clară de a

574
În forma iniţială, art. 367 lit. a) avea următorul conţinut: „includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte
sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c)”.
575
Spre exemplu, în sistemul de drept francez, deşi soţii au libertatea de a-şi configura propriul regim matrimonial aplicabil,
fără a fi ţinuţi să se încadreze în anumite tipare, totuşi legiuitorul francez a simţit nevoia să instituie ca regim alternativ comunitatea
universală de bunuri - art. 1526 C. civ. fr. De asemenea, cu statutul de regim convenţional, comunitatea universală este prevăzută
expres şi în alte reglementări în materie care au constituit sursă de inspiraţie pentru redactorii Noului Cod: spre exemplu, art. 222
ZGB şi art. 1453 C. civ. belg. Un exemplu aparte îl constituie Codul civil portughez, care deşi autorizează în principiu posibilitatea
alegerii regimului comunităţii universale, exclude această opţiune în cazul în care căsătoria vizează două persoane care au deja copii,
chiar majori sau emancipaţi – art. 1699 pct. 2. V., în acest sens, UINL, CD, cap. XV, Portugal, p. 2141.

134
permite soţilor adoptarea acestui tip de regim comunitar alternativ576.
Or, dată fiind concepţia restrictivă manifestată de redactorii Noului Cod în această materie,
comunitatea universală nu ar fi trebuit să lipsească din evantaiul posibilelor opţiuni ale soţilor,
neexistând niciun motiv puternic care să legitimeze o atare excludere, chiar şi în condiţiile în care
acest regim nu ar ocupa decât o poziţie marginală în alegerea viitorilor soţi sau, după caz, a soţilor.
Dacă interesele concrete ale soţilor reclamă adoptarea unui astfel de regim, soluţia legislativă
trebuie să se plieze în funcţie de aceste interese, iar nu invers 577. Căci, potrivit opiniei unui reputat
autor, atunci când interesul pe care legea îl reprezintă vine în conflict cu un altul superior, „legea va
trebui să se plece şi practica o va mlădia nevoilor ei.”578
Pe de altă parte, chiar dacă din punct de vedere teoretic s-ar fi dat prevalenţă interpretării
restrictive, imaginaţia fecundă a practicienilor ar fi putut configura modele juridice care, deşi formal
s-ar fi încadrat în tiparul art. 367 lit. a), din punct de vedere al substanţei soluţiilor ar fi reprezentat
neîndoielnic o eludare a limitei legale579.
Sensibili, se pare, la semnalele de alarmă trase în literatura de specialitate cu privire la această
posibilă interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 367 lit. a), care se fundamentau pe argumente
deloc de neglijat580, membrii comisiei de redactare a Legii pentru punerea în aplicare a Noului Cod
civil au intervenit expres asupra acestei prevederi581.
Apreciem că noua configurare a textului art. 367 lit. a) dată de art. 52 pct. 18 LPA, mai exact
sintagma „în tot ori în parte”, înlătură echivocul reglementării anterioare. Este neîndoielnic, în
raport cu actuala redactare a dispoziţiei legale analizate, că soţii pot extinde comunitatea legală de
bunuri până la limita maximă a unei comunităţi universale, desigur cu excluderea bunurilor de uz
personal şi a celor destinate exercitării unei profesii [art. 340 lit. b) şi c) NCC]. Împrejurarea că

576
A se vedea art. 291-294 din acea variantă, în P. Vasilescu, op. cit., p. 297.
577
Pentru opinia contrară, în sensul că regimul comunităţii universale nu se înscrie în tradiţia juridică românească, nefiind
necesară instituirea în sistemul nostru de drept a unei asemenea „construcţii pur teoretice”, fără impact practic, v. P. Popovici,
Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri în dreptul român, în PR nr. 2/2006, p. 189, cu precizarea că autorul s-a raportat la o
variantă anterioară a Codului, publicată în C. Jud. nr. 3/2004. Nu putem achiesa la un asemenea punct de vedere. După mai bine de
jumătate de secol de aplicare a regimului comunităţii legale de bunuri, instituit de Codul familiei în anul 1954, este neîndoielnic că
spiritul comunitar şi-a pus o amprentă pregnantă, influenţând mentalităţile, psihologia şi chiar comportamentele cotidiene ale
persoanelor căsătorite.
578
A se vedea M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed.
All, Bucureşti, 1995, p. 487.
579
Astfel, pe lângă bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei, ar fi fost excluse din comunitate bunuri
proprii din celelalte categorii enumerate de art. 340, dar care ar fi avut o valoare nesemnificativă, spre derizorie (de exemplu,
dobânda, în calitate de fruct civil al unui depozit bancar, în condiţiile în care suma depusă pentru constituirea acelui depozit – bun
propriu al unuia dintre soţi – era foarte mică).
580
V., spre exemplu, C.-M. Nicolescu, Regimurile matrimoniale convenţionale reglementate de Noul Cod civil român.
Abordare comparativă, în RRDP nr. 4/2009, pp. 126-127.
581
Este adevărat că strict din punct de vedere al exigenţelor de tehnică legislativă, prin Legea de punere în aplicare nu ar fi
fost posibilă modificarea substanţei reglementărilor din cuprinsul Noului Cod. Direcţiile de reglementare ale acestei legi ar fi trebuit
să se limiteze la instituirea unor dispoziţii tranzitorii care să realizeze tranziţia de la vechea la noua reglementare, precum şi
asigurarea compatibilităţii Noului Cod cu celelalte legi în vigoare. Totuşi, precedente în acest sens există şi în alte sisteme de drept
(v., spre exemplu, Legea de punere în aplicare a Codului civil italian, respectiv a Codului civil al provinciei Québec). În plus, trebuie
să admitem că regulile formale, de tehnică legislativă pot fi sacrificate pentru a se asigura soluţii normative clare, viabile şi a se evita,
astfel, posibile interpretări divergente în procesul de aplicare, cu consecinţa nedorită a formării unor practici neunitare.

135
aceste două categorii de bunuri proprii nu pot face parte din comunitate nu alterează cu nimic
calificarea regimului ca fiind unul de comunitate universală, aceasta nefiind incompatibilă cu
noţiunea de bunuri proprii. Existenţa celor două categorii de bunuri proprii se justifică şi în cadrul
comunităţii universale de bunuri prin aceea că asigură, în cadrul unei simbioze aproape totale, o
minimă independenţă patrimonială a soţilor, necesară ca o garanţie a independenţei lor personale,
care s-ar vedea altfel sacrificată total pe altarul comunităţii.
Prin urmare, în cadrul acestor limite mai sus schiţate, soţii au deplina libertate de a decide
includerea în activul comunitar a acelor bunuri care sub imperiul regimului legal sunt calificate
bunuri proprii: spre exemplu, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală [art. 340 lit. d)],
sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu [art. 340 lit. g)], fructele bunurilor proprii
[art. 340 lit. h)] etc.
Tot în contextul determinării activului comunităţii extinse, se impune a fi semnalată o ipoteză
specială vizând bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei cu privire la care, chiar în absenţa unei
stipulaţii exprese în cadrul convenţiei matrimoniale, se poate crea aparenţa apartenenţei acestora la
comunitate. Astfel, potrivit art. 343 alin. (3) NCC, pentru această categorie de bunuri, înainte de
încheierea căsătoriei „se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată,
dacă părţile convin astfel”, iar în absenţa acestuia se prezumă, până la proba contrară, că bunurile
sunt comune. Este suficient ca din varii considerente soţul proprietar exclusiv al unui anumit bun să
nu aibă interes ori să fie în imposibilitate de a face dovada corespunzătoare, pentru ca acel bun să
fie considerat comun, ajungându-se astfel la extinderea (fie şi aparentă), a comunităţii devălmaşe în
detrimentul bunurilor proprii ale unuia din soţi. Această „îmbogăţire” a comunităţii era de altfel
posibilă şi potrivit reglementării anterioare din Codul familiei, elementul de noutate pe care Codul
civil l-a adus fiind determinat de acel inventar întocmit de notarul public sau sub semnătură privată.
b) În ce priveşte pasivul comunitar – corelativul şi totodată dimensiunea negativă a activului
matrimonial – se pune problema identificării acelor criterii de determinare a naturii juridice a
datoriilor asumate de soţi sub imperiul regimului comunităţii extinse. Din păcate, în privinţa acestui
aspect legiuitorul s-a dovedit extrem de lacunar, deşi problemele specifice şi complexe pe care
această latură a regimului matrimonial le ridică, atât în raporturile dintre soţi, cât şi în relaţiile cu
terţe persoane, ar fi impus instituirea unor repere clare minimale.
Astfel, aspectele privitoare la datoriile soţilor nu se regăseau în enumerarea de la art. 367 lit. a)-
e) – forma iniţială a textului. Prin apelul la regulile clasice de interpretare a normelor juridice,
precum şi la principiile de drept, se putea susţine următoare soluţie: dat fiind caracterul de excepţie
al art. 367, aparent nu ar fi fost permisă niciun fel de derogare pe cale convenţională de la
dispoziţiile care configurează regimul juridic al datoriilor soţilor în cadrul regimului comunităţii

136
legale, respectiv art. 351-354582. Aşadar, aceste prevederi imperative urmau să se aplice tale quale şi
în situaţia în care prin convenţie matrimonială soţii ar fi optat pentru regimul comunităţii extinse.
Or, în baza acestei interpretări, ar fi însemnat că în ipoteza în care opţiunea soţilor s-ar fi
îndreptat către regimul comunităţii universale, deşi în privinţa activului comunitatea ar fi fost
extinsă până la limita ei maximă, totuşi datoriile soţilor se prezumau a fi personale, ale fiecăruia
dintre ei; comune ar fi fost doar acelea care se încadrau în categoriile enumerate expres şi limitativ
de art. 351 NCC. Astfel, ar fi existat creditori personali care, în majoritatea covârşitoare a
situaţiilor, nu-şi puteau acoperi creanţa din urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor (prin
ipoteză, reduse până la limita lor minimă), fiind nevoiţi să solicite partajarea bunurilor comune ale
soţilor, în condiţiile art. 353 alin. (2). Evident, această postură nu era deloc confortabilă pentru
creditorii personali.
Prin urmare, s-ar fi creat o anomalie dacă nu ar fi existat posibilitatea soţilor de a-şi regla, prin
stipulaţii contractuale, modalitatea de determinare şi suportare a datoriilor 583. Dată fiind corelaţia
logică între activ şi pasiv, extensia activului comunitar ar trebui să determine sporirea cu aceeaşi
proporţie a pasivului matrimonial, căci ubi emolumentum, ibi et onus esse debet.
Este adevărat că în unele situaţii particulare apelul la dispoziţiile art. 351-354 NCC ar putea fi
suficient, având în vedere că potrivit art. 351 lit. a) sunt considerate comune şi obligaţiile asumate
în legătură cu dobândirea unor bunuri comune 584; însă, pentru multe alte ipoteze, tiparul trasat de
legiuitor în materia datoriilor comune s-ar putea dovedi mult prea îngust, nefiind apt să răspundă,
într-o manieră adecvată, intereselor patrimoniale concrete ale soţilor.
Această lacună a reglementării a fost acoperită prin art. 52 pct. 18 LPA, prin care s-a modificat
expres art. 367 lit. a) nu doar cu privire la activul comunitar, ci şi referitor la pasivul matrimonial.

582
Pentru unele repere cu privire la datoriile comune ale soţilor în reglementarea Noului Cod (categorii, regim juridic,
precum şi principalele elemente de noutate în raport cu dispoziţiile corespondente din Codul familiei), v. M. Avram, C. Nicolescu,
op. cit., pp. 224-228. Fără a intra în detalii, ne limităm să precizăm că în ceea ce priveşte categoriile de datorii comune, faţă de
reglementarea din Codul familiei, prin art. 351 NCC s-au operat două extensii justificate, reclamate de altfel în literatura de
specialitate: potrivit lit. a) a art. 351, sunt comune nu doar obligaţiile născute în legătură cu conservarea şi administrarea bunurilor
comune, ci şi acelea vizând dobândirea unor astfel de bunuri; de asemenea, art. 351 lit. d) are în vedere repararea prejudiciului cauzat
prin însuşirea de către un soţ a bunurilor aparţinând unui terţ (iar nu doar a bunurilor proprietate publică). Pentru opinia potrivit
căreia de lege ferenda „s-ar impune realizarea, de principiu, a unui echilibru juridic între bunurile şi datoriile comune”, v. T.
Bodoaşcă, Contribuţii la critica unor opinii referitoare la regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor, în Dreptul nr. 5/2009, p.
115. Apreciem că acest deziderat legislativ a fost atins prin modalitatea de configurare a datoriilor comune în sistemul Noului Cod.
Cu privire la regimul juridic al datoriilor comune, este de menţionat că prin art. 352 s-a reglementat răspunderea subsidiară solidară
cu bunurile proprii (în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune), instituindu-se un
drept de retenţie în beneficiul soţului care plătit datoria comună. În sfârşit, un alt element de noutate în materie este dat de soluţia
normativă consacrată de art. 354 NCC, potrivit căruia veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora, nu pot fi
urmărite pentru datoriile comune asumate de celălalt soţ, cu excepţia obligaţiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite
ale căsătoriei.
583
De precizat că această soluţie este consacrată în toate sistemele de drept care reglementează comunitatea convenţională
universală.
584
Spre exemplu, în cazul în care în timpul funcţionării regimului comunităţii extinse unul dintre soţi dobândeşte o cotă-parte
dintr-o succesiune grevată de sarcini, în temeiul art. 351 lit. a) NCC şi datoriile aferente vor fi considerate comune, urmând a fi
acoperite din activul comunitar extins. În lipsa unei asemenea corelări între activ şi pasiv, s-ar ajunge la o situaţie total neechitabilă:
masa bunurilor comune ar spori, prin efectul aplicării clauzei convenţionale de extindere a regimului comunităţii, în vreme ce
datoriile aferente ar apăsa asupra masei bunurilor proprii ale soţului dobânditor.

137
Astfel, în redactarea actuală, art. 367 lit. a) prevede că în cadrul comunităţii pot fi incluse, în tot sau
în parte, datoriile proprii ale unuia dintre soţi născute înainte ori după încheierea căsătoriei. Spre
exemplu, dacă soţii au optat pentru regimul comunităţii universale, în baza acestui text este permisă
stipularea confuziunii totale a elementelor de pasiv matrimonial. Practic, în această ipoteză, orice
datorie asumată de unul dintre soţi înainte sau în timpul funcţionării regimului este considerată
datorie comună şi, prin urmare, creanţa corelativă urmează a fi satisfăcută din masa bunurilor
comune.
Textul art. 367 lit. a) se impune însă a fi interpretat în corelaţie cu art. 335 alin. (2) NCC,
potrivit căruia „convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de
aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei”. Această dispoziţie cu caracter
imperativ, de la care nu sunt admise derogări, presupune că orice clauze din cuprinsul convenţiei
matrimoniale prin care s-ar stipula preluarea în cadrul pasivului comunitar a unei datorii proprii a
unuia dintre soţi, anterioare căsătoriei, sunt inopozabile creditorilor soţului respectiv; strict din
perspectiva creditorului, căsătoria nu va antrena deci o reconfigurare/transformare a conţinutului
raporturilor patrimoniale în care este implicat soţul debitor 585. Norma juridică analizată prezintă un
pronunţat caracter de protecţie a creditorilor, intenţia legiuitorului fiind aceea de a împiedica lezarea
intereselor acestora printr-un comportament abuziv şi fraudulos al soţilor.
Dacă în ceea ce priveşte urmărirea bunurilor pentru satisfacerea creanţei – aspect care
interesează raporturile dintre soţi, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte – nu sunt permise
derogări convenţionale, apreciem că nu există niciun impediment legal ca în privinţa contribuţiei la
suportarea datoriilor – aspect care interesează raporturile dintre soţi – aceştia să indice, în cadrul
convenţiei matrimoniale, că anumite datorii personale, expres prevăzute, vor fi acoperite din masa
bunurilor comune.586
C. Comunitatea restrânsă. Dacă sub imperiul reglementării din Codul familiei opiniile
exprimate în literatura de specialitate erau unanime în sensul că nu se puteau încheia convenţii
având ca obiect suprimarea ori micşorarea comunităţii de bunuri, sancţiunea fiind nulitatea
absolută,587 art. 367 lit. b) NCC permite soţilor stipularea unor clauze convenţionale vizând
restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă

585
Neîndoielnic, dispoziţiile art. 335 alin. (2) NCCse aplică şi în ce priveşte extensia activului comunitar cu anumite bunuri
dobândite de unul din soţi anterior încheierii căsătoriei. Astfel, dacă la momentul încheierii căsătoriei în patrimoniul unuia dintre soţi
se află un imobil care prin efectul clauzei convenţionale va intra în compoziţia activului comunitar, apreciem că în temeiul art. 335
alin. (2), această clauză va fi inopozabilă creditorului personal anterior, care este îndreptăţit să urmărească în continuare bunul
respectiv pentru a-şi satisface creanţa, fără a-i putea fi opus beneficiul de discuţiune. Gajul general al creditorilor chirografari ai
fiecăruia dintre soţi, pentru creanţele născute înainte de căsătorie nu poate fi, aşadar, restrâns prin convenţie matrimonială, ei fiind
îndreptăţiţi să urmărească bunurile soţului debitor, indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobândesc prin efectul convenţiei
matrimoniale.
586
Spre exemplu, rambursarea împrumutului contractat de unul din soţi anterior căsătoriei pentru achiziţionarea unui imobil,
care prin efectul convenţiei matrimoniale a intrat în masa bunurilor comune.
587
Pentru dezvoltări, v., spre exemplu, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., pp. 61-63.

138
sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei.
Este practic un regim matrimonial care are vocaţia de a asigura un grad mai pronunţat de
coeziune patrimonială decât regimul separaţiei de bunuri, dar şi o mai mare libertate prin raportare
la regimul comunităţii legale ori acela al comunităţii extinse. Ar putea fi adoptat de acei soţi care
urmăresc o împletire parţială a intereselor lor patrimoniale, fără a sacrifica, decât într-o mică
măsură, tendinţele individualiste, de independenţă ale fiecăruia dintre ei.588
În cuprinsul convenţiei matrimoniale este necesar ca bunurile ce vor intra în structura activului
comunitar, potrivit voinţei soţilor, să fie foarte clar determinate: în cazul bunurilor prezente, prin
descrierea elementelor relevante de individualizare a lor; pentru bunurile viitoare, prin precizarea
criteriilor generice care să permită identificarea acestora, evident, la momentul dobândirii, care prin
ipoteză este ulterior datei de încheiere a convenţiei matrimoniale; (spre exemplu, soţii pot stipula
intrarea în comunitate a unui fond de comerţ care nu există la momentul instituirii clauzei). 589
Neîndoielnic, un rol important va avea notarul public chemat să autentifice convenţia matrimonială,
menirea lui fiind aceea de a surprinde fidel intenţia soţilor şi de a configura în mod corespunzător
toate aceste clauze.
Iniţial, în conţinutul normativ al art. 367 lit. b) nu era prevăzută expres posibilitatea soţilor de a
reduce corespunzător pasivul comunitar, pe baza principiului director al corelaţiei logice dintre
activ şi pasiv.
În noua configurare dată de art. 52 pct. 18 LPA, art. 367 lit. b) permite soţilor să stipuleze pe
cale convenţională restrângerea comunităţii la datoriile anume determinate, indiferent dacă sunt
născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia datoriilor prevăzute la art. 351 lit. c) –
„obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.”
Astfel, soţii vor putea stabili modalităţile de suportare a datoriilor prezente (contemporane încheierii
convenţiei matrimoniale), precum şi a celor viitoare (care urmează a fi asumate în timpul
funcţionării regimului comunităţii restrânse).
Pentru toate celelalte aspecte care nu au făcut obiectul unor stipulaţii exprese, (spre exemplu,
administrarea bunurilor comune, lichidarea comunităţii convenţionale etc.), vor fi aplicabile în
completare dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, conform celor statuate la art. 368.

2.3. Clauze de modificare a gestiunii bunurilor 590. A. Precizări prealabile. Una dintre cele
588
Spre exemplu, soţii pot conveni ca în compoziţia activului comunitar să intre numai imobilul dobândit în timpul căsătoriei
sau, după caz, în timpul funcţionării regimului comunităţii convenţionale, care are destinaţia de locuinţă a familiei.
589
Pentru determinarea sensului atribuit sintagmei „bunurile anume determinate”, v. şi F. Mangu, Bunurile proprii ale soţilor
în lumina proiectului Codului civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2006, pp. 157-158, unde se propun şi formule generice care
pot sta la baza identificării bunurilor viitoare, spre exemplu „toate imobilele construcţii dobândite în timpul căsătoriei”.
590
Precizăm că în cuprinsul acestei lucrări noţiunea de „gestiune” este utilizată într-un sens larg, acoperind şi actele juridice
de dispoziţie asupra bunurilor, iar nu doar pe cele de administrare, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă accepţiunea comună a acestui
concept. Noţiunea evocă, totodată, puterile pe care soţii le au asupra bunurilor comune şi modalitatea în care aceste puteri sunt

139
mai importante probleme ale regimurilor comunitare vizează gestiunea bunurilor comune, la baza
căreia stă principiul egalităţii soţilor. Din punct de vedere teoretic pot fi concepute trei mecanisme
de gestiune a acestei categorii de bunuri591:
- gestiunea comună/conjunctă (cogestiune), ceea ce înseamnă că toate actele asupra bunurilor
comune se săvârşesc de cei doi soţi împreună; acest sistem asigură coeziunea patrimonială deplină
dintre soţi, întrucât, prin ipoteză, toate deciziile se iau în comun;
- gestiunea paralelă (concurentă), caracterizată de puterea fiecărui soţ de a gestiona singur
comunitatea de bunuri; 592
- gestiunea separată – fiecare soţ nu are putere decât asupra bunurilor proprii şi asupra
bunurilor comune pe care le-a dobândit.
La acestea se poate adăuga, cu titlu excepţional, aşa-numita gestiune exclusivă – un soţ are o
putere exclusivă, ţinând seama de natura juridică a actului sau a bunului.
Noul Cod consacră un mecanism mixt de gestiune a bunurilor comune:593 gestiunea paralelă în
cazul majorităţii actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soţilor 594, temperată de
instituirea unei gestiuni conjuncte pentru ipoteza încheierii unor acte de înstrăinare sau de grevare
cu drepturi reale având ca obiect bunuri comune, (aşadar acele acte juridice grave pentru
comunitate), care în principiu necesită consimţământul ambilor soţi. Pentru anumite categorii de
acte juridice, dat fiind caracterul personal al acestora, devine funcţional mecanismul gestiunii
exclusive595.
Unele nuanţări se impun a fi făcute pentru delimitarea foarte clară a sferei de aplicare a
sistemelor de gestiune evocate.
(i) Chiar dacă unul din soţi are dreptul de a folosi un bun comun fără consimţământul expres al
celuilalt, totuşi, „schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor”
– art. 345 alin. (1) teza a II-a, ceea ce presupune aplicarea pentru această ipoteză specială a

repartizate între ei, fiind utilizată în doctrina juridică de specialitate din alte state.
591
Pentru dezvoltări cu privire la caracteristicile acestor sisteme de gestiune a bunurilor comune, inclusiv dintr-o perspectivă
comparativă, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 228 şi urm. V., de asemenea, D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 161.
592
Acest sistem a fost adoptat în Belgia în anul 1976, fără a ridica probleme speciale în practică şi preluat de Franţa în 1985 –
anul substanţialei reforme în materia regimurilor matrimoniale.
593
Pentru dezvoltări cu privire la gestiunea bunurilor comune potrivit Noului Cod civil, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit.,
p. 252 şi urm., iar pentru o succintă prezentare, v. şi M. Soreaţă, Particularităţi privind drepturile soţilor asupra bunurilor comune
potrivit proiectului de Cod civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1-2/2005, pp. 76-80.
594
Art. 345 şi art. 346 NCC permit identificarea domeniului de aplicare a sistemului gestiunii paralele, atât din punctul de
vedere al bunurilor, cât şi al naturii actelor juridice asupra acestora. Sunt supuse regulii gestiunii paralele următoarele categorii de
acte având ca obiect bunuri comune: actele de conservare, de folosinţă, de administrare, de dobândire a bunurilor comune, actele de
dispoziţie cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care, potrivit legii, nu sunt supuse unor formalităţi de publicitate, precum şi darurile
obişnuite.
595
Intră în această categorie: legatul (art. 350 NCC); gestiunea sumelor de bani sau a titlurilor aflate în conturile deschise doar
pe numele unuia dintre soţi [art. 317 alin. (2) NCC]; bunurile comune destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi şi care nu au
natura juridică a bunurilor proprii, respectiv elementele unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri [art. 340 lit. c),
teza a II-a coroborat cu art. 327 NCC care consacră independenţa profesională a soţilor]; titlurile de valoare (acţiunile, părţile sociale)
- deşi sunt bunuri comune, soţul care este asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur
transferul titlurilor de valoare deţinute [art. 349 alin. (2), teza a II-a NCC].

140
mecanismului cogestiunii.
(ii) Nu toate actele juridice de dispoziţie intră în sfera de aplicare a sistemului gestiunii
conjuncte. Astfel, conform art. 346 alin. (2) teza I „oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu
oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor
formalităţi de publicitate”, consacrându-se deci pentru această categorie de acte mecanismul
gestiunii paralele.
(iii) Dacă în principiu actele juridice cu titlu gratuit inter vivos, indiferent că au ca obiect bunuri
mobile sau imobile, impun acordul ambilor soţi, totuşi, darurile obişnuite pot fi săvârşite de oricare
dintre soţi, fără consimţământul celuilalt – art. 346 alin. (3).596
Astfel, pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soţilor,
legiuitorul a consacrat mecanismul gestiunii paralele (concurente), 597 comunitatea fiind dotată cu un
„executiv bicefal”.598 Noul Cod s-a îndepărtat aşadar de soluţia tradiţională din cuprinsul Codului
familiei, respectiv sistemul cogestiunii, instituit prin dispoziţiile art. 35 alin. (1), care statuau că
soţii administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune. Consecinţa firească a noii
perspective şi opţiuni legislative în materia gestiunii bunurilor comune a fost renunţarea la
prezumţia mandatului tacit reciproc,599 a cărei raţiune nu mai subzista, odată cu consacrarea
sistemului gestiunii concurente.600
Nu putem fi de acord cu punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate în sensul că
„reglementarea nouă conferă posibilităţi mult prea largi unui singur soţ cu privire la actele juridice
pe care le poate săvârşi raportat la comunitatea de bunuri, ceea ce nu asigură stabilitate şi securitate
patrimoniului comun, putând conduce la apariţia unor situaţii extrem de complicate”. 601 Este
596
Această soluţie era valabilă şi sub imperiul Codului familiei. Pentru dezvoltări, v. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de
dreptul familiei… op. cit., pp. 155-157.
597
Prin excepţie, rămân în câmpul de aplicare a mecanismului cogestiunii: actele ce presupun schimbarea destinaţiei bunului
comun, actele de dispoziţie asupra unor mobile comune, supuse anumitor formalităţi de publicitate, actele de înstrăinare sau grevare a
unui imobil comun, precum şi actele juridice cu titlu gratuit inter vivos având ca obiect bunuri comune, cu excepţia darurilor
obişnuite.
598
Pentru această sintagmă extrem de sugestivă, împrumutată din dreptul constituţional, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit.,
p. 339.
599
În sensul că „este utilă menţinerea dispoziţiilor referitoare la prezumţia de mandat tacit reciproc, rostul acestei prezumţii
fiind ca operaţiile juridice să se desfăşoare mai uşor, atât din punct de vedere al soţilor, cât şi al terţilor de bună-credinţă”, v. C. Roşu,
Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 208. Pentru opinia potrivit căreia „în viitoarea
reglementare mandatul tacit reciproc al soţilor nu a fost eliminat, ci menţinut, într-o formă îmbunătăţită, în cadrul comunităţii legale
de bunuri (art. 345-346)”, v. T. Bodoaşcă, Aspecte privind reglementarea generală a regimului juridic matrimonial în noul Cod civil
român, în Dreptul nr. 5/2010, pp. 72-73, nota 46. În acelaşi sens, v. Idem, Unele opinii în legătură cu bunurile comune ale soţilor
dobândite în timpul căsătoriei, în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2011, p. 92. Considerăm că opinia formulată nu are
suport în dispoziţiile art. 345-346 NCC. Dimpotrivă, din interpretarea literală a prevederilor art. 345, rezultă neîndoielnic faptul că
opţiunea legiuitorului român a fost în sensul de a înlocui gestiunea comună (conjunctă), consacrată de dispoziţiile art. 35 alin. (1) C.
fam., cu mecanismul gestiunii concurente. Numai prin excepţie, în cazul actelor juridice cu impact semnificativ asupra comunităţii
(actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune) este prevăzută necesitatea acordului ambilor
soţi – art. 346 alin. (1), ţinându-se seama şi de nuanţele imprimate de alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol care au ca efect revenirea la
mecanismul gestiunii concurente în cazul actelor de dispoziţie având ca obiect bunuri mobile comune a căror înstrăinare nu este
supusă anumitor formalităţi de publicitate, precum şi în situaţia darurilor obişnuite.
600
Pentru considerentele care au stat la baza înlăturării mecanismului reprezentării mutuale în sistemul de drept francez, cu
ocazia reformei din anul 1985, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 647-648.
601
A se vedea M. Soreaţă, Regimul matrimonial în sistemul de drept românesc, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2006, p.
99. Pentru o opinie mai nuanţată, de natură prospectivă, v. C.-M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor asupra bunurilor ce le

141
adevărat că la nivel teoretic sistemul gestiunii paralele prezintă riscul săvârşirii unor acte
contradictorii, însă, din punct de vedere practic, s-a constatat că acest risc este relativ scăzut în
legislaţiile care îl consacră (Franţa, Belgia etc.), iar soluţionarea acestor potenţiale cazuri nu
presupune crearea unor noi mecanisme, fiind suficiente cele din dreptul comun.
B. Câmpul de aplicare a libertăţii de voinţă a soţilor în privinţa gestiunii bunurilor. După
examinarea regulilor generale din structura regimului comunităţii legale privitoare la gestiunea
bunurilor comune, apare utilă determinarea posibilităţilor pe care le au soţii de a institui anumite
derogări pe cale convenţională în această materie. Potrivit art. 367 lit. c) teza I, în cuprinsul
convenţiei matrimoniale se poate stipula „obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea
anumitor acte de administrare”. Unele precizări sunt necesare.
În primul rând, trebuie menţionat că administrarea conjunctă poate avea ca obiect numai
bunurile care fac parte din activul comunitar, fiind interzise acele clauze privind administrarea
comună a bunurilor proprii ale unuia dintre soţi. Art. 342, plasat în cadrul secţiunii „Regimul
comunităţii legale”, dispune că „fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale
proprii”; această regulă fiind de ordine publică, nu sunt admise derogări pe cale convenţională,
întrucât s-ar ajunge la încălcarea principiului egalităţii dintre bărbat şi femeie, reînviindu-se practic
vechile regimuri (regimul dotal, regimul fără comunitate) bazate pe poziţia de subordonare a femeii
faţă de bărbat.
În al doilea rând, semnificaţia textului este aceea de a permite soţilor ca prin voinţa lor să
sustragă din câmpul de aplicare a mecanismului gestiunii paralele o serie de acte juridice,
condiţionând astfel validitatea acestor acte de existenţa consimţământului expres al ambilor. În
opinia noastră, pentru a fi valabilă, o asemenea stipulaţie trebuie să fie concretă, respectiv să se
refere la anumite acte juridice şi la anumite bunuri. Prin urmare, nu va fi valabilă o clauză generală,
prin care soţii să înlăture total mecanismul gestiunii paralele instituit de legiuitor în privinţa actelor
de administrare, întrucât o asemenea stipulaţie ar intra sub incidenţa art. 366 coroborat cu art.
359.602
În al treilea rând, deşi textul foloseşte in terminis noţiunea de „administrare”, nu credem că
intenţia legiuitorului a fost una restrictivă. Este adevărat că prevederile din această materie au un
caracter de excepţie, dar, dacă se permite o derogare convenţională referitoare la actele de
administrare, a fortiori considerăm că soluţia ar trebui admisă şi în privinţa actelor de dispoziţie, 603

aparţin, în diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 213, autoarea considerând că „Viitorul va
demonstra dacă acest surplus de libertate acordată soţilor în exercitarea prerogativelor caracteristice regimului matrimonial al
comunităţii de bunuri este benefică sau nu pentru coeziunea şi armonia atât de necesare familiei.”
602
Nefiind admisă o derogare sub acest aspect de la dispoziţiile regimului comunităţii legale, convenţia generală ar fi lovită de
nulitate absolută conform art. 359.
603
Desigur, avem în vedere actele de dispoziţie sustrase sistemului cogestiunii, în condiţiile alin. (2) al art. 346, pentru
celelalte legea impunând oricum acordul ambilor soţi.

142
în cazul lor raţiunile putând fi mult mai puternice.
În al patrulea rând, în situaţia în care unul dintre soţi nesocoteşte această exigenţă de sorginte
convenţională, sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, soluţia în acest sens rezultând din
coroborarea dispoziţiilor art. 368 cu cele ale art. 347.604
În al cincilea rând, potrivit art. 367 lit. c) teza a II-a, „dacă unul dintre soţi se află în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie
singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă”. În ce priveşte noţiunea de
„imposibilitate de a-şi exprima voinţa” pot fi concepute două tipuri de situaţii, imposibilitatea
putând fi de natură fizică (ipoteza în care voinţa unuia dintre soţi nu se poate forma în mod valabil:
spre exemplu, alienaţie, debilitate mintală, comă etc.) sau de natură socială (absenţă îndelungată,
dispariţie – caz în care voinţa celuilalt soţ nu poate fi cunoscută). Nu este necesar ca aceste cauze să
fie absolute: important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimţământul
unuia dintre soţi este necesar a fi exprimat.
În al şaselea rând, precizăm faptul că ipoteza analizată se deosebeşte de cea reglementată la art.
315 (mandatul judiciar)605, deoarece, în măsura în care instanţa acordă încuviinţarea, potrivit art.
367 lit. c) teza a II-a actul se încheie de soţul care a solicitat încuviinţarea singur, iar nu în temeiul
unui mandat judiciar, ceea ce înseamnă practic revenirea la regula gestiunii paralele, în condiţiile în
care gestiunea comună convenită de părţi nu poate funcţiona din motive obiective (imposibilitatea
unuia dintre soţi de a-şi exprima voinţa) sau subiective (opunerea abuzivă).
În fine, la acelaşi rezultat practic, respectiv extinderea domeniului de aplicare a regulii
cogestiunii bunurilor comune, se poate ajunge în condiţiile art. 316 NCC, chiar în absenţa unei
stipulaţii în acest sens în cuprinsul unei convenţii matrimoniale. Prin această dispoziţie se instituie o
veritabilă limită cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur de anumite
bunuri, chiar şi în situaţia în care regimul matrimonial concret i-ar conferi acest drept. 606

2.4. Clauze vizând lichidarea şi partajul comunităţii. A. Preliminarii. Alături de stabilirea

compoziţiei patrimoniului fiecărui soţ şi de gestiunea bunurilor care intră în structura activului
comunitar, o a treia problemă importantă a oricărui regim matrimonial, în special a celor de tip
comunitar, vizează lichidarea şi partajul comunităţii de bunuri (fie ea legală sau convenţională) 607.
Conform art. 320 teza I NCC – text cu vocaţie generală de aplicare – „în caz de încetare sau de
604
Conform art. 347 alin. (1), plasat în cadrul Secţiunii a 2-a „Regimul comunităţii legale”, „Actul încheiat fără
consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil”.
605
Pentru un succint comentariu al art. 315, v. şi C.M. Nicolescu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole de Fl.A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 324-325.
606
Este vorba de acele ipoteze în care unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei.
Pentru dezvoltări, v. C. Nicolescu, Adaptarea regimului matrimonial în situaţia de criză familială, în C. Jud. nr. 10/2008, pp. 27-28.
607
Pentru unele precizări generale vizând lichidarea regimului matrimonial, v. şi C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale
… op. cit., pp. 20-21.

143
schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de
neînţelegere, pe cale judiciară”. Situaţiile în care intervine încetarea regimului matrimonial sunt
reglementate de art. 319, text plasat în cadrul Secţiunii 1. „Dispoziţii comune” – § 1. „Despre
regimul matrimonial în general” din cadrul Capitolului VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
soţilor”. Dată fiind această topografie a dispoziţiei legale invocate, este neîndoielnic că ea îşi
găseşte aplicare indiferent de regimul matrimonial concret, fie el de sorginte legală sau
convenţională. Potrivit art. 319 alin. (1), regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii,
anularea căsătoriei – art. 293 şi urm. 608, divorţ – art. 373 şi urm. sau încetarea căsătoriei – art. 259
alin. (5). De asemenea, încetarea regimului matrimonial intervine şi în caz de schimbare (înlocuire)
a acestuia în timpul căsătoriei – alin. (2) al art. 319609.
Este important de evocat în context art. 385 din materia divorţului 610 care fixează reperul
temporal de la care se consideră că regimul matrimonial a încetat între soţi. Astfel, în cazul
divorţului, regula este că între soţi regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de
divorţ – alin. (1), dar, prin excepţie, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „oricare dintre soţi sau
amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că
regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt” (s.n.)611. Printr-o ficţiune a legiuitorului,
care se fundamentează pe raţiuni practice evidente, în planul raporturilor patrimoniale dintre soţi se
consacră efectul retroactiv al divorţului. În vederea asigurării opozabilităţii faţă de terţi a încetării
regimului matrimonial, vor trebui îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu
privire la hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul sau, după caz, cu privire la
certificatul de divorţ (art. 387), în principal publicitatea în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale612.
De precizat că aspectele privitoare la încetarea regimului matrimonial sunt excluse din
perimetrul autonomiei de voinţă a soţilor, fiind reglementate prin norme de ordine publică, de la
care nu sunt admise derogări pe calea unor stipulaţii contractuale 613. Prin urmare, în cuprinsul
608
Pentru dezvoltări vizând regimul juridic al nulităţii căsătoriei în sistemul Noului Cod, v. T. Bodoaşcă, Opinii în legătură
cu nulitatea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 1/2010, pp. 11-30.
609
Deşi în ceea ce priveşte substanţa reglementării, art. 319 alin. (1) nu prezintă elemente de noutate faţă de jurisprudenţa
dezvoltată sub imperiul Codului familiei (care nu conţinea texte exprese cu privire la încetarea regimului comunităţii legale),
avantajul incontestabil al noilor prevederi este dat de caracterul explicit al acestora. În schimb, modalitatea de încetare a regimului
matrimonial prin înlocuirea acestuia în timpul căsătoriei – alin. (2) al art. 319 – este inedită în raport cu reglementarea anterioară,
explicaţia fiind una cât se poate de simplă: regimul comunităţii de bunuri configurat de Codul familiei era legal, unic, imperativ şi
imutabil, incompatibil cu vreun regim matrimonial convenţional şi imposibil de înlocuit în timpul căsătoriei. Pentru dezvoltări
privind problematica încetării regimului matrimonial în contextul Noului Cod civil, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 298-300.
610
Aplicabil, prin efectul art. 304 alin. (2), şi în cazul căsătoriei putative.
611
Deşi alin. (2) al art. 385 pare să instituie un veritabil „monopol” al instanţei, totuşi, dacă soţii au căzut de acord cu privire
la încetarea regimului matrimonial de la data separaţiei lor în fapt, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public învestit cu
cererea de divorţ va lua act de înţelegerea părţilor. Soluţia poate fi dedusă din alin. (3) al art. 385, potrivit căruia „Prevederile acestui
articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut la art. 375”. Pentru o opinie concordantă, v. E. Florian, op. cit.
(2011), p. 132.
612
Pentru dezvoltări, v. Fl.A. Baias, comentariile art. 385-387, în Noul Cod civil. Comentariu … op. cit., pp. 416-421; E.
Florian, op. cit. (2011), pp. 131-132.
613
După cum am arătat, art. 319 este plasat în Secţiunea 1. „Dispoziţii comune”, iar alin. (2) al art. 312 din cadrul aceleiaşi

144
convenţiei matrimoniale soţii nu pot prevedea şi alte cauze de încetare a regimului matrimonial
(spre exemplu, separaţia în fapt a acestora614), asemenea clauze fiind lovite de nulitate absolută.
Dacă în cazul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri lucrurile sunt simplificate (cel puţin
în aparenţă), în schimb problematica privind încetarea şi lichidarea comunităţii de bunuri prezintă
aspecte complexe, care nu se reduc la mecanismul împărţirii bunurilor comune ale soţilor.
Astfel, în primul rând este necesar să se stabilească data încetării comunităţii (a regimului
matrimonial), precum şi natura juridică a comunităţii post-matrimoniale. În cazul regimurilor de
tip comunitar, până la stabilirea cotei-părţi cuvenite fiecăruia din masa bunurilor comune, foştii soţi
rămân coproprietari devălmaşi asupra bunurilor comune, soluţie consacrată expres de art. 356 din
materia regimului comunităţii legale, text incident şi în cazul regimului comunităţii convenţionale,
în lipsa unor clauze specifice stabilite de părţi privind modalitatea lichidării acestui regim
matrimonial – art. 368.
În condiţiile în care, potrivit art. 668 NCC, regimul comunităţii legale a soţilor este considerat
ca fiind regimul de drept comun în materia proprietăţii devălmaşe, înseamnă că, în ipoteza în care
nu s-a făcut lichidarea la divorţ, proprietatea devălmaşă a soţilor supravieţuieşte, iar regulile privind
gestiunea bunurilor comune sunt tot cele aplicabile în timpul căsătoriei, respectiv în timpul
funcţionării comunităţii legale/convenţionale de bunuri. Neîndoielnic, după încetarea comunităţii,
regulile specifice acesteia sunt aplicabile numai bunurilor comune dobândite în timpul funcţionării
regimului comunităţii legale/convenţionale. Bunurile dobândite după data introducerii cererii de
divorţ/data separaţiei în fapt a soţilor 615, după desfiinţarea căsătoriei putative sau după înlocuirea
comunităţii cu separaţia de bunuri sunt proprietate exclusivă a fiecăruia dintre foştii soţi şi nu mai
alimentează comunitatea de bunuri.
Subsecvent, în cadrul lichidării propriu-zise, pe lângă partajul bunurilor comune, trebuie avute
în vedere problemele legate de lichidarea pasivului matrimonial616.
În ceea ce priveşte lichidarea comunităţii legale, sediul materiei este dat de dispoziţiile art. 355
şi ale art. 357617 NCC. Potrivit art. 355 alin. (1), „La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin
hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.” 618, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Când
comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi
secţiuni statuează următoarele: „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă
prin lege nu se prevede altfel”.
614
Deşi separaţia în fapt nu constituie ipso facto o modalitate/cauză de încetare a regimului matrimonial, potrivit alin. (2) al
art. 385, în caz de divorţ acest moment poate reprezenta totuşi reperul temporal de la care se consideră că regimul matrimonial a
încetat între soţi.
615
Reamintim că în raporturile patrimoniale dintre soţi art. 385 a instituit efectul retroactiv al divorţului.
616
A se vedea M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 285.
617
Pentru un succint comentariu al acestor articole, v. C.M. Nicolescu, în „oul Cod civil. Comentariu … op. cit., pp. 377-379.
V., de asemenea, Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. Îndrumar notarial, vol. I, Ed.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, pp. 123-125.
618
Se poate remarca faptul că acest text nu constituie decât o reiterare a dispoziţiilor cu caracter general ale art. 320 teza I.
Este adevărat, ceea ce abundă nu dăunează în mod necesar (quod abundat non nocet).

145
moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori
proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.”
Mecanismul lichidării comunităţii legale, care implică preluarea bunurilor proprii, lichidarea
datoriilor619 şi partajul bunurilor comune, este configurat de dispoziţiile art. 357 NCC, care se
completează cu prevederile generale din materia partajului (art. 669-686).
Deşi art. 355 şi art. 357 sunt plasate în secţiunea referitoare la regimul comunităţii legale, aceste
texte îşi găsesc incidenţa şi în cazul comunităţii convenţionale, în temeiul art. 368, ori de câte ori nu
au fost instituite derogări prin intermediul stipulaţiilor contractuale, în limitele şi în condiţiile legii.
Astfel, în ceea ce priveşte soarta bunurilor şi a datoriilor comune după încetarea regimului
matrimonial al comunităţii, soţii pot hotărî inserarea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a clauzei
de preciput (B), fiindu-le totodată permis să stabilească în acelaşi tipar juridic şi o serie de
modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale (C).
B. Clauza de preciput.620 Spre deosebire de celelalte stipulaţii convenţionale autorizate de
dispoziţiile art. 367 NCC, clauza de preciput este singura care beneficiază de o reglementare mai
consistentă (nu însă şi completă), din care putem contura fizionomia sa. Sediul principal al materiei
este dat de prevederile art. 333 NCC, referire expresă la această clauză făcând şi art. 367 lit. d) 621.
a) Noţiune. Clauza de preciput reprezintă acordul de voinţe al viitorilor soţi sau, după caz, al
soţilor integrat în tiparul juridic al convenţiei matrimoniale 622, prin această stipulaţie contractuală
conferindu-se soţului supravieţuitor dreptul de a prelua fără plată, înainte de partajul moştenirii,
unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.
b) Sferă de aplicare. Deşi posibilitatea stipulării clauzei de preciput este prevăzută expres doar
în materia regimului comunităţii convenţionale – art. 367 lit. d) NCC, considerăm că această clauză
îşi găseşte aplicare şi în materia separaţiei de bunuri623.
619
Precizăm că aspectele privitoare la regularizarea datoriilor nu erau prevăzute expres în textul iniţial al art. 357. Această
omisiune de reglementare a fost complinită prin art. 52 pct. 16 LPA.
620
Etimologia acestui cuvânt pare îndoielnică. În general se consideră că provine din termenii latini prae (înainte) + capio,
ere (a lua). Alte etimologii vehiculate: prae + caput, itis (capital) sau praebeo, ere (a oferi, a da, a furniza). În acest sens, v. Ph.
Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 326, nota 34. Strămoşul său semantic poate fi de asemenea considerat verbul latinesc praecipio, ere (a
apuca înainte, a o lua mai înainte). În termeni de dicţionar, preciputul reprezintă un „drept acordat unei persoane de a lua o anumită
parte dintr-un bun înainte de partaj” - (v. DEX, ed. a II-a, 1998, p. 838) sau „l'avantage accordé par la loi ou par la convention de
pouvoir prélever, avant tout partage et hors part, certaines sommes d'argent, un objet, un lot ou certains biens” - (definiţie preluată
din dicţionarul francez de termeni juridici, disponibil la adresa: http://www.dictionnaire-juridique.com).
621
Pentru o analiză detaliată a clauzei de preciput din perspectiva noilor dispoziţii, v. C.M. Nicolescu, Clauza de preciput în
reglementarea noului Cod civil român. Abordare comparativă, în RRDP nr. 6/2011, p. 137 şi urm.; C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu,
Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în PR nr. 8/2011, p.
39 şi urm.; I.-E. Lungu-Cadariu, The legal regime of the preciput clause, în Jurnalul de Studii Juridice nr. 3-4/2010, p. 257 şi urm.
Pentru unele consideraţii generale, v. şi V. Guzu, E.-I. Brătuleanu, Clauza de preciput (praecipium jus) – spirit de prevedere sau jus
abudendi excesiv?, articol disponibil la adresa: http://hermeneuticadreptului.home.ro/doc/clauza.doc (site consultat la data de
09.03.2009); A.-F. Dobre, Convenţiile şi regimurile matrimoniale sub imperiul noului Cod civil, în Dreptul nr. 3/2010, pp. 20-21;
N.M. Bentu, Noul regim matrimonial. Convenţiile matrimoniale, un nou domeniu al activităţii notarului public în România –
material prezentat în cadrul Simpozionului organizat de Camera Notarilor Publici Braşov, 14-18 martie 2007.
622
Ad validitatem, convenţia matrimonială trebuie să îmbrace forma autentică notarială, după cum statuează in terminis art.
330 alin. (1) NCC, sancţiunea care intervine în cazul nerespectării acestei forme fiind nulitatea absolută.
623
Pentru argumentele care pledează în favoarea acestei soluţii, v. infra, Capitolul VIII, Secţiunea a II-a, pct. 2.4. Pentru o
opinie concordantă, v. C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie … op. cit., p. 118; A.A. Banciu, Raporturile patrimoniale dintre soţi

146
 S-a pus problema în literatura de specialitate dacă şi în cazul alegerii regimului comunităţii
legale se poate stipula, pe cale convenţională, o clauză de preciput. Opinia exprimată a fost în
sensul că, în condiţiile în care „inserarea unei clauze de preciput se poate face doar printr-o
convenţie matrimonială”, această clauză este compatibilă şi cu regimul comunităţii legale, ales în
condiţiile art. 369 NCC, prin inserarea ei „într-o convenţie post maritală de modificare a regimului
matrimonial” existent624.
Nu putem îmbrăţişa acest punct de vedere, pentru că, în opinia noastră, autorul ridică în
realitate o falsă problemă. Astfel, indiferent de momentul la care clauza de preciput este inclusă în
tiparul convenţiei matrimoniale (înainte de încheierea căsătoriei 625 ori în timpul acesteia, în
cuprinsul unei convenţii matrimoniale modificatoare), simpla prezenţă a clauzei de preciput, chiar
în absenţa unor alte stipulaţii convenţionale, este de natură să conducă la metamorfozarea regimului
comunităţii legale într-o comunitate convenţională. Concluzia se desprinde indubitabil din ipoteza
normativă a art. 367 NCC, potrivit căruia „În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională,
convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte: (…) d)
includerea clauzei de preciput.” (s.n.). Prin urmare, clauza de preciput poate constitui şi obiectul
exclusiv al unei convenţii matrimoniale, însă, în această ipoteză regimul matrimonial ales nu mai
poate fi calificat drept o comunitate legală, ci un regim de comunitate convenţională, prin însăşi
voinţa legiuitorului. Este adevărat că, potrivit art. 368 NCC, regulile aplicabile în privinţa
compoziţiei patrimoniului, a gestiunii bunurilor comune, a datoriilor soţilor etc. vor fi cele din
materia regimului comunităţii legale. Nu se poate face abstracţie însă de împrejurarea că
mecanismul clauzei de preciput imprimă operaţiunii de lichidare/partaj elemente specifice,
derogatorii de la regulile statuate de art. 357 NCC în materia comunităţii legale 626.
Faţă de cele mai sus învederate, în opinia noastră, clauza de preciput este compatibilă cu oricare
din cele două regimuri matrimoniale alternative, respectiv separaţia de bunuri şi comunitatea
convenţională.
c) Natura juridică. După cum se statuează în art. 333 alin. (1) teza I NCC, clauza de preciput
conferă soţului supravieţuitor dreptul de a prelua, „fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau

potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 143; I. Popa, Clauza de preciput, în RRDP nr. 4/2011, p. 173.
624
A se vedea A.A. Banciu, op. cit., pp. 144-145. În sensul că de lege ferenda clauza de preciput „ar trebui să devină
compatibilă şi cu regimul comunităţii legale”, v. I. Popa, loc. cit., p. 182.
625
Este adevărat că, în realitate, nu este necesară încheierea unei convenţii matrimoniale decât dacă viitorii soţi aleg un alt
regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Prin urmare, alegerea de către viitorii
soţi a regimului comunităţii legale nu necesită încheierea unei convenţii matrimoniale, acest regim aplicându-se ope legis de la data
încheierii căsătoriei. Astfel, potrivit art. 329 NCC, „Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin
încheierea unei convenţii matrimoniale.”
626
Spre exemplu, imobilul – locuinţa familiei, deţinut de soţi în coproprietate, face obiectul unei asemenea clauze de preciput.
Dacă unul din soţi decedează, prin efectul clauzei de preciput soţul supravieţuitor va deveni proprietar exclusiv asupra respectivului
imobil, fără să datoreze vreo sultă celorlalţi moştenitori (excludem, pentru simplificare, ipoteza aplicării regulilor din materia
reducţiunii, în caz de afectare a rezervei succesorale). În schimb, în absenţa clauzei de preciput, potrivit dispoziţiilor din materia
comunităţii legale de bunuri, cota-parte din dreptul de proprietate asupra imobilului, în calitate de bun propriu al soţului decedat, ar
urma să alimenteze masa succesorală.

147
mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”. Se poate deduce, din
conţinutul acestei dispoziţii, vocaţia clauzei de preciput de a procura soţului supravieţuitor un
avantaj (matrimonial). Care este însă natura sa juridică?
Spre deosebire de reglementarea franceză în materie, care în art. 1516 C. civ. fr. statuează cu
claritate că preciputul nu este privit ca o donaţie, ci drept o convenţie matrimonială şi între
asociaţi627, legiuitorul român a evitat să califice expres această construcţie juridică, oferind în
conţinutul normativ al art. 333 doar puţine elemente orientative. Astfel, potrivit alin. (1) teza I,
prelevarea de către soţul supravieţuitor a bunurilor respective se face fără plată, în vreme ce,
conform alin. (2), clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în
condiţiile legii.
Sunt oare aceste elemente suficiente pentru încadrarea, fără rezerve, a clauzei de preciput în
tiparul clasic al actelor juridice cu titlu gratuit – specia liberalităţi, calificare pe care textele legale
invocate par a o induce? Este îndeobşte cunoscut că liberalitatea reprezintă acel act cu titlu gratuit
prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat 628. Această
definiţie clasică este reţinută şi de art. 984 alin. (1) NCC, alin. (2) al aceluiaşi articol statuând că
„Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament.”
În opinia noastră, clauza de preciput nu poate îmbrăca haina juridică a unui legat cu titlu
particular629, deşi între cele două instituţii pot fi decelate unele similitudini; (spre exemplu, în
ambele cazuri efectele se produc la acelaşi moment, respectiv data deschiderii moştenirii; atât
preciputul, cât şi legatul sunt susceptibile de a fi supuse reducţiunii în caz de încălcare a rezervei
succesorale etc.)
(i) Astfel, clauza de preciput reprezintă un acord de voinţe al soţilor 630, deci un act de formaţie
bilaterală inserat în tiparul convenţiei matrimoniale, care nu poate fi revocat decât mutuus
dissensus631. După cum este îndeobşte cunoscut, legatul reprezintă o dispoziţie testamentară
cuprinsă în cadrul unui act juridic unilateral632, prin esenţa sa revocabil.
627
Deşi în aparenţă art. 1516 C. civ. fr. este redactat în termeni cât se poate de clari, care ar exclude orice echivoc în privinţa
calificării pe care legiuitorul a urmărit să o imprime clauzei de preciput, în doctrina franceză natura juridică a acestei clauze (în
general, a instituţiei avantajelor matrimoniale) este foarte disputată. Pentru aceste controverse, v., spre exemplu, Fr. Terré, Ph.
Simler, op. cit., pp. 607-608; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., pp. 315-317.
628
V., în acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 121. Pentru o succintă caracterizare a liberalităţilor, v. şi D.N. Theohari, Liberalităţi
afectate de termen, condiţie şi sarcină, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 20-25.
629
După cum vom arăta, clauza nu poate viza decât bunuri privite ut singuli; prin urmare, ab initio, excludem incidenţa
legatului universal şi a celui cu titlu universal.
630
În acest sens, v. şi C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., p. 39.
631
După cum vom încerca să demonstrăm, în opinia noastră clauza de preciput nu se încadrează nici în tiparul clasic al
donaţiei şi, în consecinţă, nu ar putea intra în sfera de incidenţă a principiului revocabilităţii donaţiei între soţi, consacrat de art. 1.031
NCC. În sensul că această clauză de preciput ar avea un dublu caracter: „irevocabil, dacă convenţia matrimonială conţinând clauza de
preciput este încheiată de viitorii soţi”, respectiv „revocabil, în cazul modificării regimului matrimonial de către soţi, în timpul
căsătoriei, prin adoptarea reegimului comunităţii convenţionale conţinând clauza de preciput”, v. I. Popa, loc. cit., pp. 176-177.
632
Excludem de plano posibilitatea calificării clauzei de preciput drept o juxtapunere de acte juridice unilaterale. Pentru o
opinie concordantă, v. şi I. Popa, loc. cit., p. 173, unde se arată următoarele: „Caracterul convenţional exclude varianta actului
unilateral, chiar şi atunci când clauza este stipulată numai în favoarea unuia dintre soţi şi nu a amândurora.”

148
 (ii) De asemenea, trebuie precizat faptul că soţul supravieţuitor va prelua bunurile care fac
obiectul clauzei de preciput nu în calitate de legatar („moştenitor testamentar”) al soţului
predecedat, ci în calitatea sa de beneficiar al clauzei.
(iii) Mai mult, dacă s-ar accepta această calificare, în ipoteza în care clauza de preciput are
caracter bilateral, ar deveni incidente dispoziţiile art. 1036 NCC referitoare la testamentul reciproc,
potrivit cărora „Sub sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două (…) persoane nu pot
dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte…”633
Este posibilă însă calificarea clauzei de preciput drept o donaţie? Potrivit art. 985 NCC,
„Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în
mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.” (s.n.). Având în vedere că
efectele clauzei de preciput nu se produc decât la momentul deschiderii moştenirii soţului
predecedat, s-ar putea pune în discuţie asimilarea acestei clauze eventual cu o donaţie mortis causa,
iar nu cu o donaţie între vii634.
În opinia noastră, nici această calificare nu poate fi primită necondiţionat şi fără rezerve, ţinând
seama de împrejurarea că nu întotdeauna la momentul stipulării clauzei de preciput soţii sunt
animaţi de o intenţie liberală635: spre exemplu, în cazul unor contribuţii vădit disproporţionate ale
acestora la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, precum şi la îndeplinirea obligaţiilor
comune, instituirea clauzei în beneficiul soţului cu un aport substanţial are drept unic scop
restabilirea echilibrului patrimonial, iar nu intenţia de gratificare/favorizare a acestuia.
Astfel, în ipoteza în care clauza de preciput nu ar conferi soţului supravieţuitor niciun avantaj,
prin raportare la situaţia care ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunităţii legale
combinate cu cele ale dreptului succesoral, calificarea acestei clauze drept donaţie trebuie
înlăturată, căci lipsesc atât animus donandi, cât şi folosul gratuit, adică tocmai esenţa unei
liberalităţi636.
Din perspectiva celor mai sus învederate, achiesăm la opinia exprimată în literatura de

633
Pentru alte deosebiri dintre clauza de preciput şi legat, v. A.A. Banciu, op. cit., pp. 153-154.
634
De menţionat că sub imperiul Codului familiei s-a arătat în literatura de specialitate că „dacă donaţia urmează să producă
efecte la încetarea căsătoriei, un soţ poate dona celuilalt, în întregime sau numai parţial, partea ce i se va cuveni din comunitatea de
bunuri la data încetării căsătoriei, deoarece, în asemenea caz, nu este vorba de o convenţie contrară comunităţii de bunuri.” V., în
acest sens, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei … op. cit., p. 65.
635
În sensul că în cazul clauzei de preciput nu există animus donandi, intenţia soţilor fiind aceea de a asigura soţului
supravieţuitor „beneficiul proprietăţii unui anumit bun sau anumitor bunuri, care le aparţin în comun, ori al unei părţi dintre bunurile
comune la a căror dobândire a participat şi pe care le folosesc împreună în timpul căsătoriei.”, v. C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu,
Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., p. 41. Nu am exclude de plano posibilitatea ca la momentul stipulării clauzei de preciput
intenţia să fi fost una liberală: spre exemplu, ipoteza în care imobilul – locuinţa familiei – ce face obiectul clauzei de preciput
instituite în beneficiul soţului S2 a intrat în comunitatea de bunuri doar prin efectul clauzei de comunitate extinsă (anterior fiind
proprietatea exclusivă a soţului S1) şi, mai mult, contribuţia efectivă a soţului S 2 la dobândirea bunurilor comune şi la plata datoriilor
comunitare se prefigurează a fi minimală, din motive de ordin medical, subiectiv etc.
636
Pentru surprinderea unor deosebiri dintre clauza de preciput şi donaţie, v. A.A. Banciu, op. cit., pp. 150-152. De precizat
că în sistemul de drept francez, de unde instituţia a fost receptată, art. 1516 C. civ. fr. statuează fără echivoc: „Le préciput n'est point
regardé comme une donation, soit quant au fond, soit quant à la forme, mais comme une convention de mariage et entre associés”
(s.n).

149
specialitate637 în sensul că această clauză de preciput „nu poate fi un legat clasic deşi produce efecte
mortis causa, asemănându-se din acest punct de vedere cu legatul, dar nu poate fi nici donaţie
clasică (…). Concluzia care se desprinde este aceea că nu putem regăsi clauza de preciput ca
donaţie sau testament în stare pură (…)”
Avem rezerve însă în ceea ce priveşte apelul la mecanismul instituirii contractuale de
moştenitori în tentativa de a stabili natura juridică a clauzei de preciput şi de a trasa particularităţile
acestei clauze638.
Instituirea contractuală de moştenitori (sau donaţia de bunuri viitoare) a fost definită în
literatura de specialitate drept „acea specie de donaţie prin care donatorul transmite mortis causa
donatarului întreaga sa succesiune, o fracţiune din aceasta sau doar un bun.” 639 În opinia noastră,
clauza de preciput, în configurarea dată de art. 333 NCC, nu ar trebui privită drept o aplicaţie a
instituirii contractuale de moştenitori, cel puţin din perspectiva următoarelor argumente:
(i) Instituirea contractuală, ca liberalitate, serveşte „pentru a atribui titlul de succesibil persoanei
instituite.”640 Or nu aceasta este finalitatea clauzei de preciput, a cărei stipulare în cuprinsul
convenţiei matrimoniale este dictată de „n” variabile care nu se circumscriu întotdeauna unei
intenţii liberale. Mai mult, se poate considera că această clauză de preciput este o „piesă” care se
articulează armonios în angrenajul regulilor care dau contur regimurilor matrimoniale, chiar dacă
efectele ei se activează doar la momentul încetării regimului matrimonial prin moartea unuia dintre
soţi. Admitem că preocuparea matrimonială nu poate fi disociată total de cea succesorală, însă cele
două planuri nu trebuie confundate. După cum am arătat, soţul supravieţuitor va prelua bunurile
care fac obiectul clauzei nu în calitate de moştenitor al soţului predecedat, ci în calitatea sa de
beneficiar al clauzei. Astfel, soţul supravieţuitor ar putea, spre exemplu, să renunţe la moştenirea
defunctului soţ, împrejurare care nu-i anihilează însă dreptul de a se prevala de efectele clauzei de
preciput.
(ii) În materia instituirii contractuale, bunurile viitoare care fac obiectul liberalităţii sunt cele
care se vor mai găsi în patrimoniul instituitorului la data morţii sale (bunurile eventuale), întinderea
acestora fiind determinată diferit, potrivit dorinţei dispunătorului, fie în universalitatea lor, fie cu
titlu universal sau doar cu titlu particular. În cazul clauzei de preciput, în configurarea dată de art.
333 NCC, obiectul acesteia l-ar putea constitui numai bunuri privite ut singuli. Chiar dacă ne-am
limita la ipoteza în care instituirea contractuală este încheiată între soţi, bunurile fiind determinate
cu titlu particular, pot fi decelate elemente de diferenţă care, în opinia noastră, fac de neacceptat
637
A se vedea I. Popa, loc. cit., p. 174.
638
Ibidem, pp. 175-178.
639
A se vedea P. Vasilescu, Instituirea contractuală – un nautilus juridic?, în RRDP nr. 2/2007, p. 239. Pentru analiza
instituţiei contractuale, v. D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, pp. 283-288.
640
A se vedea O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 37, apud P. Vasilescu, loc. cit., p.
238.

150
explicarea clauzei de preciput prin apelul la mecanismul instituirii contractuale. Astfel, după cum
prevede in terminis art. 333 NCC, prelevarea de către soţul supravieţuitor a bunurilor asupra cărora
poartă clauza de preciput are loc înainte de partajul moştenirii, moment la care ele încă îşi conservă
natura juridică de bunuri comune (proprietate devălmaşă sau pe cote-părţi). Dimpotrivă, activarea
instituirii contractuale la decesul instituitorului presupune determinarea masei succesorale, respectiv
stabilirea cotei-părţi din comunitate care i s-ar fi cuvenit defunctului şi identificarea bunurilor
proprii ale acestuia.
(iii) În sistemul de drept francez, de unde clauza de preciput a fost receptată, se realizează o
delimitare netă între instituirea contractuală (de moştenitori) şi clauza de preciput, atât la nivel
normativ, cât şi în literatura de specialitate 641. Astfel, dacă instituirea contractuală („la donation de
biens à venir”) între soţi este reglementată de art. 1096 C. civ. fr. - Titre II „Des libéralités” 642,
clauza de preciput este configurată de dispoziţiile art. 1515-1519 C. civ. fr. - Titre V „Du contrat de
mariage et des régimes matrimoniaux”.
De precizat, în subsidiar, că oricum instituirea contractuală (donaţia de bunuri viitoare) nu
beneficiază de o reglementare specială în cuprinsul Noului Cod, care în art. 984 şi urm. a avut în
vedere doar donaţia între vii643
Pentru situaţiile în care intenţia liberală a soţilor nu poate fi decelată, fiind exclusă tranşant prin
raportare la circumstanţele care au determinat instituirea clauzei de preciput, apreciem că această
construcţie juridică nu ar putea fi încadrată nici în tiparul actelor cu titlu oneros, deşi, trebuie să
recunoaştem că argumentele invocate în doctrina franceză în sprijinul acestei calificări, de către
reputaţi autori, nu ne pot lăsa complet indiferenţi644.
Caracteristica actului cu titlu oneros constă în existenţa unor „sacrificii” antagoniste plasate
într-un raport de echivalenţă sau, într-o formulare normativă, contractul este cu titlu oneros dacă
„fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate.” – art. 1172 alin.
(1) NCC. Având în vedere trăsăturile determinante ale clauzei de preciput, precum şi specificitatea
raporturilor conjugale, nu credem că această clauză ar putea fi „turnată” în tiparul definiţiei legale a
contractului cu titlu oneros645.
641
S-a arătat că atribuirea cu titlu gratuit soţului supravieţuitor a unor bunuri proprii ale soţului predecedat, realizată în
temeiul unei stipulaţii a contractului de căsătorie, nu poate fi calificată decât instituţie contractuală (v. Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit.,
p. 582), clauza de preciput fiind analizată în cadrul secţiunii dedicate clauzelor privitoare la soarta bunurilor comune (Ibidem, pp.
593-596).
642
De precizat că prin art. 943 C. civ. fr., donaţia de bunuri viitoare este interzisă în dreptul comun, fiind aşadar permisă doar
dacă are ca tipar juridic convenţia matrimonială.
643
V. şi dispoziţiile art. 1161 NCC, potrivit cărora partajul de ascendent „realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât
bunurile prezente.” În sensul că donaţia din cauză de moarte nu mai are aplicaţie practică, existenţa ei fiind şi contestată, v. Fr. Deak,
Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a II-a actualizată şi completată, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 126, nota 9, cu
precizarea că autorul a avut în vedere reglementarea anterioară din cuprinsul Codului civil de la 1864.
644
O remarcabilă susţinere a acestei concepţii aparţine decanului Carbonnier. În esenţă, această teorie se fundamentează pe
ideea că regimul matrimonial este o societate conjugală de bunuri şi că profitul particular pe care unul dintre soţi l-ar putea extrage
nu reprezintă decât un beneficiu ce derivă din calitatea sa de asociat. Pentru dezvoltări, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 677.
645
Pentru dificultăţile pe care le comportă tentativa de încadrare a convenţiei matrimoniale în categoria contractelor cu titlu

151
 Dincolo de această apreciere, impregnată, evident, de puternice accente subiective, considerăm
că un argument peremptoriu trebuie avut în vedere. Astfel, potrivit art. 333 alin. (2), clauza de
preciput este supusă reducţiunii, în condiţiile legii. Or, este îndeobşte cunoscut că rezerva
succesorală limitează dreptul de dispoziţie al defunctului numai relativ la liberalităţi, fiind sustrasă
actelor dezinteresate şi, a fortiori, actelor cu titlu oneros646.
Fără îndoială, dată fiind specificitatea clauzei de preciput, orice abordare monistă pare
imperfectă, fiecare închizând doar o parte din adevăr şi răspunzând doar anumitor ipoteze. Prin
urmare, având în vedere diversitatea circumstanţelor şi a cauzelor determinante şi impulsive care
pot sta la baza stipulării clauzei de preciput, considerăm că cea mai prudentă soluţie este aceea de a
abandona tentativa de încadrare a acestei clauze în dihotomia clasică «acte juridice cu titlu oneros –
acte juridice cu titlu gratuit»647, abordarea propusă având meritul de a fi cea mai aproape de
realitatea psihologică şi familială648.
Deşi interesul calificării se relevă a fi mai degrabă ştiinţific, o serie de probleme pot apărea
totuşi în practică legate de calificarea imprimată clauzei de preciput: ce act (în sens de
instrumentum) ar urma să elibereze notarul la solicitarea beneficiarului clauzei, cuantumul taxelor
notariale649, aspectele privitoare la publicitatea imobiliară etc.
Dacă ar trebui totuşi să propunem o calificare a clauzei de preciput, preferinţa noastră se
îndreaptă către soluţia avansată în doctrina franceză, şi anume: un avantaj matrimonial, rezultant al
funcţionării regimului matrimonial şi asimilabil, dintr-o anumită perspectivă, unei operaţii de
partaj650. Desigur, s-ar putea obiecta faptul că această calificare reprezintă un truism, neavând
vocaţia de a oferi elemente precise cu privire la natura juridică a clauzei de preciput, mai ales în
condiţiile în care, spre deosebire de reglementarea franceză în materie, Noul Cod civil nu consacră
in terminis instituţia avantajelor matrimoniale. După cum am arătat însă, orice tentativă de includere
a acestei clauze în tiparele clasice comportă o puternică doză de risc şi imperfecţiune. Invocăm, în
apărarea noastră, şi cuvintele inegalabilului spirit ştiinţific, politic şi diplomatic, Nicolae Titulescu:
oneros sinalagmatice, v. P. Vasilescu, op. cit., pp. 232-233, unde se arată că orice încercare de a introduce această convenţie în
„tiparele simple şi clasice ale Codului civil comportă o bună doză de risc.”
646
V., în acest sens, M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 135-136; Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, pp. 334-335.
647
Pentru această abordare în literatura de specialitate franceză, v., spre exemplu, B. Beignier, op. cit., pp. 240-241 şi doctrina
la care se face referire.
648
V., în acest sens, Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 317.
649
Precizăm că potrivit Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, în cadrul procedurii succesorale, notarul
întocmeşte certificatul de moştenitor sau, după caz, de legatar. După cum am arătat însă, prelevarea bunurilor de către soţul
supravieţuitor, înainte de partajul moştenirii, nu se face în virtutea niciuneia din aceste calităţi.
650
V., spre exemplu: Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 595; B. Beignier, op. cit., p. 233; R. Cabrillac, op. cit., p. 292. În sensul
că sub imperiul Noului Cod civil, natura juridică a clauzei de preciput este aceea a unui „avantaj matrimonial distinct”, v. C.M.
Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., p. 42; Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România,
Codul civil al României. Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 114; V. Beldea, notar public –
Conferinţele Noului Cod civil, INM, 22 septembrie 2011, material video disponibil la adresa:
http://www.inm-lex.ro/NCC/video3.html. V., de asemenea, G. Aioanei, E. Poenaru, Căsătoria şi divorţul, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008, p. 109, unde se apreciază că această clauză preciputară „nu este o donaţie nici ca fond, nici ca formă, ci o convenţie de
căsătorie.”

152
„… cu cât eşti mai în dezacord cu oameni cunoscători în ale dreptului, cu atât acest dezacord dă
naştere la revizuiri de judecăţi, la justificări înţelepte şi complete dintr-o parte şi din alta…” 651
În contextul analizei naturii juridice a clauzei de preciput, o ultimă remarcă ni se pare
interesantă. Deşi, dintr-o anumită perspectivă, această clauză poate fi privită drept un act juridic
având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, totuşi, ea nu va intra sub
incidenţa sancţiunii nulităţii absolute, statuată de art. 956 NCC. Astfel, potrivit acestui text, sunt
lovite de nulitate absolută actele juridice având un asemenea obiect „dacă prin lege nu se prevede
altfel.” Or, este neîndoielnic că reglementând clauza de preciput prin dispoziţiile art. 333 şi art. 367
lit. d), legiuitorul „a prevăzut altfel”, ceea ce înseamnă că această clauză se încadrează în acele
cazuri excepţionale în care legea autorizează aşa-numitele „pacte asupra unor succesiuni
viitoare”652.
d) Obiectul clauzei de preciput. După cum se prevede în ipoteza normativă a art. 333 alin. (1)
teza I NCC, pot face obiectul clauzei de preciput numai bunurile comune, deţinute în devălmăşie
sau în coproprietate653, iar şi nu bunurile proprii ale soţului predecedat, acestea din urmă alimentând
în totalitate masa succesorală654. Considerăm că pe cale convenţională nu s-ar putea extinde obiectul
clauzei de preciput dincolo de limitele trasate de lege. Art. 333 – sediul principal al materiei – este
plasat în cadrul Secţiunii 1 „Dispoziţii comune” – § 4. „Alegerea regimului matrimonial” din
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. Or, art. 312 alin. (2) din cadrul
Secţiunii 1 statuează fără echivoc: „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la
dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.” Trebuie precizat în context că la
baza redactării soluţiilor normative în această materie a stat o concepţie restrictivă, nefiindu-le
permis soţilor să-şi construiască propriul regim matrimonial: amenajarea regimului alternativ pentru
care au optat in concreto este posibilă doar în limitele perimetrului conturat de legiuitor.
Este neîndoielnic că această clauză nu poate viza decât bunuri privite ut singuli, iar nu ut
universi655, ceea ce implică necesitatea individualizării acestor bunuri în cuprinsul convenţiei
651
A se vedea N. Titulescu, Drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 109.
652
În sensul că instituţiunea contractuală (art. 932-925 C. civ.) şi donaţia pentru cauză de moarte sunt valabile, deşi constituie
convenţii asupra unei succesiuni nedeschise încă, v. M. Eliescu, Curs de succesiuni … op. cit., p. 41, cu precizarea că autorul a avut
în vedere reglementarea în materie din cuprinsul Codului civil de la 1864, anterioară anului 1954.
653
Coproprietatea nu este incompatibilă cu regimul comunităţii de bunuri (legale sau convenţionale). Astfel, soţii pot fi
coproprietari între ei asupra anumitor bunuri (spre exemplu, dacă au aceeaşi profesie, bunurile afectate exercitării acelei profesii sunt
deţinute de soţi în coproprietate, fiind exclusă apartenenţa lor la masa bunurilor comune în devălmăşie; pentru un alt exemplu de
bunuri comune aflate în coproprietatea soţilor, v. C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., p. 44).
O precizare importantă se impune a fi făcută: numai bunurile proprii ale soţilor sunt susceptibile a fi deţinute de aceştia în
coproprietate.
654
În ipoteza în care se intenţionează totuşi ca un anumit bun propriu al unuia dintre soţi (spre exemplu, imobilul care
constituie locuinţa familiei) să facă obiectul unei clauze de preciput s-ar putea proceda de următoarea manieră: realizarea unei donaţii
de către soţul proprietar prin transformarea dreptului de proprietate exclusivă în proprietate devălmaşă ori pe cote-părţi. Este adevărat
că această operaţiune implică o serie de inconveniente: presupune plata unor taxe şi onorarii notariale substanţiale; în plus, fiind o
donaţie între soţi, ea este guvernată de principiul revocabilităţii, consacrat de art. 1.031 NCC, potrivit căruia „Orice donaţie încheiată
între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.”
655
Pentru o opinie concordantă, v. C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., p. 44; A.A.
Banciu, op. cit., p. 154.

153
matrimoniale656 sau cel puţin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea lor 657.
Prin urmare, bunurile asupra cărora poartă clauza de preciput trebuie să îndeplinească în mod
cumulativ două condiţii:
- să facă parte din bunurile comune ale soţilor;
- să fie determinate sau cel puţin determinabile658.
În sistemele de drept care reglementează clauza de preciput, în practică cel mai adesea obiectul
ei este reprezentat de: locuinţa comună a soţilor şi bunurile care o mobilează, un fond de comerţ pe
care aceştia îl exploatau împreună în timpul vieţii, conturile bancare existente la momentul
decesului sau diverse alte bunuri care de multe ori au mai degrabă o valoare sentimentală, decât una
materială. De precizat că obiectul clauzei de preciput poate consta şi în: uzufructul anumitor bunuri
(iar nu doar dreptul de proprietate659), bunuri incorporale sau o cantitate de bunuri determinate
generic (spre exemplu, obiecte de uz casnic sau intelectual) etc.
Se poate remarca faptul că atunci când poartă asupra locuinţei, clauza de preciput oferă un grad
sporit de protecţie soţului supravieţuitor, prin raportare la beneficiile minimale pe care acesta le
poate extrage din exercitarea dreptului de abitaţie consacrat de art. 973 NCC. 660
e) Beneficiarii clauzei de preciput. Cât priveşte beneficiarii săi, preciputul prezintă un

656
Pentru unele exemple concrete de redactare a clauzei de preciput, în funcţie de momentul la care se încheie convenţia
matrimonială (înainte sau după celebrarea căsătoriei) şi de regimul matrimonial alternativ pentru s-a optat (comunitate convenţională
ori separaţie de bunuri), v. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Ghid de practică notarială, Ed. Notarom, Bucureşti,
2011, pp. 38-39, 47, 56, 65-66. Pentru ipoteza în care convenţia matrimonială se încheie între viitorii soţi, având ca obiect regimul
comunităţii convenţionale, respectiv regimul separaţiei de bunuri, formula propusă este următoarea:
„Noi, A şi B, viitori soţi, în conformitate cu prevederile art. 333 din Codul Civil, înţelegem să convenim următoarele:
Eu, A, înţeleg ca, în cazul decesului meu şi dacă soţia mea B îmi va supravieţui, aceasta să preia fără plată, înainte de
partajul moştenirii, imobilul care, la data decesului meu va constitui locuinţa familiei şi va fi fost dobândit de către noi, A şi B, soţi,
în coproprietate.
De asemenea, în aceleaşi condiţii,
Eu, B, înţeleg ca, în cazul decesului meu şi dacă soţul meu A îmi va supravieţui, acesta să preia fără plată, înainte de partajul
moştenirii, imobilul care, la data decesului meu va constitui locuinţa familiei şi va fi fost dobândit de către noi, A şi B, soţi, în
coproprietate.” (Idem, pp. 38-39 şi 47).
În cazul în care convenţia matrimonială se încheie între soţi în timpul căsătoriei, clauza de preciput ar putea fi astfel
configurată:
„Noi, A şi B, soţi, în conformitate cu prevederile art. 333 din Codul Civil, înţelegem să convenim următoarele:
Eu, A, înţeleg ca, în cazul decesului meu şi dacă soţia mea B îmi va supravieţui, aceasta să preia fără plată, înainte de
partajul moştenirii, imobilul situat la adresa din…,, imobil identificat cu numărul cadastral…şi înscris în Cartea funciară nr… a
localităţii sau, în cazul în care imobilul descris mai sus nu se va mai afla în patrimoniul meu, imobilul care, la data decesului
meu va constitui locuinţa familiei. [Dintr-o eroare de redactare, probabil, a fost omisă sintagma: „şi va fi fost dobândit de către noi,
A şi B, soţi, în coproprietate”, care se regăseşte de altfel în cuprinsul ultimului paragraf; completarea este absolut necesară întrucât,
după cum am arătat, clauza de preciput poate avea ca obiect numai bunuri proprietate comună a soţilor].
De asemenea, în aceleaşi condiţii,
Eu, B, înţeleg ca, în cazul decesului meu şi dacă soţul meu A îmi va supravieţui, acesta să preia fără plată, înainte de partajul
moştenirii, imobilul situat la adresa din…,, imobil identificat cu numărul cadastral…şi înscris în Cartea funciară nr… a
localităţii sau, în cazul în care imobilul descris mai sus nu se va mai afla în patrimoniul meu, imobilul care, la data decesului
meu va constitui locuinţa familiei şi va fi fost dobândit de către noi, A şi B, soţi, în coproprietate. (Idem, pp. 56 şi 65-66).
657
Evident, în ipoteza în care clauza de preciput este inserată într-o convenţie matrimonială încheiată de viitorii soţi (aşadar
înainte de încheierea căsătoriei), în cvasi-totalitatea situaţiilor ea va purta asupra unor bunuri viitoare, exceptând cazurile în care
viitorii soţi deţin deja la acel moment bunuri în coproprietate.
658
În acest sens, v. şi A.A. Banciu, op. cit., p. 141.
659
Ibidem, p. 142.
660
Obiectul dreptului de abitaţie poate fi restrâns sau schimbat la cererea moştenitorilor, în condiţiile art. 973 alin. (3); în plus,
dreptul are o existenţă limitată în timp, încetând la partaj (dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moştenirii) sau prin
recăsătorirea soţului supravieţuitor – alin. (4) al aceluiaşi articol.

154
pronunţat caracter personal, putând fi stipulat numai în favoarea soţului supravieţuitor.
Spre deosebire de dispoziţia franceză în materie, reglementarea iniţială a art. 333 NCC nu
prevedea in terminis dacă preciputul ar putea avea şi un caracter unilateral, beneficiarul său fiind
doar unul dintre soţi, anume desemnat; (spre exemplu, preciputul instituit în favoarea soţiei).
Posibila interpretare divergentă în privinţa beneficiarilor clauzei de preciput a fost evitată prin
modificarea expresă intervenită prin art. 52 pct. 11 LPA. Astfel, în structura normativă a alin. (1) al
art. 333 a fost introdusă teza a II-a, cu următorul conţinut: „Clauza de preciput poate fi stipulată în
beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.” De asemenea, pentru
înlăturarea oricărui dubiu, în ipoteza normativă a art. 333 alin. (4) a fost inserată o nouă situaţie de
caducitate a clauzei de preciput, constând în predecesul soţului beneficiar al clauzei.
f) Situaţii de ineficacitate a clauzei de preciput 661. În condiţiile în care clauza de preciput
reprezintă o stipulaţie contractuală inserată în tiparul juridic al unei convenţii matrimoniale,
ipotezele care atrag nulitatea sau, după caz, caducitatea convenţiei matrimoniale se răsfrâng
automat şi asupra clauzei de preciput662. În privinţa situaţiilor de ineficacitate, trebuie precizat că
această clauză beneficiază de o relativă autonomie în raport cu actul juridic în care este încadrată, în
ipoteza normativă a art. 333 alin. (4) NCC legiuitorul prevăzând acele cazuri speciale care atrag
caducitatea clauzei de preciput, deşi convenţia matrimonială este validă şi producătoare de efecte
juridice.
Având în vedere că beneficiarul clauzei de preciput este numai soţul supravieţuitor, clauza va fi
activată şi preciputul va produce efecte numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi 663, eveniment care ope legis conduce la încetarea
regimului matrimonial: după cum este îndeobşte cunoscut, ca o consecinţă a caracterului său
accesoriu, regimul matrimonial nu poate supravieţui căsătoriei, fiind dependent temporal de această
instituţie.
Prin urmare, clauza de preciput devine caducă ori de câte ori „comunitatea încetează în timpul
vieţii soţilor” [art. 333 alin. (4)], prin constatarea nulităţii, anularea ori desfacerea căsătoriei 664,
precum şi în situaţia în care regimul comunităţii convenţionale îşi epuizează efectele în timpul
căsătoriei, prin înlocuirea sa cu regimul separaţiei de bunuri, în condiţiile art. 369 NCC privind

661
Pentru analiza acestor situaţii de ineficacitate a clauzei de preciput, v. şi C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea
clauzei de preciput, loc. cit., pp. 48-49.
662
Pentru dezvoltări cu privire la nulitatea şi caducitatea convenţiei matrimoniale sub imperiul Noului Cod, v. M. Avram, C.
Nicolescu, op. cit., pp. 92-97.
663
Potrivit art. 259 alin. (5) NCC, „Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre
soţi.”
664
De menţionat că în sistemul de drept francez clauza de preciput nu devine caducă în caz de divorţ ori separaţie de corp,
putând produce efecte şi în aceste situaţii, în condiţiile art. 1518 C. civ. fr.

155
modificarea convenţională665 sau ale art. 370 vizând separaţia judiciară de bunuri 666. În ceea ce
priveşte sfera de aplicare a clauzei de preciput, am arătat anterior că această clauză este compatibilă
şi cu regimul separaţiei de bunuri. În mod legitim se poate ridica întrebarea dacă încetarea separaţiei
de bunuri în timpul vieţii soţilor reprezintă, de asemenea, un caz de caducitate a clauzei de preciput.
În opinia noastră, răspunsul ar trebui să fie afirmativ, întrucât şi în această ipoteză abandonarea
regimului separaţiei de bunuri în favoarea unui regim de comunitate (legală sau convenţională)
implică încheierea unei noi convenţii matrimoniale, convenţia matrimonială iniţială în tiparul căreia
fusese prevăzută clauza de preciput încetând să mai producă efecte juridice. Neîndoielnic însă, în
funcţie de interesul concret al soţilor raportat la noua realitate matrimonială, caducitatea ar putea fi
evitată prin stipularea clauzei de preciput în cuprinsul noii convenţii matrimoniale (eventual în
aceeaşi configuraţie).
Potrivit art. 333 alin. (4) NCC, caducitatea intervine şi în ipoteza în care soţul beneficiar a
decedat înaintea soţului dispunător (pentru situaţia în care clauza ar avea un caracter unilateral) ori
când soţii au decedat în acelaşi timp. Această din urmă ipoteză este una firească şi logică, în
condiţiile în care, fiind vorba de comorienţi ori de codecedaţi 667 funcţionează o prezumţie a morţii
concomitente, astfel că, deşi soţii au vocaţie succesorală reciprocă, în situaţia specială analizată
niciunul nu va putea moşteni în urma celuilalt (neavând aşadar calitatea de soţ supravieţuitor),
întrucât nu se poate dovedi „existenţa”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în
momentul morţii celuilalt soţ668.
Un alt caz de caducitate reglementat în ipoteza normativă a art. 333 alin. (4) vizează situaţia în
care bunurile ce au făcut obiectul clauzei au fost vândute la cererea creditorilor comuni. Explicaţia
constă în aceea că preciputul nu poartă decât asupra activului net al comunităţii, aşa cum rezultă de
altfel şi din ipoteza normativă a art. 367 lit. d), 669 ceea ce înseamnă că el nu se execută decât după
satisfacerea creanţelor creditorilor comuni, aceştia conservând dreptul de a urmări, chiar înainte de

665
Această modificare voluntară presupune încheierea unei noi convenţii matrimoniale în formă autentică notarială, convenţia
matrimonială iniţială încetând a mai produce efecte. S-a arătat în literatura de specialitate că „în cazul schimbării regimului
matrimonial în timpul căsătoriei soţii pot prevedea clauza de preciput în noua convenţie matrimonială, în caz contrar rezultând că
raţiunile pentru care această clauză fusese prevăzută nu mai subzistă”, v. C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de
preciput, loc. cit., p. 49, opinie la care achiesăm.
666
Art. 371 alin. (1) NCC – plasat în materia modificării judiciare – prevede in terminis că „Separaţia de bunuri pronunţată de
către instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze…” (s.n.). Soluţia nu poate fi decât aceeaşi şi în cazul în care regimul
comunităţii convenţionale este abandonat în favoarea separaţiei de bunuri, prin încheierea unei noi convenţii matrimoniale, întrucât
ubi eadem ratio, ibi eadem solutio. Un argument suplimentar în acest sens poate fi dedus din interpretarea art. 319 NCC având ca
denumire marginală „Încetarea regimului matrimonial”, care la alin. (2) reglementează ipoteza modificării regimului matrimonial în
timpul căsătoriei fără a se face distincţie între modificarea convenţională şi cea judiciară. Este adevărat că denumirile marginale nu
au valoare normativă, însă nu credem că se poate contesta faptul că schimbarea totală/înlocuirea unui regim matrimonial cu un regim
de alt tip implică încetarea şi, după caz, lichidarea regimului matrimonial anterior. În sensul că „dată fiind regula mutabilităţii, un
regim matrimonial dat, aplicat soţilor, poate înceta în cursul căsătoriei prin înlocuirea sa cu un altul (art. 369, 370 NCC)”, v. şi E.
Florian, op. cit. (2011), p. 81.
667
V. prevederile art. 957 alin. (2) NCC.
668
Pentru dezvoltări, v. Fr. Deak, op. cit., pp. 52-56.
669
Semnalăm, în acest context, un paralelism parţial de reglementare între dispoziţiile art. 333 alin. (5), pe de o parte şi cele
ale art. 367 lit. d), pe de altă parte.

156
încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei – art. 333 alin. (3).
Deşi putem intui raţiunea care stă la baza instituirii acestei situaţii de caducitate, apreciem că
suficiente argumente pledează în favoarea soluţiei contrare 670: în condiţiile în care executarea
clauzei de preciput se poate face şi prin echivalent (dacă executarea în natură nu este posibilă), 671
preciputul stipulat iniţial în natură ar fi convertit într-o prelevare în valoare, urmând să poarte
asupra restului masei comune (evident, dacă mai există un rest).672
În opinia noastră enumerarea cuprinsă în art. 333 alin. (4) NCC prezintă un caracter
exemplificativ, iar nu limitativ, în practică putând fi imaginate şi alte situaţii de caducitate,
dependente de voinţa soţilor (modul în care aceştia au înţeles să configureze clauza, ataşându-i o
eventuală condiţie suspensivă pozitivă sau negativă, precum, absenţa copiilor comuni la momentul
deschiderii moştenirii soţului predecedat673) sau exterioare şi mai presus de voinţa acestora (spre
exemplu: pieirea fortuită a bunului ce face obiectul clauzei, asociată cu imposibilitatea executării
prin echivalent; împrejurarea că soţii căsătoriţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri nu
dobândesc niciun bun în coproprietate etc.)
g) Efectele şi modul de aplicare. Dacă avem în vedere condiţia impusă în persoana
beneficiarului, respectiv calitatea de soţ supravieţuitor, este indubitabil că efectele clauzei nu se pot
produce decât la data deschiderii moştenirii soţului predecedat674.
Efectele preciputului pot fi deduse din conţinutul normativ al art. 333 alin. (1): soţul beneficiar
(supravieţuitor) preia675, fără contrapartidă şi înainte de partajul moştenirii, bunurile enunţate în
cuprinsul clauzei, după care se va proceda la lichidarea efectivă a regimului matrimonial
(comunitate convenţională ori separaţie de bunuri) între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului
decedat.676 În opinia noastră, termenul „preia”, utilizat în ipoteza normativă a art. 333 alin. (1), nu
desemnează o pură operaţiune materială de preluare, ci are următoarea semnificaţie juridică: soţul
beneficiar devine proprietar exclusiv asupra bunurilor vizate de clauza de preciput, în condiţiile în
care, până la data deschiderii moştenirii, nu era decât proprietar devălmaş sau, după caz,
coproprietar pe cote-părţi.
670
Pentru o opinie concordantă, v. C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie… op. cit., p. 117.
671
V. dispoziţiile art. 333 alin. (5) şi cele ale art. 367 lit. d) NCC.
672
Menţionăm că această soluţie este consacrată de art. 1519 C. civ. fr. şi de art. 1460 C. civ. belg.
673
Ar fi discutabilă în opinia noastră validitatea unei clauze de preciput care subordonează exercitarea facultăţii de prelevare
de condiţia ca soţul supravieţuitor (beneficiar al clauzei), să nu se recăsătorească o anumită perioadă de timp. Considerăm că,
stipulată în aceşti termeni, clauza este de natură să aducă atingere unui principiu fundamental, acela al libertăţii încheierii căsătoriei
(în ambele sale dimensiuni, pozitivă şi negativă), principiu consacrat şi la nivelul instrumentelor juridice internaţionale în materie
(spre exemplu, art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului). Prin urmare, această condiţionare, care îmbracă haina juridică
a unei clauze de celibat, trebuie considerată nulă, soţul supravieţuitor păstrând, chiar şi în ipoteza recăsătoririi, avantajele rezultate
din executarea clauzei de preciput. Nutrim speranţa că acest exemplu va rămâne doar ipotetic şi că în practică notarul chemat să
autentifice convenţia matrimonială va refuza stipularea unei asemenea clauze, în configurarea descrisă.
674
Potrivit art. 954 alin. (1) NCC, „Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.”
675
În sensul că „ţelul juridic al preciputului (…) este de a asigura proprietatea în natură a unui bun anterior comun”, v. P.
Vasilescu, op. cit., p. 107.
676
Activul brut al moştenirii este format din bunurile proprii ale soţului defunct şi cota-parte care i-ar fi revenit acestuia din
masa bunurilor comune.

157
 O problemă care s-ar putea ridica ar fi aceea dacă transformarea proprietăţii devălmaşe sau,
după caz, a coproprietăţii în proprietate exclusivă se produce automat, la momentul activării clauzei
de preciput, fiind suficientă manifestarea de voinţă exprimată cu ocazia încheierii convenţiei
matrimoniale sau, dimpotrivă, se poate considera că fiind vorba de o facultate conferită soţului
supravieţuitor, care îmbracă haina juridică a unui drept potestativ 677, el va trebui să opteze între a
accepta beneficiile ce rezultă din activarea clauzei de preciput şi a renunţa la acestea. Deşi în
doctrina şi jurisprudenţa franceză această chestiune nu este abordată tranşant, se poate deduce
preferinţa către cea de-a doua soluţie. Astfel, s-a admis că exerciţiul preciputului ar putea fi invocat
de creditorii soţului beneficiar (pe calea acţiunii oblice) ori de moştenitorii săi (în ipoteza în care a
decedat mai înainte de a-l fi exercitat).
Legea nu reglementează un termen special pentru exercitarea preciputului. În condiţiile în care,
dintr-o anumită perspectivă, clauza de preciput este asimilabilă unei operaţii de partaj (dreptul de
proprietate comună din timpul căsătoriei transformându-se în proprietate exclusivă la nivelul
activului patrimonial al soţului supravieţuitor678), se poate considera că dreptul său de opţiune este
imprescriptibil, art. 669 din materia proprietăţii comune aplicându-se mutatis mutandis679. De
precizat că potrivit art. 686 NCC, prevederile Secţiunii a 5-a „Partajul” (din care face parte şi art.
669) – plasate în Capitolul IV „Proprietatea comună” – „sunt aplicabile bunurilor aflate în
coproprietate, indiferent de izvorul său, precum şi celor aflate în devălmăşie”. Un alt argument în
sensul imprescriptibilităţii dreptului de opţiune al soţului supravieţuitor rezidă în aceea că
exercitându-se printr-un act juridic unilateral care depinde exclusiv de voinţa titularului său, el este,
în sine, imprescriptibil extinctiv680.
În ceea ce priveşte momentul efectiv la care ar urma să aibă loc prelevarea de către soţul
supravieţuitor, s-a apreciat în literatura de specialitate că preluarea se va face „chiar înainte de
împărţirea bunurilor comune ale soţilor”, întrucât, potrivit art. 333 alin. (1) NCC, bunurile ce
urmează a fi prelevate în baza clauzei de preciput sunt bunuri comune, „iar dacă am interpreta că
momentul preluării ar fi ulterior acestei împărţeli, nu ar mai exista niciun fel de bunuri comune din
care să se execute clauza.”681 Prin urmare, prelevarea bunurilor ce fac obiectul clauzei de preciput ar

677
Pentru o posibilă definiţie a dreptului potestativ, v., spre exemplu, M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 442, unde se apreciază că „dreptul potestativ semnifică puterea conferită titularului, persoană
fizică sau persoană juridică, de a influenţa, în mod unilateral şi discreţionar, o situaţie juridică preexistentă, modificând-o, stingând-o
sau dând naştere, în locul acesteia, unei situaţii juridice noi”.
678
În situaţia în care executarea clauzei de preciput se realizează în natură.
679
Potrivit art. 669 NCC, având ca denumire marginală „imprescriptibilitatea acţiunii de partaj”, „Încetarea coproprietăţii prin
partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.”
680
Pentru dezvoltări privind problema prescriptibilităţii drepturilor potestative, v. M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 453-455. Având în vedere considerentele expuse, nu putem fi de acord cu opinia
exprimată în doctrină în sensul că în lipsa unui termen special de prescripţie cu privire la executarea clauzei de preciput „se va aplica
termenul general de prescripţie, de trei ani, care va începe să curgă din momentul naşterii dreptului, respectiv de la moartea unuia
dintre soţi.” (v. C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., pp. 47-48).
681
A se vedea C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie… op. cit., p. 119.

158
trebui să aibă loc înaintea oricărui partaj – moment care în dreptul francez este de altfel mult mai
bine circumstanţiat (art. 1515 C. civ. fr.)
De notat că cele două operaţiuni, respectiv prelevarea şi partajul moştenirii, pot avea loc la o
distanţă temporală apreciabilă. Pentru simplificare, în practică apreciem că ar fi posibil (chiar
recomandat) ca exercitarea dreptului de preciput de către soţul supravieţuitor să se producă în faţa
notarului public sesizat să îndeplinească procedura succesorală, dar evident înainte de partajul
efectiv al moştenirii682. Indiferent însă de momentul concret la care soţul supravieţuitor se
prevalează de beneficiile clauzei de preciput, el va deveni proprietar exclusiv asupra bunurilor ce
fac obiectul acestei clauze nu de la data exprimării opţiunii/formulării solicitării, ci de la momentul
deschiderii moştenirii soţului predecedat683.
Neîndoielnic, clauza de preciput este susceptibilă de a procura soţului supravieţuitor un avantaj,
prin raportare la situaţia care ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunităţii legale
combinate cu cele ale dreptului succesoral, protejându-l în principiu de rezultatele inechitabile pe
care efectul aleatoriu al partajului le-ar putea produce. Fiind considerată un „gain de survie”684,
clauza de preciput nu se impută asupra părţii care i se cuvine soţului supravieţuitor în calitate de
moştenitor al soţului predecedat685.
Preocupat ca prin mecanismul clauzei de preciput să nu fie lezate totuşi interesele
moştenitorilor rezervatari686 (în special în cazul căsătoriilor subsecvente), legiuitorul a prevăzut
expres că această clauză este supusă reducţiunii 687, în condiţiile legii, (nu însă şi raportului
donaţiilor) – art. 333 alin. (2) – ori de câte ori se depăşeşte cotitatea disponibilă în limita căreia
defunctul putea dispune în mod discreţionar. 688 Din trimiterea expresă pe care art. 333 alin. (2) o
face la dispoziţiile art. 1096 alin. (1) şi (2) NCC rezultă în mod neechivoc că reducţiunea clauzei de

682
Fără a pierde din vedere fizionomia specifică a clauzei de preciput, considerăm că s-ar putea trasa o paralelă între această
instituţie juridică şi dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor, reglementat de art. 974 NCC. Astfel, atunci când soţul
supravieţuitor vine în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV, moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, „mobilierul şi
obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.” Atunci când bunurile vizate provin din categoria bunurilor
comune ale soţilor (proprietate devălmaşă ori coproprietate), asemănarea dintre cele două situaţii este evidentă. Pentru analiza
dreptului special de moştenire al soţului supravieţuitor în reglementarea anterioară (art. 5 din Legea nr. 319/1944), v. Fr. Deak, op.
cit., pp. 135-146; D. Chirică, op. cit., pp. 99-103.
683
Deşi clauza de preciput nu este o instituţie a dreptului succesoral, mutatis mutandis apreciem că îşi găsesc aplicarea
dispoziţiile art. 887 alin. (1) NCC, potrivit cărora „Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din
moştenire (…)”.
684
Pentru această caracterizare în doctrina franceză, v., spre exemplu, Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 327.
685
V., în acest sens, şi C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., p. 50.
686
Potrivit art. 1087 NCC, sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi - tatăl şi
mama defunctului.
687
În condiţiile în care, după cum am arătat, clauza de preciput nu ar putea fi calificată drept o liberalitate, art. 333 alin. (2)
are natura unei dispoziţii speciale în raport cu prevederile art. 1091 şi urm. NCC, care vizează doar reducţiunea liberalităţilor
excesive. Pentru o opinie concordantă, v. C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput, loc. cit., p. 43.
688
Pentru noţiunile de „cotitate disponibilă” şi „cotitate disponibilă specială a soţului supravieţuitor”, v. art. 1089, respectiv
art. 1090 NCC. De precizat că în sistemul de drept francez reducţiunea intervine numai în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în
concurs cu moştenitori rezervatari din clasa descendenţilor, respectiv copiii care nu sunt comuni ai celor doi soţi – art. 1527 alin. (2)
C. civ. fr.

159
preciput este supusă aceloraşi norme juridice care reglementează reducţiunea legatelor 689.
Această dispoziţie se corelează cu principiul de ordine publică statuat de art. 332 alin. (2) NCC,
potrivit căruia „(…) convenţia matrimonială nu poate aduce atingere (…) devoluţiunii succesorale
legale.” Este adevărat că prin convenţia matrimonială nu se pot schimba, spre exemplu, ordinea în
care persoanele sunt chemate la moştenire sau cotele care li se cuvin. Indubitabil, însă, stipularea
unei clauze de preciput produce consecinţe indirecte asupra masei succesorale în sensul diminuării
ei, fiind afectate astfel drepturile moştenitorilor legali ori testamentari 690.
În fine, pentru a preveni potenţiale complicaţii, o utilitate practică deosebită prezintă stipularea
în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţilor, precum şi a reperului temporal la care se va
face evaluarea bunurilor ce constituie obiectul clauzei de preciput. În absenţa unei astfel de
stipulaţii contractuale, în ipoteza în care executarea clauzei de preciput nu este posibilă în natură, ci
urmează a se realiza prin echivalent [evident, dacă nu intervine vreo situaţie de caducitate dintre
cele reglementate de art. 333 alin. (4) NCC], criteriile de evaluare a bunului/bunurilor ce au făcut
iniţial obiectul clauzei de preciput ar putea fi cele reglementate de art. 1.153 din materia raportului
donaţiilor691.

C. Modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale – art. 367 lit. e) 692. Potrivit art. 320
teza I, „În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin
bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară”. (s.n.) Rezultă, aşadar, că normele
juridice în materia lichidării regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind permisă,
aşa cum prevede şi art. 367 lit. e), stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţii
concrete în care soţii înţeleg să procedeze la lichidarea comunităţii convenţionale.
În scopul informării notarilor publici şi terţelor persoane interesate, actul de lichidare a
regimului matrimonial, respectiv hotărârea judecătorească definitivă 693 sau, după caz, înscrisul
întocmit în formă autentică notarială – art. 320 teza a II-a – se comunică la Registrul naţional

689
Potrivit art. 1096 alin. (1) NCC, „Legatele se reduc înaintea donaţiilor.”, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol „Legatele
se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus că anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse
mai întâi celelalte legate.” De precizat că această trimitere expresă la dispoziţiile art. 1096 alin. (1) şi (2) nu exista în varianta iniţială,
ea fiind instituită prin art. 52 pct. 11 LPA. Intervenţia legislativă în acest sens o apreciem salutară, ea fiind de natură să evite
interpretările divergente în procesul de aplicare a dispoziţiilor privitoare la clauza de preciput, care ar fi putut conduce la o practică
neunitară.
690
În sensul că prin oferirea acestui avantaj patrimonial doar soţului beneficiar se rupe „echilibrul emolumentului succesoral
dintre soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului defunct”, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 107. Pentru o serie de aspecte practice vizând
impactul clauzei de preciput asupra partajului moştenirii, v. A.A. Banciu, op. cit., pp. 156-163.
691
Deşi potrivit art. 333 alin. (2) NCC, clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, această împrejurare nu credem
că ar putea constitui un impediment pentru aplicarea mutatis mutandis a mecanismelor/regulilor de evaluare instituite de art. 1.153
NCC.
692
Pentru dezvoltări, v. şi C.M. Crăciunescu, Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al comunităţii convenţionale în
reglementarea noului Cod civil, referat susţinut în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Cercetări
Juridice al Academiei Române – aprilie 2010.
693
Potrivit art. 222 LPA, „Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, referirea din
cuprinsul Codului civil la hotărârea definitivă se va înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă”.

160
notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi la celelalte registre de publicitate prevăzute de lege,
în funcţie de natura bunurilor sau de calitatea persoanelor: cartea funciară, Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, registrul comerţului.
Utilitatea practică a stipulării unor astfel de clauze este evidentă, fiind îndeobşte cunoscut că în
general procesele de partajare a bunurilor comune ale soţilor sunt complexe, costisitoare şi de
durată.694
În lipsa unor circumstanţieri legale, se poate deduce împrejurarea că paleta de opţiuni posibile
este foarte largă, clauzele referitoare la lichidarea regimului comunităţii convenţionale putând fi
subsumate, generic, următoarelor aspecte:
a) stabilirea cotelor de contribuţie ale fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune, în
baza cărora va avea loc partajul
Soţii pot conveni partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuţia concretă a
fiecăruia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Astfel de clauze ar
putea conduce la o reechilibrare a situaţiei patrimoniale a soţului care nu a obţinut venituri
consistente din activitatea profesională, în schimb şi-a adus o contribuţie substanţială, dar dificil de
cuantificat, la prosperitatea familiei (prin munca în gospodărie şi pentru creşterea copiilor) 695.
De asemenea, pot fi stabilite cote inegale în baza cărora ar urma să se partajeze bunurile
comune (spre exemplu, ⅓ şi ⅔). Apreciem că stipularea unei asemenea clauze nu aduce atingere
principiului egalităţii soţilor, din moment ce chiar criteriul legal de determinare a cotei-părţi ce
revine fiecărui soţ, consacrat de art. 357 alin. (2) NCC, are în vedere contribuţia efectivă a fiecăruia
dintre ei, care prin ipoteză poate fi diferită. Prin adoptarea acestei clauze de partaj inegal soţii pot
viza, spre exemplu, restabilirea echilibrului patrimonial rupt de o inegalitate a aporturilor în
comunitate.696 Drept urmare, considerăm că o asemenea clauză este în principiu valabilă, cu
excepţia situaţiei în care poate fi dovedită intenţia frauduloasă a soţilor.
Clauza de partaj inegal al bunurilor comune nu trebuie confundată cu clauza de preciput,
fizionomia acestora fiind diferită, cel puţin din perspectiva momentului şi a condiţiilor în care
fiecare din aceste clauze se poate executa 697. Astfel, în vreme ce clauza de partaj inegal se poate
activa indiferent de modalitatea de încetare a regimului matrimonial, clauza de preciput produce
efecte doar în caz de încetare a căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii

694
V. în acest context şi CEDO, hotărârea din 22 noiembrie 2007, în cauza Sfrijan c. României, prin care statul român a fost
condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil. În această cauză, durata excesivă a
partajului bunurilor comune ale soţilor (intervenit în urma pronunţării divorţului) şi afectarea principiului securităţii raporturilor
juridice au fost determinate în principal de promovarea unui recurs în anulare de către procurorul general. (Precizăm că prin O.U.G.
nr. 58/2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 195/2004, instituţia recursului în anulare a fost eliminată din Codul
de procedură civilă).
695
În acest sens, v. şi D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 176.
696
Posibilitatea derogării de la regulile partajului egal este prevăzută expres de art. 1520 C. civ. fr. şi art. 1461 C. civ. belg.
697
Pentru delimitarea celor două clauze, v. şi C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie… op. cit., p. 115.

161
unuia dintre soţi. De asemenea, dacă prelevarea de către soţul supravieţuitor a bunurilor ce fac
obiectul clauzei de preciput se produce înainte de partajul bunurilor comune, cealaltă clauză
prezintă relevanţă în cadrul lichidării propriu-zise a regimului matrimonial, mai exact în etapa finală
a lichidării, respectiv împărţirea bunurilor comune ale soţilor.
b) modalitatea de atribuire a bunurilor către fiecare dintre soţi
În cuprinsul convenţiei matrimoniale soţii pot conveni, spre exemplu, ca unul dintre ei să
primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul anumitor bunuri sau chiar al tuturor bunurilor
comune.
De asemenea, nu excludem posibilitatea stipulării unei clauze în baza căreia să se realizeze
atribuirea preferenţială către unul din soţi a anumitor bunuri, cu sau fără plată.
c) distribuirea pasivului comunităţii
În măsura în care nu poate fi dovedită o intenţie frauduloasă a soţilor sau a unuia dintre ei, care
să urmărească lezarea intereselor patrimoniale ale creditorilor comunitari, apreciem că în cadrul
convenţiei matrimoniale soţii pot prevedea ca unul dintre ei să suporte un procent mai mare din
pasivul comunităţii; (spre exemplu, deşi partajul bunurilor comune se face în cote egale, soţii
convin ca unul dintre ei, anume desemnat, să suporte ⅔ din datoriile comunităţii).
De asemenea, soţii ar putea să prevadă anumite clauze privind actualizarea sumelor
reprezentând unele datorii în funcţie de rata inflaţiei, raportat la momentul plăţii sau, dimpotrivă,
luarea în considerare a sumelor datorate fără a se face vreo actualizare 698.

Secţiunea a III-a
Aspecte de drept comparat

§ 1. Dreptul francez
1.1. Precizări prealabile. Statuând în sensul că prin convenţie matrimonială soţii pot modifica
regulile comunităţii legale, sub rezerva de a nu se aduce atingere dispoziţiilor art. 1387, 1388 şi
1389, art. 1497 C. civ. fr. prevede în conţinutul său normativ o listă exemplificativă, 699 iar nu
limitativă, a stipulaţiilor posibile. Caracterul supletiv al normelor juridice care reglementează
comunitatea legală de bunuri700 reiese cu pregnanţă şi din dispoziţiile art. 1497 alin. (3), unde se
698
V., în acest sens, D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 177.
699
Acest caracter este ilustrat şi de folosirea adverbului „notamment” (în special) în partea introductivă a alin. (2) al art. 1497.
Reamintim că legislaţia franceză în materie se înscrie în categoria reglementărilor flexibile, care nu limitează dreptul de opţiune al
soţilor în privinţa alegerii/configurării propriului regim matrimonial. În acest sens, v. şi M. Delmas-Marty, op. cit., p. 110, unde se
arată că în sistemul de drept francez, cel puţin la nivel teoretic, regimurile matrimoniale convenţionale sunt nelimitate, singura limită
impusă imaginaţiei soţilor fiind trasată de necesitatea respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.
700
În detrimentul tradiţiilor ţinuturilor din sud, ataşate regimului dotal de sorginte romană, prin Codul civil francez de la 1804
regimul comunităţii de bunuri mobile şi achiziţii avea să fie consacrat la rangul de regim matrimonial legal. În anul 1965 – anul
substanţialei reforme în materie - opţiunea legiuitorului francez, fundamentată şi pe resurse ale sociologiei juridice, a reprezentat-o
regimul comunităţii reduse la achiziţii, introdus prin Legea din 13 iulie 1965, care constituie şi în prezent regimul matrimonial legal

162
statuează că „Regulile comunităţii legale rămân aplicabile pentru toate aspectele care nu au făcut
obiectul convenţiei părţilor.”
Clauzele unei comunităţi convenţionale, pe care soţii le pot combina în funcţie de propriul
interes, (desigur sub rezerva respectării dispoziţiilor cu caracter imperativ), vizează compoziţia
comunităţii, gestiunea sa, precum şi lichidarea şi partajul. După cum vom arăta, multe din aceste
clauze, (în special cele privind compoziţia şi lichidarea comunităţii), procură unuia dintre soţi
avantaje superioare celor pe care i le-ar „oferi” regimul legal. O succintă analiză va fi consacrată
acestei construcţii juridice, desemnată în literatura de specialitate prin sintagma „avantaje
matrimoniale” 701.

1.2. Clauze referitoare la compoziţia comunităţii. În ceea ce priveşte structura/compunerea

masei de bunuri comune, tiparele pe care Codul civil le pune la dispoziţia soţilor sunt comunitatea
de bunuri mobile şi achiziţii (A) şi comunitatea universală (B). 702
A. În cazul în care soţii optează pentru regimul alternativ al comunităţii de bunuri mobile şi
achiziţii, activul şi pasivul acestei comunităţi au o sferă mai extinsă decât în cazul regimului legal,
de drept comun.
Astfel, compoziţia activului comunitar, determinată de dispoziţiile art. 1498 C. civ. fr., constă
din bunurile considerate comune sub imperiul regimului legal al comunităţii de achiziţii, 703 la care
se adaugă, în principiu, mobilele prezente (acelea care se aflau în proprietatea ori în posesia soţilor
la data încheierii căsătoriei), precum şi bunurile mobile viitoare, dobândite cu titlu gratuit în timpul
căsătoriei.
Prin excepţie, vor avea natura juridică de bunuri proprii:
- în cazul liberalităţilor, acele bunuri mobile cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut
expres că vor fi proprietatea exclusivă a soţului gratificat [art. 1498 alin. (1) in fine];704
- potrivit art. 1498 alin. (2), toate bunurile mobile care, sub regimul legal, au calitatea de bunuri
proprii prin natura lor în temeiul art. 1404; (spre exemplu: obiectele de îmbrăcăminte, creanţele
în sistemul de drept francez. Pentru dezvoltări, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 16 şi urm.
701
Precizăm că în aceste rânduri nu ne propunem decât o prezentare succintă a fizionomiei comunităţii convenţionale, astfel
cum aceasta este conturată în sistemul de drept francez. Pentru ample comentarii şi indicaţii bibliografice şi jurisprudenţiale, v., spre
ex.: A. Colomer, Communauté conventionnelle, în Encyclopédie juridique, Répertoire de droit civil, 2e éd, tome III, Jurisprudence
Générale Dalloz, Paris, 1990 – (în continuare A. Colomer, Encyclopédie juridique, III); Fr. Lucet, Les communautés
conventionnelles, în Droit patrimonial de la famille. Régimes matrimoniaux. Successions. Libéralités. Partages d’ascendant.
Indivision, de M. Grimaldi (coord.), Dalloz, Paris, 1998, p. 267 şi urm.; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 635 şi urm.; Ph.
Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 319 şi urm.; R. Cabrillac, op. cit. pp. 279-299.
702
În sensul că nici comunitatea de bunuri mobile şi achiziţii şi nici comunitatea universală nu constituie veritabile regimuri
autonome, în condiţiile în care pentru toate aspectele care nu au făcut obiectul convenţiei matrimoniale se aplică în completare
dispoziţiile care configurează regimul legal, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 635 şi 637, unde se apreciază că formula
riguroasă ar fi „modificări convenţionale aduse regimului comunităţii”.
703
Pentru determinarea bunurilor care au această natură juridică, v. art. 1401-1403 C. civ. fr.
704
Jurisprudenţa a statuat că voinţa donatorului de a exclude din comunitate bunul donat poate fi tacită, rezultând din
circumstanţe care rămân la aprecierea suverană a judecătorilor fondului. V., în acest sens, Cass. civ. 1re, 24 noiembrie 1993, apud R.
Cabrillac, op. cit. p. 282, nota 1.

163
incesibile, acţiunile pentru repararea unui prejudiciu corporal sau moral etc.). 705
Deşi, aşa cum indică şi denumirea acestui regim alternativ, sfera mai largă prin raportare la
comunitatea legală este dată de „surplusul” de bunuri mobile, o precizare importantă o aduce art.
1498 alin. (3) C. civ. fr. în privinţa imobilelor. Astfel, potrivit acestui text, imobilul achiziţionat în
intervalul temporal cuprins între data încheierii convenţiei matrimoniale şi momentul celebrării
căsătoriei va intra în comunitate. Fundamentul acestei dispoziţii cu caracter de excepţie rezidă în
preocuparea autorilor Codului civil de a preveni potenţiala fraudă a unuia dintre soţi care, în
intervalul precizat, intenţionează să transforme parte din bunurile sale mobile în bunuri imobile,
pentru a împiedica astfel intrarea lor în comunitate. 706 Neîndoielnic însă, dacă avem în vedere
raţiunea de a fi a textului menţionat, trebuie să considerăm că va rămâne propriu imobilul dobândit
de unul din soţi cu titlu gratuit sau acela achiziţionat cu mijloace pe care convenţia matrimonială le
exclude din sfera comunitară.707
Regulile de determinare a pasivului comunitar în cazul acestui tip de regim convenţional
alternativ sunt stipulate în art. 1499-1501 C. civ. fr. Astfel, conform art. 1499 alin. (1), intră în
pasivul comun, în afară de datoriile care fac parte din acesta sub imperiul regimului legal, 708 o
proporţie din acele datorii pe care soţii le au deja la momentul încheierii căsătoriei (datorii prezente)
sau de care sunt grevate succesiunile şi liberalităţile ce le revin soţilor în timpul căsătoriei (datorii
viitoare). Acest principiu director marchează o corelaţie logică între activ şi pasiv, reglementată de
alin. (2) al art. 1499: din moment ce activul comunitar este mai larg decât acela al comunităţii
legale, apare firească extensia pasivului cu aceeaşi proporţie. 709 În fine, alin. (3) al art. 1499 prevede
că pentru determinarea acestei proporţii, consistenţa şi valoarea activului se dovedesc în
conformitate cu art. 1402 C. civ. fr., deci cu aceleaşi mijloace de probă utilizate în mod obişnuit
pentru răsturnarea prezumţiei de comunitate. 710
În ceea ce priveşte urmărirea bunurilor pentru satisfacerea creanţei – „obligation à la dette” –
aspect care interesează raporturile dintre soţi, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte, art. 1501
705
Pentru dezvoltări cu privire la categoriile de bunuri calificate proprii prin natura lor conform art. 1404 C. civ. fr., v. J.
Flour, G. Champenois, op. cit., p. 297 şi urm.
706
Spre exemplu, la momentul încheierii convenţiei matrimoniale unul dintre soţi are o avere mobiliară considerabilă pe care,
până la data oficierii căsătoriei, o foloseşte pentru achiziţionarea unui imobil. În absenţa dispoziţiei legale analizate, aşteptările
celuilalt soţ de a vedea acea avere mobiliară în cadrul activului comunitar ar fi înşelate, dat fiind acest comportament fraudulos al
soţului titular. V. şi A. Colomer, Encyclopédie juridique, III, nr. 90-97; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 639.
707
Spre exemplu, imobilul dobândit în schimbul unui alt imobil proprietate personală. În acest sens, v. şi J. Flour, G.
Champenois, op. cit., p. 639, nota 3.
708
Pentru dezvoltări cu privire la noţiunea de datorii comune, v. Ibidem, p. 400 şi urm.
709
Pentru o ilustrare a acestei reguli a proporţionalităţii, redăm un exemplu sugestiv. Să presupunem că la momentul
încheierii căsătoriei averea unuia dintre soţi este estimată la suma de 1.000 EUR, cuprinzând un singur bun mobil în valoare de 500
EUR. De asemenea, soţul respectiv are şi o datorie în cuantum de 100 EUR. Potrivit regulilor care guvernează regimul comunităţii de
bunuri mobile şi achiziţii – în speţă, art. 1498 C. civ. fr. – va intra în activul comunitar numai bunul mobil aflat în proprietatea soţului
respectiv la momentul încheierii căsătoriei, în calitate de „mobil prezent”. Astfel, proporţia activului acestui soţ dobândită de
comunitate va fi, în exemplul nostru, ½ (500/1000). În consecinţă, comunitatea va trebui să suporte definitiv ½ din datoria prezentă a
soţului, respectiv 50 EUR. Pentru alte exemple vizând datoriile viitoare („passif futur”), v. A. Colomer, Encyclopédie juridique, III,
nr. 109 şi R. Cabrillac, op. cit. p. 282.
710
Pentru amănunte, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 327-331.

164
instituie o normă de protecţie în favoarea creditorilor unuia dintre soţi, prevăzând că repartiţia
pasivului anterior căsătoriei sau grevând succesiunile şi liberalităţile nu poate prejudicia creditorii,
aceştia conservând, în toate situaţiile, dreptul de a urmări bunurile care anterior formau gajul lor. 711
În privinţa creditorilor personali anteriori căsătoriei, în literatura de specialitate textul a fost
interpretat în sensul că permite acestor creditori urmărirea tuturor bunurilor pe care debitorul lor le
poseda la momentul încheierii căsătoriei, fără a distinge între acelea care au rămas proprii şi cele
care au devenit comune.712 În alţi termeni, pentru pasivul prezent şi viitor, creditorii îşi conservă
gajul anterior.
Mai mult, în cazul în care s-ar produce o eventuală confuzie între bunul mobil prezent al unuia
dintre soţi şi restul mobilelor comune, astfel încât identificarea nu ar mai fi posibilă potrivit regulii
prevăzute la art. 1402 C. civ. fr.,713 dreptul de urmărire al creditorilor personali nu este limitat nici
de natura bunurilor şi nici de proporţia pasivului asumat de comunitate, soluţia în acest sens
reprezentând o atenuare considerabilă a regulii proporţionalităţii. În această ipoteză, aşa cum
statuează art. 1501 teza finală, creditorul va putea urmări ansamblul bunurilor comune, cu excepţia
câştigurilor şi salariilor celuilalt soţ,714 legiuitorul considerând că ar fi inechitabil ca acel creditor să
suporte consecinţele unei astfel de confuzii.
În ceea ce priveşte contribuţia la suportarea datoriilor – „contribution à la dette” – aspect care
interesează raporturile dintre soţi, art. 1500 prevede că datoriile de care comunitatea este ţinută în
contrapartida bunurilor pe care le dobândeşte sunt în sarcina sa definitivă. Prin urmare, atunci când
proporţia în limita căreia comunitatea poate fi urmărită este respectată, în beneficiul comunităţii nu
se va naşte niciun drept la recompensă împotriva soţului debitor.
În literatura de specialitate s-a admis că pe cale convenţională soţii ar putea aduce unele
amenajări regimului juridic al datoriilor, cu condiţia ca aceste modificări să nu prejudicieze
drepturile creditorilor; în alţi termeni, reconfigurările voluntare nu ar putea să vizeze decât pasivul
definitiv („contribution à la dette”),715 iar nu pasivul provizoriu („obligation à la dette”).716
B. În mod paradoxal, comunitatea universală este plebiscitată de francezi drept regimul ideal,

711
Spre exemplu, anterior căsătoriei în patrimoniul unuia dintre soţi se găseşte un autoturism, proprietate exclusivă a acestuia.
Dacă prin aplicarea regulii proporţionalităţii, instituite de art. 1499 alin. (2) C. civ. fr., comunitatea va fi ţinută să suporte numai ¼
din datoria prezentă a soţului respectiv, creditorul personal anterior va putea totuşi să urmărească autoturismul în integralitatea sa, iar
nu doar în limita a ¼, chiar dacă ulterior încheierii căsătoriei bunul a intrat în compoziţia activului comunitar. Soluţia în sens contrar,
injustă pentru creditorii personali ai unuia dintre soţi, ar fi fost de natură să încurajeze înţelegerile soţilor având ca finalitate
diminuarea frauduloasă a gajului general al creditorilor anteriori.
712
Pentru această interpretare, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 640.
713
În practică această situaţie este frecventă, în condiţiile în care la momentul încheierii căsătoriei destul de rar se întocmeşte
un inventar al bunurilor mobile ale fiecărui soţ.
714
Este aceeaşi soluţie din cadrul regimului legal, prevăzută de art. 1411 alin. (2) C. civ. fr.
715
Spre exemplu, soţii pot stipula suportarea cu titlu definitiv de către comunitate, (altfel spus fără drept la recompensă), a
rambursării unui împrumut privitor la edificarea unei case construite pe un teren propriu al unuia dintre soţi. Mai mult, s-a reţinut
constant în jurisprudenţă, nimic nu obligă părţile să respecte în mod riguros regulile propriului regim matrimonial pentru a proceda la
lichidarea sa, odată survenită dizolvarea.
716
V., în acest sens, Fr. Lucet, Les communautés… op. cit., p. 272 şi doctrina la care se face referire.

165
deşi în practică ea rămâne destul de marginală în opţiunile celor care încheie o convenţie
matrimonială, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi geografic.717
Adoptarea unei comunităţi universale nu presupune utilizarea unor termeni sacramentali; este
suficientă voinţa neîndoielnică a părţilor în acest sens. Totuşi, dat fiind caracterul exorbitant de la
dreptul comun al unei asemenea stipulaţii, în caz de îndoială cu privire la regimul matrimonial
pentru care s-a optat, se va aplica dreptul comun în materie.718
Activul comunitar se compune, în cazul acestui tip de regim matrimonial alternativ, din toate
bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare, dobândite de soţi cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
Practic, masa bunurilor proprii a oricăruia dintre soţi rămâne în principiu vidă, dată fiind vocaţia
universală a comunităţii. Totuşi, prin excepţie, bunurile pe care art. 1404 C. civ. fr. le declară
proprii prin natura lor nu vor intra în comunitate, în lipsă de stipulaţie contrară – art. 1526 alin. (1)
teza a II-a. De asemenea, deşi legea nu prevede expres, pe baza unui argument de analogie fondat
pe dispoziţiile art. 1498 alin. (1) in fine C. civ. fr., literatura de specialitate şi jurisprudenţa au admis
că nu vor fi incluse în compoziţia activului comunitar bunurile donate sau care au făcut obiectul
unor legate instituite în favoarea unuia din soţi cu menţiunea expresă a excluderii din comunitate. 719
În mod corelativ, dacă activul este format în principiu din toate bunurile mobile şi imobile ale
soţilor, este logic şi totodată echitabil ca toate datoriile soţilor, prezente şi viitoare, să fie suportate
definitiv de comunitatea universală, soluţie prevăzută expres de art. 1526 alin. (2). O rezervă a fost
totuşi admisă în doctrină şi jurisprudenţă, considerându-se că anumite reguli imperative din
structura regimului legal trebuie aplicate şi în cazul comunităţii universale. Astfel, chiar dacă in
concreto soţii au optat pentru acest tip de regim alternativ, datoria asumată de un singur soţ nu este
executorie asupra câştigurilor şi salariilor celuilalt soţ, conform art. 1414 C. civ. fr. În plus, potrivit
art. 1415, în caz de garanţie sau împrumut subscrise de un singur soţ, acesta nu angajează decât
veniturile sale, cu excepţia situaţiei în care celălalt a consimţit expres la această operaţiune. 720
Deşi destul de rar stipulată la momentul încheierii căsătoriei, combinată cel mai adesea cu o
clauză de atribuire integrală, comunitatea universală este destul de frecventă în cazul schimbării
regimului matrimonial de către soţi în vârstă, preocupaţi să asigure securitatea materială a soţului
supravieţuitor.721 Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, în aceste cazuri obiectivele sunt

717
Pentru repartiţia geografică preferenţială a comunităţii universale, v. R. Cabrillac, op. cit. p. 283, nota 5.
718
V., în acest sens, A. Colomer, Encyclopédie juridique, III, nr. 120-121.
719
În acest sens, v. R. Cabrillac, op. cit. pp. 283-284 şi jurisprudenţa la care se face referire.
720
V., în acest sens şi Cass. civ. 1re, 3 mai 2000, apud J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 643, nota 1.
721
Pentru unele decizii de speţă vizând regimul juridic al comunităţii universale asociate cu o clauză de atribuire integrală, v.,
de ex.: Fr. Lucet, B. Vareille, Communauté universelle: de la révocation du testament par l’adoption du régime de la communauté
universelle, în RTD civ. 1993, p. 188 şi urm.; B. Vareille, Régimes conventionnels: portée de la communauté universelle avec clause
d’attribution intégrale au conjoint survivant, în RTD civ. 1997, p. 210 şi urm.; Idem, Régime de communauté universelle avec
attribution intégrale au dernier vivant, composition passive: charge de la prestation compensatoire due par le conjoint prédécédé , în
RTD civ. 1998, p. 455 şi urm.; Idem, Bénéfice d’émolument: exclusion du bénéfice au profit du conjoint survivant dans la
communauté universelle avec attribution intégrale, în RTD civ. 2004, p. 333 şi urm.

166
precumpănitor succesorale, deşi tehnica este matrimonială.722

1.3. Clauze de modificare a gestiunii bunurilor. În sistemul de drept francez, reforma în

materie produsă prin Legea din 23 decembrie 1985 a consacrat mecanismul gestiunii concurente
(art. 1421 C. civ. fr.), temperat totuşi prin instituirea unei cogestiuni asupra anumitor categorii de
bunuri sau acte juridice grave.723 Începând din acest moment, câmpul de aplicare a convenţiilor de
modificare a gestiunii bunurilor s-a redus considerabil, majoritatea regulilor în materie fiind de
ordine publică.
În condiţiile în care legiuitorul francez din anul 1985 a ridicat la rang de principiu de ordine
publică principiul independenţei soţilor în gestiunea bunurilor proprii, clauzele relative la
administrarea comună a acestei categorii de bunuri sunt astăzi interzise. Mai mult, pe cale
convenţională nu mai poate fi reînviată vechea clauză a unităţii de administrare, (consacrată de art.
1505-1510 C. civ. fr., în prezent abrogate), care conferea bărbatului puterea de a gestiona bunurile
proprii ale femeii.
În acest context legislativ extrem de restrictiv, amenajamentele soţilor în privinţa repartiţiei
puterilor fiecăruia dintre ei se reduc la clauza administrării conjuncte 724 a comunităţii, reglementată
de art. 1503 C. civ. fr. Teoretic, pentru această clauză optează acei soţi animaţi de un pronunţat
spirit comunitar; în practică însă clauza este extrem de rar utilizată. 725
Cel mai semnificativ efect al clauzei administrării conjuncte constă în acela de generalizare a
mecanismului cogestiunii care, sub imperiul regimului legal, nu este instituit decât pentru actele
cele mai grave, respectiv donaţiile (art. 1422) şi actele cu titlu oneros prevăzute de art. 1424 şi
1425. Potrivit art. 1503 alin. (2), ori de câte ori soţii au stipulat această clauză, actele de
administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor comune necesită „semnătura” ambilor soţi. 726 Doar
actele de conservare sunt extrase din câmpul de aplicare a sistemului gestiunii comune, alin. (3) al
art. 1503 statuând că aceste acte pot fi îndeplinite separat de fiecare dintre soţi. La acestea trebuie
adăugate şi actele juridice pe care un soţ le poate săvârşi singur, în temeiul puterilor pe care i le
conferă regimul primar imperativ. Astfel, fiecare soţ conservă, dar numai în raporturile cu terţii,
toate puterile asupra bunurilor mobile pe care le deţine individual (art. 222 C. civ. fr.) şi asupra
fondurilor ori titlurilor depuse la bancă pe numele său (art. 221). De asemenea, el poate dispune
722
În acest sens, v. Fr. Lucet, Les communautés… op. cit., p. 267.
723
V. art. 1422-1425 C. civ. fr. – norme juridice cu caracter imperativ.
724
Numită în trecut şi clauza de „mână comună”. În acest sens, v. R. Cabrillac, op. cit. p. 287. Această clauză poate fi în mod
valabil asociată oricărei comunităţi, legale sau convenţionale. Ataşată regimului comunităţii universale, clauza asigură o comunitate
perfectă, atât în privinţa proprietăţii bunurilor, cât şi referitor la gestiunea lor. (A se vedea: A. Colomer, Encyclopédie juridique, III,
nr. 257; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 650).
725
În acest sens, v., de ex., Fr. Lucet, Les communautés… op. cit., p. 267.
726
În mod judicios, în literatura de specialitate s-a arătat că această sintagmă nu trebuie interpretată în litera ei, (ceea ce ar
conduce la o soluţie extrem de restrictivă), fiind suficient să existe certitudine cu privire la acordul celuilalt soţ. (În acest sens, v. J.
Flour, G. Champenois, op. cit., p. 649 şi doctrina la care se face referire).

167
liber de câştigurile şi salariile sale (art. 223).
Clauza administrării conjuncte nu modifică sub niciun aspect compoziţia activului comunitar.
În privinţa pasivului, rezultă din conţinutul normativ al art. 1503 alin. (2) in fine că datoriile
rezultate din actele de dispoziţie ori de administrare a bunurilor comune, săvârşite împreună de soţi,
îi obligă pe aceştia în mod solidar. 727

1.4. Clauze vizând lichidarea şi partajul comunităţii. Anumite clauze inserate în cuprinsul
convenţiei matrimoniale pot viza soarta bunurilor comune după disoluţia regimului comunitar,
reglementarea în vigoare prevăzând trei astfel de clauze, cu o sferă de aplicare extrem de diferită:
clauza de prelevare în schimbul unei despăgubiri (A), clauza de preciput (B) şi stipularea de părţi
inegale (C).
A. Clauza de prelevare în schimbul unei despăgubiri („clause de prélèvement moyennant
indemnité”) lasă să subziste principiul partajului egal, interesul stipulării ei în favoarea unuia dintre
soţi fiind acela de a regla anticipat atribuirea anumitor bunuri.728
În actualul stadiu al reglementării, această clauză poate avea un domeniu foarte larg şi variat:
oricare bunuri comune, indicate în cuprinsul convenţiei matrimoniale, nu neapărat prezente. 729
Modalitatea frecventă este de a fi instituită în beneficiul soţului supravieţuitor şi numai pentru
situaţia dizolvării comunităţii prin deces. Cum reglementarea în materie este destul de flexibilă, 730
pot fi imaginate şi alte variante: stipularea clauzei în favoarea soţului supravieţuitor, fără a prezenta
importanţă cauza de disoluţie a comunităţii, rezervarea facultăţii de prelevare unuia dintre soţi în
anumite condiţii etc.731
Dacă în timpul funcţionării regimului comunitar clauza nu produce niciun efect, la momentul
dizolvării ea deschide soţului beneficiar o facultate cu caracter personal. Intenţia de a opera
prelevarea poate fi invocată de acest soţ înăuntrul termenului şi în condiţiile procedurale prevăzute
de art. 1513 C. civ. fr. Odată facultatea exercitată, bunurile comune stipulate în convenţia
matrimonială vor fi în mod obligatoriu atribuite soţului beneficiar. Art. 1514 statuează cu claritate
că aceste bunuri se vor imputa asupra lotului său, (ceea ce presupune că în valoare pecuniară acest
soţ nu va fi de regulă avantajat), iar în cazul în care valoarea bunurilor prelevate excedează această

727
În privinţa datoriilor contractuale, (altele decât cele menajere), asumate de un singur soţ, fără consimţământul celuilalt, nu
există un punct de vedere unitar în doctrina franceză dacă acestea angajează masa bunurilor comune sau, dimpotrivă, rămân
personale ale soţului contractant, cu toate consecinţele care derivă pe planul urmăririi bunurilor. Pentru argumentele exprimate de
adepţii celor două orientări doctrinare, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 651 şi A. Colomer, Encyclopédie juridique, III, nr. 295-
298.
728
Utilitatea unei astfel de clauze este evidentă, în special pentru soţul supravieţuitor, mai ales atunci când este vorba de un
fond de comerţ la exploatarea căruia participa, fiind inechitabil ca respectivul soţ să fie privat de acesta prin efectul aleatoriu al
partajului. V., în acest sens, J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 654.
729
Spre exemplu, se poate stipula prelevarea unui fond de comerţ care nu există la momentul instituirii clauzei.
730
V. conţinutul normativ al art. 1511 C. civ. fr.
731
Pentru dezvoltări şi alte situaţii ipotetice, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 655.

168
parte, soţul respectiv datorează o sultă.
În privinţa evaluării bunurile prelevate şi, după caz, a sultei datorate, rezultă din cuprinsul art.
1511 că în principiu este luată în considerare valoarea la momentul partajului, 732 prin convenţie
părţile putând fixa însă şi alte criterii de evaluare, precum şi modalitatea de plată a eventualei sulte
(art. 1512 teza I). În cazul survenirii unui dezacord cu privire la interpretarea convenţiei ori asupra
evaluării, instanţa va fi chemată să se pronunţe, soluţie evidentă şi firească, pe care art. 1512 teza a
II-a a ţinut să o enunţe.
Art. 1514 C. civ. fr. stabileşte natura juridică a clauzei de prelevare, şi anume o operaţie de
partaj. Consecinţele majore ce decurg din această calificare sunt în număr de două: în primul rând,
creditorii comunităţii pot urmări bunurile supuse prelevării; în al doilea rând, dat fiind efectul
declarativ al acestei operaţiuni, soţul beneficiar va fi considerat proprietar al bunurilor prelevate din
momentul dizolvării comunităţii.733
B. Clauza de preciput. Reglementată de art. 1515-1519 C. civ. fr., clauza de preciput oferă unui
soţ facultatea de a preleva, fără contrapartidă şi înainte de partaj, anumite bunuri ori sume de bani
ce fac parte din comunitate. Din moment ce configurarea convenţiei preciputare nu presupune o
contrapartidă pecuniară în sarcina soţului beneficiar, este neîndoielnic că prin efectele produse ea
aduce atingere regulilor partajului egal. Cu toate acestea, legea nu îi imprimă natura juridică de
liberalitate, art. 1516 statuând că „preciputul nu este privit ca o donaţie, nici asupra fondului, nici a
formei, ci ca o convenţie matrimonială şi între asociaţi”.
În privinţa bunurilor care pot face obiectul clauzei, posibilităţile oferite soţilor sunt foarte
largi;734 totuşi, deşi aduce derogări semnificative compoziţiei masei partajabile, clauza de preciput
nu poate viza decât bunuri determinate, fie şi generic.735
Cât priveşte beneficiarii săi, preciputul prezintă un pronunţat caracter personal, fiind stipulat în
principiu numai în beneficiul soţilor:736 fie în favoarea soţului supravieţuitor, oricare ar fi acesta
(clauza având în această ipoteză caracter bilateral), fie ar urma să profite doar unuia dintre soţi,
anume desemnat, (spre exemplu, preciputul instituit în beneficiul femeii). Prin voinţa soţilor, poate
fi subordonat unor condiţii suplimentare: absenţa copiilor sau dizolvarea comunităţii prin deces; (în
prezenţa unei asemenea stipulaţii, preciputul va deveni evident caduc în ipoteza unui divorţ sau a
unei separaţii de corp).737 În absenţa unor asemenea clauze restrictive, potrivit art. 1518 C. civ. fr.
732
Soluţie care a fost supusă unor vii critici în literatura de specialitate. Pentru dezvoltări, v. R. Cabrillac, op. cit. p. 290.
733
Pentru dezvoltări şi trimiteri jurisprudenţiale, v. şi J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 657; R. Cabrillac, op. cit. p. 291.
734
V. ipoteza normativă a art. 1515 C. civ. fr.
735
Astfel, în practică obiectul clauzelor de preciput poate fi reprezentat de: locuinţa familiei, conturile bancare existente la
momentul decesului, participaţiile deţinute de comunitate într-o societate civilă etc. Pentru asemenea exemple extrase din practica
notarială, v. Fr. Lucet, Les communautés… op. cit., p. 273.
736
Literatura de specialitate a admis însă că soţii ar putea conveni ca prelevarea preciputară să poată fi exercitată nu doar de
unul dintre ei, ci şi, dacă va fi cazul, de moştenitorii săi. V., în acest sens, A. Colomer, Encyclopédie juridique, III, nr. 393 şi doctrina
la care se face trimitere.
737
În sensul că în practică a devenit foarte rară şi inoportună stipularea unor avantaje matrimoniale de tipul preciputului

169
preciputul poate produce efecte şi în caz de divorţ ori separaţie de corp, deci în caz de dizolvare a
comunităţii în timpul vieţii soţilor. În această ipoteză, prelevarea preciputară este paralizată cu
caracter provizoriu până la decesul unuia dintre soţi, cu condiţia ca avantajele matrimoniale să nu fi
fost pierdute prin efectul hotărârii de divorţ sau de separaţie de corp. În fine, art. 1518 teza ultimă
prevede că pentru garantarea drepturilor sale, soţul beneficiar poate pretinde celuilalt constituirea
unei garanţii.
Efectele preciputului pot fi deduse din însăşi definiţia sa: soţul beneficiar prelevă asupra
comunităţii suma de bani sau bunurile enunţate în cuprinsul clauzei, după care va primi în lotul său
½ din activul rămas în urma operaţiunii de prelevare. Două precizări se impun a fi făcute. În primul
rând, preciputul nu se exercită decât asupra bunurilor comune, iar nu asupra bunurilor proprii ale
soţului predecedat; soluţia poate fi dedusă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art.
1515.738 În al doilea rând, preciputul nu poartă decât asupra activului net al comunităţii, ceea ce
înseamnă că el nu se execută decât după exercitarea recompenselor datorate şi după satisfacerea
creanţelor creditorilor comunitari. Astfel, creditorii conservă dreptul de a urmări bunurile care fac
obiectul clauzei de preciput; totuşi, într-o asemenea ipoteză, soţul beneficiar se poate întoarce
împotriva comunităţii pentru plata unei valori echivalente din restul bunurilor comune (art. 1519). 739
C. Stipularea de părţi inegale. Art. 1520-1525 C. civ. fr. reunesc sub titulatura „De la
stipulation de parts inégales” două clauze care în realitate sunt destul de diferite, respectiv clauza de
partaj inegal (b) şi cea de atribuire integrală a comunităţii (c), prezentând totuşi un mănunchi infim,
dar semnificativ, de reguli comune (a).
a) Reguli comune. Deşi prin efectele pe care le produc aceste clauze s-ar încadra aparent în
tiparul juridic al liberalităţilor, totuşi legea nu le califică drept donaţii nici în privinţa fondului, nici
sub aspectul cerinţelor de formă, ci simple convenţii matrimoniale şi între asociaţi [art. 1525 alin.
(1) C. civ. fr.]: ele sunt doar constitutive de avantaje matrimoniale.
În plus, aceste clauze nu împiedică moştenitorii soţului predecedat de a preleva aporturile şi
capitalurile intrate în comunitate în numele autorului lor [art. 1525 alin. (2)], respectiv bunurile
prezente şi viitoare ale soţului predecedat, care au devenit comune. 740 Dacă bunurile mai există în
comunitate la data dizolvării sale, prelevarea se va face în natură; altfel, se va ţine seama de
valoarea acestora în patrimoniul dobânditorului. În cazul în care pe seama comunităţii bunurile

pentru ipoteza dizolvării comunităţii din alte cauze decât decesul, v. Fr. Lucet, Les communautés… op. cit., p. 274; B. Beignier, op.
cit., p. 233.
738
În acest sens, v., spre ex.: J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 659; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 327.
739
Practic, în cazul în care preciputul a fost stipulat în natură, el se converteşte într-o prelevare în valoare asupra restului
masei comune... neîndoielnic, dacă există un rest: niciun preciput nu s-ar putea exercita asupra unei comunităţi deficitare. V., în acest
sens, J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 659 şi A. Colomer, Encyclopédie juridique, III, nr. 404.
740
Spre exemplu, bunurile pe care acest soţ le avea la momentul încheierii căsătoriei ori cele pe care le-a dobândit prin
succesiune în timpul căsătoriei. Pentru dezvoltări, inclusiv pentru evocarea unor dificultăţi pe care această operaţiune le ridică, v. J.
Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 662-663.

170
respective au înregistrat o valoare adăugată, comunitatea va trebui despăgubită în mod
corespunzător. Dreptul pe care legiuitorul îl instituie în beneficiul moştenitorilor poate fi îndepărtat
printr-o stipulaţie contrară, (frecventă mai ales în cazul comunităţii universale), sau printr-o donaţie
ori legat săvârşit(ă) de defunct, având ca obiect bunurile respective, întrucât ele fac parte din
succesiunea sa, în limita cotităţii disponibile.741
Ca şi preciputul, clauzele în discuţie aduc atingere drepturilor egale ale soţilor asupra
comunităţii de bunuri la momentul partajului, dar afectarea se produce cu titlu universal, iar nu doar
cu titlu particular ca în cazul preciputului.
În acest context, al afectării drepturilor egale ale soţilor, se impune a fi evocată o decizie de
speţă în materia regimurilor matrimoniale, pronunţată de Curtea de casaţie franceză 742 cu invocarea
dispoziţiilor art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care consacră principiul egalităţii soţilor în
drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil în timpul căsătoriei şi la momentul disoluţiei acesteia. 743
În această cauză, instanţa franceză a apreciat că art. 5 din Protocolul nr. 7 „se opune aplicării unei
legi elveţiene impunând o discriminare doar împotriva femeii în cazul lichidării şi partajării
bunurilor provenite din relaţia conjugală”.744 Autorii de drept francez au comentat posibilele
semnificaţii ale acestei hotărâri, trăgând totodată un semnal de alarmă cu privire la seismul pe care
l-ar putea produce asupra regimurilor matrimoniale convenţionale noua perspectivă, mult mai
penetrantă, imprimată principiului egalitar. În mod judicios, s-a arătat că această viziune extrem de
largă ar trebui categoric respinsă, întrucât ar interzice toate clauzele de partaj inegal, invalidând fără
dificultate, dar nejustificat, art. 1515-1525 C. civ. fr. Mai mult, se consideră că ignorând însăşi
voinţa părţilor şi finalitatea pe care asemenea clauze au menirea să o atingă, 745 această abordare este
de natură să impună în practică un egalitarism caricatural.746
Înainte de a trece la analiza efectivă a celor două clauze de modificare a partajului, la care am
făcut referire, o ultimă precizare ni se pare utilă pentru o corectă înţelegere a domeniului de aplicare

741
Pentru dezvoltări, v., de ex.: Fr. Lucet, Les communautés… op. cit., pp. 275-276; R. Cabrillac, op. cit. p. 293.
742
V. Cass. civ. 1re, 24 februarie 1998 (Vialaron c. Guillermin). Pentru referirea la această decizie, v. şi F. Sudre, Drept
european şi internaţional al drepturilor omului (traducere), Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 332.
743
Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia acestui principiu, conturată de jurisprudenţa CEDO, v. şi C. Bîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 1162-1165;
J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 236-237; R. Chiriţă, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 435-437.
744
Este important de notat că în speţă erau incidente regulile care configurau fostul regim matrimonial legal al uniunii
bunurilor, (considerat ca fiind o separaţie de bunuri însoţită de tutela soţului) şi care la partaj conduceau la atribuirea inegală a
bunurilor: 2/3 bărbatului şi 1/3 femeii. Acest regim, ce purta evident amprenta unor vremuri revolute, avea să fie înlocuit începând cu
1 ianuarie 1988 cu regimul participării la achiziţii, actualul regim legal în dreptul elveţian.
745
Spre exemplu, prin adoptarea clauzei de partaj inegal soţii îşi propun să restabilească echilibrul patrimonial rupt de o
inegalitate a aporturilor în comunitate sau de sacrificiile speciale consimţite de unul dintre ei.
746
Pentru dezvoltări, v.: B. Vareille, Régimes conventionnels, régime légal antérieur à l’entrée en vigueur de la loi du 23
décembre 1985, régimes étrangers aplicables en France: l’article 5 du protocole du 22 novembre 1984, n° 7, à la Convention
européenne des droits de l’homme impose l’égalité des droits entre les époux, în RTD civ. 1998, p. 458 şi urm.; J.-P. Marguénaud,
L’engouement de la première chambre civile pour l’article 5 du protocole additionnel n° 7 proclamant l’égalité de droits et de
responsabilités de caractère civil entre époux, eod. loc., p. 520; J. Hauser, L’égalité des époux fait partie de l’ordre public
international, eod. loc., p. 347.

171
a art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. După cum rezultă şi din raportul explicativ la acest
protocol, 747 statele contractante au încercat să rezerve autorităţilor naţionale o anumită marjă de
apreciere în ceea ce priveşte partajul bunurilor soţilor în caz de desfacere/încetare a căsătoriei. S-a
apreciat în doctrina Convenţiei că această chestiune ar putea să genereze o serie de probleme
decurgând nu doar din poziţia diferită a bărbatului şi a femeii în cadrul familiei în anumite ipoteze,
ci mai ales din diferenţele existente la nivelul sistemelor normative naţionale în materia regimurilor
matrimoniale,748 plaja de reglementare în acest domeniu fiind, după cum am arătat, foarte largă: de
la regimurile matrimoniale de comunitate, (universală sau parţială), până la cele de tip separatist, cu
variante intermediare, respectiv regimurile matrimoniale mixte sau eclectice.
b) Clauza de partaj inegal. Această clauză permite unuia dintre soţi să dobândească mai mult
de jumătate din comunitate, cel mai adesea în vederea ameliorării situaţiei soţului supravieţuitor ori
pentru a corija aporturile inegale constituite în favoarea comunităţii. Urmând exemplul dat de art.
1521 C. civ. fr., se poate stipula că unuia dintre soţi îi va reveni o anumită parte din comunitate, (¼,
¾ etc.), fiind evident posibile şi alte modalităţi.749
Avantajul astfel conferit poate fi în beneficiul unuia dintre soţi ori al moştenitorilor săi, sau în
favoarea soţului supravieţuitor, oricare ar fi acesta. În practică cel mai adesea clauza este stipulată
în această ultimă variantă, precizându-se că soţul supravieţuitor va putea invoca beneficiile acestei
clauze numai în ipoteza dizolvării comunităţii prin deces.750
Repartiţia inegală a activului comunitar se răsfrânge şi asupra pasivului, art. 1521 alin. (1)
prevăzând că fiecare va suporta datoriile comune proporţional cu partea care i se cuvine din cadrul
activului. Această regulă a proporţionalităţii este de ordine publică, alin. (2) al aceluiaşi articol
interzicând orice derogări, sub sancţiunea nulităţii convenţiei prin care se stipulează părţile inegale,
iar nu doar a clauzei derogatorii ilicite.
c) Clauza de atribuire integrală a comunităţii. Această clauză, mult mai radicală decât
precedenta, adesea asociată cu o comunitate universală, permite atribuirea unuia dintre soţi a
totalităţii bunurilor comune, cu condiţia de a supravieţui celuilalt [art. 1524 alin. (1) C. civ. fr.].
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede o altă modalitate posibilă: unul dintre soţi va avea, pe lângă
jumătatea care îi revine din masa bunurilor comune, uzufructul părţii soţului predecedat.
Neîndoielnic, libertatea convenţiilor matrimoniale permite combinarea acestei clauze cu alte
stipulaţii.751
747
V. Raportul explicativ la Protocolul nr. 7 la Convenţie, par. 38, disponibil la adresa:
http://conventions.coe.int/Treaty/fr/Reports/Html/117.htm.
748
M. Enrich Mas, Article 12 în La Convention européenne des droits de l'homme. Commentaire article par article de L.-E.
Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert, (coord.), 2e éd., Économica, Paris, 1999, p. 453.
749
A se vedea Fr. Lucet, Les communautés… op. cit., p. 276.
750
Pentru o astfel de formulă, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 660, nota 3.
751
Pentru diverse variante posibile, v. R. Cabrillac, op. cit. p. 294. Spre exemplu, este valabilă clauza prevăzând atribuirea
integrală a comunităţii în caz de deces, iar pentru alte situaţii de disoluţie reluarea în natură de către fiecare soţ a aporturilor sale. V.,

172
 Beneficiarul acestei clauze poate fi soţul anume desemnat, dacă supravieţuieşte celuilalt ori
soţul supravieţuitor, oricare ar fi acesta. Clauza nu poate fi stipulată decât pentru ipoteza
supravieţuirii, convenindu-se că ea va produce totuşi efecte şi în situaţia în care comunitatea este
dizolvată în timpul vieţii soţilor: atribuirea comunităţii va fi amânată în acest caz până la decesul
unuia dintre soţi, fiind condiţionată de absenţa revocării avantajelor matrimoniale. 752 Jurisprudenţa a
admis chiar că această clauză a atribuirii integrale va putea profita soţului condamnat pentru
uciderea soţiei sale.753
Acelaşi principiu de ordine publică al corelării activului şi pasivului funcţionează şi în cazul
clauzei de atribuire integrală, art. 1524 teza finală prevăzând că soţul beneficiar este obligat să
achite toate datoriile de care era grevată comunitatea.754
Avantajele materiale ale acestei clauze sunt incontestabile: ea asigură soţului supravieţuitor un
maxim de independenţă, evitând o indiviziune succesorală şi îi conservă acestuia mijloacele de
subzistenţă, într-un grad mai mare decât i-ar fi permis combinarea regulilor regimului legal şi ale
dreptului succesoral.755

1.5. Avantajele matrimoniale. O concluzie extrem de simplă se poate degaja din expunerea de
mai sus: majoritatea clauzelor analizate (în special cele privitoare la compoziţia şi partajul
comunităţii) sunt susceptibile de a procura un avantaj unuia dintre soţi, prin raportare la situaţia
acestuia care ar rezulta din jocul regulilor de funcţionare a regimului legal. Potrivit definiţiei din
cuprinsul art. 1527 alin. (1) C. civ. fr., sunt avantaje matrimoniale acele „avantaje pe care unul sau
celălalt dintre soţi le poate obţine din clauzele unei comunităţi convenţionale, precum şi acelea care
pot rezulta din confuzia mobilelor sau a datoriilor”. 756 Neîndoielnic, domeniul predilect de
manifestare a instituţiei avantajelor matrimoniale, din care acestea îşi trag seva, rămâne comunitatea
convenţională.757
în acest sens, Fr. Lucet, B. Vareille, Communauté universelle avec attribution intégrale au dernier vivant et reprise des propres en
cas de dissolution pour une autre cause que le décès, în RTD civ. 1992, p. 171 şi urm.
752
Pentru operaţiunile succesive care intervin în această ipoteză, conform art. 1518 la care alin. (3) al art. 1524 face trimitere,
v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 661.
753
A se vedea B. Vareille, Régime de communauté universelle avec attribution au dernier vivant: survie de l’avantage
matrimonial au profit du conjoint meurtrier, în RTD civ. 1998, p. 457 şi urm.
754
A se vedea şi R. Cabrillac, op. cit. p. 294, nota 15 pentru unele referinţe jurisprudenţiale vizând suportarea integrală a
pasivului comunitar de către soţul beneficiar al clauzei.
755
Pentru avantajele de ordin fiscal ale clauzei, v. R. Cabrillac, op. cit. p. 295, unde sunt evocate şi inechităţile pe care această
clauză le poate produce în persoana copiilor.
756
În sensul că avantajele matrimoniale trebuie să rezulte direct din funcţionarea regimului matrimonial, neputând primi o
astfel de calificare „donaţia-partaj consimţită unor donatoare căsătorite sub regimul legal cu stipulaţia expresă că bunurile donate
trebuie să intre în comunitatea de bunuri existentă între donatoare şi soţii acestora”, v. Cass. civ. 1re, 3 decembrie 2008, în Bulletin
des arrêts de la Cour de cassation (chambres civiles) I, n° 281.
757
În sensul că un avantaj matrimonial ar putea rezulta şi din comunitatea legală redusă la achiziţii, v. R. Cabrillac, op. cit. p.
296. Pentru opinia contrară, v., de ex.: Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 309; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 668 şi trimiterile
doctrinare, unde se arată că şi în ipoteze destul de marginale, precum confuzia bunurilor mobile şi plata datoriilor personale cu
mijloace comune, nu ar exista posibilitatea aplicării unei reguli specifice avantajelor matrimoniale. Deşi argumentele invocate par a fi
destul de convingătoare, apreciem că nu se poate ignora împrejurarea că din definiţia legală a noţiunii de avantaje matrimoniale,
conţinută de art. 1527 alin. (1) C. civ. fr., rezultă cu claritate că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a restrânge câmpul de aplicare

173
 Din conţinutul normativ al art. 1527 alin. (2) teza a II-a rezultă că din categoria avantajelor
matrimoniale sunt excluse simplele beneficii rezultând din activităţile comune şi din economiile
făcute asupra veniturilor respective, chiar inegale, ale celor doi soţi. Soluţia normativă este cât se
poate de logică şi de echitabilă, având drept fundament specificul relaţiilor dintre soţi: fiecare
trebuie să profite de veniturile celuilalt; fiecare trebuie să aibă o condiţie egală cu a celuilalt. Până
la urmă, avantajul matrimonial este în mod necesar un capital.758
În ceea ce priveşte problema determinării naturii juridice a avantajelor matrimoniale, este
important de notat că aceasta a făcut obiectul unor vii controverse în literatura de specialitate
franceză,759 deşi interesul calificării se relevă a fi mai degrabă academic, decât practic. Legea din
1965, fără a pune capăt acestor controverse doctrinare, a consacrat o analiză dualistă a noţiunii de
avantaj matrimonial, postulând un principiu (a), acompaniat de două excepţii (b).
a) Potrivit art. 1527 alin. (1) in fine, avantajele matrimoniale „nu sunt considerate donaţii”, text
care se coroborează cu dispoziţiile art. 1516 referitoare la preciput şi cu cele ale art. 1525 alin. (1)
privind stipularea de părţi inegale şi clauza de atribuire integrală. Se instituie practic o prezumţie
irefragabilă care funcţionează chiar dacă se poate proba că soţii au fost animaţi de o intenţie
liberală sau de voinţa de a frauda drepturile moştenitorilor. Fiind calificat indirect drept act juridic
cu titlu oneros – convenţie de partaj, 760 avantajul matrimonial se sustrage astfel tuturor regulilor
speciale edictate pentru donaţii: nu este nici reductibil pentru atingerea rezervei, 761 nici raportabil la
masa succesorală a celui predecedat, nici imputabil asupra uzufructului legal al soţului
supravieţuitor şi, în fine, nici revocabil pentru ingratitudine.
b) Excepţii. Principiul la care am făcut mai sus referire încetează de a mai fi aplicabil în situaţia
în care în peisajul matrimonialo-succesoral intervin şi copii care nu sunt comuni celor doi soţi. 762 În
această ipoteză, avantajele matrimoniale sunt calificate drept liberalităţi şi, în consecinţă, conform
art. 1527 alin. (2) teza a II-a vor fi supuse reducţiunii 763 ori de câte ori depăşesc cotitatea disponibilă
prevăzută la art. 1094-1 C. civ. fr. 764 Raţiunea textului este cât se poate de simplă, legiuitorul fiind
a acestei instituţii juridice doar la comunitatea convenţională: aceasta din urmă reprezintă una din ipotezele textului (e adevărat, cea
mai frecvent întâlnită în practică), dar nu unica.
758
În acest sens, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 309.
759
Pentru dezvoltări, v.: J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 677-679; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., pp. 315-317. V, de
asemenea, o decizie istorică în care s-a pus problema determinării naturii juridice a avantajelor matrimoniale: Civ. rej., 2 august
1899, în Al. Weill, F. Terré, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, 5e éd., Ed. Dalloz-Sirey, Paris, 1970, pp. 700-703.
760
Pentru explicaţia clasică a acestei calificări, care nu este lipsită de interes nici pe plan fiscal, v. J. Flour, G. Champenois,
op. cit., pp. 670-671.
761
Chiar şi în situaţia în care copilul comun al soţilor pretinde a fi instituit în mod fraudulos. Pentru o decizie de speţă în acest
sens, v. Cass. civ. 1re, 14 mai 1996, apud Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 311, nota 19.
762
Spre exemplu, un copil dintr-o căsătorie anterioară, un copil adoptat numai de unul din soţi sau rezultat dintr-o relaţie
extraconjugală.
763
Tradiţional, acţiunea era denumită „action en retranchement”, titulatură care nu a mai fost însă reţinută în ipoteza
normativă a art. 1527. În acest sens, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 313.
764
Pentru dezvoltări cu privire la operaţiunile de determinare şi de evaluare a avantajelor reductibile, v.: J. Flour, G.
Champenois, op. cit., pp. 674-676; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., pp. 314-315. În sinteză, pentru calcularea avantajului, practica
notarială procedează la o dublă lichidare: prima se face ţinând seama de stipulaţiile convenţiei matrimoniale, a doua în aplicarea
regulilor comunităţii legale; diferenţa dintre cele două reprezintă tocmai avantajul.

174
preocupat să asigure protecţia intereselor copiilor mai sus menţionaţi care ar putea fi foarte uşor
privaţi de o avere considerabilă cu privire la care soţul „dezavantajat” a dispus, animat de o intenţie
liberală, în favoarea celuilalt soţ din căsătoria subsecventă. Or, în condiţiile în care aceşti copii nu
au vocaţie succesorală la moştenirea soţului supravieţuitor care nu este părintele lor, în absenţa
mecanismului de protecţie configurat de art. 1527, lezarea intereselor patrimoniale ale lor ar fi
indiscutabilă.
Aşadar, pentru considerentele expuse, în situaţia particulară analizată prezumţia instituită de
alin. (1) al art. 1527 este răsturnată. În literatura de specialitate s-a apreciat că această calificare a
avantajelor matrimoniale drept liberalităţi are un caracter relativ în condiţiile în care, pe de o parte,
ea devine aplicabilă doar în ipoteza în care copiii beneficiari ai textului vin efectiv la succesiunea
autorului lor, iar, pe de altă parte, dintre toate regulile specifice liberalităţilor, reducţiunea ar
constitui singura consecinţă a acestei calificări.765
În fine, potrivit art. 1527 alin. (3) teza I, cu respectarea formalităţilor prevăzute de art. 929 şi
art. 930-1, copiii menţionaţi pot renunţa, cu caracter provizoriu, la acţiunea în reducţiunea
avantajului matrimonial excesiv, acţiunea fiind astfel amânată până la decesul soţului
supravieţuitor766.
O a doua excepţie notabilă funcţionează în cazul divorţului şi al separaţiei de corp, ipoteză în
care avantajele matrimoniale sunt asimilate donaţiilor, fiind supuse unei unităţi de regim juridic,
spre deosebire de situaţia deschiderii succesiunii soţului „dezavantajat”. 767 Astfel, potrivit art. 265
alin. (2) C. civ. fr., în absenţa unei manifestări de voinţă exprese din partea soţului care le-a
consimţit, divorţul atrage revocarea de plin drept a avantajelor matrimoniale configurate a produce
efecte la disoluţia regimului matrimonial sau la decesul unuia dintre soţi.

§ 2. Dreptul québécois768
În ceea ce priveşte întinderea libertăţii de alegere a regimului matrimonial concret aplicabil, C.
civ. Q. se înscrie în rândul legislaţiilor flexibile, art. 431 prevăzând că în contractul de căsătorie
sunt permise orice stipulaţii, sub rezerva dispoziţiilor imperative ale legii şi bunelor moravuri.
Ca regimuri alternative puse la dispoziţia soţilor, cu intenţia de a canaliza libertatea lor de
acţiune, C. civ. Q. consacră regimul separaţiei de bunuri (art. 485-487) şi regimurile comunitare
765
V., în acest sens, J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 672.
766
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 612.
767
După cum am arătat, în cazul deschiderii succesiunii soţului „dezavantajat”, eventual influenţat/încurajat să accepte
instituirea unei stipulaţii în beneficiul celuilalt soţ, suntem în prezenţa unei dualităţi de regimuri juridice, calificarea avantajului
matrimonial ca liberalitate (excepţia) sau act cu titlu oneros (principiul) fiind în funcţie de prezenţa sau absenţa copiilor la care se
face referire în ipoteza normativă a art. 1527 alin. (2), respectiv copiii care nu sunt comuni celor doi soţi.
768
Pentru unele repere vizând originalitatea şi evoluţia istorică a dreptului civil québécois, precum şi contextul adoptării
noului Cod civil la 18 decembrie 1991, v. J.-L. Baudouin, (sous la direction de), Code civil du Québec, Wilson & Lafleur Ltée,
Montréal, 1998, pp. 17-20. V., de asemenea, B. Melkevik, Le nouveau Code civil du Québec et les droits de l’homme: le paradigme
d’un nouveau «droit commun», în PR nr. 9/2007, pp. 34-45.

175
(art. 492). O precizare importantă se impune a fi făcută: un regim matrimonial convenţional nu se
poate referi decât la bunurile excluse din „patrimoniul familial”, instituţie juridică reglementată de
art. 414 şi urm. C. civ. Q. – prevederi cu caracter de ordine publică ce intră în structura regimului
primar imperativ. Acest patrimoniu familial este conceput în dreptul Québecului ca o masă de
bunuri necesare menajului soţilor, având menirea de a realiza o egalitate economică între aceştia. 769
Începând din anul 1970 regimul comunităţii de bunuri mobile şi achiziţii nu mai are rangul de
regim legal al provinciei Québec, el ocupând un loc marginal în opţiunile celor care încheie o
convenţie matrimonială. Este acesta poate motivul pentru care C. civ. Q. nu îi consacră decât o
reglementare extrem de lacunară, art. 492 alin. (1) prevăzând doar că atunci când clauzele
convenţionale nu reglementează toate aspectele necesare, trimiterea va trebui făcută la regulile care
guvernează societatea de achiziţii, ţinând seama de adaptările care se impun.
Regulile care configurau fostul regim matrimonial legal al comunităţii de bunuri nu şi-au
pierdut însă total interesul practic, în condiţiile în care persoanele căsătorite înainte de 1970, fără a
încheia un contrat de căsătorie, continuă să fie supuse acestor dispoziţii legale, printr-o aplicare
ultraactivă a lor.770 Potrivit art. 492 alin. (2) C. civ. Q., acestor soţi le este permis să se prevaleze de
regulile regimului societăţii de achiziţii privitoare la disoluţia şi lichidarea regimului, sub rezerva ca
acestea să nu fie incompatibile cu regulile care guvernează propriul regim matrimonial, respectiv
comunitatea de bunuri.

§ 3. Dreptul belgian
Materia regimurilor matrimoniale este reglementată de Codul civil, 771 (pe de o parte, drepturile
şi obligaţiile corelative ale soţilor – art. 212-214; pe de altă parte, regimurile matrimoniale în sensul
strict al termenului – art. 1387 şi urm. C. civ. belg.) 772, o reformă semnificativă în domeniu fiind
adusă prin Legea din 14 iulie 1976.773 Prin consacrarea principiilor libertăţii convenţiilor
769
Pentru o prezentare succintă a instituţiei juridice a patrimoniului familial în dreptul québécois, v. C.M. Crăciunescu, op.
cit., pp. 34-36.
770
Este vorba de fostele articole 1272-1425 din Codul civil al Canadei de jos, care, astfel cum au fost amendate prin legile
posterioare, continuă să guverneze raporturile patrimoniale dintre soţii căsătoriţi înainte de 1 iulie 1970, conform art. 66 din
Dispoziţiile tranzitorii privind Cartea a II-a din C. civ. Q. (1980, capitolul 39; 1982, capitolul 17); pentru consultarea acestor
dispoziţii, v. Code civil du Québec, op. cit., pp. 1691-1696. Unele repere vizând categoriile de bunuri care intră în structura
patrimoniului fiecărui soţ căsătorit sub regimul comunităţii de bunuri, precum şi regulile aplicabile la momentul dizolvării regimului
sunt postate pe site-ul Ministerului Justiţiei al provinciei Québec: http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/accueil.asp. Ca un element
de pitoresc, pot fi amintite două caracteristici ale acestui regim, dispărute din peisajul legislativ contemporan: categoria de bunuri
„rezervate” ale soţiei şi administrarea de către soţ a bunurilor comunităţii.
771
Este important de evocat în context un amănunt istoric, care avea să exercite o influenţă pregnantă asupra evoluţiei şi
dezvoltării dreptului civil belgian: în timpul ocupaţiei Belgiei de către armatele lui Napoleon a fost introdus Codul civil francez,
astfel că, în ciuda procesului de „naţionalizare” a dreptului civil, apropierile multiple între cele două sisteme (inclusiv în materia
regimurilor matrimoniale) sunt şi astăzi evidente. În acest sens, v. şi: L. Gheorghiu, op. cit., pp. 56-57; F. Rigaux, Évolution des
structures juridiques de la famille en Belgique, în Mariage et famille en question (l’évolution contemporaine en Suisse, en Autriche,
en Belgique, aux Pays-Bas et dans la région Scandinave), de R. Nerson, H.-A. Schwarz-Liebermann von Wahlendorf (coord.),
Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, 1980, pp. 87-88.
772
Codul civil belgian poate fi consultat la adresa: http://www.droitbelge.be/codes.asp#civ.
773
Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia regimurilor matrimoniale în sistemul de drept belgian, v. UINL, CD, p. 835 şi
urm.; Raportul belgian care a stat la baza Studiului comparativ, raport disponibil la adresa:

176
matrimoniale şi mutabilităţii regimului matrimonial, legislaţia belgiană în materie se înscrie în
categoria reglementărilor flexibile. Astfel, sub rezerva respectării ordinii publice, bunelor
moravuri774 şi dispoziţiilor regimului primar, soţii pot alege unul din regimurile alternative
prevăzute de lege (regimul comunităţii convenţionale şi cel al separaţiei de bunuri) ori îşi pot
configura propriul regim matrimonial, în funcţie de aşteptările, mentalităţile şi interesele lor
pecuniare.
În sistemul de drept belgian regimul legal este cel al comunităţii reduse la achiziţii, considerat a
fi regimul cel mai adecvat pentru belgianul de o condiţie medie. 775 În mod frecvent, soţii optează
pentru un regim legal „amenajat”, fiindu-le permis ca pe cale convenţională să deroge de la
dispoziţiile care configurează regimul legal,776 cu excepţia acelora care reglementează mecanismul
gestiunii bunurilor, dreptul creditorilor de urmărire, principiul recompenselor (nu şi modalităţile),
cauzele de dizolvare a regimului, atribuirea preferenţială etc. Chiar şi cu aceste restricţii, libertatea
de voinţă a soţilor se poate manifesta într-un spaţiu destul de generos. Pentru acele aspecte cu
privire la care nu s-au instituit derogări în cuprinsul convenţiei matrimoniale se vor aplica în
completare dispoziţiile regimului legal, căruia legiuitorul belgian i-a imprimat un caracter supletiv –
art. 1451 in fine C. civ. belg.
În practică, majoritatea modificărilor aduse regimului legal vizează compoziţia activului
patrimonial şi/sau principiul partajului egal în natură consacrat de dispoziţiile art. 1445 şi 1430 C.
civ. belg. Compoziţia activului matrimonial poate fi extinsă prin includerea în masa bunurilor
comune a unei părţi sau a tuturor bunurilor prezente şi viitoare – art. 1452 – putându-se ajunge la o
confuziune aproape totală a patrimoniilor soţilor777 prin adoptarea regimului comunităţii
universale.778 În egală măsură, în funcţie de opţiunile concrete ale soţilor, activul patrimonial poate
fi diminuat (spre exemplu, prin excluderea din sfera comunitară a veniturilor bunurilor proprii). Se
consideră că veniturile activităţii profesionale desfăşurate de soţi constituie activul minimal al
oricărui regim de tip comunitar.779 Corespunzător extinderii, respectiv restrângerii activului
comunitar, pasivul comunitar va suporta proporţional aceeaşi variaţie, conform dispoziţiilor art.

http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc/regimes/belgium_report_fr.pdf.
774
Pentru unele repere privind noţiunile de „ordine publică” şi „bunele moravuri”, astfel cum acestea sunt conturate în
sistemul de drept belgian, v. V. Pătulea, Studiu de drept comparat referitor la conceptele de: ordine publică, bunele moravuri şi
legile imperative, aşa cum sunt ele reflectate în dreptul belgian (I), în Dreptul nr. 5/2008, p. 236 şi urm; Idem, Evoluţii în legătură cu
sistemele sancţionatorii pentru încălcarea regulilor referitoare la: ordinea publică şi bunele moravuri, precum şi a legilor
imperative, astfel cum acestea sunt reflectate în doctrina şi jurisprudenţa belgiană, în Dreptul nr. 7/2008, p. 261 şi urm.
775
În acest sens, v. UINL, CD, cap. III, Belgique, p. 841.
776
Totuşi, mai puţin de jumătate din cuplurile căsătorite încheie o convenţie matrimonială înainte de căsătorie, regimul
alternativ pentru care se manifestă cele mai multe opţiuni fiind acela al separaţiei pure şi simple. V., în acest sens, Raportul belgian,
p. 6 - pct. 1.1.4.4.
777
Singurele bunuri care îşi păstrează natura juridică de bunuri proprii sunt, potrivit art. 1453 C. civ. belg., cele care au un
caracter personal şi drepturile exclusiv ataşate persoanei.
778
În sensul că regimul comunităţii universale, altădată destul de frecvent în anumite regiuni ale ţării, este în prezent aproape
căzut în desuetudine, v. şi informaţiile furnizate la adresa: http://www.notaire.be.
779
În acest sens, v. UINL, CD, cap. III, Belgique, p. 848.

177
1452 alin. (2) şi ale art. 1453 alin. (2) C. civ. belg.
Soţii sunt liberi să stipuleze în cuprinsul convenţiei matrimoniale că soţul supravieţuitor va avea
dreptul de a preleva din patrimoniul comun, înainte de partaj, anumite sume de bani ori bunuri (art.
1457) şi/sau că activul comunitar net nu va fi partajat în cote egale, mergând până la atribuirea
integrală a acestuia soţului supravieţuitor (art. 1461). Aceste clauze de preciput 780 şi de partaj inegal,
a căror activare este adesea condiţionată de dizolvarea regimului prin decesul unuia dintre soţi, sunt
calificate în principiu drept acte juridice cu titlu oneros – convenţii între soţi – iar nu acte cu
caracter gratuit, conform dispoziţiilor art. 1458 alin. (1) şi art. 1464 alin. (1) C. civ. belg., cu
excepţia ipotezelor prevăzute de art. 1458 alin. (2), art. 1464 alin. (2) şi art. 1465.

§ 4. Dreptul german
Reglementarea germană în materie este una flexibilă, soţii având posibilitatea ca prin
intermediul contractelor de căsătorie să opteze pentru un alt regim matrimonial decât participarea la
achiziţii, care, în acest sistem de drept, are statutul de regim matrimonial legal.
BGB reglementează patru tipuri de regimuri matrimoniale convenţionale: comunitatea de
bunuri (Gütergemeinschaft); comunitatea redusă la achiziţii (Errungenschaftsgemeinschaft), în
cadrul căreia sunt excluse din masa bunurilor comune în special imobilele şi bunurile destinate
exercitării profesiei sau exploatării unei întreprinderi a unuia dintre soţi; comunitatea continuată
împreună cu copiii comuni ai soţilor (presupune continuarea comunităţii şi după decesul unuia
dintre soţi, subordonând deciziei soţului supravieţuitor lichidarea acestui regim) şi regimul
separaţiei de bunuri.781
Comunitatea de bunuri (Gütergemeinschaft) este configurată de dispoziţiile § 1415 şi urm.
BGB782. Cu unele excepţii, bunurile dobândite în timpul funcţionării regimului devin proprietatea
comună a soţilor.
Chiar dacă soţii au optat pentru comunitatea de bunuri, aceasta nu presupune o confuziune
totală a elementelor patrimoniale ale celor doi. Astfel, în patrimoniul fiecăruia dintre soţi poate fi
decelată o masă de bunuri exclusive (Vorbehaltsgut – „bunuri de rezervă”), care, potrivit § 1418,
este alimentată în principal din următoarele categorii de bunuri:
- cele declarate proprii prin contractul de căsătorie;
- bunurile dobândite prin acte juridice cu titlu gratuit între vii sau pentru cauză de moarte;
- cele dobândite prin efectul subrogaţiei reale.
780
Pentru unele coordonate privind clauza de preciput, a se consulta adresa: http://www.notaire.be.
781
A se vedea F. Sturm, La Zugewinngemeinschaft et les régimes conventionnels du droit allemand, în A. Bonomi, M.
Steiner (coord.), op. cit., pp. 79-80.
782
Pentru unele repere minimale privind regimul comunităţii de bunuri în sistemul de drept german, v.: P. Gottwald, D.
Schwab, E. Büttner, Family & Succession Law in Germany, Ed. C.H. Beck, München, 2001, pp. 108-110; UINL, CD, cap. I,
Allemagne, pp. 600-602.

178
 De asemenea, nu intră în masa bunurilor comune bunurile care nu pot fi transmise prin act
juridic (spre exemplu, uzufructul). Ansamblul acestor bunuri este denumit „bun special” al fiecăruia
dintre soţi (Sondergut - § 1417).
Asupra acestor două categorii de bunuri, fiecare dintre soţi dispune de o putere exclusivă de
administrare şi, în măsura posibilului, de dispoziţie.
În ceea ce priveşte masa bunurilor comune, soţii sunt supuşi regimului indiviziunii, ambii
bucurându-se de aceleaşi drepturi şi revenindu-le aceleaşi obligaţii, dacă nu există convenţie
contrară. Potrivit § 1419 (1) BGB, niciunul dintre soţi nu poate dispune singur de partea sa din
comunitate sau de bunuri ut singuli care fac parte din această comunitate. § 1421 BGB consacră
mecanismul gestiunii conjuncte a bunurilor comune, soţilor fiindu-le însă permis să stipuleze
contrariul în cuprinsul contractului de căsătorie.

§ 5. Dreptul grec
În dreptul grec, după reforma adusă prin Legea nr. 1329/1983, care a marcat abolirea sistemului
dotal, a fost reglementat ca regim matrimonial legal regimul separaţiei de bunuri combinat cu o
creanţă la participarea de achiziţii, soţii având posibilitatea de a alege, prin convenţie matrimonială,
un regim comunitar. S-a arătat însă că în Grecia libertatea matrimonială nu a înregistrat niciun
succes, având în vedere, printre altele, faptul că nici în vechiul drept nu erau utilizate convenţiile
matrimoniale (deşi erau permise), în condiţiile în care instituţia dotei, având o tradiţie milenară, era
profund ancorată în conştiinţa colectivă783.
Potrivit art. 1403 C. civ. grec, în noua configurare dată de Legea nr. 1329/1983, soţilor le este
permis să opteze pentru regimul convenţional comunitar. Practic, în dreptul grec, comunitatea de
bunuri reprezintă singura alternativă la sistemul autonomiei patrimoniale.
Convenţia matrimonială poate fi încheiată înainte sau în timpul căsătoriei, în formă autentică
notarială, iar pentru opozabilitate faţă de terţi trebuie înscrisă într-un registru public special. În
cadrul acestui regim comunitar, soţii sunt pe picior de egalitate în materie economică, fiind însă
interdependenţi unul faţă de celălalt.
Pe cale contractuală, soţii au facultatea de a stabili întinderea comunităţii de bunuri, care poate
varia după cum urmează:
a) comunitatea universală – cuprinde ansamblul patrimoniilor soţilor;
b) comunitatea de achiziţii – acoperă totalitatea bunurilor dobândite de fiecare dintre soţi, cu
excepţia acelora dobândite cu titlu gratuit în timpul uniunii conjugale;
c) comunitatea de achiziţii şi de mobile – este vorba de un tip de comunitate universală din care

783
A se vedea D. Andriotis, Les régimes matrimoniaux en droit grec, în A. Bonomi, M. Steiner (coord.), op. cit., p. 216.

179
sunt excluse drepturile care poartă asupra bunurilor imobile.
Regulile principale care guvernează comunitatea de bunuri în dreptul grec şi de la care nu se
poate deroga prin stipulaţii convenţionale sunt următoarele: fiecare din soţi deţine o cotă-parte de ½
din masa bunurilor comune; interdicţia de a dispune de partea sa din comunitate, sub sancţiunea
nulităţii; interdicţia de a face trimitere în conţinutul convenţiei matrimoniale la cutume sau legi care
nu sunt în vigoare ori la sisteme de drept străine.
Dizolvarea comunităţii de bunuri intervine în una din modalităţile următoare:
a) de plin drept – în situaţia în care căsătoria este desfăcută ori anulată;
b) prin acordul soţilor, care poate interveni în orice moment în timpul căsătoriei, fiind necesar
să îmbrace forma autentică notarială şi să se facă menţiune în cuprinsul registrului special;
c) prin hotărâre judecătorească – conform art. 1413 C. civ. grec, fiecare dintre soţi are dreptul
de a solicita instanţei dizolvarea comunităţii de bunuri în cazurile enumerate în ipoteza normativă a
textului (spre exemplu, în situaţia separaţiei de fapt care a durat minimum 1 an) 784.

§ 6. Dreptul italian
În dreptul italian, regimul matrimonial legal este cel al comunităţii de bunuri (redusă la
achiziţii). Prin convenţie matrimonială, părţile pot să adopte unul dintre regimurile matrimoniale
convenţionale prevăzute de lege, precum regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii
convenţionale ori pot alege un regim matrimonial reglementat de un alt sistem de drept, cu
precizarea însă că nu este suficientă indicarea generică a unui sistem de drept, ci convenţia
matrimonială trebuie să conţină un acord concret al părţilor asupra raporturilor lor patrimoniale pe
care înţeleg să le reglementeze în acest mod.
Regimul comunităţii convenţionale, reglementat de art. 210-211 C. civ. it., este destul de rar
aplicat în practică, explicaţia fiind probabil aceea că acest regim nu reprezintă altceva decât regimul
comunităţii legale de bunuri, căruia i se aduc o serie de modificări pe calea convenţiei
matrimoniale. Amenajarea regimului legal poate consta fie în extinderea, fie în restrângerea masei
bunurilor comune.
Inconvenientul comunităţii convenţionale rezidă în faptul că numeroase reguli care guvernează
comunitatea legală rămân obligatorii, nefiind permise derogări prin stipulaţii contractuale (spre
exemplu, dispoziţiile vizând administrarea şi egalitatea cotelor-părţi, în ceea ce priveşte bunurile
care ar fi făcut obiectul comunităţii legale în absenţa convenţiei matrimoniale) 785.

784
Pentru dezvoltări, v. UINL, CD, cap. VIII, Grèce, pp. 1379-1384.
785
A se vedea F. Padovini, Les régimes matrimoniaux en droit italien, în A. Bonomi, M. Steiner (coord.), op. cit., pp. 107-
109; UINL, CD, cap. X, Italie, p. 1607.

180
 § 7. Dreptul Republicii Moldova
Prin intrarea în vigoare a noului Cod al familiei al Republicii Moldova, 786 materia regimurilor
matrimoniale a suferit substanţiale modificări, pentru prima dată în evoluţia legislativă a acestui stat
fiind introdusă instituţia contractului matrimonial. Regimul legal al comunităţii devălmaşe 787 a
încetat să mai constituie regimul unic, cu caracter obligatoriu şi imutabil pe toată durata căsătoriei,
în condiţiile în care soţilor le este permis să aducă derogări dispoziţiilor care configurează regimul
legal şi chiar să adopte regimul separaţiei de bunuri, astfel cum se statuează la art. 29, plasat în
cadrul Capitolului 6 „Regimul contractual al bunurilor soţilor”. 788 Ad validitatem, contractul
matrimonial trebuie încheiat în formă scrisă şi autentificat notarial, nerespectarea acestor exigenţe
atrăgând sancţiunea nulităţii absolute a contractului – art. 28 alin. (3).
În ceea ce priveşte obiectul contractului matrimonial, potrivit art. 29 alin. (4) „Soţii sunt în
drept să determine în contractul matrimonial drepturile şi obligaţiile privind întreţinerea reciprocă şi
modul de participare a fiecăruia la veniturile obţinute de fiecare dintre ei şi la cheltuielile comune,
bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre soţi în caz de partaj, precum şi să stabilească alte clauze
patrimoniale, inclusiv sancţiuni patrimoniale pentru soţul culpabil de desfacerea căsătoriei.”
După cum rezultă din conţinutul normativ al art. 29, în perimetrul relaţiilor patrimoniale dintre
soţi paleta clauzelor contractuale este diversificată, soţii beneficiind de o libertate foarte largă în
organizarea raporturilor pecuniare, atât în timpul căsătoriei, cât şi la momentul lichidării şi
partajului bunurilor comune.
Legiuitorul moldovean a fost preocupat şi de asigurarea protecţiei creditorilor soţilor în caz de
încheiere, modificare sau reziliere a contractului matrimonial. Astfel, potrivit art. 32 alin. (1), în
această situaţie fiecare din soţi este ţinut să notifice creditorul, în caz contrar soţul debitor
răspunzând pentru obligaţiile sale indiferent de conţinutul contractului. Mai mult, creditorii soţului
debitor pot cere modificarea sau rezilierea contractului matrimonial dacă acesta le lezează drepturile
şi interesele ocrotite prin lege – alin. (2) al aceluiaşi articol.

Capitolul VIII
Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri
786
Legea nr. 1316 – XIV din 26.10.2000, publicată în M. Of. nr. 47-48/2001 şi intrată în vigoare la 26 aprilie 2001. Codul
poate fi consultat la adresa: http://www.law-moldova.com/laws/rom/semeiniy_codex_ro.txt. Pentru o prezentare generală a noului
Cod al Familiei, cu evidenţierea valenţelor, dar şi a insuficienţelor sale, v. V. Creţu, Aspecte generale privind noul Cod al familiei al
Republicii Moldova, în Revista de Drept Privat nr. 1/2002, Cartdidact, Chişinău, 2002, p. 30 şi urm., în special pp. 42-43, unde se
face o succintă prezentare a regimului juridic al bunurilor soţilor sub imperiul noii reglementări.
787
Pentru dezvoltări cu privire la caracteristicile esenţiale ale regimului matrimonial legal în dreptul Republicii Moldova, v.
E. Florian, V. Pînzari, Căsătoria în legislaţia României şi a Republicii Moldova, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 171 şi
urm.
788
Pentru dezvoltări, v. V. Pînzari, Unele considerente cu privire la regimul contractual al bunurilor soţilor în legislaţia
familială a Republicii Moldova, în Studia nr. 1/2006, articol disponibil la adresa: http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?
articolId=241. Pentru unele repere vizând regimul matrimonial convenţional al bunurilor soţilor, v. şi I. Chelaru, Căsătoria şi
divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Ed. A92 Acteon, Iaşi, 1992, pp. 461-462.

181
 Secţiunea I
Succintă caracterizare a regimului separaţiei de bunuri

1.1. Fizionomie. Comparativ cu alte regimuri matrimoniale, regimul separaţiei de bunuri are
vocaţia de a realiza o completă disociere a intereselor soţilor, oferind acestora cea mai mare
independenţă patrimonială. Caracterul profund individualist al regimului separaţiei de bunuri l-a
determinat pe autorul francez R. Savatier să afirme, într-o formulă frapantă, că separaţia de bunuri
este mai puţin un regim decât o absenţă de regim matrimonial, opinie contestată însă de întreaga
doctrină franceză.789 Chiar dacă în starea lui pură principiul separatist, care stă la baza acestui
regim, poate fi privit a priori ca o negare a unui regim matrimonial, trebuie observat că numeroase
corective şi mecanisme de sorginte legală790 sau convenţională imprimă separaţiei de bunuri un
pronunţat spirit comunitar, temperând astfel tendinţele egoiste ale soţilor.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri fiecare dintre soţi păstrează administrarea independentă
şi proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, în principiu putând dispune discreţionar de acestea.
Spre deosebire de regimurile de tip comunitar, regimul separatist nu conduce la formarea niciunei
mase de bunuri comune, masa de bunuri proprii a fiecărui soţ dezvoltându-se în mod autonom.
Totuşi, raporturile pecuniare dintre soţii aflaţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri sunt cu
totul diferite de cele dintre două persoane străine una faţă de alta.

1.2. Avantaje şi inconveniente. Neîndoielnic, regimul separaţiei de bunuri prezintă multiple

avantaje, care pot fi sintetizate astfel: simplitate şi independenţă.
Regimul separaţiei conferă soţilor o independenţă patrimonială deplină. Este acesta motivul
determinant pentru care în Franţa începutului de secol XX şi până în preajma celui de-al doilea
război mondial adeptele mişcării feministe doreau ca regimul separaţiei de bunuri să devină noul
regim matrimonial legal. Această revendicare a fost însă ulterior abandonată, opinia publică
devenind profund comunitară.791
Un alt avantaj al regimului separaţiei este acela că protejează soţii în cazul unui pasiv foarte
important. Spre exemplu, dacă unul dintre soţi este comerciant lansat într-o activitate ce implică un
mare risc profesional, se recomandă în acest caz opţiunea pentru regimul separaţiei de bunuri, soţul
necomerciant fiind protejat astfel de riscul unei eventuale insolvabilităţi.

789
V., în acest sens, J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 682.
790
Avem în vedere în primul rând acele dispoziţii de ordine publică ce intră în structura regimului primar şi care se aplică
indiferent de regimul matrimonial pentru care soţii au optat in concreto; (spre exemplu, obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei,
solidaritatea menajeră, protecţia locuinţei familiei etc.).
791
A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 332.

182
 Simplificarea gestionării bunurilor este evidentă, întrucât, în condiţiile disocierii intereselor
patrimoniale ale soţilor, nu există în timpul căsătoriei acea întrepătrundere a puterilor fiecăruia
dintre ei care se manifestă în cazul regimurilor de tip comunitar, conducând de multe ori la
complicaţii atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în raporturile cu terţii. Simplificată este de asemenea
(cel puţin în aparenţă) şi procedura de lichidare, căci neexistând bunuri comune nu există partaj,
fiecare din soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii.
Această perspectivă simplistă asupra separaţiei de bunuri se poate dovedi însă de multe ori
iluzorie, având în vedere că în mod inevitabil comunitatea de viaţă generează o anume comunitate
de interese şi chiar o confuziune parţială a acestora. Cum subliniau în mod judicios unii autori, 792
atunci când soţii nu au, fiecare în parte, o anumită vocaţie pentru individualism şi administrare
meticuloasă care să-i ajute să conserve probele tuturor operaţiunilor juridice cu caracter patrimonial
în care sunt implicaţi, situaţia devine mai puţin simplă şi clară. Şi astfel, inconvenientele regimului
separaţiei încep să prindă contur.
Separaţia de bunuri este adesea injustă, în special în privinţa soţului care nu exercită o activitate
profesională, ocupându-se de menaj şi de creşterea copiilor; (de cele mai multe ori femeia este cea
care se află într-o asemenea situaţie, în zilele noastre tendinţa fiind însă aceea de bilateralizare) 793.
Pentru a corecta/tempera, într-o anumită măsură, dezechilibrul semnificativ pe care divorţul îl
produce în condiţiile de viaţă ale unuia dintre soţi, în special în cazul soţilor căsătoriţi sub imperiul
regimului separaţiei de bunuri, unele sisteme de drept au configurat instrumentul juridic al prestaţiei
compensatorii794.
Totodată, pentru a preîntâmpina producerea unor confuzii în cadrul patrimoniilor lor, soţii sunt
nevoiţi ca în permanenţă să ţină o evidenţă strictă a bunurilor achiziţionate şi a datoriilor
contractate. Numai că în raporturile dintre soţi contabilitatea nu este poate una din valorile care ar
trebui cultivate.
De asemenea, la disoluţia căsătoriei, nu de puţine ori operaţiunea de lichidare se poate dovedi în
practică mult mai complicată şi mai nesigură decât în cazul comunităţii de bunuri.
În esenţa sa, regimul separaţiei de bunuri este caracterizat de unii autori drept un regim al

792
A se vedea J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 683. Pentru o opinie concordantă, v. şi Fr. Lucet, La séparation de biens în
Droit patrimonial de la famille. Régimes matrimoniaux. Successions. Libéralités. Partages d’ascendant. Indivision, de M. Grimaldi
(coord.), Dalloz, Paris, 1998, pp. 283-284.
793
Pentru sublinierea acestui inconvenient al separaţiei de bunuri, v. şi M. de Gaudemaris, Le régime matrimonial de la
participation aux acquêts, Presses Universitaires de Grenoble, 1988, p. 11.
794
Spre deosebire de Codul familiei, care a ignorat acest efect al divorţului, Noul Cod civil român, urmând soluţiile existente
în această materie în multe legislaţii străine, a reglementat prestaţia compensatorie în art. 390-395. (Pentru unele comentarii cu
privire la această instituţie juridică, v. Fl.A. Baias, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole de Fl.A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 425-431). Reglementarea din Noul Cod civil a fost în
principal inspirată de Codul civil francez (art. 270-278) şi Codul civil al provinciei Québec (art. 427-430). Cu toate acestea, spre
deosebire de model, în sistemul român de drept prestaţia compensatorie este supusă unor condiţii mult mai restrictive, ceea ce îi
limitează în mod semnificativ aplicabilitatea, dezvăluind astfel rezervele legiuitorului român faţă de această instituţie (spre ex.,
divorţul să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât, durata căsătoriei să fie de cel puţin 20 de ani).

183
neîncrederii şi al egoismului,795 în care fiecare dintre soţi agoniseşte doar pentru el, patrimoniul său
fiind ferit de orice atingere din partea partenerului de viaţă.
Dincolo de aceste inconveniente, separaţia de bunuri se poate dovedi un regim just dacă există
o egalitate economică între soţi şi aceştia intră în căsnicie cu averi sensibil egale. 796 În statele în care
acest regim este reglementat ca regim legal797 sau convenţional, s-a constatat că alegerea lui este
preponderentă în cadrul anumitor categorii socio-profesionale (în domeniul afacerilor, profesiilor
liberale etc.) sau în situaţii matrimoniale speciale (spre exemplu, recăsătorire în prezenţa unor copii
rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară).798

Secţiunea a II-a
Regimul separaţiei de bunuri potrivit Noul Cod civil român

2.1. Temeiul juridic al separaţiei de bunuri. În arhitectura normativă a Noului Cod799,

regimul separaţiei de bunuri este reglementat de art. 360-365. Izvorul său principal este convenţia
matrimonială încheiată, după caz, înainte sau în timpul căsătoriei, 800 ceea ce înseamnă că în
contextul noilor dispoziţii, separaţia de bunuri are statutul de regim convenţional, spre deosebire de
reglementarea aplicabilă sub imperiul Codului civil de la 1864, în lumina căreia s-a apreciat, în
lipsa unor texte exprese, că separaţia de bunuri constituie regimul matrimonial legal.
În cazuri excepţionale, temeiul separaţiei de bunuri îl poate constitui şi hotărârea judecătorească
prin care instanţa, la cererea unuia dintre soţi, pronunţă separaţia de bunuri, „atunci când celălalt soţ
încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei” – art. 370 alin. (1). 801
Separaţia de bunuri îşi poate găsi aşadar temeiul nu doar în convenţia matrimonială, (prin care
se activează regimul matrimonial alternativ al separaţiei de bunuri), ci şi în hotărârea

795
Pentru această caracterizare, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 332. În sensul că prin repudierea legăturii materiale
dintre soţi, pe care o presupune regimul separaţiei de bunuri, uniunea conjugală apare ca fiind pasageră şi desfacerea căsătoriei parcă
este pregătită prin simplitatea aparentă a legăturilor pecuniare dintre soţi, v. Tr. Ionaşcu, Regimul matrimonial legal în cadrul
revizuirii Codului civil român, extras, apud P. Popovici, Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri în dreptul român, în PR nr.
2/2006, p. 191.
796
Pentru această opinie, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 684.
797
Spre exemplu, Austria, Portugalia (în acest ultim caz, cu titlu de regim excepţional, doar în situaţia în care unul dintre soţi
are mai mult de 60 de ani sau căsătoria nu a fost precedată de formalităţile de publicitate legală – art. 1720 C . civ. portughez), iar în
afara spaţiului european, Japonia.
798
Pentru această atracţie selectivă către regimul separaţiei de bunuri şi raţiunile care stau la baza acestei opţiuni, v., de
exemplu: J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 681; R. Cabrillac, op. cit., pp. 301-302.
799
Pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimării, în cadrul Secţiunii a II-a din acest capitol, referirile la articole, fără
indicarea actului normativ din structura căruia fac parte, vor fi înţelese ca vizând dispoziţiile Noului Cod civil român.
800
Reamintim în acest context că prin instituirea principiului mutabilităţii regimurilor matrimoniale, reglementarea română a
fost aliniată dispoziţiilor flexibile în materie din alte sisteme de drept, majoritare în arealul european; singura excepţie notabilă din
acest spaţiu juridic rămâne Portugalia. Astfel, cu respectarea condiţiilor impuse de art. 369 NCC, soţii pot să înlocuiască regimul
matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice.
801
Această formă de separaţie poate fi privită ca o sancţiune aplicată de instanţa de judecată aceluia dintre soţi care cu
intenţie, din neglijenţă sau nepricepere încheie o serie de acte prin care periclitează interesele pecuniare ale familiei. Pentru unele
repere privind separaţia judecătorească reglementată de Codul civil de la 1864, v. P. Popovici, Regimul matrimonial al separaţiei de
bunuri în dreptul român, în PR nr. 2/2006, pp. 187-188 şi doctrina la care se face referire.

184
judecătorească. Nu se poate vorbi însă de existenţa a două regimuri de separaţie de bunuri, căci
indiferent de sorgintea convenţională sau judiciară, efectele produse sunt aceleaşi. Astfel, potrivit
art. 371 alin. (1), „separaţia de bunuri pronunţată de către instanţă face ca regimul matrimonial
anterior să înceteze, iar soţilor li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365”. (s.n.)802
Chiar şi în cazul soţilor căsătoriţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri, starea de
persoană căsătorită induce în mod necesar anumite modificări în statutul patrimonial al fiecăruia
dintre ei. În principiu, existenţa şi funcţionarea acestui regim matrimonial nu activează niciun
mecanism original, ecuaţiile de natură patrimonială care se formează în raporturile dintre soţi sau
între aceştia şi terţe persoane găsindu-şi rezolvarea prin aplicarea regulilor din dreptul comun.
Vom încerca să surprindem în cele ce urmează fizionomia şi particularităţile regimului
separaţiei de bunuri în configurarea dată de Noul Cod, analizând succesiv separaţia patrimoniilor şi
gestiunea bunurilor, pentru ca în final să ne punem problema dacă se poate vorbi de lichidare în
cazul acestui tip de regim803.

2.2. Separaţia patrimoniilor. A. Precizări prealabile. Disocierea intereselor de ordin pecuniar

ale soţilor constituie însăşi esenţa regimului supus examinării, manifestându-se cu privire la ambele
laturi ale patrimoniilor soţilor; această trăsătură reprezintă de altfel o constantă a regimului
separaţiei de bunuri în toate sistemele de drept care îl consacră, elementele punctuale de diferenţă,
care conferă originalitate fiecărui regim în parte, articulându-se în mod armonios în jurul acestei axe
esenţiale.
În principiu, patrimoniile soţilor rămân două entităţi distincte, cu extrem de puţine puncte de
joncţiune, generate de aplicarea unor corective de sorginte legală sau convenţională. Inevitabil,
comunitatea de viaţă antrenează o întrepătrundere şi uneori o confuzie parţială a intereselor
pecuniare ale soţilor, chiar şi în cazul acestui tip de regim cu un pronunţat caracter individualist,
aspecte care pot conduce la apariţia unor dificultăţi pe plan probatoriu.
B. Separaţia activului. Potrivit art. 360 alin. (1), „Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în
privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte
în nume propriu după această dată”. Noţiunea de „bunuri” utilizată în ipoteza normativă a textului
citat trebuie înţeleasă în accepţiunea ei juridică, desemnând atât bunuri corporale (lucruri mobile şi
imobile), cât şi bunuri incorporale (drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind
802
În privinţa momentului de la care separaţia judiciară va produce efecte, urmează a fi observate distincţiile trasate de art.
371 alin. (2) şi art. 372 alin. (2), respectiv: între soţi de la data formulării cererii şi excepţional de la data despărţirii în fapt, în vreme
ce faţă de terţi de la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate sau, după caz, de la data la care ei au cunoscut hotărârea
judecătorească pe altă cale. Pentru dezvoltări cu privire la instituţia modificării judiciare a regimului matrimonial, v. supra, Titlul II,
Capitolul VI, Secţiunea a III-a.
803
Pentru un posibil tipar al convenţiei matrimoniale încheiate de viitorii soţi sau, după caz, de către soţi prin care se adoptă
regimul separaţiei de bunuri, v. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Ghid de practică notarială, Ed. Notarom,
Bucureşti, 2011, pp. 46-48 şi 64-67.

185
drepturile patrimoniale). De asemenea, în sensul acestei dispoziţii, a dobândi înseamnă a deveni
titularul unui drept real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau fapte juridice, ori în puterea
legii.
Dacă soţii sunt căsătoriţi sub imperiul separaţiei de bunuri, în cadrul patrimoniului fiecăruia
dintre ei nu se mai constituie acea masă de bunuri comune, specifică regimurilor de tip comunitar:
orice bun dobândit de unul dintre soţi alimentează exclusiv patrimoniul respectivului soţ, nici data
dobândirii (anterioară sau posterioară încheierii căsătoriei) şi nici caracterul oneros sau gratuit
neavând vreo relevanţă cu privire la determinarea naturii juridice a bunului în cauză.
Cu unele excepţii, relaţiile patrimoniale dintre soţii aflaţi sub regimul separaţiei de bunuri se
desfăşoară în aceleaşi condiţii ca între persoane străine, fiind aplicabile în principiu dispoziţiile
dreptului comun (regulile privitoare la accesiune, mandat, îmbogăţirea fără justă cauză etc.)
Deşi simple în aparenţă, principiul dominant fiind acela „fiecare pentru sine”, regulile de fond
în privinţa separaţiei patrimoniilor la nivelul activului se pot adesea complica. Spre exemplu, în
ipoteza în care unul dintre soţi dobândeşte un bun utilizând bunuri aparţinând celuilalt soţ, fără
acordul acestuia din urmă, se pune problema determinării naturii juridice a bunului dobândit în
asemenea condiţii. Soluţia este oferită de dispoziţiile art. 363 alin. (2), potrivit cărora în proporţia
bunurilor proprii folosite fără acordul său, soţul proprietar al bunurilor utilizate poate alege între a
reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul
dobânditor. Dar cum această soluţie, fără niciun fel de circumstanţiere, ar fi fost de natură să
pericliteze securitatea circuitului civil, afectând drepturile/interesele terţilor de bună-credinţă, teza a
II-a a aceluiaşi text prevede că „Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul
dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că
bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.”
Pentru ipoteza în care unul dintre soţi dobândeşte proprietatea exclusivă a unui bun, utilizând
bunuri puse la dispoziţie de celălalt soţ, apelul la prevederile art. 363 alin. (2) nu este de natură să
clarifice natura juridică a bunului dobândit în asemenea condiţii, situaţia analizată nefiind
reglementată în conţinutul normativ al acestui articol. În tăcerea legii, 804 urmează a fi aplicate
dispoziţiile dreptului comun: considerăm că nu poate fi pusă în discuţie calitatea de proprietar a
soţului pe numele căruia s-a făcut achiziţia, 805 intenţia soţului proprietar al bunurilor folosite
804
Precizăm că art. 1099-1 C. civ. fr. reglementează expres această situaţie, în sensul că soţul care a procurat fondurile sau
moştenitorii lui are/au doar un drept de creanţă corespunzător valorii actuale a bunului. Dacă bunul a fost înstrăinat, se ia în
considerare valoarea de la data înstrăinării sau, după caz, valoarea bunului care a înlocuit bunul înstrăinat. Apreciem că includerea în
cuprinsul Noului Cod a unei dispoziţii similare ar fi fost de natură să preîntâmpine posibile dificultăţi şi chiar contradicţii în procesul
de interpretare şi aplicare a regulilor din această materie.
805
În cazul în care soţul „dobânditor”, deşi încheie actul în numele său propriu, acţionează doar în calitate de mandatar al
celuilalt soţ, titular al bunurilor folosite, devin aplicabile regulile mandatului fără reprezentare. Pentru dezvoltări, v., spre exemplu,
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a II-a actualizată şi completată, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, pp. 361-366; I.
Dogaru (coord.), Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 584-585. În Noul Cod,
mandatul fără reprezentare este reglementat de art. 2039-2042.

186
neprezentând nicio relevanţă pentru această calificare.806
O precizare se impune totuşi: dacă remiterea bunurilor respective s-a făcut cu titlu gratuit, devin
incidente dispoziţiile privind regimul juridic al donaţiilor între soţi, caracterizat de principiul
revocabilităţii în timpul căsătoriei (art. 1031) şi de sancţiunea nulităţii în cazul donaţiilor simulate
(art. 1033 NCC). Apreciem că şi în ipoteza în care soţul „finanţator” ar revoca donaţia sumei cu
care a fost plătit preţul, soţul dobânditor va păstra proprietatea bunului achiziţionat, întrucât această
revocare nu va avea ca efect desfiinţarea contractului de vânzare, ci va genera în sarcina soţului
donatar obligaţia de a restitui suma de bani ce a constituit obiectul donaţiei.
Soţul ce posedă fondurile poate finanţa dobândirea de către celălalt soţ a unui bun (în
proprietate exclusivă sau a unei cote-părţi), uneori cu intenţie liberală, alteori cu intenţia de a
recompensa munca acestuia pentru susţinerea familiei şi de a corija dezavantajele patrimoniale pe
care le produce regimul separaţiei de bunuri pentru soţul cu venituri mai mici şi care lucrează în
gospodărie807.
Separaţia patrimoniilor celor doi soţi nu este însă absolută, în condiţiile în care destul de
frecvent soţii pot adopta o atitudine comunitară: procedează la achiziţionarea unor bunuri (de o
importanţă/valoare pecuniară deosebită)808 în coproprietate pe cote-părţi, deschid conturi comune
etc., acte licite, dar contrare spiritului acestui regim matrimonial. În anumite cazuri, starea de
indiviziune le poate fi „impusă” soţilor: spre exemplu, situaţia bunului dobândit în baza unui act
juridic cu titlu gratuit, voinţa donatorului fiind aceea de a-i gratifica pe ambii soţi.
În toate aceste ipoteze devin aplicabile regulile din dreptul comun privitoare la indiviziune, art.
362 alin. (1) NCC prevăzând că „Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în
proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii”. În cadrul regimului separaţiei de bunuri este
exclusă aşadar posibilitatea soţilor de a fi proprietari devălmaşi asupra anumitor bunuri, devălmăşia
fiind rezervată doar regimului comunităţii809.
În ceea ce priveşte dovada coproprietăţii, potrivit alin. (2) al art. 362, sunt aplicabile prevederile
art. 361, care se aplică în mod corespunzător. Este vorba de inventarul care poate fi întocmit pentru
bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri. Considerăm că trimiterea vizează în
principal alin. (4) al art. 361, ceea ce înseamnă că, în lipsa inventarului, se prezumă, până la proba
contrară, existenţa coproprietăţii în cazul unei posesii comune.
C. Separaţia pasivului. Independenţa patrimonială a soţilor se manifestă şi în privinţa laturii
806
Raportul juridic dintre soţi poate primi o varietate de calificări, în funcţie de situaţia concretă şi de atitudinea volitivă a
celor doi: spre ex., donaţie sub forma darului manual, împrumut, plata unei datorii etc.
807
V., în acest sens, I. Olaru, Regimul separaţiei de bunuri. Regimul participării la achiziţii. Reguli de drept internaţional
privat în materia regimurilor matrimoniale, Buletinul notarilor publici nr. 6/2011, p. 29.
808
Spre exemplu, imobilul căruia i se imprimă destinaţia de locuinţă a familiei, achiziţionat prin contribuţia financiară
comună.
809
În acest sens, v. şi C.-M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie… op. cit., p. 176; T. Bodoaşcă, Unele opinii în legătură cu
bunurile comune ale soţilor dobândite în timpul căsătoriei, în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2011, p. 90.

187
pasive, în principiu neexistând decât datorii personale ale fiecărui soţ. Astfel, potrivit dispoziţiilor
art. 364 alin. (1), „Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de
celălalt soţ.”
Aşadar, datoriile care grevau patrimoniul fiecărui soţ în momentul încheierii căsătoriei, precum
şi acelea asumate de el în timpul căsătoriei rămân personale ale soţului respectiv, (indiferent dacă
sunt de natură contractuală sau delictuală) şi vor fi guvernate de dreptul comun al obligaţiilor.
Principiul independenţei patrimoniale la nivelul laturii pasive comportă însă anumite limite.
(i) După cum se prevede expres în cuprinsul alin. (2) al art. 364, „soţii răspund solidar pentru
obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a
celor legate de creşterea şi educarea copiilor.” (s.n.). În lipsa unei convenţii contrare, fiecare din
soţi este ţinut să contribuie la cheltuielile căsătoriei proporţional cu mijloacele de care dispune, 810
fiind posibil ca în acest domeniu unul din soţi să contracteze datorii pentru care se va angaja
răspunderea solidară a soţilor, cu excepţia situaţiilor în care soţul interesat face dovada caracterului
inutil ori excesiv al cheltuielilor făcute de celălalt. Caracterul solidar al obligaţiei reprezintă, fără
îndoială, o formă de protecţie a terţilor de bună-credinţă care intră în relaţii patrimoniale cu unul
dintre soţi.
(ii) Răspunderea solidară a soţilor poate avea însă şi o sursă convenţională, nu doar una legală.
Astfel, soţii pot decide ca pentru anumite obligaţii asumate împreună sau doar de unul din ei să fie
ţinuţi solidar;811 întrucât în dreptul comun solidaritatea nu se prezumă 812, persoana interesată
(creditorul, unul din soţi etc.) va trebui să facă dovada caracterului solidar al obligaţiei.
(iii) În condiţiile în care soţii pot constitui în mod liber o societate comercială, răspunderea
solidară a acestora devine operantă în cazul acelor tipuri de societate în care asociaţii răspund
solidar813 pentru obligaţiile sociale.814
D. Dovada bunurilor. Necesitatea delimitării patrimoniilor soţilor ridică unele probleme de
dovadă în două categorii de situaţii: în raporturile dintre soţi (spre exemplu, la momentul partajului
cu ocazia lichidării regimului), precum şi faţă de creditorii fiecăruia dintre soţi, în scopul delimitării
bunurilor pe care aceştia au dreptul să le urmărească.815
Dacă în privinţa bunurilor imobile proprietatea este mai uşor de dovedit, unele dificultăţi pot

810
Conform art. 325 alin. (2), dispoziţie care intră în compunerea regimului primar imperativ.
811
Uneori această solidaritate le poate fi impusă din exterior. Spre exemplu, dacă unul din soţi intenţionează să obţină un
credit care depăşeşte nivelul cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, ca măsură de protecţie instituţia bancară va solicita ca obligaţia să
fie asumată şi de celălalt soţ, în calitate de codebitor solidar.
812
Potrivit art. 1445 NCC, „Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de
părţi ori este prevăzută de lege.”
813
Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe
acţiuni - art. 3 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
814
Desigur, lista cuprinzând limite ale principiului independenţei patrimoniale la nivelul pasivului ar putea fi completată şi cu
alte ipoteze. Ne-am limitat la redarea acelora pe care le-am apreciat relevante, cu vocaţia de a fi mult mai des întâlnite în practică.
815
V., în acest sens, C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 45.

188
apărea în materie de bunuri mobile corporale, în condiţiile în care comunitatea de viaţă determină
adesea o confuziune parţială a elementelor mobiliare din patrimoniile soţilor, iar de multe ori
probele scrise nu sunt păstrate.
Soluţia legislativă instituită pentru preîntâmpinarea acestor situaţii delicate şi complexe este
aceea a întocmirii de către notarul public (chemat să autentifice convenţia matrimonială) a unui
inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire – art. 361 alin. (1) NCC,
un inventar putându-se întocmi şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri,
conform alin. (2) al aceluiaşi articol. Pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul respectiv va fi
anexat convenţiei matrimoniale, fiind supus aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi aceasta 816 –
alin. (3) al art. 361. Prin urmare, toate inventarele bunurilor mobile, indiferent de momentul
realizării lor, se comunică obligatoriu la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.
Deşi din maniera de redactare a textului ar rezulta că întocmirea inventarului constituie o
obligaţie în sarcina notarului chemat să autentifice convenţia matrimonială, în opinia noastră, în
practică întocmirea respectivului inventar rămâne la aprecierea viitorilor soţi sau, după caz, a
soţilor, situându-ne în perimetrul autonomiei de voinţă a acestora. Interpretarea în acest sens rezultă
în mod neechivoc şi din conţinutul normativ al art. 361 alin. (4) care oferă o soluţie subsidiară
pentru ipoteza lipsei inventarului817.
Astfel, în privinţa bunurilor mobile confuzia ar putea fi evitată dacă inventarul este riguros
întocmit, pe baza declaraţiilor soţilor şi mai ales a mijloacelor de probă pe care aceştia le pot
furniza.818 Neîndoielnic, utilitatea acestui inventar este mai pregnantă în cazul soţilor ale căror
patrimonii conţin elemente consistente de natură mobiliară.
Dacă din varii motive inventarul nu se întocmeşte, lipsind astfel persoana interesată de un
mijloc de probă eficient în dovedirea naturii juridice de bun personal, conform alin. (4) al art. 361,
până la proba contrară se prezumă că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor. Dar
cum viaţa în comun generează inevitabil o confuziune inclusiv în privinţa posesiei bunurilor mobile
corporale, de multe ori posesia nu ar putea servi drept mijloc de probă. În această situaţie, dovada
contrară poate fi făcută prin orice mijloc de probă: registre de familie, documente de bancă, facturi,
martori, indicii etc., cu excepţia ipotezei în care „bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus,
potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate”, când „dreptul
de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de

816
V., pentru formalităţile de publicitate a convenţiei matrimoniale, dispoziţiile art. 334 NCC.
817
Pentru opinia în sensul că întocmirea inventarului este obligatorie la adoptarea separaţiei de bunuri, v. T. Bodoaşcă,
Regimul separaţiei de bunuri în reglementarea noului Cod civil român, în Dreptul nr. 11/2010, p. 61.
818
Pentru a-i încuraja pe soţi să contribuie la întocmirea unor inventare pe cât posibil complete, în acord cu realitatea
patrimonială, este recomandat ca nivelul taxelor şi onorariilor percepute să fie cât mai scăzut şi în niciun caz calculat proporţional cu
valoarea bunurilor incluse în inventar. Subzistă totuşi acel impediment de natură morală, care i-ar putea determina pe soţi să renunţe
la întocmirea unui asemenea inventar.

189
lege” – alin. (5) al art. 361.
Din analiza conţinutului normativ al art. 361 reiese cu claritate că legiuitorul a configurat o
anumită ierarhie a mijloacelor de probă care pot fi invocate de persoana interesată pentru dovedirea
proprietăţii exclusive asupra unui bun, poziţia pe care mijlocul respectiv se situează imprimându-i
acestuia o anumită forţă probatorie:
- în vârful piramidei sunt plasate înscrisurile care îndeplinesc exigenţele formale prevăzute de
lege; [pentru acele categorii de bunuri dobândite prin acte juridice la care se referă alin. (5) al art.
361, dovada este exclusivă, în sensul că nu se admite un alt mijloc de probă];
- treapta imediat inferioară este ocupată de inventarul bunurilor mobile întocmit de notar;
- pe următorul palier se situează posesia, pentru ca baza piramidei, extrem de întinsă, să fie
alcătuită din orice mijloc de probă admis de lege, supus însă aprecierii suverane a judecătorilor
fondului.
Întrucât dispoziţiile art. 361 nu fac niciun fel de distincţie, ordinea în care mijloacele de probă
pot fi invocate trebuie urmărită atât în raporturile dintre soţi, cât şi faţă de terţi. 819 Având în vedere
imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris care există de cele mai multe ori între soţi,
considerăm că în relaţiile dintre ei dovada ar trebui permisă prin orice mijloc de probă, fără a fi
necesară respectarea acelei ierarhii prestabilite de legiuitor.
Semnalăm, totodată, că spre deosebire de alte sisteme de drept, 820 reglementarea română nu a
consacrat expres, în această materie, prezumţia legală de indiviziune în cote-părţi egale, de o
incontestabilă utilitate practică, potrivit căreia bunurile asupra cărora niciunul dintre soţi nu poate
justifica o proprietate exclusivă sunt considerate că le aparţin în indiviziune, fiecare pentru
jumătate.
Această aparentă lacună de reglementare este suplinită însă prin apelul la dispoziţiile art. 362
alin. (1), care statuează în sensul că „Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în
proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.”
Totodată, se poate considera că o asemenea prezumţie este consacrată implicit prin trimiterea
pe care o face art. 362 alin. (2) la art. 361. Acest text instituie prezumţia că, în lipsa inventarului,
până la proba contrară, dreptul de proprietate aparţine soţului posesor, de unde rezultă că, în măsura
în care posesia este comună, se prezumă că bunurile sunt în coproprietate. Devin astfel incidente
dispoziţiile din dreptul comun privitoare la coproprietatea obişnuită, cu care prevederile din materia
separaţiei de bunuri se completează. Astfel, potrivit art. 633, „Dacă bunul este stăpânit în comun,
coproprietatea se prezumă, până la proba contrară.”, cotele-părţi fiind prezumate egale, conform art.
819
De precizat că sub acest aspect legiuitorul român s-a îndepărtat de modelul francez, art. 1538 alin. (1) C. civ. fr. permiţând
dovada prin orice mijloc de probă, fără vreo ierarhie prestabilită, atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în raporturile cu terţii.
820
V., spre exemplu: art. 1538 alin. (3) C. civ. fr.; art. 248 alin. (2) ZGB; art. 1468 C. civ. belg.; art. 219 C. civ. it. etc. De
menţionat că o prevedere similară a existat într-o variantă anterioară a Noului Cod civil la momentul 2000 – art. 287 alin. (2).

190
634 alin. (2). Desigur, această prezumţie nu poate opera în cazul în care bunul a fost dobândit
printr-un act juridic, supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de
publicitate, când dreptul de proprietate exclusivă, respectiv de coproprietate trebuie să rezulte din
înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.

2.3. Gestiunea bunurilor. Independenţa soţilor – trăsătura esenţială a regimului separaţiei – se

manifestă şi în privinţa gestiunii bunurilor. Astfel, sub rezerva de a-şi îndeplini obligaţia privind
contribuţia la cheltuielile căsătoriei, fiecare soţ administrează, foloseşte şi dispune în mod
discreţionar de bunurile proprietate exclusivă, fără nicio ingerinţă din partea celuilalt. 821 Principiul
enunţat comportă însă o serie de limitări, dictate în special de imperativul protejării intereselor
familiei.
(i) Afectarea principiului independenţei soţilor în gestiunea bunurilor proprietate exclusivă se
produce în primul rând prin acţiunea unor norme juridice din structura regimului primar imperativ,
prin care se instituie un mecanism de cogestiune a anumitor bunuri, similar celui din materia
regimului comunitar pentru actele cele mai grave.
Astfel, potrivit art. 322, valabilitatea oricăror acte juridice având ca obiect drepturile asupra
locuinţei familiei sau bunurile ce mobilează/decorează această locuinţă este condiţionată de
exprimarea consimţământului scris al celuilalt soţ, chiar şi în ipoteza în care locuinţa este
proprietate exclusivă a unuia dintre soţi.
De asemenea, în condiţiile art. 316, dacă unul din soţi încheie acte de dispoziţie care pun în
pericol grav interesele familiei, pe cale judiciară se poate limita dreptul soţului titular de a dispune
singur de anumite bunuri, principiul independenţei patrimoniale fiind astfel limitat.
(ii) O a doua categorie de limite survine în cazul imixtiunii unuia dintre soţi în gestiunea
bunurilor personale ale celuilalt. În principiu, se aplică dispoziţiile dreptului comun, în funcţie de
calificarea concretă pe care intervenţia unuia dintre soţi o poate primi: de regulă, mandat expres sau
tacit822 ori gestiune de afaceri.
O dispoziţie specială, reglementată de art. 363 alin. (1), vizează situaţia în care unul din soţi se
foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă; obligaţiile care se nasc în
sarcina soţului beneficiar al folosinţei sunt cele ale unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute de
art. 723, 726 şi 727 NCC vizând inventarierea bunurilor, constituirea garanţiei pentru îndeplinirea
obligaţiilor, respectiv numirea administratorului. În privinţa fructelor pe care acest soţ le datorează
821
De remarcat că şi sub imperiul regimului comunităţii, fiecare soţ dispune de aceste puteri discreţionare cu privire la
bunurile proprii, conform art. 342.
822
Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia contractului de mandat, v., de exemplu: Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contracte speciale … op. cit., p. 336 şi urm.; C. Roşu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, passim; C. Popa Nistorescu, Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 75 şi urm. V., de
asemenea, M.D. Bocşan, Mandatul în interes comun, în Dreptul nr. 2/2001, pp. 64-71.

191
titularului, art. 363 alin. (1) teza a II-a statuează în sensul că soţul respectiv este ţinut să restituie
„numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori
schimbării regimului matrimonial”.

2.4. Lichidarea regimului823. În condiţiile în care patrimoniile celor doi soţi sunt complet
separate, neexistând în principiu decât bunuri proprietate exclusivă, în cazul separaţiei de bunuri
încetarea regimului nu ar trebui să implice o lichidare propriu-zisă. Cu toate acestea, viaţa în comun
determină o coeziune patrimonială mai mult sau mai puţin pronunţată chiar şi în cazul acestui regim
individualist,824 astfel că încetarea regimului reclamă cel mai adesea o clarificare a legăturilor
patrimoniale care au luat naştere între soţi.
Precizăm că şi în materia separaţiei de bunuri îşi găseşte aplicabilitate clauza de preciput,
reglementată de art. 333 NCC, care conferă dreptul soţului supravieţuitor de a prelua fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie
sau în coproprietate825. O serie de argumente pledează în favoarea acestei soluţii.
În primul rând, art. 333 – sediul principal al materiei – este plasat în cadrul Secţiunii 1
„Dispoziţii comune” – § 4. „Alegerea regimului matrimonial” din Capitolul VI „Drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. Această topografie a textului ne permite să concluzionăm că
stipularea unei clauze de preciput în cuprinsul unei convenţii matrimoniale este posibilă
independent de regimul matrimonial alternativ pentru care se optează, neexistând niciun
impediment legal de a institui o astfel de clauză şi în situaţia în care soţii aleg regimul separaţiei de
bunuri.
În al doilea rând, rezultă cu claritate, din ipoteza normativă a art. 333 alin. (1), că această
clauză nu poartă doar asupra bunurilor comune deţinute în devălmăşie, ci şi asupra celor aflate în
coproprietatea soţilor. Or, sub imperiul regimului separaţiei de bunuri, potrivit art. 362 alin. (1),
„Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi.” (s.n.).
Mai mult, în ipoteza în care niciunul dintre soţi nu poate justifica o proprietate exclusivă, în măsura
în care posesia este comună, se prezumă că bunurile sunt în coproprietate, aplicându-se prevederile
art. 633 NCC, conform cărora „Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până
la proba contrară.”
În ceea ce priveşte lichidarea propriu-zisă a regimului separaţiei de bunuri, în principiu,
operaţiunea de lichidare va fi guvernată de regulile dreptului comun privitoare la partaj, îmbogăţire
823
Pentru un model al Actului de lichidare a regimului separaţiei de bunuri, v. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din
România, Ghid de practică notarială, Ed. Notarom, Bucureşti, 2011, pp. 71-78.
824
Spre exemplu, îmbogăţirea fără justă cauză a unuia dintre soţi în detrimentul celuilalt, dificultatea de a determina calitatea
de proprietar pentru un anumit bun etc.
825
Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia clauzei de preciput în configurarea Noului Cod civil, v. supra, Capitolul VII,
Secţiunea a II-a.

192
fără justă cauză, compensaţie etc. Astfel, în baza acestor prevederi va fi efectuat partajul bunurilor
pe care soţii le-au dobândit în coproprietate şi tot dreptului comun (al obligaţiilor) va fi supus
regimul juridic al creanţelor existente între soţi.826
În principiu, la încetarea şi lichidarea regimului separaţiei de bunuri niciunul dintre soţi nu are
vocaţie de a participa la îmbogăţirea celuilalt. Totuşi, în condiţiile art. 328 NCC 827, soţul care a
participat efectiv, o anumită perioadă de timp, la activitatea celuilalt, fără a pretinde sau a primi
remuneraţie, fiind depăşite limitele obligaţiei sale de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui
la cheltuielile căsătoriei, poate obţine o compensaţie. Este o aplicaţie particulară în această materie
a principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
De precizat că prin art. 52 pct. 17 LPA s-a introdus un nou alineat în structura normativă a art.
360, care permite soţilor stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a unei clauze referitoare la
lichidarea regimului separaţiei de bunuri în condiţii similare celor din materia regimului participării
la achiziţii828.
De asemenea, chiar şi în lipsa unor dispoziţii exprese similare celor din materia comunităţii
convenţionale, apreciem că soţii căsătoriţi sub imperiul separaţiei de bunuri pot prevedea în cadrul
convenţiei matrimoniale modalităţi concrete în care înţeleg să procedeze la lichidarea acestui regim
matrimonial. Astfel, potrivit art. 320 teza I NCC, text cu vocaţie generală de aplicare, „În caz de
încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau,
în caz de neînţelegere, pe cale judiciară”. (s.n.) Rezultă, aşadar, că normele juridice privind
lichidarea regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind permisă, în principiu,
prevederea unor clauze subsumate problematicii lichidării, cu excepţia situaţiei în care poate fi
dovedită intenţia frauduloasă a soţilor.
Spre exemplu, în cadrul convenţiei matrimoniale soţii ar putea insera clauze referitoare la:
a) modalitatea de reglare a datoriilor reciproce: felul în care operează compensaţia, eventuale
termene de graţie, dacă aceste creanţe sunt supuse sau nu revalorizării/indexării etc.
Pentru a înlătura orice posibilă interpretare echivocă, legiuitorul a prevăzut expres că „La
încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor
celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt”. (s.n.) – art. 365.
În cazul soţilor, fizionomia dreptului de retenţie pare a fi una specială, cu o sferă de cuprindere mai
întinsă faţă de cea conturată de dispoziţiile dreptului comun: 829 nu mai este vorba neapărat de un
826
La originea acestor creanţe se pot afla multiple evenimente cu semnificaţie juridică: transferul de valori dintr-un
patrimoniu în altul, imixtiunea unuia dintre soţi în gestiunea bunurilor celuilalt etc.
827
Având denumirea marginală „Dreptul la compensaţie”, art. 328 face parte din structura regimului primar imperativ, fiind
incident şi în cazul soţilor căsătoriţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri. Pentru un succint comentariu al acestui articol, v.,
spre ex., C.M. Nicolescu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole de Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 348-349.
828
Pentru dezvoltări, v. infra, Capitolul IX, Secţiunea a III-a.
829
V. art. 2495-2499 NCC.

193
debitum cum re iunctum, deci de o conexiune a datoriei cu lucrul, (condiţie esenţială pentru
invocarea dreptului de retenţie),830 ci de orice datorii pe care soţii le au unul faţă de celălalt, chiar
fără legătură cu lucrul reţinut.
b) modalitatea de atribuire a bunurilor aflate în coproprietate: s-ar putea conveni, spre
exemplu: unul dintre soţi să primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul; atribuirea unuia
dintre soţi, cu sau fără plată, a anumitor bunuri, dat fiind interesul marcant al acestui soţ de a
dobândi bunurile în cauză (aşadar, o atribuire preferenţială) etc.

Secţiunea a III-a
Aspecte de drept comparat

§ 1. Dreptul francez
1.1. Preliminarii. În evantaiul regimurilor matrimoniale alternative pe care legiuitorul francez
le pune la dispoziţia soţilor figurează şi regimul separaţiei de bunuri, reglementat de art. 1536-1543
C. civ. fr. Sursa acestui regim nu este însă întotdeauna de natură contractuală: în situaţii de criză
conjugală, regimul poate fi impus pe cale judiciară, la solicitarea unuia dintre soţi, atunci când
interesele acestuia sunt periclitate prin menţinerea comunităţii de bunuri (art. 1443 C. civ. fr.); de
asemenea, separaţia de bunuri este consecinţa necesară a pronunţării separaţiei de corp (art. 302 C.
civ. fr.).
În cele ce urmează, vom încerca să conturăm caracteristicile generale ale regimului separaţiei
de bunuri, analizând succesiv separaţia patrimoniilor (1.2.), mecanismul gestiunii bunurilor (1.3.),
lichidarea acestui regim (1.4), iar în final regimul mixt care rezultă din combinarea separaţiei de
bunuri cu o societate de achiziţii (1.5.).

1.2. Separaţia patrimoniilor. Principiul separatist, esenţa însăşi a regimului examinat,

antrenează o disociere a intereselor pecuniare ale soţilor care se manifestă atât la nivelul activului
patrimonial, cât şi în privinţa pasivului. Dar cum titularii acestor patrimonii sunt soţi, iar nu
persoane străine una faţă de alta, inevitabil o serie de dificultăţi se ivesc pe plan probatoriu.
A. Separaţia activului. În principiu, fiecare din soţi conservă proprietatea exclusivă a bunurilor
sale prezente şi a celor pe care le dobândeşte în timpul căsătoriei, (inclusiv a veniturilor şi
economiilor sale). Spre deosebire de regimul comunităţii, în cazul separaţiei de bunuri caracterul

830
Pentru dezvoltări, v. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 428-431; Gh. Stancu, Consideraţii referitoare la dreptul de retenţie, în Dreptul nr. 7/1999, p. 25
şi urm. În sensul că în situaţia particulară a soţilor „creanţa pentru executarea căreia este recunoscut dreptul de retenţie nu se naşte în
legătură directă cu lucrul”, v. A.-F. Dobre, Convenţiile şi regimurile matrimoniale sub imperiul noului Cod civil, în Dreptul nr.
3/2010, p. 27. V., de asemenea, T. Bodoaşcă, Regimul separaţiei de bunuri în reglementarea noului Cod civil român, în Dreptul nr.
11/2010, p. 67, unde se arată că „în dreptul comun dreptul de retenţie este specializat, iar în cazul soţilor este general”.

194
oneros sau gratuit al dobândirii nu prezintă nicio relevanţă pentru determinarea naturii juridice a
bunului respectiv. O altă diferenţă notabilă prin raportare la regimurile de tip comunitar: separaţia
de bunuri se caracterizează prin absenţa unei mase comune, neexistând decât două patrimonii în
principiu independente.831
Suprapunerea, fie şi parţială, a raporturilor conjugale determină importante adaptări ale
principiului mai sus enunţat.832
În primul rând între soţii căsătoriţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri este frecventă
indiviziunea, fie că aceasta este de sorginte legală (spre exemplu, cotitularitatea conjugală a
contractului de închiriere a locuinţei – art. 1751 C. civ. fr. – sau aplicarea prezumţiei legale de
indiviziune consacrată de art. 1538 alin. (3) ori voluntară. 833 Fiind vorba de o indiviziune de drept
comun, iar nu de o comunitate de bunuri a soţilor, partajul poate fi cerut oricând, fără să fie nevoie
să se aştepte desfacerea căsătoriei.834
În al doilea rând, teoria îmbogăţirii fără justă cauză îşi poate găsi aplicare şi în cazul soţilor
căsătoriţi sub regimul separaţiei de bunuri, spre exemplu, atunci când unul dintre ei a prestat efectiv
o activitate în beneficiul celuilalt fără a pretinde sau a primi remuneraţie, fiind depăşite limitele
obligaţiei sale de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei. 835
În al treilea rând sunt destul de frecvente cazurile în care un soţ, căsătorit sub imperiul
regimului separaţiei, dobândeşte un bun fie exclusiv, fie în indiviziune cu celălalt soţ, utilizând
fonduri puse la dispoziţie de acesta din urmă. În literatura de specialitate şi în jurisprudenţă s-a
statuat în sensul că nu poate fi pusă în discuţie calitatea de proprietar a soţului pe numele căruia s-a
făcut achiziţia, indiferent care a fost intenţia soţului furnizor al mijloacelor băneşti (spre exemplu,
intenţie liberală, manifestată sub forma darului manual ori a donaţiei indirecte, împrumut acordat
celuilalt soţ, plata unei datorii etc.).836
831
Pentru o serie de ipoteze în care se ridică probleme specifice de calificare a bunurilor dobândite de unul din soţi în cadrul
regimului separaţiei, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 685-686; R. Cabrillac, op. cit. pp. 305-306, iar pentru unele soluţii
jurisprudenţiale, v. Cass. civ. 1re, 17 decembrie 2002, în RTD civ. 2003, p. 342 şi urm.
832
V., pentru dezvoltări şi trimiteri jurisprudenţiale: J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 686-691; R. Cabrillac, op. cit. pp.
306-307.
833
Spre exemplu, o situaţie destul de frecvent întâlnită în practică este aceea a deschiderii unor conturi comune sau indivize:
dată fiind solidaritatea activă existentă între titularii contului, fiecare soţ este coproprietar al sumei integrale depuse, ceea ce conduce
la afectarea semnificativă a principiului independenţei patrimoniale. V., în acest sens, R. Cabrillac, op. cit. p. 306.
834
În acest sens, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 45.
835
Pentru unele soluţii din jurisprudenţa franceză în care s-a admis plata unei despăgubiri în temeiul îmbogăţirii fără justă
cauză, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., pp. 36-37. Pentru o decizie de speţă în care s-a respins cererea de acordare a unei
despăgubiri fundamentată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, v. Cass. civ. 1re, 19 decembrie 1995, cu notă critică de B.
Vareille, în RTD civ. 1997, p. 497 şi urm., instanţa apreciind că realizarea activităţilor litigioase se subsumează participaţiei pe care
fiecare dintre soţi trebuie să o aibă în cadrul familial, fără a fi depăşită contribuţia normală la sarcinile căsătoriei.
836
În cazul în care ar fi vorba de o remitere aparent cu titlu gratuit a unei sume de bani, soluţia se înfăţişează a fi destul de
complexă; în baza art. 1099-1 C. civ. fr., introdus prin Legea din 28 decembrie 1967, instanţele au respins calificarea acestei
operaţiuni drept donaţie deghizată, [calificare ce ar fi atras sancţiunea nulităţii în temeiul art. 1099 alin. (2) C. civ. fr.], cu excepţia
situaţiei în care actul conţinea afirmaţii mincinoase cu privire la originea fondurilor. Pentru dezvoltări, v. J. Flour, G. Champenois,
op. cit., pp. 689-691. Trebuie precizat însă că odată cu intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2005 a Legii din 26 mai 2004, donaţiile
de bunuri prezente între soţi nu mai sunt revocabile, devenind incidente cauzele de revocare din dreptul comun în materie de donaţii,
iar deghizarea şi interpunerea de persoane nu mai constituie cauze de nulitate. V., în acest sens, Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 648.
Arhitectura normativă actuală a art. 1099-1 C. civ. fr. a fost configurată de Legea nr. 2006-728 din 23 iunie 2006 (JORF 24 iunie

195
 B. Separaţia pasivului. Independenţa soţilor se regăseşte şi la nivelul laturii pasive a
patrimoniului: fiecare dintre soţi este ţinut de „datoriile născute în persoana sa înainte sau timpul
căsătoriei” – art. 1536 alin. (2) C. civ. fr. Acest principiu al independenţei comportă totuşi mai
multe excepţii, după cum urmează:837
- soţii răspund solidar pentru datoriile menajere, în condiţiile dispoziţiilor art. 220 C. civ. fr. 838;
- potrivit art. 1537 C. civ. fr., soţii sunt ţinuţi să contribuie la sarcinile căsătoriei conform
stipulaţiilor conţinute în contractul de căsătorie, iar în lipsa acestor clauze, în proporţia determinată
de art. 214 (aşadar, în raport cu mijloacele fiecăruia);
- soţii pot decide să răspundă solidar pentru anumite categorii de obligaţii asumate împreună
sau de unul dintre ei, solidaritate care, potrivit dreptului comun, trebuie să fie dovedită;
- un soţ este angajat de datoriile contractate de celălalt soţ căruia i-a dat mandat de a-i gera
bunurile personale, mandatul putând fi nu doar expres, ci şi tacit;
- în condiţiile în care soţilor le este permis să constituie în mod liber o societate comercială,
răspunderea lor poate fi angajată în mod solidar în cazul acelor tipuri de societate în care asociaţii
sunt solidar ţinuţi pentru datoriile societare.
C. Mijloace de probă admise. În materie de probe, legiuitorul francez a pus la dispoziţia soţilor
o paletă extrem de largă de mijloace pentru dovedirea proprietăţii lor asupra bunurilor proprii,
condiţiile fiind astfel mult mai lesnicioase decât în dreptul comun. S-a avut în vedere faptul că
separaţia patrimonială este trăită în mediul conjugal, deci între persoane care duc o viaţă comună, ce
poate genera confuzii şi chiar dificultăţi în respectarea strictă a principiilor acestui regim. 839
În cazul în care nu există clauze speciale în cadrul contractului de căsătorie prin care să se
instituie aşa-numitele „prezumţii convenţionale”, art. 1538 C. civ. fr. oferă în ipoteza sa normativă
două repere esenţiale care trebuie urmărite atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în raporturile cu terţii
(creditorii). După cum judicios s-a remarcat în doctrină, 840 textul prezintă interes numai în privinţa
mobilelor corporale, în condiţiile în care pentru imobile 841 şi mobile incorporale, în cvasitotalitatea
situaţiilor se preconstituie un înscris în baza căruia se poate determina proprietarul acelui bun.
(i) Prin Legea din anul 1965 a fost consacrată o prezumţie de indiviziune [alin. (3) al art. 1538],

2006).
837
Pentru aceste categorii de excepţii, v. R. Cabrillac, op. cit. pp. 310-311.
838
Chiar dacă în cuprinsul ipotezei normative a art. 1536 alin. (2) nu ar fi existat trimiterea la acest articol, aplicarea
dispoziţiilor art. 220 nu putea fi pusă în discuţie, din moment ce această prevedere legală intră în structura regimului primar
imperativ şi, în consecinţă, este incidentă oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil.
839
În acest sens, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 57.
840
A se vedea J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 694.
841
Pentru o decizie de speţă în care Curtea de casaţie franceză a considerat că se impune aplicarea prezumţiei de indiviziune
în privinţa unui imobil achiziţionat numai pe numele unuia dintre soţi, în condiţiile în care din probele administrate în cursul
procesului de divorţ a reieşit că plata preţului a fost efectuată din economiile realizate de ambii soţi din salariile acestora, v. Ph.
Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 336. De precizat că ulterior Curtea de casaţie a revenit asupra acestei soluţii, statuând în sensul că nu
poate fi pusă în discuţie calitatea de proprietar a soţului în numele căruia s-a făcut achiziţia, chiar dacă se poate dovedi că preţul a
fost achitat de celălalt soţ.

196
comparabilă cu prezumţia privitoare la achiziţii care funcţionează în regimurile comunitare. Potrivit
acestui text, bunurile asupra cărora niciunul dintre soţi nu poate justifica o proprietate exclusivă
sunt considerate că le aparţin în indiviziune, fiecare pentru jumătate. 842 Această prezumţie legală dă
naştere unei „indiviziuni reziduale,”843 contribuind la crearea unei „insule de indiviziune de sorginte
probatorie”844 între patrimoniile soţilor aflaţi sub regimul separaţiei de bunuri. De precizat că
prezumţia nu se aplică doar în relaţiile dintre soţi, ci şi în privinţa terţilor. În consecinţă, dacă un
creditor intenţionează să urmărească un bun cu privire la care funcţionează prezumţia de
indiviziune, el trebuie să răstoarne această prezumţie, în caz contrar fiind nevoit să solicite
partajul.845
(ii) Sarcina probei apasă asupra soţului care pretinde că un anumit bun este proprietatea sa
exclusivă, această dovadă putând fi făcută atât în raporturile dintre soţi, cât şi faţă de terţi cu orice
mijloc de probă - art. 1538 alin. (1) – respectiv, titlul de proprietate, posesia (sub rezerva că adesea
posesia poate fi viciată prin caracterul său echivoc),846 martori, indicii, facturi847 etc.
După cum se prevede expres în alin. (2) al art. 1538, soţii au posibilitatea să stipuleze în
contractele de căsătorie prezumţii de proprietate cu un conţinut extrem de variat. 848 Ele sunt
opozabile şi terţelor persoane, putând fi însă combătute prin orice mijloc de probă. Prezumţiile
convenţionale de proprietate nu sunt aşadar irefragabile, 849 forţa acestora fiind limitată pentru a nu
servi drept paravan unor posibile fraude ale soţilor. Legea permite soţului împotriva căruia
funcţionează o astfel de prezumţie să-i neutralizeze efectul chiar şi în mod indirect, făcând dovada
că soţul căruia îi aparţin bunurile le-a achiziţionat printr-o liberalitate a celuilalt. 850

1.3. Gestiunea bunurilor.851 Independenţa soţilor în exercitarea gestiunii bunurilor personale

reprezintă esenţa însăşi a regimului separaţiei: sub rezerva îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă cu

842
V. şi Cass. civ. 1re, 2 aprilie 2008, în Bulletin des arrêts de la Cour de cassation (chambres civiles) I, n° 102, unde în mod
corect se statuează că prezumţia legală instituită de art. 1538 se activează numai în absenţa dovezii proprietăţii exclusive, dovadă care
poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
843
Pentru această sintagmă, v. Fr. Lucet, B. Vareille, Séparation de biens, preuve de la propriété personnelle d’un époux, în
RTD civ. 1993, p. 872.
844
În acest sens, v. Fr. Lucet, La séparation, p. 286.
845
A se vedea J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 696; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 336.
846
În sensul că regulile de dovadă a proprietăţii între soţii supuşi regimului separaţiei de bunuri, edictate de art. 1538 C. civ.
fr., exclud aplicarea art. 2279 din acelaşi cod, v. Cass. civ. 1re, 7 noiembrie 1995, cu notă de B. Vareille, în RTD civ. 1997, p. 211.
După cum remarcă autorul notei, această hotărâre pare să refuze posesiei orice valoare probatorie în cadrul regimului separaţiei de
bunuri.
847
Curtea de casaţie pare să recunoască facturilor valoarea unei prezumţii simple de proprietate. V. Cass. civ. 1re, 10 martie
1993, apud J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 696, nota 1, unde se face referire şi la remarca unui autor francez (Storck) în sensul
că această decizie pare să afirme „qu’en fait de meubles, la facture vaut titre”.
848
Spre exemplu, soţia poate fi considerată proprietara exclusivă a bijuteriilor, iar soţul proprietarul sticlelor găsite în pivniţa
domiciliului comun. Pentru aceste exemple, v. Fr. Lucet, B. Vareille, op. cit., p. 77.
849
Orice stipulaţie prin care s-ar prevedea caracterul irefragabil al prezumţiei ar fi lovită de nulitate. În acest sens, v. R.
Cabrillac, op. cit. p. 309.
850
Pentru alte aspecte vizând prezumţiile convenţionale, v. şi J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 697-699.
851
Pentru analiza detaliată a autonomiei fiecărui soţ în gestiunea bunurilor personale, cu surprinderea fină a elementelor de
diferenţă existente între regimul separaţiei de bunuri şi cel al comunităţii, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 701-705.

197
privire la suportarea sarcinilor căsătoriei, fiecare dintre soţi administrează, foloseşte şi dispune în
mod discreţionar de bunurile proprietate exclusivă – art. 1536 alin. (1) C. civ. fr. 852 Astfel, el poate
să-şi plaseze veniturile cum crede de cuviinţă ori să-şi înstrăineze bunurile cu titlu oneros sau
gratuit.
Totuşi, în condiţiile în care inevitabil viaţa în comun creează în raporturile personale şi
patrimoniale dintre soţi o interdependenţă, 853 principiului menţionat îi sunt aduse o serie de
limitări.854
(i) O primă categorie de limite poate fi extrasă din prevederile legale care formează structura
regimului primar imperativ. Aplicarea regulilor şi a mecanismelor specifice regimului primar este
de natură să atenueze independenţa patrimonială absolută pe care regimul separaţiei ar presupune-o
in abstracto, în primul rând în privinţa gestiunii bunurilor fiecăruia dintre soţi, făcând posibilă
manifestarea şi dezvoltarea unui spirit comunitar în raporturile dintre ei.
Astfel, conform art. 215 alin. (3) C. civ. fr., valabilitatea încheierii oricăror acte având ca obiect
drepturile care asigură locuinţa familiei este condiţionată de existenţa consimţământului ambilor
soţi, chiar şi în ipoteza în care locuinţa ar fi proprietatea exclusivă a unuia dintre ei. Practic, aceste
dispoziţii instituie o cogestiune a locuinţei familiei, comparabilă aceleia reglementate în materia
regimului legal al comunităţii de bunuri pentru actele cele mai grave.
De asemenea, în condiţiile art. 220-1 C. civ. fr., atunci când unul dintre soţi prin actele pe care
le săvârşeşte pune în pericol interesele familiei, pe cale judiciară se poate limita dreptul acestui soţ
de a dispune singur şi discreţionar de acele bunuri proprietate exclusivă determinate prin hotărârea
judecătorească, mecanismul impus fiind şi în această ipoteză cel al cogestiunii.
(ii) O a doua serie de limite decurge din regulile privitoare la indiviziune: pentru toate actele de
dispoziţie sau de administrare a bunurilor indivize este necesar acordul ambilor soţi, doar actele de
conservare ieşind din sfera de acţiune a exigenţei unanimităţii – art. 815-3 C. civ. fr.
(iii) În fine, afectarea principiului independenţei se produce şi în cazul intervenţiei unuia dintre
soţi în gestiunea bunurilor personale ale celuilalt, putând fi decelate mai multe ipoteze: 855
- existenţa unui mandat expres conferit de soţul proprietar celuilalt soţ, situaţie în care sunt
incidente dispoziţiile dreptului comun în materie, cu o excepţie notabilă, prevăzută expres de art.
1539 teza a II-a: în absenţa unei stipulaţii contrare, soţul mandatar nu va fi ţinut să dea socoteală cu
privire la fructele acelui bun;
852
Aceeaşi regulă care guvernează bunurile proprii în cadrul regimului comunităţii – art. 1428 C. civ. fr.
853
După cum afirma decanul Carbonnier, chiar între soţii supuşi regimului separaţiei de bunuri, căsătoria poate crea, pentru
necesităţile primordiale ale menajului, un fel de societate conjugală elementară. (apud C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale…
op. cit., p. 49).
854
A se vedea R. Cabrillac, op. cit. pp. 313-314.
855
Pentru dezvoltări, v. şi A. Colomer, Séparation de biens, nr. 322 şi urm., în Encyclopédie juridique, Répertoire de droit
civil, 2e éd, tome VII, Privilèges généraux à séquestre, Jurisprudence Générale Dalloz, Paris, 1990, (în continuare A. Colomer,
Encyclopédie juridique, VII).

198
 - intervenţia unui mandat tacit, atunci când unul din soţi preia gestiunea bunurilor personale ale
celuilalt, cu ştiinţa acestuia şi fără să existe opoziţie din partea lui; mandatul este valabil doar pentru
actele de administrare, nu şi pentru cele de dispoziţie, răspunderea fiind angajată faţă de soţul
proprietar după regulile mandatului; soţul intervenient datorează fructele existente, pentru cele
neglijate a fi percepute ori consumate în mod fraudulos putând fi urmărit numai în limita ultimilor
cinci ani – art. 1540 alin. (1) şi (2) C. civ. fr.;
- în cazul în care unul din soţi a intervenit în gestiunea bunurilor celuilalt împotriva voinţei
acestuia, respectivul soţ este responsabil de toate consecinţele ingerinţei sale, fiind totodată ţinut să
dea socoteală, fără limitare temporală, pentru toate fructele pe care le-a cules, a neglijat să le
perceapă ori le-a consumat în mod fraudulos – art. 1540 alin. (3) C. civ. fr.;
- o ipoteză care nu este reglementată în conţinutul normativ al art. 1540 C. civ. fr., circumscrisă
sferei actelor de administrare: dacă unul dintre soţi gerează bunurile celuilalt, în numele acestuia şi
fără opoziţie din partea sa, vor fi incidente regulile gestiunii de afaceri, dacă actul a fost util – art.
219 alin. (2) C. civ. fr.;856
- o ultimă situaţie posibilă, prevăzută de art. 1541 C. civ. fr., vizează acele ipoteze în care poate
fi antrenată răspunderea unuia dintre soţi pentru lipsa de folosinţă sau de reinvestire a bunurilor
celuilalt, atunci când respectivul soţ a intervenit în operaţiunile de înstrăinare ori de încasare sau
dacă sumele de bani au fost primite de el ori folosite în interesul său.857

1.4. Lichidarea regimului. În teorie, dizolvarea regimului separaţiei nu ar trebui să implice o

lichidare propriu-zisă a acestuia, în condiţiile în care nu există o masă de bunuri comune. În
realitate, situaţia este desigur mult mai complexă, 858 comunitatea de viaţă a soţilor conducând la o
întrepătrundere mai mult sau mai puţin pronunţată a intereselor pecuniare; or, toate aceste
intersectări de natură patrimonială ale soţilor reclamă o clarificare, o „reglare de conturi,” chiar şi în
cazul celui mai individualist dintre regimuri.859
Operaţiunea de lichidare a regimului separaţiei, în accepţiunea specifică asociată acestui tip de
856
Pentru aplicarea gestiunii de afaceri în beneficiul soţiei proprietarului unui castel căsătorit sub imperiul separaţiei de
bunuri, v. Cass. civ. 1re, 5 martie 1985, apud Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 340, nota 51, instanţa apreciind că soţia era
îndreptăţită să fie despăgubită pentru cheltuielile prilejuite de renovarea anumitor piese ale locuinţei, considerându-se că acestea au
prezentat o anumită utilitate pentru proprietarul bunului.
857
Neîndoielnic, nu există nicio prezumţie de folosire a fondurilor unui soţ de către celălalt soţ. V. şi Cass. civ. 1re, 14 iunie
1989, apud J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 703, nota 4.
858
În sensul că separaţia de bunuri a devenit regimul cel mai dificil de lichidat, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 341. De
asemenea, v. şi R. Cabrillac, op. cit. p. 315; J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 705-707, A. Colomer, Encyclopédie juridique, VII,
nr. 479.
859
De precizat că toate aceste operaţiuni, având ca finalitate clarificarea şi tranşarea legăturilor patrimoniale care au luat
naştere între soţi, pot fi efectuate şi în timpul căsătoriei. Spre exemplu, pentru partajarea bunurilor indivize soţii nu sunt nevoiţi să
aştepte momentul dizolvării regimului matrimonial. Mai mult, s-a apreciat în doctrina franceză că menţinerea spiritului pur al acestui
regim ar reclama o „lichidare permanentă şi punctuală”, ceea ce evident foarte rar se întâmplă în practică, de cele mai multe ori soţii
amânând lichidarea efectivă până la un moment consecutiv dizolvării regimului. Pentru această perspectivă, v. J. Flour, G.
Champenois, op. cit., p. 706, unde se învederează şi faptul că noţiunea de „lichidare” nu are aceeaşi semnificaţie ca în regimurile de
tip comunitar ori în cel al participării la achiziţii.

199
regim, nu determină în principiu activarea niciunui mecanism original, aplicându-se, după caz, fie
dreptul comun (indiviziunea, îmbogăţirea fără justă cauză, dreptul obligaţiilor etc.), fie unele reguli
împrumutate din sfera regimului de comunitate.
Astfel, partajul eventualelor bunuri indivize se realizează potrivit dreptului comun, art. 1542 C.
civ. fr. făcând trimitere la regulile aplicabile în privinţa partajului succesoral. O excepţie notabilă
vizează atribuirea preferenţială: în caz de divorţ ori separaţie de corp, ea nu operează niciodată ope
legis, conform celor prevăzute de art. 1542 alin. (2) teza a II-a. Jurisprudenţa a statuat că aceste
reguli derogatorii de la dreptul comun în materie de partaj se aplică şi atunci când partajul intervine
în timpul căsătoriei, elementul decisiv ţinând de natura familială a indiviziunii. 860
De asemenea, regimul juridic al creanţelor între soţi este guvernat în principiu de dreptul comun
al obligaţiilor, ceea ce permite, spre exemplu, recurgerea la mecanismul compensaţiei. Totuşi,
calitatea specială a subiectelor raportului obligaţional, respectiv aceea de soţi, iar nu de persoane
străine una faţă de cealaltă, imprimă materiei o anumită particularitate. În condiţiile în care între soţi
există de regulă o imposibilitate morală de a stipula o clauză de indexare, soţul creditor ar avea de
suportat inconvenientele aplicării principiului nominalismului monetar. Preocupat de protejarea
intereselor pecuniare ale acestui soţ, legiuitorul anului 1985 a transplantat în materia separaţiei de
bunuri soluţiile care guvernează creanţele între soţi sub imperiul regimului comunităţii. Din
trimiterea pe care art. 1543 C. civ. fr. o face la dispoziţiile art. 1479 rezultă că ori de câte ori un soţ
a finanţat achiziţia, conservarea ori îmbunătăţirea unui bun personal al celuilalt soţ, valoarea
creanţei va fi determinată în funcţie de profitul subzistent.861

1.5. Combinarea separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii. Deşi posibilitatea

combinării separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii nu este expres prevăzută, neîndoielnic, în
temeiul principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, caracterul licit al unei astfel de clauze nu
poate fi pus la îndoială. Principalul efect al stipulaţiei este acela de a crea, în cadrul acestui regim
mixt, două categorii de bunuri: bunurile personale (care cuprind în special bunurile prezente şi cele
dobândite cu titlu gratuit în timpul regimului) şi achiziţiile (în mod esenţial bunurile dobândite cu
titlu oneros de-a lungul funcţionarii acestui regim). În vreme ce prima categorie de bunuri este
supusă regulilor separaţiei, achiziţiile sunt guvernate, în lipsa unei convenţii contrare, de dispoziţiile
care configurează regimul comunităţii legale. Aceeaşi disociere urmează a fi respectată şi în

860
În acest sens, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 709 şi jurisprudenţa la care se face referire.
861
Pentru dezvoltări cu privire la dificultăţile de interpretare a textelor respective, dată fiind şi trimiterea în cascadă (art. 1543
trimite la art. 1479, iar acesta din urmă la art. 1469), v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 707-708; S. Becqué-Ickowicz, La
construction sur le terrain d’un époux séparé de biens financée par des sommes indivises, în RTD civ. 2008, pp. 592-594, unde se
realizează o fină analiză a art. 1543, având ca finalitate trasarea limitelor de aplicare a acestui text. Pentru o soluţie jurisprudenţială
privind evaluarea creanţei unuia dintre soţi împotriva celuilalt, în condiţiile în care profitul subzistent era nul, v. Cass. civ. 1re, 24
septembrie 2008, în Bulletin des arrêts de la Cour de cassation (chambres civiles) I, n° 213.

200
privinţa gestiunii, disoluţiei, lichidării şi partajării celor două categorii de bunuri.
Stipularea unei asemenea clauze a pierdut considerabil din importanţă în condiţiile în care, pe
de o parte, regimul comunităţii legale asigură independenţa şi egalitatea soţilor în gestiunea
bunurilor, iar, pe de altă parte, iar, pe de altă parte, participarea la achiziţii, (regim matrimonial
introdus în anul 1965 şi reamenajat prin Legea din 23 decembrie 1985), permite atingerea aceluiaşi
rezultat ca şi regimul mixt analizat, utilizând însă instrumente diferite 862. Aplicarea distributivă a
regulilor separaţiei şi ale comunităţii nu ridică în general probleme deosebite, atâta timp cât
bunurile considerate drept achiziţii sunt precis delimitate în cuprinsul convenţiei matrimoniale. 863
Separaţia de bunuri asortată cu o societate de achiziţii poate comporta clauze diverse, acoperind
o plajă largă de combinaţii între separaţia de bunuri şi comunitate.864

§ 2. Dreptul elveţian
Unul din principiile de bază ale dreptului elveţian este acela că toate persoanele căsătorite sunt
supuse unui regim matrimonial, legea oferindu-le soţilor posibilitatea de a alege între trei categorii
de regimuri: participarea la achiziţii, regimul comunităţii de bunuri şi cel al separaţiei de bunuri. 865
Odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1988 a noilor reglementări în materie matrimonială,
primul dintre regimurile menţionate a devenit în sistemul de drept elveţian regimul legal ordinar
(art. 181 ZGB866), celelalte două fiind regimuri convenţionale, a căror activare se produce prin
încheierea unui contract de căsătorie. 867 ZGB a instituit principiul mutabilităţii regimului
matrimonial,868 dreptul de opţiune al viitorilor soţi sau, după caz, al soţilor fiind însă limitat la
regimurile alternative prevăzute de lege. Conţinutul fiecăruia din aceste regimuri este trasat de
dispoziţii imperative, numai anumite reguli putând fi modulate prin voinţa soţilor, cu condiţia de a
862
În acest sens, v. R. Cabrillac, op. cit. p. 319. S-a apreciat totuşi în literatura de specialitate că utilitatea asocierii separaţiei
de bunuri cu o societate de achiziţii subzistă, în condiţiile în care sub regimul participării la achiziţii nu există în timpul căsătoriei o
masă de bunuri comune; or, interese importante ale soţilor ar putea reclama constituirea unei astfel de mase. A se vedea A. Colomer,
Encyclopédie juridique, VII, nr. 16, unde este redată opinia decanului Savatier şi argumentele pe care ea se fundamentează.
863
Pentru unele dificultăţi de calificare a anumitor categorii de bunuri, (spre ex., veniturile bunurilor proprii), v. J. Flour, G.
Champenois, op. cit., pp. 711-712; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 344.
864
În jurisprudenţă s-a admis, spre ex., că adoptând acest regim mixt al separaţiei de bunuri combinat cu o societate de
achiziţii, soţii pot stipula „clauze privitoare la consistenţa masei comune şi chiar extinde societatea de achiziţii prin raportare la
comunitatea legală”. V. Cass. civ. 1re, 25 noiembrie 2003, în RTD civ. 2004, p. 335 şi urm. În sensul că principalul interes al acestui
regim este acela de a permite construirea unei „pseudo-comunităţi voluntariste cu geometrie variabilă”, v. B. Beignier, Manuel de
droit des régimes matrimoniaux, PUF, 2003, nº 105, apud B. Vareille, RTD civ. 2004, p. 336.
865
Pentru dezvoltări cu privire la caracteristicile esenţiale ale reglementării în materie matrimonială în sistemul de drept
elveţian, v. S. Sandoz, Les régimes matrimoniaux en droit suisse – Système actuel et perspectives de réforme , în Les régimes
matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé de A. Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006, p. 15 şi
urm.; UINL, CD, cap. XIX, Suisse, p. 2423 şi urm. Pentru o succintă prezentare a fostului regim legal al uniunii de bunuri,
(caracterizat de rolul preponderent al soţului), precum şi a principiilor care au stat la baza reformei substanţiale din anul 1984, v. P.-
H. Steiner, Évolution des structures juridiques de la famile en Suisse, în Mariage et famille en question (l’évolution contemporaine
en Suisse, en Autriche, en Belgique, aux Pays-Bas et dans la région Scandinave) de R. Nerson, H.-A. Schwarz-Liebermann von
Wahlendorf (coord.), Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, 1980, pp. 28-32.
866
Acest cod poate fi consultat la adresa: http://www.admin.ch/ch/f/rs/c210.html.
867
În sensul că regulile care configurează regimul ordinar se aplică în 90% din cazuri, întrucât foarte puţine cupluri profită de
posibilitatea oferită de lege de a amenaja regimul matrimonial în funcţie de propriile necesităţi şi aşteptări, v. S. Sandoz, loc. cit., p.
32.
868
Potrivit art. 182 alin. (1) ZGB, „Contractul de căsătorie poate fi încheiat înainte sau după celebrarea căsătoriei”.

201
se circumscrie perimetrului relativ îngust conturat de legiuitor. Astfel, art. 182 alin. (2) ZGB
prevede expres că părţile nu pot adopta, revoca ori modifica un regim matrimonial decât în limitele
legii.
Reglementat de dispoziţiile art. 247-251 ZGB, regimul separaţiei de bunuri prezintă o
importanţă particulară în dreptul elveţian, în condiţiile în care acest regim poate fi nu doar adoptat
de soţi prin încheierea unei convenţii matrimoniale,869 ci şi în egală măsură impus acestora într-o
serie de ipoteze determinate, caz în care îmbracă haina juridică a regimului extraordinar legal sau
judiciar.870
Ca regim convenţional, separaţia de bunuri prezintă caracteristicile generale ale acestui tip de
regim matrimonial, mai sus prezentate:871 există în principiu disociere completă între patrimoniile
fiecăruia dintre soţi; fiecare rămâne proprietarul bunurilor sale de care poate dispune în mod
discreţionar (art. 247), fiind ţinut de datoriile contractate (art. 249). În esenţă, regimul separaţiei
creează cea mai slabă unitate economică între soţi.
Şi în sistemul elveţian, ca şi în alte ordini juridice, efectele generale ale căsătoriei, reglementate
de art. 159-180 ZGB, ale căror dispoziţii formează structura regimului primar, au vocaţia de a
tempera duritatea şi caracterul individualist al regimului separaţiei de bunuri; (spre ex., dreptul
unuia dintre soţi de a fi informat cu privire la situaţia patrimonială a celuilalt, protejarea locuinţei
familiei etc.).
În plus, art. 248 ZGB prevede că oricine invocă proprietatea exclusivă asupra unui anumit bun
este ţinut să dovedească pretenţia sa, iar în lipsa acestei dovezi se prezumă că bunul respectiv
aparţine celor doi soţi în coproprietate în cote - părţi egale [art. 646 alin. (2)]. La momentul
lichidării regimului, fiecare soţ poate solicita ca bunul deţinut în coproprietate să-i fie atribuit, cu
condiţia de a justifica un interes preponderent şi de a-l dezinteresa pe celălalt soţ – art. 251 ZGB
Încrederea pe care de obicei soţii o nutresc unul faţă de celălalt determină ca în numeroase
situaţii unul dintre ei să încredinţeze celuilalt administrarea bunurilor sale personale sau a unei părţi
din acestea. Administrarea se face în baza unui mandat expres sau tacit [art. 195 alin. (1)], precum
şi în situaţiile ce decurg din lege, (spre ex., reprezentarea uniunii conjugale şi datoria de
asistenţă).872
De asemenea, o altă regulă importantă atenuează efectele individualiste ale separaţiei de bunuri,

869
În sensul că opţiunea viitorilor soţi/soţilor se îndreaptă cel mai adesea către regimul separaţiei de bunuri, v. S. Sandoz, loc.
cit., p. 25.
870
Regimul extraordinar se prezintă astfel ca o măsură de protecţie prevăzută în anumite cazuri fie ca un efect automat al unei
alte situaţii juridice (regimul extraordinar legal), fie în urma pronunţării unei decizii judiciare (regimul extraordinar judiciar) la
sesizarea unuia dintre soţi ori a unei autorităţi. Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia regimului extraordinar în sistemul de drept
elveţian, v.: UINL, CD, pp. 2429-2430; S. Sandoz, loc. cit., pp. 30-32; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 53-
55.
871
V. supra, Secţiunea I.
872
V., în acest sens, C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 52.

202
imprimând un spirit comunitar în relaţiile dintre soţi: deşi în principiu regimul separaţiei nu are
niciun efect în privinţa exigibilităţii datoriilor între soţi [art. 250 alin. (1)], totuşi, dacă achitarea
unei datorii sau restituirea unui lucru l-ar expune pe soţul debitor unor dificultăţi grave de natură să
pericliteze uniunea conjugală, acesta poate solicita acordarea unor termene de plată, fiind ţinut să
furnizeze garanţii, dacă circumstanţele impun acest lucru [alin. (2) al aceluiaşi articol].
O serie de prevederi plasate în Capitolul I „Dispoziţii generale” capătă o importanţă specială în
cazul regimului separaţiei de bunuri. Astfel, în dreptul elveţian una din probele proprietăţii care
primează în raport cu prezumţiile o constituie inventarul bunurilor, prevăzut de lege în formă
autentică (art. 195a). Fiecare dintre soţi are obligaţia de a-şi da concursul la efectuarea inventarului
bunurilor la solicitarea celuilalt soţ, în caz de refuz putându-se apela la constrângerea judiciară.
Inventarul poate fi integral sau parţial, forţa sa probantă întinzându-se asupra bunurilor inventariate
în anul care urmează intrării lor într-una din mase.873

§ 3. Common law874
În sistemul de common law raporturile patrimoniale dintre soţi nu beneficiază de o autonomie
de reglementare, ci sunt inserate în dreptul comun, elementul caracteristic fiind ideea de separaţie.
Prin ignorarea regimurilor matrimoniale ca instituţie juridică, sistemul de common law distonează
sensibil faţă de concepţia continentală în materie. Practic, noţiunea de „regim matrimonial” este
necunoscută în această ordine juridică875 şi numai printr-o reducere la un numitor comun din punct
de vedere terminologic se poate vorbi lato sensu de o separaţie de bunuri.876
Însuşi dreptul familiei a primit destul de târziu, abia după anul 1950, o recunoaştere practică şi
doctrinară în Anglia. Este important de semnalat că până la finele secolului al XIX-lea în sistemul
de common law personalitatea femeii căsătorite se confunda cu aceea a soţului, astfel că titularul
dreptului de proprietate asupra bunurilor familiei putea fi numai bărbatul. Această regulă s-a
dovedit de multe ori injustă, ceea ce a determinat intervenţia tribunalelor de echitate pentru
temperarea ei prin intermediul doctrinei trust-ului.877 Mişcarea în favoarea emancipării femeilor a
873
Ibidem.
874
Pentru o prezentare de ansamblu a celor trei izvoare principale ale dreptului englez, respectiv common law-ul (în sens
restrâns), equity şi statute-law, v. V.D. Zlătescu, Drept privat comparat. Teoria generală a comparaţiei drepturilor. Geografia
juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 250 şi urm. Precizăm că în continuare sintagma „common law” este utilizată în
accepţiunea ei extinsă - „common law” prin opoziţie cu „civil law” (sistemele romano-germanice) sau cu alte sisteme de drept care
configurează geografia juridică contemporană (spre ex., sistemul musulman).
875
În acest sens, v., de ex.: UINL, CD, cap. XVII, Royaume-Uni, p. 2237; N. Lowe, Prenuptial agreements: the English
position, InDret 1/2008 – Revista para el analisis del derecho, (Review on the Analysis of Law), pct. 1.1., articol disponibil la adresa:
http://www.indret.com/en/interior.php, (site consultat la data de 23.06.2009); C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit.,
pp. 59-60; Raportul naţional – Anglia şi Ţara Galilor – care a stat la baza Studiului comparativ, (în continuare Raportul englez),
disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc/regimes/england_report_en.pdf, p. 5.
876
În acest sens, v. M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 84.
877
Pentru o prezentare sintetică a caracteristicilor acestei instituţii juridice originale, specifică sistemului de common law, v.,
spre ex.: R. David, Le droit anglais, 3e éd., Presses Universitaire de France, 1975, pp. 107-114; H. A. Schwarz-Liebermann von
Wahlendorf, Introduction à l’esprit et à l’histoire du droit anglais, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1977, pp.

203
condus la adoptarea în anul 1882 a legii privind bunurile femeilor căsătorite – Married Women’s
Property Act 1882 – prin care a fost înlăturată incapacitatea legală impusă până atunci femeii
măritate. În acest mod, femeia a fost pusă într-o situaţie de egalitate cu bărbatul, reformatorii
victorieni introducând separaţia de bunuri ca mod de eliminare a hegemoniei tradiţionale a
bărbatului în sistemul de common law.878
În consecinţă, căsătoria nu produce niciun efect în privinţa bunurilor soţilor (mobile sau
imobile) şi nicio transformare a statutului patrimonial al acestora. Totuşi, există o serie de dispoziţii
cu caracter obligatoriu care reglementează punctual anumite relaţii pecuniare între persoanele
căsătorite, (spre exemplu, obligaţia de întreţinere, domiciliul conjugal 879 etc.).
Deşi în sistemul de common law nu există o prezumţie de comunitate, 880 aşa cum aceasta se
aplică în Europa continentală, nu înseamnă că nu poate exista şi proprietatea comună a soţilor
asupra unor bunuri. Astfel, dacă se manifestă în acest sens intenţia expresă ori implicită a soţilor,
aceştia pot dobândi în timpul căsătoriei bunuri în proprietate comună în oricare din cele două forme
de co-ownership: proprietatea comună care corespunde devălmăşiei (în sensul că nu sunt
determinate cotele-părţi) sau cea care corespunde proprietăţii pe cote-părţi (care presupune că
fiecare coproprietar are o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra bunului).881
De asemenea, căsătoria poate fi izvorul unui trust de rezultat sau al unui trust constructiv,882
cum ar fi situaţia în care unul dintre soţi participă cu bani proprii la plata preţului unei locuinţe, dar
actul de vânzare-cumpărare este încheiat doar pe numele celuilalt soţ. Acesta din urmă deţine
proprietatea într-un trust de rezultat, în care beneficiarii interesului echitabil sunt ambii soţi. În
cadrul acestui trust, soţul pe numele căruia a fost încheiat contractul are poziţia de trustee şi de
beneficiary, în acelaşi timp, în vreme ce soţul care a contribuit la plata preţului, dar care nu
figurează în act, este numai beneficiary. Acelaşi mecanism funcţionează şi în cazul în care unul
dintre soţi, care nu este proprietarul imobilului, contribuie cu bani sau muncă la îmbunătăţirile
aduse imobilului proprietatea celuilalt.883
La divorţ, instanţa dispune de puteri foarte largi, aproape discreţionare, putând să ajusteze
proprietatea asupra bunurilor în funcţie de nevoile părţilor şi de resurse, vârstă, contribuţia în timpul

113-119; R. Constantinovici, „Equity” şi „trust”, în Dreptul nr. 1/2004, pp. 204-211.

878
Pentru unele repere privind evoluţia istorică a dreptului englez în materia (in)capacităţii femeii căsătorite, v.: S.M. Cretney,
Principles of Family Law, Ed. Sweet & Maxwell, Londra, 1974, p. 146 şi urm.; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit.,
p. 60; UINL, CD, cap. XVII, Royaume-Uni, p. 2238.
879
Instanţa sau, după caz, legea poate impune unele restricţii în privinţa vânzării locuinţei familiei de către un singur soţ. V.,
în acest sens, UINL, CD, cap. XVII, Royaume-Uni, p. 2239.
880
În acest sens, v. şi R. Constantinovici, loc. cit., p. 209, nota 24.
881
Pentru dezvoltări, v. K. Standley, Family Law, Palgrave Macmillan, 2004, pp. 56-58, apud M. Avram, Consideraţii… loc.
cit., p. 83, nota 8.
882
Trustul de rezultat se naşte din întrunirea simultană în aceeaşi persoană a calităţii de settlor (proprietarul bunului) şi
beneficiary, în vreme ce trustul constructiv operează atunci când „nu sunt îndeplinite toate cerinţele de validitate, a căror neobservare
este sancţionată cu nulitatea, pentru ca trustul să fie considerat expres”. (A se vedea R. Constantinovici, loc. cit., p. 208).
883
Ibidem, pp. 209-210. Pentru dezvoltări, v. Raportul englez, pp. 7-8 şi jurisprudenţa la care se face referire.

204
căsătoriei, durata acesteia şi interesele copiilor. 884 Speţa-lider în materie este reprezentată de cauza
White v. White (2001) AC 596. Potrivit liniei directoare ce se degajă din decizia pronunţată de
House of Lords în această cauză, la momentul partajului consecutiv divorţului, numai pentru motive
temeinice instanţa ar putea nesocoti principiul egalităţii soţilor, prin stabilirea unor procentaje
diferite de împărţire a achiziţiilor.885
În finalul succintei prezentări a sistemului de common law, este important de semnalat că în
dreptul englez au existat mai multe propuneri de înlocuire a separaţiei de bunuri cu un fel de
comunitate foarte restrânsă, asemănătoare participării la achiziţii din dreptul german; proiectele
respective nu s-au putut materializa însă prin legi care să reziste.886

§ 4. Dreptul islamic
4.1. Caracteristici generale.887 Un mare islamist european scria că dreptul islamic este „un
fenomen atât de diferit de toate celelalte forme de drept [...], încât studiul acestuia este indispensabil
unei evaluări pertinente a întregii arii a posibilelor fenomene juridice”. 888
S-a arătat în literatura de specialitate că „Islamul este un amalgam de precepte morale,
religioase, filosofice, juridice, practice, constituit, atât la nivel doctrinar, cât şi ca sistem de
organizare socială, pe eşafodajul Coranului”.889 Complexul de norme religioase, juridice şi sociale,
formate direct pe doctrina Coranului, poartă numele de sharia.890
Circumstanţele istorice şi religioase concrete au divizat Islamul, în linii generale, în două mari
subsisteme doctrinare: Sunismul ortodox, respectiv Şiismul disident, realitate istorică ce îşi va pune
amprenta şi asupra dreptului islamic. De-a lungul procesului de stabilizare a dreptului islamic în
cursul secolului al VIII-lea, controversele teologice au reprezentat cauza pentru care interpretările
extensive (prin analogie) ale dreptului sacru nu au urmat o singură direcţie şi astfel s-au născut
patru şcoli ortodoxe (hanefită, malekită, shafiită şi hanbalită) şi numeroase şcoli eretice.891 Aşadar,

884
V., în acest sens: Matrimonial Causes Act 1973, secţiunea 25, disponibil la adresa:
http://www.opsi.gov.uk/RevisedStatutes/Acts/ukpga/1973/cukpga_19730018_en_1; B. Rešetar, Will community of property become
a thing of the past?, în Electronic Journal of Comparative Law, vol. 12.3, decembrie 2008, pct. 2.1., (articol disponibil pe site-ul:
www.ejlc.org); UINL, CD, cap. XVII, Royaume-Uni, p. 2238.
885
Pentru dezvoltări, v.: H. L. Conway, Family law, second edition, Hodder Education, 2007, pp. 138-140; B. Rešetar, loc.
cit., pct. 2.1.; N. Lowe, loc. cit., pp. 3-5, pct. 1.1.; Raportul englez, pp. 12-14, pct. 1.6.1.
886
Pentru amănunte, v.: S. M. Cretney, op. cit., pp. 234-239; D. Bradley, Convergence in family law: mirrors, transplants and
political economy, lit. D, articol disponibil la adresa: http://ouclf.iuscomp.org/articles/bradley.shtml, (site consultat la data de
15.04.2009); C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 61-62.
887
Pentru o prezentare de ansamblu a trăsăturilor generale ale dreptului islamic, inclusiv a instituţiilor fundamentale de
dreptul familiei, „domeniul în care Islamul prezintă particularităţi însemnate ce vizează drepturile omului”, v. V.D. Zlătescu, Drept
privat comparat. Teoria generală a comparaţiei drepturilor. Geografia juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 306 şi urm.
888
A se vedea J. Schacht, O introducere în dreptul islamic, Oxford University Press, Oxford, 1964, p. V, apud M.G. Losano,
Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 359.
889
A se vedea D.T. Dulciu, Introducere în studiul dreptului islamic. Statutul juridic al cadiatelor din România, Ed. Ars
Docendi, Bucureşti, 2001, p. 25.
890
În acest sens, v. M.G. Losano, op. cit., p. 361, unde se oferă şi traducerea termenului de sharia, respectiv „calea de urmat”
sau „legea divină”.
891
Pentru dezvoltări, v.: M.G. Losano, op. cit., pp. 368-370; D.T. Dulciu, op. cit., pp. 40-43; UINL, CD, cap. XII, Maroc, pp.

205
dreptul islamic nu este unitar, în ciuda identităţii de apartenenţă religioasă, geografică, de regim
economic sau politic, fenomenul juridic islamic manifestându-se într-o vastă paletă de nuanţe.
Coranul, cartea sacră a tuturor credincioşilor musulmani, indiferent de ritul de care aparţin, este
alcătuit din 114 sure, de lungimi inegale, fiecare sură conţinând un număr de versete, numite
„ayate”.892 Principalele aspecte juridice legate de dreptul familiei sunt conţinute într-un număr de 6
sure.893 Materiile prevăzute în aceste versete sunt disparate, nesistematizate: căsătorie, divorţ,
văduvie, moştenire, adulter etc. În ciuda caracterului lapidar al acestor prevederi, ele se constituie în
veritabile principii cu caracter obligatoriu.894

4.2. Raporturile patrimoniale dintre soţi în dreptul islamic. Întreaga structură matrimonială
funcţionează în dreptul islamic în condiţiile poligamiei şi ale inferiorităţii femeii faţă de bărbat. 895
Afirmând superioritatea socio-politică şi juridică a bărbatului faţă de femeie, Coranul fixează la
patru numărul de soţii, în timp ce numărul de concubine nu este precizat. 896 Singurul obstacol în
calea extinderii familiei islamice este reprezentat de bogăţia individului, în condiţiile în care pentru
fiecare soţie bărbatul trebuie să plătească o anumită sumă.897
Astfel, orice căsătorie necesită o dotă, 898 pe care o primeşte femeia de la bărbat, iar atunci când
aceasta se află sub tutelă, reprezentantul legal este cel care va primi dota şi va răspunde pentru ea.
Posibila funcţie a dotei matrimoniale este aceea de a constitui o frână în ce priveşte repudierea şi, în
acelaşi timp, o garanţie a susţinerii soţiei repudiate sau văduve. 899 Această instituţie a fost
comparată cu morgengabe din dreptul germanic, adică darul la care soţia avea dreptul în dimineaţa
de după prima noapte de căsătorie.900
Dota trebuie să fie determinată, serioasă şi reală, iar ca natură juridică se înfăţişează sub forma
unei condiţii de validitate a căsătoriei pentru ritul malekit sau ca efect obligatoriu al contractului de

1809-1810.
892
Pentru consultarea textului coranic, v.: http://www.islam.ro/coran.pdf.
893
S II („Baqara” – „Sura vacii”, considerată cea mai importantă sură a Coranului); S IV („An-Nisa” – „Sura femeilor”); S
XVII („Sura călătoriei de peste noapte”); S XXIV („Sura luminii”); S LX („Sura celei încercate”) şi S LXV („Sura divorţului”).
894
A se vedea D. T. Dulciu, op. cit., p. 158.
895
Pentru relevarea unor diferenţe notabile între concepţia occidentală şi cea musulmană în planul sistemului drepturilor
omului, v. S. Aldeeb Abu-Sahlieh, Les musulmans et les droits de l’homme. Défits et perspectives dans les pays musulmans et en
Occident, în Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1-2/2006, p. 108 şi urm.
896
Pentru dezvoltări cu privire la raţiunile pentru care poligamia este permisă de textul Coranului, v. S. Al-Fawzân, A
summary of Islamic jurisprudence, volume 2, second edition, Al-Maiman Publishing House, Riyadh, 2009, p. 352, unde se
învederează şi obligaţia bărbatului de a trata în mod egal fiecare dintre cele patru soţii, în privinţa hranei, articolelor vestimentare,
locuinţei (fiecare soţie trebuind a fi înzestrată cu o locuinţă independentă) şi chiar a numărului de nopţi petrecute cu fiecare din ele
(p. 351).
897
În acest sens, v. M.G. Losano, op. cit., p. 371.
898
Sediul materiei în textul coranic este: S II, 229, 236-237; S IV, 4, 19-21, 25.
899
În sensul că dota reprezintă un fel de compensaţie acordată femeii pentru faptul de a întreţine relaţii intime cu soţul său,
dar şi o dovadă de onoare, atestând respectul pe care soţul i-l poartă, v. S. Al-Fawzân, op. cit., p. 397.
900
În acest sens, v. M.G. Losano, op. cit., pp. 372-373. Pentru dezvoltări cu privire la „morgengabe”, v. J. Bart, Histoire du
droit privé de la chute de l’Empire romain au XIXème siècle, Ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 79.

206
căsătorie pentru celelalte rituri.901 În convenţia matrimonială trebuie să se specifice cuantumul dotei,
fiind totuşi permisă fixarea acestuia şi după încheierea contractului de căsătorie. În timp ce şcolile
shafiită şi handbalită resping orice idee privind un minim legal, doctorii malekiţi şi hanefiţi
consideră că dota este legal constituită atunci când este egală cu cel puţin un sfert de dinar. Dota
trebuie fixată în raport cu condiţia socială a femeii şi cu situaţia averii bărbatului care o plăteşte. 902
Femeia are întotdeauna dreptul, înainte de consumarea căsătoriei, să ceară fixarea dotei, în mod
amiabil sau de către judecător şi dacă în fapt ea s-a dăruit bărbatului fără să-şi ia această precauţie,
este îndreptăţită la dota de paritate sau echivalenţă (mithl), al cărei cuantum se determină în raport
cu dotele care au fost constituite femeilor din familia sa şi de condiţia sa. 903
Dacă divorţul survine fără ca acea căsătorie să se fi consumat, femeia are dreptul la ½ din dota
specificată în convenţia matrimonială sau fixată la un moment ulterior încheierii acesteia. Dacă însă
separarea se datorează femeii şi intervine înainte de consumarea căsătoriei, soţia nu este îndreptăţită
să primească nimic din acea dotă.904
În ţările musulmane, care nu cunosc noţiunea de „regim matrimonial”, 905 căsătoria nu schimbă
cu nimic situaţia juridică a bunurilor soţilor, starea lor patrimonială putând fi totuşi asimilată unui
regim de separaţie de bunuri.906 Aşadar, nicio comunitate de bunuri nu se creează între soţi prin
efectul căsătoriei musulmane.
Femeia păstrează deplina proprietate asupra bunurilor şi veniturilor, pe care le administrează în
mod liber, autorizaţia din partea bărbatului nefiind necesară nici pentru actele juridice de dispoziţie
având ca obiect bunuri din patrimoniul propriu. 907 Dacă însă la momentul încheierii căsătoriei
femeia se găsea sub tutelă, căsătoria nu o emancipează, tutorele fiind acela care va gestiona
patrimoniul său, iar nu soţul.
Bărbatul nu are dreptul de a-i cere soţiei să afecteze o parte din veniturile sale la suportarea
cheltuielilor gospodăriei: oricare ar fi averea femeii, cheltuielile respective sunt numai în sarcina
soţului.908 Acesta se poate opune însă ca soţia să realizeze câştiguri din muncă, atâta timp cât
beneficiază de întreţinere. În caz de divorţ, soţia nu are niciun drept asupra bunurilor dobândite de
soţ în timpul căsătoriei, munca femeii în gospodărie şi pentru creşterea copiilor nefiind luată în
901
A se vedea C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 56 şi doctrina la care se face referire.
902
Pentru dezvoltări, v. S. Al-Fawzân, op. cit., pp. 395-397.
903
A se vedea C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 56
904
În acest sens, v. S. Al-Fawzân, op. cit., pp. 398 şi 401.
905
V., spre ex. UINL, CD, cap. XII, Maroc, p. 1812.
906
În sensul că „regimul matrimonial unic existent în ţările de religie musulmană este separaţia combinată cu un regim dotal
specific”, v. şi C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 56. V., de asemenea, UINL, CD, cap. XII, Maroc, p. 1817,
unde se arată că toate codurile statutului personal elaborate în cursul secolului XX în statele musulmane au reglementat sistemul
separaţiei totale a bunurilor soţilor.
907
O excepţie există în ritul malekit: femeia căsătorită nu poate, fără autorizaţia soţului, să dispună de mai mult de ¼ din
bunurile sale sub formă de donaţie între vii sau de garantare în interesul exclusiv al unui terţ. V., în acest sens, C.M. Crăciunescu,
Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 57.
908
O excepţie de la această regulă există în dreptul tunisian: potrivit art. 23 alin. final din Codul statutului personal, dacă
femeia dispune de mijloace, ea trebuie să contribuie la sarcinile menajului.

207
consideraţie, chiar dacă soţul i-a interzis să realizeze venituri din muncă. La divorţ, soţia poate
solicita o pensie de întreţinere şi o indemnizaţie de „consolare”.909
În rândurile de mai sus au fost expuse numai trăsăturile comune ale dreptului familiei
(segmentul relaţiilor patrimoniale dintre soţi) în cadrul Islamului clasic. Astăzi se impune însă
evaluarea legislaţiei fiecăruia dintre state, neputând fi aplicate scheme generale prefabricate. Noile
coduri ale statutului personal,910 în special cele din Algeria911, Tunisia912 şi Maroc913, reflectă
tendinţele de înnoire a dreptului islamic, ca şi tendinţele de unificare a acestuia.
Capitolul IX
Participarea la achiziţii – un regim
matrimonial complicat şi marginal?

Preliminarii. Asemenea liliacului din fabula lui Esop914, despre regimul matrimonial al
participării la achiziţii s-ar putea spune că este deopotrivă separatist şi comunitar, în condiţiile în
care unei gestiuni independente a fiecăruia dintre soţi i se asociază, la momentul lichidării, o
participare a fiecăruia dintre ei la îmbogăţirea celuilalt. Aşadar, separaţia aproape totală în timpul
funcţionării regimului şi manifestarea unui principiu comunitar în faza lichidării, consecutivă
dizolvării regimului, caracterizează, într-o manieră extrem de simplistă, participarea la achiziţii,

909
A se vedea S. Aldeeb, A. Bonomi ş.a., Le droit musulman de la famille et des successions à l’épreuve des ordres
juridiques occidentaux, Zürich, 1999, p. 139, apud M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 83, nota 7.
910
Prin noţiunea de „statut personal” se subînţeleg toate problemele referitoare la căsătorie, divorţ, putere paternă, tutelă,
incapacitate, filiaţie naturală, succesiune ab intestat şi testamentară, donaţii. În acest sens, v. D. T. Dulciu, op. cit., p. 35
911
Codul familiei algerian a fost reformat prin Ordonanţa din 27 februarie 2005, stabilindu-se noi raporturi relativ simetrice
între soţi. Pentru dezvoltări, v. K. Saïdi, La réforme du droit algérien de la famille: perrenité et rénovation, în RID comp. nr. 1/2006,
pp. 119-152.
912
Este important de semnalat că prin Codul tunisian al statutului personal, relativ progresist în raport cu celelalte coduri din
lumea musulmană, poligamia şi repudierea au fost interzise, (art. 18, respectiv art. 30), împrejurare ce a provocat o veritabilă furie în
rândul islamiştilor tradiţionalişti şi fundamentalişti, în opinia cărora statul include astfel în sfera ilicitului ceea ce Coranul consideră
licit. V., în acest sens, S. Aldeeb Abu-Sahlieh, Les musulmans et les droits de l’homme. Défits et perspectives dans les pays
musulmans et en Occident, în Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1-2/2006, p. 113. Relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt configurate
în principal de dispoziţiile art. 12-13, art. 23-28 şi art. 33 din Codul statutului personal, disponibil la adresa:
http://jurisitetunisie.com/tunisie/codes/csp/Menu-2.html. Această deschidere în privinţa relaţiilor dintre soţi a fost posibilă în
condiţiile în care în Tunisia ritul manifest este ritul hanefit, cel mai puţin rigid dintre toate, orientat către protecţia femeii. Pentru
dezvoltări privind poziţia judecătorului tunisian în aplicarea Codului statutului personal, oscilând între conservatorism şi modernism,
v. S. Bostanji, Turbulences dans l’application judiciaire du Code tunisien du statut personnel: le conflit de référentiels dans l’oeuvre
prétorienne, în RID comp. nr. 1/2009, pp. 7-48. V., de asemenea, L. Chedly, Les relations pécuniaire entre époux. Cinquante ans
après l’entrée en vigueur du Code du statut personnel tunisien, în RID comp. nr. 3/2007, pp. 551-594, unde se arată că în planul
raporturilor patrimoniale dintre soţi există premisele unei evoluţii, ţinând cont de faptul că în anul 1998 legiuitorul a instituit un
regim facultativ al comunităţii de bunuri, principiul rămânând acela al separaţiei de bunuri.
913
Pentru dezvoltări cu privire la reglementarea relaţiilor patrimoniale dintre soţi în Codul statutului personal şi al
succesiunilor din anul 1958, devenit în urma reformelor majore din anul 2004 Codul familiei, (cunoscut sub denumirea de
„Moudawana”), v.: S. A. Aldeeb Abu-Sahlieh, Les régimes matrimoniaux en droit arabe et musulman – Cas de l’Egypte et du
Maroc: Normes matérielles et normes de conflit, în „Les régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé”, de
A. Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006, p. 279 şi urm.; M.-Cl. Foblets, M. Loukili, Mariage et divorce dans le
nouveau Code marocain de la famille: Quelle implications pour les marocains en Europe?, în Rev. crit. DIP nr. 3/2006, pp. 521-555;
UINL, CD, cap. XII, Maroc, pp. 1812 şi urm. Codul marocan al familiei poate fi consultat la adresa:
http://www.justice.gov.ma/MOUDAWANA/Codefamille.pdf.
914
În fabula „Liliacul şi cele două nevăstuici”, date fiind înţelepciunea şi prezenţa de spirit de care dă dovadă, liliacul reuşeşte
de fiecare dată să-şi salveze viaţa: primei nevăstuici (amatoare de păsări) îi invocă faptul că neavând pene, este un nevinovat şoricel,
iar pe cea de-a doua (devoratoare de şoareci) o convinge că este o pasăre, întrucât poate zbura datorită aripilor.

208
inclusă tradiţional în categoria regimurilor eclectice sau mixte915.
Participarea la achiziţii reprezintă, fără îndoială, un regim matrimonial de sine stătător, sui
generis, cu reguli proprii care-i configurează o fizionomie juridică aparte 916. Ea nu trebuie în niciun
caz confundată cu acele regimuri matrimoniale neomogene care produc efecte mixte datorită
combinării practice a regulilor comunitare şi separatiste 917. Spre exemplu, în temeiul principiului
libertăţii convenţiilor matrimoniale918, pe o separaţie de bunuri se poate grefa o societate de
achiziţii, principalul efect fiind crearea a două categorii de bunuri, respectiv bunurile personale şi
achiziţiile, cu aplicarea distributivă a regulilor separaţiei şi ale comunităţii. Dar, această construcţie
convenţională nu reprezintă în sine un regim matrimonial, cu o fizionomie proprie, ci un regim
matrimonial dominant (separaţia de bunuri) este contaminat de reguli comunitare.
Participarea la achiziţii îşi datorează originalitatea sa faptului că se situează la jumătatea
drumului dintre regimurile comunitare şi regimul separaţiei de bunuri, combinând, într-un amestec
dozat cu inspiraţie, preocuparea de a asigura soţilor o cât mai mare independenţă posibilă, pe de o
parte şi voinţa comunitară de participare la câştigurile rezultate din eforturile lor conjugate ori
separate, pe de altă parte. La momentul 1965 – anul semnificativei reforme în materia regimurilor
matrimoniale din Franţa – un deputat avea să exprime extrem de sugestiv această trăsătură marcantă
a regimului: „Soţii, în sistemul participării la achiziţii, urmează două linii convergente care se
reunesc într-o zi în acelaşi punct.”919
În timpul funcţionării regimului, ideea separatistă predomină, căci prin regulile sale de gestiune
participarea la achiziţii evocă regimul separaţiei de bunuri; încă din această fază ideea comunitară
transpare însă în filigran. La momentul dizolvării regimului, o răsturnare se produce: din
perspectiva principiilor care „prezidează” lichidarea sa, participarea la achiziţii este un regim
comunitar920.
Specifică ţărilor nordice, precum şi statelor de tradiţie germanică, participarea la achiziţii a fost
calificată drept regimul matrimonial al secolului XX, interesul legislativ şi doctrinar asupra acestui
regim fiind declanşat sau cel puţin amplificat, în opinia unor autori, odată cu adoptarea legii

915 ?
Astfel, potrivit unui criteriu tradiţional de clasificare a regimurilor matrimoniale, în funcţie de structura lor
se pot distinge regimuri de comunitate (universale sau parţiale), de separaţie de bunuri şi eclectice sau mixte (îmbină separaţia din
timpul căsătoriei cu un principiu comunitar care se manifestă la momentul disoluţiei regimului). În sensul că „recunoaşterea
existenţei regimurilor matrimoniale mixte nu este chiar un moft ştiinţific, ci poate ţine şi de o utilitate practică concretă”, v. P.
Vasilescu, op. cit., p. 109.
916
În sensul că participarea la achiziţii se caracterizează prin natura sa „mixtă şi originală”, v. J. Flour, G. Champenois, op.
cit., p. 716.
917
În sensul că „regimurile matrimoniale pot fi mixte fie datorită specificului normelor proprii, fie datorită efectelor
concrete”, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 110, unde se arată că în cazul participării la achiziţii eterogenitatea este chiar intrinsecă
regimului.
918
Desigur, exemplul este valabil în acele sisteme de drept caracterizate de o viziune pluralistă, care oferă soţilor libertatea de
a configura propriul regim matrimonial.
919
Apud A. Colomer, Participation aux acquêts, nr. 8, în Encyclopédie juridique, Répertoire de droit civil, 2e éd, tome VI,
„Métayage à Preuve”, Jurisprudence Générale Dalloz, Paris, 1990 – în continuare A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI.
920
V., în acest sens, A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr. 16 şi doctrina la care se face referire.

209
suedeze din 11 iunie 1920 care a ridicat participarea la achiziţii la rangul de regim legal (de drept
comun)921. Cu acelaşi statut regimul avea să se impună şi în alte ţări: Danemarca (1925), Norvegia
(1927), Finlanda (1929), Germania federală (1957), Austria, Québec (1969), Israel (1973), Elveţia
(1984)922, Turcia (2001)923, iar ca regim convenţional poate fi regăsit în peisajul legislativ al unor
state precum Franţa, Luxemburg, Spania, Ungaria etc.924
Deşi fără îndoială se poate decela un numitor normativ comun, fizionomia concretă a regimului
participării la achiziţii diferă însă de la o reglementare la alta, căpătând accente specifice. Astfel,
pentru a cunoaşte exact trăsăturile particulare şi mecanismul de funcţionare a regimului participării
la achiziţii într-un anumit sistem de drept, nu este suficientă raportarea la consideraţiile de ansamblu
degajate în literatura de specialitate, ci se impune cercetarea minuţioasă a normelor juridice din
cadrul sistemului normativ respectiv, ţinând seama, desigur, de semnificaţia imprimată acestora în
jurisprudenţă şi doctrină.
Vom prezenta în continuare, într-o manieră succintă, câteva reglementări naţionale relevante
care configurează regimul matrimonial al participării la achiziţii, (în calitatea sa de regim
convenţional – Secţiunea I, respectiv legal – Secţiunea a II-a), cu scopul declarat de a surprinde
specificitatea fiecărei reglementări, dar şi punctele de convergenţă în materie.
Dincolo însă de interesul ştiinţific în sine al oricărei abordări globale, obiectivul imediat al
acestui demers comparativ este acela de a pune în lumină avantajele şi inconvenientele regimului
participării la achiziţii, perspectiva practicienilor în materie, precum şi interesul pe care acest regim
îl trezeşte în rândul cuplurilor, pentru a fi astfel în măsură să răspundem, de pe o poziţie
documentată, la întrebarea legitimă: Absenţa din Noul Cod civil român a unor dispoziţii exprese,
dedicate exclusiv şi în mod direct regimului participării la achiziţii, a constituit o opţiune legislativă

921
V., totuşi, I. Zajtay, Quelques projets de réforme du régime matrimonial légal en France, Belgique et Allemagne, în RID
comp. nr. 3/1955, p. 572, unde se arată că participarea la achiziţii nu constituie o inovaţie a secolului XX, întrucât era cunoscută în
dreptul maghiar medieval şi reglementată ca regim convenţional de Codul civil austriac din anul 1811. Din această perspectivă,
autorul apreciază că formula embrionară a participării la achiziţii are un trecut secular.
922
În acest sens, v. Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 661, nota 2. Participarea la achiziţii avea să cucerească şi peisajul
legislativ al unor state de pe continentul sud-american (Peru, Columbia, Uruguay). V., în acest sens, A. Colomer, Encyclopédie
juridique, VI, nr. 4. Pentru rigoare, o delimitare de ordin conceptual se impune totuşi a fi făcută în acest context. Astfel, stricto sensu,
participarea la achiziţii este abstractă şi poartă, în valoare, asupra unor rezultate contabile (fiecare dintre soţi având dreptul, la
momentul dizolvării regimului, la o anumită proporţie - de regulă ½ - din valoarea achiziţiilor sau a beneficiilor nete realizate de
celălalt în timpul funcţionării regimului). În schimb, o formulă juridică apropiată, desemnată sub numele de „comunitate amânată”
(„communauté différée des biens”) se caracterizează prin partajarea în natură, la momentul disoluţiei, a bunurilor reprezentând
achiziţiile făcute în timpul funcţionării regimului. Pentru această distincţie, v. J. Patarin, I. Zajtay, Le régime matrimonial légal dans
les législations contemporaines, (Travaux et recherches de l’Institut de Droit Comparé de Paris), Ed. A. Pedone, Paris, 1974, p. 28,
unde se arată că la nivelul statelor nordice, Suedia şi Norvegia au adoptat aşa-numita „comunitate amânată”, în vreme ce participarea
la achiziţii a fost instituită ca regim legal în Finlanda. Şi un document relativ recent, CEFL Questionnaire „Property relationship
between spouses”, decembrie 2007, disponibil la adresa: www.ceflonline.net, operează cu această distincţie între cele două regimuri
(v. nr. 16). Pentru o suprapunere a acestor regimuri matrimoniale, (cel puţin la nivel terminologic), v. Anexa la Cartea verde, p. 8,
unde se afirmă că participarea la achiziţii mai este denumită şi „regimul comunităţii amânate”.
923
În materia dreptului familiei, Codul civil turc avea să sufere modificări substanţiale prin Legea nr. 4721 din 22 noiembrie
2001, intrată în vigoarea la data de 1 ianuarie 2002. În cadrul acestei reforme, regimul matrimonial legal devenea participarea la
achiziţii, organizată de art. 218-241 din Codul civil turc, fiind abandonat astfel vechiul regim legal al separaţiei de bunuri, „degradat”
la statutul de regim matrimonial convenţional. Pentru dezvoltări, v. UINL, CD, cap. XXI, Turquie, p. 2590 şi urm.
924
A se vedea Anexa la Cartea verde, tabelul 2 – pp. 41-43.

210
inspirată? (Secţiunea a III-a).
Expunerea comparativă a fizionomiei participării la achiziţii în diverse sisteme de drept poate
căpăta un interes practic pregnant ori de câte ori, dată fiind prezenţa elementului de extraneitate,
practicianul român (notar, judecător, avocat) se va vedea nevoit să aplice regulile şi mecanismele
specifice regimului participării la achiziţii, prea puţin familiare acestuia 925.
Nutrim speranţa că această expunere comparativă a trăsăturilor marcante ale regimului
participării la achiziţii va genera o altă perspectivă de abordare, acest regim matrimonial încetând să
mai fie, deopotrivă pentru teoreticieni, practicieni, dar şi pentru masele „non-tehnice” din România,
acel labirint înfricoşător în care nu-ţi poţi fixa şi identifica uşor reperele.

Secţiunea I
Participarea la achiziţii ca regim matrimonial convenţional

§ 1. Dreptul francez
1.1. Aspecte introductive. Regimul matrimonial al participării la achiziţii a fost introdus în
sistemul de drept francez prin Legea din 13 iulie 1965 926, unele corective, de natură să elimine o
serie de imperfecţiuni tehnice constatate, fiind operate prin Legea din 23 decembrie 1985. În esenţă,
reglementarea în materie se apropie de modelul legii germane din anul 1957 927, dar, spre deosebire
de sistemul german, în Franţa participarea la achiziţii are statutul de regim matrimonial
convenţional928, pentru a cărui activare este necesară încheierea unui contract de căsătorie. Pe cale
convenţională, adoptarea acestui regim se poate face prin conservarea tiparului legal (art. 1569-
1580 C. civ. fr.) sau, în baza art. 1581, prin prevederea unor clauze de natură să-i modifice modul
925
Astfel, presupunând îndeplinite condiţiile care atrag competenţa autorităţilor române, se pune problema lichidării în
România a regimului matrimonial al participării la achiziţii în cazul divorţului unor soţi căsătoriţi sub imperiul acestui regim: spre
exemplu, un cetăţean român se căsătoreşte în România cu un cetăţean francez; în convenţia matrimonială încheiată înainte de
celebrarea căsătoriei, în temeiul art. 2590 alin. (2) lit. b) NCC român viitorii soţi determină legea aplicabilă regimului matrimonial ca
fiind legea franceză, optând in concreto pentru participarea la achiziţii, reglementată, cu statutul de regim matrimonial convenţional,
de art. 1569-1581 C. civ. fr.
926
De notat, din perspectiva interesului istoric, că după primul război mondial autori celebri s-au pronunţat în favoarea
instituirii regimului participării la achiziţii ca regim legal. Astfel, în anul 1922 H. Capitant a fost primul care a adoptat un asemenea
punct de vedere, reluat de comisia Matter, creată trei ani mai târziu pe lângă ministrul justiţiei. Acest curent de opinie favorabil
regimului participării la achiziţii s-a concretizat în anul 1932 în proiectul de lege Renoult (după numele ministrului justiţiei de la acel
moment). Inerţiile sociale şi notariale erau însă deosebit de mari, proiectul legislativ fiind sortit eşecului. V., în acest sens, A.
Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr. 6. Nici după cel de-al doilea război mondial participarea la achiziţii nu a beneficiat de un
teren propice pentru a fi ridicată la rangul de regim matrimonial legal. Membrii Comisiei de reformă a Codului civil francez îşi
justificau în următorii termeni preferinţa pentru comunitatea de bunuri redusă la achiziţii, în detrimentul participării la achiziţii:
regimul comunităţii reduse la achiziţii se înscrie pe linia tradiţiei franceze şi ar deruta mult mai puţin practica decât un regim în
întregime nou, cum este cel al participării la achiziţii. A se vedea R. Houin, Le droit de la famille dans l'avant-projet de Code civil
français et le droit comparé, în RID comp. nr. 2/1957, p. 377.
927
În acest sens, v. G. Cornu, Les régimes matrimoniaux, PUF, Paris, 1997, p. 800. Pentru analiza comparativă a soluţiilor în
materia participării la achiziţii configurate în cele două sisteme de drept, v. A. Rieg, La participation aux acquêts en Allemagne et en
France: deux visages d’une même institution, Mélanges Marty, Toulouse, 1978, p. 921 şi urm.
928
În expunerea de motive a proiectului care avea să devină Legea din 13 iulie 1965, referitor la participarea la achiziţii se
învederau următoarele: Oricare ar fi calităţile sale tehnice în privinţa unui ideal de independenţă a soţilor, cel puţin pentru un anumit
timp, locul participării la achiziţii este în „banca de încercare a regimurilor convenţionale”. Apud A. Colomer, Encyclopédie
juridique, VI, nr. 9.

211
de funcţionare şi lichidare929.
Cu toate „retuşurile” aduse prin Legea din 23 decembrie 1985 930, trebuie arătat că regimul
participării la achiziţii nu a cunoscut decât un număr foarte mic de aplicaţii concrete, ocupând o
poziţie marginală în opţiunile viitorilor soţi sau, după caz, ale soţilor 931 şi lovindu-se de o veritabilă
ostilitate din partea notarilor. Aceştia au rezerve serioase în a consilia soţii cu privire la alegerea
regimului participării la achiziţii – ca alternativă posibilă – având în vedere în primul rând
dificultăţile pe care le implică lichidarea acestui regim932.
Adversarii necruţători ai participării la achiziţii au mers până acolo încât au afirmat că acest
regim cumulează toate inconvenientele comunităţii şi ale separaţiei de bunuri, fără a manifesta în
schimb vreunul din avantajele acestor regimuri. Nu au lipsit însă nici partizanii fervenţi ai
participării la achiziţii933.
În calitatea sa de regim convenţional „numit” – model alternativ pus la dispoziţie de legiuitor cu
intenţia de a canaliza libertatea de acţiune a soţilor – participarea la achiziţii este reglementată de
art. 1569-1581 C. civ. fr.934, art. 1569 trasând o „panoramă” a acestui regim şi surprinzând în
termeni foarte exacţi trăsăturile marcante ale participării la achiziţii în sistemul de drept francez 935.
Din conţinutul normativ al art. 1569 se poate deduce deja că fizionomia acestui regim original

929
Astfel, cu titlu exemplificativ, art. 1581 C. civ. fr. prevede posibilitatea soţilor de a adopta clauze prin care să stipuleze ca
partajul să se facă în mod inegal, ca soţul supravieţuitor să aibă dreptul la totalitatea achiziţiilor nete dobândite de celălalt soţ sau ca
acela dintre ei care va avea, la momentul lichidării regimului matrimonial, o creanţă de participare împotriva celuilalt, să poată
solicita darea în plată a anumitor bunuri de către soţul său, dacă dovedeşte un interes esenţial de a primi bunurile respective.
930
Pentru dezvoltări cu privire la perfecţionările de natură tehnică operate în cadrul reformei din anul 1985, v. M. de
Gaudemaris, Le régime matrimonial de la participation aux acquêts, Presses Universitaires de Grenoble, 1988, pp. 173-178.
931
Înainte de amenajările ce aveau să fie aduse regimului participării la achiziţii prin Legea din 23 decembrie 1985, procentul
contractelor de căsătorie având ca obiect alegerea acestui regim era în anul 1983 abia de 3%, este adevărat într-un progres destul de
lent (1,5% în 1973; 2% în 1977). A se vedea Cl. Farge, La participation aux acquêts în Droit patrimonial de la famille. Régimes
matrimoniaux. Successions. Libéralités. Partages d’ascendant. Indivision, de M. Grimaldi (coord.), Dalloz, Paris, 1998, p. 299.
Pentru o serie de criterii care pledează în favoarea alegerii regimului participării la achiziţii, v. A. Lamboley, M.-H. Laurens-
Lamboley, Travaux dirigés de droit des des régimes matrimoniaux, Litec, Paris, 2008, p. 261.
932
În acest sens, v., spre exemplu: A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr. 11; C.M. Crăciunescu, Regimuri
matrimoniale… op. cit., p. 69; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 346, unde se arată că în concepţia notarilor acest regim ar institui
„o falsă independenţă urmată de o participare iluzorie.”
933
V., spre exemplu: J.-L. Virfolet, Second ou dernier souffle de la participation aux acquêts? în Jurisclasseur périodique,
édition générale, 1986, I.3259; M. de Gaudemaris, Régime matrimonial légal et entreprise, thèse, Grenoble II, 1986; Idem, Le régime
matrimonial de la participation aux acquêts, Presses Universitaires de Grenoble, 1988; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 766,
aceşti din urmă autori considerând că participarea la achiziţii reprezintă „o construcţie coerentă şi remarcabilă din punct de vedere
intelectual.” Cel mai liric apărător (involuntar) al participării la achiziţii a fost poate Djubran Khalil Djubran (alias Gibran) în opera
sa de căpătâi „Profetul”:
„Aimez-vous, l’un l’autre, mais ne faîtes pas de l’amour un carcan:
Qu’il soit plutôt mer mouvante entre les rives de vos âmes,
Remplissez, chacun, la coupe de l’autre, mais ne buvez pas à la même.
Donnez-vous l’un à l’autre de votre pain, mais ne partagez pas le même morceau.”
(Apud B. Vareille, în RTD civ. 1997, p. 212)
934
Pentru o tratare exhaustivă a regimului participării la achiziţii în sistemul de drept francez, v.: M. de Gaudemaris, Le
régime de la participation aux acquêts, Presses Universitaires de Grenoble, 1988, passim; A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI,
nr. 1-297; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 661 şi urm.; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 715 şi urm.; Cl. Farge, La participation
aux acquêts în Droit patrimonial de la famille. Régimes matrimoniaux. Successions. Libéralités. Partages d’ascendant. Indivision de
M. Grimaldi (coord.), Dalloz, Paris, 1998, p. 299 şi urm., iar pentru unele repere minimale, v.: Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.
345 şi urm.; B. Beignier, op. cit., p. 225 şi urm.; R. Cabrillac, op. cit., p. 321 şi urm.; Fr. Lucet, B. Vareille, Droit civil, régimes
matrimoniaux, libéralités, successions, 2e éd., Dalloz, Paris, 1997, p. 78 şi urm.; A. Lamboley, M.-H. Laurens-Lamboley, Droit des
des régimes matrimoniaux, Litec, 1998, p. 195 şi urm.; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 69 şi urm.
935
V., în acest sens, J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 717-718 şi doctrina la care se face referire.

212
este foarte diferită de-a lungul celor două faze care se succed. Astfel, în timpul funcţionării sale
predomină regulile separaţiei de bunuri (infra, pct. 1.2), în vreme ce, la momentul dizolvării
regimului, elementele comunitare (în germene până atunci) capătă substanţă (infra, pct. 1.3).

1.2. Separaţia de bunuri în timpul funcţionării regimului 936. În termenii art. 1569 C. civ. fr.,
în timpul căsătoriei, regimul participării la achiziţii funcţionează ca şi când soţii ar fi fost căsătoriţi
sub imperiul regimul separaţiei de bunuri.
Din punct de vedere al compoziţiei patrimoniilor soţilor, consecinţa aplicării mutatis mutandis a
regulilor separaţiei de bunuri este aceea că în cadrul patrimoniului fiecăruia dintre ei nu se
constituie acea masă de bunuri comune, specifică regimurilor de tip comunitar: orice bun dobândit
de unul dintre soţi în timpul funcţionării regimului alimentează exclusiv patrimoniul respectivului
soţ, după cum datoriile asumate de oricare dintre soţi sunt datorii personale.
În privinţa gestiunii bunurilor, principiul aplicabil este acela al libertăţii de gestiune, statuat de
asemenea de art. 1569, potrivit căruia fiecare dintre soţi are puteri depline asupra bunurilor
proprietate exclusivă, fără nicio distincţie vizând momentul dobândirii (înainte sau în timpul
funcţionării regimului) ori caracterul dobândirii (cu titlu gratuit sau cu titlu oneros). Aşadar, fiecare
dintre soţi administrează, foloseşte şi dispune în mod discreţionar de bunurile personale, fără nicio
ingerinţă din partea celuilalt.
Deşi în această fază elementele comunitare se manifestă doar în filigran, ele îşi cer încă de pe
acum tributul. Astfel, în ipoteza normativă a art. 1569 se foloseşte sintagma „comme si” (ca şi
când), ceea ce înseamnă că, deşi în privinţa regimului bunurilor şi a puterilor fiecăruia dintre soţi
urmează a-şi găsi aplicarea regulile specifice separaţiei de bunuri, dreptul eventual al fiecăruia
dintre soţi de a participa la achiziţiile celuilalt reclamă o protecţie actuală, care perturbă, sub
anumite aspecte, aplicarea pură şi simplă a regulilor separaţiei937.
În primul rând, conform art. 1569, „dreptul de a participa la achiziţii este incesibil, atâta timp
cât regimul matrimonial nu este dizolvat.” Incesibilitatea instituită prin acest text nu trebuie să
surprindă, fiind dictată de împrejurarea că de-a lungul căsătoriei se creează între soţi o adevărată
reţea de raporturi patrimoniale specifice. Or, „intruziunea unui terţ în relaţiile patrimoniale ale
soţilor care ar rezulta ar fi intolerabilă.” 938 În condiţiile în care textul nu distinge, interdicţia vizează

936
Pentru dezvoltări, v., spre exemplu: Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 663-665; J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 721-
726; R. Cabrillac, op. cit., pp. 325-326.
937
În acest sens, v. şi Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 348. V., de asemenea, J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 724, unde
limitările pe care independenţa fiecăruia dintre soţi trebuie totuşi să le suporte în cadrul regimului participării la achiziţii sunt
justificate în următorii termeni: „Nu se poate admite coexistenţa unei uniuni de interese pecuniare, concretizându-se într-o creanţă la
momentul disoluţiei şi posibilitatea unuia dintre soţi de a reduce la neant această creanţă, procedând în aşa fel încât să nu aibă
patrimoniu final.” Nu insistăm în acest context asupra limitelor cu caracter general derivând din regulile regimului primar, aplicabile
oricare ar fi regimul matrimonial concret al soţilor, deci inclusiv participării la achiziţii.
938
În acest sens, v. Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 665.

213
deopotrivă înstrăinarea cu titlu gratuit şi pe cea cu titlu oneros939.
În al doilea rând, art. 1580 C. civ. fr. autorizează o lichidare anticipată a creanţei de participare
atunci când dezordinea din afacerile unuia dintre soţi, proasta administrare sau conduita sa creează
temerea că o continuare a regimului matrimonial ar fi de natură să compromită interesele celuilalt
soţ. Mecanismul astfel prevăzut este construit după modelul art. 1443 C. civ. fr. referitor la
separaţia judiciară de bunuri, regulile din această materie fiind aplicabile cererii având ca obiect
lichidarea anticipată. În cazul în care solicitarea este admisă, potrivit art. 1580 alin. (3), soţii vor fi
plasaţi sub regimul separaţiei de bunuri, cu caracter retroactiv, respectiv de la data introducerii
cererii940.
În al treilea rând, o măsură de protecţie care acţionează după dizolvarea regimului, dar cu
incidenţă şi asupra gestiunii bunurilor, constă în sancţionarea actelor prin care unul dintre soţi a
dispus asupra bunurilor sale, ce nu figurau în patrimoniul originar 941, fie cu titlu gratuit, fără
consimţământul celuilalt soţ, fie în mod fraudulos 942. Sancţiunile care intervin în aceste ipoteze sunt
prevăzute de art. 1573 şi art. 1577 C. civ. fr., reprezentând, neîndoielnic, cea mai pregnantă marcă a
ideii comunitare în timpul „vieţii” regimului participării la achiziţii.
Astfel, conform art. 1573, bunurile vizate de acest text vor fi reunite fictiv la masa bunurilor
existente, sancţiunea având ca efect creşterea masei achiziţiilor aparţinând soţului dispunător şi
determinarea dreptului de participare al celuilalt soţ ca şi când aceste bunuri nu au fost niciodată
înstrăinate943.
A doua sancţiune, prevăzută de art. 1577 C. civ. fr., constă în posibilitatea soţului creditor de a
exercita o acţiune pauliană pentru valorificarea creanţei de participare, care, potrivit art. 1578 alin.
(4) teza a II-a, se prescrie în doi ani de la momentul finalizării lichidării. Astfel, în termenii art.

939
V., în acest sens, A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr. 54; Cl. Farge, loc. cit., p. 305.
940
Pentru dezvoltări cu privire la lichidarea anticipată a creanţei de participare, v., spre exemplu: A. Colomer, Encyclopédie
juridique, VI, nr. 79-84; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 666-667; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 350.
941
Trebuie precizat că prin Legea din 23 decembrie 1985 s-a restrâns câmpul de aplicare al art. 1573, în noua configurare
soluţia normativă fiind de natură să întărească independenţa reală a soţilor. Astfel, sub imperiul dispoziţiei iniţiale erau vizate şi
bunurile originare ale fiecăruia dintre soţi, care, sub regimul legal al comunităţii reduse la achiziţii, ar fi avut natura juridică de
bunuri proprii. Legiuitorul anului 1985 a corectat această anomalie care în practică genera efecte absurde şi paradoxale: participarea
la achiziţii ar fi afectat independenţa soţilor într-o măsură mult mai pronunţată decât regimul legal al comunităţii. În acest sens, v.,
spre exemplu: Cl. Farge, loc. cit., p. 306; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 725.
942
În doctrina franceză, noţiunea de fraudă a fost definită drept „înstrăinarea făcută în mod aparent cu titlu oneros, dar care în
realitate are ca efect sărăcirea patrimoniului dispunătorului.” (Cl. Farge, loc. cit., p. 307).
943
Deşi anticipăm puţin cu privire la operaţiunile necesare pentru determinarea creanţei de participare, un exemplu concret
este bine-venit în acest context. În ipoteza în care unul dintre soţi urmăreşte să diminueze în mod fraudulos dreptul de creanţă al
celuilalt, va acţiona de asemenea manieră, încât valoarea patrimoniului său final să fie cât mai mică, ceea ce ar putea conduce chiar la
un sold negativ în urma deducerii din patrimoniul final a patrimoniului originar al respectivului soţ. Cifrele au totuşi vocaţia de a fi
mai elocvente… Astfel, să presupunem că în timpul căsătoriei soţul S 1 dobândeşte cu titlu oneros bunuri/realizează venituri în
valoare totală de 500. El donează o parte din aceste bunuri fără consimţământul celuilalt soţ (valoarea însumată a donaţiilor
ridicându-se la 300) şi asumă datorii personale în cuantum de 100. În absenţa reunirii fictive a bunurilor donate, valoarea
patrimoniului final al soţului S 1, reprezentând activul net, este de 100 (500-300=200 din care se deduce şi valoarea datoriilor,
respectiv 100). Iar dacă patrimoniul său originar ar fi fost, spre exemplu, 200, soldul rezultat din compararea patrimoniului final şi a
celui originar devine unul negativ. În felul acesta, celălalt soţ (S 2) şi-ar vedea redusă la neant creanţa sa de participare la beneficiile
realizate de S1. Or, prin reunirea fictivă (pe hârtie) a bunurilor donate, în raporturile dintre soţi respectiva donaţie este practic
neutralizată.

214
1577, „soţul creditor urmăreşte acoperirea creanţei sale de participare mai întâi asupra bunurilor
existente şi în subsidiar, începând cu înstrăinările cele mai recente, asupra bunurilor menţionate de
art. 1573, care au fost înstrăinate prin donaţie între vii sau în frauda dreptului celuilalt soţ.”
Din economia textelor mai sus vizate rezultă că donaţiile sau înstrăinările frauduloase încheiate
de un singur soţ nu sunt nule, ceea ce permite salvarea independenţei soţilor, dar în concret,
încurajaţi de practica notarială, terţii vor solicita participarea ambilor soţi pentru a se pune astfel la
adăpost de orice contestaţie ulterioară; astfel, în aplicarea sa, art. 1577 C. civ. fr. conduce la
instituirea unei veritabile cogestiuni de facto, iar în aceste condiţii, independenţa soţilor în materie
de gestiune – una din cariatidele regimului – riscă practic să se prăbuşească944.

1.3. Partajarea în valoare în faza lichidării regimului. A. Cauzele şi data disoluţiei

regimului. Dizolvarea regimului matrimonial al participării la achiziţii se produce în cazurile
limitativ prevăzute de lege, comune celorlalte regimuri: schimbarea regimului matrimonial,
divorţul, separaţia de corp, decesul sau absenţa declarată a unuia dintre soţi, la care se adaugă un
caz specific participării la achiziţii, respectiv lichidarea anticipată a creanţei de participare, în
condiţiile art. 1580 C. civ. fr.
În caz de deces ori absenţă declarată, efectele dizolvării se produc la data decesului ori a
hotărârii declarative a absenţei, în vreme ce, potrivit art. 1572 alin. (1) teza finală, în ipoteza
divorţului, a separaţiei de corp sau a lichidării anticipate, regimul matrimonial se consideră dizolvat
de la data formulării cererii945.
Caracterul ereditar al creanţei de participare este stabilit de art. 1569 teza finală, potrivit căruia
„Dacă dizolvarea survine prin moartea unuia dintre soţi, moştenitorii săi au, asupra achiziţiilor nete
realizate de celălalt, aceleaşi drepturi ca şi autorul lor.”
Oricare ar fi cauza dizolvării regimului matrimonial, fiecare dintre soţi are posibilitatea de a
solicita să fie luate unele măsuri conservatorii asupra bunurilor celuilalt, precum punerea de sigilii
sau efectuarea inventarului – art. 1572 alineatul final.
B. Determinarea creanţei de participare946. În principiu, lichidarea creanţei de participare se
face pe cale amiabilă, iar în lipsa unui acord între părţi, pe cale judiciară, potrivit art. 1578 alin. (1)
C. civ. fr. Acţiunea având ca obiect lichidarea creanţei este supusă unei prescripţii de trei ani 947 care
944
Pentru această formulare extrem de inspirată şi de sugestivă, v. A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr. 55. În sensul
că, în ciuda reformei din anul 1985, art. 1573 este fără îndoială acela care a ruinat creditul regimului participării la achiziţii, v. B.
Beignier, op. cit., p. 226.
945
În sensul că retroactivitatea operează atât în raporturile dintre soţi, cât şi faţă de terţi, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit.,
p. 727.
946
Pentru ample comentarii cu privire la operaţiunile complexe pe care determinarea creanţei de participare le implică,
inclusiv exemple concrete de calcul, v.: A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr. 90 şi urm.; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p.
729 şi urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 669 şi urm.; Cl. Farge, loc. cit., p. 312 şi urm.
947
Spre deosebire de partajul realizat în cadrul regimului comunităţii legale, care este imprescriptibil. Pentru o decizie de
speţă în care s-a pus problema determinării momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie edictat de art. 1578 în caz

215
începe să curgă de la data dizolvării regimului [alin. (4) teza I din cadrul aceluiaşi articol].
În momentul lichidării, pentru a restabili echilibrul patrimonial dintre soţi, intră în funcţiune
noţiunea de „achiziţii”, fiecare dintre soţi având vocaţia de a participa, sub forma unei creanţe, la
achiziţiile realizate de celălalt soţ. Spre deosebire însă de regimurile comunitare, noţiunea de
„achiziţii”948 nu are în vedere bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei, în materialitatea lor,
nepunându-se problema împărţirii acestor bunuri, ci reprezintă expresia valorică a sporului pe care
l-a înregistrat în timpul căsătoriei patrimoniul fiecăruia dintre soţi.
Determinarea cuantumului unei eventuale creanţe de participare (c) presupune compararea
patrimoniului originar (a) şi a patrimoniului final (b) pentru fiecare dintre soţi.
a) determinarea compoziţiei şi evaluarea patrimoniului originar
Bunurile care intră în compoziţia activului patrimonial originar sunt indicate de art. 1570 alin.
(1) teza I C. civ. fr., conform căruia patrimoniul originar cuprinde bunurile pe care fiecare dintre
soţi le-a avut la data încheierii căsătoriei, cele pe care le-a dobândit ulterior prin succesiune sau
donaţie, precum şi toate acele bunuri care, sub regimul comunităţii legale, sunt calificate proprii
prin natura lor, fără a necesita recompensă 949. În activul patrimonial originar sunt incluse şi bunurile
noi, care, prin efectul subrogaţiei reale cu titlu universal, înlocuiesc bunurile iniţiale.
În schimb, potrivit alin. (1) teza a II-a din cadrul articolului menţionat, nu intră în compoziţia
patrimoniului originar fructele acestor bunuri şi nici cele ale bunurilor care ar fi avut caracter de
fructe950, precum şi bunurile originare cu privire la care soţul proprietar a dispus în timpul căsătoriei
prin donaţii între vii.
Trebuie precizat însă că libertatea convenţiilor matrimoniale permite soţilor să prevadă că un
bun existent la data încheierii căsătoriei va fi exclus din patrimoniul originar, cu scopul de a mări
creanţa de participare a celuilalt soţ sau, dimpotrivă, să stipuleze în sensul că anumite achiziţii vor fi
adăugate patrimoniului originar pentru a fi excluse astfel de la determinarea creanţei de participare

de divorţ, v. Cass. civ. 1re, 14 mai 1996, în Bulletin des arrêts de la Cour de cassation (chambres civiles) I, n° 209 – notă B. Vareille,
Régimes conventionnels: participation aux acquêts, prescription de l’action en liquidation de la créance de participation , în RTD
civ. 1997, p. 214. Soluţia degajată a fost în sensul că este exclus ca prescripţia să poată curge înainte de pronunţarea divorţului.
948
Regimul participării la achiziţii nu se confundă cu aşa-numita „comunitate de achiziţii”, care este un regim comunitar, în
care noţiunea de „achiziţii” desemnează bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei. A se vedea P. Vasilescu, op. cit. p. 111.
949
Legea franceză califică drept proprii prin natura lor, fără a necesita recompensă, veşmintele şi lenjeria personală, acţiunile
în repararea unui prejudiciu corporal sau moral şi în general toate bunurile care au un caracter personal şi toate drepturile legate de
persoana unuia dintre soţi – art. 1404 alin. (1) C. civ. fr. Pentru o decizie de speţă în care s-a statuat că indemnizaţia de reparare a
unui prejudiciu corporal trebuie inclusă în patrimoniul originar al soţului victimă, v. Cass. civ. 1re, 28 februarie 2006, în RTD civ. nr.
2/2006, p. 364. Nu este lipsit de interes să evocăm în context faptul că această decizie a Curţii de casaţie franceze reprezenta abia a
treia hotărâre pronunţată de prima cameră civilă a instanţei supreme în materia regimului participării la achiziţii. În sensul că absenţa
aproape totală a referinţelor jurisprudenţiale demonstrează inexistenţa unui contencios vizând participarea la achiziţii, deci lipsa
vădită de utilizare, v. B. Beignier, op. cit., p. 225, nota 37. Concluzia fermă a acestui autor (amănunt deloc de neglijat - unul din
adversarii regimului participării la achiziţii) este în opinia noastră una superficială. Pe de o parte, lichidarea creanţei de participare se
poate face pe cale amiabilă, fără a mai fi declanşată o procedură judiciară dacă există un acord al părţilor; pe de altă parte, litigiile în
această materie se puteau opri la nivelul instanţelor inferioare, fără să ajungă în mod obligatoriu pe rolul Curţii de casaţie.
950
Per a contrario, productele bunurilor respective figurează în compoziţia patrimoniului originar. În acest sens, v. R.
Cabrillac, op. cit., p. 329; J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 731, nota 6.

216
a celuilalt soţ951.
Dificilă poate fi de multe ori în practică proba compoziţiei patrimoniului originar. Sarcina
probei incumbă soţului care solicită să se introducă în activul său originar un anumit bun. Conform
art. 1570 alin. (2) C. civ. fr., alcătuirea patrimoniului originar este dovedită printr-un înscris
descriptiv, chiar sub semnătură privată, întocmit în prezenţa celuilalt soţ şi semnat de acesta.
Înscrisul descriptiv poate fi inclus în contractul de căsătorie sau poate fi redactat de soţi în timpul
regimului şi chiar după disoluţia sa.
În lipsa acestui înscris sau dacă el este incomplet, dovada compoziţiei patrimoniului originar nu
se poate face decât prin mijloacele de probă prevăzute de art. 1402 – la care alin. (3) al art. 1570
face trimitere – respectiv alte înscrisuri şi chiar probele cu martori şi prezumţii când soţul s-a aflat
în imposibilitatea materială sau morală de a-şi procura un înscris. Dacă unul dintre soţi nu reuşeşte
să stabilească, pe baza acestor mijloace de probă, compoziţia patrimoniului său originar, acesta va fi
considerat nul952.
Odată stabilită compunerea activului patrimonial originar, urmează operaţiunea evaluării
bunurilor din alcătuirea sa, aceasta realizându-se diferit, după cum bunul respectiv se mai regăseşte
sau nu în natură la momentul lichidării regimului matrimonial, potrivit distincţiilor oferite de art.
1571 C. civ. fr. Astfel, în cazul bunurilor originare existente încă la acest moment, evaluarea se face
în funcţie de starea acestora la data căsătoriei sau la data dobândirii lor şi de valoarea pe care o au în
momentul lichidării. În cazul bunurilor înstrăinate în timpul funcţionării regimului fără a fi înlocuite
cu alte bunuri, se ia în calcul valoarea acestora la data înstrăinării 953. Evaluarea bunurilor noi care
înlocuiesc bunurile înstrăinate se apreciază la data lichidării regimului matrimonial, ţinându-se cont
de starea acestor bunuri noi la data achiziţionării lor.
Se poate remarca faptul că prin aceste reguli de evaluare a bunurilor, în sistemul de drept
francez se evită consecinţele nefaste ale unei eventuale deprecieri monetare. În plus, art. 1579 C.
civ. fr. permite judecătorului să aducă unele corective acestor reguli de evaluare, la solicitarea unuia
dintre soţi, dacă aplicarea lor ar fi de natură să conducă, în mod vădit, la un rezultat contrar
echităţii954.
După stabilirea valorii activului patrimonial originar, se deduc datoriile pe care respectivul soţ
le avea la momentul încheierii căsătoriei şi cele care grevau bunurile originare dobândite în timpul
951
Pentru dezvoltări, v. A. Lamboley, M.-H. Laurens-Lamboley, Travaux dirigés de droit des des régimes matrimoniaux,
Litec, Paris, 2008, p. 267 şi doctrina la care se face referire.
952
V., în acest sens, R. Cabrillac, op. cit., p. 329.
953
S-a remarcat în mod just în literatura de specialitate că textul legal nu are în vedere preţul obţinut în cadrul înstrăinării, ci
valoarea pe care bunul o avea la acea dată în funcţie de starea sa. În acest sens, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op.
cit., p. 74 şi doctrina la care se face referire.
954
În sensul că puterea moderatoare pe care art. 1579 o conferă judecătorului poate sta la baza aprecierii potrivit căreia
regimul participării la achiziţii comportă câteva „supape” proprii apte să regleze mecanismul, la momentul lichidării, chiar mai bine
decât oricare alt regim, v. B. Vareille, Régimes conventionnels: participation aux acquêts, règlement de la créance de participation,
în RTD civ. 1997, p. 213.

217
căsătoriei. Dacă este necesar, se procedează la reevaluarea acestor datorii conform regulilor
prevăzute de art. 1469 alin. (3).
În ipoteza în care pasivul astfel determinat excede activului, acest excedent este reunit în mod
fictiv la patrimoniul final, conform dispoziţiilor art. 1571 alin. (2) teza finală.
b) determinarea compoziţiei şi evaluarea patrimoniului final
Patrimoniul final al unui soţ cuprinde bunurile dobândite cu titlu oneros în timpul căsătoriei,
existente la data dizolvării regimului matrimonial, inclusiv, dacă este cazul, acele bunuri asupra
cărora a dispus pentru cauză de moarte şi sumele pentru care acesta este creditor al celuilalt soţ –
art. 1572 alin. (1).
În condiţiile art. 1573 C. civ. fr., după cum am arătat 955, la bunurile existente se reunesc în mod
fictiv şi cele care nu figurează în patrimoniul originar şi de care soţul proprietar a dispus prin
donaţie între vii fără consimţământul celuilalt soţ, precum şi cele înstrăinate în mod fraudulos (spre
exemplu, prin vânzări fictive). Aceste reuniri ale bunurilor care nu se mai regăsesc la momentul
lichidării în patrimoniul soţului dispunător sunt de natură să asigure protecţia creanţei de participare
a fiecăruia dintre soţi contra atitudinilor răuvoitoare, necugetate ori risipitoare ale celuilalt.
Compoziţia patrimoniului final se dovedeşte printr-un înscris descriptiv, chiar sub semnătură
privată, care trebuie întocmit în termen de nouă luni de la data dizolvării regimului, cu excepţia
situaţiei în care au fost acordate prorogări de către judecător. Dovada că în patrimoniul final ar
exista şi alte bunuri se poate face prin orice mijloace, chiar prin martori sau prezumţii, potrivit art.
1572 alin. (3).
Regulile de evaluare sunt prevăzute de art. 1574 C. civ. fr. 956, ca şi în cazul patrimoniului
originar, la configurarea lor fiind avute în vedere, în scopul contracarării, efectele unei eventuale
deprecieri monetare. Bunurile existente se evaluează în funcţie de starea acestora la momentul
dizolvării regimului şi de valoarea lor apreciată la data lichidării. Un principiu similar este reţinut şi
pentru bunurile donate sau înstrăinate fraudulos, vizate de art. 1573, în cazul cărora evaluarea se
realizează ţinându-se cont de starea acestor bunuri la momentul înstrăinării şi de valoarea pe care
ele ar fi avut-o la data lichidării, dacă ar fi fost menţinute în patrimoniul soţului dispunător – art.
1574 alin. (1) teza a II-a. În fine, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, se adaugă patrimoniului final
şi valoarea, la data înstrăinării, a îmbunătăţirilor efectuate în timpul căsătoriei asupra bunurilor
originare donate de un soţ fără consimţământul celuilalt, înainte de dizolvarea regimului
matrimonial. Ca şi în cazul evaluării activului patrimonial originar, art. 1579 C. civ. fr. permite
instanţei să corecteze efectele vădit contrare echităţii, rezultate din aplicarea regulilor legale de

955
V. infra, pct. 1.2.
956
Pentru comentarii cu privire la regulile de evaluare a patrimoniului final, v. şi A. Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr.
151-202; J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 748-750; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 681-682.

218
evaluare.
În urma acestor operaţiuni de determinare şi evaluare se obţine activul patrimoniului final, din
care se deduc datoriile ce nu sunt încă plătite, (inclusiv sumele datorate celuilalt soţ), la valoarea lor
nominală. Diferenţa rezultată reprezintă patrimoniul final net, valoare de care se va ţine seama la
stabilirea creanţei de participare.
c) determinarea cuantumului creanţei de participare
Simplificând la maximum operaţiunile de calcul necesare, odată stabilită valoarea netă a
patrimoniului final şi originar al fiecăruia dintre soţi, pentru determinarea cuantumului creanţei de
participare, în prealabil se deduce patrimoniul originar din patrimoniul final al fiecărui soţ, valoarea
obţinută reprezentând partea sa de participare la achiziţii (masa achiziţiilor).
Dacă patrimoniul final al unuia dintre soţi este inferior patrimoniului său originar, deficitul este
suportat în întregime de acest soţ, potrivit art. 1575 alin. (1) teza I, filozofia regimului fiind
participarea la beneficii, nu şi la pierderi. Această împrejurare nu exclude însă dreptul acestui soţ la
½ din achiziţiile nete realizate de celălalt soţ957.
Dacă în urma comparării patrimoniului final şi a celui originar rezultă un sold pozitiv de partea
ambilor soţi, sporul reprezintă achiziţiile nete realizate în timpul căsătoriei, asupra cărora celălalt
soţ are un drept de participare. În această ipoteză, cuantumul creanţei de participare se determină
prin raportare la soldul net, după cum urmează: se face diferenţa între cele două mase de achiziţii
nete, iar rezultatul obţinut se împarte la doi şi reprezintă creanţa de participare la achiziţii. Titular al
acestei creanţe este soţul care a înregistrat beneficii nete mai mici decât celălalt soţ (sau, în alţi
termeni, soţul a cărui masă de achiziţii nete a fost mai mică decât a celuilalt) 958.
Pentru ca plata să se facă în acelaşi timp, art. 1575 alin. (3) C. civ. fr. prevede că la creanţa de
participare se adaugă soldul eventualelor creanţe dintre soţi (spre exemplu, vor fi adăugate sumele
pe care soţul debitor al acestei creanţe le datorează celuilalt soţ, potrivit dreptului comun).
Un exemplu concret, în cifre, este de natură să faciliteze înţelegerea explicaţiilor de ordin
teoretic959.
- premise: POS1=100; PFS1=300; POS2=500; PFS2=1500; S1 este debitorul lui S2 pentru o sumă
de 200, în baza unui contract de împrumut;
- stabilirea achiziţiilor nete pentru fiecare dintre soţi:
957
Se poate remarca, şi cu privire la acest aspect punctual, o diferenţă notabilă comparativ cu rezultatul obţinut dacă soţii ar fi
fost căsătoriţi sub imperiul regimului comunităţii: în acest caz, ar fi existat un bilanţ global, (fie pozitiv, fie negativ), care, în
principiu, se divide la doi, nu doar pe latură activă, ci şi cu privire la pasivul corelativ. V., pentru această subliniere, J. Flour, G.
Champenois, op. cit., p. 752. Sau, pentru a-l cita pe B. Beignier, „il s’agit de profiter du meilleur sans avoir à redouter le pire.” (A se
vedea B. Beignier, op. cit., p. 227).
958
Art. 1581 C. civ. fr. permite soţilor să aducă derogări acestei reguli legale, stipulând în contractul de căsătorie clauza
partajului inegal sau convenind că soţul supravieţuitor va avea dreptul la totalitatea achiziţiilor nete realizate de celălalt. Desigur,
aceste amenajări convenţionale îmbracă haina juridică a avantajelor matrimoniale.
959
Legendă: POS1/POS2 = patrimoniul originar al soţului S1/S2; PFS1/PFS2 = patrimoniul final al soţului S1/S2; ACS1/ACS2 =
achiziţiile nete realizate de soţul S1/S2; CRP = creanţa de participare.

219
 ACS1 = PFS1 – POS1 = 200
ACS2 = PFS2 – POS2 = 1000
- determinarea cuantumului creanţei de participare:
CRP = ½ (ACS2 – ACS1) = 400; titular al acestei creanţe de participare este S 1 (care a înregistrat
beneficii nete mai mici decât celălalt soţ); din această sumă (400) trebuie dedusă datoria de 200 pe
care S1 o are faţă de S2, între cele două creanţe operând astfel compensaţia; în final, în patrimoniul
lui S1 va rămâne o creanţă de 200 împotriva lui S2.
C. Plata creanţei de participare. Plata creanţei se face în principiu în bani, potrivit dreptului
comun şi este exigibilă începând de la data încheierii operaţiunilor de lichidare. Totuşi, în cazul în
care soţul debitor nu este în măsură să-şi achite datoria, judecătorul poate să-i acorde termene de
graţie ce nu pot depăşi cinci ani, cu obligaţia de a constitui garanţii şi de a plăti dobânzi [art. 1576
alin. (1)]. Potrivit art. 2402 alin. (1) C. civ. fr., opţiunea pentru regimul participării la achiziţii
conferă de plin drept fiecăruia dintre soţi, în afara unei stipulaţii contrare, posibilitatea de a înscrie
ipoteca legală pentru garantarea creanţei sale de participare.
În mod excepţional, conform art. 1576 alin. (2), plata se poate face şi în natură în baza unei
convenţii a soţilor960 sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, dacă soţul debitor probează existenţa
unor dificultăţi grave care îl împiedică să-şi execute obligaţia prin plata sumei de bani datorate.
Pentru a nu se aduce atingere drepturilor creditorilor, art. 1576 alineatul final stipulează că
lichidarea nu este opozabilă creditorilor soţilor, aceştia conservând dreptul de a urmări bunurile
atribuite soţului debitorului lor961.

§ 2. Dreptul luxemburghez
2.1. Aspecte generale privind dreptul regimurilor matrimoniale 962. În sistemul de drept al
Marelui Ducat de Luxemburg reglementarea în materia regimurilor matrimoniale a fost puternic
inspirată de prevederile relevante în domeniu din cuprinsul Codului civil francez 963, de unde au fost
preluate dispoziţiile esenţiale.
960
Art. 1581 alin. (3) prevede expres posibilitatea inserării unei asemenea clauze în contractul de căsătorie.
961
Pentru dezvoltări cu privire la analiza naturii juridice a plăţii în natură (operaţiune de partaj sau dare în plată, în funcţie de
ipotezele în care intervine) şi consecinţele acestei calificări, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 763-766; Fr. Terré, Ph. Simler, op.
cit., pp. 686-687; Cl. Farge, loc. cit., p. 326-327.
962
Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia regimurilor matrimoniale în acest sistem de drept, v.: UINL, CD, cap. XI,
Luxembourg, p. 1701 şi urm.; Raportul luxemburghez care a stat la baza Studiului comparativ, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm.
963
Această receptare masivă a dreptului francez nu este deloc surprinzătoare, explicaţia fiind una de ordin istoric: o serie de
evenimente cu semnificaţie istorică aveau să exercite o influenţă pregnantă asupra evoluţiei şi a dezvoltării dreptului civil din
Luxemburg. Astfel, în momentul adoptării Codurilor franceze, Marele Ducat al Luxemburgului făcea parte din Olanda, care fusese
cucerită de armatele franceze. În felul acesta, Codul civil francez a devenit aplicabil în Luxemburg şi continuă să se aplice şi astăzi,
textului iniţial fiindu-i aduse foarte puţine modificări. În acest sens, v. L. Gheorghiu, Evoluţia sistemelor juridice contemporane.
Privire specială asupra tipologiei dreptului comunitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 58. Trebuie totuşi precizat că în
ciuda conservatorismului legislativ de care Luxemburgul a dat dovadă de-a lungul istoriei sale, începând cu anul 1972 aveau să fie
operate reforme semnificative în materia regimurilor matrimoniale, care au debutat cu suprimarea incapacităţii legale a femeii
căsătorite prin Legea din 12 decembrie 1972.

220
 Legislaţia în materie se înscrie în categoria reglementărilor flexibile, fiind consacrate principiul
libertăţii convenţiilor matrimoniale şi cel al mutabilităţii regimului matrimonial. Prin Legea din 16
august 1975 în sistemul normativ al Marelui Ducat principiul imutabilităţii era abandonat în
favoarea unei mutabilităţi controlate, pentru ca prin Legea din 21 februarie 1985 să se realizeze
simplificarea procedurii de modificare a regimului matrimonial, eliminându-se controlul instanţei 964.
Regimul matrimonial legal este cel al comunităţii de bunuri reduse la achiziţii, instituit prin
Legea din 4 februarie 1974. Cele trei categorii de regimuri matrimoniale convenţionale puse la
dispoziţia viitorilor soţi sau, după caz, a soţilor sunt următoarele: regimurile de tip comunitar,
regimul separaţiei de bunuri şi participarea la achiziţii.

2.2. Fizionomia regimului matrimonial al participării la achiziţii. Participarea la achiziţii a

fost instituită prin reforma din 4 februarie 1974, fiind reglementată de art. 1569-1581 965 din Codul
civil. Acest regim matrimonial complex nu beneficiază însă de o largă aplicaţie concretă, ocupând
doar o poziţie marginală în rândul opţiunilor cuplurilor966.
Participarea la achiziţii configurată de Codul civil al Marelui Ducat are aceeaşi fizionomie cu
cea conturată de reglementarea franceză, funcţionând în timpul căsătoriei după principiile regimului
separaţiei de bunuri, (fiecare din soţi conservând administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor proprietate exclusivă), pentru ca la momentul lichidării să se manifeste un principiu
comunitar967.
După modelul francez, la data lichidării regimului, fiecare dintre soţi are dreptul de a participa,
pentru jumătate din valoare, la achiziţiile nete care se regăsesc în patrimoniul celuilalt soţ,
determinate pe baza dublei evaluări a patrimoniului originar şi a celui final.
Compoziţia celor două patrimonii este constatată printr-un inventar semnat de cei doi soţi sau,
după caz, de soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. Ca şi în cazul art. 1573 C. civ. fr.,
pentru a se asigura protecţia creanţei de participare a fiecărui soţ, în compoziţia patrimoniului final,
alături de bunurile existente vor fi reunite în mod fictiv şi acele bunuri înstrăinate fraudulos de soţul
proprietar ori cu privire la care acesta a dispus prin acte între vii cu titlu gratuit.
Criteriile de evaluare a bunurilor sunt cele aplicabile în sistemul de drept francez, fiind preluată
inclusiv dispoziţia care autorizează judecătorul să opereze o serie de corecţii, la solicitarea unuia
dintre soţi, atunci când aplicarea regulilor legale de evaluare conduce la rezultate vădit contrare
echităţii.

964
În acest sens, v. Raportul luxemburghez – Studiul comparativ, p. 5, pct. 1.1.1.1.
965
Să ne mai surprindă faptul că până şi numerele articolelor sunt identice cu cele din cuprinsul Codului civil francez?
966
V., în acest sens, Raportul luxemburghez – Studiul comparativ, p. 17.
967
Pentru unele repere minimale vizând fizionomia participării la achiziţii conturată de reglementarea luxemburgheză, v. şi
UINL, CD, cap. XI, Luxembourg, pp. 1716-1717.

221
 În privinţa regulilor şi a operaţiunilor în baza cărora se determină cuantumul creanţei de
participare, precizăm că acestea sunt identice cu cele din reglementarea franceză în materie, astfel
încât comentariile pe marginea textelor relevante din cuprinsul Codului civil francez sunt pe deplin
valabile968.

Secţiunea a II-a
Participarea la achiziţii ca regim matrimonial legal

§ 1. Dreptul german
1.1. Preliminarii. Dacă în prima parte a secolului XX instituţiile dreptului familiei configurate
de Codul civil german de la 1900 (BGB) şi-au conservat practic fizionomia iniţială, cea de-a doua
jumătate a secolului a fost marcată de o multitudine de reforme în această materie. Declicul
normativ avea să fie provocat de Legea din 18 iunie 1957969, prin care s-a instituit principiul
egalităţii între bărbat şi femeie în exercitarea drepturilor civile, dându-se astfel o expresie adecvată
unui principiu consacrat la nivel constituţional.
Legea din 18 iunie 1957 a generat în primul rând modificări fundamentale în materia dreptului
regimurilor matrimoniale, în condiţiile în care axa principală în jurul căreia se articulau trăsăturile
regimului legal până atunci aplicabil – aşa-numitul „regim fără comunitate” 970 – era dată de
principiul subordonării femeii faţă de bărbat, acesta „cumulând” în persoana sa „funcţiile” de şef al
familiei şi al asociaţiei conjugale. Astfel, regimul matrimonial legal a devenit participarea la
achiziţii (Zugewinngemeinschaft)971, a cărei concepţie juridică nu a suferit modificări majore până în
zilele noastre972.
Deşi, după cum am arătat973, introducerea participării la achiziţii ca regim convenţional în
Codul civil francez a avut ca model legea germană din anul 1957, între cele două sisteme de drept
pot fi totuşi decelate diferenţe notabile în ceea ce priveşte fizionomia regimului participării la
achiziţii, explicabile prin forţa tradiţiei separatiste şi caracterul legal al regimului în Germania 974.
Spre deosebire de dreptul elveţian, bunurile dobândite în timpul căsătoriei nu sunt divizate în
968
V. supra, §1. pct. 1.3.
969
Intrată în vigoare la data de 1 iulie 1958.
970
În acest regim matrimonial bunurile soţilor rămâneau separate în ceea ce priveşte proprietatea, însă bărbatul avea
administrarea şi folosinţa tuturor bunurilor femeii.
971
Pentru o succintă prezentare a relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi în reglementarea anterioară Legii din anul
1957, evidenţierea contextului, precum şi a semnificaţiei adoptării acestei legi din perspectiva regimurilor matrimoniale, v. şi R.
Frank, Le centenaire du BGB: le droit de la famille face aux exigences du raisonnement politique, de la constitution et de la
cohérence du système juridique, în RID comp. nr. 4/2000, pp. 820-821.
972
V., totuşi, pentru modificările propuse în materia regimului matrimonial al participării la achiziţii, (concretizate în
proiectul guvernamental din 20 august 2008), D. Martiny, N. Dethloff, „Germany - Report concerning the CEFL Questionnaire on
property relations between spouses”, august 2008, nr. 3, disponibil la adresa: www.ceflonline.net - (site consultat la data de
01.05.2010).
973
V. supra, Secţiunea I, §1. pct. 1.1.
974
V., în acest sens, Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 347.

222
două mase de bunuri975, (soluţia nedivizării patrimoniului soţilor avea să fie reţinută şi de modelul
francez), fiecare dintre soţi fiind proprietarul unei singure mase de bunuri proprii, pe care le
administrează fără a ţine seama de originea acestora.
Şi în sistemul de drept german, participarea la achiziţii, reglementată de § 1363 şi urm. BGB 976,
se înscrie în tiparul abstract al oricărui regim matrimonial mixt, comportând două faze distincte: în
timpul funcţionării sale predomină regulile separaţiei de bunuri, în vreme ce lichidarea regimului
poartă o amprentă comunitară evidentă977.

1.2. Funcţionarea participării la achiziţii. În condiţiile în care prima fază a regimului

matrimonial al participării la achiziţii este guvernată de regulile separaţiei de bunuri, nu se
configurează, ca în regimurile de tip comunitar, o masă comună de bunuri, patrimoniile soţilor
constituind două entităţi separate978. Este soluţia consacrată expres de § 1363 (2) BGB. În
consecinţă, fiecare soţ rămâne sau, după caz, devine proprietar exclusiv al bunurilor care
alimentează patrimoniul personal, pe care, conform § 1364 BGB, îl administrează în mod
independent.
Dar cum în această fază elementele comunitare sunt totuşi prezente în filigran, (nefiind
aplicabile regulile unei separaţii de bunuri pură şi simplă), §§ 1365-1369 BGB instituie o serie de
limitări ale dreptului soţilor de a dispune de anumite bunuri, realizându-se astfel premisele unei
protecţii anticipate a creanţei de participare a fiecăruia dintre soţi.
În primul rând, potrivit § 1365 (1), unul dintre soţi nu poate încheia un act de dispoziţie asupra
întregului său patrimoniu decât cu consimţământul celuilalt soţ 979, iar dacă a încheiat un asemenea
act nu-şi va putea îndeplini obligaţia decât dacă soţul său îl ratifică. Jurisprudenţa germană a statuat
în sensul că § 1365 nu se aplică decât dacă terţul contractant a ştiut că actul se referă la întregul sau
aproape întregul patrimoniu al soţului ori, cel puţin, avea elemente suficiente la dispoziţie care i-ar
975
În Expunerea de motive a proiectului care avea să devină Legea din 18 iunie 1957, se arăta că distincţia între mai multe
mase de bunuri este o sursă de dificultăţi, instituirea unei asemenea soluţii reclamând reguli complexe cu privire la compoziţia celor
două mase, modalitatea de suportare a diferitelor sarcini şi obligaţii etc. V., în acest sens, I. Zajtay, Quelques projets de réforme du
régime matrimonial légal en France, Belgique et Allemagne, în RID comp. nr. 3/1955, p. 579.
976
Traducerea în engleză a BGB-ului, poate fi consultată la adresa:
http://www.gesetze-im-internet.de/englisch_bgb/index.html.
977
Pentru o tratare detaliată a regulilor şi a mecanismelor participării la achiziţii în sistemul de drept german, v.: D. Martiny,
N. Dethloff, „Germany - Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations between spouses”, nr. 57-90; H. Dölle,
L’évolution récente du régime matrimonial légal dans les législations contemporaines, Allemagne, în RID comp. nr. 3/1965, pp. 607-
614, iar pentru unele repere minimale, v.: F. Sturm, La Zugewinngemeinschaft et les régimes conventionnels du droit allemand, în
A. Bonomi, M. Steiner (coord.), op. cit., p. 80 şi urm.; P. Gottwald, D. Schwab, E. Büttner, Family & Succession Law in Germany,
Ed. C.H. Beck, München, 2001, pp. 111-116; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 76-79; UINL, CD, cap. I,
Allemagne, pp. 598-600; Raportul german care a stat la baza Studiului comparativ, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm.
978
În acest sens, v. şi F. Sturm, loc. cit., p. 81; UINL, CD, cap. I, Allemagne, p. 598.
979
De precizat însă că această dispoziţie nu are caracter de ordine publică, astfel că este permisă introducerea în contractul de
căsătorie a unor clauze contrarii; spre exemplu, soţii care şi-au investit patrimoniul într-o întreprindere comercială sau industrială
recurg frecvent la asemenea stipulaţii, pentru a se evita astfel limita exorbitantă impusă de lege. V., în acest sens, C.M. Crăciunescu,
Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 76. Pentru propunerea de suprimare a acestei limite legale, v. D. Notarverein, în Germany –
Report CEFL, nr. 72, nota 76.

223
fi permis să constate acest lucru 980. De precizat că, recurgând la o interpretare extensivă, având ca
fundament ratio legis, instanţele au considerat că § 1365 (1) îşi găseşte incidenţa şi în caz de
înstrăinare a unor bunuri privite ut singuli, dacă acestea, prin substanţă şi valoare, constituie practic
totalitatea patrimoniului soţului dispunător (este cazul frecvent al proprietăţilor imobiliare, în
primul rând al locuinţei conjugale care în dreptul german nu beneficiază de un regim special de
protecţie)981.
§ 1365 (2) dă posibilitatea instanţei să cenzureze refuzul abuziv al celuilalt soţ de a-şi exprima
consimţământul. Astfel, textul prevede că în situaţiile în care încheierea actului de dispoziţie este
justificată de necesitatea unei administrări rezonabile a patrimoniului şi de caracterul urgent al
măsurii, judecătorul poate substitui consimţământul celuilalt soţ, dacă acesta refuză să-l exprime,
fără a putea să invoce un motiv adecvat ori este în imposibilitatea de a-şi da consimţământul din
cauza unei boli sau absenţei982.
Sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii acestei limite legale este nulitatea actului 983,
consimţământul celuilalt soţ având, aşadar, valoarea unei condiţii de validitate; dacă actul este
ulterior ratificat de soţul al cărui consimţământ a lipsit la încheiere, acesta va deveni valabil în mod
retroactiv, de la data încheierii sale. Pentru protecţia terţilor contractanţi, § 1366 prevede condiţiile
în care terţul de bună-credinţă984 poate revoca respectivul act înainte ca acesta să fie ratificat ori îl
poate soma pe celălalt soţ să-şi exprime consimţământul, iar în cazul în care acesta nu dă un răspuns
în două săptămâni de la primire somaţiei, se va considera că refuză.
În al doilea rând, prin § 1369 se instituie o limită a dreptului unuia dintre soţi de a dispune
singur asupra obiectelor din domiciliul conjugal (obiecte casnice) care îi aparţin sau de a promite
înstrăinarea acestora fără consimţământul celuilalt soţ 985. Şi în această situaţie, potrivit § 1369 (2), la
solicitarea soţului interesat, judecătorul poate suplini lipsa consimţământului celuilalt soţ în caz de
refuz abuziv sau de imposibilitate obiectivă de exprimare.
După cum s-a arătat în doctrina germană, aceste dispoziţii legale prin care se limitează dreptul
980
În acest sens, v. P. Gottwald, D. Schwab, E. Büttner, Family & Succession Law in Germany, Ed. C.H. Beck, München,
2001, p. 111; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 76 şi doctrina la care se face referire.
981
V., în acest sens: Germany – Report CEFL, nr. 72 şi jurisprudenţa la care se face referire; UINL, CD, cap. I, Allemagne, p.
599. Pentru concepţiile restrictive şi extensive exprimate în literatura de specialitate cu privire la interpretarea § 1365 BGB, v. J.-M.
Hauptmann, Le régime juridique des biens destinés à l’usage commun des époux, Allemagne, în RID comp. nr. 4/1990, p. 1122.
982
Imposibilitatea vizată de textul în discuţie poate fi, aşadar, de ordin fizic (ipoteza în care voinţa celuilalt soţ nu se poate
forma în mod valabil, spre exemplu, alienaţie, debilitate mintală, comă etc.) sau de natură socială (caz în care voinţa celuilalt soţ nu
poate fi cunoscută).
983
Spre deosebire de soluţia germană, reamintim că în sistemul de drept francez donaţiile sau înstrăinările frauduloase
încheiate de un singur soţ nu sunt nule, sancţiunea fiind aceea a reunirii fictive la patrimoniul final a valorii acestor bunuri (v. supra,
Secţiunea I, § 1, pct. 1.2.)
984
Textul nu prevede expres condiţia bunei-credinţe, însă condiţiile pe care le impune pot fi circumscrise, în opinia noastră,
acestui concept. Astfel, nu oricare terţ contractant se poate prevala de această normă juridică, (revocând actul sau, după caz,
somându-l pe celălalt soţ să-şi exprime consimţământul), ci numai acela care nu a ştiut că persoana cu care contractează este
căsătorită ori, deşi a avut cunoştinţă de această împrejurare, a fost indus în eroare prin manoperele dolosive ale soţului contractant
care a afirmat în mod fals că celălalt soţ a consimţit la încheierea actului.
985
Pentru analiza acestei limite legale, v. şi J.-M. Hauptmann, Le régime juridique des biens destinés à l’usage commun des
époux, Allemagne, în RID comp. nr. 4/1990, p. 1123.

224
unuia dintre soţi de a dispune de anumite bunuri se aplică şi în ipoteza în care soţii trăiesc
separaţi986.

1.3. Dizolvarea şi lichidarea regimului. A. Cazurile de dizolvare. În ce priveşte cazurile de

dizolvare a regimului participării la achiziţii, acestea pot fi comune (aplicabile şi în cazul celorlalte
regimuri matrimoniale), respectiv decesul unuia dintre soţi, divorţul, nulitatea căsătoriei sau
schimbarea regimului matrimonial, la care se adaugă un caz special, lichidarea anticipată, ce poate
fi dispusă de instanţa judecătorească în ipotezele trasate (destul de generos, în opinia noastră) de §§
1385-1386 BGB987.
B. Lichidarea participării la achiziţii în cazul decesului. O atenţie deosebită se impune a fi
acordată soluţiilor legislative germane în materia lichidării participării la achiziţii, consecutivă
dizolvării regimului prin moartea unuia dintre soţi. Dacă soţul supravieţuitor vine să culeagă
moştenirea soţului decedat în calitate de succesor legal ori legatar, partajul achiziţiilor se face după
regulile dreptului succesoral, partea succesorală sau, după caz, legatul soţului supravieţuitor fiind
majorate în mod global cu ¼ din succesiune, conform § 1371 (1), indiferent dacă în timpul
căsătoriei soţul defunct a realizat sau nu beneficii (plus-valoare).
Această dispoziţie a făcut obiectul unor critici în literatura de specialitate, punctul vulnerabil
invocat fiind acela că respectiva soluţie este de natură să dezavantajeze copiii soţului predecedat,
(din afara căsătoriei, născuţi dintr-o căsătorie anterioară sau adoptaţi), aceştia putând pierde nu doar
creanţa de participare, ci şi o parte din patrimoniul pe care părintele lor l-a avut înaintea ultimei
căsătorii988. Pentru a redresa, într-o anumită măsură, balanţa patrimonială, § 1371 (4) instituie în
sarcina soţului supravieţuitor obligaţia de a asigura descendenţilor soţului predecedat, care nu îi
sunt şi lui descendenţi, mijloacele necesare pentru obţinerea unei educaţii corespunzătoare, în cazul
în care aceştia sunt în nevoie. Responsabilitatea soţului supravieţuitor operează numai în limita
sfertului de succesiune suplimentar care îi este atribuit de lege989.
Dacă soţul supravieţuitor nu se poate prevala de calitatea de legatar ori de moştenitor legal
(fiind exheredat) sau dacă a renunţat la succesiune, partajarea eventualelor achiziţii realizate de soţi
în timpul căsătoriei este guvernată de regulile regimului legal al participării la achiziţii, prevăzute
de § 1373 şi urm., soţul supravieţuitor beneficiind în plus şi de rezerva sa succesorală care i se

986
V., în acest sens, C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 77 şi doctrina la care se face referire.
987
Pentru punctarea cazurilor de dizolvare a regimului participării la achiziţii, v. şi Germany – Report CEFL, nr. 78.
988
În sistemul de drept german, potrivit regulilor aplicabile în caz de succesiune legală, cota soţului supravieţuitor care vine în
concurs cu descendenţii soţului decedat este de ¼ - § 1931 (1) BGB. În condiţiile în care, conform § 1371 (1), partea succesorală a
soţului supravieţuitor se măreşte cu ¼ din succesiune, în total acesta va obţine ½ din bunurile defunctului său soţ, independent de
variaţia patrimoniului acestuia în timpul căsătoriei (spre exemplu, chiar şi în cazul în care patrimoniul defunctului nu a înregistrat
niciun spor de valoare în timpul căsătoriei).
989
A se vedea C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 77-78 şi doctrina la care se face referire.

225
cuvine ex lege990.
C. Determinarea creanţei de participare în celelalte ipoteze. În celelalte cazuri de dizolvare a
regimului matrimonial, lichidarea participării la achiziţii implică o compensare matematică a
achiziţiilor nete ale fiecăruia dintre soţi, ca şi în celelalte sisteme de drept creanţa de participare
reprezentând ½ din valoarea obţinută prin deducerea patrimoniului originar net din patrimoniul său
final net991.
Potrivit § 1374 (1) BGB, patrimonial iniţial este format din bunurile existente la momentul
începerii funcţionării regimului (care nu coincide în mod necesar cu data încheierii căsătoriei) din
care se scad datoriile de care este ţinut soţul respectiv. În condiţiile § 1374 (2), în compoziţia
patrimoniului iniţial intră şi bunurile dobândite ulterior prin succesiune sau donaţie, caracterul
personal al dobândirii şi legătura cu persoana soţului gratificat impunând excluderea acestor bunuri
din patrimoniul final al soţului respectiv, cu consecinţa imediată că acestea nu vor trebui partajate în
valoare cu celălalt soţ992. O precizare extrem de importantă se impune a fi făcută în acest context.
Nici patrimoniile iniţiale şi nici cele finale nu pot avea valori negative: în ipoteza în care pasivul
patrimonial ar fi mai mare decât activul, patrimoniul respectiv se consideră nul 993.
Patrimoniul final este alcătuit din bunurile aparţinând fiecăruia dintre soţi la dizolvarea
regimului matrimonial, din care se deduc datoriile. Potrivit § 1375 (2), în compoziţia patrimoniului
final intră şi valoarea donaţiilor făcute de unul dintre soţi, fără a fi justificate de o obligaţie morală,
valoarea bunurilor risipite, precum şi a actelor încheiate în scopul de a-l prejudicia pe celălalt soţ 994.
De semnalat că aceste valori nu vor fi totuşi cuprinse în patrimoniul final în ipoteza în care actele
respective au fost încheiate cu cel puţin 10 ani înainte de terminarea regimului sau dacă celălalt soţ
şi-a exprimat acordul pentru efectuarea lor, asumându-şi astfel efectul păgubitor – § 1375 (3).
Odată stabilită compoziţia patrimoniului iniţial, respectiv a celui final, urmează operaţiunea de
evaluare a bunurilor componente, care, după cum vom vedea, se face după alte reguli decât cele din
dreptul francez. Astfel, în cazul bunurilor existente la data începerii funcţionării regimului se reţine
valoarea lor de la acest moment 995, iar pentru bunurile adăugate ulterior patrimoniului originar în
condiţiile § 1374 (2), valoarea la data dobândirii. Totuşi, printr-o hotărâre novatoare din 13
noiembrie 1973, Curtea federală a stabilit o regulă de generală aplicabilitate: pentru a nu fi luate în
calcul simple câştiguri aparente şi pentru a se ţine seama de scăderea puterii de cumpărare, valoarea
990
V. şi UINL, CD, cap. I, Allemagne, pp. 599-600.
991
Calculele matematice pe care aceste operaţiuni le implică nu trebuie să înspăimânte, familiarizarea fiind deja făcută la
momentul prezentării regulilor franceze în materie.
992
În sensul că distincţia între două mase de bunuri este inerentă, într-o formă implicită, definiţiei patrimoniului iniţial, v. I.
Zajtay, Quelques projets de réforme du régime matrimonial légal en France, Belgique et Allemagne, în RID comp. nr. 3/1955, p.
580.
993
V., în acest sens, şi Raportul german – Studiul comparativ, p. 14 – pct. 1.6.1.2.
994
Spre exemplu, înstrăinările frauduloase, făcute cu intenţia de a diminua cuantumul creanţei compensatorii a celuilalt soţ.
995
Ne reamintim că potrivit art. 1571 C. civ. fr. bunurile originare sunt estimate în funcţie de starea lor la data încheierii
căsătoriei sau a dobândirii şi de valoarea de la momentul lichidării regimului.

226
patrimoniului iniţial trebuie convertită la valoarea sa actuală, ce poate fi determinată pe baza
indicelui preţului de consum, stabilit oficial de autoritatea federală cu atribuţii în domeniul
statisticii996.
Pentru bunurile aflate în patrimoniul final se ia în considerare valoarea acestora din momentul
dizolvării regimului (în cazul divorţului, de la data introducerii cererii de divorţ), iar pentru bunurile
care se adaugă patrimoniului final conform § 1375 (2), valoarea pe care o aveau la momentul ieşirii
lor din patrimoniu.
După cum am anticipat deja, creanţa de participare constă în ½ din valoarea care se obţine prin
deducerea patrimoniului originar net din patrimoniul său final net. În plus, conform § 1380 BGB,
din creanţa de participare trebuie deduse donaţiile pe care soţul titular al acestei creanţe le-a obţinut
de la celălalt soţ cu menţiunea că ele sunt deductibile din respectiva creanţă. În caz de îndoială, se
prezumă deductibile donaţiile ce depăşesc valoarea unor daruri ocazionale, apreciate bineînţeles în
funcţie de nivelul de trai al soţilor.
Potrivit § 1378 (3) teza I, creanţa de participare ia naştere în momentul dizolvării regimului
matrimonial, devenind, încă de la această dată, cesibilă şi transmisibilă ereditar. Aspectele
privitoare la prescripţie sunt reglementate de § 1378 (4). Astfel, potrivit acestui text, acţiunea având
ca obiect lichidarea creanţei de participare se prescrie în 3 ani, termenul începând să curgă de la un
moment subiectiv – data la care creditorul ia cunoştinţă de dizolvarea regimului; în toate situaţiile
însă, independent de motivele care ar putea fi invocate, acţiunea se prescrie cel mai târziu în 30 de
ani de la data dizolvării regimului.
D. Plata creanţei de participare. Regula este plata creanţei în bani, în cazuri justificate
judecătorul putând dispune însă şi plata în natură. Interesul creditorului de a obţine anumite bunuri,
cu titlu de dare în plată, poate consta în ataşamentul deosebit al acestuia faţă de bunurile respective
sau în prejudiciile pe care le-ar suporta în cazul unei proceduri îndelungate de executare, ţinând
seama de situaţia debitorului.

§ 2. Dreptul elveţian
2.1. Aspecte introductive. În cadrul substanţialei reforme în materia regimurilor matrimoniale
care a avut loc în anul 1984, regimul legal al uniunii bunurilor, (considerat ca fiind o separaţie de
bunuri însoţită de tutela soţului)997 avea să fie înlocuit începând cu 1 ianuarie 1988 – data intrării în
vigoare a noilor reglementări în domeniu – cu regimul participării la achiziţii
996
V., în acest sens, F. Sturm, loc. cit., p. 82.
997
Pentru o succintă prezentare a fostului regim legal al uniunii de bunuri, (caracterizat de rolul preponderent al soţului),
precum şi a principiilor care au stat la baza reformei din anul 1984, v. P.-H. Steiner, Évolution des structures juridiques de la famile
en Suisse, în Mariage et famille en question (l’évolution contemporaine en Suisse, en Autriche, en Belgique, aux Pays-Bas et dans la
région Scandinave), de R. Nerson, H.-A. Schwarz-Liebermann von Wahlendorf (coord.), Éditions du Centre National de la
Recherche Scientifique, 1980, pp. 28-32.

227
(Errungenschaftsbeteiligung), actualul regim ordinar998 în dreptul elveţian.
În literatura de specialitate s-a arătat că preferinţa legislatorului elveţian pentru regimul
participării la achiziţii a fost determinată în primul rând de vocaţia acestui regim de a combina
avantajele comunităţii şi cele ale separaţiei de bunuri. Regimurile „tradiţionale” au fost astfel
îndepărtate, apreciindu-se că separaţia de bunuri ignoră într-o anumită măsură comunitatea de
interese a soţilor, în vreme ce în cazul comunităţii de achiziţii este dificil de reglementat, într-o
manieră adecvată, administrarea bunurilor comune.”999
În sistemul de drept elveţian fizionomia regimului matrimonial al participării la achiziţii capătă
puternice accente de originalitate1000, putând fi decelate unele diferenţe semnificative faţă de
reglementarea franceză şi germană în materie, cea mai importantă dintre ele, care atrage şi o serie
de consecinţe inerente, fiind divizarea patrimoniului fiecăruia dintre soţi în două mase distincte de
bunuri. Evident, nu lipsesc nici punctele de convergenţă cu celelalte legislaţii naţionale: în timpul
funcţionării sale, participarea la achiziţii din sistemul elveţian se comportă, în linii generale, aidoma
unei separaţii de bunuri, iar la momentul dizolvării regimului fiecare dintre soţi este chemat să
participe, în valoare, la îmbogăţirea realizată de celălalt.

2.2. Compoziţia patrimoniului fiecăruia dintre soţi. Regimul matrimonial al participării la

achiziţii presupune existenţa în cadrul patrimoniului fiecăruia dintre soţi a două mase de bunuri
distincte: o masă de bunuri proprii şi o masă de achiziţii (care vor fi luate în considerare la
calcularea creanţei de participare).
Bunurile proprii au fost definite în literatura de specialitate ca fiind bunuri ce constituie pentru
fiecare dintre soţi o masă specială de bunuri a cărei substanţă nu are a fi împărţită cu celălalt soţ 1001.
Art. 198 ZGB enumeră, de o manieră exhaustivă, bunurile considerate proprii prin efectul
legii1002:
- bunurile afectate exclusiv folosinţei personale a unuia dintre soţi, fără a se distinge după cum
acestea au fost dobândite înainte sau în timpul căsătoriei;

998
O precizare de ordin terminologic se impune: „regimul ordinar” din sistemul de drept elveţian este echivalentul regimului
legal din celelalte reglementări naţionale, semnificaţia fiind aceeaşi: regimul se aplică ope legis, prin efectul încheierii căsătoriei,
tuturor cuplurilor care nu au optat, pe cale convenţională, pentru un regim matrimonial alternativ.
999
V., în acest sens, P. Piotet, Le régime matrimonial suisse de la participation aux acquêts, Ed. Stampfli, Berna, 1986 –
apud A. Colomer, Recenzie, în RID comp. nr. 1/1987, p. 306.
1000
Pentru dezvoltări cu privire la caracteristicile esenţiale ale participării la achiziţii în sistemul de drept elveţian, v.: S.
Sandoz, Les régimes matrimoniaux en droit suisse – Système actuel et perspectives de réforme, în Les régimes matrimoniaux en droit
comparé et en droit international privé de A. Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006, p. 16 şi urm.; UINL, CD, cap.
XIX, Suisse, pp. 2425-2427; I. Schwenzer, A.-F. Bock, Switzerland – Report concerning the CEFL Questionnaire on property
relations between spouses, nr. 57 şi urm., august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net.
1001
V., în acest sens, M. Stettler, F. Waelti, Droit civil IV. Le régime matrimonial, ed. a 2-a, Ed. Universitaires Fribourg,
Suisse, 1997, p. 103, apud C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 80. Pentru aceeaşi perspectivă asupra bunurilor
proprii, v. şi UINL, CD, cap. XIX, Suisse, p. 2426.
1002
Pentru analiza enumerării din cuprinsul art. 198 ZGB, v. şi C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 80;
Switzerland – Report CEFL, nr. 59.

228
 - bunurile pe care soţul le-a avut la începutul funcţionării regimului sau pe care le-a dobândit
ulterior prin acte cu titlu gratuit;
- creanţele în repararea unui prejudiciu moral;
- bunurile dobândite prin înlocuirea unor bunuri proprii (acele ipoteze în care funcţionează
subrogaţia reală cu titlu universal, instituţie desemnată în sistemul de drept elveţian prin termenul
„remploi”1003).
Singurele „extensii” pe cale convenţională a categoriei de bunuri proprii sunt cele prevăzute, cu
caracter limitativ, în ipoteza normativă a art. 199 ZGB, respectiv bunurile dobândite în timpul
căsătoriei afectate exercitării profesiei sau exploatării unei întreprinderi, precum şi veniturile
bunurilor proprii.
Potrivit art. 197 alin. (1) ZGB, sunt considerate achiziţii bunurile dobândite de unul dintre soţi
cu titlu oneros în timpul funcţionării regimului, prin dispoziţiile art. 200 alin. (3) instituindu-se o
prezumţie în favoarea achiziţiilor. 1004 Prin urmare, dacă in concreto nu se poate face dovada
apartenenţei unui anumit bun la categoria bunurilor proprii, bunul respectiv va fi considerat
achiziţie. S-a apreciat în literatura de specialitate că această prezumţie constituie o consecinţă logică
a raportului care există între masa bunurilor proprii şi masa achiziţiilor, justificată de comunitatea
de interese a soţilor1005. Doar cu caracter orientativ, art. 197 alin. (2) enumeră o serie de bunuri care
sunt considerate achiziţii:
- produsul muncii (în primul rând, ansamblul câştigurilor realizate de unul dintre soţi ca urmare
a exercitării unei activităţi fizice sau intelectuale lucrative);
- sumele vărsate de instituţiile de asigurare profesională în favoarea personalului salariat sau de
societăţile de asigurare;
- daunele-interese primite ca urmare a unei incapacităţi de muncă;
- fructele bunurilor proprii;
- bunurile dobândite prin înlocuirea altor achiziţii1006.
În privinţa pasivului patrimonial, regulile configurate de regimul participării la achiziţii sunt
similare celor care se aplică în cazul separaţiei de bunuri. Astfel, potrivit art. 202 ZGB, fiecare
dintre soţi răspunde cu toate bunurile sale pentru datoriile asumate. În afara reprezentării uniunii
1003
Pentru succinte explicaţii ale noţiunii de „remploi”, v. S. Sandoz, loc. cit., p. 18.
1004
Potrivit acestui text, orice bun al unuia dintre soţi este prezumat achiziţie, dacă nu se face dovada contrară.
1005
V., în acest sens, C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 81 şi doctrina la care se face referire.
1006
Credem că este interesant de trasat o paralelă între această diviziune a bunurilor soţilor din regimul ordinar elveţian (masa
bunurilor proprii şi masa achiziţiilor) şi delimitarea, în regimurile de tip comunitar, a două mase de bunuri în cadrul patrimoniului
fiecăruia dintre soţi, (respectiv bunurile proprii şi cele comune), criteriile în funcţie de care se stabileşte apartenenţa la o anumită
masă de bunuri fiind, în linii generale, destul de asemănătoare. Un alt element de convergenţă care poate fi subliniat este dat de
instituirea prezumţiei în favoarea achiziţiilor, în dreptul elveţian, respectiv prezumţia de comunitate în cazul regimurilor de tip
comunitar. Pentru a nu induce însă o imagine falsă, trebuie învederată diferenţa notabilă care există între cele două reglementări: în
vreme ce asupra bunurilor care compun masa achiziţiilor soţul titular al respectivului patrimoniu exercită un drept de proprietate
exclusivă, asupra comunităţii de bunuri (în cazul regimurilor de tip comunitar) soţii exercită împreună un drept de proprietate
devălmaşă.

229
conjugale1007, unul dintre soţi nu poate angaja responsabilitatea celuilalt decât în temeiul regulilor
generale ale reprezentării.
Datoriile pe care soţii le au între ei sunt supuse regulilor din dreptul comun al obligaţiilor,
potrivit art. 203 alin. (1) ZGB regimul participării la achiziţii neavând niciun efect asupra
exigibilităţii acestor datorii. Totuşi, în condiţiile art. 203 alin. (2), soţului debitor i se poate acorda
un termen de plată a unei datorii exigibile, dacă plata imediată l-ar expune pe acest soţ unor
dificultăţi grave de natură să pună în pericol însăşi uniunea conjugală.
Reguli speciale sunt edictate şi cu privire la repartizarea datoriilor între cele două mase de
bunuri ale aceluiaşi soţ, criteriul prevăzut fiind acela al conexităţii. Potrivit art. 209 alin. (2), o
datorie grevează masa de bunuri cu care ea se află în raport de conexitate sau, în caz de dubiu, masa
achiziţiilor1008.

2.3. Funcţionarea regimului. Având în vedere că în timpul funcţionării participării la achiziţii

predomină, în linii generale, regulile aplicabile separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi
administrează, foloseşte şi dispune în mod exclusiv, în limitele prevăzute de lege, de toate bunurile
al căror proprietar este1009, indiferent de apartenenţa lor la masa bunurilor proprii sau la masa
achiziţiilor – art. 201 alin. (1) ZGB
În scopul protejării intereselor uniunii conjugale şi ale familiei în general, au fost instituite o
serie de limitări ale dreptului unuia dintre soţi de a dispune discreţionar de bunurile proprietate
exclusivă, aceste restricţii decurgând fie din regulile regimului primar imperativ (fiind, aşadar, de
generală aplicabilitate), fie din regulile proprii ale regimului matrimonial al participării la
achiziţii1010.
Astfel, o măsură de protecţie care acţionează după dizolvarea regimului participării la achiziţii,
dar cu incidenţă şi asupra gestiunii bunurilor, constă în sancţionarea actelor prin care unul dintre
soţi a dispus asupra bunurilor incluse în masa achiziţiilor sale, fie cu titlu gratuit între vii, fără
consimţământul celuilalt soţ, în intervalul de cinci ani anterior dizolvării regimului, (cu excepţia
cadourilor obişnuite), fie în mod fraudulos, cu intenţia de a diminua creanţa de participare a celuilalt

1007
Dacă unul dintre soţi contractează o datorie acţionând ca reprezentant al uniunii conjugale, răspunderea soţilor va fi
solidară (solidaritate legală), atâta timp cât soţul respectiv nu-şi depăşeşte puterile într-un mod uşor de recunoscut de către terţ – art.
166 alin. (3) ZGB Pentru dezvoltări, v. şi Switzerland – Report CEFL, nr. 67.
1008
Pentru enumerarea unora din criteriile de conexitate cunoscute în doctrina elveţiană, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri
matrimoniale… op. cit., p. 84.
1009
În ipoteza în care un bun este coproprietatea soţilor, potrivit art. 201 alin. (2) ZGB, în lipsa unei stipulaţii contrare,
niciunul dintre ei nu poate dispune singur de partea sa fără consimţământul celuilalt. De precizat că prin dispoziţiile art. 200 alin. (2)
s-a instituit o prezumţie de coproprietate, ceea ce implică faptul că dacă niciunul dintre soţi nu poate proba că este proprietar exclusiv
al unui anumit bun, în baza acestei prezumţii bunul respectiv se consideră a fi coproprietatea ambilor soţi. Pentru situaţia soţilor
coproprietari, căsătoriţi sub imperiul regimului participării la achiziţii, v. şi B. Schnyder, Le régime juridique des biens destinés à
l’usage commun des époux, Suisse, în RID comp. nr. 4/1990, pp. 1316-1317.
1010
Pentru o trecere în revistă a limitelor generale, respectiv speciale, v. şi C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op.
cit., p. 83.

230
soţ. Conform art. 208 ZGB, bunurile vizate de acest text vor fi reunite fictiv, (în valoare), la masa
achiziţiilor, sancţiunea având ca efect creşterea masei achiziţiilor aparţinând soţului dispunător şi
determinarea dreptului de participare al celuilalt soţ ca şi când aceste bunuri nu au fost niciodată
înstrăinate.
A doua sancţiune, prevăzută de art. 220 alin. (1) ZGB, constă în posibilitatea soţului titular al
creanţei de participare sau a moştenitorilor săi de a se îndrepta şi împotriva terţilor care au
beneficiat de înstrăinările supuse reunirii în valoare, în condiţiile art. 208, dacă bunurile ce
aparţineau soţului debitor ori succesiunii sale la momentul lichidării regimului nu sunt suficiente
pentru acoperirea creanţei de participare.

2.4. Dizolvarea şi lichidarea participării la achiziţii. Cauzele de dizolvare a regimului

participării la achiziţii sunt prevăzute de art. 204 ZGB, textul marcând, pentru fiecare cauză în
parte, şi data de la care regimul se consideră dizolvat. Astfel, dizolvarea regimului se produce în
ziua decesului unuia dintre soţi sau la data întocmirii contractului prin care se adoptă un alt regim
matrimonial, [alin. (1)], în vreme ce, în caz de divorţ, separaţie de corp, anulare a căsătoriei sau
separaţie judiciară de bunuri, regimul se consideră dizolvat cu caracter retroactiv, de la data
formulării cererii [alin. (2)].
Pentru calcularea eventualei creanţe de participare, în prealabil trebuie determinat patrimoniul
fiecăruia dintre soţi, iar în cadrul acestuia disociate cele două mase de bunuri care îl formează (masa
bunurilor proprii şi masa achiziţiilor), potrivit art. 207 alin. (1) ZGB Natura bunurilor este apreciată
conform situaţiei lor la data dizolvării regimului, doar evaluarea făcându-se la valoarea din
momentul lichidării1011. Masa achiziţiilor este aşadar cea existentă la data dizolvării regimului
matrimonial, ulterior acestui moment variaţii putând apărea numai cu privire la valoarea bunurilor,
iar nu şi în privinţa compoziţiei patrimoniului1012.
La acest activ patrimonial din cadrul masei de achiziţii, „îngheţat” la momentul dizolvării
regimului, se adaugă valoarea liberalităţilor şi a înstrăinărilor efectuate în condiţiile art. 208 1013,
precum şi eventualele recompense datorate între masa achiziţiilor şi masa bunurilor proprii,
calculate potrivit art. 209. Aceste recompense sunt legate fie de plata unor datorii de către o masă de
bunuri care nu avea sarcina acestor plăţi [recompense fixe – art. 209 alin. (1) 1014], fie de contribuţia
unei mase la achiziţionarea, îmbunătăţirea sau conservarea unui bun aparţinând celeilalte mase

1011
Se are în vedere valoarea de piaţă a acestor bunuri („valeur vénale”), conform art. 211 ZGB. Pentru diferite criterii de
evaluare a anumitor bunuri, v. Switzerland – Report CEFL, nr. 81 şi jurisprudenţa la care se face referire.
1012
În acest sens, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 86.
1013
V. supra, pct. 2.3. Potrivit art. 214 alin. (2) ZGB, bunurile care fac obiectul reunirii în valoare în condiţiile art. 208 sunt
estimate la valoarea pe care o aveau la data înstrăinării.
1014
Spre exemplu, plata de către masa de achiziţii a datoriilor care grevează o succesiune, în condiţiile în care, potrivit art.
198 pct. 2 ZGB, bunurile dobândite prin succesiune alimentează masa bunurilor proprii ale soţului beneficiar.

231
[recompense variabile – art. 209 alin. (2)]1015.
Pentru determinarea beneficiului fiecăruia dintre soţi, din masa totală a achiziţiilor,
(„îmbogăţită” cu eventuale reuniri şi recompense), se deduce pasivul care grevează aceste achiziţii.
Potrivit art. 210 alin. (2) nu se ţine seama de un eventual sold negativ, participarea celuilalt soţ fiind
doar la beneficii, iar nu şi la pierderi1016.
Fiecare soţ ori, după caz, succesiunea sa are dreptul la ½ din beneficiile realizate de celălalt,
operând o compensare a creanţelor reciproce între soţi – art. 215 ZGB Conform art. 216 alin. (1),
prin contractul de căsătorie soţii pot stipula o altă modalitate de participare la beneficii 1017, cu
condiţia ca aceste derogări convenţionale să nu fie de natură să aducă atingere rezervei copiilor care
nu sunt comuni ori descendenţilor acestora – alin. (2) al aceluiaşi articol.
Plata creanţei de participare este guvernată, în principiu, de dispoziţiile generale în materie de
obligaţii, codul civil prevăzând totuşi unele reguli particulare. Astfel, potrivit art. 218, dacă plata
imediată a creanţei de participare ar expune soţul debitor unor dificultăţi grave, acesta poate solicita
acordarea unor termene de plată, în lipsă de stipulaţie contrară datorând dobânzi şi putând fi obligat
să constituie garanţii, în funcţie de circumstanţe. De asemenea, reguli speciale sunt prevăzute şi cu
privire la atribuirea locuinţei conjugale în ipoteza în care cauza dizolvării regimului este decesul
unuia dintre soţi – art. 2191018.

§ 3. Dreptul grec
Legea nr. 1329/1983 a marcat o evoluţie profundă a regimurilor matrimoniale în Grecia,
instituind egalitatea între soţi (isonomia) şi abolind ireversibil vechea reglementare privind
constituirea dotei, considerată incompatibilă cu principiul constituţional al egalităţii dintre bărbat şi
femeie1019. Regimul legal în Grecia este regimul separaţiei de bunuri combinat cu o creanţă la
participarea de achiziţii, reglementat de art. 1397-1402 C. civ. grec, în noua configurare dată de
Legea nr. 1329/19831020.
În principiu, căsătoria nu aduce nicio modificare în ceea ce priveşte autonomia patrimonială a
soţilor (art. 1397). Încorporarea mecanismului participării la achiziţii în regimul separaţiei de bunuri
1015
Pentru dezvoltări asupra noţiunilor de „recompense fixe” şi „recompense variabile”, inclusiv unele exemple concrete, v.
S. Sandoz, loc. cit., pp. 18-20.
1016
În sensul că în sistemul de drept elveţian nu există un partaj al pierderilor, v. şi UINL, CD, cap. XIX, Suisse, p. 2425.
1017
Spre exemplu, pot prevedea o altă fracţie (⅓), pot subordona participarea la beneficii unei condiţii suspensive sau
rezolutorii etc. V. şi Switzerland – Report CEFL, nr. 89.
1018
Pentru dezvoltări, v. S. Sandoz, loc. cit., pp. 23-24; B. Schnyder, Le régime juridique des biens destinés à l’usage
commun des époux, Suisse, în RID comp. nr. 4/1990, p. 1319.
1019
Pentru ample comentarii privind semnificaţia reformei din anul 1983 în planul relaţiilor patrimoniale dintre soţi, v. Th.
Margellos, Le régime juridique des biens destinés à l’usage commun des époux, Grèce, în RID comp. nr. 4/1990, p. 1233 şi urm.
1020
Pentru dezvoltări cu privire la fizionomia regimului matrimonial legal din dreptul grec, v. D. Andriotis, Les régimes
matrimoniaux en droit grec, în A. Bonomi, M. Steiner (coord.), op. cit., p. 206 şi urm.; Jean Déliyannis, Les grandes lignes de la
réforme du droit de la famille hellénique, în RID comp. nr. 3/1986, pp. 817-818; A. G. Koutsouradis, Greece – Report concerning
the CEFL Questionnaire on property relations between spouses, august 2008, nr. 57 şi urm., disponibil la adresa:
www.ceflonline.net.

232
a reprezentat principala inovaţie adusă prin reforma din anul 1983, de natură să asigure egalitatea
dintre soţi şi, mai ales, să permită femeii măritate care a renunţat la beneficiile unei cariere
profesionale în scopul educării copiilor şi îndeplinirii responsabilităţilor domestice, să aibă o
participaţie, sub forma unei creanţe, profitând de sporul de valoare înregistrat de patrimoniul
soţului. Pentru a se naşte un asemenea drept de creanţă trebuie însă îndeplinite anumite condiţii,
prevăzute de art. 1400 C. civ. grec1021:
- separaţia de corp care să fi durat mai mult de trei ani; încetarea sau anularea căsătoriei;
- patrimoniul soţului debitor să fi înregistrat o creştere a valorii în raport cu data celebrării
căsătoriei sau, după caz, în raport cu data adoptării acestui regim matrimonial (dacă părţile au optat
la încheierea căsătoriei pentru un regim comunitar convenţional, la care au renunţat ulterior în
favoarea regimului legal al separaţiei de bunuri);
- soţul creditor să fi avut în orice mod o contribuţie la sporul de valoare înregistrat de
patrimoniul celuilalt soţ.
Pentru a determina sporul de valoare al patrimoniului final în raport cu patrimoniul iniţial nu se
iau însă în calcul decât câştigurile decurgând dintr-o activitate lucrativă, fiind excluse bunurile
dobândite prin donaţie, legat sau moştenire legală, în considerarea caracterului personal al modului
de dobândire1022. În sfârşit, în ceea ce priveşte întinderea creanţei de participare la achiziţii, se
instituie o prezumţie legală relativă, în sensul că aceasta reprezintă o treime din sporul de valoare
înregistrat de patrimoniul soţului debitor1023.

§ 4. Dreptul québécois
Ca efect al reformei din 1 iulie 1970, în dreptul provinciei Québec a fost reglementat, cu
statutul de regim matrimonial legal, un regim mixt denumit „societatea de achiziţii”,1024 care
prezintă numeroase elemente specifice: constituie un fel de „comunitate amânată” care, în ceea ce
priveşte gestionarea bunurilor, împrumută caracteristicile regimurilor de tip separatist, iar în faza
lichidării se apropie de comunitatea de achiziţii. Cu deplin temei, s-a apreciat că deşi termenul

1021
De precizat că prevederile art. 1400 din Codul civil grec au caracterul unor reguli de ordine publică, de la care nu sunt
permise derogări. Spre exemplu, pe cale convenţională soţii nu ar putea institui un regim de separaţie în forma sa pură, prin
suprimarea dreptului de participare la achiziţii. V., în acest sens, T. Margellos, loc. cit., p. 1235.
1022
În sensul că această soluţie legislativă este inspirată de dispoziţiile § 1374 (2) BGB, sistemul de drept german
reprezentând unul din modelele care au fost avute în vedere cu ocazia reformei din anul 1983, v. D. Andriotis, loc. cit., p. 210, nota
16.
1023
Pentru o succintă prezentare a relaţiilor patrimoniale dintre soţi în dreptul grec, v. şi I. Moroianu Zlătescu, Modificări ale
dreptului grec al familiei, în RRD nr. 12/1986, p. 77.
1024
Regimul a fost reconfigurat prin noul Cod civil din anul 1991, intrat în vigoare în anul 1994. Pentru analiza societăţii de
achiziţii în formula iniţială, introdusă în anul 1970, v. E. Groffier, La société d'acquêts en droit québécois, în RID comp. nr. 4/1977,
pp. 747-761, iar pentru fizionomia actuală a acestui regim matrimonial, v.: C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp.
90-97; M. Steiner, Les régimes matrimoniaux au Canada - Entre common law et droit civil, în A. Bonomi, M. Steiner (coord.), op.
cit., pp. 276-277. Unele repere minimale vizând categoriile de bunuri care intră în structura patrimoniului fiecărui soţ căsătorit sub
regimul societăţii de achiziţii, gestiunea bunurilor soţilor, precum şi regulile aplicabile la momentul dizolvării regimului sunt postate
pe site-ul Ministerului Justiţiei al provinciei Québec: http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/accueil.asp.

233
utilizat este acela de „societate”, prin fizionomie şi efecte acest regim matrimonial reprezintă o
veritabilă participare la achiziţii1025. Fără îndoială, această soluţie mixtă are meritul de a realiza o
îmbinare a influenţei spiritului de common law şi a celui francez, ambele prezente în Canada. 1026
Regimul legal al societăţii de achiziţii este reglementat de art. 448-484 C. civ. Q.
Potrivit art. 449, achiziţiile fiecăruia dintre soţi cuprind toate bunurile care, prin lege, nu sunt
considerate bunuri proprii. În sfera achiziţiilor intră, în principal, veniturile din muncă realizate de
soţi în timpul căsătoriei, precum şi toate fructele şi veniturile bunurilor soţilor, indiferent că sunt
bunuri proprii sau achiziţii. Art. 459 instituie o prezumţie simplă, potrivit căreia orice bun dobândit
în timpul căsătoriei este prezumat ca fiind achiziţie, dacă nu se stabileşte că este bun propriu.
Sunt considerate bunuri proprii1027, în principal: bunurile dobândite înainte de căsătorie, cele
dobândite prin succesiune, donaţie sau în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal, bunurile
destinate exercitării profesiei, despăgubirile pentru prejudiciul moral sau corporal, precum şi
drepturile de proprietate intelectuală şi industrială, cu precizarea că enumerarea realizată de art.
450-458 în privinţa categoriei bunurilor proprii are caracter exhaustiv. Totuşi, în afara acestei
enumerări legale, potrivit art. 431 soţii sunt liberi să mărească sau să micşoreze, după cum
consideră necesar, masa de bunuri proprii a fiecăruia dintre ei.
În privinţa puterilor de gestiune asupra bunurilor proprii şi a achiziţiilor, conform art. 461,
fiecare soţ are dreptul de a folosi, de a administra şi de a dispune singur de aceste bunuri, fără
concursul celuilalt. O limitare este totuşi instituită cu privire la actele cu titlu gratuit între vii care au
ca obiect achiziţiile, acestea necesitând consimţământul ambilor soţi, potrivit art. 462 alin. (1), cu
excepţia bunurilor de o valoare mică şi a darurilor obişnuite. În ceea ce priveşte pasivul patrimonial,
fiecare soţ este ţinut să răspundă atât cu bunurile proprii, cât şi cu achiziţiile sale pentru datoriile
asumate înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei.
La încetarea regimului matrimonial, în temeiul art. 467 alin. (2) fiecare soţ are dreptul să
accepte partajul achiziţiilor dobândite de celălalt soţ sau să renunţe. În caz de partaj, se stabileşte
valoarea netă a masei achiziţiilor (prin deducerea din valoarea activului a valorii datoriilor), care se
împarte în cote egale între soţi.
O particularitate a acestui sistem de drept o constituie reglementarea aşa-numitului „patrimoniu
familial”, conceput ca o masă de bunuri afectate căsătoriei, alcătuită din: locuinţa familiei,
indiferent care dintre soţi este proprietarul acesteia; bunurile mobile care ornează locuinţa familiei

1025
În acest sens, v. UINL, CD, Partie générale, cap. IV, p. 405.
1026
V., în acest sens, C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 90. În sensul că noul Cod civil al provinciei
Québec (1991) „este dominat de principiile dreptului continental, fără a fi ignorate şi influenţele exercitate de sistemul anglo-
american”, v. M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil (I), în RRDP nr. 6/2007, p.
127.
1027
Pentru enumerarea detaliată a bunurilor proprii ale soţilor, distingându-se între bunurile proprii fără nicio obligaţie de
recompensă şi cele cu sarcina de recompensă, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 91-92.

234
şi servesc pentru nevoile gospodăriei; autovehiculele folosite pentru deplasările familiei; drepturile
de pensie acumulate în timpul căsătoriei1028.
Locuinţa familiei, precum şi bunurile mobile care o mobilează au un regim special din punctul
de vedere al actelor de dispoziţie, acestea neputând fi încheiate decât cu consimţământul expres al
ambilor soţi.
Atât compoziţia, cât şi efectele patrimoniului familial sunt stabilite abia la momentul disoluţiei
căsătoriei; cât timp căsătoria este în fiinţă, bunurile care vor compune patrimoniul familial sunt
calificate în funcţie de regimul matrimonial ales şi în funcţie această calificare se determină şi
puterile fiecăruia dintre soţi asupra respectivelor bunuri.
Împărţirea bunurilor care compun patrimoniul familial nu este permisă decât la disoluţia
căsătoriei (anulare, separaţie de corp, divorţ, moartea unuia dintre soţi). Partajul se face de regulă în
cote egale, cu excepţia cazului în care ar conduce la consecinţe vădit injuste. O precizare importantă
se impune a fi făcută: obiect al partajului nu îl constituie bunurile în materialitatea lor, ci doar
valoarea netă a acestui patrimoniu, obţinută după deducerea din valoarea brută a datoriilor asumate
pentru constituirea sau conservarea patrimoniului familial, de care va fi ţinut doar soţul care le-a
contractat. Potrivit art. 423 alin. (1), soţilor le este interzis să renunţe anticipat la partajul
patrimoniului familial.

Secţiunea a III-a
Absenţa din Noul Cod civil român a unor dispoziţii dedicate exclusiv şi în mod direct
regimului participării la achiziţii – opţiune legislativă inspirată?

3.1. Preliminarii. Din expunerea comparativă a fizionomiei regimului matrimonial al

participării la achiziţii în diferite sisteme de drept (pe care am încercat să o realizăm într-o manieră
cât mai simplificată, fără a sacrifica însă aspectele esenţiale, care dau substanţă regimului), se poate
fără îndoială extrage un numitor normativ comun, un fel de axă principală în jurul căreia se
articulează armonios o serie de trăsături specifice – elementul variabil şi original al fiecărei
reglementări în materie.
Departe de a fi regimul matrimonial perfect (de altfel nici nu s-ar putea vorbi de existenţa unui
tipar ideal şi abstract, care să îmbrace haina juridică a unui anumit regim, fie el de tip comunitar,
separatist sau mixt), participarea la achiziţii ar putea reprezenta soluţia matrimonială optimă pentru
unele situaţii particulare.
Indubitabil, acest regim matrimonial nu poate lăsa indiferent pe nimeni: în sistemele de drept

1028
Pentru dezvoltări, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 34-36.

235
care îl consacră, atât la nivelul practicii, cât şi în doctrină, participarea la achiziţii găseşte
deopotrivă partizani fervenţi şi denigratori necruţători.

3.2. Avantaje şi inconveniente ale regimului matrimonial al participării la achiziţii. Dacă

unii adversari înverşunaţi ai participării la achiziţii au mers până acolo încât au afirmat că acest
regim cumulează toate inconvenientele comunităţii şi ale separaţiei de bunuri, fără a manifesta în
schimb vreunul din avantajele acestor regimuri, dintr-o perspectivă diametral opusă, susţinătorii săi
au învederat că participarea la achiziţii are meritul de a concilia „în mod armonios comunitatea de
interese rezultată din căsătorie şi libertatea care trebuie lăsată soţilor, fără a da naştere
complicaţiilor ce decurg din regimul comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.” 1029 Într-o
formulare pe cât de sintetică, pe atât de sugestivă, aceeaşi idee avea să fie exprimată în următorii
termeni: participarea la achiziţii operează o dozare originală între independenţă şi asociaţia
soţilor1030.
În literatura de specialitate franceză, pornind de la fizionomia regimului conturată de
dispoziţiile Codului civil, s-a apreciat că participarea la achiziţii oferă patru avantaje: independenţă
în gestiune, securitate în privinţa creditorilor, participare reciprocă la achiziţii şi protecţie împotriva
„sărăcirii” voluntare1031.
Pragmatismul a impus totuşi şi recurgerea la o abordare realistă. Astfel, practicienii îndeosebi
au atras atenţia asupra înşelătoarei independenţe a soţilor pe care participarea la achiziţii o creează
în timpul funcţionării sale, date fiind regulile protectoare ale creanţei de participare pe care
majoritatea sistemelor de drept le consacră. Prin urmare, independenţa soţilor şi securitatea pe care
ea o conferă raporturilor cu terţii riscă să devină iluzorii, în condiţiile în care pentru anumite acte
juridice practica a impus o veritabilă cogestiune, adică tocmai acel mecanism pe care regimul
participării la achiziţii îşi propune să-l elimine1032.
O altă critică ce i s-a adus constant acestui regim a vizat caracterul complex al operaţiunilor pe
care le implică faza de lichidare, consecutivă dizolvării, determinarea cu exactitate a creanţei de
participare presupunând ca soţii să fi ţinut o contabilitate foarte strictă pe toată durata funcţionării
1029
M. Stettler, F. Waelti, Droit civil IV. Le régime matrimonial, ed. a 2-a, Ed. Universitaires Fribourg, Suisse, 1997, p. 5,
apud C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 62.
1030
A se vedea B. Vareille, Régimes conventionnels: participation aux acquêts, règlement de la créance de participation, în
RTD civ. 1997, p. 212. V. şi Jean Champion, op. cit., pp. 18-19, unde, după trecerea în revistă a avantajelor regimului participării la
achiziţii, autorul se întreabă dacă nu cumva suntem în prezenţa regimului matrimonial ideal, exprimându-şi speranţa că într-o zi
această frumoasă construcţie juridică va găsi acel public numeros pe care îl merită.
1031
În acest sens, v. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 345. Pentru evidenţierea multiplelor avantaje ale regimului participării
la achiziţii în raport cu separaţia de bunuri, respectiv comunitatea legală în sistemul de drept francez, v. M. de Gaudemaris, Le
régime matrimonial de la participation aux acquêts, Presses Universitaires de Grenoble, 1988, p. 13 şi urm. şi p. 81 şi urm.
1032
În sensul că aceste inevitabile limite ale independenţei sunt acceptabile şi justificate de uniunea de interese a soţilor, v.,
totuşi, J. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 767, unde se arată că niciun regim matrimonial – nici măcar separaţia de bunuri – nu
asigură de altfel o independenţă totală. Evocând această chestiune, autorul de drept francez Jacques Flour concluziona astfel: „Să fim
rezonabili. Nu poţi avea, în acelaşi timp, toată fericirea din lume: independenţa şi dragostea. Nu te căsătoreşti pentru a fi independent.
Este lecţia acestui drept al regimurilor matrimoniale. Este o lecţie care, fără îndoială, depăşeşte dreptul.” (Ibidem).

236
regimului. Or, este adevărat că în raporturile dintre soţi contabilitatea nu reprezintă una din valorile
care ar trebui cultivate.
Chiar şi în acele sisteme de drept în care participarea la achiziţii are statutul de regim legal şi, în
consecinţă, regulile care o compun, minuţios trasate de legiuitor, îşi întind aripa modelatoare asupra
majorităţii cuplurilor, s-a apreciat că aceste dispoziţii sunt de o „complexitate redutabilă” 1033,
regimul fiind „prea complicat pentru a fi înţeles şi aplicat de imensa majoritate a persoanelor
căsătorite.”1034
Sau, pentru a încheia cu o întrebare retorică aparţinând unuia din adversarii regimului
participării la achiziţii: „Pourquoi faire simple quand on peut faire compliqué?” 1035

3.3. Participarea la achiziţii – un regim matrimonial ocult şi nenumit în sistemul Noului

Cod civil român? În literatura de specialitate s-a apreciat, pe baza unor argumente deloc de
neglijat, construite pe baza unui eşafodaj solid şi logic, că eliminarea regimului participării la
achiziţii din paleta (destul de îngustă) a posibilelor opţiuni ale cuplurilor nu a reprezentat o soluţie
legislativă inspirată1036.
Sensibili, se pare, la această recomandare doctrinară, redactorii Legii pentru punerea în aplicare
a Codului civil au introdus în structura normativă a art. 360 un nou alineat, alin. (2) 1037, cu următorul
conţinut: „Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în
funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se
va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă
jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul
a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură”.
Dispoziţia nou introdusă permite soţilor să stipuleze o clauză în cuprinsul convenţiei
matrimoniale al cărei efect constă în aceea că lichidarea regimului separaţiei de bunuri se realizează
practic în condiţii similare celor din materia regimului participării la achiziţii.
Dacă ne raportăm, într-o manieră extrem de simplistă, la mecanismul specific de lichidare a
regimului participării la achiziţii, astfel cum acesta se degajă din analiza reglementărilor din dreptul
comparat, semnificaţia art. 360 alin. (2) NCC ar putea fi astfel rezumată:
În ipoteza în care soţii au stipulat o asemenea clauză, permisă de alin. (2) al art. 360, în
momentul lichidării regimului separaţiei intră în funcţiune noţiunea de „achiziţii”, fiecare dintre soţi

1033
Pentru această etichetare, v. S. Sandoz, loc. cit., p. 32.
1034
A se vedea P. Piotet, Le régime matrimonial suisse de la participation aux acquêts, Ed. Stampfli, Berna, 1986 – apud A.
Colomer, Recenzie, în RID comp. nr. 1/1987, p. 307.
1035
A se vedea B. Beignier, op. cit., p. 230.
1036
V., în acest sens, C-M. Nicolescu, Participarea la achiziţii – un regim matrimonial complicat şi marginal?, în RRDP nr.
5/2010, pp. 79-84.
1037
Această completare a art. 360 NCC a fost realizată prin art. 52 pct. 17 LPA.

237
având vocaţia de a participa, sub forma unei creanţe, la achiziţiile realizate de celălalt soţ.
Determinarea cuantumului creanţei de participare presupune compararea patrimoniului originar şi a
patrimoniului final1038 pentru fiecare dintre soţi, valoarea obţinută reprezentând partea sa de
participare la achiziţii (masa achiziţiilor). Dacă rezultă un sold pozitiv, sporul reprezintă achiziţiile
nete realizate în timpul căsătoriei, asupra cărora celălalt soţ are un drept de participare. În această
situaţie, cuantumul creanţei de participare se determină prin raportare la soldul net, după cum
urmează: se face diferenţa între cele două mase de achiziţii nete, iar rezultatul obţinut se împarte la
doi (dacă soţii nu au convenit altfel) şi reprezintă creanţa de participare la achiziţii. Titular al
acestei creanţe este soţul care a înregistrat beneficii nete mai mici decât celălalt soţ (sau, în alţi
termeni, soţul a cărui masă de achiziţii nete a fost mai mică decât a celuilalt). După cum textul
prevede expres, plata creanţei de participare se poate face în bani sau în natură.
Trebuie să admitem faptul că printr-un artificiu juridic ingenios se oferă soţilor posibilitatea de
a opta, pe cale ocultă, pentru regimul participării la achiziţii, sub aparenţa unui regim de separaţie,
în condiţiile în care participarea la achiziţii nu figurează expres cu statutul de regim matrimonial
alternativ în reglementarea Noului Cod civil. Astfel, art. 312 alin. (1) NCC prevede în mod univoc
opţiunile limitate pe care le au la dispoziţie viitorii soţi sau, după caz, soţii: „comunitatea legală,
separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională”.
Prin urmare, cel puţin din punct de vedere formal, participarea la achiziţii este în continuare
exclusă din paleta posibilelor opţiuni ale soţilor. Aparent, obiectul convenţiei matrimoniale nu ar fi
regimul participării la achiziţii, ci separaţia de bunuri, pe care se grefează respectiva clauză
privitoare la lichidare. Concluzia se desprinde indubitabil şi din topografia alin. (2) al art. 360,
plasat în cadrul Secţiunii a 3-a, dedicate regimului separaţiei de bunuri.
Dincolo de efectele benefice de ordin practic, nu putem să nu remarcăm şi imperfecţiunile de
natură teoretică ale acestei construcţii juridice.
În primul rând, în arhitectura normativă a art. 360 NCC, participarea la achiziţii nu poate fi
calificată drept un regim matrimonial distinct, ci o simplă modalitate de lichidare a regimului
separaţiei de bunuri. Or, deşi unii autori în literatura de specialitate apreciază că participarea la
achiziţii reprezintă doar o specie a regimului separaţiei de bunuri, opinia majoritară este în sensul că
participarea la achiziţii constituie un regim matrimonial de sine stătător, sui generis, cu reguli
proprii care-i configurează o fizionomie juridică aparte. Dacă în timpul funcţionării sale participarea
la achiziţii ar putea fi confundată cu o separaţie de bunuri (dar doar la o analiză simplistă),
neîndoielnic, originalitatea acestui regim se manifestă cu pregnanţă abia în faza lichidării sale, când

1038
În urma operaţiunilor de determinare a compoziţiei şi de evaluare se obţine activul patrimoniului originar/final din care se
deduc datoriile, diferenţa reprezentând patrimoniul originar/final net – valoare de care se ţine seama la stabilirea creanţei de
participare.

238
elementele comunitare (în germene până atunci) capătă substanţă, iar toate operaţiunile şi evaluările
din această fază converg către determinarea creanţei de participare.
În al doilea rând, este discutabil dacă o atare clauză, prevăzută de art. 360 alin. (2), este
compatibilă cu substanţa regimului separaţiei de bunuri. În opinia noastră, răspunsul la această
întrebare pare a fi mai degrabă unul negativ, întrucât stipularea unei asemenea clauze ar avea
semnificaţia unei alterări a naturii regimului separaţiei de bunuri, căruia i se imprimă, în etapa
lichidării, un principiu pronunţat comunitar.
În al treilea rând, ar fi fost necesară o reglementare consistentă, care să configureze în detaliu
mecanismele specifice pe care participarea la achiziţii le activează, evitându-se astfel, pe cât posibil,
orice interpretare generatoare de confuzii şi contradicţii 1039. Astfel, lipsesc reperele minimale cu
privire la:
a) determinarea compoziţiei patrimoniului originar şi final al soţilor
Considerăm că, în absenţa unor repere legale, sintagma „masa de bunuri achiziţionate de fiecare
dintre soţi în timpul căsătoriei” este susceptibilă să genereze ambiguităţi, conducând la formarea
unor practici neunitare. Se poate ridica, spre exemplu, următoarea întrebare legitimă: un bun
dobândit cu titlu gratuit (donaţie, moştenire) de unul din soţi va alimenta patrimoniul originar al
acestuia sau, dimpotrivă, va fi considerat o „achiziţie” realizată în timpul funcţionării regimului care
intră în compoziţia patrimoniului final?
S-a apreciat în literatura de specialitate că în lipsa oricăror precizări (legale ori convenţionale)
se poate considera că “toate bunurile pe care fiecare dintre soţi le dobândeşte, în orice mod, în
timpul căsătoriei, vor alcătui masa sa de achiziţii nete”. 1040
Dimpotrivă, s-a arătat că şi în lipsa unei reglementări exprese de tipul art. 1570 C. civ. fr.,
logica juridică ar conduce la concluzia că „noţiunea de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi
trebuie să excludă bunurile dobândite de oricare dintre soţi şi care sub regimul comunităţii legale ar
fi constituit bunuri proprii ale soţului dobânditor.”1041
Achiesăm la această din urmă opinie. Astfel, cauza raportului obligaţional care se naşte la
momentul încetării regimului participării la achiziţii între soţii căsătoriţi sub imperiul acestui regim
o reprezintă îmbogăţirea unuia dintre soţi în detrimentul celuilalt. Or, bunurile dobândite prin
moştenire, donaţie reprezintă bunuri proprii în cadrul regimului comunităţii legale, dat fiind

1039
S-a apreciat în literatura de specialitate că noile noţiuni introduse prin Legea de punere în aplicare nr. 71/2011 în
conţinutul normativ al art. 360, care nu se mai regăsesc în altă parte a codului, sunt susceptibile să genereze „numeroase discuţii în
doctrină şi soluţii neunitare în practica judiciară” (v. Al. Bacaci, V.-C Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 129). În sensul că reglementarea este lacunară, putând să creeze mari dificultăţi în aplicare, v. şi D.
Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 170.
1040
V., pentru această opinie, D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 172.
1041
A se vedea I. Olaru, Regimul separaţiei de bunuri. Regimul participării la achiziţii. Reguli de drept internaţional privat în
materia regimurilor matrimoniale, în Buletinul notarilor publici nr. 6/2011, p. 31.

239
caracterul intuitu personae, nefăcând aşadar obiectul partajului în cadrul lichidării comunităţii 1042.
Cu atât mai puţin dobândirea unor astfel de bunuri în timpul funcţionării regimului participării la
achiziţii ar putea să dea naştere unei creanţe de participare. Teza contrară ar conduce la o anomalie,
susceptibilă să genereze în practică efecte absurde şi paradoxale: participarea la achiziţii ar afecta
independenţa soţilor într-o măsură mult mai pronunţată decât regimul legal al comunităţii 1043.
b) evaluarea patrimoniului originar şi final al soţilor
Reglementarea din Noul Cod este lacunară şi în ceea ce priveşte regulile de evaluare a bunurilor
care intră în compoziţia patrimoniului originar şi final al soţilor. Operaţiunea de evaluare se
dovedeşte a fi şi mai complicată dacă bunurile originare au fost înstrăinate şi/sau bunuri noi s-au
subrogat celor originare. De asemenea, dificultăţi apar şi în situaţia în care regimul participării la
achiziţii are o durată temporală apreciabilă, când ar fi necesar să se ţină cont şi de efectele unor
eventuale deprecieri monetare, fluctuaţii pe piaţa imobiliară etc.
c) mecanismele care asigură protecţia creanţei de participare
Indubitabil, creanţa de participare a unuia dintre soţi ar putea deveni iluzorie dacă celălalt soţ
acţionează de o manieră frauduloasă: spre exemplu, donează o parte semnificativă din bunurile sale
proprii ori le înstrăinează în mod fictiv, astfel încât valoarea patrimoniului său final să fie cât mai
mică, ceea ce ar putea conduce chiar la un sold negativ în urma deducerii din patrimoniul final a
patrimoniului originar al respectivului soţ.
S-ar fi impus instituirea unui mecanism de protecţie similar celui prevăzut de art. 1573 C. civ.
fr. Astfel, bunurile vizate de acest text sunt reunite fictiv la masa bunurilor existente, sancţiunea
având ca efect creşterea masei achiziţiilor aparţinând soţului dispunător şi determinarea dreptului de
participare al celuilalt soţ ca şi când aceste bunuri nu au fost niciodată înstrăinate.
Nu se poate contesta faptul că dreptul eventual al fiecăruia dintre soţi de a participa la
achiziţiile celuilalt reclamă o protecţie chiar şi în timpul funcţionării regimului participării la
achiziţii, care perturbă, sub anumite aspecte, aplicarea pură şi simplă a regulilor separaţiei.
Sigur, s-ar putea invoca faptul că toate aceste elemente urmează a fi trasate în detaliu în
cuprinsul convenţiei matrimoniale, în funcţie de interesele concrete ale soţilor, sub vigilenta şi
inspirata îndrumare a notarului public chemat să autentifice respectiva convenţie, făcându-se apel,
eventual, şi la tiparele juridice extrase din alte sisteme de drept.
În opinia noastră, având în vedere că exerciţiul de a mânui regimurile matrimoniale
convenţionale nu se poate reactiva uno ictu, trecerea de la un regim unic la o pluralitate de regimuri

1042
Astfel, potrivit art. 357 alin. (1) NCC, „În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după
care se va proceda la partajul bunurilor comune…”
1043
În sensul că patrimoniul originar al fiecărui soţ este constituit din bunurile avute la data încheierii căsătoriei, precum şi
cele dobândite prin succesiune sau donaţie în timpul căsătoriei, din care se scad datoriile ce grevau patrimoniul originar, v. Uniunea
Naţională a Notarilor Publici din România, Ghid de practică notarială, Ed. Notarom, Bucureşti, 2011, p. 43.

240
matrimoniale realizându-se gradual, prin schimbarea şi adaptarea corespunzătoare a mentalului
colectiv, atât în rândul maselor „non-tehnice”, cât şi la nivelul profesioniştilor dreptului, oferirea
unor „reţete legale” era mai mult decât necesară.
În plus, chiar dacă putem admite că imaginaţia fecundă a practicienilor (notarii publici) ar
genera soluţii matrimoniale optime, care să răspundă în mod adecvat intereselor patrimoniale
concrete ale soţilor atraşi de regimul participării la achiziţii, nu poate fi ignorat un impediment de
natură legală, care ţine de însăşi concepţia restrictivă a legiuitorului român în această materie.
Astfel, prin dispoziţiile art. 332 alin. (1) NCC, sunt trasate limitele speciale intrinseci ale
regimurilor matrimoniale. Potrivit acestor prevederi, “Prin convenţia matrimonială nu se poate
deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales
decât în cazurile anume prevăzute de lege”. Ne putem întreba retoric dacă pe cale convenţională s-
ar putea construi un veritabil regim matrimonial „nenumit” al participării la achiziţii. Răspunsul
afirmativ la această întrebare ar contrazice însă întreaga filozofie care a stat la baza reglementării în
această materie, caracterizată de o concepţie restrictivă şi de o anumită lipsă de flexibilitate. Ne
reamintim în context că, spre exemplu, reglementarea comunităţii convenţionale este destul de
constrângătoare, prin convenţie matrimonială soţilor fiindu-le permis să deroge de la regulile
comunităţii legale doar sub aspectele prevăzute expres şi limitativ de art. 367 NCC.

3.4. Argumente pentru introducerea participării la achiziţii ca regim matrimonial distinct

în Noul Cod civil român. Înainte de a dezvolta o serie de argumente care justificau, în opinia
noastră, reglementarea participării la achiziţii ca regim matrimonial distinct în Noul Cod civil
român, o abordare din perspectivă sociologică ni se pare utilă.
Neîndoielnic, resorturile care au stat la baza opţiunii restrictive a legiuitorului român pot fi
intuite: greutatea tradiţiilor puternic ancorate în mentalităţile colective, o anumită inerţie pe care ar
fi manifestat-o nu numai soţii, ci şi practicienii faţă de acest regim hibrid, impactul psihologic,
teama de nou etc. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că orice reformă trebuie să ia în calcul
şi funcţia educativă a dreptului, aptă să modeleze comportamentele şi să creeze noi practici
familiale în locul celor vechi.
Sigur, la nivel teoretic, dacă luăm în considerare avantajele şi, respectiv, inconvenientele
regimului participării la achiziţii decelate în diferite sisteme de drept, ne-am putea exprima
preferinţa pentru reglementarea sau nu a acestui regim în cuprinsul Noului Cod civil cu statutul de
regim convenţional distinct. Apreciem însă că un rol important, dar nu exclusiv, ar fi trebuit să-l
aibă datele unor cercetări sociologice, atât în rândul maselor „non-tehnice”, cât şi la nivelul unor
profesionişti, practicieni. Un amănunt deloc de neglijat, care ar fi trebuit să servească drept model

241
legiuitorului român, se impune a fi precizat în context: în Franţa, amplele reforme în materia
regimurilor matrimoniale din anii 1965 şi 1985 au fost precedate de cercetări sociologice care au
orientat demersul legislativ1044.
Având în vedere trăsăturile marcante ale regimului matrimonial al participării la achiziţii,
avantajele şi inconvenientele sale, îşi justifica oare participarea la achiziţii locul în „panoplia”
regimurilor convenţionale configurate de Noul Cod civil? 1045 În opinia noastră, răspunsul la această
întrebare este unul afirmativ, pentru considerentele pe care le vom expune în cele ce urmează.
În primul rând, după cum este cunoscut, în ceea ce priveşte întinderea libertăţii de alegere a
regimului matrimonial concret aplicabil, Noul Cod civil a adoptat o concepţie restrictivă, sub
imperiul acestei reglementări soţii neavând posibilitatea să configureze un regim matrimonial
propriu, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri ori să opteze pentru un regim matrimonial
de sorginte străină.
Apreciem că absenţa din Noul Cod a unor dispoziţii dedicate exclusiv şi în mod direct
regimului participării la achiziţii nu a reprezentat o soluţie legislativă inspirată, chiar şi în condiţiile
în care acest regim nu ar ocupa decât o poziţie marginală în alegerea viitorilor soţi sau, după caz, a
soţilor. În opinia noastră, regimul participării la achiziţii, consacrat în multe sisteme de drept ca
regim legal sau convenţional, nu ar fi trebuit tratat drept o construcţie juridică fără impact practic,
întrucât interesele concrete ale soţilor ar putea reclama adoptarea unui astfel de regim 1046; or, în
aceste condiţii, este necesar ca soluţia legislativă să se plieze în funcţie de interesele particulare, iar
nu invers1047, mai ales dacă ţinem seama că la nivel global tendinţa manifestă de reglementare este
în sensul creşterii puterilor şi a autonomiei soţilor, prin deschiderea unor noi spaţii de libertate,
adică o veritabilă „privatizare” a relaţiilor de familie.
În plus, se poate invoca şi împrejurarea că dacă în sistemul de drept francez, caracterizat de
flexibilitate1048, regimul a fost introdus totuşi ca alternativă legală, a fortiori, dată fiind concepţia
restrictivă îmbrăţişată de legiuitorul român, considerăm că participarea la achiziţii trebuia să îşi
1044
Astfel, în ancheta sociologică premergătoare reformei din anul 1965, la întrebarea „Sunteţi de părere că acest regim ar
trebui introdus în Franţa?” (regimul vizat era participarea la achiziţii), 40% au răspuns afirmativ, 36% negativ, iar 24% nu s-au
pronunţat. V., în acest sens, R. Cabrillac, op. cit., p. 321.
1045
Este important de notat în context că o variantă anterioară a Noului Cod, datând din anul 2000, conţinea o serie de articole
dedicate regimului „de participare la achiziţii”, sursa de inspiraţie a acestor texte fiind, se pare, regimul convenţional francez al
participării la achiziţii. V. art. 299-309 din acea variantă, în P. Vasilescu, op. cit., pp. 298-299.
1046
Spre exemplu, situaţia soţilor care caută independenţa ori care se tem de riscul profesional al unuia dintre ei. Sau în
ipoteza în care unul dintre soţi desfăşoară o activitate exclusiv casnică (întreţinerea menajului, creşterea şi educarea copiilor etc.),
dacă din varii motive soţii nu vor să opteze pentru regimul comunităţii de bunuri, participarea la achiziţii reprezintă soluţia
matrimonială optimă: astfel, la dizolvarea regimului, în vreme ce separaţia de bunuri l-ar priva pe soţul casnic de orice participare la
profiturile realizate de celălalt soţ, regimul participării la achiziţii îl asociază la rezultatul final, dacă acesta este pozitiv, fără a-l
obliga să suporte eventualele pierderi.
1047
Merită a fi evocată în acest context perspectiva unuia dintre membrii Comisiei de reformă a Codului civil francez
(consilierul Ancel) care, în şedinţa din 12 ianuarie 1950, aprecia că trebuie „să se ţină seama de realităţi şi să se adapteze dreptul
acestor realităţi, iar nu să se plaseze realităţile în vechile cadre juridice.” Apud I. Zajtay, Quelques projets de réforme du régime
matrimonial légal en France, Belgique et Allemagne, în RID comp. nr. 3/1955, p. 583.
1048
Legislaţia franceză în materie nu stabileşte viitorilor soţi restricţii în ceea ce priveşte alegerea sau, după caz, construcţia
propriului regim matrimonial.

242
găsească locul în cuprinsul Noului Cod, cu statutul de regim convenţional distinct1049.
În al doilea rând, i s-a reproşat constant regimului participării la achiziţii caracterul extrem de
complicat şi de tehnic, date fiind numeroasele operaţiuni contabile pe care lichidarea sa le
presupune, inconvenient pe care fără îndoială l-au avut în vedere şi redactorii Noului Cod. Dar oare
în cazul regimului comunităţii de bunuri lichidarea nu implică operaţiuni de o complexitate
similară?1050 Este îndeobşte cunoscut că sub imperiul legislaţiei române în vigoare procesele de
partajare a bunurilor comune ale soţilor sunt în general complexe, costisitoare şi de durată. 1051 Ca să
nu amintim ipoteza în care lichidarea comunităţii are loc între soţul supravieţuitor şi moştenitorii
soţului decedat, împrejurare care poate genera apariţia în ecuaţie a unor necunoscute suplimentare,
plasate pe terenul dreptului succesoral, (cotitatea disponibilă şi rezerva succesorală, reducţiunea
liberalităţilor excesive etc.), a căror determinare se face pe baza unor operaţiuni contabile şi a unor
raţionamente juridice redutabile, care nu de puţine ori pun la încercare perspicacitatea practicianului
implicat în procedura de lichidare1052.
În ceea ce priveşte tehnica de lichidare a regimului participării la achiziţii, în mod judicios s-a
afirmat în doctrina franceză că aceasta nu prezintă nicio fisură în concepţia sa şi că în niciun caz nu-
l poate dezorienta pe acela care este deja familiarizat cu lichidările succesorale 1053.
În al treilea rând, în sistemele de drept în care participarea la achiziţii are rangul de regim
matrimonial legal, ea se aplică în practică într-o proporţie covârşitoare din cazuri, foarte puţine
cupluri profitând de posibilitatea oferită de lege de a amenaja regimul matrimonial în funcţie de
propriile necesităţi1054. Dincolo de resorturile psihologice, financiare ori de altă natură care stau la
baza acestui comportament non-activ, se poate concluziona totuşi că în aceste sisteme de drept
regulile care configurează fizionomia participării la achiziţii răspund, într-o manieră adecvată,
1049
De menţionat că în Belgia, caracterizată de asemenea de o legislaţie flexibilă în materie, care nu restricţionează libertatea
soţilor în privinţa alegerii/configurării propriului regim matrimonial, în condiţiile în care regimul participării la achiziţii nu este
organizat la nivel legal, cu statutul de regim convenţional alternativ, doctrina şi practica notarială s-au străduit să acopere această
lacună normativă, propunând cuplurilor regimuri intermediare între regimurile de tip comunitar şi cele separatiste. Un astfel de regim
este şi regimul separaţiei de bunuri combinat cu o clauză de participare la achiziţii, calchiat după modelul francez, care creează, în
patrimoniul soţului ce a realizat cele mai puţine beneficii, o creanţă de participare periodică (în timpul funcţionării regimului) şi/sau
finală (la încetarea regimului) împotriva celuilalt soţ. V., în acest sens, UINL, CD, cap. III, Belgique, pp. 849-850, precum şi
informaţiile furnizate la adresa: http://www.notaire.be.
1050
În sensul că lectura unei lichidări-partaj a comunităţii de bunuri reduse la achiziţii, care retrasează, pe sute de pagini,
istoria îndelungată a unei averi considerabile, nu lasă cu siguranţă în mintea şi spiritul cititorului o impresie de simplitate, v. A.
Colomer, Encyclopédie juridique, VI, nr. 22 şi doctrina la care se face referire.
1051
V. în acest context şi CEDO, hotărârea din 22 noiembrie 2007, în cauza Sfrijan c. României, prin care statul român a fost
condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil. Este adevărat că în această cauză
durata excesivă a partajului bunurilor comune ale soţilor (intervenit în urma pronunţării divorţului) şi afectarea principiului securităţii
raporturilor juridice au fost determinate în principal de promovarea unui recurs în anulare de către procurorul general. Trebuie să
admitem însă că durata îndelungată a unor astfel de cauze, generată în primul rând de complexitatea operaţiunilor pe care un astfel de
partaj le implică, pare a fi o constantă în sistemul nostru de drept.
1052
Pentru analiza acestor instituţii specifice dreptului succesoral, v., spre exemplu: M. Eliescu, Curs de succesiuni … op. cit.,
p. 420 şi urm.; G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 609 şi urm.
1053
În acest sens, v. B. Vareille, Régimes conventionnels: participation aux acquêts, règlement de la créance de participation,
în RTD civ. 1997, p. 212.
1054
Pentru această concluzie în sistemul de drept elveţian, v. S. Sandoz, loc. cit., p. 32, iar în sensul că în Germania
contractele de căsătorie sunt rare, v. Germany – Report CEFL, nr. 19.

243
aşteptărilor persoanelor căsătorite, constituind tiparul patrimonial propice în care acestea să se
manifeste.
În al patrulea rând, din examinările comparative ale diferitelor legislaţii naţionale din arealul
Uniunii Europene, experţii au degajat o concluzie netă în sensul că participarea la achiziţii prezintă
anumite caracteristici comune diferitelor regimuri matrimoniale din statele membre ale Uniunii
Europene, conciliind orientări aparent contradictorii. În aceste condiţii, participarea la achiziţii avea
să fie propusă drept model al viitorului „regim matrimonial european subsidiar”, care ar urma să
figureze în cadrul legislaţiilor naţionale cu statutul de regim convenţional, reprezentând, pentru
cetăţenii europeni, o posibilă alternativă la regimul legal naţional 1055.
Neîndoielnic, această abordare aruncă o lumină extrem de favorabilă în direcţia regimului
participării la achiziţii, susceptibilă să determine o creştere a „cotei de piaţă” a acestui regim
matrimonial. Iar acest trend european în materie nu poate şi nu trebuie să lase indiferent legislatorul
naţional.

1055
V. Studiul comparativ, pp. 190-192. A se vedea, de asemenea, şi E. Naudine, Regimul matrimonial opţional al
participării la achiziţiile din timpul căsătoriei stabilit prin Acordul semnat la 4 februarie 2010 între Germania şi Franţa – un model
pentru viitoarea armonizare europeană?, comunicare susţinută în cadrul celei de-a XV-a ediţii a Zilelor juridice franco-române:
„Dreptul comparat în faţa armonizării drepturilor” (Strasbourg, 17-18 iunie 2011).

244
 TITLUL IV
PROBLEME DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT SPECIFICE
REGIMURILOR MATRIMONIALE. TENDINŢE DE UNIFORMIZARE
ÎN DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Motto: „C’est une idée très répandue chez internationalistes modernes, qu’un jour ou l’autre,
à une date impossible à fixer, mais évidemment lointaine, tous les États civilisés professeront la
même doctrine sur la solution des conflits de lois.” (Étienne Bartin)

PRELIMINARII. A. Căsătoria – teren propice multiplicării conflictelor de legi şi de

jurisdicţii. Uniformizarea normelor conflictuale în materia relaţiilor de familie … un deziderat care
va putea fi atins la capătul unui drum lung şi sinuos pe care dreptul internaţional privat îl mai are
încă de parcurs. Până atunci, perspicacitatea practicianului naţional este pusă tot mai mult la
încercare, acesta fiind silit să păşească pe teritoriul dreptului internaţional privat – „deşertul
înfricoşător în care nu-ţi poţi fixa şi identifica uşor reperele, în care vântul suflă simultan din mai
multe direcţii (cu care relaţia prezintă legături)... deşertul în care furtuna este nelipsită şi care te
oboseşte încă de la primii paşi, dar care totuşi te îmbie, te atrage prin misterul şi «goliciunea»
lui”.1056
Este îndeobşte admis că raporturile de familie (în general) şi relaţiile personale şi patrimoniale
dintre soţi (în special) constituie un teren predilect de manifestare a mecanismelor specifice
dreptului internaţional privat, în condiţiile în care dreptul familiei rămâne încă teritoriul
particularităţilor naţionale,1057 spre deosebire de regimul bunurilor şi al obligaţiilor, domenii în care
tendinţa către uniformizare este mult mai accentuată.
În vechiul drept, materia regimurilor matrimoniale a fost etichetată drept „famosissima
questio”1058, sau „crux juris”1059, iar în prezent, se apreciază că problemele pe care le ridică
regimurile matrimoniale constituie una dintre cele mai importante materii ale dreptului internaţional
1056
A se vedea D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept internaţional privat
european, în RRDP nr. 1/2007, p. 249.
1057
A se vedea J. Carbonnier, Flexible ... op. cit., p. 127. În sensul că în calitatea sa de element de bază al familiei şi al
statutului personal „căsătoria oglindeşte particularităţile politice, sociale şi religioase ale fiecărui stat”, v. şi O. Ungureanu, C.
Jugastru, A. Circa, Manual de drept internaţional privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 213. Pentru o opinie similară, v. şi M.L.
Neagoe, D. Lupaşcu, Normele conflictuale privind încheierea căsătoriei din noul Cod civil român, în PR nr. 6/2010, pp. 15-16.
1058
A se vedea M. Revillard, Droit international privé et communautaire: pratique notariale, Defrenois, Paris, 2006, p. 113.
1059
A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 2.

245
privat.
Într-adevăr, conflictele de legi provocate de regimurile matrimoniale nu sunt apanajul
vremurilor noastre. Istoria dreptului internaţional privat a reţinut afacerea de Ganey care a dat
ocazia jurisconsultului francez Dumoulin de a lansa în secolul al XVI-lea teoria autonomiei de
voinţă.1060 Cu toate acestea, problema conflictelor de legi în materia relaţiilor patrimoniale dintre
soţi nu a fost întotdeauna la fel de importantă, până în secolul al XVI-lea orice problemă legată de
căsătorie fiind reglementată exclusiv de către dreptul canonic, o adevărată lege uniformă.
În secolul al XIX-lea în doctrina de drept internaţional privat se conturează mai multe teorii
privind soluţionarea conflictelor de legi în materia relaţiilor de familie, respectiv sistemul pluralist
(propunea câte un punct de legătură special pentru fiecare categorie de relaţie de familie) şi sistemul
unitar sau sintetic (propunea un punct de legătură global pentru toate relaţiile de familie).1061
Realităţile complexe ale relaţiilor de familie din a doua jumătate a secolului al XX-lea au impus
îmbunătăţirea sistemului pluralist, majoritatea sistemelor de drept internaţional privat contemporane
folosind mai multe puncte de legătură aflate într-un raport de subsidiaritate.
Trebuie amintit în acest context că doctrina americană de drept internaţional privat a alimentat
o serie de tendinţe manifestate izolat, care nu au reuşit să devină dominante în literatura de
specialitate europeană. Astfel, Batiffol exclama la o şedinţă a Comitetului francez de drept
internaţional privat: „cum se poate ca americanii care sunt un popor atât de pragmatic să nu admită
nicio regulă, cât de puţin sigură în materia conflictului privind relaţiile patrimoniale dintre soţi?
Oare nu cumva tendinţa aceasta evită închistarea într-o formulă sau într-o soluţie şi cu atât mai mult
oferă particularilor şi judecătorului, pe cât posibil, alegerea între mai multe soluţii sau criterii?” 1062
B. Delimitări conceptuale. Înţelegerea aprofundată a problemelor de drept internaţional privat
specifice regimurilor matrimoniale nu se poate dispensa de pătrunderea semnificaţiei termenilor,
precum şi a mecanismelor particulare, incidente în cazul raporturilor juridice cu element de
extraneitate. Este motivul pentru care, înainte de a dezvolta aspectele de fond vizând raporturile
patrimoniale dintre soţi, privite în context internaţional, vom face o succintă trecere în revistă a
conceptelor şi mecanismelor de bază cu care dreptul internaţional privat, această „ştiinţă a
mărăcinilor”, operează.
Principalele grupe de norme juridice (instituţii juridice) care intră în domeniul dreptului
internaţional privat sunt normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport juridic substanţial
de drept internaţional privat (norme de competenţă legislativă) – normele conflictuale, care
1060
În acest sens, v.: A. Bonomi, Les régimes matrimoniaux en droit international privé comparé, în A. Bonomi, M. Steiner
(coord.), op. cit., p. 62; UINL, CD, cap. III, Traités multilatéraux relatifs aux régimes matrimoniaux, successions et libéralités, p.
207.
1061
Pentru dezvoltări, v. N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pp. 1-3.
1062
A se vedea M.V. Jakotă, Prefaţă la I. Macovei, Drept internaţional privat, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001, p. 5.

246
soluţionează conflictele de legi materiale, indicând legea aplicabilă raportului juridic – şi normele
de procedură în litigiile privind raporturi de drept internaţional privat. 1063 În „evantaiul” normelor
de procedură, alături de normele privind procedura propriu-zisă şi cele vizând efectele hotărârilor
judecătoreşti şi arbitrale străine, un loc aparte îl ocupă normele privind competenţa jurisdicţională
în dreptul internaţional privat, toate aceste aspecte ţinând de „conflictul de jurisdicţii” 1064.
În cazul ivirii unui litigiu cu element de extraneitate, ordinea firească şi logică de soluţionare a
problemelor conflictuale ridicate este următoarea: a) determinarea instanţei competente a soluţiona
litigiul (competenţa în dreptul internaţional privat); b) determinarea legii procedurale aplicabile; c)
determinarea legii aplicabile raportului juridic în discuţie (soluţionarea conflictului de legi). 1065
Există conflict de jurisdicţii ori de câte ori în cazul unui litigiu de drept internaţional privat
trebuie stabilit dacă instanţele statului respectiv sunt sau nu competente să soluţioneze acel
litigiu.1066 Prin conflictul de legi materiale se înţelege situaţia în care, privitor la un raport juridic cu
element de extraneitate, sunt susceptibile de a se aplica concomitent două sau mai multe legi
aparţinând unor sisteme de drept diferite, cu care raportul prezintă legătură prin elementul străin. În
această situaţie, instanţa sesizată va trebui să aleagă dintre legile care sunt în prezenţă pe aceea pe
care urmează să o aplice.1067
Cu privire la calificarea normelor juridice care soluţionează conflictele de jurisdicţii nu există o
opinie unitară în literatura de specialitate. Astfel, unii autori consideră că aceste norme sunt de drept
material, substanţial, deoarece ele se aplică direct, nemijlocit raportului juridic, arătând competenţa
jurisdicţională în dreptul internaţional privat pentru instanţele proprii, nu şi pentru cele străine. 1068
Într-o altă opinie, la care achiesăm, normele juridice care determină competenţa jurisdicţională sunt
calificate drept norme conflictuale, argumentul invocat fiind acela că normele în discuţie
soluţionează la rândul lor un conflict (este adevărat, un alt fel de conflict faţă de normele de
competenţă legislativă), şi anume conflictul de jurisdicţii.1069
Deşi între competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi legea aplicabilă raportului

1063
Pentru această clasificare în sistemul român de drept, v. D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Tratat, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 45.
1064
În sensul că este tot mai pregnantă o glisare a centrului de gravitate al materiei dreptului internaţional privat dinspre
conflictele de legi către chestiunile privitoare la competenţa instanţelor şi circulaţia deciziilor judiciare, v. Yves Lequette, Recenzie –
D. Bureau, H. Muir Watt, Droit international privé, PUF, Thémis droit, 2007, în RTD civ. nr. 4/2009, p. 797.
1065
A se vedea I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 204.
1066
Pentru noţiunea de „conflict de jurisdicţii” în doctrina franceză, v. Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières,
Droit international privé, 9e éd., Dalloz, Paris, 2007, p. 599 şi urm.
1067
În acest sens, v. I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 29. Cu privire la
importanţa soluţionării conflictului de jurisdicţii şi a conflictului de legi de către instanţa judecătorească, v. şi R.-B. Bobei,
Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 102-105 şi doctrina citată.
1068
V., în acest sens, Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, op. cit. p. 13; I.P. Filipescu, Drept internaţional
privat … op. cit., vol. II, p. 206.
1069
În acest sens, v. D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 46; Ş-Al. Stănescu, Competenţa jurisdicţională a instanţelor române în materia
contractelor comerciale internaţionale, în RDC nr. 4/2006, p. 95, nota 6.

247
juridic cu element de extraneitate nu există, în principiu, nicio legătură de dependenţă, 1070 în sensul
că determinarea jurisdicţiei competente a unui anumit stat nu atrage, ipso facto, aplicarea legii
materiale a acelui stat, (în caz contrar nu s-ar mai pune problema conflictului de legi), nu se poate
nega totuşi existenţa unei influenţe reciproce, în special a conflictului de jurisdicţii asupra
conflictului de legi.1071
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, 1072 conform unui principiu general admis,
conflictele de jurisdicţie, întocmai ca şi conflictele de legi, se rezolvă potrivit legii instanţei de
judecată (lex fori), această soluţie reprezentând o consecinţă necesară a faptului că organizarea
instanţelor şi stabilirea competenţei lor constituie un atribut suveran al fiecărui stat.

Capitolul X
Soluţionarea conflictelor de legi în materia
regimurilor matrimoniale

Secţiunea I
Norme conflictuale în materia relaţiilor patrimoniale dintre soţi
configurate de reglementarea română1073

§ 1. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional

privat
1.1. Precizări prealabile. În materia dreptului familiei, Capitolul II – Secţiunea a II-a
„Căsătoria şi divorţul” din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat1074 cuprindea în arhitectura sa normativă două importante norme conflictuale
prin intermediul cărora se determinau legea aplicabilă efectelor căsătoriei (art. 20) şi legea
aplicabilă convenţiei matrimoniale (art. 21).
Prin art. 230 lit. q) LPA, la data intrării în vigoare a Noului Cod civil (1 octombrie 2011), s-au
abrogat dispoziţiile art. 1 - 33 şi 36 - 147 din Legea nr. 105/1992. Chiar dacă în prezent prevederile
Legii nr. 105/1992 sunt în mare parte abrogate, considerăm că nu este lipsită de interes o succintă
1070
A se vedea D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat – Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,
pp. 59-60.
1071
Pentru dezvoltări cu privire la importanţa determinării instanţei competente, v., spre ex.: I.P. Filipescu, Drept
internaţional privat… op. cit., vol. II, pp. 207-208; A. Fuerea, Drept internaţional privat, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 221, iar pentru unele situaţii particulare în care, deşi aparent ilogic, soluţionarea conflictului de
legi dictează competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat, v. Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, op.
cit., pp. 12-13.
1072
A se vedea I. Băcanu, O. Căpăţînă, S. Zilberstein, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, în Dreptul nr. 12/1992, p. 34.
1073
V. şi C.-M. Nicolescu, Probleme de drept internaţional privat specifice regimurilor matrimoniale. Tendinţe comunitare,
în RRDP nr. 6/2009, p. 132 şi urm.
1074
M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992.

248
prezentare a normelor conflictuale de determinare a legii aplicabile efectelor căsătoriei, respectiv a
legii aplicabile convenţiei matrimoniale în sistemul Legii nr. 105/1992, cel puţin din perspectiva
următoarelor argumente:
(i) În temeiul dreptului tranzitoriu, aceste norme conflictuale au vocaţia de a guverna în
continuare cauzele pendinte la data de 1 octombrie 2011. Astfel, potrivit art. 207 alin. (3) LPA, „În
cauzele privind raporturi cu elemente de extraneitate aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau al
autorităţilor competente, legea aplicabilă se determină conform normelor de drept internaţional
privat aplicabile până la data intrării în vigoare a Codului civil”.
(ii) O prezentare paralelă a normelor conflictuale din cuprinsul Legii nr. 105/1992 şi a celor
configurate de Codul civil român oferă posibilitatea unei abordări mai largi, comparative,
susceptibile să pună în lumină valenţele noii reglementări în materie 1075.
Pentru corecta înţelegere a condiţiilor de aplicare a normelor conflictuale menţionate din
cuprinsul Legi nr. 105/1992 apare necesară o succintă radiografie a acestora, nu înainte de a
învedera o eroare curentă în practica judiciară română, constând în confuzia între soluţionarea
conflictului de jurisdicţii şi soluţionarea conflictului de legi materiale. Astfel, în mod greşit o serie
de instanţe au procedat la reţinerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din
România, soluţia fiind motivată, în drept, prin apelul la dispoziţiile art. 20 şi 22 Legea nr. 105/1992.
Or, incidenţa acestor norme juridice apare abia ulterior, pentru a răspunde întrebării ce drept
material va aplica instanţa competentă să soluţioneze litigiul, competenţă determinată în prealabil,
potrivit art. 149 şi urm. din Legea nr. 105/1992, ca primă etapă a raţionamentului conflictual. 1076

1.2. Legea aplicabilă efectelor căsătoriei.1077 Sediul materiei este dat de dispoziţiile art. 20 din
Legea nr. 105/1992, care oferă o cascadă de soluţii subsidiare/succesive, respectiv legea naţională
comună, legea domiciliului comun sau reşedinţei comune ori legea statului cu care părţile au în

1075
Pentru uşurinţa exprimării, vom folosi verbele la timpul prezent şi în cadrul părţii dedicate analizei normelor conflictuale
din cuprinsul Legii nr. 105/1992, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare.
1076
Pentru o soluţie de speţă în materie în care Tribunalul Bucureşti în mod corect a respins excepţia necompetenţei generale
a instanţelor române, reţinută de prima instanţă, v. dec. civ. nr. 2395/A din 6 noiembrie 2002, menţinută prin dec. civ. nr. 299 din 6
februarie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – s. a III-a civ., în Ş.-Al. Stănescu, Drept internaţional privat. Practică
judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 149-152. Într-o altă speţă, în mod greşit necompetenţa instanţelor române este
fundamentată pe dispoziţiile art. 22 raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, statuându-se în sensul că, deşi încheiaseră
căsătoria în România, cei doi soţi aveau cetăţenie italiană, astfel încât competenţa de soluţionare a cererii de divorţ aparţine
instanţelor italiene, iar nu celor române. (C. Ap. Craiova, dec. civ. nr. 340/12.09.2006; pentru referirea la această speţă, v. G.
Alexandru, E. Alexandru, Incidenţa regulamentelor comunitare europene în materie de divorţ, încredinţare minori şi sustragere
internaţională de minori, pct. IV, articol disponibil la adresa: http://www.e-juridic.ro/articole/divort-si-incredintare-
minori_regulamente-comunitare-europene-4480.html). Pentru alte decizii de speţă în care instanţele române au săvârşit aceeaşi
confuzie între soluţionarea conflictului de jurisdicţii şi a conflictului de legi materiale, v., spre exemplu: T. Sibiu, dec. civ. nr. 448
din 6 aprilie 1995, în Dreptul nr. 3/1996, cu nota I de B. Diamant şi V. Luncean şi nota II de C. Turianu, pp. 74-78; C. Ap. Piteşti,
dec. civ. nr. 155/MF din 28 martie 2005, preluată din programul legislativ Lex Expert.
1077
Pentru analiza normelor conflictuale configurate de Legea nr. 105/1992 în materia căsătoriei, v. şi: I.P. Filipescu, Legea
aplicabilă căsătoriei şi divorţului potrivit dreptului internaţional privat român, în Dreptul nr. 10-11/1994, pp. 43-45; M. Tomescu,
Căsătoria în dreptul internaţional privat, teză de doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 2000, p. 71 şi
urm.

249
comun cele mai strânse legături. Aşadar, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse
mai multor legi, care se aplică în mod succesiv, după cum urmează:1078
(i) legii naţionale comune a soţilor. Această lege îşi găseşte aplicarea în ipoteza în care soţii au
aceeaşi cetăţenie: fie ambii sunt cetăţeni români, fie sunt cetăţeni străini ai aceluiaşi stat. Prin
urmare, raporturile patrimoniale (şi personale) a doi soţi cetăţeni români având domiciliul/reşedinţa
în străinătate sunt guvernate de legea română ca lege naţională comună1079.
(ii) legii domiciliului comun al soţilor în situaţia în care ei au cetăţenii diferite. Întrucât punctul
de legătură din structura normei conflictuale este dat de „domiciliul comun”, în accepţiunea
dreptului internaţional privat, este indiferent dacă soţii locuiesc în fapt împreună sau separat. 1080
Astfel, spre exemplu, raporturile personale şi patrimoniale dintre doi soţi unul cetăţean român, iar
celălalt cetăţean străin sunt supuse legii române dacă au domiciliul în România, iar în caz contrar,
legii statului străin unde au domiciliul comun.
(iii) dacă soţii nu au cetăţenie comună sau domiciliu comun, „legii statului pe teritoriul căruia
au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături”. Din
interpretarea gramaticală a textului pare a rezulta că cele două posibilităţi conţinute în structura sa
normativă (legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa comună sau pe teritoriul căruia şi-au
avut anterior, în orice moment al căsătoriei lor, reşedinţa comună, respectiv legea statului cu care
soţii întreţin în comun cele mai strânse legături) sunt alternative, alegerea uneia sau alteia dintre
aceste posibilităţi aparţinând, de principiu, instanţei competente cu soluţionarea litigiului. 1081
În ceea ce priveşte domeniul legii aplicabile determinate conform criteriilor subsidiare enunţate,
aceasta guvernează raporturile personale dintre soţi, capacitatea de exerciţiu a persoanei care se
căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani 1082 şi raporturile patrimoniale dintre soţi. Din
perspectiva relaţiilor pecuniare dintre soţi, în domeniul legii efectelor căsătoriei, se circumscriu, în
special, următoarele aspecte: determinarea bunurilor comune sau proprii ale soţilor,
drepturile/puterile soţilor asupra fiecărei categorii de bunuri, împărţirea bunurilor comune ale
soţilor în timpul căsătoriei, regimul juridic al datoriilor soţilor etc.
În structura normativă a art. 20 din Legea nr. 105/1992 legiuitorul român a introdus şi o normă
1078
Pentru dezvoltări, v., spre ex.: I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, pp. 173-175; D.-Al. Sitaru, op.
cit., pp. 337-339; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., pp. 218-220.
1079
În literatura de specialitate s-au invocat şi o serie de contraargumente faţă de aplicarea acestui criteriu. Astfel, s-a arătat că
nu întotdeauna căsătoria produce efecte sociale în ţara cetăţeniei comune a soţilor, ci mai degrabă în ţara domiciliului comun. Pentru
referirea la acest contraargument, v. M. Tomescu, Căsătoria în dreptul internaţional privat, … op. cit., p. 72.
1080
În acest sens, v. I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 174; D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 338.
1081
V., în acest sens, D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 338. Alţi autori se rezumă la enunţarea posibilelor interpretări ale textului, fără
a da însă o soluţie tranşantă (v., spre ex., I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 174). În sensul că doar în lipsă
de domiciliu comun şi reşedinţă comună efectele căsătoriei vor fi supuse legii statului cu care soţii întreţin împreună cele mai strânse
legături, v. D.A. Popescu, A. Oprea, Drept internaţional privat, Suport de curs, p. 26, disponibil la adresa:
http://law.ubbcluj.ro/ro/cd_id/Anul%20IV/Suporturi%20de%20curs/curs_international_privat.pdf.
1082
Achiesăm la opinia potrivit căreia capacitatea unui soţ de a se căsători înainte de majorat este supusă legii sale personale –
lex patriae (conform art. 11 şi 12 din Legea nr. 105/1992), iar nu legii determinate în baza art. 20. Pentru această opinie, v. D.-Al.
Sitaru, op. cit., p. 339.

250
juridică aptă să soluţioneze conflictul mobil de legi în această materie. Astfel, conform dispoziţiilor
alin. (2) al art. 20, „Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să
reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau
domiciliul”. Preferinţa legiuitorului român s-a îndreptat aşadar către legea veche, în ipoteza în care
doar unul dintre soţi îşi modifică, pe parcursul căsătoriei, cetăţenia sau domiciliul. Dacă însă ambii
îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul, se va aplica legea nouă, conform soluţiei conflictuale
principale din art. 20 alin. (1). Aplicarea se va face însă numai pentru viitor, pentru efectele
căsătoriei produse după ce a intervenit schimbarea. Prin soluţia adoptată, art. 20 alin. (2) înlătură
astfel posibilitatea fraudei la lege în materia efectelor căsătoriei, materie care în trecut reprezentase
un teren propice pentru fraudă.1083

1.3. Legea aplicabilă convenţiei matrimoniale. A. Preliminarii. În general, convenţia

matrimonială este definită ca actul juridic prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial, 1084
aplicabil, în principiu, pentru toată durata căsătoriei. Caracteristica generală a convenţiei
matrimoniale este aceea de a fi încheiată de viitorii soţi, pentru a produce efecte de la data încheierii
căsătoriei şi, în principiu, pentru toată durata căsătoriei, fără însă a exclude posibilitatea modificării
regimului matrimonial iniţial, indiferent dacă acesta este un regim convenţional sau legal.
Deşi până la data de 1 octombrie 2011 sistemul român de drept nu cunoştea instituţia convenţiei
matrimoniale,1085 existau totuşi în Legea nr. 105/1992 norme conflictuale de determinare a legii
materiale aplicabile convenţiei matrimoniale – art. 21. S-a arătat în literatura de specialitate că art.
21 din Legea nr. 105/1992 „este conceput în perspectiva viitoarei reglementări privind regimul
matrimonial în dreptul român”,1086 normele conflictuale în această materie neavând o relevanţă
practică deosebită.1087
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil român, normele conflictuale în materia efectelor
căsătoriei consacrate de Legea nr. 105/1992 au fost înlocuite de dispoziţiile art. 2589 şi urm. NCC,
plasate în cuprinsul Cărţii a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat” – Titlul II „Conflicte de
legi” – Capitolul II „Familia”, la baza cărora a stat o nouă filozofie de reglementare a normelor
conflictuale de determinare a legii aplicabile regimului matrimonial.
B. Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale convenţiei matrimoniale. Potrivit art. 21 alin. (1) din

1083
A se vedea D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 340. Pentru unele aspecte privind fraudarea legii procedurale în cazul disoluţiei
legăturii matrimoniale, v. E. Ungureanu, Consideraţii referitoare la sancţionarea fraudării legii procedurale în legătură cu
recunoaşterea hotărârilor străine, în Dreptul nr. 2/1995, pp. 37-42.
1084
A se vedea A. Colomer, op. cit., p. 137.
1085
Art. 30 alin. (2) C. fam. interzicea în mod expres, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care ar modifica regulile
privind comunitatea legală de bunuri.
1086
A se vedea D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 340.
1087
În acest sens, v. R.-B. Bobei, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 26.

251
Legea nr. 105/1992, „Condiţiile de fond cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt cele
stabilite de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi.” Cele două legi la care textul face referire
se aplică, aşadar, în mod distributiv, fiecare soţ trebuind să respecte condiţiile cerute de legea sa
naţională (lex patriae).1088
În domeniul legilor în prezenţă intră condiţiile de fond ale convenţiei matrimoniale, care este un
contract,1089 respectiv: capacitatea fiecărui soţ de a încheia convenţia matrimonială, consimţământul
viitorilor soţi, obiectul şi cauza convenţiei etc.1090
Aplicarea strictă a normei conflictuale configurate la alin. (1) al art. 21 din Legea nr. 105/1992
ar fi condus la soluţia că viitorii soţi cetăţeni străini cu domiciliul în România puteau încheia în ţara
noastră o convenţie matrimonială, dacă legea naţională a fiecăruia dintre ei le permitea acest
lucru.1091 Ne raliem şi noi opiniei exprimate în literatura de specialitate în sensul că art. 30 C. fam. –
prin care se consacra regimul legal unic şi imperativ al comunităţii de bunuri – nu era de ordine
publică din punct de vedere al dreptului internaţional privat, 1092 prin urmare, prin încheierea unei
convenţii matrimoniale viitorii soţi cetăţeni străini cu domiciliul în România puteau opta, spre
exemplu, pentru regimul separaţiei de bunuri.
O chestiune extrem de sensibilă din perspectiva reglementării anterioare de drept substanţial
care nu autoriza încheierea convenţiilor matrimoniale [art. 30 alin. (2) C. fam.] era aceea dacă
asemenea convenţii încheiate în străinătate de cetăţeni români 1093 puteau produce efecte juridice pe

1088
V., în acest sens, I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 175, unde se analizează şi ipoteza în care
unul dintre viitorii soţi este apatrid ori ambii sunt apatrizi. În aparenta tăcere a legii, soluţia reputatului autor este în sensul că „legea
care reglementează efectele căsătoriei se aplică şi convenţiei matrimoniale” (p. 176). Considerăm că suficiente argumente pledează în
favoarea unei alte soluţii. Astfel, în conţinutul normativ al art. 21 din Legea nr. 105/1992 trimiterea la art. 20 – legea aplicabilă
efectelor căsătoriei – se face numai în contextul determinării legii aplicabile regimului şi efectelor convenţiei matrimoniale [alin. (2)],
în vreme ce la alin. (1) al aceluiaşi articol se stipulează în mod univoc că legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi guvernează
condiţiile de fond cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale. Dacă unul dintre viitorii soţi este apatrid ori ambii sunt apatrizi,
apelul credem că ar trebui făcut la dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 105/1992 şi, prin urmare, legea materială aplicabilă
condiţiilor de fond ale convenţiei matrimoniale va fi, în temeiul acestui text, legea domiciliului sau, în lipsă, legea reşedinţei.
1089
În mod constant, convenţia matrimonială este încadrată în categoria actelor juridice de formaţie bilaterală, calificare
predominantă, pe care o regăsim atât în doctrina veche, cât şi în dreptul comparat. Pentru dezvoltări, v. supra, Titlul II, cap. IV.
1090
În acest sens, v.: D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 341; N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 99.
1091
Pentru dezvoltări cu privire la această problematică, v. şi: N.C. Dariescu, Raporturile patrimoniale dintre soţii străini
având aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România, Ed. Lumen, Iaşi, 2006, passim; N.C. Dariescu, C. Dariescu, Legea aplicabilă
convenţiei matrimoniale încheiate între soţii străini cu aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România, în C. Jud. nr. 12/2006, pp. 96-
103.
1092
V., în acest sens, P. Vasilescu, op. cit., p. 249, nota 1.
1093
Este adevărat că în multe sisteme de drept capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială este guvernată de legea
naţională a persoanei în cauză, ceea ce ar fi însemnat că un cetăţean român nu putea încheia o asemenea convenţie nici în străinătate,
întrucât legea română nu-i recunoştea această capacitate. Totuşi, în practică nu erau puţine cazurile în care cetăţenii români care se
căsătoreau în străinătate încheiau şi convenţii matrimoniale pentru determinarea regimului matrimonial aplicabil. Era posibil ca legea
română să fie pur şi simplu ignorată, notarul în faţa căruia se autentifica acea convenţie nefiind preocupat de soluţionarea conflictului
de legi în materie. De asemenea, nu excludem nici ipoteza în care legea română era înlăturată de la aplicare, pe motivul că aduce
atingere principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale şi, prin aceasta, încalcă ordinea publică de drept internaţional privat. (A se
vedea, mutatis mutandis, Tribunal de grande instance – Paris, hotărârea din 26 noiembrie 2008, în Rev. crit. DIP nr. 2/2009, p. 310 şi
urm., prin care instanţa franceză a respins cererea de exequatur cu privire la o decizie a unei instanţe din statul New-York, statuând
că înlăturarea de la aplicare a contractului de căsătorie, prin care soţii optaseră pentru regimul separaţiei de bunuri, este contrară
principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale şi aduce atingere principiilor securităţii juridice şi previzibilităţii juridice garantate
soţilor). O altă ipoteză în care cetăţeanul român putea încheia valabil în străinătate o convenţie matrimonială viza situaţiile în care
potrivit sistemului conflictual al forului, capacitatea de a încheia o asemenea convenţie nu este supusă legii naţionale, ci legii
domiciliului/reşedinţei (o astfel de normă conflictuală este specifică statelor de common law).

252
teritoriul României. Spre exemplu, o femeie de cetăţenie română se căsătorea în Franţa cu un bărbat
de cetăţenie franceză şi, în temeiul art. 3 alin. (2) din Convenţia de la Haga (1978), desemnau legea
franceză ca lege aplicabilă regimului matrimonial, iar în cadrul acesteia optau pentru regimul
separaţiei de bunuri prevăzut de Codul civil francez.
S-a apreciat că o asemenea convenţie nu putea produce efecte în România, în condiţiile în care
Codul familiei instituia regimul comunităţii de bunuri, ca regim unic şi imperativ. Contractul ar fi
fost însă considerat valabil în Franţa şi în orice alt stat 1094. Din perspectiva argumentelor invocate,
avem rezerve faţă de această soluţie, deoarece regimul comunităţii legale reglementat de Codul
familiei era unic şi imperativ în dreptul intern, iar nu şi în dreptul internaţional privat român. Prin
urmare, în ce ne priveşte, considerăm că nu s-ar fi putut invoca art. 168 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.
105/1992, care legitimează un eventual refuz de recunoaştere a hotărârii străine 1095 dacă aceasta
încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.
C. Legea aplicabilă condiţiilor de formă ale convenţiei matrimoniale. În lipsa unei reglementări
speciale privitoare la condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale, în literatura de specialitate s-a
arătat că aceste condiţii de formă sunt guvernate de regulile privind forma contractelor din art. 86,
raportat la art. 71 din Legea nr. 105/1992, care se aplică în mod corespunzător. 1096 Din moment ce
calificarea predominantă a convenţiei matrimoniale este aceea de act juridic de formaţie bilaterală,
raportarea la art. 86, (sediul materiei în privinţa cerinţelor de formă ale contractului), care la rândul
său face trimitere la art. 71, este cât se poate de firească, în baza principiului general de interpretare
potrivit căruia acolo unde norma specială tace, se aplică, în completare, norma generală. 1097
D. Legea aplicabilă regimului şi efectelor convenţiei matrimoniale. Conform art. 21 alin. (2)
din Legea nr. 105/1992, „Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale sunt cârmuite de legea aleasă
prin acord de către viitorii soţi, iar în lipsă, de legea prevăzută de art. 20.” Prin urmare, în privinţa
aspectelor analizate se aplică în principal legea autonomiei de voinţă a soţilor (lex voluntatis), iar în
subsidiar, legea efectelor căsătoriei, potrivit distincţiilor trasate de art. 20. 1098
E. Soluţionarea conflictului mobil de legi în materie. Potrivit art. 21 alin. (3) din Legea nr.
1094
A se vedea M. Revillard, Pratique de la Convention de la Haye sur la loi applicable aux régimes matrimoniaux.
Commentaires & Formules, 2e éd., Defrénois, Paris, 2008, pp. 25-26. Pentru o opinie concordantă, v. N.C. Dariescu, Relaţiile
patrimoniale… op. cit., p. 102, unde se arată că „cetăţenii români nu pot încheia o convenţie matrimonială validă (pentru autorităţile
române), chiar şi atunci când se căsătoresc în străinătate cu un cetăţean străin.”
1095
Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de „hotărâri străine” desemnează „actele de jurisdicţie ale instanţelor
judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un stat.”
1096
În acest sens, v.: D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 341; I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 176.
1097
În sensul că pentru determinarea legii aplicabile condiţiilor de formă ale convenţiei matrimoniale nu se poate utiliza art.
86 din Legea nr. 105/1992, ci doar norma conflictuală consacrată de art. 71 din acelaşi act normativ, v. N.C. Dariescu, Relaţiile
patrimoniale… op. cit., p. 103 şi urm.
1098
A se vedea D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 341. Pentru dezvoltări, v. şi N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 110-
115. Pentru opinia potrivit căreia soluţia de a distinge între condiţiile de fond ale convenţiei matrimoniale, pe de o parte, şi regimul şi
efectele aceleiaşi convenţii, pe de altă parte, „complică lucrurile şi nu ţine seama de unitatea convenţiei matrimoniale”, v. I.P.
Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 176. Soluţia propusă de reputatul autor era aceea de a se aplica aceeaşi lege
(legea aleasă de părţi şi, în subsidiar, legea efectelor căsătoriei) atât pentru încheierea, cât şi în privinţa efectelor convenţiei
matrimoniale.

253
105/1992, legea care guvernează regimul şi efectele convenţiei matrimoniale „stabileşte dacă este
posibilă modificarea sau înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei”, iar „modificarea
sau noua convenţie matrimonială nu poate aduce prejudicii terţilor”. Prin aceste dispoziţii s-a
urmărit soluţionarea conflictului mobil de legi în această materie, dându-se câştig de cauză legii
vechi, atât în relaţiile dintre soţi, cât şi, mai ales, în relaţiile cu terţii. 1099 Modificarea sau noua
convenţie matrimonială va produce efecte pentru viitor, iar nu retroactiv.1100

§ 2. Noul Cod Civil român

2.1. Preliminarii. Având în vedere necesitatea reglementării coerente a marilor instituţii ale
dreptului privat, la baza Noului Cod civil, în ansamblul său, a stat concepţia monistă de
reglementare a raporturilor de drept privat într-un singur cod, astfel că, printre alte modificări de
substanţă, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod, nu doar instituţiile de dreptul familiei au fost
înglobate în cuprinsul aceluiaşi cod, ci şi dispoziţiile de drept internaţional privat reglementate de
Legea nr. 105/19921101. În arhitectura normativă a Noului Cod, raporturilor juridice cu element de
extraneitate le este dedicată Cartea a VII-a, intitulată „Dispoziţii de drept internaţional privat.”
Comparativ cu dispoziţiile în materie din cuprinsul Legii nr. 105/1992, aspectele de drept
internaţional privat privitoare la efectele căsătoriei (care fac obiectul art. 2589-2596 NCC),
beneficiază de o reglementare mult mai consistentă cantitativ şi calitativ. Noile soluţii în domeniu
au receptat în mod adecvat regulile conflictuale configurate de prevederile Convenţiei de la Haga
din 14 martie 1978 asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale, 1102 tendinţele de uniformizare
din arealul Uniunii Europene, dar şi soluţiile normative reţinute de o serie de legislaţii (spre
exemplu, Legea federală elveţiană asupra dreptului internaţional privat din 18 decembrie 1987 1103,

1099
V., în acest sens: D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 341; I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 178.
1100
Legea elveţiană în materie statuează în sensul că în cazul schimbării domiciliului soţilor dintr-un stat în altul, legea noului
domiciliu este aplicabilă şi retroactivează din ziua căsătoriei. Soţii pot conveni în scris să excludă retroactivitatea. (apud O.
Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 222, nota 1).
1101
În majoritatea sistemelor de drept (şi nu doar în peisajul legislativ european) normele specifice dreptului internaţional
privat au fost codificate în cadrul unor ample reforme survenite în materie. V., în acest sens, A. Fiorini, The Codification of Private
International Law in Europe: Could the Community Learn form the Experience of Mixed Jurisdictions? , pp. 5-6, în Electronic
Journal of Comparative Law, vol. 12.1 (mai 2008), disponibil la adresa: www.ejcl.org/121/art121-7.pdf. O excepţie notabilă o
reprezintă Franţa, unde se manifestă un veritabil paradox: într-o ţară în care dreptul scris are valoare de dogmă, dreptul internaţional
privat este considerat în mod tradiţional ca având un caracter jurisprudenţial şi cutumiar. A se vedea B. Beignier, Recenzie - Armelle
Bodénès-Constantin, La codification du droit international privé français, în RTD civ. 2006, p. 849. Înainte de opera marilor
codificări legislative, în jurul anului 1930 profesorul Mircea Djuvara aprecia că dreptul internaţional privat apare „ca o ramură vie şi
neînchipuit de sugestivă a dreptului, pentru că el înfăţişează modul cum dreptul se formează în realitate, pe deasupra textelor de
lege…” - M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All,
Bucureşti, 1995, p. 98.
1102
Pentru o radiografie a soluţiilor conflictuale reglementate de această Convenţie, v. infra, Secţiunea a III-a.
1103
V., pentru prezentarea dispoziţiilor legii elveţiene în materie – aspectele privitoare la regimurile matrimoniale, J.
Bertholet, Les régimes matrimoniaux en droit international privé suisse, în A. Bonomi, M. Steiner (coord.), op. cit., p. 35 şi urm;
UINL, CD, cap. XIX, Suisse, p. 2395 şi urm. Pentru consultarea acestei legi, a se vedea www.admin.ch/ch/f/rs/c291.html. În
continuare, brevitatis causa, „Lg. elv. DIP”.

254
reglementarea belgiană1104, italiană1105, germană1106, Codul civil Québec1107 etc.), majoritatea
inspirate, la rândul lor, din dispoziţiile Convenţiei de la Haga.
Potrivit dreptului tranzitoriu – art. 207 alin. (1) şi (2) LPA, „(1) Dispoziţiile cărţii a VII-a
„Dispoziţii de drept internaţional privat” a Codului civil se aplică numai în cauzele deduse instanţei
judecătoreşti sau autorităţii competente după data intrării în vigoare a Codului civil, având ca obiect
raporturi juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data şi locul încheierii actelor ori
producerii sau săvârşirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice. (2) În cazul
raporturilor de drept internaţional privat stabilite anterior intrării în vigoare a Codului civil,
competenţa legii determinate potrivit alin. (1) poate fi înlăturată dacă aplicarea sa conduce la
consecinţe vădit injuste”.

2.2. Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei. A. Soluţiile conflictuale. Spre
deosebire de Legea nr. 105/1992, noua reglementare distinge între efectele personale şi cele
patrimoniale generale ale căsătoriei (regimul primar), pe de o parte, şi regimul matrimonial propriu-zis
(de sorginte legală sau convenţională), pe de altă parte, ţinând seama astfel de modificările aduse în
domeniul dreptului substanţial (Cartea a II-a).
În cadrul art. 2589 alin. (1) NCC 1108, pe baza unei metode frecvent folosite în materia dreptului
internaţional privat, este instituită o regulă de conflict „în cascadă”, principiul fiind completat prin
mai multe reguli subsidiare ierarhizate. Efectele generale ale căsătoriei sunt astfel supuse mai
multor legi, care se aplică în mod succesiv, şi anume: legea reşedinţei obişnuite comune a soţilor, în
lipsă legea cetăţeniei comune şi, în fine, dacă soţii nu au nici reşedinţă obişnuită comună şi nici
cetăţenie comună, legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.

1104
Codul de drept privat internaţional belgian, (disponibil la adresa: http://www.just.fgov.be), a fost adoptat prin Legea din
16 iulie 2004 şi a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2004. S-a considerat că acest cod realizează o fericită sinteză a celor mai
avansate soluţii în planul dreptului internaţional privat european. Un loc special îl ocupă autonomia de voinţă în determinarea legii
aplicabile, precum şi utilizarea noţiunii de reşedinţă obişnuită ca punct de legătură, fără însă a abandona criteriul tradiţional al
cetăţeniei. Pentru dezvoltări, v.: J.Y. Carlier, Le Code belge de droit international privé, în Rev. crit. DIP nr. 1/2005, pp. 11-39; N.
Watté, C. Barbé, Le nouveau droit international privé belge, în Journal du droit international nr. 3/2006, pp. 851-927. Ample
indicaţii bibliografice pot fi regăsite în UINL, CD, cap. III, Belgique, p. 787/A, nota 84, iar pentru o prezentare de ansamblu, v.
Ibidem, p. 755 şi urm. În continuare, brevitatis causa, „C. belg. DIP”.
1105
În Italia, normele conflictuale sunt cuprinse în principal în Legea nr. 218 din 31 mai 1995 privind reforma sistemului
italian de drept internaţional privat. Pentru o prezentare de ansamblu a soluţiilor conflictuale privind raporturile patrimoniale dintre
soţi configurate de legea italiană, v. şi N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 167-171.
1106
În Germania, principalul izvor al dreptului internaţional privat îl reprezintă Legea din 25 iulie 1986, intrată în vigoare la
data de 1 septembrie 1986, cu modificările ulterioare, prin care s-au înlocuit vechile norme conflictuale cuprinse în Legea
introductivă la Codul civil german (EGBGB). Pentru o prezentare de ansamblu a Legii din anul 1986, v. O. Căpăţînă, Caracteristici
ale noului sistem de drept internaţional privat al Republicii Federale Germania, în RRD nr. 1/1989, pp. 57-62, unde se arată că prin
această lege s-a realizat în dreptul familiei – segmentul relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi – „o cotitură radicală, evident
progresistă” (Ibidem, p. 58).
1107
Noul Cod civil al provinciei Québec, adoptat la 4 iunie 1991 şi intrat în vigoare în anul 1994, reglementează raporturile de
drept internaţional privat în Cartea a XII-a, art. 3122-3124 fiind consacrate legii aplicabile regimului matrimonial. Codul poate fi
consultat la adresa:
http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/sites/lois/quebec.htm.
1108
Pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimării, în cadrul § 2 din cadrul acestei secţiuni, referirile la articole, fără
indicarea actului normativ din structura căruia fac parte, vor fi înţelese ca vizând dispoziţiile Noului Cod civil român.

255
 Comparativ cu soluţiile reţinute de art. 20 din Legea nr. 105/1992 în materia efectelor
căsătoriei, pot fi învederate următoarele elemente de noutate:
(i) Noile dispoziţii inversează binomul clasic „cetăţenie comună - domiciliu comun”, legea
aplicabilă fiind, în principal, legea reşedinţei obişnuite comune şi numai în lipsă, legea cetăţeniei comune
a soţilor.
(ii) Se poate remarca, totodată, înlocuirea noţiunilor de domiciliu şi, respectiv, reşedinţă – utilizate
în conţinutul normativ al art. 20 din Legea nr. 105/1992 – cu noţiunea de „reşedinţă obişnuită”, frecvent
utilizată în dreptul comparat, în convenţiile internaţionale (în special cele de la Haga) şi în dreptul
Uniunii Europene.1109 Apreciem că această opţiune a redactorilor Noului Cod este pe deplin justificată.
Astfel, spre deosebire de domiciliu, reşedinţa obişnuită prezintă supleţe şi realism: ea relevă o
legătură reală între o persoană şi mediul în care aceasta trăieşte şi nu poartă amprenta distanţei sau
chiar a ficţiunii care caracterizează adesea domiciliul 1110.
Simplul fapt al şederii unei persoane într-un anumit loc nu este însă suficient pentru ca
reşedinţa acesteia să poată fi considerată reşedinţa obişnuită. Rezoluţia (72) 1F din 18 ianuarie 1972
a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei 1111 oferă o serie de criterii orientative pe baza
cărora se poate determina caracterul obişnuit al reşedinţei: durata şi continuitatea reşedinţei, precum
şi alte elemente de natură personală sau profesională care demonstrează o legătură durabilă între o
persoană şi reşedinţa sa (regula nr. 9 din anexa la această rezoluţie).
Remarcăm cu satisfacţie împrejurarea că în definirea conceptului de „reşedinţă obişnuită”
legiuitorul român a receptat, în mod adecvat, criteriile prevăzute în rezoluţia menţionată. Astfel, potrivit
art. 2570 NCC (plasat în Titlul I „Dispoziţii generale” din cadrul Cărţii a VII-a), „ (1) În sensul
prezentei cărţi, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi are locuinţa
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Reşedinţa obişnuită a unei
persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană
are stabilimentul său principal. (2) Pentru determinarea locuinţei principale vor fi avute în vedere

1109
V., spre ex., dispoziţiile art. 3 din Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Preferinţa pentru
competenţa bazată pe reşedinţa obişnuită, fără a exclude însă total competenţa fondată pe naţionalitate, exprimă o anumită concepţie,
foarte pragmatică, în materie de competenţă jurisdicţională la nivelul spaţiului Uniunii Europene.
1110
În contextul analizei Convenţiei de la Haga din anul 1978 asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale, în literatura de
specialitate română s-au oferit explicaţii pertinente referitoare la preferinţa autorilor Convenţiei pentru reşedinţa obişnuită, în
detrimentul domiciliului, aceste consideraţii putând fundamenta, în egală măsură, şi opţiunea redactorilor Noului Cod civil în
favoarea conceptului de „reşedinţă obişnuită”. Astfel, s-a apreciat că „accentul trebuie pus pe acel factor de localizare teritorială a
persoanei care indică legătura statornică, efectivă şi faptică a acesteia cu un anumit teritoriu, mai precis cu o anumită jurisdicţie, chiar
dacă, formal, domiciliul persoanei figurează într-un alt stat. Pe de altă parte, schimbarea domiciliului poate presupune îndeplinirea
anumitor formalităţi - mai mult sau mai puţin greoaie, în funcţie de legislaţia fiecărui stat -, ceea ce poate conduce la imprimarea unui
caracter pur formal domiciliului, caracter ce contravine realităţii faptice, reducând sau chiar eliminând funcţia domiciliului de
localizare teritorială a persoanei fizice”. A se vedea D.A. Popescu, A. Oprea, Drept internaţional privat, Suport de curs, p. 57, nota
117, disponibil la adresa:
http://law.ubbcluj.ro/ro/cd_id/Anul%20IV/Suporturi%20de%20curs/curs_international_privat.pdf.
1111
Privind unificarea conceptelor juridice de „domiciliu” şi „reşedinţă”; textul rezoluţiei poate fi consultat pe site-ul
Consiliului Europei: www.coe.int, secţiunea Consiliul de Miniştri.

256
acele circumstanţe personale şi profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau
intenţia de a stabili asemenea legături. (3) Reşedinţa obişnuită a persoanei juridice este în statul în
care aceasta îşi are stabilimentul principal. (4) Stabilimentul principal al unei persoane juridice este
locul unde aceasta şi-a stabilit administraţia centrală. (5) Dovada reşedinţei obişnuite se poate face
cu orice mijloace de probă.”1112
(iii) Spre deosebire de Legea nr. 105/1992, în subsidiar efectele generale ale căsătoriei vor fi
guvernate nu de legea statului cu care soţii „întreţin în comun cele mai strânse legături”, 1113 ci de „legea
statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată”. 1114 Dintr-o anumită perspectivă, noua soluţie
legislativă pare a fi impregnată de pragmatism, utilizarea acestui criteriu având vocaţia de a asigura
securitate juridică şi previzibilitate în privinţa legii aplicabile, evitându-se astfel cazurile de localizare
dificilă. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm faptul că opţiunea legislativă analizată prezintă o
anumită rigiditate. Mai mult, poate fi pusă în discuţie şi pertinenţa acestui punct de legătură în acele
situaţii în care locul celebrării căsătoriei este cu totul accidental şi nu reprezintă mediul juridic şi social de
care acel cuplu să fie strâns ataşat, conducând astfel la un rezultat îndepărtat în raport cu aşteptările
soţilor implicaţi.
(iv) Dacă în principiu efectele generale ale căsătoriei sunt guvernate de una din legile
determinate în baza criteriilor subsidiare analizate, prin excepţie, „drepturile soţilor asupra locuinţei
familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde
aceasta este situată” (s.n.) – alin. (3) al art. 2589 NCC. Soluţia consacrată, deşi reprezintă un
abandon parţial al regulii unicităţii legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei, credem că este
justificată.
Astfel, în noua reglementare configurată în materia relaţiilor de familie de Noul Cod – Cartea a
II-a, dispoziţiile privind locuinţa familiei intră în structura regimului primar, aplicându-se în mod
obligatoriu, atât în raporturile de drept intern, cât şi în raporturile de drept internaţional privat.
Aşadar, aceste norme juridice sunt de ordine publică, 1115 pe cale convenţională soţii neputând
institui derogări, indiferent de regimul matrimonial aplicabil in concreto.

1112
Actuala configurare a art. 2570 este rezultatul intervenţiei legislative prin art. 210 pct. 2 LPA.
1113
În literatura de specialitate s-a arătat că în tăcerea legii, „revine instanţei judecătoreşti misiunea de a descifra în ce constă
această strânsă legătură”. În acest sens, v. R.-B. Bobei, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 25.
1114
Soluţia este inspirată de dispoziţiile art. 3089 C. civ. Québec, o prevedere similară regăsindu-se şi în art. 9.2 C. civ.
spaniol. De precizat, în acest context, că în cadrul determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial – ipoteza în care
soţii nu au încheiat o convenţie de desemnare a acestei legi – şi art. 51 din Codul belgian de drept internaţional privat prevede că în
ultimă instanţă, dacă nu au putut fi valorificate criteriile anterioare de localizare, regimul matrimonial va fi guvernat de legea statului
pe teritoriul căruia căsătoria a fost încheiată.
1115
Pentru noţiunea de „ordine publică de drept internaţional privat” v., pentru sistemul francez, Y. Loussouarn, P. Bourel, P.
de Vareilles-Sommières, op. cit., p. 333 şi urm.; N. Nord, Ordre public et lois de police en droit international privé, thèse dr.,
Universitatea Robert Schuman, Strasbourg, 2003, disponibilă la adresa: http://www-cdpf.u-strasbg.fr (site consultat la 12.06.2010),
iar pentru sistemul român de drept, v., spre exemplu: I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. I, p. 136 şi urm.; N.C.
Dariescu, Legea forului – efect al retrimiterii de gradul întâi, al regimului matrimonial primar sau al excepţiei de ordine publică?, în
C. Jud. nr. 10/2006, p. 91 şi urm.

257
 Prin urmare, dacă, prin jocul normelor conflictuale instituite de art. 2589 alin. (1) NCC, legea
care guvernează efectele generale ale căsătoriei este legea spaniolă – ca lege a cetăţeniei comune a
soţilor – drepturile acestora asupra locuinţei familiei vor fi supuse legii române în ipoteza în care
imobilul este situat pe teritoriul României.
Art. 2589 alin. (1) NCC reprezintă un important text de referinţă la care trimit şi alte articole
din materia relaţiilor de familie, respectiv: art. 2592 (determinarea obiectivă a legii aplicabile
regimului matrimonial), art. 2603 (filiaţia copilului din căsătorie), art. 2604 (condiţiile legitimării
prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior), art. 2607 (condiţiile de fond cerute soţilor
care adoptă împreună), art. 2608 (efectele adopţiei consimţite de soţi).
B. Domeniul legii aplicabile. Sediul materiei este dat de dispoziţiile art. 2589 alin. (2) NCC,
conform cărora legea determinată în baza criteriilor prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol „se
aplică atât efectelor personale, cât şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le
reglementează şi de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de
aceştia.”1116
Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei guvernează, în primul rând, relaţiile personale
dintre soţi.1117 Modificarea numelui soţilor sau al unuia dintre ei ca efect al căsătoriei este
reglementată de aceeaşi lege, negăsindu-şi aplicare norma conflictuală instituită de art. 2576 alin.
(1) NCC potrivit căreia „Numele persoanei este cârmuit de legea sa naţională”. 1118
În privinţa capacităţii de exerciţiu a soţilor, art. 2589 alin. (2) NCC nu face niciun fel de
referire. S-a arătat în literatura de specialitate 1119 că această chestiune trebuie privită dintr-o dublă
perspectivă: capacitatea unui soţ de a se căsători înainte de a atinge vârsta matrimonială este supusă
legii sale naţionale [art. 2586 alin. (1) coroborat cu art. 2572 alin. (1) NCC], în vreme ce efectele
căsătoriei asupra capacităţii sunt cârmuite de legea aplicabilă efectelor căsătoriei.
În câmpul de aplicare a legii efectelor căsătoriei intră şi o parte din relaţiile patrimoniale dintre
soţi, mai exact acelea care se subsumează regimului primar. 1120 Celelalte raporturi patrimoniale
cuprinse în ipoteza normativă a art. 2593 alin. (1) NCC vor fi guvernate de legea aplicabilă
regimului matrimonial propriu-zis, indiferent de sorgintea legală sau convenţională a acestuia 1121.
1116
Actuala configurare a art. 2589 alin. (2) este rezultatul intervenţiei legislative prin art. 210 pct. 8 LPA.
1117
În arhitectura normativă a Noului Cod, drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor sunt reglementate de Capitolul V din
cadrul Titlului II „Căsătoria” al Cărţii a II-a „Despre familie”.
1118
Considerentele exprimate în doctrină sub imperiul Legii nr. 105/1992 îşi păstrează pe deplin valabilitatea. V., spre ex.:
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 175; D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 339.
1119
A se vedea D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 339. Deşi interpretarea autorului vizează dispoziţiile relevante din cuprinsul Legii nr.
105/1992, în condiţiile în care noua reglementare conservă substanţa acestor prevederi, credem că soluţia trebuie menţinută. Pentru o
interpretare concordantă în contextul Noului Cod civil, v. I. Macovei, Drept internaţional privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p.
230.
1120
Ataşarea instituţiei regimului primar de efectele generale ale căsătoriei, iar nu de regimurile matrimoniale propriu-zise
produce o serie de consecinţe în dreptul internaţional privat. Pentru dezvoltări, v. Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-
Sommières, op. cit., pp. 421-422; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 42 şi doctrina la care se face referire.
1121
Spre exemplu, doi soţi cetăţeni români, unul cu reşedinţa în Spania, celălalt cu reşedinţa în Italia, aleg ca lege aplicabilă
regimului lor matrimonial legea italiană, ca lege a statului pe teritoriul căruia unul dintre ei are reşedinţa obişnuită la momentul

258
Aşadar, noua concepţie de reglementare a drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor în
planul dreptului substanţial (Capitolul VI, Titlul II, Cartea a II-a) reverberează şi asupra soluţiilor
conflictuale în materie din cuprinsul Cărţii a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat”,
impunând distincţia la care am făcut referire.
În privinţa legii aplicabile obligaţiei de întreţinere dintre soţi, trebuie precizat că în vreme ce
art. 34 din Legea nr. 105/1992 făcea trimitere la legea efectelor căsătoriei, art. 2612 NCC statuează
cu caracter general că „Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit
reglementărilor dreptului Uniunii Europene”.1122
C. Legislaţie comparată. Unele ţări fac distincţie în ceea ce priveşte determinarea legii
aplicabile între regimul primar şi regimul matrimonial secundar (supletiv), lăsat la alegerea soţilor.
Este aşa-numitul sistem dualist.
Astfel, în sistemul de drept belgian, art. 49 C. belg. DIP stabileşte legea aplicabilă regimului
matrimonial, în vreme ce potrivit art. 48 § 1er, legea aplicabilă efectelor căsătoriei este:
- legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită la momentul la care aceste efecte
sunt invocate sau, în cazul în care efectul invocat priveşte un act juridic, la momentul încheierii
acestui act;
- în lipsa reşedinţei obişnuite pe teritoriul aceluiaşi stat, legea statului a cărui cetăţenie o au
soţii, la momentul la care aceste efecte sunt invocate sau la momentul încheierii actului juridic;
- în celelalte cazuri, se aplică legea belgiană.
În câmpul de aplicare al legii astfel desemnate, intră, în special: îndatoririle de coabitare şi de
fidelitate; contribuţia soţilor la sarcinile căsătoriei; încasarea veniturilor de către fiecare dintre soţi
şi afectarea acestora; reprezentarea unuia dintre soţi de către celălalt etc. – art. 48 § 2 C. belg. DIP.
Prin derogare de la această lege, conform art. 48 § 3 C. belg. DIP, dreptul statului pe teritoriul
căruia este situat imobilul care serveşte drept locuinţă principală a familiei reglementează exerciţiul
drepturilor asupra acestui imobil, precum şi asupra bunurilor care mobilează locuinţa familiei.

alegerii, conform art. 2590 alin. (2) lit. a). Regimul primar este însă reglementat de legea română, ca lege a cetăţeniei comune a
soţilor, în temeiul art. 2589 alin. (1) şi (2).
1122
A se vedea Regulamentul Consiliului (CE) nr. 4/2009 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere (publicat în Jurnalul Oficial al UE L 007 din 10 ianuarie 2009). Potrivit
art. 15 din acest regulament, „Legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere se stabileşte în conformitate cu Protocolul de la Haga din 23
noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere (...) în statele membre care au obligaţii în temeiul actului
respectiv”. Prin Decizia nr. 2009/941/CE din 30.11.2009, Uniunea Europeană a încheiat în numele statelor membre (fără Regatul
Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Regatul Danemarcei) Protocolul de la Haga din 2007, care a devenit astfel drept al
Uniunii Europene. Prin urmare, în condiţiile art. 76 par. 3 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 4/2009, acest instrument juridic a
devenit efectiv aplicabil la data de 18 iunie 2011.
De precizat că prin art. 230 lit. q) LPA, prevederile art. 34 şi 35 din Legea nr. 105/1992 au fost exceptate de la abrogare, în
condiţiile în care, potrivit art. 209 LPA, aceste dispoziţii aveau să fie aplicabile până la data începerii aplicării Regulamentului (CE)
nr. 4/2009, respectiv a începerii aplicării în Uniunea Europeană a Protocolului de la Haga din 2007. Este adevărat că la data
publicării Legii nr. 71/2011 (LPA) în Monitorul Oficial, respectiv 10 iunie 2011, Regulamentul Consiliului (CE) nr. 4/2009 nu era
încă aplicabil. Raportat la această succesiune legislativă, considerăm că la data intrării în vigoare a Noului Cod civil (1 octombrie
2011) au fost abrogate inclusiv prevederile art. 34 şi 35 din Legea nr. 105/1992. V. şi Legea nr. 36/2012 privind unele măsuri
necesare pentru aplicarea unor regulamente şi decizii ale Consiliului Uniunii Europene, precum şi instrumente de drept internaţional
privat în domeniul obligaţiilor de întreţinere (M.Of. nr. 183 din 21 martie 2012).

259
 De asemenea, Codul suedez al căsătoriei limitează aplicarea legii străine în favoarea legii
suedeze în ceea ce priveşte dreptul de dispoziţie al soţilor asupra locuinţei comune şi asupra
bunurilor din gospodărie. 1123
Distincţia între legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei (regimul primar) şi legea care
guvernează regimul matrimonial propriu-zis (secundar) este reţinută şi în sistemul de drept elveţian.
Astfel, conform art. 48 Lg. elv. DIP, efectele generale ale căsătoriei sunt supuse dreptului statului
pe teritoriul căruia soţii domiciliază, retrimiterea fiind exclusă. Dacă soţii nu au domiciliul pe
teritoriul aceluiaşi stat, dreptul aplicabil este acela al statului de domiciliu cu care cauza prezintă
legătura cea mai strânsă. În consecinţă, nu vor fi supuse legii aplicabile regimului matrimonial
(secundar), desemnate potrivit art. 51-58 Lg. elv. DIP, acele chestiuni care nu sunt direct relaţionate
cu organizarea patrimoniului soţilor, ci rezultă din uniunea conjugală, fiind subsumate efectelor
generale ale căsătoriei1124.
Tot astfel, art. 3089 C. civ. Q. prevede că efectele căsătoriei, în special cele care se impun
soţilor oricare ar fi regimul matrimonial, sunt supuse legii domiciliului comun; dacă soţii sunt
domiciliaţi pe teritoriul unor state diferite se aplică legea reşedinţei comune a soţilor sau, în lipsă,
legea ultimei reşedinţe comune; în fine, dacă soţii nu au avut reşedinţă comună, devine incidentă
legea locului celebrării căsătoriei. Legea aplicabilă regimului matrimonial se stabileşte distinct,
potrivit art. 3123 şi urm. C. civ. Q.

2.3. Legea aplicabilă regimului matrimonial. A. Preliminarii. În privinţa legii aplicabile

regimului matrimonial, Noul Cod instituie un sistem dualist, respectiv determinarea subiectivă (art.
2590) şi obiectivă (art. 2592), după cum soţii au ales sau nu legea aplicabilă regimului lor
matrimonial. De precizat că şi reglementarea din cuprinsul Legii nr. 105/1992 acorda anumite
valenţe principiului autonomiei de voinţă a soţilor, art. 21 alin. (2) prevăzând că „Regimul şi
efectele convenţiei matrimoniale sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soţi” (lex
voluntatis) şi numai în subsidiar, în lipsa alegerii, se aplica legea care guverna efectele căsătoriei.
B. Determinarea subiectivă. Art. 2590 alin. (1) NCC consacră principiul autonomiei de voinţă a
soţilor, în sensul posibilităţii de a alege, în anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial.
Reglementarea reflectă, astfel, regula instituită prin Convenţia de la Haga din 1978 şi reafirmată în
Cartea verde a Comisiei Europene privind reglementarea conflictelor de legi în materia regimului
matrimonial, tratând în special problema referitoare la competenţa judiciară şi recunoaşterea
reciprocă.
1123
A se vedea N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p.194. Sistemul dualist este aplicat şi în Franţa, în vreme ce
majoritatea statelor din arealul european (Grecia, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia, Spania, Ungaria etc.) supun efectele personale şi
cele patrimoniale ale căsătoriei unei legi unice. Pentru dezvoltări, v. Anexa la Cartea verde, p. 18 şi tabelul nr. 7, pp. 54-55.
1124
În acest sens, v. J. Bertholet, loc. cit., p. 36 şi doctrina la care se face referire.

260
 În lipsa unei manifestări exprese de voinţă, legea indicată de soţi este legea
materială/substanţială a sistemului de drept la care se face trimitere, cu excluderea normelor
conflictuale.1125 În sprijinul acestei soluţii pot fi invocate dispoziţiile cu caracter general în materie
de retrimitere, consacrate de art. 2559 NCC, care, la alin. (3), statuează în sensul că prin excepţie de
la regula instituită în alin. (1), „legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care
părţile au ales legea străină aplicabilă (…)”.
Libertatea soţilor de a alege nu este totală, ei neputând desemna decât una din următoarele
legi, prevăzute cu caracter limitativ în alin. (2) al art. 2590 NCC:
(i) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;
(ii) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
(iii) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea
căsătoriei.
Este important de semnalat că, din această perspectivă, noua reglementare pare a avea un
pronunţat caracter restrictiv în raport cu sistemul consacrat de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea
nr. 105/1992, care oferea soţilor posibilitatea de a supune regimul lor matrimonial oricărei legi, fără
niciun fel de limitare.1126 Trebuie subliniat totuşi că, în vreme ce în sistemul Legii nr. 105/1992
alegerea legii aplicabile era limitată la ipoteza încheierii unei convenţii matrimoniale, în
reglementarea Noului Cod, posibilitatea soţilor de a determina legea aplicabilă este independentă de
încheierea unei astfel de convenţii1127.
Art. 2590 alin. (2) NCC constituie în realitate o transpunere a dispoziţiilor art. 3 din Convenţia
de la Haga, urmând totodată modelul Codului belgian de drept internaţional privat (art. 49), în
condiţiile în care tendinţa manifestă a reglementărilor din dreptul comparat este în sensul de a
prevedea un număr limitat de soluţii posibile, pentru a evita alegerile arbitrare. Mai mult, o lectură
atentă a textului conduce la concluzia că paleta de opţiuni posibile este suficient de vastă pentru a
permite unor soţi rezonabili să-şi adapteze relaţiile lor pecuniare unei legi cu care întreţin legături
serioase, iar nu fictive.
1125
Pe un plan general, s-a arătat că în materie contractuală, din principiul autonomiei de voinţă pare să rezulte că în lipsa
unei manifestări de voinţă a părţilor în alt sens retrimiterea este exclusă. A se vedea I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op.
cit., vol. II, p. 91.
1126
În literatura de specialitate s-a atras atenţia că „prin legiferarea alegerii de către soţi a legii aplicabile regimului şi
efectelor convenţiei matrimoniale există pericolul fracţionării – aşa-numitul splitting-up – convenţiei matrimoniale din perspectiva
legii aplicabile”. În acest sens, v. R.-B. Bobei, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 26.
1127
De exemplu, în ipoteza căsătoriei dintre o femeie de cetăţenie română cu reşedinţa obişnuită în România şi un bărbat de
cetăţenie elveţiană cu reşedinţa obişnuită în Franţa, viitorii soţi au posibilitatea de a alege legea aplicabilă regimului matrimonial.
Paleta de opţiuni posibile este următoarea: legea română, legea franceză, legea elveţiană sau chiar legea unui al patrulea stat pe
teritoriul căruia ar urma să-şi stabilească prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei (spre exemplu, Italia). În cadrul
sistemului de drept astfel ales, (să presupunem legea elveţiană), ei pot opta pentru încheierea unei convenţii matrimoniale sau, dacă
nu doresc încheierea unei astfel de convenţii, pentru aplicarea regimului matrimonial legal, respectiv participarea la achiziţii, care
este regimul legal (ordinar) în Elveţia. Prin urmare, chiar în lipsa încheierii unei convenţii matrimoniale, prin mecanismul alegerii
legii aplicabile regimului matrimonial, implicit viitorii soţi optează pentru un anumit regim matrimonial legal. Aplicarea lui nu este
însă efectul unei convenţii matrimoniale, ci o consecinţă directă a convenţiei de alegere a legii aplicabile.

261
 În privinţa momentului la care poate interveni o convenţie de alegere a legii aplicabile
regimului matrimonial, art. 2591 alin. (1) NCC nu instituie niciun fel de restricţii, persoanele
interesate (viitorii soţi/soţii) putând încheia o asemenea convenţie „fie înainte de celebrarea
căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei”. De remarcat împrejurarea
că dacă această convenţie intervine în timpul căsătoriei, ea are semnificaţia unei schimbări
voluntare a legii aplicabile până atunci regimului lor matrimonial, indiferent dacă determinarea legii
rezultă dintr-o legătură obiectivă sau subiectivă.
Potrivit art. 2591 alin. (3) teza I NCC, oricând în timpul căsătoriei soţii pot alege o altă lege
aplicabilă regimului matrimonial, bineînţeles cu respectarea limitărilor impuse de alin. (2) al art.
2590 NCC în privinţa opţiunilor alternative posibile. Deşi prin modificarea în timpul căsătoriei a
legii aplicabile se poate ajunge, implicit, la o schimbare a regimului matrimonial, această înlocuire a
legii aplicabile nu trebuie confundată cu modificarea convenţională a regimului matrimonial în
timpul căsătoriei1128.
În principiu, legea nouă astfel desemnată se va aplica ex nunc, dacă soţii nu au dispus altfel, şi
nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor – art. 2591 alin. (3) teza a II-a NCC.
C. Determinarea obiectivă. În măsura în care soţii nu au încheiat o convenţie de alegere a legii
aplicabile, devine funcţional criteriul subsidiar de determinare obiectivă, consacrat de dispoziţiile
art. 2592. În această ipoteză, regimul lor matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale
ale căsătoriei. Practic, în lipsa determinării subiective a legii care guvernează regimul matrimonial,
ansamblul relaţiilor patrimoniale ale soţilor va fi supus aceleiaşi legi, stabilită prin aplicarea normei
conflictuale instituite de art. 2589 NCC, în urma valorificării unuia dintre punctele de legătură
indicate.
D. Aspecte de drept comparat. În geografia legislativă contemporană, în funcţie de rolul pe care
îl acordă principiului autonomiei de voinţă a soţilor în alegerea sau, după caz, modificarea legii
aplicabile regimului matrimonial, sistemele normative se divid în două categorii: unele care nu
recunosc principiul autonomiei de voinţă în determinarea acestei legi (spre exemplu, Grecia, Malta,
Polonia, Ungaria, Slovacia şi Letonia), altele care permit alegerea şi modificarea legii aplicabile
(majoritare la nivelul spaţiului Uniunii Europene)1129.
1128
Astfel, dacă viitorii soţi (unul cetăţean român, celălalt cetăţean italian cu reşedinţa în Elveţia) au ales iniţial legea
elveţiană ca lege aplicabilă regimului matrimonial şi, implicit, regimul participării la achiziţii, ei pot ulterior, în timpul căsătoriei, să
înlocuiască legea elveţiană cu legea română (în condiţiile în care, spre exemplu, şi-au stabilit reşedinţa comună pe teritoriul
României). Consecinţa directă a acestei înlocuiri este substituţia regimului participării la achiziţii cu regimul comunităţii legale de
bunuri prevăzut de legea română. Această ipoteză este însă distinctă de aceea a modificării regimului matrimonial prin convenţie
matrimonială. Astfel, dacă ei vor dori ca în cadrul aceleiaşi legi aplicabile regimului matrimonial (legea elveţiană) să treacă la un
regim de comunitate convenţională, atunci vor trebui să respecte prevederile legii elveţiene privind modificarea în timpul căsătoriei a
regimului matrimonial.
1129
V., în acest sens, Anexa la Cartea verde, p. 19. Deşi în cadrul acestui document Republica Cehă figurează în categoria
statelor care permit soţilor alegerea legii aplicabile regimului matrimonial, din analiza normelor conflictuale relevante cuprinse în
Legea nr. 97/1963 asupra dreptului internaţional privat şi procedural, o altă concluzie pare a se desprinde. Astfel, potrivit art. 21 alin.
(1) din această lege, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt guvernate de legea statului a cărui cetăţenie o au ambii soţi, iar

262
 a) Absenţa principiului autonomiei de voinţă. În Grecia, soţii nu au libertatea de a desemna
legea aplicabilă regimului matrimonial, relaţiile lor patrimoniale fiind guvernate de legea aplicabilă
relaţiilor personale dintre soţi, respectiv: ultima lege naţională comună stabilită imediat după
încheierea căsătoriei (sub condiţia ca cel puţin unul dintre soţi să mai păstreze acea cetăţenie); legea
ultimei reşedinţe obişnuite comune după încheierea căsătoriei; legea statului de care soţii sunt cel
mai strâns legaţi (art. 14 şi art. 15 C. civ. grec).1130 Este important de semnalat că aceste criterii la
care am făcut referire se aplică în ordinea prevăzută de lege, având aşadar caracter subsidiar, iar nu
alternativ. De asemenea, trebuie precizat faptul că aplicarea art. 15 C. civ. grec şi lex causae
determinată prin aplicarea acestei dispoziţii nu suportă nicio influenţă în eventualitatea încheierii
unei convenţii matrimoniale.
De asemenea, în Polonia, art. 17 din Legea din 12 noiembrie 1965 privind dreptul internaţional
privat, (intrată în vigoare la data de 1 iulie 1966), stabileşte că relaţiile personale 1131 şi patrimoniale
dintre soţi sunt supuse: legii naţionale comune a soţilor; legii statului pe teritoriul căruia ambii soţi
domiciliază, (în lipsa legii naţionale comune); legii poloneze (dacă soţii nu au nici cetăţenie comună
şi nici domiciliu pe teritoriul aceluiaşi stat).1132
Tot astfel, în Ungaria, soţii nu au libertatea de a desemna legea aplicabilă regimului
matrimonial, reglementarea în materie plasând sub acelaşi statut relaţiile personale şi cele
patrimoniale ale soţilor, care, potrivit art. 39 alin. (1)-(3) din Decretul-lege nr. 13/1979, sunt
guvernate de: legea personală comună a soţilor în momentul judecăţii; ultima lege personală
comună a soţilor, în subsidiar, sau, în lipsa acesteia, legea ultimului domiciliu comun al soţilor, un
ultim criteriu subsidiar fiind reprezentat de lex fori 1133.
b) Consacrarea principiului autonomiei de voinţă. În cadrul sistemelor de drept care permit
soţilor alegerea legii aplicabile, perimetrul în care autonomia de voinţă a acestora se poate exercita
variază considerabil, legislaţiile naţionale supunând alegerea soţilor unor exigenţe diferite 1134.
dacă soţii sunt cetăţeni ai unor state diferite aceste relaţii vor fi cârmuite de legea cehă. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că legea
aplicabilă convenţiei matrimoniale este legea naţională comună a soţilor la momentul la care a fost încheiată această convenţie, iar
dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie se aplică legea cehă, în calitate de lex fori. (Pentru o succintă prezentare a normelor conflictuale
cehe în materia relaţiilor patrimoniale dintre soţi, v. N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 213-215; UINL, CD, cap.
XX, Tchéquie, pp. 2471-2474). Prin urmare, având în vedere aceste reguli conflictuale, concluzia este mai degrabă în sensul că
legislaţia cehă nu recunoaşte principiul autonomiei de voinţă a soţilor în această materie.
1130
A se vedea: UINL, CD, cap. VIII, Grèce, pp. 1341-1345; N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 176.
Informaţii cu privire la legea aplicabilă relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi sunt disponibile şi pe site-ul Reţelei judiciare
europene în materie civilă – secţiunea „Drept aplicabil”: http://ec.europa.eu/civiljustice/index_en.htm. De precizat că vechiul art. 15
C. civ. grec (înainte de modificarea survenită în cadrul amplei reforme din anul 1983 – Legea nr. 1329), statua în sensul că relaţiile
patrimoniale ale soţilor erau supuse legii naţionale a bărbatului, reperul temporal fiind dat de momentul celebrării căsătoriei.
1131
Pentru o analiză a normelor conflictuale poloneze în materia efectelor personale ale căsătoriei, v. C. Dariescu, Relaţiile
personale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 162-165.
1132
A se vedea: UINL, CD, cap. XIV, Pologne, p. 2014; N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 211. Informaţii cu
privire la legea aplicabilă relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi sunt disponibile şi pe site-ul Reţelei judiciare europene în
materie civilă – secţiunea „Drept aplicabil”: http://ec.europa.eu/civiljustice/index_en.htm.
1133
Pentru dezvoltări, v.: N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 205-210; UINL, CD, cap. IX, Hongrie, p. 1427
şi urm.
1134
Un exemplu notabil este acela al reglementării austriece în materie, care nu îngrădeşte în niciun fel opţiunea soţilor în
privinţa legii aplicabile regimului matrimonial. Astfel, potrivit § 19 IPRG (intrată în vigoare în 1979), regimul matrimonial este

263
Astfel, în anumite ţări, autonomia de voinţă se manifestă numai în cadrul încheierii unui contract de
căsătorie, (Portugalia, ţările de common law, Estonia1135), în timp ce în alte state posibilitatea de
alegere a legii aplicabile este recunoscută independent dacă viitorii soţi au încheiat sau nu un
contract de căsătorie/o convenţie matrimonială. Expunerea comparativă a normelor conflictuale din
cadrul principalelor sisteme de drept din arealul european va avea în vedere şi o a doua dimensiune
pe care autonomia de voinţă o comportă, şi anume posibilitatea soţilor de a schimba în timpul
căsătoriei legea aplicabilă regimului matrimonial, ieşind astfel de sub „pietrificarea” acestei legi,
indiferent dacă ea este rezultatul unei determinări subiective sau obiective.
b1) În Portugalia1136, autonomia de voinţă presupune încheierea unui contract de căsătorie, dar
în sistemul de drept lusitan acest principiu nu poate juca decât un rol extrem de limitat. Astfel,
sistemul este destul de restrictiv, în condiţiile în care, potrivit art. 53 pct. 3 C. civ. portughez,
alegerea este permisă numai dacă legea aplicabilă regimului matrimonial, determinată pe baza
punctelor de legătură prevăzute de pct. 1 şi 2 ale aceluiaşi articol, este o lege străină şi dacă cel
puţin unul dintre soţi are reşedinţa obişnuită în Portugalia. Alegerea este limitată din punct de
vedere substanţial la unul dintre regimurile matrimoniale admise de dreptul portughez.
În privinţa determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial, sunt incidente
dispoziţiile art. 53 pct. 1 şi 2. Punctele de legătură utilizate sunt în primul rând legea naţională a
viitorilor soţi la momentul celebrării căsătoriei şi, în subsidiar, când viitorii soţi nu au aceeaşi
cetăţenie, legea reşedinţei obişnuite comune la data căsătoriei, iar în lipsă, legea primei reşedinţe
conjugale. Se poate remarca faptul că art. 53 utilizează puncte de legătură fixe, evitându-se astfel
conflictul mobil în domeniul regimului matrimonial1137.
În cazul ţărilor ce aparţin sistemului de „common law”, părţile pot să aleagă legea aplicabilă
odată cu încheierea unui contract de căsătorie. În lipsă, în virtutea unei prezumţii de alegere tacită,

guvernat de legea aleasă de soţi şi, în lipsă, de legea aplicabilă efectelor personale ale căsătoriei la momentul încheierii acesteia.
Aşadar, spre deosebire de majoritatea sistemelor de drept din spaţiul european, normele conflictuale austriece incidente în această
materie oferă soţilor o deschidere totală în privinţa legii aplicabile regimului matrimonial, teoretic putând fi desemnat ca lex causae
dreptul unui stat de care niciunul dintre soţi nu este legat printr-un element de localizare teritorială (reşedinţa), naţională (cetăţenia)
ori de altă natură. Mai mult, libertatea de modificare a legii aplicabile nu este limitată, tocmai pentru a permite soţilor să se adapteze
noilor condiţii (de exemplu, schimbarea domiciliului). Pentru dezvoltări, v. UINL, CD, cap. II, Autriche, p. 658 şi urm. În afara
spaţiului Uniunii Europene, o soluţie legislativă similară este consacrată de art. 161 alin. (2) din Codul familiei al Federaţiei Ruse,
potrivit căruia soţii de cetăţenii diferite ori care nu au domiciliu comun pot alege legea aplicabilă drepturilor şi obligaţiilor izvorând
din contractul de căsătorie. Şi în acest sistem de drept, opţiunea soţilor în privinţa legii aplicabile regimului matrimonial este teoretic
nelimitată. V., în acest sens, UINL, CD, cap. XVIIbis, Russie, p. 2312/J.
1135
V., în acest sens, Anexa la Cartea verde, p. 19.
1136
De semnalat faptul că Portugalia este în continuare legată (la fel ca şi Italia) de dispoziţiile Convenţiei privitoare la
conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi îndatoririlor soţilor în raporturile lor personale şi asupra
bunurilor soţilor, încheiată la Haga la 17 iulie 1905, deşi după primul război mondial majoritatea statelor contractante au denunţat
prevederile sale. Dar, în condiţiile în care regulile acestei convenţii trimit la legea cetăţeniei bărbatului, aducându-se astfel atingere
principiului constituţional al egalităţii sexelor, soluţionarea conflictului de legi în materia efectelor căsătoriei se face pe baza
dispoziţiilor din cuprinsul Codului civil portughez. V., în acest sens, informaţiile furnizate pe site-ul Reţelei judiciare europene în
materie civilă – secţiunea „Drept aplicabil”: http://ec.europa.eu/civiljustice/index_en.htm. Un alt amănunt interesant: deşi Portugalia
a semnat Convenţia de la Haga din anul 1978, până la acest moment nu a ratificat prevederile acestei convenţii.
1137
Pentru o succintă prezentare a normelor conflictuale în materia relaţiilor patrimoniale dintre soţi cuprinse în Codul civil
portughez, v.: UINL, CD, cap. XV, Portugal, pp. 2102-2109; N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp.177-181.

264
se aplică legea domiciliului matrimonial de la momentul celebrării căsătoriei, ori imediat după
această dată (cazul Irlandei). În Anglia şi Ţara Galilor situaţia este puţin mai nuanţată: dacă soţii nu
au încheiat un contract prin care să determine legea aplicabilă, bunurile mobile par guvernate de
legea domiciliului matrimonial, (criteriul domiciliului marital fiind abandonat), iar atunci când
domiciliile soţilor nu coincid, acestea sunt supuse legii cu care soţii întreţin cele mai strânse
legături; în privinţa imobilelor, se poate remarca o divizare a jurisprudenţei între legea domiciliului
matrimonial (majoritatea soluţiilor jurisprudenţiale) şi legea locului situării bunurilor. În Scoţia,
soluţia este clară în ceea ce priveşte disjungerea legii aplicabile: legea primului domiciliu conjugal
se aplică bunurilor mobile, iar legea locului situării („lex rei sitae”) este incidentă în cazul
imobilelor. Dacă nu există domiciliu conjugal, se aplică lex rei sitae. Ţările de common law, atât de
sensibile la ideea autonomiei de voinţă, permit soţilor să schimbe legea aplicabilă şi să aleagă o
nouă lege: nu trebuie decât ca legea domiciliului matrimonial la acea dată să o permită 1138.
b2) În peisajul legislativ din arealul Uniunii Europene, majoritatea sistemelor de drept permit
soţilor alegerea legii aplicabile regimului matrimonial independent de încheierea unei convenţii
matrimoniale, singura exigenţă formală impusă fiind existenţa unui act scris: statele care au ratificat
Convenţia de la Haga din anul 19781139 (Franţa, Olanda şi Luxemburg), Italia, Belgia, Germania,
Spania etc.
În Italia1140, locul conferit autonomiei de voinţă nu depinde de încheierea sau nu a unui contract
de căsătorie, fiind suficient un acord scris pentru alegerea legii aplicabile. Dar libertatea de voinţă a
soţilor nu este nelimitată: se poate alege fie legea naţională a unuia dintre soţi, fie legea reşedinţei
obişnuite a unuia dintre ei (soluţii asemănătoare Convenţiei de la Haga), în condiţiile în care fie
legea aleasă, fie legea statului unde acordul este stipulat admite o asemenea alegere – art. 30 n˚ 1 şi
2 din Legea nr. 218/1995. Desemnarea legii aplicabile se poate face în orice moment de către soţi,
fiind permisă, de asemenea, şi modificarea ulterioară a acordului iniţial, dacă sunt respectate
cerinţele minimale impuse de lege.
În ipoteza în care soţii nu au încheiat un acord pentru alegerea legii aplicabile, raporturile
patrimoniale dintre ei sunt supuse aceleiaşi legi care guvernează relaţiile personale, determinate pe
baza criteriilor prevăzute de art. 29 1141, respectiv: legea naţională comună (dacă soţii au o singură
cetăţenie comună) sau legea statului în care viaţa conjugală este în principal localizată (atunci când
soţii sunt cetăţeni ai unor state diferite ori au mai multe cetăţenii comune). Acest din urmă criteriu
conferă judecătorului libertatea de a căuta, de la caz la caz, elementele care să indice localizarea
1138
V., în acest sens: Anexa la Cartea verde, pp. 21-22; UINL, CD, cap. XVII, Royaume-Uni, pp. 2238-2239; N.C. Dariescu,
Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 227-232.
1139
Pentru dezvoltări cu privire la soluţiile conflictuale instituite de această convenţie, v. infra, Secţiunea a III-a.
1140
A se vedea UINL, CD, cap. X, Italie, pp. 1547-1551.
1141
Pentru analiza normelor conflictuale instituite de art. 29, din perspectiva efectelor personale ale căsătoriei, v. C. Dariescu,
Relaţiile personale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 147-151.

265
vieţii de familie într-un anumit stat. În practică, se ajunge astfel tot la criteriul reşedinţei comune,
iar dacă nici aceasta nu poate fi identificată, atunci judecătorul italian trebuie să apeleze la alte
criterii, mai puţin sigure, având o putere aproape discreţionară1142.
În Belgia, art. 49 C. belg. DIP prevede că regimul matrimonial este supus legii alese de părţi.
Dar soţii nu pot alege decât una dintre legile următoare (soluţii inspirate de prevederile Convenţiei
de la Haga din 1978): legea statului pe teritoriul căruia şi-au stabilit pentru prima data reşedinţa
obişnuită comună, după celebrarea căsătoriei; legea statului pe teritoriul căruia unul dintre soţi îşi
are reşedinţa obişnuită, la data alegerii; legea statului a cărui cetăţenie o are unul dintre soţi la
momentul alegerii. Conform art. 50 C. belg. DIP, alegerea dreptului aplicabil poate interveni fie
înainte de celebrarea căsătoriei, fie în timpul căsătoriei şi trebuie să vizeze ansamblul patrimoniului
soţilor. Alegerea făcută anterior nu este imutabilă. Fără a aduce atingere drepturilor terţilor, soţii au
posibilitatea să prevadă că modificarea legii aplicabile produce efecte ex tunc.
În lipsa alegerii de către soţi a legii care guvernează regimul matrimonial, devin incidente
dispoziţiile art. 51 C. belg. DIP, care instituie un criteriu principal de determinare a legii aplicabile
şi două criterii subsidiare ierarhizate. Potrivit acestui text, regimul matrimonial al soţilor este
guvernat de: legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi stabilesc pentru prima dată reşedinţa obişnuită
după celebrarea căsătoriei; legea naţională comună la momentul încheierii căsătoriei (în lipsa
reşedinţei obişnuite pe teritoriul aceluiaşi stat) şi, în fine, în celelalte cazuri, legea statului pe
teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată1143.
În Germania1144, soţii nu au nevoie, pentru a recurge la autonomia de voinţă, de încheierea unui
contract de căsătorie, fiind suficient ca printr-un act distinct, care trebuie să îmbrace forma autentică
notarială, să-şi manifeste opţiunea pentru o anumită lege – art. 14 alin. (4) EGBGB. Dacă această
alegere nu este făcută pe teritoriul Germaniei, atunci ea trebuie să corespundă condiţiilor de formă
ale unei convenţii matrimoniale prevăzute de legea aleasă (lex causae) ori de legea locului unde s-a
făcut acea alegere.
Autonomia de voinţă a soţilor, introdusă prin reforma legislativă din anul 1986, este dublă:
alegerea soţilor poate să privească ansamblul raporturilor dintre soţi (personale şi patrimoniale) sau
numai raporturile patrimoniale. Primul caz, reglementat de art. 14 alin. (2) şi (3), are caracter
excepţional şi vizează:
- ipoteza în care unul dintre soţi are mai multe cetăţenii, caz în care pot să aleagă legea
naţională comună [alin. (2)];

1142
V., în acest sens, N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 168 şi doctrina la care se face referire. Pentru
problemele delicate pe care le ridică în practică aprecierea acestui punct de legătură, v. şi UINL, CD, cap. X, Italie, p. 1548.
1143
Pentru lectura comentariilor oficiale asupra art. 49-52 C. belg. DIP, v. UINL, CD, cap. III, Belgique, pp. 787/C-G.
1144
Pentru dezvoltări, v.: UINL, CD, cap. I, Allemagne, p. 559 şi urm.; N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp.
182-185.

266
 - ipoteza în care soţii au cetăţenii diferite – situaţie în care pot alege legea naţională a unuia
dintre ei, dacă niciunul nu este cetăţean al statului unde au reşedinţa obişnuită ori dacă soţii nu au
reşedinţa obişnuită în acelaşi stat – alin. (3).
În situaţiile cele mai frecvente, în care soţii aleg doar legea aplicabilă efectelor patrimoniale,
conform art. 15 alin. (2) EGBGB nu pot alege decât legea naţională a unuia dintre ei, cea a statului
pe teritoriul căruia unul dintre soţi are reşedinţa obişnuită sau, pentru bunurile imobile, legea
statului pe teritoriul căruia sunt situate.
De precizat că soţii care au încheiat o astfel de convenţie de alegere a legii aplicabile nu sunt
prizonierii primei lor opţiuni: ei pot modifica opţiunea anterioară în orice moment, supunând
efectele patrimoniale ale căsătoriei unei alte legi, dintre cele enumerate limitativ în ipoteza
normativă a textului.
În cazul în care soţii nu şi-au manifestat opţiunea pentru o anumită lege, devine funcţional
criteriul de determinare obiectivă a acesteia: conform art. 15 alin. (1) EGBGB, regimul matrimonial
este supus legii care guvernează efectele generale ale căsătoriei la momentul încheierii acesteia.
Prin urmare, ţinând seama de normele conflictuale instituite de art. 14 alin. (1) 1145, dar circumscrise
momentului celebrării căsătoriei, efectele patrimoniale ale acesteia sunt cârmuite de: legea naţională
comună a soţilor la momentul încheierii căsătoriei; în subsidiar, legea statului pe teritoriul căruia
soţii au reşedinţa obişnuită la data celebrării căsătoriei şi, în fine, legea statului cu care soţii întreţin
în comun legătura cea mai strânsă, la momentul încheierii căsătoriei.
În Spania, legea aplicabilă efectelor căsătoriei este cea prevăzută de art. 9.2 C. civ. 1146, respectiv
legea naţională comună a soţilor la momentul celebrării căsătoriei; în lipsa cetăţeniei comune, ei pot
opta printr-un act autentic, încheiat înainte de celebrarea căsătoriei, între legea naţională sau legea
reşedinţei obişnuite a unuia sau a celuilalt dintre soţi 1147. Dacă o asemenea alegere nu intervine,
legea aplicabilă este legea reşedinţei obişnuite comune pe care şi-o aleg soţii imediat după
încheierea căsătoriei1148. În cazul în care soţii nu-şi stabilesc o reşedinţă comună, efectele căsătoriei
1145
Art. 14 alin. (1) EGBGB instituie o pluralitate de soluţii ierarhizate în cascadă. Această tehnică juridică a fost denumită în
literatura de specialitate „scala lui Kegel”, în onoarea savantului german G. Kegel care, încă din anul 1971, propusese folosirea ei
pentru adaptarea normelor conflictuale germane în materia relaţiilor dintre soţi. (V, în acest sens, N.C. Dariescu, Relaţiile
patrimoniale… op. cit., p. 183). Potrivit acestui text, efectele generale ale căsătoriei sunt cârmuite de:
- legea naţională comună sau ultima lege naţională comună din timpul căsătoriei, dacă unul dintre soţi încă mai este
cetăţean al acestui stat;
- legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună ori au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă
unul dintre soţi încă mai locuieşte pe teritoriul acestui stat;
- legea statului cu care soţii întreţin în comun legătura cea mai strânsă.
1146
Pentru dezvoltări, v. N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 172-173; UINL, CD, cap. V, Espagne, p. 1063 şi
urm.
1147
Practic, absenţa cetăţeniei comune a soţilor la momentul încheierii căsătoriei reprezintă o condiţie de exercitare a
autonomiei conflictuale în acest domeniu. Deşi în Anexa la Cartea verde (p. 19) Spania figurează în categoria statelor care
condiţionează alegerea legii aplicabile regimului matrimonial de încheierea unui contract de căsătorie, indubitabil, potrivit
dispoziţiilor art. 9.2 C. civ., autonomia de voinţă a soţilor în această privinţă se poate manifesta şi independent de acest contract, este
adevărat, numai înainte de încheierea căsătoriei. V., în acest sens, şi UINL, CD, cap. V, Espagne, p. 1064.
1148
În mod justificat, acest criteriu a fost calificat drept rigid, întrucât în practică s-ar putea ajunge la aplicarea legii primei
reşedinţe obişnuite, chiar dacă situaţia soţilor prezintă legături strânse cu legea unei reşedinţe ulterioare. În acest sens, v. UINL, CD,

267
vor fi guvernate de legea locului unde aceasta a fost celebrată.
Conform art. 9.3, convenţiile care au ca obiect instituirea, modificarea sau înlocuirea regimului
matrimonial sunt valabile dacă respectă exigenţele prevăzute de legea efectelor căsătoriei sau de
legea cetăţeniei ori a reşedinţei obişnuite a oricăruia dintre soţi la momentul încheierii acestora.
Aşadar, în timpul căsătoriei, alegerea legii aplicabile regimului matrimonial nu se poate realiza
decât în cadrul unui contract de căsătorie1149.
În afara spaţiului Uniunii Europene, principiul autonomiei de voinţă este reglementat şi de alte
sisteme de drept, spre exemplu Legea federală elveţiană de drept internaţional privat - art. 521150.
Potrivit acestei dispoziţii, soţii pot alege legea statului pe teritoriul căruia îşi au domiciliul 1151 sau
unde îşi vor stabili domiciliul după încheierea căsătoriei ori legea naţională a unuia dintre ei. Soţii
au posibilitatea să determine exact tipul de regim matrimonial care ar urma să guverneze raporturile
lor patrimoniale ori să desemneze, de o manieră generală, o anumită ordine juridică. În acest din
urmă caz, în principiu va deveni aplicabil regimul matrimonial legal prevăzut în acel sistem de
drept1152. Trimiterea se consideră a fi făcută, în toate situaţiile, la dispoziţiile legii substanţiale din
acea ordine juridică, retrimiterea fiind exclusă.
În orice moment soţii pot modifica alegerea anterioară, desemnând o altă lege aplicabilă,
evident din paleta de opţiuni pe care o au la dispoziţie – art. 53 alin. (2) teza I. Dacă această
schimbare este posterioară celebrării căsătoriei, potrivit alin. (2) teza a II-a a aceluiaşi articol,
efectele se produc retroactiv, de la data încheierii căsătoriei, în lipsa unei stipulaţii contrare.
În ipoteza în care soţii nu au procedat la alegerea legii aplicabile regimului matrimonial,
raporturile lor patrimoniale vor fi guvernate de legea desemnată pe baza celor trei criterii instituite
în cascadă de prevederile art. 54, respectiv: legea statului în care ambii soţi sunt domiciliaţi în
acelaşi timp sau, dacă nu este cazul, legea ultimului stat în care soţii au fost domiciliaţi în acelaşi
timp1153; legea naţională comună (dacă soţii nu au avut niciodată domiciliul în acelaşi timp pe
teritoriul aceluiaşi stat); în fine, dacă niciunul din criteriile anterioare nu poate fi valorificat, îşi
găsesc aplicarea dispoziţiile art. 247 şi urm. ZGB referitoare la separaţia de bunuri.

2.4. Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial. Pentru a exclude orice echivoc şi a
cap. V, Espagne, p. 1065.
1149
Unii autori spanioli apreciază că textul în discuţie dă expresie unei aşa-numite autonomii de voinţă „oculte”. V., în acest
sens, A. Bonomi, loc. cit., p. 63, nota 21 şi doctrina la care se face referire.
1150
Pentru dezvoltări, v. J. Bertholet, loc. cit., p. 39 şi urm.; UINL, CD, cap. XIX, Suisse, p. 2395 şi urm.; N.C. Dariescu,
Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 195 şi urm.
1151
În lipsa domiciliului, se va ţine seama de reşedinţa obişnuită, potrivit art. 20 alin. (2) din lege.
1152
Spre exemplu, dacă viitorii soţi, cetăţeni elveţieni, îşi vor stabili domiciliul pe teritoriul Franţei după încheierea căsătoriei,
ei au posibilitatea să opteze între legea franceză şi cea elveţiană. Dacă desemnează, de o manieră globală, legea franceză, ei vor fi
consideraţi căsătoriţi sub imperiul regimului comunităţii de bunuri reduse la achiziţii – regimul matrimonial legal prevăzut de
sistemul de drept francez. Ei au însă şi posibilitatea ca în cadrul unei convenţii matrimoniale să prevadă expres tipul de regim
matrimonial aplicabil (spre exemplu, participarea la achiziţii reglementată de Codul civil francez).
1153
Este suficient ca soţii să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat şi nu neapărat să locuiască împreună.

268
preîntâmpina potenţiale soluţii divergente în procesul de interpretare şi aplicare, apreciem că
prevederea expresă a domeniului legii aplicabile regimului matrimonial reprezintă o soluţie
legislativă inspirată.1154
Potrivit dispoziţiilor art. 2593 alin. (1) NCC, legea aplicabilă regimului matrimonial
reglementează:
a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia capacităţii;
b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia
capacităţii;
Unele precizări se impun a fi făcute cu privire la cele două ipoteze menţionate.
(i) Deşi textele folosesc generic sintagma „condiţiile de validitate”, neîndoielnic sunt avute în
vedere în primul rând condiţiile de fond, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 2591 alin. (2) şi ale art.
2594 NCC, condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei de alegere, respectiv a
convenţiei matrimoniale sunt guvernate fie de legea aplicabilă regimului matrimonial, fie de legea
locului unde aceasta se încheie.
(ii) Excluderea capacităţii din sfera de aplicare a legii care guvernează regimul matrimonial este
firească, această chestiune ţinând de statutul personal şi atrăgând astfel aplicarea legii naţionale a
persoanei în cauză.1155 Potrivit art. 2572 alin. (1) NCC, „Starea civilă şi capacitatea persoanei sunt
cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.” În privinţa
capacităţii minorului de a încheia o convenţie matrimonială, trebuie precizat că majoritatea
sistemelor de drept consacră regula habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia.1156
(iii) Supunerea condiţiilor de validitate a convenţiei matrimoniale (cu excepţia capacităţii) legii
aplicabile regimului matrimonial constituie o soluţie legislativă nouă faţă de cea tradiţională
consacrată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia condiţiile de fond cerute
pentru încheierea convenţiei matrimoniale erau guvernate de legea naţională a fiecăruia dintre
viitorii soţi.1157
(iv) Posibilitatea pentru viitorii soţi de a încheia sau nu o convenţie matrimonială prin care să-şi
organizeze aspectele patrimoniale ale vieţii conjugale este indicată de asemenea de legea aplicabilă

1154
De precizat că majoritatea legislaţiilor în materie de drept internaţional privat care au constituit sursa de inspiraţie pentru
redactorii Noului Cod, inclusiv Convenţia de la Haga din 1978, nu cuprind dispoziţii exprese vizând domeniul legii aplicabile
regimului matrimonial. Modelul urmat a fost cel al C. belg. DIP – art. 53.
1155
Pentru sistemul de drept francez, v. Cass. civ., 15 mai 1963 – cauza Patino, în Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-
Sommières, op. cit., pp. 539-540, în care instanţa supremă a statuat că deşi supusă unui regim special, incapacitatea minorului de a
încheia o convenţie matrimonială rămâne un element de protecţie a acestuia, atrăgând astfel aplicarea legii personale.
1156
Conform art. 337 alin. (1) NCC, „Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie
matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă”. Pentru dezvoltări privind
reglementarea vârstei minime pentru încheierea căsătoriei în diferite sisteme de drept, v. M.L. Neagoe, D. Lupaşcu, Normele
conflictuale privind încheierea căsătoriei din noul Cod civil român, în PR nr. 6/2010, pp. 34-35.
1157
Reamintim că soluţia reţinută de art. 21 din Legea nr. 105/1992 a fost criticată de o parte a doctrinei române; v. I.P.
Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 176. Reputatul autor propunea ca aceeaşi lege (legea aleasă de părţi şi, în
subsidiar, legea efectelor căsătoriei) să se aplice atât pentru încheierea, cât şi în privinţa efectelor convenţiei matrimoniale.

269
regimului matrimonial. De notat că principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale este consacrat în
majoritatea sistemelor de drept contemporane,1158 reglementarea în această materie în dreptul
comparat fiind, aşadar, una flexibilă.
c) limitele alegerii regimului matrimonial;
În general, în dreptul comparat regula este dată de legislaţiile flexibile, care nu stabilesc
viitorilor soţi restricţii în ceea ce priveşte alegerea sau, după caz, construcţia propriului regim
matrimonial, desigur sub rezerva limitelor explicite şi generale (ordinea publică, bunele moravuri
etc.) sau intrinseci. Există însă şi unele sisteme de drept care limitează dreptul de opţiune al soţilor
la regimurile matrimoniale alternative prevăzute de lege; (spre exemplu, dreptul elveţian care în art.
182 C. civ. statuează că părţile nu pot adopta un regim matrimonial decât în limitele legii). 1159
În cazul în care legea aplicabilă regimului matrimonial este legea română, trebuie semnalat
faptul că Noul Cod a adoptat o concepţie restrictivă, sub imperiul acestei reglementări soţii neavând
posibilitatea să configureze un regim matrimonial propriu, prin combinarea mai multor tipuri de
regimuri ori să opteze pentru un regim matrimonial de sorginte străină. Paleta posibilelor opţiuni ale
cuplurilor se limitează la regimul separaţiei de bunuri şi la regimul comunităţii convenţionale (mai
largă ori mai restrânsă decât cea legală).
d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
Legea aplicabilă regimului matrimonial precizează dacă în timpul căsătoriei soţii au sau nu
posibilitatea de a înlocui ori, după caz, de a modifica regimul lor matrimonial originar. Este
important de semnalat în context că prin instituirea principiului mutabilităţii regimurilor
matrimoniale reglementarea română a fost aliniată dispoziţiilor flexibile în materie din alte sisteme
de drept, majoritare în arealul european (singura excepţie notabilă din acest spaţiu juridic rămâne
Portugalia). Astfel, dacă lex causae este legea română, în condiţiile art. 369 NCC, în timpul
căsătoriei soţii pot să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl
modifice.
Aceeaşi lege va indica şi efectele schimbării regimului matrimonial (spre exemplu, necesitatea
lichidării sau nu a comunităţii de bunuri în cazul trecerii de la un regim de comunitate la unul
separatist; pârghiile juridice puse la dispoziţia creditorilor prejudiciaţi de această schimbare etc.).
e) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum
şi regimul datoriilor soţilor;
f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala
bunurilor comune.
1158
Spre ex.: art. 1387 C. civ. fr., art. 431 C. civ. Q., art. 181 ZGB, art. 159 C. civ. it..
1159
În acest sens, v. şi M. Avram, Consideraţii… loc. cit., pp. 97-98; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p.
13; UINL, CD, cap. IV, pp. 415-416, unde se face distincţie între legislaţiile care consacră „un choix fermé”, respectiv „un choix
ouvert”.

270
 Aspectele vizând organizarea şi funcţionarea regimului matrimonial concret, precum şi regulile
aplicabile la momentul disoluţiei sale sunt guvernate, de asemenea, de legea aplicabilă regimului
matrimonial. Astfel, această lege cârmuieşte compoziţia activă şi pasivă a patrimoniului fiecăruia
dintre soţi, drepturile/puterile acestora asupra bunurilor, precum şi lichidarea şi partajul bunurilor
comune în cazul adoptării unui regim de comunitate.
O excepţie notabilă este instituită de dispoziţiile alin. (2) al art. 2593. Astfel, potrivit acestui
text, chestiunile privitoare la formarea loturilor, precum şi atribuirea lor sunt extrase din câmpul de
aplicare a legii regimului matrimonial, fiind supuse legii statului unde bunurile sunt situate la data
partajului (lex rei sitae)1160.

2.5. Legea aplicabilă condiţiilor de fond şi de formă ale convenţiei soţilor. A. Soluţiile
Noului Cod. În această materie, acordul viitorilor soţi/soţilor se poate materializa fie într-o
convenţie de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, fie într-o convenţie matrimonială.
Deşi în practică sunt frecvente situaţiile în care desemnarea legii aplicabile rezultă din clauzele unei
convenţii matrimoniale, cele două acte juridice nu trebuie confundate.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond, art. 2593 alin. (1) lit. a) şi b) NCC prevede că legea
aplicabilă regimului matrimonial reglementează şi condiţiile de fond 1161 (cu excepţia capacităţii) ale
convenţiei de alegere a legii aplicabile, respectiv ale convenţiei matrimoniale. Capacitatea viitorilor
soţi sau, după caz, a soţilor de a încheia o asemenea convenţie ţine de statutul personal şi este
suspusă astfel legii naţionale a persoanei în cauză.
Referitor la condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile, respectiv ale
convenţiei matrimoniale, acestea sunt reglementate de prevederile art. 2591 alin. (2) şi cele ale art.
2594 NCC, configurate după modelul dispoziţiilor art. 11-13 ale Convenţiei de la Haga din anul
1978.
Art. 2591 alin. (2) instituie o regulă eterogenă, asociind o normă conflictuală unei dispoziţii de
drept material. Astfel, potrivit tezei I, forma convenţiei de alegere a legii aplicabile trebuie să
respecte exigenţele impuse „fie de legea aleasă pentru a guverna regimul matrimonial, fie de legea
locului încheierii convenţiei de alegere.”1162
Teza a II-a a aceluiaşi articol statuează că în toate situaţiile desemnarea legii trebuie să fie

1160
Spre exemplu, doi soţi cetăţeni români, unul cu reşedinţa în Elveţia, celălalt cu reşedinţa în Germania, aleg ca lege
aplicabilă regimului lor matrimonial legea elveţiană, ca lege a statului pe teritoriul căruia unul dintre ei are reşedinţa obişnuită la
momentul alegerii, conform art. 2590 alin. (2) lit. a). Deşi această lege va stabili modul în care se lichidează regimul matrimonial,
pentru formarea loturilor ce cuprind bunuri situate în România şi atribuirea acestora se va aplica legea română. Iar dacă soţii au
bunuri pe teritoriul mai multor state şi loturile conţin bunuri din state diferite, se va proceda la o aplicare simultană a mai multor legi,
în funcţie de situarea bunurilor.
1161
În formularea textului „condiţiile de validitate”.
1162
Actuala configurare a textului este rezultatul intervenţiei legislative prin art. 210 pct. 9 LPA, formula fiind una mai
riguroasă, fără însă a fi afectată substanţa reglementării iniţiale.

271
„expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod neîndoielnic din
clauzele unei convenţii matrimoniale”. O asemenea regulă de drept material, inspirată de
dispoziţiile art. 13 din Convenţia de la Haga, exprimă preocuparea ca întotdeauna condiţii minimale
de formă să fie îndeplinite pentru ca persoanele interesate să se poată prevala de clauzele unei
asemenea convenţii, evitându-se astfel dificultăţile de probă evidente şi realizându-se premisele
unei publicităţi adecvate.
Dacă legea aplicabilă este legea română, art. 2591 alin. (2) teza ultimă statuează că în această
situaţie convenţia de alegere trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute pentru validitatea
convenţiei matrimoniale, şi anume: forma autentică notarială şi prezenţa personală a tuturor părţilor,
existând însă şi posibilitatea reprezentării prin mandatar cu procură autentică, specială şi având
conţinut predeterminat – art. 330 alin. (1) NCC.
În ceea ce priveşte forma convenţiei matrimoniale, potrivit dispoziţiilor art. 2594 convenţia se
consideră valabilă din punct de vedere al formei dacă îndeplineşte cerinţele prevăzute de una din
legile următoare: legea aplicabilă regimului matrimonial (în alţi termeni legea care guvernează
fondul acestui act juridic de formaţie bilaterală) sau legea locului unde aceasta se încheie (locus
regit actum). Se poate remarca faptul că aceste dispoziţii dau expresie principiului favor negotii,
creând premisele „salvării” validităţii formale a acestui instrument juridic, prin multiplicarea
punctelor de legătură.
B. Elemente de drept comparat. În Belgia, potrivit art. 52 alin. (1) C. belg. DIP, alegerea unui
regim matrimonial este valabilă din punctul de vedere al formei dacă sunt respectate condiţiile
stipulate fie de legea aplicabilă regimului matrimonial la momentul alegerii, fie de legea statului pe
teritoriul căruia acordul a fost încheiat. În toate situaţiile, potrivit tezei finale a alin. (1) al aceluiaşi
articol, acordul trebuie să facă cel puţin obiectul unui înscris datat şi semnat de către soţi. Se poate
remarca faptul că, după modelul art. 13 din Convenţia de la Haga din anul 1978, opţiunea
legislativă a fost în sensul instituirii unei reguli eterogene, care asociază o normă conflictuală unei
dispoziţii de drept material.
În Italia, este suficient ca acordul de alegere a legii aplicabile să îmbrace forma scrisă - art. 30
n˚ 1 din Legea nr. 218/1995. Potrivit orientării majoritare din doctrina italiană, exigenţa formei
scrise prevăzute de lege trebuie înţeleasă drept o formă minimală. Astfel, este necesar să fie
respectate condiţiile de formă mult mai riguroase (spre exemplu, act autentic) dacă acestea sunt
impuse de legea aleasă sau de legea locului unde acordul a fost încheiat 1163. Este soluţia care rezultă
de altfel din prevederile art. 30 n˚ 2, din care se poate deduce că acordurile de alegere a legii
aplicabile sunt guvernate, atât în substanţa lor, cât şi în privinţa formei, de legea aleasă ori de legea

1163
V., în acest sens, UINL, CD, cap. X, Italie, p. 1550.

272
locului unde acordurile sunt stipulate.
Potrivit legii germane în materie, opţiunea soţilor pentru o anumită lege, care să guverneze
efectele patrimoniale ale căsătoriei, nu trebuie manifestată neapărat în cadrul unui contract de
căsătorie, fiind suficient un act distinct, care îmbracă forma autentică notarială – art. 14 alin. (4)
EGBGB. Dacă această alegere nu este făcută pe teritoriul Germaniei, atunci ea trebuie să
corespundă condiţiilor de formă ale unei convenţii matrimoniale prevăzute de legea aleasă (lex
causae) ori de legea locului unde s-a făcut acea alegere.
În ţările de common law, contractul este valabil cât priveşte forma dacă răspunde prescripţiilor
legii statului unde a fost încheiat (lex loci contractus) sau legii aplicabile substanţei (proper law)1164.
În dreptul spaniol, exigenţele de formă prevăzute pentru validitatea contractului de căsătorie nu
sunt reglementate de art. 9.3 din Codul civil, care vizează doar aspectele ce ţin de substanţa acestui
contract. Pentru a determina legea aplicabilă formei contractului de căsătorie se face apel la art.
11.1 din Codul civil, care are rolul de normă generală în materia exigenţelor formale ale oricărui tip
de contrat. Această prevedere, inspirată de principiul favor negotii, instituie o paletă generoasă de
puncte de legătură alternative. Astfel, contractul de căsătorie va fi considerat valabil din punct de
vedere al formei, dacă respectă prescripţiile uneia dintre următoarele legi: legea locului încheierii
sale, legea care îi guvernează conţinutul, legea naţională a părţilor ori legea locului unde imobilele
sunt situate. Totuşi, art. 11.2 din Codul civil prevede că, în ipoteza în care legea care guvernează
conţinutul contractului impune respectarea unei anumite forme ori solemnităţi, această formă
trebuie respectată, independent de soluţia care ar rezulta din aplicarea celorlalte puncte de legătură
şi chiar dacă acel contract ar fi încheiat în străinătate1165.
În Portugalia, conform art. 36 din Codul civil, contractul de căsătorie este valabil dacă respectă
exigenţele formale prevăzute de legea aplicabilă substanţei sale, (determinată potrivit art. 53), în
subsidiar, de legea locului unde a fost încheiat sau chiar de legea indicată de norma conflictuală a
acestui sistem de drept. Evident, această ipoteză specială de retrimitere este inspirată de principiul
favor negotii. Totuşi, dacă legea care guvernează conţinutul său impune, sub sancţiunea nulităţii ori
ineficacităţii, o formă determinată, care nu a fost respectată, contractul de căsătorie nu va fi
considerat valabil, chiar dacă a fost încheiat în străinătate1166.
Legea austriacă asupra dreptului internaţional privat – IPRG prevede în § 8 că forma actelor
juridice este supusă legii aplicabile fondului, precizând totuşi că este suficient să fie respectate
prevederile legii locului unde actul a fost încheiat. În condiţiile în care nu este prevăzută nicio
dispoziţie specială pentru validitatea formală a contractului de căsătorie, regula generală conţinută

1164
A se vedea Anexa la Cartea verde, p. 20.
1165
A se vedea UINL, CD, cap. V, Espagne, p. 1070.
1166
În acest sens, v. UINL, CD, cap. XV, Portugal, p. 2108.

273
de § 8 IPRG îşi găseşte aplicarea şi în această materie1167.
În Elveţia, alegerea dreptului aplicabil regimului matrimonial trebuie să respecte anumite
condiţii de validitate, prevăzute de art. 53 alin. (1) din Legea federală de drept internaţional privat,
respectiv să îmbrace forma unei convenţii scrise ori să rezulte, de o manieră univocă, din stipulaţiile
unui contract de căsătorie.
Potrivit art. 12 teza I din Convenţia de la Haga din anul 1978, forma convenţiei matrimoniale
trebuie să se conformeze fie legii interne aplicabile regimului matrimonial, fie legii interne în
vigoare acolo unde convenţia a fost încheiată. Teza a II-a a aceluiaşi articol statuează că în toate
situaţiile convenţia matrimonială trebuie să facă obiectul unui înscris datat şi semnat de ambii soţi.
Se poate remarca faptul că aceste dispoziţii analizate, deşi aparţin unor sisteme de drept diferite,
prezintă un punct de convergenţă important, şi anume: independent de soluţia conflictuală concretă
pentru care s-a optat, fiecare din aceste prevederi dă expresie principiului favor negotii, creând
premisele „salvării” contractului de căsătorie, din perspectiva exigenţelor formale, prin
multiplicarea sau chiar ramificarea punctelor de legătură.

2.6. Protecţia drepturilor terţilor. Terţele persoane care intră în relaţii juridice cu soţi plasaţi
într-un context internaţional au de multe ori o poziţie nesigură, cel puţin din două perspective: pe de
o parte, regimurile matrimoniale şi în special efectele acestora asupra terţilor variază considerabil
de la un stat la altul (aşa-numitul „risc static”); pe de altă parte, interesele terţelor persoane sunt
foarte sensibile la modificările succesive ale regimului matrimonial (aşa-numitul „risc dinamic”). 1168
Legiuitorul român nu putea să ignore aceste aspecte extrem de importante, configurând în
cadrul art. 25951169 o serie de reguli având ca finalitate protecţia drepturilor/intereselor terţelor
persoane (aşa cum rezultă de altfel şi din denumirea marginală a acestui articol).
Conform alin. (1) al art. 2595, în domeniul legii aplicabile regimului matrimonial intră şi
chestiunile vizând „măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi”.
Dar cum supunerea regimului matrimonial unei legi străine, (inclusiv în ceea ce priveşte
operaţiunile de publicitate şi opozabilitate), ar putea de multe ori să surprindă terţii de bună-
credinţă, art. 2595 alin. (2) instituie, în beneficiul acestora, o excepţie de la regula enunţată,
statuând că „atunci când la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia aveau
reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, este aplicabilă legea acestui stat”.
Protecţia terţilor nu poate fi însă absolută, găsindu-şi limitele în cele trei ipoteze enumerate la
lit. a)-c) ale alin. (2) al art. 2595, şi anume:
1167
A se vedea Anexa la Cartea verde, p. 20; UINL, CD, cap. II, Autriche, p. 666.
1168
Pentru această tipologie a riscurilor în materie matrimonială, v. J. Bertholet, loc. cit., p. 50 şi doctrina la care se face
referire.
1169
Sursa de inspiraţie a acestui text a reprezentat-o art. 54 C. belg. DIP.

274
 „a) au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă
regimului matrimonial;
b) terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu
imprudenţă din partea sa;
c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe teritoriul
căruia este situat imobilul”.
Prin urmare, ori de câte ori terţul nu era îndreptăţit să ignore împrejurarea că o lege străină ar
putea să guverneze regimul matrimonial al soţilor, el avea datoria să se informeze şi să procedeze la
o serie de verificări. În caz contrar, trebuie să suporte consecinţele ignoranţei sale şi ale lipsei de
diligenţă, buna sa credinţă fiind în această situaţie înlăturată.
O ultimă precizare se impune a fi făcută: în condiţiile în care obiectivul esenţial al dispoziţiei
analizate este acela de a asigura ocrotirea terţilor de bună-credinţă, atunci când terţul însuşi are
interesul să se raporteze la dreptul străin aplicabil, acest demers nu îi poate fi refuzat. 1170

2.7. Conflictul mobil de legi. A. Soluţiile Noului Cod. Art. 2596 NCC conţine în structura sa
norme juridice apte să soluţioneze conflictul mobil de legi în această materie. Astfel, potrivit alin.
(1) al art. 2596, „Legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă
să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, reşedinţa
obişnuită sau cetăţenia”.1171 Aşadar, dacă numai unul dintre soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau
cetăţenia, caz în care nu mai există o lege comună a reşedinţei obişnuite sau a cetăţeniei, se va
aplica în continuare legea veche, care guverna, înainte de această schimbare, efectele căsătoriei.
Prin soluţia adoptată se înlătură posibilitatea fraudei la lege în materia efectelor căsătoriei.
Dacă însă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, se va aplica legea nouă,
conform soluţiei conflictuale din alin. (2) al art. 2596. Deşi textul se referă in terminis numai la
regimul matrimonial al soţilor, soluţia logică şi firească este ca în ipoteza evocată noua lege comună
să guverneze ansamblul efectelor de natură personală şi patrimonială ale căsătoriei, iar nu doar
regimul matrimonial; de altfel, această soluţie poate fi dedusă şi dintr-o interpretare per a contrario
a dispoziţiilor alin. (1) al art. 2596.
În opinia noastră, din modul de configurare a structurii normative a art. 2596 alin. (2) nu trebuie
dedusă o intenţie restrictivă a legiuitorului. Interpretarea textului, în acord cu intenţia de
reglementare, este în sensul că, de regulă, aplicarea noii legi se va face numai pentru viitor ( ex
nunc), pentru efectele căsătoriei produse după ce a intervenit schimbarea şi nu poate prejudicia
drepturile terţilor; doar în cazul regimului matrimonial soţii sunt autorizaţi să convină o aplicare
1170
V., în acest sens, J. Bertholet, loc. cit., p. 53 şi doctrina indicată.
1171
Se poate remarca faptul că textul citat conservă substanţa reglementării art. 20 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

275
retroactivă a noii legi comune (care, spre exemplu, şi-ar putea întinde efectele şi asupra bunurilor
dobândite de soţi înainte de schimbare), evident sub rezerva de a nu fi afectate drepturile/interesele
legitime ale terţelor persoane.
Soluţia conflictuală reglementată de alin. (2) al art. 2596 îşi găseşte aplicare numai în ipoteza în
care determinarea legii care guvernează regimul matrimonial al soţilor a fost una obiectivă, în
condiţiile art. 2592. În caz contrar, „dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea
rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia” – alin. (3) al art.
2596. Dispoziţia citată dă expresie principiului autonomiei de voinţă, soţii fiind singurii în măsură
să aprecieze dacă, date fiind noile coordonate, legea aleasă iniţial îşi conservă aptitudinea de a
guverna în continuare regimul lor matrimonial sau dacă, dimpotrivă, se impune o schimbare a
acesteia, pentru a se plasa într-un alt context legislativ mai bine adaptat noilor realităţi.
Din cele mai sus expuse, rezultă că dispoziţiile Noului Cod nu au reţinut mecanismul
schimbării automate a legii aplicabile regimului matrimonial, consacrat de dispoziţiile art. 7 al
Convenţiei de la Haga din 1978. Apreciem drept judicioasă şi inspirată această opţiune a
legiuitorului român, în condiţiile în care, după cum s-a învederat în doctrina Convenţiei,
mecanismul mutabilităţii automate prezintă un serios inconvenient, acela de a genera insecuritate
juridică.
B. Aspecte de drept comparat1172. Statele Uniunii Europene oferă o mare disparitate de soluţii,
de la „pietrificarea” legii aplicabile regimului matrimonial, aceasta nefiind deloc sensibilă la
variaţiile pe care punctul de legătură le suportă în timp, până la admiterea mutabilităţii automate a
acestei legi.
a) Imutabilitatea legii aplicabile. Majoritatea statelor “pietrifică” legea aplicabilă regimului
matrimonial, ceea ce înseamnă că schimbarea în timp a punctului de legătură (cetăţenie sau
domiciliu/reşedinţă obişnuită) rămâne fără incidenţă asupra efectelor patrimoniale ale căsătoriei,
definitiv fixate la momentul încheierii căsătoriei sau, dacă este vorba de reşedinţa conjugală, la
momentul stabilirii iniţiale a acesteia 1173. Raţiunea invocată în sprijinul acestei soluţii constă în
necesitatea asigurării securităţii juridice, (în sensul că soţii şi terţii trebuie să se poată întemeia pe
toată durata căsătoriei pe o lege unică – Belgia, Austria, Germania, Danemarca, Grecia, Spania)
sau, în alte sisteme de drept, în respectul datorat autonomiei de voinţă, căci, din această perspectivă,
pare de neconceput modificarea ulterioară a legii aplicabile, ca efect al variaţiilor punctelor de
legătură pe care soţii nu le-au avut în vedere la momentul încheierii căsătoriei (Portugalia, Anglia,

1172
A se vedea Anexa la Cartea verde, pp. 21-23.
1173
Astfel, să presupunem că determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial se face în funcţie de reşedinţa
obişnuită comună a soţilor, stabilită în statul A, imediat după încheierea căsătoriei (momentul t1). În exemplu nostru, imutabilitatea
legii are următoarea semnificaţie: legea determinată iniţial (legea statului A) va continua să guverneze raporturile patrimoniale dintre
soţi, chiar dacă la momentul t2 soţii ar deveni rezidenţii statului B.

276
Scoţia şi Ţara Galilor).
În dreptul belgian, „pietrificarea” legii aplicabile regimului matrimonial este asigurată prin
utilizarea unor puncte de legătură fixe, circumscrise momentului sau, după caz, locului celebrării
căsătoriei. Astfel, efectele patrimoniale ale căsătoriei sunt guvernate de legea statului pe teritoriul
căruia soţii îşi stabilesc pentru prima dată reşedinţa obişnuită după celebrarea căsătoriei, în
subsidiar, de legea naţională comună la momentul încheierii căsătoriei şi, în celelalte cazuri, de
legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată – art. 51 C. belg. DIP.
În Germania, dacă soţii nu şi-au manifestat, în condiţiile şi în limitele permise, opţiunea pentru
o anumită lege, potrivit art. 15 alin. (1) EGBGB regimul matrimonial este supus legii care
guvernează efectele generale ale căsătoriei la momentul încheierii sale. Consecinţa acestei opţiuni
legislative este disocierea efectelor patrimoniale ale căsătoriei de cele personale: astfel, în vreme ce
legea aplicabilă primelor este „îngheţată” la momentul încheierii căsătoriei, fără a putea varia în
funcţie de modificările în timp ale punctului de legătură, legea aplicabilă efectelor personale ale
căsătoriei suportă influenţa acestor modificări, dată fiind configurarea punctelor de legătură din
ipoteza art. 14 alin. (1) EGBGB1174.
În Danemarca, norma conflictuală (Marriage Act 2 sec 53) desemnează ca aplicabilă regimului
matrimonial legea domiciliului soţului (bărbatului) din momentul încheierii căsătoriei, această
regulă având o lungă tradiţie în sistemul de drept danez. Dacă soţul îşi schimbă domiciliul ca efect
al căsătoriei, punctul de legătură relevant pentru determinarea legii aplicabile raporturilor
patrimoniale ale soţilor este nu domiciliul anterior pe care bărbatul îl avea la momentul încheierii
căsătoriei, ci noul domiciliu. Potrivit unui principiu statuat de normele daneze în materie, legea
aplicabilă regimului matrimonial rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă domiciliul în timpul
căsătoriei1175.
Soluţiile din dreptul grec şi spaniol sunt, poate, cele mai radicale: aceste două state cunosc
principiul unităţii efectelor căsătoriei (personale şi patrimoniale), astfel încât efectele căsătoriei, în
totalitatea lor, sunt îngheţate la momentul încheierii acesteia („imutabilitate generalizată”); art. 9.2
C. civ. spaniol prevede că punctele de legătură trebuie apreciate la momentul celebrării căsătoriei
sau, dacă este vorba de reşedinţa conjugală, imediat după acest moment. Prin această tehnică de
reglementare, variaţiile ulterioare ale punctelor de legătură incidente (cetăţenia sau reşedinţa soţilor)
nu reverberează în niciun fel asupra legii aplicabile regimului matrimonial determinată iniţial 1176.
În Portugalia, efectele patrimoniale ale căsătoriei sunt radical separate de cele personale: legea
1174
V., în acest sens, şi UINL, CD, cap. I, Allemagne, pp. 560-561.
1175
Pentru dezvoltări, v. Raportul danez care a stat la baza Studiului comparativ, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm, pp. 16-17, iar pentru unele decizii de speţă în
care instanţele daneze au făcut aplicarea normei conflictuale evocate, v. M. Avram, R. Bobei, Drept internaţional privat. Culegere de
speţe, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 36-37.
1176
A se vedea UINL, CD, cap. V, Espagne, pp. 1074-1075.

277
aplicabilă primelor este indiferentă modificărilor în timp ale punctului de legătură, în schimb legea
aplicabilă raporturilor personale urmăreşte aceste modificări. Astfel, spre deosebire de art. 52 din
Codul civil1177, art. 53 utilizează puncte de legătură fixe (legea naţională a viitorilor soţi la
momentul celebrării căsătoriei, în subsidiar, legea reşedinţei obişnuite comune la data căsătoriei şi,
în lipsă, legea primei reşedinţe conjugale), evitându-se astfel conflictul mobil de legi în domeniul
regimului matrimonial.
În ţările de common law, în ipoteza în care soţii au încheiat un contrat de căsătorie, legea
aplicabilă acestui contrat guvernează raporturile lor patrimoniale pe toată durata căsătoriei,
independent de modificările ulterioare ale domiciliului matrimonial/conjugal, dându-se astfel
deplină eficienţă acordului expres de voinţă al soţilor.
b) Mutabilitatea legii aplicabile. Chiar şi în sistemele de drept caracterizate prin „pietrificarea”
legii aplicabile regimului matrimonial, imutabilitatea este considerabil temperată prin posibilitatea
acordată soţilor de a încheia convenţii de alegere/înlocuire a legii aplicabile.
În Germania, cu respectarea condiţiilor şi a limitelor prevăzute de art. 14 alin. (2) şi (3) şi art.
15 alin. (2) EGBGB, soţii pot desemna legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei, (art. 14),
respectiv legea care guvernează raporturile lor patrimoniale (art. 15). Momentul alegerii legii
aplicabile nu este prevăzut expres. În tăcerea dispoziţiilor legale, în literatura de specialitate s-a
apreciat că opţiunea soţilor poate să intervină atât înainte de căsătorie, cât şi în orice moment în
timpul căsătoriei, chiar cu efecte retroactive 1178. De asemenea, este posibil ca soţii să revină asupra
opţiunii anterioare, desemnând o altă lege aplicabilă, atunci când condiţiile stipulate în ipoteza
normelor legale incidente sunt îndeplinite.
Ţările de common law, atât de sensibile la ideea autonomiei de voinţă, permit soţilor să schimbe
legea aplicabilă şi să aleagă o nouă lege: este suficient ca legea domiciliului matrimonial la acea
dată să o permită. De asemenea, dacă legea domiciliului matrimonial se aplică în virtutea unei
prezumţii de alegere tacită, (ipoteza în care soţii nu au încheiat un contract de căsătorie), judecătorii
par a ţine seama de modificările în timp ale domiciului matrimonial.
Există şi sisteme de drept în care legea aplicabilă regimului matrimonial nu este „pietrificată” la
momentul încheierii căsătoriei sau imediat după (în cazul reşedinţei conjugale), pentru determinarea
obiectivă a acestei legi fiind instituite puncte de legătură sensibile la variaţiile în timp care pot
surveni.
Astfel, în Italia, în cazul în care soţii nu au ales legea aplicabilă raporturilor lor patrimoniale şi
nici nu au încheiat un contract de căsătorie, dacă sunt cetăţeni ai unor state diferite ori dacă au mai
1177
Pentru o analiză a normelor conflictuale în materia relaţiilor personale dintre soţi, instituite de dispoziţiile art. 52 din
Codul civil portughez, v. C. Dariescu, Relaţiile personale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
pp. 142-147.
1178
V., în acest sens, UINL, CD, cap. I, Allemagne, p. 563 şi doctrina la care se face referire.

278
multe naţionalităţi comune, legea aplicabilă variază în funcţie de variaţiile în timp ale locului unde
se localizează preponderent viaţa lor matrimonială. Legea nouă nu poate aduce atingere drepturilor
dobândite sub imperiul legii vechi.
c) Schimbarea automată a legii aplicabile presupune înlocuirea mecanică (ex officio) a legii
care guvernează raporturile patrimoniale ale soţilor, de îndată ce survin variaţii în timp ale punctelor
de legătură pe baza cărora s-a realizat determinarea iniţială a acestei legi.
Mecanismul schimbării automate este funcţional în sistemul Convenţiei de la Haga din anul
1978, care în art. 7 alin. (2) organizează o modificare automată (dar limitată) a legii până atunci
aplicabile regimului matrimonial, în favoarea legii interne a statului unde ambii soţi îşi stabilesc
reşedinţa obişnuită. Modificarea automată operează în cazul soţilor care nu au ales legea aplicabilă
raporturilor patrimoniale şi nici nu au încheiat o convenţie matrimonială, în oricare din următoarele
ipoteze: (1) soţii îşi stabilesc reşedinţa obişnuită pe teritoriul statului a cărui cetăţenie comună o au;
(2) după încheierea căsătoriei reşedinţa obişnuită a durat mai mult de zece ani; (3) dacă regimul
matrimonial este supus legii statului cetăţeniei comune, în temeiul art. 4 alin. (2) pct. 3 din
Convenţie, text care vizează situaţia în care soţii nu-şi stabilesc pe teritoriul aceluiaşi stat prima
reşedinţă obişnuită după căsătorie.
Reglementarea suedeză în materia conflictului mobil de legi, inspirată se pare de dispoziţiile
Convenţiei de la Haga, consacră şi ea mecanismul schimbării automate, dar într-o formă
simplificată faţă de prevederile convenţiei. Astfel, în ipoteza în care soţii nu au desemnat legea
aplicabilă, raporturile lor patrimoniale sunt guvernate de legea statului unde soţii îşi aveau reşedinţa
lor obişnuită la momentul încheierii căsătoriei – art. 4 par. 1 din Legea nr. 272/1990. Potrivit par. 2
al aceluiaşi articol, dacă amândoi soţii şi-au stabilit ulterior reşedinţa obişnuită în alt stat, locuind
acolo timp de cel puţin doi ani, legea acelui stat se va aplica relaţiilor patrimoniale. Totuşi, dacă
înainte de căsătorie ambii soţi şi-au avut reşedinţa obişnuită pe teritoriul acelui stat sau dacă
amândoi sunt cetăţeni ai acelui stat, legea respectivului stat se va aplica raporturilor lor patrimoniale
imediat ce soţii şi-au stabilit reşedinţa în acel stat1179.
Şi în sistemul de drept german poate fi identificată o situaţie în care intervine schimbarea
automată a legii aplicabile efectelor personale şi patrimoniale ale căsătoriei, prevăzută de art. 14
alin. (3) EGBGB. Potrivit acestui text, soţii care la momentul încheierii căsătoriei au cetăţenii
diferite şi care au putut astfel să aleagă legea aplicabilă totalităţii efectelor căsătoriei suportă în timp
modificarea punctului de legătură: ei sunt supuşi legii naţionale comune, din ziua dobândirii
cetăţeniei comune1180.
1179
A se vedea N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 192-194.
1180
Precizăm că această ipoteză figurează în Anexa la Cartea verde (p. 22) în categoria „mutabilităţii”, înţeleasă ca schimbare
voluntară a legii aplicabile, prin încheierea de către soţi a unui contract de căsătorie. În opinia noastră, situaţia reglementată de art. 14
alin. (3) EGBGB evocă mecanismul schimbării automate, („variabilité” – în terminologia Anexei la Cartea verde), în condiţiile în

279
 În afara spaţiului Uniunii Europene, potrivit art. 55 din Legea federală elveţiană asupra
dreptului internaţional privat din 1987, în cazul în care soţii îşi schimbă domiciliul dintr-un stat în
altul, se aplică legea noului domiciliu comun şi aceasta cu efect retroactiv, până la data încheierii
căsătoriei. Soţii pot însă conveni în scris în sensul excluderii retroactivităţii legii noi. De asemenea,
schimbarea domiciliului soţilor nu are ca efect înlocuirea legii care guverna până atunci regimul
matrimonial, atunci când soţii au exclus mutabilitatea legii aplicabile, fie într-o manieră expresă,
prin convenţie scrisă, fie implicit, prin încheierea unei convenţii matrimoniale, caz în care voinţa
părţilor în sensul excluderii mutabilităţii este prezumată. Se poate remarca, din această lapidară
prezentare, caracterul complex al soluţiilor elveţiene în materia conflictului mobil de legi, original
fiind şi efectul retroactiv al legii noi1181.

Secţiunea a II-a
Legea aplicabilă regimului matrimonial conform unor
tratate de asistenţă juridică încheiate de România

2.1. Preliminarii. Tratatele de asistenţă juridică în materie civilă încheiate de România conţin
norme conflictuale uniforme aplicabile între statele părţi, inclusiv în ceea ce priveşte raporturile
patrimoniale dintre soţi.
Raportarea la soluţiile conflictuale reglementate de aceste convenţii prezintă o importanţă
deosebită pentru practicianul român în materie (judecător, avocat, notar etc.), în condiţiile în care,
potrivit art. 2557 alin. (3) NCC, „Dispoziţiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în care
convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din
legile speciale nu stabilesc o altă reglementare”.
Astfel, prevederile art. 2589 şi urm. NCC sunt incidente numai dacă prin tratatele internaţionale
(bi sau multilaterale) la care statul român este parte 1182 nu sunt stabilite alte reguli de soluţionare a
conflictelor de legi privitoare la relaţiile patrimoniale dintre soţi, acestea având prioritate faţă de
prevederile interne în materie, ţinând seama şi de principiul pacta sunt servanda.

2.2. Analiza normelor conflictuale în materia relaţiilor patrimoniale dintre soţi conţinute
de unele tratate de asistenţă juridică încheiate de România
Cu titlu de exemplu, facem referire la dispoziţiile unor tratate recente privind asistenţa juridică

care substituirea legii aleasă de părţi cu legea naţională comună operează ex lege, independent de voinţa părţilor, din ziua dobândirii
cetăţeniei comune.
1181
A se vedea: J. Bertholet, loc. cit., pp. 45-48; N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 197; UINL, CD, cap. XIX,
Suisse, p. 2396.
1182
Aceste tratate, odată ratificate de Parlament, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţie, fac parte din dreptul intern.

280
în materie civilă, la care România este parte1183:
A. Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă,
semnat la Bucureşti la 11 iulie 1994, ratificat prin Legea nr. 44/1995.
Potrivit art. 27, raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor sunt guvernate de legea părţii
contractante ai cărei cetăţeni sunt.
Dacă unul dintre soţi este cetăţean al unei părţi contractante, iar celălalt soţ este cetăţean al
celeilalte părţi contractante, raporturile lor personale şi patrimoniale sunt guvernate de legea acelei
părţi contractante pe teritoriul căreia îşi au domiciliul comun. Dacă unul dintre soţi locuieşte pe
teritoriul unei părţi contractante, iar celălalt pe teritoriul celeilalte părţi contractante, raporturile lor
personale şi patrimoniale sunt guvernate de legea acelei părţi contractante pe al cărei teritoriu şi-au
avut ultimul domiciliu comun.
B. Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală, semnat la Chişinău la 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177/1997.
Potrivit art. 26, raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor sunt guvernate de legea părţii
contractante ai cărei cetăţeni sunt.
Dacă unul dintre soţi este cetăţean al unei părţi contractante, iar celălalt soţ este cetăţean al
celeilalte părţi contractante, raporturile lor personale şi patrimoniale sunt guvernate de legea acelei
părţi contractante pe teritoriul căreia îşi au domiciliul comun. Dacă unul dintre soţi locuieşte pe
teritoriul unei părţi contractante, iar celălalt pe teritoriul celeilalte părţi contractante, raporturile lor
personale şi patrimoniale sunt guvernate de legea acelei părţi contractante pe al cărei teritoriu şi-au
avut ultimul domiciliu comun.
Dacă soţii nu au avut domiciliu comun, sunt competente instanţele sau alte instituţii abilitate ale
celor două părţi contractante, care aplică legea statului lor.
C. Tratatul dintre România şi Republica Polonă privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în
cauzele civile, încheiat la Bucureşti la 15 mai 1999, ratificat de România prin O.G. nr. 65/1999,
aprobată prin Legea nr. 33/2000.
Potrivit art. 30, raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii părţii
contractante ai cărei cetăţeni sunt aceştia.
În cazul în care unul dintre soţi este cetăţean al uneia dintre părţile contractante, iar celălalt soţ
este cetăţean al celeilalte părţi contractante, raporturile lor personale şi patrimoniale sunt guvernate
de legea părţii contractante pe teritoriul căreia aceştia domiciliază. În cazul în care unul dintre soţi

1183 Pentru o serie de comentarii punctuale cu privire la normele conflictuale în materia relaţiilor patrimoniale dintre soţi
instituite de aceste tratate, v. N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale … op. cit., pp. 126-133. O listă ne-exhaustivă a principalelor
convenţii bilaterale în vigoare, la care România este parte, având ca obiect asistenţa juridică în materie civilă, este disponibilă la
adresa:
http://ec.europa.eu/civiljustice/applicable_law/applicable_law_rom_ro.htm#I.3.

281
domiciliază pe teritoriul uneia dintre părţile contractante, iar celălalt pe teritoriul celeilalte părţi
contractante, se aplică legea părţii contractante pe teritoriul căreia se desfăşoară procedura.
D. Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele
civile, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr. 3/2005.
Potrivit art. 26, raporturile juridice personale şi patrimoniale ale soţilor care au cetăţenia unei
părţi contractante şi domiciliază pe teritoriul celeilalte părţi contractante se stabilesc de legislaţia
părţii contractante ai cărei cetăţeni sunt.
În cazul în care soţii au aceeaşi cetăţenie şi unul domiciliază pe teritoriul unei părţi
contractante, iar celălalt pe teritoriul celeilalte părţi contractante, raporturile lor juridice personale şi
patrimoniale se stabilesc de legislaţia părţii contractante ai cărei cetăţeni sunt.
Dacă unul dintre soţi este cetăţean al unei părţi contractante, iar celălalt este cetăţean al
celeilalte părţi contractante şi unul dintre ei domiciliază pe teritoriul unei părţi contractante, iar
celălalt pe teritoriul celeilalte părţi contractante, raporturile lor juridice personale şi patrimoniale se
stabilesc de legislaţia părţii contractante pe teritoriul căreia au avut ultimul domiciliu comun.
În cazul în care soţii au cetăţenii diferite şi ambii domiciliază pe teritoriul unei părţi
contractante, raporturile lor juridice personale şi patrimoniale se stabilesc de legislaţia părţii
contractante pe teritoriul căreia au domiciliul comun.
Dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie şi nici domiciliul comun pe teritoriile părţilor contractante, se
aplică legislaţia părţii contractante a cărei instituţie judiciară examinează cauza.

Secţiunea a III-a
Convenţia de la Haga asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale

3.1. Consideraţii generale. Încă de la începutul secolului al XX-lea au fost manifeste

tendinţele de uniformizare a regulilor de drept internaţional privat în materia regimurilor
matrimoniale. În acest scop, a fost încheiată la Haga la 17 iulie 1905 Convenţia privitoare la
conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi îndatoririlor soţilor în
raporturile lor personale şi asupra bunurilor soţilor. După primul război mondial convenţia a devenit
caducă, majoritatea statelor contractante denunţând prevederile acestei convenţii. 1184
Încercările de a aduce puţină ordine în haosul juridic provocat de regimurile matrimoniale pe
plan internaţional s-au materializat prin încheierea tot la Haga la 14 martie 1978 a Convenţiei

1184
Italia şi Portugalia sunt în continuare legate de prevederile acestei convenţii. În acest sens, v.: UINL, CD, cap. III, p. 208;
Anexa la Cartea verde p. 16. România a ratificat şi ea prevederile convenţiei prin Decretul-Lege nr. 1007/1912 (M. Of. nr.
261/1912); cu toate acestea, convenţia nu a fost aplicată în practica judiciară românească, cel puţin în ultimele decenii. (V., în acest
sens, D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 346). Pentru o succintă prezentare a normelor conflictuale în materia regimurilor matrimoniale
configurate de această convenţie, v. UINL, CD, cap. III, pp. 207-214.

282
asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale.1185 Această convenţie a intrat în vigoare la data de
1 septembrie 1992 doar între Franţa, Luxemburg şi Olanda, deşi ea fusese semnată şi de Austria şi
Portugalia.1186
Criticat pentru complexitatea soluţiilor pe care le propune, acest instrument internaţional şi-a
dovedit totuşi eficacitatea practică, demontând rezervele aduse de o parte a doctrinei 1187 cu privire la
posibilităţile oferite de acest tratat. Mai mult, o serie de legislatori naţionali (din Italia, Elveţia,
Belgia etc.) s-au inspirat din clauzele acestei convenţii în demersul de codificare a dreptului lor
internaţional privat.
Convenţia cuprinde patru capitole, după cum urmează: Capitolul I se referă la domeniul de
aplicare al Convenţiei (art. 1-2), Capitolul II conţine în structura sa norme conflictuale uniforme de
determinare a legii aplicabile (art. 3-14), Capitolul III cuprinde dispoziţii diverse (art. 15-21), în
vreme ce clauzele finale fac obiectul Capitolului IV (art. 22-31).

3.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei. A. Domeniul material. După cum indică şi titlul său,
obiectul Convenţiei îl constituie determinarea legii aplicabile regimurilor matrimoniale. Nicio
clauză din structura Convenţiei nu cuprinde însă o definiţie a acestei sintagme.
Pentru delimitarea foarte exactă a câmpului de aplicare al acestui instrument juridic
internaţional este important de semnalat că prevederile Convenţiei nu îşi întind efectele asupra
instituţiei regimului primar1188 – acel corp de norme juridice imperative care se aplică de drept, prin
însuşi efectul încheierii căsătoriei, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil, alcătuind
nucleul «dur», de ordine publică al regimurilor matrimoniale.1189
După cum se prevede expres în art. 1 alin. (2), Convenţia nu are vocaţia să reglementeze
conflictele de legi în spaţiu când în discuţie sunt obligaţiile alimentare dintre soţi, drepturile
succesorale ale soţului supravieţuitor şi capacitatea soţilor. 1190 Din această ultimă excludere rezultă,
indubitabil, că legea regimului matrimonial determinată de Convenţie nu guvernează capacitatea de
1185
În continuare, brevitatis causa, „Convenţia”. Textul acestui document poate fi consultat la adresa:
http://www.hcch.net/index_fr.php?act=conventions.pdf&cid=87. De precizat că ambele convenţii la care am făcut referire au fost
încheiate sub auspiciile Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat (a patra, respectiv a treisprezecea sesiune).
1186
Pentru ample comentarii asupra clauzelor acestei convenţii, cu evidenţierea punctelor forte, dar şi a aspectelor vulnerabile,
v.: M. Revillard, Pratique de la Convention … op. cit., passim; UINL, CD, cap. III, pp. 214-238; Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de
Vareilles-Sommières, op. cit., pp. 530-546. Pentru succinte prezentări ale prevederilor convenţiei, v. şi: P. Vasilescu, op. cit., pp.
253-257; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., pp. 170-173; N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 146-
153; N.C. Dariescu, Legea aplicabilă relaţiilor patrimoniale dintre soţi conform Convenţiei asupra legii aplicabile regimurilor
matrimoniale din 14 martie 1978, în C. Jud. nr. 6/2007, pp. 90-94. O amplă bibliografie dedicată acestei convenţii este disponibilă pe
site-ul Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat, la adresa:
http://www.hcch.net/index_fr.php?act=conventions.publications&dtid=1&cid=87.
1187
V., spre ex., Y. Lequette, Le droit international privé de la famille à l’épreuve des conventions internationales, în Recueil
des Cours de l’Académie de droit international de la Haye, vol. 246, 1994, II, p. 176.
1188
Pentru a exclude orice echivoc în privinţa domeniului de aplicare al Convenţiei, la momentul ratificării Olanda a făcut o
declaraţie potrivit căreia dispoziţiile Codului civil olandez privitoare la regimul primar nu intră în sfera noţiunii de regim matrimonial
în sensul dispoziţiilor Convenţiei. (A se vedea M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., p. 9).
1189
Pentru această caracterizare, v., spre ex., M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 98.
1190
În sensul că aceste excluderi din câmpul de aplicare al Convenţiei sunt fireşti, v. P. Vasilescu, op. cit., p. 253.

283
a încheia o convenţie matrimonială, soluţie care ar fi fost inacceptabilă, ţinând seama de faptul că,
în general, statele supun capacitatea de a contracta legii aplicabile statutului personal 1191.
B. Domeniul spaţial. Dispoziţiile art. 2 imprimă Convenţiei un caracter universal, ea aplicându-
se chiar dacă cetăţenia sau reşedinţa obişnuită a soţilor ori legea aplicabilă în temeiul articolelor
subsecvente nu sunt cele ale unui stat contractant. Din această prevedere rezultă că regulile
uniforme de conflict configurate de Convenţie au devenit, în statele care au ratificat-o, reguli de
conflict de drept comun aplicabile în materie de regimuri matrimoniale. 1192 De exemplu, Convenţia
se aplică pentru a determina legea aplicabilă regimului matrimonial al soţilor căsătoriţi în Spania
(care nu este parte la Convenţie) şi stabiliţi în Luxemburg sau al unor soţi algerieni care s-au instalat
în Franţa.
Totuşi, potrivit art. 20, Convenţia nu derogă de la instrumentele internaţionale la care unul
dintre statele contractante este parte şi care conţine prevederi prin care sunt reglementate domeniile
vizate de Convenţie.
C. Domeniul temporal. Conform dispoziţiei tranzitorii instituite de art. 21 alin. (1) din
Convenţie, prevederile acesteia se aplică în fiecare stat contractant doar soţilor care s-au căsătorit
ori care îşi desemnează legea aplicabilă regimului matrimonial după intrarea în vigoare a
Convenţiei pentru respectivul stat. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, fiecare stat
contractant va putea, printr-o declaraţie, să extindă efectele Convenţiei şi asupra celorlalţi soţi.

3.3. Soluţiile conflictuale în materia regimurilor matrimoniale instituite de Convenţie. A.

Precizări prealabile. Complexitatea aparentă a soluţiilor consacrate de dispoziţiile Convenţiei este
rezultatul compromisului necesar între sisteme juridice profund diferite. De asemenea, această
complexitate este datorată şi împrejurării că negociatorii tratatului au încercat să reglementeze o
paletă extrem de largă de situaţii cu vocaţia de a fi întâlnite în practică.
Un alt element important ce se impune a fi subliniat este acela că întreaga Convenţie pivotează
în jurul teoriei autonomiei de voinţă a soţilor, aspect care a constituit pentru numeroase sisteme
juridice o răsturnare completă a soluţiilor tradiţionale. Nu şi pentru dreptul pozitiv francez care, în
numele autonomiei totale de voinţă, permitea soţilor să supună regimul lor matrimonial oricărei
legi, fără niciun fel de limitare.1193
B. Stabilirea la momentul căsătoriei a legii aplicabile regimului matrimonial. Cu privire la

1191
De exemplu, în cazul căsătoriei între un bărbat de cetăţenie franceză care a împlinit 20 ani şi o femeie de cetăţenie
japoneză care a împlinit 19 ani, având în vedere că potrivit legii japoneze majoratul se dobândeşte la împlinirea vârstei de 20 ani,
înseamnă că viitoarea soţie trebuia să obţină încuviinţarea părinţilor săi pentru încheierea convenţiei matrimoniale. Pentru acest
exemplu, v. M. Revillard, Droit international privé… op. cit., p. 161.
1192
V., în acest sens: M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., pp. 14-15; UINL, CD, cap. III, p. 217.
1193
În acest sens, v. M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., p. 23.

284
determinarea legii aplicabile regimului matrimonial, Convenţia instituie un sistem dualist, 1194
respectiv determinarea subiectivă sau obiectivă, după cum soţii au ales ori nu legea aplicabilă
regimului lor matrimonial.
a) Determinarea subiectivă. Art. 3 consacră principiul conform căruia „regimul matrimonial
este supus legii interne desemnate de către soţi înainte de căsătorie”. Referirea in terminis la „legea
internă” semnifică faptul că în această materie, dacă a fost ales dreptul aplicabil, mecanismul
retrimiterii este exclus.1195 În alţi termeni, sintagma „legea internă” desemnează legea materială,
substanţială a sistemului juridic respectiv, cu excluderea normelor conflictuale potenţial incidente.
În alegerea legii aplicabile soţii nu dispun de o libertate totală, ei neputând desemna decât una
din legile următoare:
(i) legea statului a cărui cetăţenie o are unul din soţi la momentul acestei desemnări – art. 3 alin.
(2) pct. 1;
(ii) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre soţi îşi are reşedinţa obişnuită la momentul
acestei desemnări – art. 3 alin. (2) pct. 2;
(iii) legea primului stat pe teritoriul căruia unul dintre soţi îşi va stabili o nouă reşedinţă
obişnuită după căsătorie – art. 3 alin. (2) pct. 3.
Instituirea unui liberalism exagerat ar fi fost de natură să încurajeze opţiuni arbitrare ale soţilor,
ceea ce negociatorii Convenţiei au urmărit să evite.
Acelaşi articol supus analizei statuează în alin. (3)-(4) că deşi legea astfel desemnată se aplică,
în principiu, ansamblului bunurilor soţilor, aceştia au posibilitatea, indiferent dacă au procedat sau
nu la alegerea legii aplicabile regimului lor matrimonial, de a supune imobilele lor prezente şi
viitoare (toate sau numai unele dintre ele) legii statului pe teritoriul căruia se află aceste bunuri
nemişcătoare (lex rei sitae). Această soluţie reprezintă un abandon parţial al regulii indivizibilităţii
regimului matrimonial de care dreptul francez era ataşat. 1196 Concesia făcută în favoarea legii
locului situării bunurilor imobile (lex rei sitae), pentru a da astfel satisfacţie delegaţilor din statele
anglo-saxone, a fost supusă unor vii critici în doctrina Convenţiei.1197
Un exemplu poate fi elocvent pentru înţelegerea soluţiilor conflictuale configurate de
Convenţie. Astfel, în cadrul determinării subiective a legii aplicabile, se pune problema ce legi au
vocaţia de a guverna regimul matrimonial al soţilor în următoarea ipoteză: o femeie de cetăţenie
franceză se căsătoreşte cu un bărbat cetăţean elveţian, ambii avându-şi reşedinţa obişnuită în Italia.
Căsătoria se încheie în Franţa, urmând ca după căsătorie soţii să-şi stabilească reşedinţa obişnuită
comună pe teritoriul Elveţiei. În baza art. 3 alin. (2) din Convenţie, soţii pot desemna una din
1194
V., în acest sens, C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 170.
1195
A se vedea M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., p. 21.
1196
În acest sens, v. Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, op. cit., p. 534.
1197
A se vedea M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., p. 22-23 şi doctrina la care se face referire.

285
următoarele legi: legea franceză (legea naţională a femeii – pct. 1), legea elveţiană (în dubla sa
calitate de lege naţională a bărbatului – pct. 1, dar şi lege a primului stat pe teritoriul căruia ambii
soţi îşi stabilesc o nouă reşedinţă obişnuită după căsătorie – pct. 3) sau legea italiană (legea
reşedinţei obişnuite a fiecăruia dintre soţi la momentul desemnării – pct. 2).
Soţii pot alege cu titlu principal legea franceză ca fiind aplicabilă regimului matrimonial, iar în
cadrul acesteia să opteze pentru regimul participării la achiziţii, prin încheierea unei convenţii
matrimoniale. În aplicarea art. 3 alin. (4) din Convenţie, ei pot supune imobilele pe care le deţin în
Elveţia legii elveţiene ca fiind legea locului situării lor, ceea ce înseamnă că, în ceea ce priveşte
aceste imobile se va aplica regimul participării la achiziţii prevăzut de Codul civil elveţian.
b) Determinarea obiectivă. Pentru situaţiile în care soţii nu au ales legea aplicabilă sau alegerea
este nulă, art. 4 din Convenţie instituie regula legăturii obiective, soluţia consacrată fiind rezultatul
unui compromis între partizanii legii domiciliului/reşedinţei şi partizanii legii naţionale.
Principiul statuat de art. 4 alin. (1) este în sensul că dacă soţii, înainte de încheierea căsătoriei,
nu şi-au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta este supus legii interne a statului pe
teritoriul căruia ei îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită după căsătorie. Această regulă reprezintă
de fapt o transpunere în termeni similari a principiului cunoscut în numeroase sisteme juridice,
potrivit căruia legea care guvernează raporturile patrimoniale ale soţilor este legea primului
domiciliu matrimonial.1198
Prin excepţie, se va aplica legea cetăţeniei comune1199 a soţilor în cele trei ipoteze limitativ
prevăzute în conţinutul normativ al art. 4 alin. (2) din Convenţie, cea mai firească excepţie fiind
consacrată de pct. 3 al acestui alineat, respectiv „atunci când soţii nu-şi stabilesc pe teritoriul
aceluiaşi stat prima reşedinţă obişnuită după căsătorie”. Pentru această situaţie, legea naţională
comună constituie legătura subsidiară cea mai adecvată. Celelalte două excepţii consacrate de art. 4
alin. (2) pct. 1 şi 2 dau expresie unui mecanism destul de complex, (cel puţin în aparenţă), vizând
1198
Există o jurisprudenţă consistentă a Curţii de casaţie franceze vizând legea aplicabilă regimului matrimonial al soţilor
căsătoriţi fără contract înainte de 1 septembrie 1992. A se vedea: M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., p. 34, nota 9; B.
Vareille, Détermination de la loi applicable aux couples mariés avant le 1 er septembre 1992: primauté du premier domicile, în RTD
civ. 1998, p. 176 şi urm.; Idem, Détermination du régime matrimonial: le rôle de la volonté des époux, puis des copartageants, în
RTD civ. 2003, p. 136 şi urm. Pentru o soluţie relativ recentă, în care legea aplicabilă regimului matrimonial, în cazul unor soţi
căsătoriţi fără contract înainte de 1 septembrie 1992, a fost determinată prin raportare la primul domiciliu matrimonial, fiind
prezumată voinţa soţilor de a localiza pe teritoriul acelui stat interesele lor pecuniare, v. Cass. civ. 1re, 19 septembrie 2007, în Rev.
crit. DIP nr. 1/2008, p. 99 şi urm. – comentariu Pierre Gannagé. De precizat că de-a lungul timpului, în jurisprudenţa Curţii de casaţie
franceze au fost totuşi imprimate unele nuanţe în ceea ce priveşte utilizarea criteriului primului domiciliu matrimonial. Astfel, fără a
se recurge la o aplicare mecanică a acestui criteriu, s-a apreciat că, dincolo de elementele materiale legate de reşedinţa efectivă a
soţilor, se impune şi o veritabilă analiză psihologică a voinţei acestora. În afacerea Gouthertz, Curtea de casaţie a supus regimul
matrimonial al soţilor legii ruse, ca lege a primului domiciliu matrimonial, apreciind că, deşi la scurt timp după încheierea căsătoriei
soţii au părăsit Rusia pentru a se stabili în Franţa, cu caracter permanent, această deplasare a fost impusă de circumstanţe exterioare şi
constrângătoare. (Cass. civ. 1re, 1 februarie 1972, în Rev. crit. DIP nr. 1/2008, p. 106). De asemenea, în cazul soţilor musulmani
stabiliţi în Franţa, Înalta jurisdicţie îndepărtează prezumţia fondată pe primul domiciliu matrimonial şi acordă întâietate modului de
celebrare a căsătoriei, statuând astfel că raporturile patrimoniale ale respectivilor soţi sunt guvernate de regimul separaţiei de bunuri,
conform legii lor personale. (Cass. civ. 1re, 22 noiembrie 2005, în Rev. crit. DIP nr. 1/2008, p. 108; pentru un comentariu al acestei
decizii, v. I. Barrière Brousse, în Journal du droit international nr. 3/2006, pp. 973-985).
1199
Art. 15 din Convenţie enumeră limitativ ipotezele în care cetăţenia soţilor este considerată cetăţenie comună. De notat că
în sistemul Convenţiei pluralitatea de cetăţenii exclude referirea la lex patriae.

286
ipotezele în care statul cetăţeniei comune a făcut o declaraţie în favoarea legii sale interne în
condiţiile art. 5 din Convenţie1200, respectiv dacă este vorba de un stat terţ ale cărui norme
conflictuale trimit la legea cetăţeniei comune.1201
În fine, potrivit art. 4 alin. (3), în ipoteza în care soţii având cetăţenii diferite nu îşi stabilesc
reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat după căsătorie, regimul matrimonial al acestora va fi
guvernat de legea internă a statului cu care prezintă cele mai strânse legături, (the proper law),
ţinând seama de toate circumstanţele. Aşadar, aplicarea acestei legi nu intervine decât în cazuri
reziduale.
C. Modificarea în cursul căsătoriei a legii aplicabile regimului matrimonial. Consacrând
principiul permanenţei legii aplicabile regimului matrimonial, negociatorii Convenţiei i-au adus o
atenuare semnificativă prin instituirea unei duble mutabilităţi, voluntară (art. 6), respectiv automată
(art. 7), ori de câte ori intervin schimbări ale punctelor de legătură, în special reşedinţa obişnuită a
soţilor. Practica acestui instrument juridic internaţional a pus în lumină avantajele mutabilităţii
voluntare, precum şi consecinţele negative ale mutabilităţii automate. 1202
Art. 6 alin. (1) din Convenţie consacră posibilitatea soţilor de a modifica în timpul căsătoriei
legea care guvernează regimul lor matrimonial, această schimbare voluntară putând interveni
indiferent dacă determinarea legii aplicabile rezultă dintr-o legătură obiectivă sau subiectivă.
Nici în această ipoteză soţii nu dispun de o libertate completă, ei neputând desemna decât una
din legile următoare:
(i) legea unui stat a cărui cetăţenie o are unul dintre soţi la momentul desemnării;
(ii) legea statului pe al cărui teritoriu unul dintre soţi îşi are reşedinţa obişnuită la momentul
acestei desemnări.
Noua lege se va aplica ansamblului bunurilor soţilor, cu excepţia imobilelor care, în funcţie de
opţiunea soţilor, pot fi supuse legii locului unde acestea sunt situate (lex rei sitae). 1203
Schimbarea automată a legii aplicabile regimului matrimonial în favoarea legii interne a
statului unde ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită intervine în cele trei ipoteze reglementate de art. 7
alin. (2) din Convenţie, respectiv:
(i) începând din momentul în care soţii îşi fixează reşedinţa obişnuită în statul a cărui cetăţenie
comună o au sau din momentul în care dobândesc această cetăţenie;
(ii) dacă, după căsătorie, această reşedinţă obişnuită a durat mai mult de zece ani;

1200
O asemenea declaraţie a fost făcută de Olanda.
1201
Pentru analiza acestor excepţii consacrate de art. 4 alin. (2) pct. 1 şi 2 din Convenţie, v., spre ex.: M. Revillard, Pratique
de la Convention… op. cit., pp. 38-41; UINL, CD, cap. III, pp. 221-223.
1202
În acest sens, v. M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., p. 44. Pentru criticile aduse în doctrina Convenţiei
mecanismului mutabilităţii automate, v. ibidem, p. 56.
1203
Pentru dezvoltări cu privire la mutabilitatea voluntară şi avantajele recurgerii la un asemenea mecanism convenţional, v.
M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., pp. 44-55.

287
 (iii) începând din momentul în care ei îşi fixează în acest stat reşedinţa obişnuită, dacă regimul
lor matrimonial a fost guvernat de legea statului cetăţeniei comune doar în temeiul art. 4 alin. (2)
pct. 3.
Schimbarea automată nu are loc dacă soţii şi-au desemnat legea aplicabilă regimului lor
matrimonial ori au încheiat o convenţie matrimonială şi nu are în principiu efect retroactiv – art. 8
din Convenţie.

3.4. Acordul asupra legii aplicabile. Pentru condiţiile de fond, Convenţia nu conţine dispoziţii
speciale, limitându-se doar să arate că în privinţa consimţământului se va aplica legea substanţială
determinată potrivit celorlalte dispoziţii ale sale – art. 10. Reamintim în acest context că potrivit art.
1 alin. (2) pct. 3 capacitatea soţilor este exclusă din câmpul de aplicare al Convenţiei.
Condiţiile de formă sunt reglementate de dispoziţiile art. 11-13 din Convenţie. Conform art. 11,
desemnarea legii aplicabile trebuie să facă obiectul unei stipulaţii exprese ori să rezulte neîndoielnic
din dispoziţiile unei convenţii matrimoniale.
În ceea ce priveşte forma convenţiei matrimoniale, negociatorii Convenţiei au instituit o regulă
compozită, respectiv o normă conflictuală asociată unei dispoziţii de drept material. Astfel, potrivit
art. 12 teza I, forma convenţiei matrimoniale trebuie să se conformeze fie legii interne aplicabile
regimului matrimonial, fie legii interne în vigoare acolo unde convenţia a fost încheiată. Teza a II-a
a aceluiaşi articol statuează că în toate situaţiile convenţia matrimonială trebuie să facă obiectul
unui înscris datat şi semnat de ambii soţi. O asemenea regulă uniformă de drept material exprimă
voinţa negociatorilor ca întotdeauna condiţii minimale de formă să fie îndeplinite pentru ca
persoanele interesate să se poată prevala de clauzele unei convenţii matrimoniale, evitându-se astfel
dificultăţile de probă evidente.1204
Art. 13 din Convenţie reglementează condiţiile de formă în privinţa acordului soţilor având ca
obiect desemnarea legii aplicabile regimului lor matrimonial, acord care nu se confundă în mod
necesar cu o convenţie matrimonială. Potrivit acestui text, desemnarea prin stipulaţie expresă a legii
aplicabile trebuie să îmbrace forma prevăzută pentru convenţiile matrimoniale, fie de legea internă
desemnată, fie de legea internă a locului unde intervine această desemnare. Dacă, spre exemplu,
legea pentru care se optează este legea franceză, acordul trebuie să îmbrace forma autentică
notarială, întrucât această cerinţă este prescrisă în sistemul juridic francez pentru încheierea valabilă
a convenţiei matrimoniale. Este posibil însă ca lex causae sau legea locului redactării să nu
reglementeze o formă specială pentru convenţiile matrimoniale (spre exemplu, dreptul englez). Este
motivul pentru care art. 13 teza a II-a statuează că desemnarea legii aplicabile trebuie să facă

1204
În acest sens, v. UINL, CD, cap. III, p. 230.

288
obiectul unui înscris datat şi semnat de ambii soţi.

3.5. Protecţia drepturilor terţilor.1205 În arhitectura normativă a Convenţiei regăsim şi clauze

care reglementează expres situaţia raporturilor juridice dintre un soţ şi terţe persoane. Astfel,
potrivit art. 9 alin. (1), în această ipoteză se aplică legea substanţială care guvernează regimul
matrimonial al soţilor, lege determinată după regulile Convenţiei. În condiţiile art. 9 alin. (2), soţii
vor putea opune terţilor regulile substanţiale ale propriului regim matrimonial numai dacă au fost
îndeplinite formele de publicitate prescrise de dreptul statului contractant pe al cărui teritoriu terţul
sau unul din soţi îşi are reşedinţa obişnuită ori dacă terţul a cunoscut sau trebuia să cunoască legea
aplicabilă regimului matrimonial.1206

Capitolul XI
Competenţa jurisdicţională de drept internaţional
privat în materia regimurilor matrimoniale

Secţiunea I
Delimitări conceptuale. Perspectivă comparativă

1.1. Delimitare între competenţa în dreptul internaţional privat şi competenţa în dreptul

intern. În cazul ivirii unui litigiu cu element de extraneitate, primul pas al unui judicios raţionament
conflictual îl reprezintă operaţiunea de determinare a instanţei competente a soluţiona litigiul –
competenţa în dreptul internaţional privat.
Pentru evitarea oricăror confuzii posibile, o distincţie netă se impune a fi făcută între
competenţa în dreptul internaţional privat şi competenţa în dreptul intern.
Astfel, competenţa în dreptul internaţional privat 1207 este aceea care se referă la delimitarea între
două sau mai multe jurisdicţii care funcţionează în state diferite, cu care raportul juridic prezintă
elemente de legătură (spre exemplu, în cazul în care litigiul respectiv prezintă un punct de legătură
şi cu statul român – prin cetăţenia părţilor, domiciliul acestora, locul întocmirii actului de stare
civilă etc. – se pune problema determinării competenţei instanţelor române, privite în totalitatea lor,
în raport cu competenţa instanţelor străine). Într-o altă formulare, s-a reţinut în literatura de

1205
Pentru dezvoltări, v.: M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., p. 65 şi urm.; UINL, CD, cap. III, pp. 230-231.
1206
V., în acest sens, şi P. Vasilescu, op. cit., p. 255.
1207
Uneori această competenţă mai este denumită „competenţă generală” sau „competenţă internaţională de atribuţiune”. În
acest sens, v. I. Lazăr, Cu privire la competenţa internaţională a instanţelor române, în Dreptul nr. 6/2003, pp. 157-158. În Noul Cod
de procedură civilă sintagma folosită este „competenţa internaţională” – a se vedea, în acest sens, denumirea Titlului I („Competenţa
internaţională a instanţelor române) din cadrul Cărţii a VII-a „Procesul civil internaţional”. Noul Cod de procedură civilă a fost
adoptat prin Legea nr. 134/2010 (M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010).

289
specialitate că în dreptul internaţional privat, noţiunea de competenţă jurisdicţională semnifică
„aptitudinea instanţelor unui stat de a soluţiona un litigiu cu element de extraneitate”. 1208
Odată stabilită competenţa în dreptul internaţional privat, subsecvent, se pune problema
determinării competenţei în dreptul intern 1209, şi anume care dintre instanţele
judecătoreşti/autorităţile de jurisdicţie naţionale este chemată să soluţioneze litigiul respectiv. În
acest caz se va distinge între competenţa materială (delimitarea competenţei între instanţele
judecătoreşti de grad diferit) şi competenţa teritorială (delimitare între instanţe judecătoreşti de
acelaşi grad, pe linie orizontală).
După cum judicios s-a arătat în literatura de specialitate, 1210 ori de câte ori ne aflăm în prezenţa
unui litigiu cu element de extraneitate, înţelesul termenului de „competenţă jurisdicţională” este
propriu raporturilor de drept internaţional privat, având o sferă mult mai largă faţă de sensul
restrâns al aceluiaşi concept folosit în mod obişnuit referitor la procesele în care elementul străin nu
este prezent.

1.2. Aspecte de drept comparat.1211 Dată fiind absenţa cvasi-generalizată în materia

regimurilor matrimoniale a unor reguli uniforme cu caracter internaţional de determinare a
competenţei jurisdicţionale1212, majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene aplică norme
interne şi generale de soluţionare a conflictului de jurisdicţii, relativ puţine state având instituite
reguli specifice în această materie.
O particularitate se manifestă în cazul statelor de common law unde competenţa poate fi fondată
pe un principiu nescris, aşa-numitul forum non conveniens: instanţa sesizată îşi poate declina
competenţa internaţională în favoarea unei instanţe dintr-un alt stat, pentru motive de oportunitate
codificate de jurisprudenţă (spre exemplu, ipoteza în care bunurile sunt situate în străinătate). La
baza acestui principiu stau consideraţii de ordin pragmatic, legate de recunoaşterea în străinătate a
hotărârii care ar putea fi pronunţată.
În cadrul reglementărilor specifice de determinare a competenţei internaţionale în materia
1208
Ş.-Al. Stănescu, Comentariu la decizia nr. 2793 din 8 aprilie 2005, Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală , în
C. Jud. nr. 12/2006, p. 19.
1209
Pentru noţiunea de „competenţă jurisdicţională” în dreptul intern, v. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol. I., Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pp. 371-372.
1210
A se vedea S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp. 18-22.
1211
Pentru dezvoltări, v. Anexa la Cartea verde, pp. 23-25.
1212
O excepţie notabilă o constituie Convenţia între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia conţinând dispoziţii de
drept internaţional privat privind căsătoria, adopţia şi tutela (încredinţarea copiilor), încheiată la Stockholm, la 6 februarie 1931.
Pentru o succintă prezentare a soluţiilor conflictuale şi a normelor de competenţă internaţională în materia regimurilor matrimoniale
configurate de această convenţie, v. N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 153-155. Trebuie menţionat în context că la
nivel european, la data de 16 martie 2011, Comisia Europeană a lansat o propunere de Regulament privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor matrimoniale, ce poate fi consultată sub
denumirea unică COM(2011) 126. Prin acest instrument juridic urmează a fi instituite şi reguli uniforme privind competenţa
instanţelor judecătoreşti sesizate pentru a se pronunţa asupra aspectelor patrimoniale ale cuplurilor plasate într-un context
internaţional. Pentru o succintă radiografie a prevederilor acestei propuneri de Regulament, v. infra, Capitolul XII, Secţiunea a IV-a.

290
regimurilor matrimoniale, criteriul foarte des utilizat este acela al reşedinţei obişnuite, fără a
beneficia însă de un caracter exclusiv, având în vedere că şi criteriul cetăţeniei operează în multe
din cazuri.
În Austria, competenţa exclusivă aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află ultima
reşedinţă obişnuită comună a soţilor; în lipsă, instanţei reşedinţei obişnuite a reclamantului şi, în
subsidiar, instanţei în a cărei circumscripţie se află reşedinţa obişnuită a pârâtului. Dacă nicio
instanţă nu este competentă pe baza acestor criterii, competenţa revine jurisdicţiilor din Viena.
În Spania, competenţa este fondată pe reşedinţa obişnuită a soţilor. Instanţele spaniole sunt
deopotrivă competente dacă cei doi soţi, deşi au reşedinţa în străinătate, sunt cetăţeni spanioli şi
formulează o cerere comună sau dacă reclamantul are cetăţenie spaniolă şi reşedinţa obişnuită în
Spania.
În Grecia, judecătorul naţional este competent dacă unul sau celălalt dintre soţi are cetăţenie
greacă sau dacă a avut această cetăţenie la data celebrării căsătoriei. Instanţele greceşti sunt de
asemenea competente în ipoteza în care legea naţională comună a soţilor admite această competenţă
sau dacă dreptul grec este singurul susceptibil să recunoască validitatea căsătoriei.
În Belgia, Noul Cod de drept internaţional privat conţine reguli specifice de determinare a
competenţei internaţionale în materia relaţiilor matrimoniale, inclusiv efectele căsătoriei,
combinând reşedinţa obişnuită a soţilor şi durata acelei reşedinţe înainte de introducerea cererii; în
lipsă, operează criteriul subsidiar al cetăţeniei soţilor.
Statele membre care nu au introdus reguli specifice în acest domeniu aplică normele generale
de competenţă internaţională, fondate cel mai adesea pe domiciliul sau reşedinţa pârâtului (spre
exemplu, Anglia şi Ţara Galilor, Estonia, Germania, Letonia, Malta etc.), care se pot combina cu
alte criterii (spre exemplu, în materie imobiliară, locul situării bunurilor). Reglementările din
Estonia şi Malta permit, în anumite situaţii, exercitarea unei opţiuni între instanţa reşedinţei
pârâtului şi cea a reşedinţei reclamantului.

Secţiunea a II-a
Competenţa jurisdicţională a instanţelor române de a soluţiona
litigii patrimoniale dintre soţi conform Legii nr. 105/1992

§ 1. Consideraţii generale
1.1. Interesul prezentării normelor de competenţă din Legea nr. 105/1992 în contextul
intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Prin Legea nr. 71/2011 (LPA) au fost
menţinute în vigoare dispoziţiile art. 147 şi urm. din Legea nr. 105/1992 – normele de procedură în

291
materie de drept internaţional privat, acestea urmând a fi abrogate la momentul intrării în vigoare a
Noului Cod de procedură civilă – dată ce iniţial se preconiza a fi 1 iunie 20121213.
Chiar şi în aceste condiţii, apreciem că o radiografie a normelor de competenţă configurate de
Legea nr. 105/1992 îşi relevă în continuare utilitatea, cel puţin din perspectiva următoarelor
argumente:
(i) Potrivit dreptului tranzitoriu, aceste prevederi rămân aplicabile în cazul proceselor începute
până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Astfel, conform art. 3 LPA-CPC,
„Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute
după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la
poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de
procedură civilă, rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această
dată.”
(ii) Multe dintre soluţiile Noului Cod de procedură civilă în materie de competenţă
internaţională au conservat substanţa dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, consideraţiile doctrinare
păstrându-şi aşadar valabilitatea şi în contextul noii reglementări.

1.2. Caracterul subsidiar al normelor interne de competenţă. Prevederile art. 148-157 –

Secţiunea I „Competenţa jurisdicţională” din cadrul Capitolului XII „Norme de procedură în
materie de drept internaţional privat” din Legea nr. 105/1992 sunt incidente numai dacă prin
tratatele internaţionale (bi sau multilaterale) la care statul român este parte nu sunt stabilite alte
reguli de determinare a competenţei jurisdicţionale privind raporturile de drept internaţional privat,
acestea având prioritate faţă de prevederile interne în materie, ţinând seama şi de aplicarea
principiului pacta sunt servanda.
O altă precizare importantă ce se impune a fi făcută este aceea că începând cu data de 1 ianuarie
20071214 au devenit direct aplicabile1215 pe teritoriul României dispoziţiile regulamentelor adoptate
de instituţiile comunitare cu respectarea competenţei stabilite în Tratatele constitutive, unele dintre
acestea cuprinzând şi norme în materie de competenţă jurisdicţională de drept internaţional privat.
Din aplicabilitatea directă a regulamentului şi din principiul priorităţii de aplicare a dreptului
Uniunii Europene rezultă că regulamentul are prioritate faţă de orice prevedere naţională
contrară.1216
1213
Această dată a fost stabilită prin art. 75 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă (în continuare LPA-CPC), adoptată de Guvern în şedinţa din 25 ianuarie 2012. Data finală de intrare în vigoare
urmează a fi stabilită de Camera Deputaţilor, în calitate de cameră decizională.
1214
Moment de la care România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
1215
Spre deosebire de directive, regulamentele nu necesită transpunere în dreptul intern al statelor membre, ele având o
aplicabilitate generală şi directă, potrivit art. 288 par. 2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene – versiunea consolidată
(fostul art. 249 TCE).
1216
Există o bogată jurisprudenţă în acest sens a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, începând cu celebra Hotărâre din 15 iulie

292
 Conform art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanţa română sesizată verifică, din oficiu,
competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat. Înainte de a se
declara competentă şi de a face aplicarea uneia sau, după caz, unora din dispoziţiile art. 149 şi urm.
din acest act normativ, în cadrul verificării respective instanţa este datoare să cerceteze dacă nu
cumva sunt incidente norme din cuprinsul unor acte juridice cu caracter obligatoriu adoptate la
nivelul Uniunii Europene sau din cadrul unor convenţii internaţionale în domeniu la care România
este parte, care au prioritate faţă de dispoziţiile naţionale în materie şi care ar determina o altă
competenţă jurisdicţională de drept internaţional privat1217.
În acest context, apare utilă invocarea unui caz de prorogare legală a competenţei
jurisdicţionale a instanţelor române, care îşi află temeiul juridic în dispoziţiile art. 153 din Legea nr.
105/1992 şi care, dată fiind formularea generală a textului, îşi poate găsi aplicare şi în cazul
litigiilor patrimoniale dintre soţi. Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, „În cazul în care o
jurisdicţie străină se declară necompetentă să soluţioneze o acţiune formulată de către un cetăţean
român, aceasta poate fi introdusă la instanţa din România cu care procesul prezintă cele mai strânse
legături”. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, 1218 această regulă, instituită prin norma
complementară din art. 153, care prorogă competenţa instanţelor române ca for de necesitate,1219
este justificată de ideea ocrotirii intereselor naţionalului român în cazul invocării de către jurisdicţia
străină a necompetenţei de a soluţiona acţiunea formulată de acesta.

1.3. Clasificarea normelor de competenţă jurisdicţională configurate de Legea nr.

105/1992. Din modul de redactare a dispoziţiilor art. 149 şi art. 150 din Legea nr. 105/1992, pe de o
parte şi ale art. 151, pe de altă parte, rezultă foarte clar deosebirea dintre cele două categorii de

1964, Costa vs. ENEL, cauza 6/64, prin care s-a afirmat, pentru prima dată, prioritatea de aplicare a dreptului comunitar faţă de
dispoziţiile interne contrare. Cu referire punctuală la regulamente, ca acte juridice de drept derivat, în hotărârile din 14 decembrie
1971, (Politi/Ministero delle finanze - cauza 43/71 şi din 7 martie 1972, Marimex/Ministero delle finanze - cauza 84/71), Curtea de
Justiţie a precizat că având în vedere „natura şi funcţia sa în sistemul izvoarelor dreptului comunitar, efectele regulamentului se opun
aplicării oricărei măsuri legislative (interne), chiar ulterioare, incompatibile…”. Precizăm că hotărârile instanţei de la Luxemburg pot
fi consultate la adresa: http://curia.europa.eu/.
1217
Prioritatea dispoziţiilor din cuprinsul unor tratate internaţionale la care România este parte, precum şi a dreptului Uniunii
Europene este consacrată şi de prevederile art. 1050 din Noul Cod de procedură civilă care statuează în sensul că dispoziţiile Cărţii a
VII-a din acest cod („Procesul civil internaţional”) se aplică numai în subsidiar proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate.
De asemenea, printr-o normă cu caracter general, Noul Cod de procedură civilă prevede că „În materiile reglementate de prezentul
cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.” –
art. 4.
1218
A se vedea S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 50; Ş.-Al. Stănescu, Prorogarea
competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat român, în C. Jud. nr. 12/2005, p. 79.
1219
Pentru o amplă prezentare, dintr-o perspectivă comparativă, a instituţiei forului de necesitate, reglementată de numeroase
ordini juridice, v. V. Rétornaz, B. Volders, Le for de nécessité: tableau comparatif et évolutif, în Rev. crit. DIP nr. 2/2008, pp. 225-
261. Competenţa instanţelor române ca for de necesitate este reglementată şi de art. 1055 din Noul Cod de procedură civilă, care are
următorul conţinut: „(1) Instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluţioneze
cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în
străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), dacă
cererea este formulată de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de naţionalitate română,
competenţa instanţei române este obligatorie.”

293
norme juridice: dacă în primul caz avem de-a face cu o competenţă relativă, prevederile art. 149 şi
150 având un caracter dispozitiv, în cel de-al doilea caz, se instituie o competenţă absolută sau
excepţională, normele art. 151 având un caracter imperativ.1220
Importanţa distincţiei dintre normele dispozitive şi cele imperative, analizată la nivelul
normelor de competenţă jurisdicţională de drept internaţional privat, rezidă în următoarele aspecte:
a) Normele de competenţă absolută, conţinute de art. 151 din Legea nr. 105/1992, sunt
obligatorii atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa de judecată. Prin urmare, părţile nu pot, pe cale de
convenţie, să deroge de la aceste reguli, stabilind competenţa unei jurisdicţii străine. 1221 Spre
exemplu, în caz de divorţ, dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute în ipoteza normativă a
art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992, respectiv, la data cererii ambii soţi domiciliază în România,
iar unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid, competenţa instanţei române de a soluţiona
cererea de desfacere a căsătoriei este exclusivă, părţile neputând conveni ca acţiunea respectivă să
fie introdusă la o instanţă străină. De asemenea, instanţa română, învestită cu soluţionarea cererii,
nu poate lua în considerare o eventuală înţelegere a părţilor, prin care s-ar deroga de la aceste norme
cu caracter imperativ.
Numai în cazul competenţei relative este permisă părţilor o opţiune în favoarea instanţei
române sau străine, prorogarea voluntară de competenţă nefiind aşadar posibilă decât în situaţia în
care se derogă de la normele de competenţă cu caracter dispozitiv;1222
b) Dacă nesocotirea normelor vizând competenţa relativă poate fi invocată doar de către pârât,
aceste norme fiind stabilite în favoarea sa, nerespectarea competenţei absolute poate fi relevată de
oricare dintre părţi (chiar şi de reclamantul care a sesizat instanţa necompetentă), precum şi de
instanţă din oficiu. De asemenea, trebuie precizat faptul că necompetenţa absolută a instanţei poate
fi invocată în orice moment în cursul procesului, inclusiv în faţa instanţelor de apel sau de recurs; 1223
1220
V., în acest sens, S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 45; O. Ungureanu, C. Jugastru, A.
Circa, op. cit., p. 243. Pentru o clasificare a normelor cuprinse în Capitolul XII din Legea nr. 105/1992 în norme instituind o
competenţă exclusivă a instanţelor române (art. 151) şi norme instituind o competenţă alternativă a acestora (art. 149 şi art. 150),
criteriul utilizat fiind forţa juridică a normelor, v. Ş.-Al. Stănescu, Comentariu la decizia nr. 2793 din 8 aprilie 2005, Î.C.C.J., Secţia
civilă şi de proprietate intelectuală, în C. Jud. nr. 12/2006, p. 20.
1221
În literatura de specialitate, pentru această situaţie se foloseşte şi sintagma „for imperativ”, instanţa fiind complet sustrasă
liberei dispoziţii a părţilor. În acest sens, v. O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 237. Limitele prorogării convenţionale de
competenţă sunt stabilite expres în art. 154 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia: „Dacă părţile au supus, prin convenţie, litigiul
dintre ele sau litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat, competenţei unei anumite instanţe, aceasta va fi învestită cu
competenţa jurisdicţională, afară numai dacă:
1. instanţa este străină, iar litigiul intră în competenţa exclusivă a unei instanţe române;
2. instanţa este română, iar una dintre părţi învederează că o instanţă străină este exclusiv competentă”.
1222
Pentru dezvoltări cu privire la prorogarea voluntară (convenţională) de competenţă, v., spre exemplu: S. Zilberstein,
Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp. 38-42; Ş.-Al. Stănescu, Prorogarea competenţei jurisdicţionale în dreptul
internaţional privat român, în C. Jud. nr. 12/2005, pp. 74-76.
1223
A se vedea: S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp. 47-48; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 2002, p. 515. V. şi art. 1056 din Noul Cod de procedură civilă, în configurarea
dată de art. 13 pct. 304 LPA-CPC, potrivit căruia „(1) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională procedând
conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română, respinge

294
 c) O altă consecinţă practică ce poate interveni în caz de nerespectare a limitelor competenţei
exclusive a jurisdicţiei române constă în refuzul recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine. 1224
Unul din cazurile prevăzute în ipoteza normativă a art. 168 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 vizează
situaţia în care hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român – pct. 2
– cu titlu de exemplu, ca expresie a acestui concept, teza a II-a a textului în discuţie menţionând
„încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române”. 1225

§ 2. Analiza normelor de competenţă jurisdicţională din cuprinsul Legii nr. 105/1992 cu

incidenţă asupra litigiilor de natură patrimonială dintre soţi
2.1. Competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor române. Dispoziţiile art. 151 din
Legea nr. 105/1992 enumeră limitativ situaţiile în care competenţa de a soluţiona litigii de drept
internaţional privat aparţine exclusiv instanţelor române. Aceste norme juridice au în vedere
situaţiile în care statul român, ca stat suveran, refuză unor instanţe străine competenţa
jurisdicţională, pentru asigurarea, în acest fel, a unei protecţii sporite naţionalilor români, inclusiv
din punct de vedere al garanţiilor procesuale de care aceştia se pot prevala. Neîndoielnic, însă,
prevederile în discuţie nu pot împiedica instanţele unui alt stat suveran să soluţioneze respectiva
cauză, dar permit instanţelor române să refuze recunoaşterea şi, după caz, încuviinţarea executării
pe teritoriul României a unor hotărâri străine pronunţate în aceste condiţii, temeiul juridic expres
care legitimează un asemenea refuz fiind dat de dispoziţiile art. 168 şi 174 din Legea nr.
105/1992.1226
Ipotezele din conţinutul normativ al art. 151 cu posibile incidenţe asupra litigiilor patrimoniale
dintre soţi în cazul prezenţei unui element de extraneitate sunt următoarele:
A. Potrivit art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt exclusiv competente
să judece procesele privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la „desfacerea,
anularea sau nulitatea căsătoriei, precum şi alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor privind imobile
situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei este

cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.055. Hotărârea instanţei este supusă
recursului la instanţa ierarhic superioară. (2) Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a
procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1052 rămân aplicabile.”
1224
Apreciem utilă invocarea, în acest context, a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Convenţia privind obţinerea de probe în
străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 18 martie 1970, la care România a aderat prin Legea nr. 175/2003
(M. Of. nr. 331 din 15 mai 2003), precum şi ale art. 13 alin. (2) din Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a
actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965, la care România a aderat
prin Legea nr. 124/2003 (M. Of. nr. 265 din 16 aprilie 2003), potrivit cărora executarea comisiei rogatorii, respectiv îndeplinirea unei
cereri de notificare sau de comunicare nu pot fi refuzate pentru singurul motiv că legea statului solicitat prevede o competenţă
judiciară exclusivă în cauza respectivă.
1225
În literatura de specialitate s-a apreciat că exemplul oferit de legiuitor pare a fi nefericit sau, în orice caz, inutil, în
condiţiile în care, odată primită excepţia de necompetenţă, devine inutilă excepţia de ordine publică. În acest sens, v. O. Ungureanu,
C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 263.
1226
V. şi Ş.-Al. Stănescu, Comentariu la decizia nr. 2793 din 8 aprilie 2005, Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, în C. Jud. nr. 12/2006, p. 20.

295
cetăţean român sau străin fără cetăţenie.”1227
Textul mai sus citat impune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii: 1228
a) obiectul procesului să vizeze relaţiile dintre soţi, dar nu toate;
b) ambii soţi domiciliază la data cererii în ţară, fără să intereseze dacă ulterior unul sau ambii
mai domiciliază sau nu în România; prin urmare, chiar dacă pe parcursul procesului ambii şi-ar
stabili domiciliul în străinătate, subzistă şi în această situaţie competenţa exclusivă a instanţei
române, pentru că relevant pentru determinarea competenţei jurisdicţionale de drept internaţional
privat este momentul iniţial, al sesizării instanţei.
Noţiunea de domiciliu, utilizată în conţinutul normativ al prevederii în discuţie, trebuie
interpretată lato sensu, ca fiind adresa unde partea locuieşte efectiv, în chip statornic şi unde,
eventual, îşi desfăşoară activitatea profesională, în optica legii procesuale domiciliul reprezentând o
chestiune de fapt 1229.
c) un soţ să fie cetăţean român sau apatrid; şi această condiţie trebuie evaluată la momentul
iniţial, al depunerii cererii, o eventuală renunţare la cetăţenia română pe parcursul procesului
nefiind de natură să influenţeze competenţa.
Pentru o corectă înţelegere a ipotezelor vizate de art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992, unele
precizări suplimentare apar utile.
În primul rând, după cum se statuează cu claritate în conţinutul normativ al art. 151 pct. 5,
procesele având ca obiect desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă
a instanţelor române dacă la data sesizării instanţei ambii soţi domiciliază în România şi unul dintre
ei este cetăţean român sau apatrid. Se poate constata faptul că pct. 5 al art. 151 are un domeniu de
aplicare mai larg decât dispoziţia cu caracter general în materia actelor de stare civilă 1230, prevăzută
de pct. 1 al art. 1511231, nefiind reţinute două cerinţe suplimentare impuse de acest din urmă text,
respectiv încheierea actului de căsătorie în România şi calitatea de cetăţean român ori apatrid a
ambilor soţi la data depunerii cererii.
Prin urmare, în temeiul art. 151 pct. 5 va fi atrasă competenţa exclusivă a instanţelor române şi
în ipoteza în care căsătoria respectivă nu a fost încheiată în România şi chiar dacă la data sesizării

1227
Acest caz de competenţă exclusivă a fost reţinut într-o formulă cvasi-identică în conţinutul normativ al art. 1064 pct. 5 din
Noul Cod de procedură civilă, respectiv ipoteza vizând „desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, precum şi alte litigii între soţi,
cu excepţia celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soţi domiciliază în România şi
unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid”.
1228
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., p. 513.
1229
Pentru o interpretare în acest sens a noţiunii de domiciliu, în materia legii procesuale civile, în vederea determinării
competenţei teritoriale în dreptul intern, potrivit art. 5 din C. pr. civ., v.: V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 423; Ş. Beligrădeanu, (II),
Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de domiciliu, în RRD nr. 6/1982, pp. 56-57.
1230
Or, incontestabil, căsătoria este un act de stare civilă.
1231
Conform art. 151 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind
raporturi de drept internaţional privat referitoare la „acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane domiciliate
în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie”. Textul are corespondent în art. 1064 pct. 1 din Noul Cod de procedură civilă:
„acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România şi care sunt cetăţeni români sau apatrizi”.

296
instanţei unul dintre soţi este cetăţean străin, întrucât art. 151 pct. 5 are caracter special faţă de
norma juridică prevăzută la pct. 1 al aceluiaşi articol.
În al doilea rând, art. 151 pct. 5 are în vedere şi litigiile dintre soţi, cu excepţia celor privind
imobile situate în străinătate. Întrucât textul nu distinge, sunt vizate atât litigiile privitoare la
drepturi şi obligaţii de natură personală ale soţilor (spre exemplu, obligaţia de a purta numele de
familie comun, obligaţia de coabitare etc.) 1232, cât şi cele care au un caracter exclusiv sau
precumpănitor patrimonial, care derivă din regulile regimului matrimonial aplicabil in concreto
(spre exemplu, raporturile dintre soţi cu privire la bunurile lor, partajul bunurilor comune dobândite
de soţi în timpul căsătoriei1233, atribuirea beneficiului contractului de închiriere, obligaţia soţilor de a
suporta cheltuielile căsniciei etc.) 1234. În schimb, instanţele române nu vor fi exclusiv competente să
judece un proces având ca obiect partajarea unui imobil dobândit de soţi în timpul căsătoriei dacă
respectivul imobil este situat în străinătate1235. Chiar şi în această ipoteză ar putea fi totuşi atrasă
competenţa alternativă a instanţelor române, în temeiul art. 149 sau art. 150.
B. Potrivit art. 151 pct. 6, instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele
privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la „moştenirea lăsată de o persoană care a
avut ultimul domiciliu în România.”1236
Desigur, textul citat vizează în primul rând raporturile de drept succesoral în structura cărora se
inserează un element de extraneitate. În asemenea situaţii îşi pot găsi însă incidenţa şi regulile de
drept substanţial din materia regimurilor matrimoniale. Astfel, în condiţiile în care decesul unuia
dintre soţi constituie o cauză de încetare a regimului matrimonial, la acest moment se va pune
problema lichidării regimului, operaţiune care intervine între soţul supravieţuitor şi moştenitorii
soţului decedat1237.
Prezenţa unui element de extraneitate (spre exemplu, cetăţenia străină a soţului decedat) implică
determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat. Singurele condiţii impuse
1232
Pentru dezvoltări cu privire la drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor sub imperiul Noului Cod civil (art. 307-311),
v., spre exemplu, E. Florian, op. cit. (2011), pp. 73-79.
1233
Pentru distincţia între partajul judiciar al bunurilor comune ale soţilor realizat pe cale principală (printr-o cerere introdusă
după soluţionarea irevocabilă a divorţului), pe cale accesorie (ca un capăt de cerere distinct în procesul de divorţ) sau pe cale
incidentală (prin cerere reconvenţională în cadrul procesului de divorţ), v. R.M. Trif, Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul
bunurilor comune ale soţilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 312.
1234
Pentru delimitarea raporturilor juridice patrimoniale dintre soţi, v., spre exemplu, Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale în
dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 3-4, iar pentru calificarea primară a acestei noţiuni, v. N.C. Dariescu,
Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 22 şi urm.
1235
Pentru o decizie de speţă, în care s-a admis cererea de recunoaştere în România a efectelor patrimoniale ale hotărârii
Tribunalului Districtual din ţinutul Cleveland, statul Oklahoma - SUA, prin care s-a pronunţat divorţul soţilor şi s-a dispus asupra
imobilului proprietate comună a părţilor, situat în municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, v. Î.C.C.J., decizia nr. 3580 din 3 iunie 2008,
disponibilă la adresa: http://www.iccj.ro/cautare.php.
1236
Potrivit art. 1065 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă, instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu
elemente de extraneitate referitoare la „bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România.” V. şi art. 1066 alin.
(1) pct. 6 din materia competenţei preferenţiale a instanţelor române, care vizează litigiile în care „ultimul domiciliu al defunctului se
află în România, rezervată fiind competenţa exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate”.
1237
În cazul regimului comunităţii legale de bunuri, art. 355 alin. (3) NCC reglementează expres această situaţie. Probleme
similare pot apărea chiar şi în cazul regimului separaţiei de bunuri, dacă în timpul căsătoriei soţii au dobândit bunuri în coproprietate.

297
de art. 151 pct. 6 sunt ca ultimul domiciliu al defunctului să fie în România (calitatea de cetăţean
român, străin sau apatrid a acestuia neavând nicio relevanţă), iar procesele să fie referitoare la
moştenire1238.
C. Competenţa exclusivă a instanţelor române este atrasă şi în cazul acelor litigii cu element de
extraneitate vizând „imobile situate pe teritoriul României” – art. 151 pct. 71239. Fiind o normă
legală cu vocaţie generală de aplicare, respectiv în orice proces privitor la imobile (forum rei sitae),
indubitabil, ea ar putea fi incidentă în vederea determinării competenţei de drept internaţional privat
şi în ipoteza litigiilor patrimoniale dintre soţi/foşti soţi care poartă asupra unor imobile proprietate
comună a acestora, situate în România.
Prin urmare, instanţele române vor fi exclusiv competente să soluţioneze, spre exemplu, o
cerere de partaj formulată ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ, dacă în masa bunurilor
partajabile intră unul sau mai multe imobile localizate pe teritoriul României. Apreciem că, spre
deosebire de pct. 5 al art. 151, nu este necesar ca la data depunerii cererii ambii să domicilieze în
România, iar unul dintre ei să fie cetăţean român ori apatrid 1240; situarea imobilului pe teritoriul
României reprezintă o legătură atât de intensă cu statul român, de natură să genereze, prin ea însăşi,
competenţa exclusivă a instanţelor române. Aşadar, art. 151 pct. 7 este aplicabil şi în ipoteza în care
foştii soţi au domiciliul în străinătate şi chiar dacă la momentul sesizării instanţei ambii sau unul
dintre ei ar avea calitatea de cetăţean străin.
Din compararea dispoziţiilor art. 149 pct. 9 1241 din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora instanţele
româneşti sunt competente dacă „imobilul la care se referă cererea se află în România”, cu cele ale
art. 151 pct. 7, care fac obiectul analizei, se constată un paralelism legislativ neinspirat 1242,
susceptibil să genereze interpretări divergente în procesul de aplicare.
În literatura de specialitate, considerându-se că legiuitorul nu poate reglementa în două texte
aceeaşi situaţie, s-a arătat că dispoziţiile art. 149 pct. 9 au în vedere exclusiv acţiunile imobiliare cu
caracter personal1243, în vreme ce art. 151 pct. 7 se referă la acţiunile reale imobiliare 1244. Apreciem
judicioasă această interpretare propusă în doctrină, care are meritul de a delimita, pentru fiecare din

1238
Pentru diferitele cereri în materie de moştenire care atrag în dreptul intern competenţa teritorială exclusivă (excepţională),
potrivit art. 14 C. pr. civ., v. V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, pp. 428-429.
1239
Textul corespondent din Noul Cod de procedură civilă este art. 1065 pct. 1.
1240
Pentru opinia în sensul că în temeiul art. 151 pct. 7 competenţa internaţională de a soluţiona litigii privind imobile situate
pe teritoriul României aparţine exclusiv instanţelor române şi în ipoteza în care soţii, cetăţeni români, ar avea domiciliul în
străinătate, v. N.C. Dariescu, Competenţa instanţelor române de a judeca litigiile patrimoniale dintre soţii cetăţeni români
domiciliaţi în străinătate, în P.R. – Supliment 2007, p. 115.
1241
Reamintim că în cazul art. 149 aveam de-a face cu o competenţă relativă, în vreme ce prin art. 151 s-a instituit o
competenţă exclusivă.
1242
În sensul existenţei unei „redundanţe nedorite” a unor dispoziţii de competenţă internaţională, v. N.C. Dariescu, Relaţiile
patrimoniale… op. cit., p. 49.
1243
Spre exemplu, acţiunea al cărei obiect îl formează rezoluţiunea unui antecontract privitor la un bun imobil şi restituirea
contravalorii achitate. Pentru acest exemplu, v. V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 428, nota 220 şi jurisprudenţa la care se face referire.
1244
V., în acest sens, S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp. 28-32.

298
cele două dispoziţii, un câmp propriu de aplicare, dându-se astfel eficienţă principiului potrivit
căruia o normă legală trebuie interpretată în sensul în care ea poate produce efecte juridice, iar nu în
sens contrar. Or, dacă am admite că prevederile art. 151 pct. 7 vizează deopotrivă acţiunile reale
imobiliare şi pe cele personale, ar însemna că în toate situaţiile în care litigiul priveşte un imobil
situat pe teritoriul României, competenţa instanţelor române ar fi exclusivă, interpretare care ar goli
de conţinut prevederile art. 149 pct. 91245.

2.2. Competenţa jurisdicţională alternativă a instanţelor române. În conţinutul normativ al

art. 150 din Legea nr. 105/1992 sunt prevăzute o serie de ipoteze care atrag competenţa instanţelor
române în cazul unor procese civile cu element de extraneitate. Competenţa stabilită potrivit acestor
norme este una alternativă, alături de instanţele române putând fi competente şi
instanţele/autorităţile de jurisdicţie din statul cu care raportul juridic respectiv prezintă un element
de legătură.
La pct. 1 al art. 150 sunt menţionate procesele referitoare la actele sau faptele de stare civilă
înregistrate în România, dintre persoane cu domiciliul în străinătate, acesta fiind elementul străin
ce determină competenţa jurisdicţională de drept internaţional privat a jurisdicţiei române. 1246
Condiţia restrictivă impusă este aceea ca cel puţin una dintre părţi să fie cetăţean român.
Textul în discuţie consacră o soluţie care fusese dată în practică sub imperiul vechii
reglementări în materie, respectiv art. 2 C. civ. şi art. 375 C. pr. civ., înainte de adoptarea Legii nr.
105/1992. Astfel, s-a apreciat că o instanţă română este competentă să judece o acţiune de divorţ
între soţi care au domiciliul în străinătate, dacă cel puţin unul dintre ei este cetăţean român şi îşi
alege domiciliul procesual în localitatea unde se află sediul instanţei. 1247
1245
Un argument suplimentar, care poate fi invocat mutatis mutandis, vizează caracterul competenţei teritoriale în dreptul
intern în cazul cererilor privitoare la bunuri imobile. Astfel, în doctrina română s-a statuat în sensul că numai în cazul acţiunilor reale
imobiliare (acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie, cea posesorie, precum şi cererile privind împărţirea
bunurilor comune ale soţilor/foştilor soţi – dacă printre ele se află un imobil –, formulate în timpul căsătoriei, respectiv după
desfacerea căsătoriei prin divorţ) competenţa teritorială este exclusivă (excepţională), fiind aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (1) C.
pr. civ.; în schimb, acţiunile personale imobiliare sunt supuse regulii înscrise în art. 5 sau în art. 10 pct. 1 şi 2, competenţa teritorială
fiind în aceste cazuri alternativă (facultativă). V., în acest sens, V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 428.
1246
A se vedea S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 33. Un text cvasi-identic se regăseşte
în art. 1064 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă, cu următorul conţinut: „procese între persoane cu domiciliul în străinătate,
referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român”. O diferenţă
notabilă cu importante consecinţe juridice se impune a fi semnalată: astfel, dacă în condiţiile art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992
competenţa instanţelor române este alternativă, dimpotrivă, în sistemul noii reglementări competenţa devine una exclusivă, art. 1064
având ca denumire marginală „Competenţa personală exclusivă.” În opinia noastră, având în vedere că în ipoteza analizată raportul
juridic prezintă pronunţate elemente de legătură şi cu alte state (pe teritoriul cărora părţile îşi au domiciliul), competenţa exclusivă a
instanţelor române pare a fi excesivă, mai ales în condiţiile în care încălcarea dispoziţiilor privind competenţa exclusivă poate
constitui motiv de refuz al recunoaşterii hotărârii străine, în baza art. 1082 alin. (1) lit. e) din Noul Cod de procedură civilă.
Distinct de cele mai sus învederate, precizăm că prin art. 13 pct. 305 LPA-CPC se preconizează introducerea în structura
normativă a art. 1066 alin. (2) „Competenţa preferenţială a instanţelor române” a unui nou punct, (11) cu următorul cuprins: „cererile
de divorţ, dacă, la data introducerii cererii, reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin 1 an”. Este valorificat astfel
unul dintre criteriile alternative de determinare a competenţei în sistemul Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2201/2003 din 27
noiembrie 2003 (Bruxelles II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi
în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
1247
V. Jud. Sect. 4 Bucureşti, sent. nr. 3441/1978; Jud. Sect. 2 Bucureşti, sent. nr. 4041/1978; Jud. Sect. 1 Bucureşti, sent. nr.

299
 Cu atât mai mult, faţă de reglementarea expresă a art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, se
poate concluziona astăzi că o acţiune de divorţ sau o acţiune în nulitatea/anularea căsătoriei, ambii
soţi având domiciliul în străinătate, căsătoria fiind încheiată în România, este de competenţa
instanţelor judecătoreşti române, dacă este îndeplinită şi condiţia restrictivă prevăzută de text,
respectiv ca una dintre părţi să fie cetăţean român1248.
Unele precizări suplimentare ni se par a fi utile pentru a avea o imagine clară a situaţiilor care
intră în ipoteza normativă a pct. 1 al art. 150 din Legea nr. 105/1992, ceea ce este de natură să
atragă competenţa jurisdicţională a instanţelor române.
În primul rând, textul face vorbire de persoane care au domiciliul în străinătate. Este posibil ca
părţile să domicilieze în acelaşi stat străin sau în străinătate, dar în ţări diferite. 1249
Noţiunea de domiciliu, utilizată în conţinutul normativ al prevederii în discuţie, trebuie
interpretată lato sensu, ca fiind adresa din străinătate unde partea locuieşte efectiv, în chip statornic
şi unde, eventual, îşi desfăşoară activitatea profesională, chiar dacă faţă de dispoziţiile legale ale
statului respectiv ea nu poate fi socotită că are acolo domiciliul. Aşadar, în optica legii procesuale
domiciliul este o chestiune de fapt, instanţa fiind ţinută să verifice dacă domiciliile declarate de
părţi corespund sau nu realităţii, altfel existând riscul fraudării normelor de drept internaţional
privat ce cârmuiesc competenţa jurisdicţională.1250
În al doilea rând, una din condiţii impuse este aceea ca procesul să se refere la acte şi fapte de
stare civilă înregistrate în România. Cerinţa se consideră a fi îndeplinită ori de câte ori actul de
căsătorie (este ipoteza care prezintă interes în cazul unor litigii patrimoniale dintre soţi) a fost

1722/1979, apud I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., p. 511, nota 15. De menţionat că anterior fostul
Tribunal Suprem statuase, în raport cu art. 5 C. pr. civ., că în cazul în care părţile locuiesc în afara graniţelor ţării, instanţele române
nu sunt competente să soluţioneze un litigiu dintre ele. (V., în acest sens, TS, dec. civ. nr. 1653 din 2 octombrie 1971 în I. G. Mihuţă,
Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 355-356). Este important de semnalat că această soluţie a fostei instanţei supreme
române nu a fost singulară în peisajul litigiilor de drept internaţional privat de pe continentul european. Astfel, spre exemplu, în
sistemul de drept francez, în special în materie de stare şi capacitate a persoanelor, s-a considerat o perioadă îndelungată că instanţele
franceze nu erau competente să soluţioneze litigiile dintre străini, una din explicaţii fiind aceea că starea şi capacitatea persoanelor
sunt supuse legii naţionale, ceea ce ar fi însemnat ca instanţele/autorităţile de jurisdicţie franceze să aplice o lege străină. Pentru
dezvoltări, v. Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, op. cit., pp. 12-13.
1248
Pentru soluţionarea unui regulator de competenţă pronunţat de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia civilă prin raportare la
dispoziţiile art. 150 pct.1 şi ale art. 155 din Legea nr. 105/1992, v. dec. civ. nr. 3295 din 3 septembrie 2003, în Dreptul nr. 10/2004, p.
252. În speţa respectivă, ambii soţi aveau domiciliul în S.U.A., unul fiind cetăţean român, iar celălalt cetăţean american, căsătoria
fiind încheiată în România. În mod judicios, instanţa supremă a statuat că sunt incidente dispoziţiile art. 150 pct. 1 din Legea nr.
105/1992, competenţa jurisdicţională aparţinând instanţelor române. În etapa următoare a raţionamentului juridic, a constatat că,
teritorial, competenţa se determină potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992, normele art. 607 C. pr. civ. fiind inaplicabile pentru
absenţa ipotezei de reglementare, particulară speţei.
1249
S-a apreciat în literatura de specialitate, (opinie pe care o considerăm pe deplin justificată), că dacă în cazul în care părţile
au domiciliul în străinătate şi cel puţin una este cetăţean român, instanţa română este competentă, cu atât mai mult s-ar putea aplica
dispoziţiile art. 150 pct. 1, fiind atrasă competenţa jurisdicţională de drept internaţional privat a instanţei române, dacă una dintre
părţi, de naţionalitate română, are domiciliul în România, celelalte condiţii prevăzute în ipoteza normativă a textului fiind îndeplinite.
În acest sens, v. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., p. 514, lit. c).
1250
În acest sens, v. S. Dumitrache, Unele aspecte privind soluţionarea litigiilor de drept internaţional privat, cu specială
referire la un caz de divorţ cu element de extraneitate, în Dreptul nr. 1/1997, pp. 15-16. Deşi autoarea nu distinge, apreciem că
problema riscului fraudării se poate pune numai cu privire la normele de competenţă absolută/exclusivă, pentru că în ce priveşte
competenţa alternativă, aceasta este reglementată de norme cu caracter dispozitiv, de la care se poate deroga prin convenţia expresă
sau implicită a părţilor.

300
înregistrat în România, de autorităţile/persoanele cu atribuţii de stare civilă şi în condiţiile prevăzute
de legea română.1251 Cum era şi firesc, Legea nr. 119/1996 nu condiţionează înregistrarea actelor şi
faptelor de stare civilă de calitatea de cetăţean român, o serie de dispoziţii ale legii făcând expres
referire la cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România şi care pot cere
înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români. 1252
În al treilea rând, o altă condiţie restrictivă prevăzută vizează calitatea de cetăţean român a cel
puţin uneia dintre părţi. Apreciem că această cerinţă este îndeplinită şi în caz de multiple cetăţenii, o
interpretare în sens contrar neputând fi primită, pentru că altfel s-ar aplica un tratament
discriminatoriu, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. 1253 De asemenea, considerăm că
momentul la care trebuie verificată şi întrunită această condiţie este data sesizării instanţei, 1254 orice
modificare intervenită pe parcursul procesului (spre exemplu, renunţarea la cetăţenia română),
nefiind susceptibilă, în opinia noastră, să atragă necompetenţa instanţei române, regulat sesizată la
momentul iniţial.
O altă ipoteză din conţinutul normativ al art. 150 din Legea nr. 105/1992 cu posibilă incidenţă
în privinţa litigiilor patrimoniale dintre soţi este cea vizată de pct. 5 al acestui articol, potrivit căruia
instanţele române sunt competente să judece şi „procese dintre străini, dacă aceştia au convenit
expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri
sau interese ale persoanelor din România.”1255
În măsura în care elementele concrete ale litigiului dedus judecăţii nu se circumscriu niciuneia
din ipotezele din conţinutul normativ al art. 150 din Legea nr. 105/1992, instanţa sesizată este ţinută
să verifice dacă nu cumva competenţa instanţelor române ar putea fi determinată potrivit
dispoziţiilor art. 149 din acelaşi act normativ.
Astfel, instanţa poate face apel la prevederile pct. 1 al art. 149 din Legea nr. 105/1992 (aşa-
numita competenţă de drept comun), text cu caracter general, susceptibil de a fi aplicat şi pentru
eventuale litigii patrimoniale dintre soţi prezentând un element de extraneitate. Art. 149 pct. 1 reia
regulile de principiu din art. 5 şi art. 9 C. pr. civ., prevăzându-se că instanţele judecătoreşti române

1251
În prezent, în vigoare este Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, prin care au fost abrogate
prevederile Decretului nr. 278/1960 cu privire la actele de stare civilă.
1252
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, republicată. Este adevărat, uneori trebuie îndeplinite cerinţe
suplimentare. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 34 alin. (1) teza I din aceeaşi lege: „Ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria
între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români numai dacă, pe lângă actele prevăzute la art. 28, viitorii soţi cetăţeni străini
prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt
îndeplinite condiţiile de fond, cerute de legea lor naţională, pentru încheierea căsătoriei.” (s.n.).
1253
În sensul că în contextul normativ al art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 este lipsită de relevanţă eventualitatea
existenţei unei duble cetăţenii, v. TMB – s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 2395/A din 6 noiembrie 2002, confirmată prin dec. civ. nr. 299
din 6 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti – s. a III-a civ., în Ş.-Al. Stănescu, Drept internaţional privat. Practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 149-152.
1254
Pentru o opinie concordantă, v. I. Lazăr, loc. cit., p.165, nota 37.
1255
În sensul că această prevedere îşi poate găsi aplicare şi în cazul litigiilor patrimoniale dintre soţi, v. şi N.C. Dariescu,
Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 49. Textul are corespondent în art. 1066 alin. (2) pct. 4 din Noul Cod de procedură civilă cu un
conţinut identic.

301
sunt competente dacă „pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa […] în România.” –
actor sequitur forum rei1256. Pct. 1 al aceluiaşi articol se referă şi la situaţia în care pârâtul din
străinătate nu are domiciliul cunoscut, ipoteză în care cererea se introduce la instanţa domiciliului
sau reşedinţei reclamantului din ţară, soluţia reprezentând o adaptare corespunzătoare a
reglementării existente în art. 5 C. pr. civ.1257
În funcţie de elementele concrete ale litigiului dedus judecăţii, instanţa poate face apel şi la alte
două ipoteze din conţinutul normativ al art. 149, susceptibile de a-şi găsi incidenţa în materia
litigiilor patrimoniale dintre soţi:
- pct. 3 al art. 149: „reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în
România”1258, cererea de pensie de întreţinere fiind necesar să aibă caracter principal. Pentru
rigoare, trebuie precizat însă că în această situaţie nu suntem în prezenţa unui veritabil litigiu vizând
drepturi şi obligaţii cu caracter pecuniar care îşi au suportul în regimul matrimonial aplicabil in
concreto, întrucât, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, regimul matrimonial nu acoperă
totalitatea raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum obligaţia de întreţinere, liberalităţile,
drepturile succesorale, ci „doar acele raporturi patrimoniale care îşi au izvorul direct în
căsătorie.”1259
În plus, este necesar să semnalăm că în ipoteza în care elementul de extraneitate inserat în
structura raportului juridic din care derivă obligaţia de întreţinere se află localizat pe teritoriul unui
stat membru al Uniunii Europene, actele juridice ale Uniunii prin care s-au instituit reguli uniforme
de determinare a competenţei instanţelor naţionale din statele membre se vor aplica prioritar, în
detrimentul normei interne similare1260.
- pct. 4 al art. 149: „locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligaţie
izvorâtă dintr-un contract, se află în România” – pentru situaţia în care se judecă litigii dintre soţi cu
privire la executarea obligaţiilor izvorâte dintr-o convenţie matrimonială 1261.
Numai în măsura în care nu pot fi aplicate nici dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 105/1992,
procesele respective vor fi de competenţa unor jurisdicţii străine 1262, situaţie în care instanţa română,
1256
V. şi art. 1051 din Noul Cod de procedură civilă având ca denumire marginală „Competenţa întemeiată pe domiciliul sau
sediul pârâtului”.
1257
V. şi S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 23.
1258
Textul corespondent din Noul Cod de procedură civilă este art. 1066 alin. (1) pct. 1 care are un conţinut identic.
1259
În acest sens, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 3.
1260
V. dispoziţiile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 4/2009 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere (publicat în Jurnalul Oficial al UE L 007 din 10 ianuarie
2009), aplicabil de la data de 18 iunie 2011.
1261
Pentru această ipoteză, v. şi N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 48. Textul corespondent din Noul Cod de
procedură civilă este art. 1066 alin. (1) pct. 2 care a conservat substanţa reglementării într-o formulă cvasi-identică.
1262
O „supapă” de competenţă reziduală a instanţelor române o reprezintă totuşi dispoziţiile art. 153 din Legea nr. 105/1992,
potrivit cărora „În cazul în care o jurisdicţie străină se declară necompetentă să soluţioneze o acţiune formulată de către un cetăţean
român, aceasta poate fi introdusă la instanţa din România cu care procesul prezintă cele mai strânse legături” – instanţa română
acţionând în calitate de „for de necesitate”, precum şi prevederile art. 154 din lege, în baza cărora soţii pot supune, prin convenţie,
litigiul actual sau litigiile eventuale competenţei instanţei române, care va fi învestită cu competenţa jurisdicţională, afară numai dacă

302
constatând că nu este competentă nici ea şi nicio altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de
competenţa instanţelor române – art. 157 din legea menţionată 1263. Soluţia reţinută de legiuitorul
român este firească, deoarece, în principiu,1264 instanţa română nu şi-ar putea declina competenţa în
favoarea unei instanţe aparţinând unei jurisdicţii străine, neavând puterea de a învesti prin declinare
instanţe din afara sistemului judiciar român.1265

Secţiunea a III-a
Competenţa jurisdicţională a instanţelor române de a soluţiona
litigiile patrimoniale dintre soţi conform tratatelor de
asistenţă juridică încheiate de România

3.1. Utilitatea şi prioritatea normelor uniforme de competenţă. De regulă, convenţiile

bilaterale vizând asistenţa juridică în materie civilă conţin nu doar norme conflictuale, ci şi reguli pe
baza cărora se soluţionează conflictul de jurisdicţii, în acele ipoteze în care, dată fiind prezenţa
elementului de extraneitate, ar putea fi atrasă competenţa instanţelor din ambele state semnatare ale
acelei convenţii. Spre exemplu, doi soţi cetăţeni ai statului A îşi stabilesc reşedinţa obişnuită pe
teritoriul statului B. În cazul unui diferend de natură patrimonială, vizând drepturi şi obligaţii ce
derivă din regulile regimului matrimonial, se naşte următoarea întrebare: Instanţele cărui stat sunt
competente să soluţioneze acest litigiu? Autorităţile de jurisdicţie din statul A, dată fiind cetăţenia
soţilor sau cele din statul B, din perspectiva factorului de localizare teritorială? În lipsa unei
convenţii bilaterale prin care să se tranşeze acest aspect, aplicarea normelor interne în materie poate
genera un conflict pozitiv de competenţă, existând riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii în
aceeaşi cauză, în condiţiile în care excepţia de litispendenţă nu funcţionează, în principiu, pentru
determinarea competenţei în dreptul internaţional privat1266.
Ca şi în cazul normelor conflictuale de determinare a legii aplicabile regimului matrimonial,
regulile uniforme de competenţă jurisdicţională din cuprinsul tratatelor de asistenţă juridică

una dintre părţi învederează că o instanţă străină este exclusiv competentă.

1263
V. şi art. 1056 din Noul Cod de procedură civilă – „Verificarea competenţei internaţionale”, în configurarea dată de art.
13 pct. 304 LPA-CPC. Noua reglementare conservă soluţia din sistemul Legii nr. 105/1992, într-o astfel de ipoteză instanţa urmând
să respingă cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1055 - „Forul de necesitate”.
1264
Trebuie precizat că această soluţie tradiţională este valabilă doar în principiu, deoarece prin aplicarea dispoziţiilor în
materie de competenţă jurisdicţională din cuprinsul unor regulamente ale Uniunii Europene, în anumite situaţii, instanţele române îşi
pot declina competenţa în favoarea jurisdicţiilor străine de pe teritoriul altui stat membru cu care raportul de drept internaţional privat
prezintă un element de legătură. Mai mult, în anumite cazuri, declinarea de competenţă este chiar obligatorie.
1265
A se vedea S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp. 49-50. Anterior Legii nr. 105/1992,
soluţiile erau „închiderea dosarului” şi „respingerea acţiunii”. În acest sens, v. O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 243.
1266
V., pentru sistemul nostru de drept, art. 156 din Legea nr. 105/1992. Sub imperiul Noului Cod de procedură civilă
excepţia de litispendenţă internaţională va putea deveni operantă, în condiţiile art. 1061, care instituie posibilitatea pentru instanţa
română de a suspenda judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină, respingând ulterior cererea dacă hotărârea
străină este susceptibilă de a fi recunoscută.

303
încheiate de România au prioritate în raport cu dispoziţiile interne corespondente. Prin urmare,
înainte de a face aplicarea dispoziţiilor art. 148 şi urm. din această lege, judecătorul român este ţinut
să verifice dacă România a încheiat o asemenea convenţie bilaterală cu celălalt stat cu care raportul
juridic prezintă legătură prin elementul străin şi, în caz afirmativ, să determine competenţa
jurisdicţională cu ajutorul regulilor uniforme de competenţă din cuprinsul tratatului 1267.

3.2. Analiza regulilor uniforme de competenţă din cuprinsul unor tratate bilaterale. Cu
titlu de exemplu, facem referire la dispoziţiile unor tratate recente privind asistenţa juridică în
materie civilă, la care România este parte1268:
A. Potrivit art. 27 par. 4 teza I din Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa
judiciară în materie civilă, semnat la Bucureşti la 11 iulie 1994, ratificat prin Legea nr. 44/1995,
„Competenţa de a hotărî asupra raporturilor juridice prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 aparţine
instituţiei judiciare a părţii contractante a cărei lege guvernează acele raporturi.”
Aşadar, în raport cu distincţiile operate de par. 1-3 ale art. 27, competenţa jurisdicţională se
determină pe baza unor criterii multiple1269, care se aplică succesiv, după cum urmează:
- cetăţenia comună;
- domiciliul comun (în ipoteza în care unul dintre soţi este cetăţean al unei părţi contractante, iar
celălalt soţ este cetăţean al celeilalte părţi contractante), criteriul domiciliului fiind deci subsidiar în
raport cu cel al cetăţeniei comune;
- ultimul domiciliu comun (dacă unul dintre soţi locuieşte pe teritoriul unei părţi contractante,
iar celălalt pe teritoriul celeilalte părţi contractante şi au cetăţenii diferite).
Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 27 par. 4 din tratat, instanţele judecătoreşti române sunt
exclusiv competente să judece litigiile patrimoniale dintre soţii cetăţeni români domiciliaţi în
Republica Cehă sau dintre soţii de cetăţenie diferită (unul cetăţean român, celălalt cetăţean ceh)
dacă domiciliul/ultimul domiciliu comun este localizat pe teritoriul României. Mutatis mutandis, pe
baza aceloraşi distincţii se stabileşte şi competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti cehe. Se
poate remarca faptul că locul încheierii căsătoriei nu prezintă nicio relevanţă pentru determinarea
1267 O listă ne-exhaustivă a principalelor convenţii bilaterale în vigoare, având ca obiect asistenţa juridică în materie civilă,
este disponibilă la adresa:
http://ec.europa.eu/civiljustice/applicable_law/applicable_law_rom_ro.htm#I.3.
1268
Pentru o serie de comentarii punctuale cu privire la normele de competenţă în materia relaţiilor patrimoniale dintre soţi
instituite de aceste tratate, v. N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., pp. 52-57; Idem, Raporturile patrimoniale … op. cit.,
pp. 82-83, Idem, Competenţa instanţelor române de a judeca litigiile patrimoniale dintre soţii cetăţeni români domiciliaţi în
străinătate, loc. cit., pp. 116-118. Norme de determinare a competenţei jurisdicţionale sunt cuprinse şi în art. 24 din Tratatul între
Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr.
24/1961, devenit aplicabil, prin declaraţie de succesiune, în raporturile bilaterale ale României cu: Bosnia şi Herţegovina, Croaţia,
Serbia, respectiv Slovenia.
1269
Trebuie precizat faptul că aceste criterii, la care facem referire, sunt susceptibile să determine doar în mod indirect
competenţa jurisdicţională. Astfel, din redactarea art. 27 par. 4, pare să rezulte că ordinea firească şi logică de rezolvare a
problemelor conflictuale este practic răsturnată, soluţionarea conflictului de legi efectuându-se în prealabil şi dictând competenţa
jurisdicţională în dreptul internaţional privat.

304
autorităţii de jurisdicţie competente.
Conform art. 27 par. 4 teza a II-a din tratat, „Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sunt
competente instituţiile judiciare ale celor două părţi contractante care aplică legea statului lor.” În
această ipoteză, competenţa jurisdicţională revine deopotrivă instanţelor judecătoreşti române şi
celor din Republica Cehă (competenţă internaţională alternativă)1270.
Norme juridice cvasi-identice de stabilire a competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional
privat sunt prevăzute şi în cuprinsul următoarelor tratate:
- Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală, semnat la Chişinău la 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177/1997 – art. 26 par. 4;
- Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele
civile, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr. 3/2005 – art. 26 par. 6.
B. Tratatul dintre România şi Republica Polonă privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în
cauzele civile, încheiat la Bucureşti la 15 mai 1999, ratificat de România prin O.G. nr. 65/1999,
aprobată prin Legea nr. 33/2000.
Potrivit art. 30 par. 3, „În cauzele privind raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor,
prevăzute la paragraful 1, este competentă instanţa de judecată a părţii contractante ai cărei cetăţeni
sunt soţii la data introducerii acţiunii. Dacă soţii locuiesc pe teritoriul celeilalte părţi contractante,
competenţa revine, deopotrivă, instanţei de judecată a acestei părţi contractante.”
Prin urmare, în cazul litigiilor patrimoniale dintre soţii cetăţeni români cu domiciliul sau
reşedinţa în Republica Polonă competenţa este alternativă, fie cea a instanţei judecătoreşti române,
fie cea a instanţei de judecată poloneze. De asemenea, competenţa jurisdicţională va fi partajată
între instanţele poloneze şi cele româneşti în privinţa litigiilor patrimoniale dintre soţii cetăţeni
polonezi cu domiciliul sau reşedinţa în România.
Conform art. 30 par. 4 teza I, în ipoteza în care soţii au cetăţenii diferite (unul este cetăţean
polonez, celălalt cetăţean român), competenţa aparţine instanţei de judecată a părţii contractante pe
teritoriul căreia locuiesc soţii la data introducerii acţiunii. În situaţia în care soţii au cetăţenii diferite
şi unul locuieşte pe teritoriul uneia din părţile contractante, iar celălalt pe teritoriul celeilalte părţi
contractante, competenţa este partajată, revenind atât instanţei româneşti, cât şi celei poloneze
(competenţă internaţională alternativă).

Capitolul XII
Tendinţe de uniformizare în dreptul Uniunii Europene a normelor de drept internaţional
privat în materia regimurilor matrimoniale

1270
V., în acest sens, N.C. Dariescu, Relaţiile patrimoniale… op. cit., p. 53.

305
 Secţiunea I
Consideraţii generale

1.1. Premise ale instituirii unor reguli uniforme de competenţă în diferite materii.
„Europenizarea” dreptului internaţional privat 1271 nu s-a dovedit a fi, la nivelul spaţiului comunitar,
o operă atât de dificilă, cum se preconiza în fazele incipiente. Neîndoielnic, în acest stadiu de
dezvoltare a construcţiei europene, se poate vorbi de existenţa unor reglementări uniforme privind
distribuirea competenţelor, în diferite materii, între autorităţile de jurisdicţie ale statelor membre,
ceea ce este de natură să faciliteze recunoaşterea hotărârilor pronunţate în fiecare stat membru.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, 1272 cooperarea judiciară în materie civilă
şi comercială între statele membre ale Uniunii Europene a căpătat un statut aparte, prin transferarea
competenţei de reglementare în această materie instituţiilor comunitare, creându-se astfel premisele
conturării treptate a unui veritabil „nucleu de drept procedural european”.1273
Transformarea Convenţiei de la Bruxelles, din 27 septembrie 1968, privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială 1274 în Regulamentul
Consiliului (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială 1275 a fost urmată de o serie de instrumente
juridice de o deosebită importanţă în planul cooperării judiciare internaţionale. Prin aceste
reglementări comunitare s-a urmărit şi realizat o anumită delimitare a competenţei şi o coordonare a
activităţii de jurisdicţie a instanţelor statelor membre cărora le aparţin elementele de extraneitate
care pot genera conflictele de jurisdicţii. Astfel de norme sunt cele care impun declinarea
competenţei către instanţa de judecată a altui stat membru, acordând părţilor posibilitatea formulării
excepţiilor de litispendenţă, de conexitate etc., chiar în cadrul unor litigii cu elemente de
extraneitate.

1.2. Inexistenţa unor reguli uniforme în materia regimurilor matrimoniale. În dreptul

Uniunii Europene, materia regimurilor matrimoniale nu constituie obiectul de reglementare al
instrumentelor juridice adoptate până în prezent.
1271
Pentru acest concept şi pentru dezvoltări cu privire la perspectivele europene de unificare a dreptului internaţional privat,
v. D.A. Popescu, loc. cit., p. 230 şi urm.
1272
Tratatul a fost semnat în 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Pentru importanţa Tratatului de la Amsterdam în planul
cooperării judiciare în materie civilă în arealul comunitar, v. şi G. Betlem, E. Hondius, European Private Law after the Treaty of
Amsterdam (2001) 9, în European Review of Private Law nr. 9/2001, pp. 3–20.
1273
V. Onaca, Cooperarea judiciară internaţională în materie civilă şi comercială – prezent şi perspective, în Revista de
drept internaţional privat şi drept privat comparat, vol. I, (2006), p. 27.
1274
Intrată în vigoare la 1 februarie 1973.
1275
Publicat în Jurnalul Oficial al CE L 12 din 16.01.2001. Precizăm că actele legislative ale Uniunii Europene pot fi
consultate la adresa: http://eur-lex.europa.eu/fr/index.htm.

306
 Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 (aşa-numitul Bruxelles I)
prevede expres în art. 1 că acest regulament nu este aplicabil regimurilor matrimoniale 1276.
De asemenea, câmpul de aplicare al Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2201/2003 din 27
noiembrie 20031277 (Bruxelles II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea
Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 este limitat la disoluţia unei legături matrimoniale, fără a-şi
întinde efectele şi asupra consecinţelor de natură patrimonială ale căsătoriei 1278.
Totodată, Regulamentul (UE) al Consiliului nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 (Roma III)
de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului
şi separării de corp1279 prevede expres în art. 1 că nu este aplicabil consecinţelor referitoare la
efectele patrimoniale ale căsătoriei.
Fără îndoială, o armonizare/unificare a regulilor de drept substanţial în materia regimurilor
matrimoniale nu poate fi realizată, având în vedere varietatea reglementărilor din cuprinsul
sistemelor de drept naţionale (fiind dificil de extras un numitor normativ comun), dar şi
particularităţile fiecărui stat (tradiţii juridice, realităţi economice, obiceiuri etc.) care îşi pun
inevitabil amprenta asupra soluţiilor legislative adoptate, constituind un „adevărat «cod genetic»

1276
CJUE a avut ocazia să se pronunţe, sub imperiul Convenţiei de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, în ce măsură anumite
aspecte se subsumează materiei regimurilor matrimoniale, fiind astfel excluse din câmpul de aplicare al convenţiei. Apreciem că
aceste soluţii jurisprudenţiale îşi păstrează actualitatea, putând fi valorificate în sistemul Regulamentului nr. 44/2001, care a înlocuit
dispoziţiile acestei convenţii. De asemenea, nu trebuie omis faptul că în raporturile dintre statele membre şi Danemarca se aplică
totuşi Convenţia de la Bruxelles, potrivit art. I par. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 şi par. 21 şi 22 din preambulul la acest
regulament. În hotărârea din 27 februarie 1997, Antonius van den Boogaard c. Paula Laumen (cauza C-220/95, reprodusă în extras în
Ulf Maunsbach, EU Private International Law: An EC Court Casebook de M. Bogdan, Europa Law Publishing, Groningen, 2006, pp.
153-154), CJUE a statuat în sensul că, dacă prestaţia stabilită în sarcina unuia dintre soţi în cadrul unui proces de divorţ se referă
exclusiv la partajarea bunurilor între soţi, atunci această decizie vizează regimurile matrimoniale şi, în consecinţă, nu poate fi
executată în aplicarea Convenţiei de la Bruxelles. În schimb, a arătat Curtea, dacă prestaţia respectivă este destinată să asigure
întreţinerea unuia dintre soţi aflat în nevoie ori dacă nevoile şi resursele fiecăruia dintre soţi au fost luate în considerare pentru
determinarea cuantumului său, decizia poartă asupra unei obligaţii de întreţinere, înscriindu-se astfel în câmpul de aplicare al
Convenţiei din anul 1968. V., de asemenea: concluziile avocatului general susţinute la data de 12 decembrie 1996 în cauza evocată
(în special pct. 30 şi urm.); hotărârea CJUE din 31 martie 1982, C.H.W. contre G.J.H. (cauza 25/81). Şi instanţele naţionale din
statele membre au trebuit să se pronunţe dacă anumite acte intervenite între soţi intră sau nu în sfera de aplicare a Convenţiei de la
Bruxelles. V., spre exemplu, Curtea de casaţie franceză, hotărârea din 8 iunie 2004 (prima cameră civilă – Bulletin 2004 I, nr. 162, p.
136), care a statuat că este exclusă din câmpul de aplicare al Convenţiei acţiunea în nulitatea unui act juridic care are o legătură
directă cu o convenţie referitoare la disoluţia legăturii conjugale.
1277
Publicat în Jurnalul Oficial al UE L 338 din 23.12.2003.
1278
V., în acest sens, par. 8 din preambulul Regulamentului nr. 2201/2003.
1279
La data de 17 iulie 2006, Comisia Europeană lansa un proiect de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003,
proiect cunoscut sub denumirea de „Roma III”. Pe lângă reamenajarea regulilor de competenţă, prin acest document se propunea şi
introducerea unor norme conflictuale uniforme de determinare a legii aplicabile divorţului, separaţiei de corp şi anulării căsătoriei,
centrul de greutate al noilor prevederi reprezentându-l instituirea principiului autonomiei de voinţă a soţilor în privinţa alegerii
forului, precum şi a legii aplicabile. Soluţiile normative preconizate, precum şi fundamentarea acestora pot fi consultate la adresa:
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/fr/com/2006/com2006_0399fr01.pdf. Propunerea Comisiei a fost însă blocată în Consiliu (la
reuniunea din 5-6 iunie 2008 de la Luxemburg), iar ulterior a fost declanşat aşa-numitul mecanism de „cooperare consolidată”. (În
temeiul tratatelor UE, nouă sau mai multe ţări pot recurge la cooperarea consolidată pentru a avansa în sensul unei măsuri care, în
ciuda importanţei sale, este blocată de o minoritate restrânsă de state membre. Celelalte ţări membre ale UE îşi păstrează dreptul de a
se alătura oricând doresc). Astfel, la data de 12 iulie 2010, Consiliul a adoptat Decizia 2010/405/UE de autorizare a unei forme de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp.
Pentru o succintă prezentare a dispoziţiilor Regulamentului nr. 1259/2010 (publicat în Jurnalul Oficial al UE L 343 din
29.12.2010) şi pentru o paralelă cu soluţiile conflictuale configurate de Noul Cod civil român, v. C. Dariescu, Propunere de lege
ferenda privind normele conflictuale asupra desfacerii căsătoriei din Noul Cod civil român, în C. Jud. nr. 6/2011, pp. 322-325.

307
specific fiecărei naţiuni, de la care nu se poate uşor abdica.” 1280 Aşadar, nefiind de conceput, cel
puţin pentru moment, armonizarea regulilor de drept substanţial, paşi importanţi în direcţia
unificării normelor privitoare la competenţă şi legea aplicabilă în acest domeniu s-au parcurs prin
propunerea de Regulament privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor matrimoniale, lansată de Comisia Europeană la data
de 16 martie 20111281.

Secţiunea a II-a
Analiza regulilor uniforme de competenţă instituite de
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003

2.1. Preliminarii. Chiar şi în condiţiile în care materia regimurilor matrimoniale este exclusă
din câmpul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003, în opinia noastră, cel puţin dintr-o dublă
perspectivă, nu este lipsită de interes analiza detaliată a regulilor uniforme din cuprinsul acestui
instrument juridic, pe baza cărora se determină competenţa jurisdicţională de drept internaţional
privat în cauzele având ca obiect disoluţia unei legături matrimoniale.
În primul rând, odată ce instanţele dintr-un anumit stat membru şi-au stabilit, conform
dispoziţiilor Regulamentului, competenţa de soluţionare a litigiilor de divorţ, separaţie de corp sau
anulare a căsătoriei, în principiu, aceste instanţe vor deveni competente să judece şi eventuale cereri
accesorii/incidentale având ca obiect pretenţii de natură patrimonială derivate din regimul
matrimonial1282, temeiul juridic al „extinderii” acestei competenţe constituindu-l însă normele
interne în materie, iar nu prevederile Regulamentului.
Astfel, dacă într-un litigiu de divorţ cu element de extraneitate instanţa română îşi stabileşte
competenţa în baza art. 3 din Regulament, în condiţiile în care dispoziţiile Regulamentului nu-şi
găsesc aplicare în privinţa chestiunilor accesorii divorţului, (precum efectele patrimoniale ale
căsătoriei) şi nici nu există deocamdată în dreptul Uniunii Europene vreun alt instrument juridic
care să conţină norme uniforme de competenţă în materie, determinarea competenţei de soluţionare
a acestor cereri accesorii se va face prin raportare la normele conflictuale interne, aplicabile în
domeniu (lex fori).
1280
A se vedea D.A. Popescu, loc. cit., p. 234. Este important de semnalat în context că la reuniunea informală a Consiliului
pentru Justiţie şi Afaceri Interne, desfăşurată la Dresda - 15 ianuarie 2007, s-a apreciat că armonizarea dreptului familiei „nu ar fi
oricum oportună: diversele valori inerente dreptului naţional al familiei şi al succesiunilor constituie un aspect cheie al diversităţii
culturale a Europei.” – apud A. Fiorini, The Codification of Private International Law in Europe: Could the Community Learn form
the Experience of Mixed Jurisdictions?, p. 2, nota 12, în Electronic Journal of Comparative Law, vol. 12.1 (mai 2008), disponibil la
adresa: www.ejcl.org/121/art121-7.pdf.
1281
Această propunere de Regulament poate fi consultată sub denumirea unică COM(2011) 126. Pentru o radiografie
succintă a soluţiilor preconizate, v. infra, Secţiunea a IV-a.
1282
Spre exemplu, cererea de partajare a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, determinarea creanţei de
participare la achiziţii în ipoteza în care soţii au fost căsătoriţi sub imperiul regimului matrimonial al participării la achiziţii etc.

308
 În al doilea rând, dispoziţiile Regulamentului constituie un reper important pentru
configurarea, la nivelul spaţiului Uniunii Europene, a normelor uniforme de competenţă,
recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor matrimoniale, după cum
rezultă din conţinutul Cărţii verzii publicate de Comisia Europeană în anul 2006 1283, dar şi din art. 4
al propunerii de Regulament mai sus evocate1284.

2.2. Prezentare de ansamblu şi domeniu de aplicare. Prin adoptarea Regulamentului (CE) al

Consiliului nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 20031285 (Bruxelles II bis) privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia
răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 1286, aplicabil de la 1 martie
2005, s-a creat o singură arie jurisdicţională în spaţiul Uniunii Europene în legătură cu procedurile
privitoare la divorţ, separaţia de corp sau anularea căsătoriei, precum şi cele legate de
responsabilitatea parentală.
În cuprinsul noului act legislativ au fost preluate, aproape intact, dispoziţiile relative la
desfacerea căsătoriei ce fuseseră instituite prin Regulamentul (CE) nr. 1347/2000, fiind introdus
însă un al doilea şi ambiţios capitol consacrat contenciosului răspunderii părinteşti. 1287
O serie de materii sunt excluse expres din sfera de aplicare a Regulamentului, art. 1 par. 3
prevăzând că acest instrument juridic nu se aplică: stabilirii sau contestării filiaţiei; hotărârii privind
adopţia şi măsurilor premergătoare acesteia, precum şi desfacerea şi declararea nulităţii adopţiei;
numelui şi prenumelui copilului; emancipării, obligaţiei de întreţinere, actelor fiduciare şi
succesiunilor, precum şi măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşite de copii.
După cum am arătat, şi în ce priveşte litigiile având ca obiect divorţul, separaţia de corp şi
anularea căsătoriei, câmpul de aplicare al Regulamentului este limitat la desfacerea/disoluţia unei
1283
Pentru dezvoltări, v. infra, Secţiunea a III-a.
1284
Potrivit acestui text, „Jurisdicţiile unui stat membru sesizate cu o cerere de divorţ, de separare de corp sau de anulare a
căsătoriei, în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, sunt de asemenea competente, în cazul unui astfel de acord între soţi, să
statueze cu privire la aspectele privind regimul matrimonial care au legătură cu cererea.”
1285
Trebuie precizat că potrivit art. 2 pct. 3 din Regulament şi par. 31 din preambul, Danemarca nu are obligaţii în temeiul
acestui regulament şi nu se supune aplicării sale. Pentru unele reguli interne vizând aplicarea dispoziţiilor regulamentului, v. art. I 3
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor
regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, (M. Of. nr. 1036 din 28 decembrie 2006), aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 191/2007 (M. Of. nr. 425 din 26 iunie 2007).
1286
La 28 mai 1998, statele membre ale Uniunii Europene semnau Convenţia cu privire la jurisdicţie şi aplicarea hotărârilor în
probleme legate de căsătorie (cunoscută sub denumirea de Convenţia a II-a de la Bruxelles) şi Protocolul cu privire la interpretarea
acestei convenţii de către CJCE. Convenţia nu a intrat niciodată în vigoare, fiind înlocuită de Regulamentul (CE) nr. 1347/2000,
abrogat la rândul său prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Totuşi, Raportul explicativ la această convenţie (publicat în Jurnalul
Oficial CE - C 221 din 16.07.1998, p. 27 şi urm.), prezintă o deosebită utilitate pentru corecta înţelegere şi aplicare a normelor
uniforme privitoare la competenţa jurisdicţională, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială,
instituite prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.
1287
Pentru dezvoltări şi o analiză critică a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, v. B. Ancel, H. Muir-Watt, Interesul superior
al copilului în concertul instanţelor: Regulamentul Bruxelles II bis, în Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat,
vol. I, (2006), p. 131 şi urm. V., de asemenea, Ghidul practic pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 (în continuare
„Ghidul”), disponibil pe site-ul www.just.ro – secţiunea „Cooperare judiciară internaţională”. Varianta în limba română a acestui
ghid poate fi consultată şi în Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, vol. I, (2006), pp. 843-880. De semnalat
însă că atât studiul menţionat, cât şi Ghidul tratează în special dispoziţiile referitoare la răspunderea părintească.

309
legături matrimoniale, neputând fi aplicat niciunei chestiuni accesorii, precum efectele patrimoniale
ale căsătoriei sau cauzele de divorţ1288.

2.3. Regulile de competenţă jurisdicţională din cuprinsul Regulamentului. 1289 În ceea ce

priveşte normele de competenţă jurisdicţională aplicabile în procesele de divorţ, separaţie de corp şi
anulare a căsătoriei, acestea fac obiectul Secţiunii 1 din cadrul Capitolului II – „Competenţa”. Art. 3
par. 1 din Regulament enumeră în structura sa normativă multiple criterii alternative pentru
determinarea competenţei jurisdicţionale a instanţelor/autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale din
statele membre,1290 textul prevăzând că sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul,
separaţia de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
a) pe teritoriul căruia se află:
- reşedinţa obişnuită a soţilor;
- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo;
- reşedinţa obişnuită a pârâtului;
- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi;
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an
imediat înaintea introducerii cererii;
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni
imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant 1291 al statului
membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are "domiciliul" în acel loc;
b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul "domiciliului"
comun.
De semnalat faptul că, deşi reşedinţa obişnuită reprezintă, în sistemul Regulamentului, criteriul
esenţial de stabilire a competenţei jurisdicţionale, acest concept nu beneficiază de o definiţie
1288
V., în acest sens, par. 8 din preambulul Regulamentului, precum şi Anexa la Ghid, pct. I, p. 47. După cum s-a arătat în
literatura de specialitate, sunt excluse din sfera de aplicare a Regulamentului chestiunile privitoare la concubinaj şi parteneriatele
înregistrate, discutabilă fiind însă excluderea sau nu a căsătoriilor homosexuale. În acest sens, v.: M. Bogdan, Concise Introduction
to EU Private International Law, Europa Law Publishing, Groningen, 2006, p. 95; N. Nord, Règles de compétence en matière de
divorce, comunicare susţinută în cadrul Centrului de drept privat fundamental – Universitatea Robert Schuman, Strasbourg,
disponibilă la adresa: http://www-cdpf.u-strasbg.fr/Programme%20colloque%2013%20avril%202007.htm (site consultat la
05.06.2009).
1289
Pentru o radiografie a regulilor de competenţă jurisdicţională în materie matrimonială instituite de Regulament, inclusiv
din perspectiva aplicării în statele membre, v., spre exemplu: K. Boele-Woelki, C. Gonzales-Beilfuss, Brussels II bis: Its Impact and
Aplication in the Member States, Intersentia Publishing, 2007, p. 23 şi urm.; M. Bogdan, Concise Introduction to EU Private
International Law, Europa Law Publishing, Groningen, 2006, pp. 97-99; P. Stone, EU Private International Law, Edward Elgar
Publishing, 2008, pp. 391-397; M. Nicholls, Jurisdiction in matrimonial and parental responsibility matters, Part II - comunicare
susţinută în cadrul conferinţei de la Trier, 23-25 mai 2007, disponibilă pe site-ul Academiei de Drept European: www.era.int.; C.-M.
Nicolescu, Competenţa jurisdicţională de drept internaţional privat în materia acţiunilor de stare civilă, în RRDP nr. 5/2008, pp. 97-
102.
1290
Potrivit art. 2 pct. 1 din Regulament, termenul de „instanţă” desemnează „toate autorităţile din statele membre
competente în materiile care intră sub incidenţa domeniului de aplicare a prezentului regulament în temeiul articolului 1”.
1291
Deşi nu agreăm utilizarea termenului „resortisant” (care, în opinia noastră, este susceptibil de a crea unele confuzii),
pentru respectarea fidelă a traducerii oficiale a Regulamentului vom folosi în continuare această noţiune, înţelesul fiind acela de
cetăţean al statului membru respectiv.

310
expresă, omisiunea fiind de altfel intenţionată. Astfel, reşedinţa obişnuită urmează a fi determinată
de judecător de la caz la caz, în funcţie de elementele concrete ale speţei, sensul acestei expresii
trebuind interpretat în conformitate cu obiectivele şi scopurile Regulamentului 1292.
Unele precizări ni se par utile pentru o mai bună înţelegere a ipotezelor din conţinutul normativ
al art. 3 din Regulament şi pentru o corectă aplicare a regulilor de competenţă jurisdicţională
instituite prin acest instrument juridic.1293
(i) Prin aplicarea regulilor menţionate se determină doar statul membru ale cărui jurisdicţii sunt
competente; instanţa/autoritatea de jurisdicţie competentă efectiv din punct de vedere material şi
teritorial urmează a fi stabilită subsecvent, prin aplicarea dispoziţiilor naţionale de procedură, mai
exact prin luarea în considerare a factorilor subsidiari reziduali din materia competenţei din sistemul
de drept al statului membru respectiv.
(ii) Nu există, la nivelul Regulamentului, reguli de competenţă generală în materie
matrimonială, criteriile enumerate în cuprinsul art. 3 reprezentând opţiuni posibile, lăsate la
aprecierea părţilor, ceea ce implică faptul că nu există nicio ierarhie prestabilită între aceste
criterii.1294 Neîndoielnic, reclamantul va exploata această multitudine de criterii oferite, alegând
criteriul care îl avantajează, pentru a obţine din partea judecătorului naţional competent o hotărâre
de desfacere a căsătoriei, de separaţie de corp, sau, după caz, de anulare a căsătoriei, a cărei liberă
circulaţie în interiorul Uniunii Europene îi este asigurată.
Din examinarea atentă a criteriilor prevăzute în ipoteza normativă a art. 3 din Regulament se
poate remarca „extraordinara fecunditate recunoscută competenţei fondate pe reşedinţa obişnuită,
care se împarte într-o arborescenţă de şapte braţe alternative 1295, în timp ce competenţa fondată pe
naţionalitate (sau domiciliu în sistemul Regatului Unit şi al Irlandei) este, datorită exigenţei
cumulului, supusă unei constrângeri care interzice orice ramificare şi care o condensează într-un
element unic”.1296 Preferinţa pentru competenţa bazată pe reşedinţa obişnuită, fără a exclude însă
total competenţa fondată pe naţionalitate, exprimă o anumită concepţie, foarte pragmatică, în
1292
V., în acest sens, Anexa la Ghid, p. 12. Pentru definiţia reţinută de jurisdicţiile franceze, în contextul aplicării
Regulamentului, v., spre exemplu, CA Aix-en-Provence, 18 noiembrie 2004 şi Cass. civ. 1re, 14 decembrie 2005, în N. Nord, Règles
de compétence en matière de divorce, loc. cit., pct. I, lit. A1. Din aceste decizii pronunţate de instanţele franceze se pot desprinde
două concluzii relevante pentru conturarea noţiunii de „reşedinţă obişnuită”. În primul rând, dincolo de factorii de localizare
obiectivă, reşedinţa obişnuită se caracterizează şi printr-un element intenţional. În al doilea rând, o persoană nu poate avea în acelaşi
timp decât o singură reşedinţă obişnuită.
1293
Pentru o interpretare a dispoziţiilor art. 3, 6 şi 7 din Regulament de către CJUE, v., spre exemplu, Hotărârea din 29
noiembrie 2007, cauza Sundelind Lopez c. Lopez Lizazo, C-68/07 în Rev. crit. DIP 2/2008, p. 343 şi urm. – comentariu Estelle
Gallant.
1294
În acest sens, v. şi Anexa la Ghid, p. 48. V., de asemenea, N. Nord, Les aspects internationaux des relations familiales,
pct. I, lit. A1 b), comunicare susţinută în cadrul Centrului de drept privat fundamental – Universitatea Robert Schuman, Strasbourg,
disponibilă la adresa: http://www-cdpf.u-strasbg.fr/intervention_N_Nord.htm (site consultat la data de 10.09.2009). Autorul face
referire la o interpretare eronată a instanţelor franceze, în sensul că, în condiţiile Regulamentului, competenţa nu s-ar putea fonda pe
criteriul cetăţeniei decât în ipoteza în care reşedinţa obişnuită nu ar putea permite desemnarea unei jurisdicţii a unui stat membru. În
mod judicios, acest raţionament a fost implicit invalidat de Curtea de casaţie franceză (civ. 1 re, decizia din 25 aprilie 2007).
1295
Art. 3 par. 1 lit. a) din Regulament prezintă la liniuţa a 4-a doi factori de competenţă: reşedinţa obişnuită a unuia sau a
celuilalt dintre soţi.
1296
B. Ancel, H. Muir-Watt, loc. cit., p. 137.

311
materie de competenţă jurisdicţională la nivelul spaţiului Uniunii Europene.
Observarea riguroasă a elementelor de legătură din conţinutul normativ al art. 3 din Regulament
conduce la concluzia că în materie de divorţ, separaţie de corp sau anulare a căsătoriei, regulile
uniforme de competenţă pot privi şi litigii care au puncte de contact cu o ţară terţă. 1297 Aşadar, este
posibil ca naţionalitatea unuia dintre soţi sau a ambilor să fie a unui stat terţ, dar competenţa în
această materie să aparţină totuşi unei instanţe dintr-un stat membru pe al cărui teritoriu se află
reşedinţa obişnuită a soţilor sau cel puţin a unuia dintre ei.
(iii) Deşi alternative în sensul mai sus precizat, criteriile prevăzute de art. 3 din Regulament
sunt exclusive, acelaşi caracter fiind imprimat şi competenţei atrase de aplicarea acestor prevederi.
Astfel, potrivit art. 6 din Regulament: „Un soţ care (a) are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui
stat membru sau (b) este resortisant al unui stat membru sau, în cazul Regatului Unit sau al Irlandei,
are "domiciliul" său pe teritoriul unuia dintre aceste state membre, nu poate fi chemat în judecată în
faţa instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3, 4 şi 5”. 1298 Un
exemplu este edificator pentru înţelegerea caracterului exclusiv al competenţei în materie
matrimonială, determinate potrivit normelor din cuprinsul Regulamentului: 1299 Dacă soţul este
resortisant al statului membru A, soţia resortisantă a statului membru B, cuplul având reşedinţa
obişnuită în statul membru C, acţiunea de divorţ nu poate fi introdusă decât în faţa instanţelor
judecătoreşti din statul membru C, conform art. 3 din Regulament, întrucât pe teritoriul acestui stat
se află reşedinţa obişnuită a soţilor. Soţia, spre exemplu, nu ar putea sesiza jurisdicţiile din statul
membru B, dată fiind calitatea sa de resortisantă a acestui stat, întrucât art. 3 lit. b) impune condiţia
cetăţeniei comune a soţilor, care, prin ipoteză, nu este îndeplinită.
(iv) În vederea asigurării securităţii juridice şi pentru evitarea unor acţiuni paralele şi a
posibilităţii pronunţării unor hotărâri ireconciliabile, în art. 19 din Regulament sunt prevăzute reguli
clare şi necesare pentru soluţionarea situaţiilor de litispendenţă şi conexitate, o aplicare a
principiului prior temporis. Astfel, potrivit par. 1 al acestui articol, „în cazul în care se introduc
cereri de divorţ, de separaţie de corp sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în faţa unor
instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura
până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.” (s.n.). Trebuie observat faptul că în
această situaţie ambele instanţe sunt deopotrivă competente în temeiul Regulamentului, (altfel, ar fi
incidente dispoziţiile art. 17), fiind sesizate însă la momente de timp diferite. 1300 În cazul în care
1297
Pentru o cauză soluţionată sub imperiul Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 de Cass. fr., v. hotărârea din 22 februarie
2005, în B. Ancel, H. Muir-Watt, loc. cit., p. 157, nota 3. În această speţă, Curtea de Casaţie a decis că cetăţenia franceză a celor doi
soţi este suficientă pentru a fonda competenţa instanţelor franceze de a judeca divorţul unui cuplu locuind în Islanda împreună cu
fiica lor, deşi aceeaşi procedură fusese anterior declanşată în faţa instanţelor islandeze.
1298
Art. 4 se referă la competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale, în vreme ce art. 5 din Regulament se referă la
competenţa de a dispune transformarea hotărârii privind separaţia de corp în hotărâre de divorţ.
1299
Exemplul este preluat din Anexa la Ghid, p. 49.
1300
V. şi art. 16 din Regulament prin care se prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o instanţă să fie considerată

312
prima instanţă sesizată îşi declară competenţa conform art. 3 din Regulament, instanţa sesizată
ulterior îşi declină competenţa în favoarea acesteia – par. 3 al art. 19.
(v) Pornind de la finalitatea Regulamentului, şi anume instituirea unor reguli uniforme în
materie de competenţă jurisdicţională în domeniile care intră în sfera sa de aplicare, 1301 apare cât se
poate de firească şi de logică soluţia normativă consacrată prin art. 17, de a acorda preferinţă, în caz
de conflict de jurisdicţii, instanţei din statul membru a cărei competenţă se determină în baza
Regulamentului, în detrimentul instanţei dintr-un alt stat membru, în cazul căreia competenţa se
fundamentează „doar” pe dispoziţiile interne relevante. Verificându-şi competenţa, această ultimă
instanţă, dacă ajunge la concluzia că o altă jurisdicţie a unui stat membru este competentă în temeiul
Regulamentului, se declară din oficiu necompetentă, potrivit art. 17.
(vi) În cazul în care nicio instanţă dintr-un stat membru nu este competentă în baza art. 3-5 din
Regulament, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia naţională incidentă (aşa-
numita „competenţă reziduală” în terminologia art. 7).

2.4. Paralelă între normele de competenţă jurisdicţională din cuprinsul Regulamentului şi

cele din sistemul Legii nr. 105/1992. De la data de 1 ianuarie 2007 dispoziţiile Regulamentului se
aplică direct pe teritoriul statului român, având prioritate faţă de orice prevedere internă contrară.
Prin urmare, de la acest moment, pentru determinarea competenţei jurisdicţionale de drept
internaţional privat în condiţiile în care raportul juridic prezintă în structura sa puncte de legătură şi
cu un alt stat membru al Uniunii Europene, judecătorul român sesizat cu o cerere de divorţ,
separaţie de corp1302 sau anulare a căsătoriei trebuie să parcurgă următorul raţionament, răspunzând,
succesiv, la o serie de întrebări:
(1) Este competent judecătorul român conform art. 3-5 din Regulament? În ipoteza unui
răspuns afirmativ, cauza respectivă este de competenţa instanţelor române, 1303 urmând a fi avute în
vedere, subsecvent, dispoziţiile din Codul de procedură civilă vizând regulile de competenţă
materială şi teritorială. În situaţia unui răspuns negativ, o altă întrebare se impune a fi formulată:
(2) Este competentă jurisdicţia unui alt stat membru, în temeiul Regulamentului?
(2a) Dacă da, atunci judecătorul român, potrivit art. 17 din Regulament, se declară din oficiu
necompetent, chiar în situaţia în care competenţa instanţelor române ar putea fi stabilită conform
normelor din cuprinsul art. 149-151 din Legea nr. 105/1992, întrucât Regulamentul prevalează
asupra oricărei dispoziţii interne, aplicându-se cu prioritate.
(2b) Dacă însă răspunsul este negativ, nicio jurisdicţie dintr-un stat membru nefiind competentă

sesizată.
1301
Numai astfel putându-se realiza obiectivul Uniunii Europene, de creare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
1302
Trebuie precizat că sistemul român de drept nu cunoaşte separaţia de corp ca instituţie juridică.
1303
Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 19 din Regulament privind situaţiile de litispendenţă sau conexitate.

313
în temeiul Regulamentului, atunci competenţa instanţelor române ar putea fi atrasă potrivit dreptului
naţional – art. 148 şi urm. din Legea nr. 105/1992 – aşa-numita „competenţă reziduală”, consacrată
de art. 7 din Regulament.
În situaţia în care în cadrul raţionamentului conflictual specific dreptului internaţional privat,
având ca finalitate determinarea competenţei jurisdicţionale, judecătorul român stabileşte o posibilă
incidenţă a unei prevederi din cuprinsul unui tratat de asistenţă juridică bilaterală încheiat de
România cu un alt stat membru, trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 59 alin. (1) coroborat cu
art. 62 alin. (1) din Regulament, potrivit cărora prevederile sale referitoare la competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie de divorţ, separaţie de corp şi anularea căsătoriei
înlocuiesc dispoziţiile corespunzătoare din convenţiile bilaterale încheiate de România cu statele
membre în materiile reglementate de acest Regulament.1304
În continuarea expunerii vom face o succintă prezentare comparativă a regulilor de competenţă
jurisdicţională din sistemul Legii nr. 105/1992, prin raportare la normele similare din cuprinsul
Regulamentului,1305 din următoarele perspective:
 punctele de legătură: În sistemul Legii nr. 105/1992 competenţa jurisdicţională de drept
internaţional privat în materie de divorţ şi anulare sau nulitatea căsătoriei se determină potrivit unui
criteriu mixt, respectiv domiciliul1306 şi cetăţenia părţilor, (pentru ipoteza prevăzută de art. 150 pct.
1 impunându-se şi cerinţa suplimentară ca actul de căsătorie să fi fost înregistrat/întocmit în
România); numai pentru aşa-numita competenţă de drept comun, reglementată de art. 149 din lege,
sunt suficiente, pentru a atrage competenţa instanţelor române, domiciliul sau reşedinţa în România
al/a pârâtului, ori, după caz, reclamantului. După cum am învederat, preferinţa legiuitorului
comunitar s-a îndreptat către competenţa fondată pe reşedinţa obişnuită a soţilor sau a unuia dintre
ei, un ultim criteriu alternativ cuprins în enumerarea art. 3 din Regulament fiind totuşi cel al
cetăţeniei comune (domiciliului comun în cazul Regatului Unit şi al Irlandei).
 caracterul competenţei jurisdicţionale: În funcţie de forţa juridică a normelor prin care se
instituie, competenţa reglementată în această materie de Legea nr. 105/1992 este una exclusivă (art.

1304
Pentru o serie de tratate de asistenţă juridică bilaterală încheiate de România cu state membre UE sau cu ţări terţe, care
conţin dispoziţii exprese privind cauzele de familie, v. Codul familiei şi legile conexe, ediţie îngrijită şi adnotată de M. Avram, C.E.
Bârsan, C.M. Nicolescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 803-805. Merită a fi evocate în context şi dispoziţiile Regulamentului
(CE) nr. 664/2009, (publicat în Jurnalul Oficial al UE L 200 din 31 iulie 2009), prin care s-a instituit o procedură strictă pe care
statele membre urmează să o respecte în ipoteza încheierii unor tratate cu state terţe în chestiuni privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, precum şi în chestiuni privind
competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere, în măsura în
care aceste aspecte intră în sfera competenţei exclusive a Uniunii Europene. Se poate remarca faptul că domeniile menţionate
reprezintă tocmai materiile guvernate de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, respectiv de Regulamentul (CE) nr. 4/2009.
1305
Este important de precizat că în nicio situaţie judecătorul român (ca de altfel niciun alt judecător din arealul Uniunii
Europene) nu şi-ar putea determina competenţa prin aplicarea combinată a normelor din cele două sisteme. Fie se aplică cu prioritate
dispoziţiile din Regulament, în detrimentul celor interne, fie în caz de competenţe reziduale (ipoteza art. 7) sau dacă materia
respectivă nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului, competenţa se determină potrivit legislaţiei naţionale a acelui stat membru.
1306
Am arătat însă că noţiunea de domiciliu din cuprinsul Legii nr. 105/1992 trebuie interpretată în sens larg, desemnând
adresa unde partea locuieşte efectiv şi nu doar domiciliul consemnat în actele de identitate.

314
151 pct. 5) sau alternativă (art. 150 pct. 1 şi art. 149 pct. 1). Din denumirea marginală a art. 6 din
Regulament rezultă cu claritate caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3-5. În opinia
noastră, competenţa jurisdicţională exclusivă prevăzută de Regulament are o altă semnificaţie decât
competenţa exclusivă din sistemul Legii nr. 105/1992, această diferenţiere fiind impusă şi de nivelul
la care fiecare dintre aceste competenţe se determină şi operează: prima la scara Uniunii Europene,
în sensul că sunt exclusiv competente să soluţioneze litigiul cu element de extraneitate numai
instanţele din acele state membre cu care raportul juridic prezintă un punct de legătură dintre cele
enumerate limitativ în art. 3 din Regulament; cea de-a doua la nivel naţional, în sensul că statul
român, ca stat suveran, refuză unor instanţe străine competenţa jurisdicţională, litigiul respectiv
fiind exclusiv de competenţa instanţelor române.1307
 litispendenţa şi conexitatea: Potrivit art. 156 din Legea nr. 105/1992, „Competenţa
instanţelor române, stabilită conform art. 148-152, nu este înlăturată prin faptul că acelaşi proces
sau un proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.” Aşadar, în sistemul
legii române, excepţia de litispendenţă şi cea de conexitate nu funcţionează pentru determinarea
competenţei în dreptul internaţional privat, soluţia fiind întemeiată pe principiile suveranităţii şi
independenţei statelor.1308 Dimpotrivă, art. 19 din Regulament prevede expres că în caz de
litispendenţă sau conexitate, instanţa din statul membru sesizată ulterior suspendă din oficiu
procedura şi îşi declină competenţa în favoarea primei instanţe sesizate dintr-un alt stat membru,
dacă aceasta din urmă şi-a stabilit competenţa în temeiul Regulamentului.
 refuzul de recunoaştere a hotărârilor străine: Conform art. 168 alin. (1) pct. 2 din Legea
nr. 105/1992, recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă hotărârea încalcă ordinea publică
de drept internaţional privat român, un asemenea temei de refuz al recunoaşterii constituindu-l
încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române 1309. În
sistemul Regulamentului, art. 24 teza a II-a prevede că nu se poate aplica normelor de competenţă
menţionate la art. 3-14 criteriul ordinii publice reţinut de art. 22 lit. a), 1310 deci o soluţie diferită faţă
de cea instituită de legiuitorul român.

Secţiunea a III-a

1307
Reiterăm însă că regulile uniforme de determinare a competenţei din sistemul Regulamentului se aplică cu prioritate, în
detrimentul celor naţionale, chiar dacă in concreto competenţa stabilită conform Legii nr. 105/1992 ar fi una exclusivă.
1308
V., în acest sens, I.P. Filipescu, Drept internaţional privat… op. cit., vol. II, p. 216. Pentru alte aspecte privind
litispendenţa şi conexitatea internaţională, v. O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., pp. 246-247. De precizat însă că sub
imperiul Noului Cod de procedură civilă excepţia de litispendenţă internaţională va putea deveni operantă, în condiţiile art. 1061,
care instituie posibilitatea pentru instanţa română de a suspenda judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină,
respingând ulterior cererea dacă hotărârea străină este susceptibilă de a fi recunoscută.
1309
Încălcarea dispoziţiilor privind competenţa exclusivă a instanţelor române poate constitui motiv de refuz al recunoaşterii
hotărârii străine şi în contextul Noului Cod de procedură civilă - art. 1082 alin. (1) lit. e).
1310
Potrivit art. 22 lit. a) din Regulament, o hotărâre pronunţată în materie de divorţ, separaţie de corp sau anulare a căsătoriei
nu se recunoaşte în cazul în care contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta.

315
 Cartea verde a Comisiei Europene

3.1. Necesitatea uniformizării regulilor în materia regimurilor matrimoniale. Mobilitatea

crescută a persoanelor în cadrul unui spaţiu fără frontiere interioare, cum este cel al Uniunii
Europene, se traduce în special prin creşterea semnificativă a diverselor forme de uniuni (căsătorii,
parteneriate înregistrate, uniuni de facto) între cetăţenii unor state membre diferite 1311 sau prin
prezenţa acestor cupluri pe teritoriul unui alt stat membru decât acela ai cărui cetăţeni sunt, la care
se adaugă adesea achiziţia unor bunuri situate pe teritoriul mai multor state ale Uniunii Europene.
Toate aceste cupluri plasate într-un context internaţional se confruntă constant cu dificultăţi de
ordin practic, trebuind să înfrunte în acelaşi timp mecanisme juridice complexe, a căror cauză
principală o reprezintă caracterul eterogen al reglementărilor, atât de drept substanţial, cât şi de
drept internaţional privat, care guvernează materia efectelor patrimoniale ale căsătoriei şi a altor
forme de uniuni la nivelul statelor membre.
Soluţia eficace pentru surmontarea acestor dificultăţi o reprezintă, fără îndoială, instituirea în
cadrul sistemului legislativ al Uniunii Europene a unor reglementări uniforme în materia regimului
matrimonial, care să vizeze deopotrivă conflictul de legi şi de competenţe, având în vedere că până
în prezent actele juridice adoptate la nivel european răspund într-o manieră inadecvată acestor
realităţi complexe.
Primul pas semnificativ în această direcţie a fost făcut în anul 2006, prin publicarea de către
Comisia Europeană a Cărţii verzi privind reglementarea conflictelor de legi în materia regimului
matrimonial, tratând în special problema referitoare la competenţa judiciară şi recunoaşterea
reciprocă1312, ce oferă o consultare largă asupra problemelor cu care se confruntă, la nivelul
spaţiului european, cuplurile căsătorite şi cele necăsătorite cu privire la aspectele patrimoniale ale
vieţii lor conjugale, propunându-se o paletă de remedii juridice adecvate.

3.2. Soluţii preconizate1313. În cuprinsul Cărţii verzi, Comisia abordează, din perspectiva
dreptului internaţional privat, multiple chestiuni esenţiale din domeniul regimurilor matrimoniale,
subsumate deopotrivă aspectelor privind soluţionarea conflictelor de legi (determinarea legii
aplicabile raportului juridic) şi a conflictelor de jurisdicţii, precum:
1311
Potrivit unui comunicat al Comisiei Europene, la nivelul Uniunii se înregistrează aproximativ 300.000 de căsătorii
internaţionale în fiecare an.
1312
Publicată de Comisia Europeană la 17.07.2006 – COM(2006) 400 final. Documentul poate fi consultat la adresa:
http://ec.europa.eu/civiljustice/divorce/docs/com_2006_400_fr.pdf
Cărţile verzi sunt materiale de reflecţie, publicate de Comisia Europeană, referitoare la un domeniu politic specific.
Reprezintă, în primul rând, documente destinate părţilor implicate - organisme şi indivizi - care sunt invitate să participe la procesul
de consultare şi dezbatere. În anumite cazuri, acestea stau la baza unor dezvoltări legislative ulterioare.
1313
Pentru o succintă prezentare a propunerilor formulate în cuprinsul Cărţii verzi, v. şi P.C.G. de Parada, Les régimes
matrimoniaux en Europe, comunicare susţinută în cadrul conferinţei de la Trier, 23-25 mai 2007, disponibilă pe site-ul Academiei de
Drept European: www.era.int.

316
 (i) determinarea dreptului aplicabil efectelor patrimoniale ale uniunilor plasate în context
european, ceea ce presupune configurarea unor norme conflictuale având în structura lor puncte de
legătură precum reşedinţa obişnuită ori cetăţenia unuia sau a ambilor soţi. Cartea verde reafirmă
principiul autonomiei de voinţă a soţilor, care se traduce prin posibilitatea pe care o au aceştia de a
determina, în anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial.
O chestiune importantă supusă dezbaterii publice vizează regula indivizibilităţii regimului
matrimonial, şi anume în ce măsură punctul de legătură ales trebuie să fie acelaşi pentru toate aspectele
regimului matrimonial guvernate de legea aplicabilă sau, dimpotrivă, ar trebui utilizate criterii diferite
pentru situaţii particulare (aşa-numitul „depeçage”) – ipoteza cea mai frecventă fiind aceea a bunurilor
imobile pentru care punctul de legătură adesea utilizat este legea statului unde acestea sunt situate.
Este adusă în discuţie şi chestiunea atât de sensibilă a mutabilităţii automate a legii aplicabile
regimului matrimonial în caz de schimbare a anumitor puncte de legătură, precum reşedinţa
obişnuită a soţilor, evocându-se soluţia reţinută de dispoziţiile Convenţiei de la Haga din anul 1978.
Răspunzând punctual întrebărilor formulate de Comisia Europeană în cuprinsul Cărţii verzi,
Consiliul Notariatelor din Uniunea Europeană (CNUE) opinează în sensul că, pentru a da eficienţă
şi în această materie principiului autonomiei de voinţă a soţilor, legea aplicabilă regimului
matrimonial ar trebui determinată în primul rând pe baza convenţiei soţilor. În lipsa acestui acord,
punctele de legătură propuse sunt: criteriul principal – prima reşedinţa obişnuită comună stabilită
după încheierea căsătoriei – şi două criterii subsidiare, respectiv cetăţenia comună şi locul celebrării
căsătoriei.
CNUE consideră că este de preferat soluţia stabilirii unui singur punct de legătură pentru
determinarea legii aplicabile, acest criteriu unic fiind de natură să faciliteze percepţia regimului
matrimonial ca un tot unitar. În privinţa modificării automate a legii aplicabile regimului
matrimonial în caz de schimbare a situaţiei juridice, CNUE se pronunţă categoric împotriva
instituirii acestei soluţii1314.
(ii) regulile de competenţă – se propune asigurarea unei anumite coerenţe între normele de
competenţă şi regulile conflictului de legi, precum şi corelarea acestei materii cu procedurile
judiciare privitoare la divorţ şi succesiuni.
Sunt invocate în primul rând dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, una din
întrebările lansate fiind aceea dacă, în caz de disoluţie a regimului matrimonial prin divorţ sau în
ipoteza separaţiei de corp, judecătorul competent în aceste materii, în condiţiile regulamentului
menţionat, ar trebui să fie competent deopotrivă pentru a statua asupra lichidării regimului
matrimonial. Răspunsul CNUE este în sens afirmativ, opinându-se că aceeaşi jurisdicţie ar oferi o

1314
V. Răspunsul CNUE la întrebările formulate în cuprinsul Cărţii verzi, Bruxelles, decembrie 2006, p. 2.

317
soluţie globală şi simultană separaţiei şi/sau divorţului, evitându-se astfel recursul la mai multe
instanţe/organe jurisdicţionale pentru a tranşa diferitele aspecte de natură personală şi patrimonială
pe care încetarea legăturii matrimoniale le implică.
În situaţiile în care se pune problema determinării competenţei internaţionale pentru
soluţionarea litigiilor de natură patrimonială survenite în timpul căsătoriei, CNUE apreciază că ar fi
indicat să se permită soţilor să aleagă instanţa competentă (dar numai dacă există o legătură
obiectivă, determinată de reşedinţă, cetăţenie etc.), convenţia atributivă de competenţă trebuind să
respecte anumite formalităţi. În lipsa unui acord al soţilor, după modelul soluţiilor adoptate prin
Regulamentele (CE) nr. 44/2001 şi nr. 2201/2003, se propune instituirea mai multor puncte de
legătură (criterii alternative), preferinţa fiind îndreptată către criteriul reşedinţei obişnuite comune la
momentul formulării cererii1315.
O altă chestiune semnificativă supusă dezbaterii, cu impact practic pronunţat, este formulată în
următorii termeni: Se poate configura soluţia ca un singur judecător să statueze asupra tuturor
categoriilor de bunuri, mobile şi imobile, chiar dacă acestea sunt situate pe teritoriul mai multor
state membre?
De asemenea, a fost lansată dezbaterii publice chestiunea privitoare la necesitatea reglementării
sau nu în viitorul instrument juridic al Uniunii Europene a aspectelor vizând competenţa
autorităţilor non-judiciare (în special notari, avocaţi etc.) care exercită funcţii esenţiale în acest
domeniu. În caz afirmativ, se propune adoptarea unei soluţii inspirate de dispoziţiile art. 2 din
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 care conţine o definiţie largă a termenului de „jurisdicţie”.
(iii) mijloacele juridice pentru facilitarea recunoaşterii şi executării în spaţiul Uniunii Europene
a hotărârilor judecătoreşti şi a actelor referitoare la regimurile matrimoniale, în special a
contractelor de căsătorie (convenţiilor matrimoniale).
Opinia formulată de CNUE este în sensul că recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în materia regimului matrimonial ar trebui supuse aceloraşi reguli
consacrate deja în cuprinsul Regulamentelor (CE) nr. 44/2001 şi nr. 2201/2003, constând în
recunoaşterea de plin drept în fiecare stat membru a deciziilor pronunţate într-un alt stat membru,
fără a fi necesară parcurgerea vreunei proceduri. În ceea ce priveşte posibilitatea de a supune actele
întocmite de autorităţile non-judiciare aceluiaşi regim de recunoaştere şi executare aplicabil
hotărârilor judecătoreşti, CNUE propune adoptarea unei soluţii similare celei prevăzute de art. 46
din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, care consacră deja această posibilitate pentru materiile care
intră în câmpul de aplicare al acestui regulament1316.
(iv) înregistrarea şi publicitatea regimurilor matrimoniale
1315
V. Răspunsul CNUE, p. 4.
1316
V. Răspunsul CNUE, pp. 7-9.

318
 În scopul de a garanta securitatea juridică pentru toate părţile implicate (în special creditorii
soţilor), este subliniată necesitatea eficientizării regulilor care guvernează publicitatea regimurilor
matrimoniale la nivelul spaţiului Uniunii Europene. Se propune, de asemenea, exonerarea soţilor de
obligaţia de a reînnoi, la fiecare schimbare a reşedinţei, formalităţile de publicitate necesare pentru
asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a modificărilor aduse regimului matrimonial.
(v) Ţinând seama de creşterea semnificativă pe teritoriul statelor membre a numărului de
cupluri necăsătorite, ceea ce antrenează o acutizare a situaţiilor juridice internaţionale în care aceste
cupluri sunt plasate, Cartea verde abordează distinct aspectele de drept internaţional privat vizând
alte forme de uniuni, respectiv parteneriate înregistrate şi uniuni de fapt.
Dublul obiectiv care transpare din acest document este acela de a întări securitatea juridică
(ceea ce presupune instituirea unor reglementări armonizate privitoare la soluţionarea conflictului
de legi şi de jurisdicţii în această materie) şi de a simplifica viaţa cetăţenilor în spaţiul Uniunii
Europene prin garantarea unei anumite previziuni normative cuplurilor vizate, fără a se aduce însă
atingere tradiţiilor juridice din statele membre.

Secţiunea a IV-a
Propunerea de Regulament privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor matrimoniale

4.1. Contextul lansării propunerii de regulament. După cum s-a arătat în Comunicarea
Comisiei Europene din 16 martie 2011 - „Eliminarea incertitudinilor legate de drepturile
patrimoniale ale cuplurilor internaţionale”1317, din aproximativ 122 de milioane de căsătorii
încheiate în Uniune, aproape 16 milioane (13 %) au o dimensiune transfrontalieră. Din cauza
diferenţelor dintre diversele sisteme juridice naţionale, cuplurile internaţionale se confruntă adesea
cu consecinţe neprevăzute şi uneori neplăcute în cadrul administrării bunurilor lor şi lichidării
regimului matrimonial aplicabil.
Învederând faptul că instrumentele adoptate până în prezent la nivelul Uniunii Europene în
materie de drept internaţional privat în domeniul dreptului familiei, în special Regulamentul
„Bruxelles II bis” din 27 noiembrie 2003 şi Regulamentul „Roma III”, adoptat la 20 decembrie
2010, nu reglementează aspectele de drept internaţional privat vizând raporturile patrimoniale ale
cuplurilor internaţionale, Comisia consideră că, pentru a răspunde pe deplin aşteptărilor cetăţenilor,
a venit timpul să se completeze cadrul juridic existent. Prin urmare, în conformitate cu
angajamentul asumat în Raportul 2010 cu privire la cetăţenie, Comisia prezintă propuneri care au
1317
Comunicare către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor -
COM(2011) 125 final.

319
drept obiectiv să ofere răspunsuri europene clare problemelor cu care se confruntă cuplurile
internaţionale în aceste domenii.

4.2. Prezentarea sintetică a soluţiilor legislative preconizate. Propunerile formulate de

Comisie sunt menite să răspundă următoarelor întrebări:
 Ce instanţă este competentă să lichideze regimul matrimonial?
 Ce lege se aplică regimului matrimonial al soţilor?
 Hotărârea instanţei sau a unei alte autorităţi competente a unui stat membru este uşor de
recunoscut şi executat într-un alt stat membru?

(i) Stabilirea instanţei competente: centralizarea procedurilor şi coerenţa cu acquis-ul existent

Comisia propune centralizarea în faţa unei instanţe unice a diferitelor proceduri: procedura de
divorţ, de separare de corp, de anulare a căsătoriei şi cea de lichidare a regimului matrimonial. În
plus, se doreşte ca normele preconizate să fie corelate cu regulile europene în materie de
competenţă deja existente sau propuse în alte instrumente legislative ale Uniunii.
În cazul unei proceduri de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei, instanţele
competente să soluţioneze aceste proceduri în conformitate cu Regulamentul Bruxelles II bis îşi vor
extinde competenţa, dacă există un astfel de acord între soţi, şi cu privire la aspectele relaţionate
regimului matrimonial care au legătură cu cererea (art. 4).
În mod similar, în caz de deces al unui soţ, instanţa competentă în materie de succesiuni îşi va
extinde competenţa şi asupra problemelor legate de regimurile matrimoniale care au legătură cu
cererea (art. 3).
Această grupare a cauzelor la nivelul unei singure instanţe are avantajul de a genera economii
semnificative, care pot fi estimate la aproximativ 2 000 - 3 000 EUR/ procedură, cetăţenii
nemaifiind nevoiţi să sesizeze mai multe instanţe, în funcţie de domeniul vizat.
Art. 5 prevede norme proprii de competenţă care îşi găsesc incidenţa în alte situaţii decât
procedurile succesorale sau de separare a cuplului (spre exemplu, în caz de schimbare a regimului
matrimonial la iniţiativa soţilor). O listă de factori de legătură enumeraţi în ordinea importanţei
permite stabilirea statului membru ale cărui jurisdicţii sunt competente să se pronunţe asupra
procedurilor privind regimul matrimonial. Factorii de legătură propuşi sunt, în special, reşedinţa
obişnuită comună a soţilor, ultima reşedinţă obişnuită comună în cazul în care unul dintre soţi încă
mai locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului. Aceşti factori sunt foarte des întâlniţi şi
coincid deseori cu locul unde sunt situate bunurile soţilor.
În cazul în care, în urma aplicării art. 3-5, nu este stabilită competenţa instanţelor judecătoreşti

320
ale niciunui stat membru, art. 6 „Competenţa subsidiară” permite stabilirea statului membru ale
cărui jurisdicţii vor putea, cu titlu de excepţie, să se pronunţe asupra acestei proceduri. Norma
preconizată garantează accesul la justiţie al soţilor şi al terţilor interesaţi, în cazul în care un bun sau
bunuri ale unuia din soţi sau ale ambilor soţi se află pe teritoriul acestui stat membru.

(ii) Stabilirea legii aplicabile: principiul lex voluntatis (autonomia de voinţă)

După cum se arată în Expunerea de motive a propunerii de regulament, opţiunea a fost cea a
unui regim unitar: toate bunurile soţilor să fie supuse unei legi unice, respectiv legii aplicabile
regimului matrimonial. Soluţia de a supune bunurile imobile legii statului în care se află ( lex rei
sitae) se consideră că este de natură să creeze dificultăţi, în special în momentul lichidării regimului
matrimonial, deoarece antrenează o fragmentare nedorită a unităţii regimului matrimonial, precum
şi aplicarea unor legi distincte diferitelor bunuri care compun activul matrimonial. Astfel,
propunerea de regulament prevede că legea aplicabilă regimului matrimonial, fie că este aleasă de
soţi (determinare subiectivă) sau stabilită, în lipsa unei astfel de alegeri, prin alte dispoziţii
(determinare obiectivă), se va aplica tuturor bunurilor mobile sau imobile ale soţilor, indiferent de
locul unde se află acestea (art. 15).
Propunerea de regulament consacră principiul autonomiei de voinţă a soţilor, în sensul
posibilităţii de a alege, în anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial. Libertatea soţilor
de a alege nu este totală, pentru a se evita situaţia în care ei optează pentru o lege cu care căsătoria
lor nu are nicio legătură; aşadar, soţii nu pot desemna decât una din următoarele legi, prevăzute cu
caracter limitativ de art. 16:
a) legea statului în care soţii sau viitorii soţi îşi au reşedinţa obişnuită comună sau
b) legea statului în care unul din soţi sau unul din viitorii soţi îşi are reşedinţa obişnuită în
momentul efectuării acestei alegeri sau
c) legea statului a cărui cetăţenie este deţinută de unul din soţi sau de unul din viitori soţi în
momentul efectuării acestei alegeri.
În măsura în care soţii nu au ales legea aplicabilă, devine funcţional criteriul subsidiar de
determinare obiectivă, art. 17 prevăzând următoarele legi, aplicabile în cascadă:
a) legea statului în care soţii îşi au prima reşedinţa obişnuită comună după căsătorie, sau în
lipsă
b) legea statului a cărui cetăţenie comună este deţinută de soţi la momentul căsătoriei, sau în
lipsă
c) legea statului cu care soţii au împreună cele mai strânse legături, ţinându-se cont de toate
circumstanţele şi în special, de locul încheierii căsătoriei.

321
 Potrivit art. 21, legea astfel stabilită se aplică indiferent dacă aceasta este sau nu legea unui stat
membru. O soluţie importantă este consacrată de art. 24 „Excluderea posibilităţii de retrimitere”,
ceea ce presupune că legea determinată prin aplicarea criteriilor prevăzute de regulament este legea
materială a sistemului de drept la care se face trimitere, cu excluderea normelor conflictuale.
Fără îndoială, soluţiile preconizate vor permite luarea în calcul a mobilităţii cetăţenilor şi
respectarea autonomiei de voinţă a soţilor, oferind în acelaşi timp securitate juridică pentru fiecare
soţ. În cazul schimbării reşedinţei obişnuite dintr-un stat membru în altul, soţii pot modifica fără
dificultăţi legea aplicabilă regimului lor matrimonial (art. 18). Este posibilă numai schimbarea
voluntară a legii aplicabile soţilor. Dispoziţiile regulamentului nu prevăd o schimbare automată a
legii aplicabile, fără manifestarea voinţei părţilor în acest sens sau fără ca acestea să fi fost
informate pentru a evita orice sursă de incertitudine juridică. De altfel, pentru a evita ca schimbarea
legii aplicabile regimului matrimonial să aibă efecte nedorite pentru soţi, această schimbare nu
trebuie să producă efecte decât pentru viitor, cu excepţia cazului în care soţii decid în mod expres să
îi confere un caracter retroactiv. Protecţia drepturilor terţilor împotriva eventualităţii modificării
regimului matrimonial al cuplului care le-ar afecta interesele este asigurată, regulamentul prevăzând
că efectele schimbării regimului matrimonial se vor produce doar asupra părţilor şi nu vor afecta
drepturile terţilor.
Pentru a ţine cont de normele naţionale şi, în special, de cele privind protecţia locuinţei
familiale, art. 22 permite refuzarea aplicării unei legi străine într-un stat şi aplicarea legii proprii a
acestuia. Astfel, în vederea asigurării protecţiei locuinţei familiale, un stat membru pe teritoriul
căruia se află această locuinţă îşi va putea impune propriile norme de protecţie a locuinţei familiale.
Cu titlu excepţional, acest stat poate aplica propria sa lege oricărei persoane aflate pe teritoriul său,
aceasta fiind preferată dispoziţiilor legii aplicabile în mod obişnuit sau legii convenţiei
matrimoniale a acestei persoane, încheiată într-un alt stat membru.

(iii) Recunoaşterea şi executarea hotărârilor: garantarea unei circulaţii şi a unei executări

rapide a hotărârilor în Uniunea Europeană
Dispoziţiile propuse privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi a actelor
autentice sunt similare celor prezentate în propunerea de regulament privind succesiunile 1318, fiind
corelate cu cele existente în materie civilă şi comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Menirea
acestor soluţii legislative este de a asigura libera circulaţie a hotărârilor judecătoreşti în cadrul
Uniunii şi executarea efectivă a acestora, ţinând seama de faptul că în prezent fiecare stat membru

1318
Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi a actelor autentice în materie de succesiuni, precum şi crearea unui certificat european de
moştenitor - COM(2009) 154.

322
aplică propriile norme naţionale în materie de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în această materie.
Libera circulaţie se concretizează într-o procedură uniformă de recunoaştere şi executare a
hotărârilor judecătoreşti, actelor autentice şi tranzacţiilor judiciare provenind dintr-un alt stat
membru şi înlocuieşte procedurile naţionale în vigoare în prezent în diferitele state membre.
Motivele de nerecunoaştere sau de refuzare a executării sunt, de asemenea, armonizate la nivel
european şi au fost reduse la minimul necesar. Acestea înlocuiesc motivele variate şi deseori mai
ample care există în prezent la nivel naţional.
Hotărâri judecătoreşti – Normele propuse privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti sunt aliniate cu cele propuse în materie de succesiuni. Acestea conţin astfel o
trimitere la procedura de exequatur existentă în materie civilă şi comercială. Prin urmare, orice
hotărâre judecătorească pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre
fără nicio procedură specială. Pentru obţinerea executării acestei hotărâri judecătoreşti,
solicitantul va trebui să iniţieze o procedură uniformă în statul de executare, care îi va permite să
obţină învestirea cu formulă executorie. Procedura este unilaterală şi se limitează, într-o primă
etapă, la o verificare a documentelor. Numai într-o etapă ulterioară, în cazul în care pârâtul
formulează obiecţiuni, judecătorul va proceda la examinarea posibilelor motive de refuz. Aceste
motive asigură o protecţie adecvată a drepturilor pârâţilor.
Aceste norme reprezintă un progres important în acest domeniu faţă de situaţia actuală. Într-
adevăr, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti este reglementată, în prezent, de
dreptul naţional al statelor membre sau de acorduri bilaterale încheiate între anumite state membre.
Procedurile de urmat, documentele necesare pentru obţinerea hotărârii de învestire cu formulă
executorie, precum şi motivele de refuzare a hotărârilor pronunţate în străinătate diferă, astfel, în
funcţie de statele membre în cauză.
Acte autentice – Având în vedere importanţa practică a actelor autentice în materia regimurilor
matrimoniale şi în scopul asigurării coerenţei acestui regulament cu alte instrumente ale Uniunii,
prin prezentul regulament se preconizează să se asigure recunoaşterea acestora, pentru a le permite
libera circulaţie. Recunoaşterea actelor autentice înseamnă că acestea se bucură de aceeaşi forţă
probantă în ceea ce priveşte conţinutul actului înregistrat şi faptele înscrise în acesta, de aceeaşi
prezumţie de autenticitate, precum şi de acelaşi caracter executoriu ca în ţara lor de origine.
Dispoziţiile art. 35 „Opozabilitate faţă de terţi” sunt concepute pentru a concilia securitatea
juridică a soţilor şi protecţia terţilor în cazul aplicării unei norme pe care nu ar fi putut să o
cunoască sau să o prevadă. Astfel, statele membre au posibilitatea să prevadă, pentru actele
încheiate între unul din soţi şi un terţ care îşi are reşedinţa pe teritoriul acestora, că soţul nu va putea

323
să se prevaleze de normele regimului său matrimonial decât dacă acesta a fost publicat sau dacă
terţul a fost informat sau ar fi trebuit să fie informat despre existenţa acestuia.

CONCLUZII
Globalizarea vieţii sociale, economice şi culturale, exercitarea libertăţii circulaţiei persoanelor
şi a forţei de muncă plasează tot mai multe cupluri într-un context internaţional, aspect de natură să
genereze o multitudine de dificultăţi practice şi juridice, alimentate în primul rând de diversitatea
reglementărilor de drept substanţial şi de drept internaţional privat. Toate aceste elemente creează o
accentuată stare de insecuritate juridică, atât în raporturile dintre soţi, cât şi în relaţiile acestora cu
terţe persoane. În aceste condiţii, înţelegerea conceptelor specifice dreptului internaţional privat şi
aplicarea corectă a mecanismelor proprii acestuia, inclusiv în materie matrimonială, capătă o
semnificaţie aparte.
În interiorul spaţiului Uniunii Europene dreptul internaţional privat devine din ce în ce mai
puţin naţional, tendinţa de „europenizare” fiind tot mai accentuată. Deşi materia regimurilor
matrimoniale a fost exclusă constant din câmpul de aplicare al regulamentelor adoptate până în
prezent, tendinţe de uniformizare în acest domeniu s-au manifestat şi în arealul Uniunii Europene.
Astfel, în anul 2006, Comisia Europeană a publicat Cartea verde, al cărei obiectiv este acela de
instituire a unor reglementări armonizate care să determine legea aplicabilă în materia regimurilor
matrimoniale ale cuplurilor, precum şi de creare a unei singure arii jurisdicţionale. De asemenea, la
16 martie 2011, Comisia Europeană lansa propunerea de Regulament privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor matrimoniale.
Tendinţele moderne de reglementare în această materie au fost receptate şi de legiuitorul
român, Noul Cod civil integrând în cadrul Cărţii a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat”
prevederile Legii nr. 105/1992, revizuite însă, pentru a fi puse în acord cu noua concepţie în materia
dreptului familiei, precum şi cu instrumentele internaţionale şi cele ale Uniunii Europene în domeniul
dreptului internaţional privat.
Unul din principiile fundamentale consacrate este acela al autonomiei de voinţă a soţilor, în
sensul posibilităţii de a alege, în anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial, noua
reglementare reflectând astfel principiul instituit prin Convenţia de la Haga din 1978 cu privire la
legea aplicabilă regimurilor matrimoniale şi reafirmat în Cartea verde a Comisiei Europene.
Nutrim speranţa că noile soluţii legislative configurate de Codul civil român în această materie îşi
vor dovedi eficacitatea practică, fiind apte să modeleze, într-o manieră adecvată, viaţa conjugală a
numeroaselor cupluri plasate într-un context internaţional.

324
 TITLUL V
REGIMURI (CVASI)-MATRIMONIALE EXTRINSECI
CĂSĂTORIEI TRADIŢIONALE

PRELIMINARII. Este celebră definiţia jurisconsultului roman Modestinus: „Nuptiae sunt

coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae.” (s.n.) – Căsătoria este uniunea bărbatului şi
a femeii şi o comunitate pentru întreaga viaţă 1319. Mai este însă această definiţie de actualitate, în
condiţiile în care familia tradiţională suferă mutaţii din ce în ce mai pregnante în plan sociologic,
dar şi juridic? Răspunsul negativ la această întrebare nu credem că mai surprinde pe nimeni. O serie
de state au legiferat căsătoria homosexuală, altele au reglementat diverse forme de parteneriat
înregistrat între persoane de acelaşi sex, după modelul căsătoriei, fără însă a realiza o asimilare
deplină cu efectele căsătoriei.
Toate aceste realităţi repun în discuţie, într-o anumită măsură, fundamentul juridic al
raporturilor de familie şi, implicit, fundamentul regimurilor matrimoniale.
Din punct de vedere etimologic, regimul matrimonial se referă la tot ceea ce priveşte căsătoria
(lat. „matrimonium” – căsătorie), neexistând, în principiu, regim matrimonial în afara căsătoriei. În
condiţiile în care în legislaţia comparată nu se face nicio distincţie între căsătoria între persoane de
sex diferit sau între persoane de acelaşi sex, neîndoielnic, se poate vorbi de regim matrimonial şi în
cazul căsătoriilor homosexuale.
Se poate oare extrapola noţiunea de regim matrimonial şi pentru acele uniuni reglementate de
lege prin asimilare cu efectele căsătoriei sau chiar pentru raporturile de familie stabilite în fapt?
După cum am arătat, din punct de vedere lingvistic expresia „regim matrimonial” nu pare să
reflecte aceste realităţi situate în afara căsătoriei, în cazul cărora, prin extensie, s-ar putea concepe
un regim „cvasi-matrimonial” sau „para-matrimonial”.
Astfel, pentru a menţine o anumită acurateţe a limbajului juridic şi pentru a nu crea confuzii
inutile, s-ar putea configura noţiunea generică de „regim patrimonial al familiei”, căreia i-ar
corespunde două noţiuni speciale, în funcţie de fundamentul raporturilor de familie: noţiunea de
„regimuri matrimoniale” întemeiate pe căsătorie (hetero sau homosexuală), respectiv noţiunea de
„regimuri para-matrimoniale”, întemeiate pe diverse forme de parteneriat recunoscute de lege sau
chiar pe uniuni de facto1320.
Vom examina în continuare, din perspectiva raporturilor patrimoniale, uniunile de fapt
(concubinajele), parteneriatele înregistrate, precum şi căsătoriile homosexuale, atât în sistemul
1319
A se vedea F. Ştef, Dicţionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 156.
1320
Pentru această delimitare extrem de inspirată, v. M. Avram, Consideraţii… loc. cit., p. 86, nota 15.

325
român de drept, cât şi în contextul legislaţiei comparate.

Capitolul XIII
Perspectiva sistemului român de drept asupra
diverselor forme de uniuni conjugale

Secţiunea I
Concubinajul – în reglementarea Codului familiei şi sub imperiul Noului Cod civil
§ 1. Concubinajul – realitate socială „în afară de lege”? Într-o formulare concisă,
concubinajul desemnează o uniune de fapt având caracter de stabilitate şi continuitate.
Sub imperiul Codului familiei s-a afirmat constant în literatura juridică de specialitate faptul că
„regimul comunităţii de bunuri nu foloseşte concubinilor, deoarece concubinajul este în afară de
lege iar statul ocroteşte numai căsătoria.”1321 Din această afirmaţie nu trebuie să tragem falsa
concluzie potrivit căreia concubinajul ar fi prohibit, ci, într-o exprimare plastică, se poate considera
că legea se dezinteresează de concubini în aceeaşi măsură în care aceştia se dezinteresează de lege,
refuzând să se supună, din varii motive, rigorilor căsătoriei1322.
Întrucât nu exista vreo reglementare specială care să se aplice raporturilor patrimoniale dintre
concubini1323, erau incidente dispoziţiile din dreptul comun privitoare la proprietatea pe cote-
părţi1324, în măsura în care era dovedită existenţa unei asemenea proprietăţi 1325. Spre deosebire de
situaţia soţilor, în cazul cărora funcţiona prezumţia de comunitate consacrată de art. 30 alin. (1) C.
fam., în cazul concubinajului această prezumţie nu era operantă 1326; dovada proprietăţii indivize
trebuia făcută în raport de fiecare bun în parte (ut singuli), iar nu în raport de totalitatea
bunurilor1327.
1321
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 75 şi soluţiile jurisprudenţiale la care se
face referire. În sensul că „deşi concubinajul nu este interzis prin lege, totuşi acestuia nu i se aplică prevederile legale privitoare la
căsătorie”, v. D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 19.
1322
Totuşi, cel puţin în domeniul protecţiei sociale, o serie de acte normative includ în sfera noţiunii de „familie” bărbatul şi
femeia necăsătoriţi, cu copiii lor şi ai fiecăruia dintre ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună. V., spre exemplu, art. 2 alin. (4) din
Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 4
din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora
„De efectele prezentei legi beneficiază şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copil,
dovedite pe baza anchetei sociale.”
1323
În sensul că „asimilarea totală a regimului juridic aplicabil raporturilor patrimoniale ale soţilor, pentru concubini, este
inadmisibilă”, v. CSJ, s. civ., dec. nr. 2426/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 122. V., pentru o soluţie similară, TMB, s. a IV-a civ.,
dec. nr. 22/1990, în Dreptul nr. 3/1992, p. 64. Pentru o perspectivă de ansamblu a problematicii consecinţelor concubinajului, v., D.
Radu, Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil şi al familiei, în RRD nr. 9/1984, pp. 47-54.
1324
Pentru dezvoltări privind dreptul de proprietate comună pe cote-părţi, v., spre exemplu, V. Stoica, Drept civil. Drepturile
reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 57 şi urm.
1325
A se vedea F. Popescu, I. Vidu, Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor imobile dobândite împreună prin
acte cu titlu oneros. Proba acesteia, în Dreptul nr. 11/2001, pp. 62-67.
1326
În sensul că nu se poate aplica “bunurilor dobândite într-o perioadă de concubinaj prezumţia legală de bun comun, ce
operează numai între soţi”, v. CSJ, s. civ., dec. nr. 793/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 73.
1327
Pentru unele soluţii jurisprudenţiale în acest sens, v., spre exemplu, TJ. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 441 din 27
noiembrie 1998, în Lege 4; C. Ap. Piteşti, dec. nr. 1072 din 3 iunie 2002, în B.J., Baza de date.

326
 În principiu, dacă un concubin dobândea un bun cu contribuţia celuilalt, atunci bunul era
proprietatea aceluia care l-a dobândit, celălalt concubin neavând decât un drept de creanţă.
Cu toate acestea, este demn de semnalat faptul că, sub imperiul Codului familiei şi fără a se
discuta despre un regim matrimonial, în ipoteze particulare, practica judecătorească aplica prin
analogie raporturilor patrimoniale dintre concubini unele reguli din materia bunurilor comune ale
soţilor. Se afirma, astfel, „o tendinţă de penetrare a reglementărilor Codului familiei privind
comunitatea de bunuri spre proprietatea pe cote-părţi” a concubinilor, mai ales din raţiuni de ordin
practic, cu ocazia partajului.1328
S-a decis astfel în jurisprudenţă că, dacă unul dintre viitorii soţi achiziţionează un imobil pe
numele său, cu contribuţia substanţială şi a celuilalt viitor soţ, ambii convenind ca imobilul să
devină comun în devălmăşie la data încheierii căsătoriei, convenţia încheiată este valabilă şi îşi
produce efectele din momentul încheierii căsătoriei1329.
Pe aceeaşi linie, s-a statuat în sensul că, în raport cu împrejurările cauzei, faptul că două
persoane au trăit în concubinaj şi că au construit împreună o casă, contribuind fiecare după
posibilităţi, poate fi de natură să justifice concluzia că părţile au înţeles să devină coproprietari
asupra construcţiei, şi nu ca unul să aibă doar un drept de creanţă.
De asemenea, având în vedere faptul că în timpul concubinajului de lungă durată 1330 concubinii
pot dobândi împreună bunuri având o cantitate însemnată şi o valoare ridicată, s-a decis că, pentru
împărţirea acestor bunuri proprietate pe cote-părţi, se poate recurge – prin analogie – la regulile
aplicabile lichidării regimului comunităţii legale, pentru a se determina proporţia în care fiecare
concubin a contribuit la dobândirea bunurilor, la fel ca în cazul soţilor. Astfel, bunurile devin
proprietate comună pe cote-părţi în funcţie de contribuţia la dobândirea bunurilor, indiferent pe
numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare, iar dovada cu martori este admisibilă pentru a
face dovada contribuţiei1331.
În principiu, însă, dificultăţile subzistă, deoarece, după cum am arătat, în cazul concubinilor
dovada coproprietăţii şi a cotei fiecărui concubin trebuie făcută în raport cu fiecare bun şi nu în
raport cu ansamblul bunurilor comune, ca în cazul soţilor.1332
1328
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei… op. cit., p. 76.
1329
V., în acest sens, CSJ, s. civ., dec. nr. 331/1990, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 230; CSJ, dec. nr. 115 din 14 decembrie
1992, preluată din programul legislativ Lex Expert. Pentru critica acestor soluţii jurisprudenţiale, v. T. Bodoaşcă, Opinii referitoare
la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite unele dispoziţii legale privind regimul juridic matrimonial, în Dreptul nr.
9/2004, pp. 71-74, autorul apreciind că „ne aflăm în prezenţa unei interpretări stricto sensu a normei prevăzute de art. 30 alin. (2), dar
evident speculative şi în dezacord cu intenţia legiuitorului.”
1330
În sensul că „există cazuri de concubinaje, care au durat o viaţă întreagă, din care s-au născut şi crescut copii recunoscuţi,
mai trainice şi mai de durată decât multe căsătorii, ce au statornicit legături afective şi comunităţi de interese deosebite, certificate de
rezistenţa lor la scurgerea timpului”, v. H. Diaconescu, Violenţa - viciu al voinţei juridice şi efectele ei în dreptul civil şi penal, cu
privire specială la sancţiunea juridică a acesteia, în Dreptul nr. 6/2003, p. 81.
1331
V., spre exemplu: CSJ, s. civ., dec. nr. 793 din 4 mai 1990, în DCSJ, 1990-1992, pp. 19-23; C. Ap. Bacău, dec. nr. 345
din 11 aprilie 1994, preluată din programul legislativ Lex Expert; ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 7140 din 15 decembrie 2004,
reprodusă în E. Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp.176-180.
1332
S-ar putea discuta despre posibilitatea ca instanţa să tragă, din faptul concubinajului, o prezumţie simplă, în sensul că

327
 În situaţia concubinajului urmat de căsătorie, pot exista atât bunuri proprii, cât şi bunuri
proprietate comună pe cote-părţi, precum şi bunuri comune proprietate devălmaşă dobândite în
timpul căsătoriei. Precizăm faptul că, în cazul bunurilor dobândite în timpul concubinajului, cota-
parte a fiecărui concubin este bun propriu, dobândit înainte de căsătorie, deci aceste bunuri
proprietate comună pe cote-părţi urmează regimul de drept comun, iar nu regimul bunurilor comune
proprietate devălmaşă a soţilor.
În ceea ce priveşte valabilitatea contractelor încheiate între concubini, jurisprudenţa tradiţională
este în sensul că asemenea contracte sunt nule absolut, pentru cauză imorală şi ilicită, apreciindu-se
că majoritatea contractelor ascund o intenţie ilicită, (începerea, menţinerea ori reluarea relaţiilor de
concubinaj), rezultată tocmai din statutul cocontractanţilor1333.
Unele breşe pot fi totuşi consemnate în cuprinsul unor soluţii jurisprudenţiale. Mai mult,
practica judiciară recentă pare a se îndepărta de la linia clasică în care contractele încheiate între
concubini erau considerate a avea o cauză imorală1334.

§ 2. Perspectiva Noului Cod civil privitoare la concubinaj (uniunile de fapt). A.

Preliminarii. Nici redactorii Noului Cod nu au găsit de cuviinţă să confere concubinilor un statut
legal, uniunile de fapt fiind astfel în continuare ignorate, deşi, fără îndoială, reprezintă o realitate
socială pregnantă.
Unele dispoziţii izolate fac totuşi referire implicită la ipoteza convieţuirii faptice, căreia i se
atribuie o serie de consecinţe juridice. Astfel, în materia stabilirii paternităţii din afara căsătoriei,
potrivit art. 426 alin. (1) NCC, dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în
perioada timpului legal al concepţiunii, paternitatea se prezumă. Un alt exemplu care poate fi evocat
este extras din materia autorităţii părinteşti, art. 505 alin. (1) prevăzând următoarele: „În cazul
copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă
de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă
toate bunurile dobândite de concubini au fost dobândite în indiviziune, în cote-părţi ce urmează a fi stabilite, în concret, cu prilejul
partajului, în funcţie de contribuţia fiecăruia dintre ei la dobândirea bunurilor. Pentru această posibilă abordare jurisprudenţială a
problematicii, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 195, nota 1.
1333
A se vedea, spre exemplu: TS, s. civ., dec. nr. 1416 din 6 octombrie 1981 în Culegere de decizii pe anul 1981, p. 74; TS,
s. civ., dec. nr. 807/1980 în Culegere de decizii pe anul 1980, p. 66 şi dec. civ. nr. 544/1979 în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică
judiciară civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975 - 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, p. 80, nr. 75; TS, s. civ., dec. nr. 144 din 22.01.1983, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 - 1985, p. 79, nr. 70; TMB, s. a III-a civ., dec. nr. 668/1991, în Culegere de
practică judiciară civilă pe anul 1991, Bucureşti, 1992, pp. 76 - 77; CSJ în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea
nr. 58/1968, dec. nr. 39 din 13.06.1994, în Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie. Culegere de decizii pe anul 1994, Ed.
Proema, Baia-Mare, 1995, pp. 45 - 49; TMB, s. a III-a civ., dec. nr. 668/1991, în Culegere de practică judiciară civilă a Tribunalului
Municipiului Bucureşti pe anul 1991, Ed. Şansa, Bucureşti, 1991, pp. 76-77; C. Ap. Timişoara, dec. civ. nr. 293 din 17 februarie
1998, preluată din programul legislativ Lex Expert.
Pentru dezvoltări cu privire la această problematică în literatura juridică, v. I.-F. Popa, Discuţii privind cauza morală şi ilicită
în raporturile juridice contractuale dintre concubini, în Dreptul nr. 10/2001, pp. 47-58.
1334
În acest sens, v. C. Ap. Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie, dec. nr. 26 din 22
ianuarie 2007, apud Al. Bacaci, V.-C Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 18,
nota 3.

328
aceştia convieţuiesc.”
Pe plan procesual, în contextul reglementării cazurilor de incompatibilitate a judecătorului, art.
41 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, statuează în sensul
că dispoziţiile privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor. De asemenea, conform art. 309
alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod, nu pot fi martori „soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul”.
S-a apreciat în literatura de specialitate că poate „în mod subtil, tocmai instituţionalizarea
logodnei reprezintă soluţia onorabilă, lesne de acceptat inclusiv de segmentul de opinie publică mai
puţin tolerant faţă de legitimarea uniunii faptice, în schimb dispus să accepte ideea logodnei
«legale».”1335
B. Raporturile patrimoniale dintre concubini. Neexistând dispoziţii speciale în această materie,
raporturile juridice patrimoniale dintre concubini sunt guvernate de dreptul comun. În aceste
condiţii, mutatis mutandis, consideraţiile doctrinare şi soluţiile jurisprudenţiale cristalizate sub
imperiul Codului familiei1336 îşi păstrează actualitatea şi în contextul Noului Cod civil, ţinându-se
cont şi de nuanţele pe care noua reglementare le-a imprimat în materia dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi.
În principiu, bunurile dobândite în perioada concubinajului sunt proprietatea exclusivă a
concubinului dobânditor, eventuala contribuţie a celuilalt concubin conferindu-i acestuia din urmă
un „banal” drept de creanţă. Desigur, se poate constata şi existenţa unui drept de proprietate pe
cote-părţi asupra bunurilor dobândite în timpul concubinajului, dacă se face dovada că părţile s-au
înţeles în acest sens.
Regimul juridic al proprietăţii comune este configurat de dispoziţiile art. 631 şi urm. NCC,
aceste prevederi devenind incidente şi în cazul raporturilor pecuniare dintre concubini.
Art. 633 instituie prezumţia de coproprietate în ipoteza în care bunul este stăpânit în comun,
fiind admisă, evident, proba contrară. În condiţiile în care concubinajul presupune în mod necesar
convieţuirea faptică, se poate ajunge la crearea unei anumite confuzii în privinţa elementelor
patrimoniale, generate de comunitatea de viaţă şi de interese. Multe dintre bunurile afectate
menajului (şi nu numai) sunt stăpânite de regulă în comun, devenind astfel operantă în cazul
concubinilor prezumţia de coproprietate reglementată de art. 633 NCC.
În privinţa întinderii cotelor-părţi, soluţia ne este oferită de dispoziţiile art. 634 alin. (2). Potrivit
acestui text, „Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost
dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.”
Deşi este neîndoielnic că regimul comunităţii legale de bunuri nu profită concubinilor, în cazul

1335
În acest sens, v. E. Florian, Consideraţii asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român, în C. Jud. nr. 11/2009, p.
634.
1336
V. supra § 1.

329
unor bunuri privite ut singuli nu excludem de plano posibilitatea existenţei unei proprietăţi comune
în devălmăşie, având în vedere că potrivit art. 667 NCC, izvorul proprietăţii devălmaşe poate fi atât
legea, cât şi actul juridic. În această din urmă ipoteză, conform alin. (2) al art. 668, „dispoziţiile
privitoare la regimul comunităţii legale se aplică în mod corespunzător.” Prin urmare, în privinţa
actelor de gestiune lato sensu având ca obiect bunuri proprietate devălmaşă, concubinii sunt ţinuţi
să respecte dispoziţiile art. 345-347 NCC plasate în cadrul Secţiunii a 2-a „Regimul comunităţii
legale”.
Referitor la obligaţiile asumate de unul din concubini sau de către aceştia împreună, în perioada
concubinajului, se aplică dispoziţiile dreptului comun în materie. Astfel, conform art. 1445 NCC,
„Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de
părţi ori este prevăzută de lege.” Prin urmare, în principiu, obligaţiile asumate de unul dintre
concubini sunt personale, niciunul dintre ei neputând fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite
de celălalt concubin, chiar şi în ipoteza în care asumarea este necesară pentru acoperirea
cheltuielilor obişnuite ale vieţii în comun ori a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.
În ceea ce priveşte partajul bunurilor comune ale concubinilor (care poate interveni în orice
moment în timpul concubinajului sau la încetarea relaţiilor), acesta este guvernat de dispoziţiile art.
669 şi urm. NCC, care constituie dreptul comun în materia partajării bunurilor aflate în
coproprietate, (indiferent de izvorul său), precum şi a celor aflate în devălmăşie – art. 686.
Din perspectiva consecinţelor încetării culpabile a relaţiilor de concubinaj, dacă admitem că
semnificaţia concubinajului poate fi aceea a unei tacite promisiuni reciproce de căsătorie, atunci
concubinul părăsit are tot interesul să reclame statutul de logodnic, pentru a beneficia astfel de
protecţia conferită de dispoziţiile art. 269 NCC, care reglementează răspunderea pentru ruperea
logodnei. S-a apreciat în doctrină că „aceasta ar fi modalitatea echitabilă de a puncta despărţirea din
punct de vedere patrimonial, atât pentru cel abuziv părăsit, cât şi pentru cel nevoit să renunţe la
convieţuire din pricina conduitei culpabile a concubinului său.”1337

Secţiunea a II-a
Parteneriatele înregistrate şi căsătoriile homosexuale
Deşi Codul familiei nu prevedea expres diferenţa de sex ca fiind o condiţie esenţială a
căsătoriei, ea se deducea din ansamblul reglementării căsătoriei, ca şi din unele texte din Codul
familiei [art. 1 alin. (4): „În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii,
bărbatul şi femeia au drepturi egale.”; art. 25: „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în
căsătorie.”]. Această condiţie a fost considerată de domeniul evidenţei 1338. Lipsa diferenţei de sex
1337
A se vedea E. Florian, Consideraţii asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român, în C. Jud. nr. 11/2009, p. 634.
1338
A se vedea, spre ex., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, p. 29. Pentru o opinie concordantă, v. şi D.

330
atrăgea nulitatea absolută a căsătoriei1339, fiind în prezenţa unei nulităţi virtuale.
Opţiunea redactorilor Noului Cod a fost fermă în sensul reglementării căsătoriei ca uniune între
un bărbat şi o femeie, cu excluderea expresă a oricăror forme de parteneriat între persoanele de
acelaşi sex, atât în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional privat, în planul recunoaşterii
căsătoriilor sau uniunilor între persoane de acelaşi sex.
Astfel, există o serie de dispoziţii în cuprinsul Noului Cod care fac referire in terminis la
caracterul heterosexual al căsătoriei - spre exemplu, art. 259 alin. (1), art. 271, art. 277 alin. (1).
Potrivit art. 259 alin. (1), „Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie,
încheiată în condiţiile legii.”, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 271 1340, precum şi cele ale art.
277 alin. (1), acestea din urmă interzicând in terminis căsătoria dintre persoane de acelaşi sex1341.
Mai mult, alin. (2)-(4) ale art. 277 NCC statuează următoarele: „(2) Căsătoriile dintre persoane
de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu
sunt recunoscute în România.1342 (3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi
sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt
recunoscute în România. (4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân
aplicabile.” 1343

Capitolul XIV
Legislaţie comparată privind diverse forme de uniuni conjugale

Secţiunea I
Lupulescu, A.-M. Lupulescu, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 29. În sensul că „ne aflăm în prezenţa unei lacune
legislative, generatoare de ambiguitate în legătură cu prohibirea, în sistemul de drept românesc, a căsătoriilor dintre persoane de
acelaşi sex”, v. T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 70.
1339
A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 1196/1972, C.D. 1972, p. 199.
1340
Textul are următorul conţinut: „Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al
acestora.”
1341
În sensul că o asemenea prevedere era absolut necesară “pentru conservarea tradiţiei creştine şi româneşti în domeniu,
tradiţie puternic ameninţată prin liberalizarea raporturilor sexuale între persoane de acelaşi sex”, v. T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 8.
1342
În sensul că „dispoziţiile art. 277 alin. (2) au rolul de a contracara fraudarea legii române sub aspectul interzicerii
căsătoriilor între persoane de acelaşi sex”, v. T. Bodoaşcă, Examen de ansamblu şi observaţii critice privind familia şi căsătoria în
reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 11/2009, p. 31.
1343
Aceste texte au fost introduse la Parlament în cadrul dezbaterilor pe marginea proiectului Codului civil care au precedat
procedura de asumare a răspunderii Guvernului.
În concepţia comisiei de elaborare a proiectului, constituită pe lângă Ministerul Justiţiei, reglementarea parteneriatelor între
persoanele de acelaşi sex, respectiv a recunoaşterii căsătoriilor şi parteneriatelor înregistrate în străinătate, urma să facă obiectul unei
legi speciale, în ideea că prin Codul civil sunt reglementate marile instituţii ale dreptului civil, aşa cum este şi căsătoria, situaţia
acestor parteneriate fiind una particulară, ceea ce justifica şi o reglementare încorporată într-o lege specială, după modelul altor
sisteme europene.
Comisia parlamentară constituită pentru a dezbate proiectul Codului civil a optat însă în mod ferm şi univoc pentru o
reglementare care să excludă atât încheierea, cât şi recunoaşterea în România a căsătoriilor sau parteneriatelor între persoanele de
acelaşi sex. Pentru a elimina orice suspiciune de discriminare, nu sunt recunoscute nici parteneriatele între persoanele de sex diferit,
încheiate sau contractate valabil în străinătate.
Pentru aceste avataruri ale art. 277 NCC, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 13, nota 3.

331
 Concubinajul sau uniunile de facto
Cu titlu preliminar, trebuie precizat faptul că nu în toate ordinile juridice concubinajul
beneficiază de o consacrare legală, sistemele de drept fiind, din această perspectivă, divizate. La
nivel european pot fi evocate trei exemple notabile de state în care nu există o reglementare
generală cu privire la uniunile de facto, respectiv Germania, Olanda şi Elveţia1344.
În multe sisteme de drept, termenul „concubinaj” („uniuni de facto”) nu beneficiază de o
definiţie legală expresă. Ceea ce diferenţiază concubinajul de căsătorie şi de parteneriatele
înregistrate este absenţa generală a oricăror formalităţi relaţionate convieţuirii faptice 1345.
Dată fiind varietatea soluţiilor legislative din această materie, tentativa de a extrage un numitor
normativ comun comportă o doză serioasă de risc. Unele repere semnificative şi extrem de generale
pot fi totuşi conturate în privinţa aspectelor de ordin pecuniar asociate raporturilor juridice dintre
concubini.
O reglementare originală, demnă de semnalat, o reprezintă New Zealand Property
(Relationships) Act din anul 2002, potrivit căreia, dacă o anumită relaţie poate fi calificată drept
uniune de facto, pe baza criteriilor legale prevăzute în acest instrument juridic, din punct de vedere
pecuniar acea relaţie va produce aceleaşi efecte ca şi căsătoria. Prin urmare, fiecare dintre concubini
va beneficia de o cotă de ½ din locuinţa familiei, precum şi din orice alte bunuri dobândite în timpul
relaţiei de concubinaj. Art. 21 din reglementarea menţionată oferă concubinilor posibilitatea de a
încheia o convenţie prin care să deroge de la dispoziţiile legale incidente, configurându-şi astfel
reguli proprii care să guverneze raporturile lor patrimoniale.
Şi în unele legislaţii din America de Sud se poate constata că uniunile de facto au fost
reglementate după modelul căsătoriei, din perspectiva efectelor de ordin pecuniar. Astfel, în
Paraguay, regulile care dau conţinut regimului matrimonial al comunităţii de bunuri (aşa-numita
„societate conjugală”) sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi comunităţii de facto create de către
concubini, oricare ar fi durata convieţuirii, dacă sunt îndeplinite cerinţele impuse de lege. De
asemenea, în Peru, regulile care guvernează proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor
dobândite în timpul căsătoriei sunt incidente şi în cazul concubinilor, dacă relaţia de concubinaj a
durat cel puţin doi ani.
În alte sisteme de drept, asimilarea uniunilor de facto cu instituţia căsătoriei, din perspectiva
efectelor patrimoniale, este doar parţială, concubinilor nefiindu-le recunoscute decât o parte din
1344
În cazul uniunilor de facto, Tribunalul Federal Elveţian a refuzat să aplice (direct sau prin analogie) regulile care
configurează regimul matrimonial caracteristic soţilor. V., în acest sens, Tribunalul Federal Elveţian, BGE 108 II 204, în Switzerland
– Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations between spouses de I. Schwenzer, A.-F. Bock, pct. 4, nota 9 –
august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site consultat la data de 01.05.2010).
1345
Pentru dezvoltări vizând formarea, efectele legale şi încetarea relaţiilor de concubinaj în diferite sisteme de drept, v. C.
Harnois, J. Hirsch, Note on developments in internal law and private international law concerning cohabitation outside marriage,
including registered partnerships, martie 2008, p. 9 şi urm., document disponibil la adresa: www.hcch.net (site-ul Conferinţei de la
Haga de drept internaţional privat).

332
drepturile de care beneficiază soţii 1346. În Ungaria, spre exemplu, concubinii sunt coproprietari
asupra bunurilor dobândite împreună în timpul relaţiei de concubinaj, dar, spre deosebire de situaţia
soţilor, cotele-părţi nu sunt egale, ci se determină in concreto, în funcţie de contribuţia fiecăruia
dintre ei la achiziţionarea bunului respectiv. Numai în ipoteza în care această contribuţie nu poate fi
determinată, cotele-părţi se prezumă a fi egale1347.
O atenţie specială se impune a fi acordată modelului francez în materia uniunilor de facto. În
Franţa, prin Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999, (prin care s-a introdus PACS-ul), Codul civil
s-a completat şi cu art. 515-8, potrivit căruia concubinajul este definit ca fiind uniunea de fapt,
caracterizată prin comunitate de viaţă, având un caracter de continuitate şi de stabilitate, între două
persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, care trăiesc în cuplu1348.
Concubinajul poate să fie sau nu „oficializat” printr-un pact civil de solidaritate (PACS) sau
printr-un act notarial (concubinajul notoriu). Oricum, concubinilor nu li se aplică prevederile din
materia căsătoriei şi nici cele din materia PACS-ului, dacă nu au încheiat un asemenea contract 1349.
Astfel, concubinii nu sunt ţinuţi de obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei, datoriile
contractate de unul dintre ei nu îl angajează pe celălalt 1350, art. 1751 C. civ. fr. (potrivit căruia
drepturile locative rezultând dintr-un contract de închiriere, care nu are caracter profesional sau
comercial, aparţin ambilor soţi) nu-şi găseşte aplicarea în materia concubinajului etc.
Bunurile dobândite de unul dintre concubini sunt proprietatea exclusivă a acestuia, în vreme ce
bunurile achiziţionate împreună în timpul concubinajului sunt supuse dreptului comun în materie de
indiviziune. La momentul disoluţiei relaţiei de concubinaj (care se produce prin deces sau ruptură
voluntară) nu există o masă de bunuri comune (o universalitate) care se impune a fi lichidată, spre
deosebire, aşadar, de situaţia soţilor1351.
Absenţa, în cazul concubinilor, a unui veritabil regim matrimonial poate fi suplinită prin
posibilitatea pe care le-o oferă libertatea contractuală. Astfel, convenţii de concubinaj, propuse de
notari, pot organiza relaţiile patrimoniale ale concubinilor. În lumina art. 515-8 C. civ. fr.,
contractele între concubini, precum şi între aceştia şi terţi sunt valabile.
1346
Concubinajul cunoaşte o mare răspândire şi în Marea Britanie. Potrivit legislaţiei în vigoare, în urma partajului privind
bunurile foştilor concubini, apare problema îmbogăţirii nejustificate a unuia pe seama celuilalt. Pentru o propunere în sensul ca
partajul bunurilor, în cazul separării dintre concubini, să fie guvernat de aceleaşi reguli incidente în ipoteza divorţului dintre
persoanele căsătorite, v. G. Douglas, J. Pearce, H. Woodward, Cohabitants, property and the law: A study of injustice, în Modern law
review nr. 1/2009, pp. 24-47. V. şi R. Leckey, Cohabitation and comparative method, în Modern law review nr. 1/2009, pp. 48-72.
1347
Precizăm că aceste informaţii de drept comparat sunt preluate din C. Harnois, J. Hirsch, loc. cit., pp. 14-15.
1348
Pentru dezvoltări cu privire la elementele constitutive ale concubinajului în sistemul de drept francez, v., spre exemplu, J.
Rubellin-Devichi, (coord.), Droit de la famille, Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 339 şi urm.
1349
Pentru o comparaţie extrem de interesantă, dintr-o perspectivă multiplă, între situaţia patrimonială a concubinilor şi cea a
soţilor, v. A. Lamboley, M.-H. Laurens-Lamboley, Travaux dirigés de droit des des régimes matrimoniaux, Litec, Paris, 2008, p. 1 şi
urm.
1350
În sensul că art. 220 C. civ. fr., care instituie o solidaritate de plin drept a soţilor în materia datoriilor contractate pentru
întreţinerea menajului sau educaţia copiilor, nu este aplicabil concubinilor, v. Cass. civ. 1re, 2 mai 2001, în B. Beignier, op. cit., p. 33.
1351
A se vedea, spre exemplu: Fr. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, 6e éd., Ed.
Dalloz, Paris, 1996, p. 519 şi urm. (în special pp. 530-533 vizând raporturile pecuniare dintre concubini); Ph. Malaurie, L. Aynès, op.
cit., p. 2; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 705 şi urm.

333
 Jurisprudenţa a configurat şi ea o serie de paliative, fiind elaborat un veritabil statut patrimonial
al concubinilor, cu ajutorul mecanismelor din dreptul comun şi prin raportare la soluţiile aplicabile
în materia raporturilor pecuniare dintre soţi1352. Una din aceste construcţii jurisprudenţiale o
reprezintă societatea creată de fapt între concubini. Jurisprudenţa franceză a admis existenţa unei
asemenea societăţi în situaţia în care pe durata unui concubinaj, de peste 20 de ani, concubinul a
cumpărat şi exploatat o licenţă de taxi, iar concubina a avut un rol important în interiorul acestei
activităţi: a condus secretariatul la domiciliul comun, a administrat întreprinderea pe durata cât
partenerul ei a fost bolnav şi a asigurat întreţinerea lui cu venituri proprii1353.

Secţiunea a II-a
Parteneriatele înregistrate – un substitut al căsătoriei
Noţiunea de „parteneriat înregistrat” desemnează o formă de coabitare în afara căsătoriei, care,
pentru a fi valabilă şi producătoare de efecte juridice, implică îndeplinirea anumitor formalităţi, în
special înscrierea într-un registru public. În cuprinsul legislaţiilor naţionale, instituţia parteneriatului
înregistrat este reglementată sub denumiri diferite, toate desemnând însă aceeaşi realitate:
„parteneriat civil”, „uniune civilă”, „coabitare legală”, „pact civil de solidaritate” etc. 1354
Este important de precizat faptul că fizionomia acestei instituţii juridice (din perspectiva
condiţiilor de formare, a efectelor, precum şi a ipotezelor de disoluţie) diferă – uneori substanţial –
de la un sistem de drept la altul. Din punct de vedere al beneficiarilor parteneriatului înregistrat,
legislaţiile naţionale se divid în două categorii: a) unele care autorizează încheierea unui astfel de
parteneriat numai de către persoanele de acelaşi sex: Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia,
Germania, Republica Cehă, Elveţia, Regatul Unit etc.; b) altele care pun la dispoziţie instituţia
parteneriatului înregistrat deopotrivă cuplurilor de acelaşi sex şi celor de sex diferit: Belgia, Olanda,
provincia Québec, Franţa, Luxemburg, Noua Zeelandă, comunităţile autonome spaniole etc. 1355
În peisajul legislativ european, Danemarca, Germania, Anglia şi Ţara Galilor, Franţa, Belgia,
Elveţia, Ungaria etc. reglementează anumite forme de parteneriat înregistrat în calitate de substitut
al căsătoriei, existând atât asemănări, cât şi deosebiri faţă de instituţia căsătoriei 1356.
Danemarca a fost prima ţară europeană care, fără a reglementa expres căsătoria între persoane

1352
Pentru o prezentare sintetică a acestor paliative jurisprudenţiale, v. R. Cabrillac, op. cit., pp. 8-10.
1353
Cass., camera comercială, 12 februarie 2002, în RTD civ. nr. 3/2002, p. 490 – notă J. Hauser. Pentru o perspectivă
comparativă (franceză şi americană) asupra regimului juridic al societăţilor create de fapt, v. V. Stegărescu, Societăţile create de fapt,
în Dreptul nr. 3/2004, pp. 51-69 (în special p. 61 privind societatea creată de fapt între concubini).
1354
Pentru dezvoltări, v. C. Harnois, J. Hirsch, loc. cit., pp. 7-8.
1355
Ibidem, pp. 21-22.
1356
Demn de semnalat este faptul că la data de 16 martie 2011 Comisia Europeană a lansat propunerea de Regulament privind
competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia parteneriatelor înregistrate – COM
(2011)-127.

334
de acelaşi sex, a dat posibilitatea persoanelor de acelaşi sex să înregistreze uniunea lor 1357. În
general, în ceea ce priveşte raporturile patrimoniale dintre parteneri, impozitarea, moştenirea,
efectele sunt aceleaşi ca şi în cazul căsătoriei. Printr-o modificare legislativă din 2004, în
Danemarca se permite partenerilor să adopte copii.
În Germania, regulile care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi nu se aplică direct în
cazul parteneriatelor înregistrate, acestea fiind reglementate printr-o lege specială din 16 ianuarie
2001 (Lebenspartnerschaftsgesetz). Cu puţine excepţii, dispoziţiile acestei legi sunt similare celor
din materia căsătoriei. Astfel, ca şi în cazul persoanelor căsătorite, regimul patrimonial implicit este
participarea la achiziţii (§ 6 din lege face trimitere la §§ 1363 par. 2 – 1390 BGB), partenerii având
însă posibilitatea să încheie o convenţie prin care să se supună unui alt tip de regim patrimonial (§
7)1358.
În Anglia şi Ţara Galilor, în februarie 2004, Partidul Liberal Democrat a propus modificarea
reglementării în sensul extinderii efectelor parteneriatului înregistrat. Civil Partnership Act 2004,
intrat în vigoare la 5 decembrie 2005, prevede o aliniere aproape totală a efectelor juridice ale
parteneriatului între persoanele de acelaşi sex cu cele ale căsătoriei1359.
În Franţa1360, Codul civil (de la art. 515-1 la art. 515-7) reglementează pactul civil de
solidaritate (PACS) ca fiind contractul încheiat între două persoane fizice majore, de sex diferit sau
de acelaşi sex, pentru a-şi organiza viaţa lor comună. Acesta, deşi nu modifică starea civilă a
persoanelor, asemenea căsătoriei, este supus unor condiţii de fond (impedimente) asemănătoare
căsătoriei (de exemplu, între aceste persoane nu trebuie să existe o legătură de rudenie sau de
căsătorie, fiind totodată interzis ca o persoană să încheie asemenea pacte cu mai multe persoane).
De asemenea, pactul creează unele efecte juridice asemănătoare căsătoriei, precum obligaţia
reciprocă de sprijin material1361.
În ceea ce priveşte raporturile patrimoniale dintre părţi, iniţial, prin Legea nr. 99-944 din 15
1357
Legea nr. 372 din 07.06.1998, intrată în vigoare la 1 iunie 1989 (Lov om registreret partnerskab). Pentru dezvoltări
privind fizionomia parteneriatului înregistrat în sistemul de drept danez, v. I. Lund-Andersen, The Danish Registered Partnership
Act, în Legal Recognition of Same-Sex Couples in Europe de K. Boele-Woelki, A. Fuchs, Antwerp - Oxford - New York: Intersentia,
2003, pp. 13-23.
1358
A se vedea: P. Lagarde, La loi allemande sur le parteneriat enregistré du 16 janvier 2001, în Rev. crit. DIP 2001, p. 375
şi urm.; D. Martiny, N. Dethloff, Germany - Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations between spouses, pct.
4 – august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site consultat la data de 01.05.2010).
1359
Dată fiind această similitudine pregnantă cu instituţia căsătoriei, în concepţia publicului larg şi în mass-media aceste
parteneriate civile sunt tratate drept veritabile căsătorii homosexuale. Atunci când celebrul cântăreţ Elton John şi partenerul său
David Furnish şi-au înregistrat parteneriatul civil în decembrie 2005, curând după intrarea în vigoare a Civil Partnership Act 2004,
opinia publică s-a referit la acest eveniment cu apelativul „nunta celor doi”. Pentru dezvoltări privind parteneriatul civil înregistrat, v.
M. Welstead, S. Edwards, Family Law, Oxford University Press, 2008, p. 27 şi urm.; H.L. Conway, Family law, second edition,
Hodder Education, 2007 pp. 10-14; A. Barlow, England & Wales - Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations
between spouses, pct. 4 – august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site consultat la data de 01.05.2010).
1360
În Franţa este interzisă şi a fost anulată o căsătorie între homosexuali, oficiată de primarul din Bègles. Recursul formulat a
fost respins de Curtea de Casaţie - civ. 1re, 13 martie 2007, în Bulletin des arrêts de la Cour de cassation (chambres civiles) I, n° 113.
A se vedea J.Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 235.
1361
În principiu, modalităţile de executare a acestei obligaţii sunt fixate de parteneri în cadrul convenţiei pe care aceştia o
încheie. În lipsa unei asemenea stipulaţii, potrivit art. 515-4 alin. (1) C. civ. fr., sprijinul material va fi proporţional cu mijloacele
fiecăruia dintre parteneri.

335
noiembrie 1999, prin care s-au introdus în Codul civil dispoziţiile referitoare la PACS, s-a instituit o
prezumţie de indiviziune între părţi, bunurile dobândite în timpul convieţuirii fiind prezumate
comune în cote egale. Acest regim era însă unul supletiv, părţile având posibilitatea să stabilească
un alt regim de achiziţie, de gestiune sau de lichidare a bunurilor dobândite în timpul convieţuirii.
Ulterior, această reglementare a fost modificată prin Legea 2006-728 din 23 iunie 2006. Noile
dispoziţii, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, prevăd că raporturile patrimoniale dintre
parteneri sunt supuse unui regim de separaţie (atât în privinţa activului, cât şi în ce priveşte latura
pasivă), dacă aceştia nu au ales, prin convenţia iniţială sau printr-o convenţie ulterioară
modificatoare, un regim de indiviziune [art. 515-5 alin. (1) C. civ. fr.] Regulile aplicabile acestui
regim nu sunt cele din materia comunităţii de bunuri a soţilor, ci regulile indiviziunii de drept
comun1362.
În Belgia, coabitarea legală (denumirea sub care este reglementat parteneriatul înregistrat) este
configurată de dispoziţiile art. 1475-1479 C. civ. belg., introduse prin Legea din 23 noiembrie 1998,
intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000. Potrivit art. 1475 § 1, prin „coabitare legală” se înţelege
situaţia convieţuirii a două persoane1363 care au făcut o declaraţie în sensul art. 1476.
Conform art. 1477 C. civ. belg., coabitanţii legali sunt supuşi unui regim primar a cărui sferă de
aplicare este limitată comparativ cu situaţia soţilor şi care vizează: protecţia locuinţei familiei,
contribuţia la sarcinile menajului1364, răspunderea pentru datoriile asumate în vederea satisfacerii
nevoilor vieţii în comun şi ale copiilor pe care îi educă 1365, precum şi măsurile urgente şi
provizorii1366.
În principiu, raporturile patrimoniale dintre parteneri sunt guvernate de regimul separaţiei de
bunuri, fiecare dintre ei conservând dreptul de proprietate asupra bunurilor care îi aparţin, asupra
veniturilor produse de aceste bunuri, precum şi asupra veniturilor din muncă. În ipoteza în care nu
se poate face dovada unei proprietăţi exclusive, operează o prezumţie de indiviziune, consacrată de
art. 1478 alin. (2).
Alin. (4) al art. 1478 C. civ. belg. dă posibilitatea partenerilor să-şi stabilească, aşa cum cred de
cuviinţă, modalitatea de organizare a vieţii în comun, prin încheierea unei convenţii în formă
autentică notarială. Această convenţie nu poate conţine nicio clauză contrară art. 1477, ordinii

1362
Pentru dezvoltări, v. P. Hilt, Le mariage et le pacte civil de solidarité: dernier état des textes, pct. II, articol disponibil la
adresa: http://www-cdpf.u-strasbg.fr/Patrice%20HILT.htm (site consultat la data de 05.06.2009); Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p.
717 şi urm. (în special pp. 728-732 privind determinarea regimului patrimonial). Pentru o perspectivă de drept internaţional privat
asupra cuplurilor de acelaşi sex, v. H. Fulchiron, Mariage et parteneriats homosexuels en droit international privé français, în RID
comp. nr. 2/2006, pp. 409-438.
1363
Întrucât textul de lege nu distinge, sunt vizate atât persoanele de acelaşi sex, cât şi persoanele de sex diferit.
1364
Contribuţia este proporţională cu facultăţile/mijloacele fiecăruia dintre ei – art. 1477 § 3.
1365
Partenerii sunt ţinuţi solidar pentru datoriile asumate în acest scop, cu excepţia situaţiei în care se poate face dovada
caracterului excesiv al datoriei contractate, prin raportare la nivelul de viaţă şi resursele coabitanţilor.
1366
A se vedea şi W. Pintens, Belgium - Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations between spouses,
pct. 4 – august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site consultat la data de 01.05.2010).

336
publice, bunelor moravuri şi nici regulilor privitoare la autoritatea părintească, tutelă, precum şi
celor care fixează ordinea legală succesorală.
Instituţia parteneriatului înregistrat este reglementată şi în ordinea juridică elveţiană – Legea
federală privitoare la parteneriatul înregistrat între persoane de acelaşi sex din 18 iunie 2004 (intrată
în vigoare la 1 ianuarie 2007). Această formă de uniune este configurată după modelul căsătoriei,
cel puţin în materia regimului primar asemănările fiind pregnante (spre exemplu, obligaţia de sprijin
şi respect, protecţia locuinţei familiei, dreptul la informare, prevăzute de art. 12-16 din lege).
În privinţa raporturilor pecuniare dintre parteneri, potrivit art. 19 alin. (2), în lipsa unei dovezi
contrare, operează prezumţia de indiviziune, regimul patrimonial implicit fiind, aşadar, acela al
separaţiei de bunuri. În conformitate cu dispoziţiile art. 25 din lege, partenerii pot încheia o
convenţie referitoare la aspectele patrimoniale ale vieţii în comun, prin care să opteze pentru
regimul participării la achiziţii, care, în sistemul de drept elveţian, constituie regimul matrimonial
ordinar. În literatura juridică de specialitate s-a opinat în sensul că nu este posibilă configurarea
unui regim patrimonial sui generis, adaptat nevoilor particulare, concrete ale partenerilor, din
moment ce în acest perimetru nici soţilor nu le este recunoscută o largă autonomie 1367.
În Ungaria, în decembrie 2007, Parlamentul avea să adopte Legea privind parteneriatul
înregistrat (nr. CLXXXIV), intrată în vigoare în ianuarie 2009, deschizându-se astfel noi spaţii de
libertate pentru cuplurile de acelaşi sex şi de sex diferit. Consecinţele de ordin patrimonial ale
parteneriatului înregistrat sunt identice cu cele ale căsătoriei, partenerii fiind astfel supuşi regimului
legal al comunităţii de bunuri1368.
În afara spaţiului european, Codul civil al provinciei Québec reglementează uniunea civilă (art.
521.1. – 521.19.) prin efectul unei legi federale din 2002 care a modificat Codul civil. Căsătoria şi
uniunea civilă au aceleaşi efecte, deosebirile constând doar în modul de reglementare a condiţiilor
de formare şi a celor referitoare la disoluţie. După cum s-a arătat, uniunea civilă este practic o copie
a căsătoriei1369.
Astfel, potrivit art. 521.6. alin. (4) C. civ. Q., ţinând seama de adaptările necesare, uniunea
civilă produce aceleaşi efecte ca şi căsătoria în ce priveşte direcţia familiei, exerciţiul autorităţii
părinteşti, contribuţia la sarcinile menajului, reşedinţa familială, patrimoniul familial şi prestaţia
compensatorie. Toate aceste aspecte configurează un veritabil regim primar de la care nu este
permisă derogarea, oricare ar fi regimul uniunii civile – alin. (5) al art. 521.6.
Conform dispoziţiilor art. 521.8. alin. (1) C. civ. Q., partenerii au posibilitatea ca prin
1367
A se vedea I. Schwenzer, A.-F. Bock, Switzerland – Report concerning the CEFL Questionnaire on property relations
between spouses, loc. cit., pct. 4.
1368
Pentru dezvoltări, v. O. Szeibert-Erdős, Same-sex partners in Hungary. Cohabitation and registered partnership, în
Utrecht Law Review Volume 4, Issue 2 (June) 2008, pp. 217-221, disponibilă on line la adresa: http://www.utrechtlawreview.org/.
1369
A se vedea M. Steiner, Les régimes matrimoniaux au Canada - Entre common law et droit civil, în A. Bonomi, M. Steiner
(coord.), op. cit., p. 267.

337
intermediul unei convenţii să-şi construiască propriul regim care va guverna uniunea civilă, sub
rezerva dispoziţiilor imperative ale legii şi ale ordinii publice. Partenerii care, înainte de celebrarea
uniunii, nu şi-au fixat regimul patrimonial, sunt supuşi regimului societăţii de achiziţii (regimul
matrimonial legal) – art. 521.8. alin. (2).
Potrivit art. 521.19. C. civ. Q., disoluţia uniunii civile implică disoluţia regimului patrimonial al
acestei uniuni.

Secţiunea a III-a
Căsătoria homosexuală – o realitate legislativă din ce în ce mai pregnantă?
§ 1. Perspectiva jurisprudenţei CEDO asupra căsătoriilor dintre persoane de acelaşi
sex.1370 Deşi departe de a fi bogată, există totuşi unele decizii de speţă în jurisprudenţa CEDO în
care au fost abordate şi o serie de chestiuni vizând situaţia atât de complexă şi delicată a cuplurilor
formate din persoane de acelaşi sex, analiza şi raţionamentul juridic fiind articulate în special în
jurul art. 8 şi al art. 14 din Convenţie.1371
Cu titlu de principiu, s-a arătat în jurisprudenţa fostei Comisii şi a Curţii europene că relaţiile
homosexuale stabile nu intră în sfera de aplicare a dreptului la respectul vieţii familiale, protejat de
art. 8 din Convenţie, ci reprezintă o dimensiune a vieţii private a persoanelor respective 1372. Un
reviriment al jurisprudenţei CEDO s-a înregistrat prin Hotărârea Schalk şi Kopf c. Austriei din 24
iunie 20101373, prin care Curtea a reţinut că un cuplu homosexual, coabitând de o manieră stabilă,
beneficiază de protecţia art. 8 din Convenţie (dimensiunea „viaţă de familie”) şi art. 14
(„nediscriminarea”), ceea ce presupune ca statele să ofere acestor cupluri posibilitatea recunoaşterii
juridice a legăturii lor printr-o reglementare adecvată.
În ce priveşte dreptul la căsătorie, prin folosirea expresă a substantivelor „bărbatul şi femeia”,
textul art. 12 din instrumentul juridic european are o redactare foarte clară, ce marchează o diferenţă
fundamentală faţă de alte texte din Convenţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, soluţiile

1370
Pentru dezvoltări, v. C. Nicolescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la titularii şi limitele
dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii, în Dreptul nr. 4/2009, p. 108 şi urm.
1371
A se vedea, spre exemplu, hotărârea din 21 decembrie 1999, Salgueiro da Silva Mouta c. Portugaliei (criteriul
determinant pentru încredinţarea copilului în urma divorţului fiind orientarea sexuală a unuia din părinţi) şi hotărârea din 24 iulie
2003, Karner c. Austriei (refuzul instanţelor naţionale de a recunoaşte partenerului homosexual al unui locatar decedat dreptul de a
continua, în persoana sa, contractul de locaţiune), în ambele cauze Curtea statuând că a avut loc o încălcare a art. 14 din Convenţie,
combinat cu art. 8. De asemenea, în mai multe rânduri, Regatul Unit a fost condamnat pentru încălcarea art. 8 din Convenţie, prin
revocarea din armată a unor persoane din cauza orientării lor sexuale (a se vedea: hotărârea din 22 octombrie 2002, Perkins şi R. c.
Regatului Unit; hotărârea din 27 septembrie 1999, Smith şi Grady c. Regatului Unit, par. 77). Pentru unele soluţii pronunţate în
această materie de CJCE, v., cu titlu exemplificativ, hotărârea din 17 februarie 1998, Grant, C-249/96 şi hotărârea din 31 mai 2001,
D. şi Suedia c. Consiliului, cauzele conexate C-122/99 P şi C-125/99 P.
1372
În acest sens, v. şi H. Fulchiron, Existe-t-il un modèle familial européen?, în PR nr. 1/2007, p. 183. Pentru amănunte
referitoare la libertatea sexuală a persoanei, ca dimensiune a vieţii private, din perspectiva jurisprudenţei Curţii europene, v., spre
exemplu: C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 610 şi urm.; B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 2-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, pp. 136-137.
1373
Pentru un comentariu al acestei hotărâri, v. J.-P. Marguénaud, Enterrement du mariage homosexuel et naissance de la vie
familiale homosexuelle, în RTD civ. nr. 4/2010, pp. 738-741.

338
pronunţate atât de fosta Comisie, cât şi de Curtea de la Strasbourg sunt cât se poate de tranşante,
univoce, în sensul că „garantând dreptul la căsătorie, articolul 12 are în vedere căsătoria tradiţională
între două persoane de sex biologic diferit,” ca fundament juridic al familiei.1374
Pe terenul art. 12, în spectaculoasa cauză Eriksson şi Goldschmidt c. Suediei1375, fosta Comisie a
afirmat că dreptul persoanelor de a se căsători „nu vizează decât dreptul de a se căsători cu o
persoană de sex opus. Această concluzie se aplică şi în cazul în care, ca în speţă, cei doi parteneri
nu au din punct de vedere biologic acelaşi sex, dar unul dintre ei a dobândit din punct de vedere
civil acelaşi sex cu celălalt, printr-un act de voinţă, recunoscut în dreptul intern”.
Într-o decizie din anul 2006,1376 Curtea de la Strasbourg a statuat în termeni foarte clari că „deşi
este adevărat că există o serie de state contractante care au extins căsătoria la partenerii de acelaşi
sex, acest lucru reflectă propria lor viziune asupra rolului căsătoriei în respectivele societăţi şi nu
poate fi dedus (...) din interpretarea dreptului fundamental astfel cum a fost instituit de către statele
contractante în Convenţia din 1950”. (trad. ns.)1377
Mai mult, prin recenta Hotărâre Schalk şi Kopf c. Austriei din 24 iunie 2010, menţinând
soluţiile din jurisprudenţa anterioară, Curtea a reiterat că marja de apreciere recunoscută statelor în
acest domeniu rămâne încă importantă, ea neputând substitui propria apreciere celei a autorităţilor
naţionale, care sunt cel mai bine plasate pentru a aprecia nevoile societăţii şi a răspunde adecvat
acestora. Astfel, Curtea a concluzionat că art. 12 nu impune statelor părţi obligaţia de a legifera
căsătoria homosexuală.
Prin urmare, în actualul stadiu al jurisprudenţei CEDO, nu se poate vorbi de recunoaşterea, în
sistemul Convenţiei, a unui drept fundamental la căsătorie în cazul persoanelor homosexuale 1378.
Nimic nu împiedică însă statele contractante ca în temeiul art. 53 din instrumentul juridic
european1379 să reglementeze, la nivel naţional, uniunea între persoane de acelaşi sex după modelul
1374
Menţionăm că aceste soluţii jurisprudenţiale au fost amplu criticate de o parte din doctrina Convenţiei, pe motivul că nu
ţineau suficient cont de evoluţia mentalităţilor şi de situaţia reală a celor interesaţi. În acest sens, v. P. van Dijk, G.J.H. van Hoof,
Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, Kluwer, Boston, 1990, pp. 443-444.
1375
Comis EDO, decizia din 9 noiembrie 1989, cererea nr. 14573/1989; cauza avea ca obiect pretenţia unei transsexuale,
născută cu sex masculin, de a se căsători cu o femeie.
1376
CEDO, decizia din 28 noiembrie 2006, în cauza R. şi F. c. Regatului Unit.
1377
În sensul că „atâta timp cât căsătoria homosexuală nu va fi autorizată decât de 3 sau 4 dintre cele 47 de state membre ale
Consiliului Europei, nu există practic nicio speranţă sau niciun risc de a vedea Curtea de la Strasbourg impunând-o acelora care o
resping.”, v. J.-P. Marguénaud - notă la decizia Curţii de Casaţie franceze din 13 martie 2007, în RTD civ. 2007, p. 288.
1378
În sensul că în jurisprudenţa CEDO dreptul la căsătorie nu este recunoscut în cazul homosexualilor, fără a fi indicate însă
decizii/hotărâri relevante, v. B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 145. Pentru opinia potrivit căreia speţa Goodwin c. Regatului Unit (11 iulie 2002) se pare că deschide calea în sensul includerii
căsătoriei homosexuale în sfera de aplicare a art. 12, în condiţiile în care Curtea insistă asupra disocierii între căsătorie şi procreare şi,
într-o manieră mai generală, asupra evoluţiei instituţiei căsătoriei, v. J-Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 235-236. Pentru consultarea cauzei Goodwin, v., spre exemplu, E. Roşu, Dreptul familiei.
Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 471-487.
1379
Potrivit art. 53 din Convenţie, drepturile şi libertăţile garantate prin acest instrument juridic nu reprezintă decât un
standard minim de protecţie, astfel că la nivel intern statele au deplina libertate de a oferi prin reglementările naţionale o garanţie
superioară evantaiului de drepturi şi libertăţi convenţionale şi chiar de a recunoaşte/institui unele noi, neprevăzute în sistemul
Convenţiei. Este un principiu al dreptului internaţional al drepturilor omului, afirmat ca o clauză de stil în toate tratatele
internaţionale în materie, principiul nivelului minimal al protecţiei internaţionale, de la care, prin norme interne, nu se poate deroga
„în jos”, dar de la care se poate deroga „în sus”, adăugându-se o protecţie sporită la nivel naţional. (A se vedea C.-L. Popescu, Notă

339
căsătoriei, asimilând-o acestei instituţii juridice tradiţionale.
În literatura de specialitate1380 au fost avansate o serie de argumente la care s-ar putea face apel
în vederea obţinerii unei recunoaşteri juridice a căsătoriei persoanelor de acelaşi sex, cum ar fi:
folosirea, în textul art. 12 din Convenţie, a pluralului substantivelor (varianta în limba engleză,
„men and women”); invocarea dreptului de a nu fi discriminat pe criteriul orientării sexuale sau al
sexului – art. 14 din instrumentul juridic european şi Protocolul nr. 12 1381; o interpretare evolutivă la
care s-ar preta dispoziţiile art. 12 din Convenţie, după modelul art. 8, pentru a ţine cont de condiţiile
actuale şi de concepţiile care prevalează în societăţile democratice. 1382
Faţă de aceste argumente invocate şi având în vedere evoluţia înregistrată pe plan legislativ în
unele state contractante cu privire la recunoaşterea legală a uniunilor homosexuale, s-ar putea
susţine că dreptul fundamental la căsătorie prevăzut de art. 12 din Convenţie poate fi aplicat şi
cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex? Se poate merge până acolo încât să se deducă din
litera şi spiritul dispoziţiilor Convenţiei (art. 8, art.12 şi art.14) şi ale Protocolului nr. 12 o obligaţie
pozitivă concretă în sarcina statelor contractante de a reglementa, la nivel naţional, căsătoria
persoanelor de acelaşi sex?
Considerăm că răspunsul la aceste întrebări nu poate fi, în actualul stadiu, decât unul negativ.
Nu există, în opinia noastră, argumente juridice suficient de puternice care să impună recunoaşterea,
în sistemul Convenţiei, a unui drept fundamental la căsătorie în cazul persoanelor homosexuale.
Dacă instanţa europeană a refuzat să deducă, pe calea unei interpretări evolutive, faţeta negativă a
dreptului la căsătorie, respectiv divorţul 1383 (cu motivarea că, deşi Convenţia este un instrument viu,
care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale, printr-o interpretare dinamică nu ar putea fi
dedusă existenţa unui drept care a fost în mod deliberat omis la început), atunci, cu atât mai puţin,
apreciem că ar fi posibil să recunoască un drept la căsătorie pentru persoanele de acelaşi sex, oricare
ar fi evoluţiile înregistrate la nivel legislativ în această materie în unele state părţi.

§ 2. Legislaţie comparată în materia căsătoriei dintre persoanele de acelaşi sex. 1384 În

la Decizia Curţii Constituţionale nr. 308/2002, în Dreptul nr. 7/2003, p. 206).
1380
A se vedea, spre exemplu, I. Ionescu, Căsătoria cuplurilor de acelaşi sex: o problemă juridică?, articol disponibil la
adresa: http://www.crj.ro/files/ArticolCasatorieGay.pdf. Pentru o abordare a acestui subiect dintr-o perspectivă sociologică,
psihologică şi religioasă, v. N. Allen, Este căsătoria între persoane de acelaşi sex bună pentru societate?, în Noua Revistă de
Drepturile Omului nr. 2/2007, p. 137 şi urm.
1381
Privitor la interzicerea generală a discriminării.
1382
În acest sens, v. P. van Dijk, G.J.H. van Hoof, op. cit., p. 331. Este adevărat că însăşi Curtea europeană în jurisprudenţa sa
a calificat Convenţia drept un „instrument internaţional viu”, (hotărârea din 29 aprilie 2002, Pretty c. Regatului Unit, par. 54, apud C.
Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 119), care necesită a fi supus unei interpretări evolutive. Altfel, există riscul ca garantarea drepturilor omului
proclamate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale să devină „teoretică şi iluzorie”, în loc de a fi „concretă şi
efectivă”(hotărârea din 9 octombrie 1979, cauza Airey c. Irlandei).
1383
CEDO, hotărârea din 18 decembrie 1986, în cauza Johnston şi alţii c. Irlandei. Este adevărat, de la momentul pronunţării
acestei hotărâri familia tradiţională a suferit o serie de mutaţii, atât din punct de vedere sociologic, cât şi juridic. Astfel, însăşi
instituţia căsătoriei a fost bulversată şi transformată profund, prin evoluţia societăţii, prin progresele medicinii şi ştiinţei etc.
1384
Pentru dezvoltări cu privire la reglementările naţionale în materia căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în arealul
Uniunii Europene, v., spre exemplu: Anexa la Cartea verde, p. 27 şi urm.; Studiul comparativ, p. 193 şi urm.; Étude de législation

340
geografia juridică europeană, căsătoria între persoane de acelaşi sex este reglementată în Olanda,
Belgia, Spania, Norvegia, Suedia, Portugalia şi Islanda.
În Olanda, alinierea statutului cuplului homosexual la cel al cuplului heterosexual s-a făcut
gradual, prin eliminarea progresivă a diferenţelor. În anul 1998 a fost adoptată o lege privind
parteneriatul înregistrat şi s-a modificat Codul civil care a permis exercitarea în comun a autorităţii
părinteşti de către părintele biologic şi partenerul său, independent de orientarea sexuală a cuplului.
Începând cu 1 aprilie 2001 au intrat în vigoare două legi: una care a reglementat expres
posibilitatea a două persoane de acelaşi sex de a se căsători şi cealaltă care a permis adopţia unui
copil, independent de statutul hetero sau homosexual al soţilor.
De asemenea, la 1 februarie 2001 a fost adoptată o nouă modificare a Codului civil, potrivit
căreia, atunci când un copil născut în timpul căsătoriei nu are, potrivit legii, decât un singur părinte,
autoritatea părintească se exercită automat de către acest părinte şi soţul său (fără nicio deosebire
între o căsătorie homo şi una heterosexuală).
În Belgia, Legea din 13 februarie 2003, intrată în vigoare la 1 iunie 2003, a reglementat expres
căsătoria homosexuală1385, fără însă a da dreptul la adopţia unui copil, afară de cazul în care un soţ
adoptă copilul celuilalt soţ.
Prin această lege s-a modificat expres art. 143 C. civ. belg., care, în noua configuraţie, prevede
la alin. (1) că o căsătorie poate fi încheiată de două persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, alin.
(2) al aceluiaşi articol statuând că în cazul căsătoriei homosexuale art. 315, privitor la prezumţia de
paternitate, nu este aplicabil.
În Spania, Legea nr. 13/2005, intrată în vigoare la 1 iulie 2005, a modificat 15 articole ale
Codului civil spaniol în sensul legalizării căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Potrivit noii legi,
căsătoria este supusă aceloraşi condiţii şi are aceleaşi efecte, indiferent dacă se încheie între
persoane de acelaşi sex sau de sex diferit. Spania devenea astfel a treia ţară din Europa care
reglementa căsătoria între persoane de acelaşi sex1386.
La acestea s-au adăugat Norvegia (printr-o lege intrată în vigoare la 1 ianuarie 2009), Suedia
(actul normativ în materie a intrat în vigoare la 1 mai 2009), Portugalia (5 iunie 2010) şi Islanda
(27 iunie 2010).

comparée n° 134, juin 2004 - Le mariage homosexuel, articol disponibil la adresa: http://www.senat.fr/lc/lc134/lc1340.html (site
consultat la data de 04.11.2009).
1385
Pentru raportarea prevederilor Legii belgiene din 13 februarie 2003 privind căsătoria persoanelor de acelaşi sex la
dispoziţiile art. 12 şi 53 din Convenţia europeană, a se vedea hotărârea nr. 159/2004 din 20 octombrie 2004 a Curţii de arbitraj din
Belgia (devenită din 7 mai 2007 Curtea Constituţională), reprodusă în extras în Supplément au Bulletin d’information sur les droits
de l’homme, nr. 65, martie-iunie 2005, p. 17. Textul integral al acestei hotărâri poate fi consultat la adresa: www.arbitrage.be.
1386
Pentru o analiză a acestei reforme în domeniul căsătoriei şi adopţiei, inclusiv din perspectiva art. 32 din Constituţia
spaniolă, care consacră dreptul fundamental la căsătorie pentru “bărbat şi femeie”, v.: R. Bousta, Réflexions autour de la loi
espagnole autorisant le mariage et l’adoption aux couples homosexuels, în Revue française de droit constitutionnel nr. 73/2008, pp.
199-210; B.A. Ortego, Le débat sur la légalisation du mariage homosexuel en Espagne, în Revue française de droit constitutionnel
nr. 70/2007, pp. 249-268.

341
 În afara spaţiului european, şi alte sisteme de drept autorizează căsătoriile homosexuale 1387:
SUA (Massachusetts – mai 2004), Canada (20 iulie 2005), Africa de Sud (30 noiembrie 2006) 1388,
Argentina (22 iulie 2010)1389.

CONCLUZII
Fără îndoială, dreptul familiei face obiectul unor profunde transformări în privinţa principiilor
sale fondatoare, în contextul schimbării mentalităţilor colective, potenţării mecanismelor de
garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, „privatizării” relaţiilor de familie
etc.
Căsătoria, această instituţie tradiţională, sacră, pierde din ce în ce mai mult teren în faţa
diverselor forme de uniuni conjugale (legale sau de facto) care exercită o presiune acerbă.
Concubinajul, într-o continuă creştere, începe să nu mai fie considerat drept o soluţie temporară, ci
este privit ca o situaţie similară căsătoriei1390.
Dacă acum câteva decenii legalizarea parteneriatelor dintre persoane de acelaşi sex, precum şi a
căsătoriilor homosexuale părea un orizont îndepărtat, începând cu anul 1989 1391 în această materie
s-au manifestat evoluţii de-a dreptul spectaculoase. Într-un interval temporal extrem de îngust
(ianuarie 2009 – iunie 2010) patru state europene – Norvegia, Suedia, Portugalia şi Islanda –
deschideau porţile oficiilor de stare civilă cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, autorizând
căsătoria homosexuală.
În planul relaţiilor pecuniare se remarcă o tendinţă din ce în ce mai accentuată de „penetrare” a
regulilor care configurează regimul matrimonial aplicabil soţilor către teritoriul patrimonial al
partenerilor (de facto ori legali), ajungându-se, în unele sisteme de drept, chiar la o suprapunere
totală a reglementărilor din această materie.
Pulsul reglementărilor din alte ordini juridice se pare că nu a fost receptat în mod adecvat de
redactorii Noului Cod civil român: concubinajul este în continuare ignorat, iar în planul raporturilor
de drept internaţional privat nu sunt recunoscute căsătoriile homosexuale şi parteneriatele
încheiate/contractate valabil în străinătate. Oare societatea românească nu era pregătită la acest
1387
V. şi studiul Le mariage entre personnes de même sexe, în RID comp. nr. 2/2008, pp. 375-443, în care este abordată
această problematică din perspectiva dreptului american, englez, belgian, canadian, spaniol şi irlandez.
1388
Pentru dezvoltări, v. P. de Vos, A judicial revolution? The court-led achievement of same-sex marriage in South Africa,
în Utrecht Law Review Volume 4, Issue 2 (June) 2008, p. 162 şi urm., disponibilă on line la adresa:
http://www.utrechtlawreview.org/.
1389
Argentina devenea astfel primul stat din America Latină în care căsătoria homosexuală este legalizată. Legea, publicată în
Jurnalul Oficial din 22 iulie 2010, garantează cuplurilor homosexuale aceleaşi drepturi şi responsabilităţi care izvorăsc dintr-o
căsătorie tradiţională, heterosexuală, inclusiv dreptul de a adopta copii. Prima căsătorie între persoane de acelaşi sex a fost oficiată în
Argentina la data de 30 iulie 2010. Pentru informaţii suplimentare, a se consulta adresa: http://en.wikipedia.org/wiki/Same-
sex_marriage_in_Argentina.
1390
Pentru această perspectivă asupra concubinajului, v. B. Beignier, recenzie – S. de Benalcazar, Pacs, mariage et filiation:
étude de la politique familiale, Defrénois, 2007, thèse, în RTD civ. nr. 2/2007, p. 435.
1391
Reamintim că prin Legea intrată în vigoare la data de 1 iunie 1989, Danemarca devenea prima ţară europeană care a dat
posibilitatea persoanelor de acelaşi sex să înregistreze uniunea lor.

342
moment pentru astfel de reglementări sau ne aflăm în prezenţa unui conservatorism excesiv din
partea legiuitorului care nu-şi are suportul în psihologia şi mentalităţile colective?

TITLUL VI
PERSPECTIVĂ CRITICĂ ASUPRA REGLEMENTĂRII DIN NOUL COD CIVIL
ROMÂN ÎN MATERIA REGIMURILOR MATRIMONIALE.
SOLUŢII DE LEGE FERENDA

Motto: „Il est moins difficile de donner une nationalité à un peuple

que de lui donner tout simplement un code.” (Henri Beaune)

§ 1. Consideraţii generale
Indubitabil, Noul Cod civil propune societăţii româneşti o reglementare adaptată imperativelor
unui prezent dinamic, realităţilor vii şi în continuă schimbare, introducând o serie de elemente ce
vizează modificări ale soluţiilor legislative anterioare. Unele dintre cele mai spectaculoase soluţii
normative, reclamate intens în literatura de specialitate, au fost configurate în câmpul raporturilor
patrimoniale dintre soţi, prin reafirmarea principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale.
Valenţele noii reglementări în această materie sunt multiple, dispoziţiile Codului familiei,
rigide, constrângătoare şi depăşite complet de realităţi, fiind înlocuite de soluţii legislative moderne
şi flexibile, care au receptat şi valorificat în mod adecvat experienţa reformelor recente în domeniul
dreptului civil – lato sensu – realizate de alte state (Italia, Franţa, Canada - provincia Québec,
Olanda, Spania), precum şi prevederile din instrumente de drept european şi internaţionale din acest
domeniu.
Rigurozitatea de care au dat dovadă membrii comisiei de redactare a Noului Cod în construcţia
fiecărei norme juridice, precum şi analizele minuţioase din cadrul dezbaterilor parlamentare care au
precedat asumarea răspunderii Guvernului nu au ferit totuşi această operă legislativă fundamentală
de inevitabile imperfecţiuni, necorelări sau chiar soluţii legislative mai puţin inspirate ori
discutabile. Este adevărat că „un cod, oricât de complet ar putea să pară, după ce a fost terminat, mii
de probleme neaşteptate se înfăţişează înaintea judecătorului, căci legile, odată întocmite rămân aşa
precum au fost scrise. Oamenii însă nu se liniştesc niciodată...”1392
O serie de insuficienţe ale reglementării din Noul Cod pot fi decelate şi în materia regimurilor

1392
Din discursul preliminar al Comisiei guvernamentale asupra proiectului Codului civil francez, prezentat la 21 iunie 1800,
apud V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, motto.

343
matrimoniale, unele dintre acestea fiind semnalate de doctrina de întâmpinare a noilor soluţii
legislative în domeniu1393.
Pentru ca aceste inerente imperfecţiuni să nu influenţeze negativ aplicarea unitară şi sistematică
a dispoziţiilor Noului Cod civil, după modelul legilor de punere în aplicare a Codului civil italian şi,
respectiv, din Canada-provincia Québec, precum şi al Decretului-Lege prin care a fost modificat şi
republicat Codul civil Carol al II-lea din anul 1940, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil au fost corectate unele dintre elementele de
inconsistenţă normativă1394.
Alte aspecte care ţin de substanţa reglementării vor face probabil obiectul unor viitoare reforme
legislative în această materie.

§ 2. Absenţa unor cercetări sociologice

Este îndeobşte cunoscut faptul că norma juridică nu reprezintă altceva decât tiparul în care s-a
„turnat” o situaţie de fapt, soluţiile legislative având a se plia în funcţie de impulsurile care vin din
realitatea socială. Sau, într-o formulare extrem de sugestivă, dreptul este o „spumă la suprafaţa
raporturilor sociale şi interindividuale.” (J. Carbonnier)
Ţinând seama de aceste constante ale teoriei dreptului, apreciem că pentru configurarea noilor
construcţii juridice în materie matrimonială, un rol important, dar nu exclusiv 1395, ar fi trebuit să-l
aibă datele unor cercetări sociologice, atât în rândul maselor „non tehnice”, cât şi la nivelul unor
profesionişti, practicieni. Rezultatele obţinute, prelucrate cu inspiraţie şi responsabilitate în
laboratoarele legislative, ar fi stat astfel la baza unor soluţii normative mai puternic ancorate în
realităţile şi particularităţile societăţii româneşti.1396
În opinia noastră, întrebările ce urmau a fi formulate în cadrul cercetărilor sociologice pentru a
obţine astfel pulsul „aspiraţiilor populare” ar fi trebuit să vizeze, în special, aspectele privind:
opţiunea pentru regimul matrimonial legal (conservarea regimului comunităţii, evident adaptat
noilor realităţi sau reinstituirea regimului separaţiei de bunuri – regim legal sub imperiul Codului
civil de la 1864); introducerea sau nu a regimului participării la achiziţii în „evantaiul” regimurilor
matrimoniale convenţionale; adoptarea concepţiei restrictive sau flexibile în această materie etc.
Este important de precizat că în cadrul altor sisteme de drept, reformele substanţiale în materia

1393
V., spre exemplu, C.-M. Nicolescu, Regimurile matrimoniale convenţionale reglementate de Noul Cod civil român.
Abordare comparativă, în RRDP nr. 4/2009, p. 112 şi urm. (în special pp. 124, 126-128, 133-134); T. Bodoaşcă, Aspecte privind
reglementarea generală a regimului juridic matrimonial în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 5/2010, pp. 57-74 (în special pp. 60-
62, 65 şi 69-70); C.-M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie … op. cit., pp. 111-114.
1394
A se vedea Expunerea de motive a Legii pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil.
1395
Desigur, realismul impune legiuitorului să ţină seama de realităţile sociologice, dar nu să abdice de la suveranitatea sa.
1396
V. şi V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 6, unde în mod
judicios se atrăgea atenţia cu privire la riscurile ce planează asupra unei adoptări în pripă, fără o temeinică reflecţie, a unor noi soluţii
legislative: „graba ar putea să compromită (…) procesul de revizuire a Codului civil”.

344
regimurilor matrimoniale au fost precedate de ample cercetări sociologice ale căror rezultate au
orientat demersul legislativ1397.

§ 3. Opţiunea pentru regimul matrimonial legal

Alegerea şi elaborarea unui regim matrimonial rămân o alchimie delicată în cadrul căreia
simplitatea, securitatea şi optimizarea patrimonială trebuie să se conjuge armonios cu filozofia de
viaţă şi sentimentele cuplului.
După cum am arătat1398, sub imperiul Codului civil de la 1864, regimul matrimonial legal era
cel al separaţiei de bunuri, în cadrul căruia fiecare soţ păstra dreptul exclusiv de administrare,
folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor personale, cu obligaţia însă de a contribui la cheltuielile
căsătoriei. Odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei, comunitatea de bunuri a fost ridicată la
rangul de regim matrimonial legal, constituind, de altfel, regimul unic, imperativ şi imutabil.
În doctrina română contemporană s-a exprimat şi opinia în sensul că se impune reinstituirea
principiului libertăţii contractuale în domeniul regimurilor matrimoniale şi consacrarea separaţiei de
bunuri ca regim matrimonial legal1399.
Având în vedere faptul că sistemele de drept în care separaţia de bunuri constituie regimul
matrimonial legal sunt minoritare (cel puţin în peisajul legislativ european), iar în acele ordini
juridice în care este reglementată cu titlul de regim convenţional separaţia de bunuri ocupă, totuşi, o
poziţie redusă în opţiunile viitorilor soţi, apreciem judicioasă soluţia legiuitorului român de a
menţine regimul comunităţii la rang de regim matrimonial legal1400.
Astfel, după mai bine de jumătate de secol de aplicare a regimului comunităţii legale de bunuri,
instituit de Codul familiei în anul 1954, este neîndoielnic că spiritul comunitar şi-a pus o amprentă
pregnantă, influenţând mentalităţile, psihologia şi chiar comportamentele cotidiene ale persoanelor
căsătorite. Se poate afirma, fără teama de a greşi, chiar în absenţa unor date sociologice relevante,
că ataşamentul la principiul comunitar este viu la nivelul tuturor generaţiilor, în toate clasele sociale
şi fără deosebire de sex.
Indubitabil, prin soluţiile mult mai flexibile consacrate de Noul Cod civil, regimul comunităţii
legale de bunuri şi-a sporit atractivitatea, devenind un regim matrimonial mult mai adaptat
actualelor condiţii economice şi sociale.

1397
În Franţa, spre exemplu, reformele legislative în materia regimurilor matrimoniale din anii 1965 şi 1985 au fost
influenţate şi de datele cercetărilor sociologice. Pentru dezvoltări, v. J. Flour, G. Champenois, op. cit., pp. 17-19 şi 35-36.
1398
V. supra, Titlul I, Capitolul II, Secţiunea a III-a, pct. 3.4.
1399
Pentru această opinie, v. O. Calmuschi, M. Uliescu, Le régime matrimonial en Roumanie. Evolution et perspectives, în
Droit de la famille en Europe, Presses Universitaires de Strasbourg, 1992, p. 567, apud C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale…
op. cit., pp. 38-39.
1400
În sensul că „ar fi oportun ca regimul matrimonial legal să rămână de tip comunitar, regimul separaţiei de bunuri putând fi
instituit ca regim convenţional alternativ”, v. C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale… op. cit., p. 39.

345
 § 4. Opţiunea restrictivă a legiuitorului român
După cum am arătat1401, în materia regimurilor matrimoniale legiuitorul român a îmbrăţişat o
concepţie restrictivă, îndepărtându-se astfel de principalele sale surse de inspiraţie, respectiv
modelul francez (art. 1387 C. civ. fr.) şi cel al provinciei Québec (art. 431 C. civ. Q.). Dreptul de
opţiune al viitorilor soţi sau, după caz, al soţilor este, aşadar, limitat la regimurile matrimoniale
alternative prevăzute de lege, şi anume regimul comunităţii convenţionale şi cel al separaţiei de
bunuri1402.
Neîndoielnic, resorturile care au stat la baza opţiunii restrictive a legiuitorului român ar trebui
foarte atent examinate şi cântărite pentru a stabili dacă într-adevăr aceasta reprezintă soluţia
normativă cea mai adecvată, care să răspundă aşteptărilor unui segment cât mai larg de populaţie,
precum şi necesităţilor actuale ale societăţii.
După mai bine de jumătate de secol de încorsetare în tiparul unic şi obligatoriu al regimului
comunităţii legale instituit de Codul familiei nu ar fi fost justificată oare o reglementare mult mai
flexibilă care să ofere viitorilor soţi sau, după caz, soţilor o paletă foarte largă de amenajări şi
combinaţii posibile? Variile interese de ordin patrimonial ale soţilor nu ar fi fost mai bine protejate
sub imperiul unei astfel de reglementări? 1403
Varianta unei libertăţi nelimitate a părţilor de a-şi construi propriul regim matrimonial
comportă, desigur, şi o serie de neajunsuri. Poate părea paradoxal, dar o libertate totală a soţilor în
acest sens ar fi de natură să ducă la o stânjenire a circuitului juridic, prin incertitudinea indusă în
persoana terţilor de regulile alese de soţi şi care le sunt opozabile. Desigur, este configurat sistemul
de evidenţă şi publicitate a convenţiilor matrimoniale, dar necesitatea verificării profesioniste a
regimului juridic al fiecărui bun pe care unul din soţi ar dori să-l tranzacţioneze nu este susceptibilă
să încurajeze dinamica raporturilor juridice, ci dimpotrivă.
După o perioadă atât de îndelungată de exerciţiu al unui regim matrimonial unic, poate că la
acest moment societatea românească nu era pregătită pentru o deschidere totală în materia
regimurilor matrimoniale, atât din perspectiva destinatarilor normelor juridice, cât şi a
practicienilor.
Apreciem însă că după o anumită perioadă de „rodare” a reglementărilor din segmentul
raporturilor patrimoniale dintre soţi (avem în vedere în special acele dispoziţii din materia
regimurilor convenţionale), în funcţie şi de pulsurile transmise din direcţia beneficiarilor normei

1401
V. supra, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea a II-a, pct. 2.2.
1402
În sensul că această lipsă de flexibilitate a viitoarei noastre reglementări nu pare a fi cea mai fericită soluţie în contextul
evoluţiei actuale a dreptului patrimonial al familiei, v. C.-M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie… op. cit., p. 113.
1403
În sensul că o libertate absolută în alegerea regimului matrimonial „ar fi profund dăunătoare, căci ar putea deschide calea
eludării principiilor ce stau la baza ocrotirii familiei”, v. V.D. Zlătescu, Sugestii pentru viitorul Cod al familiei, în RRD nr. 3/1972, p.
70. Pentru o opinie concordantă, v. F. Mangu, Bunurile proprii ale soţilor în lumina proiectului Codului civil, în Revista de Ştiinţe
Juridice nr. 1/2006, p. 158.

346
juridice, s-ar impune instituirea unei concepţii flexibile în materie, care să ofere soţilor posibilitatea
de configurare a propriului regim matrimonial. În felul acesta, legislaţia română ar urma să fie
racordată soluţiilor moderne din alte sisteme de drept, unde tendinţa de reglementare este în sensul
creşterii autonomiei soţilor, prin deschiderea unor noi spaţii de libertate.

§ 5. Regimul matrimonial al comunităţii convenţionale

O serie de imperfecţiuni ale art. 367 în varianta iniţială din anul 2009 au fost corectate prin
Legea de punere în aplicare nr. 71/2011. Astfel, noua configurare a textului art. 367 lit. a), dată de
art. 52 pct. 18 LPA, mai exact sintagma „în tot ori în parte”, înlătură echivocul reglementării
anterioare vizând posibilitatea soţilor de a adopta comunitatea universală de bunuri. Este
neîndoielnic, în raport cu noua redactare a dispoziţiei legale, că soţii pot extinde comunitatea legală
de bunuri până la limita maximă a unei comunităţi universale, desigur cu excluderea bunurilor de uz
personal şi a celor destinate exercitării unei profesii [art. 340 lit. b) şi c) NCC].
De asemenea, în ce priveşte pasivul comunitar – corelativul şi totodată dimensiunea negativă a
activului matrimonial – lacuna reglementării iniţiale a fost acoperită prin acelaşi art. 52 pct. 18
LPA, care a modificat expres art. 367 lit. a) şi b) inclusiv cu privire la pasivul matrimonial. Astfel,
în noua redactare, în cadrul comunităţii pot fi incluse, în tot sau în parte, datoriile proprii ale unuia
dintre soţi născute înainte ori după încheierea căsătoriei. Totodată, soţilor le este permis să prevadă
restrângerea comunităţii la datoriile anume determinate, indiferent dacă sunt născute înainte sau în
timpul căsătoriei, cu excepţia datoriilor prevăzute la art. 351 lit. c) – „obligaţiile asumate de oricare
dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.”
Dincolo de aceste intervenţii legislative bine-venite, considerăm că, la nivel macro,
reglementarea regimului comunităţii convenţionale este în continuare perfectibilă. În opinia noastră,
opţiunea restrictivă pe care legiuitorul român a îmbrăţişat-o în această materie ar fi trebuit
compensată de o reglementare mai consistentă 1404, care să configureze în detaliu fizionomia acestui
regim alternativ, cu toate problemele specifice pe care le ridică, evitându-se astfel, pe cât posibil,
orice interpretare generatoare de confuzii şi contradicţii.
Având în vedere că exerciţiul de a mânui regimurile matrimoniale convenţionale nu se poate
reactiva uno ictu, trecerea de la un regim unic la o pluralitate de regimuri matrimoniale realizându-
se gradual, prin schimbarea şi adaptarea corespunzătoare a mentalului colectiv, atât în rândul
maselor „non-tehnice”, cât şi la nivelul profesioniştilor dreptului, oferirea unor „reţete legale” era
mai mult decât necesară.

1404
După modelul altor sisteme de drept. V., spre exemplu, art. 1497 şi urm. C. civ. fr.; art. 1451 şi urm. C. civ. belg.; art. 221
şi urm. ZGB

347
 § 6. Regimul separaţiei de bunuri
A. Clauza vizând lichidarea regimului separaţiei de bunuri conform mecanismului specific
participării la achiziţii.1405 Prin art. 52 pct. 17 LPA a fost introdus în structura normativă a art. 360
un nou alineat, alin. (2), cu următorul conţinut: „Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula
clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre
soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au
convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două
mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare,
putând fi plătită în bani sau în natură”.
Dispoziţia nou introdusă permite soţilor să stipuleze o clauză în cuprinsul convenţiei
matrimoniale al cărei efect constă în aceea că lichidarea regimului separaţiei de bunuri se realizează
practic în condiţii similare celor din materia regimului participării la achiziţii. Este adevărat, printr-
un artificiu juridic, se oferă soţilor posibilitatea de a opta, pe cale indirectă, pentru regimul
participării la achiziţii, sub aparenţa unui regim de separaţie, în condiţiile în care participarea la
achiziţii nu figurează expres cu statutul de regim matrimonial alternativ în reglementarea Noului
Cod civil.
Dincolo de valenţele de ordin practic, apreciem că această construcţie juridică este vulnerabilă,
cel puţin din următoarele perspective:
(i) În arhitectura normativă a art. 360 NCC, participarea la achiziţii nu poate fi calificată drept
un regim matrimonial distinct, ci o simplă modalitate de lichidare a regimului separaţiei de bunuri.
(ii) Nu sunt configurate regulile specifice pe care participarea la achiziţii le activează, respectiv
determinarea compoziţiei patrimoniului originar şi final al soţilor, evaluarea acestor patrimonii,
mecanismele care asigură protecţia creanţei de participare.
Dată fiind complexitatea pe care o presupune regimul participării la achiziţii, în absenţa unor
tipare legale, nu doar cuplurile – masele „non-tehnice”, ci şi profesioniştii dreptului vor avea
rezerve serioase în a păşi pe acest teritoriu străin, simţindu-se probabil debusolaţi în faţa
necunoscutului şi incapabili de a-şi fixa uşor reperele. Oare câţi notari vor avea curajul şi
deschiderea de a-i consilia pe soţi cu privire la alegerea acestui regim, depăşind impactul
psihologic, teama de nou, dar şi o anumită greutate a tradiţiilor?
În opinia noastră, de lege ferenda, la proxima reformă în materie, participarea la achiziţii se
impune a fi introdusă în „panoplia” regimurilor matrimoniale alternative ca regim convenţional
distinct, ocupându-şi locul pe care îl merită cu prisosinţă.

1405
Pentru dezvoltări, v. supra, Titlul III, Capitolul IX, Secţiunea a III-a.

348
 B. Publicitatea inventarului bunurilor mobile. Potrivit dispoziţiilor art. 361 alin. (1) NCC, la
adoptarea regimului separaţiei de bunuri, „notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile
proprii, indiferent de modul lor de dobândire.” Pentru opozabilitate faţă de terţi, conform alin. (3) al
aceluiaşi articol, acest inventar „se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi
formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.” (s.n.)
În sistemul Noului Cod, publicitatea convenţiei matrimoniale este reglementată de art. 334 1406,
care în alin. (5) statuează următoarele: „Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes,
poate cerceta registrul menţionat la alin. (1)1407 şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de
extrase certificate.” (s.n.)
Apreciem că în lipsa unei circumstanţieri în ipoteza normativă a dispoziţiei legale citate, se
creează premisele unor vicii de neconstituţionalitate prin raportare la art. 26 din Legea
fundamentală, care consacră dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, interpretat în lumina
dispoziţiilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, deşi raţiunea edictării acestor norme juridice a fost aceea de a asigura opozabilitatea faţă
de terţi şi, prin aceasta, securitatea circuitului civil, dată fiind formularea generală a textului, practic
orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes legitim, va avea posibilitatea să cerceteze
conţinutul Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale, obţinând astfel informaţii
referitoare la elementele de natură mobiliară ale soţilor căsătoriţi sub imperiul regimului separaţiei
de bunuri1408. Or, asemenea informaţii se circumscriu, neîndoielnic, sferei vieţii private a persoanei,
beneficiind de protecţia garantată de art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţie. Aceste dispoziţii
impun, în principal, obligaţia negativă din partea autorităţilor statului de a nu face nimic de natură a
stânjeni exerciţiul dreptului la viaţa privată.
În opinia noastră, mutatis mutandis, sunt aplicabile considerentele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 20101409, (pct. 3), prin care Curtea a statuat în sensul că
„obligaţia prevăzută de lege de a se publica declaraţiile de avere şi de interese pe paginile de
internet ale entităţilor unde persoanele care, în conformitate cu prevederile legale, au obligaţia de a
le depune, precum şi transmiterea acestora către Agenţie în vederea publicării pe pagina de internet
a acesteia nesocotesc dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, consacrat prin art.26 din Legea

1406
Pentru dezvoltări privind mecanismele de publicitate a convenţiilor matrimoniale configurate de Noul Cod, v. supra,
Titlul II, Capitolul V, Secţiunea I, § 2.
1407
Este vorba de Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, ţinut centralizat la nivelul Uniunii Naţionale a
Notarilor Publici din România, pe suport material şi electronic.
1408
Dacă în unele situaţii cercetarea registrului are la bază un interes legitim (spre exemplu, interesul unei terţe persoane de a
se edifica în privinţa puterilor fiecăruia dintre soţi, în perspectiva încheierii cu aceştia sau cu unul dintre ei a unor acte jurdice), în alte
ipoteze consultarea se poate face din pură curiozitate sau în spirit de şicană, deschizându-se astfel o veritabilă „cutie a Pandorei”.
1409
Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I „Dispoziţii generale” (art.1-9), ale art.11 lit. e), f) şi
g), ale art.12 alin.(2), ale art.13, ale art.14 lit. c), d), e) şi f), ale art.17, ale art.38 alin.(2) lit. f), g) şi h), ale art.42 alin.(2), (3) şi (4),
ale cap. VI - „Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor” (art.45-50) şi ale art.57 din Legea nr.144/2007
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate (M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010).

349
fundamentală, precum şi prin art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, prin expunerea nejustificată în mod obiectiv şi raţional, pe pagina de internet, a
datelor referitoare la averea şi interesele persoanelor ce au, potrivit legii, obligaţia de a depune
declaraţii de avere şi de interese.”
Or, dacă în cazul persoanelor care exercită o funcţie sau o demnitate publică s-a decis în sensul
că postarea pe pagina de internet a declaraţiilor de avere este de natură să afecteze dreptul persoanei
la respectul şi ocrotirea vieţii private, a fortiori, lezarea se produce în ipoteza unor persoane
particulare, prin înscrierea în Registrul notarial prevăzut la art. 334 alin. (1) NCC – registru ce are
caracter public – a informaţiilor cuprinse în inventarul bunurilor mobile proprii.
Este adevărat că unele corecţii minimale de natură tehnico-organizatorică au fost aduse prin
ordinul ministrului justiţiei nr. 1786C/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
organizarea şi funcţionarea Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi procedura de
înscriere şi consultare a acestuia. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din norme, extrasul privind datele
înregistrate în cuprinsul registrului nu va cuprinde CNP-ul şi adresa soţilor. Aceste circumstanţieri
nu puteau fi însă decât limitate, în condiţiile în care în configurarea soluţiilor legislative din
cuprinsul ordinului era necesar a fi respectat principiul ierarhiei actelor normative, potrivit căruia un
act normativ de nivel inferior nu poate conţine soluţii contrare actelor cu forţă juridică superioară.
Or, după cum am arătat, dispoziţiile art. 361 alin. (3) NCC, coroborate cu cele ale art. 334 alin. (5)
au o sferă de incidenţă foarte largă, chiar nejustificat de întinsă în opinia noastră.

§ 7. Aspecte de drept internaţional privat – legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei
În privinţa legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei, dispoziţiile art. 2589 alin. (1) NCC se
îndepărtează parţial de la soluţia conflictuală instituită prin Legea nr. 105/1992. Astfel, spre deosebire de
Legea nr. 105/1992, dacă soţii nu au reşedinţă obişnuită comună şi nici cetăţenie comună, în subsidiar
efectele generale ale căsătoriei vor fi guvernate nu de legea statului cu care soţii „întreţin în comun cele
mai strânse legături”, ci de „legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată”. 1410
Dincolo de pragmatismul ce pare a impregna noua soluţie normativă, nu putem să nu remarcăm
faptul că opţiunea legislativă analizată prezintă totuşi o anumită rigiditate. Mai mult, poate fi pusă în
discuţie şi pertinenţa acestui punct de legătură în acele situaţii în care locul celebrării căsătoriei este cu
totul accidental (uneori rezultatul unui simplu capriciu al soţilor) şi nu reprezintă mediul juridic şi social
de care acel cuplu să fie strâns ataşat1411.
1410
Soluţia este inspirată de dispoziţiile art. 3089 C. civ. Q., o prevedere similară regăsindu-se şi în art. 9.2 C. civ. spaniol. De
precizat, în acest context, că în cadrul determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial – ipoteza în care soţii nu au
încheiat o convenţie de desemnare a acestei legi – şi art. 51 C. belg. DIP prevede că în ultimă instanţă, dacă nu au putut fi valorificate
criteriile anterioare de localizare, regimul matrimonial va fi guvernat de legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost încheiată.
1411
De semnalat că aceste inconveniente, care decurg din aplicarea punctului de legătură analizat, au fost semnalate şi cu
privire la soluţia legislativă spaniolă în materie – art. 9.2 Codul civil. V., în acest sens, UINL, CD, cap. V, Espagne, p. 1065.

350
 Inconvenientele care decurg din aplicarea acestei soluţii normative se pot manifesta şi pe un alt
palier, şi anume ipoteza în care sistemul de drept rezultat din aplicarea acestui criteriu subsidiar consacră
principiul imutabilităţii.
Este adevărat că există totuşi un remediu în situaţia în care raportul juridic are o legătură foarte
îndepărtată cu legea locului celebrării căsătoriei, respectiv aşa-numita instituţie a „înlăturării excepţionale
a legii aplicabile”, consacrată de art. 2565 NCC. Astfel, potrivit art. 2565 „(1) În mod excepţional,
aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor
cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea
cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile
în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi atunci când părţile au ales
legea aplicabilă.”1412
Este o reglementare nouă în raport cu Legea nr. 105/1992, care permite judecătorului, în mod
excepţional, să stabilească legea aplicabilă, independent de norma conflictuală în materie (o
aplicaţie subsidiară a metodei proper law).
Cu toate acestea, în privinţa criteriului subsidiar de determinare a legii aplicabile efectelor generale
ale căsătoriei, opinăm că ar fi fost de dorit ca legiuitorul român să rămână fidel metodei conflictualiste,
menţinând soluţia consacrată de Legea nr. 105/1992, de altfel o soluţie modernă, caracterizată de
flexibilitate, în baza căreia judecătorul ar fi aplicat, în funcţie de circumstanţe, principiul proximităţii.
Trebuie precizat că în majoritatea sistemelor de drept la nivel european, în cazul în care soţii nu au
(şi nu au avut niciodată) cetăţenie comună ori domiciliu/reşedinţă pe teritoriul aceluiaşi stat, legea
aplicabilă este aceea a statului cu care soţii întreţin cele mai strânse legături [art. 15 alin. (1) coroborat cu
art. 14 alin. (1) pct. 3 EGBGB, art. 14 C. civ. grec, art. 4 alin. (3) Convenţia de la Haga] sau a statului în
care viaţa matrimonială este preponderent localizată (art. 30 din Legea italiană nr. 218/1995).1413
Precizăm că şi art. 17 pct. 1 lit. c) din propunerea de Regulament din 16 martie 2011 1414, în
cadrul determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial, indică în subsidiar „legea
statului cu care soţii au împreună cele mai strânse legături”. Se propune astfel o soluţie flexibilă,
care să ofere judecătorului posibilitatea de a aprecia, în funcţie de toate circumstanţele, inclusiv/în
special de locul încheierii căsătoriei, care este mediul social şi juridic de care acel cuplu este cel mai
puternic ataşat.

§ 8. Perspectiva Noului Cod asupra diverselor forme de uniuni conjugale. A. Ignorarea

1412
Soluţia este consacrată în dreptul comparat (spre exemplu, art. 3082 C. civ. Q.; art. 19 C. belg. DIP; art. 15 din Legea
federală elveţiană de drept internaţional privat).
1413
V., în acest sens, A. Bonomi, Les régimes matrimoniaux en droit international privé comparé, în A. Bonomi, M. Steiner
(coord.), op. cit., p. 69.
1414
Privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor
matrimoniale.

351
concubinajului (uniunilor de facto). Din varii motive de ordin economic, psihologic etc., o serie de
cupluri refuză să se supună „rigorilor” căsătoriei, optând pentru uniunile consensuale (de facto).
Fenomenul se manifestă cu pregnanţă şi în România, în urma recensământului efectuat în anul 2002,
impunându-se, pentru prima dată, necesitatea înregistrării uniunii consensuale ca tip de aranjament
marital neconvenţional în cadrul documentelor oficiale. Conform datelor obţinute de Institutul
Naţional de Statistica (INS), 828.000 de persoane au recunoscut că trăiesc în concubinaj. Se pare că
rezultatele recensământului din anul 2011 vor indica o cifră mai ridicată în ceea ce priveşte aceste
uniuni consensuale.
Este îndeobşte cunoscut faptul că norma juridică în general trebuie să răspundă unor nevoi concrete
şi, în acelaşi timp, să vină în întâmpinarea dinamicii vieţii sociale. Dreptul însuşi este un fenomen
dinamic: el îşi pune amprenta asupra relaţiilor sociale, fiind, la rândul său, influenţat de aceste realităţi.
În absenţa unor cercetări sociologice relevante, nu se poate contura o imagine fidelă asupra
concepţiei opiniei publice cu privire la instituţionalizarea concubinajului. Admitem că un segment de
populaţie deloc de neglijat s-ar putea dovedi mai puţin tolerant faţă de legitimarea uniunii faptice,
invocându-se caracterul sacru al instituţiei căsătoriei, tradiţiile noastre creştine, morala publică etc.
Neîndoielnic, în orice demers legislativ trebuie să se urmărească asigurarea unei proporţii juste între
tradiţie şi inovaţie. Date fiind realităţile sociale care nu mai pot fi ignorate, având în vedere
reconfigurarea unor mentalităţi colective, precum şi soluţiile legislative moderne şi flexibile conturate în
alte sisteme de drept, apreciem că ordinea juridică românească ar fi trebuit să-şi deschidă porţile şi în
beneficiul cuplurilor care trăiesc în uniuni libere.
Nu se mai poate face abstracţie de faptul că, în realitate, partenerii care sunt angrenaţi într-o relaţie
stabilă şi de continuitate formează o veritabilă „unitate”, manifestându-se ca atare în operaţiunile juridice
curente.
În opinia noastră, s-ar impune, pe de o parte, instituţionalizarea concubinajului, iar, pe de altă parte,
configurarea unor modele juridice de tipul parteneriatelor înregistrate, cunoscute în diverse legislaţii, care
să reglementeze în mod unitar statutul juridic al partenerilor, inclusiv din perspectiva raporturilor lor
patrimoniale.

B. Nerecunoaşterea parteneriatelor înregistrate şi a căsătoriilor homosexuale

încheiate/contractate în străinătate. În planul dreptului internaţional privat, opţiunea redactorilor
Noului Cod a fost fermă în sensul de a nu recunoaşte căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex şi
parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate ori contractate în
străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini – art. 277 alin. (2) şi (3) NCC.
Legiuitorul a simţit nevoia să prevadă expres în alin. (4) al art. 277 că: „Dispoziţiile legale

352
privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi
Spaţiului Economic European rămân aplicabile.”1415
Prin urmare, deşi din punctul de vedere al dreptului de intrare şi şedere în România se
recunoaşte acestor persoane statutul de membru de familie, din punctul de vedere al statutului civil,
nu li se recunosc drepturile şi obligaţiile civile decurgând din căsătorie sau din parteneriat.
Dacă în privinţa cetăţenilor români interdicţia recunoaşterii pe teritoriul României a
parteneriatelor înregistrate şi a căsătoriilor homosexuale încheiate/contractate în străinătate se poate
fundamenta pe o serie de argumente deloc de neglijat, în privinţa cetăţenilor străini o asemenea
reglementare este excesivă1416, mai ales în contextul în care tot mai multe state europene (şi nu numai)
reglementează astfel de uniuni1417.
Odată stabiliţi pe teritoriul României, soţii homosexuali ori partenerii înregistraţi se vor
confrunta cu numeroase probleme, atât în relaţia cu autorităţile publice, cât şi în raporturile private,
din perspectiva regimului matrimonial, a aspectelor de drept succesoral, a statutului lor fiscal etc.
Printr-o hotărâre recentă, Schalk şi Kopf c. Austriei din 24 iunie 2010, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a reţinut că un cuplu homosexual, coabitând de o manieră stabilă, beneficiază
de protecţia art. 8 (dimensiunea „viaţă de familie”) şi art. 14 din Convenţie („nediscriminarea”),
ceea ce presupune ca statele să ofere acestor cupluri posibilitatea recunoaşterii juridice a legăturii
lor printr-o reglementare adecvată. Ţinând seama de această evoluţie a jurisprudenţei CEDO, se
poate discuta, în mod întemeiat, în ce măsură refuzul recunoaşterii unor căsătorii între persoane de
acelaşi sex şi al parteneriatelor înregistrate poate fi considerat drept o atingere adusă art. 8 (dreptul
la viaţa privată şi de familie) sau chiar art. 14 (interzicerea discriminărilor) din Convenţie. Iar din
această perspectivă, reglementarea art. 277 NCC pare a fi excesivă şi contrară dispoziţiilor
menţionate din cuprinsul Convenţiei.
Se impune a fi evocată în context propunerea de Regulament privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia parteneriatelor
înregistrate, lansată de Comisia Europeană la data de 16 martie 2011 – COM (2011) 127. Potrivit
art. 18 par. 2, „Aplicarea unei dispoziţii din legea desemnată în temeiul prezentului regulament nu

1415
Din perspectiva dispoziţiilor şi a principiilor configurate de dreptul Uniunii Europene, o asemenea prevedere ar putea
părea superfluă. În această materie sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor
statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune în legislaţia
internă prevederile Directivei nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă
a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre. În lumina acestei reglementări, „persoanele
aflate în întreţinere, precum şi partenerul beneficiază de drepturile membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind intrarea şi
rezidenţa pe teritoriul României, în condiţiile stabilite de prezenta ordonanţă de urgenţă” [art.3 alin. (2)]. De asemenea, potrivit art. 2 pct. 7, prin
„partener” se înţelege „persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul
membru de origine ori de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi dovedită”.
1416
Pentru această calificare, v. M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 14, nota 3.
1417
În Franţa, spre exemplu, deşi căsătoria homosexuală nu este legiferată, o asemenea căsătorie, încheiată valabil în
străinătate de către cetăţeni străini, va fi recunoscută pe teritoriul Franţei, cu toate consecinţele ce derivă în planul raporturilor
patrimoniale, din punct de vedere fiscal etc. Pentru dezvoltări, v. M. Revillard, Pratique de la Convention… op. cit., pp. 13-14.

353
poate fi considerată contrară ordinii publice a forului doar pentru că aceasta nu conţine dispoziţii
care să recunoască instituţia parteneriatului înregistrat”. Prin urmare, în temeiul acestei dispoziţii,
efectele patrimoniale ale unui parteneriat înregistrat în străinătate s-ar putea produce şi în România.
Este adevărat că, prin Hotărârea nr. 34 din 30.05.2011, Senatul României a constatat că această
propunere de Regulament „nu respectă nici principiul subsidiarităţii şi nici pe cel al
proporţionalităţii”, apreciindu-se că „actul legislativ poate fi un instrument juridic foarte bun, dar cu
aplicabilitate numai în ţările care recunosc parteneriatele înregistrate, pentru ţara noastră nefiind
necesar unul, atât timp cât parteneriatele înregistrate nu sunt recunoscute din punct de vedere legal.”

CONCLUZII FINALE

În majoritatea sistemelor de drept europene, punctul de plecare pentru gândirea juridică îl

constituie Codul civil1418, o veritabilă „oglindă a unui sistem social” 1419, un modelator al raporturilor
interumane, care oferă principii de drept constante, în jurul cărora se structurează orice tip de societate,
indiferent de timp şi spaţiu.
„Orice lege care emană numai din capriciul de a porunci, orice lege care nu justifică apariţia ei
prin apărarea unui drept, este o manifestare de forţă care poate să obţină ascultarea din slăbiciune
sau din laşitate, dar care nu are autoritate din punct de vedere moral nici de a se impune, nici de a fi
respectată”, spunea strălucitul om de drept Istrate Micescu.
Nu aceasta este situaţia Noului Cod civil român. Dimpotrivă, prin transformările aduse marilor
instituţii ale dreptului civil, într-o îmbinare armonioasă a tradiţiei şi modernismului, principiile şi
normele Noului Cod sunt susceptibile de a modela viaţa juridică românească, găsind ecourile
necesare într-un segment larg de populaţie.
Prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil român, materia familiei s-a reîntors în mod firesc în
matca de unde a fost exilată acum mai bine de jumătate de secol. Deşi numeroase sunt elementele
novatoare din cuprinsul Codului civil, fără teama de a greşi, se poate considera că în materia
regimurilor matrimoniale s-au realizat cele mai radicale transformări, propuse în mod repetat de
doctrină şi reclamate cu insistenţă de realităţile cotidiene.
Astfel, a fost reinstituit principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale (poate cea mai
spectaculoasă, dar şi cea mai aşteptată soluţie legislativă din cuprinsul Noului Cod), s-au configurat
soluţii mult mai flexibile, în acord cu dinamica şi exigenţele vieţii sociale, fiind receptate în mod
adecvat reglementările moderne din dreptul comparat care şi-au dovedit din plin eficacitatea.

1418
În acest sens, v. M. Hesselink, Studii de drept privat comparat, ed. îngrijită şi traducere din limba engleză de F. Ciutacu,
Ed. Themis Cart, Slatina, 2008, p. 7.
1419
Pentru această figură de stil, v. Expunerea de motive a Noului Cod civil.

354
 În noul context legislativ, instituţia regimurilor matrimoniale convenţionale îşi recăpătă poziţia
specială pe care o merită, cucerită sub imperiul Codului civil de la 1864.
Utilitatea încheierii de către viitorii soţi sau, după caz, de către soţi a unei convenţii
matrimoniale este evidentă, permiţându-le să opteze pentru acel regim care se adaptează cel mai
bine situaţiei concrete, ţinând seama de posibilităţile materiale, de mentalităţi şi aspiraţii, profesie,
vârstă, obiceiuri etc. Împrejurarea că soţii înţeleg să-şi organizeze aspectele patrimoniale ale vieţii
conjugale chiar înainte de încheierea căsătoriei nu trebuie privită ca un semn al neîncrederii, de
natură să destabilizeze şi chiar să pericliteze eşafodajul relaţiilor personale.
Dacă sub imperiul Noului Cod civil regimul comunităţii de bunuri, cu unele modificări, a rămas
regimul legal, noutatea constă în aceea că s-a atenuat, într-o manieră semnificativă, caracterul său
imperativ, fiind permise o serie de derogări, în limitele şi în condiţiile legii.
În ce priveşte libertatea de a alege un regim matrimonial, legiuitorul român a optat pentru o
concepţie restrictivă, soţii putând adopta numai unul din regimurile alternative prevăzute de lege,
respectiv regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale (mai largă ori mai
restrânsă decât cea legală). Aşadar, soţii nu-şi pot construi propriul regim matrimonial, prin
combinarea mai multor tipuri de regimuri şi nici nu pot opta pentru un regim prevăzut de o ordine
juridică străină.
Ar fi fost poate de dorit o reglementare mult mai flexibilă în materie, care să ofere viitorilor
soţi/soţilor o paletă mai largă de opţiuni posibile.
De-a lungul cercetării ştiinţifice am identificat şi alte puncte vulnerabile ale soluţiilor normative
în această materie, ceea ce demonstrează faptul că legiuitorul român nu a fost suficient de riguros şi
de inspirat (cu privire la unele soluţii punctuale) sau că nu a avut curajul să „transplanteze” unele
construcţii juridice reglementate de alte sisteme de drept, care, adaptate şi popularizate
corespunzător, şi-ar fi dovedit viabilitatea şi în ordinea juridică română (un astfel de exemplu este
participarea la achiziţii, care, din păcate, nu este reglementată ca regim matrimonial distinct în
sistemul Noului Cod civil).
Pentru înţelegerea profundă a mecanismelor specifice instituţiei regimurilor matrimoniale
convenţionale, radiografia soluţiilor normative din cuprinsul Noului Cod civil s-a făcut dintr-o
perspectivă comparativă, prin raportare la acele sisteme de drept care i-au servit drept model
(sistemul francez, al provinciei Québec, belgian, elveţian etc.), nefiind ignorate nici reglementările
conturate în alte ordini juridice.
Examinarea atentă a legislaţiei comparate ne-a permis să tragem concluzia că soluţiile în
materia regimurilor matrimoniale convenţionale reglementate de Noul Cod nu reprezintă o noutate
absolută, căci „meritul legiuitorilor nu este acela de a inventa reglementări, ci de a consacra norme

355
care şi-au dovedit utilitatea de-a lungul timpului, fiind verificate în mod repetat, secole şi chiar
milenii de-a rândul.”1420
Dincolo de unele principii comune care pot fi decelate (principiul libertăţii convenţiilor
matrimoniale, principiul instituirii unui regim primar etc.), legislaţia comparată în materia
regimurilor matrimoniale s-a dovedit a fi de o diversitate deloc surprinzătoare, având în vedere că
relaţiile de familie poartă încă o pregnantă pecete naţională. În contextul globalizării din ce în ce
mai accentuate, raporturile de familie reprezintă poate bastionul ultim al tradiţiilor şi mentalităţilor
specifice fiecărei naţiuni.
Domeniu complex, dreptul regimurilor matrimoniale este şi mai dificil de stăpânit într-un
context internaţional. Tendinţele moderne de reglementare în această materie, articulate în jurul
principiului autonomiei de voinţă a soţilor, au fost receptate în mod corespunzător şi de legiuitorul
român, soluţiile din cuprinsul Noului Cod civil fiind racordate şi instrumentelor internaţionale,
precum şi celor ale Uniunii Europene în domeniul dreptului internaţional privat.




Timpul va dovedi în ce măsură soluţiile legislative din materia regimurilor matrimoniale

convenţionale, configurate de Noul Cod civil, sunt apte să răspundă necesităţilor actuale şi de
perspectivă ale societăţii româneşti. Este adevărat că, după cum afirma şi celebrul jurist francez
Portalis, raportorul unuia dintre cele mai grandioase coduri ale umanităţii: „On ne fait pas un code,
il se fait avec le temps”.

1420
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. XIII.

356
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, cursuri, monografii

A. Autori români
1. AIOANEI, G.; POENARU, E., Căsătoria şi divorţul, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
2. ALBU, I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
3. ALBU, I., Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
4. ALEXANDRESCO, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol.
VIII, Partea I, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916
5. AVRAM, M., Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
6. AVRAM, M.; NICOLESCU, C., Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010
7. BACACI, Al., Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007
8. BACACI, Al.; DUMITRACHE, V.-C.; HAGEANU, C.C., Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
9. BAIAS, Fl.A., Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
10. BARASCH, E.; NESTOR, I.; ZILBERSTEIN, S., Ocrotirea părintească (Drepturile şi
îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
11. BELEIU, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994
12. BÎRSAN, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I,
Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
13. BOBEI, R.-B., Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005
14. BOBEI, R.-B., Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
15. BODOAŞCĂ, T., Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
16. BOROI, G.; ANGHELESCU, C.A., Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011

17. BUERGENTHAL, Th.; WEBER, R., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All,
Bucureşti, 1996
18. CANTACUZINO, M.B., Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998

357
 19. CERNEA, E.; MOLCUŢ, E., Istoria statului şi dreptului românesc, ed. revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006
20. CETERCHI, I. (coord.), Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1980
21. CETERCHI, I. (coord.), Istoria dreptului românesc, vol. II, Partea I, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1984
22. CETERCHI, I. (coord.), Istoria dreptului românesc, vol. II, Partea a II-a, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1987
23. CETERCHI, I.; CRAIOVAN, I., Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
Bucureşti, 1993
24. CHELARU, I., Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept
comparat, Ed. A92, Acteon, Iaşi, 1992 f.a.
25. CHIRIŢĂ, R., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
26. CIOBANU, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I., Teoria generală,
Ed. Naţional, Bucureşti, 1996
27. CIOBANU, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional,
Bucureşti, 1997
28. CONSTANTINESCU, M.; IORGOVAN, A.; MURARU, I.; TĂNĂSESCU, E.S.,
Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
29. CRĂCIUNESCU, C.M., Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
30. CRĂCIUNESCU, C.M., Dreptul de dispoziţie al soţilor asupra bunurilor ce le aparţin, în
diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
31. DARIESCU, C., Relaţiile personale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009
32. DARIESCU, N.C., Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având aceeaşi cetăţenie şi
cu domiciliul în România, Ed. Lumen, Iaşi, 2006
33. DARIESCU, N.C., Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008
34. DEAK, Fr., (coord.), Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii.
Note de curs, Ed. Actami, Bucureşti, 1996
35. DEAK, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a II-a actualizată şi completată,
Ed. Actami, Bucureşti, 1999
36. DEAK, Fr., Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999

358
 37. DJUVARA, M., Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional,
izvoare şi drept pozitiv, Ed. All, Bucureşti, 1995
38. DOGARU, I., Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986
39. DOGARU, I. (coord.), Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
40. DOGARU, I. (coord.), Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
41. DUCULESCU, V., Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1994
42. DULCIU, D.T., Introducere în studiul dreptului islamic. Statutul juridic al cadiatelor din
România, Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2001
43. ELIESCU, M., Curs de drept civil. Regimurile matrimoniale, Universitatea Bucureşti, 1948
44. ELIESCU, M., Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi, în
„Căsătoria în dreptul R.P.R.”, de Tr. Ionaşcu (coord.) ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1964
45. ELIESCU, M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
46. FILIPESCU, I.P., Drept internaţional privat, vol. I şi II, Ed. Actami, Bucureşti, 1997
47. FILIPESCU, I.P.; FILIPESCU, A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută şi
completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006
FLORIAN, E , Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
48. FLORIAN, E., Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
49. FLORIAN, E.; PÎNZARI, V., Căsătoria în legislaţia României şi a Republicii Moldova, Ed.
Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006
50. GHIŢULESCU, C., În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara
Românească a secolului al XVIII-lea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004
51. HAMANGIU, C.; ROSETTI-BĂLĂNESCU, I.; BĂICOIANU, Al., Tratat de drept civil
român, vol. I, Ed. All, Bucureşti, 1996
52. HAMANGIU, C.; ROSETTI-BĂLĂNESCU, I.; BĂICOIANU, Al., Tratat de drept civil
român, vol. III, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
53. HANGA, V., Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
54. HANGA, V., Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
55. MOLCUŢ, E.; OANCEA, D., Drept roman, ed. a III-a, Casa de Editură şi Presă „Şansa” –
S.R.L., Bucureşti, 1995
56. NICOLAE, M., Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Noile cărţi funciare, ed. a II-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011

359
 57. POPESCU, C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului - surse, instituţii,
proceduri. Note de curs, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
58. POPESCU, D.A.; HAROSA, M., Drept internaţional privat – Tratat elementar, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999
59. PRICOPI, A., Căsătoria în dreptul român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
60. RĂDULESCU, A., Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1991
61. ROŞU, C., Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
62. SELEJAN-GUŢAN, B., Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 2-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006
63. SITARU, D.-Al., Drept internaţional privat, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
64. STĂTESCU, C.; BÎRSAN, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a,
revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
65. STOICA, V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2004
66. STOICA, Valeriu, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. II, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006
67. STOICA, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
68. TITULESCU, N., Drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
69. TOADER, C., Drept civil. Contracte speciale, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
70. TOMESCU, M., Dreptul familiei. Protecţia copilului. Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
71. TOMULESCU, C.Şt., Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1973
72. UNGUREANU, O.; JUGASTRU, C.; CIRCA, A., Manual de drept internaţional privat,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
73. VASILESCU, P., Regimuri matrimoniale. Parte generală, ed. a II-a revizuită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
74. ZILBERSTEIN, S., Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1994
75. ZLĂTESCU, V.D., Drept privat comparat. Teoria generală a comparaţiei drepturilor.
Geografia juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997

B. Autori străini
76. AL-FAWZÂN, S., A summary of Islamic jurisprudence, volume 2, second edition, Al-

360
Maiman Publishing House, Riyadh, 2009
77. BART, J., Histoire du droit privé de la chute de l’Empire romain au XIXème siècle, Ed.
Montchrestien, Paris, 1998
78. BEIGNIER, B., Droit des régimes matrimoniaux. Cours et travaux dirigés, Ed.
Montchrestien, Paris, 2008
79. BOELE-WOELKI, K.; GONZALES-BEILFUSS, C., Brussels II bis: Its Impact and
Aplication in the Member States, Intersentia Publishing, 2007
80. BOGDAN, M., Concise Introduction to EU Private International Law, Europa Law
Publishing, Groningen, 2006
81. CABRILLAC, R., Droit civil. Les régimes matrimoniaux, 6e éd., Ed. Montchrestien, Paris,
2007
82. CARBONNIER, J., Flexible droit. Textes pour une sociologie du droit sans rigueur,
Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1969
83. CHAMPION, J., Contrats de mariage et régimes matrimoniaux. Stratégies patrimoniales et
familiales, 12e éd., Dalloz, Encyclopédie Delmas, Paris, 2007
84. COLOMER, A., Droit civil. Régimes matrimoniaux, 10e éd., Litec, Paris, 2000
85. CONSTANTINESCO, L.-J., Tratat de drept comparat, vol. I, Introducere în dreptul
comparat, ediţie îngrijită de Valeriu Stoica, traducerea Dora Scarlat, Ed. All, Bucureşti, 1997
86. CONSTANTINESCO, L.-J., Tratat de drept comparat, vol. II, Metoda comparativă, ediţie
îngrijită de Valeriu Stoica, traducerea Dora Scarlat, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998
87. CONWAY, H.L., Family law, second edition, Hodder Education, 2007
88. CORNU, G., Droit civil. La famille, 5e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 1996
89. CORNU, G., Les régimes matrimoniaux, PUF, Paris, 1997
90. DAVID, R.; JAUFFRET-SPINOSI, C., Les grands systèmes de droit contemporains, 11e
éd., Dalloz, 2002
91. (van) DIJK, P.; (van) HOOF, G.J.H. Theory and Practice of the European Convention on
Human Rights, Kluwer, Boston, 1990
92. FARGE, Cl., La participation aux acquêts în „Droit patrimonial de la famille. Régimes
matrimoniaux. Successions. Libéralités. Partages d’ascendant. Indivision”, de M. Grimaldi (coord.),
Dalloz, Paris, 1998
93. FLOUR, J.; CHAMPENOIS, G., Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Armand Colin, Paris,
2001
94. (de) GAUDEMARIS, M., Le régime matrimonial de la participation aux acquêts, Presses
Universitaires de Grenoble, 1988

361
 95. GAUDEMET, J., Droit privé romain, 2e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2000
96. GOTTWALD, P.; SCHWAB, D.; BÜTTNER, E., Family & Succession Law in Germany,
Ed. C.H. Beck, München, 2001
97. GRIMALDI, M., (coord.), Droit patrimonial de la famille, Ed. Dalloz, Paris, 1998
98. HESSELINK, M., Studii de drept privat comparat, ediţie îngrijită şi traducere din limba
engleză de Florin Ciutacu, Ed. Themis Cart, Slatina, 2008
99. LAMBOLEY, A.; LAURENS-LAMBOLEY, M.-H., Travaux dirigés de droit des des
régimes matrimoniaux, Litec, Paris, 2008
100. LOSANO, M.G., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi
extraeuropean, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
101. LOUSSOUARN, Y.; BOUREL, P.; (de) VAREILLES-SOMMIÈRES, P., Droit
international privé, 9e éd., Dalloz, Paris, 2007
102. LUCET, Fr., Les communautés conventionnelles şi La séparation de biens în „Droit
patrimonial de la famille. Régimes matrimoniaux. Successions. Libéralités. Partages d’ascendant.
Indivision”, de M. Grimaldi (coord.), Dalloz, Paris, 1998
103. MALAURIE Ph.; AYNÈS, L., Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Ed. Defrénois, Paris,
2007
104. MARTY, G.; RAYNAUD P., Droit civil. Les régimes matrimoniaux, Ed. Sirey, Paris,
1978
105. MAZEAUD, H.; MAZEAUD L.; MAZEAUD, J., Leçons de droit civil, tome quatrième,
Régimes matrimoniaux. Successions. Libéralités, Éditions Montchrestien, Paris, 1963
106. MONTANIER, J.-C., Les régimes matrimoniaux, Presses Universitaires de Grenoble,
1997
107. NERSON, R. (coord.), Mariage et famille en question (l’évolution contemporaine du droit
français), tome 2, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, 1979
108. NERSON, R.; SCHWARZ-LIEBERMANN von WAHLENDORF, H.-A., (coord.),
Mariage et famille en question (l’évolution contemporaine en Suisse, en Autriche, en Belgique, aux
Pays-Bas et dans la région Scandinave), Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique,
1980
109. (de) PAGE, Ph., Le régime matrimonial, 2e éd., Ed. Bruylant, Bruxelles, 2008
110. PATARIN, J.; ZAJTAY, I., Le régime matrimonial légal dans les législations
contemporaines, (Travaux et recherches de l’Institut de Droit Comparé de Paris), Ed. A. Pedone,
Paris, 1974
111. PETTITI, L.-E.; DECAUX, E.; IMBERT, P.-H. (sous la direction de), La Convention

362
européenne des droits de l'homme. Commentaire article par article, 2e éd., Économica, Paris, 1999
112. PLANIOL, M.; RIPERT, G., Traité pratique de droit civil français – tome VIII - Les
régimes matrimoniaux, 2e éd., Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1957
113. RENUCCI, J.-Fr., Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009
114. REVILLARD, M., Droit international privé et communautaire: pratique notariale,
Defrenois, Paris, 2006
115. REVILLARD, M., Pratique de la Convention de la Haye sur la loi applicable aux régimes
matrimoniaux. Commentaires & Formules, 2e éd., Defrénois, Paris, 2008
116. RUBELLIN-DEVICHI, J., (coord.), Droit de la famille, Ed. Dalloz, Paris, 1999
117. SCHWARZ-LIEBERMANN von WAHLENDORF, H.-A., Introduction à l’esprit et à
l’histoire du droit anglais, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1977
118. STONE, P., EU Private International Law, Edward Elgar Publishing, 2008
119. SUDRE, Fr., Drept european şi internaţional al drepturilor omului (traducere), Ed.
Polirom, Iaşi, 2006
120. TERRÉ, Fr.; FENOUILLET, D., Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, 6e
éd., Ed. Dalloz, Paris, 1996
121. TERRÉ, Fr.; SIMLER, Ph., Droit civil. Les régimes matrimoniaux, 5e éd., Ed. Dalloz,
Paris, 2008
122. (del) VECCHIO, G., Lecţii de filosofie juridică, prefaţă M. Djuvara, traducerea J.C.
Drăgan, Ed. Europa Nova, f.a.
123. WELSTEAD, M., EDWARDS, S., Family Law, Oxford University Press, 2008

II. Teze de doctorat şi teze de licenţă

1. BEŞTELEI, I., Regimul dotal în dreptul roman şi român, Bucureşti, 1900 – teză lic.
2. BEUCHER, M.-L., De l’immutabilité du régime matrimonial, Caen, 1938 – teză dr.
3. BUZDUGAN, Gh.V., Despre regimul dotal, Bucureşti, 1890 – teză lic.
4. (de) GAUDEMARIS, M., Régime matrimonial légal et entreprise, Grenoble II, 1986 – teză
dr.
5. GEISMAR, H., Portée dans le temps du principe d’immutabilité des conventions
matrimoniales, Sirey, Paris, 1942 – teză dr.
6. LECOUFFE, P., Le fondement juridique du régime matrimonial légal, Lille, 1923 – teză dr.
7. MOŞINSCHI, V., Imutabilitatea şi mutabilitatea convenţiilor matrimoniale. Incursiune în
dreptul comparat cu prilejul reformei codului civil, Bucureşti, 1939 – teză dr.

363
 8. NICOLAE, M., Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004 – teză dr.
9. NORD, N., Ordre public et lois de police en droit international privé, Universitatea Robert
Schuman, Strasbourg, 2003 – teză dr., disponibilă la adresa: http://www-cdpf.u-strasbg.fr (site
consultat la 12.06.2010)
10. OPRESCU, M.A., Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010 – teză dr.
11. RĂDULESCU, I., Contractul de căsătorie în dreptul roman şi român, Bucureşti, 1902 –
teză lic.
12. TOMESCU, M., Căsătoria în dreptul internaţional privat, Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Drept, Bucureşti, 2000 – teză dr.
13. TRIF, R.M., Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007 – teză dr.

III. Articole, studii, note, comentarii

A. Autori români
1. ALBU, I., Libertatea contractuală, în Revista Dreptul nr. 3/1993
2. AVRAM, M., Consideraţii generale privind regimurile matrimoniale, în Curierul Judiciar nr.
11/2005
3. AVRAM, M., Independenţa reciprocă a soţilor în materia depozitelor bancare, în
Pandectele Române, Supliment nr. 2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop
4. BACACI, Al., Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual, în Revista Dreptul nr.
4/2001
5. BAIAS, Fl.A.; AVRAM, M.; NICOLESCU, C., Modificările aduse Codului familiei prin
Legea nr. 288/2007, în Revista Dreptul nr. 3/2008
6. BĂCANU, I.; CĂPĂŢÎNĂ, O.; ZILBERSTEIN, S., Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în Revista Dreptul nr. 12/1992
7. BELIGRĂDEANU, Ş., (II), Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de
domiciliu, în Revista Română de Drept nr. 6/1982
8. BELIGRĂDEANU, Ş., Regimul juridic actual al atribuirii locuinţei comune a soţilor în
cazul pronunţării divorţului, în Revista Dreptul nr. 5/1998
9. BODOAŞCĂ, T., Contribuţii la studiul regimului juridic actual al drepturilor locative ale
soţilor decurgând din închirierea unei locuinţe, în Revista Dreptul nr. 1/2003
10. BODOAŞCĂ, T., Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite
unele dispoziţii legale privind regimul juridic matrimonial, în Revista Dreptul nr. 9/2004
11. BODOAŞCĂ, T., Opinii privind regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal, în

364
Revista Dreptul nr. 1/2007
12. BODOAŞCĂ, T., Contribuţii la critica unor opinii referitoare la regimul juridic al
datoriilor comune ale soţilor, în Revista Dreptul nr. 5/2009
13. BODOAŞCĂ, T., Examen de ansamblu şi observaţii critice privind familia şi căsătoria în
reglementarea noului Cod civil, în Revista Dreptul nr. 11/2009
14. BODOAŞCĂ, T., Opinii în legătură cu nulitatea căsătoriei în reglementarea noului Cod
civil, în Revista Dreptul nr. 1/2010
15. BODOAŞCĂ, T., Aspecte privind reglementarea generală a regimului juridic matrimonial
în noul Cod civil român, în Revista Dreptul nr. 5/2010
16. CĂPĂŢÎNĂ, O., Caracteristici ale noului sistem de drept internaţional privat al Republicii
Federale Germania, în Revista Română de Drept nr. 1/1989
17. CONSTANTINOVICI, R., „Equity” şi „trust”, în Revista Dreptul nr. 1/2004
18. CRĂCIUNESCU, C.M., Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al comunităţii
convenţionale în reglementarea noului Cod civil, referat susţinut în cadrul sesiunii de comunicări
ştiinţifice organizate de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române – aprilie 2010
19. CRĂCIUNESCU, C.M.; LUPAŞCU, D., Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod
civil român, în Pandectele Române nr. 1/2010
20. CREŢU, V., Aspecte generale privind noul Cod al familiei al Republicii Moldova, în
Revista de Drept Privat nr. 1/2002, Cartdidact, Chişinău, 2002
21. DARIESCU, N.C., Legea forului – efect al retrimiterii de gradul întâi, al regimului
matrimonial primar sau al excepţiei de ordine publică?, în Curierul Judiciar nr. 10/2006
22. DARIESCU, N.C.; DARIESCU, C., Legea aplicabilă convenţiei matrimoniale încheiate
între soţii străini cu aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România, în Curierul Judiciar nr. 12/2006
23. DARIESCU, N.C., Legea aplicabilă relaţiilor patrimoniale dintre soţi conform Convenţiei
de la Haga asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale din 14 martie 1978, în Curierul
Judiciar nr. 6/2007
24. DARIESCU, N.C., Competenţa instanţelor române de a judeca litigiile patrimoniale dintre
soţii cetăţeni români domiciliaţi în străinătate, în Pandectele Române – Supliment 2007
25. DIACONU, C.A.(I); ZLĂTESCU, V.D.; MOROIANU ZLĂTESCU, I.,(II) Propuneri de
lege ferenda privind reglementarea relaţiilor de familie într-un stat de drept, în Revista Dreptul nr.
9-12/1990
26. DINULESCU, C., Reflecţii istoriografice asupra izvoarelor vechiului drept românesc, în
Revista de Ştiinţe Juridice nr. 4/2006
27. DINULESCU, C., Bizanţul – un imperiu guvernat de lege. De la Codex Theodosianus la

365
Corpus Iuris Civilis, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2/2007
28. DOBRE, A.-F., Convenţiile şi regimurile matrimoniale sub imperiul noului Cod civil, în
Dreptul nr. 3/2010
29. DUMITRACHE, S., Unele aspecte privind soluţionarea litigiilor de drept internaţional
privat, cu specială referire la un caz de divorţ cu element de extraneitate, în Revista Dreptul nr.
1/1997
30. FEKETE, Gh., Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soţi în lumina Codului
familiei, în Legalitatea Populară nr. 6/1955
31. FILIPESCU, I.P., Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului potrivit dreptului internaţional
privat român, în Revista Dreptul nr. 10-11/1994
32. FLORIAN, E., Consideraţii asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român, în
Curierul Judiciar nr. 11/2009
33. GIONEA, V., Quelques aspects du mariage dans l’ancien droit roumain dans la période de
1646 à 1865, Bucureşti, 1981, Extras din: Recherches sur l’histoire des institutions et du droit
34. GÎRLEŞTEANU, G., Valoarea juridică a libertăţii contractuale în dreptul român şi
francez, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 3/2006
35. IONAŞCU, Tr., Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii
sexelor, în Justiţia Nouă nr. 2/1950
36. IOVU, O., Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi nulitatea acesteia în dreptul Republicii
Moldova, în Revista de Drept Privat nr. 1/2001, Cartdidact, Chişinău, 2001
37. LAZĂR, I., Cu privire la competenţa internaţională a instanţelor române, în Revista
Dreptul nr. 6/2003
38. LEAUA, C., Validitatea contractelor încheiate între soţi, în Revista Dreptul nr. 9/1999
39. MANGU, F., Bunurile proprii ale soţilor în lumina proiectului Codului civil, în Revista de
Ştiinţe Juridice nr. 1/2006
40. MOROIANU ZLĂTESCU, I., Modificări ale dreptului grec al familiei, în Revista Română
de Drept nr. 12/1986
41. NEAGOE, M.L.; LUPAŞCU, D., Normele conflictuale privind încheierea căsătoriei din
noul Cod civil român, în Pandectele Române nr. 6/2010
42. NICOLAE, M., Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic
civil (I), în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2007
43. NICOLESCU, C.-M., Consideraţii generale privind convenţia matrimonială, în Analele
Universităţii Bucureşti, Seria Drept, nr. IV-2007
44. NICOLESCU, C.-M., Competenţa jurisdicţională de drept internaţional privat în materia

366
acţiunilor de stare civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 5/2008
45. NICOLESCU, C.-M., Incursiune în evoluţia istorică a regimurilor matrimoniale. Privire
specială asupra originii şi evoluţiei convenţiei matrimoniale, în Analele Universităţii din Bucureşti,
Seria Drept, nr. I-2009
46. NICOLESCU, C., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la
titularii şi limitele dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii, în Revista Dreptul nr. 4/2009
47. NICOLESCU, C.-M., Regimurile matrimoniale convenţionale reglementate de Noul Cod
civil român. Abordare comparativă, în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2009
48. NICOLESCU, C.-M., Probleme de drept internaţional privat specifice regimurilor
matrimoniale. Tendinţe comunitare, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2009
49. ONACA, V., Cooperarea judiciară internaţională în materie civilă şi comercială – prezent
şi perspective, în Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, vol. I, (2006)
50. PĂTULEA, V., Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale, în Revista Dreptul nr.
10/1997
51. PĂTULEA, V., Studiu de drept comparat referitor la conceptele de: ordine publică, bunele
moravuri şi legile imperative, aşa cum sunt ele reflectate în dreptul belgian (I), în Revista Dreptul
nr. 5/2008
52. PĂTULEA, V., Evoluţii în legătură cu sistemele sancţionatorii pentru încălcarea regulilor
referitoare la: ordinea publică şi bunele moravuri, precum şi a legilor imperative, astfel cum
acestea sunt reflectate în doctrina şi jurisprudenţa belgiană, în Revista Dreptul nr. 7/2008
53. PERJU, P., Consideraţii generale asupra noului Cod civil (Titlu preliminar, Persoane,
Familie, Bunuri), în Revista Dreptul nr. 9/2009
54. PIPEREA, Gh.; TOMESCU, M., Dreptul societăţilor comerciale şi regimul matrimonial
actual, în Revista de Drept Comercial nr. 10/1999
55. PÎNZARI, V., Unele considerente cu privire la regimul contractual al bunurilor soţilor în
legislaţia familială a Republicii Moldova, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai - Series
Iurisprudentia nr. 1/2006, articol disponibil la adresa: http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?
articolId=241
56. POPA, I.-F., Discuţii privind cauza morală şi ilicită în raporturile juridice contractuale
dintre concubini, în Revista Dreptul nr. 10/2001
57. POPESCU, A., Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Românească şi
Moldova în sec. al XVIII-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970 – Extras din „Studii”, Revista de
istorie, tomul 23, nr. 1/1970
58. POPESCU, C.-L., Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 308/2002, în Revista Dreptul

367
nr. 7/2003
59. POPESCU, D.A., Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept
internaţional privat european, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2007
60. POPESCU, F.; VIDU, I., Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor imobile
dobândite împreună prin acte cu titlu oneros. Proba acesteia, în Revista Dreptul nr. 11/2001
61. POPOVICI, P.M., Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri în dreptul român, în
Pandectele Române nr. 2/2006
62. POPOVICI, P.M., Regimul dotal în vechiul drept şi în Codul civil român, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai - Series Iurisprudentia nr. 2-4/2002
63. RADU, D., Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil şi al
familiei, în Revista Română de Drept nr. 9/1984
64. PREDESCU, I., Elogiu Codului civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2006
65. ROŞU, C., Necesitatea revenirii la libertatea convenţiilor matrimoniale, în Revista Dreptul
nr. 7/1999
66. SOREAŢĂ, M., Particularităţi privind drepturile soţilor asupra bunurilor comune potrivit
proiectului de Cod civil, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1-2/2005
67. SOREAŢĂ, M., Regimul matrimonial în sistemul de drept românesc, în Revista de Ştiinţe
Juridice nr. 1/2006
68. STANCU, Gh., Consideraţii referitoare la dreptul de retenţie, în Revista Dreptul nr. 7/1999
69. STĂNESCU, Ş.-Al., Prorogarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat
român, în Curierul Judiciar nr. 12/2005
70. STĂNESCU, Ş.-Al., Comentariu la decizia nr. 2793 din 8 aprilie 2005, Î.C.C.J., Secţia
civilă şi de proprietate intelectuală, în Curierul Judiciar nr. 12/2006
71. STĂNESCU, Ş-Al., Competenţa jurisdicţională a instanţelor române în materia
contractelor comerciale internaţionale, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2006
72. STEGĂRESCU, V., Societăţile create de fapt, în Revista Dreptul nr. 3/2004
73. TITULESCU, N., Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept – extras din N.
Titulescu, Discursuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
74. TITULESCU, N., Principiile autorizării maritale într-una din aplicările lor practice,
Curierul Judiciar, 13 noiembrie, 1905 – extras din N. Titulescu, Discursuri, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
75. TOMULESCU, C.Şt., Les rapports entre le mariage et la manus, 1971, Extrait de la
„Revue Internationale des Droits de l’Antiquité”, 3e Série – Tome XVIII – 1971
76. UNGUREANU, E. Consideraţii referitoare la sancţionarea fraudării legii procedurale în

368
legătură cu recunoaşterea hotărârilor străine, în Revista Dreptul nr. 2/1995
77. VASILESCU, P., Instituirea contractuală – un nautilus juridic?, în Revista Română de
Drept Privat nr. 2/2007
78. VLAD, I.-L., Publicitatea contractului matrimonial în statele membre ale Uniunii
Europene, în PR nr. 7/2011
79. ZLĂTESCU, V.D., Probleme de drept civil comparat în legătură cu clasificarea marilor
sisteme de drept, în Revista Română de Drept nr. 1/1969
80. ZLĂTESCU, V.D. Regimurile matrimoniale în dreptul de familie al statelor socialiste, în
Revista Română de Drept, nr. 8/1970
81. ZLĂTESCU, V.D., Sugestii pentru viitorul Cod al familiei, în Revista Română de Drept nr.
3/1972
82. ZLĂTESCU, V.D.; MOROIANU ZLĂTESCU, I., Pagini din istoria dreptului comparat, în
Revista Dreptul nr. 3/1990
83. ZLĂTESCU, V.D.; MOROIANU ZLĂTESCU, I., Dreptul românesc în marele sistem
romano-germanic, în Revista Dreptul nr. 9/1992

B. Autori străini
84. ALDEEB ABU-SAHLIEH, S.A., Les musulmans et les droits de l’homme. Défits et
perspectives dans les pays musulmans et en Occident, în Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1-
2/2006
85. ALDEEB ABU-SAHLIEH, S.A., Les régimes matrimoniaux en droit arabe et musulman –
Cas de l’Egypte et du Maroc: Normes matérielles et normes de conflit, în „Les régimes
matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé”, de A. Bonomi, M. Steiner (coord.),
Ed. Droz, Geneva, 2006
86. ALLEN, N., Este căsătoria între persoane de acelaşi sex bună pentru societate?, în Noua
Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2007
87. ANCEL, B.; MUIR-WATT, H., Interesul superior al copilului în concertul instanţelor:
Regulamentul Bruxelles II bis, în Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, vol.
I, (2006)
88. ANDRIOTIS, D., Les régimes matrimoniaux en droit grec, în „Les régimes matrimoniaux
en droit comparé et en droit international privé”, de A. Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz,
Geneva, 2006
89. BARLOW, A., “England & Wales - Report concerning the CEFL Questionnaire on
property relations between spouses”, august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site

369
consultat la data de 01.05.2010)
90. BARRIÈRE BROUSSE, I., Notă la decizia Curţii de casaţie franceze, secţia I civilă, din 22
noiembrie 2005, în Journal du droit international nr. 3/2006
91. BECQUÉ-ICKOWICZ, S., La construction sur le terrain d’un époux séparé de biens
financée par des sommes indivises, în Revue trimestrielle de droit civil 2008
92. BEIGNIER, B., recenzie - Armelle Bodénès-Constantin, La codification du droit
international privé français, în Revue trimestrielle de droit civil 2006
93. BEIGNIER, B., recenzie – S. de Benalcazar, Pacs, mariage et filiation: étude de la
politique familiale, Defrénois, 2007, thèse, în Revue trimestrielle de droit civil 2007
94. BERTHOLET, J., Les régimes matrimoniaux en droit international privé suisse, în „Les
régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé” de A. Bonomi, M. Steiner
(coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006
95. BETLEM, G.; HONDIUS, E., European Private Law after the Treaty of Amsterdam (2001)
9 în European Review of Private Law nr. 9/2001
96. BONOMI, A., Les régimes matrimoniaux en droit international privé comparé, în „Les
régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé” de A. Bonomi, M. Steiner
(coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006
97. BOSTANJI, S., Turbulences dans l’application judiciaire du Code tunisien du statut
personnel: le conflit de référentiels dans l’oeuvre prétorienne, în Revue internationale de droit
comparé nr. 1/2009
98. BOUSTA, R., Réflexions autour de la loi espagnole autorisant le mariage et l’adoption aux
couples homosexuels, în Revue française de droit constitutionnel nr. 73/2008
99. BRADLEY, D., Convergence in family law: mirrors, transplants and political economy,
articol disponibil la adresa: http://ouclf.iuscomp.org/articles/bradley.shtml, (site consultat la data de
15.04.2009)
100. CARLIER, J.Y., Le Code belge de droit international privé, în Revue critique de droit
international privé nr. 1/2005
101. CHEDLY, L., Les relations pécuniaire entre époux. Cinquante ans après l’entrée en
vigueur du Code du statut personnel tunisien, în Revue internationale de droit comparé nr. 3/2007
102. COLOMER, A., Le nouveau régime matrimonial légal en France (Loi n° 65-570 du 13
juillet 1965), în Revue internationale de droit comparé nr. 1/1966
103. COLOMER, A., recenzie - Paul Piotet, Le régime matrimonial suisse de la participation
aux acquêts, Ed. Stampfli, Berna, 1986 – în Revue internationale de droit comparé nr. 1/1987
104. DÉLIYANNIS, J., Les grandes lignes de la réforme du droit de la famille hellénique, în

370
Revue internationale de droit comparé nr. 3/1986
105. DÖLLE, H., L’évolution récente du régime matrimonial légal dans les législations
contemporaines, Allemagne, în Revue internationale de droit comparé nr. 3/1965
106. DOUGLAS, G.; PEARCE, J.; WOODWARD, H., Cohabitants, property and the law: A
study of injustice, în Modern law review nr. 1/2009
107. DWORKIN, R., Moralitatea evazivă a dreptului, în Noua Revistă de Drepturile Omului
nr. 3/2008
108. FIORINI, A, The Codification of Private International Law in Europe: Could the
Community Learn form the Experience of Mixed Jurisdictions?, în Electronic Journal of
Comparative Law, vol. 12.1 (mai 2008), disponibil la adresa: www.ejcl.org/121/art121-7.pdf
109. FOBLETS, M.-Cl.; LOUKILI, M., Mariage et divorce dans le nouveau Code marocain de
la famille: Quelle implications pour les marocains en Europe?, în Revue critique de droit
international privé nr. 3/2006
110. FRANK, R., Le centenaire du BGB: le droit de la famille face aux exigences du
raisonnement politique, de la constitution et de la cohérence du système juridique, în Revue
internationale de droit comparé nr. 4/2000
111. FULCHIRON, H., Mariage et parteneriats homosexuels en droit international privé
français, în Revue internationale de droit comparé nr. 2/2006
112. FULCHIRON, H., Existe-t-il un modèle familial européen?, în Pandectele Române nr.
1/2007
113. FULLER, L.L., Pozitivism şi fidelitate faţă de drept – o replică dată profesorului Hart, în
Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2008
114. GROFFIER, E., La société d'acquêts en droit québécois, în Revue internationale de droit
comparé nr. 4/1977
115. HARNOIS, C.; HIRSCH, J., Note on developments in internal law and private
international law concerning cohabitation outside marriage, including registered partnerships,
martie 2008, document disponibil la adresa: www.hcch.net
116. HART, H.L.A., Pozitivism şi separaţia dintre drept şi morală, în Noua Revistă de
Drepturile Omului nr. 1/2008
117. HAT’APKA, M., “Slovak Republic – Report concerning the CEFL Questionnaire on
property relations between spouses”, august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site
consultat la data de 01.05.2010)
118. HAUPTMANN, J.-M., Le régime juridique des biens destinés à l’usage commun des
époux, Allemagne, în Revue internationale de droit comparé nr. 4/1990

371
 119. HAUSER, J., L’égalité des époux fait partie de l’ordre public international, în Revue
trimestrielle de droit civil 1998
120. HILT, P., Le mariage et le pacte civil de solidarité: dernier état des textes, articol
disponibil la adresa: http://www-cdpf.u-strasbg.fr/Patrice%20HILT.htm (site consultat la data de
05.06.2009)
121. HOUIN, R., Le droit de la famille dans l'avant-projet de Code civil français et le droit
comparé, în Revue internationale de droit comparé nr. 2/1957
122. KOUTSOURADIS, A.G., „Greece – Report concerning the CEFL Questionnaire on
property relations between spouses”, august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site
consultat la data de 01.05.2010)
123. LAGARDE, P., La loi allemande sur le parteneriat enregistré du 16 janvier 2001, în
Revue critique de droit international privé 2001
124. LECKEY, R., Cohabitation and comparative method, în Modern law review nr. 1/2009
125. LEQUETTE, Y., Le droit international privé de la famille à l’épreuve des conventions
internationales, Recueil des Cours de l’Académie de droit international de la Haye, vol. 246, 1994,
II
126. LEQUETTE, Y., recenzie – D. Bureau, H. Muir Watt, Droit international privé, PUF,
Thémis droit, 2007, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/2009
127. LOWE, N., Prenuptial agreements: the English position, InDret 1/2008 – Revista para el
analisis del derecho, (Review on the Analysis of Law), articol disponibil la adresa:
http://www.indret.com/en/interior.php (site consultat la data de 23.06.2009)
128. LUCET, Fr.; VAREILLE, B., Communauté universelle avec attribution intégrale au
dernier vivant et reprise des propres en cas de dissolution pour une autre cause que le décès, în
Revue trimestrielle de droit civil 1992
129. LUCET, Fr.; VAREILLE, B., Communauté universelle: de la révocation du testament par
l’adoption du régime de la communauté universelle, în Revue trimestrielle de droit civil 1993
130. LUCET, Fr.; VAREILLE, B., Séparation de biens, preuve de la propriété personnelle
d’un époux, în Revue trimestrielle de droit civil 1993
131. LUND-ANDERSEN, I., The Danish Registered Partnership Act, în K. Boele-Woelki, A.
Fuchs, “Legal Recognition of Same-Sex Couples in Europe”, Antwerp - Oxford - New York:
Intersentia, 2003
132. MALLET-BRICOUT, B., Libres propos sur l’efficacité des systèmes de droit civil, în
Pandectele Române nr. 5/2007
133. MARGELLOS, T., Le régime juridique des biens destinés à l’usage commun des époux,

372
Grèce, în Revue internationale de droit comparé nr. 4/1990
134. MARGUÉNAUD, J.-P., Notă la decizia Curţii de Casaţie franceze din 13 martie 2007, în
Revue trimestrielle de droit civil 2007
135. MARTINY, D.; DETHLOFF, N., „Germany - Report concerning the CEFL Questionnaire
on property relations between spouses”, august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site
consultat la data de 01.05.2010)
136. MELKEVIK, B., Le nouveau Code civil du Québec et les droits de l’homme: le paradigme
d’un nouveau «droit commun», în Pandectele Române nr. 9/2007
137. NICHOLLS, M., Jurisdiction in matrimonial and parental responsibility matters, Part II -
comunicare susţinută în cadrul conferinţei de la Trier, 23-25 mai 2007, disponibilă pe site-ul
Academiei de Drept European: www.era.int.
138. NOAILLES, P., Les tabous du mariage dans le droit primitif des romains, Alcan, Paris,
f.a. Extras din „Annales sociologiques”, Série C, fascicule 2
139. ORTEGO, B.A., Le débat sur la légalisation du mariage homosexuel en Espagne, în
Revue française de droit constitutionnel nr. 70/2007
140. PADOVINI, F., Les régimes matrimoniaux en droit italien, în „Les régimes matrimoniaux
en droit comparé et en droit international privé”, de A. Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz,
Geneva, 2006
141. (de) PARADA, P.C.G., Les régimes matrimoniaux en Europe, comunicare susţinută în
cadrul conferinţei de la Trier, 23-25 mai 2007, articol disponibil pe site-ul Academiei de Drept
European: www.era.int, (consultat la data de 18.05.2009)
142. PINTENS, W., “Belgium – Report concerning the CEFL Questionnaire on property
relations between spouses”, august 2008, disponibil la adresa: www.ceflonline.net (site consultat la
data de 01.05.2010)
143. REŠETAR, B., Will community of property become a thing of the past? în Electronic
Journal of Comparative Law, vol. 12.3, decembrie 2008, articol disponibil pe site-ul: www.ejlc.org
144. RÉTORNAZ, V.; VOLDERS, B., Le for de nécessité: tableau comparatif et évolutif, în
Revue critique de droit international privé nr. 2/2008
145. RIEG, A., La participation aux acquêts en Allemagne et en France: deux visages d’une
même institution, în Mélanges Marty, Toulouse, 1978
146. SAÏDI, K., La réforme du droit algérien de la famille: perrenité et rénovation, în Revue
internationale de droit comparé nr. 1/2006
147. SANDOZ, S., Les régimes matrimoniaux en droit suisse – Système actuel et perspectives
de réforme, în „Les régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé” de A.

373
Bonomi, M. Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006
148. SCHWENZER, I.; BOCK, A.-F., “Switzerland – Report concerning the CEFL
Questionnaire on property relations between spouses”, august 2008, disponibil la adresa:
www.ceflonline.net (site consultat la data de 01.05.2010)
149. SCHNYDER, B., Le régime juridique des biens destinés à l’usage commun des époux,
Suisse, în Revue internationale de droit comparé nr. 4/1990
150. STEINER, M., Les régimes matrimoniaux au Canada - Entre common law et droit civil,
în „Les régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé” de A. Bonomi, M.
Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006
151. STURM, F., La Zugewinngemeinschaft et les régimes conventionnels du droit allemand, în
„Les régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé” de A. Bonomi, M.
Steiner (coord.), Ed. Droz, Geneva, 2006
152. SZEIBERT-ERDŐS, O., Same-sex partners in Hungary. Cohabitation and registered
partnership, în Utrecht Law Review Volume 4, Issue 2 (June) 2008, disponibilă on line la adresa:
http://www.utrechtlawreview.org/
153. VAREILLE, B., Régimes conventionnels: participation aux acquêts, prescription de
l’action en liquidation de la créance de participation, în Revue trimestrielle de droit civil 1997
154. VAREILLE, B., Régimes conventionnels: participation aux acquêts, règlement de la
créance de participation, în Revue trimestrielle de droit civil 1997
155. VAREILLE, B., Régimes conventionnels: portée de la communauté universelle avec
clause d’attribution intégrale au conjoint survivant, în Revue trimestrielle de droit civil 1997
156. VAREILLE, B., Régimes conventionnels, régime légal antérieur à l’entrée en vigueur de
la loi du 23 décembre 1985, régimes étrangers aplicables en France: l’article 5 du protocole du 22
novembre 1984, n° 7, à la Convention européenne des droits de l’homme impose l’égalité des droits
entre les époux, în Revue trimestrielle de droit civil 1998
157. VAREILLE, B., Régime de communauté universelle avec attribution au dernier vivant:
survie de l’avantage matrimonial au profit du conjoint meurtrier, în Revue trimestrielle de droit
civil 1998
158. VAREILLE, B., Régime de communauté universelle avec attribution intégrale au dernier
vivant, composition passive: charge de la prestation compensatoire due par le conjoint prédécédé,
în Revue trimestrielle de droit civil 1998
159. VAREILLE, B., Détermination de la loi applicable aux couples mariés avant le 1 er
septembre 1992: primauté du premier domicile, în Revue trimestrielle de droit civil 1998
160. VAREILLE, B., Détermination du régime matrimonial: le rôle de la volonté des époux,

374
puis des copartageants, în Revue trimestrielle de droit civil 2003
161. VAREILLE, B., Bénéfice d’émolument: exclusion du bénéfice au profit du conjoint
survivant dans la communauté universelle avec attribution intégrale, în Revue trimestrielle de droit
civil 2004
162. VIRFOLET, J.-L., Second ou dernier souffle de la participation aux acquêts? în
Jurisclasseur périodique, édition générale, 1986, I.3259
163. VOISIN, L., La modification conventionnelle du régime matrimonial pendant le marriage:
pratiques et problématiques actuelles, în “Trente ans après la réforme des regimes matrimoniaux”,
de J.-L. Renchon, N. Baugniet (coord.), Ed. Bruylant, Bruxelles, 2007
164. (de) VOS, P., A judicial revolution? The court-led achievement of same-sex marriage in
South Africa, în Utrecht Law Review Volume 4, Issue 2 (June) 2008, disponibilă on line la adresa:
http://www.utrechtlawreview.org/
165. WATTÉ, N.; BARBÉ, C., Le nouveau droit international privé belge, în Journal du droit
international nr. 3/2006
166. ZAJTAY, I., Quelques projets de réforme du régime matrimonial légal en France,
Belgique et Allemagne, în Revue internationale de droit comparé nr. 3/1955
167. *** Le mariage entre personnes de même sexe, în Revue internationale de droit comparé
nr. 2/2008

IV. Legiuiri
CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ, ediţie critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961,
întocmită de Colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei R.P.R., condus de
academicianul Andrei Rădulescu
CODUL CALIMACH, ediţie critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958, întocmită de Colectivul
pentru vechiul drept românesc al Academiei R.P.R., condus de academicianul Andrei Rădulescu
CODUL CIVIL CAROL AL II-LEA, ediţie oficială – Ministerul Justiţiei, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, 1940
GAIUS, Instituţiunile dreptului privat roman, traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de
Aurel N. Popescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982
ÎNDREPTAREA LEGII, ediţie critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, întocmită de Colectivul
pentru vechiul drept românesc al Academiei R.P.R., condus de academicianul Andrei Rădulescu
LEGIUIREA CARAGEA, ediţie critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1955, întocmită de
Colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei R.P.R., condus de academicianul Andrei

375
Rădulescu

V. Culegeri de legislaţie şi culegeri de jurisprudenţă

AVRAM, M.; BÂRSAN, C.E.; NICOLESCU, C.M. (ediţie îngrijită şi adnotată de), Codul
familiei şi legile conexe, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
AVRAM, M.; BOBEI, R., Drept internaţional privat. Culegere de speţe, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
BAUDOUIN, J.-L. (sous la direction de), Code civil du Québec, Wilson & Lafleur Ltée,
Montréal, 1998
BOGDAN, M.; MAUNSBACH, U., EU Private International Law: An EC Court Casebook,
Europa Law Publishing, Groningen, 2006
HAMANGIU, C.; GEORGEAN N., Codul civil adnotat, vol. VIII, Ed. Librăriei „Universală”
Alcalay & Co., Bucureşti, 1932
HATMANU, I.; ARHIP, A.; IACOVESCU, A., Legislaţia familiei şi practica judiciară în
materie, Ministerul Justiţiei, 1987
MACOVEI, M. (ediţie îngrijită de), Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Culegere selectivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
MIHUŢĂ, I.G., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a
altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
MIHUŢĂ, I.G., Repertoriu de practică judiciară civilă a Tribunalului Suprem şi a altor
instanţe judecătoreşti pe anii 1975 - 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
MIHUŢĂ, I.G., Repertoriu de practică judiciară civilă a Tribunalului Suprem şi a altor
instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
MURARU, I.; IANCU Gh., Constituţiile române – Texte. Note. Prezentare comparativă – ed. a
III-a, Ed. R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995
ROŞU, E., Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007
STĂNESCU, Ş.-Al., Drept internaţional privat. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008
TIŢIAN, D.; CONSTANTIN, A.; CÎRSTEA, M., Codul familiei adnotat, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007
WEILL, Al.; TERRÉ, Fr., Les grands arrêts de la jurisprudence civile, 5e éd., Ed. Dalloz-Sirey,
Paris, 1970
Culegere de practică judiciară civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti pe anul 1991, Ed.

376
Şansa, Bucureşti, 1991
Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie. Culegere de decizii pe anul 1994, Ed.
Proema, Baia-Mare, 1995

VI. Site-uri

http://www.legifrance.gouv.fr
http://www.courdecassation.fr – Curtea de casaţie franceză
http://www.juridat.be/cass/cass_fr/p1.php - Curtea de casaţie din Belgia
http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/accueil.asp - Ministerul Justiţiei al provinciei Québec
http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/sites/lois/quebec.htm - Codul civil Québec
http://www.droitbelge.be/codes.asp#civ – Codul civil belgian
http://www.just.fgov.be - Codul de drept privat internaţional belgian (Legea din 16 iulie 2004)
http://www.admin.ch/ch/f/rs/c210.html - Codul civil elveţian
www.admin.ch/ch/f/rs/c291.html - Legea federală elveţiană asupra dreptului internaţional privat
din 18 decembrie 1987
http://www.jus.unitn.it/cardozo/Obiter_Dictum/codciv/Codciv.htm - Codul civil italian
http://www.gesetze-im-internet.de/englisch_bgb/index.html - traducerea în engleză a Codului
civil german (BGB)
http://www.law-moldova.com/laws/rom/semeiniy_codex_ro.txt - Codul familiei al Republicii
Moldova
http://www.islam.ro/coran.pdf - Coranul (traducere în limba română)
http://jurisitetunisie.com/tunisie/codes/csp/Menu-2.html - Codul statutului personal tunisian
http://www.justice.gov.ma/MOUDAWANA/Codefamille.pdf - Codul marocan al familiei
http://www.ejlc.org - Electronic Journal of Comparative Law
http://www.opsi.gov.uk/RevisedStatutes/Acts/ukpga/1973/cukpga_19730018_en_1 -
Matrimonial Causes Act 1973
http://ec.europa.eu/civiljustice/divorce/docs/com_2006_400_fr.pdf - Livre vert sur le règlement
des conflits de lois en matière de régime matrimonial, traitant notamment de la question de la
compétence judiciaire et de la reconnaissance mutuelle – Commission des Communautés
Européennes, Bruxelles, le 17.07.2006
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/doc/sec_2006_952_fr.pdf - Anexa la Livre
vert sur le règlement des conflits de lois en matière de régime matrimonial, traitant notamment de
la question de la compétence judiciaire et de la reconnaissance mutuelle – Commission des

377
Communautés Européennes, Bruxelles, le 17.07.2006
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc/regimes/
report_regimes_030703_fr.pdf - Etude sur les régimes matrimoniaux des couples mariés et sur le
patrimoine des couples non mariés dans le droit international privé et le droit interne des Etats
membres de l’Union, 30 avril 2003, Consortium ASSER-UCL commandée par la Commission
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm - rapoartele
naţionale care au stat la baza Studiului comparativ (2003)
http://www.hcch.net/index_fr.php?act=conventions.pdf&cid=87 – Convenţia de la Haga
asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale din 14 martie 1978
http://eur-lex.europa.eu/fr/index.htm - Dreptul Uniunii Europene
http://curia.europa.eu/ - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
http://ec.europa.eu/civiljustice/index_en.htm - Reţeaua judiciară europeană în materie civilă
http://www.dictionnaire-juridique.com
http://conventions.coe.int/Treaty/fr/Reports/Html/117.htm - Raportul explicativ la Protocolul
nr. 7 la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
http://www.hcch.net – site-ul Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat

378
379