DAN CHIRICĂ

DREPT CIVIL. SUCCESIUNI ŞI

TESTAMENTE

CLUJ-NAPOCA
2003

1
 CUVÂNT ÎNAINTE

În urmă cu un an şi jumătate am fost solicitat să scot o nouă ediţie a cursului de Drept civil.
Succesiuni, care a văzut lumina tiparului în 1996 la Editura Lumina Lex din Bucureşti. Am acceptat
propunerea în ideea că în câteva luni voi aduce la zi acea lucrare ducându-mi misiunea la bun sfârşit.
Odată început travaliul, am constatat însă destul de repede că lucrarea ce se naşte este cu totul alta
decât cea iniţială. Timpul estimat ca necesar pentru redactarea lucrării s-a dovedit cu totul insuficient. Sursele
de informare de limbă franceză (tratate, monografii, culegeri de practică judiciară, reviste), procurate cu
prilejul a trei stagii de documentare şi cercetare la Universitatea Paris II Pantheon-Assas în decursul anilor
2000, 2001 şi 2002 - care au fost făcute posibile cu sprijinul generos al unor granturi de cercetare acordate
Facultăţii de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca de Banca Mondială, faţă de care cuvintele
sunt prea sărace pentru a-mi permite exprimarea întreagii gratitudini -, mi-au relevat o altă lume faţă de cea
pe care credeam că o cunosc destul de bine. Nu este vorba doar de două-trei lucrări, mai mult sau mai puţin
recente, mai mult sau mai puţin disparate, ci de cele mai reprezentative pentru sistemul dreptului succesoral
francez în ansamblul său. Iată un imens privilegiu de care întâmplarea a făcut să beneficiez.
Fără a fi identică (legiuitorul francez actualizând în mai mul rânduri legislaţia succesorală) celei
române, reglementarea franceză seamănă în multe privinţe cu aceasta din urmă. O precizare se impune.
Soluţiile dreptului francez nu pot fi transpuse tel quel în dreptul civil român, ci doar în urma unei temeinice
analize, de la caz, la caz.
Dreptul succesoral, despre care se spune adesea că este „conservator” şi „mai puţin expus
schimbărilor”, s-a dovedit, cel puţin pentru mine, departe de a fi lipsit de dinamism. Jurisprudenţa franceză,
extrem de coerentă şi adaptată nevoilor curente ale vieţii, sprijinită de o doctrină bine aşezată, cu temeinice
baze ştiinţifice, mi-au oferit posibilitatea de a vedea reglementările noastre, practica judiciară şi doctrina
dintr-o perspectivă, dacă nu mai bună, în orice caz, diferită. Evident, jurisprudenţa română şi doctrina au fost
şi ele puse în valoare, iar acolo unde a fost cazul, amendate.
Rezultatul obţinut în aceste condiţii rămâne să fie apreciat la adevărata lui valoare de cei cărora li se
adresează această lucrare: studenţi, cercetători şi, nu în ultimul rând, practicieni (notari, judecători, avocaţi).
Referinţele la practica judiciară şi exemplele ilustrează abundent principiile de drept, dezvăluind
nuanţările ce se impun a fi făcute şi ajutând la mai buna înţelegere a acestora.
Un index alfabetic pe materii final permite consultarea rapidă a lucrării cu referire la o problemă sau
alta.

Cluj-Napoca Prof. univ. dr. Dan Chirică

26 februarie 200

2
ABREVIERI

alin. – alineatul
art. - articolul
CA - Curtea de Apel
Cas. – Curtea de Casaţie
Cass. – Cour de Cassation
C. civ. – Codul civil
CD - Culegere de decizii
C. fam. – Codul familiei
ch. civ. – chambre civile
ch. req. – chambre de requêts
CSJ - Curtea Supremă de Justiţie
C. pr. civ. -Codul de procedură civilă
dec. – decizia
dec. civ. – decizia civilă
dec. de înd. – decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem
“Defrénois” - “Répertoire du notariat Defrénois”
edit. - editura
JCP - “Juris-Classeur Périodique. La semaine
juridique.Édition générale”
J.-Cl. Civ. – “Juris Classeur Civil”
Judecăt. – Judecătoria
JN - “Justiţia Nouă”
LGDJ - Librairie Générale de Droit et Jurisprudence
lit. – litera
loc. cit. – locul citat
LP - “Legalitatea Populară”
n.n. – nota noastră
op. cit. – opera citată
PR - “Pandectele române”
PUF - Presses Universitaires de France
“Repertoriu… 1952-1969; 1970-1975; 1975; 1975-1980; 1980-1985” - “Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, 1970-1975, 1975-
1980, 1980-1985”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1970, 1976, 1982 şi 1987
RRD - Revista română de drept
RTD civ. – Revue trimestrielle de droit civil
s. civ. – secţia civilă
sent. civ. – sentinţa civilă
s.n. – sublinierea noastră
SCJ - “Studii şi cercetări juridice”
SDR - “Studii de drept românesc”
SUBB - “Studia Universitatis «Babeş-Bolyai» Cluj-Napoca. Iurisprudentia”
t. - tom
trib. Jud. – tribunalul judeţean
trib. rai. – tribunalul raional
trib. reg. – tribunalul regional
Trib. Suprem - Tribunalul Suprem
vol. - volumul

3
 TITLUL I

DESPRE SUCCESIUNI ÎN GENERAL

Capitolul I

INTRODUCERE

1. Moartea persoanei fizice şi consecinţele ei juridice. Fiinţă trecătoare, omul (persoana fizică)
piere, inevitabil, prin moarte. Pieirea fizică a omului, juridic, duce şi la dispariţia sa ca subiect de drept, dar
patrimoniul lui (drepturile şi obligaţiile cu conţinut patrimonial) rămâne. Aşa cum inspirat s-a spus, „sub
pedeapsă de anarhie şi imobilism , nu s-ar putea spune despre un mort, ca despre un act nul, că este considerat
a nu fi existat niciodată: achiziţiile sale, obligaţiile sale nu pot fi făcute tabula rasa”1.
Fără îndoială, persoana decedată se bucură prin tradiţie de un anumit respect, fiind protejată 2, sens în
care se vorbeşte chiar de un drept al cadavrului la protecţia intimităţii imaginii sale, de un drept la integritatea
acestuia, de un drept la pacea ultimului lăcaş şi de un drept la respectul memoriei celui decedat 3. Dar aşa cum
remarca un autor, „Codul civil nu cunoaşte dreptul mortului, el nu se interesează decât de cei vii” 4. Drept
urmare, Codul civil nu face decât să reglementeze regulile după care patrimoniul defunctului se transmite la
moştenitorii acestuia, sens în care art. 644, primul din Cartea a III-a „Despre diferitele moduri în care se
dobândeşte proprietatea”, prevede că „proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune,
prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune”.

2. Precizări terminologice cu privire la cuvântul „succesiune”. Din cele de mai sus rezultă că
termenul de succesiune desemnează într-o primă accepţiune un mod specific de dobândire sau de transmitere
a proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), şi anume succesiunea legală (ab intestat)5, alături de
acesta art. 644 C. civ. enumerând şi legatul, care este tot un mod de dobândire (transmitere) a proprietăţii
pentru cauză de moarte (mortis causa), dar care are la bază voinţa celui decedat, iar nu legea cum se întâmplă
în cazul moştenirii ab intestat.
Ca orice transmisiune, succesiunea stabileşte o legătură între două persoane, şi anume între cel care
transmite moştenirea, autorul, uzual denumit de cujus6, şi cel care primeşte moştenirea, denumit moştenitor,
succesor, erede, instituit contractual (în cazul donaţiei de bunuri viitoare) sau legatar (în cadrul moştenirii
testamentare)7.
Succesiunea are însă şi înţelesul derivat de obiect al transmisiunii succesorale, sens în care, de pildă,
art. 653 alin.1 C. civ. vorbeşte de descendenţii şi ascendenţii defunctului care „au de drept posesia succesiunii
din momentul morţii defunctului”, iar art. 659 C. civ. prevede că „succesiunile sunt deferite copiilor şi
descendenţilor defunctului, ascendenţilor şi rudelor sale colaterale, în ordinea şi după regulile mai jos
determinate”. Sinonime alte termenului de succesiune în sens de obiect al transmisiunii succesorale sunt şi
noţiunile de moştenire sau ereditate.
Obiect al transmisiunii succesorale poate să îl constituie fie întregul patrimoniu al defunctului
(transmisiune universală), fie o cotă parte din acest patrimoniu (transmisiune cu titlu universal), fie un bun
1
M. Grimaldi, Les dernières volontés, în „Écrits en hommage à G. Cornu”, PUF, Paris, 1994, p. 177.
2
B. Beignier, Note, „Le Dalloz” ( Jurisprudence. Commentaires) nr.17/2000, p. 373.
3
J.-P. Gridel, L'individu juridiqeument mort, „Le Dalloz”, Supplément nr.16/2000, „Journée Paris V. Droit 1999.
Quelques aspects du droit de la mort”, p. 266-11 – 266-14.
4
H. Méau-Latour, La transmission patrimoniale à cause de mort, „Le Dalloz”, Supplément nr.16/2000, cit. supra, p.
266-14.
5
Ab intestat: fără testament. Pentru detalii, vezi infra nr. 41 şi următ.
6
Termenul provine din prescurtarea locuţiunii latine „is de cujus succesione agitur”, care desemnează pe „cel despre a
cărui succesiune este vorba”.
7
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, Litec, 3-e édition, Paris, 1995, p. 19.
4
sau altul – individual determinat sau de gen - din acest patrimoniu (transmisiune cu titlu particular). Aşadar,
spre deosebire de actele juridice între vii care nu pot fi decât cu titlu particular, patrimoniul unei persoane în
viaţă fiind incesibil ca atare8, obiectul transmisiunii succesorale poate fi şi un patrimoniu în întregul său sau o
cotă parte din acesta, adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial care a aparţinut unei
persoane fizice decedate.

3. Felurile succesiunii (în înţelesul de dobândire sau transmitere a proprietăţii). Potrivit art. 650
C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament”. De aici rezultă că
succesiunea poate fi legală sau testamentară. Alături de acestea, Codul civil a reglementat (art. 821, 933, şi
934) şi succesiunea contractuală.
1°) Succesiunea legală. În cazul în care o persoană decedează fără a lăsa un testament prin care să
dispună de bunurile sale după moarte, patrimoniul succesoral se va transmite rudelor defunctului, soţului
supravieţuitor sau statului, conform regulilor stabilite de lege. Regulile succesiunii legale se aplică şi atunci
când cel decedat dispune valabil prin testament doar de o parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste
din urmă bunuri deferindu-se conform legii. Succesiunea legală se mai numeşte şi succesiune ab intestat (fără
testament).
Alături de succesiunea legală de drept comun există şi o succesiune legală extraordinară sau
anomală (anormală), adică în afara regulilor (a-nomos). Succesiunea anomală, denumire care provine din
vechiul drept francez, constituie o derogare de la principiul caracterului unitar al devoluţiunii succesorale 9 şi
desemnează o devoluţiune întemeiată pe natura sau provenienţa bunurilor succesorale , fără a ţine seama de
regulile moştenirii legale ordinare10. Astfel, art. 3l6 şi 317 C. Civ., abrogate prin intrarea în vigoare a Codului
familiei din 1954, prevedeau că bunurile dobândite de adoptat de la adoptator cu titlu gratuit revin acestuia
din urmă dacă adoptatul moare fără posteritate (urmaşi) 11. În acest caz, era vorba de un caz de reîntoarcere
legală a bunului donat la donator (întemeiat pe ideea de conservare a bunurilor în familie), distinct de cazul
reîntoarcerii convenţionale stabilit prin voinţa părţilor unui contract de donaţie pentru situaţia predecesului
donatarului (art. 825 C. civ.).
Succesiuni anomale există şi la ora actuală în dreptul nostru, acestea urmând a fi analizate ca excepţii
de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale 12.
2°) Succesiunea testamentară este cea care se deferă în virtutea voinţei lui de cujus, manifestată pe
timpul cât acesta a fost în viaţă prin una din formele de testamente prevăzute de lege.
3°) Succesiunea contractuală. Numită şi instituire contractuală, este „actul prin care instituantul
dispune, pentru timpul când nu va mai fi (s. a..), de tot sau o parte din bunurile sale în favoarea instituitului
care acceptă (s. a.)”13. Cu alte cuvinte, este vorba de instituirea (desemnarea) unei persoane ca succesor al
dispunătorului printr-un contract de donaţie, adică printr-un act juridic bilateral între vii, iar nu prin testament
(act juridic unilateral). Instituirea contractuală este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract (act
juridic între vii), care, în principiu, nu poate fi revocat unilateral, ci numai prin acordul ambelor părţi, dar
care, asemenea testamentului, conţine liberalităţi pentru cauză de moarte, neconferind instituitului nici un
drept actual asupra bunurilor dispunătorului, ci numai un drept eventual asupra bunurilor pe care instituantul
le va lăsa la data decesului său14.
În dreptul nostru, pornind de la faptul că instituirea contractuală era reglementată de art. 933 şi 934
C. civ., incluse în Cartea a III-a, Titlul II, Capitolul IV „Despre donaţiunile făcute soţilor prin contractul de
8
În acest sens, a se vedea: Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Théry, Cours de droit civil. Les biens. La publicité foncière,
Cujas, 4-e édition, Paris, 1998, p. 18 nr. 10; J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traité de droit civil. Les biens, sous
la direction de J. Ghestin, LGDJ, Paris, 2000, p. 3, nr. 4.
9
Cu prvire la acest principiu a se vedea infra nr.7.
10
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 227, nr. 245; F. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les
libéralités, Précis Dalloz, 3-e édition, Paris, 1997, p. 191 şi următ.
11
M. Eliecu, Moştenirea şi devoluţiune ei în dreptul RSR, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 20, nota 6.
12
A se vedea infra nr.8.
13
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 249, nr. 269.
14
În acest sens, a se vedea: F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 440; Y. Flour, I. Bonté, Les donations, în „Droit patrimonial
de la famille. Régimes matrimoniaux. Successions. Libéralités. Partages d’ascendant. Indivision”, coordonator M.
Grimaldi, Dalloz Action, Paris, 1998, p. 681, nr. 3051.
5
maritagiu”, iar contractul de căsătorie a fost abrogat prin Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a
Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi juridice (art. 49), valabilitatea actuală a acestei
succesiuni a fost pusă sub semnul întrebării 15. Această idee pleacă de la o concluzie mai veche a doctrinei
noastre, conform căreia, în dreptul nostru, instituirea contractuală nu s-ar fi putut face decât exclusiv prin
contractul de căsătorie16. Această concluzie ni se pare însă discutabilă, situaţie în care, lăsând de o parte faptul
că în dreptul nostru instituirea contractuală – poate că şi datorită insuficientei cunoaşteri – a fost
marginalizată, nu ni se pare lipsită de interes o analiză a instituţiei menţionate, cu atât mai mult cu cât ea îşi
are locul său bine delimitat în dreptul altor ţări europene.

Capitolul II

CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

4. Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice decedate
la moştenitorii acesteia, adică transmisiunea succesorală, este una specifică, distinctă de transmisiunea prin
acte juridice între vii. Ea se caracterizează prin faptul că este o transmisiune mortis cauza (a), prin faptul că
este universală (b) şi prin faptul că este unitară (c).

a) Transmisiunea succesorală este o transmisiune mortis causa

5. Art. 651 C. civ. prevede că „succesiunile se deschid prin moarte”. Faptul morţii unei persoane
fizice determină dispariţia ca subiect de drept, dar nu şi a patrimoniului acesteia. Patrimoniul succesoral se
transmite la moştenitorii care acceptă moştenirea chiar de la data şi ca urmare a decesului lui de cujus (art.
688 C. civ.), iar nu de la data acceptării. Codul civil român, ca şi Codul civil francez, nu au conservat regula
romană conform căreia se considera că defunctul supravieţuieşte fictiv până la acceptarea moştenirii de către
succesori17.
Fiind declanşată de moartea unei persoane fizice, transmisiunea succesorală este una mortis causa
(pentru cauză de moarte).
Transmisiunea succesorală poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, iar nu şi al
persoanelor juridice. În cazul desfiinţării (încetării) unei persoane juridice (cazurile de desfiinţare fiind
diferite de la o categorie de persoane juridice la alta) 18 patrimoniul acestora se transmite la alte persoane
(fizice sau juridice) prin diverse acte juridice (administrative sau civile), altele decât succesiunea. În plus,
spre deosebire de moartea persoanei fizice care determină instantaneu dispariţia acesteia, oricare ar fi cauza
dispariţiei persoanei juridice, personalitatea morală a acesteia nu încetează imediat, fiind menţinută cel puţin
parţial în măsura în care este necesară pentru lichidarea patrimoniului său 19.

b) Caracterul universal al transmisiunii succesorale

15
În acest sens, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Actami, Bucureşti, 1999, p. 7.
16
În acest sens, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, All,
Bucureşti, 1998, (ediţie îngrijită de D. Rădescu), p. 650, nr. 1561 şi 1562.
17
În acest sens, a se vedea F. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, Précis Dalloz,
6-e édition, Paris, 1996, p.28, nr. 29.
18
Pentru dezvoltări asupra cazurilor de încetare a persoanelor juridice, a se vedea M. Mureşan, A. Boar, Drept civil.
Persoanele, Cordial lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 240 şi următ.
19
F. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 218, nr. 271.
6
 6. Transmisiunea succesorală, aşa cum am văzut, este una mortis causa. Decesul unei persoane fizice
face ca, urmând anumite reguli (ale succesiunii legale, testamentare sau contractuale) patrimoniul lui de cujus
să se transmită de la acesta la succesorii săi cu vocaţie universală (la întregul patrimoniu) sau cu titlu
universal (la o cotă parte ideală din patrimoniu). Patrimoniul unei persoane fizice constituie însă o
universalitate de drept cuprinzând ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut patrimonial ale acelei
persoane, prin opoziţie cu universalităţile de fapt care nu constituie decât grupe distincte de bunuri în cadrul
aceluiaşi patrimoniu (cum ar fi cazul unui fond de comerţ sau cazul unui portofoliu de valori mobiliare) 20.
Fiind o universalitate juridică, patrimoniul este independent de elementele sale componente; cu toate
modificările elementelor care îl compun, el rămâne acelaşi atâta timp cât persoana titularului (care îi asigură
unitatea) rămâne neschimbată21.
Orice moştenire conferă cuiva (moştenitorilor legali, legatarilor universali sau cu titlu universal, ori ,
în cazul moştenirilor vacante, statului) vocaţie la întregul patrimoniu succesoral (cuprinzând deopotrivă
elementele de activ şi de pasiv) sau la cote-părţi ideale din acesta, chiar dacă întregul activ este consumat prin
donaţii sau legate particulare, adică prin acte de transmisiune individuale. În acest sens, transmisiunea
succesorală are un caracter universal. Ansamblul de drepturi şi obligaţii care constituie patrimoniul celui
decedat „supravieţuieşte datorită continuării persoanei defunctului de către avânzii cauză universali sau cu
titlu universal. Aceştia din urmă, devin creditori sau debitori în locul autorului lor… Ei nu sunt numai avânzi
cauză, ei sunt în acelaşi timp reprezentanţii persoanei autorului lor”. 22
După cum s-a subliniat, „singura cauză de transmisiune universală este moartea; aici cu siguranţă îşi
găseşte originea cuvântul patrimoniu, care evocă transmisiunea ereditară din tată în fiu” 23.

c) Transmisiunea succesorală are un caracter unitar

7. Regula. În dreptul modern, pe a cărui linie se înscrie şi Codul civil român, transmisiunea
succesorală are, în principiu, un caracter unitar. Aceasta înseamnă că devoluţiunea moştenirii se face nu după
provenienţa sau natura bunurilor care compun masa succesorală, ci după regulile moştenirii legale,
testamentare sau contractuale. Deşi Codul civil român nu a preluat art.732 din Codul civil francez care
precizează că „legea nu ia în considerare nici natura nici originea bunurilor pentru a reglementa succesiunea”,
nimeni nu contestă în dreptul nostru caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
Această concepţie este opusă dreptului medieval, care, în ideea conservării bunurilor în aceeaşi
familie, făcea distincţie între bunurile proprii, pe de o parte, şi bunurile achizite, pe de altă parte. Bunurile
proprii erau imobilele primite de defunct de la antecesorii săi (considerate elementul de bază al averii
familiale), iar bunurile achizite erau cele dobândite de defunct în timpul vieţii sale, cărora le erau asimilate
mobilele, considerate bunuri fără importanţă. Reprezentând elementul stabil al patrimoniului şi permiţând
menţinerea prestigiului numelui, bunurile proprii erau rezervate familiei. În lipsă de descendenţi, în funcţie de
provenienţa lor, bunurile proprii reveneau liniei (familiei) materne sau liniei (familiei) paterne (materna
maternis, paterna paternis)24.

8. Excepţii de la regulă. Succesiunile anomale. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale

cunoaşte însă şi anumite excepţii. Mai exact, există situaţii în care anumite bunuri se transmit pe cale
succesorală după alte reguli decât cele obişnuite, fiind aşadar vorba de succesiuni anomale 25. Este cazul
bunurilor la care se referă art.5 din Legea nr. 3l9/1944 privitoare la dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor (1°), al succesiunilor cu elemente de extraneitate (2°), al dreptului de locaţiune transmis în caz
de deces al titularului în temeiul art.27 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei (3°) şi al bunurilor reprezentând
amintiri de familie (4°).

20
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Théry, op. cit., p.17, nr. 8).
21
F. Terré, Introduction générale au droit, Précis Dalloz, 5-e édition, Paris, 2000. p. 344, nr. 333.
22
F. Cohet-Cordey, La valeur explicative de la théorie du patrimoine en droit positif français, RTD civ. nr.4/1996, p.
837-838, nr. 45.
23
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Théry, op. cit., p. 18, nr. 10.
24
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 11.
25
Cu privire la noţiunea de succesiune anomală, a se vedea supra nr.3.
7
 1°) Bunurile la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944. Din dispoziţiile acestui text de lege
rezultă că, în cazul în care soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori decât
descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori), acesta are dreptul la mobilele şi obiectele aparţinând
gospodăriei casnice, precum şi la cota revenind soţului decedat din darurile de nuntă, afară de partea sa
succesorală prevăzută de lege în concurs cu clasele II, III şi IV de moştenitori. În acest caz, prin derogare de
la regula caracterului unitar al transmisiunii succesorale, art.5 din Legea nr. 319/1944, având în vedere natura
bunurilor (mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice) sau provenienţa acestora (darurile de nuntă),
creează un drept special de moştenire în favoarea soţului supravieţuitor 26. Aceste bunuri se transmit soţului
supravieţuitor în plină proprietate de la data deschiderii moştenirii, nefiind incluse în indiviziunea succesorală
şi nici în calculul rezervei şi al cotităţii disponibile.
În acest caz, există două devoluţiuni succesorale diferite, dar această diferenţă nu este absolută, astfel
încât dacă soţul supravieţuitor renunţă la succesiune, bunurile la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944
vor reveni conform succesiunii legale obişnuite celorlalţi succesori 27.
2°) Succesiunile cu elemente de extraneitate. Potrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea nr.105/1992
privitoare la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în cazul succesiunilor cu elemente de
extraneitate (cetăţean român decedat având bunuri în străinătate sau cetăţean străin decedat având bunuri în
România), moştenirea va fi guvernată în privinţa bunurilor imobile de legea locului situării acestora ( lex rei
sitae), iar în privinţa bunurilor mobile de legea naţională a defunctului la data decesului (lex patriae)28. Prin
urmare, în cazul examinat, în funcţie de natura bunurilor care o alcătuiesc, una şi aceeaşi moştenire, prin
derogare de la regula caracterului unitar al transmisiunii succesorale, poate fi guvernată de legi de
devoluţiune succesorală diferite.
Având în vedre dispoziţiile art.68 din legea nr.105/1992 care precizează că „testatorul poate supune
transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art.66, fără a avea dreptul să înlăture
dispoziţiile ei imperative”, trebuie menţionat faptul că prin voinţa defunctului manifestată prin testament
acesta poate alege legea succesorală pe care o preferă, restabilind unitatea transmisiunii succesorale, fără a
putea însă să înlăture dispoziţiile imperative (de ordine publică) ale legii succesorale determinate potrivit art.
66 din Legea nr. 105/199229.
3°) Transmisiunea succesorală a dreptului de locaţiune în condiţiile art. 27 din Legea nr. 114/1996.
Art. 27 din Legea nr.114/1996 prevede că în cazul decesului titularului contractului de închiriere având ca
obiect o locuinţă30 contractul încetează, afară de cazul în care există persoane – la care textul se referă expres
– care pot invoca beneficiul contractului, şi anume: soţul sau soţia, dacă au locuit împreună cu titularul;
descendenţii sau ascendenţii, dacă au locuit împreună cu titularul; alte persoane care au avut acelaşi domiciliu
cu titularul cel puţin un an şi au fost înscrise în contractul de închiriere.
În acest caz, invocarea „beneficiului contractului” nu înseamnă altceva decât invocarea unui drept de
transmitere mortis causa a contractului de locaţiune, adică a folosinţei locuinţei şi a obligaţiei corelative de
plată a chiriei, pe termenul şi în condiţiile stipulate iniţial între locator şi defunctul-locatar. Acest transfer
constituie o succesiune anomală 31, întrucât persoanele la care se referă art. 27 din Legea nr. 114/1996, în
considerarea naturii bunului, primesc drepturi succesorale în condiţii diferite de cele ale dreptului succesoral
comun (de exemplu, un ascendent care a locuit cu defunctul primeşte „beneficiul contractului” în condiţiile în
26
În sensul că acest drept prezintă cracteristicile unei succesiuni anomale, a se vedea I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,
Drept civil român. Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donaţiuni. Testamente, vol.III, Socec, Bucureşti, 1948, p. 258,
nr. 613)
27
În sensul posibilităţii coexistenţei şi raporturilor unei succesiuni anomale cu succesiunea obişnuită, a se vedea F.
Terré, Y. Lequette, op. cit., p.197, nr. 251.
28
Pentru detalii, a se vedea: D. A. Sitaru, Drept internaţional privat, Holding Reporter, Bucureşti, 1996, p.187 şi următ.;
D. A. Popescu, Lex rei sitae sau unitatea devoluţiunii şi transmisiunii succesorale? (I), SUBB nr. 2-4/2002, p. 55 şi
următ.
29
Fr. Deak, op. cit., p. 24-25.
30
Art.2 lit.a din Legea nr. 114/1996 precizează că prin locuinţă se înţelege o „construcţie alcătuită din una sau mai multe
camere de locuit , cu dependinţele dotările şi utilităţile necesare , care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau
familiei”.
31
În acest sens, în contextul unor reglementări similare în dreptul francez, a se vedea M. Grimaldi, Successions, cit.
supra, p. 240, nr. 262.
8
care defunctul lasă descendenţi, moştenitori din clasa I, care, potrivit regulilor devoluţiunii legale a
moştenirii, înlătură de la succesiune pe moştenitorii din clasele subsecvente, din care fac parte ascendenţii).
S-a afirmat că „persoanele care beneficiază de continuarea închirierii au acest drept nu în calitate de
moştenitori, ci în calitate de chiriaşi care au locuit împreună cu titularul de contract (s.n .- D.C.), deci
indiferent dacă sunt sau nu moştenitorii persoanei decedate” 32. În realitate însă, nu se poate afirma cu temei că
persoanele la care se referă art. 27 din Legea nr. 114/1996 sunt în toate cazurile „chiriaşi care au locuit
împreună cu titularul de contract”, ele putând dobândi calitatea de chiriaşi abia după decesul titularului de
contract (cazul persoanelor care au avut acelaşi domiciliu cu titularul contractului de locaţiune cel puţin un an
şi au fost înscrise în contractul de închiriere), deci ca urmare a unei transmisiuni mortis causa.
4°) Transmisiunea succesorală a bunurilor reprezentând amintiri de familie. Construcţie pretoriană a
practicii judiciare şi a doctrinei, amintirile de familie au un regim juridic aparte. Ocultată şi ignorată în ţara
noastră în timpul regimului comunist întrucât reprezentanţii acestuia nu aveau nici o istorie afectivă şi nici o
tradiţie de apărat, instituţia juridică a amintirilor de familie trebuie să îşi reia locul meritat în cadrul studiilor
juridice referitoare la materia succesiunilor.
Noţiunea de amintiri de familie desemnează „bunuri încărcate de o valoare morală care eclipsează
valoarea lor patrimonială chiar dacă aceasta poate fi importantă” 33. Intră în această categorie hârtiile de
familie (arhivele familiale, scrisorile schimbate între membrii familiei şi personaje ilustre), decoraţiile,
armele, portretele, bijuteriile de familie 34 etc., caracteristica lor comună fiind aceea de a fi aparţinut
membrilor familiei şi de a sta mărturie istoriei familiei. Întrucât amintirile de familie au un regim derogatoriu
de la dreptul comun, conţinutul noţiunii este strict conceput şi aplicat cu stricteţe 35. În acest sens, s-a decis că
valoarea istorică a corespondenţei adunate de un strămoş şi transmisă moştenitorilor săi, întrucât nu emana de
la acesta şi nu era adresată lui, nu este suficientă pentru a caracteriza acea corespondenţă ca amintire de
familie 36. Aşa cum s-a subliniat, „dacă amintirea nu are sens decât în privinţa trecutului, ea nu se poate
confunda cu istoria”37. Prin urmare, nu orice obiect cu valoare istorică intră în categoria amintirilor de
familie, ci numai cele care au legătură cu trecutul acelei familii.
Luând în considerare încărcătura afectivă care este ataşată unor asemenea bunuri în memoria
familiilor, jurisprudenţa, începând din secolul al XIX-lea, a construit în timp un regim juridic propriu în ideea
de a împiedica risipirea acestora38. La început, această jurisprudenţă s-a rezumat doar la partaj, hotărându-se
că în lipsa acordului între moştenitori aceste bunuri vor fi scoase la licitaţie doar între succesori cu atribuirea
acestora unuia dintre ei, non-adjudecatarii având dreptul la obţinerea unor copii de pe bunurile licitate.
Ulterior, concepţia a evoluat în sensul admiterii ideii că aceste bunuri scapă regulilor obişnuite nu numai ale
partajului, ci chiar ale devoluţiunii legale, ele putând fi încredinţate cu titlu de depozit (pentru păstrare)
aceluia dintre membrii familiei considerat de instanţă mai potrivit pentru acest lucru 39. Celui căruia îi sunt
încredinţate bunurile este doar un depozitar în interesul familiei, având prerogative limitate; el poate
revendica aceste bunuri de la cel care le deţine fără drept, dar nu poate dispune de ele în favoarea unui terţ;
totodată, având obligaţia de a permite celorlalţi membri ai familiei contemplarea acelor bunuri 40.
În această soluţie nu trebuie văzută o simplă atribuire preferenţială, adică o regulă de partaj, deoarece
amintirile de familie, pe de o parte, pot fi încredinţate unei rude care nu moşteneşte, iar pe de altă parte ele nu
sunt atribuite decât cu titlu de depozit. Aici este vorba de o succesiune anomală, căci „în realitate, în cauză

32
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Actami, Bucureşti, 1999, p. 279.
33
M. Grimaldi, Succssions, cit. supra, p. 241, nr. 264.
34
În sensul posibilităţii introducerii bijuteriilor de familie în acestă categorie, a se vedea H. Capitant, F. Terré, Y.
Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, Tome 1, 11-e édition, Dalloz, Paris, 2000, p. 461.
35
R. Demogue, Les souvenirs de famille et leur condition juridique, RTD civ. 1928, p. 27.
36
Cass. 1-re civ., 21 fév.1978, rezumată în H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.456. În speţă, a fost vorba de
câteva scrisori adresate de Napoleon I Mariei-Louiza şi care au fost păstrate de Claude-François de Méneval, secretar
particular al lui Napoleon I din timpul Consulatului până în l809, şi transmise succesorilor săi.
37
J. Robichez, Note la Cass. 1-re civ., 12 nov. 1998, „Le Dalloz” nr. 40/1999, p. 625.
38
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 59, nr. 61.
39
Cass. 1-re civ., 21 fév. 1978, cit. supra.
40
Cass. 2-e civ., 29 mars 1995, Obs., M. Grimaldi, „Recueil Dalloz Sirey” (Sommaires commentés), nr. 39/1995, p. 330-
331; J. Patarin, Obs. RTD. civ. nr. 3/1995, p. 663-666; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.59, nr. 61.
9
este , mai profund, proprietatea lui de cujus şi deci chiar existenţa unei succesiuni (s.a.)”41. În acest context,
se afirmă că „familia tinde să devină subiect de drept succesoral” 42 sau că „această calificare sugerează o
veritabilă coproprietate indiviză familială (s.n. - D.C.), care face ca bunurile care îi formează obiectul să
scape dreptului comun al devoluţiunii, al indiviziunii şi partajului” 43.

Capitolul III

DESCHIDEREA MOŞTENIRII

9. Studierea deschiderii succesiunii implică implică analiza cauzei (Secţiunea I), a datei (Secţiunea II)
şi a locului deschiderii moştenirii (Secţiunea III).

Secţiunea I.

CAUZA DESCHIDERII MOŞTENIRII

10. Prin deschiderea moştenirii se înţelege faptul care dă naştere transmisiunii succesorale 44. Acest
fapt este moartea persoanei fizice, art. 651 C. civ. precizând că „succesiunile se deschid prin moarte”.
Deschiderea moştenirii nu se confundă cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate
de Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici şi activitatea notarială. Deschiderea moştenirii este
declanşată de faptul juridic al morţii unei persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale
notariale se face la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului sau a secretarului consiliului local al
localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 68 alin.1 din Legea nr. 36/1995). Pe de altă
parte, deschiderea moştenirii face ca patrimoniul succesoral să se transmită de la de cujus la succesori, în
timp ce deschiderea procedurii succesorale, aşa cum o arată chiar denumirea ei, declanşează procedura
necontencioasă care are ca finalitate eliberarea certificatului de moştenitor, act constatator al compunerii
masei succesorale, a persoanelor chemate la moştenire şi a cotelor-părţi sau bunurilor ce revin acestora din
moştenire.
Până la deschiderea moştenirii, succesibilii nu au nici un drept asupra patrimoniului antecesorului lor,
ci doar o simplă speranţă de a moşteni. Speranţa se transformă în drept propriu-zis doar la decesul lui de
cujus.
Numai moartea naturală, constatată direct sau, în cazul imposibilităţii constatării directe, declarată
judecătoreşte declanşează deschiderea moştenirii 45. Declararea judecătorească a morţii unei persoane creează
o prezumţie în acest sens 46, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrarie, caz în care hotărârea
judecătorească de declarare a morţii va fi anulată (art. 2o alin.1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice), situaţie în care se consideră că succesiunea acelei persoane nu s-a deschis.

41
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 244.
42
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.61, nr. 61.
43
M.-C. de Roton-Catala, La dévolution de la succession, în „Droit patrimonial de la famille” coordonator M. Grimaldi,
cit. supra, p. 417, nr. 1577.
44
M. Eliescu, op. cit., p. 54.
45
Art. 718 C. civ. enumera printre cazurile de deschidere a succesiunii şi moartea civilă. În prezent abrogată, aceasta era
o pedeapsă accesorie oricărei pedepse criminale perpetue şi avea drept consecinţă lipsirea de personalitate juridică
(capacitate de folosinţă) a celui condamnat pentru tot restul vieţii sale, declanşând deschiderea succesiunii acestuia încă
din timpul vieţii sale.
46
Cu privire la declararea judecătorească a morţii a se vedea M. Mureşan, A. Boar, op. cit., p. 22 şi următ.
10
Simpla dispariţie a unei persoane fizice constatată judecătoreşte nu poate avea ca efect deschiderea moştenirii
întrucât „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă
definitivă” (art. 19 din decretul nr. 31/1954).
Logica devoluţiunii succesorale este în esenţă că, pentru a moşteni, o persoană trebuie să existe (art.
654 C. civ.), iar pentru ca succesiunea să se deschidă şi un patrimoniu să se transmită la o altă persoană
trebuie ca titularul acelui patrimoniu să fi încetat din viaţă, adică să se fi creat un loc vacant 47.

Secţiunea II

DATA DESCHIDERII MOŞTENIRII

11. Interesul practic. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii este important întrucât:
-în raport cu această dată se determină persoanele care au vocaţie la moştenire (în temeiul legii, al
testamentului sau al contractului), capacitatea succesorală a acestora, precum şi drepturile ce li se cuvin
asupra moştenirii;
-aceasta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire;
-aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 700
C. pentru acceptarea moştenirii;
-în raport cu această dată se stabileşte compunerea masei succesorale;
-în cazul în care există mai mulţi moştenitori, aceasta este data de la care se naşte starea
de indiviziune între moştenitori şi în raport cu care se va produce efectul declarativ al partajului la ieşirea din
indiviziune;
-în cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabilă succesiunii este cea în
vigoare la data deschiderii acesteia48. Se impune însă precizarea că actele ulterioare succesiunii, dar
referitoare la aceasta, cum este cazul acceptării sau renunţării la succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la
data săvârşirii lor în temeiul principiului aplicării imediate a legii noi 49.

12. Determinarea datei deschiderii moştenirii. Aşa cum am văzut mai sus, data deschiderii
moştenirii este cea a morţii persoanei fizice. Datorită importanţei şi multiplelor sale implicaţii, constatarea
morţii este oficializată, în sensul că, obişnuit, atunci când cadavrul este la îndemână, trebuie să fie stabilită
medical prin eliberarea unui certificat medical constatator care consemnează cauza decesului, întocmit şi
semnat de către un medic sau, în lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar (art. 37 din Legea nr.
119/1996 privitoare la actele de stare civilă).
Din punct de vedere juridic, stabilirea momentului exact al morţii (oră, minut) poate avea o
importanţă majoră întrucât dacă două persoane cu vocaţie succesorală reciprocă (de exemplu, tată şi fiu)
decedează în acelaşi interval de timp, supravieţuirea unuia celuilalt, oricât de scurtă, face ca succesiunea celui
decedat mai întâi să se deschidă şi să fie culeasă de cel care a decedat mai târziu, regăsindu-se în masa
succesorală de care beneficiază moştenitorii celui din urmă.
Medicina, ca orice ştiinţă, a evoluat în timp, astfel încât de la constatarea bilologică a morţii,
implicând constatarea opririi complete şi ireversibile a funcţiilor vitale (creier, inimă, plămâni) s-a ajuns mai
recent la ideea morţii cerebrale, considerându-se că moartea survine la încetarea oricărei activităţi electrice a
creierului50.

47
F. X. Testu, Les conditions préalables à la dévolution successorale; în „Droit patrimonial de la famille”, coordonator
M. Grimaldi, cit. supra, p.362, nr. 1405.
48
În practica judiciară s-a decis că vocaţia succesorală se stabileşte în raport cu data deschiderii moştenirii şi nu după
legea în vigoare la data întocmirii testamentului lăsat de defunct (Trib. reg. Banat, dec. civ. nr.3097/1956, LP. nr.
2/1957, p. 237.
49
M. Eliescu, op. cit., p. 63.
50
L. Coupet, J.-Cl. Civ.. Art.718, fasc. 10, 1994, p. 4 nr. 14-20; J.-P. Gridel, op. cit., p. 266-7.
11
 Pe baza certificatului medical constatator al decesului, autoritatea administraţiei publice locale de la
locul producerii decesului va elibera actul de deces, conform dispoziţiilor art.34 şi următ. din Legea nr.
119/1996 privitoare la actele de stare civilă. Actul de deces face dovada morţii şi a datei la care aceasta a
survenit. Dacă momentul decesului este imposibil de stabilit, data morţii va fi considerată a fi aceea la care
autoritatea administraţiei publice locale constată decesul 51.
Întrucât actul de deces este un act de stare civilă, menţiunile referitoare la data morţii lui de cujus
cuprinse în acesta pot fi combătute pe cale acţiunii în rectificare în condiţiile prevăzute la art. 57 şi 58 din
Legea nr. 119/1996. Fiind vorba de un element de fapt care nu a fost constatat personal (ex propriis sensibus)
de ofiţerul de stare civilă, dovada contrară se poate face prin orice mijloc de probă, nefiind necesară
recurgerea la înscrierea în fals. Această dovadă trebuie făcută de cel care contestă data (momentul) morţii lui
de cujus52.
În cazul declarării judecătoreşti a morţii prezumate, data decesului lui de cujus va fi cea stabilită de
instanţa judecătorească53. Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 4 din Decretul nr. 31/1954, această dată poate fi
rectificată printr-o acţiune judecătorească, dovada datei reale a morţii putându-se face prin orice mijloc de
probă.

13. Prezumţia legală a momentului morţii în cazul comorienţilor. Există situaţii în care două sau
mai multe persoane care au vocaţie reciprocă (de exemplu, tată şi fiu) sau unilaterală (de exemplu, un frate
care are descendenţi şi un frate care nu are, caz în care fratele care are descendenţi are vocaţie legală la
moştenirea fratelui său în timp ce acesta nu are vocaţie la moştenirea lui legală) de a se moşteni decedează în
aceeaşi împrejurare (incendiu, cutremur, atentat, accident rutier etc.) fără a se putea stabili momentul
decesului fiecăreia dintre acestea. Având în vedere dificultăţile practice de soluţionare a unei asemenea
situaţii, art.21 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare , fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia ,ele sunt socotite că au murit deodată”.
Aceste persoane poartă denumirea de comorienţi, legea prezumând că au decedat în acelaşi moment 54.

Secţiunea III

LOCUL DESCHIDERII MOŞTENIRII

14. Importanţa practică. Locul deschiderii moştenirii constituie criteriul unic de determinare a
competenţei teritoriale a unor organe cu atribuţii în materie succesorală. Astfel, în funcţie de locul deschiderii
moştenirii se determină:
a) secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale în cazul
în care în masa succesorală lăsată de defunct se află bunuri imobile şi, dacă este cazul, să ceară luarea unor
măsuri de conservare (art.68 alin. 1 şi art. 70 din Legea nr. 36/1995);
b) notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10 lit.a din Legea nr.
36/1995);
c) instanţa judecătorească competentă să judece acţiunile privitoare la moştenire, indiferent dacă
moştenirea conţine sau nu bunuri imobile situate în circumscripţia altei instanţe 55. Potrivit dispoziţiilor art.14
C. pr. Civ., această instanţă judecă:
-cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

51
L. Coupet, op. cit., p. 6. nr. 24; F. X. Testu, op. cit., p. 363, nr. 1407.
52
J. Hauser, Obs., RTD civ.nr. 1/2000, p. 79-80.
53
În sensul obligativităţii stabilirii acestei date în hotărârea declarativă de moarte, a se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 106/1970, CD 1970, p. 71; M. Mureşan, A. Boar, op. cit., p. 29.
54
Pentru consecinţele practice ale acestei situaţii, a se vedea infra nr. 26.
55
Pentru dezvoltări, a se vedea: V.-M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Naţional, Bucureşti,
1997, p.429; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Servo-Sat, Arad, 2001, p. 281-283.
12
 -cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea
unul împotriva altuia (cum ar fi, de exemplu, acţiunea în petiţie de ereditate, acţiunea pentru reducţiunea
liberalităţilor excesive, acţiunea pentru raportarea donaţiilor, acţiunea pentru partajul bunurilor succesorale
etc.).
Conform dispoziţiilor art. 74 alin. 3 şi art. 88 din Legea nr. 36/1995, această instanţă judecă şi
cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor sau pentru remedierea încălcării drepturilor terţilor
produse prin măsurile de inventariere şi conservare a bunurilor succesorale dispuse de notarul public.

15. Determinarea locului deschiderii moştenirii. Locul deschiderii moştenirii este cel de la ultimul
domiciliu al defunctului. Această regulă a fost stabilită în dreptul nostru de art.95 C. civ. 56, care, deşi textul
care o fixa a fost abrogat57, este reluată de alte texte de lege astăzi în vigoare, şi anume: art. 14 C. pr. civ. care
atribuie competenţa de soluţionare a litigiilor privitoare la moştenire instanţei ultimului domiciliu al
defunctului; art.10 lit.a din Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici şi activitatea notarială, care conferă
competenţa de rezolvare a procedurii succesorale necontencioase biroului (rilor) notarului (ilor) public (i) din
circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al defunctului. Este firesc să fie aşa
întrucât aici pot fi soluţionate mai uşor problemele legate de succesiune, cel decedat fiind cunoscut în acest
loc.
Prin urmare, locul deschiderii moştenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cujus, acesta putând
deceda într-un loc în care se află doar întâmplător şi care nu are nici o legătură cu viaţa, activitatea şi bunurile
sale.
Conform dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice,
„domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Tot astfel, art.
25 alin.1 din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate prevede că „domiciliul
persoanelor fizice… este la adresa din localitatea unde acestea îşi au locuinţa statornică”. Domiciliul
presupune aşadar un element de stabilitate, spre deosebire de reşedinţă, care este doar locul unei locuinţe
temporare a persoanei fizice (art. 26 din Legea nr. 105/1996).
Aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 105/1996 (art. 27, art. 28 şi art. 45), din raţiuni care ţin de
evidenţa populaţiei, persoanele fizice au obligaţia de a-şi declara domiciliul, acesta fiind menţionat în actul de
identitate. De aceea, este firesc faptul ca dovada domiciliului să se facă, de regulă, cu actul de identitate.
Art.10 din Legea nr. 105/1996 prevede expres acest lucru.
Este însă posibil ca domiciliul real al unei persoane să nu corespundă cu acela trecut în actul său de
identitate. În acest caz, cel care are interes poate face dovada domiciliului real al celui decedat cu orice
mijloace de probă, aceasta fiind o chestiune de fapt 58. Stabilirea locului domiciliului real al unei persoane
presupune cercetarea voinţei (intenţiei) acelei persoane – stabilirea domiciliului fiind întotdeauna un act de
voinţă -, element care poate fi dedus din combinarea unor criterii cum ar fi: acela al locuinţei obişnuite, acela
al centrului de interes familial, acela al sediului intereselor sale pecuniare, sau acela al locului exercitării
activităţii principale59. De aceea, nu se poate conchide că domiciliul unei persoane condamnate la închisoare
este acela al locul unde se află în detenţie, ci acela al locului unde cel condamnat a locuit statornic înainte de
condamnare60.

56
Textul prevedea că „domiciliul unei succesiuni este domiciliul cel din urmă al defunctului”.
57
Abrogarea s-a făcut expres prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
58
M. Eliescu, op. cit., p. 57; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 153: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 576/1972, RRD nr. 10/1972, p. 174; Trib. jud.
Suceava, dec. civ. nr. 128/1970, cu Notă de Gh. Părăuşan, RRD nr. 4/1971, p 99-102; G. Giurgiu, Consideraţii teoretice
şi practice în legătură nu noţiunea de domiciliu (I), RRD nr. 6/1982, p. 51-52; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral., p.
38-39.
Contra, a se vedea P. Andrei, Domiciliul real al persoanei fizice (II), RRD nr. 2/1977, p. 29, care consideră că dovada
domiciliului nu se poate face decât cu actul de identitate.
59
F. X. Testu, op. cit., p. 364, nr. 1409.
60
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 79.
13
 În cazul celor declaraţi morţi judecătoreşte, locul deschiderii succesiunii este acela al domiciliului
celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii prezumate. 61
Pentru persoanele care decedează lăsând bunuri în România şi care au domiciliul în străinătate,
indiferent dacă au sau nu cetăţenia română, succesiunea se deschide la locul unde sunt situate bunurile cele
mai importante ca valoare ale defunctului, soluţie desprinsă din interpretarea dispoziţiilor art. 68 alin.2 din
Legea nr. 36/1995, care se referă la competenţa de efectuare a procedurii succesorale notariale 62.
Deschiderea moştenirii persoanelor nomade, care prin definiţie nu au un domiciliu stabil, se va face la
locul unde se află bunurile cele mai importante din punct de vedre valoric ale celui decedat, iar în lipsă de
bunuri la locul unde s-a înregistrat moartea acelei persoane 63.

16. Locul deschiderii moştenirii persoanelor ocrotite (minori şi interzişi judecătoreşti).

Persoanele ocrotite pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, adică minorii şi interzişii judecătoreşti, nu pot să îşi
stabilească domiciliul după voinţa lor, aşa cum pot face persoanele care au capacitatea de exerciţiu deplină,
având domiciliul stabilit prin lege (art.14 din Decretul nr.31/1954) la domiciliul ocrotitorilor legali (părinţi
sau tutori). Aşa fiind, în caz de deces, locul deschiderii moştenirii acestor persane este la domiciliul lor legal,
adică acela al ocrotitorilor lor.

Capitolul IV

CONDIŢIILE CERUTE DE LEGE PENTRU A PUTEA MOŞTENI

17. Capitolul II al Titlului I din Cartea III din Codul civil se intitulează „Despre calităţile cerute
pentru a putea succede”, iar la art. 654 şi 655 conţinute de acesta se precizează că pentru a putea moşteni se
cere, pe de o parte, „ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii” (art. 654), iar pe
de altă parte ca succesibilul să nu fie nedemn, situaţie care l-ar exclude de la moştenire (art. 655). Cu alte
cuvinte, conform Codului civil, pentru a putea moşteni o persoană trebuie să întrunească două condiţii: una
pozitivă, aceea de a „exista” la data deschiderii moştenirii, adică de a avea capacitate succesorală (Secţiunea
I), şi una negativă, aceea de a nu fi nedemnă (Secţiunea II). La aceste condiţii expres cerute de lege, doctrina
a mai adăugat una, şi anume aceea a existenţei vocaţiei (chemării) la moştenire (Secţiunea III).
Capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire sunt condiţii care trebuie să fie întrunite atât în cazul
moştenirii legale, cât şi a celor testamentară şi contractuală, în timp ce condiţia inexistenţei nedemnităţii este
specifică doar moştenirii legale. Nedemnitatea succesorală are însă un corespondent specific celorlalte două
forme de moştenire, şi anume revocarea judecătorească pentru ingratitudine (art. 831 şi 930 C. civ.).

Secţiunea I

CAPACITATEA SUCCESORALĂ

18. Noţiune. Art. 654 C. civ. prevede că „pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana ce
succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”. Dacă este să ne exprimăm în termeni de aptitudine
61
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 40, nota 3.
62
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p .36-37.
63
M. Eliescu, op. cit., p. 56; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 37-38.
Pentru ideea potrivit căreia deschiderea moştenirii în acest caz se va face la locul domiciliului pe care cel decedat sau
părinţii săi l-au avut cândva sau, în lipsă, locul înregistrării naşterii celui decedat, a se vedea Tr. Ionaşcu, Drept civil.
Persoanele, Bucureşti, 1959, p. 77.
14
sau inaptitudine de a dobândi o moştenire, se poate vorbi în acest caz de capacitate sau incapacitate de a de a
dobândi o succesiune. Prin urmare, orice persoană care există la momentul deschiderii moştenirii are
capacitatea de a moşteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice persoană care nu există la data deschiderii
moştenirii nu are capacitatea de a moşteni.
Această cerinţă este o ilustrare a concepţiei potrivit căreia nu poate exista nici un moment un
patrimoniu fără titular, specifică şi dreptului român 64.
În acest context urmează să analizăm problematica persoanelor care au capacitate succesorală (§ 1) şi
a persoanelor care nu au capacitate succesorală (§ 2).

§ 1. Persoanele care au capacitate succesorală

19. Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane: persoanele fizice în viaţă la data
deschiderii moştenirii (a); persoanele dispărute (b); copilul conceput dar nenăscut la data deschiderii
succesiunii (c); persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii (d).

a) Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii

20. Art. 654 C. civ. prevede că pentru a putea moşteni trebuie ca persoana care succede „să existe la
momentul deschiderii moştenirii” Aşadar, orice persoană fizică în viaţă la data deschiderii succesiunii are
capacitate succesorală, adică aptitudinea de a-l moşteni pe cel decedat. Aceasta nu înseamnă, desigur, că toate
persoanele în viaţă îl vor moşteni pe defunct, lucru care ar fi absurd. Înseamnă doar că dintre persoanele cu
vocaţie la moştenire, care nu sunt nedemne faţă de defunct, au capacitatea (aptitudinea) de a moşteni numai
acelea care sunt în viaţă la deschiderea succesiunii, persoanele predecedate sau nenăscute fiind excluse din
cercul persoanelor care pot moşteni. Oricât de puţin supravieţuieşte o persoană celui decedat, are capacitate
succesorală faţă de acesta.

b) Persoanele dispărute

21. Există o categorie de persoane a căror existenţă în viaţă este îndoielnică; este vorba de persoanele
declarate dispărute. Declararea dispariţiei unei persoane fizice se face prin hotărâre judecătorească în cazul în
care aceasta dispare de la domiciliul său, iar de la data ultimelor ştiri despre ea a trecut cel puţin un an 65.
Conform dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 31/1954, „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Rezultă aşadar că persoanele dispărute au
capacitate succesorală. Această capacitate subzistă în persoana celui dispărut până la data stabilită ca fiind
cea a morţii prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii prezumate (art. 18 din Decretul nr. 31/1954).
Data morţii, deci implicit data încetării capacităţii succesorale a persoanei dispărute, poate fi rectificată
conform dispoziţiilor art. 18 alin.4 din decretul nr. 31/1954. În cazul reapariţiei celui declarat mort, hotărârea
judecătorească de declarare a morţii prezumate va fi anulată (art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954), cu
consecinţa că acea persoană se consideră a-şi fi păstrat capacitatea succesorală tot timpul, inclusiv în
intervalul de timp în care a fost considerată moartă.

c) Copilul conceput dar nenăscut la data deschiderii succesiunii

22. Încă din dreptul roman se admite că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţia acestuia:
infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput trebuie să fie socotit ca
fiind născut ori de câte ori aceasta este în interesul său).
Această regulă se regăseşte în dispoziţiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că
„drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”. Pe această linie de
gândire, conform dispoziţiilor art. 654 alin. 2 C. civ., copilul conceput este considerat că există, având aşadar
64
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 40. nr. 4o.
65
Pentru detalii, a se vedea M. Mureşan, A. Boar, op. cit., p. 23-27.
15
capacitate succesorală chiar înainte de naşterea sa. La rândul său, art. 808 alin. 2 C. civ. precizează că ”este
capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului”.
Copilul conceput dar nenăscut are aşadar o capacitate de folosinţă reală (nu doar fictivă), limitată, în
principiu, la dobândirea de drepturi66. În cazul în care copilul conceput are vocaţie universală sau cu titlu
universal la o moştenire, el dobândeşte însă nu numai elementele de activ (drepturile) care se află în acel
patrimoniu sau cotă-parte de patrimoniu, ci şi elementele de pasiv, adică obligaţiile aferente acelor drepturi,
nefiind de conceput doar dobândirea elementelor de activ, fără cele de pasiv 67. Oricum, copilul conceput este
protejat prin faptul că el nu poate răspunde de datoriile succesiunii decât în limita activului primit (intra vires
hereditatis), art. 19 din Decretul nr. 32/1954 precizând că „acceptarea moştenirii cuvenită unui minor… va fi
socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar”.
Atât drepturile cât şi obligaţiile copilului conceput sunt dobândite sub condiţia suspensivă de a se
naşte viu68, ceea ce implică cerinţa să fi respirat cel puţin o dată (art. 7 alin. 2 din Decretul nr.31/1954 şi art.
654 alin. 3 C. civ.).
Concepţia copilului este o chestiune de fapt care poate fi dovedită de cel interesat prin orice mijloc de
dovadă. Actualul stadiu de dezvoltare a ştiinţei nu permite însă stabilirea cu exactitate a momentului
concepţiei. De aceea, plecând de la date ştiinţifice certe legate de perioada cea mai lungă şi cea mai scurtă de
gestaţie posibile, legiuitorul a intervenit prin stabilirea unei prezumţii irefragabile prin art. 61 C. fam. în
sensul că timpul legal de concepţie se situează între a treisuta şi osutăoptzecea zi dinaintea naşterii copilului.
Deşi reglementată de lege în materia stabilirii filiaţiei, este unanim admis că prezumţia timpului legal de
concepţie este utilizabilă şi în materie succesorală. Aceasta nu numai atunci când stabilirea filiaţiei se
confundă cu stabilirea capacităţii succesorale (cum se întâmplă, de pildă, atunci când un bărbat decedează, iar
o femeie care naşte înafara căsătoriei un copil la mai puţin de treisute de zile de la data decesului acestuia
pretinde că este al defunctului acţionând în justiţie, situaţie în care stabilindu-se paternitatea se stabileşte
implicit şi capacitatea succesorală), ci şi atunci când cele două elemente nu se confundă (cum se întâmplă, de
pildă, în cazul când se pune problema moştenirii între doi fraţi născuţi din aceiaşi părinţi, dintre care unul
decedat, iar celălalt născut la mai puţin de treisute de zile de la data decesului fratelui său, soţia
supravieţuitoare a fratelui decedat contestând doar faptul că fratele supravieţuitor era conceput la data
deschiderii moştenirii, iar nu şi filiaţia acestuia).

d) Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii

23. Persoanele juridice nu pot avea calitatea de moştenitori legali întrucât legea conferă vocaţie la
moştenire doar rudelor defunctului şi soţului supravieţuitor. Doar statul poate culege în temeiul dispoziţiilor
art. 680 C. civ. moştenirile vacante în cazul în care nu există moştenitori legali, testamentari sau contractuali.
Moştenirea poate fi însă deferită persoanelor juridice instituite prin testament. Ele au capacitate
succesorală numai dacă au existenţă legală la data deschiderii moştenirii, adică dacă au dobândit personalitate
juridică în condiţiile legii69.
Legiuitorul recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate de folosinţă anticipată, anterioară
dobândirii personalităţii juridice în condiţiile legii. Astfel, art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 recunoaşte
viitoarei persoane juridice încă de la data actului de înfiinţare – care, de regulă, nu se suprapune cu cea a
dobândirii personalităţii juridice, aceasta implicând îndeplinirea unor formalităţi – capacitatea de a dobândi
drepturi din categoria celor necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil, cum ar fi dobândirea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri necesare constituirii viitoarei persoane juridice.

66
G. Vicker, Les fictions juridiques. Contributin à l'analyse de l'acte juridique, LGDJ, Paris, 1997, p. 178, nr. 180.
Pentru unii autori capacitatea de folosinţă a copilului conceput dar nenăscut este doar o ficţiune, iar nu o realitate. În
acest sens, a se vedea, de exemplu, F. X. Testu, op. cit., p. 368, nr. 1427.
67
G. Vicker, op. cit., p.178. nr. 181; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 49.
68
G. Vicker, op. cit., p. 178, nr. 180.
Menţionăm că în dreptul francez se mai cere ca acel copil să fie şi viabil, adică născut la termen, bine conformat şi cu
toate organele necesare pentru a trăi (F. X. Testu, op. cit., p.369 - nr. 1430).
69
Cu privire la modalităţile de dobândire a personalităţii juridice, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere
în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Şansa, Bucureşti, 1995, p. 362 şi următ.
16
§ 2. Persoanele care nu au capacitate succesorală

24. Nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu
sunt în fiinţă la deschiderii data succesiunii (a), precum şi comorienţii (b).

a) Persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu sunt în fiinţă la data
deschiderii succesiunii.

25. Persoanele fizice care nu sunt în viaţă la data deschiderii succesiunii nu au capacitate succesorală,
indiferent că este vorba de persoane care sunt concepute şi se nasc ulterior acestei date sau de persoane care
au decedat înaintea deschiderii succesiunii. Nu pot moşteni decât persoanele care există la data deschiderii
succesiunii. Tot astfel, nu pot moşteni decât persoanele juridice care au existenţă legală la data morţii lui de
cujus, iar nu şi acelea care şi-au încetat existenţa înainte sau care au luat fiinţă după deschiderea succesiunii.

b) Comorienţii

26. Între persoanele care au vocaţie succesorală una faţă de alta este important care dintre acestea a
supravieţuit celeilalte întrucât, aşa cum am văzut, capacitate succesorală au doar persoanele în viaţă la data
deschiderii moştenirii, iar nu şi cele predecedate. De exemplu, în cazul a doi fraţi, A şi B care sunt căsătoriţi,
dacă A decedează mai întâi, moştenirea sa este culeasă de soţia sa şi de fratele său B, iar dacă B decedează şi
el ulterior, patrimoniul succesoral, incluzând şi cota-parte ce i-a revenit din moştenirea lui A, va reveni soţiei
sale, iar dacă ordinea deceselor este inversă (B decedează mai întâi şi A ulterior), patrimoniul lui A,
incluzând şi cota-parte din moştenirea lui B, va reveni soţiei sale.
Cronologia deceselor este aşadar decisivă pentru stabilirea capacităţii succesorale şi, implicit, în
ultimă instanţă, a beneficiarilor patrimoniului succesoral.
Există însă situaţii în care persoane fizice care au vocaţie succesorală una faţă de alta decedează într-
o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a supravieţuit celeilalte, cum ar fi: un
accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundaţii, prăbuşirea unei clădiri, naufragiu etc. Pentru a
tranşa într-un fel problema, art. 21 din Decretul nr. 31/1954 prevede că „în cazul în care mai multe persoane
au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au
murit deodată”. Persoanele decedate în asemenea împrejurări poartă denumirea de comorienţi.
În dreptul nostru comorienţii pot avea vocaţie succesorală reciprocă, cum este cazul celor
care sunt moştenitori legali, dar, spre deosebire de dreptul francez 70, şi unilaterală, cum este cazul
moştenitorilor instituiţi prin testament, care este un act juridic unilateral. 71.
Consecinţa practică imediată a aplicării prezumţiei morţii concomitente în cazul comorienţilor este
aceea că aceştia nu se pot moşteni, căci nesupravieţuind unul altuia, sunt lipsiţi de capacitate succesorală. Pe
cale de consecinţă, fiecare va fi moştenit de ceilalţi succesibili ai săi. De exemplu, dacă doi fraţi căsătoriţi, A
şi B, sunt comorienţi, fiecare va fi moştenit de soţia sa, niciunul dintre ei neavând capacitatea succesorală de
a-l moşteni pe celălalt.
Doctrina a avansat ideea aplicării prezumţiei de moarte concomitentă, cu consecinţa lipsei capacităţii
succesorale, şi în cazul persoanelor care având vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală decedează în
acelaşi interval de timp (zi, oră), dar nu şi în aceeaşi împrejurare – cum se întâmplă în cazul comorienţilor -,
fără a se putea dovedi dacă una a supravieţuit celeilalte 72. În argumentarea acestei soluţii s-a pornit de la
dispoziţiile art. 654 C. civ. care conferă capacitate succesorală doar persoanelor care există la data deschiderii
moştenirii şi de la regula de probaţiune conform căreia acela care reclamă moştenirea trebuie să facă dovada
70
Art.720 C. civ. francez prevede expres că în cazul comorienţilor vocaţia succesorală trebuie să fie reciprocă, de unde
concluzia că prezumţiile de supravieţuire specifice acestui sistem de drept nu se vor aplica decât moştenirii legale, nu şi
celor testamentară sau contractuală (M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p.75. nr. 79).
71
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 55.
72
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 55-56.
17
întrunirii acestei condiţii (actori incumbit probatio). Dacă persoana care reclamă moştenirea unuia dintre
decedaţi nu poate face proba supravieţuirii celui pe care îl moşteneşte celuilalt decedat, se află în situaţia de a
nu putea face proba capacităţii succesorale a acestuia în raport cu cel faţă de care avea vocaţie succesorală şi
care a decedat în acelaşi interval de timp, astfel încât fiecare din cele două persoane va fi moştenită de ceilalţi
moştenitori ai săi care întrunesc condiţiile legii, fiind astfel exclusă posibilitatea de a se moşteni una pe
cealaltă. Soluţia nu rezultă însă din prezumţia de deces concomitent – care, fiind de excepţie, este de strictă
interpretare, ci din neadministrarea probei uneia din condiţiile necesare pentru a putea moşteni, şi anume, a
capacităţii succesorale.

Secţiunea II

MOŞTENITORUL SĂ NU FIE NEDEMN

27. Noţiune. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală constă în decăderea unui succesibil din dreptul
de a moşteni o persoană decedată datorită săvârşirii unor fapte grave - anume prevăzute de lege - faţă de
defunct sau memoria acestuia, cu toate că are capacitate succesorală şi vocaţie efectivă la moştenirea
defunctului. Ea operează doar în cazul succesiunii legale şi înlătură pe cel vinovat de la moştenire în
totalitate, chiar dacă este moştenitor rezervatar. Nedemnitatea nu funcţionează nici în cazul moştenirii
testamentare, nici în cazul instituirii contractuale 73.
Nedemnitatea este o pedeapsă civilă, datorită faptului că îl afectează doar pe cel vinovat, nu şi pe
succesorii acestuia care pot veni la moştenire în nume propriu 74. De aici decurge consecinţa caracterului de
strictă interpretare a regulilor aplicabile în materie, ea nu poate surveni decât în cazurile şi condiţiile expres şi
limitativ prevăzute de lege75
Deşi produce efecte identice cu exheredarea, adică îndepărtarea de la succesiune, nedemnitatea nu se
confundă cu aceasta întrucât în timp ce prima este opera voinţei lui de cujus, putând fi revocată până la data
decesului de cel care a dispus-o, cea de a doua este opera voinţei legii şi nu poate fi înlăturată, chiar dacă
înainte de a deceda defunctul l-a „iertat” pe nedemn.
De asemenea, revocarea legatelor pentru ingratitudine duce şi ea la îndepărtarea de la succesiune a
ingratului, dar aceasta este o sancţiune care funcţionează doar în cadrul moştenirii testamentare şi doar la
cererea celor interesaţi76, iar nu de drept cum se întâmplă în cazul nedmnităţii.
În cele ce urmează vom analiza cauzele de nedemnitate (§ 1), modul în care operează nedemnitatea (§
2) şi efectele nedemnităţii (§ 3).

§ 1. Cauzele de nedemnitate

28. Enumerare. Art. 655 C. civ. prevede în mod expres şi limitativ următoarele cauze de
nedemnitate: atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea (a); acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui
care lasă moştenirea (b); nedenunţarea omorului căruia i-a căzut victimă cel despre a cărui moştenire este
vorba (c).

a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea

73
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, Traité pratique de droit civil français, 2-e édition, LGDJ, Paris, 1956, p.
97 nr. 44; J. Patarin, Obs., RTD civ.nr. 2/2001, p .404-406.
74
M. Eliescu, op. cit, p. 72-73; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 45, nr. 45; F. X. Testu, op. cit., p. 373. nr. 1446; J.-B.
Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 727 à 730, 1999, p. 3, nr. 1.
Menţionăm că unii autori văd în nedemnitate nu numai o pedeapsă civilă, ci şi o incapacitate de folosinţă sancţionatorie,
efectele fiind însă aceleaşi (M. Grimaldi, Successions, cit supra., p. 87, nr. 89).
75
CA Bucureşti, s. a IV-a civ., dec nr. 75/1995, în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, All Beck, Bucureşti, 1999, p. 87.
76
A se vedea infra nr.
18
 29. Art. 655 pct.1 C. civ. precizează că este nedemn de a moşteni „condamnatul pentru că a omorât
sau a încercat să omoare pe defunct”.
Din textul de lege citat mai sus rezultă că acest caz de nedemnitate necesită îndeplinirea a două
condiţii cumulative:
-să existe din partea succesibilului o acţiune intenţionată de ucidere sau o tentativă de ucidere a
celui despre a cărui moştenire este vorba. Legea pedepseşte nu numai acţiunea de ucidere care are ca urmare
moartea victimei, ci şi aceea care rămâne doar în faza tentativei. Activitatea ucigătoare poate consta într-o
acţiune (înjunghiere, împuşcare, înec, strangulare), dar şi într-o inacţiune (lăsarea fără ajutor, nesemnalarea
unui pericol mortal). Important este ca acţiunea sau inacţiunea să fie săvârşite cu intenţia directă sau indirectă
de a curma viaţa lui de cujus. Dacă moartea se datorează culpei succesibilului (cum este de exemplu cazul
conducerii imprudente a unui autovehicul şi producerii unui accident din această cauză) sau unei
preterintenţii (cum este cazul unor lovituri cauzatoare de moarte), nedemnitatea nu poate surveni.
-să existe o hotărâre judecătorească de condamnare a succesibilului vinovat. Textul art.655 pct.1 C.
civ. este neechivoc în sensul că nedemnitatea se referă la „condamnatul” care a săvârşi faptele menţionate
mai sus, adică la persoana care a fost deferită justiţiei şi condamnate penal printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă77. Aşadar nu este suficientă doar săvârşirea faptelor prevăzute de lege, ci şi
condamnarea efectivă a celui vinovat. Decesul celui culpabil înaintea condamnării sale exclude, în principiu,
nedemnitatea78.
Nedemnitatea nu operează dacă succesibilul nu poate fi condamnat întrucât: a survenit prescripţia
răspunderii penale, a survenit o amnistie antecondamnatorie ori a fost achitat întrucât este înlăturată
răspunderea penală (lipsa discernământului, legitima apărare, starea de necesitate) 79.
În schimb, odată condamnarea pronunţată, este indiferent dacă celui vinovat i s-a reţinut o cauză de
atenuare a răspunderii penale, ori dacă a survenit prescripţia executării pedepsei, amnistia
postcondamnatorie, graţierea pedepsei sau iertarea victimei80.
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de condamnare a succesibilului atrage
nedemnitatea acestuia indiferent dacă a fost condamnat în calitate de autor, coautor, instigator sau complice 81.

c) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea

30. Art. 655 pct. 2 C. civ. declară nedemn de a succede pe „acela care a făcut în contra defunctului o
acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă”. Textul corespunzător din Codul civil francez (art. 727-
2) a fost adoptat la o epocă în care Revoluţia cu tot cortegiul ei de denunţuri calomnioase pentru crime care
atrăgeau condamnarea la moarte a acuzatului era încă aproape şi era menit să sancţioneze pe succesibilul care
printr-un calcul machiavelic nu omora el pe cel pe care dorea să-l moştenească rapid prin orice mijloace, ci
urzea prin acuzaţii mincinoase ca statul să facă acest lucru 82.
Sintagma „acuzaţie capitală” utilizată de lege este destul de ambiguă astfel încât a dat naştere la
interpretări diferite. Dacă prin „acuzaţie” este unanim admis că se înţelege denunţul, plângerea penală sau
77
CA Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 75/1995, cit. supra.
78
Sub acest aspect, actuala reglementare este inechitabilă şi criticabilă întrucât în cazul în care ucigaşul se sinucide
imediat după comiterea crimei, el culege moştenirea celui pe care l-a omorât şi o va transmite rudelor sale, în
detrimentul rudelor celui ucis. Este motivul pentru care unele instanţe au eludat aplicarea textului în litera lui,
considerându-l nedemn pe făptuitor dacă s-a sinucis imediat după comiterea crimei (Cass. 1-re civ., 18 déc. 1984, citată
de J.-B. Donnier, op. cit., p. 5 – nr. 21; CA. Riom, evocată de Véziane de Vezins, Quand le suicide n'absout pas les
autres crimes, „Le Figaro” nr. 17657 din 18 mai 2001, p.l. În cazurile menţionate soţii şi-au ucis soţiile şi copiii, după
care s-au sinucis.).
Pentru o critică întemeiată pe argumente de lege lata a unor asemenea soluţii, a se vedea M. Nicod, Obs., „Le Dalloz”
(Jurisprudence. Sommaires commentés) nr. 36/2001, p. 2938-2939.
79
I. Rosetti Bălănescu, Al Băicoianu, op. cit., p. 224-225; M. Eliescu, op. cit., p. 74; Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, cit. supra, p. 69; Trib. jud. Mureş, dec. civ. nr.3651/1982, Notă de N. Pleşan, RRD nr. 9/1983, p. 48-49.
80
J.-B. Donnier, op. cit., p.6, nr. 22.
81
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tomul III, partea a 2-a, Atelierele grafice
Socec, Bucureşti, 1912, p. 85-86; Trib. reg. Ploieşti, dec. civ. nr. 3215/1956, LP nr. 8/1957, p. 1006.
82
M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p. 89.
19
mărturia făcută într-un proces penal, în schimb, cu privire la cerinţa ca aceasta să fie „capitală” părerile sunt
împărţite. După unii autori şi conform jurisprudenţei, ea se referă exclusiv la acuzaţia săvârşirii unei
infracţiuni pedepsite cu moartea, caz în care, odată cu abolirea pedepsei cu moartea (prin Decretul-lege nr.
6/1990), acest caz de nedemnitate a devenit caduc 83. Alţi autori însă plecând de la constatarea că expresia
„acuzaţie capitală” descinde direct din dreptul roman, unde avea un înţeles mai larg decât acela al pedepsei cu
moartea, incluzând şi pierderea dreptului de cetate, consideră că ea se referă la acuzaţia săvârşirii unei
infracţiuni sancţionată cu o pedeapsă infamantă, astfel încât acest caz de nedemnitate este în vigoare şi
astăzi84.
Pentru ca nedemnitatea să poată opera este necesar ca succesibilul vinovat de săvârşirea faptelor
menţionate mai sus să fie condamnat pentru calomnie, adică să se pronunţe contra lui o hotărâre
judecătorească penală definitivă şi irevocabilă pentru săvârşirea acestei infracţiuni împotriva defunctului 85.

c) Nedenunţarea omorului căruia i-a căzut victimă cel despre a cărui moştenire este vorba

31. Art. 655 pct. 3 C. civ. declară nedemn de a moşteni pe de cujus „moştenitorul major care, având
cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei”.
Legea sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii morale faţă de memoria defunctului de a acţiona în
sensul declanşării cercetărilor pentru găsirea şi pedepsirea celui vinovat de omorârea intenţionată a acestuia.
Această pasivitate demonstrează cel puţin o indiferenţă, o lipsă de respect faţă de cel decedat şi memoria
acestuia.
Fiind vorba de sancţionarea neîndeplinirii unei obligaţii, este necesar ca ea să fie imputabilă celui
ţinut la aceasta86. Este motivul pentru care legea vizează expres pe moştenitorii majori ai defunctului, iar nu şi
pe cei minori. Aceasta întrucât minorii nu sunt pe deplin formaţi, neputând avea conştiinţa clară a
îndatoririlor ce le revin şi a ceea ce trebuie îndeplinit concret, de unde lipsa lor de vinovăţie 87. Chiar dacă
legea nu o spune expres, întrucât majorii puşi sub interdicţie sunt prezumaţi a fi lipsiţi de discernământ, vor
avea un tratament identic aceluia aplicat minorilor, nedenunţarea omorului nefiindu-le imputabilă 88. În
aceeaşi situaţie se află şi majorii lipsiţi de discernământ atinşi de o boală mentală, chiar nepuşi sub
interdicţie89.
Nedenunţarea omorului nu este imputabilă rudelor apropiate şi afinilor celui care a comis omorul. În
acest sens, art.656 C. civ. prevede că „lipsa de denunţare nu poate vătăma în drepturile lor pe ascendenţii şi
descendenţii omorâtorului, pe afinii săi de acelaşi grad, pe soţul sau soţia sa, pe fraţii sau surorile sale, pe
unchii sau mătuşile sale”. Omisiunea în acest caz este scuzabilă.
Obligaţia de denunţare se referă la omorul săvârşit cu intenţie, iar nu şi la acela săvârşit fără
intenţie90. Ea nu subzistă în cazul în care cel care a săvârşit omorul se află într-o situaţie care înlătură
răspunderea lui penală91.
Nedenunţarea atrage nedemnitatea doar în cazul în care se referă la infracţiunea consumată de omor,
iar nu şi la tentativa de omor.
Moştenitorul are obligaţia de a denunţa omorul (faptul ca atare) căruia i-a căzut victimă antecesorul
său, sarcina descoperirii autorului şi vinovăţiei acestuia revenind organelor de cercetare penală abilitate.
Spre deosebire de celelalte două cazuri de nedemnitate, nedenunţarea omorului nu necesită
condamnarea penală a moştenitorului pentru aceasta, fiind suficientă simpla omisiune a denunţării.
83
M. Grimaldi, Successions. cit. supra, p. 89; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 47; CA Bourges, 1-re ch., 18 janv. 1999,
JCP nr. 35/1999, p. 1547; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 70-71, nr. 40.2.
84
F. X. Testu, op. cit., p. 374 nr. 1449; J.-B. Donnier, op. cit., p. 6, nr. 24.
Proiectul de modificare a dreptului succesoral francez este în acest sens.
85
M. Grimaldi, Succsesions, cit. supra, p. 88; J.-B. Donnier, op. cit., p. 6. nr. 25;Fr. Deak, Tratat de drept succesoral,
cit. supra, p. 70, nr. 40.2.
86
M. Grimaldi, Successions. cit. supra, p. 89.
87
J.-B. Donnier, op. cit., p. 7, nr. 28.
88
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 93; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 225; M. Eliescu, op. cit., p.75.
89
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 47, nr. 48); M. Grimaldi, Successions, cit. supra; p. 89.
90
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 94-95.
91
J.-B. Donnier, op. cit., p. 7, nr. 30.
20
Omisiunea implică însă cunoaşterea prealabilă a faptului că de cujus a fost victima unui omor. Această
cunoaştere poate interveni la un moment ulterior deschiderii moştenirii, ceea ce ridică probleme în legătură
cu durata în timp a obligaţiei de denunţare.

§ 2. Modul în care operează nedemnitatea

32. Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul de a-l moşteni pe defunct. Dacă la ora
actuală este unanim admis că nedemnitatea operează de plin drept, fără a fi necesară aplicarea (pronunţarea)
ei de instanţa de judecată, lucrurile nu au stat aşa întotdeauna. Datorită faptului că în Vechiul Drept francez
(anterior adoptării Codului civil Napoleon) cazurile de nedemnitate nu erau prevăzute expres de lege, aceasta
nu putea opera decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în acest sens. După adoptarea Codului
civil Napoleon, primii comentatori ai acestuia au continuat tradiţia Vechiului drept, considerând că
nedemnitatea nu operează de drept. Această interpretare s-a menţinut mult timp, fiind preluată şi de autorii
noştri clasici92. Astăzi însă, pornind de la formularea imperativă a art.655 C. civ. (art.727 C. civ. francez),
care prevede că „sunt nedemni de a moşteni”, este unanim admis, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară,
că nedemnitatea operează de plin drept.
Evident că în cazul în care între nedemn şi persoanele interesate să invoce nedemnitatea se iveşte un
litigiu în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor care atrag această pedeapsă civilă,
soluţionarea acestuia va fi de competenţa instanţelor judecătoreşti, dar dacă se constată îndeplinirea
condiţiilor cerute de lege instanţa nu pronunţă sau aplică nedemnitatea, ci doar constată survenirea acesteia,
neavând nici o putere de apreciere. Cu alte cuvinte, o asemenea hotărâre judecătorească nu poate avea decât
un caracter declarativ, iar nu constitutiv93. Fiind declarativă, hotărârea de declarare a nedemnităţii, pe de o
parte, poate fi pronunţată după moartea nedemnului, iar pe de altă parte produce efecte retroactive, de la data
morţii lui de cujus94.
Nedemnitatea nu poate fi „iertată” sau „confirmată”, astfel încât dacă cei îndreptăţiţi nu o invocă,
trebuie invocată din oficiu de instanţă sau de notarul public în faţa căruia se dezbate succesiunea.
Momentul la care poate surveni constatarea nedemnităţii nu poate fi decât ulterior deschiderii
succesiunii, anterior acţiunea fiind inadmisibilă pentru lipsa de interesului. Ea nu poate fi cerută decât dacă
nedemnul are vocaţie efectivă la moştenire, neexistând moştenitori acceptanţi cu vocaţie prioritară celei a
nedemnului95.

33. Persoanele îndreptăţite să invoce nedemnitatea. Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de

orice persoană interesată, categorie care include:
- comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de dreptul de
acrescământ (de exemplu, dacă la moştenirea unei persoane decedate sunt chemaţi cei trei fii ai acesteia, iar
unul dintre aceştia va fi îndepărtat de la moştenire ca nedemn, moştenirea se va împărţi în două părţi egale
între cei doi fraţi care moştenesc şi nu în trei părţi cum s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi survenit nedemnitatea);
- moştenitorii subsecvenţi, care culeg moştenirea în locul nedemnului decăzut din dreptul de a
moşteni (de exemplu, dacă o persoană decedează lăsând un fiu nedemn şi un frate, decăderea fiului din
dreptul de a moşteni face ca succesiunea să revină în întregime fratelui defunctului, moştenitor făcând parte
din clasa a doua, chiar dacă fiul este moştenitor din clasa întâi);
- donatarii sau legatarii care vor păstra în întregime liberalităţile primite, fiind puşi la adăpost de
acţiunea în reducţiune a rezervatarului nedemn;
- creditorii celor de mai sus acţionând pe cale oblică (art. 974 C. civ.) care îşi pot asigura prin
îndepărtarea nedemnului solvabilitatea debitorului lor 96;
- instanţa de judecată sau notarul public din oficiu;
92
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 98; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 222.
93
J.-B. Donnier, op. cit., p.8, nr. 34).
94
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 49, nr. 49.
95
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 80.
96
F. X. Testu, op. cit., p. 375, nr. 1454); Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 79-80, nr. 4).
21
 - chiar şi nedemnul97.
Cât timp nedemnul este în viaţă, nedemnitatea va fi invocată împotriva acestuia, iar după decesul lui
împotriva succesorilor săi, fără a se contrazice caracterul personal al pedepsei civile în discuţie, în chestiune
fiind patrimoniul lăsat de nedemn, care nu poate include succesiunea celui faţă de care s-a făcut vinovat de
faptele prevăzute de lege întrucât este decăzut din dreptul de a-l moşteni pe acesta, succesorii săi neputând
culege mai multe drepturi decât cele care au aparţinut autorului lor. 98.

§ 3. Efectele nedemnităţii

34. Nedemnitatea produce efecte specifice în raport cu nedemnul (a), în raport cu descendenţii
nedemnului (b) şi în raport cu terţii (c).

a) În raport cu nedemnul

35. Excluderea de la moştenirea defunctului. Efectul principal al nedemnităţii este excluderea

nedemnului de la dreptul de a moşteni pe defunct, adică, în alte cuvinte, îndepărtarea de la moştenirea
acestuia. Este vorba de decăderea din dreptul de moştenire legală (ab intestat), nu şi din dreptul de moştenire
testamentară sau contractuală, care, fiind liberalităţi, nu pot fi desfiinţate decât pentru ingratitudine în temeiul
dispoziţiilor art. 831 şi 930 C. civ, sancţiune care nu operează de drept, ci numai la cerere (art. 832 C. civ.).
Înlăturarea nedemnului de la moştenire este completă, el neputând culege nici rezerva succesorală la care,
prin ipoteză, ar fi fost îndreptăţit în calitate de moştenitor rezervatar 99.
Nedemnitatea produce întotdeauna efecte de la data deschiderii moştenirii, indiferent dacă condiţiile
cerute de lege sunt întrunite deja la această dată sau dacă vor fi întrunite abia în viitor 100. Astfel, excluderea
nedemnului de la moştenirea defunctului produce efecte de la data decesului acestuia atât în cazul în care, de
pildă, moştenitorul a fost deja condamnat penal pentru atentat la viaţa lui de cujus, dar şi atunci când
condamnarea, fără de care nedemnitatea nu poate exista, intervine ulterior acestei date, situaţie în care se
poate spune că nedemnitatea retroactivează.

36. Efectele sunt relative. Pedeapsa civilă a nedemnităţii produce efecte relative, în sensul că
nedemnul este exclus numai de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de faptele prevăzute de lege,
nu şi de la moştenirea altor rude care l-au moştenit pe de cujus, în patrimoniul cărora poate regăsi, eventual,
elemente ale patrimoniului celui faţă de care a fost nedemn. Cu alte cuvinte, nedemnul poate moşteni indirect
prin intermediul unui terţ patrimoniu ceea ce nu a putut moşteni direct 101. Aşa, de exemplu, fiul nedemn faţă
de tatăl său poate moşteni bunurile care au aparţinut acestuia şi pe care le-a moştenit fratele său ulterior
decedat, al cărui unic moştenitor este nedemnul. Rezultatul se explică prin caracterul personal şi nu real al
nedemnităţii; aceasta împiedicând pe cel vinovat doar să moştenească pe cel faţă de care a săvârşit faptele

Menţionăm că există voci care contestă dreptul creditorilor de a acţiona pe cale oblică pe motiv că invocarea
nedemnităţii nu s-ar putea face din oficiu, beneficiarii acesteia putându-l ierta pe nedemn prin neinvocarea decăderii,
situaţie în care ar fi „şocant” să se permită creditorilor să adopte o poziţie diferită de a lor (F. Terré, Y. Lequette, op. cit.,
p .49 –nr. 51; J.-B. Donnier, op. cit., p. 8 –nr. 38). Aceste argumente nu conving întrucât contrazic susţinerea potrivit
căreia nedemnitatea operează „de drept”; invocată sau nu, decăderea din dreptul de a moşteni operează în virtutea legii.
De asemnea, nu s-ar putea explica de ce victima faptelor care atrag nedemnitatea nu l-ar putea ierta pe nedemn (ceea ce
este unanim admis), lucru pe care l-ar putea face însă moştenitorii săi.
97
V. Gherman, Notă la sent. civ. nr.866/1957 a Trib. pop. raional Vatra Dornei, LP nr.3/1959, p. 123-124; Fr. Deak,
Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 80.
98
M. Eliescu, op. cit., p. 78; J.-B. Donnier, op. cit., p. 8-9, nr. 40.
99
Soţia care şi-a ucis soţul păstrează dreptul la cota-parte din bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei, fiind
exclusă doar de la dreptul de a moşteni bunurile care au aparţinut soţului ucis (CSJ, s. civ., dec. nr. 1526/1990, „Dreptul”
nr. 2-3/1991, p. 72).
100
M. Grimaldi, Successions, cit supra., p. 91, nr. 93.
101
J.-B. Donnier, op. cit., p. 9, nr. 44.
22
reprobabile prevăzute de lege, nu şi de a dobândi bunuri aparţinând acestuia prin alte moduri prevăzute de
lege102.
De asemenea, nedemnul exclus de la moştenirea unei persoane poate reprezenta pe de cujus, venind
în locul şi gradul acestuia la moştenirea unui ascendent sau colateral privilegiat în grad de rudenie mai
îndepărtat103. De exemplu, fiul poate urca în locul şi gradul tatălui său faţă de care este nedemn pentru a-l
moşteni pe bunicul său. Explicaţia rezidă în faptul că, în acest caz, nedemnul nu exercită drepturi succesorale
proprii faţă de cel în raport cu care este nedemn, ci drepturi ale acestuia faţă de succesiunea unui terţ 104.

37. Restituirea bunurilor succesorale. Dacă între momentul deschiderii succesiunii şi momentul
îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru survenirea nedemnităţii ori momentul constatării acesteia
nedemnul intră în posesia bunurilor succesorale, acesta are obligaţia de a restitui bunurilor respective celor
îndreptăţiţi105. Pierzând titlul de moştenitor, nedemnul este un deţinător fără titlu al bunurilor succesorale,
situaţie din care decurge obligaţia de restituire a acestora.
Restituirea se va face în natură, afară de cazul în care bunurile succesorale au fost înstrăinate unor
terţi care nu pot fi obligaţi la restituire către moştenitorii de drept (este vorba de dobânditorii de bună-credinţă
ai bunurilor mobile sau de dobânditorii de bunuri imobile care se pot prevala de principiul error communis
facit jus)106 sau de cazul pieirii acelor bunuri, când restituirea se va face prin echivalent.
Considera a fi un posesor de rea-credinţă, nedemnul este obligat la restituirea fructelor şi veniturilor
bunurilor succesorale pe care le-a perceput sau ar fi trebuit să le perceapă(art. 657 C. civ.) 107. Pentru sumele
de bani primite în contul succesiunii, nedemnul datorează dobânzi din ziua primirii plăţii (art. 994 C. civ.), iar
nu din ziua punerii în întârziere conform dreptului comun (art. 1088 C. civ.).
Pe de altă parte, nevrednicul care a făcut cheltuieli în temeiul calităţii sale de moştenitor are dreptul
atât la restituirea plăţilor pe care le-a făcut în contul datoriilor succesiunii, cât şi a cheltuielilor necesare şi
utile făcute cu bunurile succesorale.
Drepturile nevrednicului faţă de succesiune stinse prin consolidare sau confuziune în considerarea
calităţii sale de moştenitor (cum este cazul unui drept de uzufruct, al unui drept de ipotecă sau al unui drept
de creanţă) renasc cu efecte din momentul deschiderii moştenirii.

b) În raport cu descendenţii nedemnului

38. Nedemnitatea fiind o pedeapsă civilă, are, în principiu, un caracter strict personal, afectându-l
doar pe cel vinovat de săvârşirea faptelor de nedemnitate. Art.658 C. civ. prevede: „copiii nedemnului viind
la succesiune , în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala
tatălui lor…”.
Din textul citat rezultă că regula menţionată mai sus nu se aplică decât în cazul în care copiii
nedemnului vin la moştenire în nume propriu, cum se întâmplă, de exemplu, atunci când fiul defunctului
este nedemn, iar moştenirea este culeasă de fiul acestuia (nepotul defunctului) în calitate de unic
moştenitor.
Dacă însă descendenţii nedemnului nu pot veni la moştenire în nume propriu, ei nu pot moşteni prin
reprezentarea celui nedemn, soluţie care se desprinde din interpretarea per a contrario a art. 658 C. civ. De
exemplu, dacă o persoană care lasă la moartea sa doi fii, dintre care unul nedemn având la rândul său un
fiu, întreaga moştenirea va reveni, în temeiul principiului priorităţii gradului de rudenie cu defunctul, fiului
care nu s-a făcut vinovat de nedemnitate, fiul nedemnului neputând urca prin reprezentare în locul şi gradul
tatălui său pentru a moşteni alături de unchiul său pe defunct. Soluţia este identică şi dacă nedemnul, în
exemplul dat, ar fi predecedat defunctului. Iată aşadar că, uneori, nedemnitatea unei persoane se răsfrânge

102
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 92, nr. 94.
103
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 228; F. X. Testu, op. cit., p. 376, nr. 1458.
104
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 92. nr. 94.
105
Cei în drept la restituire pot fi comoştenitorii, moştenitorii subsecvenţi, donatarii sau legatarii ale căror liberalităţi au
fost supuse reducţiunii, statul (în cazul moştenirii vacante).
106
A se vedea infra nr.
107
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 104.
23
 asupra descendenţilor acesteia, soluţia legislativă fiind criticată pentru acest motiv de doctrină ca ilogică şi
nedreaptă108.

c) În raport cu terţii

39. Consecinţa care ar trebui să decurgă din desfiinţarea titlului de moştenire al nedemnului referitor
la actele de dispoziţie (de înstrăinare, de constituire a unor dezmembrăminte sau garanţii reale) privitoare la
bunurile succesorale, încheiate de acesta cu terţii în intervalul de timp de la data deschiderii moştenirii şi până
la constatarea nedemnităţii, ar fi aceea a desfiinţării lor retroactive întrucât au fost încheiate de un
neproprietar, fiind de principiu că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo dat quod non
habet).
Cu toate acestea, din raţiuni care ţin de necesitatea protejării siguranţei dinamice a circuitului juridic
civil, unele dintre aceste acte vor fi menţinute şi după constatarea nedemnităţii. Astfel, actele privitoare la
bunurile mobile se menţin în măsura în care terţul dobânditor a fost de bună-credinţă, făcându-se aplicarea
dispoziţiilor art.1909 C. civ., conform căruia posesia de bună-credinţă valorează titlu. Actele de dispoziţie cu
privire la bunurile imobile vor fi şi ele menţinute în măsura în care sunt întrunite condiţiile aparenţei
creatoare de drept (error communis facit jus)109. Dacă actele de dispoziţie făcute de nedemn sunt menţinute,
acesta are obligaţia de a indemniza pe beneficiarii nedemntăţii cu echivalentul în bani al bunurilor care nu le
mai pot fi restituite110.
În schimb, toate actele de dispoziţie încheiate de nedemn cu terţii de rea-credinţă (care au cunoscut
sau trebuia să cunoască faptul că tratează cu un neproprietar) vor fi desfiinţate cu efecte retroactive, la cererea
moştenitorilor care culeg succesiunea.
Secţiunea III
VOCAŢIA (CHEMAREA) LA MOŞTENIRE
40. Noţiune. Pe lângă capacitatea succesorală şi condiţia ca moştenitorul (în cadrul moştenirii legale)
să nu fie nedemn, pentru a putea moşteni este necesară şi existenţa vocaţiei sau chemării la moştenire. O
persoană poate avea capacitate succesorală şi să nu fi săvârşit fapte susceptibile să atragă nedemnitatea, dar
nu va putea moşteni o persoană decedată decât dacă are vocaţie la succesiunea acesteia.
Vocaţia succesorală sau chemarea la moştenire este conferită fie prin voinţa legii, fie prin voinţa lui
de cujus exprimată prin testament sau donaţie de bunuri viitoare (instituire contractuală). Determinarea
persoanelor cu vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluţiune succesorală.
După cum devoluţiunea se face prin lege, prin testament sau prin contract, aceasta poate fi legală,
testamentară sau convenţională.
TITLUL II

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

Capitolul I

REGULILE GENERALE APLICABILE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII

108
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 51; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 74-75, nr. 41.2.3).
109
Cu privire la acest principiu, a se vedea infra, nr.
110
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 103.
24
 41. Devoluţiunea legală a moştenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de
bunurile sale prin testament sau atunci când, deşi a dispus prin testament, acesta este lipsit de efecte întrucât
este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai numeşte şi moştenire ab intestat (fără testament).
Spre deosebire de dreptul roman, care considera moştenirea legală incompatibilă cu moştenirea
testamentară, dreptul nostru admite coexistenţa moştenirii legale şi testamentare cu privire la una şi aceeaşi
moştenire. Aşa, de exemplu, în cazul în care există moştenitori rezervatari, dispunătorul nu poate face
liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva fiind deferită
rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o persoană a dispus prin testament numai de o
parte din patrimoniul său, restul patrimoniului succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor
moştenirii legale.
Normele care reglementează moştenirea legală sunt supletive, devenind eficiente doar în cazul în care
defunctul nu a înţeles să amenajeze prin voinţa sa devoluţiunea patrimoniului succesoral.
Studierea devoluţiunii legale a moştenirii necesită analizarea criteriului şi sferei persoanelor din
rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii (Secţiunea I), a principiilor generale de stabilire a persoanelor
chemate efectiv la moştenire şi a excepţiilor de la acestea (Secţiunea II) , precum şi a reprezentării
succesorale (Secţiunea III).

Secţiunea I

CRITERIUL ŞI SFERA PERSOANELOR DIN RÂNDUL CĂRORA VOR FI DESEMNAŢI

MOŞTENITORII

42. Moştenirea legală – o moştenire de familie. Plecând de la vechiul deziderat al conservării

bunurilor în familie, conform căruia „oamenii trec, familia şi fundamentul său material rămân” 111, dreptul
succesoral român atribuie moştenirea ab intestat familiei defunctului, iar în caz de vacanţă succesorală –
statului.
Noţiunea de familie are un înţeles larg, incluzând rudele de sânge, soţii şi afinii (rudele prin alianţă).
Aşa cum vom vedea, legea cheamă însă la moştenire doar pe rudele defunctului şi pe soţul supravieţuitor, nu
şi pe afinii acestuia. Ginerele sau nora nu au vocaţie la moştenirea socrilor şi nici invers. De asemenea,
cumnaţii nu au vocaţie succesorală legală unii faţă de alţii, nici copiii vitregi faţă de părinţii vitregi. În ceea ce
îi priveşte pe concubini, cu toată acceptarea treptată a unor efecte juridice uniunii libere ca urmare a presiunii
realităţii112, dreptul nostru actual, ca şi dreptul francez, nu le recunoaşte nici o vocaţie succesorală legală 113.
Rudenia, conform dispoziţiilor art. 45 C. fam., „este legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz rudenia este
în linie dreaptă, iar în cel de a-l doilea în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau
descendentă”.

43. Sfera persoanelor chemate la moştenire. Dacă toate rudele defunctului ar veni la moştenirea
acestuia, patrimoniul succesoral s-ar pulveriza, ceea ce este indezirabil. De acea, nu toate rudele defunctului
sunt chemate la moştenire.
Potrivit art. 659 C. civ., „succesiunile sunt deferite copiilor şi descendenţilor defunctului,
ascendenţilor şi rudelor sale colaterale…”. Rezultă aşadar că vocaţie la moştenirea legală a defunctului au
rudele în linie dreaptă (care descind una din alta, cum este cazul părinţilor şi copiilor) şi rudele în linie
colaterală (care, fără a descinde una din alta, au un ascendent comun, cum este cazul fraţilor şi surorilor) ale
acestuia.
111
H. Fulchiron, La transmision des biens dans les familles recomposées, „Defrénois” 1994, art. 35853 (nr. 2).
112
F. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 521 şi următ.
113
Există ţări care au reglementat vocaţia succesorală legală (cea testamentară putând fi conferită şi în sistemele de drept
care nu recunosc drepturi succesorale legale acestor persoane) între concubini, cum sunt: Israelul, Mexicul, Canada
(Ontario) sau SUA (New-Hampshire).
25
 Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă (părinţi, bunici, străbunici etc.) sau descendentă (fii,
nepoţi, strănepoţi etc.) – art. 661-663 C. civ. şi art.45 C. fam.
Gradul de rudenie cu defunctul joacă şi el un rol în stabilirea sferei rudelor chemate de lege la
moştenire. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 46 C. fam. şi art. 662 şi 663 C. civ., gradul de rudenie se
stabileşte astfel:
-în linie dreaptă, după numărul generaţiilor care separă pe defunct de moştenitor, astfel încât, de
exemplu, tatăl şi fiul sunt rude de gradul întâi, bunicul şi nepotul sunt rude de gradul doi, străbunicul şi
strănepotul sunt rude de gradul trei etc.;
-în linie colaterală, după numărul generaţiilor care separă pe defunct de moştenitorii săi, urcând de la
defunct la ascendentul comun şi coborând de la acesta la cel chemat la moştenire, aşa încât, de exemplu, fraţii
sunt rude de gradul doi, unchiul şi nepotul de frate sunt rude de gradul trei, iar verii primari sunt rude de
gradul patru etc.
Rudele în linie dreaptă ale defunctului – atât ascendentă, cât şi descendentă – pot moşteni la infinit,
adică indiferent de gradul lor, legile firii limitând însă posibilitatea practică de a moşteni la maximum gradele
trei sau patru. În line colaterală însă, posibilitatea de a moşteni este limitată prin lege la gradul patru de
rudenie inclusiv (art. 676 C. civ. astfel cum a fost modificat prin art. 4 al Legii asuora impozitului progresiv
pe succesiuni din 1921, modificare menţinută în vigoare prin dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 319/1944 pentru
dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor) 114.

44. Ordinea de preferinţă a chemării la moştenire. Pentru a se evita fărâmiţarea excesivă a

succesiunilor, legea a stabilit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la
moştenirea legală a acestuia.
Potrivit dispoziţiilor art. 669-676 C. civ., rudele defunctului sunt ierarhizate în patru clase de
moştenitori, fiind chemate la moştenire în această ordine:
-clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă, este alcătuită din copiii, nepoţii, strănepoţii etc.
defunctului, fără limită de grad;
-clasa II – clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi, cuprinde părinţii defunctului, fraţii şi
surorile defunctului, precum şi pe descendenţii fraţilor şi surorilor până la gradul al patrulea inclusiv;
-clasa III – clasa ascendenţilor ordinari, include pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii etc.
defunctului, fără limită de grad;
-clasa IV – clasa colateralilor ordinari, cuprinde rudele în linie colaterală ale defunctului până la
gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, şi anume: unchii, mătuşile (fraţii şi surorile
părinţilor), verii primari (copiii unchilor şi mătuşilor), fraţii şi surorile bunicilor defunctului.
Conform dispoziţiilor Legii nr.319/1944, soţul supravieţuitor al defunctului este chemat la moştenire
în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.
Chemarea rudelor şi a soţului supravieţuitor în această ordine la moştenire se explică atât prin
afecţiunea prezumată a defunctului faţă de aceştia, cât şi prin ideea existenţei unei obligaţii morale şi sociale
a defunctului faţă de cei apropiaţi115.
În cazul în care nu există moştenitori în grad succesibil în nici una din cele patru clase şi nu există
nici soţ supravieţuitor, iar defunctul nu a dispus în mod valabil de bunurile sale nici prin testament,
moştenirea este vacantă şi se cuvine statului în temeiul puterii sale suverane (art. 680 C. civ.).

Secţiunea II

PRINCIPIILE GENERALE DE STABILIRE A PERSOANELOR CHEMATE EFECTIV LA

MOŞTENIRE ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTEA

114
În forma iniţială, art. 676 C. civ. permitea moştenirea în linie colaterală până la gradul al doisprezecelea de rudenie
inclusiv.
115
M.-C. de Roton-Catala, op. cit., p. 381, nr. 1472.
26
 45. Enumerare. Clasele de moştenitori şi gradele de rudenie sunt mijloace tehnice-juridice de
stabilire a sferei persoanelor chemate de lege la moştenire. Această sferă este însă şi ea destul de extinsă, iar
legea nu doreşte o fărâmiţare excesivă a succesiunilor. De aceea, dintre persoanele cu vocaţie legală, legea
stabileşte o anumită ordine concretă de chemare la moştenire pe baza a trei principii generale, fiecare dintre
acestea cunoscând unele excepţii.
Principiile de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire sunt următoarele; principiul
priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între moştenitorii făcând parte din clase diferite (a);
principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă (b) şi principiul împărţirii
moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad (c).

a) Principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între

moştenitorii din clase diferite

46. Regula. Codul civil a împărţit rudele defunctului în patru clase de moştenitori, chemându-le la
moştenire în ordinea acestora. Astfel, dacă există moştenitori în clasa întâi care nu au renunţat la moştenire şi
care nu sunt nedemni, aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii din clasele subsecvente. Moştenitorii
din clasa a doua vin la succesiune doar dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt
renunţători sau nedemni, cei din clasa a treia doar dacă nu sunt moştenitori din primele două clase şi aşa mai
departe.
Când există moştenitori cu vocaţie succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la
moştenire esenţial este criteriul ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Aşa, de
exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi, moştenitor făcând parte din clasa întâi, înlătură de
la moştenire pe tatăl defunctului, moştenitor din clasa a doua, deşi acesta din urmă este rudă de gradul întâi.
După un autor, uneori, este posibilă chemarea la moştenire a două clase de moştenitori în acelaşi
timp116. Este dat ca exemplu cazul exheredării moştenitorilor rezervatari dintr-o clasă prioritară (descendenţii
sau părinţii defunctului), care vor beneficia de rezervă, neputând fi exheredaţi în totalitate, în timp ce
moştenitorii din clasa chemată de lege subsecvent la moştenire vor culege restul succesiunii (cotitatea
disponibilă) în calitatea lor de moştenitori legali ai defunctului, iar nu de legatari. Acest punct de vedere este
discutabil întrucât pare a nu ţine seama de faptul că instituirea de legatari poate fi nu numai directă, ci şi
implicită, ca rezultat al unei exheredări fără instituire directă de legatari; conform principiului „exclure, c’est
disposer” sau „exhéréder, c’est instituer”, moştenitorii din clasa subsecventă vor moşteni ca legatari, iar nu ca
moştenitori legali, succesiunea fiind în acest caz testamentară (conţine o rezervă şi o cotitate disponibilă), iar
nu legală117. Aşadar, posibilitatea ca două clase de moştenitori să vină în acelaşi timp la succesiune ni se pare
exclusă.

47. Excepţia. Prin derogare de la această regulă, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944,
soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. El nici nu înlătură, dar nici
nu este înlăturat de la moştenire de nici o clasă de moştenitori.

d) Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între moştenitorii din aceeaşi clasă

48. Regula. Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul proximităţii
gradului de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleiaşi clase, rudele în grad mai apropiat cu defunctul
înlătură rudele în grad mai îndepărtat. Aşa, de exemplu, fiul defunctului şi nepotul de fiu al defunctului sunt
ambii moştenitori din clasa întâi, dar la moştenirea legală a acestuia nu vor veni amândoi, ci doar fiul
defunctului, rudă de gradul întâi, care înlătură de la moştenire pe nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul
doi. Tot astfel, unchiul defunctului, frate al unuia dintre părinţii acestuia, rudă de gradul trei, înlătură de la

116
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 84, nr. 43.1.
117
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 290, nr. 358; H. Roland, M.-F. Callu, Droit des libéralités, Ellipses, Paris, 2000, p.
143-144, nr. 424.
27
moştenire pe vărul primar al defunctului, rudă de gradul patru, deşi ambii fac parte din clasa a patra de
moştenitori.

49. Excepţii. Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între rudele din aceeaşi clasă de
moştenitori cunoaşte două excepţii:
- în clasa a doua de moştenitori, conform dispoziţiilor art. 671 şi 673 C. civ., părinţii defunctului, rude
de gradul întâi, vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care pot fi rude de gradul doi (fraţii
defunctului), trei (nepoţii de frate ai defunctului) sau patru (strănepoţii de frate ai defunctului);
- reprezentarea succesorală, care permite unei rude în grad mai îndepărtat cu defunctul să urce în
locul şi gradul unui ascendent predecedat să moştenească în locul acestuia, constituie şi ea o excepţie de la
regula mai sus menţionată118.

e) Principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad

50. Regula. În cazul în care la moştenire vin mai mulţi moştenitori din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de
rudenie cu defunctul, moştenirea se împarte pe capete, adică în atâtea părţi egale câţi moştenitori sunt (art.
669, 670, 674 şi 675 C. civ.). De exemplu, dacă la moştenire vin trei fii ai defunctului, aceştia vor împărţi
moştenirea în trei părţi egale, iar dacă vin doi fraţi ai defunctului aceştia vor primi fiecare câte o jumătate din
moştenire.

51. Excepţia. De la acest principiu există o excepţie, şi anume, cazul în care la moştenirea
defunctului sunt chemaţi fraţi şi surori care nu au aceeaşi părinţi, situaţie în care împărţirea moştenirii se va
face pe linii, fraţii consangvini (care au comun doar tatăl, mamele fiind diferite) şi uterini (care au comună
doar mama, taţii fiind diferiţi) culegând moştenirea fratelui lor decedat doar pe linia (jumătatea) părintelui
comun (paternă sau maternă, după caz), pe care o împart între ei în părţi egale, în funcţie de numărul fraţilor
rămaşi în viaţă în fiecare din aceste linii, numai fraţii buni cu defunctul (care au aceeaşi părinţi) culegând
moştenirea atât pe linie paternă, cât şi maternă, deci mai mult decât fiecare frate consagvin sau uterin în parte
(art.674 C. civ.)119.

Secţiunea III

REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

52. Noţiune. Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori legali
(descendenţilor în linie dreaptă şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului) să urce în locul şi gradul
unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i s-ar fi
cuvenit din moştenire dacă ar fi fost în viaţă.
Ascendentul predecedat se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine la moştenire prin
reprezentare – reprezentant.
Reprezentarea succesorală este o instituţie juridică aparte, care, afară de rezonanţa comună a
denumirii, nu are nimic de a face nici cu reprezentarea convenţională a mandantului de către mandatarul său,
nici cu reprezentarea legală a minorului sau interzisului judecătoresc de către părinţi sau tutori la încheierea
actelor juridice. Într-adevăr, dacă în cazul reprezentării convenţionale şi a incapabililor de către reprezentanţii
lor legali este vorba de încheierea unor acte juridice (din care izvorăsc drepturi şi obligaţii) de către
reprezentanţi în numele şi pentru cei reprezentaţi, reprezentarea succesorală nu face decât să confere

118
Cu privire la reprezentarea succesorală, a se vedea infra nr.52 şi următ.
119
Cu privire la împărţirea pe linii a moştenirii, a se vedea infra nr. 91.
28
reprezentantului drepturi succesorale proprii, care, aplicând cu stricteţe principiul proximităţii gradului de
rudenie între rudele din cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, nu i-ar fi putut reveni 120.
Iată un exemplu edificator în acest sens.
Să presupunem că defunctul D lasă la moartea sa un fiu A şi doi nepoţi B1 şi B2, copii ai lui B, fiu
predecedat al defunctului. Moştenirea se va împărţi în felul următor:

A 1/2 B †(1/2)

B1 1/4 B2 1/4

Schema 1

fiul în viaţă, A, va culege 1/2 din moştenire, în timp ce nepoţii de fiu ai defunctului, B1 şi B2, vor urca în
locul şi gradul tatălui lor predecedat, B, culegând partea ce ar fi revenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă, adică
1/2 din moştenire, pe care o vor împărţi între ei în părţi egale, câte 1/4 din moştenire fiecare.
Îndeobşte, reprezentarea succesorală este prezentată ca un „beneficiu” sau ca o „favoare” a legii faţă
de reprezentanţi, care urcă în locul şi gradul reprezentatului, moştenind astfel pe defunct. În realitate însă, nu
întotdeauna reprezentarea este favorabilă pentru reprezentanţi 121. Astfel, reprezentarea poate permite
reprezentanţilor să moştenească alături de succesibilii în grad de rudenie mai apropiat cu defunctul (Schema
1), caz în care, într-adevăr, constituie o favoare întrucât acordă drepturi succesorale unor rude în grad de
rudenie mai îndepărtat cu defunctul prin derogare de la principiul proximităţii gradului de rudenie, dar, aşa
cum rezultă din dispoziţiile art. 665 alin. 2 şi art. 666 C. civ., ea poate opera şi atunci când succesibilii în grad
de rudenie mai apropriat cu defunctul sunt cu toţii predecedaţi, moştenirea împărţindu-se pe tulpini, aşa încât
reprezentanţii deşi sunt rude de acelaşi grad culeg cote inegale din moştenire, unii dintre ei primind mai puţin
decât ar fi primit în cazul în care nu ar fi operat reprezentarea. De exemplu, dacă defunctul D a avut doi copii,
A şi B, ambii predecedaţi, iar la moştenirea sa vin cei doi copii ai lui A, A1 şi A2, şi singurul copil al lui B,
B1, moştenirea se va împărţi în felul următor:

A †(1/2) B †(1/2)

A1 1/4 A2 1/4 B1 1/2

Schema 2

adică, se va proceda la împărţirea moştenirii pe două tulpini (numărul copiilor predecedaţi ai defunctului), A
şi B, iar descendenţii copiilor predecedaţi ai defunctului vor urca fiecare pe tulpina lor în locul şi gradul
părintelui lor predecedat, împărţind partea de moştenire revenind acelei tulpini în funcţie de numărul lor,
120
Pentru unele discuţii legate de instituţia reprzentării succesorale, a se vedea C. Nicolaescu, (I), B. Dumitrache, M.
Nicolae, (II), Discuţii privitoare la reprzentarea succesorală, „Dreptul” nr. 4/1998, p. 18 şi următ.
121
M. Grimaldi, Successions. cit supra, p. 126-127, nr. 130.
29
astfel încât copiii lui A, A1 şi A2, vor împărţi între ei în părţi egale jumătatea de moştenire revenind
părintelui lor (câte 1/4 din moştenire fiecare), iar copilul lui B, B1, va culege singur cealaltă jumătate din
moştenire revenind părintelui său. Aşadar, A1 şi A2 vor primi din moştenire mai puţin decât ar fi primit dacă
nu ar opera reprezentarea şi moştenirea s-ar împărţi pe capete conform principiului împărţiri în părţi egale a
moştenirii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie (câte 1/4 în loc de câte 1/3 fiecare), iar B1
mai mult (1/2 în loc de 1/3).

53. Fundamentul reprezentării. Art. 664 C. civ. defineşte reprezentarea ca fiind o „ficţiune a legii
care are de efect de a pune pe reprezentanţi în locul, în gradul şi în dreptul reprezentatului”. S-a remarcat însă
că, în realitate, reprezentarea nu este o ficţiune întrucât prin ea nu se alterează nici un principiu juridic;
reprezentantul nu moşteneşte ca şi când l-ar moşteni pe reprezentat, care, la rândul său, l-ar fi moştenit pe de
cujus, ci întrucât legea instituie o excepţie prin care, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute, este înlăturată
regula proximităţii gradului de rudenie în favoarea împărţirii moştenirii pe tulpini 122.
Fundamentul acestei reglementări se regăseşte, pe de o parte, în ideea de a sustrage devoluţiunea
succesorală hazardului unei cronologii accidentale a deceselor, contrare celei fireşti (copiii care decedează
înaintea părinţilor), iar pe de altă parte în asigurarea respectului egalităţii tulpinilor, pornind de la ideea că
afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi ca şi sentimentul de datorie faţă de familie nu se apreciază
individual (pentru fiecare succesor în parte), ci faţă de tulpina pe care fiecare dintre aceştia o formează
împreună cu descendenţii lor123.

54. În continuare, prezentarea instituţiei reprezentării necesită analizarea domeniului (§ 1), a

condiţiilor (§ 2) şi a efectelor acesteia (§ 3).

§ l. Domeniul reprezentării

55. Potrivit Codului civil român, reprezentarea succesorală este permisă numai a) în cazul
descendenţilor în linie dreaptă ai defunctului (art. 665) şi b) în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi
(art. 666 C. civ.).
Problema reprezentării succesorale nu se poate pune, aşadar, în cazul ascendenţilor privilegiaţi, a
ascendenţilor ordinari, a colateralilor ordinari şi nici a soţului supravieţuitor 124.

a) Reprezentarea în cazul descendenţilor în linie dreaptă

56. Potrivit dispoziţiilor art. 665 alin. l C. civ., „reprezentarea se întinde nemărginit în linie directă
descendentă”.
Aceasta înseamnă că, în linie directă descendentă, reprezentarea operează indiferent de gradul de
rudenie al reprezentantului cu defunctul. Astfel, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu defunctul poate
moşteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu unchiul său (fiul defunctului) rămas
în viaţă. De asemenea, un strănepot de fiu (B2), rudă de gradul trei cu defunctul, poate moşteni pe străbunicul
său (D) alături de un fiu al defunctului rămas în viaţă (A), dacă pe tulpina pe care o reprezintă sunt întrunite
condiţiile reprezentării din grad în grad între el şi bunicul său (B) pe care îl reprezintă la moştenirea
străbunicului său:

122
G. Vicker, op. cit., p. 58; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 82, nr. 85.
123
J. Flour, H. Souleau, Les successions, 3-e édition, A. Colin, Paris, 1991, p. 38, nr. 54; M. Grimaldi, Succesions, cit.
supra, p. 127-128, nr. 131; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.739 à 744, 1999, p. 4-5.
124
Trib. pop. rai. Griviţa Roşie, sent. civ. nr.4330/1955, JN nr.5/1956, p. 889; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.1568/1968,
CD 1968, p. 95; idem, s. civ., dec. nr. 226/1986, CD 1986, p. 76-77.
30
 A 1/2 B † (1/2)

B1 †(1/2)

B2 1/2

Schema 3

Tot astfel, un stră-strănepot poate moşteni prin reprezentare pe stră-străbunicul său şi aşa mai departe. Pentru
a opera reprezentarea în asemenea cazuri este însă necesar ca în fiecare grad intermediar prin care trebuie să
treacă reprezentantul pentru a ajunge în locul şi gradul reprezentatului să fie întrunite condiţiile cerute de
lege, reprezentarea neputând opera per saltum sau omisso medio125. În exemplul prezentat la schema 3, dacă,
de pildă, B1 ar fi în viaţă, renunţând la moştenire sau fiind nedemn, B2 nu poate moşteni prin reprezentare
sărind peste acesta, adică prin omiterea unui inel din lanţul care leagă între ele generaţiile reprezentatului de
cea a reprezentantului.

57. Conform dispoziţiilor art. 665 alin.2 C. civ., reprezentarea „este admisă în toate cazurile, concure
copiii defunctului cu descendenţii unui copil mort mai dinainte, întâmple-se ca toţi copiii defunctului fiind
morţi înaintea lui, descendenţii zişilor copii să se găsească între ei în grade egale sau neegale”. Aceasta vrea
să spună că reprezentarea operează atât în cazul în care descendenţii de grad mai îndepărtat vin la moştenire
alături de descendenţi în grad mai apropiat cu defunctul (schema 1), cât şi în cazul în care descendenţii în
grad mai apropiat cu defunctul fiind cu toţii predecedaţi, descendenţii în grad mai depărtat de rudenie cu
defunctul vin la moştenire având acelaşi grad de rudenie (schema 2) sau grade diferite. Un exemplu care
ilustrează ultima ipoteză este acela în care defunctul, D, a avut doi fii, A şi B, ambii predecedaţi; A a avut doi
fii, A1 şi A2, primul în viaţă la deschiderea moştenirii, iar al doilea predecedat lăsând la rândul său doi fii, A3
şi A4, în viaţă la deschiderea moştenirii, B lăsând un fiu, B1, în viaţă la deschiderea moştenirii, caz în care
moştenirea se va împărţi în felul următor:
D

A † (1/2) B † (1/2)

A1 1/4 A2 †(1/4) B1 1/2

A3 1/8 A4 1/8

Schema 4

aşadar, moştenirea se va împărţi pe două tulpini, A şi B, revenind fiecăreia câte 1/2 din moştenire; pe tulpina
A, existând doi descendenţi ai acestui fiu predecedat al defunctului, se va împărţi tulpina în două subtulpini,
A1 şi A2, fiecăreia revenindu-i câte 1/4 din moştenire, dar A2 fiind predecedat, partea acestuia de moştenire
(1/4) va reveni descendenţilor săi, A3 şi A4, care o vor împărţi în două, fiecăruia revenindu-i câte 1/8 din

125
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p.129; M. Donnier, op. cit., p. 6; nr. 19.
31
moştenire, aceştia urcând prin reprezentare în locul şi gradul lui A2, iar de aici, împreună cu A1, în locul şi
gradul lui A; pe tulpina B, partea de 1/2 din moştenire va reveni lui B1, care în locul şi gradul lui B.
Reprezentarea operează şi în cazul în care descendenţii care moştenesc sunt în grad egal de rudenie şi
în număr egal. Astfel, dacă defunctul D a avut doi copii, A şi B, ambii predecedaţi, iar la data deschiderii
moştenirii sunt în viaţă doi copii ai lui A, A1 şi A2, şi doi copii ai lui B, B1 şi B2, moştenirea se va împărţi în
felul următor:

A † (1/2) B † (1/2)

A 1/4 A2 1/4 B1 1/4 B2 1/4

Schema 5

Cei patru nepoţi de fii ai defunctului, deşi sunt rude de acelaşi grad, nu vor culege moştenirea în nume
propriu, ci prin reprezentarea antecesorilor lor predecedaţi. Deşi în acest caz succesorii culeg din moştenire
aceeaşi cotă cu aceea pe care ar fi cules-o dacă ar fi moştenit în nume propriu, faptul că moştenesc prin
reprezentare şi nu în nume propriu nu este lipsit de consecinţe practice. Astfel, în cazul în care unul dintre ei
renunţă la moştenire, partea sa nu se va împărţi în părţi egale între ceilalţi trei moştenitori acceptanţi (cum s-
ar întâmpla dacă nepoţii defunctului ar moşteni în nume propriu), ci va reveni în întregime comoştenitorului
din tulpina din care face parte renunţătorul; de asemenea, cei patru nepoţi ai defunctului moştenind prin
reprezentare, iar nu în nume propriu, au obligaţia de a raporta la moştenire donaţiile primite fără scutire de
raport de la defunct în timpul vieţii acestuia de antecesorii lor reprezentaţi 126.

58. Dacă însăşi raţiunea de a fi a reprezentării este aceea de a păstra egalitatea între tulpini, rezultă că
aceasta nu poate opera decât dacă există mai multe tulpini, iar nu şi în cazul în care există una singură 127. Aşa,
de pildă, în cazul în care la moştenirea unei persoane decedate D vin doi nepoţi, A1 şi A2, copii ai unui unic
fiu predecedat A, aceştia moştenesc în nume propriu, iar nu prin reprezentarea tatălui lor predecedat. Acest
lucru nu este lipsit de consecinţe practice, căci dacă defunctul l-a gratificat pe antecesorul moştenitorilor (A)
cu o donaţie nescutită de raport, cei doi nepoţi ai defunctului, care vin la moştenire în nume propriu şi nu prin
reprezentarea donatarului A, nu au obligaţia de a raporta acea donaţie, astfel încât aceasta se va imputa asupra
cotităţii disponibile a moştenirii, iar nu asupra rezervei moştenitorilor.

b) Reprezentarea în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi

59. Potrivit dispoziţiilor art. 666 C. civ., „în linie colaterală, reprezentarea este admisă în privinţa
copiilor şi descendenţilor fraţilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa în concurs cu unchi sau
mătuşă, întâmple-se ca toţi fraţii şi surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se găsească
trecută la descendenţii lor, în grade egale sau neegale”.
Aşadar, pentru descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului până la gradul patru inclusiv (nepoţi şi
strănepoţi) reprezentarea operează în condiţii similare celor ale descendenţilor defunctului (supra nr. 56-
58)128.

126
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 80-81. nr. 84; M. Donnier, op. cit., p. 7, nr. 24.
127
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 83-84, nr. 87; M. Donnier, op. cit., p. 7-8, nr. 30-31.
Pentru opinia potrivit căreia reprezentarea operează şi în cazul existenţei unei singure tulpini, a se vedea: M. Planiol, G.
Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 107-108, nr. 55; Trib. municip. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1589/1986,
RRD nr.10/1986, p. 68.
32
 Reprezentarea în linie colaterală produce efecte atât în cazul descendenţilor fraţilor şi surorilor buni
(bune) – care au comuni ambii părinţi -, cât şi în cazul celor consângeni sau uterini – care au comun cu
defunctul doar un singur părinte, fie tatăl, fie mama -, cu precizarea că reprezentanţii acestora din urmă nu pot
moşteni mai mult decât poate moşteni reprezentatul în locul şi gradul căruia vin la moştenire, adică fie numai
în linie maternă, fie numai în linie paternă.

§ 2. Condiţiile reprezentării

60. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiţii atât în persoana reprezentatului (a), cât şi în
persoana reprezentantului.

a) Condiţiile cerute în persoana reprezentatului

61. Reprezentatul, pe de o parte, trebuie să fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de altă parte să fi
avut chemare efectivă la moştenire dacă ar fi fost în viaţă (2°).

1°. Reprezentatul să fie predecedat lui de cujus

62. Reprezentarea presupune întotdeauna ca reprezentatul să fi decedat înaintea deschiderii

succesiunii, căci, aşa cum prevede art. 668 alin.1 C. civ., „nu se reprezintă decât persoanele moarte” 129.
Aceasta înseamnă că persoanele care renunţă la moştenire sau care, în viaţă fiind, sunt nedemne faţă
de defunct nu pot fi reprezentate (art. 658 şi 698 fraza I C. civ.). În schimb, descendenţii renunţătorilor sau
nedemnilor pot moşteni în nume propriu, dacă nu există moştenitori în rang preferabil. De pildă, dacă
defunctul D lasă la moartea sa doi fii, A şi B, ambii renunţători, iar A are doi fii, A1 şi A2, iar B un fiu, B1,
cei trei nepoţi ai defunctului, A1, A2 şi B1, vor veni la moştenirea bunicului lor în nume propriu, fiecăruia
revenindu-i câte 1/3 din succesiune

63. Întrucât persoanele dispărute sunt socotite în viaţă atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre
judecătorească definitivă declarativă de moarte (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), acestea nu pot fi
reprezentate. După declararea judecătorească a morţii, în funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului, se
va admite sau nu reprezentarea, conform regulilor de drept comun.

64. Referitor la cazul comorienţilor (supra nr. 26), în doctrina noastră persistă ideea că reprezentarea
este permisă în cazul fiului care a decedat împreună cu tatăl său întrucât „fiind prezumat mort în acelaşi
moment cu persoana despre a cărei moştenire este vorba, nu mai există la data deschiderii succesiunii, deci
este o persoană moartă (art. 668 C. civ.), iar nu în viaţă” 130. În realitate însă, în cazul comorienţilor, se
prezumă că aceştia au decedat în acelaşi moment, orice „stabilire” a unei ordini a deceselor fiind nu numai
arbitrară, ci chiar contrară atât reglementării legale în materie, cât şi definiţiei instituţiei. De aceea,
succesiunea fiecărui comorient se va rezolva „ca şi când celălalt nu ar fi existat” 131. Aşadar, în exemplul dat
(tatăl decedat împreună cu fiul său), nici unul dintre comorienţi nu poate veni la moştenirea celuilalt, nici în
nume propriu, nici prin reprezentare, întrucât moştenirea fiecăruia se va deferi propriilor moştenitori, ca şi
când celălalt nu ar fi existat.
Art. 725-1 C. civ. francez – introdus recent prin legea din 3 decembrie 2001- prevede în primele două
alineate aceleaşi reguli în materia comorienţilor ca şi în legea română, dar în ultimul alineat prevede în mod
expres că dacă unul dintre codecedaţi lasă descendenţi, aceştia pot veni la moştenire prin reprezentarea
128
Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1627/1994, Culegere de practică judiciară a tribunalului Bucureşti 1993-1997,
All Beck, Bucureşti, 1998, p. 97-98.
129
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 856/1985, CD 1985; p. 86-87; CA Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2145/1999, Curtea
de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 170.
130
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 88.
131
F. X. Testu, op. cit., p. 371, nr. 1436.
33
autorului lor. Analizând reglementarea menţionată, doctrina a subliniat că „această soluţie consacră o
prezumţie de predeces a reprezentatului (s. n. – D. C.)”132. Or, legea noastră neprevăzând o asemenea
prezumţie de excepţie, se aplică în toate situaţiile (inclusiv a tatălui decedat împreună cu unul din copiii săi)
regula conform căreia comorienţii nu se pot moşteni unul pe celălalt.

2°. Reprezentatul să fi avut chemare efectivă la moştenirea lui de cujus dacă ar fi fost în viaţă

65. Pentru ca reprezentarea să-şi poată produce efectele este necesar ca reprezentatul să fi avut
aptitudinea de a-l fi moştenit efectiv pe de cujus dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii.
Astfel, nedemnul, chiar predecedat lui de cujus, nu poate fi reprezentat de descendenţii săi. Soluţia
rezultă din dispoziţiile art. 658 C. Civ., conform cărora „copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea
dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor”, ceea ce
înseamnă că per a contrario aceştia nu pot moşteni prin reprezentare.
De asemenea, ţinând seama de faptul că moştenitorul care renunţă la moştenire „este considerat că nu
a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.), „eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată” (art. 698 fraza
I C. civ.).
Moştenitorii legali nerezervatari, cum este cazul fraţilor şi surorilor defunctului, care au fost
exheredaţi total nu pot fi reprezentaţi de descendenţii lor întrucât ca urmare a exheredării au fost lipsiţi de
aptitudinea de a-l moşteni pe defunct 133. În cazul exheredării parţiale a moştenitorilor nerezervatari, ca şi în
cazul moştenitorilor rezervatari care nu pot fi exheredaţi total, ci doar în limitele cotităţii disponibile a
moştenirii, reprezentarea rămâne posibilă pentru partea de moştenire care nu a intrat sub incidenţa exheredării
celui reprezentat.

66. Pornind de la raţiunile care fundamentează instituţia reprezentării succesorale (supra nr. 52),
doctrina critică soluţia legislativă actuală care condiţionează aplicarea ei de aptitudinea reprezentatului de a
veni la moştenirea lui de cujus, arătând că nedemnitatea şi renunţarea la moştenire nu ar trebui să aibă
consecinţe asupra descendenţilor lor, cum se întâmplă în prezent, ci doar asupra nedemnului sau
renunţătorului, imperativul egalităţii între tulpini cerând această soluţie 134.

b) Condiţiile cerute în persoana reprezentantului

67. Venind la moştenirea lui de cujus, reprezentantul urcă prin voinţa legii în locul reprezentatului,
dar moşteneşte pentru sine, iar nu pentru reprezentat135. De aici decurge consecinţa că, pe de o parte,
reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l putea moşteni pe defunct (1°), dar nu şi pentru a-l moşteni pe
reprezentat (2°).

1°. Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct

68. Fiind chemat de lege să îl moştenească pe defunct, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-
l moşteni pe acesta. În acest sens, reprezentantul trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput la data
deschiderii moştenirii, să nu fie renunţător sau nedemn faţă de de cujus şi să aibă vocaţie proprie la
moştenirea celui decedat, nefiind de conceput ca o persoană situată în afara sferei persoanelor cu vocaţie la
moştenirea lui de cujus să vină la moştenire prin reprezentarea unei rude a sa în grad succesibil
predecedate136.

132
P. Voirin, G. Goubeaux, Droit civil. Droit privé notarial. Régimes matrimoniaux. Successions- Libéralités, LGDJ, 22-
e édition, 2002, p. 162, nr. 335.
133
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 90, nr. 46.2.
134
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 131-132, nr. 134.
135
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 90, nr. 94.
136
Este vorba de cazul stră-strănepotului de frate al defunctului (fiul strănepotului), rudă de gradul cinci în linie
colaterală cu defunctul, care nu poate urca prin reprezentare în locul şi gradul fratelui predecedat al defunctului întrucât
moştenirea în linie colaterală nu poate opera decât până la gradul patru de rudenie inclusiv.
34
 Această cerinţă se explică prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin reprezentarea unui
ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca pe un drept propriu, iar nu ca pe unul care ar fi
aparţinut reprezentatului şi i-ar fi fost transmis lui de către acesta pe cale succesorală 137.

2°. Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat este indiferentă

69. Faptul dacă reprezentantul are sau nu aptitudinea de a moşteni pe reprezentat este lipsit de
relevanţă din punctul de vedere al reprezentării succesorale. Cu alte cuvinte, reprezentantul poate veni la
moştenire prin reprezentare chiar dacă este nedemn faţă de reprezentat sau dacă a renunţat la moştenirea
acestuia. Art. 668 alin. 2 c. civ. precizează în mod expres că „poate cineva reprezenta pe acela la a cărui
succesiune a renunţat”. De asemenea, exheredarea reprezentantului nerezervatar de către reprezentat, adică
îndepărtarea sa de la moştenirea reprezentatului prin voinţa acestuia din urmă, nu afectează nici ea
reprezentarea138.
Doctrina explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobândeşte drepturi succesorale direct de la
defunct prin efectul legii (reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale reprezentantului
nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte de a ajunge la reprezentant 139.

§. 3 Efectele reprezentării

70. Reprezentarea succesorală produce efecte constând în plasarea reprezentantului în locul

reprezentatului (A) şi împărţirea succesiunii pe tulpini (B). În cazul în care sunt întrunite condiţiile cerute de
lege, reprezentarea operează de drept (C).
A. Plasarea reprezentantului în locul reprezentatului

71. Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegând partea ce ar

fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Art. 664 C. civ. precizează că reprezentarea „are de
efect de a pune pe reprezentanţi în locul, în gradul şi în dreptul reprezentatului”.
Aceasta nu înseamnă însă, aşa cum am văzut mai sus, că reprezentantul moşteneşte pentru
reprezentat; el moşteneşte pentru sine, dar dobândeşte drepturile şi obligaţiile care ar fi revenit
reprezentatului dacă acesta ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Ea permite aşadar reprezentantului
să se prevaleze de rangul celui reprezentat, moştenind ceea ce i-ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi
fost în viaţă, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat.

B. Împărţirea moştenirii pe tulpini

72. Există un efect principal al împărţirii moştenirii pe tulpini (a) şi unele efecte secundare ale
aceleiaşi împărţiri (b).

a) Efectul principal al împărţirii moştenirii pe tulpini

73. Potrivit dispoziţiilor art. 667 fraza I C. civ., „în toate cazurile în care reprezentarea este admisă,
partajul se face pe tulpini”. Aceasta înseamnă că moştenirea se va împărţi în atâtea părţi câţi copii
(descendenţi de rangul întâi) sau fraţi şi surori a avut defunctul, care vin efectiv la moştenire sau care, fiind
predecedaţi, sunt reprezentaţi de descendenţii lor, iar nu pe capete, indiferent dacă moştenitorii care culeg
succesiunea sunt în grade diferite sau egale de rudenie cu defunctul (a se vedea supra nr.57).

Contra, a se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 235 şi 250.

Pentru detalii legate de aplicarea acestei reguli în materia adopţiei cu efecte depline şi adopţiei cu efecte restrânse, a se
vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 91-95.
137
M. Donnier, op. cit., p. 14, nr. 76.
138
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 95.
139
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 89, nr. 93; M. Donnier, op. cit., p. 15, nr. 82; M.-C. de Roton-Catala, op. cit., p. 388,
nr. 1491.
35
 Aşa cum am arătat mai sus (supra nr.52), împărţirea pe tulpini a moştenirii are drept consecinţă fie
derogarea de la principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă (schema 1), fie
derogarea de la principiul împărţirii pe capete (în părţi egale) a moştenirii între succesorii făcând parte din
aceeaşi clasă şi având acelaşi grad de rudenie (schema 2), fie de la ambele principii în acelaşi timp.

74. În interiorul fiecărei tulpini partajul părţii ce revine acesteia se va face pe capete (în funcţie de
numărul moştenitorilor făcând parte din aceasta), afară de cazul în care unul dintre descendenţii tulpinii celui
reprezentat ar fi la rândul său predecedat. În acest din urmă caz, dacă sunt întrunite condiţiile reprezentării, se
va proceda la un nouă împărţire pe tulpini între ramurile (sub-tulpinile) tulpinii respective(a se vedea supra
nr. 57, schema 4). Art. 667 fraza a II-a C. civ. precizează în acest sens că „dacă aceeaşi tulpină a produs mai
multe ramuri, subdivizia se face iarăşi pe tulpină în fiecare ramură, şi membrii aceleiaşi ramuri se împart egal
între dânşii”.

b) Efectele secundare ale împărţirii moştenirii pe tulpini

75. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are şi unele efecte secundare, cum sunt 140:
- în caz de renunţare la moştenire a unuia dintre reprezentanţi, partea acestuia din moştenire (atât
activ, cât şi pasiv) va reveni moştenitorilor care fac parte din aceeaşi tulpină cu acesta, iar nu tuturor
moştenitorilor;
- în cazul în care există obligaţia de raport141, reprezentantul ţinut la aceasta trebuie să raporteze nu
numai donaţiile pe cere le-a primit el de la defunct fără scutire de raport, ci şi donaţiile nescutite de raport pe
care le-a primit reprezentatul de la defunct. În acest sens, art. 755 fraza a II-a C. civ. prevede că atunci „când
fiul vine cu dreptul de reprezentare, atunci este dator să raporteze aceea ce s-a dăruit părintelui său, chiar în
cazul când ar fi renunţat la succesiunea părintelui”;
- calculul rezervei descendenţilor defunctului (fraţii şi surorile defunctului precum şi descendenţii
acestora nu sunt moştenitori rezervatari) se va face în funcţie de numărul tulpinilor, iar nu în funcţie de
numărul lor. Astfel, de exemplu, în cazul în care la moştenirea defunctului vin un fiu, A, doi nepoţi, B1 şi B2,
copiii unui alt fiu predecedat, B, care vin la moştenire prin reprezentarea tatălui lor, şi un legatar universal, C,
rezerva succesorală va fi de 2/3 din moştenire şi nu de 3/4, calculându-se în raport cu cele două tulpini, iar nu
în funcţie de numărul rezervatarilor (trei) chemaţi la moştenire (art.841 C. civ.). În acest caz, A va primi 1/3
din moştenire (jumătate din rezerva succesorală de 2/3), nepoţii defunctului B1 şi B2 vor culege prin
reprezentare partea ce ar fi revenit tatălui lor B, dacă acesta ar fi fost în viaţă, adică 1/3 din moştenire
(jumătate din rezerva de 2/3), pe care o vor împărţi în părţi egale, câte 1/6 din moştenire fiecare, iar legatarul
universal C va culege cotitatea disponibilă, adică restul de 1/3 din moştenire.

C. Reprezentarea operează de drept

76. Conform dispoziţiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri
ce i se cuvine”. Prin urmare, orice succesibil este liber să accepte sau nu o moştenire, după cum crede de
cuviinţă. Odată însă acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală operează de drept, adică în temeiul legii,
fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea reprezentantului.
Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul moştenirii legale, nu şi a celei testamentare sau a
celei convenţionale142. De aceea, nu se poate pune problema modificării regulilor reprezentării prin voinţa
defunctului, în sensul de a se aplica şi în alte cazuri decât acelea prevăzute de lege ori de a se modifica cotele
de moştenire revenind moştenitorilor ca urmare a acesteia. Desigur, în limitele respectării drepturilor
moştenitorilor rezervatari, actele de dispoziţie mortis causa făcute de defunct sunt valabile, inclusiv cele prin
care s-ar „deroga” de la regulile reprezentării, numai că acestea, în realitate, nu sunt modificări ale regimului
legal al reprezentării succesorale, ci acte de dispoziţie testamentară (exheredări sau instituiri de legatari) care

140
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 91-92, nr. 96; M. Donnier, op. cit., p. 17-18, nr. 90-100.
141
A se vedea infra nr.
142
J. Patarin, Obs., RTD civ.nr. 2/2001, p. 406
36
exced sfera moştenirii legale143. De pildă, defunctul poate dispune ca în cazul în care legatarul instituit de el
predecedează legatul să revină fiului acestuia, situaţie în care este vorba de o substituţie vulgară, iar nu de
reprezentare144.

Capitolul II

APLICAREA PRINCIPIILOR DEVOLUŢIUNII LEGALE ÎN CAZUL CELOR

PATRU CLASE DE MOŞTENITORI LEGALI

77. În cele ce urmează vom analiza regulile moştenirii legale aplicabile în clasa întâi de moştenitori –
a descendenţilor (Secţiunea I), în clasa a doua – a ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi (Secţiunea II), în
clasa a treia – a ascendenţilor ordinari (Secţiunea III) şi în clasa a patra – a colateralilor privilegiaţi (Secţiunea
IV).

Secţiunea I
CLASA ÎNTÂI DE MOŞTENITORI – A DESCENDENŢILOR

78. Componenţă. Primele rude ale defunctului chemate de lege la moştenire sunt descendenţii
acestuia (art. 669 C. civ.). În această categorie intră copiii (fiii şi fiicele) defunctului şi urmaşii acestora la
infinit, indiferent dacă s-au născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei 145.
De asemenea, în clasa descendenţilor sunt incluşi şi copiii adoptaţi de defunct. Prin OUG nr. 25/1997
privitoare la regimul juridic al adopţiei (modificată prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea OUG nr.
25/1997) s-a consacrat în dreptul nostru existenţa unei singure forme de adopţie, aceea cu efecte depline, care
produce efectele filiaţiei fireşti, adoptatul devenind rudă atât cu adoptatorul, cât şi cu rudele acestuia,
încetând în schimb legăturile de rudenie ale adoptatului cu rudele sale fireşti. Anterior acestei reglementări,
legea (art. 75-78 C. fam.) permitea şi adopţia cu efecte restrânse, adoptatul devenind rudă doar cu
adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia, păstrându-şi în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fireşti. Având
în vedere principiul neretroactivităţii legii civile (art. 15 alin. 2 din Constituţie şi art. 1 C. civ.), adopţiile cu
efecte restrânse încheiate înainte de abrogarea acestei instituţii odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.
25/1997 rămân să producă efecte în continuare. În funcţie de legăturile de rudenie create, stinse sau menţinute
de adopţie se va stabili vocaţia adoptaţilor la moştenirea adoptatorilor lor, a rudelor acestora sau a rudelor
fireşti ale celor adoptaţi.

79. Înlăturarea de la moştenire a celorlalte clase. Potrivit principiului priorităţii clasei de

moştenitori (supra nr. 46), descendenţii fiind incluşi în clasa întâi de moştenitori înlătură de la moştenire pe
moştenitorii din clasele subsecvente. Soţul supravieţuitor, care nu face parte din nici o clasă de moştenitori,
vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, inclusiv cu clasa întâi, având drepturi succesorale
proprii (art. 1 lit.a din Legea nr. 319/1944).

80. Repartizarea moştenirii între descendenţi. Descendenţii sunt chemaţi la moştenire în ordinea
gradului de rudenie cu defunctul, astfel încât descendenţii în grad mai apropiat înlătură de la moştenire pe

143
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit supra., p. 97-98.
144
J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 2/2001, p. 410-413.
145
În prezent, conform dispoziţiilor art. 63 C. fam., „copilul dinafara căsătoriei, a cărui filiaţie a fost stabilită prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a
unui copil din căsătorie”.
Anterior acestei reglementări, copilul dinafara căsătoriei avea o situaţie defavorizată, neputând moşteni decât pe linie
maternă, iar nu şi paternă (pentru detalii, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 102-107).
37
descendenţii în grad mai îndepărtat. De exemplu, fiul defunctului, rudă de gradul întâi, înlătură de la
moştenire pe nepotul acestuia, rudă de gradul doi.
Descendenţii de acelaşi grad chemaţi la moştenire în nume propriu împart moştenirea pe capete, adică
în părţi egale.
Atunci când sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte pe tulpini, astfel
încât, prin derogare de la regulile menţionate mai sus, pe de o parte, pot veni la moştenire descendenţi de
grade diferite de rudenie cu defunctul, iar pe de altă parte este posibil ca descendenţi rude de acelaşi grad cu
defunctul să primească din moştenire cote diferite, iar nu egale 146.

81. Descendenţii în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. Dacă descenenţii vin la

moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, cota de moştenire legală revenind acestuia se va calcula în raport
cu întreaga moştenire (a se vedea infra nr. 106), iar restul se va împărţi între descendenţi conform regulilor
menţionate mai sus (supra nr. 80).

82. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al descendenţilor. Descendenţii

defunctului sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate dispune prin liberalităţi
(donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva revenindu-le de drept (art. 841 şi
842 C. civ.).
De asemenea, descendenţii defunctului sunt moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a
intra în stăpânirea moştenirii fără a fi necesare îndeplinirea unor verificări sau formalităţi prealabile (art. 653
alin.1 C. civ.).
În cazul în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului, ori unul sau mai mulţi
descendenţi şi soţul supravieţuitor al defunctului, între aceştia funcţionează obligaţia de raport, adică de a
aduce la masa succesorală pentru a fi împărţite între ei donaţiile primite direct sau indirect de la defunct, afară
de cazul în care donaţia s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944).

Secţiunea II

CLASA A DOUA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ŞI COLATERALILOR

PRIVILEGIAŢI

83. Componenţă. Această clasă de moştenitori este una mixtă, care cuprinde pe părinţii, pe fraţii şi
surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul patru inclusiv. Ea se numeşte clasa ascendenţilor
şi colateralilor privilegiaţi întrucât aceştia sunt preferaţi altor ascendenţi şi colaterali ai defunctului, numiţi
ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de moştenitori.
Vom analiza pe rând categoria ascendenţilor privilegiaţi (§ 1), iar apoi cea a colateralilor privilegiaţi
(§ 2).

§ 1. Ascendenţii privilegiaţi

84. Părinţii defunctului. În categoria ascendenţilor privilegiaţi, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.
671 C. civ., se includ părinţii defunctului, adică tatăl şi mama acestuia.
Părinţii defunctului sunt chemaţi la moştenirea acestuia indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut
din căsătorie sau dinafara căsătoriei.
De asemenea, categoria ascendenţilor privilegiaţi include şi pe adoptatorii defunctului, indiferent
dacă adopţia este cu efecte depline sau cu efecte restrânse 147. Întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse
146
A se vedea supra nr.57.
147
Trebuie menţionat faptul că unii autori au contestat dreptul adoptatorului cu efecte restrânse de a-l moşteni pe adoptat
datorită faptului că, pe de o parte, raporturile de rudenie ale adoptatului cu familia sa firească nu încetează în acest caz,
38
adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii săi fireşti, rezultă că la moştenirea sa au vocaţie legală
atât adoptatorul, cât şi părinţii fireşti.

85. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii privilegiaţi, ca şi colateralii privilegiaţi
împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, sunt chemaţi la succesiune doar în lipsa
moştenitorilor din clasa întâi (a descendenţilor) sau în cazul în care aceştia sunt renunţători sau nedemni.

86. Repartizarea moştenirii. Repartizarea moştenirii se face diferit, după cum ascendenţii
privilegiaţi vin singuri la moştenire (a), împreună cu colateralii privilegiaţi (b) sau în concurs cu soţul
supravieţuitor al defunctului (c).
1°) Ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire. În acest caz, conform principiului egalităţii între
rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, dacă la succesiune sunt chemaţi ambii părinţi,
moştenirea se va împărţi în părţi egale (pe capete) între aceştia (art. 670 alin. 2 C. civ.), iar dacă este chemat
un singur părinte, moştenirea va reveni în întregime acestuia.
Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vin atât părinţii buni, cât şi cei
adoptivi. Atunci când la moştenire vin atât mama bună şi mama adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv,
moştenirea se va împărţi între cei patru părinţi conform regulilor de mai sus.
Moştenirea la care vine un părinte – tatăl sau mama -, bun sau adoptiv din adopţia cu efecte restrânse,
împreună atât cu mama bună, cât şi cu mama adoptivă din adopţia cu efecte restrânse ori, după caz, atât cu
tatăl bun, cât şi cu tatăl adoptiv din adopţia cu efecte restrânse pune problema dacă moştenirea se împarte în
părţi egale (câte o treime fiecare), conform principiului enunţat de art. 670 alin. 2 C. civ. („ascendenţii de
acelaşi grad moştenesc părţi egale”), sau pe „linii” (maternă şi paternă), astfel încât părintele care vine singur
la moştenire în „linia” sa (de pildă, tatăl bun) va culege singur jumătatea din moştenire revenind „liniei” din
care face parte (paterne, în exemplul dat), în timp ce părintele bun şi adoptatorul care vin la moştenire în
cealaltă „linie” (mama bună şi mama adoptivă, în exemplul luat) vor împărţi între ei în părţi egale cealaltă
jumătate din moştenire, primind fiecare câte un sfert, iar nu o treime cum s-ar întâmpla dacă moştenirea ar fi
împărţită pur şi simplu „pe capete” conform primului sistem de calcul. În ceea ce ne priveşte, înclinăm spre
această de a doua soluţie întrucât ni se pare mai raţională.
2°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi. În cazul în care
defunctul lasă atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi colaterali privilegiaţi, succesori care formează împreună clasa
a doua de moştenitori, succesiunea se împarte diferit, după cum la moştenire vine unul sau mai mulţi
ascendenţi privilegiaţi. Astfel, atunci când la moştenire vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din
moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul acestora, care o vor împărţi
între ei în părţi egale sau pe tulpini, iar dacă la moştenire vin tatăl şi mama defunctului, aceştia vor primi 1/2
din moştenire, împărţind-o între ei în părţi egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegiaţi,
care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini (art.671 şi 673 C. civ.).
În cazul adopţiei cu efecte restrânse la moştenire vor veni atât părinţii fireşti, cât şi adoptatorii
defunctului. Dacă la moştenire vin atât mama bună şi mama adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv,
moştenirea se va împărţi conform regulilor de mai sus între cei patru părinţi chemaţi la moştenire. Dacă însă
la moştenire vin fie doar mamele (mama bună şi mama adoptivă), fie doar taţii (tatăl bun şi tatăl adoptiv), se
pune problema dacă mamele sau taţii au dreptul la 1/2 sau la 1/4 din succesiune, având în vedere dispoziţiile
art.673 C. civ., care fac distincţie, pe de o parte, între situaţia în care „tatăl şi mama persoanei moarte fără
posteritate” vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, caz în care moştenesc 1/2 din moştenire, şi,
pe de altă parte, situaţia în care „numai tatăl sau numai mama” a supravieţuit defunctului, caz în care
moşteneşte !/4. Soluţia corectă ni se pare a fi cea în sensul că, în cazul examinat, mamelor sau, după caz,
taţilor le revine 1/4 din moştenire deoarece au dreptul doar la „partea mamei” sau, după caz, la „partea

iar pe de altă parte întrucât adopţia se face în interesul adoptatului, nu şi a adoptatorului (în acest sens, a se vedea: A.
Ionaşcu, Clasele de moştenitori în dreptul RPR, în „Buletinul Universităţii «Babeş-Bolyai», Seria ştiinţe sociale”, vol. I,
nr. 1-2/1956, p. 52-53; D. Rizeanu, Observaţii pe marginea noii reglementări date instituţiei înfierii prin Codul familiei,
JN nr.5/1956, p. 847-851).
La ora actuală însă, doctrina admite unanim că adoptatorul are dreptul la moştenirea legală a adoptatului cu efecte
restrânse.
39
tatălui” din moştenire, iar nu la partea revenind ambilor părinţi, împărţind-o între ei în părţi egale. De
asemenea, dacă la moştenire vin fie mama bună sau mama adoptivă şi cei doi taţi, fie tatăl bun sau tatăl
adoptiv şi cele două mame, se pune problema dacă partea de 1/2 revenind în acest caz ascendenţilor
privilegiaţi se împarte pe capete (în părţi egale) sau pe cele două „linii”, maternă şi paternă, şi abia în cadrul
acestora pe capete, în funcţie de numărul mamelor sau taţilor care se regăsesc în fiecare dintre acestea.
Urmând raţionamentul expus mai sus, mama (bună sau adoptivă) sau, după caz, tatăl (bun sau adoptiv) care
vin la moştenire cu ambii taţi (bun şi adoptiv) sau, după caz, ambele mame (bună şi adoptivă) vor primi 1/4
din moştenire (1/2 din 1/2), iar cei din urmă vor împărţi între ei în părţi egale restul cotei de 1/4 din moştenire
(1/2 din 1/2) revenind ascendenţilor privilegiaţi.
3°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest caz, cota
legală a soţului supravieţuitor (art. 1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar
cu privire la restul rămas după această operaţiune se vor aplica regulile menţionate mai sus la literele a şi b.

87. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al ascendenţilor privilegiaţi. În cazul
ascendenţilor privilegiaţi nu se poate pune problema reprezentării succesorale, motiv pentru care aceştia nu
pot veni la moştenire decât în nume propriu.
De asemenea, ascendenţii privilegiaţi nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct în
timpul vieţii acestuia.
În schimb, asemenea descendenţilor defunctului, ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari
şi sezinari.

§ 2. Colateralii privilegiaţi

88. Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora. În categoria colateralilor privilegiaţi se

includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora până la gradul patru de rudenie cu
defunctul inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de frate (soră). Este indiferent dacă rudenia rezultă din
căsătorie sau dinafara căsătoriei.
Sunt colaterali privilegiaţi atât fraţii buni (născuţi din aceeaşi părinţi), cât şi fraţii consângeni
(consangvini) (care au acelaşi tată, dar mame diferite) şi uterini (care au aceeaşi mamă, dar taţi diferiţi).
În schimb, nu intră în această categorie fraţii vitregi, ai căror părinţi sunt căsătoriţi, dar care nu au nici
un părinte comun.
Rudenia colateralilor privilegiaţi poate rezulta şi din adopţia cu efecte depline, cum se întâmplă, de
pildă, în cazul în care un copil este adoptat de o familie (soţ şi soţie) care copii fireşti sau alţi adoptaţi cu
efecte depline. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devine rudă cu adoptatorul, dar nu şi cu rudele
acestuia, astfel încât moştenirea în linie colaterală a celui adoptat este exclusă faţă de colateralii privilegiaţi ai
adoptatorului, rămânând însă posibilă faţă de rudele sale fireşti, cu care păstrează legăturile de rudenie.

89. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ca şi ascendenţii privilegiaţi, împreună cu care
alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la moştenirea legală a defunctului
dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni.
Dacă vin la moştenire, colateralii privilegiaţi înlătură de la moştenirea legală a defunctului pe
succesorii din clasele subsecvente (art. 672 C. civ.).

90. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din aceeaşi părinţi. În acest
caz, trebuie făcută distincţie între situaţia în care moştenirea se împarte doar între colateralii privilegiaţi (a),
situaţia în care moştenirea se împarte între aceştia şi ascendenţii privilegiaţi (b) şi situaţia în care vin la
moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor (c).
1°) Colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire. Colateralii privilegiaţi care vin singuri la
moştenirea defunctului împart între ei succesiunea în părţi egale (pe capete), dacă vin la moştenire în nume
propriu, sau pe tulpini (subtulpini), dacă vin la moştenire prin reprezentare.
2°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii privilegiaţi. Aşa cum am văzut
mai sus (nr. 84 lit.b), colateralilor privilegiaţi le revine din moştenire o cotă de 3/4, atunci când vin la
40
succesiune în concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de 1/2, atunci când vin la moştenire în
concurs cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi (art. 672 şi 673 C. civ.).
Între colateralii privilegiaţi, cota ce le revine din moştenire se va împărţi conform celor arătate mai
sus la litera a.
Potrivit art. 673 C. civ., „dacă tatăl şi mama persoanei moarte fără posteritate i-au supravieţuit, fraţii,
surorile sau reprezentanţii lor (s.n.-D.C.) iau jumătate succesiunea. Dacă numai tatăl sau numai mama i-a
supravieţuit, fraţii, surorile sau reprezentanţii lor (s.n.-D.C.) iau trei pătrimi din succesiune”. Referirea
textului citat la „reprezentanţii” fraţilor şi surorilor defunctului ar putea duce la concluzia că descendenţii
fraţilor şi surorilor nu ar putea veni în acest caz la moştenirea defunctului decât prin reprezentare, iar nu şi în
nume propriu. O asemenea concluzie nu ar putea fi însă acceptată. Într-adevăr, corect şi, totodată, consecvent
cu dispoziţiile art. 670, 671 şi 672 C. civ., art. 673 C. civ. ar fi trebuit să vorbească de „fraţii, surorile sau
descendenţii acestora”, iar nu de „reprezentanţii lor”; nici un text de lege sau principiu de drept nu împiedică
pe descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului să moştenească pe defunct şi în nume propriu, alături de
ascendenţii privilegiaţi, cum se întâmplă atunci când fraţii şi surorile defunctului renunţă toţi la moştenire sau
sunt toţi nedemni148.
3°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest caz, ca şi în
cazul ascendenţilor privilegiaţi (supra nr.84 lit.c), cota soţului supravieţuitor (art.1 lit.b şi c din Legea nr.
319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar restul se va împărţi conform regulilor menţionate la
literele a şi b de mai sus.

91. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din părinţi diferiţi.
Împărţirea pe linii a moştenirii. Conform dispoziţiilor art.674 C. civ., în cazul în care la moştenire vin fraţi
şi surori din părinţi diferiţi149, moştenirea se împarte pe două linii, maternă şi paternă. Fraţii uterini vor
moşteni numai pe linie maternă, iar fraţii consângeni vor moşteni numai pe linie paternă. Fraţii buni vor
moşteni în ambele linii. De exemplu, dacă o persoană decedată, D, lasă la moartea sa un frate uterin A, un
frate consângen B şi un frate bun C, moştenirea se va împărţi în felul următor: mai întâi moştenirea se
împarte în două părţi egale de câte 1/2 fiecare, una reprezentând linia maternă, iar cealaltă linia paternă; apoi,
întrucât pe linia maternă există doi moştenitori, A, fratele uterin al defunctului, şi C, fratele bun al
defunctului, fiecare dintre aceştia, conform principiului împărţirii pe capete a moştenirii între rdele din
aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie, va primi fiecare o cotă de jumătate din 1/2, deci câte 1/4 din
moştenire fiecare; pe linie paternă, unde de asemenea sunt doi fraţi, B, frate consângen, şi din nou C, frate
bun cu defunctul, cota de 1/2 din moştenire se va împărţi în temeiul raţionamentului de mai sus în două părţi
egale, fiecăruia dintre cei doi moştenitori din această linie revenindu-i câte 1/4 din moştenire; în final, fratele
uterin, A, va culege 1/4 din moştenire, fratele consângen, B, va culege şi el 1/4 din moştenire, iar fratele bun
al defunctului, C, va culege câte 1/4 din moştenire atât pe linie maternă, cât şi pe linie paternă, obţinând un
total de 1/2 din moştenire.
Împărţirea pe linii a moştenirii operează numai în cazul în care la moştenire vin efectiv fraţi şi surori
din categorii diferite (uterini cu consângeni; consângeni cu fraţi buni; uterini cu consângeni şi fraţi buni; sau
uterini cu fraţi buni), iar nu şi atunci când la moştenire vin fraţi din aceeaşi categorie (toţi uterini sau toţi
consângeni), caz în care moştenirea se va repartiza după regulile menţionatemai sus ( supra nr. 90)150. Din
dispoziţiile art. 672 şi 674 fraza finală C. civ .rezultă că atunci când există fraţi sau surori sau descendenţi ai
acestora numai într-o linie (fie maternă, fie paternă), aceştia moştenesc întreaga avere a defunctului,
excluzând pe rudele defunctului din clasele subsecvente, indiferent dacă fac parte din aceeaşi linie sau din
cealaltă. Aşa, de exemplu, fratele uterin al defunctului, moştenitor din clasa a doua, înlătură de la moştenire
pe bunicul patern al defunctului, moştenitor din clasa a treia.
Deşi din litera art. 674 C. civ. s-ar putea deduce că împărţirea pe linii a moştenirii s-ar face numai în
cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii privilegiaţi, se admite totuşi

148
În acelaşi sens, a se vedea şi D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 148-149, nota 2 subsol, şi p. 151.
149
Textul menţionat vorbeşte de fraţi şi surori „dintr-aceeaşi căsătorie”, dar, în prezent, conform dispoziţiilor art. 63 C.
fam., copiii născuţi înafara căsătoriei au o situaţie juridică identică aceleia a copiilor născuţi din căsătorie.
150
Fr. Deak, Tratat de drept succesora., cit. supra, p. 117.
41
unanim că împărţirea pe linii se aplică şi în cazul în care colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire sau
împreună cu soţul supravieţuitor, fără concursul ascendenţilor privilegiaţi.
De asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 672, 673 şi 674 C. civ., împărţirea pe linii a
moştenirii se realizează nu numai atunci când vin la moştenire fraţii şi surorile defunctului în nume propriu,
ci şi atunci când succesiunea revine descendenţilor acestora, atât în nume propriu cât şi prin reprezentare 151.

92. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al colateralilor privilegiaţi Colateralii
privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei nu sunt rezervatari, nu beneficiază de
sezină şi nu datorează raportul donaţiilor.

§ 3. Clasa a treia – a ascendenţilor ordinari

93. Componenţă. Această clasă include pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului, alţii decât părinţii, care
fac parte din clasa ascendenţilor privilegiaţi. Ea cuprinde aşadar pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii
defunctului etc. la infinit.
Ca şi în cazul celorlalte clase de moştenitori, este indiferent dacă legătura de rudenie dintre defunct şi
ascendenţii săi ordinari izvorăşte din căsătorie, dinafra căsătoriei sau din adopţie.

94. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii ordinari vin la moştenire doar în cazul în
care nu există moştenitori din primele două clase sau atunci când există asemenea moştenitori, dar aceştia
sunt renunţători sau nedemni.

95. Repartizarea moştenirii între ascendenţii ordinari. Între ascendenţii ordinari moştenirea se
împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi
grad. Astfel, de exemplu, dacă defunctul lasă la moartea sa doi bunici şi un străbunic, moştenirea va reveni
celor doi bunici, rude de gradul doi cu defunctul, care o vor împărţi între ei în părţi egale, străbunicul
defunctului, rudă de gradul trei, fiind înlăturat de la moştenire.
Dacă la moştenirea defunctului vine şi soţul supravieţuitor, acesta va primi cota prevăzută la art. 1
lit.d din Legea 319/1943 raportată la întreaga moştenire, restul împărţindu-se între ascendenţii ordinari
conform regulilor de mai sus.

96. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al ascendenţilor ordinari. Ascendenţii
ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, reprezentarea succesorală fiind exclusă în cazul lor. Ei
nu sunt moştenitori rezervatari şi nu au obligaţia de raport al donaţiilor. În schimb, întrucât ascendenţii
ordinari sunt rude în linie directă cu defunctul, sunt moştenitori sezinari.

§ 4. Clasa a patra – a colateralilor ordinari

97. Componenţă. Această clasă cuprinde pe unchii, mătuşile, verii primari, precum şi pe fraţii şi
surorile bunicilor defunctului. Şi în cazul colateralilor ordinari este indiferent dacă rudenia dintre aceştia şi
defunct este din căsătorie, dinafara căsătoriei sau din adopţie. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul
nu poate moşteni în linie colaterală pe rudele defunctului întrucât nu devine rudă decât cu adoptatorul, iar nu
şi cu rudele acestuia; păstrează în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fireşti pe care le poate moşteni
în linie colaterală.
În linie colaterală, aşa cum am văzut, moştenirea este posibilă până la gradul patru de rudenie
inclusiv.

151
CSJ, s. civ., dec. nr.1031/1991, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 107.
42
 98. Cazul în care vin la moştenire. Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă nu sunt
moştenitori în primele trei clase sau dacă există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau
nedemni.

99. Repartizarea moştenirii între colateralii ordinari. Între colateralii ordinari moştenirea se
împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi
grad152. Astfel, de exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămân în viaţă doi unchi, trei veri primari şi un frate
al bunicului său, moştenirea va reveni celor doi unchi, rude de gradul trei cu defunctul, care o vor împărţi în
părţi egale între ei, cei trei veri primari şi fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire întrucât sunt rude
de gradul patru cu defunctul.
Este de menţionat faptul că în cazul colateralilor ordinari nu operează împărţirea pe linii a moştenirii,
aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi surorilor defunctului care provin din părinţi diferiţi 153.
Dacă la moştenire colateralii ordinari vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta din urmă va primi
din moştenire cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea nr. 319/1944, restul împărţindu-se între colateralii
ordinari conform regulilor de mai sus.

100. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii ordinari
pot veni la moştenire numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. Ei nu sunt nici moştenitori
rezervatari, nici sezinari şi nu datorează nici raportul donaţiilor.

Capitolul III

DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR ÎN CADRUL

MOŞTENIRII LEGALE

Secţiunea I

GENERALITĂŢI

101. Reglementare legală. În reglementarea iniţială a Codului civil român (art. 679 şi art. 681-684),
soţul supravieţuitor era net dezavantajat în raport cu rudele defunctului întrucât nu avea vocaţie succesorală
legală decât în cazul în care nu existau succesibili chemaţi la moştenire în nici una din cele patru clase de
moştenitori. Art. 684 C. civ. conferea doar văduvei sărace un drept de uzufruct viager asupra unei cote din
moştenire când venea la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului şi un drept de moştenire în deplină
proprietate asupra unei cote de o pătrime din moştenire atunci când venea la moştenire în concurs cu
ascendenţii şi colateralii defunctului.
Unanim criticată, această situaţie a fost remediată prin adoptarea Legii nr. 319/1944 pentru drepturile
de moştenire ale soţului supravieţuitor, care i-a recunoscut acestuia un drept de moştenire legală în deplină
proprietate asupra unei cote-părţi din moştenire, variind în funcţie de clasa de moştenitori cu care este chemat
la moştenire, un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi
darurilor de nuntă, precum şi un drept temporar de abitaţie asupra casei locuite de soţi în timpul căsătoriei.

152
Trib. reg. Oltenia, col. civ., dec. nr.1604/1966, RRD nr. 12/1967, p. 124-125.
153
R. Economu, Notă (II) la dec. civ. nr.1604/1966 a Trib. reg. Oltenia, loc. cit. supra, p. 127-128.
43
 102. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Ca orice succesor,
pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să întrunească condiţiile generale cerute de lege pentru a
putea moşteni. De asemenea, el trebuie să aibă calitatea de soţ al defunctului la data deschiderii succesiunii.
Din punctul de vedere al dreptului succesoral, este indiferent cât a durat căsătoria cu defunctul, care este
starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă soţii au avut sau nu copii, ori dacă soţii convieţuiau sau
trăiau despărţiţi în fapt la data deschiderii succesiunii 154.
Întrucât calitatea de soţ se pierde prin divorţ şi prin constatarea nulităţii absolute sau anulării
căsătoriei, se impun câteva precizări legat de aceste situaţii.
În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea de divorţ va rămâne irevocabilă (art.
39 alin.1 C. fam.). Până la această dată căsătoria este în fiinţă, astfel încât dacă, de pildă, unul dintre soţi
decedează după pronunţarea divorţului în primă instanţă, celălalt soţ îl moşteneşte, căsătoria nefiind încă
desfăcută în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate.
În ipoteza constatării nulităţii absolute sau anulării, căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv.
Aceasta înseamnă că, în principiu, dacă un „soţ” decedează în intervalul de timp de la data încheierii
căsătoriei şi până la data constatării nulităţii sau anulării căsătoriei, nu poate fi moştenit de „soţul
supravieţuitor” întrucât acesta pierde calitatea de soţ cu efect retroactiv ca şi când nu ar fi avut-o niciodată.
Prin excepţie, în cazul căsătoriei putative, conform dispoziţiilor art. 23 alin. 1 C. fam., soţul de bună-credinţă
îşi păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă până la data la care hotărârea judecătorească de
declarare a nulităţii sau anulare a căsătoriei rămâne irevocabilă. Prin urmare, dacă un soţ decedează în
intervalul de timp de la data încheierii căsătoriei şi până la constatarea nulităţii sau anulării acesteia, iar soţul
supravieţuitor este de bună-credinţă, prin derogare de la regula efectului retroactiv al nulităţii sau anulării, se
consideră că acesta are calitatea de soţ, astfel încât îl va moşteni pe defunct 155.

Secţiunea II

DREPTURILE CONFERITE DE LEGE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR

103. Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor: drepturi de moştenire proprii în concurs cu
fiecare clasă de moştenitori (§ 1); un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă (§ 2); un drept temporar de abitaţie asupra casei de
locuit (§ 3).

§ l. Drepturile de moştenire proprii ale soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de moştenitori

104. Cota-parte în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. După cum am văzut, soţul
supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori, dar el are drepturi succesorale proprii în concurs
cu fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţului supravieţuitor îi revine:
a) în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi de numărul
acestora, 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ai defunctului, atunci când vin
împreună la moştenire, indiferent de numărul acestora, 1/3 din moştenire;
c) în concurs fie doar cu părinţii defunctului sau unul dintre aceştia, fie doar cu fraţii sau surorile
defunctului ori descendenţii acestora, indiferent de numărul lor, 1/2 din moştenire;
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (moştenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii ordinari
(moştenitorii din clasa a patra), în ambele cazuri, indiferent de numărul acestora, 3/4 din moştenire;
e) în ipoteza în care nu există moştenitori legali în nici una din cele patru clase şi nu există nici
moştenitori testamentari, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire.
154
M. Eliescu, op. cit., p. 131.
155
V. Economu, Dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor, LP nr. 5/1957, p. 530-531.
44
 În caz de bigamie, cota-parte calculată conform regulilor de mai sus va fi împărţită între soţii
supravieţuitori de bună-credinţă, nefiind de conceput ca fiecare dintre aceştia să beneficieze integral de cota
cuvenită soţului supravieţuitor156.

105. Drepturile speciale de moştenire conferite văduvelor de război de Legea nr. 609/1941.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 319/1944, chiar după intrarea în vigoare a acestui act normativ, au rămas
aplicabile dispoziţiile mai favorabile ale Legii nr. 609/1941 pentru văduvele de război. Conform art. 12 din
Legea nr. 609/1941, văduvele de război au dreptul:
a) la o parte de copil, fără a depăşi 1/3 din moştenire, în concurs cu descendenţii defunctului;
b) la 1/2 din moştenire în concurs cu moştenitorii din clasele doi şi trei;
c) la întreaga moştenire în concurs cu clasa a patra de moştenitori (colateralii ordinari).

106. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale. Datorită faptului că Legea
nr. 319/1944 a conferit soţului supravieţuitor drepturi succesorale proprii, fără a modifica dispoziţiile Codului
civil care reglementează drepturile sccesorale ale celorlalţi moştenitori legali, s-a ajuns la concluzia că atunci
când soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori se va proceda
mai întâi la stabilirea cotei soţului supravieţuitor raportat la întreaga moştenire, după care partea de moştenire
rămasă se va împărţi între ceilalţi moştenitori conform cotelor de moştenire prevăzute de lege 157. Astfel, de
exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii ai defunctului, se procedează mai
întâi la stabilirea dreptului soţului supravieţuitor în raport cu întreaga moştenire, adică 1/4 din moştenire,
după care partea rămasă, adică 3/4 din moştenire, se împarte în două părţi egale între copii defunctului,
fiecare primind câte 3/8 din moştenire. Tot astfel, în cazul în care soţul supravieţuitor vine la moştenire în
concurs cu un părinte al defunctului şi cu un frate al acestuia, soţul supravieţuitor va primi 1/3 din moştenire
(art. 1 lit.b din Legea nr. 319/1944), restul de 2/3 din moştenire împărţindu-se conform dispoziţiilor art. 673
C. civ între părintele defunctului, care va primi 1/6 din moştenire (adică 1/4 din 2/3), şi fratele defunctului,
care va primi 1/2 din moştenire (adică 3/4 din 2/3).
Cu alte cuvinte, cota succesorală cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de
moştenitori comprimă (restrânge) drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori legali.

107. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul

supravieţuitor poate veni la moştenirea defunctului numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. El este
moştenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) şi datorează raportul donaţiilor primite de la defunct în
cazul în care vine la moştenire împreună cu descendenţii defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). Soţul
supravieţuitor nu este moştenitor sezinar.
În concepţia care a stat la baza Codului civil, succesorii defunctului erau împărţiţi în moştenitori
regulaţi, consideraţi drept continuatori ai persoanei defunctului, şi moştenitori neregulaţi, consideraţi a
succede doar la bunurile defunctului. Moştenitorii regulaţi dobândesc asupra bunurilor succesorale drepturi
similare celor asupra bunurilor proprii, iar datoriile succesiunii devin ale lor personale, de unde consecinţa că
156
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 129-130, nr. 72 bis..
157
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.452/1960, CD 1960, p. 258; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport.
Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 145; St. Cărpenaru,
Dreptul de moştenire (succesiunile), în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor.
Dreptul de moştenire, Bucureşti, 1983, p. 415; R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, Probleme teoretice şi practice de
drept civil, Scrisul românesc, Craiova, 1987, p. 131; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 132-134, nr. 73.
Este de menţionat faptul că, într-o opinie, pornindu-se de la unele corelaţii cu rezerva succesorală cuvenită ascendenţilor
privilegiaţi, s-a susţinut că, în cazul în care soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu ascendenţii şi colateralii
privilegiaţi ai defunctului, împărţirea moştenirii s-ar face prin raportarea la întreaga moştenire nu numai a cotei soţului
supravieţuitor, ci şi a cotei ascendenţilor privilegiaţi, rămânând colateralilor privilegiaţi restul moştenirii, ceea ce ar
însemna că, în acest caz, partea de moştenire cuvenită soţului supravieţuitor ar restrânge doar drepturile succesorale ale
colateralilor privilegiaţi, nu şi pe cele ale ascendenţilor privilegiaţi (M. Eliescu, op. cit., p. 134-135). Criticată de alţi
autori (I. C. Vurdea , (I), Fr. Deak , (II), Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor
privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, RRD nr.4/1989, p.25-33), această concepţie a rămas în cele din urmă
izolată.
45
aceştia sunt ţinuţi la datoriile succesiunii dincolo de limitele activului (ultra vires hereditatis), în timp ce
moştenitorii neregulaţi, pe de o parte, nu dobândesc asupra bunurilor succesorale aceleaşi drepturi ca acelea
asupra bunurilor proprii, iar pe de altă parte sunt ţinuţi la plata pasivului succesiunii doar în limita activului ce
le revine (intra vires hereditatis). Aceste principii nefiind de ordine publică, pot fi ocolite, moştenitorii
regulaţi putând accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, caz în care nu răspund de pasivul succesiunii
decât în limita activului, iar moştenitorii neregulaţi putând fi obligaţi la plata pasivului ultra vires hereditatis
dacă nu opresc printr-un inventar confuziunea patrimoniului propriu cu acela succesoral 158. Dacă până la
adoptarea Legii nr. 319/1944 soţul supravieţuitor era un moştenitor neregulat, după această dată, prin
drepturile conferite de această lege şi prin abrogarea implicită a dispoziţiilor art. 679-683 C. civ. incluse în
Cartea III, Titlul I, Capitolul IV „Despre succesiunile neregulate”, el a fost considerat ca fiind inclus în
categoria moştenitorilor regulaţi159.

§ 2. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând

gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă

108. Din dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 rezultă că atunci când vine la moştenire în concurs
cu alţi succesori decât descendenţii defunctului, „soţul supravieţuitor va moşteni, în afară de partea sa
succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”. Raţiunea
acestui text este aceea de a nu permite modificarea condiţiilor de viaţă ale soţului supravieţuitor fără o
temeinică justificare160.
Aşadar, în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV, soţul supravieţuitor va primi, pe lângă cotele
prevăzute la art.1 lit.b-d din Legea nr. 319/1944, toate bunurile prevăzute la art. 5 din aceeaşi lege, fără ca
valoarea acestora să se ia în considerare la stabilirea cotelor menţionate mai sus, sens în care se vorbeşte de
un drept special de moştenire al soţului supravieţuitor.
În cazul în care la succesiune vin descendenţii defunctului, dreptul special de moştenire al soţului
supravieţuitor nu mai subzistă, toate bunurile succesorale, chiar şi cele la care se referă art. 5 din Legea nr.
319/1944, incluzându-se în masa succesorală, care se va împărţi conform regulilor prezentate mai sus între
soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului 161.
În cele ce urmează, vom analiza noţiunile de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice (A) şi
de daruri de nuntă (B).

A. Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice

109. Noţiune. Sfera mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice a fost conturată de
doctrină şi jurisprudenţă. În această categorie nu sunt incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai
acelea care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate folosinţei în gospodăria casnică 162. Astfel, intră în
această categorie obiectele de menaj, maşinile de gătit, frigiderele, aspiratoarele, maşinile de spălat rufe,
bibliotecile, birourile, aparatele de radio şi televiziune, aparatele de fotografiat, precum şi orice alte asemenea
bunuri, ţinând seama de condiţiile şi nivelul de trai al soţilor 163.
158
M. Grimaldi, Successions, cit supra, p. 514, nr. 550.
159
M. Eliescu, op .cit., p. 136-137.
Contra, a se vedea I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 259, nr. 619.
160
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2218/1971, Repertoriu…1969-1975, p. 208.
161
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2213/1979, CD 1979, p. 121-122.
162
M. Eliescu, op. cit., p. 138; C. Stătescu, op. cit., p. 146; Plenul Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 12/1968, p. 28; Fr. Deak,
Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 139, nota 95.
Menţionăm că într-o decizie de speţă s-a susţinut că pentru determinarea calităţii de obiect aparţinând gospodăriei
casnice trebuie luată în considerare fie natura intrinsecă a bunului, fie afectaţiunea lui (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
2218/1971, cit. supra), dar această decizie a rămas izolată, practica judiciară şi doctrina considerând că aceste criterii
trebuie luate în considerare simultan, iar nu alternativ.
163
Plenul Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 12/1968, cit. supra; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2734/1973, Repertoriu…1969-
1975, p. 208; idem, dec. nr.1071/1987, RRD nr. 3/1988, p. 64.
46
 Nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud prin natura
lor, cum este cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale 164; al
operelor de artă165; al bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului 166; ori al
animalelor de muncă şi de producţie şi a uneltelor de muncă din gospodăria ţărănească 167. De asemenea, se
exclud şi bunurile care, deşi prin natura lor intră în categoria menţionată, nu au fost destinate utilizării în
gospodăria casnică, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achiziţionării în scop de investiţie 168.

110. Condiţii de acordare. Pentru acordarea dreptului special de moştenire, este indiferent dacă
bunurile provin din categoria celor proprii soţului decedat sau din categoria celor comune, dobândite de
acesta împreună cu soţul supravieţuitor în timpul căsătoriei, din care soţului decedat îi revine o cotă-parte
care se include în masa succesorală 169. Dacă bunurile sunt din categoria celor proprii soţului decedat, se
impune ca acestea să fi fost aduse în gospodăria comună a soţilor şi folosite ca atare de aceştia 170.
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor nu este condiţionat de convieţuirea neîntreruptă
a soţilor până la decesul unuia dintre ei, aceasta putând fi şi intermitentă 171, admiţându-se existenţa lui chiar şi
în cazul în care soţii au avut gospodării separate, locuind în localităţi diferite, indiferent de locul unde s-ar
găsi bunurile la data deschiderii moştenirii 172. Este necesar însă ca soţii să nu fi întrerupt irevocabil
convieţuirea lor, căci în caz contrar soţul supravieţuitor nu poate moşteni decât bunurile dobândite până la
întreruperea în fapt a convieţuirii173.
Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin soţului supravieţuitor
independent de orice element cantitativ (întinderea valorii lor în raport cu masa succesorală sau numărul
lor)174, teoretic fiind posibil ca atunci când masa succesorală este alcătuită exclusiv din mobile şi obiecte
aparţinând gospodăriei casnice acestea să revină în întregime soţului supravieţuitor.
Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului supravieţuitor numai în măsura
în care defunctul nu a dispus de acestea în mod expres prin legate 175. Cu alte cuvinte, dreptul soţului
supravieţuitor asupra bunurilor prevăzute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 este unul subsidiar, care
funcţionează numai dacă de cujus, liber să o facă, nu a dispus de acestea în favoarea unor terţi. Dacă, de
exemplu, defunctul lasă printr-un legat particular o mobilă de sufragerie unei persoane, dreptul special al
soţului supravieţuitor cu privire la acest bun este suprimat, rămânând însă eficace pentru celelalte bunuri
aparţinând gospodăriei casnice cu privire la care defunctul, prin ipoteză, nu a făcut acte de dispoziţie
testamentară. Donaţiile făcute în favoarea terţilor de defunct în timpul vieţii cu privire la mobilele şi obiectele
aparţinând gospodăriei casnice din categoria bunurilor sale proprii 176 sunt în principiu valabile, soţul
164
Plenul Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 12/1968, loc cit. supra.
165
M. Eliescu, op. cit., p. 139.
166
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 756/1983, RRD nr. 3/1984, p. 72.
Bunurile necesare exercitării profesiei nu intră în categoria celor prevăzute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 nici în cazul
în care soţii au avut aceeaşi profesie (Trib. Capitalei, col.II civ., dec. nr. 3109/1956, cu Notă de D. Rizeanu, LP nr.
3/1956, p. 607).
167
Fr. Deak, În legătură cu dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice, (II), RRD nr. 11/1988, p. 16-22.
Pentru o soluţie contrară, a se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 185/1986 (nepublicată); H. A. Ungur, În legătură cu
dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, (I),
RRD nr. 11/1988, p. 11-16.
168
Plenul Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 12/1968, loc cit. supra.
169
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1762/1977, Repertoriu…1975-1980, p. 138; idem, dec. nr. 2135/1984, Repertoriu…
1980-1985, p. 124; idem, dec. nr. 1061/1987, RRD nr. 3/1988, p. 64.
170
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1729/1979, CD 1979, p. 123.
171
Trb. Suprem, col. civ., dec. nr.1834/1956, CD 1956, vol. I, p. 335; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1762/1977,
Repertoriu…1975-1980, p. 138.
172
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1248/1971, Repertoriu…1969-1975, p. 209.
173
M. Eliescu, op. cit., p. 139; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2139/1979, CD 1979, p. 132.
174
Trib. Suprem, în comp. prev de art. 39 alin.2 şi 3 din Legea nr.58/1968, dec. nr. 70/1978, CD 1978, p. 161.
175
Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 12/1968, loc cit. supra, p. 30; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 154/1972, CD 1972, p. 177;
C. I. Floareş, A. Floareş, Notă (critică) la dec. civ. nr. 239/1970 a Trib. jud. Bacău, RRD nr. 9/1971, p. 143-144.
176
Cele din categoria bunurilor comune nu pot fi donate decât cu acordul celuilalt soţ.
47
supravieţuitor neputând ataca aceste acte decât în situaţia în care depăşesc valoric limitele cotităţii
disponibile, caz în care poate cere reducţiunea acestora. Chiar dacă reducţiunea se face în natură 177, prin
restituirea bunului către soţul supravieţuitor, acesta din urmă va dobândi bunul respectiv cu titlu de rezervă
succesorală, iar nu cu titlu de drept special la moştenire. Dispoziţiile testamentare făcute de defunct în
favoarea terţilor cu privire la mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice sunt şi ele supuse
reducţiunii, consecinţele admiterii acesteia fiind identice cu cele ale reducţiunii donaţiilor.

111. Natura juridică a dreptului special de moştenire. Concepţia asupra naturii juridice a dreptului
special la moştenire a soţului supravieţuitor a evoluat în timp. Astfel, iniţial, s-a considerat că soţul
supravieţuitor culege bunurile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 în temeiul unui legat cu titlu
particular prezumat, argumentându-se că legea ar prezuma că defunctul a voit să lase soţului supravieţuitor
acest folos patrimonial peste partea succesorală legală 178.
În această concepţie, ca legat, dreptul special al soţului supravieţuitor trebuie supus regimului
liberalităţilor testamentare. Prin urmare, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu părinţii defunctului, care
sunt moştenitori rezervatari, are dreptul la bunurile în discuţie doar în limita cotităţii disponibile, legatul
prezumat fiind supus reducţiunii în măsura încălcării rezervei. De asemenea, soţul supravieţuitor ar putea
opta diferit în privinţa dreptului de moştenire legală conferit de art. 1 din Legea nr. 319/1944 faţă de dreptul
special conferit de art.5 din aceeaşi lege, acceptându-l pe unul şi renunţând la celălalt.
Odată cu adoptarea deciziei de îndrumare nr. 12/1968 a Plenului Tribunalului Suprem 179, s-a impus
însă o altă concepţie, astăzi unanim acceptată în practica judiciară şi în doctrină, conform căreia dreptul
special de moştenire al soţului supravieţuitor este un drept de moştenire legală cu destinaţie specială. În
această optică, dacă defunctul nu a dispus în mod expres altfel, bunurile prevăzute la art. 5 din Legea nr.
319/1944 se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor, chiar dacă sunt singurele bunuri lăsate de de cujus,
neputând servi la complinirea rezervei părinţilor defunctului. Tot astfel, fiind vorba de un drept de moştenire
legală, soţul supravieţuitor nu poate opta diferit în legătură cu drepturile sale care derivă din art. 1 din Legea
nr. 319/1944 faţă de cele care derivă din art. 5 din aceeaşi lege. Aşadar, ori acceptă moştenirea, şi atunci îi
revin ambele categorii de drepturi, ori renunţă la moştenire, şi atunci nu poate primi nici una din cele două
categorii de drepturi.

B. Darurile de nuntă

112. Noţiune. Aşa cum am văzut, art. 5 din Legea nr. 319/1944 include între bunurile cu privire la
care soţul supravieţuitor are un drept special de moştenire şi darurile de nuntă. Darurile de nuntă sunt
donaţiile făcute soţilor cu ocazia celebrării căsătoriei. Datorită faptului că textul menţionat nu face alte
precizări, în literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere, unul conform căruia în categoria
bunurilor la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944 ar fi cuprinse doar donaţiile făcute ambilor soţi cu
ocazia căsătoriei, cele făcute numai defunctului fiind incluse în masa bunurilor succesorale care se împart
între succesori (inclusiv soţul supravieţuitor) potrivit dreptului comun 180, şi altul conform căruia în această
categorie, pe lângă donaţiile menţionate mai sus, ar fi incluse şi donaţiile făcute în favoarea unuia sau altuia
dintre soţi181. Legea nu distinge, important fiind doar ca darurile să fi fost făcute cu ocazia căsătoriei.
Este de la sine înţeles că partea cuvenită soţului supravieţuitor din darurile de nuntă în calitatea lui de
donatar, ca şi donaţiile primite în exclusivitate de acesta, fiind bunuri ce îi aparţin chiar lui, nu intră în
discuţie din punctul de vedere al drepturilor succesorale dobândite de la soţul decedat.

113. Regim juridic. Regimul juridic al darurilor de nuntă este identic cu acela al mobilelor şi
obiectelor aparţinând gospodăriei casnice pe care l-am înfăţişat mai sus.

177
Cu privire la reducţiunea în natură, a se vedea infra nr.
178
M. Eliescu, op. cit., p. 140, precum şi autorii citaţi la nota 93; C. Stătescu, op. cit., p. 147-148.
179
Citată supra.
180
M. Eliescu, op. cit., p. 140; C. Stătescu, op. cit., p. 147; St. Cărpenaru, op. cit., p. 418.
181
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 147, nr. 79.
48
§ 3. Dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit

114. Reglementare legală. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944 prevede că „soţul supravieţuitor
care nu are o locuinţă proprie, va avea până la executarea ieşirii din indiviziune şi în orice caz, cel puţin timp
de un an de la încetarea din viaţă a soţului său, în afară de dreptul de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai
sus, un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune”.
Acest drept de abitaţie, în principiu, are natură identică cu abitaţia de drept comun reglementată de
art. 565-575 C. civ. Este vorba aşadar de un drept real asupra lucrului altuia, constând în dreptul de a utiliza
(locui) exclusiv în interes propriu casa care face parte din masa succesorală, iar nu de un simplu drept de
creanţă (locaţiune).
Prin excepţie de la abitaţia de drept comun, soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia de a da
cauţiunea prevăzută la art. 566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De asemenea, prin excepţie de la
dispoziţiile art. 572 C. civ., care permit titularului abitaţiei de drept comun asupra unei case de locuit să
închirieze „partea casei ce nu locuieşte”, soţul supravieţuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel locuinţa
care constituie obiectul dreptului său de abitaţie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Aceasta însemnă că,
spre deosebire de abitaţia de drept comun, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor îi conferă acestuia doar
atributul utilizării efective a locuinţei (jus utendi), iar nu şi pe acela de a-i percepe fructele (jus fruendi).
Spre deosebire de dreptul special de moştenire conferit soţului supravieţuitor de art. 5 din Legea nr.
319/1944, care revine acestuia numai dacă vine la succesiune în concurs cu alţi moştenitori decât
descendenţii defunctului, dreptul de abitaţie asupra casei de locuit nu este astfel condiţionat, funcţionând
chiar şi în concurs cu descendenţii defunctului.

115. Condiţii cerute pentru a lua naştere. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se naşte în
temeiul legii (art. 4 din Legea nr. 319/1944). Pentru aceasta se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
1°) soţul supravieţuitor să nu deţină o altă locuinţă 182;
2°) locuinţa să fi aparţinut soţului decedat în proprietate exclusivă, în proprietate comună cu soţul
supravieţuitor sau în proprietate comună cu alte persoane 183.
În cazul în care locuinţa este proprietate comună a defunctului împreună cu alte persoane decât
moştenitorii săi se pune întrebarea dacă dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se întinde asupra întregii
locuinţe sau numai asupra cotei părţi din aceasta care intră în masa succesorală. În favoarea primei teze
pledează argumentul că dreptul de abitaţie presupune utilizarea unei locuinţe, adică a unui bun corporal, iar
nu a unei cote-părţi ideale din acesta. Inconvenientul este însă necesitatea acceptării implicite a ideii că
dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor dezmembrează şi proprietatea unor persoane care nu au nimic de a
face cu succesiunea. Cea de a doua teză este susţinută de doctrină, arătându-se că „în toate cazurile, dreptul
de abitaţie va servi ca temei al folosinţei numai în limitele cotei-părţi de proprietate dobândite prin moştenire
de către comoştenitori”184. Această teză prezintă, la rândul ei, inconvenientul acceptării implicite a ideii
compatibilităţii între dreptul de abitaţie, care presupune utilizarea (locuirea) efectivă a bunului, şi drepturile
succesorale care, în acest caz, prin ipoteză, poartă doar asupra unei cote-părţi ideale din locuinţă, iar nu
asupra întregului. În plus, chiar dacă putem accepta ideea unui partaj de folosinţă între comoştenitori (inclusiv
soţul supravieţuitor), pe de o parte, şi coproprietarii nemoştenitori, pe de altă parte, pentru ca soţul
supravieţuitor să-şi exercite dreptul de abitaţie asupra cotei atribuite în folosinţă comoştenitorilor,
coproprietarii nemoştenitori pot cere oricând partajul (art. 728 C. civ.), chiar înaintea împlinirii termenului de
un an prevăzut de art. 4 alin.1 din Legea nr. 319/1944, ceea ce ridică problema opozabilităţii dreptului de
abitaţie al soţului supravieţuitor în raport cu aceştia;
3°) soţul supravieţuitor să fi locuit la data deschiderii moştenirii în locuinţa respectivă, fie împreună
cu defunctul, fie separat de acesta185;

182
Trib. jud. Satu-Mare, dec. civ. nr. 249/1968, cu Notă de C. Bârsan, RRD nr. 9/1969, p. 133-137.
183
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 149.
184
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 152.
185
M. Eliescu, op. cit., p. 142.
49
 4°) soţul supravieţuitor să nu devină prin moştenire proprietar exclusiv al locuinţei, căci în caz
contrar dreptul de abitaţie nu mai are nici o raţiune, dreptul său exclusiv de proprietate conferindu-i inclusiv
jus utendi;
5°) defunctul să nu fi dezmembrat prin testament proprietatea asupra locuinţei prin constituirea unui
drept de abitaţie sau de uzufruct în favoarea unui terţ, soţul supravieţuitor neavând un drept de abitaţie
rezervat de lege, aşa cum, conform art. 2 din Legea nr. 319/1944, are asupra a jumătate din cotele de
moştenire legală prevăzute la art.1 din aceeaşi lege 186.

116. Caractere juridice. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor:

1°) este un drept care izvorăşte direct din lege, ceea ce înseamnă că pentru a fi obţinut de
soţul supravieţuitor nu trebuie decât să fie invocat de acesta. În caz de litigiu, instanţa de judecată, constatând
întrunirea condiţiilor cerute de lege, va da curs consecinţelor legale care decurg din existenţa valabilă a
acestui drept (punerea locuinţei la dispoziţia soţului supravieţuitor, obligarea comoştenitorilor să tolereze
folosinţa liniştită a locuinţei etc.);
2°) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinţei. Acest drept poartă
în principiu asupra locuinţei însăşi şi asupra tuturor accesoriilor şi dependinţelor acesteia 187;
3°) este un drept temporar, care durează până la data ieşirii din indiviziune, dar nu mai puţin de un an
de la data deschiderii moştenirii;
4°) este un drept real strict personal, care nu poate profita decât soţului supravieţuitor şi, eventual,
copiilor minori ai acestuia care locuiesc împreună cu el, indiferent dacă sunt născuţi din căsătoria cu
defunctul sau dintr-o altă căsătorie. De aici decurge şi caracterul inalienabil şi insesizabil al acestui drept.

Trebuie menţionat faptul că unii autori includ printre caracteristicile dreptului de abitaţie al soţului
supravieţuitor şi caracterul gratuit al acestuia188. Această susţinere nu îşi găseşte temeiul în nici o dispoziţie
legală expresă. Faptul că art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944 scuteşte pe soţul supravieţuitor de la plata
cauţiunii pe care art. 566 C. civ. o impune titularului abitaţiei de drept comun nu constituie un argument,
întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 541 C. civ. (referitor la uzufruct, dar care, ca drept comun, se
aplică şi abitaţiei), cauţiunea se dă pentru a garanta că titularul dreptului „se va folosi ca un bun părinte de
familie” de locuinţă, iar nu ca un contraechivalent al abitaţiei. Concluzia nu poate fi dedusă nici pe cale de
interpretare, întrucât, constituind o restrângere a drepturilor comoştenitorilor soţului supravieţuitor, aceasta
nu ar putea fi instituită decât expres. De aceea, pentru a menţine echilibrul patrimonial între moştenitorii
defunctului, socotim că soţul supravieţuitor trebuie să îi indemnizeze pe ceilalţi comoştenitori cu echivalentul
lipsei de folosinţă a locuinţei, la cererea acestora 189.

117. Modificări pe parcursul exercitării dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor. Aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 4 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 319/1944, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
poate fi restrâns (a) sau soţul supravieţuitor poate fi obligat să primească o altă locuinţă în schimb (b).
1°) Conform art. 4 alin.3 din Legea nr. 319/1944, „comoştenitorii soţului supravieţuitor vor putea
cere restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul când locuinţa nu va fi necesară în întregime”. Aceasta
înseamnă că, în principiu, soţul supravieţuitor are vocaţie la folosirea întregii locuinţe, dar că, în cazul în care
comoştenitorii o cer, dreptul de abitaţie poate fi restrâns, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului
supravieţuitor.
Restrângerea dreptului de abitaţie poate fi realizată pe cale amiabilă între părţile interesate, iar în caz
de litigiu pe cale judecătorească (art. 5 din Legea nr. 319/1944).

186
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 150, nr. 80).
187
În acest sens, cu referire la abitaţia de drept comun, a se vedea J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op. cit., p.
285, nr. 281.
188
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 150-151, nr. 81.
189
În acest sens, a se vedea şi M. Eliescu, op. cit., p. 143.
50
 2°) Potrivit art. 4 alin.4 din Legea nr. 319/1944, comoştenitorii „vor avea dreptul de a procura soţului
supravieţuitor locuinţă în altă parte”. Cu alte cuvinte, în cazuri bine întemeiate, soţul supravieţuitor poate fi
obligat la un schimb, urmând a-şi exercita dreptul de abitaţie asupra unei alte locuinţe decât aceea care face
parte din masa succesorală. Locuinţa oferită de comoştenitori soţului supravieţuitor trebuie să fie echivalentă
celei făcând parte din masa succesorală şi să fie situată în aceeaşi localitate 190. Şi în acest caz, schimbul poate
fi realizat amiabil între părţile interesate, iar în caz de litigiu pe cale judecătorească (art. 5 din Legea nr.
319/1944).

118. Încetarea dreptului de abitaţie. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor încetează prin:
1°) realizarea partajului asupra locuinţei, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii
moştenirii (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944);
2°) recăsătoririrea soţului supravieţuitor, indiferent de momentul când se realizează aceasta, chiar
înaintea împlinirii termenului de un an de la data deschiderii moştenirii sau a realizării partajului (art. 4 alin. 6
din Legea nr. 319/1944);
3°) consolidare, atunci când partajul locuinţei se face înaintea împlinirii termenului de un an de la
data deschiderii moştenirii, iar aceasta este atribuită soţului supravieţuitor (art. 557 şi 565 C. civ.);
4°) hotărâre judecătorească constatând abuzul în folosinţa locuinţei, conform dispoziţiilor de drept
comun aplicabile în materie de abitaţie (art. 558 alin. 1 şi art. 565 C. civ.).
Capitolul IV

DREPTUL STATULUI ASUPRA MOŞTENIRILOR VACANTE

119. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari,
bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Conform acestui text de lege, statul culege moştenirile
rămase în desherenţă, adică fără succesori care să le poată culege, întrucât la data deschiderii moştenirii fie nu
există nici un succesor legal sau testamentar în viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii
succesiunii sunt cu toţii nerezervatari şi au fost exheredaţi total de defunct, fie succesorii legali sau
testamentari în viaţă renunţă la moştenire sau sunt nedemni cu toţii.
Fără îndoială că moştenirea aflată în desherenţă este vacantă. Desherenţa nu se confundă însă cu
vacanţa succesorală întrucât există situaţii în care defunctul deşi lasă moştenitori (legali sau testamentari),
aceştia nu au vocaţie la întreaga moştenire, ci numai la o parte din aceasta, restul fiind deferit statului cu titlu
de moştenire vacantă. Astfel, dacă defunctul nu lasă moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga
moştenire, ci doar legatari particulari (care au vocaţie doar la un anumit sau anumite bunuri din succesiune)
sau legatari cu titlu universal (care au vocaţie doar la o cotă parte din moştenire), restul rămas după plata
acestor legate revine statului cu titlu de moştenire vacantă 191.
În fine, moştenirea este vacantă chiar şi în situaţia în care există legate cu titlu universal care acoperă
întreaga moştenire sau particulare care consumă tot emolumentul moştenirii, dat fiind că predarea acestora,
dacă nu există moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga moştenire, nu poate fi cerută decât
statului ca ultim succesor cu vocaţie la întregul patrimoniu succesoral (art. 680, 891 şi 902 C. civ.) 192.

120. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Controversă. Asupra fundamentului vocaţiei

succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă două teorii: teoria dreptului legal de moştenire (a) şi
teoria dreptului de suveranitate (b).

190
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 257, nr. 611.
191
Fr. Deak; Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 153-156, nr. 83.
Acelaşi autor menţionează în acest context şi cazul exheredării moştenitorilor rezervatari, situaţie în care, în lipsa
desemnării unor legatari, cotitatea disponibilă a moştenirii ar reveni statului cu titlu de moştenire vacantă. În ceea ce ne
priveşte, înclinăm să credem că, în acest caz, statul va dobândi cotitatea disponibilă a moştenirii în calitate de moştenitor
testamentar instituit indirect, iar nu în calitate de beneficiar al unei moşteniri vacante (în acest sens, a se vedea şi F.
Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 185-186 – nr. 216).
192
Y. Lequette J.-Cl. Civ. Art. 768, 1997, p. 4, nr. 20; idem, J.-Cl. Civ. Art. 811 à 814, 1995, p. 6, nr. 10.
51
 1°) Teoria dreptului legal de moştenire. Conform acestei teorii, statul este un succesor ca oricare
altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moştenitor (iure hereditatis)193. Instanţa supremă s-a pronunţat
în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moştenitor potrivit art. 652 C.
civ.”194.
Într-adevăr, art. 652 alin. 2 C. civ. pare a consacra teoria statului moştenitor, prevăzând că „în lipsă
de soţ (care în concepţia iniţială a Codului civil venea la moştenire numai dacă defunctul nu lăsa rude în grad
succesibil – n. n.-D. C.), statul devine moştenitor”.
Această concepţie este consacrată expres de art.1936 din Codul civil german (BGB), art. 586 din
Codul civil italian, art. 956 din Codul civil spaniol şi art. 466 din Codul civil elveţian.
Concepţia statului-moştenitor corespunde unei viziuni socializante şi colectiviste, dreptul statului la
moştenirile vacante fiind întemeiat pe aceleaşi raţiuni ca şi dreptul la moştenirea legală a familiei defunctului
(supra nr.42)195.
2°) Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege moştenirile vacante nu în
calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută în exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea
riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulţi pentru a le
dobândi prin ocupaţiune în mod prioritar196.
Această teorie este tradiţională în dreptul francez, iar în dreptul nostru pare a fi consacrată de art. 477
C. civ. care prevede că „toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără
moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, adică ale statului. Chiar dacă
se acceptă că fundamentul acestei transmisiuni este acela al unui drept de suveranitate, se constată totuşi că
„mecanismul în care aceasta se inserează este succesoral” 197.
Concepţia statului-suveran, spre deosebire de aceea a statului-moştenitor, este una individualistă, care
vede în dreptul statului de a culege moştenirile vacante o soluţie ultimă şi excepţională care funcţionează doar
în lipsa oricărei pretenţii din partea familiei defunctului 198.

121. Interesul practic al opţiunii între una sau alta din cele două teorii. Interesul practic al
opţiunii între una sau alta din cele două teorii se evidenţiază din punctul de vedere al exheredării tuturor
moştenitorilor (1°), din punctul de vedere al revocării renunţării la moştenire a unui succesor al defunctului
(2°) şi din punctul de vedere al rezolvării conflictelor de legi în cazul decesului unui cetăţean al unui stat care
lasă bunuri mobile pe teritoriul altui stat (3°).
1°) Dacă defunctul exheredează printr-o dispoziţie testamentară pe toţi succesorii săi, în concepţia
statului moştenitor, statul nefiind rezervatar, ar fi şi el îndepărtat de la moştenire, ajungându-se în aşa zisa
situaţie de mână moartă, adică de imposibilitate de transmitere a bunurilor pe cale succesorală, pe care însă
ordinea publică nu ar putea-o accepta. De aceea, în această concepţie, o asemenea clauză trebuie considerată
ca nevalabilă, moştenirea revenind rudelor defunctului conform regulilor devoluţiunii legale 199.
În concepţia culegerii moştenirii vacante cu titlu de drept de suveranitate, statul nu poate fi inclus în
categoria moştenitorilor exheredaţi, astfel încât el va fi cel care va culege succesiunea, iar nu rudele
defunctului. Soluţia este aceeaşi dacă termenii în care este formulată exheredarea se referă şi la stat, deoarece
o asemenea clauza este nulă întrucât o voinţă privată nu poate înlătura un drept de suveranitate 200.
2°) Dacă un moştenitor legal renunţă la moştenire, iar ulterior, în interiorul termenului de opţiune
succesorală, retractează renunţarea, soluţia, de asemenea, diferă în funcţie de teoria adoptată. Astfel, în
concepţia statului moştenitor, retractarea renunţării este ineficace din moment ce statul a acceptat moştenirea
193
T. R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 422; C. Stătescu, op. cit., p. 152; St.
Cărpenaru, op. cit., p. 422; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 158-162, nr. 84 şi 84 bis.
194
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1255/1982, RRD nr. 8/1983, p. 59-60.
195
M.-C. de Roton-Catala, op. cit., p. 418, nr. 1582.
196
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 190; M. Eliescu, op. cit., p. 146; M. Grimaldi, Successions, cit.supra, p. 216, nr.
235; Y. Lequette, op. cit., p. 2, nr. 7.
197
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 185, nr. 214.
198
M.-C. de Roton-Catala, op. cit., p. 418, nr. 1582.
199
M. Grimaldi, Succsesions, cit. supra, p.217-218, nr. 236; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 186, nr. 217.
Pentru o altă opinie, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 159-160.
200
M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p. 218, nr. 236; H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 474-475.
52
(art. 701 C. civ.). În schimb, în concepţia culegerii moştenirii vacante cu titlu de drept de suveranitate, statul
nefiind moştenitor, chiar dacă a fost trimis în posesie, retractarea renunţării este valabilă, astfel încât
moştenitorul defunctului va putea culege succesiunea acestuia 201. Această din urmă soluţie, în opinia noastră,
demonstrează foarte bine justeţea teoriei dreptului de suveranitate.
3°) În sistemul nostru de soluţionare a conflictelor de legi în spaţiu, imobilele vor fi supuse legii de la
locul situării lor, în timp ce bunurile mobile vor fi supuse legii ultimului domiciliu al celui decedat. În cazul
în care un cetăţean al unui stat decedează lăsând bunuri mobile pe teritoriul altui stat, iar moştenirea este
vacantă, dacă se consideră că statul dobândeşte moştenirea vacantă jure hereditatis, acestea vor reveni
statului al cărui cetăţean este defunctul, iar dacă se adoptă teoria dreptului de suveranitate, acestea vor reveni
statului pe al cărui teritoriu se află acele bunuri 202. Prin tratate bilaterale de asistenţă juridică statele pot regla
această problemă după cum cred de cuviinţă.

122. Constatarea vacanţei succesorale. Certificatul de vacanţă succesorală. Constatarea faptului

că o succesiune este vacantă se face, de regulă, prin eliberarea unui certificat de vacanţă succesorală de către
notarul public de la locul deschiderii moştenirii. În acest sens, art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii
publici şi activitatea notarială precizează că „în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea
reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanţă
succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii”. Declararea vacanţei succesorale se
va face cu citarea de către notar a autorităţii publice ce urmează a prelua succesiunea (art. 75 alin. 3 din
Legea nr. 36/1995). Până la eliberarea certificatului de vacanţă succesorală, notarul poate încredinţa
administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat cu încunoştiinţarea autorităţii publice
care urmează să preia succesiunea (art.73 alin.3 din Legea nr. 36/1995).
Constatarea existenţei succesiunii vacante şi a componenţei acesteia poate fi făcută însă şi de către
instanţa de judecată direct în cadrul procesului intentat de un terţ succesiunii pentru stabilirea unui element
pasiv al acesteia203.
Vacanţa succesorală poate fi constatată oricând, fără limită în timp, indiferent dacă acesta se face de
notar sau de instanţa de judecată.
Certificatul de vacanţă succesorală poate fi anulat în condiţiile în care poate fi anulat şi certificatul de
moştenitor (art. 88 din Legea nr. 36/1995), dacă ulterior eliberării acestuia apare un moştenitor legal sau
testamentar al defunctului care revendică succesiunea. Conform dispoziţiilor art.14 C. pr. civ., competenţa
judecării anulării certificatului de vacanţă succesorală revine instanţei locului ultimului domiciliu al
defunctului, iar nu celei a situării imobilelor succesorale 204. Practica judiciară consideră acţiunea în anularea
certificatului de vacanţă succesorală ca fiind personală şi deci prescriptibilă în termenul general de prescripţie
de trei ani205. Dacă avem însă în vedere faptul că acţiunea în anulare a certificatului de vacanţă succesorală nu
poate fi exercitată independent, ci numai în corelaţie cu acţiunea în petiţie de ereditate a succesorului care se
pretinde moştenitor206 şi că natura juridică de acţiune reală sau personală a petiţiei de ereditate este
controversată (infra nr 628), soluţia menţionată mai sus poate fi pusă sub semnul întrebării.

123. Efectele vacanţei succesorale. Indiferent de teoria împărtăşită referitor la dobândirea de către
stat a succesiunilor vacante, acesta este un succesor universal, care dobândeşte un patrimoniu conţinând atât
elementele de activ, cât şi elementele de pasiv 207.
Data dobândirii patrimoniului alcătuind succesiunea vacantă de către stat este aceea a deschiderii
moştenirii, indiferent de momentul constatării vacanţei succesorale sau de momentul la care, prin ipoteză,

201
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 145, nr. 224; Cass. 1-re civ., 6 avr. 1994, Obs., J. Patarin, RTD civ. nr. 3/1994, p.
652-653; M. Grimaldi, Obs., „Recueil Dalloz Sirey”( Sommaires commentés) nr. 6/1995, p. 45-46.
202
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 186-187, nr. 217; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 160-162.
203
Judecăt. Bistriţa, sent. civ. nr.269/1982, Nota E. Lipcanu, RRD nr. 11/1983, p. 51-54.
204
CSJ, s. civ., dec. nr. 3362/1999, „Dreptul” nr. 12/2000, p. 136.
205
CA Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1611/1996, CA Bucureşti. Culegere 1993-1998, cit. supra, p. 85-86.
206
Y. Lequette, J.-Cl. Civ. Art.769 à 773, 1997, p. 7, nr. 44.
207
Y. Lequette, J.-Cl. Civ. Art.768, cit. supra, p. 5, nr. 23; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 165; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr.1351/1972, CD 1972, p. 180-182.
53
succesorii legali sau testamentari ai defunctului renunţă la moştenire. De aceea, statul va răspunde de
prejudiciile cauzate unui terţ de ruina construcţiilor făcând parte din succesiune, chiar dacă nu a cerut
trimiterea în posesiune şi nu s-au îndeplinit formalităţile de constatare a vacanţei succesorale 208.
În calitatea sa de titular al patrimoniului succesoral, statul are, pe de o parte, dreptul de a valorifica
elementele de activ în interes propriu, iar pe de altă parte, are obligaţia de a îndeplini obligaţiile făcând parte
din pasivul succesiunii ca şi defunctul însuşi. În această ordine de idei, de pildă, s-a decis că statul care a
cules o moştenire vacantă este ţinut să despăgubească pe concubina lui de cujus care a contribuit la ridicarea
unei construcţii făcând parte din masa succesorală 209. În nici un caz însă statul nu poate fi ţinut la îndeplinirea
obligaţiilor făcând parte din pasivul succesiunii dincolo de limita activului acesteia (intra vires hereditatis)210.
Cu alte cuvinte, statul dobândeşte moştenirea vacantă sub beneficiu de inventar chiar dacă nu s-a întocmit
inventarul bunurilor succesorale conform dispoziţiilor art.705 C. civ. 211.

124. Trimiterea în posesie a statului (sezina). Conform dreptului civil român, succesorii legali ai
defunctului dobândesc drepturile şi obligaţiile care fac parte din masa succesorală de la data deschiderii
moştenirii. Dat fiind însă că între momentul deschiderii succesiunii şi momentul stabilirii exacte în urma
exercitării dreptului de opţiune succesorală a moştenitorilor care vin efectiv la succesiune se scurge un
interval de timp în care există anumite incertitudini în legătură cu persoanele care vor moşteni pe defunct,
Codul civil (art. 653) conferă unora dintre moştenitorii legali ai defunctului (descendenţilor şi ascendenţilor)
posesia de drept a moştenirii (sezina), adică exerciţiul drepturilor succesorale şi stăpânirea bunurilor
succesorale, fără nici o formalitate sau verificare (infra nr. ). Ceilalţi moştenitori şi statul beneficiar al
succesiunii vacante trebuie însă să ceară trimiterea în posesie, lucru ce implică îndeplinirea unor formalităţi şi
efectuarea unor verificări alte titlului de moştenitor al celui care cere acest lucru. Aşadar, statul nu se bucură
de sezină, motiv pentru care trebuie să ceară punerea în posesie 212, lucru care, practic, se realizează prin
eliberarea certificatului de vacanţă succesorală 213.
Verificările necesare trimiterii în posesie a statului se pot face însă şi direct de instanţa de judecată
investită cu judecarea unei acţiuni prin care statul acţionează pentru valorificarea unui drept succesoral sau,
simetric invers, prin care un terţ acţionează în judecată statul în calitate de beneficiar al succesiunii vacante
pentru îndeplinirea unei obligaţii făcând parte din patrimoniul succesoral 214.

208
Y. Lequette, J.-Cl. Civ. Art.768, cit. supra, p. 5, nr. 25) H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 476.
209
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 736/1985, RRD nr. 3/1986, p. 77; Fr. Deak, Drepturile statului asupra moştenirii
vacante, RRD nr. 3/1986, p. 9-11.
210
Cass. 1-re civ., 5 oct. 1994, Obs., M. Grimaldi, „Recueil Dalloz Sirey”(Sommaires commentés) nr. 39/1995, p. 331;
Y. Lequette, J.-Cl. Civ. Art.768, cit. supra, p. 5, nr. 24.
211
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 166-167, nr. 85.2.
212
Trib. pop. Caracal, sent. civ. nr.1105/1958, Notă D. Galbură, LP nr. 5/1960, p. 127 şi următ.; M. Eliescu, op. cit., p.
149; C. Stătescu, op. cit., p 152.
213
D. Galbură, loc cit. supra.
214
E. Lipcanu, op. cit., p. 54; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 168, nr .85.4.
54
 TITLUL III

DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

125. Dispoziţiile referitoare la moştenirea legală nu sunt decât supletive, iar nu imperative. Ele pot fi
ocolite prin voinţa defunctului, care poate dispune de bunurile sale mortis causa prin dispoziţii testamentare
(legate). Trebuie precizat însă că moştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele
putând coexista; una şi aceeaşi moştenire poate fi deferită în parte potrivit regulilor moştenirii testamentare,
iar în cealaltă parte potrivit regulilor moştenirii legale 215.
Voinţa defunctului de a deroga de la regulile moştenirii legale se concretizează în testament (Subtitlul
I). Urmează apoi prezentarea principalelor dispoziţii testamentare (Subtitlulul II). Voinţa testatorului nu poate
fi discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de bunurile
succesorale (Subtitlul III).

SUBTITLUL I

TESTAMENTUL

126. Aşa cum vom vedea, în esenţă, testamentul este un act juridic. Privit din această perspectivă,
testamentul necesită mai întâi o prezentare generală (Capitolul I), iar apoi a prohibiţiei substituţiilor
fideicomisare (Capitolul II), a condiţiilor de validitate de fond (Capitolul III) şi de formă (Capitolul IV),
precum şi a regulilor de interpretare a testamentelor (Capitolul V).

Capitolul I

PREZENTARE GENERALĂ

215
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 398-399, nr. 956; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral,
cit supra, p. 10, nr. 9.1 şi 169, nr. 86.
55
 127. În cele ce urmează vom prezenta definiţia testamentului (Secţiunea I) şi caracterele juridice ale
acestuia (Secţiunea II).

Secţiunea I

DEFINIŢIA TESTAMENTULUI

128. Cunoscut din cele mai vechi timpuri216, testamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un
act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul
său”. Această definiţie este în genere criticată, pe de o parte, pe motiv că ar confunda testamentul, care ar fi
un act juridic-cadru sau un tipar cuprinzând mai multe acte juridice, atât cu conţinut patrimonial, cât şi
extrapatrimonial, cu legatul, adevăratul act de dispoziţie mortis causa cu privire la bunurile succesorale, iar
pe de altă parte pe motiv că testamentul poate conţine exclusiv dispoziţii cu caracter extrapatrimonial, nefiind
obligatoriu să conţină legate.
Fără îndoială că testamentul poate conţine şi dispoziţii cu conţinut extrapatrimonial, cum ar fi cele
referitoare la recunoaşterea unui copil dinafara căsătoriei (art.57 C. fam), cele referitoare la donarea unor
organe în vederea efectuării unor transplanturi sau cele referitoare la înhumarea (incinerarea) şi funeraliile
defunctului. Asemenea dispoziţii utilizează testamentul ca suport, dar prin aceasta ele nu dobândesc o natură
testamentară, testamentul neavând repercusiuni asupra condiţiei lor juridice 217. Astfel, potrivit dispoziţiilor
art.48 alin.3 şi 57 alin.3 C. fam., recunoaşterea unui copil dinafara căsătoriei făcută prin testament este
irevocabilă, în timp ce testamentul este esenţialmente revocabil.
Dacă luăm însă în considerare faptul că dreptul succesoral reglementează transmiterea patrimoniului
defunctului la moştenitorii săi legali sau testamentari (supra nr.1), cu alte cuvinte că devoluţiunea succesorală
(atât legală, cât şi testamentară) are o esenţă patrimonială, trebuie să conchidem că nu poate exista testament
în sensul propriu al noţiunii (act prin care se derogă de la regulile moştenirii legale) fără ca acesta să conţină
legate218. Aşadar, fără legate (dispoziţii cu privire la bunurile succesorale) nu poate exista moştenire
testamentară şi deci nici testament. De aceea se poate afirma că „ceea ce este instituire de legatari aparţine
dreptului succesiunilor testamentare”, iar „ceea ce este dispoziţie de ordin extrapatrimonial rămâne supusă de
regulilor care îi sunt proprii” 219. Prin urmare, un act prin care, de pildă, defunctul ar dispune exclusiv cu
privire la funeraliile sale nu este un testament în sensul strict juridic al cuvântului, ci doar prin extensie,
niciodată neputându-se pune în legătură cu acesta probleme cum ar fi cele ale captaţiei şi sugestiei, capacităţii
de a dispune şi de a primi prin testament 220, a caracterului conjunctiv etc., toate specifice doar dispoziţiilor
testamentare conţinând legate, iar nu şi dispoziţiilor cu obiect extrapatrimonial, chiar dacă şi acestea sunt acte
de ultimă voinţă (mortis causa) ale defunctului.
S-ar putea obiecta că nu întotdeauna testamentul conţine legate, fiind posibil să conţină doar
dispoziţii de impunere a unor sarcini legatarilor, exheredări (îndepărtarea de la succesiune a unor moştenitori
legali), desemnarea unui executor testamentar împuternicit să aducă la îndeplinire ultima voinţă a defunctului,
revocarea dispoziţiilor dintr-un testament anterior, retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior
sau un partaj de ascendent. Obiecţiunea nu este întemeiată întrucât în toate aceste cazuri voinţa testatorului
are legătură, într-o formă sau alta, cu legatele, unele deja constituite (cazul impunerii unor sarcini legatarilor,
al desemnării unui executor testamentar, al revocării dispoziţiilor dintr-un testament anterior), altele care se
216
Pentru o prezentare a testamentului din perspectivă istorică, a se vedea M. D. Bocşan, Testamentul. Evoluţia
succesiunii testamentare în dreptul roman, Lumina lex, Bucureşti, 2000, passim.
217
H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 92, nr. 255.
218
Contra, a se vedea: CA Angers, 15 avr. 1991, Juris-Data n° 043253, citată de G. Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry,
Megacode. Code civil, 2-e édition, Dalloz, Paris, 1997-1998, p. 687 (nr. 102 de sub art. 895); F. Terré, Y. Lequette, op.
cit., p. 273, nr. 336.
219
H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 92, nr. 255.
220
În sensul că dispoziţiile legale referitoare la capacitatea de a dispune şi de a primi prin testament sunt cu totul străine
dispoziţiilor de ultimă voinţă cu caracter extrapatrimonial, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil
français. Tome V. Donations et testaments, 2-e édition par A. Trasbot, Y. Loussouarn, LGDJ, Paris, 1957, p. 295, nr.
205.
56
nasc din acele dispoziţii (cazul retractării revocării unui testament anterior, al exheredării şi al partajului de
ascendent).
Secţiunea II
CARACTERELE JURIDICE ALE TESTAMENTULUI
129. Din cele de mai sus rezultă că testamentul este un act unilateral şi personal (a), un act solemn
(b), un act de dispoziţie cu titlu gratuit (c), un act mortis causa (d) şi un act revocabil (e).

a) Un act unilateral şi personal

130. Testamentul este un act juridic unilateral întrucât ia naştere exclusiv din voinţa testatorului. În
acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând fi realizat decât de testator, iar nu şi prin
mandatar221.
Donaţia şi testamentul sunt singurele acte juridice prin care se pot face acte de dispoziţie cu titlu
gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire de donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe
dintre donator şi donatar, testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilaterală de voinţă. Aceasta nu
înseamnă însă că legatarul (beneficiarul testamentului) este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul.
Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului ( infra
nr. ). În caz de acceptare a legatului, transmisiunea drepturilor de la testator la legatar se va face în
temeiul testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui
acord de voinţe între testator şi legatar, cu efecte de la data realizării acestuia.

b) Un act solemn

131. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a testatorului trebuie să îmbrace
ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege (infra nr. ). Spre deosebire de contracte,
guvernate de regula consensualismului, actele juridice unilaterale (cum este şi cazul testamentului) sunt acte
solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractuală
devine un fapt social exterior fiecăruia dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de probaţiune, în
cazul testamentului, singură voinţa dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i
constata existenţa şi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (formă) anume care să
se detaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social generator de consecinţe juridice
susceptibil de a fi probat222.
În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie a consimţământului celui care se obligă,
determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei 223.

c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit

132. Aşa cum am văzut (supra nr.128), testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt actele de
dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu gratuit, legatele presupun
atât un element material (economic), adică o diminuare a patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a
patrimoniului legatarului, cât şi un element moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus
testandi)224.

221
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 507, nr. 1226; M. Grimaldi, M. Nicod, Les testaments,
în „Droit patrimonial de la famille”, cit. supra, p. 746, nr. 3313.
În dreptul roman era admisă substituţia pupilară şi substituţia quasi-pupilară, prin care pater familias putea testa în
anumite condiţii în locul fiului său impuber sau dement (M. D. Bocşan, op. cit., p. 73-75 şi 77-78), soluţii care nu mai
sunt admise în dreptul modern.
222
Ph. Saint-Cyr, J.-Cl. Civ. Art.967 à 969, 1996, p. 2, nr. 2.
223
F. Teeré, Y. Lequette, op. cit., p. 292, nr. 360.
57
 Spre deosebire de dreptul roman, în viziunea căruia testamentul nu putea exista fără instituirea de
erede, adică fără desemnarea unei persoane care să asigure continuitatea personalităţii juridice a testatorului,
având chemare la întregul patrimoniu al dispunătorului, şi care înlătura în totalitate succesiunea ab intestat225,
codurile civile moderne, inclusiv Codul civil român, au renunţat la instituirea de erede, permiţând testatorului
să dispună de bunurile sale prin legate în tot sau în parte, moştenirea testamentară putând coexista cu cea
legală.

d) Un act mortis causa

133. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este un act prin care „testatorul dispune, pentru
timpul încetării sale din viaţă”. Cu alte cuvinte, este vorba de un act conceput să producă efecte doar la
decesul autorului său. Până la moartea dispunătorului, testamentul nu este „decât un simplu proiect, care nu
obligă pe nimeni şi nu afectează nici un bun” 226. De aceea, pe timpul vieţii testatorului, legatarii nu pot invoca
nici un drept asupra bunurilor dispunătorului227, nefiind în drept să facă nici măcar acte de conservare.

e) Un act revocabil

134. Revocabilitatea este de esenţa testamentului. Art.802 C. civ. prevede expres că „testamentul este
un act revocabil”. Prin aceasta testamentul se deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil (art.801 C.
civ.).
Fiind un act mortis causa, testamentul poate fi revocat oricând de testator până la data decesului său,
în tot sau în parte, în una din formele prevăzute de lege (infra nr. 237 şi următ.).
Revocabilitatea testamentului este de ordine publică, astfel încât testatorul nu poate renunţa la ea
printr-o manifestare de voinţă în acest sens228.
Dreptul testatorului de a-şi revoca dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu
se poate pune problema exercitării sale abuzive 229.

Capitolul II

PROHIBIŢIA SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

135. Noţiune. Substituţia fideicomisară230 constă în „orice dispoziţie prin care autorul unei liberalităţi
însărcinează persoana gratificată de a conserva întreaga sa viaţă bunurile donate sau legate pentru a le
transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunător” 231. Art. 803 C. civ. prohibeşte în mod
expres orice asemenea substituţii, spre deosebire de Codul civil francez care permite substituţiile
fideicomisare în cazul donaţiilor sau legatelor făcute de părinţi copiilor lor cu obligaţia de a le păstra şi remite
nepoţilor născuţi sau care se vor naşte în viitor, precum şi în cazul liberalităţilor făcute de persoanele moarte
fără descendenţi în favoarea fraţilor şi surorilor cu obligaţia de a le păstra şi remite nepoţilor de frate sau soră
născuţi sau care se vor naşte în viitor (art. 1048-1074) 232. Astfel, în dreptul nostru, testamentul prin care unul

224
Pentru detalii, a se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, Litec, Paris, 2000, p. 3 şi
următ.
225
M. D. Bocşan, op. cit., p. 56-57, nr. 41.
226
M. Grimaldi, Les dernièrs volontés, cit. supra, p. 177, nr. 1.
227
R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art.893 à 895, 1995, p. 17, nr. 108.
228
M. Grimaldi, M. Nicod, op. cit, p. 746, nr. 3312.
229
St. Cărpenaru, op. cit., p. 427; R. Le Guidec, op. cit., p. 17, nr. 110.
230
Noţiunea de fideicomis provine din cuvintele latine fidei, pe încredere, şi commissum, încredinţat, dat (Le petit
Larrousse. Grand format, 2000, p. 430).
231
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 389-390.
58
dintre fiii defunctului este instituit ca legatar cu obligaţia de a păstra bunurile legate până la moartea sa, după
care acestea vor reveni copiilor lui, conţine o substituţie fideicomisară prohibită de lege 233.
Persoana care face liberalitatea, aşa cum am văzut, poate dispune atât prin acte între vii (donaţie), cât
şi prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeşte instituit sau grevat, iar cel de al doilea
substituit.
Ceea ce caracterizează substituţia fideicomisară testamentară este aşadar o maniferstare de voinţă
care care se referă la o dublă dispoziţie cu privire la acelaşi obiect, implicând indisponibilizarea obiectului
legatului în patrimoniul instituitului pe tot parcursul vieţii acestuia. Cu alte cuvinte, în acest caz,
„dispunătorul organizează două succesiuni: a sa proprie şi, trecând peste capul gratificatului, aceea a
gratificatului însuşi”234.
Plecând de la această caracteristică, putem uşor diferenţia substituţia fideicomisară de substituţia
vulgară. Substituţia vulgară (obişnuită) constă într-o singură liberalitate făcută în favoarea a doi gratificaţi,
dintre care unul principal, chemat în primul rând să culeagă liberalitatea, iar celălalt subsidiar, chemat să
culeagă liberalitatea doar dacă gratificatul principal nu vrea (fiind renunţător) sau nu poate (fiind predecedat)
primi acea liberalitate. În acest caz nu este vorba decât de un mod particular de determinare a celui gratificat
căruia dispunătorul îi transmite direct liberalitatea 235. Substituţia vulgară este recunoscută de lege ca valabilă,
art.804 C. civ. precizând că „este permisă dispoziţia prin care o a treia persoană ar fi chemată a lua darul,
ereditatea sau legatul, în cazul când donatarul, eredele numit, sau legatarul nu ar primi sau nu ar putea primi”.
Constituie o astfel de substituţie, de pildă, dispoziţia prin care testatorul instituie pe soţia sa ca legatară
universală, prevăzând că în caz de predeces al acesteia legatul să revină unuia dintre nepoţii săi anume
desemnat de el236.
Înţelegerea substituţiei fideicomisare necesită prezentarea unui scurt istoric al instituţiei (Secţiunea I),
a elementelor constitutive (Secţiunea II) şi a sancţiunii pe care o atrage încălcarea prohibiţiei (Secţiunea III).

Secţiunea I

SCURT ISTORIC AL INSTITUŢIEI

136. Originea substituţiei fideicomisare se găseşte în dreptul roman, care a cunoscut succesiv patru
feluri de fideicomise237. Cel mai vechi, fideicomisul simplu era un procedeu prin care se ocoleau anumite
incapacităţi relative de a primi prin testament şi consta în gratificarea unei persoane capabile de a primi,
numită fiduciar sau grevat, cu sarcina de a transmite bunurile incapabilului care era adevăratul destinatar,
numit fideicomisar, acesta substituindu-se fiduciarului. Practicat la început ca simplă obligaţie de conştiinţă
pentru fiduciar, fideicomisul a devenit obligatoriu sub August 238.
Ulterior s-a admis ideea că fiduciarul nu trebuie să transmită imediat bunurile fideicomisarului putând
să le conserve un anumit timp şi chiar întreaga sa viaţă. Acesta era fideicomisul la termen.
Apoi testatorul a fost autorizat să instituie mai multe fideicomise la termen succesive, reglementând
transmisiunea bunurilor sale pentru mai multe generaţii. Astfel s-a născut fideicomisul gradual.

232
Pentru dezvoltări asupra substituţiilor permise de lege în dreptul francez, a se vedea: M. Grimaldi, Successions, cit.
supra, p. 356 şi următ; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 459 şi următ.; J.-P. Marguénaud, Les libéralités familiales, în
„Droit patrimonial de la famille”, cit. supra, p. 830-838.
233
Not. de stat al rai. Moineşti, testamentul autentificat sub nr. 959/524/1957, Notă de V. C. Şerban, LP nr. 2/1958,
p.117.
234
G. Goubeaux, J. Cl.-Civ. Art.896 à 899, 1997, p. 3, nr. 1.
235
G.Goubeaux, op. cit., p. 11, nr. 70.
236
Trib. pop. al rai. Târgu-Mureş, sent. civ. nr.239/1956, Notă de V. Longhin, LP nr.1/1956, p .118.
237
G. Goubeaux, op. cit., p. 3, nr. 6.
238
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 392, nr. 284.
59
 Acceptându-se prelungirea nedefinită a fideicomisului gradual, s-a ajuns crearea fideicomisului
perpetuu, în temeiul căruia obiectul legatului iniţial devenea inalienabil, devoluţiunea acestuia urmând
voinţa testatorului iniţial.
În Vechiul drept francez, fideicomisul gradual a primit o importanţă tot mai mare sub numele de
”substituţie” la care s-a adăugat epitetul „fideicomisară” pentru a-i marca originea 239. Instituţia avea menirea
de a concentra averea nobiliară (cu precădere cea imobiliară) în mâinile primului născut, evitându-se astfel
risipirea şi parcelarea acesteia, asigurându-se perpetuarea puterii şi strălucirii vechilor familii nobiliare.
Din dorinţa de a restrânge puterea nobiliară, regii Franţei au limitat prin două ordonanţe (din 1560 şi
1747) substituţiile fideicomisare la cel mult două generaţii 240.
Revoluţia franceză, desfiinţând organizarea feudală, a suprimat şi substituţiile fideicomisare prin
decretul din 25 octombrie-14 noiembrie 1792, soluţie care a fost ulterior preluată şi de Codul civil de la 1804.
În dreptul nostru substituţia fideicomisară era permisă de Codul Andronache Donici (art. 7 şi 8 din
cap. XXXVI), Codul Calimach (cap. X, art. 770) şi de Codul Caragea, dar a fost interzisă prin Codul civil de
la 1864.

137. Prohibirea substituţiilor fideicomisare are la bază nu numai considerente de ordin politic
(suprimarea puterii nobiliare) şi juridic (incapacitatea persoanelor viitoare de a primi cu titlu gratuit), cât, mai
ales, de ordin economic, ţinând de promovarea creditului şi a liberei circulaţii a bunurilor, incompatibile cu
inalienabilitatea pe care o implică substituţiile fideicomisare 241.

Secţiunea II

ELEMENTELE CONSTITUTIVE

138. Art. 803 C. civ care prohibeşte substituţiile fideicomisare este conceput în termeni generali.
Textul este considerat a fi de excepţie, astfel încât în caz de îndoială dispoziţiile testamentare trebuie
interpretate în sensul că nu conţin o substituţie prohibită de lege, primind astfel efecte 242.
Pentru a recunoaşte o substituţie fideicomisară prohibită de lege este necesară întrunirea cumulativă
a trei condiţii:
- existenţa a două liberalităţi succesive (§ 1);
- obligarea primului gratificat (instituitului) la conservarea şi transmiterea obiectul legatului celui de
al doilea gratificat (substituitului) (§ 2);
- reportarea transmiterii legatului către substituit la momentul şi ca urmare a decesului instituitului (§
3).

§.1.- Existenţa a două liberalităţi succesive

139. Conturarea acestei condiţii implică prezentarea cerinţelor condiţiei (A), iar apoi a situaţiilor
apropiate care nu întrunesc cerinţele acestei condiţii (B).

A. Cerinţele condiţiei

140. Substituţia fideicomisară implică gratificarea prin una şi aceeaşi voinţă a două persoane diferite,
prin două liberalităţi având acelaşi obiect, cu executare succesivă în timp. Mai întâi primeşte executare
liberalitatea primului gratificat (instituitul), iar apoi, la decesul acestuia, adică după trecerea unui interval de
239
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 393, nr. 284.
240
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 456, nr. 562.
241
G. Goubeaux, op. cit., p. 4, nr 10; J.-P. Marguénaud, op. cit., p. 825-826, nr. 3805.
242
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 356, nr. 380.
60
timp (tractus temporis), cea de a doua, făcută în favoarea celui de al doilea gratificat (substituitul). Esenţial
este faptul că „pentru bunurile care formează obiectul substituţiei, substituitul este… având-cauză nu al
instituitului ci al dispunătorului, care efectuează două (s. a.) liberalităţi care vor beneficia succesiv
instituitului şi apoi substituitului”243.
Pentru a putea vorbi de substituţie prohibită de lege este esenţial ca şi vocaţia succesorală a
substituitului să provină de la testatorul iniţial, iar nu de la instituit. Dacă nu testatorul instituie legatarii
succesivi, ci doar îl roagă (fără a-l obliga juridic) pe legatarul instituit de el să gratifice acesta pe un terţ dacă
vrea (legat precativ), sau îi conferă beneficiarului liberalităţii libertatea de a alege el o persoană pe care să o
gratifice, nu poate surveni sancţiunea pentru încălcarea prohibiţiei 244; excepţie făcând cazul în care sfera
persanelor din rândul cărora legatarul poate face alegerea este restrânsă (familia sau moştenitorii
dispunătorului, de exemplu), caz în care se consideră că alegerea celui de al doilea gratificat a fost făcută tot
de testator245.
Dacă substituţia este făcută prin testament, iar la data decesului dispunătorului (în raport de care se
apreciază întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru a putea moşteni atât în privinţa instituitului, cât şi a
substituitului) una din cele două liberalităţi (fie cea făcută în favoarea instituitului, fie cea făcută în favoarea
substituitului) este ineficace – pentru incapacitatea de a primi, pentru predecesul gratificatului, pentru
revocare etc. -, cealaltă este valabilă şi va produce efecte, sancţiunea prohibiţiei fiind astfel evitată 246.
În cazul în care prin testament nuda proprietate a unui bun este lăsată unui legatar, iar uzufructul
aceluiaşi bun unui alt legatar, există consecinţe practice similare celor ale substituţiei prohibite de lege.
Astfel, ca şi instituitul, uzufructuarul se va bucura de folosinţa bunului pe tot timpul vieţii sale fără a putea
dispune de acesta, iar la decesul său situaţia nudului proprietar va fi asemănătoare cu aceea a substituitului,
dobândind toate atributele proprietăţii. Cu toate acestea, în acest caz nu există substituţie fideicomisară
întrucât cele două legate, pe de o parte, nu au acelaşi obiect (unul are ca obiect nuda proprietate, iar celălalt
uzufructul), iar pe de altă parte nu sunt succesive, producând, din contra, efecte simultane. Art. 805 C. civ. nu
face decât să consacre expres legalitatea unor asemenea legate.
Uneori în practica judiciară este dificil a se face diferenţa necesară între adevărata substituţie
fideicomisară şi legatele având obiecte diferite. Aşa, de pildă, s-a considerat că dispoziţia testamentară prin
care s-a lăsat un apartament unei persoane cu dreptul de a-l folosi până la moarte, după care să fie vândut iar
preţul obţinut să fie împărţit între doi nepoţi ai dispunătorului, reprezintă o substituţie fideicomisară prohibită
de lege247. Ne întrebăm însă dacă nu cumva, în realitate, obiectul celor două legate este diferit, primul având
ca obiect uzufructul apartamentului, în timp ce cel de al doilea proprietatea bunului, urmând ca la decesul
uzufructuarului apartamentul să fie vândut în contul nepoţilor defunctului, iar preţului obţinut să fie împărţit
între aceştia, astfel încât dispoziţia testamentară care exprimă voinţa defunctului să fie salvată întrucât conţine
două legate, fiecare cu obiect distinct de celălalt. Totul depinde de interpretarea clauzelor testamentare, iar
dacă acestea sunt echivoce, interpretarea trebuie făcută în sensul ca testamentul să producă efecte, iar nu în
sens contrar (infra nr. 279). Oricum, datele publicate ale speţei în discuţie sunt insuficiente pentru a ne putea
pronunţa tranşant.

243
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 455, nr. 561.
În sensul că „instituitul dobândeşte obiectul liberalităţii de la dispunător, iar substituitul de la instituit”, a se vedea Fr.
Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 327, nr. 189.1.
244
G. Goubeaux, op. cit., p. 5, nr. 21-23.
245
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 403-404, nr. 290.
246
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 343, nr. 366; G. Goubeaux, op. cit., p. 6, nr. 26-28; Trib. Suprem, col. civ.,
dec. nr. 1838/1956, CD 1956, vol. I, p. 367.
Pentru o practică judiciară aprobată de unii autori (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 326, nota 19) care
consideră că sunt întrunite condiţiile prohibiţiei şi în cazul în care substituitul nu este conceput la data deschideri
succesiunii testatorului, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1418/1972, Repertoriu…1969-1975, p. 215-216. Soluţia
este eronată întrucât contravine dispoziţiilor art. 808 alin. 2 C. civ., potrivit căruia „este capabil a primi prin testament
oricine este conceput la epoca morţii testatorului”. În cazul menţionat, dispoziţia făcută în favoarea substituitului fiind
nulă, legatul poate fi primit valabil de instituit.
247
Judec. sect. 2 Bucureşti, sent. civ. nr. 4169/2001, PR, III, nr. 3/2001, p. 183-186 şi cu Notă de M. D. Bocşan, PR, III,
nr. 2/2002, p. 186 şi următ.
61
 De asemenea, în cazul uzufructului lăsat succesiv la mai multe persoane, nu există identitate de obiect
al legatului, şi deci nici substituţie prohibită de lege, întrucât fiecare uzufruct este un drept real ataşat unei
alte persoane şi prin aceasta diferit de celelalte 248.

B. Situaţii asemănătoare care nu întrunesc cerinţele condiţiei

141. Există situaţii care deşi prezintă unele asemănări cu substituţia fideicomisară, în realitate nu se
confundă cu aceasta. Este vorba de legatul alternativ sau dublu condiţional (a) şi de fiducie (b).

a) Legatul alternativ sau dublu condiţional

142. Legatul alternativ sau dublu condiţional constă în instituirea de către testator a două persoane ca
legatari sub una şi aceeaşi condiţie, dar pentru un legatar acea condiţie este rezolutorie, iar pentru celălalt
suspensivă249. De pildă, testatorul lasă întreaga sa avere lui A, iar în cazul în care acesta va deceda înaintea
împlinirii vârstei majoratului averea să revină lui B. În acest caz, decesul lui A înaintea vârstei majoratului
constituie condiţia rezolutorile sub care acesta primeşte legatul, dar şi condiţia suspensivă sub care B poate
deveni beneficiarul legatului în cazul în care s-ar îndeplini.
Mecanismul juridic al realizării condiţiei (efectul retroactiv) face ca în cazul examinat să nu existe
două transmisiuni succesive, ci doar una singură: atunci când condiţia nu se îndeplineşte, legatarul sub
condiţie rezolutorie îşi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte de la data deschiderii moştenirii, în timp ce
legatarul sub condiţie suspensivă este pentru totdeauna în situaţia unui străin de moştenire, atât pentru trecut,
cât şi pentru viitor; invers, când condiţia se realizează, legatarul sub condiţie rezolutorie pierde cu efect
retroactiv (de la data deschiderii moştenirii) dreptul câştigat prin deschiderea succesiunii (până la îndeplinirea
condiţiei el fiind într-o situaţie similară legatarului pur şi simplu, care dobândeşte un drept necondiţionat), în
timp ce, de această dată, legatarul sub condiţie suspensivă este cel care îşi vede dreptul definitiv consolidat cu
efecte de la data deschiderii moştenirii. După cum s-a remarcat, „în acest din urmă caz, chiar dacă, în fapt (s.
a.), cei doi «legatari» vor fi profitând succesiv de legat, unul singur dintre ei va fi având, în drept (s. a.),
această calitate”250.
După ce, pornind de la ideea că asemenea aranjamente juridice maschează totuşi substituţii
fideicomisare, practica judiciară a tratat aceste operaţiuni ca ilegale, ulterior le-a admis în principiu 251.
Se consideră însă că atunci când condiţia constă pur şi simplu doar în predecesul primului legatar,
operaţiunea nu este decât o substituţie fideicomisară şi că doar condiţia predecesului circumstanţiat (fără
posteritate, înaintea majoratului, fără căsătorie) este una reală, nedisimulând o substituţie prohibită 252.

248
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Lousouarn, op. cit., p. 407-408, nr. 294.
249
Juridic, este posibil şi legatul alternativ sub condiţie suspensivă inversă: testatorul dispune în favarea unei persoane
sub condiţia de a se căsători până la treizeci de ani (condiţie suspensivă pozitivă), iar în caz contrar legatul să revină unei
alte persoane (condiţie suspensivă negativă). În acest caz, pendente conditione ( până la căsătoria primei persoane sau
cel târziu până când aceasta împlineşte treizeci de ani), există o perioadă de incertitudine nu numai în legătură cu
proprietatea bunului legat, dar şi cu administrarea acestuia. Pentru detalii, a se vedea G. Goubeaux, op. cit., p. 13, nr. 85-
87.
250
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 344, nr. 366.
251
Cass. civ. 19 mars 1873, Les grands arrêts de la jurisprudence civil, cit. supra, p. 592-595.
Decizia precizează că „…în orice caz, fie că se îndeplineşte sau nu condiţia, legatarii vor culege sau vor fi reputaţi a
culege bunurile legate, direct şi imediat din mâinile testatorului, efect al unei unice transmisiuni fără ajutorul vreunui
posesor intermediar însărcinat cu conservarea şi predarea”.
În acelaşi sens, a se vedea şi Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Les successiosns. Les libéralités, 4-e édition, Cujas,
Paris, 1998, p. 412, nr. 797.
În dreptul nostru, în sensul valabilităţii, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 675, nr.
1629; Cas. I, 6 mai 1931, Notă de O. Sachelarie, PR 1932, I, p. 93-97.
Contra, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 331, nr. 190.
252
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 344, nr. 366; G. Goubeaux, op. cit., p. 14, nr. 91.
62
 Evident că, atunci când se dovedeşte că legatul dublu condiţional a fost conceput în ideea fraudării
prohibiţiei substituţiei fideicomisare – ceea ce implică analizarea cauzei acestuia -, iar nu în ideea unei reale
gratificări condiţionale, se va aplica sancţiunea încălcării prohibiţiei 253.
Legatul alternativ sau dublu condiţional producând efecte de la data deschiderii succesiunii, necesită
ca ambii gratificaţi să fie cel puţin concepuţi la decesul dispunătorului 254.

a) Fiducia

143. În accepţiunea sa generală, fiducia poate fi definită ca „actul juridic prin care o persoană,
fiduciarul, dobândeşte de la o altă persoană, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligaţii care îi limitează
exerciţiul, printre care figurează în general aceea de a transfera acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului,
fie unui terţ beneficiar”255.
Fiducia este o instituţie juridică polimorfă, având multiple finalităţi (fiducie-gestiune, fiducie-
garanţie)256, printre care şi aceea de fiducie-liberalitate (variantă a fiduciei-gestiune) prin care „în loc de a
investi pe gratificat cu proprietatea bunurilor care alcătuiesc liberalitatea, dispunătorul preferă să le cedeze în
prealabil unui terţ care va fi însărcinat să le gereze în contul gratificatului şi să le transfere ulterior
acestuia”257.
Fiducia-liberalitate nu se confundă cu substituţia fideicomisară întrucât fiduciarul, spre deosebire de
instituit, nu este un gratificat (beneficiar al liberalităţii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, căci
deşi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizează cu o intenţie de liberalitate, ci doar în
scopul administrării în interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevăratul şi singurul beneficiar al
legatului258.
În dreptul nostru, ca şi în dreptul francez, fiducia nu este reglementată de lege, dar aceasta nu
înseamnă că nu ar putea fi utilizată în practică. Ea poate explica mai bine şi mai aproape de adevăr procedee
juridice cunoscute şi utilizate în practică cu aceeaşi finalitate, dar care sunt criticabile. Astfel, fideicomisul
simplu sau legatul cu sarcina de a transmite obiectul acestuia unei persoane neconcepute la data deschiderii
moştenirii este utilizat pentru atingerea unor scopuri identice celor ale fiduciei-liberalitate, numai că, în
realitate, legatul iniţial nu este făcut cu intenţia de a-l gratifica pe cel însărcinat cu transmiterea obiectului
acestuia terţului beneficiar, ceea ce contravine definiţiei liberalităţii unanim acceptate în concepţia clasică. De
asemenea, a-l considera pe legatarul care a primit bunul cu sarcina de a-l transmite adevăratului gratificat ca
fiind un simplu executor testamentar259 iarăşi nu este corect, deoarece executorul testamentar nu este decât un
simplu mandatar al testatorului, calitate în care nu poate dobândi proprietatea bunurilor succesorale, ci doar
sezina bunurilor mobile (infra nr. 362-366).

§ 2. Obligarea primului gratificat (instituitul) la conservarea şi remiterea obiectului legatului celui de

al doilea gratificat (substituitului)

144. Şi în cazul acestei condiţii vom prezenta cerinţele acesteia (A) şi situaţiile asemănătoare care nu
întrunesc cerinţele (B).

A. Cerinţele condiţiei

253
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 401, nr. 288; J.-P. Marguénaud, op. cit., p. 840, nr. 3862.
254
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 466, nr. 576.
255
M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p. 345, nr. 366.
256
Pentru dezvoltări, a se vedea M. Grimaldi, La fiducie: reflexions sur l’institution et sur l’avant projet de loi qui la
consacre, „Defrénois” 1991, art. 35085 şi 35094.
257
Cl. Witz, La fiducie en droit privé français, Economica, Paris, 1980, nr. 4, citat după M. Grimaldi, Succesions, cit.
supra, p. 345-346, nr. 366.
258
M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p. 346, nr. 366.
259
G. Goubeaux, op. cit., p. 4, nr. 13.
63
 145. Dispoziţia testamentară intră sub incidenţa prohibiţiei dacă impune instituitului obligaţia de a nu
înstrăina obiectul legatului pentru a-l putea remite ca atare la decesul său substituitului. Este vorba de o
obligaţie de a nu face care se referă atât la actele juridice inter vivos, cu titlu oneros sau gratuit, cât şi la actele
juridice mortis causa (legate).
Prin urmare, substituţia fideicomisară presupune indisponibilizarea bunului legat în patrimoniul
instituitului.
Obligaţia de a nu înstrăina şi de a remite substituitului se poate referi atât la o universalitate, cotă-
parte dintr-o universalitate, cât şi la un bun individual determinat 260. Bunurile fungibile (sumele de bani), deşi
prin natura lor sunt interşanjabile, pot forma şi ele obiect al obligaţiei de a nu înstrăina din partea instituitului
întrucât, chiar dacă instituitul dispune de acele bunuri în folos propriu, poate fi obligat oricând să procure
altele de acelaşi fel261.
Dacă o liberalitate conţine doar o clauză de inalienabilitate 262, fără obligaţia pentru gratificat de a
transmite bunul unui substituit la moartea sa, nu sunt întrunite condiţiile pentru existenţa substituţiei
fideicomisare.
În practica judiciară s-a pus problema dacă legatul prin care instituitului i s-a dat posibilitatea să
remită substituitului fie bunurile lăsate de testator, fie contravaloarea acestora intră sub incidenţa prohibiţiei
sau nu. Curtea de casaţie franceză, aprobată de doctrină, a ajuns la concluzia că soluţia afirmativă ar fi
excesivă263. În ceea ce ne priveşte, ne îndoim totuşi de justeţea acestei soluţii, întrucât obligarea instituitului la
remiterea obiectului legatului substituitului subzistă, chiar dacă sub forma unei obligaţii alternative, ceea ce
nu înseamnă altceva decât act de dispoziţie succesivă caracteristic substituţiei fideicomisare (supra nr.140) şi,
de asemenea, indisponibilizare pe durata vieţii instituitului, chiar dacă numai valorică.

B. Situaţii asemănătoare care nu întrunesc cerinţele condiţiei

146. Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fără inalienabilitate).
Legatul de residuo (al rămăşiţei sau a ceea ce va rămâne) este „dispoziţia testamentară prin care un testator
lasă bunuri unui prim legatar în ideea ca la decesul acestuia ceea ce va rămâne din aceste bunuri, numit
reziduu, să fie cules de un terţ beneficiar ales de testator” 264.
Astfel concepută, această operaţiune se aseamănă cu substituţia prohibită de lege prin faptul că în
privinţa reziduu-ului, dacă rămâne unul, există dublă transmisiune succesivă, dar se deosebeşte fundamental
de aceasta prin faptul că nu există pentru primul legatar obligaţia de a conserva obiectul legatului primit de la
testator, acesta având libertatea de a dispune de bunurile primite 265. De aceea, practica judiciară şi doctrina
admit într-o proporţie covârşitoare valabilitatea acestui legat 266.

147. Primul legatar este liber să dispună de bunurile primite prin acte între vii atât cu titlu oneros, cât
şi cu titlu gratuit267. În schimb, în lipsă de dispoziţie expresă, primul legatar nu are dreptul de a dispune de
bunurile primite prin testament în favoarea terţilor, deoarece în caz contrar voinţa dispunătorului ca rămăşiţa
să rămână celui de al doilea legatar ar fi practic lipsită de efecte 268.

260
G. Goubeaux, op. cit., p. 7-8, nr. 44.
261
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 350, nr. 370; G. Goubeaux, op. cit., p. 8, nr. 45.
Contra, a se vedea F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 457, nr. 564, care consideră că „aplicată bunurilor fungibile,
substituţia nu antrenează nici o ianlienabilitate”.
262
Valabilă în principiu, dacă este temporară şi justificată de un interes legitim (infra nr. 220).
263
Cass. 1-re civ., 4 nov. 1953, citată şi aprobată de G. Goubeaux, op. cit., p. 8, nr. 46.
264
P. Buffeteau, Réflexions sur le legs de residuo, „Defrénois” 1993, art. 35626, nr. 1.
265
J.-P. Marguénaud, op. cit., p. 840, nr. 3863.
266
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 672-673, nr. 1622-1623; M. Planiol, G.Ripert, A.
Trasbot, Y. Loussouarn op. cit, p .413-416, nr. 301; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 347-350, nr. 369; F. Terré,
Y. Lequette, op. cit., p. 464-465, nr 575; G. Goubeaux, op. cit., p. 14, nr. 92-93; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p 411,
nr. 796.
Contra, a se vedea: M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 331; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 330.
267
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 348, nr. 369.
64
 Nu există substituţie prohibită chiar şi în cazul în care testatorul interzice primului legatar să dispună
de bunurile primite prin acte cu titlu gratuit (donaţie şi testament), facultatea de a dispune cu titlu oneros
lăsată legatarului fiind suficientă pentru a exclude sarcina de a conserva obiectul legatului specifică
substituţiei fideicomisare269.
Legatul de residuo poate să includă şi rezervea primului legatar, dacă acesta este moştenitor
rezervatar al testatorului, atâta timp cât testamentul nu conţine dispoziţii prin care rezervatarul să fie privat de
folosinţa şi dispoziţia cotei-părţi din succesiune reprezentând rezerva 270, testatorul neputând în acest caz
limita libertatea de a dispune prin acte cu titlu gratuit (donaţii şi legate) a rezervatarului decât în limitele
cotităţii disponibile a moştenirii, nu şi în privinţa rezervei care rămâne intangibilă 271.

148. Transmisiunea legatului de residuo se realizează sub dubla condiţie ca la data decesului primului
legatar să fi rămas în patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator 272 şi ca cel de al doilea legatar să-i
supravieţuiască. Beneficiarul substituit dobândeşte drepturile sale direct de la testator, iar nu de la primul
legatar273. Aşadar, chiar dacă bunurile lăsate de testator au făcut parte din patrimoniul primului legatar,
rămăşiţa nu face parte din succesiunea acestuia, ci din cea a testatorului 274.
În principiu, aşa cum am văzut, al doilea legatar va dobândi de la testator bunurile rămase din legat în
patrimoniul primului legatar la decesul acestuia. Dacă însă obiectul legatului constă într-un portofoliu de
acţiuni cotate la bursă, cesiunea unora dintre acţiuni făcute pe timpul vieţii de primul legatar în scopul
înlocuirii lor cu alte acţiuni este considerată a fi un „act de gestiune normală”, iar nu un act de dispoziţie
(înstrăinare), aşa încât obiectul rămăşiţei ce se va transmite beneficiarului legatului de residuo constă nu
numai din acţiunile aflate în portofoliu la data decesului testatorului, ci şi din cele obţinute ulterior ca rezultat
al actelor de gestiune menţionate mai sus275.

149. Asupra naturii juridice a legatului de residuo practica judiciară şi doctrina au cunoscut o evoluţie
276
în timp , acceptându-se în final ideea că acesta conţine în esenţă un dublu legat condiţional, primul legatar
dobândind sub condiţia rezolutorie ca bunurile să se regăsească în patrimoniul său la data decesului, iar
beneficiarul rămăşiţei sub condiţia suspensivă ca bunurile să se găsească în patrimoniul primului legatar la
date decesului acestuia277. De aici decurg următoarele consecinţe:
- cei doi legatari, întrucât dobândesc amândoi drepturi direct de la testator, trebuie să fie concepuţi la
data decesului acestuia (art. 808 alin. 2 C. civ.);
- dacă legatarul rămăşiţei predecedează primului legatar, legatul său devine caduc (art. 924 C. civ.).
În cazul în care primul legatar predecedează testatorului, legatul va reveni în întregime beneficiarului
subsecvent ca legat pur şi simplu (necondiţional) 278;
- beneficiarul legatului de residuo nu este expus acţiunii în reducţiune a rezervatarilor primului
legatar279;

268
M. Arrault, Ph. Delmas Saint-Hilaire, Note, „Recueil Dalloz Sirey” (Jurisprudence), nr. 2/1996, p. 26; F. Terré, Y.
Lequette, op. cit., p. 464, nr. 575.
269
G. Goubeaux, op. cit., p. 16, nr. 100.
270
G. Goubeaux, Legs de residuo et reserve succesorale, „Defrénois” 1990, art. 34669; J. Patarin, Obs., RTD civ. nr.
4/1993, p. 866; Cass. 1-re civ., 31 janv. 1995, Note M. Grimaldi, „Defrénois” 1995, art. 36160.
271
G. Goubeaux, Note la CA Nancy, 1-re ch. Civ., 17 déc. 1992, „Defrénois” 1993, art. 35584; M. Arrault, Ph. Delmas
Saint-Hilaire, op. cit., p. 26.
272
Neavând obligaţia de a conserva bunurile primite de la testator, primul legatar le poate înstrăina în totalitate, caz în
care cel de al doilea legatar nu va dobândi nimic.
273
P. Buffeteau, op. cit., nota 3.
274
Ibidem, nr. 7.
275
Cass. 1-re civ., 2 juin 1993, Note P. Buffeteau, „Defrénois” 1993, art. 35638; J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 1/1994, p.
147-150.
276
Asupra acestei evoluţii, a se vedea G. Goubeaux, J.-Cl. Civ. Art.896 à 899, cit. supra, p. 14-15, nr. 95.
277
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 349, nr. 369; F. Terré, Y. Lequette, op. ci., p. 465, nr. 575; G. Goubeaux, J.-
Cl. Civ. Art.896 à 899, cit. supra, p. 15, nr. 95.
278
P. Buffeteau, Reflexions sur le legs de residuo, cit. supra, nr. 4.
65
 - beneficiarul legatului de residuo are aceeaşi vocaţie la moştenirea testatorului ca şi primul legatar
(particulară, cu titlu universal sau universală) 280.

§ 3. Reportarea transmiterii legatului către substituit la momentul şi ca urmare a decesului instituitului

150. Substituţia fideicomisară presupune cu necesitate ca liberalitatea făcută în favoarea substituitului

să nu producă efecte decât la moartea instituitului. În cazul în care cel gratificat nu este însărcinat să păstreze
obiectul legatului pe tot timpul vieţii sale, ci doar până la o dată anume (împlinirea vârstei majoratului, timp
de un an etc.), este vorba doar de un fideicomis sau legat cu sarcină îngăduit de lege, iar nu de o substituţie
prohibită de lege281.
Ceea ce urmăreşte de fapt art. 803 C. civ. este să împiedice crearea prin voinţa dispunătorului a unui
sistem de devoluţiune a moştenirii derogatoriu de la regulile de bază în acest domeniu 282.

Secţiunea III

SANCŢIUNEA ÎNCĂLCĂRII PROHIBIŢIEI

151. Din dispoziţiile art. 803 C. civ. rezultă că substituţia fideicomisară este nulă absolut atât în
privinţa instituitului, cât şi în privinţa substituitului 283. Prin urmare, sancţiunea afectează întreaga operaţiune,
iar nu doar cea de a doua liberalitate (cea făcută în favoarea substituitului). Soluţia este unanim admisă în
doctrină şi jurisprudenţă. Nulitatea care se aplică este absolută întrucât dispoziţiile art. 803 C. civ., referindu-
se la organizarea generală a succesiunilor, sunt de ordine publică 284.
Sancţiunea se aplică atât în cazul în care substituţia este cuprinsă într-un singur act, cât şi în cazul în
care ea rezultă din două acte distincte, dar indivizibile 285.
În schimb, dacă un testament conţine mai multe dispoziţii, dintre care numai unele sunt afectate de
substituţie, iar altele nu, nulitatea va sancţiona numai dispoziţiile care contravin prohibiţiei, celelalte
rămânând să producă efecte, afară de cazul în care clauza care conţine substituţia formează un tot indivizibil
cu celelalte clauze, situaţie în care nulitatea va afecta ansamblul indivizibil 286.
Nulitatea substituţiei fideicomisare poate fi invocată de orice parte interesată (moştenitor legal,
legatar universal etc.). Ea nu poate fi confirmată, iar acţiunea în declararea acesteia este imprescriptibilă.

279
P. Buffeteau, Reflexions sur le legs de residuo, cit. supra, nr. 7; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 349, nr. 369.
Conform primului autor citat, „la decesul primului legatar succesiunea acestuia este formată din patrimoniul său
amputat de reziduu”, regulile succesorale aplicându-se în raport cu acest sistem de referinţă.
Contra, a se vedea G. Gobeaux, Réserve et legs de residuo, cit. supra, nr. 12, nota 21.
280
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 349, nr. 369; G. Goubeaux, J.-Cl. Civ. Art.896 à 899, cit. supra, p. 16, nr. 99.
281
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p .670, nr. 1614; M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p.
352, nr. 373; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 458, nr. 564.
282
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 353, nr. 375; G. Goubeaux, J.-Cl. Civ. Art.896 à 899, cit. supra, p. 8, nr. 48.
283
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.1688/1955, C D 1955, vol. I, p. 193.
284
M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p. 354, nr. 377; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 458, nr. 565; G. Goubeaux, J.-
Cl. Civ. Art.896 à 899, cit. supra, p. 9-10, nr. 62.
Menţionăm că în dreptul francez, pornindu-se de la faptul că motivele de ordine publică justificând la origini prohibiţia
substituţiei fideicomisare şi-au pierdut mult din acuitate, se consideră că nulitatea absolută care sancţionează încălcarea
prohibiţiei este de interes privat, astfel încât nu poate fi cerută de procuror şi nici pronunţată din oficiu de instanţă (M.
Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 424-425-nr. 306.
285
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 420, nr. 305.
286
G. Goubeaux, J.-Cl. Civ. Art.896 à 899, cit. supra, p. 9, nr. 59; Judec. sect. 2 Bucureşti, sent. civ. nr. 4169/2001, cit.
supra, p. 183-186.
66
 Capitolul III

CONDIŢIILE DE FOND

152. Ca act juridic, testamentul trebuie să întrunească şi el condiţiile de validitate prevăzute la art.948
C. civ., adică cele referitoare la consimţământ (Secţiunea I), capacitate (Secţiunea II), obiect (Secţiunea III) şi
cauză (Secţiunea IV).

Secţiunea I

CONSIMŢĂMÂNTUL

153. Consimţământul este o noţiune prin care se înţelege fie o „manifestare de voinţă juridică a unei
persoane în vederea formării unui act juridic”, fie un „acord de voinţă între două sau mai multe persoane care
încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral)” 287. În cazul testamentului, care este un act
juridic unilateral exprimând voinţa testatorului (supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima
accepţiune a noţiunii.
Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este afectat de o tulburare
mentală din partea dispunătorului (§ 1) şi dacă este neviciat, adică neafectat de vicii de consimţământ (§ 2) 288.

§ 1. Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mentală din partea dispunătorului

154. Principiul potrivit căruia testamentul trebuie să fie rezultatul unei voinţe libere şi
conştiente. Art. 948 C. civ., enumerând condiţiile de validitate ale actului juridic, vorbeşte la pct. 2 de
„consimţământul valabil al părţii ce se obligă”, iar art. 953 C. civ. precizează: „consimţământul nu este
valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”.
S-ar părea că în concepţia legiuitorului român valabilitatea consimţământului s-ar reduce doar la
neafectarea acestuia de vicii (eroare, violenţă şi dol).
Codul civil francez precizează în plus la art. 901 (făcând parte din Capitolul II „Despre capacitatea de
a dispune sau de a primi prin donaţie sau testament”, Titlul II, Cartea III, capitol care se regăseşte sub număr
şi denumire identice în Codul civil român, Titlul II, Cartea III, dar fără textul menţionat) că „pentru a face o
donaţie între vii sau un testament, dispunătorul trebuie să fie sănătos la minte”, adică, în alte cuvinte, să
dispună în „libertate de gândire” şi „plenitudine a judecăţii” 289. Cu toate că art. 901 este inclus în capitolul
referitor la capacitatea de a dispune şi de a primi prin testament, doctrina franceză consideră că, în realitate,
este vorba de o condiţie referitoare la consimţământul dispunătorului, iar nu la capacitatea de a dispune 290.
În doctrina noastră clasică s-a arătat că, în cazul testamentului, „ca în orice act juridic…, voinţa
dispunătorului trebuie să fie conştientă, căci de ar fi fost inconştientă voinţa nu ar fi decât o aparenţă, un

287
M. Mureşan, Consimţământ, în M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 102.
288
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, p. 253 şi următ, nr. 178 şi următ.; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.
217 şi următ., nr. 257 şi următ.; M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, Litec, Paris, 2000, p. 49,
nr. 1043.
289
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 217, nr. 257.
290
Ibidem.
67
cuvânt exprimat sau consemnat dar gol de orice înţeles, şi de orice cuprins” 291. Pornind de la această idee, s-a
conchis că art. 901 C. civ. francez care a fost suprimat de legiuitorul român conţine „un principiu general care
era de prisos de formulat”292, ceea ce înseamnă că trebuie luat în considerare şi în dreptul nostru, chiar în lipsa
unui text293.

155. Cu toate că în dreptul nostru s-a intuit cu mult timp în urmă că „trebuie să ne ferim a confunda
chestiunile de incapacitate… cu chestiunea dacă dispunătorul era întreg la minte” 294, în final s-a căzut totuşi
în această confuzie. Într-adevăr, începând din 1966 s-a conturat, iar apoi consolidat ideea că „dacă… legea
recunoaşte majorilor neinterzişi capacitatea de a face donaţii şi legate, natura, răpindu-le permanent ori
vremelnic uzul raţiunii, le-o poate refuza (s. n. – D. C.)”295, de unde concluzia existenţei unei „incapacităţi
naturale” cu regim juridic similar celui al incapacităţilor legale de exerciţiu 296.
Este însă cert că în timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementată ca atare de lege),
discernământul este o stare de fapt (care trebuie dovedită de la caz la caz) 297. De aceea, actele juridice
(inclusiv testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar care se dovedeşte că a
lucrat fără discernământ, nu pot fi sancţionate pentru incapacitate - aceasta neputând rezulta decât din lege,
iar legea neprevăzând-o în cazul examinat -, ci doar pentru încălcarea principiului necesităţii unei voinţe
conştiente la încheierea valabilă a unui act juridic 298.
De asemenea, chiar dacă sancţiunea incapacităţii este identică cu sancţiunea lipsei discernământului –
nulitatea relativă, aplicarea acesteia în cazul incapacităţii nu poate fi cerută decât de incapabil sau de
reprezentantul său legal, întotdeauna în interesul incapabilului, pe când în cazul lipsei discernământului
aplicarea acesteia poate fi cerută de orice persoană interesată, oricare ar fi aceasta 299. Anularea unui legat
pentru lipsa discernământului testatorului poate fi cerută aşadar nu numai de succesorii universali ai
defunctului (legali sau testamentari), aşa cum s-a susţinut 300, ci chiar şi de un legatar particular (de exemplu,
beneficiarul unui legat particular conjunct poate cere anularea dispoziţiei testamentare făcute de testator în
stare de demenţă trecătoare în favoarea unui alt colegatar). Rezultă deci că între cele două situaţii nu există o
suprapunere perfectă, astfel încât între ele nu se poate pune în nici un caz semnul egalităţii aşa cum s-a făcut.

291
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 333, nr. 460.
292
Ibidem.
293
Se impune menţiunea că în dreptul francez art. 901 C. civ. a fost interpretat ca o excepţie de la regula conţinută la art.
504 C. civ. (forma iniţială de la 1804) aplicabilă actelor cu titlu oneros, care, asemenea art. 449 C. civ. român (abrogat
prin Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice), nu permitea atacarea pentru alienaţie sau debilitate mintală a unui act juridic încheiat de o persoană
cu capacitate de exerciţiu decât dacă interdicţia acelei persoane a fost pronunţată sau cel puţin cerută în timpul vieţii ori
dacă starea de demenţă rezulta chiar din cuprinsul actului.
În lipsa unui text similar art. 901 C. civ. francez, în dreptul nostru, atâta timp cât art. 449 C. civ. a fost în vigoare,
practica judiciară şi doctrina permiteau atacarea testamentelor pentru insanitate de spirit (lipsta discernământului) doar în
condiţiile restrictive ale acelui text (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 436-437, nr. 1044).
După abrogarea art. 449 C. civ., anularea testamentului pentru lipsa discernământului s-a admis fără nici o condiţie
prealabilă (Trib. reg. Braşov, dec. civ. nr. 1228/1955, LP nr. 8/1955, p. 944; Trib. pop. rai. Sighişoara, Notă V.
Economu, LP nr. 7/1956, p. 892; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1792/1956, L P nr. 8/1957, p. 1001; Trib. reg. Argeş,
Notă I. Dobrin, C. Iacomin, RRD nr. 5/1968, p. 136 şi următ.; M. Eliescu, op. cit., p. 161; Al Bacaci, Nulitatea
testamentului pentru lipsa voinţei ori pentru viciile ei, RRD nr. 7/1983, p. 17).
294
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 441, nr. 1058.
295
Data apariţiei lucrării lui M. Eliescu, op. cit., p. 161.
296
M. Eliescu, op. cit., p. 161; St. Cărpenaru, op. cit., p. 429; Al Bacaci, op. cit., p. 17-20; E. Safta-Romano, Dreptul de
moştenire, vol. 1, Graphix, Iaşi, 1995, p. 148; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Lumina lex, Bucureşti, 1996, p. 80-82;
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 178-180; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 657/1974, C D 1974, p. 63;
idem, dec. nr.273/1977, CD 1977, p. 86; idem, dec. nr.1129/1987, C D 1987, p. 120-122.
297
Gh. Beleiu, op. cit., p. 129, nr. 111.
298
F. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 1026.
299
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 256, nr. 179; CA Paris, 2-e ch. A, 9 mai 2001, Obs. Ph.
Delmas Saint-Hilaire, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Sommaires commentés), nr. 27/2002, p. 2160-2161.
300
Cass. 1-re civ., 3 mars 1969, rezumată de G. Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, op. cit., p. 695, , nr. 9 de sub art. 901.
68
 În ceea ce priveşte sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât induce în
eroare; incapacitatea nu poate fi decât legală, iar regimul sancţionatoriu al acesteia este, aşa cum am văzut,
cel puţin în parte, diferit de acela al incapacităţilor propriu-zise.

156. Insanitatea de spirit. Noţiune. Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină
de exerciţiu la momentul întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie, a fost concentrată în
doctrina noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit” 301, după modelul francez. Aplicată la realitatea pe
care o discutăm, noţiunea ni se pare mai potrivită oricum decât aceea de „incapacitate naturală” încetăţenită
în doctrina şi jurisprudenţa noastră din ultimele decenii.
Esenţial pentru a putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul întocmirii
testamentului dispunătorul să fie într-o situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l
priva pe cel atins de facultăţile sale de discernământ (s. a.)”302. Ceea ce caracterizează insanitatea de spirit
este nu numai faptul că că alterează consimţământul, cum se întâmplă în cazul viciilor de consimţământ
(infra nr. 159 şi următ.), ci faptul că, lipsindu-l de lumina raţiunii, practic, îl face să lipsească 303.
Poate fi vorba nu numai de o alterare durabilă a facultăţilor mentale, ci şi de una temporară şi
pasageră304, iar cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei stări congenitale, maladii, consumului
de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc. 305. Trebuie subliniat faptul că simpla dovedire a uneia sau alteia
din situaţiile de mai sus nu atrage automat concluzia existenţei insanităţii de spirit, fiind necesară dovada
concretă a faptului că datorită lor testatorul a fost lipsit de luciditate 306.
Suferinţe fizice ale testorului 307, vârsta înaintată a acestuia sau slăbirea facultăţilor mentale nu sunt
prin ele însele suficiente pentru a contura insanitatea de spirit a dispunătorului 308.

157. Proba insanităţii de spirit. Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discernământ
(fiind vorba de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină), proba insanităţii de spirit trebuie făcută de cel
care alegă nevalabilitatea testamentului 309. În caz de dubiu, când dovezile rămân echivoce, testamentul este
considerat valabil310.
Obiectul probei constă nu numai în dovada insanităţii de spirit, dar şi în faptul existenţei acesteia la
momentul actului de dispoziţie311. Dacă se probează starea obişnuită de demenţă a dispunătorului înainte şi
după data testamentului, sarcina probei că în momentul actului de dispoziţie era într-o perioadă de luciditate
revine beneficiarului legatului, fiind vorba de o prezumţie de fapt 312

301
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 436, nr. 1044.
302
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 50, nr. 1045).
303
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 219, nr. 261; J. Bernard de Saint Affrique, J.- Cl. Civ. Art.901, fasc. 60, 1994, p. 10,
nr. 39; H. Roland, M..F. Callu, op. cit., p. 44, nr. 115).
304
M. Planiol, G. Ripert, a. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 256-257, nr. 180.
305
J. Bernard de Saint Affrique, op. cit., p. 13-16, nr. 50-71.
306
În această ordine de idei, este suficient să menţionăm faptul că în dreptul actual nu mai subzistă acţiunea ab irato,
care în dreptul roman permitea anularea unui testament inspirat de ura oarbă şi injustă contra rudelor testatorului,
prezumându-se printr-o ficţiune alterarea discernământului dispunătorului (M. Planiol, G. Ripert, A Trasbot, Y.
Loussouarn, op. cit., p. 259).
307
CA Paris, 2-e ch. A, 12 sept. 2000, JCP nr. 9/2001, p. 465.
308
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 51; H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 43, nr. 114.
309
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 261, nr.181; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 219, nr.
260; J. Bernard de Saint Affrique, op. cit., p. 17, nr. 76; Cass. 1-re civ., 2 déc. 1992, Note J. Massip, „Defrénois” 1993,
art. 3557-52.
310
A se vedea M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 52, nota 13.
311
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 163; St. Cărpenaru, op. cit., p. 429; Al Bacaci, op. cit., p. 19; M. Grimaldi,
Libéralités, cit supra, p.52, nr. 1046.
Pentru o soluţie, rămasă izolată, potrivit căreia validitatea dispoziţiilor testamentare se raportează la momentul
deschiderii succesiunii, a se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1838/1956, C D 1956, vol. .I, p. 369.
312
J. Patarin, Obs. RTD civ. nr. 3/1996, p. 687.
69
 Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi doveditătă prin orice mijloc de probă: martori, prezumţii,
expertize, înscrisuri etc., instanţa de judecată având un drept de apreciere suverană asupra acestora, fără vreo
ierarhizare, indiferent de natura lor313.
Testamentul autentificat în faţa notarului poate fi şi el anulat pentru insanitatea de spirit a
dispunătorului, validitatea sa pe acest motiv putând fi combătută prin orice mijloc de probă 314. În acest caz, nu
trebuie confundată manifestarea de voinţă, fapt care constatându-se de notar prin propriile sale simţuri se
bucură de forţa probantă a actului autentic – făcând dovada până la înscrierea în fals -, şi împrejurarea dacă
aceasta izvorăşte sau nu dintr-o gândire sănătoasă în realitate, nu numai în aparenţă, fapt care nu poate fi
controlat de notar, astfel încât aparenţa menţionată poate fi combătută prin orice mijloc de probă 315.

158. Sancţiunea insanităţii de spirit. Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa
consimţământului, ceea ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă nulitatea absolută a
testamentului316, soluţia care s-a impus în final este aceea a nulităţii relative, specifică nulităţilor de
protecţie317.
Dreptul la acţiunea în anulare aparţine oricărei persoane interesate (supra nr.155) şi se naşte la
momentul deschiderii succesiunii.

§ 2. Consimţământul trebuie să fie neviciat

159. Prezentare. Conform dispoziţiilor art. 953 C. civ., „consimţământul nu este valabil când este
dat din eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Deşi textul citat se referă la convenţii, este quasi-
unanim admis că el se aplică şi în cazul testamentului 318.
În cazul în care consimţământul a fost viciat, acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este
nulitatea relativă, care poate fi invocată de orice persoană interesată în condiţiile dreptului comun.
Testamentul anulabil poate fi confirmat de cei care pot invoca sancţiunea. Dreptul la acţiunea în anulare se
naşte la data deschiderii moştenirii319.
Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu acţiunea în anulare pentru
insanitate de spirit deoarece se întemeiază pe cauze care se exclud reciproc 320. Aceasta înseamnă că anularea
testamentului nu poate fi cerută pe cele două considerente simultan, ci doar, eventual, printr-un petit
alternativ.
În materie de liberalităţi condiţiile în care sunt sancţionate viciile de consimţământ sunt interpretate
într-o manieră mai exigentă decât în cazul actelor cu titlu oneros 321.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consimţământ sunt; eroarea (A), dolul (B)
şi violenţa (C).

313
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 219, nr. 260; CA Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 866/1998, Curtea de Apel
Bucureşti.Culegere 1993-1998, cit. supra, p. 92-93.
314
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 53-54; CAp Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 532/1994, Curtea de Apel
Bucureşti. Culegere 1993-1998, cit. supra, p. 84-85.
315
Cass. 1-re civ., 6 juin 1990, Note X. Savatier, „Defrénois” 1991, art. 34951.
316
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 657/1974, C D 1974, p. 164.
317
M. Eliescu, op. cit., p. 161; St. Cărpenaru, op. cit., p. 429; Al. Bacaci, op. cit., p. 17-20; E. Safta-Romano, op. cit., p.
149; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 181, nr. 96; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 657/1974, C D 1974,
p. 163; idem, dec. nr. 273/1977, CD 1977, p. 86; idem, dec. nr.1129/1987, CD 1987, p. 120-122.
Pentru doctrina franceză, a se vedea: M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 279-280; J. Bernard
de Saint Affrique, op. cit., p. 23, nr. 105; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 219, nr. 261; M. Grimaldi, Libéralités, op.
cit., p. 54, nr. 1047.
318
Pentru unele rezerve totuşi, care însă nu au darul de a convinge, a se vedea M. D. Bocşan, Consideraţii asupra
dolului în materie de liberalităţi, „Dreptul” nr. 7/2001, p. 80-81.
319
CA Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 567/1995, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 1993-1998, cit. supra, p. 89-90.
320
V. Economu, Notă la sent. civ. nr.1856/1955 a Trib. rai. Sighişoara, LP nr. 7/1956, p. 892; Trib. jud. Hunedoara, dec.
civ. nr. 98/1982, p. 63; Al. Bacaci, op. cit., p. 20-22.
321
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 56, nr. 1049.
70
 A. Eroarea

160. Eroarea asupra substanţei sau asupra persoanei. Potrivit dispoziţiilor art. 954 C. civ., eroarea
produce efecte numai atunci când „cade asupra substanţei obiectului” actului juridic sau asupra persoanei
când actul juridic s-a încheiat în „consideraţia persoanei care este cauza principală”.
Dacă eroarea asupra substanţei obiectului legatului este mai greu de conceput în materie
testamentară, în schimb eroarea asupra persoanei legatarului poate produce efecte juridice având în vedere
caracterul intuitu personae al testamentului. Este astfel cazul erorii testatorului asupra identităţii sau a unei
calităţi a legatarului, dacă liberalitatea s-a făcut în considerarea acestei calităţi 322.
Eroarea-viciu de consimţământ nu se confundă cu desemnarea inexactă de către testator a obiectului
legatului sau a persoanei legatarului, adică „eroarea în exprimarea voinţei” 323, căci în timp ce prima atrage
nulitatea relativă a testamentului, cea de a doua nu afectează validitatea testamentului, punând doar problema
interpretării voinţei testatorului sau rectificării erorii comise de către dispunător 324.

161. Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este esenţială intenţia de a
gratifica a dispunătorului (supra nr.132). Această intenţie are însă la bază întotdeauna un anume motiv
subiectiv al dispunătorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage anularea
testamentului325.
Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu eroarea asupra calităţilor legatarului
(testatorul a crezut că legatarul este copilul său, dar în realitate nu este), dar poate fi şi independentă de
aceasta, cum se întâmplă, de pildă, când testatorul dispune în credinţa greşită că nu are moştenitori legali sau
se înşeală asupra regimului juridic al rezervei succesorale etc. 326.
Aşa cum s-a subliniat, numai printr-o interpretare abuzivă s-ar putea susţine că modificarea ulterioară
testamentului a condiţiilor care l-au determinat pe testator să dispună într-un anumit fel (de exemplu, testează
în favoarea fiului său infirm şi a nurorii sale în credinţa că aceasta din urmă îl va îngriji pe cel dintâi, dar
ulterior nora introduce divorţul) ar constitui o eroare asupra cauzei, în realitate fiind vorba de o dispariţie a
cauzei care pune problema caducităţii testamntului, iar nu a anulării pentru vicii de consimţământ 327.
Eroarea asupra cauze atrage sancţiunea nulităţii relative a testamentului, în condiţiile în care aceasta
este atrasă de eroarea-viciu de consimţământ 328.

B. Dolul

162. Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie testamentară. Art. 960 C. civ.
defineşte dolul ca fiind „o cauză de nulitate a convenţiei (prin extensie, a actului juridic – n. n. – D. C.) când
mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii,
cealaltă parte nu-ar fi contractat”. Textul se aplică şi testamentului, cu precizarea că în acest caz, evident, nu
poate fi vorba de parte contractantă, ci de testator, autor al actului juridic unilateral care este testamentul.
În materie de testamente, se consideră prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub formele specifice ale
captaţiei şi sugestiei, prin care dispunătorului „i se poate sau inspira ura faţă de moştenitorii săi naturali sau
insufla în profitul cuiva o afecţiune fondată pe cauze artificiale” 329.

322
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 266-267, nr. 184; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 220,
nr. 263.
323
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 266, nr. 183.
324
J. Bernard de Saint Affrique, op. cit., p. 7, nr. 22.
325
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 267-268, nr. 185; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 220,
nr. 263; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 57-59, nr. 1051.
326
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 57-58, nr. 1051.
327
Ibidem, p. 58-59.
328
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 59, nr. 1052; Gh. Beleiu, op. cit., p. 148, nr. 130.
329
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 270, nr 187.
71
 Teoretic, „sugestia constă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i inspira
decizii pe care nu le-ar fi luat singură”, iar captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa unei persoane pentru
a obţine de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul pe care a urmărit să-l inspire
acesteia”330. În Vechiul drept francez captaţia şi sugestia constituiau cauze distincte de anularea
liberalităţilor331. Practic însă, în dreptul modern (începând cu Codul civil Napoleon din 1804), cele două
noţiuni şi-au pierdut semnificaţia proprie 332, fiind întrebuinţate pentru a desemna, adesea fără o diferenţiere
clară între ele – de altfel, inutilă -, dolul în materie de testamente, formă a erorii provocate.

163. Elementele dolului. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 960 C. civ., dolul presupune cu
necesitate întrebuinţarea unor manopere dolosive, adică mijloace frauduloase, noţiune larg concepută de
doctrină şi jurisprudenţă şi constând în regizarea unor situaţii, minciuni sau reticenţe dolosive 333. Asemenea
manopere se pot concretiza, de exemplu, în: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei
acestuia, îndepărtarea de rude şi prieteni ori insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuzul de influenţă
sau autoritate (mai ales în cazul persoanelor în vârstă sau suferinde) etc. 334. Simularea de grijă şi afecţiune, ca
şi prestarea interesată a unor servicii şi îngrijiri în favoarea dispunătorului, nu sunt în sine fapte frauduloase,
anormale, astfel încât nu pot fi sancţionate, indiferent de impuritatea gândurilor persoanei care le prestează 335.
După unii autori, pentru realizarea dolului este necesară o pluralitate de manopere frauduloase 336, iar după
alţii este suficientă şi una singură dacă are destulă pondere în luarea deciziei de a dispune prin testament 337.
Pentru a fi întrunite condiţiile dolului, nu este suficientă doar îndeplinirea unor manopere
frauduloase, cerându-se şi ca acestea să fi constituit factorul determinant (cauza) liberalităţii, în sensul că
fără exercitarea lor testatorul nu ar fi făcut actul de liberalitate 338. Este o chestiune de fapt care se probează
prin orice mijloc de dovadă. În sine, obiectiv, nici un fapt dolosiv nu poate constitui viciu de consimţământ,
ci doar în măsura în care, subiectiv, de la caz la caz, în funcţie de situaţia şi caracteristicile personale ale
fiecărui testator, se dovedeşte că l-a influenţat pe dispunător, inducându-l în eroare.
Testamentul fiind un act unilateral, dolul poate emana de la orice persoană, iar nu numai de la cel
gratificat. De aici transpare grija acordată protecţiei voinţei dispunătorului, sancţionându-se viciul de
consimţământ, iar nu delictul civil în sine, trecându-se astfel dincolo de principiul caracterului personal al

330
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 272, nota 2 subsol.
În acelaşi sens, a se vedea şi Y. Flour, I. Bonté, Les donations, în „Droit patrimonial de la famille”, cit. supra, p. 677, nr.
3036.
331
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 270-272, nr. 187.
332
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 60, nr. 1054.
Pentru o încercare recentă totuşi de diferenţiere, fără utilitate practică, a se vedea M. D. Bocşan, Consideraţii asupra
dolului în materie de liberalităţi, cit. supra, p. 79 şi următ. Autorul citat, după ce evocă faptul că în doctrină „s-a
încercat conturarea unei distincţii mai clar şi mai just ilstrate”, îşi propune să pornească „în direcţia astfel deschisă” (p.
83), pentru a conchide totuşi că „reţinerea sugestiei şi captaţiei depind, în final, de aprecierea în fapt” (p. 85), ceea ce
înseamnă că s-a revenit la punctul de unde s-a plecat.
333
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 60, nr. 1054.
334
M. Eliescu, op. cit., p. 178-179; Al Bacaci, op. cit., p. 21-22; CSJ, s. civ., dec. nr. 2447/1991, „Dreptul” nr. 7/1992, p.
78-79; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 221, nr. 264; H. Roland, M.-F. Callu, op.cit., p. 45, nr. 118.
335
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1031/1973, RRD nr. 3/1974, p. 1974; CSJ, s. civ., dec. nr. 2447/1991, cit. supra; M.
Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 61.
336
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 221, nota 4.
337
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 61.
338
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 275, nr. 188; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 221; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr.1917/1974, Repertoriu… 1969-1975, p. 213; CSJ, s. civ., dec. nr.1160/1992, „Dreptul” nr.
8/1993, p. 82.
72
pedepsei339. Anularea testamentului pentru dol poate surveni chiar dacă beneficiarul acestuia nu a avut nici o
înţelegere cu autorul dolului şi indiferent dacă a cunoscut sau nu faptul că testatorul a fost indus în eroare 340.

C. Violenţa

164. În materie testamentară, violenţa constituie viciu de consimţământ în condiţiile dreptului comun
(art. 955-959 C. civ.). Ea împiedică libera manifestare a consimţământului de către testator.
Violenţa constă în determinarea dispunătorului să consimtă la încheierea testamentului sub o anumită
ameninţare sau constrângere. Constrângerea poate fi nu numai fizică, dar şi morală, în ambele cazuri cerându-
se întrunirea condiţiilor prevăzute la art. 956 C. civ. (temerea inspirată trebuie să fie raţională pentru persoana
testatorului, având în vedere etatea, sexul şi condiţia acestuia). Au fost considerateca afectate de violenţă , de
exemplu, testamentele făcute sub constrângere materială (fizică), sub imperiul terorii inspirate de legatar
testatorului sau sub ameninţarea încetării îngrijirilor de care testatorul, în vârstă şi bolnav, avea neapărată
nevoie341.
Este indiferent dacă violenţa provine de la beneficiarul testamentului sau de la un terţ (art. 955 C.
civ.), ori dacă s-a exercitat direct asupra testatorului sau asupra unor persoane apropiate acestuia (art. 957 C.
civ.)342.
Ea poate afecta consimţământul chiar şi în cazul în care testamentul este autentic (încheiat în faţa
notarului)343.

Secţiunea II

CAPACITATEA

165. Generalităţi. Regula în materie de acte juridice este aceea a capacităţii. O spune art.949 C. civ.
care se referă la contracte: „poate contracta orice persoană ce nu este declarată de lege necapabilă”; o spune şi
art.856 C. civ. care se referă expres la testament: „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu
este poprită de lege”. La rândul său, art.808 alin.2 C. civ. precizează că „este capabil de a primi prin
testamente oricine este conceput la epoca morţii testatorului”.
Incapacităţile constituie aşadar excepţii şi trebuie să fie prevăzute ca atare în mod expres de lege. Ele
nu pot fi deduse niciodată pe cale de interpretare.
Raţiunea instituirii incapacităţilor este, de cele mai multe ori, protejarea unor persoane contra
propriilor acte, în anumite situaţii. Există însă şi incapacităţi care pot avea şi alte raţiuni (de exemplu,
incapacitatea străinilor de a dobândi terenuri în România, inclusiv prin testament, prevăzută la art. 3 din
Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).
Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi. În acest sens,
în practică s-a decis că este ilicită convenţia prin care o persoană s-a obligat să nu dispună prin testament de
bunurile sale344.

339
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 62, nr. 1055.
Pentru acest motiv, nu putem fi de acord cu susţinerea potrivit căreia anularea testamentului pentru captaţie şi sugestie
pe temeiul art. 960 C. civ. ar fi eronată, întrucât asimilarea testamentului cu alte acte juridice ar fi „inadecvată”,
avansându-se ideea sancţionării pe temeiul încălcării unei „obligaţii generale… de abstenţiune de la orice dol” (M. D.
Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi, cit. supra, p. 80-81.), ceea ce ar duce la concluzia
inacceptabilă că numai autorul dolului ar putea fi obligat la suportarea sancţiunii anulării, iar nu şi beneficiarul legatului
care nu a comis dolul.
340
J. Bernard de Saint Affrique, op. cit., p. 8, nr. 31; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 188, nr. 101.
341
J. Bernard de Saint Affrique, op. cit., p. 8, nr. 28 şi 29).
342
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 269.
343
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 222, nr. 265.
344
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1644/1956, CD 1956, vol. I, p. 367.
73
 Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) conferită
de lege unei persoane de a dispune prin liberalităţi, ori de a dobândi şi poseda drepturi şi de a fi titular ale
acestora - sau de exerciţiu - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac
parte din conţinutul capacităţii de folosinţă. Incapacitatea de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera
drepturilor unor persoane, în timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un
drept sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care implică administrarea sau
dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu pot fi încheiate fie de acesta asistat de
reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare prealabilă din partea
unor organe de specialitate.
Din punctul de vedere al aplicabilităţii lor în raport cu orice alte persoane sau numai în raport cu o
categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi absolute (cele din prima categorie) sau relative (cele din
cea de a doua categorie).
Din punctul de vedere al dispoziţiilor testamentare, prezintă însă importanţă analizarea incapacităţilor
de a dispune prin testament (§ 1) şi a incapacităţilor de a primi prin testament (§ 2). În acelaşi context se
impune şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor prevăzute de lege (§
3).

§ 1. Incapacităţile de a dispune prin testament

166. Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în incapacităţi absolute (A) şi incapacităţi
relative (B).

A. Incapacităţile absolute de a dispune prin testament

167. În această categorie se includ incapacitatea minorilor (a) şi incapacitatea interzişilor

judecătoreşti (b).

a) Incapacitatea minorilor

168. Precizări. Minorii care dobândesc prin căsătorie înaintea împlinirii vârstei majoratului deplina
capacitate de exerciţiu (art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice),
având aceleaşi drepturi ca şi persoanele majore, dobândesc inclusiv capacitatea de a dispune prin testament.

169. Minorii incapabili. Aceştia sunt persoanele care nu au împlinit vârsta majoratului şi care, din
această cauză, sunt lipsite în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, ceea ce atrage un regim juridic de
reprezentare sau asistare a lor de reprezentanţii legali la încheierea actelor juridice.
Ca act juridic esenţialmente personal (supra nr. 130), testamentul nu poate fi însă făcut prin
reprezentare sau cu asistarea altei persoane; el trebuie să exprime exclusiv voinţa dispunătorului. De aceea,
„pentru testament nu există altă alegere decât între deplina capacitate şi incapacitatea de folosinţă”345.
Această din urmă alternativă a fost cea aleasă de legiuitor.
Potrivit dispoziţiilor art. 806 C. civ., minorul sub 16 ani nu poate dispune „nici într-un fel” prin
testament. Este vorba de o incapacitate totală de folosinţă, minorul sub 16 ani fiind lipsit complet de dreptul
de a dispune prin testament.
Minorul între 16-18 ani poate dispune prin testament de jumătate de ceea ce ar putea dispune dacă ar
fi major (art. 807 C. civ.). În acest caz este vorba de o incapacitate parţială de folosinţă. Dacă minorul aflat în
această situaţie nu lasă moştenitori rezervatari, el poate dispune de jumătate din bunurile făcând parte din
patrimoniul său, iar dacă lasă rezervatari poate dispune de jumătate din cotitatea disponibilă a moştenirii 346.
Partea de moştenire asupra căreia minorul nu poate dispune va reveni moştenitorilor săi legali ca moştenire

345
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.64, nr. 1062.
346
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 443, nr. 1064.
74
ab intestat347 sau, în lipsa acestora, statului ca moştenire vacantă, ceea ce este oarecum ilogic, punând în
discuţie chiar utilitatea acestei reglementări.

170. Capacitatea testatorului se apreciază în raport cu data întocmirii testamentului, iar nu în raport
cu data deschiderii moştenirii 348. Astfel, testamentul făcut de un minor rămâne nevalabil chiar dacă
dispunătorul decedează după împlinirea vârstei majoratului 349. Se exceptează cazul în care, după majorat,
testatorul confirmă în mod neechivoc dispoziţiile făcute în timpul minorităţii (de exemplu, printr-un codicil
care se referă la testamentul anterior), simpla nerevocare a testamentului neconstituind o asemenea
confirmare350.
În schimb, pentru a stabili cotitatea care poate fi transmisă prin testament de minorul între 16-18 ani,
se vor avea în vedere elementele de la data deschiderii succesiunii, care numai atunci pot fi cunoscute, adică
patrimoniul şi moştenitorii rezervatari în funcţie de care se calculează cotitatea disponibilă a moştenirii 351.

171. Sancţiunea incapacităţii. Incapacitatea minorilor neemancipaţi se fundamentează pe ideea

necesităţii protejării acestora şi a moştenitorilor lor împotriva actelor a căror consecinţe nu le pot aprecia
datorită insuficientei dezvoltări mentale352. De aceea, sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale referitoare la
această incapacitate este, în principiu, nulitatea relativă a testamentului 353. În cazul incapacităţii minorului
între 16-18 ani, se consideră că acţiunea în anulare, ţintind doar dispoziţiile care depăşesc cota prevăzută la
art. 807 C. civ., se combină şi cu o acţiune în reducţiune (în limitele a jumătate din moştenire sau ale cotităţii
disponibile, dacă există rezervatari), chiar dacă nu se identifică cu aceasta întrucât partea indisponibilă a
moştenirii nu reprezintă o rezervă354.
Dreptul la acţiunea în anulare este deschisă moştenitorilor legali ai defunctului. El se naşte la data
deschiderii moştenirii şi se prescrie în termenul general. Moştenitorii legali pot confirma testamentul prin
executarea lui în cunoştinţă de cauză.

b) Incapacitatea interzişilor judecătoreşti

172. Situaţie identică cu a minorilor neemancipaţi. Trimitere. Datorită faptului că art.147 C. fam.
asimilează situaţia persoanelor puse sub interdicţie celei a minorului sub 14 ani, rezultă că aceste persoane se
află în incapacitate de a dispune prin testament, regulile valabile în cazul minorilor fiindu-le aplicabile
mutatis mutandis.
Până la ridicarea interdicţiei, interzişii judecătoreşti nu pot testa valabil nici dacă, prin ipoteză, s-ar
afla într-un interval de luciditate la data întocmirii testamentului 355.

B. Incapacităţi relative de a dispune prin testament

173. Incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune în favoarea tutorilor lor. Art. 809
alin.1 şi 2 C. civ. prevede că minorii între 16-18 ani nu pot dispune prin testament în favoarea tutorilor lor,
incapacitate care se menţine şi după împlinirea vârstei majoratului până la predarea socotelilor tutelei.
Incapacitatea nu funcţionează atunci când tutorele este un ascendent al minorului (art. 809 alin. 3 C. civ.). În
347
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 226, nr. 271.
348
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 288, nr. 200; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra., p. 180-181, nr. 95.
349
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 85, nr. 1099.
350
M. Mathieu, J.-Cl. Civ. Art.903 et 904, fasc. 80, 1995, p. 6, nr. 25.
351
M. Mathieu, op. cit., p. 6, nr. 27; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 226, nr. 271.
352
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 288-289, nr. 200.
353
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 337, nr. 463; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 246, nr. 306; M. Grimaldi, Libéralités,
cit. supra, p. 88, nr. 1104.
354
M. Mathieu, op. cit., p. 9, nr. 50-57; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 181, p. 96.
În sensul că sancţiunea este doar reducţiunea, iar nu şi anularea, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y.
Loussouarn, op. cit., p. 289, nr. 200.
355
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 177, nr. 94.
75
acest caz este vorba de o incapacitate relativă de folosinţă, care îl protejează pe minor numai în cazul
testamentelor făcute în favoarea tutorilor lor, deci numai în raport cu anumite persoane.
Raţiunea acestei incapacităţi este aceea de a-l proteja pe minor împotriva abuzului de influenţă pe
care ar putea-o exercita tutorele şi se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie.
Regimul juridic al acestei incapacităţi şi sancţiunea încălcării acesteia sunt identice incapacităţii
minorilor sub 16 ani.

§ 2. Incapacităţile de a primi prin testament

174. Incapacităţile de a primi prin testament pot fi de folosinţă (A) sau de exerciţiu (B).

A. Incapacităţi de folosinţă

175. Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute(a) şi incapacităţi relative (b).

a). Incapacităţi absolute

176. Enumerare. Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°),

incapacitatea persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate
particulare terenuri în România (3°). În acest cadru se impune şi analizarea principiului specialităţii persoanei
juridice (4°).

1°. Incapacitatea persoanelor viitoare

177. Reglementare legală. Precizări terminologie. Din dispoziţiile art. 808 alin. 2 C. civ. şi art. 33
alin.1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954 rezultă că au capacitatea de a primi prin testament persoanele fizice
concepute şi persoanele juridice care au fiinţă legală la data deschiderii succesiunii 356. Per a contrario, rezultă
că persoanele fizice neconcepute şi persoanele morale care nu au dobândit personalitate juridică în condiţiile
legii nu au capacitatea de a dobândi prin testament.
Chiar dacă termenul de incapacitate utilizat în legătură cu persoanele care nu există la data
deschiderii moştenirii este oarecum impropriu 357, consacrarea termenului ca atare şi considerente de ordin
istoric, ce decurg din faptul că în Vechiul drept francez persoanele viitoare (care nu existau la data deschiderii
moştenirii) aveau capacitatea de a dobândi prin testament, iar art. 906 C. civ. francez (art. 808 C. civ. român)
a avut tocmai menirea de a marca ruptura de această situaţie, au făcut ca acest termen să fie preferat în
continuare358.

178. Câmpul de aplicare. Raţiunile de a fi a acestei incapacităţi rezidă, pe de o parte, în concepţia

potrivit căreia un patrimoniu sau bun nu poate rămâne fără titular nici un moment, cu atât mai mult cu cât
aceasta ar implica şi indisponibilizarea obiectului legatului pe o perioadă nedefinită, iar pe de altă parte în
ideea că voinţa testatorului trebuie să fie limitată în timp 359.

356
Prin excepţie, persoanele morale care nu au încă personalitate juridică dobândesc o capacitate limitată de a dobândi
drepturi încă de la data actului de înfiinţare, în măsura în care le sunt necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil (art. 33
alin. 3 din Legea nr. 31/1954).
Reamintim că persoanele morale dobândesc, de regulă, personalitate juridică - şi deci şi capacitate deplină de a dobândi
prin legate – nu direct prin actul de înfiinţare (contract, statut, act administrativ), ci ca urmare a îndeplinirii unor
proceduri care implică fie anumite forme de autorizare, fie de publicitate.
357
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 97, nr. 1114.
358
A. Sériaux, J.-Cl. Civ. Art.906, 1996, p. 2, nr. 2; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 230-231, nr. 281.
359
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 98, nr. 1115.
76
 Având în vedere aceste raţiuni, sunt interzise şi legatele sub condiţia formulată expres sau implicit de
testator a concepţiei sau naşterii ulterioare a celui gratificat (si nascitur)360.
În schimb, se admite că persoanele viitoare pot fi gratificate prin intermediul unui legat în favoarea
unei persoane care are capacitatea de a primi, cu sarcina pentru aceasta de a transmite adevăratului beneficiar
al legatului obiectul acestuia la momentul la care acest lucru va fi posibil 361. În acest fel pot fi gratificaţi copiii
ce se vor naşte sau o fundaţie ce va fi creată pentru un anumit scop (ştiinţific, caritabil etc.) 362. De asemenea,
în mod constant, practica judiciară şi doctrina au procedat la o „substituire de legatar”, considerând, prin
interpretare, că legatele nu sunt făcute în favoarea unor persoane juridice viitoare care nu au capacitatea de a
primi (fundaţii cu un anumit scop), ci în favoarea entităţilor existente în a cărei grijă intră categoriile de
persoane ce urmează să beneficieze în final de liberalitate (săracii dintr-o comună, bolnavii dintr-o localitate,
studenţii bursieri în străinătate etc.) , cum ar fi consiliile locale (care au în grijă persoanele defavorizate),
ministerele de resort etc.363.
Recent însă, prin dispoziţiile ar. 19 alin.3 din Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii
s-a prevăzut expres că „dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele
liberalităţilor făcute de acesta în favoarea fundaţiei, anterior constituirii ei, se vor produce… de la data morţii
testatorului, pentru fundaţiile înfiinţate prin testament”. Aceasta înseamnă, implicit, acceptarea ideii că
fundaţia creată prin testament dobândeşte personalitate juridică de la data deschiderii moştenirii, adică
retroactiv, patrimoniul (bunurile) destinat(e) fundaţiei nerămânând nici un moment fără titular 364.

179. Sancţiune. Incapacitatea persoanelor viitoare de a primi prin testament este sancţionată cu
nulitatea absolută întrucât traduce în drept principiul fundamental potrivit căruia nu poate exista patrimoniu
sau drept fără titular365. Acţiunea în nulitate este imprescriptibilă.

2°. Incapacitatea persoanelor incerte

180. Noţiune. Nici Codul civil francez, nici Codul civil român nu vorbesc nicăieri de persoanele
incerte, dar cu toate acestea, se consideră prin tradiţie că testamentul făcut în favoarea unor asemenea
persoane este nevalabil366.
În dreptul roman era considerată incertă persoana despre care testatorul nu-şi putea forma o idee la
momentul actului de dispoziţie, cum ar fi cazul instituirii ca moştenitor a „celui care va veni primul la
funeraliile mele”367.

360
A. Sériaux, op. cit., p. 3, nr. 8.
361
Cas. I, dec. nr. 68/1881, rezumată de C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, Universala Alcalay &
co, Bucureşti, 1925, p. 211, nr. 11; A. Sériaux, op. cit., p. 4, nr. 14; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 232, nr. 284.
362
Un caz celebru este acela al Academiei Goncourt, care a fot creată în această manieră: mort în l896, Edmond de
Goncourt a instituit pe Alphonse Daudet şi Léon Hennique ca legatari universali cu sarcina de a transmite obiectul
legatului Academiei Goncourt, îndată ce va fi creată, operaţiunea fiind validată de justiţie (H. Roland; M.-F. Callu, op.
cit., p. 69, nr. 186).
363
Astfel, s-a considerat că: legatul făcut pentru înfiinţarea unui spital în judeţul cutare este făcut în favoarea acelui judeţ
(Cas. I, dec. nr. 68/1981, cit. supra); legatul pentru înfiinţarea unei fundaţii de burse în folosul instrucţiunii publice este
făcut în favoarea ministerului de resort (Cas. I, dec. nr. 123/1887, rezumată de C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., p.
210, nr. 6) etc.
În acelaşi sens, a se vedea şi: M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.101 (n° 1117); J. Bernard de Saint Affrique, J.-Cl.
civ. Art.902, 2001, p. 23, nr. 134.
364
Pentru o reglementare expresă în acest sens, a se vedea art.18-2 din Legea din 4 iulie 1990 adoptată în Franţa (penru
detalii, a se vedea F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 479, nr. 599).
365
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 245, nr. 504; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 98, nr. 1115; J. Bernard de Saint
Affrique, J.-Cl. Civ. Art.902, cit. supra, p. 27, nr. 159.
366
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 446-447, nr. 1076; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y.
Loussouarn, op. cit., p. 239 şi următ.; E. Safta-Romano, op. cit., p. 155-156; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 232-233;
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 103, nr. 1120.
367
M. D. Bocşan, Testamentul, cit. supra, p. 46.
77
 În urma unei evoluţii în timp, astăzi, „se înţelege prin persoane incerte acelea care, datorită
nedeterminării lor, nu pot figura într-un raport juridic a cărui formare presupune subiecte definite” 368. Aceasta
nu înseamnă însă că persoana legatarului trebuie să fie individual determinată, fiind suficient ca aceasta să fie
doar determinabilă, adică identificabilă după criteriile fixate de testator (de exemplu, „viitorul soţ al fiicei
mele”). În cazul testamentului, persoana celui gratificat nu trebuie să fie determinată la data întocmirii
actului, ci, în principiu, la data când acesta începe să producă efecte, adică la deschiderea moştenirii 369. Astfel,
este valabil testamentul făcut în favoarea angajaţilor testatorului din momentul decesului. Se impune
precizarea că persoana legatarului poate fi determinată şi ulterior deschiderii succesiunii, dar pe baza
criteriilor de determinare fixate de testator (de exemplu, „las bunul scriitorului care va câştiga premiul
Academiei pe anul 2003”).
Persoana beneficiarului testamentului este nedeterminată, de pildă, atunci când se referă la „o
universitate” sau la „unul din cei doi părinţi” etc.

181. Sancţiune. Nedeterminarea persoanei beneficiarului testamentului atrage nulitatea absolută, ca

şi în cazul în care a fost făcut unei persoane viitoare 370. Unii autori văd aici mai degrabă o imposibilitate de
fapt a testamentului de a produce efecte decât o nulitate.

182. Testamentul făcut în favoarea săracilor. Din dispoziţiile art. 811 C. civ. rezultă că testamentul
făcut în favoarea „săracilor dintr-o comună” este valabil, ceea ce, luând în considerare faptul că textul nu are
în vedere persoanele juridice reprezentându-i pe săraci, pare a contrazice regula potrivit căreia nu se poate
testa în mod valabil în favoarea persoanelor nedeterminate. Cu toate acestea, soluţia se justifică pe
considerentul că liberalitatea este făcută în acest caz unei categorii de persoane determinate 371. Practica
judiciară şi doctrina interpretează într-o manieră liberală dispoziţiile testamentare, considerându-le valabile
nu numai pe cele făcute în favoarea săracilor dintr-o comună, aşa cum prevede textul, ci şi pe cele făcute
săracilor în general (din întreaga ţară) sau în favoarea unei anumite categorii de săraci (orfani, vârstnici,
bolnavi)372. În cazul în care testamentul este făcut „în favoarea săracilor”, fără nici o precizare, se consideră
că testamentul este făcut în favoarea săracilor din comuna în care dispunătorul locuia în mod obişnuit la data
decesului373.
Pentru a face ca liberalităţile făcute în favoarea săracilor să parvină la aceştia este necesar ca
acceptarea şi preluarea lor să fie făcute de primarul comunei ai cărei săraci au fost gratificaţi, sau de ministrul
de interne, atunci când este vorba de săracii întregii ţări 374.

3°. Incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate particulare terenuri în

România

183. Reglementare legală. Potrivit art. 41 alin.2 din Constituţie, „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. De asemenea, din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 54/1998
privind regimul juridic al terenurilor rezultă că cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice
străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte.

184. Incidenţa reglementării. S-a susţinut că aceste texte legale au incidenţă în egală măsură asupra
testamentelor care instituie legatari universali, cu titlu universal sau particular din categoria celor avute în

368
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 240.
369
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 103, nr. 1120.
370
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.245, nr. 304; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 103, nr. 1120; E. Safta-Romano,
op. cit., p. 155.
371
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 458, nr. 1107.
372
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 104, nr. 1121, text şi note.
373
L. Imbert, J.-Cl. Civ. Art. 910, 1997, p.7, nr. 49; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 473, nr. 587.
374
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 458, nr 1107; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 473, nr.
587; L. Imbert, op. cit., p. 7, nr. 48.
78
vedere de legiuitor375. Această susţinere ni se pare discutabilă deoarece în cazul testamentelor care instituie
legatari universali sau cu titlu universal (ca şi în cazul succesiunii legale) este vorba de conferirea unei vocaţii
succesorale la un patrimoniu sau cotă parte dintr-un patrimoniu, iar nu la un bun sau altul care fac parte din
acestea. Vocaţia la o universalitate sau cotă-parte dintr-o universalitate nu este ştirbită în nici un fel de
incapacitatea în discuţie, ea fiind luată în considerare doar la partajarea patrimoniului succesoral, incapabilii
primind în lotul lor alte bunuri sau echivalentul în bani al terenurilor pe care nu le pot primi 376.
Incapacitatea este însă efectivă în cazul legatelor particulare, când vocaţia conferită de testator
legatarului se loveşte frontal de interdicţia legii. Incapacitatea de a primi a legatarului se confundă în această
situaţie cu caracterul ilicit al obiectului legatului, astfel încât legatarul nu are dreptul la echivalentul în bani al
terenului. Legatul particular având ca obiect un teren nu mai pune, în cazul analizat, o simplă problemă de
atribuire sau de partaj a unui patrimoniu, ci o problemă de atribuire a proprietăţii unui anumit bun şi nu a
altuia legatarului.

185. Sancţiunea. Sancţiunea incapacităţii străinilor, apatrizilor şi societăţilor străine de a primi

terenuri prin legate particulare în România este nulitatea absolută a dispoziţiei testamentare care o conţine, iar
nu a testamentului în întregul său, excepţie făcând cazul în care se dovedeşte fie că dispoziţia în discuţie a
fost esenţială pentru întregul testament, fie că aceasta este indivizibilă în raport cu celelalte dispoziţii ale
testamentului. Această sancţiune este atrasă de caracterul de ordine publică a dispoziţiilor legale care o
instituie. Datorită acestui fapt, dispoziţia nulă nu poate fi confirmată de moştenitori în condiţiile art. 1167
alin. 3 C. civ.
Acţiunea în nulitate este imprescriptibilă, putând fi introdusă de orice persoană interesată.

4°. Principiul specialităţii persoanei juridice

186. Punerea problemei. Potrivit dispoziţiilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridică nu
poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege , actul de înfiinţare sau statut.
Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Pornindu-se de la prevederile acestui text de lege, în doctrina noastră s-a afirmat ideea că acesta
consacră o limitare a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, adică o incapacitate de această natură 377.
Această afirmaţie trebuie nuanţată.
În primul rând, trebuie precizat că principiul specialităţii este aplicabil doar în cazul legatelor supuse
unor sarcini sau condiţii, iar nu şi al celor pure şi simple, care nu obligă pe legatară la nimic 378. El împiedică,
aşadar, persoana juridică să dobândească legate care prin sarcinile sau condiţiile stipulate de testator i-ar
impune să îndeplinească acţiuni străine scopului pentru care a fost înfiinţată, cum ar fi, de pildă, obligarea
unei universităţi să lupte contra fumatului ori a unui aşezământ cultural să facă reclamă unui produs.
De aceea este impropriu să se vorbească de o incapacitate a persoanei juridice în această situaţie, în
cazul legatului cu sarcini nu dreptul (emolumentul) pe care îl dobândeşte persoana juridică este străin
scopului său, ci sarcina instituită, ceea ce înseamnă că, mai degrabă, ceea ce se sancţionează cu nulitatea nu
este atât incapacitatea legatarei, ci obiectul ilicit al sarcinii, ceea ce înseamnă că, în măsura în care s-ar dovedi
că instituirea sarcinii nu a fost determinantă pentru testator la asumarea legatului, s-ar putea ajunge la soluţia
constatării nulităţii parţiale a legatului în ceea ce priveşte sarcina ilicită şi menţinerea restului dispoziţiilor
sale ca fiind valabile.

c) Incapacităţi relative

375
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 184, nr. 98.
376
Cu privire la dreptul străinilor, apatrizilor şi societăţilor străine la echivalentul în bani al terenurilor, a se vedea: Fr.
Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 20 şi următ.; E. Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 154 şi următ.
377
M. Eliescu, op. cit., p. 165-166; Gh. Beleiu, op. cit., p. 382-383.
378
J.-P. Marguénaud, Les libéralités à caractère colectif, în „Droit patrimonial de la famille”, cit. supra, p. 857, nr.
3946; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 508, nr. 1683.
79
 187. Enumerare. Temei juridic. Din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea tutorelui de a
primi legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (1°). La
rândul său, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede că medicii şi farmaciştii nu pot primi legate de la persoanele pe care
le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat, dacă liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli
(2°). De asemenea, preoţii nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli (art.
810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiţerii de marină de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor
maritime (art. 883 C. civ.) (4°).
Numite şi „incapacităţi de suspiciune” 379, acestea se întemeiază pe prezumţii irefragabile de captaţie,
având în vedere situaţiile speciale susceptibile de abuz de influenţă în care se află dispunătorii faţă de
beneficiarii liberalităţilor. Ele nu pot fi extinse la alte categorii de persoane decât cele anume prevăzute de
lege, cum ar fi cazul tutorilor incapabilului major, surorilor medicale, notarilor, avocaţilor etc.

1°. Incapacitatea tutorilor

188. Persoanele lovite de incapacitate. Minorii între 16-18 ani au capacitatea de a dispune prin
testament de jumătate din ceea ce ar putea dispune ca majori. Din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă însă că
nu pot dispune în favoarea tutorilor lor atâta timp cât socotelile tutelei nu au fost date şi primite ( supra nr.
173). Prin tradiţie, în mod corelativ, tutorii acestor minori nu au capacitatea de a primi de la aceştia liberalităţi
avându-se în vedere posibilitatea abuzului de influenţă 380.
Potrivit dispoziţiilor art. 809 alin. 3 C. civ., sunt exceptaţi de la această incapacitate tutorii care sunt
ascendenţi ai pupilului lor.

189. Condiţii. Pentru ca incapacitatea să producă efecte se cere ca testamentul să fi fost întocmit în
intervalul de timp de la data instituirii tutelei şi până la predarea şi primirea socotelilor acesteia, perioadă în
care funcţionează prezumţia absolută de captaţie 381.

190. Sancţiune. Sancţiunea încălcării incapacităţii este nulitatea relativă a testamentului făcut în
favoarea tutorelui, nulitate care poate fi invocată de moştenitorii minorului. Testamentul anulabil pentru
incapacitatea tutorelui de a primi poate fi confirmat de persoanele îndreptăţite să invoce anularea acestuia.

2°. Incapacitatea medicilor şi farmaciştilor

191. Persoanele care intră sub incidenţa ei. Art. 810 C. civ. vizează în primul rând pe medici, adică
persoanele care exercită profesiunea de medic în temeiul unei diplome de licenţiat în medicină. Practica
judiciară şi doctrina asimilează acestei categorii şi persoanele care nu posedă diploma de medic, dar exercită
ilegal această profesiune sau desfăşoară activităţi paramedicale 382.
Farmaciştii cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 810 C. civ. numai în ipoteza în care îşi depăşesc
atribuţiile fireşti (vânzarea de medicamente) şi trec la îngrijirea efectivă a unui bolnav, prescriind
tratamente383.

192. Condiţiile incapacităţii. Pentru a opera incapacitatea, se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
-medicul să fi tratat pe dispunător de ultima boală de care acesta moare. Tratamentul trebuie să fi
fost condus de medic şi să fi fost continuu, fiind exclus de la incapacitate medicul care a consultat doar
ocazional sau sporadic pe dispunător384.

379
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 75.
380
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 324, nota 1.
381
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 460, nr. 1111); F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 235, nr.
288) şi 243, nr. 299.
382
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 328-329, nr. 239; B. Dutheillet-Lamonthezie, J.-Cl. Civ.
Art.909, actualizat de J. de Saint-Affrique, 1997, p. 4, nr. 12.
383
B. Dutheillet-Lamonthezie, op. cit., p. 5, nr. 19.
384
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 235, nr. 289; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 76.
80
 Tratamentul pe care l-a condus medicul să se refere la ultima boală, de care dispunătorul moare 385.
Dacă testatorul se vindecă şi nu-şi revocă testamentul, rezultă că voinţa sa de a gratifica pe medicul
său nu a fost determinată de slăbiciunea sa şi de abuzul medicului, astfel încât testamentul este valabil 386.
-testamentul să fi fost făcut în cursul acestui tratament. Se cere cu alte cuvinte ca dispunătorul să fi
testat în starea de dependenţă pe care o boală mortală îl poate pune pe pacient faţă de medicul său curant.
Incapacitatea nu funcţionează în cazul în care liberalitatea este făcută înaintea tratamentului şi fără legătură
cu acesta387.

193. Excepţii. Art. 810 alin. 2 C. civ. exceptează de la incapacitate pe medicii şi farmaciştii care:
-primesc prin testament un legat cu titlu particular remuneratoriu (pct. 1). Liberalitatea
remuneratorie este aceea care a fost consimţită ca recompensă a unui serviciu făcut de beneficiar în favoarea
dispunătorului388. „Nu există liberalitate remuneratorie decât acolo unde remiterea bunului ţine loc de
substitut al unei remuneraţii inexistente sau, la limită, de completare a unei remuneraţii insuficiente” 389.
Liberalitatea remuneratorie excede obligaţiei juridice de plată a serviciilor medicale (onorariului),
dispunătorul care vrea să mulţumească în acest fel considerându-se legat mai degrabă de o obligaţie naturală
de a gratifica pe medicul sau farmacistul care l-a îngrijit 390.
Aprecierea caracterului remuneratoriu al unui legat este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea
instanţelor de judecată, acestea trebuind să ţină seama „de starea (averea – n. n.-D. C.) dispunătorului şi de
serviciile făcute” (art. 810 alin. 2 pct. 1 C. civ.).
În cazul depăşirii echilibrului între averea defunctului şi serviciul făcut, legatul recunoscut ca având
un caracter remuneratoriu nu este sancţionat cu nulitatea, ci cu reducţiunea în limitele menţionate 391.
Textul legii referindu-se expres doar la legatele cu titlu particular, rezultă că legatele remuneratorii nu
pot fi universale sau cu titlu universal, acestea fiind întotdeauna regulilor privind incapacitatea prevăzută la
art. 810 C. civ.
-sunt rude până la gradul patru cu dispunătorul, excepţie făcând cazul în care există rude în linie
directă, dacă legatarul nu este o asemenea rudă (pct. 2), caz în care legatarii pot fi gratificaţi nu numai cu
legate particulare sau cu titlu universal, ci chiar şi universale 392. Deşi soţul dispunătorului nu este enumerat
alături de rudele testatorului cărora nu li se aplică incapacitatea de a primi prevăzută la art. 810 C. civ., se
admite că excepţia pe care o analizăm aici i se aplică şi lui 393.

194. Sancţiune incapacităţii. Pornind de la raţiunea instituirii incapacităţii medicilor şi farmaciştilor,

care este acea de a ocroti pe bolnav şi familia acestuia, sancţiunea testamentului făcut în favoarea celor
incapabili de a primi este nulitatea relativă a acestuia 394. Anulabilitatea poate fi invocată de moştenitorii legali
sau testamentari ai defunctului care au vocaţie universală sau cu titlu universal la moştenire, iar dreptul la

385
Această condiţie nu este îndeplinită atunci când, de pildă, medicul l-a îngrijit pe dispunător de bronşită cronică, iar
acesta decedează de infarct (CA Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2045/1999, Curetea de Apel Bucureşti. Culegere de
practică judiciară în materie civilă 1999, Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 163-165.
386
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 77.
387
B. Dutheillet-Lamonthezie, op. cit., p. 9, nr. 50.
388
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 331-332, nr. 241.
389
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 28, nr. 1015.
390
H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 8, 20.
391
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 461-462, nr. 1116; M. Eliescu, op. cit., p. 175, nota 35;
B. Dutheillet-Lamonthezie, op. cit., p. 13, nr. 91.
392
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 333, nr. 241; B. Dutheillet-Lamonthezie, op. cit., p. 14,
nr. 98.
393
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 336, nr. 462; E. Safta-Romano, op. cit., p. 160; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
77-78, nr. 1084.
394
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 460, nr. 1113; E. Safta-Romano, op. cit., p. 158; F. Terré, Y. Lequette,
op. cit., p. 246, nr. 306; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 345, nr. 251; B. Dutheillet-
Lamonthezie, op. cit., p. 11, nr. 71; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 88, nr. 1104-1105.
Pentru soluţia nulităţii absolute, a se vedea Fr. Deak; Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 185.
81
acţiune este supus prescripţiei extinctive şi se naşte la data deschiderii moştenirii. Persoanele îndreptăţite să
ceară anularea pot confirma testamentul anulabil.

3°. Incapacitatea preoţilor

195. Trimitere. Potrivit dispoziţiilor art. 810 alin. 3 C. civ., regulile aplicabile în cazul incapacităţii
de a primi prin legate a medicilor şi farmaciştilor sunt aplicabile şi preoţilor (indiferent de religia acestora)
care au asistat pe testator în cursul ultimei boli de care acesta a murit. Aşa cum s-a spus, „puterea asupra
sufletului, la fel ca şi puterea asupra corpului, inspiră temerea sugestiei şi captaţiei mergând până la
prezumarea acestora”395.

4°. Incapacitatea ofiţerilor de marină

196. Reglementare legală. Art. 883 C. civ. prevede că testamentul făcut pe mare în timpul unei
călătorii nu poate fi făcut în favoarea ofiţerilor acelui vas, afară de cazul în care sunt rude cu dispunătorul. Şi
în acest caz este vorba de o incapacitate de a primi. Ea este instituită din necesitatea de a proteja împotriva
abuzurilor ofiţerilor obişnuiţi cu pericolele unei călătorii pe mare pe pasageri, persoane care, în această
situaţie, sunt dominate de cei dintâi.

B. Incapacităţi de exerciţiu

197. Persoanele gratificate prin testament dobândesc drepturile succesorale în temeiul acestui act
unilateral, adică în temeiul voinţei dispunătorului. Dar chiar dacă transmisiunea succesorală operează de plin
drept, este de principiu că nimeni nu poate fi obligat să primească o succesiune, având facultatea de a o
accepta sau repudia. Art. 686 C. civ. precizează că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei
succesiuni ce i se cuvine”.
Acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decât în condiţiile prevăzute de lege (art.
687 C. civ.).
Urmează aşadar să analizăm incapacităţile de exerciţiu referitoare la acest drept, care trebuie să fie
diferenţiate după cum este vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b) sau unele persoane juridice (c).

a) Incapacitatea minorilor

198. Incapacitatea minorilor lipsiţi complet de capacitate de exerciţiu. Întrucât acceptarea

legatelor reprezintă acte care depăşesc sfera actelor de administrare, minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu
(sub 14 ani) nu pot face un asemenea act decât prin reprezentanţii lor legali (părinţi sau tutori), cu
încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 C. fam.) 396. Conform dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr.
32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, acceptarea nu poate fi făcută decât sub beneficiu de inventar.

199. Incapacitatea minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Minorii cu capacitate de

exerciţiu restrânsă (între 14-18 ani) pot accepta personal liberalităţile testamentare (legatele), dar numai cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor legali şi a autorităţii tutelare (art. 133 alin. 2 C. fam.).
Prin excepţie, minorul între 14-18 ani poate accepta singur, fără nici o încuviinţare din partea
reprezentantului legal sau al autorităţii tutelare, legate particulare fără sarcini sau condiţii, întrucât nu îşi
asumă nici o obligaţie397.

395
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 78, nr. 1085.
396
O. Gâdei, (I), C. Bârsan (II), Este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare pentru acceptarea succesiunii de către
un minor ?, RRD nr. 5/1982, p. 24-29.
397
Tr. Ionaşcu, Exerciţiul drepturilor civile şi ocrotirea incapacităţii, SCJ, 1956, p. 74; E. Safta-Romano, op. cit., vol. 2,
p. 77.
82
 200. Dispoziţiile speciale ale art. 815 alin. 2 C. civ. Conform dispoziţiilor art. 815 alin. 2 C. civ.,
acceptarea donaţiilor făcute în favoarea minorilor poate fi acceptată de orice ascendent al acestuia, deşi nu ar
avea calitatea de tutore şi chiar dacă părinţii minorului sunt în viaţă. În doctrină se admite că textul, deşi se
referă doar la donaţii, se aplică şi liberalităţilor testamentare 398.
Această dispoziţie legală are menirea de a proteja pe minor împotriva unui reprezentant legal
neglijent sau răuvoitor399.
Acceptarea se poate face chiar în pofida opoziţiei reprezentantului legal 400.
Încuviinţarea autorităţii tutelare trebuie obţinută de ascendentul care acceptă liberalitatea, în aceleaşi
condiţii în care aceasta trebuia obţinută de reprezentantul legal al minorului 401.

201. Sancţiunea incapacităţii. Fiind vorba, fără îndoială, de o incapacitate de protecţie a minorului,
sancţiunea acesteia este nulitatea relativă a acceptării. Ea poate fi invocată doar de cel ocrotit sau de
reprezentanţii săi legali în termenul general de prescripţie, acceptarea anulabilă putând fi confirmată de
aceleaşi persoane.

b) Incapacitatea interzişilor judecătoreşti

202. Regimul juridic al ocrotirii interzişilor judecătoreşti fiind identic celui al minorului sub 14 ani
(art. 147 C. fam.), trebuie să conchidem că regulile privind incapacitatea de exerciţiu a minorilor de a primi
liberalităţi testamentare vor fi aplicabile şi în cazul interzişilor.

c) Incapacitatea unor persoane juridice

203. Dispoziţiile art. 811 C. civ. Conform art. 811 C. civ., „dispoziţiile între vii sau prin testament,
făcute în favoarea ospiciilor, săracilor dintr-o comună sau stabilimentelor de utilitate publică, nu pot avea
efect decât dacă sun autorizate prin ordonanţe domneşti în urma avizului Consiliului de Stat”.
Legea nr. 21/1924 asupra persoanelor juridice 402 prevedea şi ea că asociaţiile şi fundaţiile nu puteau
primi liberalităţi decât cu condiţia de a fi autorizate prin decret regal, pe baza unui jurnal al Consiliului de
Miniştri (art. 10).
În concepţia care a stat la baza acestor reglementări 403, liberalităţile făcute în favoarea persoanelor
morale erau privite cu neîncredere şi suspiciune deoarece puteau să sporească puterea unor grupuri ostile
statului. Această suspiciune este astăzi mult atenuată, actele normative de dată mai recentă abandonând
treptat (conştient sau nu) această cerinţă. În acest sens, O G nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care
a abrogat Legea nr. 21/1924, este un exemplu elocvent. Este de menţionat totuşi faptul că lipsa oricărui
control din partea statului în cazul liberalităţilor făcute persoanelor juridice, altele decât cele de drept public,
poate fi periculoasă, dovada fiind că alte state, cum este cazul Franţei, menţin acest control, care „permite
Puterii publice să se asigure că liberalitatea nu va antrena o acumulare de bunuri economic îngrijorătoare şi că
ea nu este însoţită de sarcini periculoase din punct de vedere politic pentru interesul general sau chiar pentru
cel al asociaţiei gratificate”404.
Obligaţia obţinerii unei autorizări semnifică instituirea unei incapacităţi de exerciţiu, care permite
analizarea de la caz la caz a fiecărei liberalităţi 405. Nerespectarea acesteia, adică acceptarea legatului fără
398
M. Eliescu, op. cit., p. 169.
399
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 71, nr. 1073.
400
B. Dutheillet-Lamonthezie, J.-Cl. Civ. Art.932 à 937, actualizat de J.-F. Montredon, p. 15, nr. 101.
401
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 310; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 71, nr. 1073.
402
Deşi astfel numită, legea se referea în realitate doar la asociaţiile cu scop nelucrativ şi la fundaţii, iar nu la toate
persoanele juridice.
403
La origine, în feudalism, în Franţa, autorizarea avea o raţiune pur fiscală, iar apoi raţiuni de supraveghere politică şi
administrativă, permiţând regelui să controleze achiziţiile de mână moartă ale bisericii, congregaţiilor etc., fiind apoi
preluată şi în Codul civil – art.910 şi 937 (M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 1128 –nr. 881).
404
J.-P. Marguénaud, Les libéralités à caractère collectif, cit. supra, p. 855 nr. 3934.
405
J.-P. Marguénaud, Les libéralités à caractère colectif, cit. supra, p. 855 nr 3934; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra,
p. 501 nr. 1678.
83
autorizare, este sancţionată cu o nulitate absolută de ordine publică, nesusceptibilă de confirmare din partea
moştenitorilor în condiţiile art. 1167 alin. 3 C. civ.406.
Nu sunt supuse autorizării legatele de valoare modică, acestea fiind considerate sarcini ale
moştenirii407.
Dispoziţiile legale referitoare la autorizarea legatelor conferă autorităţii investite de lege puterea de a
aprecia, în funcţie de interesul general, al familiei dispunătorului şi al persoanei gratificate, dacă este cazul
sau nu să autorizeze liberalitatea. Astfel, într-o speţă, luând în considerare situaţia materială precară a unora
dintre moştenitorii dispunătorului şi refuzul legatarei de a-şi asuma un angajament unilateral de sprijinire a
acestora, autorizarea a fost refuzată 408. Refuzul autorizării atrage caducitatea legatului.
Refuzul autorizării, ca şi, simetric invers, autorizarea, pot fi atacate în justiţie de legatară, respectiv
moştenitorii dispunătorului, conform dispoziţiilor legale aplicabile în materie de contencios administrativ 409.

§ 3. Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale

204. Dispoziţiile art. 812 C. civ. Câmpul de aplicare. Conform acestui text de lege „dispoziţiile în
favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… făcute în numele unor persoane interpuse.
Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul persoanei
incapabile”410.
Pornindu-se de la formularea textului menţionat, care se referă la „dispoziţiile în favoarea unui
incapabil”, se poate trage concluzia că acesta nu vizează decât incapacităţile de a primi, iar nu şi cele de a
dispune prin legate. Dispoziţiile art. 812 C. civ. (art. 911 C. civ francez) nu sunt aplicabile în cazul
incapacităţilor absolute de folosinţă, ci numai al celor relative (tutori, medici, farmacişti, preoţi, ofiţeri de
marină)411.
De asemenea, dispoziţiile art. 812 C. civ. nu sunt aplicabile incapacităţilor de exerciţiu, deoarece, pe
de o parte, acestea fiind destinate în exclusivitate să protejeze pe minori şi pe interzişii judecătoreşti prin
anularea acceptării legatelor făcute fără încuviinţarea ocrotitorilor legali, sancţiunea nulităţii absolute
prevăzute de textul menţionat ar contraveni însăşi acestei protecţii 412, iar pe de altă parte a face o liberalitate
cuiva care are capacitatea de folosinţă de a primi fără a o avea însă pe cea de exerciţiu nu constituie o
fraudă413.
Textul în discuţie sancţionează interpunerea de persoane, noţiune care trebuie diferenţiată de aceea de
legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de persoane presupune cu necesitate o simulaţie, adică crearea unei
aparenţe în sensul că beneficiarul liberalităţii este o anumită persoană, dar beneficiarul real este o altă
persoană care este ocultată, legatul cu sarcini exclude ideea simulaţiei, implicând doar obligarea unei
persoane gratificate printr-o liberalitate de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalităţi unui
terţ beneficiar al sarcinii414. După cum inspirat s-a formulat, „persoana interpusă este un om de paie care
ecranează, în timp ce legatarul însărcinat să transmită este un intermediar care face legătura” 415.

205. Utilitatea dispoziţiilor art. 812 C. civ. La prima vedere, utilitatea dispoziţiilor art.812 C. civ.
pare discutabilă întrucât, dacă s-ar dovedi simulaţia prin interpunere de persoane în condiţiile dreptului
406
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 453 nr 1098; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y.
Loussouarn, op. cit., p. 1128 nr 881; L. Imbert, op. cit., p. 15 nr. 135)
407
L. Imbert, op. cit., p.9 (n° 64); J.-P. Marguénaud, Les libéralités à caractère colectif, cit. supra, p. 855 nr. 3935.
408
Conseil d’État, 8 nov. 2000, „Le Dalloz” nr. 43/2000, p. 300.
409
J.-P. Marguénaud, Les libéralités à caractère colectif, cit. supra, p. 859 nr. 3953 şi 3954.
410
Art. 812 C. civ. se referă şi la deghizarea liberalităţii sub forma unui contract oneros, care, evident, nu are însă
aplicabilitate în materie de legate, ci numai de donaţii.
411
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 354; M. Eliescu, op. cit., p. 177; M. Grimaldi,
Libéralités, cit. supra, p. 96 nr. 1113.
412
B. Ancel, Art. 911. J.-Cl. Civ., Éditions, 1994, p. 10 nr. 36.
413
M.Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 354.
414
B. Ancel, op. cit., p. 5-6 nr. 14-16; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 248-249 nr. 309.
415
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 94.
84
comun, incapacitatea ar putea fi sancţionată conform regulilor aplicabile în materie cu nulitatea relativă.
Legiuitorul a dorit însă o sancţionare mai aspră a unei asemenea simulaţii, prezumând-o a fi făcută în frauda
legii şi sancţionând-o ca atare cu nulitatea absolută 416.

206. Prezumţia legală de interpunere. Art. 812 alin. 2 C. civ. prezumă absolut (juris et de jure) că
legatele făcute în favoarea persoanelor apropiate incapabilului: tatăl şi mama, copiii şi descendenţii, precum
şi soţul acestuia. Această prezumţie dispensează persoanele interesate să facă dovada simulaţiei prin
interpunere de persoane, fiind suficientă simpla dovadă a legatului făcut în favoarea celor prezumaţi de lege
ca interpuşi.
Persoanele reputate de lege ca interpuse nu pot face dovada contrară prezumţiei de interpunere, ceea
ce înseamnă că, indirect, sunt ele însele lovite de incapacitatea de a primi 417.
În cazul în care legatul este făcut în favoarea unei alte persoane decât cele reputate de lege ca
interpuse, cel care afirmă ocolirea incapacităţilor legale de a primi prin simulaţia prin interpunere de persoane
trebuie să dovedească acest lucru în condiţiile dreptului comun.

207. Sancţiunea aplicabilă şi regimul ei juridic. Aşa cum am arătat mai sus, sancţiunea simulaţiei
prin interpunere de persoane în domeniul analizat este nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de orice
persoană interesată, dispoziţia testamentară nulă absolut neputând fi confirmată de moştenitorii defunctului 418.

Secţiunea III

OBIECTUL

§ 1. Generalităţi

208. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în poziţia de titular al întregului patrimoniu
sau cote parţi din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau cu titlu universal), fie transferul unor
anumite drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul dispunătorului în cel al legatarului (cazul legatului
particular).
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat (sau
determinabil), licit şi posibil.

209. Liceitatea obiectului. În sensul dispoziţiilor art. 963 C. civ., testamentul nu poate avea ca obiect
decât bunurile care se află „în comerţ”, adică în circuitul civil. Prin urmare, nu pot forma obiect al
testamentului bunurile care aparţin domeniului public, corpul uman, bunurile scoase din circuitul civil etc.
Datorită faptului că testamentul este un act juridic mortis causa, care produce efecte doar la data
decesului dispunătorului, caracterul licit sau ilicit al obiectului acestuia se apreciază în funcţie de normele
juridice în vigoare la data deschiderii moştenirii, iar nu de cele de la data întocmirii sale. Astfel, dispoziţia
testamentară cu privire la un teren făcută în perioada de timp în care aceste bunuri nu se puteau transmite

416
M. Eliescu, op. cit., p. 175; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 247-248 nr. 308; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
91-92 nr. 1110.
417
Incapacitatea persoanelor interpuse este indirectă întrucât în cazul în care, de pildă, persoana direct incapabilă de a
primi predecedează dispunătorului, liberalitatea testamentară nu mai poate fi bănuită a fi făcută în frauda legii (M.
Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 355, nota 3).
418
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 248 nr 308.
85
decât prin moştenire legală419 este valabilă şi produce efecte juridice dacă deschiderea moştenirii s-a produs
după abrogarea legilor care restricţionau circulaţia juridică a acestor bunuri 420.

§ 2. Obiectul liberalităţilor testamentare

210. Liberalităţile ca specie a actelor juridice cu titlu gratuit. De esenţa testamentului este faptul
ca acesta să conţină liberalităţi mortis causa (supra nr.128). Liberalităţile constituie o specie a actelor juridice
cu titlu gratuit. Pentru a fi cu titlu gratuit este suficient ca un act să profite din punct de vedere material doar
uneia dintre părţi, dar pentru ca un act cu titlu gratuit să constituie o liberalitate trebuie să existe o corelaţie, o
legătură directă, întotdeauna patrimonială, între îmbogăţirea beneficiarului şi sărăcirea corespunzătoare a
dispunătorului421. Conform doctrinei moderne, liberalitatea necesită din partea dispunătorului abandonul unui
drept în acelaşi timp patrimonial şi principal, iar nu accesoriu (a cărui funcţie nu este decât aceea de a asigura
realizarea celui dintâi), în favoarea beneficiarului 422. Aşadar, trebuie făcută distincţia necesară între legate,
care pot avea ca obiect atât dreptul de proprietate sau un alt drept real, cât şi drepturi de creanţă, pe de o parte,
şi sarcinile impuse de de cujus moştenitorilor săi în favoarea unei anumite persoane, pe de altă parte.
Serviciile impuse de testator moştenitorilor săi în favoarea terţilor nu constituie legate, ci sarcini ale
moştenirii423. Este astfel cazul obligării moştenitorilor de a menţine în serviciu până la moartea sa un servitor,
de a depozita cu titlu gratuit un bun aparţinând unui terţ, de a da în comodat (folosinţă gratuită) un bun
succesoral unui terţ sau de a garanta un împrumut făcut de un terţ.
Liberalitatea (legatul) poate să constea şi în liberarea în tot sau în parte a unui debitor de o datorie
faţă de testator, caz în care creanţa se va stinge prin confuziune 424.

211. Legatul lucrului altuia. Din dispoziţiile art. 906 şi 907 C. civ. rezultă că legiuitorul român a
preferat soluţia dreptului roman, conform căreia legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a
dispus în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca
moştenitorii săi să achiziţioneze acel bun şi să-l transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus
de bun crezând că este al său, legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.
Codul civil francez (art. 1021), în dorinţa de a curma discuţiile asupra faptului dacă testatorul a
cunoscut că bunul îi aparţine sau nu, a adoptat soluţia nulităţii pentru ambele situaţii, dar practica judiciară i-a
limitat atât de mult câmpul de aplicare încât s-a ajuns din nou la aplicarea soluţiei tradiţionale în materie 425.
Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia să îl constituie un bun
individual determinat, iar momentul care se are în vedere este acela al deschiderii moştenirii, iar nu cel al
actului de dispoziţie. Practic, legatul lucrului altuia făcut de dispunător în cunoştinţă de cauză nu asigură
transferul direct al proprietăţii acelui bun din patrimoniul testatorului în cel al legatarului, ci obligă pe
moştenitorii testatorului să procure acel bun şi să transmită proprietatea legatarului, având aşadar ca obiect un
drept de creanţă în favoarea legatarului 426. Dacă moştenitorul ţinut la executarea legatului este la data
deschiderii moştenirii celui este chiar el proprietar al bunului asupra căruia a dispus testatorul, are alegere
între a renunţa la moştenire, dacă va considera sarcina prea oneroasă, caz în care, evident, nu va fi ţinut la

419
Este vorba de perioada noiembrie l974-decembrie 1989, cât au fost în vigoare Legea nr. 58/1974 privitoare la
sistematizarea teritoriului şi Legea nr. 59/1974 privitoare la fondul funciar.
Trebuie menţionat faptul că, în practica judiciară, s-a considerat că interdicţia transmiterii prin testament a terenurilor nu
opera în cazul în care legatarul era şi moştenitor legal al defunctului (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 328/1979, C D 1979,
p. 119; idem, dec. nr. 2435/1979, RRD nr. 5/1980, p. 45; idem, dec. nr. 202/1980, Repertoriu… 1975-1980, p. 140; idem,
dec. nr. 1622/1981, C D 1981, p. 48; idem, dec. nr. 2775/1984, C D 1984, p. 126).
420
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 257/1993, „Dreptul” nr.10-11/1993, p. 117.
421
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p .6-7 şi p. 1o7 nr. 1151.
422
H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 10 nr. 27-28.
423
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 757 nr. 603.
424
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 281 nr. 347; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 108 nr. 1152.
425
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 758.
426
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1018 à 1024, 1990, p. 13 nr. 68; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 110.
86
executarea legatului, sau a accepta moştenirea, caz în care va trebui să transmită proprietatea acelui bun
legatarului427.
În cazul legatului având ca obiect o anumită cantitate de bunuri de gen, este vorba de un drept de
creanţă asupra moştenirii, iar nu despre un drept de proprietate care trebuie să se regăsească în masa
succesorală la data decesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să procure bunuri de
natura celor care formează obiectul liberalităţii de o calitate medie şi să le predea legatarului (art. 908 C.
civ.)428. Acest legat poate fi considerat ca având drept obiect o sumă de bani afectată unui scop anume –
achiziţionarea cantităţii de bunuri fungibile lăsate prin legat 429.
Problema legatului lucrului altuia nu se pune în nici un fel în ipoteza în care dispunătorul are asupra
bunului legat un drept eventual, caz în care legatarul va dobândi direct de la dispunător exact acelaşi drept.
Astfel, legatul unui bun făcând parte dintr-o masă indiviză, pe care testatorul o stăpâneşte împreună cu alte
persoane, este un legat care are ca obiect un bun care poate să revină legatarului dacă la partaj cade în lotul
atribuit dispunătorului sau poate să nu-i revină dacă la partaj cade în lotul altui coindivizar, dreptul
legatarului fiind aşadar afectat de un element aleatoriu 430.
Moştenitorul ţinut la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera valabil de
obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului lăsat de dispunător legatarului, fie prin plata echivalentului
acestuia calculată în raport cu data deschiderii moştenirii (art. 906 C. civ), această din urmă posibilitate
neconstituind altceva decât executarea prin echivalent a obligaţiei de a face stipulate prin testament 431.
Legatul făcut de testator din eroare, crezând că lucrul cu privire la care a dispus îi aparţine, viciază
consimţământul acestuia, fiind anulabil432.
Rezultă deci că soarta legatului lucrului altuia depinde de faptul dacă testatorul a cunoscut că bunul
cu privire la care a dispus îi aparţine sau nu. Dacă ignoranţa sau cunoaşterea realităţii nu rezultă în mod
neîndoielnic din cuprinsul testamentului, se prezumă că testatorul s-a aflat în stare de ignoranţă, deoarece în
mod normal actele de dispoziţie privesc bunurile care aparţin dispunătorului, aşa încât legatarul care alegă
excepţia, adică faptul că testatorul ştia că bunul nu îi aparţine şi totuşi a dispus, trebuie să facă dovada acestui
fapt433.

212. Legatul unui bun comun sau indiviz. Problema care se pune este dacă legatului având ca
obiect un bun individual determinat făcând parte dintr-o masă (patrimoniu) indiviză sau devălmaşă ori aceluia
având ca obiect un bun individual determinat în întregul său asupra căruia testatorul nu are decât o cotă-parte
de proprietate li se aplică sau nu regulile legatului lucrului altuia atunci când partajul survine ulterior

427
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 759 nr. 605.
428
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit, p. 587 nr. 1408.
429
F. Lucet, op. cit., p. 13 nr. 65; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 282 nr. 348.
430
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 110 şi 112 nr. 1157.
431
C.Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 585-586 nr. 1405.
432
Unii autori consideră că, în cazul examinat, legatul este nul absolut pentru eroare-obstacol ( P. Perju, Sinteză
teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecîtoreşti din circumscripţa Curţii de Apel Suceava în materie civilă (iulie
1994-iulie 1995), „Dreptul” nr. 2/1996, p. 91; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 246).
Soluţia nulităţii absolute nu credem însă că se justifică întrucât în joc nu se află un interes general, ci doar acela al
moştenitorilor defunctului care sunt ţinuţi la executarea legatului. Chiar autorii care susţin soluţia nulităţii absolute admit
că moştenitorii pot confirma sau ratifica legatul lucrului altuia, ceea ce înseamnă că, resimţind ca excesivă nulitatea
absolută, încearcă să-i atenueze rigorile. Lăsând deoparte faptul că, potrivit teoriei moderne a dreptului, şi eroarea-
obstacol, dacă ar exista, ar trebui sancţionată cu nulitatea relativă (F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette Droit civil. Les
obligations, Précis Dalloz, 7-e édition, Paris, 1999, p. 211, nr. 218), eroarea asupra existenţei unui drept atrage nulitatea
relativă a actului juridic pentru viciu de consimţământ (J. Flour, J.-L. Aubert, op. cit., p. 137, nr. 208).
433
D. Alexandresco, op. cit., p. 286; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 586,nr. 1406; M.
Eliescu, op. cit., p. 260-261.
87
deschiderii moştenirii434. Dacă partajul survine între momentul actului de dispoziţie şi momentul deschiderii
moştenirii, legatul va fi al bunului altuia sau nu după cum a căzut sau nu în lotul testatorului.
După unii autori, legatului unui bun indiviz i s-ar aplica regulile legatului obişnuit în limitele cotei-
părţi a dispunătorului şi regulile legatului lucrului altuia pentru rest 435. Critica ce poate fi adusă acestei
concepţii este că nesocoteşte voinţa testatorului, care, chiar prin ipoteză, nu a dispus de cota sa parte din bun,
ci de întregul bun.
După alţi autori însă, la părerea cărora aderăm, în cazul examinat, trebuie combinat efectul declarativ
al partajului cu regulile legatului lucrului altuia, astfel încât dacă la partaj bunul cade în lotul dispunătorului,
legatarul dobândeşte proprietatea acelui lucru cu efecte, în ceea ce îl priveşte, de la data deschiderii
moştenirii, şi numai dacă va cădea în lotul altui coindivizar se vor aplica regulile legatului lucrului altuia
întrucât testatorul a dispus de un bun ce nu-i aparţinea 436.

§ 3. Sarcinile şi condiţiile transmisiunii

213. Liberalităţile testamentare pot fi supuse unor sarcini sau condiţii, ceea ce necesită mai întâi
stabilirea sensului acestor noţiuni şi a diferenţierilor necesare (A). Unele precizări se impun în legătură cu
sarcinilor şi condiţiilor imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator (B) şi cu revizuirea sarcinilor şi
condiţiilor (C).

A. Sensul noţiunilor de sarcină şi condiţie. Diferenţieri

214. Sarcina şi condiţia. Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face) pe care testatorul o
impune legatarului ca accesoriu al liberalităţii. Legatarul este liber să accepte sau nu legatul, dar dacă îl
acceptă sarcina este obligatorie pentru el. Sarcina poate fi stipulată în interesul testatorului (de exemplu,
obligarea la plata unor datorii ale acestuia), în interesul legatarului (de exemplu, este gratificat cu o sumă de
bani pentru a-şi desăvârşi studiile) sau în interesul unui terţ (de exemplu, plata unei rente viagere în favoarea
soţului dispunătorului).
Condiţia este un eveniment viitor şi incert de care depinde naşterea (condiţie suspensivă) sau
stingerea legatului (condiţie rezolutorie). De exemplu, testatorul dispune în favoarea legatarului sub condiţia
ca acesta să se căsătorească. Îndeplinirea condiţiei poate depinde în întregime de hazard (condiţie cazuală), de
voinţa legatarului şi de voinţa unei alte persoane (condiţie mixtă) sau numai de voinţa legatarului (condiţie
potestativă)437.
Legatul primit sub o condiţie mixtă şi, mai ales, potestativă se diferenţiază cu dificultate de sarcină.
Interpretând noţiunile cu rigoare, se poate totuşi observa că sarcina este obligatorie, fiind susceptibilă de
executare silită (în natură sau prin echivalent), în timp ce condiţia nu poate fi impusă legatarului, chiar dacă
realizarea ei depinde de el, acesta păstrând libertatea de a alege, cu consecinţa pierderii legatului în cazul în
care provoacă neîndeplinirea acesteia 438. De asemenea, având în vedere obiectul clauzei, va fi vorba de o

434
În cazul în care testatorul dispune doar de cota sa ideală de proprietate nu se pune nici un fel de problemă, fiind
unanim admis că legatul care are un asemenea obiect va avea un regim juridic identic legatului care are ca obiect un
drept de proprietate nefracţionat, legatarul participând la partaj ca şi testatorul însuşi.
În practică, adesea testamentul poate ridica probleme de interpretare, neputându-se stabili cu certitudine dacă testatorul a
dispus doar de cota sa parte ideală sau de un bun indiviz sau comun în întregul său, caz în care se prezumă că a dispus
doar de cota sa parte (Fr. Sauvage, Note Cass. 1-re civ., 16 mai 2000, JCP, Jurisprudence II 10519, nr. 18/2001, p. 876,
nr. 12).
435
Ch. Aubry, Ch. Rau, Cours de droit civil français, t. X, par Bartin, 1918, p. 685; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu,
Al. Băicoianu, op. cit., p. 588 nr. 1409; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 248-249 nr. 149.
436
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 760-761, nr. 606; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 283;
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 113; Fr. Sauvage, op. cit., p. 877 nr. 14-15.
437
Condiţia potestativă din partea beneficirului legatului este valabilă, art. 1010 C. civ. sancţionând cu nulitatea doar
obligaţia asumată (ca debitor) sub condiţie potestativă, iar nu şi cea datorată lui ca şi creditor.
438
Y. Flour, I. Bonté, op. cit., p. 710 nr. 3169.
88
sarcină, dacă ceea ce i se cere legatarului se referă la bunurile transmise (de exemplu, clauza de
inalienabilitate), sau de o condiţie, dacă se referă la persoana legatarului (de exemplu, clauza de celibat) 439.

215. Interesul practic al diferenţierii 440. Diferenţierea între sarcină şi condiţie nu este lipsită de
interes practic întrucât în timp ce sarcina constituie o obligaţie care poate fi executată în natură sau prin
echivalent (daune-interese), condiţia potestativă nu poate fi impusă legatarului şi nu dă dreptul nici la daune-
interese, acesta păstrându-şi libertatea deplină de a o îndeplini sau nu.
De asemenea, neîndeplinirea sarcinii atrage sancţiunea rezoluţiunii judiciare, în timp ce condiţia
operează de drept.

B. Sarcinile şi condiţiile imposibile, ilicite sau imorale

216. Cu toate că între sarcini şi condiţii există diferenţe notabile, ele au şi elemente comune, cel puţin
în privinţa regimului juridic aplicabil în cazul în care sunt imposibile, ilicite sau imorale. Potrivit dispoziţiilor
art. 1008 C. civ., „condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă”. Deşi
se referă la convenţii, textul este aplicabil şi actelor juridice unilaterale.

a) Clauzele imposibile

217. Nimeni nu poate fi obligat la ceea ce este imposibil, tot astfel cum de ceva imposibil nu poate
depinde nici un drept. Astfel, au fost considerate imposibile clauzele prin care un bunic a impus nepotului său
să exhumeze pe mama şi surorile sale moarte de mai mulţi ani, tatăl supravieţuitor şi soţii surorilor opunându-
se la aceasta441, sau cele prin care testatorul a impus legatarului să locuiască într-o casă nelocuibilă 442.

b) Clauzele ilicite sau imorale

218. Clauzele ilicite sau imorale pot să se refere la persoana gratificatului (1°), la bunurile legate (2°)
sau la succesiune (3°). În acest context, se impune şi analizarea sancţiunii unor asemenea clauze (4°).

1° Clauzele referitoare le persoana gratificatului

219. În practica judiciară, mai ales în cea franceză, s-au conturat mai multe categorii de clauze care
pun problema validităţii lor din perspectiva legalităţii sau moralităţii lor.
Cele mai multe dintre acestea sunt relative la starea matrimonială a celui gratificat. Dintre acestea
se detaşează clauzele de viduitate şi clauzele de celibat. Clauza de viduitate privează pe soţul supravieţuitor
de legat în cazul în care se recăsătoreşte, iar clauza de celibat privează pe legatar de liberalitate în cazul în
care se căsătoreşte. În genere, practica judiciară şi doctrina consideră că aceste clauze nu sunt obiectiv ilicite,
prin ele însele (în sine), dar că subiectiv pot fi, când au fost animate de mobiluri indezirabile, cum ar fi
gelozia postumă, ranchiuna personală, răzbunarea etc. 443.
În practica judiciară se întâlnesc şi clauze de a nu divorţa, care subordonează liberaliatea menţinerii
unei anumite legături conjugale. După unii autori asemenea clauze ar fi ilicite prin obiectul lor 444, dar după
alţii libertatea de a divorţa nu este cu nimic superioară libertăţii de a se căsători sau recăsători, astfel încât

439
H. Capitant, De la cause des obligations, 3-e édition, 1930, nr. 201, citat după M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
134, nota 203; M. Eliescu, op. cit., p. 189.
440
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.133 (n° 1194).(
441
CA Rouen, 16 nov. 1875, citată de A. Sériaux, J.-Cl. Civ. Art. 900.., Fascicula 30, 1996, p. 10 nr. 36.
442
CA Bordeaux, 25 août 1876 citată de A. Sériaux, op. cit., p. 10, nr. 36.
443
Y. Flour, Libéralités et libertés, „Defrénois” 1995, art. 36142, nr. 20; A. Sériaux, op. cit., p. 11, nr. 39-40; F. Terré,
Y. Lequette, op. cit., p. 260-261, nr. 327.
444
A. Bénabent, Note, JCP, 1975, II 17934 citat de A. Sériaux,op. cit., p. 12, nr. 42.
89
această clauză trebuie tratată aidoma celor de viduitate sau de celibat, putând fi valabile sau nu în funcţie de
mobilul care le-a animat445.
De asemenea, practica judiciară şi doctrina au considerat obiectiv ilicită clauza prin care o bunică a
interzis legatarei, nepoata sa, căsătoria cu un evreu 446, soluţia impunându-se pentru identitate de raţiune în
cazul oricărei excluderi, fie aceasta categorială (referitoare la o anumită categorie de persoane) sau personală
(referitoare la o anumită persoană).
În sfârşit, sunt considerate ilicite pe motiv că atentează la libertatea individului clauzele confesionale
(care impun legatarului ataşamentul faţă de o anumită religie sau abandonarea religiei pe care o are) 447, şi
clauzele de rezidenţă (care impun legatarului să locuiască într-un anumit loc) afară de cazul în care sunt
temporare şi justificate de un interes legitim 448.
Persoana care alegă caracterul ilicit sau imoral al unei clauze testamentare trebuie să facă dovada
susţinerilor sale449.
În condiţiile importanţei crescânde acordate în prezent drepturilor individuale şi libertăţilor
fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg,
toate clauzele care, într-un fel sau altul, atentează la libertatea individuală a celui gratificat prin pârghia
intereselor de ordin patrimonial, ar putea fi considerate nevalabile pur şi simplu prin obiectul lor, fără a se
mai lua în considerare mobilurile acestora450.

2° Clauzele referitoare la bunuri

220. Dintre clauzele referitoare la bunurile legate cele mai răspândite sunt clauzele de
inalienabilitate, prin care dispunătorul interzice legatarului să înstrăineze bunul care formează obiectul
legatului. Interdicţia poate fi absolută (bunul nu poate fi înstrăinat nimănui, nici cu titlu gratuit, nici cu titlu
oneros) sau relativă (bunul nu poate fi înstrăinat unei anumite persoane) 451. Codul nostru civil nu
reglementează această clauză, spre deosebire de Codul civil francez (art.900-1), care, preluând soluţiile
jurisprudenţiale anterioare introducerii acestui text (1971), prevede că inalienabilitatea este valabilă numai
dacă este temporară şi justificată de un interes legitim serios 452, principiul (regula) fiiind acela al liberei
circulaţii a bunurilor considerat a fi de ordine publică 453 Clauzele de inalienabilitate perpetuă sunt nule, fiind
considerată ca atare interdicţia de înstrăinare pe toată durata vieţii legtarului 454. În ceea ce priveşte interesul
serios şi legitim, acesta poate fi material sau moral, fie al legatarului însuşi (protecţia împotriva propriilor
slăbiciuni, cum ar fi prodigalitatea), fie al unui terţ în favoarea căruia testatorul a stipulat un uzufruct sau o
rentă viageră455.
Clauzele de inalienabilitate valabil asumate atrag o indisponibilizare reală, ataşată direct bunului,
nefiind o simplă obligaţie personală a legatarului, implicând, pe lângă interdicţia de a înstrăina, atât
insesizabilitatea bunului (imposibilitatea juridică a urmăririi acestuia de către creditorii legatarului), cât şi
interdicţia de a fi ipotecat456.
445
A. Seriaux, op. cit., p. 12, nr. 42.
446
Trib. civ. Seine, 22 janv. 1947 citat de M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 142-143, nota 162.
447
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 147.
448
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 260, notele 3 şi 4; Y. Flour, I. Bonté, op. cit., p. 711, nr. 3172.
449
CA Poitiers, ch. civ., 17 fév. 1998, JCP , IV 2181, nr. 25/1999, p. 1220.
450
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 148, nr. 1204.
451
Interdicţia poate fi şi mai restrânsă, referindu-se doar la interdicţia de a ipoteca sau gaja, ori la isesizabilitatea bunului
de către creditorii legatarului.
452
Pentru detalii, a se vedea A. Sériaux, J.-Cl. Civ. Art. 900-1, 1996, p. 1-8.
453
J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op. cit., p. 89, nr. 85.
454
P. Jourdain, Les biens, Dalloz, Paris, 1995, p. 74-75.
455
P. Jourdain, op. cit., p. 74; A. Sériaux, J.-Cl. Civ. Art. 900-1, cit. supra, p. .5, nr. 16 şi 17; M. Grimaldi, Libéralités,
cit. supra, p. 168.
456
L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, Sirey, Paris, 1932, p. 954, nr. 1846; F. Terré, Ph. Simler,
Droit civil. Les biens, 4-e édition, Précis Dalloz, Paris, 1992, p. 88, nr. 120; X. Savatier, Note, „Defrénois” 1995, art.
90
 Sancţiunea încălcării clauzei de inalienabilitate atrage nulitatea relativă a înstrăinării la cererea
persoanei în interesul căreia a fost stipulată clauza, buna-credinţă a subdobânditorului neputând împiedica
desfiinţarea actului de înstrăinare457.
Dat fiind cracterul derogatoriu (de excepţie) de la principiul liberei dispoziţii asupra bunurilor,
sarcina probei caracterului licit al clauzei de inalienabilitate revine celui care se prevalează de aceasta 458.
Printre clauzele referitoare la bunuri se enumeră şi clauza de afectaţiune prin care bunul legat este
destinat unui anumit scop. Acest scop trebuie să fie în consonanţă cu cerinţele ordinii publice, în caz contrar
clauza fiind nevalabilă459.
Practica mai cunoaşte şi clauza de menţinere în indiviziune, care, contravenind principiului de
ordine publică potrivit căruia nimeni nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune, este nevalabilă 460.

3° Clauzele referitoare la succesiune

221. Dreptul succesoral cuprinde o serie de norme de ordine publică, fiind considerate ilicite clauzele
prin care s-ar contraveni unor asemenea norme.
Astfel, a fost considerată ilicită clauza de renunţare la o succesiune nedeschisă sau clauza prin
care se limitează unui moştenitor rezervatar dreptul de a dispune de rezerva sa 461.
De asemenea, sunt ilicite clauzele penale prin care testatorul stipuează că legatarul va pierde
beneficiul liberalităţii dacă va ataca în justiţie clauzele testamentare prin care se contravine dispoziţiilor
legale de ordine publică, aşa cum sunt, de pildă, cele referitoare la rezervă, la respectarea condiţiilor de formă
a testamentelor sau la prohibiţia substituţiilor fideicomisare 462. În schimb, sunt licite clauzee penale prin care
nu se aduce atingere în nici un fel ordiinii publice şi bunelor moravuri, cum ar fi, de pildă, cele referitoare la
o anumită modalitate de partajare a bunurilor succesorale, fără încălcarea rezervei succesorale, cele care ar
impune legatarilor vânzarea bunurilor succesorale pentru a împărţi între ei suma obţinută 463 ori cele care
impun executarea unui legat al lucrului altuia464.

4° Sancţiunea clauzelor imposibile, ilicite sau imorale

222. Fără îndoială că sancţiunea clauzelor imposibile, ilicite sau imorale este nulitatea absolută.
Problema este însă dacă o asemenea clauză duce la desfiinţarea în întregime a actului care o conţine sau dacă
nulitatea afectează doar clauza respectivă, actul rămânând valabil în rest. Prima variantă pare a rezulta din
interpretarea literală a art. 1008 C. civ., care reputează ca nule clauzele în discuţie şi „desfiinţează convenţia
ce depinde de dânsa”, iar cea de a doua din dispoziţiile art. 900 C. civ. francez (fără corespondent în dreptul
nostru, dar a cărui soluţie poate fi reţinută şi la noi întrucât decurge din principiile de drep) conform căruia
„în toate dispoziţiile între vii sau testamentare, condiţiile imposibile, cele contrare legilor sau bunelor
moravuri vor fi reputate ca nescrise”.
Între cele două extreme, practica judiciară şi doctrina au găsit una intermediară, apreciindu-se că, în
principiu, nulitatea afectează doar clauza imposibilă, ilicită sau imorală, dar că în situaţia în care se dovedeşte
că acea clauză a constituit cauza liberalităţii, adică motivul impulsiv şi determinant, nulitatea afectează
întregul act care o conţine465.

35964.
457
A se vedea H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 346.
458
A se vedea: X. Savatier, op. cit. supra; F. Zenati, Obs., RTD civ. nr.4/1995, p. 919.
459
A fost considerată astfel clauza prin care bunurile legate au fost destinate îngrijirii anarhiştilor (Cass. req., 4 août,
citată de M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 148, nota 286).
460
A se vedea M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 149-150.
461
A. Sériaux, J.-Cl. Civ. Art. 900, cit. supra, p. 10, nr. 34.
462
A. Sériaux, J.-Cl. Civ. Art. 900, cit. supra, p. 10, nr. 37; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 261, nr. 328; Y. Flour, I.
Bonté, op. cit., p. 713, nr. 3178; M. Eliescu, op. cit., p. 191.
463
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 150, nr. 1206.
464
J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 2/1997, p. 492.
465
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 262-264, nr. 330 şi 331; M. Eliescu, op. cit., p. 192-193.
91
 A. Revizuirea sarcinilor şi condiţiilor

223. Trimitere. Se poate întâmpla ca executarea sarcinilor şi condiţiilor impuse de testator să se

întindă pe o perioadă mai lungă de timp, iar pe parcurs, datorită schimbărilor, economice, sociale, politice,
monetare etc., cel ţinut la executarea acestora să se afle în faţa unor dificultăţi majore în privinţa îndeplinirii
obligaţiilor sale.
Pornind de la această realitate, legiuitorul francez, prin Legea nr. 84-562 din 4 iulie 1984, a introdus
în Codul civil art. 900-2 – 900-8 prin care a reglementat posibilitatea revizuirii sarcinilor şi condiţiilor „dacă ,
prin schimbarea circumstanţelor, executarea lor a devenit fie extrem de dificilă, fie grav dăunătoare” 466.
Dreptul nostru nu cunoaşte o asemenea reglementare, dar ne întrebăm dacă nu cumva, pe cale
pretoriană, cu prudenţă, în cazuri temeinic justificate, nu s-ar putea proceda la revizuirea sarcinilor şi
condiţiilor a căror executare ar fi devenit extrem de împovărătoare. Oricum, viitorul Cod civil trebuie să aibă
în vedere această situaţie.

Secţiunea IV

CAUZA

224. Cauza - condiţie de validitate a testamentului. Conform dispoziţiilor art. 966 C. ., „obligaţia
fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. La rândul său, art. 968 C.
civ. precizează următoarele: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri şi ordinii publice”. Aceste principii se aplică nu numai contractelor, ci tuturor actelor juridice,
inclusiv testamentului467.
În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentată de motivul impulsiv şi determinant
pentru dispunător de a face liberalitatea, care, prin reprezentarea mentală a unui scop anume, diferă de la caz
la caz468. Astfel înţeleasă, cauza nu se confundă cu intenţia de a gratifica, aceasta din urmă fiind abstractă,
comună tuturor liberalităţilor, constituind doar un element de diferenţiere între actele cu titlu gratuit şi actele
cu titlu oneros, iar nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete care au
determinat liberalitatea într-un caz sau altul 469.
Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub cenzura instanţelor de
judecată. Ea nu trebuie să fie expresă, fiind prezumată valabilă până la proba contrară (art. 967 C. civ.).
Atunci când se pune problema inexistenţei, a falsităţii, a caracterului ilicit sau imoral al cauzei, proba poate fi
făcută prin orice mijloc de dovadă, indiferent dacă rezultă din indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci
(exterioare) testamentului470.

225. Absenţa cauei şi cauza falsă. Aşa cum am văzut, art. 966 lipseşte de efecte actul juridic lipsit
de cauză sau întemeiat pe o cauză falsă. Dacă posibilitatea lipsei cauzei la momentul actului de dispoziţie este
practic exclusă, numai o persoană lipsită de discernământ putând face o liberalitate fără nici un mobil
raţional, eroarea asupra cauzei sau cauza falsă reprezintă o posibilitate cât se poate de concretă. Astfel,
testamentul făcut de o persoană în favoarea săracilor pe motiv că nu are moştenitori legali, lucru care,
ulterior, s-a dovedit a fi eronat, este întemeiat pe o cauză falsă 471.
Lipsa cauzei la momentul actului de dispoziţie, aşa cum am văzut, este practic exclusă, dar problema
care se pune este dacă aceasta poate să dispară între momentul încheierii testamentului şi momentul
deschiderii moştenirii. De pildă, dispunătorul face un testament în favoarea unui copil născut în afara
căsătoriei crezând că este al său, dar ulterior se dovedeşte contrariul. Într-un asemenea caz, evident că
466
Pentru dezvoltări, a se vedea B. Ancel, J.-Cl. Civ. Art. 900-2 à 900-8, 1996, p. 1-26.
467
A. Sériaux, .J.-Cl. Civ. Art. 900, cit. supra, p. 3, nr. 6.
468
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 361-362, nr. 264; M. Eliescu, op. cit., p. 183-184.
469
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 252, nr. 314; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 185, nr. 1252.
470
H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 558-561; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 191, nr. 1255.
471
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 362, nr. 265.
92
dispunătorul care a aflat adevărul poate să-şi revoce singur testamentul. Dacă însă dintr-un motiv sau altul
este în imposibilitate de a face acest lucru înainte de a deceda, dispariţia cauzei poate justifica caducitatea
testamentului, care poate fi invocată după moartea sa de moştenitorii interesaţi 472. De asemenea, testamentul
făcut de o persoană căreia ulterior actului de dispoziţie i se naşte un copil despre care nu are cunoştinţă
(situaţia tipică este aceea a naşterii unui copil postum) poate fi considerat ca lipsit de cauză 473. Tot astfel, în
cazul legatelor cu sarcini, în măsura în care se dovedeşte că executarea sarcinilor a constituit cauza acestora,
imposibilitatea obiectivă de executare a acestora după data decesului dispunătorului poate atrage caducitatea
prin evocarea ideii lipsei cauzei, fără existenţa culpei legatarului 474.

226. Cauza ilicită sau imorală. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 968 C. civ., cauza este ilicită
când este contrară legii, bunelor moravuri şi ordinii publice. Cauza ilicită cuprinde în acelaşi timp şi cauza
imorală în considerarea dispoziţiilor art. 5 C. civ., conform căruia „nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare (acte unilaterale – n. n.-D. C.), la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri”475. Aceasta nu înseamnă însă că, într-un caz sau altul, cauza nu ar putea fi ilicită („prohibită de
legi”) independent de problema de a şti dacă sunt sau nu în joc bunele moravuri 476.
Prin urmare, teoria modernă a cauzei în actele juridice civile permite instanţelor de judecată să
controleze legalitatea şi moralitatea motivelor subiective care au determinat o liberalitate.
Astfel, într-o speţă, testamentul referitor la legatul cotităţii disponibile a moştenirii a fost considerat
ca fiind întemeiat pe o cauză ilicită în situaţia în care testatorul a dispus de această parte din averea sa în
dorinţa de a se răzbuna pe cele două fiice ale sale care, în timpul vieţii, nu l-au iertat pentru relaţia
incestuoasă avută de acesta cu una dintre ele 477.
De departe însă, domeniul predilect al nulităţii pentru cauză ilicită a fost acela al liberalităţilor făcute
între concubini. După ce în Vechiul drept francez între concubini subzista o adevărată incapacitate de a-şi
face liberalităţi478, incapacitate care a fost abandonată de redactorii Codului civil Napoleon, mult timp
practica judiciară, aprobată de doctrină, atât în Franţa, cât şi la noi, a considerat că testamentul făcut de
dispunător în favoarea unei persoane pentru a o determina să înceapă, să continue sau să reia relaţii de
concubinaj este întemeiat pe o cauză imorală 479. În schimb, au fost considerate valabile între concubini
liberalităţile prin care dispunătorul a dorit să se achite de o datorie de conştiinţă sau recunoştinţă faţă de
partenerul său, chiar dacă ambii concubini sau numai unul dintre ei erau căsătoriţi cu o altă persoană 480.
În societatea umană însă, lucrurile, şi chiar morala însăşi, nu stau pe loc. În doctrina franceză, având
în vedere evoluţia concepţiilor, doi autori de certă autoritate au afirmat la un moment dat că „este dificil, dacă
nu imposibil, de a menţine ideea potrivit căreia concubinajul constituie o situaţie imorală. În aceste condiţii,
nu ar fi surprinzător de a vedea jurisprudenţa validând într-o zi toate liberalităţile între concubini, în loc de a
distinge între ele după cauzele care le inspiră” 481. Nu peste mult timp, această profeţie s-a adeverit, Casaţia
franceză decizând că nu este contrară bunelor moravuri cauza liberalităţii făcute de dispunător pentru a
menţine o relaţie de concubinaj 482. Această decizie, adevărat reviriment al practicii judiciare, a dat naştere

472
A. Sériaux, op. cit., p. 6, nr. 18-19.
473
Pentru unele rezerve asupra unei asemenea soluţii şi acreditarea ideii că survenirea de copii ar putea fi considerată o
condiţie rezolutorie tacită, a se vedea M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 406.
474
A. Sériaux, op. cit., p. 6, nr. 16; F Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 253-254, nr. 315.
475
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 364, nr. 266.
476
L. Levneur, Une libéralité consentie pour maintenir une relation adultère peut-elle être valable?, JCP (Chronique)
nr. 28/1999, p. 1334, nr. 7.
477
TGI La Roche-sur-Yon, 1-re civ., 2 mai 1995, Note H. Vray, „Recueill Dalloz” (Jurisprudence) nr. 1/1997, p. 13-16.
478
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 285-286, nr. 196.
479
A se vedea, de pildă: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 144/1983, RRD nr. 2/1984, p. 104; Trib. jud. Cluj, dec. civ. nr.
1219/1983, RRD nr. 5/1984, p. 59.
480
H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit, p. 144, nr. 3.
481
J. Flour, J.-L. Aubert, Droit civil. Les obligations. 1. L’acte juridique, 7-e édition, A. Colin, Paris, 1996, p. 255, nr.
299.
482
Cass. 1-re civ., 3 février 1999, Les grands arrêts, cit. supra, p. 142 şi următ.
93
unei ample dezbateri, unii autori aprobând-o, alţii luând pur şi simplu act de ea, iar alţii dezavuând-o
hotărât483.

227. Sancţiune. Sancţiunea inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea
absolută a testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior testamentului valabil încheiat. Aceasta poate fi
invocată de orice persoană interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condiţiile prevăzute la
art.1167 alin.3 C. civ.
Nulitatea survine indiferent dacă cel gratificat a cunoscut sau nu cauza de nulitate, adică motivul ilicit
sau imoral care l-a determinat pe dispunător să facă liberalitatea 484.

Capitolul IV

CONDIŢIILE DE FORMĂ

228. Raţiunea formalismului. Testamentul este un act solemn (supra nr.131), adică un act care
impune ad validitatem îndeplinirea unor condiţii de formă. În cazul acestui act nu este aşadar suficient doar
simplul consimţământ al testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci este necesar ca
acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege (infra nr.237 şi următ.).
În materie de liberalităţi, forma necesitând prin ea însăşi o anumită concentrare şi reflecţie din partea
dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atragându-i atenţia dispunătorului asupra actului
pe care îl îndeplineşte485. În plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a voinţei de a gratifica precum şi
conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost exprimată de autorul său până la decesul lui 486.

229. Planul expunerii. În cele ce urmează vom prezenta mai întâi regulile comune tuturor
testamentelor (Secţiunea I), iar apoi diferitele forme de testamente (Secţiunea II).

Secţiunea I

REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELOR

230. Toate testamentele impun exigenţa unui înscris (§ 1), iar testamentele conjunctive sunt interzise
(§ 2). Urmează ca, în finalul acestei secţiuni să analizăm sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă (§ 3).

483
L. Levneur, op. cit., p. 1333-1334; Ch. Larroumet, La libéralité consentie par un concubin adultère, „Recueil Dalloz”
(Chronique) nr. 33/1999, p. 351-352; M. Grimaldi, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 34/1999, p. 307-308;
H. Bosse-Platière, Obs., JCP (Chronique I 160) nr. 35/1999, p. 1515; J.-J. Lemouland, Obs., „Le Dalloz” (Jurisprudence.
Sommaires commentés) nr. 42/1999, p. 377; J. Massip, Note, „Defrénois” 1999, art. 36998-38; D. Mazeaud, Note,
„Defrénois” 1999, art. 37008-37; G. Champenois, Note, „Defrénois” 1999, art. 37017-62; R. Le Guidec, Obs., JCP
(Chronique I 189) nr.50/1999, p. 2249-2250; H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit, p. 144-149; Y. Lequette,
Quelques remarques à propos des libéralités entre concubins, în „Études offertes à J. Ghestin. Le contrat au début du
XXI-e siècle”, LGDJ, Paris, 2001, p. 547-577.
484
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 186, nr. 1235.
485
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 292, nr. 360.
486
A se vedea M. Nicod, Le formalisme des testaments, în „Droit patrimonial de la famille”, cit. supra, p. 650, nr. 2871.
94
§ 1. Exigenţa unui înscris

231. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C. civ. prevede că „nimeni nu va putea dispune de
avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament”.
Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., „un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în
formă mistică”. Toate aceste forme de testament sunt scrise. Fără a o spune expres, rezultă aşadar că, în
concepţia Codului civil român, ca şi a celui francez care i-a servit de model, testamentul trebuie să îmbrace
întotdeauna forma scrisă.
În dreptul roman era valabil şi testamentul verbal sau nuncupativ, care consta într-o declaraţie de
voinţă (nuncupatio) orală făcută în faţa a şapte martori 487. Şi acest testament era un
act solemn constând în declaraţia făcută în faţa martorilor 488, iar nicidecum un act consensual.
Exigenţa formei scrise decurge, pe de o parte, din necesitatea de a-l pune pe dispunător în situaţia de
a-şi preciza mai bine voinţa, iar pe de altă parte, din dorinţa legiuitorului de a feri succesiunile testamentare
de inconvenientele interpretării voinţei dispunătorului după declaraţiile subiective ale martorilor sau ale
instanţelor de judecată489.
Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un echipolent, în materie
testamentară dispunătorul putând alege liber doar între formele de testamente prevăzute de lege, dar nu şi una
echivalentă de manifestare a voinţei sale 490. Astfel, este nevalabil nu numai testamentul oral, dar şi acela făcut
în faţa unor martori, prin înregistrarea pe bandă magnetică sau prin mijloace audiovizuale 491.
Din exigenţa formei scrise ad solemnitatem decurge şi consecinţa că, în cazul în care se dovedeşte că
testatorul a fost împiedicat prin violenţă sau alte manevre de anumite persoane interesate să-şi redacteze
testamentul în formă scrisă, cel în favoarea căruia dorea să dispună nu se poate prevala de voinţa defunctului
în acest sens, chiar dacă ar dovedi-o prin alte mijloace de probă (presupunând că acest lucru ar fi permis),
putând doar să acţioneze pe temei delictual (art. 998 C. civ.) împotriva autorilor fatelor ilicite menţionate 492.

233. Proba testamentului. Având în vedere raţiunea formei scrise în cazul testamentului, proba
acestuia nu se poate face, în principiu, decât cu înscrisul original. Astfel, în practica judiciară s-a decis că o
copie la indigo a unui testament olograf nu face dovada legală a existenţei testamentului 493. Dacă însă copia
prezentată nu este contestată de părţile interesate, testamentul este considerat legal dovedit, căci ceea ce nu
este contestat nu trebuie dovedit494.

234. Pierderea sau distrugerea testamentului. Practica demonstrează că există situaţii în care
testamentul făcut de defunct este pierdut sau distrus. Într-o asemenea situaţie, practica judiciară şi doctrina
fac aplicarea dispoziţiilor art. 1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul în care instrumentul probator al
unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, dovada se poate face prin orice
mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii495.
Problema dovedirii testamentului în condiţiile art.1198 C. civ. se pune de regulă în cazul în care
testamentul s-a pierdut sau a fost distrus după data decesului dispunătorului, căci dacă s-a produs în timpul

487
M. D. Bocşan, Testamentul, cit. supra, p. 31-34, nr. 17 şi 18.
488
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 259 nota 3.
489
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 293.
490
M.-A. Guerriero, L’acte juridique solenelle, LGDJ, Paris, 1975, p. 105.
491
M. Nicod, op. cit., p. 651, nr. 2873.
492
O. A. Sachelarie, Împiedicarea de a testa şi efectele ei, PR 1937, IV, p. 17-23; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 294,
nr. 361.
493
CA Nîmes, 1-re ch., 27 juill. 1999, JCP (IV 1438) nr. 10/2000, p. 445.
494
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 297, nr. 1392; Cass. 1-re civ., 24 mars 1998, Obs. M. Nicod, „Recueil Dalloz”
(Sommaires commentés) nr. 34/1999, p. 310.
495
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 511, nr. 1236; M. Eliescu, op. cit., p. 244-245; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr.237/1978, CD 1978, p. 127; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 294, nr. 362; M. Grimaldi,
Libéralités, cit. supra, p. 298; CA d’ Orléans, ch. civ., 9 avr. 2001, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Informations rapides) nr.
26/2001, p. 2090.
95
vieţii acestuia ajungând la cunoştinţa lui fără ca să refacă testamentul, se poate prezuma că şi l-a revocat tacit.
Proba se admite însă dacă se dovedeşte că testatorul nu a cunoscut faptul dispariţiei testamentului.
Cel care se pretinde legatar trebuie să dovedească 496:
-faptul că testamentul a existat şi că acesta a fost valabil;
- aptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului;
-conţinutul testamentului. Dacă se dovedeşte că testamentul a a fost distrus prin dol sau fraudă de
către un erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să dovedească ei că
testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar.

§ 2.. Prohibiţia testamentului conjunctiv

234. Conţinutul prohibiţiei. Art. 857 C. civ. prohibeşte testamentul conjunctiv, adică acela prin care
două sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia
persoane”.
Textul menţionat a dat naştere unor interpretări diferite. După unii autori, prohibiţia testamentelor
conjunctive este una de fond, întrucât actul respectiv nu ar mai fi un act unilateral, ci un contract, care nu ar
mai putea fi revocat unilateral (trăsătură care ţine de esenţa testamentului), ci doar prin acordul părţilor
(mutuus dissensus), chiar dacă textul este situat într-o secţiune referitoare la „Reguli generale pentru forma
testamentelor” 497.
După alţi autori, a căror opinie este astăzi autoritar majoritară, şi conform practicii judiciare,
sintagma „prin acelaşi act” din cuprinsul art. 857 C. civ. se referă la actul juridic în sens de instrumentum, iar
nu de negotium, fiind vorba aşadar de o condiţie de formă 498. Deşi iniţial am aderat la prima opinie, astăzi, în
urma analizării argumentelor pe care nu le-am avut la dispoziţie în trecut, am fost în cele din urmă convinşi
de justeţea celei de a doua opinii.
Aşa cum a arătat Bigot de Préameneu, unul din autorii Codului civil francez, raţiunile care i-au ghidat
pe redactorii Codului la prohibirea testamentului conjunctiv au constat în faptul că „trebuia evitat de a face să
renască soluţiile divergente jurisprudenţiale asupra chestiunii de a şti dacă, după decesul unuia dintre
testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de supravieţuitor. A permite să fie revocat, înseamnă a viola
încrederea reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamnă a schimba natura testamentului, care în acest caz nu
mai este un adevărat act de ultimă voinţă. Trebuia să se interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă,
fie cu natura testamentelor (s. n.-D. C.)”499. Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei
discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin prohibiţia testamentului conjunctiv este aşadar „de a împiedica
faptul ca buna-credinţă a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la
celălalt, fără ca el să ştie”500.
Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 asupra conflictelor de legi în materie de formă a
dispoziţiilor testamentare prevede fără echivoc faptul că sunt de domeniul său „formele dispoziţiilor
testamentare făcute printr-un singur şi acelaşi act de două sau mai mule persoane” (art. 4). 501.
Din această perspectivă, dispoziţiile legale interzicând testamentul conjunctiv sunt interpretate de o
manieră restrictivă, fiind aplicabile în cazul în care un text unic al testamentului urmat de două semnături
496
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 668-669, nr. 528; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., 294-
295, nr 362.
497
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 11; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 506, nr. 1223 şi
1224; Trib. pop. Gura Humorului, sent. civ. nr. 1579/1955, Notă B. Diamant, JN nr. 2/1956, p. 366-367.
498
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 348-349, nr. 470; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 668-
669, nr. 528; Ph. Saint-Cyr, J.-Cl. Civ. Art.967 à 969 Civil, 1996, p. 5, nr. 7; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 296-297,
nr. 364; M. Grimaldi, op. cit., p. 303; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 194-195, nr. 108, şi p. 199-200;
Cas .I, nr.123/1888, idem, nr. 259/1901 rezumate de C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 277-278.
499
P. A. Fenet, Recueil complet des travaux préparatoires du Code civil, t.XII, Paris, 1827, p. 553.
500
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 297.
501
Pentru dezvoltări, a se vedea M. Revillard, Le droit patrimonial de la famille dans les conventions de La Haye et le
droit international privé, „Defrénois” 1992, art. 35404, nr. 68.
Menţionăm că această convenţie nu a fost ratificată de România.
96
reglează două succesiuni502. În schimb, testamentul nu este conjunctiv când deşi două persoane au testat pe
aceeaşi foaie este vorba de dispoziţii testamentare distincte semnate separat 503 sau când testamentul unei
persoane este semnat nu numai de aceasta, ci şi de beneficiarul liberalităţii sau de un terţ, caz în care este
vorba de un singur testament, iar nu de două contopite în unul singur 504.
Testamentul este conjunctiv doar atunci când nu numai material, ci şi intelectual contopeşte două
asemenea acte în unul singur. Rezultă aşadar că nimic nu împiedică două persoane să testeze una în favoarea
celeilalte, chiar dacă o fac pe aceeaşi hârtie, atâta timp cât este vorba de acte distincte, care nu se reunesc
intelectual în unul singur505.
Dacă prohibiţia prevăzută la art. 857 C. civ. este una privitoare la formă, rezultă că testamentul
încheiat într-o ţară care nu interzice acest lucru (Germania, Norvegia) este valabil şi poate produce efecte în
România conform principiului locus regit actum, chiar dacă a fost încheiat de doi cetăţeni români506.

§ 3. Sancţiunea nerespectării condiţilor de formă

235. Nulitatea absolută. În materie de testamente forma fiind cerută ad validitatem, ca element
constitutiv al actului, lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 886 C. civ.). Testatorul nu
poate în nici un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului
conform cerinţelor de formă impuse de lege.
Testamentul nul pentru lipsa formalităţilor cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de testament
poate fi valabil dacă întruneşte condiţiile de validitate ale unui alt testament, cum este, de exemplu, cazul
unui testament mistic nul pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar
care, prin ipoteză, ar întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de
testator cu mâna lui507.

234. Confirmarea testamentului nul. Doctrina şi jurisprudenţa au extins dispoziţiile art. 1167 alin. 3
C. civ.508 - referitoare la donaţii - şi la testamente, considerând că ratificarea sau confirmarea unui testament
nul pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea moştenitorilor la dreptul de a
opune legatarilor acel viciu de formă509. Confirmarea poate fi expresă dar şi tacită, rezultând implicit din
executarea testamentului510. În cazul în care moştenitorul în drept să invoce viciul de formă promite
executarea legatelor, el nu mai poate reveni, putând fi executat silit, iar dacă a executat legatele nu mai poate
cere repetiţiunea, toate aceste consecinţe fiind rezultatul asumării executării unei obligaţii naturale faţă de
defunct511.

502
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 302, nr. 1396.
503
Ph. Saint-Cyr, op. cit., p. 6, nr. 8.
504
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 669; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 302, nr.
1396; M. Nicod, op. cit., p. 651, nr. 2872.
505
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 349, nr. 470; M. Grimaldi, Libéralités, cit supra, p. 302-303.
506
M. Revillard, op. cit., nr. 68; Ph. Saint-Cyr, op. cit., p.6, nr. 10.
507
M. Eliescu, op. cit., p. 247; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 296, nr. 1390.
508
Textul prevede următoarele: „confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către
erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în
privinţa oricărei alte excepţii”.
509
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 510, nr. 1235; M. Eliescu, op. cit., p. 247; P. Vlahide,
Notă, LP nr. 6/1957, p. 733; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 627/1973, CD 1973, p. 196; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.
298, nr. 365; M. Nicod, op. cit., p. 653, nr. 2877; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 296-297, nr. 1390.
Contra, ase vedea D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 140.
510
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 879, nr. 704.
511
B. de Saint-Affrique, Obs., „Defrénois” 1995, art. 36122; J. Patarin, Obs., RTD civ.nr. 4/1995, p. 948; M. Grimaldi,
Libéralités, cit. supra, p. 259-260.
97
 Confirmarea produce efecte numai în privinţa moştenitorului care a ratificat testamentul nul pentru
lipsa formei, iar nu şi în privinţa celor care, prin ipoteză, nu au făcut acest lucru. Ea poate fi nu numai pură şi
simplă, ci şi condiţională512.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că legatarii beneficiari ai confirmării dobândesc drepturile
cuvenite direct de la defunct, iar nu ca rezultat al unei liberalităţi indirecte provenite de la moştenitorul care a
confirmat testamentul nul, potrivit principiului confirmatio nihil dat novi (confirmarea nu aduce nimic
nou)513.

Secţiunea II

DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE

237. Enumerare. Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., testamentul poate fi olograf (§ 1), făcut prin
act autentic (§ 2) sau în formă mistică (§ 3). Pe lângă aceste forme obişnuite de testament, există şi anumite
testamente privilegiate (§ 4). Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o formă de testament
internaţional (§ 5).

§ 1. Testamentul olograf

238. Noţiune. Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi semnat de testator cu
mâna lui (art. 859 C. civ.). Etimologia termenului provine din cuvintele greaceşti olos (în întregime)
graphien (a scrie).
Deşi testamentul olograf este scris chiar de testator cu mâna lui, el nu este un act sub semnătură
privată oarecare, ci unul solemn, art. 859 C. civ. reglementând în esenţă condiţiile de formă ale acestuia
cerute ad validitatem514. Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele referitoare la forma testamentului olograf
atrage nulitatea absolută a acestuia515.
Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuităţii, al simplicităţii şi al
păstrării secretului aspra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, poate fi revocat oricând, fie prin
redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar de testator. Are şi unele
dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor pierdut sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care
beneficiarul testamentului trebuie să facă dovada că provine de la de cujus516. Pierderea sau sustragerea
testamentului olograf pot fi evitate prin predarea lui în depozit unui notar, cu obligaţia pentru acesta de a-l
înfăţişa la momentul potrivit. Nu de puţine ori, testamentul olograf reprezentând opera unor persoane lipsite
de cunoştinţe juridice, poate pune probleme de interpretare. În nici un caz nu se poate cere pentru validitatea
testamentului ca acesta să exprime în mod clar (neechivoc) voinţa dispunătorului, în caz de dubiu, revenindu-
i judecătorului sarcina de a face ceea ce ar fi făcut notarul dacă ar fi fost solicitat la redactarea actului, adică
de a asigura inteligibilitatea voinţei liberale517.
Cert este că în practică această formă de testament este foarte răspândită.

239. Solemnităţile cerute de art. 859 C. civ. Enumerare. Conform textului de lege menţionat,
testamentul olograf trebuie să întrunească anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură (C).

512
G. Couturier, La confirmation des actes nuls, LGDJ, Paris, 1972, p. 39, nr. 55; B. de Saint-Affrique, Obs., loc. cit.
supra.
513
G. Couturier, op. cit., p. 57 şi următ.; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 260-261, nota 5.
514
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970., fasc. 10, 1994, p. 3, nr. 3.
515
CSJ, s. civ., dec. nr. 1409/1992, Culegere 1990-1992, p. 130-133.
516
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 351; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.292/1952, CD 1952-1954, vol. I, p. 113; H.
Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 106, nr. 291; M. Nicod, Obs., „Le Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 41/2000, p. 429-
430.
517
Cass. 1-re civ., 5 nov. 1996, Obs. M. Nicod, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 44/1997, p. 366.
98
Nerespectarea acestor forme atrage sacţiunea nulităţii (D). În acest context, se impune şi analizarea
formalităţii instituite de art. 892 C. civ. (E), precum şi a forţei probante a testamentului olograf (F).

A. Scrierea

240 Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Testamentul, aşa cum precizează art. 859 C. civ., trebuie să
fie „scris în tot… de mâna testotorului”. Scrierea manuscrisă poartă întotdeauna amprenta personală a
autorului acesteia, astfel încât ea poate cel mai bine evidenţia identitatea autorului, garantând că testamentul
provine de la de cujus. Dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea de scripte (art. 177-184 C. pr.
civ.). În caz de dubiu asupra apartenenţei scrierii, testamentul nu este valabil 518.
Testamentul poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă, cretă, diamant, cuţit, deget
etc.), cu orice substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, cărbune, sânge etc.), pe orice fel de suport
(hârtie, pânză, lemn, piatră, perete, sticlă etc.) şi în orice limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă
moartă. Ca scriere poate fi folosită atât scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi
stenografia, ideogramele sau cifrele 519. Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiţia ca
între acestea să existe o legătură intelectuală 520. El poate fi conţinut într-un act distinct, destinat de testator să
exprime doar ultima sa voinţă, dar şi într-un document având un conţinut mai larg, în cadrul căruia
dispoziţiile testamentare reprezintă doar o parte, cum ar fi cazul unei scrisori misive sau al unei poliţe de
asigurare521.
Testamentul cu dactilografiat nu întruneşte condiţiile legii, chiar dacă la finalul actului există o
menţiune manuscrisă care atestă că s-a făcut de către testator sau se dovedeşte prin alte mijloace de probă că
tastele maşinii au fost acţionate de testator, deoarece, oricine ar acţiona tastele, o asemenea scriere rămâne
impersonală, adică identică sau nediferenţiată 522. Aşa cum s-a subliniat, „ceea ce legea impune testamentului
olograf este să se poată apăra singur, graţie mărcii personale care o constituie scrierea testatorului. Pentru a
permite acest control intrinsec şi pentru a garanta spontaneitatea dispoziţiilor testamentare legea impune ca
scrierea să aparţină testatorului. Exigenţă căreia nu-i corespunde în nici un fel testamentul dactilografiat
întrucât dacă se doreşte să se ştie ce mână l-a redactat, trebuie o anchetă şi cercetări extrinsece” 523. Pentru
aceleaşi raţiuni, nu este valabil nici testamentul scris cu mijloace informatice şi nici cel făcut în scrierea
specială Braille (în relief) pentru nevăzători 524.

241. Asistarea tesatorului de către o terţă persoană. La redactarea testamentului, dispunătorul

poate apela la ajutorul unei persoane care posedă cunoştinţele necesare în privinţa formei actului, atâta timp
cât voinţa sa rămâne liberă şi este cea care dictează conţinutul de fond al acelui act.
Validitatea testamentului nu este afectată nici dacă testatorul redactează actul după un model scris de
altcineva, atunci când în conţinutul său exprimă voinţa celui care face liberalitatea. Cu alte cuvinte, ajutorul
intelectual al unui terţ la redactarea testamentului nu afectează validitatea acestuia, în măsura în care exprimă
voinţa liberă a testatorului525.
Testamentul nu este însă valabil în cazul în care testatorul, fiind analfabet, reproduce mecanic un
testament scris de altul, fără să înţeleagă sensul semnelor pe care le reproduce 526, nulitatea fiind atrasă de lipsa
formei, iar nu de lipsa consimţământului, ceea ce înseamnă că, odată dovedit analfabetismul dispunătorului,
sancţiunea nu poate fi ocolită pe motiv că testamentul ar exprima voinţa dispunătorului 527.
518
L. Coupet, op. cit., p. 6, nr. 16.
519
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 45.
520
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 43; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 300, nr. 369.
521
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 273.
522
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 300; M. Nicod, Obs., „Le Dalloz” (Jurisprudence. Sommaires commentés) nr.
41/2000, p. 428-429; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 202.
523
R. Savatier, Obs., RTD civ.1961, p.717, citat după L. Coupet, op. cit., p. 7, nr. 26.
524
L. Coupet, op. cit., p. 7, nr. 23.
Contra, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 41.
525
L. Coupet, op. cit., p. 8, nr. 30.
526
M. Nicod, Le formalisme des testaments, cit. supra, p. 655, nr. 2884.
527
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 275.
99
 Ce se întâmplă însă în cazul testamentului făcut cu mâna ghidată a testatorului de către un terţ? În
această privinţă practica judiciară şi doctrina fac distincţie, pe de o parte, între situaţia în care intervenţia
terţului se rezumă doar la a susţine mâna slăbită de boală sau bătrâneţe a dispunătorului ori plasarea corectă a
mâinii dispunătorului nevăzător pe pagină, caz în care testamentul este valabil întrucât scrierea testatorului îşi
păstrează individualitatea, şi, pe de altă parte, situaţia în care mâna testatorului este utilizată de terţ ca un
simplu instrument pasiv, scrierea fiind a acestuia din urmă, caz în care testamentul nu este valabil 528.
Intervenţia unei terţe persoane care susţine mâna dispunătorului fără a se substitui acestuia nu viciază aşadar
testamentul în privinţa formei, adică a condiţiilor exterioare de manifestare a voinţei, dar din punctul de
vedere al condiţiilor de fond, liberalităţile făcute în atare condiţii pot pune probleme legate de influenţa
terţului asupra însăşi voinţei dispunătorului de a gratifica (animus testandi)529, lucru care, în caz de litigiu,
trebuie dovedit de acela care critică testamentul pe acest motiv, până la proba contrarie testamentul făcând
prin el însuşi dovada voinţei dispunătorului de a gratifica 530.

242. Adăugirile, corecturile şi ştersăturile făcute în testament. În cuprinsul testamentului pot fi

întâlnite adesea adăugiri, corecturi sau ştersături. Acestea pot aparţine chiar testatorului, dar şi unei terţe
persoane. Problema care se pune este aceea a consecinţelor juridice pe care asemenea intervenţii le pot
produce.
Dacă intervenţia aparţine testatorului, trebuie făcută distincţie după cum acestea sunt făcute înainte
sau după semnarea testamentului. Intervenţiile făcute înaintea semnării testamentului - lucru care se
prezumă, netrebuind să fie dovedit 531 - fac corp comun cu acesta, fără a se cere semnarea şi datarea lor
separată532. Intervenţiile făcute după semnarea testamentului, lucru care întotdeauna trebuie dovedit 533, vor fi
tratate diferit, după cum sunt de fond sau numai de formă. În cazul celor de fond, care adaugă noi dispoziţii
testamentare ori care revocă dispoziţii anterioare, este vorba practic de un nou testament (codicil), astfel încât
acesta trebuie să întrunească toate condiţiile prevăzute la art. 859 C. civ., adică trebuie să fie scrise, semnate
şi datate de testator sub sancţiunea considerării lor ca fiind nescrise 534. În schimb intervenţiile privitoare la
formă, prin care se fac doar interpretări sau se aduc unele clarificări ori corecturi dispoziţiilor anterioare,
trebuie să fie scrise de testator, dar nu şi datate şi semnate de acesta 535.
În cazul în care testamentul olograf conţine intervenţii aparţinând unei persoane străine, acestea nu se
iau în considerare, iar testamentul rămâne valabil, dacă au fost făcute fără ştirea testatorului ori dacă nu au
legătură cu cuprinsul testamentului, dar dacă au fost făcute cu ştirea acestuia, la momentul întocmirii sale şi

528
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 40; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 514, nr. 1246; L.
Coupet, op. cit., p. 11, nr. 46 şi 48 şi p. 12-13, nr. 55; H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 100, nr. 273; Cass. 1-re civ., 11
févr. 1997, Obs., M. Nicod, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 44/1997, p. 365-366: idem, Obs., G.
Champenois, „Defrénois” 1997, art. 36703-177; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 276, nr. 1364.
Trebuie menţionat faptul că o parte a doctrinei şi jurisprudenţei admit validitatea testamentului chiar dacă scrierea nu
prezintă caracteristicile specifice testatorului, dacă acesta din urmă a putut înţelege conţinutul actului şi a avut
înţelegerea semnelor trasate cu mâna sa ghidată de cea a terţului (F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 301-n° 370; M.
Nicod, Le formalisme des testaments, cit. supra, p. 655, nr. 2883). Pentru o critică întemeiată a acestei concepţii, a se
vedea L. Coupet, op. cit., p. 12-13, nr. 55.
529
M. Nicod, Obs. la Cas. 1-re civ., 11 févr. 1997, loc. cit., p. 366, nr. 3.
530
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 19, nr. 1008.
531
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, 1994, p. 17, nr. 96; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 284, nr. 1372.
532
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 515, nr. 1248; M. Nicod, Le formalisme des testaments,
cit. supra, p. 656, nr. 2886; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 310, nr. 378; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 284, nr.
1372.
533
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 285, nr. 1372.
534
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 515, nr. 1248; L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970., fasc. 20,
cit. supra, p.17-18, nr. 97 şi 98; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 310, nr. 378; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
285, nr. 1372; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 204.
535
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 515, nr. 1248; L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970., fasc. 20,
p. 18, nr. 99 şi 100; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 285, nr. 1372; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 204.
100
se referă la dispoziţiile testamentare, testamentul este nul întrucât nu mai reprezintă opera exclusivă a
testatorului536.

B. Data

243. Importanţa datei. Printre condiţiile de validitate ale testamentului olograf, art. 859 C. civ.
enumeră şi condiţia datării acestuia „de mâna testatorului”. Rezultă că data nu poate fi nici menţionată de un
terţ şi nici să fie imprimată537.
Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite, în primul
rând, stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu capacitatea de a testa. În al doilea
rând, în cazul existenţei unor testamente cu dispoziţii contrare sau incompatibile, data permite stabilirea
testamentului care va fi luat în considerare, testamentul mai recent revocând implicit testamnetele anterioare
(art. 921 C. civ.)538. De asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea
testamentului, dispoziţiile ambigue fiind mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la
stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra testatorului 539.
Din această perspectivă, rezultă că, spre deosebire de scriere şi semnătură, data nu este în mod real un
element de esenţa testamentului olograf 540, motiv pentru care practica judiciară şi doctrina admit atenuarea
rigorii sancţiunii nulităţii absolute atrase în mod obişnuit de nerespectarea întocmai a condiţiilor de formă ale
actului juridic541.

244. Exigenţele referitoare la dată. Legea nu prevede expres ce se înţelege prin testamentul „datat”
de testator. În mod obişnuit, se consideră că datarea testamentului necesită menţionarea zilei, lunii şi anului
când a fost realizat, nu şi a orei, aceasta putând fi luată însă în considerare dacă a fost menţionată şi este utilă
pentru stabilirea ultimei voinţe a defunctului 542. Locul situării acesteia (la începutul, în cuprinsul sau la
sfârşitul testamentului) este indiferentă, singura cerinţă fiind aceea a posibilităţii stabilirii unei legături
intelectuale între conţinutul testamentului şi data acestuia 543. Se admite chiar ca dată valabilă a testamentului
cea figurând pe plicul în care a fost introdus testamentul, cu condiţia ca plicul şi testamentul să formeze un
tot544. Ea poate fi menţionată atât prin cifre, cât şi prin litere, dar şi combinat. Data poate fi menţionată şi prin
enunţuri echivalente, cum ar fi: „ de Ziua naţională a României, anul…”, „de Crăciun, anul…”, „de ziua mea,
anul…” etc.
Testamentul redactat de-a lungul a mai multor zile este legal datat dacă poartă menţiunea ultimei zile,
când a fost terminat şi semnat545.

536
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 38-39; L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, cit. supra, p. 9-10, nr.
35-41.
537
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970., fasc. 20, cit. supra, p. 8, nr. 36; M. Nicod, Le formalisme des testaments, cit. supra,
p.657, nr. 2888; P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil
(semestrul II/1996), „Dreptul” nr. 7/1997, p. 88, n° 14.
Menţionăm că în dreptul nostru s-a admis valabilitatea datei în parte imprimată şi în parte scrisă cu mâna (C. Hamangiu,
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 516, nr. 1249; M. Eliescu, op. cit., p. 211).
538
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 54.
539
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, cit. supra, p. 7, nr. 28; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 278-279 nr.
1367.
540
M. Nicod, Le formalisme des testaments, cit. supra, p. 656, nr. 2887.
541
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 206-207.
542
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 678.
În cazul în care s-au făcut două sau mai multe testamente în aceeaşi zi, fără precizarea orei, se poate proceda la proba
acesteia „în funcţie de contextul testamentului şi circumstanţele cauzei” (Ibidem), dacă testamentele conţin dispoziţii
contrare sau incompatibile.
543
Cas. I, dec. nr. 224/1898, rezumată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 281, nr. 5.
544
M. Nicod, Le formalisme des testaments, cit. supra, p. 657, nr. 2888; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 303, nota 7.
545
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p.60; M. Eliescu, op. cit., p. 209.
101
 În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incompletă (care menţionează numai anul, fără lună şi zi, ori
anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului 546 (pentru detalii asupra sancţiunii, a se vedea
infra nr.254). Dubiul (echivocul) asupra datei (rezultând, de pildă, din menţionarea mai multor date în
testament sau din caracterul ilizibil al datei) echivalează şi el cu absenţa datei 547. În cazul în care data
testamentului este trecută în act dar este ilizibilă datorită unei scrieri defectuoase, instanţei de judecată îi
revine sarcina de a stabili conţinutul acestei menţiuni care, indiscutabil, există, pentru aceasta putând apela
chiar exclusiv la elemente extrinseci (exterioare) testamentului, nefiind constrânsă de regula necesităţii
coroborării probelor extrinseci cu cele intrinseci, cum se întâmplă în cazul datei incomplete sau nedatării
testamentului (infra nr.245), nulitatea urmând a fi pronunţată doar dacă nici în aceste condiţii data
testamentului nu poate fi probată548
Rigoarea acestor principii este atenuată în cazul în care este posibilă reconstituirea datei (a) şi în
cazul în care se dovedeşte că data este indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte
sau false (c).

a) Reconstituirea datei

245. De multe ori, în practică, persoanele care dispun prin testamente olografe, din eroare sau din
cauza uitării, omit să dateze sau datează incomplet testamentul. În astfel de cazuri, practica judiciară şi
doctrina admit validitatea testamentului dacă data poate fi reconstituită pornind de la elementele intrinseci ale
acelui act, completate, eventual, cu probe extrinseci. Astfel, a fost considerat valabil testamentul scris pe o
carte poştală interzone, singura modalitate de corespondenţă admisă în Franţa în timpul ocupaţiei germane
începând din 1940 între zona ocupată efectiv de germani şi restul Franţei, care avea menţionată ca dată „4
noiembrie”, considerându-se dovedită ca dată a testamentului ziua de 4 noiembrie 1942 pe baza următorului
raţionament: elementul intrinsec (menţiunea „4 noiembrie”) a fost coroborat cu dovada faptelor extrinseci
testamentului că acele cărţi interzonale au fost valabile doar în anii 1940, 1941 şi 1942 şi că testatorul a locuit
în zonă doar în cursul anului 1942549. În dreptul nostru, de asemenea, a fost considerat valabil datat
testamentul scris pe o carte poştală care avea trecută doar menţiunea „marţi”, în cuprinsul său vorbindu-se de
faptul că a fost întocmit de testator cu două zile înaintea operaţiei (în timpul căreia, ulterior, a decedat),
elemente intrinseci care au fost coroborate cu faptul că plicul în care a fost introdusă acea carte poştală purta
ştampila poştei cu data de 7 ianuarie 1957 (element extrinsec) 550.
Practica judiciară franceză (aprobată de doctrină) a admis chiar reconstituirea completă a datei
pornind de la conţinutul dispoziţiei testamentare şi evenimentele care au urmat imediat redactării acestora; o
persoană, cu puţin timp înainte de a se sinucide a lăsat o scrisoare care suna în felul următor: „Adio Albert. Îţi
dau tot ceea ce-mi aparţine. Alice Gilbert”, situaţie în care testamentul a fost considerat valabil cu motivarea
că „fraza «Adio Albert», prin concizie şi solemnitatea expresiei, nu permite nici o incertitudine în privinţa
succesiunii aproape instantanee redactării actului şi consumării suicidului” 551. Acest punct de vedere este
promovatat şi în doctrina noatră552.

b) Cazul în care data este indiferentă

246. Printr-o decizie marcând o cotitură, conoscută sub denumirea de hotărărea Payan, Casaţia
franceză a decis validitatea unui testament a cărui dată era incompletă întrucât nu conţinea ziua întocmirii
actului, ci numai luna şi anul, pe motiv că ziua era indiferentă în privinţa utilităţii cuprinderii acesteia în
testament, întrucât nu s-a contestat faptul că testatorul s-a bucurat de capacitate de a dispune prin liberalităţi

546
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, cit. supra, p. 7, nr. 32; M. Nicod, Le formalisme des testaments, cit. supra, p.
657, nr. 2889.
547
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, cit. supra, p.8, nr. 34; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 304.
548
Cass. 1-re civ., 18 nov.1997, Obs. M. Nicod, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 34/1999, p. 310.
549
Cass. civ., 24 juin 1952, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 569-570, nr. 6
550
Sent. civ. nr.327/1959 a Trib. pop. rai.1 Mai Bucureşti, Nota O. Căpăţână, LP nr.12/1959, p. 113-117.
551
Cass. 1-re civ., 11 oct. 1955, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 570, nr. 6.
552
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 207.
102
pe tot parcursul lunii menţionate în act precum şi faptul că nu a existat un alt testament 553. Această soluţie a
fost salutată ca binevenită întrucât respinge un „formalism orb” 554. Altfel spus, sancţiunea nu va opera acolo
unde raţiunile de fond pe care forma este chemată să le protejeze (capacitatea de a dispune a testatorului şi
revocarea printr-un testament ulterior) nu sunt puse în cauză 555.
Admisă în cazul lipsei menţiunii zilei, soluţia de mai sus ar putea fi extinsă pentru identitate de
raţiune şi la situaţia în care testamentul nu menţionează decăt anul întocmirii sale, lucru pe care însă practica
judiciară încă nu l-a făcut556.
În schimb, pornind de la raţionamentul care a stat la baza hotărârii Payan, practica judiciară şi
doctrina admit că testamentul care nu conţine nici o dată poate fi validat graţie unei reconstituiri parţiale (luna
şi anul), dacă se dovedeşte că în decursul perioadei în care testamentul a putu fi redactat testatorul nu a fost
nici un moment în stare de incapacitate şi nu a redactat un testament contrar 557.

c) Data inexactă sau falsă

247. Forţa probantă a datei. Cu toate că testamentul olograf este un act sub semnătură privată, prin
excepţie de la regula prevăzută la art. 1182 C. civ. 558, data acestuia face credinţă până la proba contrară.
Aceasta înseamnă că în cazul în care se contestă exactitatea datei (concordanţa datei menţionate în testament
cu data reală a întocmirii acestuia), persoana care contestă acest lucru (de regulă, moştenitorii legali sau statul
beneficiar al succesiunii vacante) trebuie să facă dovada celor afirmate.
Dovada inexactităţii datei atrage nevalabilitatea testamentului când antedatarea sau postdatarea s-a
făcut în mod deliberat, indiferent dacă testatorul a acţionat cu intenţii frauduloase (eludarea dispoziţiilor
legale imperative referitoare la capacitatea de a dispune ori mascarea faptului că testamentul s-a făcut într-o
perioadă când testatorul era supus unor acţiuni de captaţie sau sugestie) ori fără, aceasta echivalând cu lipsa
datei559. Inexactitatea datei nu va atrage nevalabilitatea testamentului dacă a fost involuntară, iar data reală
poate fi dovedită în condiţiile menţionate mai sus (supra nr.245 şi 246), căci dacă este îngăduită completarea
datei, trebuie admisă şi rectificarea acesteia 560.
Dar cu toate că inexactitatea datei este o chestiune de fapt, în principiu, proba acesteia nu este liberă,
decât în caz de fraudă, adică prin excepţie.

248. Proba inexactităţii datei. Regula. Este de principiu că, în materia probei inexactităţii datei,
dovada, afară de cazul recunoaşterii legatarului 561, nu poate fi făcută decât cu elemente intrinseci (enunţurile
cuprinse în testament ori cu elemente desprinse chiar din suportul material al testamentului), completate

553
Cass. 1-re civ., 9 mars 1983, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 566-567.
554
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 281, nr. 1369 bis.
555
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 304.
556
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, p. 15-16, nr. 85-87.
557
Cass. 1-re civ., 30 juin 1992, Obs. G. Champenois, „Defrénois” 1993, art. 35490-41.
În speţa menţionată, din testamentul lăsat de defunct şi din probele extrinseci administrate a rezultat că la data de 21
decembrie 1984 testatorul a aflat că la 28 decembrie 1984 urma să fie supus unui control fiscal, lucru care l-a neliniştit
peste măsură, astfel încât a decis să se sinucidă, redactând un testament nedatat în perioada 21 decembrie-25 decembrie
1984, când şi-a pus capăt zilelor.
Pentru raţiuni identice, într-o altă speţă, în care testamentul defunctului nu purta nici o dată, s-a judecat că testamentul
este valabil întrucât, fiind redactat pe un plic ştampilat cu data de 19 februarie 1987, iar decesul producându-se la 1
martie 1987, s-a putut stabili că nu a putut fi redactat decât în acest interval de timp, în care dispunătorul nu a fost nici
un moment în incapacitate de a dispune şi nici nu a redactat vreun alt testament (Cass. 1-re civ., 1-er juin 1994, Obs. M.
Grimaldi, „Recueil Dalloz Sirey” nr. 6/1995, p. 52 şi J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 3/1995, p. 670-671).
558
Textul prevede că actele sub semnătură privată nu fac credinţă în privinţa datei lor decât dacă aceasta devine certă
prin: prezentarea la o instituţie publică; prin înscrierea într-un registru anume destinat; prin decesul unuia dintre
semnatari sau prin menţionarea lor într-un act întocmit de un funcţionar public.
559
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970., fasc. 20, cit. supra, p. 9, nr. 43; Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Les successions.
Les libéralités, 4-e édition, Cujas, Paris, 1998, p. 276, nr. 479.
560
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 306-307, nr. 375; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 276, nr. 479.
561
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, cit. supra, p. 11, nr. 58; H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 103, nr. 279.
103
eventual cu probe extrinseci, cum ar fi, de exemplu, cazul în care hârtia pe care este redactat testamentul
cuprinde în filigran o dată ulterioară acestuia, cazul în care testamentul poartă o dată ulterioară morţii
dispunătorului ori una anterioară unui deces la care testamentul face referire 562. Din contra, inexactitatea datei
testamentului nu poate fi probată exclusiv cu elemente extrinseci acestuia, care nu se sprijină pe nici un
element intrinsec563.

249. Proba inexactităţii datei în caz de fraudă. Excepţia. În caz de fraudă (supra nr.247), întemeiat
pe dispoziţiile art. 1203 C. civ., proba inexactităţii datei testamentului poate fi făcută prin orice mijloc de
probă, chiar şi numai extrisecă, fapt care, odată dovedit, atrage nulitatea testamentului, fără a se admite
rectificarea datei acestuia564.

C. Semnătura

250. Rolul semnăturii. În cazul actelor sub semnătură privată obişnuite, semnătura are rolul de a
permite identificarea autorului actului. Semnătura are acelaşi rol şi în cazul testamentului, cu toate că mai
atenuat, dat fiind că scrierea, care precede semnătura, are şi ea aceeaşi menire. Pe lângă aceasta, semnătura
mai are şi rolul – primordial în cazul testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a
faptului că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 859 C. civ., pentru a fi valabil, testamentul olograf trebuie „subsemnat de
mâna testatorului”, ştampilarea sau parafarea acestuia, fără semnătura manuscrisă, nefiind valabile 565.Este
vorba despre o formă substanţială care nu poate fi suplinită în nici un fel, nici prin elemente extrinseci şi nici
chiar intrinseci testamentului566.

251. Forma semnăturii. În privinţa formei semnăturii, practica judiciară şi doctrina au o poziţie
foarte suplă, mergându-se până la a se vorbi chiar de o „desolemnizare” a acestui element de validitate al
testamentului567. Astfel, se admite că semnătura poate fi atât cea obişnuită testatorului, cât şi una aparte,
cuprinzând fie atât numele şi prenumele, fie doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi
prenumelui568. Imporant este doar faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului şi să nu lase nici un
dubiu asupra asumării dispoziţiilor testamentare 569.
În schimb, „semnarea” printr-o simplă cruce sau prin punerea amprentei digitale nu este valabilă 570.
De asemenea, simpla enunţare a numelui testatorului în cuprinsul actului nu îndeplineşte exigenţele

562
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 517, nr. 1251; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
282-283; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 207; CA Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr.102/1995, Curtea
de Apel Bucureşti. Culegere 1993-1998, cit. supra, p. 93-94.
563
Cass. civ., 11 juin 1902, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 564-566.
În speţă, s-a judecat că proba inexactităţii datei nu poate rezulta din adresa atelierului care a imprimat o hârtie conţinând
în filigran anul emisiunii atestând că aceasta a fost pusă la dispoziţia publicului la o dată ulterioară testamentului, din
moment ce a existat concordanţă între anul trecut în filigran şi cel menţionat în testament
564
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 306, nr. 375; H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 103, nr. 279; M. Grimaldi,
Libéralités, cit. supra, p. 84, nr. 1371.
565
M. Nicod, Le formalisme des testamentes, cit. supra, p. 659, nr. 2898.
566
Cass. 1-re civ., 7 juin 1995, Obs. J. Hauser, „Defrénois” 1993, art. 35629 şi Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 4/1995, p.
946-947.
567
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 276, nr. 480.
568
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, cit. supra, p. 3-5, nr. 6-14.
569
M. Nicod, La forme des testaments, cit. supra, p. 660, nr. 2900.
570
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.2420/1955, C D 1955, vol. I, p. 199; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 277, nota
100.
104
formalităţii semnăturii, impunându-se ca ea să fie suficient de detaşată de corpul textului pentru a marca
aprobarea acestuia571.

252. Locul şi momentul semnăturii. Obişnuit, semnătura este pusă la sfârşitul actului, aceasta
demonstrând suficient de credibil faptul că testatorul şi-a însuşit conţinutul său. Principial însă, nu există nici
un impediment legal ca semnătura să fie pusă în orice loc al testamentului, chiar şi la începutul acestuia, cu
condiţia ca să se poată stabili o legătură intelectuală şi materială indivizibilă cu conţinutul acelui act, adică
faptul că testatorul şi-a însuşit conţinutul său 572. De aceea, disputa asupra valabilităţii 573 sau nevalabilităţii574
semnăturii puse pe plicul în care este introdus testamentul nu este atât o problemă de drept, cât una de fapt,
care se soluţionează de la caz la caz, în funcţie de dovedirea sau nedovedirea legăturii dintre testamentul
propriu-zis şi plicul semnat în care acesta este introdus. Aşa, de pildă, testamentul redactat de testator,
introdus într-un plic semnat de acesta şi depus la un notar în depozit, este valabil semnat întrucât face dovada
legăturii intelectuale şi materiale dintre cuprinsul actului şi semnătura testatorului, pe când testamentul găsit
printre hârtiile defunctului, scris de acesta şi introdus într-un plic nesigilat care poartă semnătura lui, nu face
dovada neechivocă a legăturii menţionate mai sus.
Aşa cum s-a subliniat, „data marcând momentul când testatorul estimează că testamentul său va fi
finalizat şi semnătura voinţa sa de a aproba dispoziţiile testamentare, există în general o coincidenţă între
punerea datei şi a semnăturii” 575. Dacă nu există o coincidenţă între momentul redactării cuprinsului
testamentului şi acela al semnării acestuia, trebuie făcută distincţie după cum semnătura este ulterioară sau
anterioară: în primul caz, actul, care până la semnarea lui este un simplu proiect, devine un testament efectiv,
iar în cel de a-l doilea, semnătura nu este valabilă, întrucât nu se poate concepe aprobarea unei voinţe care
încă nu a fost exprimată576.

B. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă în cazul testamentului olograf

253. Trimitere. Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură sunt
sancţionate cu nulitatea absolută a testamentului (supra nr.235 şi 236).
În practica noastră judiciară s-a decis într-o speţă că lipsa datei în testamentul olograf este sancţionată
cu nulitatea relativă pe motiv că dispoziţiile art. 859 C. civ. sunt edictate în interesul testatorului 577. Această
soluţie nu poate fi aprobată, întrucât chiar dacă în acest caz formalismul tinde la protejarea unui interes privat,
lipsa unei condiţii de formă cerute ad validitatem nu poate fi sancţionată decât cu nulitatea absolută, iar nu cu
nulitatea relativă578.

C. Formalitatea instituită de art. 892 C. civ.

254. Potrivit dispoziţiilor art. 892 C. civ., testamentul olograf (ca şi cel mistic), înainte de a fi pus în
executare, trebuie prezentat notarului public în a cărui rază teritorială s-a deschis succesiunea (textul vorbeşte
de preşedintele tribunalului, dar, ca urmare a preluării unor atribuţii în materie succesorală a notarilor publici,
el a fost implicit modificat) pentru a se constata prin proces-verbal deschiderea lui şi starea în care a fost
găsit, urmând a fi depus apoi în arhiva acelui notar.

571
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 277.
572
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 970, fasc. 20, cit. supra, p.5-6, nr. 18 şi 21; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra,
p. 209, nr. 116.
573
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al Băicoianu, op. cit., p. 518, nr. 1253.
574
D. Alexandresco, op. cit., IV, 3, p. 51.
575
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 309, n°r.377.
576
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 278, nr. 1365.
577
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2841/1974, Nota (citică) Gh. D. Dumitrescu şi Nota (aprobativă) O. Gheorghiu, RRD
nr. 11/1975, p. 47 şi următ.
578
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 298, nr. 365; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 206, nota 104; M.
Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 286, nr. 1374.
105
 Nerespectarea acestor dispoziţii legale nu atrage nici un fel de sancţiune, nici în privinţa validităţii
testamentului, nici în privinţa drepturilor legatarilor, ceea ce nu exclude însă răspunderea civilă delictuală a
deţinătorului testamentului care nu l-a remis notarului public şi a păgubit în acest fel pe legatari 579.

D. Forţa probantă a testamentului olograf

255 Deşi act solemn (care necesită îndeplinirea unor formalităţi ad validitatem), testamentul olograf,
prin esenţa lui, rămâne totuşi un act sub semnătură privată. El nu este credibil prin el însuşi. Pentru acest
motiv, în conformitate cu dispoziţiile art. 1177 C. civ., cei cărora li se opune un asemenea act (moştenitorii
legali sau statul) pot să declare că nu recunosc scrierea sau semnătura ca aparţinând defunctului. Într-un
asemenea caz, potrivit dispoziţiilor art. 1178 C. civ., instanţa va proceda la verificarea de scripte, adică la
compararea testamentului cu alte înscrisuri care provin în mod sigur de la defunct.
Dacă se contestă scrierea sau semnătura testamentului, sarcina probei faptului că acestea aparţin
testatorului revine întotdeauna legatarului, iar nu celui care nu recunoaşte scrierea sau semnătura 580. În cazul
în care apartenenţa scrierii şi semnăturii rămâne nesigură, instanţa va respinge cererea celui care se
prevalează de testament în favoarea sa, orice dubiu fiind aşadar favorabil moştenitorilor legali sau statului
beneficiar al succesiunii vacante581.
În literatura noastră de specialitate s-a afirmat că testamentul olograf scris de testator, semnat şi datat
de acesta şi atestat de avocat în privinţa identităţii testatorului, a conţinutului şi a datei, conform dispoziţiilor
art. 3 lit.c din Legea nr. 51/1995 privind organizarea avocaturii, atenuează neajunsurile formei olografe
„apropiind testamentul olograf de valoarea probatorie a testamentului autentic, întrucât cele atestate de avocat
nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals” 582. Afirmaţia ni se pare puţin hazardată, căci forţă probantă
deplină până la înscrierea în fals nu pot avea decât actele autentice (în sensul dispoziţiilor art. 1171 C. civ.);
or, actele atestate de avocat în condiţiile art. 3 lit.c din Legea nr. 51/1995 nu întrunesc exigenţele actelor
autentice, rămânând tot acte sub semnătură privată. Aşa cum întemeiat s-a subliniat, „testamentul olograf este
afectat de o fragilitate certă, chiar dacă a fost depus la notar (s. n. – D. C.)”, trebuind să fie dovedit de
legatar, ca orice asemenea testament, în cazul în care se contestă scrierea sau semnătura 583. Putem accepta
faptul că testamentul atestat de avocat este mai credibil decât un testament olograf oarecare, dar nu şi că
atestarea i-ar conferi testamentului forţa probantă a unui act autentic.

§ 2. Testamentul autentic

256. Noţiune. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul autentic este acela care este adeverit
de autoritatea anume investită în acest scop584.
Art. 861-863 C. civ. – în prezent abrgate – au conferit testamentului autentic un regim derogatoriu de
la acela de drept comun al înscrisurilor autentice. Ulterior, prin abrogarea acestor texte de lege prin Legea nr.
358/1944, testamentul a devenit un act autentic ca oricare altul, fiind supus regulilor de drept comun în
materie585. În prezent, autentificarea testamentelor este de competenţa notarilor publici şi se realizează în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială şi ale

579
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art.1007, 2000, p. 6, nr. 28.
580
: M. Eliescu, op. cit., p. 213; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 264/1955, C D 1955, vol. I, p. 204; Trib. reg. Bacău, dec.
civ. nr. 489/1966, Nota L. Cristian, JN nr. 6/1968, p. 151 şi următ.; Cass. 1-re civ., 3 nov. 1999, Obs. M. Nicod, „Le
Dalloz” nr. 41/2000, p. 429-430; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p., nr. 484.
581
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 286, nr. 1375.
582
V. Paşca, Cl. Roşu, Acte juridice mortis causa întocmite ori atestate de avocat, „Dreptul” nr. 5/2001, p. 84.
583
Cass.1-re civ., 2 mars 1999, Obs. G. Champenois, „Defrénois” 1999, art. 37082-114.
584
În forma iniţială a Codului civil această autoritate era judecătoria, dar în prezent această competenţă revine notarilor
publici.
585
Pentru acest motiv s-a admis că sunt valabile dispoziţiile testamentare incluse în cuprinsul unui contract de vânzare-
cumpărare autentic (Not. de stat Buzău, înch. din 13 dec. 1957, Nota I. I. Penculescu, LP nr. 7/1958, p. 119 şi următ.;
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2259/1997, CD 1997, p. 90).
106
Regulamentului de punere în aplicae a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al ministrului
justiţiei.

257. Avantaje şi dezavantaje. Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe
puncte de vedere. Astfel, el se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic (infra nr. 259), limitând
foare mult posibilităţile de a fi contestat.
Apoi, conservarea unui exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a instrumentat face ca
pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de probleme pentru legatari, care, în caz de
nevoie, vor putea solicita un duplicat al testamentului.
De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului care instrumentează
testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor testamentare.
În sfârşit, poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot să scrie.
Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că: este mai costisitor; poate ajunge mai
uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită unei indiscreţii a notarului
(deşi acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită un oarecare efort pentru îndeplinirea
formalităţilor.

258. Formalităţile de autentificare. În dreptul nostru, formalităţile de autentificare sunt mai puţin
riguroase decât în dreptul francez, care, în ideea de a nu se denatura în nici un fel voinţa dispunătorului,
impune ca la întocmirea testamentului să fie prezenţi fie notarul şi doi martori, fie doi notari (art. 971 C. civ.
francez).
Conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic se instrumentează de către un singur
notar, testatorul putând însă solicita în temeiul dispoziţiilor art 63 din aceeaşi lege ca la semnarea
testamentului să fie prezenţi şi martori.
Deşi conform dispoziţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la autentificarea unui act, în principiu,
părţile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură specială autentică, acest lucru nu este posibil în cazul
testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal (supra nr.130).
Din punct de vedere al competenţei teritoriale, testatorul se poate adresa oricărui notar public din
ţară, indiferent de domiciliul său, testamentul putând fi instrumentat atât la biroul notarului ales, dar şi la un
alt loc unde se află testatorul (în circumscripţia teritorială a notarului instrumentator) dacă solicitantul nu se
poate prezenta din motive temeinice la biroul notarului (art. 48 din Legea nr. 36/1995).
Potrivit dispoziţilor art. 56 lit.a din Legea nr. 36/1995, notarul public, sub sancţiunea nulităţii, nu
poate instrumenta un testament în cazul în care ar avea vreun interes personal legat de acesta, el, soţul,
ascendenţii sau descendenţii săi.
În timp ce în dreptul francez procedura propriu-zisă de redactare a testamentului este riguros
reglementată de lege, testatorul trebuind să dicteze notarului actul (art. 972 C. civ. francez), în dreptul nostru
se admite, în lipsă de prevedere legală expresă, că testamentul „poate să fie redactat, după indicaţiile şi voinţa
testatorului, de către notarul public” ori de către testator sau chiar de către un terţ, notarul nefăcând altceva
decât să preia în cuprinsul testamentului actul astfel redactat 586. Mai multă grijă pentru reproducerea cât mai
exactă şi pentru nedeturnarea voinţei testatorului de către notar, care, de regulă, fiind singur cu testatorul
necunoscător, redactează testamentul cum crede el de cuviinţă, s-ar impune şi din partea legiuitorului nostru.
Conform dispoziţiilor art. 47 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, testamentul se va redacta în limba
română. Nici un text de lege nu interzice ca testamentul să fie dictat de testator într-o limbă străină înţeleasă
de notar (şi de martori, dacă este cazul), urmând a fi tradus în limba română conform dispoziţilor legale
menţionate mai sus. Nu se poate însă admite ca traducerea din limba străină necunoscută de notar să fie
făcută de un interpret, dat fiind că notarul nu poate verifica personal conformitatea traducerii cu voinţa
testatorului587.

586
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 214.
587
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 717, nr. 566; M. Nicod, Le formalisme des testaments,
cit. supra, p. 662; CA Paris, 2-e ch. A, 29 mai 2001, Obs. M. Nicod, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Sommaires
commentés) nr. 36/2001, p. 2937-2938.
107
 După redactarea în întregime a testamentului, notarul public va proceda la citirea acestuia, întrebând
apoi pe testator dacă a înţeles conţinutul acestuia şi dacă exprimă întocmai voinţa sa (art. 60 alin. 1 din Legea
nr. 35/1995).
Testamentul întocmit conform legii este aprobat de notar printr-o rezoluţie pusă pe cererea de
autentificare, iar autentificarea în sine se face printr-o încheiere care, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 49
din Legea nr. 35/1995 (sediul biroului notarial, numărul încheierii, data întocmirii etc.), va cuprinde
constatarea că s-a luat consimţământul testatorului şi că înscrisul a fost semnat de testator (şi de martori,
atunci când este cazul) (art. 65 alin. 1 din Legea nr. 36/1995), actul fiind semnat şi parafat în final şi de notar.
Semnătura testatorului atestă faptul că acesta şi-a însuşit conţinutul actului pe care aceasta este pusă,
adică faptul că actul este conform voinţei sale 588, iar semnătura notarului sau a martorilor, dacă este cazul,
asigură, pe de o parte, identificarea acestora, iar pe de altă parte, atestă sinceritatea actului respectiv 589.
Ceea ce este important esta ca semnătura testatorului să permită identificarea acestuia 590, chiar dacă
nu reproduce exact semnătura corectă şi obişnuită a dispunătorului 591. Spre deosebire de testamentul olograf,
testamentul autentic poate fi încheitat chiar şi de persoanele care din cauza bolii, a infirmităţii sau a neştiinţei
de carte nu pot semna testamentul, notarul făcând menţiune desprea cauza imposibilităţii de a semna, aceasta
ţinând loc de semnătură (art. 62 din Legea nr. 36/1995). În cazul în care testatorul declară că nu ştie să
semneze, iar declaraţia se dovedeşte ulterior a fi falsă, aceasta echivalează cu refuzul de a semna actul 592. De
asemenea, testamentul autentic purtând în loc de semnătură a testatorului o simplă parafă, fără menţinea că
testatorul nu poate sau nu ştie să semneze, nu este valabil 593.

259. Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi forţă probantă ca
orice alt act notarial. Aşadar, în privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza propriilor sale constatări în
temeiul atribuţiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului, data acestuia, identitatea testatorului, voinţa
declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face credinţă până la înscrierea în fals.
În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul că nu ştie să scrie) sau a afirmaţiilor
făcute de notar în afara atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de verificare (cum ar fi
menţiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale), testamentul autentic face credinţă
doar până la proba contrară.

§ 3. Testamentul mistic

259. Noţiune şi origini. Mistic este ceva care este „ascuns, neştiut, tainic”594. Aşadar, testamentul
mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în literatura de specialitate). Este vorba
de testamentul care este scris de testator sau de o altă persoană la cererea şi după voinţa testatorului, semnat
de testator şi secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorităţii publice
competente pentru a lua declaraţia testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art.
864 C. civ.).
În realitate este vorba de un act hibrid, cuprinzând dispoziţiile testamentare propriu-zise care pot
rămâne într-adevăr secrete, necunoscute decât de testator sau de cel care le-a redactat, dar şi îndeplinirea unor
formalităţi legate de prezentarea lui autorităţii publice spre atestare a faptului că aparţine testatorului.
De origine romană, a fost practicat în Franţa înaintea adoptării Codului civil în regiunile de drept
scris, unde se ignora testamentul olograf, fiind necunoscut în regiunile de drept cutumiar unde a fost extins
abia prin Ordonanţa lui D’Aguesseau din 1735595. La noi, acest testament a fost cunoscut sub denumirea de

588
H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 112, nr 315.
589
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 267, nr. 1354.
590
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 316, nr. 384.
591
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 713.
592
F. Ruel, Note Cass. 1-re civ., 23 mai 1995, „Recueil Dalloz Sirey” (Jurisprudence) nr. 15/1996, p. 211.
593
J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 3/1995, p. 672.
594
F. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, ed. a III-a, Edit. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 693.
595
J.-F. Montredon, J.-Cl. Civ. Art. 971 à 998, fasc. 3, 1991, p. 2, nr. 1.
108
testament mistic sau tăinuit atât de Codul Calimach (art. 741 şi 744), cât şi de Codul Andronache Donici (§
12, Cap. 35) şi Codul Caragea (art. 26, § 2)596.

261. Utilitate. Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi utilă prin faptul
că poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza bolii,
infirmităţii etc.) ele însele testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permiţând ca
testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se însă în toate cazurile să poată
semna actul (art. 864 alin. 1 C. civ.)

262. Persoanele care nu pot testa în formă mistică. Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau
nu pot citi sau scrie nu pot face testament în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancţiunea nevalabilităţii
testamentului, nu pot testa în această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct
conţinutul, fie întrucât nu ştiu deloc să citească 597, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris 598, fie
întrucât sunt lipsite de vedere599.
În ceea ce priveşte pe „cei care nu ştiu sau nu pot scrie”, având în vedere dispoziţiile art. 864 alin.1 C.
civ. care impun doar ca actul să fie semnat de testator, textul este interpretat în sensul că se referă la cei care
nu pot semna, fie din cauze intelectuale, fie din cauze fizice 600.
Cel care atacă testamentul mistic pe motiv că testatorul nu ştia să citească sau să scrie trebuie să facă
dovada celor afirmate (art. 1169 C. civ.)601.

262. Formalităţile cerute de lege. Testamentul mistic se realizează în două faze, şi anume faza
redactării (1°) şi faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°).
1°) Faza redactării. În prima fază, testamentul este redactat de testator sau de o terţă persoană sub
îndrumarea testatorului. Scrierea testamentului poate fi făcută cu mâna sau cu mijloace mecanice.
Testamentul astfel realizat nu trebuie să fie datat, căci data sa nu va fi aceea a redactării de către
testator, ci aceea a realizării suprascrierii în faţa notarului public 602ţ
Semnătura testatorului este o condiţie de valditate a testamentului mistic, fără de care acesta este nul
absolut (art. 864 alin.1 C. civ.).
2°) Faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii. Art. 864 alin.2 şi 3 C. civ. prevede că
hârtia pe care a fost scris testamentul se va strânge sau se va introduce într-un plic, care se vor sigila fie
înainte fie cu ocazia prezentării la judecătorie. În mod firesc, odată cu trecerea competenţei de autentificare a
înscrisurilor din competenţa judecătoriilor în competenţa a Notariatului de stat (iar apoi a notarilor publici),
competenţa de realizare a formalităţilor de suprascriere a testamentelor mistice a trecut de la judecătorii la
Notariatul de stat, iar apoi la notarii publici 603.
În faţa notarului, testatorul va declara că testamentul cuprinde dispoziţiile sale de ultimă voinţă, că a
fost scris de el sau de o altă persoană şi că a fost semnat de el (art. 864 alin. 4 C. civ.) 604. Dacă testatorul nu

596
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 23.
597
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 111.
598
Trib. Tutova, 4 feb. 1886 şi Trib. Ilfov, I, 1901, rezumate în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 304, nr. 1 şi,
respectiv, 5 de sub art. 865.
599
M. Eliescu, op. cit., p. 222.
600
M. Eliescu, op. cit., p. 223.
601
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 112-113.
602
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 527, nr. 1272; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
290, nr. 1381.
603
Menţionăm că în literatura de specialitate s-a susţinut contrariul pe motv că prin pct. 74 din Instrucţiunile generale ale
Ministrului Justiţiei privitoare la Notariatul de stat, din decembrie 1951, s-a stipulat că această competenţă a rămas
tribunalelor populare (judecătoriilor) (M. Eliescu, op. cit., p. 221, nota 60).
Argumentul menţionat este discutabil deoarece Instrucţiunile de aplicare a unei legi nu puteau deroga sau adăuga la acea
lege. Prin urmare, odată ce competenţa de autentificare a înscrisurilor a trecut de la judecătorii la Notariatul de stat, iar
de aici la notarii publici, acestora din urumă le revine în prezent competenţa de realizare a suprascrierii, care, în esenţă,
nu este altceva decât tot o asemenea procedură.
109
poate vorbi, va face în scris declaraţia că testamentul îi aparţine la începutul actului de suprascriere ce va fi
întocmit de notar (art. 866 C. civ.).
Testamentul propriu-zis poate rămâne secret, testatorul nefiind obligat să declare notarului ce anume
conţine acesta, având însă posibilitatea de a-i dezvălui conţinutul dacă doreşte 605.
Notarul public va trece la întocmirea procesului-verbal de suprascriere (denumire care vine de la
faptul că se face direct pe spatele testamentului sau pe plicul în care acesta este introdus), care va conţine
menţiuni despre data şi locul întocmirii acestuia, relatarea declaraţiilor testatorului, starea testamentului sau a
plicului în care acesta este introdus, semnătura notarului şii a testatorului sau, în cazul în care acesta nu poate
semna, menţiunea cauzei acestei imposibilităţi. Conform dispoziţiilor art. 864 alin. 8 fraza I C. civ.),
procedura întocmirii procesului-verbal de suprascriere trebuie să se desfăşoare fără nici o întrerupere, pentru
a se elimina posibilitatea înlocuirii testamentului.
Nerespectarea oricăreia din formalităţile menţionate este sancţionată cu nulitatea absolută a
testamentului (art. 886 C. civ.). Nici chiar atestarea de către un avocat în temeiul art.3 din Legea nr. 51/1955
a faptului că testamentul a fost redactat de el, că reprezintă voinţa defunctului şi că a fost semnat personal de
acesta nu suplineşte condiţiile de formă anume cerute de lege în cazul testamentului mistic 606.
Păstrarea testamentului poate fi făcută fie de notar, fie de testator, conform voinţei acestuia din urmă.

264. Formalitatea prevăzută de art. 892 C. civ. Trimitere. Ca şi testamentul olograf, testamentul
mistic este supus formalităţii prevăzute la art. 892 C. civ. despre care am vobit mai sus (supra nr. 254).

265. Forţa probantă a testamentului mistic. Datorită faptului că dispoziţiile testamentare propriu-
zise sunt cuprinse într-un act sub semnătură privată, acestea nu sunt credibile decât până la proba
contrară,întocmai ca şi menţiunile cuprinse într-un testament olograf (a se vedea supra nr.255), notarul public
neavând nici posibilitatea nici abilitarea legală de a le conferi forţa probantă specifică unui act autentic.
În schimb, menţiunile cuprinse în procesul-verbal de suprascriere (prezentarea testatorului în faţa
notarului, locul prezentării, data prezentării etc.) au forţa probantă a înscrisurilor autentice, neputând fi
combătute decât prin procedura înscrierii în fals 607.

266. Sancţiunea nerespectării formelor cerute de lege. Conversiune. Sancţiunea nerespectării

formalităţilor cerute de lege în cazul testamentului mistic (secret) este sansţionată cu nulitatea absolută (art.
886 C. civ.).
Actul declarat nul ca testament mistic pentru nerespectarea formelor cerute de lege, poate fi valabil
prin conversiune ca testament olograf dacă a fost scris, semnat şi datat de testator cu mâna lui (art. 1172 C.
civ.)608.

§ 4. Testamentele privilegiate

267. Noţiune. Enumerare. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii curente, când
testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obişnuit, legea (art. 868 – 884) prevede posibilitatea de a
dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice, numite din această cauză testamente
privilegiate. Forma olografă a testamentului rămâne fără îndoială şi în aceste situaţii la dispoziţia testatorului.

604
Acest text de lege este interpretat foarte restrictiv în sensul că dacă, de pildă, testatotul nu menţionează de cine a fot
redactat testamentul (de el sau de un terţ) sau dacă nu menţionează că a fost semnat de el, chiar dacă în realitate a fost,
acesta este nul, (J.-F. Montredon, op. cit., p. 7, nr. 48).
605
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 291.
606
CA Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 3974/2000, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 2000, p. 212-213.
607
CA Bucureşti, s. I, dec. nr. 29/1922, rezumată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 303, nr. 20.
608
Trib. Tutova, 4 feb. 1886, rezumată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 301, nr. 2; M. Nicod, Le formalisme
des testaments, cit. supra, p. 664, nr. 2910; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 218, nr. 126.
110
 Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul militarilor (a), testamentul
făcut în timp de boală contagioasă (b) şi testamentul făcut pe mare (maritim) (c). Pe lângă reglementările
specifice fiecăruia dintre ele, testamentele privilegiate au şi unele reguli comune (d).

a) Testamentul militarilor

268. Potrivit dispoziţiilor art. 870 C. civ., militarii – atât cei de carieră, cât şi rezerviştii chemaţi sub
arme – pot testa în forma autentică simplificată atâta timp cât se află în situaţii excepţionale, cum ar fi:
expediţia militară pe teritoriu străin, prizonieratul sau staţionarea într-o localitate asediată din ţară ori dintr-un
alt loc din care nu se poate comunica din cauza războiului. În cazul unor asemenea situaţii, testamentul poate
fi făcut în faţa comandantului militar al unităţii sau în prezenţa unui alt ofiţer superior, cu asistarea a doi
martori (art. 868 C. civ.). Militarii răniţi sau bolnavi internaţi în spital pot testa în faţa medicului-şef cu
asistarea comandantului militar al spitalului (art.869 C. civ.).

b) Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

269. Persoanele aflate într-o localitate izolată din cauza ciumei sau altei boli contagioase pot testa în
forma autentică simplificată în faţa unui membru al consiliului local asistat de doi martori (art. 872 C. civ.).
Această formă de testament îşi are raţiunea doar în ipoteza în care în acea localitate nu există notar public sau
dacă acesta (aceştia) sunt în imposibilitate de a-şi îmdeplini atribuţiile.
Dacă testamentul nu este datat, acesta este nul datorită faptului că nu se poate stabili dacă la
momentul întocmirii sale erau sau nu întrunite condiţiile excepţionale prevăzute la art. 872 C. civ. 609.

c) Testamentul făcut pe mare (maritim)

270. Persoanele (călătorii şi membrii echipajului) aflate la bordul navelor maritime sub pavilion
românesc în timpul unei călătorii pe mare pot testa în faţa comandantului navei sau a unui înlocuitor al său,
asistat de ofiţerul inendent de bord şi de doi martori (art. 874 şi 881 C. civ.). Dacă testatorul este chiar unul
dintre cei însărcinaţi să instrumenteze autentificarea, locul acestuia ca agent instrumentator va fi luat de
înlocuitorul său în ordine ierarhică (art.875 C. civ.).
Testamentul poate fi încheiat în această formă doar pe timpul călătoriei pe mare, iar nu şi atunci când
vasul este ancorat la ţărm sau se apropie de un ţărm unde există agent diplomatic român (art. 880 C. civ.).
Sub sancţiunea nulităţii, testamentul maritim trebuie redactat în două exemplare originale (art. 876 C.
civ.).
Dacă vasul pe care a fost întocmit testamentul intră într-un port străin unde există agent diplomatic
român, un exemplar al testamentului se va preda acetuia spre a fi trimis notarului public de la domiciliul
testatorului (art. 877 C. civ.). Atunci când vasul ancorează într-un port românesc, organele portuare vor
transmite ambele exemplare ale testamentului notarului public de la domiciliul testatorului (art. 878 C. civ.).
Formalităţile prevăzute la art. 877 şi 878 C. civ. nu sunt decât simple măsuri de conservare, iar nu formalităţi
substanţiale, astfel încât neîndeplinirea lor nu afectează validitatea testamentului 610.

b) Reguli comune aplicabile testamentelor privilegiate

271. Sub sancţiunea nulităţii, testamentele privilegiate trebuie să fie întocmite în formă scrisă. Ele
trebuie să fie semnate de testator, de agentul instrumentator şi de către martori, iar dacă testatorul sau unul
dintre martori (obligatoriu testamentul trebuie să fie semnat de cel puţin unul dintre martori) nu ştie sau nu
poate să scrie se va face menţiune despre aceasta (art. 884 C. civ.).
609
P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Suceava în
domeniul dreptului civil şi procesual civil (semestrul I 1996), „Dreptul” nr. 2/1997, p. 107-108.
610
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 535, nr. 1295.
111
 Caracteristic testamentelor privilegiate este faptul că acestea nu sunt valabile decât un anumit timp de
la data când a încetat cauza care a justificat întocmirea lor. Astfel, testamentul militarilor şi testamentul făcut
pe timpul unei boli contagioase îşi încetează valabilitatea în termen de 6 luni de la data încetării condiţiilor
speciale (art. 871 şi 873 C. civ.), iar testamentul maritim în termen de 3 luni de la data când testatorul a ajuns
într-un loc în care poate dispune prin testament în formă ordinară (art. 882 C. civ.). Dacă testatorul decedează
înaintea împlinirii termenelor menţionate mai sus, testamentul privilegiat produce efecte conform voinţei
dispunătorului, iar dacă decedează după împlinirea acestora, voinţa dispunătorului manifestată în una din
formele de testamente privilegiate va fi lipsită de efecte.

§ Testamentul internaţional

272. Generalităţi. Convenţia de la Washington din 26 octombrie 1973 privitoare la legea uniformă
asupra formei testamentului internaţional, elaborată sub egida UNIDROIT (Institutul internaţional pentru
unificarea dreptului privat), conţine în anexă o lege materială uniformă reglementând o formă nouă de
testament susceptibilă de a fi admisă în dreptul intern al tuturor ţărilor care ratifică această Convenţie 611. Deşi
nu a fost încă ratificată de România (nefăcând deci în prezent parte din dreptul nostru intern), reglementarea
prezintă interes atât din perspectiva unei viitoare ratificări, cât şi din perspectiva cunoaşterii de către juriştii
români a acestei noi forme de testament cu care se pot întâlni în activitatea lor practică.
Testamentul internaţional este o formă nouă de testament care se adaugă formelor cunoscute deja
(olografă, autentică şi mistică). În esenţă, este vorba de o formă simplificată de testament mistic (secret).
Denumirea de „internaţional” a acestui testament este într-un anumit sens înşelătoare, căci utilizarea
acestei forme de testament nu implică în nici un fel ca succesiunea la care se referă să conţină elemente de
extraneitate (străin testând în altă ţară, bunuri situate în ţări diferite etc.), fiind posibil ca testamentul să
privească o succesiune eminamente internă (lipsită de elemente de extraneitate) 612. Pe de altă parte, utilizarea
acestei forme de testament nu este obligatorie în cazul succesiunilor cu elemente de extraneitate 613. Ea poate
fi aşadar aleasă în ordinea strict internă şi ocolită în ordinea internaţională, denumirea privind „nu atât
circumstanţele testamentului, ci sursele regulilor (o convenţie internaţională) definind acest testament şi
această formă”614.
Dezideratul acestei reglementări este foarte simplu şi rezultă chiar din preambulul Convenţiei de la
Washington, unde se arată că aceasta a fost adoptată „pentru a asigura într-o mai mare măsură respectul
actelor de ultimă voinţă prin stabilirea unei forme suplimentare de testament… a cărei întrebinţare va reduce
necesitatea cercetării legii aplicabile”. Realizarea acestui deziderat presupune însă ratificarea Convenţiei de
un număr cât mai mare de state.

273. Formalităţile cerute de legea uniformă. Fiind o formă simplificată de testament mistic
(secret), testamentul internaţioanl parcurge două faze de elaborare: faza redactării (1°) şi faza prezentării unei
autorităţi (2°).
1°) Faza redactării. Testamentul trebuie să fie redactat în scris, fie de către testator, fie de către o altă
persoană, în orice limbă, fie cu mâna, fie cu mijloae mecanice (art. 3 din Legea uniformă).
Dacă testamentul are mai multe foi, acestea trebuie să fie numerotate (art. 6.2 din Legea uniformă).
2°) Faza prezentării testamentului persoanei abilitate. Testatorul trebuie să declare înaintea a doi
martori şi a unei persoane abilitate a instrumenta că documentul, a cărui substanţă nu este ţinut să îl divulge,
este testamentul său şi că îi cunoaşte conţinutul (art. 4 din Legea unifirmă). Franţa a desemnat ca persoane
abilitate a instrumenta notarii publici, pe teritoriul ţării, şi agenţii diplomatici şi consulari în străinătate. În
ceea ce îi priveşte pe martori, aceştia trebuie să întrunească condiţiile cerute de legea în temeiul căreia a fost

611
Pentru dezvoltări, a se vedea M.-L. Revillard, Une nouvelle forme de testament: le testament international,
„Defrénois” 1995, art. 36021.
612
M.-L. Revillard, op. cit., nr. 3.
613
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 322, nr. 394-1.
614
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 293, nr. 1384.
112
desemnată persoana abilitată să instrumenteze testamentul, calitatea de străin neconstituind un obstacol
pentru aceasta (art. V din Convenţie).
Testatorul trebuie să semneze testamentul în prezenţa persoanei abilitate şi a martorilor sau, dacă l-a
semnat înainte, să recunoască şi să confirme că semnătura îi aparţine (art. 5.1 din Legea uniformă). Dacă
testatorul este în incpacitate de a semna, va arăta cauza persoanei abilitate, care va face menţiune pe
testament despre aceasta (art. 5.2 din Legea uniformă). Dacă legea în virtutea căreia a fost desemnată
persoana abilitată permite ca testamentul să fie semnat de un mandatar în locul testatorului(lucru pe care
legea franceză şi legea română nu îl îngăduie), testamentul va fi semnat de acest mandatar. Martorii şi
persoana abilitată vor semna testamentul în prezenţa testatorului (art. 5.3 din Legea uniformă), la sfârşitul
acestuia (art. 6.1 din Legea uniformă).
Persoana abilitată va menţiona la sfârşitul testamentului data la care ea l-a semnat, aceasta fiind data
testamentului, iar nu cea la care testatorul şi-a redactat testamentul şi pe care a menţionat-o, eventual, în
cuprinsul testamentului propriu-zis (art. 7 din Legea uniformă). În lipsă, proba datei poate fi făcută prin orice
mijloc de probă615.
Persoana abilitată trebuie să îl întrebe pe testator dacă doreşte să se exprime asupra modalităţii de
conservare a testamentului (art.8 din Legea uniformă), iar dacă nu primeşte misiunea de a-l conserva chiar ea,
îl va remite testatorlui616.
Un atestat redactat de persoana abilitată va confirma respectarea regulilor prescrise de Legea
uniformă (art. 9). Atestatul va fi redactat în două exemplare, dintre care unul va fi ataşat testamentului
propriu-zis. În orice caz, unul dintre exemplarele atestatului rămâne la persoana abilitată, fie că este vorba de
cel ataşat testamentului, dacă a fost desemnată să conserve acest act, fie de celălalt exemplar, în caz contrar.
La data decesului, atestatul va permite o mai bună informare a moştenitorilor asupra existenţei
testamentului617. În plus, în lipsa probei contrare, atestatul dovedeşte validitatea formală a testamentului în
sensul Legii uniforme (art. 12). important este faptul că atestatul rămâne un act exterior testamentului, lipsa
acestuia sau neregularitatea lui neinfluenţând validitatea actului de ultimă voinţă al defunctului (art.13 din
Legea uniformă).

274. Sancţiunea nerespectării formalităţilor prevăzute de Legea uniformă. Potrivit Legii

uniforme, unele dintre formalităţile prevăzute de aceasta sunt instituite sub sancţiunea nulităţii absolute,
categorie în care se includ: necesitatea redactării testamentului în scris, intervenţia persoanei abilitate şi a
martorilor, declaraţia testatorului că testamentul este al său şi că îi cunoaşte conţinutul, semnătura
testatorului, a persoanei abilitate şi a martorilor (art. l. 1).
Testamentul nul ca testament internaţional poate fi valabil ca altă formă de testament, dacă întruneşte
condiţiile cerute de lege pentru aceasta (art. 1. 2 din Legea uniformă). Este vorba de aşa numita conversiune
prin reducţiune, prin care, de exemplu, un testament scris, semnat şi datat de testator nul ca testament
internaţional pentru incapacitatea martorilor poate fi valabil ca testament olograf 618.
Nerespectarea celorlalte formalităţi prevăzute de Legea uniformă (atestatul prevăzut la art. 9, locul
semnăturii prevăzute la art. 6.1, numerotarea şi semnarea fiecărei pagini conform art. 6.2 sau datarea
testamentului confirm art. 7) nu atrag nevalabilitatea testamentului.

275. Revocare. Testamentul internaţional „este supus regulilor ordinare de revocare a testamentelor”
(art. 14), ceea ce înseamnă că poate fi revocat în aceleaşi condiţii ca un testament obişnuit (infra nr…….),
chiar şi printr-un testament ulterior, indiferent dacă acesta este tot unul internaţional sau nu 619.

276. Forţa probantă. Testamentul internaţional, asemnea testamentului mistic (secret), face credinţă
până la proba contrară în privinţa menţiunilor cuprinse în testamentul propriu-zis şi până la înscrierea în
fals în privinţa menţiunilor făcute de persoana abilitată în cuprinsul atestatului.
615
M. Nicod, Le formalisme des testaments, cit. supra, p. 665, nr. 2913; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 324, nr. 394-2.
616
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 294, nr. 1386.
617
M.-L. Revillard, op. cit., nr. 11.
618
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 295, nr. 1386 bis.
619
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 295, nr. 1387.
113
 Capitolul V

REGULILE DE INTERPRETARE A TESTAMENTELOR

277. Lipsa unor reglementări legale. Act de ultimă voinţă a defunctului, testamentul, mai ales cel
olograf, este adesea redactat de persoane fără pregătire juridică şi fără îndrumare de specialitate sau, chiar şi
cel autentic, în condiţii dramatice pentru testator (din cauza vârstei, a bolii, a iminenţei morţii şi angoasei
acesteia etc.). De aceea, nu de puţine ori, testamentele sunt insuficient de clare, punând probleme de
interpretare în prezenţa unor interese şi susţineri contrare din partea succesibililor 620.
Codul civil nu conţine reguli generale de interpretare a testamentelor, ci doar o dispoziţie specială
care se referă la legatul unui bun nedeterminat de gen şi care precizează că „însărcinatul cu legatul nu este
obligat a da un lucru de calitatea cea mai bună, nu poate oferi însă nici lucrul cel mai rău” (art. 908).
Practica judiciară şi doctrina au fost cele care, în aceste condiţii, au conturat câteva reguli de
interpretare a testamentelor.

278. Principiile formulate de doctrină şi jurisprudenţă. Ţinta interpretării testamentelor este

cercetarea voinţei reale a testatorului 621. Această sarcină revine instanţelor de fond, fără însă ca, sub cuvânt că
se interpretează testamentul, să se ajungă la denaturarea voinţei defunctului. Asemenea convenţiilor (art. 977
C. civ.), testamentul se interpretează nu după sensul literal al termenilor utilizaţi, ci după voinţa
testatorului622.
Testamentul fiind un act solemn, care impune ad validitatem ca voinţa dispunătorului să îmbrace
formele anume prevăzute de lege, intrepretarea trebuie să pornească întotdeauna de la elementele intrinseci
ale actului, de la conţinutul său, admiţându-se însă posibilitatea ca, în din completare, în caz de nevoie, să se
poată recurge şi la elementele extrinseci testamentului (cum ar fi: alte înscrisuri, personalitatea testatorului,
starea patrimoniului dispunătorului, relaţiile dispunătorului cu familia lui sau cu legatarul, uzurile locale
etc.)623. Dar, „acestea (elementele extrinseci – n. n..-D. C.) nu sunt totuşi decât adjuvante pentru a interpreta o
voinţă exprimată prin testament”624.
Dacă un testament este susceptibil de o interpretare în sensul că nu este valabil şi o alta în sensul că
este valabil, se va interpreta în acest din urmă sens (potius ut valeat quam ut pereat), art. 978 C. civ. referitor
la contracte aplicându-se prin analogie 625. Astfel, dacă există o incertitudine (dubiu) în privinţa instituirii unui
legatar, testamentul se va interpreta în favoarea legatarului (adică a existenţei legatului) şi deci contra celor
ţinuţi la plata legatului (de regulă, moştenitorii legali) 626. Dacă însă incertitudinea nu se referă decât la
620
Aşa cum pătrunzător observa La Bruyere, Les caractères, XIV. 56, „muribunzii care vorbesc în testamentele lor pot
să se aştepte să fie ascultaţi ca oracolele; fiecare le trage de partea lui şi le interpretează în maniera sa, vreau să zic după
dorinţele sau interesele sale”.
621
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 289, nr. 504.
622
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 337..
623
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 538, nr. 1306; R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art. 1002, fasc.
10, 1997, p. 6, nr. 17; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.3 79; Cass. 1-re civ., 8 déc. 1998, JCP (IV 1205) nr. 4/1999,
p. 244.
624
J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 1/2000, p. 147. (În speţa comentată, testatorul desemnase eronat legatarul prin
denumirea de „asociaţia Sansouire”, în loc de „fundaţia Sansouire”, eroare care a putut fi îndreptată de instanţa chemată
să interpreteze testamentul pe baza unui document semnat de defunct ulterior testamentului care preciza denumirea
corectă a legatarei).
625
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 171-173; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 291.
626
R. Le Guidec, op. cit., p. 6, nr. 17.
Aşa se întâmplă, de pildă, în ipoteza în care debitorul unei sume de bani face un testament în favoarea creditorului
pentru aceeaşi sumă. În dreptul francez, art. 1023 C. civ. prevede în mod expres că legatul nu este considerat a fi făcut
114
întinderea legatului, iar nu la însăşi existenţa acestuia, interpretarea se va face în favoarea celor ţinuţi la plata
legatului, deci contra legatarului, aplicându-se prin analogie dispoziţiile art. 983 C. civ., conform cărora, în
caz de îndoială, convenţia se interpreteazî în favoarea debitorului, adică a celui ţinut la plată 627.
Testamentul fiind un act mortis causa, care produce efecte doar la data deschiderii moştenirii, la
interpretarea acestuia se vor avea în vedere dispoziţiile legale şi situaţia (patrimonială, familială) de la această
dată, iar nu cele de la data întocmirii sale 628.

SUBTITLUL II

PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE

279. Enumerare. Principalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la legate (Capitolul I),
exheredări (Capitolul II) şi la execuţiunea testamentară (Capitolul III).

Capitolul I

LEGATELE

280. Prin definiţie, testamentul este „un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul
încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său” (art. 802 C. civ.). Dispoziţiile testamentare
referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca o cotă-parte din întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare
sau cutare bun) se realizează prin intermediul legatelor 629.

pentru stingera creanţei. În dreptul nostru, care nu a reprodus acest text, soluţia este aceeaşi în temeiul interpretării
testamentului în sensul că a fost făcut pentru a face o liberalitate (art. 978 C. civ.), iar nu pentru a stinge creanţa, aceasta
rămânând datorată (D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 177-178).
627
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 173; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 291; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra,
p. 379.
628
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 380.
629
Noţiunea de legat (legs, în franceză) desemneză ceea ce lasă defunctul (prin voinţa sa) unei persoane la deschiderea
moştenirii. Ea nu provine de la verbul „a lega” (a obliga), ci de la verbul „a lăsa” (laisser), desemnând lăsământul (lais
sau lès din Vechiul drept francez) (M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p.17, nota 1). Pentru
sensurile noţiunii de legatum în dreptul roman, a se vedea M. D. Bocşan, Testamentul, cit. supra, p. 96, nr. 80.
Unii autori susţin că noţiunea vine de la cuvântul lex (lege) „fiindcă este făcut în termeni imperativi” (D. Alexandresco,
op. cit., t. IV, 2, p. 150, nota 4).
115
 Legatele trebuie să aibă desemnate un obiect (Secţiunea I) şi un beneficiar (Secţiunea II). Ele pot fi
afectate de anumite cauze de ineficacitate (Secţiunea III), care atunci când survin pun problema destinaţiei
bunurilor care au format obiectul lor (dreptul de acrescământ) (Secţiunea IV).

Secţiunea I

OBIECTUL LEGATELOR

281. Clasificare. Potrivit dispoziţiilor art. 887 C. civ., „se poate dispune prin testament de toată sau
de o fracţiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate”. Prin urmare, după obiectul
lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau particulare (§ 3).
Desigur, nimic nu împiedică pe testator ca, prin acelaşi testament sau prin testamente succesive, să
lase numai legate de un anumit fel sau să lase legate de mai multe feluri, uneia şi aceleiaşi persoane 630 sau
unor persoane diferite (infra nr.291 şi următ.). De asemenea, dispunăturul poate lăsa unul şi acelaşi legat la
două sau mai multe persoane (art. 888 C. civ.), legat care se numeşte conjunctiv (indiferent dacă după
obiectul său este universal, cu titlu universal sau particular) (infra nr. 444). De aceea, se impune şi analizarea
problemei pluralităţii de legate (§ 4).

§ 1. Legatul universal

282. Elementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu succesoral.

Art. 888 C. civ. precizează că „legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moarte-i, la una
sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale”.
Sintagma „universalitatea bunurilor” din textul menţionat nu se referă însă la toate bunurile din masa
succesorală, ci la vocaţia conferită legatarului la întregul patrimoniu succesoral. Într-adevăr, chiar din textul
art.888 C. civ. rezultă că legatul universal poate fi lăsat „la una sau mai multe persoane”, ceea ce înseamnă
că, în principiu, acele „mai multe persoane” împart între ele în mod egal ceea ce primesc de la defunct,
dreptul fiecărui legatar comprimând drepturile celorlalţi, fără a se anihila , iar dacă unul dintre legatarii astfel
instituiţi nu poate primi legatul (fiind într-o situaţie de incapacitate, ori dacă în raport cu acesta legatul este
ineficace pentru un motiv oarecare) sau renunţă la legat, partea ce i s-ar fi cuvenit din moştenire va reveni
celorlalţi legatari universali în virtutea vocaţiei acestora la întregul patrimoniu succesoral care rămâne intactă.
Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor 631 care fac parte din masa
succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul universal, cum se întâmplă atunci când există:
moştenitori rezervatari care culeg rezerva succesorală, legatarului universal revenindu-i doar cotitatea
disponibilă a moştenirii632; legatari particulari instituiţi individual pentru unele sau chiar pentru toate bunurile
succesorale (pentru fiecare în parte) 633; ori atunci când activul succesoral este consumat în tot sau în parte
pentru plata pasivului succesoral la care legatarul universal este ţinut conform dispoziţiilor art. 893 C. civ 634.
În toate aceste cazuri însă, ineficacitatea titlurilor celor care beneficiază într-o măsură sau alta de
emolumentul bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori prescripţia deptului de
opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea unuia sau altuia dintre legatele particulare, prescripţia
dreptului la acţiune pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatarilor universali în virtutea
vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral.
630
În sensul că unui legatar universal i se pot lăsa şi legate particulare, a se vedea Cass. 1-re civ., 25 mars 1981,
rezumată de G. Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, op. cit., p. 738, nr. 6 de sub art. 1003.
631
Cel puţin teoretic, poate exista legat universal valabil fără nici un emolument pentru legatar. Un astfel de legat ar
putea pune probleme de interpretare, în sensul dacă nu cumva cel instituit „legatar universal” fără emolument nu este în
realitate un simplu executor testamentar însărcinat să aducă la îndeplinire ultima voinţă a defunctului prin plata legatelor
particulare şi a datoriilor succesiunii care consumă întregul activ, iar nu o veritabilă persoană gratificată de defunct.
632
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 233, nr. 142.
633
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 1003, 2000, p. 2, nr. 3 şi p. 4, nr. 12.
634
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 276, nr. 341.
116
 Prin urmare, se poate conchide că legatul universal conferă doar o vocaţie eventuală la culegera
întregii moşteniri, iar nu una efectivă635. Altfel spus, el se caracterizează „nu prin aceea că legatarul primeşte
(s. n. – D. C.), ci prin aceea că testamentul îi conferă vocaţia de a primi (s. n. – D. C.)” 636 toate bunurile din
patrimoniul succesoral.
Legatarul căruia testatorul îi lasă prin testament toate bunurile sale numindu-le pe fiecare în parte,
fără a-i conferi vocaţie la patrimoniul succesoral ca întreg, nu este un legat universal, ci o sumă de legate
particulare, ceea ce înseamnă că poate exista emolument maxim fără legat universal 637. Una este aşadar
vocaţia la întregul patrimoniu succesoral şi alta este emolumentul tuturor bunurilor succesorale; ele
operează în planuri diferite, vocaţia la universalitatea succesorală este o chestiune de calitate, pe când
emolumentul bunurilor succesorale este o chestiune de cantitate.
Considerat ca fiind un continuator al persoanei defunctului, legatarul universal are vocaţia de a primi
nu numai elementele patrimoniale ale succesiunii, ci şi cele extrapatrimoniale, care, prin excepţie, se transmit
pentru cauză de moarte, cum este cazul dreptului moral de autor, chiar în prezenţa unor moştenitori
rezervatari ai defunctului, aceştia având drepturi doar asupra rezervei, care se referă exclusiv la drepturile de
natură patrimonială, iar nu şi la cele nepatrimoniale, în legătură cu care nu se poate pune problema
reducţiunii638.

283. Formule de desemnare a legatarilor universali. Din punct de vedere legal nu există nici o
formulă sacramentală pentru instituirea unui legatar universal. Aşadar, afară de cazul în care testatorul
utilizează referitor la persoana gratificată formulele consacrate de „legatar universal” sau de „erede instituit”
(este vorba de conotaţia modernă a sintagmei, iar nu de conotaţia pe care instituirea de erede o avea în dreptul
roman), desemnarea legatarului universal poate fi făcută cu orice formulă din care reiese vocaţia legatarului
la întregul patrimoniu succesoral. Chiar dacă formula utilizată este improprie (de exemplu, legatarul este
desemnat ca fiind „executor testamentar”), prin interpretarea voinţei dispunătorului, se poate ajunge la
concluzia că este vorba de un legat universal, reciproca fiind şi ea valabilă, prin intepretarea voinţei
defunctului putându-se ajunge la concluzia că prin formula „legatar universal” acesta a înţeles în realitate să
desemneze un executor testamentar639.
În practica judiciară şi în doctrină, sunt considerate universale:
-legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile640, căci, potrivit art. 461 C. civ., „toate bunurile sunt
mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocaţia pe care o conferă este la toate bunurile defunctului,
succesiunea neputând cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim termenul de legat al „întregii averi” 641.
Acest legat este universal numai atunci când se referă la bunurile din momentul deschiderii moştenirii, iar nu
şi cel referitor doar la bunurile din momentul încheierii testamentului, deoarece acesta din urmă nu conferă
vocaţie legatarului şi la bunurile dobândite de testator între data testamentului şi momentul deschiderii
moştenirii642;
-legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale, deoarece nudul proprietar are vocaţia nu
numai de a dăbândi la stingerea uzufructului (art. 557 C. civ.) elementele care i-au dezmemembrat
proprietatea (usus şi fructus), aceasta devenind astfel deplină, dar şi dreptul de a dobândi, chiar şi pe timpul
dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual, reintră în masa succesorală (cum ar fi, de
exemplu, cazul revocării unui legat pentru ingratitudine);
-legatul cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă întreaga moştenire
lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceştia renunţă la moştenire ori şi-au primit de la defunct

635
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 766, nr. 611.
636
Cass. 1-re civ., 25 mars 1981, loc cit. supra, nr. 3.
637
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 344, nr. 1455.
638
Cass.1-re civ., 17 déc. 1996, Note J. Ravanas, „Recueil Dalloz” (Jurisprudence) nr. 34/1997, p. 445-448; J. Patarin,
Obs., RTD civ. nr. 2/1998, p. 448-450.
639
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 189; L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 1003, cit. supra, p. 5, nr. 19.
640
Trib. Suprem, în completul de 7 judecători, dec. nr. 4/1984, CD 1984, p. 68.
641
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 1003, cit. supra, p. 6,nr. 23.
642
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 559-560, nr. 1354.
117
în timpul vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care acoperă rezerva succesorală 643. Se impune precizarea
că acest legat este universal doar în ipoteza în care testatorul nu a limitat în nici un fel întinderea vocaţiei
legatarului, căci dacă din interpretarea voinţei dispunătorului rezultă că l-a gratificat pe legatar doar cu
procentul reprezentând cotitatea disponibilă a moştenirii în raport cu data actului de dispoziţie (de exemplu,
dispune ca legatarul să primească din moştenire cotitatea disponibilă de 1/4 întrucât are trei copii a căror
rezervă este de 3/4), caz în care vocaţia lui nu mai este la întregul patrimoniu succesoral, ci doar la această
cotă-parte din moştenire, legatul fiind cu titlu universal, iar nu universal 644;
-legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după plata legatelor
particulare sau cu titlu universal645 este un legat universal întrucât, pe de o parte, dacă legatarii particulari sau
cu titlu universal renunţă la legate sau acestea sunt ineficace, bunurile respective sau cota-parte de moştenire
vor reveni legatarului surplusului, iar pe de altă parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după
data testamentului, toate acestea revenind, de asemenea, legatarului surplusului, dacă primele legate sunt
particulare, sau în cotă-parte, dacă primele legate sunt cu titlu universal 646.

284. Efecte. Cazul particular al legatului universal cu precizarea (atribuirea) părţii cuvenite ori
cu facultatea de a alege. Efectele legatului universal diferă în funcţie de faptul dacă legatarul este sau nu
singurul moştenitor cu vocaţie la universalitate.
În primul caz (legatarul este singurul moştenitor cu vocaţie la universalitate), legatarul dobândeşte
proprietatea tuturor bunurilor succesorale, afară de cele care formează obiectul legatelor particulare.
Prioritatea legatarilor particulari asupra legatarilor universali se justifică prin faptul că „legatele universale nu
conferă decât o vocaţie, pe când legatele cu titlu particular conferă o proprietate efectivă” (s. a.)647.
În cel de al doilea caz (alături de legatarul universal există mai mulţi moştenitori cu vocaţie la
universalitate: unul sau mai mulţi rezervatari, un alt (sau alţi) legatar(i) universal(i) ori unul sau mai mulţi
legari cu titlu particulari), legatarul universal dobândeşte doar o cotă-parte indiviză din moştenire,
proprietatea exclusivă asupra unora sau altora dintre bunurile succesorale dobândind-o numai ca urmare a
partajului patrimoniului succesoral.
Respectând valoric cota-parte cuvenită legatarului universal, testatorul poate însă să-i atribuie
legatarului anumite bunuri din masa succesorală, stabilnd astfel componenţa lotului cuvenit acestuia. Legatul
rămâne universal, avantajul fiind însă acela că legatarul, în limita cotei-părţi ce i se cuvine din succesiune, la
data deschiderii moştenirii, dobândeşte proprietatea exclusivă a bunurilor atribuite (evitându-se starea de
indiviziune), practica judiciară şi doctrina franceze admiţând chiar posibilitatea ca testatorul să confere
legatarului facultatea de a alege el bunurile pe care le doreşte din masa succesorală 648.
Legatarul universal are dreptul de a exercita orice acţiune patrimonială care ar fi putut fi exercitată de
testator dacă ar fi fost în viaţă, inclusiv dreptul de a revendica bunurile preluate de statul comunist fără titlu,
neputându-se susţine cu temei că acesta ar avea dreptul doar la bunurile aflate în patrimoniul defunctului la
data decesului649.

§ 2. Legatul cu titlu universal

643
O. Căpăţână, Notă la înch. nr. 308/1956 a Not. de stat al rai. 1 Mai Bucureşti, LP nr. 11/1956, p. 1390-1393; M.
Grimaldi, M. Nicod, op. cit. supra, p. 750, nr. 3354.
644
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 1003, cit. supra, p. 6, nr. 26; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 234-235,
nr. 142.
645
Conform unei opinii, dacă legatul surplusului urmează unui legat cu titlu universal, ar fi şi acesta cu titlu universal, iar
nu universal (pentru o prezentare a acestei opinii şi critica acesteia, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p. 559, nr. 1352; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 770). Totul este în
acest caz o chestiune de interpretare, în sensul dacă testatorul a conferit sau nu legatarului surplusului vocaţia la întreaga
succesiune ori numai la o cotă-parte din aceasta.
646
H. Roland, H.-F. Callu, op. cit., p. 125, nr. 359); M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 344-345, nr. 1456; Fr. Deak,
Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 235, nr. 142.
647
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 345, nota 23.
648
A se vedea M. Grimaldi, M. Nicod, op. cit., p. 750, nr. 3355.
649
CA Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2805/1999, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 1999, cit. supra, p. 162-163.
118
 285. Noţiune. Origini. Art. 894 alin.1 C. civ. prevede că legatul cu titlu universal „poate avea de
obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o
fracţiune din mobile sau imobile”. Având în vedere că această enumerare este limitativă (art. 894 alin.2 C.
civ. precizând că „orice alt legat este singular”), rezultă că sunt cu titlu universal cinci categorii de legate:
-legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibilă 650, în dreptul nostru fiind
considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute de minorul între 16-18 ani, care, conform
dispoziţiilor art. 807 C. civ., nu poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce ar putea
dispune ca major651);
-legatul tuturor bunurilor imobile;
-legatul tuturor bunurilor mobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.
Legatul tuturor imobilelor este unul cu titlu universal, chiar dacă testatorul lasă la moartea sa un
singur imobil, esenţială fiind vocaţia de a dobândi orice imobil al testatorului, iar legatul tuturor mobilelor
este cu titlu universal, ca şi legatul tuturor imobilelor, chiar dacă la data decesului testatorul nu lasă nu lasă
nici un bun mobil652.
Neincluzându-se în nici una din categoriile enumerate de art. 894 alin.1 C. civ. (şi, evident,
neconferind vocaţie la întregul patrimoniu succesoral), vor fi considerate legate particulare legatele
imobilelor sau mobilelor desemnate global prin locul situării lor („toate imobilele din localitatea cutare”,
„toate bunurile mobile din România”) sau prin natura lor economică („toate imobilele rurale”, „toate cărţile
din biblioteca mea”) ca şi legatele care se referă la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă acestea
corespund unor universalităţi de fapt în cadrul patrimoniului dispunătorului (legatul unui fond de comerţ,
legatul unei succesiuni nelichidate, legatul făcut de un soţ cu privire la drepturile ce îi revin din ansamblul
bunurilor comune etc.)653.
Astfel definit, legatul cu titlu universal, chiar dacă are aceeaşi natură cu legatul universal, ambele
conferind doar o vocaţie eventuală, iar nu emolumentul efectiv, se deosebeşte de acesta prin faptul că vocaţia
pe care o conferă nu este niciodată la întreg, cum se întâmplă în cazul legatului universal, ci numai la o parte
din moştenire (la o cotă-parte din întreg, la toate imobilele sau la toate mobilele, ori la o cotă-parte din
acestea)654. De exemplu, legatarul tuturor bunurilor mobile ale defunctului poate să nu beneficieze de
emolumentul unora din mobilele succesiunii întrucât formează obiectul unor legate particulare, dar dacă
aceste legate sunt ineficace, are vocaţia să le primească, aceasta pe de o parte, pe de altă parte însă acest
legatar nu are vocaţie decât la bunurile mobile ale succesiunii, iar nu şi la cele imobile.
În doctrina noastră contemporană se susţine că „ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este
vocaţia la o cotă-parte din moştenire (universalitate) (s. n. – D. C.), iar nu emolumentul care va fi cules de
legatar…”655, acesta fiind elementul care îl diferenţiază de legatul particular, care conferă vocaţie doar la
bunuri individualizate. Aşa cum rezultă însă din dispoziţiile art. 894 alin. 1 C. civ., legatul universal conferă
vocaţie şi la toate imobilele sau mobilele succesiunii (ori la cote-părţi din acestea), ceea ce, cel puţin în
accepţiunea contemporană a termenilor, nu reprezintă cote-părţi din moştenire. Automat se pune întrebarea:
de ce în concepţia Codului civil nu sunt cu titlu universal (art. 894 alin. 2 precizând că orice alte legate decât
cele enumerate limitativ la alin. 1 al aceluiaţi text de lege sunt particulare) şi legatele privind toate sau o parte
dintr-o categorie anume de bunuri (imobilele dintr-o localitate, bunurile alcătuind un fond de comerţ, bunurile
făcând parte dintr-o succesiune nelichidată etc.) sau, invers, de ce nu sunt particulare legatele care au ca
obiect toate imobilele sau mobilele succesorale ori o cotă-parte din acestea? Răspunsul se găseşte în trecut,
dar această situaţie nu l-a împiedicat totuşi în contemporaneitate pe un autor să afirme, nu fără temei, că „este

650
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 279, nota 4.
651
: M. Eliescu, op. cit., p. 256; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 236, nr. 143.
652
L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 1010 à 1013, 1991, p. 6-7, nr. 30.
653
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 572, nr. 1382; L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 1010 à
1013,cit. supra , p. 7-8, nr. 33, 34.
654
M. Grimaldi, M. Nicod, op. cit., p. 751, nr. 3356.
655
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 236, nr. 143.
119
obligatoriu deci de a admite că aici este o doză de ilogism în repartizarea dispoziţiilor testamentare între cele
două categorii (legate cu titlu universal şi legate particulare – n. n.-D. C.)” 656.
În Vechiul drept francez 657, nu funcţiona principiul unităţii transmisiunii succesorale, bunurile
împărţindu-se în trei mase, mobile, achizite şi proprii, care puteau fi moştenite de succesori diferiţi şi care
puteau face separat obiect al unor dispoziţii universale sau cu titlu universal. Codul civil francez de la 1804,
consacrând principiul unităţii transmisiunii succesorale, a împărţit bunurile în mobile şi imobile, dar în
art.1010 (căruia îi corespunde art.894 C. civ. român) nu a tras toate consecinţele logice din aceste schimbări,
tratând cele două categorii de bunuri ca pe timpul Vechiului drept francez, ca şi când ar fi mase distincte de
bunuri, ceea ce, evident, este incorect.

286. Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moşteniri sau al unei fracţiuni
din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată unei
persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară priveşte întregul
patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate imobilele sau toate mobilele
succesorale ori o cotă parte din acestea) 658, problema care se pune este aceea a naturii juridice a legatului de
uzufruct, legatul nudei proprietăţi fiind, indiscutabil, fie universal, fie cu titlu universal, după caz. Rezolvarea
acestei probleme a cunocut o evoluţie în timp.
Conform doctrinei clasice franceze, care a fost mult timp agreată şi de jurisprudenţă, legatul în
discuţie este particular prin excludere: universal nu poate fi deoarece acesta conferă cel puţin o vocaţie
eventuală la întregul patrimoniu succesoral, or, legatarul uzufructului întregii moşteniri nu are nici un fel de
vocaţie la nuda proprietate a moştenirii; cu titlu universal nu poate fi întrucât nu este cuprins în enumerarea
limitativă a acestor legate făcută de art. 1010 C. civ. francez (art. 894 alin. 1 C. civ. român) 659. Această părere
a avut şi are partizani şi acum în doctrina noastră (am împărtăşit-o şi noi până de curând) 660. Aşa cum s-a
subliniat, „caracterul universal al uzufructului (art. 550, 551, 559) se referă la întinderea dreptului constituit,
iar nu la natura intrinsecă a titlului din care dreptul derivă, iar contribuţia la plata datoriilor este o sarcină a
veniturilor iar nu o obligaţiune derivând din natura legatului” 661.
După o altă părere, mai nuanţată, art. 1003 C. civ. francez (art. 888 C. civ. român) şi art. 1010 C. civ.
francez (art. 894 C. civ. român) nu ar viza universalitatea şi cota-parte din universalitate decât din punct de
vedere cantitativ (primul conferind vocaţie la întreg, iar cel de al doilea la o fracţiune din întreg), iar nu şi din
punct de vedere calitativ, perspectivă din care este indiferent dacă vocaţia la universalitate sau cotă-parte din
universalitate se referă la deplina proprietate, la nuda proprietate sau la uzufruct, astfel încât legatul de
uzufruct poate fi nu numai particular (când se referă la un bun individualizat), ci şi universal (când se referă
la întreaga succesiune) sau cu titlu universal (când se referă la o cotă-parte din moştenire) 662. Oricât de
seducătoare pare această construcţie juridică, ea prezintă totuşi o deficienţă insurmontabilă, şi anume că

656
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 347.
657
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 572, nr. 1382; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y.
Loussouarn, op. cit., p. 772-773, nr. 616.
658
Legatele de nudă proprietate şi uzufruct constituite asupra unui bun individual determinat nu pot fi decât particulare.
659
A se vedea autorii şi practica judiciară citate de M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 775,
notele 3 şi 4.
660
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 243-245; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 358-359; E. Safta-Romano, op. cit., p.
224; D. Chirică, op. cit., p. 120-121; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 242-245, nr. 147.2; M. D.
Bocşan, Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii moşteniri, „Dreptul” nr. 5/2001, p. 76-81.
661
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 359, nr. 478.
Această susţinere se întemeiază mai cu seamă pe dispoziţiile art. 550 C. civ. român, care, spre deosebire de textul
corespunzător din Codul civil francez (art. 610) - care vorbeşte de întinderea obligaţiei de plată a datoriilor succesiunii a
„legatarului universal al uzufructului” şi a „legatarului cu titlu universal al uzufructului”, furnizând un puternic argument
pentru susţinătorii tezei potrivit căreia legatul de uzufruct poate fi universal (dacă se referă la întreaga avere succesorală)
sau cu titlu universal (dacă se referă la o cotă-parte din succesiune) -, vorbeşte de obligarea la plata datoriilor moştenirii
a celui ce câştigă „cu titlu gratuit un uzufruct universal, sau cu titlu universal”.
662
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 776, nr. 618; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p. 601, nr. 1438; M. Eliescu, op. cit., p. 257-259; J. Flour, H. Souleau, Droit civil. Les libéralités, A.
Colin, Paris, 1982, p. 147, nr. 224.
120
legatul de uzufruct al tuturor bunurilor succesorale nu poate conferi niciodată vocaţie la întreaga succesiune
incluzând şi nuda proprietate, aşa cum se întâmplă în cazul simetric invers al legatului nudei proprietăţi a
tuturor bunurilor succesorale, ceea ce demonstrează că un asemenea legat nu este în realitate unul universal.
Sesizând, probabil, această deficienţă, Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la
concluzia că atât legatul uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cote-părţi din
moştenire sunt legate cu titlu universal 663, soluţie împărtăşită de doctrina franceză contemporană fără
rezerve664. În această concepţie, acceptându-se ideea că în privinţa calificării legatelor important nu este
numai criteriul cantitativ, ci şi cel calitativ, se reţine totuşi că legat universal nu poate fi decât acela care
conferă vocaţie la proprietatea întreagii moşteniri, iar nu doar la uzufructul acesteia, deoarece acest drept nu
se poate referi decât la o parte din moştenire şi niciodată la întreg. Chiar dacă este vorba de un uzufruct al
întregii moşteniri, vocaţia conferită legatarului nu este la întreg, ci doar la o parte din patrimoniul succesotal,
prin natura lui uzufructul întregii moşteniri fiind limitat întrucât deşi conferă vocaţie la orice bun succesoral,
aceasta se referă doar la uzufruct (care este o parte din moştenire), iar nu la deplina proprietate (singura care
reprezintă întregul). Prin urmare, legatul de uzufruct nu poate fi decât ori particular (când se referă la un
anume bun din succesiune), ori cu titlu universal (când se referă la întreaga noştenire sau o cotă-parte din
aceasta), soluţie care ni se pare logică şi corectă.

287. Efecte. Legatul cu titlu universal produce efecte care diferă în funcţie de obiectul acestuia.
Dacă legatul are ca obiect fie toate bunurile imobile, fie toate bunurile mobile ale defunctului
legatarul dobândeşte proprietatea exclusivă a acestor bunuri, afară de cele care formează obiectul unor legate
particulare.
Atunci când legatul are ca obiect o cotă-parte fie din întregul patrimoniu succesoral, fie din toate
bunurile imobile, fie din toate bunurile mobileale ale defunctului, legatarul dobândeşte un drept de
proprietate indiviză, iar nu proprietatea exclusivă a unuia sau altuia din bunurile succesorale. În acest caz,
testatorul poate proceda la precizarea (atribuirea) părţii cuvenite ori să confere facultatea de alegere fiecărui
legatar sau unora dintre aceştia, aşa cum se întâmplă în cazul legatului universal (supra nr. 284).

§ 3. Legatul particular

288. Noţiune. Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie reziduală” 665, pe
care legea nu o defineşte pozitiv, spunând că este acel legat care nu este nici universal (art. 888 C. civ.), nici
cu titlu universal (art. 894 C. civ. după ce defineşte la alin.1 acest din urmă legat, precizeazând la alin. 2 că
„orice alt legat este singular”).
Din această perspectivă, legate particulare nu sunt aşadar numai acelea care se referă la „unul sau mai
multe obiecte determinate” (art. 887 C. civ.) 666, ci şi cele care se referă la o categorie anume de bunuri, oricare
ar fi ponderea acestora în cadrul patrimoniului defunctului, care este determinată prin orice alt criteriu decât
cele prevăzute la art. 894 alin.1 C. civ. (toate imobilelele; toate mobilele; o cotă-parte din acestea) 667. Prin
urmare, sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate (casa mea
de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu etc.), ci, aşa cum am văzut mai sus (supra nr. 285), şi cele
referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din România, tot mobilierul
din casă), legatele al căror obiect este determinat prin natura economică a bunurilor (toate imobilele rurale,
toate cărţile din bibliotecă), ca şi legatele referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă

663
Cass, ch. de requets, 31 janv. 1893, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 577.
664
H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 578-579; L. Coupet, J.-Cl. Civ. Art. 1010 à1013, cit. supra, p. 8, nr. 38,
39; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 311, nr. 538; M. Grimaldi, M. Nicod, op. cit., p. 752, nr. 3361; H. Roland, M.-F.
Callu, op. cit., p. 127, nr. 368; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 350, nr. 1464.
665
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 349, nr. 1461.
666
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p 312.
667
F. Lucet, J.- Cl.Civ. Art. 1014 à 1017, 1990, p. 3, nr. 2.
121
este vorba de universalităţi de fapt (fond de comerţ, succesiune nelichidată culeasă de testator, cota-parte din
bunurile comune revenind soţului testator), deşi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal 668.

289. Obiect. Legatele particulare pot avea ca obiect orice bun aflat în circuitul civil, fie că este vorba
de bunuri corporale (mobile sau imobile), cu privire la care se transmite fie dreptul de proprietate (în
întregime sau într-o cotă parte), fie un dezmembrământ al proprietăţii (uzufruct, uz, abitaţie, superficie) ori
incorporale, cum este cazul creanţelor (de plată a unui preţ, de restituire a unui împrumut, de plată a unor
dividende etc.).
De asemenea, obiect al legatelor particulare îl pot forma atât bunurile individual determinate (o casă,
o carte), cât şi de gen (o sumă de bani, o cantitate de cereale).
În orice caz, obiectul legatelor trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil, instanţa neputând
decât cel mult să interpreteze voinţa defunctului, iar nu să stabilească obiectul legatului atunci când acesta
este nedeterminat.
Conform dispoziţiilor art. 903 C. civ., „lucrul legat se va preda cu accesoriile necesare, în starea în
care se găsea la moartea donatorului”. Este o aplicaţie a maximei accessorium sequitur principale. Astfel,
legatul unei case include şi grădina accesorie, iar legatul unei proprietăţi agricole include şi şeptelul
accesoriu669.
În cazul în care obiectul legatului este un imobil, iar ulterior întocmirii testamentului dispunătorul
achiziţionează alte imobile care sporesc întinderea celui dintâi (de pildă, lângă un teren agricol formând
obiectul legatului cumpără un altul, ori într-un imobil în care testatorul deţine un apartament mai cumpără
unul), achiziţiile subsecvente nu se cuvin legatarului decât dacă testatorul face o nouă dispoziţie în favoarea
sa (art. 904 alin. 1 C. civ.). În schimb, îmbunătăţirile sau construcţiile noi, ca şi extinderea îngrădirii unui loc
închis, făcute de dispunător ulterior întocmirii testamentului asupra imobilului legat, se cuvin legatarului, fără
dispoziţie expresă în acest sens (art. 904 alin. 2 C. civ.), considerându-se că prin această atitudine testatorul
le-a inclus în legatul iniţial 670. Din contra, dacă testatorul deslipeşte ulterior testamentului o parte din imobilul
legat ataşând-o la alt imobil al său, legatul trebuie considerat revocat în parte, rămânând valabil pentru restul
rămas din imobilul inţial671.

290. Efecte. Legatul particular conferă legatarului vocaţie doar la bunul care formează obiectul
acestuia, ceea ce înseamnă că renunţarea la moştenire, nedemnitatea moştenitorilor legali sau ineficacitatea
legatelor universale sau cu titlu universal nu vor putea profita celui gratificat printr-un astfel de legat 672.
Legatarul dobândeşte dreptul care formează obiectul legatului ca drept exclusiv, afară de cazul în
care legatul este conjunctiv conferind vocaţie la întreg cu privire la acelaşi bun sau grup de bunuri (nu la
întreaga moştenire sau cotă-parte din moştenire) la doi sau mai mulţi legatari (infra nr. 444) ori de cazul în
care doi sau mai mulţi legatari au primit fiecare o cotă-parte din legat, fără a avea vocaţie la întregul obiect al
acestuia (de exemplu, trei legatari au primit fiecare câte o cotă de 1/3 dintr-un imobil).
Beneficiarul legatului particular succede doar la bunul care formează obiectul liberalităţii, primindu-l
în starea în care se găseşte la deschiderea succesiunii (art. 903 C. civ.), motiv pentru care nu poate cere
obligarea autorului unei fapte ilicite care a deteriorat bunul înaintea deschiderii moştenirii la repararea
prejudiciului, creanţa respectivă, în lipsă de dispoziţie expresă din partea defunctului, revenind moştenitorilor
cu vocaţie (legală sau testamentară) la universalitatea patrimoniului succesoral 673. De asemenea, legatarul
particular nu are calitatea procesuală activă de a revendica un bun succesoral, altul decât cel care formează
obiectul liberalităţii a cărui beneficiar este 674.

668
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 279, nr. 345.
669
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1018 à 1024, cit. supra, p. 8, nr. 38.
670
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1018 à 1024, cit. supra, p. 11, nr. 53.
671
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 254.
672
Legatarii particulari pot profita doar indirect de renunţarea sau nedemnitatea unui rezervatar, legatele lor nemaifiind
supuse reducţiunii întrucât depăşau limitele rezervei moştenitorilor legali renunţători sau nedemni.
673
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1018 à 1024, cit. supra, p. 7, nr. 32.
674
CA Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 923/1995, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 1993-1998, p. 88-89; idem, s. a
IV-a civ., dec. nr.1755/1999, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 1999, p. 161-162.
122
 Juridic este posibil ca legatele particulare să consume întregul emolument al moştenirii, fără ca prin
aceasta să se confunde cu legatul universal; primele conferă proprietatea efectivă, pe când cele din urmă
conferă doar vocaţia la un patrimoniu, care prin instituirea de legate particulare poate fi vidat de elementele
sale active (supra nr.282).

§ 4. Pluralitatea de legate

291. Testatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi diferite, prin acelaşi
testament sau prin testamente succesive, care, în măsura în care nu sunt contrarii sau incompatibile punând
probleme de revocare (infra nr. 310), necesită o analiză a efectelor pe care le produc. Din această perspectivă,
se distinge, pe de o parte, situaţia în care coexistă legatele constituite în favoarea unor persoane diferite (A),
iar pe de altă parte, situaţia în care legatele se constituie în favoarea aceleiaşi persoane, fiind vorba de un
cumul de legate (B).

A. Coexistenţa legatelor constituite în favoarea unor persoane diferite

292. Testatorul poate dispune în favoarea mai multor persoane diferite, fie prin legate de aceeaşi
natură (a), fie prin legate de natură diferită (b).

a) Legatele de aceeaşi natură

293. Legatele universale. Dacă testatorul lasă doi sau mai mulţi legatari universali, fiecare dintre
aceştia are vocaţia eventuală la întreaga moştenire (sau la întreaga cotitate disponibilă, dacă există
rezervatari), ceea ce face ca, în cazul în care unul sau altul dintre aceştia renunţă la moştenire ori dacă unul
sau altul dintre legate este ineficace, acceptantul sau beneficiarul legatului valabil să culeagă moştenirea în
întregul ei.
Atunci când însă două sau mai multe asemenea legate sunt valabile şi acceptate, legatarii vor veni
împreună la moştenire împărţind-o în părţi egale.

294. Legatele cu titlu universal. În cazul în care testatorul lasă două sau mai multe legate cu titlu
universal care poartă fiecare asupra unei cote-părţi din moştenire sau asupra tuturor imobilelor ori mobilelor
(ori a unei cote-părţi din acestea), fiecare legatar are vocaţie doar la cota sa parte sau categorie de bunuri,
astfel încât renunţarea unuia dintre legatari la legat sau ineficacitatea acestuia nu poate profita celorlalţi
colegatari cu titlu universal, ci doar moştenitorilor cu vocaţie la universalitatea patrimoniului succesoral.
Se exceptază doar cazul în care doi sau mai mulţi asemenea legatari au vocaţie la aceeaşi categorie de
bunuri în întregul său (la toate imobilele sau la toate mobilele), când renunţarea unuia dintre legatari sau
nevalabilitatea legatului său va profita celuilalt sau celorlalţi colegatar(i) 675.

295. Legatele particulare. Legatele particulare nu dau dreptul decât la bunul sau categoria restrânsă
de bunuri care formează obiectul acestora, motiv pentru care renunţarea legatarului sau ineficacitatea lor va
profita moştenitorilor cu vocaţie universală sau cu titlu universal.
Prin excepţie, în cazul legatului conjunctiv (infra nr. 444), renunţarea unuia dintre colegatari ori
ineficacitatea legatului în raport cu unul sau altul dintre aceştia profită prin acrescământ ( infra nr. 446)
colegatarilor acceptanţi ale căror legate sunt valabile.

b) Legatele de natură diferită

296. Una şi aceeaşi succesiune poate fi lăsată de defunct la doi sau mai mulţi legatari, prin legate de
natură diferită: universale, cu titlu universal şi particulare. Orice combinaţie de asemenea legate este valabilă

675
R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art. 1002, fasc. 10, 1997, p. 8-9, nr. 34.
123
şi posibilă (legate universale - legate cu titlu universal; legate universale – legate particulare; legate cu titlu
universal – legate particulare).
În cazul în care, de exemplu, există un legatar universal, un rezervatar şi un legatar particular, legatul
universal fiind redus în limitele cotităţii disponibile pentru asigurarea rezervei, de renunţarea legatarului
particular la legat sau de ineficacitatea acestuia va profita legatarul universal, iar nu şi rezervatarul 676.

B. Cumulul de legate

297. Aşa cum am văzut (supra nr. 281), în principiu, nu există nici un impediment legal ca unul şi
acelaşi legatar să fie desemnat atât legatar universal, cât şi legatar particular al defunctului. În acest caz se
consideră că dispoziţiile testamentare nu conferă legatarului o dublă calitate (de legatar universal şi de legatar
particular), ci doar că legatul universal prevalează aupra celui particular, acesta din urmă neavând altă
semnificaţie decât a indicării de către dispunător a bunurilor sau valorilor pe care înţelege să le includă
prioritar în lotul legatarului universal desemnat şi legatar particular, astfel încât în concurs cu rezervatarii sau
un alt legatar universal să primească în lotul său obiectul legatului particular 677.
Cumulul unui legat universal cu un legat cu titlu universal nu este posibil deoarece acestea având
aceeaşi natură, diferită fiind doar întinderea vocaţiei la moştenire (supra nr.285), se exclud reciproc, neputând
coexista.

Secţiunea II

DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELOR

298. Necesitatea desemnării legatarului. Legatele sunt acte de dispoziţie asupra patrimoniului
succesoral care se realizează prin testament. Este vorba de un act de dispoziţie cu titlu gratuit care presupune
un transfer de drepturi din patrimoniul dispunătorului într-un alt patrimoniu, ceea ce nu se poate concepe fără
desemnarea unui având-cauză, adică a unui beneficiar desemnat.
Nu poate exista legat fără legatar, căci nu pot moşteni decât persoanle care au capacitate succesorală,
element care nu poate fi întrunit decât în raport cu o persoană concretă, persoanele viitoare precum şi cele
incerte fiind lipsite de capacitatea de folosinţă de a primi prin legat (supra nr.177 – 182).
Legatul fără legatar desemnat este nul 678.
Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect (b).

a) Desemnarea trebuie să fie făcută de testator

299. Act juridic eminamente personal (supra nr.130), legatul nu poate fi făcut decât de dispunător
(testator) şi numai prin testament, cu respectarea condiţiilor de formă cerute de lege. De aceea, în principiu,
este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege pe legatar, denumit legat
cu facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile legate sunt remise de testator unei
persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul pentru a fi remise acestuia (2°)679.

1°. Legatul cu facultate de alegere

676
R. Le Guidec, J.-C. Civ. Art.1002, fasc. 10, cit. supra, p. 9, nr. 37.
677
R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art.1002, fasc. 10, cit. supra, p. 9-10, nr. 41, 42.
678
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 351, nr. 1468.
679
R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art. 1002, fasc. 20, 1997, p.3-6.
124
 300. Principiul. A abandona desemnarea legatarului la dispoziţia unui terţ, cum se întâmplă în cazul
legatului cu facultate de alegere, nu ar însemna altceva decât ca, practic, să se facă din acesta „adevăratul
dispunător”680, în plus, acceptând această combinaţie ca valabilă, s-ar crea o ruptură în lanţul titularilor
dreptului asupra bunului care formează obiectul legatului, între momentul deschiderii succesiunii şi acela al
alegerii legatarului bunul rămânând fără titular de drept, ceea ce ar contraveni teoriei patrimoniului care nu
admite un asemenea hiatus681.

301. Temperări ale principiului. Nu este considerat nul testamentul care conferă terţului dreptul să
facă alegerea doar dintr-o anumită categorie de persoane desemnată de testator (incertus ex certis personis),
cum ar fi, de exemplu, cazul legatarului care urmează a fi desemnat de terţ dintre rudele defunctului 682.
De asemenea practica judiciară şi doctrina, dând dovadă de supleţe, validează testamentele conţinând
legate în scopuri de binefacere sau sociale prin care dispunătorul conferă unui terţ pe care îl instituie ca
legatar facultatea de a alege adevăratul beneficiar al liberalităţii dintr-o categorie desemnată de testator
(săraci, orfani, mutilaţi de război etc.) ca o sarcină a legatului 683. În aceast caz, bunurile formând obiectul
legatului nu rămân fără titular între momentul deschiderii moştenirii şi momentul alegerii beneficiarului, iar
dacă sarcina nu poate fi adusă la îndeplinire legatarul desemnat să aleagă şi să transmită va beneficia el de
legat684.
Legatul cu facultate de alegere implică prin el însuşi un „mandat de desemnare” a legatarului,
sancţionat de lege, aşa cum am văzut, doar atunci când este neleimitat (nestabilind categoria de persoane din
rândul cărora să se facă alegerea), dar el nu trebuie confundat cu mandatul de repartizare a beneficiului
legatului între legatarii desemnaţi de testator, în cazul căruia mandatarul nu alege el legatarii – aceştia fiind
desemnaţi de testator -, ci doar împarte între cei gratificaţi obiectul legatului (de regulă, o sumă de bani) după
cum crede de cuviinţă685.
Se poate spune aşadar că facultatea de alegere a legatarului de către un terţ este compatibilă cu
principiile desemnării legatarului doar atunci când nu face altceva decât să concretizeze voinţa
dispunătorului, iar nu şi atunci când se substituie acesteia.

2°. Legatul secret

302. Legatul secret constă în dispoziţiile prin care anumite bunuri sunt remise de testator unei
persoane de încredere pentru ca la decesul său să fie predate beneficiarului indicat verbal de dispunător.
Persoana de încredere nu este în acest caz beneficiară a unui legat cu sarcină, astfel încât legatarul nu este
desemnat prin testament, ci oral, fiind neidentificabil din perspectiva formelor testamentare impuse de lege
ad validitatem, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute 686.
Legatul secret nu se confundă cu legatul cu sarcini secrete, al căror conţinut şi beneficiar nu sunt
cunoscute decât de legatarul desemnat de testator să le aducă la îndeplinire, valabil în principiu, afară de

680
Cass. civ., 12 août 1863, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 573.
În speţă, testatorul a dispus ca beneficiarii legatului să fie doi copii fără părinţi, un băiat şi o fată, cu vârsta între zece-
doisprezece ani internaţi într-un ospiciu ce urmau să fie desemnaţi de superiorul acelei instituţii.
681
H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 575, nr. 4.
682
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 755, nr. 601; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 298 nr.
521; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 230.
683
Cass., req. 27 juin 1899, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 573-574 şi comentariul lui H.
Capitant, F. Terré, Y. Lequette care însoţeşte hotărârea citată (p. 575-576); Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 230; R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art.1002, fasc. 20, cit. supra, p. 5, nr. 17-22.
684
M. Grimaldi, M. Nicod, op. cit., p. 754-755, nr. 3367.
685
M. Planiol. G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 752-753, nr. 599, care citează o speţă în care testatorul a
dispus în sensul că „las prin legat lui X … 10.000 franci pentru copiii săi, cărora li-i va împărţi cum crede de cuviinţă,
după cum vor merita”.
În acelaşi sens, a se vedea şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 230.
686
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 285, nr. 352; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 229.
125
cazul în care se probează că beneficiarul lor nu are capacitatea de a primi, dacă sarcina este ea însăşi o
liberalitate687.

b) Posibilitatea desemnării directe sau indirecte

303. Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formulă anume, se face
referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori la o anumită calitate a celui gratificat (profesie
– dacă într-un anumit teritoriu este exercitată doar de o singură persoană: notar, învăţător, fierar etc. -, cel
care l-a îngrijit pe dispunător în cursul unei boli de care acesta a suferit, rudă) 688.
Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este identificat prin nume
(denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie doar implicit, prin deducţie din celelalte dispoziţii
testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa.
Astfel, exheredarea unui moştenitor legal chemat în primul rând la moştenire, în lipsă de dispoziţie
contrară din partea testatorului, valorează instituire indirectă ca legatar a moştenitorului subsecvent (de
exemplu, nepotul de frate al defunctului care şi-a exheredat fratele vine la moştenirea unchiului său prin
instituirea sa indirectă ca legatar al defunctului, conform principiului „a exclude, înseamnă a dispune”, chiar
dacă la aceasta contribuie în mod subsidiar şi vocaţia sa legală la moştenire) 689.
De asemenea, desemnarea indirectă a unui legatar poate rezulta, de pildă, din stipularea clauzei
potrivit căreia legatul va reveni celui care va îngrji pe soţia în vârstă a defunctului până la moarte.
Legatul este nul dacă persoana legatarului este insuficient determinată, cum a fost cazul într-o speţă
în care instanţa a respins cererea văduvei celui decedat care solicita obiectul legatului formulat în următorii
termeni: „Îţi cer iertare. Îţi dau tot. Acesta este ultimul meu testament. 23 decembrie 1983” 690.
În dreptul nostru, într-o speţă, s-a decis că legatul formulat în termenii următori: „las moştenire după
moartea mea, toate bunurile ce le posed, persoanei care va avea grijă de pisicuţa pe care o am” este nevalabil
întrucât „persoana beneficiară este incertă şi nedeterminabilă” 691. Doctrina a aprobat această soluţie pe
considerentul că „determinarea legatarului nu poate fi făcută la data deschiderii moştenirii” şi că „legatul nu
poate fi lăsat, în mod indirect, unui animal” 692. Această soluţie nu ni se pare acceptabilă deoarece, în speţă,
persoana legatarului era determinabilă, indicându-se mijlocul de identificare a acesteia (persoana care va avea
grijă de pisică). Faptul îngrijirii pisicii ulterior deschiderii succesiunii avea semnificaţia unei condiţii
suspensive potestative, valabile în cazul legatelor 693, care odată îndeplinită urma să producă efecte retroactive
de la data deschiderii moştenirii, prin aceasta, din determinabil, legatarul devenind determinat. Beneficiarul
legatului (care includea toate bunurile testatorului) în acest caz nu putea fi decât persoana care îndeplinea
condiţia stipulată în testament, pisica nebeneficiind de legat (de proprietatea bunurilor) în nici un fel (nici
direct, nici indirect), ci doar de serviciul gratuit pus în sarcina legatarului ca o condiţie a dobândirii
legatului694.

Secţiunea III

INEFICACITATEA LEGATELOR

687
R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art.1002, fasc. 20, cit. supra, p. 6, nr. 26, 27.
688
R. Le Guidec, J.-Cl. Civ. Art.1002, fasc. 20, cit. supra, p. 6-10, nr. 31-61.
689
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 744; H., L., J, Mazeaud, F. Chabas, Leçons de droit civil.
Tome VI. Deuxième volume. Successions-Libéralités, 5-e édition par L. Leveneur, S. Leveneur, Montchrestien, 1999,
p.326, nr. 1005; H. Roland, L. Boyer, Adages du droit français, 4-e ëdition, Litec, Paris, 1999, p. 239.
690
Cass. 1-re civ., 18 déc. 1990, reprodusă de G. Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, op. cit., p. 737, nr. 101 de sub art. 1002.
691
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1364/1980, CD 1980, p. 90.
692
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 229, nota 1.
693
A se vedea supra nr.214.
694
Pentru diferenţa între legat ca specie a actelor cu titlu gratuit şi sarcina constând într-un serviciu gratuit, a se vedea
supra nr.210.
126
 304. Ca acte juridice mortis causa, legatele produc efecte doar de la data deschiderii moştenirii. Ele
pot fi desfiinţate, adică lipsite de efecte, pe diferite temeiuri juridice. Despre nulitatăţile care afectează
nerespectarea condiţiilor de validitate de fond şi de formă ale testamentelor, unul din aceste temeiuri, am
vorbit deja695.
Secţiunea VIII, Capitolul V, Titlul II, Cartea III (art. 920-931 C. civil) se intitulează „Despre
revocarea testamentelor şi despre caducitatea lor”. Revocarea şi caducitatea se pot referi nu numai la
testament în întregul său, cum pare a rezulta din dispoziţiile Codului civil, ci şi doar la o parte din acesta,
adică la unul sau mai multe legate, restul rămânând valabile.
Urmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se referă la revocarea prin voinţa testatorului (§ 1),
revocarea prin hotărâre judecătorească (§ 2) şi la caducitate (§ 3).

§ 1. Revocarea prin voinţa testatorului

305. Testamentul fiind un act unilateral de ultimă voinţă al dispunătorului, este revocabil prin
definiţie (art.802 C. civ.). Revocarea poate fi făcută oricând de testator până la momentul decesului, fără a fi
necesar să justifice aceasta în vreun fel. Testatorul nu poate renunţa la acest drept nici direct, nici indirect 696.
Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B). Asupra ei testatorul poate
reveni prin retractarea revocării (C).

A. Revocarea expresă

306. Noţiune. Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formală
ulterioară a tesatorului în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 920 C. civ., revocarea expresă nu se poate face
decât fie printr-un testament posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expresă este aşadar un act solemn,
iar nu consensual.
Rezultă că revocarea expresă verbală este lipsită de orice efecte juridice, astfel încât proba acesteia
este inutilă697. Chiar şi în caz de împiedicare a testatorului de a-şi revoca expres testamentul prin mijloace
frauduloase sau prin violenţă, intenţia revocatorie nu produce efecte ca atare, putându-se doar acorda daune-
interese celui prejudiciat prin aceasta 698.
Revocarea expresă, indiferent dacă este făcută prin testament sau act autentic, poate fi nu numai pură
şi simplă, ci şi condiţională699.

307. Revocarea prin testament. Pentru aceasta testatorul poate recurge la orice formă de testament,
indiferent de forma testamentului revocat. Nu se cere aşadar un paralelism de forme 700. Astfel, de pildă, un
testament autentic poate fi revocat printr-un testament olograf sau unul mistic prin unul autentic.
Testamentul revocatoriu poate conţine fie numai singură dispoziţia de revocare a testamentului
anterior, fie şi noi dispoziţii testamentare alături de aceasta 701.
Pentru a produce efecte, revocarea trebuie să fie cuprinsă într-un testament valabil atât în privinţa
condiţiilor de formă, cât şi de fond 702. În schimb, revocarea este valabilă chiar dacă testamentul care conţine
dispoziţia de revocare cuprinde legate noi care sunt ineficace pentru incapacitatea legatarului de a primi sau

695
A se vedea supra nr.152 şi următ.
696
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art. 1035 à 1038, 1991, p.2 (n° 3).
697
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 326, nr. 398.
698
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 881, nr. 707.
În sensul admisibilităţii revocării şi a probei cu martori în acest caz, soluţie de a cărei justeţe ne îndoim, a se vedea F.
Lucet, J.-Cl. Civ. Art. 1035 à 1038, cit. supra, p. 4, nr. 10.
699
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 384, nr. 1494.
700
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 258, nr. 158.
701
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 383, nr. 1492.
702
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 411; F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1035 à 1038, cit. supra, p. 4, nr. 14.
127
pentru că acesta a renunţat la legat (art. 922 C. civ.), ori pentru alte cauze prevăzute de lege (caducitate,
revocare pentru ingratitudine ori pentru neîndeplinirea sarcinilor, nedeterminarea legatarului etc.), afară de
cazul în care testatorul a condiţionat validitatea revocării de eficacitatea legatelor 703.
Dispoziţia de revocare poate fi formulată în orice termeni din care rezultă neîndoielnic voinţa
testatorului în acest sens. Constituie prin urmare revocare expresă atât dispoziţiile care conţin ca atare
noţiunea de „revocare”, cât şi cele care nu o conţin expres, dar sunt echivalente cu aceasta, cum ar fi, de
exemplu, menţiunea „vreau ca acesta să fie singurul meu testament valabil” sau simpla menţiune „anulat”
făcută pe un testament anterior, chiar autentic, cu condiţia ca aceasta să fie datată şi semnată, îndeplinind în
acest fel condiţiile de validitate ale unui testament olograf 704.

308. Revocarea prin act autentic. Revocarea expresă, conform dispoziţiilor art. 920 C. civ., poate fi
făcută nu numai prin una din formele testamentare, ci şi printr-un simplu act autentic (care nu se confundă cu
testamentul autentic). Ea poate fi exprimată nu numai printr-un act autentic distinct, ci şi printr-un act
autentic având un alt obiect principal, cum este cazul unui contract de donaţie 705.
Declaraţia făcută de testator în faţa unei instanţe de judecată în sensul că revocă un tesatment
anterior, consemnată ca atare, a fost considerată ca echivalentă revocării făcute prin act autentic 706.

B. Revocarea tacită

309. Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revocării legatelor s-a adoptat o concepţie
suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă permiţându-se şi revocarea tacită în cazul redactării
unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921 C. civ.) (a) şi în cazul
înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste
două cazuri de revocare tacită prevăzute de Cod, practica judiciară şi doctrina au adăugat un al treilea, şi
anume acela al distrugerii voluntare a testamentului de către testator (c).
În afară de aceste cazuri, revocarea tacită nu se poate prezuma 707. Astfel, de pildă, condiţia rezolutorie
impunând legatarului să nu ia în căsătorie o anumită persoană nu poate fi considerată revocată prin simplul
fapt al prezenţei testatorului la căsătoria legatarului cu acea persoană 708. Tot astfel, duşmănia survenită între
testator şi legatar ulterior testamentului nu este suficientă pentru a prezuma revocarea legatului 709. În acest
sens este şi practica nosatră judiciară, într-o speţă judecându-se că în cazul existenţei a două testamente
succesive cu conţinut identic în favoarea unuia şi aceluiaşi legatar, unul autentic şi unul olograf, revocarea
expresă a primului testament nu prezumă revocarea implicită şi a celui de al doilea testament întrucât
„caracterul solemn şi importanţa actului de ultimă voinţă nu permite considerarea, prin interpretări subiective,
că un testament este revocat implicit” 710. Revocarea fiind un act formal (solemn), nu poate fi făcută decât în
formele exprese sau tacite prevăzute de lege.

703
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 369, nr. 487; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 622 nr.
1488.
704
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 622, nr. 1489.
705
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 259, nr. 158.
706
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 623, nr. 1491; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 259, nota 83.
707
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 384, nr. 1495.
708
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1035 à 1038, cit. supra, p. 7, nr. 26.
709
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 438; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p 331, nr. 403-1.
710
CA Suceava, s. civ., dec. nr.1111/1998, „Dreptul” nr. 5/2000, p. 138.
Contra, a se vedea V. Boşca, Notă la decizia citată mai sus, loc. cit., p. 139-140, care consideră că „revocarea expresă a
testamentului autentic ar fi de neînţeles, în situaţia în care defunctul ar fi dorit să menţină totuşi efectele testamentului
olograf”. Această critică nu este întemeiată întrucât revocarea tacită trebuie să fie neechivocă, adică să rezulte din fapte
care să nu poată conduce decât la o singură concluzie – aceea a revocării, iar nu şi la concluzii care se pot interpreta în
modalităţi diferite; în cazul din speţă, revocarea expresă a primului testament poate primi nu numai interpretarea că
testatorul nu a mai vrut să îl gratifice pe legatar, ci şi că a dorit să elimine paralelismul între cele două testamente având
acelaşi conţinut, menţinându-l doar pe unul dintre acestea.
128
 a) Incompatibilitatea

310. Reglementare legală. Semnificaţia noţiunilor de „incompatibilitate” şi „contrarietate”.

Conform dispoziţiilor art. 921 C. civ. „testamentul posterior care nu revocă anume pe cel anterior, nu
desfiinţează din acesta, decât numai acele dispoziţii care sunt necompatibile sau contrarii cu acelea ale
testamentului posterior”711. Aşadar, spre deosebire de dreptul roman şi vechiul drept românesc, în care orice
testament posterior revoca în mod necesar pe cel anterior în întregul său, Codul civil permite în principiu
coexistenţa dispoziţiilor din două testamente succesive, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile, adică
neconciliabile (nesusceptibile de a fi executate împreună).
Pornind de la faptul că textul legii (art. 921 C. civ. român, corespunzător art. 1036 C. civ. francez)
utilizează în legătură cu dispoziţiile din testamente succesive care nu se pot concilia două noţiuni diferite -
„necompatibile” (incompatibile) şi „contrarii”, s-a pus problema dacă acestea sunt sinonime sau nu. După
unii autori, între cele două noţiuni nu există nici o diferenţă 712. După alţii însă, incompatibilitatea se referă la
imposibilitatea de îndeplinire concomitentă, fie materială (ex.: un legat de liberare a debitorului de datorie,
urmat de un legat al aceleiaşi creanţe în favoarea unui terţ), fie juridică (ex.: un legat în deplină proprietate,
urmat de un legat de nudă proprietate în favoarea aceluiaşi legatar), pe când contrarietatea se referă la
dispoziţii testamentare care dacă ar fi conţinute în acelaşi testament ar putea fi îndeplinite concomitent, fără a
se exclude (ex.: un legat al cărui obiect este lăsat la doi legatari, fiecăruia conferindu-i-se vocaţie la întreg,
unul neexcluzându-l pe celălalt, ci doar comprimându-i acestuia drepturile), dar care fiind conţinute în
testamente succesive s-ar putea interpreta, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte, în sensul că
dispoziţia din cel de al doilea testament revocă dispoziţia din cel dintâi 713. Există şi autori care, deşi recunosc
faptul că este vorba de termeni sinonimi întrucât „incompatibilitatea presupune contrarietate iar o veritabilă
contrarietate antrenează incompatibilitatea”, conchid totuşi că diferenţierea se justifică din raţiuni de
oportunitate tehnică, incompatibilitatea nelăsând judecătorului nici o posibilitate de interpretare, întrucât este
vorba de o „imposibilitate brutală de executare”, în timp ce în cazul contrarietăţii, dimpotrivă, rămâne
judecătorului o largă posibilitate de interpretare a testamentelor succesive, în funcţie de rezultatele acesteia
stabilindu-se dacă dispoziţiile respective sunt sau nu inconciliabile 714.
Oricum ar fi, dincolo de termenii utilizaţi, se poate trage concluzia că incompatibilitatea (materială
sau obiectivă) este mai uşor de stabilit715, în timp ce contrarietatea (incompatibilitatea morală sau subiectivă)
necesită interpretări de la caz la caz a voinţei dispunătorului, aceeaşi succesiune de operaţiuni putând într-o
situaţie să constituie un act de revocare, iar într-o altă situaţie - nu. Pentru a ilustra această din urmă idee, este
suficient să menţionăm, cu titlu de exemplu, că, în principiu, un legat universal ulterior este compatibil cu un
legat universal anterior adresat unei alte persoane (de pildă, legatul făcut concubinei, iar apoi copilului născut
din relaţia cu aceasta), afară de cazul în care din probe rezultă că voinţa defunctului a fost să revoce implicit

711
Doctrina franceză echivalează testamentului ca act revocatoriu şi instituirea contractuală, care are efecte similare (M.
Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 385, nr. 1496).
712
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 415; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 625, nr. 1495;
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 328, nr. 401; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 285, nr. 499.
713
Ch. Aubry, Ch. Rau, Cours de droit civil français, 6-e édition, par P. Esmain, p. 400, § 725; M. Eliescu, op. cit., p.
273-275; St. Cărpenaru, op. cit., p. 450.
Este de menţionat faptul că sunt şi autori care nu fac distincţia între incompatibilitate, pe de o parte, şi contrarietate, pe
de altă parte, conform terminologiei Codului, ci între incompatibilitate materială sau obiectivă (corespunzătoare noţiunii
de incompatibilitate) şi incompatibilitatea morală sau subiectivă (corespunzătoare noţiunii de contrarietate): M.
Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 385-388, nr. 1497.
714
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 886.
În acelaşi sens, deşi nu în termeni identici, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 260-261.
715
De exemplu, instituirea unei persoane ca legatar universal printr-un legat posterior, contrar celor hotărâte într-o
decizie de speţă (Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr. 72/1973, RRD nr. 11/1973, p. 168) este juridic incompatibilă cu
dispoziţia dintr-un legat anterior prin care aceeaşi persoană era desemnată legatar cu titlu universal, astfel încât aceasta
trebuie consderată revocată, vocaţia la întreg excluzând juridic vocaţia la o parte din întreg (în acelaşi sens, a se vedea şi
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 264, nr. 159.1.
129
legatul anterior716, tot aşa cum, în principiu, un legat universal posterior nu revocă un legat particular anterior,
afară de cazul în care circumstanţele cauzei demonstrează voinţa implicită a testatorului în acest sens 717.

311. Probleme de probaţiune. Întrebarea care se pune este dacă în cazul legatelor succesive de
aceeaşi natură (universale, cu titlu universal sau particulare) simplul fapt al instituirii legatarului subsecvent
prezumă revocarea sau aceasta trebuie să rezulte din probele desprinse din interpretarea testamentului
subsecvent. Prima variantă este împărtăşită de autori de marcă în doctrina noastră, care arată că dispoziţiile
făcute prin testamente succesive unor persoane diferite „vor fi în contrarietate dacă nu se dovedeşte că
intenţia testatorului a fost ca legatele să se execute cumulativ (s.n. – D.C.)”718. A doua variantă, care ni se
pare totuşi a fi cea corectă, are şi ea susţinători de acelaşi calibru, care subliniază că revocarea nu operează
decât atunci când rezultă „în mod neîndoielnic” din voinţa testatorului, ea neoperând în caz de dubiu, adică în
cazul în care nu rezultă din interpretarea termenilor celui de al doilea testament 719.

312. Testamentul ulterior trebuie să fie valabil. Ca şi în cazul revocării exprese (supra nr. 307),
pentru a produce efecte, testamentul care conţine revocarea tacită trebuie să fie valabil, adică să îndeplinească
toate condiţiile de fond şi de formă. Dacă aceste condiţii nu sunt întrunite, testamentul iniţial nu este revocat,
rămânând să producă efecte.
Dispoziţiile art. 922 C. civ. sunt aplicabile şi în cazul revocării tacite, ca şi în cazul revocării exprese
(supra nr. 307).

313. Întinderea revocării. Primul testament este revocat numai în măsura incompatibilităţii sale cu
testamentul posterior, ceea ce înseamnă că poate fi atât totală, cât şi parţială (art. 921 C. civ.).
Revocarea tacită poate fi nu n umai pură şi simplă, ci şi condiţionalăl 720.

b) Înstrăinarea obiectului legatului

314. Reglementare legală. Art. 923 C. civ. prevede că „orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută
cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau
când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”.
Din textul menţionat rezultă că revocarea survine doar în cazul înstrăinării (1°) obiectului unui legat
particular (2°), făcută cu intenţie (3°). Se asimilează acestui caz de revocare şi distrugerea voluntară a
obiectului legatului de către testator (4°).

1°. Înstrăinarea

315. Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 923 C. civ. este necesară o înstrăinare efectivă, indiferent de
caracterul oneros (vânzare, schimb etc.) sau gratuit (donaţie) al acesteia, de faptul dacă este pură şi simplă sau

716
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1035 à 1038, cit. supra, p. 10, nr. 41, 42.
717
Cass., 1-re civ., 14 mai 1996, Obs., J. Patarin, RTD civ. nr. 3/1997, p. 722-724. În cazul din speţă (în care printr-un
prim testament dispunătoarea, care avea o fiică şi trei nepoate de fiică, a instituit ca legatare universale pe două din
nepoatele sale şi ca legatară particulară o terţă persoană pentru o casă sau valoarea în bani a acesteia, iar printr-un
testament posterior a dispus ca celor trei nepoate ale sale să le revină „cotitatea disponibilă a bunurilor care vor compune
succesiunea”, fără a mai aminti de legatul particular), incompatibilitatea nu a putut fi dedusă decât prin intermediul
„inducţiilor în mare parte psihologice şi mai mult sau mai puţin conjecturale şi dintr-o apreciere a situaţiei familiale
amestecată cu un anume sens al echităţii şi a obligaţiilor familiale”, pornindu-se de la constatarea că valoarea legatului
particular absorbea totalitatea cotităţii disponibile.
718
M. Eliescu, op. cit., p. 274.
În acelaşi sens, a se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 262-263.
719
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 416.
În acelaşi sens, a se vedea şi Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 285, nr. 499.
720
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1035 à 1038, cit. supra, p. 12, nr. 49.
130
sub condiţie, în favoarea unui terţ sau chiar a legatarului însuşi, valabilă sau nulă 721. Se cere ca înstrăinarea să
fie efectivă şi reală (nefictivă), un simplu proiect de înstrăinare nefiind suficient pentru a atrage revocarea 722.
Revocarea pentru înstrăinarea obiectului legatului se referă exclusiv la înstrăinările prin acte între vii,
iar nu şi la cele mortis causa care presupun cu necesitate un testament (sau o instituire contractuală), ceea ce
automat ne trimite la revocarea pentru incompatibilitatea dispoziţiilor din două testamente succesive
întemeiată pe dispoziţiile art. 921 C. civ.(supra nr. 310 şi următoarele)723.
În cazul înstrăinării parţiale a bunului, revocarea legatului va fi şi ea parţială, „pentru tot ce s-a
înstrăinat” (art. 923 C. civ.). Constituirea de către testator a unui drept de servitute, de uzufruct, de uz sau
abitaţie asupra bunului legat reprezintă de asemenea acte echivalente unei înstrăinări parţiale, provocând
revocarea legatului în limita acestor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate; nu acelaşi lucru se
întâmplă însă şi în cazul constituirii unei garanţii reale asupra bunului legat, cum este cazul unei ipoteci, care
nu reprezintă o revocare a legatului, expunându-l pe legatar doar la urmărirea silită a bunului în cazul neplăţii
creanţei garantate724.

2°. Înstrăinarea trebuie să se refere la un bun care formează obiectul unui legat particular

316. În principiu, revocarea tacită prevăzută la art. 923 C. civ. priveşte doar legatele particulare având
ca obiect bunuri determinate, corporale sau incorporale 725. Legatele universale şi legatele cu titlu universal nu
sunt revocate prin înstrăinarea de către testator a unuia sau altuia dintre bunurile sau chiar a tuturor bunurilor
sale, unul cîte unul – prin acte între vii neputându-se înstrăina un patrimoniu sau o cotă-parte din acesta -,
deoarece asemenea înstrăinări nu afectează decât emolumentul succesiunii, iar nu şi vocaţia legatarului la
întregul patrimoniu sau cotă-parte din patrimoniu, ceea ce face ca bunurile dobândite de testator ulterior
înstrăinării să revină acestuia726.
În cazul în care obiectul legatului îl constituie o cantitate de bunuri de gen, înstrăinarea unei cantităţi
de bunuri similare de către testator ulterior liberalităţii nu reprezintă un act de revocare, afară de cazul în care
intenţia de a revoca a dispunătorului rezultă din faptul că dispune de întregul ansamblu de bunuri din care
legatul urma să fie prelevat727. De exemplu, printr-o clauză testamentară o persoană este instituită legatară a
unei părţi dintr-o sumă de bani depusă de testator la CEC, iar ulterior testatorul lichidează depozitul şi
cheltuieşte întreaga sumă.
Legatele care au ca obiect universalităţi de fapt, cum este cazul unui fond de comerţ sau portofoliu de
valori mobiliare, spre deosebire de universalităţile de drept (patrimoniul unei persoane fizice), sunt cesibile
prin acte între vii, astfel încât în cazul în care testatorul înstrăinează o asemenea universalitate (în întregime
sau în cotă-parte) survine revocarea conform dispoziţiilor art. 923 C. civ.; dacă însă înstrăinarea priveşte
elemente izolate componente ale universalităţii revocarea nu mai survine, fie că legatarul are vocaţie şi asupra
bunului care înlocuieşte elementul înstrăinat (banii care înlocuiesc marfa vândută), dacă testatorul nu prevede
altfel, fie că nu, atunci când testatorul dă o altă destinaţie bunului de substituire, vocaţia la universalitatea
respectivă rămânând şi în acest caz neştirbită 728.

3°. Intenţia

317. Numai înstrăinarea făcută de testator cu intenţie are valoarea unei revocări tacite. Înstrăinarea în
sine dă naştere doar unei prezumţii a existenţei voinţei de a revoca testamentul, proba contrarie fiind oricând

721
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 888.
722
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 267.
723
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 388, nr. 1499.
724
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art. 1035 à 1038, cit. supra, p. 12, nr 57.
725
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 266.
726
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.552/1953, CD 1952-1954, vol. 1, p. 115-117; idem, dec. nr. 594/1963, CD 1963, p.
137; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1939/1972, Repertoriu… 1969-1975, p. 212-213; Trib. jud. Cluj, dec. civ. nr.
1307/1982, RRD nr. 4/1983, p. 73; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 391.
727
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.330, nr. 402.
728
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 391-392, nr. 1500.
131
admisibilă729. De aceea, vânzarea silită a bunului sau exproprierea pentru utilitate publică nu pot sta la baza
revocării tacite întemeiate pe dispoziţiile art. 923 C. civ 730.
Intenţia de a revoca a testatorului este esenţială în acest caz, ceea ce rezultă din faptul că revocarea
rămâne valabilă chiar dacă înstrăinarea făcută de testator este desfiinţată din orice motiv (nulitate absolută.
nulitate relativă, condiţie rezolutorie etc.), afară de cazul în care însăşi voinţa de a revoca este afectată de
incapacitatea sau vicierea consimţământului testatorului 731. Prin urmare, efectul revocatoriu al înstrăinării nu
se explică nici prin aplicarea principiului nemo plus juris ad alium transfere potest 732, nici prin imposibilitatea
de a executa legatul, care atrage caducitatea, iar nu revocarea acestuia 733, ci prin voinţa revocatorie pe care
aceasta o implică.
Aceasta explică soluţia menţinerii legatului urmat de o donaţie în favoarea legatarului, dovedindu-se
că aceasta a fost făcută doar în scopul de a confirma legatul 734. Soluţia menţinerii legatului urmat de un
contract oneros (întreţinere) în favoarea legatarilor, „fiind dovedită voinţa testatorului de a le transmite bunul,
indiferent de temeiul juridic al acesteia” promovată în practica judiciară şi în doctrină 735 este însă
inacceptabilă în principiu, căci ceea ce este valabil în cazul donaţiei, care este un act cu titlu gratuit ca şi
legatul, având acelaşi regim juridic după deschiderea moştenirii, nu poate fi valabil şi în cazul actelor cu titlu
oneros, care sunt tratate cu totul diferit faţă de liberalităţi (infra nr. 420 şi următ.).

4°. Distrugerea voluntară a obiectului legatului de către testator

318. Deşi legea nu prevede expres, pentru identitate de raţiune, în dreptul nostru se admite că legatele
sunt revocate în temeiul dispoziţiilor art. 923 C. civ. şi în cazul în care testatorul, uzând de dreptul său de
dispoziţie materială - cealaltă faţetă a dreptului de a dispune făcând parte din conţinutul dreptului de
proprietate (jus abutendi) - distruge voluntar – personal sau prin altul – obiectul legatului particular având ca
obiect un corp cert736. Aceasta, asemenea înstrăinării voluntare, evidenţiază intenţia implicită a testatorului de
a revoca legatul. Dacă distrugerea survine din neglijenţa testatorului sau datorită unei alte cauze decât voinţa
acestuia (pieire fortuită, distrugere de către un terţ etc.), legatul este de asemenea ineficace, dar nu datorită
revocării tacite – care în mod necesar implică voinţa testatorului -, ci datorită caducităţii acestuia ( infra nr.
333).

c) Distrugerea voluntară a testamentului de către testator

729
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 286, nr. 500.
730
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 889, nr. 713.
731
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 286, nr. 500; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 268-269.
732
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 329, nota 4.
733
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 389, nr. 1499.
734
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 890; M. Eliescu, op. cit., p. 277.
Pentru unele rezerve asupra soluţiei, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 270, nota 107.
735
M. D. Bocşan, V. Mitea, Notă la CA Cluj, s. civ., dec. nr. 2461/2000, SUBB nr. 1/2001, p. 60-68.
Soluţia este în principiu inacceptabilă, încheierea actului între vii cu titlu oneros, trebuie subliniat foarte clar, echivalând
cu revocarea legatului, chiar dacă este încheiat cu beneficiarul legatului.
Cu toate acestea, în cazul din speţă, dacă facem abstracţie de faptul că actul de înstrăinare cu sarcina întreţinerii încheiat
între dispunător şi legatari era nul pe motiv că imobilul care forma oiectul acestuia nu putea fi înstrăinat prin acte între
vii, fiind indisponibil, şi presupunând că obiectul convenţiei ar fi fost valabil, înstrăinarea cu sarcina întreţinerii
dispunătorului fiind făcută în favoarea a doi dintre copiii acestuia, ar fi fost vorba de o înstrăinare cu capital pierdut, care
intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 845 C. civ., fiind prezumată a fi o donaţie (infra nr. 431), astfel încât legatul nu s-ar
fi putut considera revocat.
În sfârşit, fără a intra în detalii, soluţia instanţei de recurs, care invocând pretexte formale (procedurale) foarte
discutabile, nu a procedat la reducţiunea legatului făcut în mod flagrant cu încălcarea rezervei celui de al treilea copil al
defunctului este profund nedreaptă şi demonstreză unde se poate ajunge - nicăieri! -, dacă magistraţii uită că menirea lor
este să facă dreptate, iar nu să speculaţii de dragul speculaţiilor. Căci ce altceva poate însemna a admite, aşa cum a făcut
Curtea de Apel Cluj, cererea de constatare a nulităţii actului de înstrăinare cu sarcina întreţinerii, fără ca din aceasta
rezervatarul-reclamant să obţină ceva concret, pe de o parte, şi a menţine intact legatul făcut cu încălcarea rezervei
reclamantului, pe de altă parte?
736
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 628, nr. 1501.
132
 319. Pe lângă cazurile de revocare tacită a legatelor reglementate de lege la art. 921 şi 923 C. civ.,
practica judiciară şi doctrina au consacrat şi cazul distrugerii voluntare a testamentului de către testator sau de
către un terţ la ordinul acestuia737.
Această formă de revocare priveşte doar testamentele olografe şi mistice, nu şi cele autentice, din
care un exemplar rămâne întotdeauna la notar, astfel încât distrugerea exemplarului aflat la testator nu poate
avea emnificaţia unei revocări tacite738.

320. Pentru a opera revocarea nu este necesar ca testamentul să fie distrus în întregime (ars, rupt în
bucăţi), fiind suficient doar ca acesta să fie şters sau barat, ori să se şteargă un element esenţial al acestuia
(data sau semnătura)739. Simpla mototolire sau şifonare a testamentului nu are semnificaţia revocării
acestuia740.
Revocarea testamentului poate fi totală, atunci când testamentul este distrus în întregul său, dar şi
parţială, în cazul în care se distruge doar o parte din testament (de exemplu, o pagină a acestuia care conţine
anumite dispoziţii, restul, incluzând data şi semnătura, fiind păstrat) 741.

321. În principiu, distrugerea trebuie făcută cu ştirea şi din voinţa testatorului, cu intenţia de a revoca
testamentul anterior. Voinţa testatorului de a revoca testamentul în acest fel trebuie să fie una conştientă şi
neafectată de vicii de consimţământ742.
Distrugerea accidentală a testamentului nu are semnificaţia revocării tacite, punând doar problema
probei acestuia (supra nr.233). Dacă testamentul este distrus de un terţ, iar testatorul află despre acest lucru şi
nu face un nou testament, se prezumă că a aprobat distrugerea şi că testamentul este astfel revocat 743.
Ordinul dat de testator unui terţ în sensul distrugerii testamentului nu atrage revocarea dacă nu a fost
executat744. Tot astfel, comunicarea de către testator celor din jur a intenţiei de a revoca testamentul prin
distrugerea acestuia neurmată de executarea acestei operaţiuni nu poate duce la revocare.
În caz de dubiu (echivoc) asupra asupra faptului dacă distrugerea testamentului s-a făcut cu sau fără
voinţa testatorului de a revoca testamentul, voinţa de revocatorie nu poate fi prezumată, pentru aceasta fiind
necesară administrarea de probe745.

C. Retractarea revocării

322. Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziţii testamentare, indiferent dacă a fost
expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă de natură testamentară, poate fi la rândul ei revocată sau
retractată, cum se spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul că este vorba de o revocare a
revocării legatelor.
Retractarea poate fi expresă sau tacită.
Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face decât prin act
autentic distinct sau printr-un testament posterior (art. 920 C. civ.).
Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului legat sau prin
distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revocări exprese ori al uneia tacite pentru incompatibilitate.

737
D. Alexandresco, op. cit.,.IV, 2, p. 432-433; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 628, nr.
1502; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 270-272.
738
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1075/1987, CD 1987, p. 122-125.
739
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 432.
740
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1035 à 1038, cit. supra, p. 16, nr. 82.
741
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 330, nr. 403; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 271.
742
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 271.
743
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 629, nr. 1503.
744
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 629, nr. 1503.
745
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art.1035 à 1038, cit supra, p. 17-18, nr. 87; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 331, nr. 403.
În sens contrar, pornind de la premisa, care nu convinge suficient, că de cele mai multe ori distrugerea se face de testator
cu voinţa de a revoca, a se vedea M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.395 (n° 1504).
133
Ea poate rezulta fie din distrugerea voluntară de către testator a actului de revocare expresă, fie din redactarea
unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu actul sau testamentul revocatoriu.
Retractarea revocării face în principiu să renască testamentul anterior 746. S-a susţinut însă şi ideea că,
în raport cu particularităţile testamentului ca act de ultimă voinţă, nu este de conceput ca un act care a devenit
ineficient să redevină eficient prin simplul fapt al revocării actului care l-a făcut ineficient, pentru aceasta
fiind necesară o nouă manifestare de voinţă 747. Această din urmă concepţie pare să nege însăşi raţiunea de a fi
a retractării revocării, care este tocmai revenirea asupra dispoziţiei de revocare şi, deci, repunerea în vigoare a
testamentului revocat. Este de la sine înţeles că în cazul în care, de pildă, dispoziţia de retractare a revocării
nu este pură şi simplă, ci conţine şi noi dispoziţii testamentare, diferite atât de cele din testamentul iniţial, cât
şi de cele din testamentul revocatoriu, se pot pune probleme de interpretare a voinţei dispunătorului, dar
aceasta nu poate răpi retractării, atunci când voinţa testatorului este neechivocă, efectul său de repunere în
vigoare a dispoziţiilor din testamentul revocat.
Există fără îndoială cazuri în care retractarea revocării nu este posibilă, cum se întâmplă, de pildă,
atunci când testamentul anterior a fost distrus, situaţie în care dispoziţiile testamentare iniţiale nu pot fi repuse
în vigoare decât printr-un nou testament 748, dar acestea nu contrazic ideea potrvit căreia, juridic, în principiu,
retractarea revocării repune în vigoare testamentul revocat. În orice caz, repunerea în vigoare a dispoziţiilor
din testamentul revocat trebuie să fie neechivocă, dar nu neapărat expresă.

§ 2. Revocarea prin hotărâre judecătorească

323. Reglementare legală. Testamentul fiind un act esenţialmente revocabil (supra nr. 134),
dispunătorul poate reveni oricând asupra legatelor făcute printr-un testament anterior revocându-le expres sau
tacit. Este vorba de un drept discreţionar, care nu trebuie justificat în nici un fel şi care aparţine doar
testatorului atâta timp cât acesta este în viaţă.
Spre deosebire de nedemnitatea succesorală care operează de drept în cazul moştenirii legale dacă au
fost săvârşite fapte de natura celor anume prevăzute de lege (supra nr.27 şi următ.), în cazul moştenirii
testamentare, oricât de condamnabil (chiar penal) ar fi comportamentul legatarului faţă de testator, pe timpul
vieţii dispunătorului, revocarea legatelor este la discreţia voinţei acestuia, fără a putea fi nici impusă de lege
şi nici cenzurată în vreun fel.
Există însă şi situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea nici un control.
Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât după data decesului testatorului,
precum şi cazul neîndeplinirii de către legatar a obligaţiei de recunoştinţă faţă de testator prin săvârşirea unor
fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obligaţie a cărei îndeplinire nu se poate, de asemenea, verifica în
întregime decât după decesul testatorului. Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementează ceea ce
doctrina numeşte „revocarea judecătorească a legatelor pentru cauze legale” 749. Într-adevăr, din dispoziţiile
art. 930 şi 931 C. civ., combinat cu dispoziţiile art. 830 şi 831 pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor
interesaţi, revocarea judecătorească a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor (A) şi pentru
ingratitudine (B). Această enumerare este limitativă 750.
Art. 930 C. civ. reglementează revocarea judecătorească a legatelor prin trimitere la normele
aplicabile revocării donaţiilor.
Se observă că în cazul legatelor nu subzistă cazul de revocare (de drept) a liberalităţilor între vii
(donaţiilor) pentru survenienţă de copii (art. 836 şi următ. C. civ.) şi nici cel de revocare (judecătorească)
pentru refuz de alimente (art. 831 pct. 3 C. civ.).

746
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2-a, p. 406-407; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 630 nr.
1505; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 284, nr. 497; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 396, nr. 1506.
747
C. Oprişan, Efectele nulităţii sau anulării unui testament asupra dispoziţiei de revocare a testamentelor anterioare,
în dreptul civil român şi în dreptul altor ţări, RRD nr. 5/1980, p. 18-19; CSJ, s. civ., dec. nr. 1912/1992, „Dreptul” nr.
8/1993, p. 82-83.
748
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 163, nr. 253; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 273.
749
J. Flour, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p. 163, nr. 254.
750
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 344, nr. 423.
134
 Survenienţa de copii nu a fost prevăzută de legiuitor ca un caz de revocare datorită faptului că
legatele, spre deosebire de donaţii, fiind revocabile până la deschidera succesiunii, testatorul poate proceda
oricând, dacă doreşte, la aceasta deîndată ce i se naşte un copil ulterior datei testamentului. Se pune totuşi
întrebarea ce se întâmplă cu legatul în cazul în care se dovedeşte că, până la data decesului său, testatorul nu a
cunoscut faptul că i se va naşte postum un copil? Acceptându-se ideea unei lipse legislative în acest caz, când
s-ar fi impus cel puţin reglementarea unei revocări judecătoreşti, practica judiciară şi doctrina tind spre
soluţia ineficacităţii legatului fie pe temeiul unei erori asupra cauzei liberalităţii, fie a caducităţii pentru lipsa
cauzei sau cauză falsă, fie pe temeiul unei condiţii rezolutorii tacite reprezentate de naşterea postumă a unui
copil751.
Refuzul de alimente nu a fost reglementat ca o cauză de revocare judecătorească a legatelor pornindu-
se de la premisa că, pe de o parte, testatorul nemulţumit de acest fapt poate să-şi revoce singur testamentul,
iar pe de altă parte întrucât legatarul, ignorând liberalitatea, care nu produce efecte decât la decesul
dispunătorului, nu este obligat să vină în ajutorul testatorului 752.

A. Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor

324. Condiţii. Revocarea judecătorească a legatelor pentru neîndeplirea sarcinilor urmează în

principiu aceleaşi reguli ca şi donaţia.
La deschiderea succesiunii, legatarul are dreptul de a opta pentru acceptarea legatului sau renunţarea
la acesta. Odată acceptat legatul, sarcinile devin obligatorii pentru legatar, indiferent de mijloacele de care
acesta dispune pentru îndeplinirea lor753.
Sarcinile sunt obligatorii pentru legatar începând cu data deschiderii moştenirii, nici o obligaţie
neputând fi pusă în sarcina legatarului anterior acestei date 754.
În materie de legate, noţiunea de sarcină este mai largă decât în materie de donaţii, inclzând şi
obligaţia de plată a unui legat impus de testator unui alt legatar (de pildă, plata unui legat particular pusă în
sarcina unui legatar universal)755.
Problema revocării judecătoreşti a legatelor se pune doar în cazul neexecutării unor sarcini propriu-
zise, iar nu doar a unor recomandări sau rugăminţi făcute de testator, care nu au forţă jujridică, ci doar
morală756.
Nu orice neexecutare a unei sarcini atrage revocarea, ci numai aceea considerată de instanţă ca
suficient de gravă. Cu alte cuvinte, în absenţa unei clauze rezolutorii exprese stipulate de testator, revocarea
legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor nu se produce de drept, ci numai printr-o hotărâre judecătorească,
instanţa având dreptul suveran de a aprecia dacă este sau nu cazul să dispună revocarea, putând acorda un
termen de graţie pentru executarea sarcinii 757. Pentru aprecierea gravităţii neexecutării, instanţa va avea în
vedere atât elemente cantitative (gradul de neexecutare, o simplă întârziere, de pildă, în executarea sarcinii
neatrăgând de regulă revocarea), cât şi elemente calitative, care ţin de stabilirea importanţei sarcinii în
economia liberalităţii respective (cercetându-se dacă în optica testatorului sarcina a fost sau nu indisociabilă
de legat)758.
Revocarea judecătorească a legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor presupune întotdeauna culpa
legatarului. Ce se întâmplă însă în cazul în care neexecutarea sarcinii se datoreşte unui caz fortuit sau de forţă
751
M. Eliescu, op. cit., p. 270; J. Flour, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p. 165, nr. 257; M. Grimaldi, Libéralités,
cit. supra, p. 406; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 276, nr. 161.
752
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 365, nr. 1048.
753
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 393/1961, C D 1961, p. 184.
754
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1129/1959, C D 1959, p. 193.
Dacă nu poate constitui o sarcină executabilă în timpul vieţii dispunătoruli, îngrijirea testatorului (sau orice alt
comportament aşteptat din partea legatarului) poate fi în schimb erijată de testator în condiţie a legatului (M. Grimaldi,
Libéralités, cit. supra, p. 399, nota 376).
755
J. Flour, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p. 164, nr. 255.
756
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1129/1959, cit supra.
757
S. Pouderoux, J.-Cl. Civ. Art.1046 et 1047, 1996, p. 6, nr. 22; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 346, nr. 424;
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 364-365 nr. 1047.
758
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 398, nota 368.
135
majoră care exclude culpa legatarului? Şi în acest caz, desigur, legatul este ineficace, dar ar fi impropriu să
utilizăm pentru aceasta noţiunea de revocare 759, care are conotaţia specială de desfiinţare judecătorească a
legatului pentru motive imputabile legatarului, ci fie noţiunea de caducitate, dacă se acceptă ideea
posibilităţii dispariţiei cauzei după asumarea valabilă a testamentului de către dispunător 760, fie noţiunea de
desfiinţare pentru survenirea condiţiei rezolutorii tacite constând în neîndeplinirea sarcinii, caz în care
instanţa nu poate decât cel mult să constate ineficacitatea legatului, iar nu să o pronunţe, cum se întâmplă în
cazul revocării761.
Neîndeplinirea sarcinilor de către legatar datorită necunoaşterii acestora în timp util exclude
revocarea762.
Prin voinţa sa, testatorul poate impune ca moştenitorii săi să nu poată cere instanţei de judecată
revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii, lăsând deschisă doar posibilitatea executării silite a
acesteia763.

325. Regimul juridic al acţiunii în revocare. Acţiunea în revocarea legatelor pentru neîndeplinirea
sarcinilor este la dispoziţia persoanelor care pot justifica un interes legat de ineficacitatea lor, şi anume:
moştenitorii legali ai defunctului, legatarii universali, legatarii cu titlu universal, legatarii particulari
beneficiari ai unui legat particular conjunctiv alături de legatarul care a fost gratificat cu legatul ale cărui
sarcini nu au fost executate, precum şi – pe cale oblică – creditorii celor menţionaţi mai sus.
Nu pot justifica un interes pentru exercitarea acţiunii în revocare terţii beneficiari ai sarcinii, care, în
calitate de creditori, nu pot cere decât executarea silită a acesteia. Se exceptează cazulu în care beneficiarul
sarcinii este, în acelaşi timp, şi succesibil al defunctului, care are dreptul de a opta fie pentru executarea
sarcinii, fie pentru revocarea legatului, justificând interese în ambele situaţii 764.
Acţiunea în revocare este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de 3 ani, care începe să
curgă fie de la data deschiderii moştenirii, fie de la termenul scadenţei sarcinii dacă acesta a fost fixat de
testator ulterior deschiderii moştenirii.

326. Efecte. Admiterea acţiunii în revocare desfiinţează legatul cu efecte retroactive de la data
deschiderii moştenirii (de când legatul, act juridic mortis causa, începe să producă efecte), drepturile
constituite în favoarea terţilor de către legatar fiind desfiinţate, bunurile care formează obiectul legatului
întorcându-se în patrimoniul succesoral libere de orice sarcini sau ipoteci (art.830 şi 930 C. civ.).

B. Revocarea pentru ingratitudine

327. Cazuri. Din dispoziţiile art. 830, 831 pct. 1, 2 şi art. 931 C. civ. rezultă că legatele pot fi
revocate pentru ingratitudine în trei cazuri, dintre care două prevăzute şi pentru donaţii: atentatul la viaţa

759
Pentru utilizarea totuşi a noţiunii de revocare pentru această situaţie, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p.
445-446; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 635, nr. 1519; M. Grimaldi, Libéralités, cit.
supra, p.399, nr. 1508.
760
M. Eliescu, op. cit., p. 269.
761
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 366-367, nr. 1049; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 278.
762
CA Poitiers, 5 janv. 1994, reprodusă de G. Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, op. cit., p. 750, nr. de sub art. 1046 (în
speţă, sarcina de a regla înmormântarea defunctului a devenit cunoscută după relizarea acesteia).
763
Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr.1569/1956, J N nr.2/1957, cu Notă de B. Diamant, p. 329; M. Eliescu, op. cit., p. 269.
764
M. Georgescu, Al. Oproiu, Notă la dec. civ. nr. 1533/1993 a Trib. jud. Olt, „Dreptul” nr. 4/1994, p. 112-113.
136
testatorului765; delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa testatorului 766, precum şi într-un caz specific
legatelor, anume acela al injuriei grave la adresa memoriei testatorului767.
Dacă primele două cazuri de revocare constituie în situaţia donaţiilor într-adevăr ingratitudini
(încălcări ale obligaţiei de recunoştinţă pentru liberalitatea primită) la adresa donatorului, în cazul legatelor
acest lucru nu mai este întrutotul exact căci, pe de o parte, legatele nu produc efecte decât de la data decesului
dispunătorului, iar pe de altă parte este posibil ca anterior devenirii lor eficace legatarul nici să nu cunoască
existenţa lor pe timpul vieţii dispunătorului, astfel încât practic nu există o obligaţie de recunoştinţă a
legatarului faţă de testator. De aceea, s-a susţinut chiar că în aceste cazuri ar fi mai potrivit să se fi instituit o
nedemnitate, cu consecinţe similare celor din moştenirea legală 768. Această soluţie ar fi fost însă poate prea
excesivă în cazul moştenirii testamentare, întemeiată pe voinţa defunctului, cu toată inconsecvenţa semnalată,
soluţia revocării fie prin voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească fiind totuşi mai potrivită. În
definitiv, este vorba de o pedeapsă civilă care sancţionează comportamentul moralmente culpabil al
legatarului faţă de testator769.
Cazurile de revocare judecătorească a legatelor pentru ingratitudine sunt limitativ prevăzute de
lege770.

328. Regimul juridic al acţiunii în revocare. Revocarea legatelor pentru ingratitudine nu poate
rezulta decât dintr-o hotărâre judecătorească. Evident că în cazul săvârşirii de către legatar a uneia din faptele
de ingratitudine care pot fi săvârşite în timpul vieţii dispunătorului (atentat la viaţa acestuia, delicte, cruzimi
sau injurii grave), nimic nu-l împiedică pe testator să-şi revoce singur testamentul fie expres, fie tacit, pentru
el acţiunea în revocare pentru ingratitudine fiind lipsită de orice interes.
Aşadar, acţiunea în revocare pentru ingratitudine are sens doar pentru persoanele care, ulterior
deschiderii moştenirii, pot justifica un interes pentru aceasta, nu şi pentru testator.
Pot justifica interes pentru introducerea acţiunii în revocare moştenitorii legali ai testatorului, legatarii
obligaţi la plata legatelor, colegatarii beneficiari ai unui legat conjunctiv, precum şi executorii testamentari
împuterniciţi să aducă la îndeplinire ultima voinţă a defunctului 771. Creditorii celor menţionaţi mai sus nu pot
acţiona pe cale oblică, dat fiind caracterul principal sau chiar exclusiv moral şi personal al acestei acţiuni 772.
Revocarea poate fi cerută pe cale principală sau pe cale de acţiune reconvenţională, dacă legatarul
este cel care acţionează el pentru predarea sau plata legatului său 773.
Legea nu a extins în mod expres la legate dipoziţiile legale aplicabile în materie de revocare a
donaţiilor pentru ingratitudine (art. 833 şi 834 C. civ.), făcând trimitere doar la primele două cazuri de
revocare a donaţiilor pentru ingratitudine (art. 930 C. civ.), situaţie în care se poate discuta dacă extinderea
lor se poate face prin analogie sau nu. Este vorba mai ales de dispoziţiile referitoare la restrângerea dreptului
la acţiune în sensul că aceasta nu poate fi exercitată decât contra ingratului, nu şi a succesorilor acestuia (art.
833 alin. 2 C. civ.) şi de cele referitoare la termenul de un an în care poate fi exercitată acţiunea (art. 833 alin.
1 C. civ.), în materie de legate, prevăzându-se expres doar că „dacă cererea de revocare este întemeiată pe o
765
Nu se cere ca testatorul să fi decedat ca urmare a atentatului şi nici ca legatarul să fi fost condamnat penal pentru
aceasta (S. Pouderoux, op. cit., p. 12 , nr. 60).
766
Constituie asemenea acte de ingratitudine nu numai faptele comise împotriva persoanei dispunătorului - chiar dacă nu
au fost sancţionate penal sau chiar dacă nu sunt sancţionabile penal- cum ar fi violenţele şi lovirea, împiedicarea
legăturii testatorului cu copilul său, bruscarea sentimentelor sale etc. (S. Pouderoux, op. cit., p. 12, nr. 61; M. Grimaldi,
Libéralités, cit. supra, p. 400, nota 380), ci şi cele comise împotriva bunurilor acestuia (F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.
347, nota 1).
767
Nu constitie asemenea injurii fapte ca acelea ale criticării testamentului, a disimulării unui testament anterior sau
utilizării unui testament fals (M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 400, nota 384).
768
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 400, nr. 1510.
769
J. Fluor, H. Souleau, Libéralités, cit. supra, p. 164, nr. 256; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 346, nr. 425.
770
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.. Băicoianu, op. cit., p. 636, nr. 1522; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
400, n° 1510.
771
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.347.
772
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 900, nr. 724; S. Pouderoux, op. cit., p. 13-14, nr. 69; M.
Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 401, nr. 1511.
773
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 900, nr. 724.
137
injurie gravă, făcută memoriei testatorului, acţiunea va trebui să fie intentată în termen de un an din ziua
delictulu” (art. 931 C. civ.), pentru celelate două cazuri de revocare (comune cu ale donaţiei) neprevăzându-
se nimic.
În ceea ce priveşte persoana contra căreia se poate exercita acţiunea în revocare, se admite că aceasta
nu pate fi decât legatarul care a comis ingratitudinea, iar nu şi moştenitorii acestuia 774, soluţie corectă dacă
avem în vedere caracterul de pedeapsă civilă, adică strict personal, al revocării pentru ingratitudine.
Termenul de exercitare a acţiunii este de un an nu numai în cazul injuriei la adresa memoriei
testatorului (art. 931 C. civ.), ci şi în celelalte două cazuri de ingratitudine, dispoziţiile art. 833 alin. 1 C. civ.
aplicându-se prin asemănare775. Este vorba de un termen prefix, de decădere (de drept substanţial) 776.
Revocarea nu poate fi cerută decât dacă testatorul nu l-a iertat pe legatarul ingrat, iertare care, dacă
este invocată, trebuie să fie dovedit de legatar. În primele două cazuri de ingratitudine (atentat la viaţa
testatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave), iertarea se prezumă dacă testatorul a lăsat să treacă un an fără
să-şi fi revocat singur (expres sau tacit) testamentul. În principiu, termenul curge fie de la data actului de
ingratitudine, fie de la data la care testatorul a luat cunoştinţă despre acesta (art. 833 alin. 1 C. civ.). Dacă
fapta legatarului constituie infracţiune, termenul nu curge decât de la data când prin hotărârea de condamnare
penală se stabileşte realitatea faptelor imputate legatarului 777.
O situaţie specială este aceea în care testatorul se află în incapacitate de a-şi revoca singur
testamentul pe tot intervalul de timp de la data actului de ingratitudine şi până la data decesului său, fiind pus
sub interdicţie. Având prilejul să se pronunţe asupra unui asemenea caz, Casaţia franceză a decis că pentru
moştenitorii defunctului termenul de un an în vederea exercitării acţiunii în revocare curge din momentul în
care „au luat cunoştinţă atât de delictul imputabil legatarului, cât şi de testamentul făcut în favoarea
acestuia”778. Aşa cum a remarcat adnotatorul deciziei, „ar fi cu totul şocant ca autorul delictului – oricare ar fi
gravitatea acestuia – să poată conserva beneficiile unui legat pe care testatorul, întrucât era atins de o
incapacitate, nu l-a putut revoca”779.
Acceptând această soluţie şi argumentele care stau la baza ei, doctrina a mers mai departe,
considerând că soluţia ar trebui generalizată la toate situaţiile în care moştenitorii dispun de acţiunea în
revocare, chiar dacă testatorul a fost pe deplin capabil, cum se întâmplă când decesul acestuia survine
înaintea împlinirii termenului de un an fără să-şi fi revocat testamentul, moştenitorii având la dispoziţie
acţiunea în revocare nu numai pentru restul de timp rămas testatorului din termenul de un an, ci pentru un an
întreg începând din momentul când află despre delict şi testamentul făcut în favoarea ingratului, nefiind
rezonabil ca termenul să curgă împotriva unei persoane care nu a avut cunoştinţă de faptele autorizând-o să
acţioneze780. În această privinţă, acţiunea în revocare a donaţiei pentru ingratitudine diferă de acţiunea în
revocare a legatelor pentru ingratitudine, căci în timp ce prima este în principiu la dispoziţia donatorului şi
numai prin excepţie la dispoziţia moştenitorilor acestuia (art. 833 alin. 2 C. civ.) – cărora le rămâne la
dispoziţie doar restul de timp rămas din teremenul de un an -, cea de a doua este numai la dispoziţia

774
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 365, nr. 1048.
775
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 637; J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 165, nr. 256; Ph. Malaurie, L.Aynès, op. cit.,
p. 306, nr. 528; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 347; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 280.
În sensul că în cazul ingratitudinii pentru atentat la viaţa testatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave se aplică termenul
general de prescripţie de 3 ani, care se întemeiază doar pe un argument de interpretare a contrario dedus din dispoziţiile
art. 931 C. civ., a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 637, nr. 1524; M. Eliescu, op.
cit., p .271.
776
S. Pouderoux, op. cit., p. 14, nr. 74; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 347 şi 421, nota 1; Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, cit. supra, p. 280.
777
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 365, nr. 1048; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 348; M. Grimaldi,
Libéralités, cit. supra, p. 401, nota 390.
778
Cass. 1-re civ., 14 févr. 1990, Note G. Morin, „Defrénois” 1990, art. 34864.
În speţă, legatarul a fost condamnat pentru abuz de încredere contra testatoarei, care, înainte de aceasta, fusese pusă sub
interdicţie. Acţiunea în revocare a legatului introdusă de moştenitorii defunctei a fost admisă, deşi a fost promovată la
mai mult de un an de la data decesului testatoarei, pe motiv că reclamanţii nu au cunoscut existenţa testamentului decât
în ziua când acesta le-a fost notificat de legatar, dată de la care a început să curgă termenul de un an.
779
G. Morin, op. cit. supra.
780
G. Morin, op. cit. supra; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 348; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 402, nota 392.
138
moştenitorilor testatorului, acesta din urmă neavând nimic de a face cu revocarea judecătorească a legatelor
pentru ingratitudine. Pentru testator, termenul de un an nu are o altă semnificaţie decât de a dovedi dacă l-a
iertat tacit sau nu pe legatar, iar nu şi semnificaţia pe care o are scurgerea unui termen pentru titularul unei
acţiuni care trebuie exercitată într-un anumit interval de timp de la data naşterii dreptului la acţiune.

329. Efecte. Revocarea legatelor pentru ingratitudine produce aceleaşi efecte identice revocării
donaţiei pentru motive similare, şi anume legatul este desfiinţat cu efecte retroactive în privinţa legatarului,
de la data deschiderii moştenirii, afară de fructe, care se vor restitui numai începând cu data cererii de
revocare781, iar faţă de terţi numai de la data cererii de revocare, cu condiţia ca aceasta să fie făcută opozabilă
în condiţiile legii (art. 834 C. civ.) 782, aceştia neputând fi ţinuţi la suportarea consecinţelor comportamentului
culpabil al legatarului783.

§ 3. Caducitatea

330. Specificul caducităţii ca şi cauză de ineficacitate a legatelor. Art. 924-928 C. civ.

reglementează câteva cazuri de ineficacitate a legatelor pentru caducitate. Codul nu defineşte noţiunea ca
atare, dar din dispoziţiile legale menţionate rezultă specificul acestui caz de ineficacitate a legatelor în
comparaţie cu celelalte cazuri de ineficacitate.
Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate duc la ineficacitatea
(lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de la una la alta. Într-adevăr, aşa
cum am văzut (supra nr.152 şi următ.), nulitatea sancţionează nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la
condiţiile de validitate (de fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora. La
rândul său, revocarea (supra nr.305 şi următ.) face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit de efecte fie
prin voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului. Caducitatea
atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un legat valabil format, iar
spre deosebire de revocare, ea se datoreşte fie decesului legatarului înaintea deschiderii succesiunii, fie
dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia, adică
unor elemente ulterioare testamentului independente de voinţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a
legatelor784.
Neîndeplinirea unei condiţii suspensive nu constituie caz de caducitate întrucât nu este un element
esenţial al legatului, iar caducitatea, aşa cum am văzut, este consecinţa dispariţiei unui element esenţial al
actului juridic ulterior încheierii valabile a acestuia 785.

331. Cazurile de caducitate. Enumerare. Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate:
predecesul legatarului (art. 924 C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.)
(b), refuzul legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită înaintea
deschiderii moştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte a practicii judiciare şi
doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei (e).

a) Predecesul legatarului

332. Potrivit dispoziţiilor art. 924 C. civ., „orice dispoziţie testamentară devine caducă, când acela în
favoarea căruia a fost făcută a murit înaintea testatorului”.
Acte juridice mortis causa, legatele nu produc efecte decât la data deschiderii moştenirii. Până la
acest moment legatarul nu are nici un drept asupra legatului, ci doar o simplă expectativă. Pentru a moşteni,
781
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 348.
782
J. Fluor, H. Souleau, Libéralités, cit. supra, p. 165, nr. 256; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 282,
nr. 163.
783
S. Pouderoux, op. cit., p. 15, nr. 80.
784
G. Thomas-Debenest, J.-Cl. Civ. Art.1039 à 1043, 1996, p. 4, nr. 8.
785
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 304, nr. 527; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 285).
139
legatarul trebuie să „existe” la data deschiderii moştenirii, adică persoanele fizice să fie în viaţă, iar
persoanele juridice să fie în fiinţă. Dacă legatarul nu este în viaţă la deschiderea moştenirii, nu există având-
cauză care să primească legatul, astfel încât acesta nu poate produce efecte.
Moştenitorii legatarului nu au nici un drept de a culege legatul, afară de cazul în care testatorul a
dispus astfel printr-o substituţie vulgară (art. 804 C. civ.).
Caracterul intuitu personae al legatelor exclude reprezentarea în cazul moştenirii testamentare 786.

333. În cazul legatelor sub condiţie suspensivă, prin derogare de la dreptul comun (art. 1015 C. civ.),
art. 925 C. civ. prevede că legatul este caduc dacă legatarul a decedat înaintea îndeplinirii acesteia, chiar dacă
a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Cu alte cuvinte, în cazul legatelor sub condiţie suspensivă,
pendente conditione obiectul legatelor nu se transmite la moştenitorii legatarului 787. Explicaţia acestei reguli
rezidă în faptul că legatul sub condiţie suspensivă nu dobândeşte existenţă decât la îndeplinirea condiţiei (spre
deosebire de legatul sub condiţie rezolutorie, care există şi produce efecte de la data deschiderii moştenirii),
iar legatul având un caracter intuitu personae trebuie să profite oricât de puţin timp legatarului instituit de
testator, lucru care nu se poate realiza dacă legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei 788.
În schimb, legatul sub termen suspensiv (care are existenţă la data deschiderii moştenirii, dar a cărui
executare este amânată) este dobândit de legatar de la data deschiderii moştenirii, astfel încât dacă acesta
decedează înaintea împlinirii termenului, obiectul legatului se transmite la moştenitorii săi (art. 926 C.
civ.)789.
Legatul sub condiţie rezolutorie, spre deosebire de cel sub condiţie suspensivă, se transmite pendente
conditione la moştenitorii legatarului dacă survine decesul acestuia, iar dacă se realizează condiţia, legatul va
fi rezoluţionat, nepunându-se problema caducităţii sale790.

b) Pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului

334. Art. 927 C. civ. precizează că „legatul va fi caduc, dacă lucrul legat a pierit de tot în viaţa
testatorului”. În lipsa obiectului, legatul rămâne fără efecte, neputându-se realiza transferul de drepturi de la
testator la legatar. Despre caducitate vorbim doar dacă pieirea obiectului legatului survine după data actului
de dispoziţie, căci dacă obiectul legatului nu se află în patrimoniul testatorului la data actului de dispoziţie, se
aplică regulile legatului lucrului altuia (supra nr. 211) sau, după caz, dacă lucrul era pierit fără ştirea
testatorului la data actului de dispoziţie, nulitatea pentru lipsa obiectului legatului.

335. Acest caz de caducitate se aplică doar în cazul legatelor particulare care au ca obiect bunuri
certe, corporale sau incorporale791. Într-adevăr, în cazul legatelor universale sau cu titlu universal, pieirea
unuia sau altuia din bunurile testatorului în timpul vieţii acestuia nu influenţează cu nimic vocaţia legatarilor
la întreg sau la o cotă-parte din patrimoniul succesoral, ci doar emolumentul acestora, adică folosul efectiv de
care vor beneficia legatarii la deschiderea moştenirii 792. În ceea ce priveşte legatele particulare având ca
obiect bunuri de gen, pieirea unor bunuri de natura acestora în patrimoniul testatorului în timpul vieţii sale, în
principiu, nu afectează eficacitatea lor datorită faptului că bunurile de gen nu pot dispărea ca atare (ca gen)
(genera non pereunt); dacă însă legatul are ca obiect un bun de gen limitat (de exemplu, o tonă de cereale
786
G. Thomas-Debenest, op. cit., p. 5, nr. 14; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 283.
787
D. Alexandreco, op. cit., IV, 2, p. 461.
788
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 367, nr. 1051; G. Thomas-Debenest, op. cit., p. 8, nr. 43.
789
Trebuie menţionat faptul că unii autori, plecând de la regula romană potrivit căreia în materie testamentară termenul
incert se asimilează condiţiei (dies incertus conditionem in testamento facit), consideră că regula menţionată se aplică
doar legatelor cu termen cert, nu şi celor cu termen incert (J. Flour, H. Souleau, Libéralités, cit. supra, p. 167, nr. 259),
în timp ce alţii, invocând lipsa unui text de lege în acest sens, se îndoiesc de justeţea acestei susţineri (F. Terré, Y.
Lequette, op. cit., p. 343, nota 3).
790
G. Thomas-Debenest, op. cit., p. 11, nr. 62.
791
Creanţa formând obiectul unui legat este şi ea un bun cert (M. Planiol, G, Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit.,
p. 893, nota 1), chiar dacă este un bun incorporal. Prin urmare, este inexactă susţinerea că art. 927 C. civ. s-ar referi
numai la bunurile corporale (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 287, nr. 169).
792
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 594/1963, C D 1963, p. 137.
140
dintr-un anume hambar) şi genul respectiv piere (în exemplul menţionat, hambarul arde cu întreaga cantitate
de cereale), legatul devine caduc întrucât nu mai poate fi executat 793.
Prin „pieirea” lucrului se înţelege atât distrugerea materială fără voia testatorului 794, indiferent de
cauza acesteia (forţă majoră, fapta unui terţ etc.), cât şi pierderea juridică a acestuia fără voia testatorului,
cum este cazul vânzării silite sau exproprierii pentru utilitate publică 795 ori, în cazul creanţelor, stingerea
acestora prin confuziune sau compensare de drept 796.
Pieirea parţială a lucrului legat nu atrage caducitatea legatului, beneficiarul acestuia urmând să
primească restul rămas în fiinţă.

336. În principiu, în caz de pieire a bunului formând obiectul legatului prin distrugerea acestuia sau
prin expropriere, nu se admite substituţia reală în sensul reportării drepturilor legatarilor asupra indemnizaţiei
de asigurare sau de expropriere decât dacă voinţa testatorului poate fi interpretată în acest sens 797. Unii autori
au avansat însă ideea că intenţia testatorului ar trebui interpretă în favoarea legatarului în acest caz 798.
Prin excepţie, intenţia de subrogare a testatorului se prezumă dacă bunurile care le înlocuiesc pe cele
care iniţial au format obiectul legatului procură legatarului aceeaşi utilitate ori dacă sunt de aceeaşi natură 799.

337. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 927 C. civ., caducitatea survine dacă pieirea lucrului a avut
loc „în viaţa testatorului”, adică între momentul actului de dispoziţie şi momentul deschiderii moştenirii.
Pieirea lucrului după deschiderea succesiunii nu pune, în principiu, problema caducităţii legatului, ci
problema suportării riscului pieirii fortuite a lucrului de către legatar conform regulii res perit domino (lucrul
piere la proprietar), acesta dobândind drepturile conferite prin legat de la data deschiderii moştenirii. Dacă
moştenitorii obligaţi la predarea legatului au fost puşi în întârziere, iar lucrul piere înaintea predării, riscul
pieirii este suportat de către aceştia, afară de cazul în care fac dovada că lucrul ar fi pierit şi la proprietar
(legatar) (art. 1156 alin. 2 C. civ.).
Prin excepţie, în cazul în care transferul drepturilor care formează obiectul legatului este stipulat sub
condiţie suspensivă, legatul va fi caduc chiar dacă pieirea lucrului survine după data decesului dispunătorului,
dar înaintea împlinirii condiţiei800.

c) Refuzul legatarului de a primi legatul

338. La deschiderea moştenirii, legatarul este liber să opteze pentru acceptarea sau repudierea
legatului, art. 686 C. civ. precizând că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se
cuvine”.
Conform dispoziţiilor art. 928 C. civ., în cazul în care legatarul refuză primirea legatului, acesta
devine caduc, afară de cazul stipulării unei substituţii vulgare (art. 804 C. civ.), când repudierea legatului de
către instituit nu atrage caducitatea dacă este acceptat de substituit.
793
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 403.
794
Distrugerea materială prin voinţa testatorului atrage revocarea legatului, iar nu caducitatea acestuia (supra nr.318).
795
A se vedea I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.642.
Înstrăinarea voluntară a obiectului legatului de către testator atrage revocarea, iar nu caducitatea acestuia (supra nr.314
şi următ.).
796
Stingerea creanţelor prin plata acceptată de testator semnifică revocarea legatului, iar nu caducitatea acestuia (Fr.
Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 287, nr. 169.
797
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussuarn, op. cit., p. 893, nr. 717; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 332, nr.
405.
798
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 368, nr. 1054.
799
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 403.
În acest sens, este citată o speţă în care legatul avea ca oiect părţile sociale ale testatorului la o societate imobiliară care a
fost dizolvată înaintea deschiderii moştenirii, testatorului revenindu-i la lichidare două apartamente din patrimoniul
social, legatarul fiind considerat în drept să primească aceste apartamente (Cass. 1-re civ., 19 janv. 1960, rezumată de G.
Thomas-Debenest, op. cit., p. 18 – 19, nr. 126, 127).
800
G. Thomas-Debenest, op. cit., p. 20, nr. 137-138; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, afectatcit. supra, p. 289 nr.
169.
141
 d) Incapacitatea legatarului de a primi survenită înaintea deschiderii moştenirii

339. Potrivit dispoziţiilor art. 928 C. civ., „orice dispoziţie testamentară cade când eredele numit sau
legatarul… va fi necapabil de a o primi”. Act juridic mortis causa, testamentul produce efecte de la data
deschiderii moştenirii. Dacă la momentul deschiderii moştenirii legatarul este în incapacitate de a primi
(supra nr. 174 şi următ.), iar această incapacitate survine între data actului de dispoziţie şi data deschiderii
moştenirii, legatul este caduc (de pildă, legatul are ca obiect un teren situat în România, iar legatarul la data
deschiderii moştenirii este cetăţean străin, conform dispoziţiilor art. 41 alin.2 din Constituţie şi art. 3 din
Legea nr. 54/1998 neputând dobândi terenuri în România).
Trebuie precizat faptul că există incapacităţi de a primi care se raportează întotdeauna la data
întocmirii testamentului, cum este cazul „incapacităţilor de suspiciune” (supra nr.187 şi următ.), care dacă
subzistă la momentul menţionat atrag sancţiunea nulităţii relative, adică nevalabilitatea testamentului, fiind
indiferent dacă la data deschiderii succesiunii legatarul se mai află sau nu în situaţia care atrage incapacitatea,
iar ideea de caducitate exclusă. Există însă şi incapacităţi care deşi subzistă la data testamentului nu atrag
nulitatea (nevaliditatea) acestuia decât dacă persistă până la deschiderea moştenirii, cum este cazul
incapacităţii persoanelor viitoare (supra nr. 177-179), caz în care legatul este ineficace pentru motive de
nulitate, iar nu de caducitate.

e) Dispariţia cauzei

340. Practica demonstrează că există situaţii în care cauza legatului (motivul impulsiv şi
determinannt) există la data testamentului, acesta fiind aşadar valabil (neafectat de nulitate), dar dispare
ulterior, fie înaintea decesului testatorului, dar fără ca acesta să apuce să-şi revoce testamentul, fie după data
decesului testatorului, când, evident, nu se mai poate pune problema revocării testamentului de către testator.
În acest sens, se citează în mod obişnuit cazul naşterii unui copil subsecventă legatului făcut în favoarea
săracilor, colateralilor etc., fără ca testatorul să fi aflat despre existenţa acestuia, făcând liberalitatea tocmai în
credinţa că nu are descendenţi, şi cazul legatelor grevate cu sarcini devenite ilicite ca urmare a legilor de
secularizare, făcute în favoarea şcolilor confesionale, situaţii în care, „mai mult sau mai puţin conştient”,
jurisprudenţa a admis în unele cazuri caducitatea pentru dispariţia cauzei 801. Această concepţie se sprijină pe
ideea potrivit căreia „cauza impulsivă şi determinantă trebuie să existe nu numai la întocmirea testamentului,
dar să şi dăinuiască până la prefacerea dreptului eventual al legatarului într-un drept actual şi născut, adică
până la moartea testatorului, sau până la împlinirea condiţiei suspensive, dacă legatul este condiţional” 802.
O parte a doctrinei, deşi admite soluţia ineficacităţii legatelor în cazurile menţionate, obiectează că
motivul impulsiv şi determinant, cauza al liberalităţilor, este un element al formarii actului juridic, astfel încât
absenţa sau falsitatea acesteia nu ar putea fi luate în considerare decât la data formării actului, ineficacitatea
legatelor în cazul survenienţei unui copil postum justificându-se prin existenţa unei condiţii rezolutorii tacite
reprezentate de naşterea copilului 803, iar cea a legatelor a căror sarcini nu mai pot fi îndeplinite întrucât au
devenit ilicite, fie pe temeiul revocării pentru neîndeplinirea sarcinilor 804, fie pe ideea aplicării teoriei
riscurilor805.

341. Dincolo de discuţiile menţionate mai sus, construcţia juridică a caducităţii legatelor pentru
dispariţia cauzei nu este lipsită de pertinenţă. Ea îşi relevă valenţele şi în alte cazuri decât cele considerate
deja „clasice” şi nu merită să fie pusă pur şi simplu la index. Astfel, de pildă, jurisprudenţa şi doctrina

801
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 896-897, nr.721.
802
M. Eliescu, op. cit., p. 268.
803
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 366, nr. 1049; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 405-406, nr. 1519; Fr.
Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 276, nr. 161.
S-ar mai putea susţine în acest caz şi soluţia anulării pentru eroare asupra cauzei testamentului, dispunătorul făcând
liberalitatea în credinţa greşită că nu are sau nu va avea copii (supra nr. 161).
804
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 168, nr. 262.
805
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 406.
142
belgiene cunosc o evoluţie recentă în acest sens 806. Ca să dăm un exemplu, în cauza Wiche 807, soţii Wiche au
cumpărat cu resurse proprii două imobile stipulând că ei păstrează uzufructul, iar unicul lor fiu Francis Wiche
şi soţia acesteia, Julienne F., nuda proprietate. Ulterior Francis Wiche şi Julienne F. au divorţat, iar unul
dintre donatori a decedat la scurt timp. Donatorul rămas în viaţă a solicitat să se constate caducitatea donaţiei
pe motiv că liberalitatea a fost subordonată menţinerii căsătoriei între donatari, iar Curtea de casaţie a admis
acţiunea, pe motiv că „dacă prin efectul unui eveniment independent de voinţa donatorului, raţiunea
determinantă a donaţiei ajunge să lipsească sau să diapară, judecătorul fondului poate constata caducitatea
liberalităţii, dacă, după chiar termenii acestei dispoziţii sau interpretarea voinţei autorului său, este
imposibil a o separa de circumstanţele care au determinat-o şi fără de care nu ar avea raţiune de a fi”808.
Problema este însă că legatele, spre deosebire de donaţii, sunt revocabile oricând prin voinţa
dispunătorului (supra nr.134), iar dacă dispariţia cauzei are loc în timpul vieţii testatorului fără ca acesta să
reacţioneze, se pot da interpretări diferite situaţiei astfel create 809. Dacă dispariţia cauzei are loc după data
decesului testatorului, caducitatea pare a fi temeiul cel mai potrivit pentru ineficacitatea legatului 810.
Secţiunea IV

DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL LEGATELOR INEFICACE

342. Punerea problemei. Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect
negativ: lipsirea de efecte a legatelor. Problema care se pune însă este aceea a efectului pozitiv, adică, în alte
cuvinte, cui profită, cine beneficiază de obiectul legatelor ineficace.
Dacă dispunătorul a avut prudenţa să prevadă prin testament că în caz de ineficacitate a legatului
făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B, este vorba de o substituţie vulgară îngăduită de lege (art.
804 C. civ.), spre deosebire de substituţia fideicomisară care este prohibită (supra nr.135 şi următ.). Prin
urmare, voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul că dacă a fost exprimată, de ineficacitatea
primului legat profită legatarul desemnat subsecvent de testator.
În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie după cum ineficacitatea
face să nu mai subziste nici un legat, nici o dispoziţie pentru cauză de moarte,caz în care bunurile vor reveni
moştenitorilor legali, profitând acestora, moştenirea fiind în întregime ab intestat, sau afectează numai
anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz în care bunurile vor reveni, de regulă, celui (celor) obligaţi la
plata legatelor ineficace (a) sau, prin excepţie, conform dreptului de acrescământ, colegatarului conjunctiv al
cărui legat a rămas în fiinţă (b).

a) Regula – atribuirea bunurilor celor obligaţi la plata legatelor

343. Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obligaţi la plata acestora,
cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi fost valabile, adică, după caz, moştenitorilor
806
P. Delnoy, La caducité une sanction d’un nouveau type en droit belge des liberalités, în „Mélanges offerts à P.
Couvrat. La sanction du droit”, Publication de la faculté de droit et des sciences sociales de Poitiers. Tome 39, PUF,
Paris, 2001, p. 77 şi următ.
807
P. Delnoy, op. cit., p. 79-80.
În speţă, a fost vorba de o donaţie, dar mutatis mutandis raţionamentul este valabil şi pentru legate.
808
Cass., 16 nov. 1989, citată de P. Delnoy, op. cit., p. 80.
809
Aşa, de pildă, unele instanţe au admis soluţia caducităţii după divorţ a legatului făcut în favoarea unui soţ în timpul
căsătoriei (CA Iaşi, dec. civ. din 30 aprilie 1916, luată cu majoritate, rezumată de M. D. Bocşan, Practică testamentară.
Jurisprudenţă română 1865-2001, Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 100-101), în timp ce altele au respins-o (CA Bucureşti, s.
a IV-a civ., dec. nr. 614/2000, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 2000, p. 213-214).
810
Jurisprudenţa belgiană ne oferă un exemplu în acest sens: baronul Adrien de Giey a lăsat prin legat soţiei sale din a
doua căsătorie „folosinţa pe durata vieţii a castelului mobilat de la Fayais cu dependinţele sale, fermele, pământurile şi
împrejurimile”, impunând moştenitorilor legali plata unei rente viagere de 30.000 franci legatarei „pentru a întreţinerea
bunurilor menţionate”, dar după cinci ani de la deschiderea moştenirii bunurile respective au fost înstrăinate cu acordul
uzufructuarei şi a nuzilor proprietari, plata rentei de 30.000 franci rămânând fără cauză (CA Bruxelles, 29 mai 1946,
rezumată de P. Delnoy, op. cit., p. 78).
143
legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari. Situaţiile pot fi foarte diferite. De
exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita moştenitorii legali ţinuţi la plata acestuia; în
cazul ineficacităţii unui legat cu titlu universal, dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal
care ar fi fost ţinut la plată; sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular obligat,
prin ipoteză, de testator la plata acestuia etc.

b) Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământ

344. Reglementare legală. Potrivit dispoziţiilor art. 929 C. civ. „când din dispoziţiile testamentare
va rezulta că cugetul testatorului a fost de a da legatarilor dreptul la totalitatea obiectului legat, atunci acela
din legatari, care vine la legat, ia totalitatea; iar de primesc mai mulţi legatari, legatul se împarte între ei, fără
a se scădea părţile legatarilor necapabili, sau ale acelora care n-au primit legatul, sau care au murit înaintea
testatorului”.
Din textul de lege citat rezultă că prin voinţa testatorului („când din dispoziţiile testamentare va
rezulta că cugetul testatorului…”) obiectul unui legat particular - indiferent dacă se referă la un bun corporal
sau incorporal, mobil sau imobil, individual determinat sau de gen – poate fi lăsat la doi sau mai mulţi
legatari cu vocaţia fiecăruia la întreg, situaţie în care ineficacitatea unuia sau altuia din aceste legate va
profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au rămas eficace, prin excepţie de la regula potrivit
căreia ineficacitatea legatelor profită celor ţinuţi la plata acestora. Acest legat poartă denumirea de legat
conjunctiv, iar dreptul colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei – drept
de acrescământ. Deşi textul se referă doar la „părţile legatarilor necapabili, sau ale acelora care nu au
primimit legatul, sau care au murit înaintea testatorului”, adică la anumite cazuri de ineficacitate, el se aplică
şi în cazul celorlalte cazuri de ineficacitate (nulitate, revocare, caducitate), indiferent de cauza acestora 811.
În sensul dispoziţiilor art. 929 C. civ., dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula
potrivit căreia legatele ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în cazul legatelor
conjunctive. De aceea, în mod impropriu noţiunea este utilizată şi în contextul moştenirii legale în cazul în
care un moştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în sensul că le sporesc
cotele succesorale812. Nu orice sporire de drepturi succesorale este „acrescământ”. Nimeni nu a susţinut, de
pildă, că augmentarea drepturilor succesorale ale celor ţinuţi la plata legatelor ineficace ar fi „acrescământ” şi
nici nu ar putea susţine, fiind exact contrariul, dar atunci ne întrebăm de ce sporirea drepturilor
comoştenitorilor legali ca urmare a renunţării unuia sau altuia dintre ei la moştenire este „acrescământ”, iar
sporirea drepturilor celor ţinuţi la plata legatelor ineficace nu?. Inconsecvenţa este evidentă.
În cazul legatului conjunctiv, dacă toţi colegatarii vin la moştenire, împart între ei în părţi egale
obiectul legatului, dreptul fiecăruia comprimând drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre aceste
legate este ineficace, partea ce ar fi revenit beneficiarului acelui legat se va împărţi în părţi egale între
colegatarii ale căror legate au rămas eficace. Exemplu: imobilul lăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv
lui A, B şi C va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este caduc, imobilul va
reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare.

345. Criteriile de stabilire a conjunctivităţii legatelor. Trăsăturile definitorii ale legatelor

conjunctive par simple, dar în practică stabilirea caracterului conjunctiv sau neconjunctiv al unui anume legat
pune adesea probleme dificile.
Dreptul contemporan, inspirându-se din tradiţia romană, identifică legatele conjunctive după
următoarele criterii:
-conjunctivitatea re et verbis (reală şi verbală), care rezultă dintr-o formulă de genul „las
apartamentul meu lui A şi B”. În acest caz, reunirea legatarilor este reală (asupra aceluiaşi lucru), întrucât nu
se precizează partea ce revine fiecăruia, şi verbală, întrucât sunt desemnaţi prin aceeaşi propoziţie.

811
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 639, nr. 1529.
812
Pentru o asemene utilizare, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 482-484; M. Eliescu, op. cit., p. 283-284.
144
 -conjunctivitatea re tantum (numai reală), care rezultă din gratificarea prin acelaşi act a doi legatari
diferiţi cu acelaşi bun prin două fraze distincte („Las casa mea lui A. Las aceeaşi casă lui B.”) 813. Legatul este
conjunctiv indiferent dacă bunul legat este divizibil sau indivizibil 814.
Legatul care crează doar o legătură verbis tantum (numai verbală), prin care un bun este lăsat la două
sau mai multe persoane cu precizarea cotei-părţi ce revine fiecăreia („las casa mea pentru jumătate lui A, iar
pentru cealaltă jumătate lui B”) nu este conjunctiv, afară de cazul în care stabilirea cotelor-părţi nu s-a făcut
ca dispoziţie principală, ci doar accesorie 815.

346. Domeniul de aplicare a dreptului de acrescământ. Dreptul de acrescământ funcţionează în

cazul legatelor conjunctive, care, aşa cum am văzut, se referă la legatele cu titlu particular.
Problema care se pune este dacă acrescământul funcţionează sau nu şi în cazul legatelor universale
sau cu titlu universal. Din această perspectivă trebuie făcute unele precizări.
În opinia lui D. Alexandresco816, dreptul de acrescământ este compatibil şi cu legatele universale şi cu
titlu universal, art. 929 C. civ. nefăcând nici o distincţie cu privire la natura legatelor. Dacă avem însă în
vedere caracterul de excepţie al legatului conjunctiv şi al dreptului de acrescământ, care decurg din voinţa
dispunătorului, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că legatul universal conferă prin natura lui vocaţie la
întregul patrimoniu succesoral şi că prin definiţie chiar el poate fi lăsat „la una sau mai multe persoane” (art.
888 C. civ.), ajungem la concluzia că legatele universale nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 929 C. civ. 817.
Aceasta nu înseamnă că în cazul în care, de exemplu, testatorul a instituit doi legatari asupra cotităţii
disponibile a moştenirii, fără a preciza cota ce revine fiecăruia, când este vorba aşadar de două legate
universale, ineficacitatea unuia dintre acestea nu va profita celuilalt legatar şi nu rezervatarilor, efect identic
cu acela al dreptului de acrescământ reglementat de art. 929 C. civ., numai că acest efect decurge din natura
legaului universal, şi nu din voinţa dispunătorului (expresă sau tacită), cum se întâmplă în cazul legatelor
particulare conjunctive. Aceasta nu este doar o diferenţă de ordin teoretic, ci una cu consecinţe practice sub
aspect probatoriu, căci odată stabilită natura universală a legatelor, nu mai trebuie probată voinţa expresă sau
tacită a testatorului ca fiecare legatar să aibă vocaţie la întregul patrimoniu succesoral dacă unul sau altul
dintre legate sunt ineficace, aceasta decurgând direct din natura legatului, pe când în cazul legatelor
particulare, din contra, vocaţia fiecărui legatar la întreg trebuie să fie dovedită.
În cazul legatelor cu titlu universal, în limitele obiectului legatului (o cotă-parte dintr-un patrimoniu,
toate bunurile imobile, toate bunurile mobile), raţionamentul este identic cu cel pe care l-am expus mai sus
referitor la legatele universale.
O ultimă precizare se impune în legătură cu situaţia în care obiectul legatului conjunctiv este un drept
de uzufruct. Dacă unul sau altul din legatele conjunctive devine ineficace înaintea deschiderii moştenirii
pentru predecesul legatarului, de aceasta, ca în cazul în care legatul are ca obiect dreptul de proprietate, vor
profita colegatarii ale căror legate rămân eficace, dar dacă unul sau altul dintre legatarii uzufructuari

813
Dacă asemenea dispoziţii nu sunt conţinute în acelaşi testament, ci în testamente diferite, se pune problema revocării
pentru incompatibilitate a celor două dispoziţii (supra, nr. 310).
814
Menţionăm faptul că art. 1045 C. civ. francez, fără corespondent în Codul civil român, conjunctivitatea re tantum este
condiţionată de indivizibilitatea bunului care formează obiectul legatului. S-a remarcat însă că această dispoziţie legală
are ceva „destul de artificial”, căci ceea ce conferă caracter conjunctiv sau nu este voinţa defunctului, iar nu natura
divizibilă sau indivizibilă a bunului, nimic neopunându-se ca un bun indivizibil să formeze obiectul unui legat
conjunctiv dacă aceasta a fost dorinţa expresă sau tacită a dispunătorului; ca atare, dispoziţiile art. 1045 C. civ. francez
sunt privite ca „prezumţii de voinţă (s. a.) al cărui rol este subsidiar: ele nu se aplică decât în lipsa voinţei contrare
exprimate de testator care poate fi chiar implicită” (J. Fluor, H. Souleau; Les libéralités, cit. supra, p. 171, nr. 268.
815
De pildă, într-o speţă în care testamentul a fost redactat în termenii: „dau şi leg cu titlu particular persoanelor mai jos
menţionate, conjunct pentru întreg şi divizibil pentru fiecare, în proporţiile următoare, imobilul…, al cărui proprietar
sunt, după cum urmează: 1) lui R 2/9; 2) lui A 2/9; etc.” (CA Paris, reprodusă de J. Hérail, J-Cl. Civ.. art. 1044-1045,
1996, p. 3, nr. 11-12), legatul a fost considerat conjunctiv.
816
Op. cit., IV, 2, p. 487; Notă la Cas.I, dec. nr. 521 din 24 mai 1922, reprodusă în M. D. Bocşan, Practică testamentară,
cit. supra, p. 112-114.
817
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 641, nr. 1535;J. Fluor, H. Souleau, Les libéralités, cit.
supra, p. 171-172, nr. 269; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 335, nr. 410; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 368,
nr. 1048..
145
decedează după data deschiderii moştenirii, în lipsă de prevedere testamentară, de aceasta vor profita
deţinătorii nudei proprietăţi, iar nu ceilalţi legatari, în acest caz punându-se problema stingerii dreptului de
uzufruct, care şi-a epuizat efectele, iar nu a dreptului de acrescământ 818.

347. Caracterul obligatoriu şi efectele dreptului de acrescământ. Problema care s-a pus este dacă
dreptul de acrescământ este obligatoriu sau facultativ, adică, altfel spus, dacă gratificatul al cărui legat est
eficace poate sau nu să refuze acrescământul. Răspunsul este că dreptul de acrescământ este obligatoriu,
deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui
legat nu poate fi fracţionată819.
În ceea ce priveşte efectele, beneficiarii dreptului de acrescământ sunt obligaţi la plata sarcinilor
aferente legatelor ineficace, pezumându-se că testatorul a dorit ca acestea să fie executate de cei care culeg
emolumentul legatului, afară de cazul celor instituite intuitu personae820.

Capitolul II

EXHEREDAREA

348. Noţiune, efecte, feluri. Afară de legate, testamentul poate cuprinde şi dispoziţii de exheredare
sau dezmoştenire, de îndepărtare de la moştenire a unor moştenitori legali 821.
Deşi legea nu o reglementează, exheredarea este unanim acceptată, regulile acesteia fiind forjate de
doctrină şi jurisprudenţă.
Dacă în dreptul roman exheredarea era o pedeapsă pe care de cujus o aplica moştenitorilor săi în
anumite cazuri prevăzute de lege, în dreptul modern, exheredarea nu mai este o pedeapsă, cum a fost şi
rămâne nedemnitatea (supra nr.27 şi următ.). Spre deosebire de nedemnitate, care atrage decăderea în temeiul
legii a celui vinovat din dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi dat aptitudinea să
moştenească, chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu afectează niciodată titlul de moştenire, chiar dacă
este vorba de un moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul822. În cazul moştenitorilor rezervatari acest
lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali) rezerva, exheredarea având efecte cel mult în limitele
cotităţii disponibile. Faptul că şi moştenitorii nerezervatari păstrează anumite prerogative care decurg din
titlul lor de moştenitori, chiar dacă pot fi complet lipsiţi prin exheredare de emolumentul moştenirii, este
demonstrat de faptul că aceştia, de pildă, pot cere o copie a inventarului moştenirii, pot lua măsuri
conservatorii cu privire la bunurile succesiunii, fac predarea legatelor 823, ori pot cere anularea testamentului,
revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii acestora 824.

818
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 640, nr.1532; J. Hérail, op. cit., p. 5, nr. 26; Fr. Deak,
Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 296.
819
M. Eliescu, op. cit., p. 282-283; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 370, nr. 1059; M. Grimaldi, Libéralités, cit.
supra, p. 409.
Contra, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 488; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 73; C. Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 641, nr. 1534.
820
J, Fluor, H. Souleau, op. cit., p. 173, nr. 272; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 370, nr. 1060.
821
Exheredarea, ca orice dispoziţie testamentară, se realizează prin voinţa unilaterală a defunctului, iar nu prin hotărâre
judecătorească (CA Craiova, dec. nr. 2569/1999, SUBB nr. 1/2001, p. 157-158).
822
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 325-326, nr. 1005; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 289, nota 3; Ph.
Malaurie, L Aynes, op. cit., p. 287, nr. 502; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 358, nr. 1472; Fr. Deak, Tratat de
drept succesoral, cit. supra, p. 299.
823
De exemplu, predarea legatelor celor doi legatari cu titlu universal instituiţi de defunct pe câte jumătate de moştenire
se va cere fratelui defunctului exheredat de acesta (M. Grimaldi, Libéraliés, cit. supra, p. 358, nota 90).
824
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 299.
146
 În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept discreţionar al
testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul justiţiei pe calea acţiunii care sancţionează abuzul de
drept825.
Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parţială, şi aceasta dintr-un
dublu unghi: anume, pe de o parte, al persoanelor, ea poate viza toţi moştenitorii defunctului 826 sau numai pe
unii dintre aceştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea poate viza întreg patrimoniul succesoral (afară de cazul
existenţei unuia sau mai multor rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din
succesiune.
După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare comportamentul acestora ulterior
deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancţiune pentru cazul în care ar refuza executarea unei
anume dispoziţii testamentare, exheredarea poate fi fermă (Secţiunea I) sau cu titlu de clauză penală
(Secţiunea II)827.

Secţiunea I

EXHEREDAREA FERMĂ

349. Această formă de exheredare produce efecte de la data deschiderii moştenirii, nedepinzând în
nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii moştenirii. Îndepărtarea de la moştenire se
prezintă însă diferit, după cum testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari (§ 2).

§ 1. Exheredarea fermă cu instituirea de legatari

350. Căile de realizare: implicită şi expresă. De regulă, această formă de exherdare rezultă din
instituirea unui legatar universal. Ea este implicită (tacită) dacă testatorul se rezumă doar la instituirea
legatarului, fără să prevadă expres exheredarea moştenitorilor legali. Nici un text de lege sau principiu de
drept nu impune ca exheredarea să fie expresă. În acest caz, dispunând de patrimoniul său în favoarea
legatarului, testatorul îndepărtează indirect pe moştenitorii săi legali de la moştenire. De aici formulele
clasice conform cărora „instituer, c’est exhéréder” sau „disposer, c’est exclure”828.
Exheredarea fermă cu instituirea de legatar poate fi însă şi expresă, atunci când pe lângă instituirea
propriu-zisă testatorul prevede şi îndepărtarea de la moştenire a succesorilor ab intestat.

351. Consecinţele caducităţii legatului. Dacă dispoziţia de exheredare este caducă pentru
predecesul sau renunţarea legatarului se pune problema dacă exheredarea mai produce sau nu efecte 829.
Rezolvarea acestei probleme este una de interpretare a voinţei testatorului, în sensul că se va face
distincţie după cum:
-testatorul a dorit înainte de toate să gratifice pe legatar, preferându-l rudelor sale, fără intenţia de a
le exclude pe acestea în orice situaţie de la moştenire, acordând cu alte cuvinte legatului „mai multă

825
Aceasta nu exclude însă, desigur, verificarea legalităţii clauzei de exheredare ca în cazul oricărei alte dispoziţii
testamentare din punctul de vedere al formei, capacităţii, obiectului, cauzei etc..
826
Într-o astfel de situaţie moştenirea este vacantă şi revine statului (supra, nr. 119).
827
J. Fluor, H. Souleau, Le libéralités, cit. supra, p. 148, nr. 225.
828
A se vedea H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 141, nr. 416.
829
În caz de nulitate a legatului pentru cauză ilicită este nulă şi clauza de exheredare (TGI La Roche-sur-Yon, 2 mai
1995, Note H. Vray, „Recueil Dalloz” (Jurisprudence) nr. 1/1997, p. 13-16).
147
importanţă decât excluderea rezultată”830, caz în care exheredarea îşi pierde şi ea efectele, succesiunea
revenind ad intestat moştenitorilor legali;
-testatorul a dorit înainte de toate exheredarea moştenitorilor legali, legatul nefiind altceva decât
mijlocul de realizare a acestei voinţe, caz în care exheredarea rămâne să producă efecte, astfel încât
moştenirea devenind vacantă va reveni statului 831.

§ 2. Exheredarea fermă fără instituirea de legatari

352. Testatorul poate dispune îndepărtarea de la succesiune a moştenitorilor săi legali fără a
acompania această dispoziţie negativă cu una pozitivă, de atribuire a moştenirii cutărui sau cutărui legatar.
Soluţiile de atribuire a moştenirii vor fi diferite, după cum exheredarea este parţială (a) sau totală (b).

a) Exheredarea parţială

353. Exheredarea este parţială dacă se referă doar la anumiţi moştenitori legali, iar nu la toţi, situaţie
în care moştenirea va reveni fie comoştenitorilor (de acelaşi rang) celui exheredat (de exemplu, este
exheredat un frate al defunctului din cei trei pe care acesta îi are, caz în care moştenirea se va împărţi în două
părţi egale şi nu în trei,cei doi fraţi neexheredaţi culegând şi partea celui îndepărtat de la moştenire), fie
moştenitorilor subsecvenţi (de exemplu, dacă testatorul exheredează pe singurul său frate, moştenirea va
reveni bunicilor în viaţă, prin ipoteză, la data deschiderii moştenirii).
În această situaţie, problema care se pune este dacă beneficiarii exheredării dobândesc drepturile
succesorale menţionate mai sus în temeiul unei instituiri indirecte ca legatari sau ca moştenitori legali.
Tradiţional, conform principiului „exhéréder,c’est instituer” sau „exclure, c’est disposer”, se consideră că
excluderea unora de la moştenire echivalează cu instituirea implicită a celorlalţi ca legatari 832.

b) Exheredarea totală

354. Dacă dispoziţia de exheredare se referă la „toţi membrii familiei defunctului”, moştenirea va
reveni statului cu titlu de moştenire testamentară, fiind instituit indirect ca legatar, iar dacă exheredarea se
referă la „toţi succesorii”, inclusiv la stat, moştenirea va reveni statului în temeiul dreptului de suveranitate,
conform dispoziţiilor art. 680 C. civ. (supra nr. 120)833.

Secţiunea II

EXHEREDAREA CONDIŢIONALĂ INSERATĂ ÎN TESTAMENT CU TITLU DE CLAUZĂ

PENALĂ

830
J. Fluor, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p. 149, nr. 227.
831
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 359-360, nr. 1473; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 302.
832
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 744; J. Flour, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p.
150, nr. 228; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 290, nr.358: H. Roland, M.-F. Callu, op. cit., p. 143-144, nr. 424;
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 326, nr. 1005; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 536-537; M.
Eliescu, op. cit., p. 286.
Contra, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 301, nr. 175.1; M. Grimaldi, Libéralités, cit.
supra, p. 360, nr. 1474.
833
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 541, nr. 1312; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 290, nr.
358.
148
 355. Valabilitatea în principiu. Practica judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea
clauzelor testamentare prin care dispunătorul prevede exheredarea moştenitorilor săi ab intestat, în tot sau în
parte (a cotităţii disponibile), după cum este vorba de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dacă aceştia
încalcă ultimele sale dorinţe exprimate în cuprinsul testamentului 834.
Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului conform voinţei
defunctului, de unde noţiunea de „clauză penală” utilizată în acest context 835.
De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data deschiderii moştenirii), ci
condiţională, depinzând de conduita moştenitorilor legali ulterior deschiderii moştenirii; dacă aceştia nu
respectă dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de la data deschiderii moştenirii, pe de o
parte, exheredarea, iar pe de altă parte, instituirea expresă sau implicită ( supra, nr. 353) a legatarului
(legatarilor) beneficiar(i) ai exheredării.
Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară, implicând pe toţi
moştenitorii care au legătură cu aceasta836.

356. Limitele exheredării-sancţiune. Valabilă în principiu, clauza penală de exheredare nu poate

impune însă moştenitorilor decât executarea acelor dispoziţii testamentare care nu contravin ordinii publice şi
dispoziţiilor imperative ale legii. De exemplu, ea este legală dacă se referă la obligaţia de a plăti anumite
legate sau de a executa anumite sarcini, care nu contravin legii 837, ori de a respecta repartizarea bunurilor
făcută de testator printr-un testament-partaj de ascendent care respectă dispoziţiile legale referitoare la
rezervă838.
Dimpotrivă, nu este valabilă, şi deci nu poate atrage exheredarea, clauza penală care impune
moştenitorilor să nu atace un testament nevalabil pentru lipsa formei, pentru încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la capacitatea de a dispune prin testament, pentru încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la
prohibirea substituţiei fideicomisare sau prin care s-au încălcat dispoziţiile legale imperative referitoare la
rezerva succesorală839.
În practică, determinarea caracterului licit sau ilicit al unor dispoziţii testamentare impuse respectării
din partea moştenitorilor nu poate fi sesizată cu uşurinţă, punând probleme de probaţiune sau de interpretare.
În astfel de situaţii moştenitorii trebuie să procedeze cu prudenţă şi mult discernământ, căci în cazul în care
acţiunea lor este respinsă ca neîntemeiată, clauza penală intră în funcţiune cu toate consecinţele sale 840. Dacă
însă acţiunea este admisă, însăşi clauza penală se dovedeşte a fi fost ilicită, astfel încât este lipsită de efecte.
Clauza penală nu va intra în funcţiune atunci când moştenitorii nu contestă şi nu se opun executării
dispoziţiilor testamentare, cerând instanţei doar să facă interpretarea testamentului ori să determine întinderea
cotităţii disponibile a moşteniri841.

Capitolul III

834
Uneori se vorbeşte de exheredare şi în legătură cu îndepărtarea unui legatar de la moştenirea testamentară pentru
aceleaşi motive. În realitate, în asemenea cazuri nu este vorba de o exheredare propriu-zisă, întrucât aceasta prin
definiţie se referă doar la moştenitorii legali, ci, de la caz la caz, în funcţie de voinţa testatorului, fie de o revocare
pentru neîndeplinirea sarcinilor (supra, nr. 324), fie de o desfiinţare a legatului pentru realizarea unei condiţii
rezolutorii (supra, nr. 214).
835
J. Fluor, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p. 151, nr. 230.
Clauza penală despre care discutăm nu are nimic de a face cu clauza penală din materia contractelor cu titlu oneros, unde
are înţelesul de reparaţie forfetară a prejudiciului cauzat prin neexecutarea unei obligaţii contractuale (art. 1066 C. civ.).
836
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 290, nr. 359.
837
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 362, nr. 1476.
838
Cass. civ. 1-re, 3 déc. 1991, Note X. Savatier, „Defrénois” 1992, art. 35238.
839
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 327, nr. 1006.
840
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 291.
841
J. Fluor, H. Souleau, op. cit., p. 152, nr. 231; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 327, nr. 1006.
149
 EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ

357. Noţiune. Istoric. Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l
reprezenta post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorinţe ale acestuia
manifestate cu respectarea formelor şi condiţiilor de fond testamentare.
În mod obişnuit, aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare este asigurată de erezii
defunctului şi legatarii universali.
Facultativ, când crede de cuviinţă, testatorul poate însă desemna în acest scop una sau mai multe
persoane (art. 910 C. civ.) în care are încredere, fie că este vorba de unul sau altul dintre succesorii săi legali
sau testamentari, fie de persoane străine de moştenire.
Reglementarea actuală a execuţiunii testamentare din Codul civil francez şi Codul civil român (care o
reproduce pe prima) este tributară condiţiilor istorice în care a fost adoptată, trădând o anume reticenţă din
partea legiuitorului842. Ignorată de romani, instituţia s-a dezvoltat în Evul Mediu sub influenţa Bisericii, când
pentru salvarea sufletului s-a extins practica legatelor pioase, a căror aducere la îndeplinire a fost încredinţată
de dispunători unor persoane de încredere. De la aceste legate, practica a fost extinsă şi la legatele obişnuite.
Începând din secolele al XIII-lea sau al XIV-lea, s-au recunoscut executorului testamentar puteri proprii, cum
ar fi sezina (preluarea) bunurilor succesorale. Ulterior, în dorinţa de a nu aduce atingere drepturilor
moştenitorilor legali, care în regiunile de drept cutumiar erau cu toţii rezervatari, puterile executorului
testamentar au fot reduse. Revoluţia franceză a privit şi ea cu reticenţă instituţia întrucât intra în conflict cu
regulile moştenirii legale, contribuind la devoluţiunea bunurilor contrar noii ordini. De aceea, Codul civil
francez, din care s-a inspirat şi legiuitorul român, a acoradat puteri relativ restrânse executorului testamentar.
Astfel se explică actuala configuraţie a reglementării, pe care însă practica judiciară şi doctrina, aşa cum vom
vedea, încearcă să o modifice, recunoscând executorului testamentar puteri sporite, fără a contraveni, desigur,
principiilor de drept incidente.

358. Natura juridică şi caracterele specifice. Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu
pentru sine ci pentru altul. De aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execuţiunii testamentare natura juridică a
unui mandat843. Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al moştenitorilor legali sau
testamentari, aducând la îndeplinire voinţa acestuia 844.
Uneori, executorul testamentar se poate confunda cu legatarul universal fără emolument, care este
ţinut la plata unor legate particulare care absorb în întregime activul succesoral, dar confuzia trebuie evitată,
căci în timp pe legatrul universal are vocaţie la universalitatea succesorală, beneficiind de ineficacitatea
legatelor (supra nr. 346), executorul testamentar este lipsit de această vocaţie 845. Dat fiind că atât executorul
testamentar, cât şi legatarul universal pot fi desemnaţi nu numai explicit, ci şi implicit 846, se pot pune
probleme de interpretare a voinţei reale a defunctului, putându-se chiar întâmpla ca sub denumirea de
executor testamentar să fie desemnat în realitate un legatar universal sau invers, importantă fiind şi în aceste
cazuri voinţa defunctului, iar nu termenii utilizaţi de acesta 847.
Ca şi mandatul de drept comun, execuţiunea testamentară:

842
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 338, nr. 414; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 348-349, nr. 1029; F. Letellier,
Éxecuteur testamentaire, Rép. Civ. Dalloz, 2002, p. 1-2, nr. 2-3.
843
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 603, nr. 1444; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y.
Loussouarn, op. cit., p. 815, nr. 676.
Pornind de la faptul că mandatul prin natura lui ar implica reprezentarea unei alte persoane, iar testatorul fiind mort,
acesta nu ar putea fi reprezentat, natura juridică de mandat a fost pusă sub semnul întrebării, instituţia fiind considerată
mai degrabă apropiată de fiducie, executorul anvând puteri proprii (F. Letellier, op. cit., p. 2, nr. 4).
844
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 338-339, nr. 415; J. Hérail, J.-Cl. Civ. Art.1025 à 1034, 1996, p. 3, nr. 4.
845
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 153, nr. 233.
846
Cu privire la posibilitatea desemnării implicite a executorului testamentar, a se vedea M. Grimaldi, Libéralités, cit.
supra, p. 372, nr. 1481.
847
J. Hérail, op. cit., p. 4, nr. 9.
150
 -este intuitu personae, ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzată de cel desemnat sau acesta
decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine caducitatea 848, iar dacă executorul decedează după
deschiderea moştenirii, dar înaintea îndeplinirii misiunii, puterile acestuia nu trec la moştenitorii săi (art. 917
C. civ.);
-este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor făcute pentru
îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin excepţie, executorul poate fi
gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de valoare modică, numit „diamant” sau „legatul
diamantului”;
-pune în sarcina executorului obligaţia de a da socoteală de gestiunea sa (art. 916 alin. 5 C. civ.).
Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele caractere diferite de ale
mandatului comun, care îi conferă un specific inconfundabil. Astfel:
-executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit” de testator în una din
formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un contract. Acceptarea execuţiunii din partea
executorului, care poate fi făcută în orice formă (expresă sau tacită), nu are semnificaţia unui acord de voinţe
de natură contractuală849, ci una identică celei a acceptării legatelor 850. Pe timpul vieţii testatorului, executorul
testamentar poate fi revocat oricând de testator, fie expres printr-un nou testament sau act autentic distinct
(supra nr. 307 şi 308), fie tacit (supra nr. 309 şi următ.);
-mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce execuţiunea
testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi
distrugerea unor documente ale defunctului851;
-mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art. 1552 pct. 3 C. civ.), în timp
ce execuţiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului testatorului, fiind un act juridic
mortis causa;
-mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în timp ce execuţiunea
testamentară este irevocabilă după data deschiderii moştenirii, succesorii defunctului neputând revoca
unilateral mandatul încredinţat de defunct executorului testamentar, având doar dreptul de a cere în justiţie
destituirea acestuia dacă a comis fapte culpabile în executarea misiunii sale 852;
-în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu,
executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană cu capacitate exerciţiu deplină (art. 913 şi 915 C. civ.),
care se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu cu data testamentului. Aceasta se explică pe
de o parte prin faptul că spre deosebire de mandatar, executorul testamentar nu poate fi supravegheat şi
revocat de testator, mandatul său fiind irevocabil, iar pe de altă parte întrucât administrarea sa poate
compromite interese succesorale importante, nefiind indicată conferirea sa unor persoane lipsite de
capacitate853.

848
În acest caz, obligaţia îndeplinirii sarcinilor executorului testamentar revine moştenitrilor legali sau legatrilor
universali (J. Hérail, J.-Cl. Civ. Art. 1025 à 1034, cit. supra, p. 5, nr. 19).
849
Mandatul post mortem, care produce efecte după data decesului mandantului (A. Sériaux, Contrats civils, PUF, Paris,
2001, p. 355), nu se confundă cu execuţiunea testamentară, având o natură contractuală (bilaterală), iar nu testamentară
(unilaterală).
În cazul în care printr-un testament s-a prevăzut că un imobil aparţinând testatoarei va fi vândut, iar preţul acestuia va fi
împărţit între mai multţi legatari, conform cotelor prevăzute de dispunătoare, şi că vânzarea imobilului se va face de unul
dintre legatari în temeiul procurii speciale pentru vânzarea imobilului date de defunctă în timpul vieţii şi care, conform
voinţei acesteia, urmează „să fie prelungită şi după decesul meu, până la finalizarea actelor de vânzare-cumpărare a
imobilului”, nu este vorba de desemnarea unui executor testamentar, cum s-a susţinut (O. Rădulescu, Condiţiile în care
este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar, „Dreptul” nr.4/1998, p. 34), ci de un
mandat contractual ale cărui efecte au fost prelungite post mortem.
850
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 369.
851
Cass. civ., 11 juin 1890, la care fac referire Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 295, nota 74.
852
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 869, nr. 694; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p.
350, nr. 1031.
853
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 349, nr. 1030.
151
 359. Pluralitatea de executori testamentari. Testatorul poate numi nu numai un singur executor, ci
doi sau mai mulţi (art. 918 C. civ.).
În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi poate îndeplini ca şi când
ar fi singur orice act specific execuţiunii testamentare (art. 918 alin. 1 C. civ.), afară de cazul în care testatorul
a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie atribuind fiecăruia o gestiune anume 854.

360. Feluri. Evocare. Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezină
(a) sau cu sezină (b). Dincolo de litera legii, dar fără a contraveni spiritului acesteia, practica judiciară şi
doctrina au recunoscut anumite puteri sporite executorului testamentar (c). Încetarea execuţiunii va fi
analizată în ultima parte a acestui capitol (d).

a) Executorul fără sezină

361. Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile succesorale) este
redus, rezumându-se doar la supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor testamentare de către cei ţinuţi
la aceasta (moştenitorii legali sau legatri). În pofida denumirii sale, executorul fără sezină nu are aşadar
puterea de a executa el însuşi legatele făcând plata acestora 855.
El poate iniţia măsuri conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor succesorale,
scop în care poate cere punerea peceţilor, dacă există moştenitori minori, interzişi sau absenţi (art. 916 alin. 1
C. civ.) sau să ceară inventarierea bunurilor succesorale de către notar în prezenţa erezilor (art. 916 alin. 2 C.
civ.).
În lipsa sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea bunurilor mobile succesorale (art. 916
alin. 3 C. civ.), fie direct erezilor, fie, dacă aceştia se opun, instanţei pentru a dispune vânzarea prin licitaţie
publică, fără a avea însă dreptul să încaseze preţul 856, nefiind în drept să facă plata legatelor.
Executorul testamentar are dreptul de a se îngiji ca testamentul să se execute (art. 916 alin. 4), sens în
care poate acţiona în justiţie contra erezilor sau legatarilor pentru a aduce la îndeplinire dispoziţiile
patrimoniale sau nepatrimoniale (de pildă, cele referitoare la înmormântarea defunctului) 857. De asemenea, în
cazul contestării executării dispoziţiilor testamentare, poate interveni pentru a susţine validitatea lor în
justiţie(art.916 alin. 4).

b) Executorul cu sezină

362. Atribuirea şi întinderea sezinei. Execuţiunea testamantară fără sezină constituie „dreptul
comun” în materie, iar puterile conferite de aceasta revine oricărui executor testamentar desemnat de testator.
Acestea fiind însă restrânse, legea (art. 911 C. civ.) permite testatorului să dea puteri sporite executorului,
conferindu-i sezina (posesia) tuturor sau a unei părţi din bunurile mobile succesorale, chiar dacă există
moştenitori rezervatari858. Executorul testamentar nu dobândeşte sezina de plin drept, ci numai dacă îi este
conferită de testator, fie expres, fie tacit, putând fi dedusă din ansamblul dispoziţiilor testamentare 859.
Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a celor imobile şi nici a
fructelor sau veniturilor acestor bunuri860.
Sezina nu are sens decât în cazul în care testamentul conţine dispoziţii de plată a unor legate având ca
obiect sume de bani, constituind în esenţă o garanţie reală, „un fel de drept de retenţie exercitat de un terţ în

854
Ph. Malaurie, l. Aynès, op. cit., p. 293, nr. 508.
855
J. Fluor, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 120, nr. 188.
856
J. Hérail, J.-Cl. Civ. Art.1025 à 1034, cit. supra, p. 8, nr. 44; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 373, nr. 1482; Fr.
Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 311.
857
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 610, nr. 1459; J. Fluor, H. Souleau, Les successions, cit.
supra, p. 121, nr. 188; F. Letellier, op. cit., p. 5, nr. 17.
858
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 341
859
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 852-853, nr. 683.
860
J. Hérail, J:-Cl. Civ. Art. 1025 à 1034, cit. supra, p. 9, nr. 57; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 314,
nr. 180.2.
152
profitul legatarilor de sume de bani”, care poate fi opus şi moştenitorilor rezervatari atâta timp cât nu au făcut
plata legatelor861.

363. Durata. Sezina poate fi conferită executorului pentru o durată de timp care nu poate depăşi un
an (art. 911 C. civ.). Testatorul poate scurta această perioadă, dar nu o poate prelungi, lucru pe care nu îl
poate face nici chiar instanţa de judecată 862.
Erezii defunctului pot determina încetarea sezinei înaintea termenului, făcând dovada asigurării
resurselor necesare plăţii legatelor de bunuri mobile sau făcând dovada plăţii acestora (art. 912 C. civ.).
Evident, îndeplinirea misiunii executorului înaintea termenului limită atrage şi ea încetarea sezinei.
După încetarea sezinei, executorul testamentar poate continua funcţiile sale ca executor fără sezină 863.

364. Efectele execuţiunii testamentare cu sezină. Sezina executorului testamentar constă în dreptul
de a prelua detenţia (stăpânirea materială) mobilelor corporale şi de a încasa creanţele succesorale, în vederea
plăţii legatelor mobiliare de sume de bani 864. El poate, de asemenea, să provoace vânzarea la licitaţie a
mobilelor succesorale sau, din împuternicirea testatorului ori cu acordul erezilor defunctului, să le vândă
direct, în acelaşi scop – asigurarea resurselor necesaresume de bani plăţii legatelor 865.
Bunurile mobile incorporale, cum este cazul titlurilor negociabile, vor fi şi ele administrate de
executorul testamentar până la încetarea sezinei 866.
Sezina executorului testamentar dă dreptul acestuia să intre de la deschidera succesiunii, fără nici un
fel de formalitate în posesia mobilelor succesorale şi să se opună predării acestora erezilor defunctului.
Prin natura funcţiei sale, executorul testamentar este un detentor cu puteri speciale, căci el nu
stăpâneşte bunurile pentru sine, ci pentru erezii defunctului sau legatari, asemenea unui administrator
sechestru867. De aceea, „posesiunea” executorului cu sezină despre care vorbeşte art. 911 C. civ., nu se
confundă cu „posesiunea” moştenitorilor sezinari şi a celor care o obţin prin „trimiterea în posesie” (art. 653,
889, 895 şi 899 alin. 2 C. civ.), singurul element comun, care atrage şi sinonimia 868, fiind dreptul de a prelua
şi menţine stăpânirea materială a unor bunuri succesorale. Diferenţa esenţială este însă că, în timp ce
moştenitorii cu sezină (indiferent dacă aceasta decurge direct din lege sau este consecinţa dobândirii ei
ulterioare în condiţiile legii), fiind deţinători de drepturi succesorale proprii, au calitatea de a fi subiecte
active sau pasive ale acţiunilor sancţionând drepturile succesorale (infra nr. 579 şi următ.), executorul
testamentar cu sezină (şi cu atât mai puţin cel fără sezină) nu au această calitate, neavând drepturi succesorale
proprii. Prin urmare, executorul nu poate acţiona în judecată împotriva debitorilor succesorali, dar nici nu
poate fi acţionat pentru plata datoriilor succesorale 869.
Cele două sezine (a executorului testamentar şi a moştenitorilor) nu se exclud, ci coexistă, cea a
executorului testamentar restrângând puterea moştenitorilor „printr-un soi de vase comunicante” 870.

365. Obligaţia de a da socoteală. La sfârşitul misiunii sale, ca orice mandatar, executorul

testamentar are obligaţia de a da socoteală erezilor defunctului despre gestiunea bunurilor succesorale (art.
916 alin. 4 C. civ.), ceea ce presupune să prezinte utilizarea dată bunurilor succesorale şi să le restituie pe cele
care, eventual, au rămas. Executorul testamentar este răspunzător de faptele sale culpabile comise pe timpul
sezinei, conform regulilor de la mandat (art. 1540 C. civ.) 871.

861
F. Letellier, op. cit., p. 6, nr. 24.
862
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 295, nr. 510.
863
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 314, nr. 180.3.
864
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 374.
865
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 341.
866
F. Letellier, op. cit., p. 6, nr. 25.
867
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 853-854, nr. 685; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit.,
p. 350, nr. 1033.
868
De la verbul francez saisir (a lua în propriile mâini).
869
J. Fluor, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 122, nr. 190; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 374.
870
Ph. Malaurie, L. Ay nès, op. cit., p. 294, nr 510.
871
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 123, nr. 191.
153
 Conform dispoziţiilor art. 918 alin. 2 C. civ., în cazul în care au fost numiţi mai mulţi executori, prin
derogare de la dreptul comun, răspunderea acestora este solidară, afară de cazul în care testatorul a separat
funcţiile acestora, iar executorii au respectat această separare.
Unii autori admit că, în lipsa moştenitorilor rezervatari, testatorul poate scuti pe executor de oligaţia
de a da socoteală, ceea ce echivalează cu instituirea acestuia ca legatar asupra relicvatului (restul rămas după
plata legatelor)872, dar alţii contestă această posibilitate pe motiv că i-ar scuti de responsabilitate, ceea ce este
inadmisibil873.

c) Admiterea „pretoriană” a extinderii puterilor executorului cu sezină şi limitele acesteia

366. Pornind de la constatarea că puterile executorului testamentar, chiar şi cu sezină, sunt destul de
limitate, în ideea de a asigura cât mai deplin posibilitatea aducerii la îndeplinire a voinţei testatorului, practica
judiciară şi doctrina au admis valabilitatea unor clauze testamentare menite să suplineacsă aceste limite, fără
însă a se putea contraveni dispoziţiilor impertive ale legii. Astfel, s-a recunoscut valabilitatea clauzelor prin
care executorul este împuternicit:
- să plătească datoriile succesiunii 874, ceea ce, asociat cu conferirea deptului de a încasa creanţele
succesorale, îl poate transforma într-un veritabil lichidator al moştenirii875;
- să vândă imobilele succesorale, cu condiţia de a nu exista moştenitori rezervatari, în vederea
obţinerii sumelor necesare plăţii legatelor 876, fără să poată însă poseda aceste bunuri 877 întrucât s-ar contraveni
dispoziţiilor art. 911 C. civ..

d) Încetarea execuţiunii

367. Încetarea execuţiunii nu se confundă cu încetarea sezinei, aducerea la îndeplinire a ultimelor

dorinţe ale defunctului poate continua sub supravegherea executorul testamentar şi ulterior încetării sezinei.
În mod firesc, misiunea executorului testamentar încetează atunci când toate dispoziţiile testamentare
au fost aduse la îndeplinire. Ea poate înceta însă şi înaintea îndeplinirii dorinţelor defunctului pentru:
1°) Decesul sau survenirea incapacităţii executorului. Art. 917 C. civ. prevede expres că „dreptul
executorului testamentar nu trece la erezii săi”. Este o consecinţă a caracterului intuitu personae. Când însă
executorul a fost numit prin referire la o anumită funcţie (de exemplu, notarul public din localitate, acolo
unde există unul singur), lucru admis ca posibil, caracterul intuitu personae se estompează, astfel încât
misiunea poate fi continuată de succesorul celui aflat în funcţie la data deschiderii moştenirii 878.
Deşi încetarea execuţiunii pentru survenirea incapacităţii executorului nu este expres prevăzută de
lege, ea se deduce în mod firesc din dispoziţiile art. 913 şi 915 C. civ., conform cărora nu pot fi executori
testamentari decât persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu. Or, dacă nu pot fi executori testamentari de
la început persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, înseamnă că nici cei care îşi pierd această capacitate
pe parcursul execuţiunii nu mai pot continua misiunea începută.
2°) Demisia executorului. Asumarea execuţiunii testamentare de către cel desemnat de testator nu
este obligatorie pentru acesta, dar dacă a acceptat-o, nu mai poate renunţa la ea fără a răspunde pentru aceasta

872
A se vedea: J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 123, nr. 191; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p.
351, nr. 1033; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 296, nr. 511; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 318,
nr. 182.
873
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 381-382; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 619, nr.
1480; J. Hérail, J.-Cl. Civ. Art. 1025 à 1034, cit. supra, p. 14, nr. 112, M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 376-377,
nr. 1484; F. Letellier, op. cit., p. 8, nr. 37.
874
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 351, nr. 1034.
875
J. Hérail, J.-Cl. Civ. Art. 1025 à 1034, cit.supra, p. 11, nr. 79.
876
J. Fluor, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 122, nr. 190; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 341; Mazeaud,
Chabas, Leveneur, op. cit., p. 351, nr. 1034.
877
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 375.
878
F. Letellier, op. cit., p. 7-8, nr. 34.
154
decât prin excepţie, atunci când îi cauzează un prejudiciu, a devenit pre împovărătoare (art. 1556 C. civ.) sau
este imposibil de îndeplinit (pentru motive de sănătate, de pildă) 879.
3°) Destituirea executorului, care poate surveni prin hotărâre judecătorească, la cererea erezilor
defunctului, atunci când comite fapte culpabile grave, care afectează drepturile succesorilor defunctului. Se
admite că destituirea poate fi cerută şi de un alt executor testamentar 880.
În caz de destituire, se va angaja răspunderea executorului testamentar pentru pagubele pricinuite
erezilor defunctului.

Titlul IV

INSTITUIREA CONTRACTUALĂ

Capitolul I

INTRODUCERE

368. Argument pentru studiul instituţiei. Lucru hotărât, în dreptul nostru instituirea contractuală,
spre deosebire de dreptul francez, a avut o soartă vitregă. Cu toate că în Codul nostru civil s-a preluat esenţa
reglementării instituirii contractuale din Codul civil Napoleon (şi aceasta cu unele erori), practica judiciară şi
doctrina aproape au neglijat-o, pentru ca în ultimele decenii să ajungă a nu mai fi studiată de loc sub motivul
că reglementările referitoare la contractul de căsătorie (maritagiu) (art. 932-935 C. civ.), care făceau referire
la instituirea contractuală prin contractul de căsătorie, au fost abrogate odată cu punerea în vigoare a Codului
familiei.
Lăsând de o parte faptul că este discutabilă ideea susţinută în doctrina noastră potrivit căreia, în lipsă
de text expres, instituirea contractuală nu s-ar fi putut face decât prin contractul de căsătorie 881, din moment
ce în dreptul francez, tot fără text expres, instituirea prin contract de donaţie ulterior căsătoriei a fost şi este
unanim admisă882, oricum ar fi, instituirea contractuală nu poate fi cu totul neglijată întrucât este aplicabilă în
alte sisteme de drept, iar juristul român s-ar putea vedea pus în situaţia ca în activitatea sa să fie nevoit să
rezolve situaţii juridce implicând o astfel de instituire. Ignorarea unei probleme nu înseamnă că aceasta nu
există. Iată aşadar suficiente motive pentru a schiţa în liniile ei principale această instituţie.
879
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 316, nr. 181.
880
F. Letellier, op. cit., p. 8, nr. 36.
881
Idee susţinută de C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.650, nr.1562.
882
Idee susţinută, de altfel, şi în dreptul nostru de un autor de talia lui D. Alexandresco, op. cit., .IV, 1, p. 735.
În acelaşi sens, a se vedea şi M. Eliescu, op.cit., p. 304 şi următ.
155
 369. Noţiune. Instituirea contractuală, denumită şi donaţie de bunuri viitoare, este „o liberalitate prin
care o persoană, instituantul, dispune cu titlu gratuit în beneficiul altei persoane, instituitul, care acceptă, fie
de toate sau o parte din bunurile care vor compune succesiunea sa, sau de cutare sau cutarebun determinat
care se va putea găsi în aceasta”883.
Este vorba aşadar de un act prin care se instituie moştenitori (legatari) universali, cu titlu universal
sau particulari, ca în cazul moştenirii testamentare, dar nu prin testament, care este un act juridic unilateral
(supra nr.130), aşa cum se face în mod obişnuit, ci printr-un contract (act de formaţie bilaterală).
Sintagma „donaţie de bunuri viitoare” vrea să pună în evidenţă faptul că donatarul nu va beneficia de
liberalitate decât la o dată viitoare, aceea a morţii donatorului, iar nu în prezent 884.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 965 alin. 2 C. civ. care prohibeşte pactele asupra succesinilor
nedeschise, instituirea contractuală, considerată „arhetipul pactului asupra unei succesiuni viitoare”, este
totuşi valabilă885. Caracterul de excepţie al instituirii contractuale rezultă din faptul că, potrivit legii, nu poate
fi făcută decât fie prin contractul de căsătorie (art. 933-935 C. civ., abrogate prin Decretul nr. 32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; art.
1080-1091 C. civ. francez, în vigoare şi astăzi) 886, fie doar între soţi, în timpul căsătoriei, prin convenţie
separată de cea matrimonială iniţială887.

370. Natură juridică. Dacă în doctrina clasică instituirea contractuală era considerată o donaţie,
doctrina contemporană priveşte lucrurile mai nuanţat. Fără îndoială că instituiera împrumută trăsături
distinctive atât donaţiilor, cât şi testamentelor. Ca şi donaţia, este un contract pentru a cărui naştere valabilă
este necesar un acord de voinţe între cel care face liberalitatea şi cel care este beneficiarul acesteia, dar, în
acelaşi timp, ca şi testamenul, este un act juridic mortis causa, care va produce efecte doar la data decesului
dispunătorului.
Pentru a stabili regimul juridic al instituirii contractuale trebuie stabilit însă care dintre aceste
trăsături sunt dominante: cele care aparţin donaţiei sau cele care aparţin testamentului? Răspunsul este că în
cazul instituirii contractuale făcute prin contract matrimonial predomină caracteristicile donaţiei, aceasta fiind
irevocabilă, în timp ce în cazul celei făcute în timpul căsătoriei predomină caracteristicile testamentului,
aceasta fiind revocabilă ad nutum (art. 937 alin. 1 C. civ.)888.
Datorită revocabilităţii sale, în practica notarială franceză, instituirea prin contract în timpul
căsătoriei se bucură de statutul de vedetă, cea făcută prin contract matrimonial fiind mult mai puţin utilizată.

Capitolul II

EFECTE

371. Efectele instituirii contractuale trebuie diferenţiate după cum ne referim la situaţia dinaintea
decesului instituantului (a) sau după decesul acestuia (b).

883
M. Grimaldi, Libéralités, cit supra, p. 461, nr. 1620.
884
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 682.
885
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 34, nr. 693.
886
Instituirea poate fi făcută fie de soţi între ei, fie de un singur soţ în favoarea celuilalt, fie de un terţ în favoarea ambilor
soţi sau doar a unuia dintre ei (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 651, nr. 1564-1565).
În dreptul francez, spre deosebire de dreptul român, instituirea contractuală poate fi făcută şi în favoarea copiilor ce se
vor naşte din căsătoria soţilor (art. 1082 alin.1).
887
J. Fluor, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p. 291, nr. 45; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 462, nr. 1621.
În doctrina noastră s-a susţinut fără nici un temei că instituirea contractuală s-ar putea face în favoarea oricărei persoane,
iar nu numai a soţilor (E.-S. Romano, op. cit., vol. II, p. 23.).
888
M. Grimaldi, op. cit., Libéralités, cit. supra, p. 463, nr. 1624.
156
 a) Înaintea decesului instituantului

372. Instituirea făcută prin contract de căsătorie. Dacă instituirea s-a făcut prin contract de
căsătorie, instituantul, deşi rămâne proprietar al bunurilor care au format obiectul contractului, nu poate
dispune de acestea decât prin acte cu titlu oneros, nu şi prin liberalităţi (donaţii sau legate) (art. 933 C. civ.).
Instituitul are în acest caz o situaţie asemănătoare moştenitorilor rezervatari: este protejat împotriva
actelor de dispoziţie cu titlu gratuit ale dispunătorului, dar nu poate ataca aceste acte decât la data decesului
acetuia, drepturile sale nefiind decât eventuale 889. Dreptul eventual al instituitului permite acestuia să ia
măsuri conservatorii, spre deosebire de legatari şi chiar şi de moştenitorii rezervatari ai defunctului 890.

373. Instituirea făcută în timpul căsătoriei. În cazul în care instituirea s-a făcut în timpul căsătoriei,
liberalitatea este esenţialmente revocabilă (art. 937 alin. 1 C. civ.), astfel încât instituantul poate face nu
numai acte de dispoziţie cu titlu oneros, dar şi cu titlu gratuit, exercitarea acestui drept echivalând cu
revocarea tacită a instituirii891. În caz de revocare a instituirii, instituitul nu poate ataca în nici un fel actul
instituantului, afară de cazul în care voinţa revocatorie a fost afectată de incapacitatea sau vicierea
consimţământului (supra nr.317).

b) După decesul instituantului

374. La decesul instituantului are loc deschiderea instituţiunii contractuale, indiferent dacă a fost
făcută prin contractul de căsătorie sau în timpul căsătoriei. Din acest moment instituitul se află într-o situaţie
identică celei unui legatar universal, cu titlu universal sau particular, după caz, în funcţie de obiectul
instituirii. Cu alte cuvinte, va putea opta pentru acceptarea (pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar, dacă
instituirea este universală sau cu titlu universal) sau renunţarea la patrimoniul succesoral, cotă-parte din
acesta sau la un anume bun din succesiune.
Dreptul de opţiune al instituitului nu contrazice cu nimic acceptarea făcută în timpul vieţii
instituantului, căci ceea ce a acceptat atunci este doar donaţia de bunuri viitoare, iar nu bunurile cuprinse în
acea donaţie; este vorba, mai exact spus, de acceptarea titlului de viitor moştenitor, cu prerogativele pe care
acesta le implică, inclusiv dreptul de opţiune, care însă nu poate fi execitat înaintea decesului instituantului 892.

Capitolul III

INEFICACITATEA INSTITUIRII CONTRACTUALE

375. Donaţia de bunuri viitoare făcută prin contractul de căsătorie este supusă aceloraşi cauze de
revocare şi caducitate ca şi cele ale donaţiilor de bunuri prezente. Astfel, conform dispoziţiilor art. 835 C. civ.
nu este supusă revocării pentru ingratitudine, dar este supusă acesteia pentru survenienţa unui copil ulteror
donaţiei dacă donatorul este un terţ (art. 836 C. civ.).
Revocarea poate surveni şi în cazul neîndeplinirii sarcinilor de către donatar ulterior decesului
instituantului, la cererea moştenitorilor acestuia, până la acest moment instituitul neavând nici un drept asupra
obiectului liberalităţii, nu se poate pune problema obligaţiei de a executa vreo sarcină 893.
889
J. Fluor, H. Souleau, Les libéralités, cit. supra, p. 278, nr. 424.
890
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 41, nr. 701.
891
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 448, nr. 553.
892
J. Flour, H. Souleau, Les.libéralités, cit. supra, p. 279, nr. 426; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 445, nr. 550; J.-P.
Marguenaud, Les libéralités familiales, în „Droit patrimoniale de la famille”, cit. supra, p. 790, nr. 3621 şi p. 808, nr.
3708.
893
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 445, nr. 551.
157
 O cauză specifică de ineficacitate este caducitatea instituirii contractuale făcute în vederea căsătoriei
atunci când aceasta nu se mai celebrează.
Potrivit dispoziţiilor art. 933 alin. 3 C. civ., în cazul instituirii contractuale făcute prin contractul de
căsătorie, predecesul donatarului nu atrage caducitatea liberalităţii, aşa cum ar fi fost normal (cum se
întâmplă în dreptul francez conform prevederilor art. 1082 C. civ.), ci dă doar dreptul instituantului să-şi
revoce donaţia894. Predecesul instituitului în cazul donaţiei de bunuri vitoare făcute în timpul căsătoriei,
neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 933 alin. 3 C. civ., atrage caducitatea acesteia.

Titlul V

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN

ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

376. Planul expunerii. Aşa cum am văzut, persoana fizică are puterea de a dispune de bunurile sale
mortis causa, derogând de la regulile supletive ale moştenirii legale. Această putere însă nu este
discreţionară, având anumite limite.
Limitele menţionate se referă, pe de o parte, la prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare
(Cpitolul I), iar pe de altă parte la rezerva ereditară (Capitolul II).

Capitolul I

PROHIBIREA PACTELOR ASUPRA SUCCESIUNILOR VIITOARE

377. Ideea generală desprinsă din textele Codului civil. Din prevederile art. 1399-1401 C. civ.
rezultă fără urmă de îndoială că o succesiune în întregul ei (şi cu atât mai mult o cotă-parte din aceasta), adică
un patrimoniu (sau o cotă-parte din acesta), un ansamblu de drepturi şi obligaţii, al unei persoane decedate
poate forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare 895. Cu alte cuvinte, succesorii pot vinde patrimoniul
moştenit.
Art. 965 alin. 1 C. civ. stabileşte cu valoare de principiu că „lucrurile viitoare pot fi obiectul
obligaţiei”. Imediat însă la alineatul 2 art. 965 C. civ. face precizarea că „nu se poate face renunţarea la o
succesiune ce nu este deschisă, nici (nu) se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da
consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”. Prin excepţie aşadar, succesiunile nedeschise nu
pot forma obiectul unei vânzări şi nici al vreunei alt act juridic
Art. 702 C. civ. (în prezent abrogat) prevedea şi el că „nici chiar prin contractul de căsătorie nu se
poate renunţa la succesiunea unui om în viaţă, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea
dobândi asupra succesiunii”.

894
Pentru critica acestei soluţii legislative, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 655,
nr. 1573.
895
În ceea ce priveşte vânzarea individuală a bunurilor succesorale, aceasta este şi ea, desigur, permisă.
158
 Fără a vorbi in terminis de prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (nedeschise), Codul civil
prin textele evocate aplică acest principiu care îşi are originea în dreptul roman.

378. Istoric. Dreptul roman interzicea pactele asupra succesiunilor viitoare, prin care de cujus
atribuia contractual în timpul vieţii succesiunnea sa, deoarcece îl lipsea pe acesta de dreptul de a dispune liber
de bunurile sale până în clipa morţii, iar pe cele prin care un moştenitor prezumtiv renunţa la moştenirea
nedeschisă printr-un contract, întrucât se considera, în primul rând, că prin aceasta succesibilul renunţă nu
numai la moştenire, ci şi la legătura de rudenie care îl uneşte cu de cujus, lucru considerat deopotrivă
imposibil şi imoral, în al doilea rând, că atâta timp cât de cujus nu este mort, nu există succesiune, renunţarea
fiind fără obiect, şi în al treilea rând pentru că o asemenea convenţie era considerată imorală 896.
Spre deosebire de dreptul roman, cutumele germanice, care nu cunoşteau testamentul (act unilateral
esenţialmente revocabil prin care o persoană dispune de bunurile sale după moarte), rezolvau problemele
succesorale permiţând încheierea unor contracte foarte diverse cu acest obiect, cum ar fi: donaţia unui bun -
cu rezerva dreptului de uzufruct – unei persoane de încredere cu obligaţia de a remite bunul la moartea
dispunătorului persoanei desemnate de acesta; renunţarea la succesiune de către fiica beneficiară a unei dote
cu ocazia primirii acesteia; sau acordarea de drepturi succesorale de către de cujus printr-un contract încheiat
în timpul vieţii sale897.
Vechiul drept francez a pendulat între influenţa germanică, perioadă în care pactele succesorale şi
mai ales instituirea contractuală au fost admise, şi influenţa romană, începând din secolul al XII-lea, care a
dus la consacrarea principiului prohibiţiei pactelor, dar cu anumite excepţii, cum a fost cea a autorizării
instituirii contractuale prin contractul de căsătorie 898.
Codul civil francez a realizat o sinteză între aceste tendinţe, interzicând în principiu pactele asupra
succesiunilor nedeschise, dar prevăzând şi anumite excepţii, anume, donaţia-partaj şi instituirea contractuală.
În dreptul nostru, în timp ce Legiuirea Caragea permitea aceste pacte 899,Codul Calimach şi Pravila lui
Matei Basarb le interziceau 900, iar Codul civil a preluat întocmai principiile Codului civil francez.

379. Fundamentele prohibiţiei. Principiul prohibiţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost
justificat în timp de patru raţiuni. În primul rând, considerentul de ordin moral că pactul ar naşte dorinţa
morţii (votum mortis) celui care lasă moştenirea. Argumentul nu convinge, întrucât, pe de o parte, dacă ar fi
primit, ar putea duce şi la abolirea moştenirii legale, moştenitorii prezumtivi putând nutri mai mult sau mai
puţin aceeaşi dorinţă, iar pe de altă parte la respingerea unor instituţii care depind şi ele de moartea unei
persoane, cum ar fi uzufructul, renta viageră sau asigurarea de viaţă 901.
În al doilea rând, considerentul că ar încălca regulile moştenirii legale şi mai ales principiul
egalităţii succesorale. Nu poate fi primit nici acest argument întrucât, dincolo de limitele rezervei
succesorale, dispunătorul are libertatea de a favoriza pe oricare dintre moştenitorii săi ori chiar şi pe o terţă
persoană, sau printr-un partaj de ascendent poate chiar şi, respectând valoric rezerva, să atribuie ce bunuri
doreşte unuia sau altuia dintre rezervatari.
În al treilea rând, necesitatea de a proteja moştenitorii contra abuzului de influenţă sau leziunii 902.
Având nevoie de lichidităţi încă din timpul vieţii lui de cujus, succesorii ar putea fi determinaţi să vândă
„speranţa de a moşteni” unui terţ interesat, fără a cunoaşte exact consistenţa moştenirii (aceasta neputând fi
cunoscută decât la data decesului lui de cujus), lucru ce i-ar putea prejudicia. La ora actuală, această
argumentare este destul de şubredă din punct de vedere juridic, protecţia legii impunându-se doar în cazul
persoanelor lipsite de capacitate deplină de exerciţiu, iar nu şi a celor pe deplin capabile, în cele din urmă,

896
P.-H. Steinauer, Se lier pour cause de mort?, în „Le rôle de la volonté dans les actes juridiques. Études à la mémoire
du professeur A. Rieg”, Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 754-755.
897
P.-H. Steinauer, op. cit., p. 758.
898
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 315, nr. 340.
899
M. Eliescu, op. cit., p. 298.
900
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 315.
901
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 486, nr. 608.
902
J. Flour, H. Souleau, Successions, p. 158, nr. 240.2.
159
interdicţia justificându-se poate mai degrabă prin considerente de ordin moral - de a nu specula elemente ale
patrimoniului unei persoane în viaţă în considerarea morţii acesteia.
În al patrulea rând, argumentul că libertatea de a testa nu poate fi alienată prin acte între vii, căci
încheind un contract cu privire la succesiune, cel despre a cărui moştenire este vorba nu ar mai putea reveni
unilateral asupra acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului 903. Este un considerent puternic, dar se poate
aplica numai pactelor la care participă şi de cujus, iar nu şi celor făcute fără participarea acestuia (renunţarea
la o succesiune nedeschisă, înstrăinarea unei succesiuni nedeschise realizată între un moştenitor prezumtiv şi
un terţ etc.), astfel încât nu poate justifica toate pactele succesorale prohibite.

380. Abordarea prohibiţiei în diferite legislaţii. Practica noastră judiciară este relativ săracă, spre
deosebire de cea franceză, care a dat în timp contur instituţiei.
Trebuie menţionat faptul că prohibiţia este instituită în toate legislaţiile de inspiraţie franceză
(belgiană, olandeză, spaniolă, sud-americană etc.). În schimb, aranjamentele contractuale având ca obiect
succesiunile nedeschise sunt admise în dreptul german, eleveţian, al ţărilor scandinave 904, precum şi în dreptul
S U A905.
Deşi în Franţa s-au auzit voci care au propus abandonarea interdicţiei, „liderii de opinie” nu agreează,
cel puţin în prezent, această idee, acceptânnd doar ajustarea pe cale legislativă „punct cu punct” a aspectelor
nejustificate ale prohibiţiei906.

Secţiunea I

ELEMENTELE PACTULUI ASUPRA SUCCESIUNII VIITOARE SI SANCTIUNEA

ACESTUIA

381. Art. 965 C. civ., din ale cărui prvederi rezultă interdicţia pactelor asupra succesiunilor
nedeschise, se află plasat în Secţiunea III (Capitolul II, Titlul III, Cartea III) „Despre obiectul convenţiilor”,
ceea ce înseamnă că, în principiu, sancţiunea prohibiţiei este direct ataşată încălcarii obiective a normelor
legale, fără a se lua în considerare poziţia subiectivă a celor care încalcă prohibiţia 907. De pildă, în cazul
rectificării declarării judecătoreşti a datei morţii prezumate, pactul este nul sau nu în funcţie de data stabilită
prin hotărâre ca fiind a morţii celui dispărut, iar nu de credinţa părţilor la data actului că se referă la o
succesiune deschisă908.
Pentru a determina sfera interdicţiei trebuie să vedem mai întâi ce se înţelege prin noţiunea de pact (§
1), iar apoi să analizăm obiectul acestuia, care trebuie să fie o succesiunea viitoare (§ 2). Sancţiunea încălcării
prohibiţiei va fi prezentată în ultima parte a acestei secţiuni (§ 3).

§ 1. Noţiunea de pact

382. Deşi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia că este vorba doar de convenţii (acte
juridice bi- sau multilaterale)909, noţiunea este utilizată în înţelesul ei mai larg, incluzând nu numai convenţiile
903
M. Grimaldi, Les dernièrs volontês, cit. supra, p. 179-178, nr. 4.
904
Pentru detalii, a se vedea P.-H. Steinauer, op. cit., p. 758 şi următ.
905
Pentru multiplele valenţe ale unor asemenea aranjamente, a se vedea M. Goré, Estate planning: quelques aspects de
l’anticipation succesorale en droit américain, în „Le droit privé français à la fin du XX-e siècle. Études offertes à P.
Catala”, Litec, Paris, 2001, p. 383 şi următ.
906
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 487, nr. 609; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 315-316, nr. 560; M. Grimaldi,
Successions, cit. supra, p. 318, nr. 341.
907
Pentru unele nuanţări totuşi, a se vedea P. Veaux-Fournerie, D. Veaux, J.-Cl. Civ. Art.1126 à 1130, fasc. 20, 1995, p.
6-7, nr. 14-19.
908
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 323.
909
În acest sens, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 299.
160
(cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi donaţia sau vânzarea, ci şi actele unilaterale, cum este renunţarea la
moştenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres că „nu se poate face renunţare la o succesiune
nedeschisă”)910.
În mod cert, testamentul deşi este un act unilateral cu privire la bunurile succesorale, nu cade sub
incidenţa interdicţiei, şi aceasta nu pentru că este revocabil cum s-a susţinut 911, ci pur şi simplu pentru că este
reglementat de lege, neintrând în categoria pactelor prohibite.

§ 2. Pactul trebuie să se refere la o succesiune viitoare

383. Obiectul pactului. Interdicţia se referă la pactele încheiate cu privire la elementele unei
succesiuni nedeschise, adică asupra patrimoniului unei persoane care este încă în viaţă.
Pactul poate avea ca obiect fie întreaga universalitate succesorală, fie o cotă-parte din aceasta, fie un
anume bun912. Este indiferent dacă afectează sau nu rezerva succesorală 913.
El se poate referi deopotrivă la o succesiune legală, testamentară sau convenţională.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 965 alin. 2 C. civ., pactul poate să se refere la succesiunea uneia
din părţile actului juridic (de exemplu, de cujus vinde unui terţ o cotă-parte din succesiunea pe care o va lăsa)
sau la succesiunea unui terţ (de pildă, un succesor prezumtiv vinde unui terţ un bun din succesiunea ce o va
primi). El poate avea ca obiect dispoziţia directă asupra succesiunii viitoare prin încheierea unui contract
translativ de drepturi (vânzare, donaţie, schimb etc.), dar şi dispoziţia indirectă prin renunţarea anticipată –
gratuită sau oneroasă - la titlul de moştenire ori la dreptul de a cere raportul sau reducţiunea liberalităţilor
excesive914.
Este indiferent de asemenea dacă succesiunea la care se referă pactul este determinată anume
(succesiunea lui X) sau netereminată (toate succesiunile la care ar putea fi chemată una din părţile
pactului)915.

384. Succesinea viitoare obiect al pactelor prohibite, prin natura ei, nu conferă decât drepturi
eventuale. Până în clipa morţii, orice persoană fizică dispune de dreptul de a dispune liber de bunurile sale
prin acte juridice între vii sau mortis causa prin testament. Este vorba de un drept inalienabil prin propriile
acte şi intangibil prin actele terţilor (art. 973 C. civ. prevede: „convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante”).
Dacă, de pildă, de cujus se leagă în timpul vieţii printr-un contract faţă de un terţ să îi lase prin
moştenire un anume bun din patrimoniul său, dreptul conferit nu este decât eventual, dispunătorul păstrându-
şi libertatea de a dispune de acel bun fie prin acte oneroase,fie cu titlu gratuit (donaţii sau legate). Este vorba
aşadar de un act care nu creează nici o obligaţie pentru viitorul de cujus, ci, dacă s-ar admite valabilitatea lui,
doar pentru succesiune şi doar în ipoteza în care titularul dreptului nu ar dispune de bun în timpul vieţii. În
cazul pactului încheiat de terţe persoane, fără participarea celui despre a cărui moştenire este vorba, lucrurile
sunt şi mai evidente – titularul patrimoniului cu privire la care s-a încheiat pactul, nefiind parte a actului, nu
este angajat personal la nimic, putând dispune fără nici un fel de restricţie de bunurile sale (numai individual
în timpul vieţii; universal, cu titlu universal şi individual prin testament), iar succesiunea nu este nici ea cu
nimic grevată.

910
J. Flour, H. Souleau, Les successions, p.158, nr. 240.3; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 29-30, nr. 687; Trib.
jud. Sălaj, dec. civ. nr. 306/1972, R R D nr. 1/1973, p. 160-161.
911
P. Veaux-Fournerie, D. Veaux, op. cit., p. 8, nr. 21. Şi renunţarea la moştenire este revocabilă în anumite condiţii (art.
701 C. civ.), dar pentru aceasta nimeni nu a susţinut că nu intră sub incidenţa prohibiţiei atunci când se referă la o
succesiune nedeschisă.
912
M. Constantinescu, Notă la dec. civ. nr. 1661/1965 a Trib. reg. Cluj, JN nr. 9/1966, p. 120.
913
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 320-321.
914
J. Flour, H. Souleau, Les Successions, cit. supra, p. 159, nr. 240.3.
915
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 31, nr. 688.
161
 Având în vedere libertatea deplină a lui de cujus de a lăsa la data morţii sale ceea ce îi va plăcea,
putând dobândi, înstrăina sau conserva ceea ce va dori, rezultă că succesiunea viitoare se distinge prin
caracteristica esenţialmente eventuală sau virtuală a drepturilor pe care le conferă 916. Cu alte cuvinte, pactul
asupra succesiunilor viitoare se poate recunoaşte prin faptul că nu conferă creditorului pe timpul vieţii celui
despre a cărui moştenire este vorba decât o simplă expectativă (speranţă), iar nu un drept actual cert, chiar
afectat de modalităţi. Obligaţiile ferme asumate în timpul vieţii de cel despre a cărui moştenire este vorba dau
naştere la drepturi actuale în favoarea terţilor creditori şi pot trece pe cale de consecinţă prin succesiune la
moştenitorii lui la data decesului său, pe când drepturile eventuale se nasc direct în sarcina moştenitorilor
(mai exact, a moştenirii, indiferent cine ar fi moştenitorii), fără a-l obliga pe de cujus917.
În această lumină, constituie, de exemplu, pacte prohibite convenţiile prin care se sporesc datoriile
succesiunii, cum este cazul atunci când se prevede că restituirea împrumutului luat de de cujus nu va putea fi
solicitată decât de la moştenitorii acestuia 918, căci nu se poate şti la data încheierii actului dacă împrumutatul
va lăsa sau nu bunuri la data decesului său, dreptul de restituire al împrumutătorului nefiind decât unul
eventual, depinzând doar de voinţa împrumutatului să lase sau nu bunuri la decesul său, adică mijloace de
plată a datoriei. Cu alte cuvinte, în asemenea cazuri debitorul nu este angajat personal cu nimic. În schimb,
împrumutul a cărui termen de rambursare a fost stabilit post mortem, dar care a fost garantat cu o ipotecă,
face să se nască în favoarea creditorului un drept actual, doar executare acestuia fiind amânată post mortem919.
În acest caz, dreptul creditorului nu mai este eventual, ci cert, executarea sa la termen, chiar dacă acesta este
post mortem, fiind garantată.
De asemenea, este un pact prohibit de lege recunoaşterea de datorie prin care autorul actului
unilateral stipulează că aceasta va reprezenta valoric a cincea parte din „bunurile posedate la decesul său”,
deoarece datoria a fost concepută să se impute asupra succesiunii viitoare, al cărei conţinut este aleatoriu,
neputând fi cunoscut decât la data decesului autorului recunoaşterii, iar nu asupra patrimoniului de la data
recunoaşterii a autorului actului920.
În schimb, Casaţia franceză a decis că nu contravine prohibiţiei actul prin care moştenitorii au
convenit înaintea deschiderii succesiunii ca darurile manuale de sume de bani primite de ei să fie raportate la
succesiune nu la valoarea lor nominală, cum prevede legea (art. 869 C. civ. francez), ci indexat la data
partajului, dar doctrina s-a arătat reticentă, considerând, nu fără temei, că, dincolo de argumentele de echitate
şi oportunitate care s-ar putea aduce, este vorba totuşi de o succesiune viitoare, din moment ce donatorul
poate „dispune” de raport ca de un bun asupra căruia a rămas proprietar, în sensul că până la decesul său
poate dispensa pe moştenitori de această obligaţie, element care face ca raportul indexat stabilit prin
convenţie să fie eventual, iar nu actual (donaţia în sine fiind evident un drept actual, întrucât este
irevocabilă)921.

385. Moartea lui de cujus ca modalitate a actelor juridice şi raportul acesteia cu pactele
prohibite de lege. Cu necesitate, pactul asupra unei succesiuni viitoare este legat de moartea lui de cujus, în
sensul că întotdeauna este anterior acesteia. Însă trebuie subliniat că nu orice act care depinde într-un fel sau
altul de moartea ulerioară a unei persoane este pact succesoral prohibit de lege. Moartea uneia sau alteia din
părţile contractante poate fi erijată prin voinţa părţilor în modalităţi (termen sau condiţie) ale actului juridic,
fără ca prin aceasta să se intre sub incidenţa pactelor prohibite de lege.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 825 C. civ. „donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite, atât
în cazul în care donatarul ar muri înaintea lui, cât şi în cazul în care donatarul şi descendenţii săi ar muri
916
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 159, nr. 40.4; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 323-325, nr.
348; M. Eliescu, op. cit., p. 300-3001.
917
P. Veaux-Fournerie, D. Veaux, op. cit., p. 13, nr. 44.
918
P. Veaux-Fournerie, D. Veaux, op. cit., p. 11, nr. 34; F.-X. Testu, La prohibition des pactes sur succession future, în
„Droit patrimoniale de la famille”, cit. supra, p. 346, nr. 1338.
919
Cass. 1-re civ., 3 avr. 2002, Obs. I. Najjar, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Commentaires) nr. 36/2002, p. 2753-2754.
920
Cass. 1-re civ., 6 fév. 1996, Note I. Najjar, „Recueil Dalloz” (Jurisprudence) nr. 29, 1997, p. 369-371; J. Patarin,
Obs., RTD civ. nr. 3/1996, p. 679-683; M. Grimaldi, Obs., „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 44/1997, p.
368-369.
921
Cass. 1-re. civ., 18 mai 1984, Obs., J. Patarin, RTD civ. nr. 3/1994, p. 649-652; M. Grimaldi, Obs., „Recueil Dalloz
Sirey” (Sommaires commentés), nr. 6/1995, p. 48-49.
162
înaintea sa”. În acest caz, este vorba de o donaţie care are ca obiect drepturi actuale, dar care este stipulată
sub condiţia rezolutorie a predecesului donatarului, nu de o donaţie a unui bun făcând parte dintr-o
succesiune nedeschisă.
De asemenea, pactele post mortem, în care producerea efectelor sunt legate de termenul incert al
decesului unuia sau altuia dintre contractanţi (de exemplu, se vinde un bun stipulându-se că proprietatea se va
transmite la cumpărător la data decesului vânzătorului) sunt şi ele recunoscute ca valabile, întrucât
vânzătorul, în exemplul dat, pierde din timpul vieţii posibilitatea a mai dispune de bunul care a format
obiectul contractului922, dreptul născut în favoare creditorului fiind unul actual, iar nu eventual, doar efectele
fiind amânate până la împlinirea termenului.
Diferenţierea drepturilor eventuale care se nasc din actele asupra succesiunilor viitoare pare mai greu
de realizat de drepturile născute din actele în care supravieţuirea uniea dintre părţi celeilalte este stipulată
drept condiţie (eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei), ambele categorii
prezentând un element de incertitudine. Ele se diferenţiază totuşi prin faptul că în timp ce în cazul pactelor
asupra succesiunilor nedeschise incertitudinea derivă din faptul că cel despre a cărui moştenire este vorba
poate influenţa după bunul său plac conţinutul patrimoniului ce îl va lăsa la decesul său şi, deci, implicit,
obiectul pactului, în cazul actelor condiţionale incertitudinea ţine de un eveniment supus hazardului, şi anume
ordinea deceselor923.
Simplă la nivelul principiilor, diferenţirea întâmpină totuşi dificultăţi la transpunerea ei în practică.
Evoluţia jurisprudenţei şi a doctritrinei asupra aşa-numitei clauze de acrescământ sau clauze de tontină924 stă
mărturie în acest sens. Clauza tontinieră constă în achiziţionarea unui bun de două sau mai multe persoane
împreună, cu înţelegerea de a-l folosi în comun pe tot timpul vieţii lor, ultimul supravieţuitor devenind
singurul proprietar cu efecte retroactive de la data dobândirii bunului. După ce un timp practica judiciară a
considerat o asemenea clauză ca ilicită întrucât reprezintă un pact asupra unei succesiuni nedeschise, ulterior i
s-a admis valabilitatea, cu motivarea că ea nu conferă drepturi succesorale reciproce, ci instituie predecesul
fiecăruia ca o condiţie rezolutorie cazuală reciprocă, fiecare fiind proprietar pe o cotă-parte din bun sub
această condiţie încă de la data actului de dobândire, în final supravieţuitorul fiind considerat unic proprietar
de la aceeaşi dată, pentru el predecesul celorlaţi fiind condiţia suspensivă sub care devine unic proprietar,
predecedaţii pierzându-şi drepturile ca efect al îndeplinirii condiţiei rezolutorii 925.

§ 3. Sancţiunea încălcării prohibiţiei

386. Nulitatea absolută. Din formularea imperativă a textului art.965 alin.2 C. civ. („nu se poate
face…”), rezultă neîndoielnic faptul că sancţiunea atrasă de nerespectarea prohibiţiei este nulitatea absolută a
pactului.
Aceasta înseamnă că ea poate fi invocată de orice persoană interesată: oricare din părţile actului;
moştenitorii acestor; creditorii acestora; şi chiar de instanţa de judecată din oficiu.
Acţiunea în nulitate este imprescriptibilă.

387. Refacerea actului. Fiind o dispoziţie care protejează interese de ordine publică, pactul lovit de
nulitate nu poate fi confirmat, nici chiar cu acordul lui de cujus926. În joc fiind interese de ordine publică, este

922
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 319, nr. 569; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 30, nr. 688.
923
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 491-492, nr. 614-1.
924
Denumirea clauzei vine de la numele unui om de finanţe napolitan, Tonti, care a creat procedeul în sec. al XVIII-lea
(Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 322, nota 42).
925
Pentru referinţe şi dezvoltări, a se vedea: F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 492, nr. 614-1; Ph. Malaurie, L. Aynès, op.
cit., p. 322-323, nr. 573; M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p. 328-329. nr. 352; Cass. ch. mixte, 27 nov. 1970, Obs.,
H. Capitant, F. Terré, Y: Lequette, Les grands arrêts, cit. supra, p. 603-610.
În doctrina noastră s-a apreciat, fără a se aduce însă argumente, că această clauză nu ar fi valabilă: M. Eliescu, op. cit., p.
302.
926
P. Veaux-Fournier, D. Veaux, op. cit., p. 20, nr. 77; F. X. Testu, La prohibition des pactes sur succsession future, cit.
supra, p. 336, nr. 1304; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 324-325, nr. 187.
163
impropriu să se vorbească de „acoperirea” nulităţii prin confirmare ulterior deschiderii succesiunii 927.
Desigur, după dispariţia cauzei de nulitate (după deschiderea moştenirii), moştenitorii pot respecta voinţa
defunctului executând actul, dar pentru aceasta este nevoie din partea lor de un consimţământ exprimat
neechivoc (chiar şi tacit) după deschiderea moştenirii, ceea ce echivalează cu refacerea actului în condiţii
legale, iar nu cu confirmarea celui nul928. Precizarea are consecinţe practice în sensul că actul va produce
efecte doar de la data manifestării cosimţământului pentru refacere, iar nu de la data încheierii actului nul,
cum s-ar întâmpla dacă ar fi vorba de o confirmare.

388. Întinderea nulităţii. Pactul prohibit de lege poate să atragă nulitatea întregului act care îl
conţine, atunci când se confundă cu conţinutul acestuia ori atunci când, deşi reprezintă doar o clauză a acelui
act, restul fiind valabile, există indivizibilitate între clauza nulă şi celelalte clauze, sau doar nulitatea parţială,
atunci când clauza care conţine pactul prohibit de lege nu este în raport de indivizibilitate cu celelalte clauze
ale actului, prin ipoteză valabile929.

Secţiunea II

PACTELE PERMISE ÎN MOD EXCEPŢIONAL DE LEGE

389. Prin excepţie de la regula interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare, Codul civil conţine
câteva excepţii, al căror câmp ar putea fi lărgit în viitor, sub presiunea necesităţilor vieţii practice.
Constituie astfel de excepţii:
- instituirea contractuală, atât cea făcută prin contractul de căsătorie (art. 933 C. civ.), cât şi cea
făcută în timpul căsătoriei, care fiind revocabilă ad nutum (art. 937 alin.1 C. civ.),chiar dacă nu este prevăzută
de lege, nu contravine principiilor art. 965 alin. 2 C. civ. (supra nr. 368);
- donaţia-partaj, îngăduită de art. 795 C. civ.,prin care ascendenţii pot împărţi încă din timpul vieţii
cu titlu de drepturi succesorale între descendenţii lor bunurile pe care le deţin la momentul actului, chiar dacă
atribuie drepturi actuale descendenţilor.donatari, constituie totuşi un pact succesoral asupra unei succesiuni
viitoare prin faptul că implică renunţarea descendenţilor-donatari de a cere raportul succesoral 930;
- clauzele societare în societăţile civile sau de persoane prin care e stipulează continuarea societăţii
cu asociaţii rămaşi în viaţă sau cu moştenitorii acestora (art.1526 C. civ.). Prin acest pact se reglementează în
avans soarta drepturilor în societate ale asociatului predecedat 931;
- renunţarea anticipată la dreptul de a cere reducţiunea unei liberalităţi consimţite de de cujus.
Potrivit dispoziţiilor art. 845 C. civ., înstrăinarea făcută de cel despre a cărui moştenire este vorba unui
succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, este prezumată a fi o
liberalitate, dar dacă un alt descendent a consimţit la această înstrăinare, aceasta echivalează cu renunţarea la
dreptul de a cere reducţiunea acelei liberalităţi, fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare recunoscut ca
valabil de lege.

Capitolul II

REZERVA SUCCESORALĂ

927
M. Eliescu, op. cit., p. 302.
928
P. Veaux-Fournier, D. Veaux, op. cit., p. 21, nr. 80.
929
F. X. Testu, La prohibition des pactes sur succesion future, cit. supra, p. 336-337, nr. 1306.
930
P. Veaux-Fournerie, D. Veaux, op. cit., p. 24, nr. 93.
931
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 166, nr. 240.15.
164
 390. Principiul libertăţii de a dispune de propriile bunuri şi limitarea acesteia prin dispoziţiile
legale referitoare la rezervă. Din dispoziţiile art. 475 şi 480 C. civ. rezultă principiul potrivit căruia
proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar că această libertate nu este nelimitată, putând fi îngrădită
prin dispoziţii legale în anumite cazuri, din anumite raţiuni.
Printre dispoziţiile legale care limitează dreptul de a dispune de propriile bunuri se enumeră şi cele
referitoare la rezervă.
Codul civil şi legislaţia adiacentă nu se referă decât indirect la rezervă, prevăzând că în cazul în care
cel despre a cărui moştenire este vorba lasă în viaţă rude apropiate (descendeţi sau părinţi) ori soţ
supravieţuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit între vii (donaţii) sau mortis causa (legate)
decât în limitele unei anumite cote-părţi din patrimoniul său (art. 841 şi 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr.
319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de care de cujus poate dispune neîngrădit se numeşte cotitate
disponibilă, iar partea de care, implicit, rezultă că nu poate dispune şi care revine în temeiul legii rudelor sale
cele mai apropiate şi soţului supravieţuitor se numeşte rezervă. Rezerva şi cotitatea disponibilă se exprimă
ambele prin fracţiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului 932.
Proporţia cotitate disponibilă – rezervă avută în vedere este cea care se raportează la patrimoniul
dispunătorului de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data actului de dispoziţie. De aceea, nu se poate
vorbi pe timpul vieţii celui despre a cărui moştenie este vorba de o indisponibilizare sau, cu atât mai puţin, de
o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei părţi reprezentând rezerva 933. Faptul că o moştenire are sau nu o
parte rezervată se stabileşte şi în funcţie de elemente cu totul străine voinţei dispunătorului, cum ar fi, de
pildă, elementul obiectiv că a lăsat succesibili rezervatari. Iar, în plus, rezervatarii fiind liberi să renunţe la
moştenire, pot deveni străini de moştenire prin voinţa lor (art. 696 C. civ.), nefiind luaţi în calcul la stabilirea
rezervei.
Se observă că legea limitează doar dreptul de a dispune prin liberalităţi (acte cu titlu gratuit), iar nu şi
prin acte cu titlu oneros. Lucru firesc, căci numai liberalităţile sunt periculoase pentru moştenitori putând vida
patrimoniul succesoral, iar nu şi actele cu titlu oneros, care întotdeauna aduc ceva în schimbul bunului
înstrăinat, prin mecanismul subrogaţiei reale păstrând conţinutul valoric al patrimoniului celui care le încheie.
Regulile referitoare la rezerva succesorală impun ca o parte a moştenirii – rezerva – să se defere după
normele moştenirii legale şi doar cealaltă parte a moştenirii – cotitatea disponibilă – după voinţa defunctului,
conform normelor moştenirii testamentare934.
Rezerva protejează pe rezervatari nu numai contra liberalităţilor făcute terţilor străini de moştenire,
dar şi contra celor făcute în favoarea unuia sau altuia dintre aceştia peste limitele cotităţii disponibile,
păstrând un anumit echlibru între ei 935. Principiul este că nu se pot face liberalităţi (donaţii şi legate) în
favoarea rudelor sau soţului supravieţuitor decât în limitele în care pot fi făcute şi terţilor, adică în limitele
cotităţii disponibile936. Rezervatarii gratificaţi pot cumula rezerva şi cotitatea disponibilă.
În sistemul Codului civil francez, ca şi al Codului civil român, spre deosebire de sistemele de drept
anglo-saxone, care conferă libertate deplină de a dispune mortis caus, se consideră că datoria socială şi
familială de a transmite rudelor apropiate (şi soţului supravieţuitor în dreptul nostru) o parte a bunurilor
făcând parte din lăsământul succesoral prevalează asupra libertăţii de a dispune după bunul plac de propriile
bunuri.
Întinderea rezervei şi, corelativ, a cotităţii disponibile diferă în funcţie de gradul de rudenie şi de
numărul rezervatarilor, iar în cazul soţului supravieţuitor, de moştenitorii cu care vine în concurs.
Vom face o przentare a istoricului şi caracterelor rezervei în general (Secţiunea I), după care vom
prezenta moştenitorii rezervatari (Secţiunea II), calculul rezervei şi a cotităţii disponibile (Secţiunea III),
imputarea liberalităţilor (Secţiunea IV), iar în final reducţiunea liberalităţilor excesive (Secţiunea V).

932
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 323.
933
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 341-342, nr. 200.
934
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.913 à 916, 1983, p. 1, nr. 6; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 185, nr. 860.
935
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 186, nr. 862.
936
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 323, nr. 479.
165
 Secţiunea I

ISTORICUL ŞI CARACTERELE GENERALE ALE REZERVEI

391. Mai mult ca orice altă instituţie, rezerva necesită o succintă prezentare în timp, căci
reglementarea actuală având dept fundament o concepţie care a preluat câte ceva din cele anterioare, nu poate
fi înţeleasă şi aplicată corect fără o imagine asupra evoluţiei istorice (§ 1).
În lumina acestei evoluţii, caracterele generale ale rezervei vor putea fi scoase mai bine în evidenţă (§
2).

§ 1. Istoric

392. Originile rezervei – legitima romană şi pars bonorum. În vechiul drept roman, ale cărui
tradiţii au fost preluate în Franţa în regiunile de drept scris (Galia romană), regula era aceea a instituirii de
moştenitori prin testament, succesiunea ab intestat fiind o excepţie.
La început, pater familias, stăpânul averii familiale, putea dispune de aceasta după bunul său plac,
rudele acestuia nefiind protejate de lege contra dispoziţiilor pentru cauză de moarte.
În epoca clasică însă, testamentul prin care rudelor apropiate ale defunctului (cele în linie dreptă,
precum şi fraţii şi surorile defunctului) nu le era lăsată o parte rezonabilă din averea succesorală ( debita
portio) a început să fie considerat ca opera unui nebun care nu a respectat obligaţia de pietate (officium
pietatis) şi anulabil pe acest considerant la cererea celor lezaţi prin querela inofficiosi testamenti. Nulitatea
putea fi evitată dacă legatarul abandona din averea succesorală a patra parte din ceea ce s-ar fi cuvenit
reclamantului ca moştenitor legal. De aici denumirea de „sfert legitim” sau „legitimă”.
Legitima a fost analizată nu ca un drept succesoral propriu-zis (pars hereditatis), întrucât
moştenitorul defunctului rămânea legatarul instituit, ci ca un drept de creanţă contra succesiunii (pars
bonorum), destul de asemănător cu un drept alimentar, acordându-se chiar dacă reclamantul renunţa la
succesiune,. Aşadar, legitimii nu puteau aspira la o fracţiune în natură din succesiune, adică la o cotă parte în
proprietate, având doar o creanţă echivalentă valoric unei cote-părţi din moştenire. Legitima permitea
atacarea nu numai a liberalităţilor testamentare, ci şi ale celor făcute prin donaţii.

393. Dreptul cutumiar – rezerva cutumiară şi pars hereditatis. Spre deosebire de tradiţia romană,
în regiunile Galiei necucerite de romani, rezerva cutumiară se întemeia pe ideea conservării bunurilor în
familie. Puternic impregnat de concepţia copropietăţii familiale, potrivit căreia capul familiei nu este decât
depozitarul bunurilor care aparţin întregii familii, administrându-le în folosul tuturor, la început, aceste bunuri
erau inalienabile fără consimţământul familiei.
Ulterior, odată cu slăbirea spiritului proprietăţii comune aparţinând familiei, prin unele cutume, cum
a fost cea a Parisului, s-a acordat un drept de dispoziţie prin testament asupra acestor bunuri, porţiunea
indisponibilă fiind de 4/5, de unde denumirea de „rezerva de patru-qinte”, care s-a extins şi în alte regiuni
cutumiare ale Galiei (care nu au fost cucerite de romani). Această rezervă era acordată tuturor moştenitorilor
de sânge, care venind în rang util la moştenire o acceptau. Rezerva se referea doar la bunurile imobile
aparţinând familiei, iar nu şi la bunurile mobile şi la bunurile achizite, de care se putea dispune fără restricţii.
Spre deosebire de legitima romană, rezerva cutumiară era o parte din moştenire, pars hereditatis, iar nu doar
o pars bonorum, ceea ce dădea dreptul moştentorilor să recupereze bunurile imobile la care se referea în
natură.
Incomplet, prin faptul că, pe de o parte, rezerva cutumiară se referea doar la imobilele proprii, iar pe
de altă parte întrucât nu proteja decât contra legatelor, nu şi a donaţiilor, dreptul cutumiar a sfârşit prin a
prelua şi legitima, dar a transformat-o în sensul că, pe de o parte, nu aparţinea decât descendenţilor, iar pe de
altă parte a devenit pars hereditatis, pentru a o putea invoca trebuind să fie acceptată succesiunea 937.

937
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 260, nr. 282.
166
 394. Rezerva succesorală în Codul Napoleon şi în Codul civil român. Dacă Revoluţia franceză,
din raţiuni politice, a fost, cel puţin în faza iniţială, ostilă libertăţii testamentare, restrângând drastic cotitatea
disponibilă a moştenirii, Codul Napoleon a realizat o sinteză a principiilor aplicabile anterior în materie.
Astfel, a fost suprimată orice diferenţiere după natura bunurilor, rezerva calculându-se asupra întregii
succesiuni. Rezerva reglementată de Codul Napoleon, pe de o parte, ca şi rezerva cutumiară, este o parte a
succesiunii (pars hereditatis), iar pe de altă parte, ca şi legitima romană, nu a fost acordată decât rudelor în
linie dreaptă (descendenţilor şi ascendenţilor), cenzurând atât liberalităţile mortis causa (legatele), cât şi pe
cele prin acte între vii (donaţiile).
Autorii codului civil francez reglementând rezerva au preluat fundamentul legitimei (datoria faţă de
familie), dar rezolvarea tehnică pe care i-au dat-o a fost cea specifică dreptului cutumiar, conferind
rezervatarilor drepturi asupra unei părţi de moştenire 938.
Codul civil român, preluând reglementarea rezervei din Codul Napoleon, a preluat şi principiile care
stau la baza acesteia939.

§ 2. Caracterele generale ale rezervei

395. Rezerva succesorală se caracterizează prin faptul că reprezintă o parte a succesiunii (pars
hereditatis) (a), are un caracter de ordine publică (b), este colectivă (c) şi este datorată în natură (d).

a) Este o parte a succesiunii

396. Într-o celebră formulare care a făcut carieră, Casaţia franceză a subliniat cu mult timp în urmă că
„art. 913 al Codului Napoleon (art. 841 C. civ. român – n. n.), care determină porţiunea de bunuri pe care
tatăl şi mama pot să le doneze fie copiilor peste partea lor, fie străinilor, rezultă că rezerva nu este altceva
decât succesiunea însăşi, diminuată cu această parte, dacă s-a dispus de ea (s. n. – D. C.)940”.
Cu alte cuvinte, rezerva este partea de succesiune rămasă după deducerea cotităţii disponibile de care,
de la caz la caz, cel despre a cărui moştenire este vorba a putut dispune prin liberalităţi (donaţii şi legate). Ea
reprezintă o cotă-parte din moştenire (pars hereditatis), conferind nici mai mult, nici mai puţin decât „un
drept real în şi asupra chiar a bunurilor succesiunii”941.
Pentru a putea beneficia de rezervă, succesibilii trebuie să vină efectiv la moştenire, întrunind toate
condiţiile cerute de lege (supra nr.17 şi următ.). Renunţătorii fiind străini de moştenire (art. 696 C. civ.), nu
pot beneficia de rezervă.
Partea de moştenire rămasă după deducerea liberalităţilor făcute de defunct în limitele cotităţii
disponibile se transmite celor în drept ca moştenire ab intestat, în timp ce cotitatea disponibilă se transmite
conform regulilor moştenirii testamentare 942. Drepturile succesorale ale rezervatarilor se întemeiază pe
dispoziţiile art. 669, 670 C. civ. şi art. 1 din Legea nr. 319/1944 – care reglementează moştenirea legală -, iar
nu pe dispoziţiile art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944 – care reglementează „partea
disponibilă a bunurilor”943.
Datorită caracterului de moştenire legală, rezerva revine celor îndreptăţiţi în deplină proprietate,
neputând fi restrânsă în nici un fel prin conferirea vreunui drept de uzufruct sau folosinţă în favoarea unei alte
persoane ori prin grevarea cu sarcini a rezervatarilor 944.

938
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 497,nr. 620.
939
M. Eliescu, op. cit., p. 324.
940
Cass. ch. réunies, 27 nov. 1863, rezumată în H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arretêts, cit. supra, p. 617.
941
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 913 à 916, cit. supra, p. 5, nr.22.
942
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 191, nr. 869; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 330, nr. 615; M. Grimaldi,
Successions, cit. supra, p. 275, nr. 300.
943
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 913 à 916, cit. supra, p. 5, nr. 26.
944
M. Eliescu, op. cit., p. 325; Cass. 1-re civ., 19 mars 1991, Obs.G. Champenois, „Defrénois” 1992, art. 35408 şi J.
Mestre, RTD civ.1992, p.162; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 192, nr. 871; CSJ, s. civ., dec. nr. 1314/1994,
„Dreptul” nr. 7/1995, p. 87.
167
 b) Are caracter de ordine publică

397. Dispoziţiile legale referitoare la rezervă se impun în mod imperativ celui despre a cărui
moştenire este vorba atât în privinţa succesorilor care au acest drept, cât şi în privinţa întinderii drepturilor
acestora în sensul că nu pot fi micşorate. Dacă nu poate micşora rezerva, în schimb, nimic nu împiedică pe
dispunător să micşoreze cotitatea disponibilă, cu consecinţa creşterii corespunzătoare a părţii cuvenite
rezervatarilor cu titlu de moştenire legală 945.
Înţelegerile anterioare deschiderii moştenirii dintre dispunător şi rezervatari cu privire la întinderea
rezervei sunt nule ca pacte asupra unei succesiuni viitoare.
După deschiderea succesiunii, rezervatarii pot renunţa la rezervă în tot sau în parte, reglementarea
legală fiind în folosul, iar nu contra lor.
Caracterul de ordine publică al dispoziţiilor legale referitoare la rezervă nu atrage însă sancţiunea
nulităţii absolute a actului care o încalcă, aşa cum s-a afirmat 946, ci o sancţiune specifică – reducţiunea în
limitele cotităţii disponibile (infra nr. 448 şi următ.).
Principiul caracterului de ordine publică al rezervei are totuşi o anumită supleţe, în sensul că regula
potrivit căreia rezerva este datorată în natură (infra nr.399) poate fi ocolită de dispunător prin alcătuirea
loturilor ce revin moştenitorilor săi, cu respectarea valorică a rezervei, ori chiar prin conferirea legatarilor
beneficiari ai cotităţii disponibile a dreptului de a-şi alege singuri bunurile succesorale pe care le doresc, în
limitele acestei cotităţi (supra nr.284)947.

c) Este colectivă

398. În mod tradiţional, rezerva este recunoscută ca fiind colectivă, iar nu individuală. S-a remarcat
în acest sens că „legiuitorul nu stabileşte rezerva pe cale de atribuire individuală, ci se mărgineşte a arăta
măsura în care şi felul cum se determină cotitatea disponibilă lăsând ca masa rezervată să se defere potrivit
regulilor privitoare la moştenirea ab intestat către rudele chemate în puterea legii şi numai către cele care
acceptă moştenirea”948.
Aşadar, dacă defunctul lasă doi sau mai mulţi rezervatari, după deducerea cotităţii disponibile
stabilită potrivit dispoziţiilor art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944, partea rămasă, care este
rezerva, se atribuie global rezervatarilor, care o vor împărţi între ei conform regulilor moştenirii legale.
Această caracteristică a rezervei este deosebit de importantă mai ales în dreptul nostru, care, spre deosebire
de Codul Napoleon, l-a ridicat pe soţul supravieţuitor la rangul de moştenitor rezervatar care poate veni la
moştenire în concurs cu alţi moştenitori legali rezervatari sau chiar nerezervatari, influenţînd direct sistemul
de calcul al cotelor de moştenire, după cum vom vedea în cele ce urmează (infra nr. 407 şi următ.).
Nesocotindu-se această caracteristică a rezervei, în dreptul nostru, s-a ajuns la concluzia că atunci
când la moştenire vine soţul supravieţuitor împreună cu alţi rezervatari pentru stabilirea cotelor de moştenire
cuvenite celor cu vocaţie succesorală se va proceda mai întâi la stabilirea rezervei soţului supravieţuitor,
aceasta se atribuie soţului supravieţuitor, fiind dedusă din întreaga moştenire; raportat la cota-parte rămasă se
calculează rezervele celorlalţi rezervatari, iar cota parte-rezultată se atribuie acestora; se însumează rezerva
atribuită soţului supravieţuitor cu rezerva celorlalţi rezervatari, suma scăzându-se din întreg, iar ceea ce
rezultă este cotitatea disponibilă a moştenirii. Corect ar fi să se însumeze rezervele calculate în raport cu
fiecare categorie de rezervatari, sistemul de referinţă, după cum vom vedea şi după cum este logic, trebuind
să fie acelaşi, adică întreaga masă succesorală (nu deducând din întreg rezerva soţului supravieţuitor şi
calculând rezerva celorlalţi moştenitori la restul rămas după scăderea rezervei soţului supravieţuitor); suma,

945
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 330, nota 13.
946
F. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 338, nr. 196.
947
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 699, nr. 1697; Y. Flour, Libéralités et libertés, „Defrénois” 1995, art.
36142, nr. 8; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 331, nr. 616 şi 617.
948
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 281, nr. 427.
În acelaşi sens, a se vedea şi: M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 913 à 916, cit. supra, p. 7, nr. 40; Mazeaud, Chabas, Leveneur,
op. cit., p. 193, nr. 872; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 332, nr. 618.
168
care reprezintă rezerva colectivă, se va scădea din întreg rezultând cotitatea disponibilă; rezerva colectivă se
va împărţi între rezervatari (şi acet lucru este o consecinţă care decurge direct din caracterul colectiv al
acesteia şi din faptul că rezervatarii culeg ab intestat această parte a moştenirii) conform cotelor de moştenire
legală949, iar nu prin atribuirea directă a cotelor reprezentând, pe de o parte, diferenţa dintre întreaga masă
succesorală şi cotitatea disponibilă în raport cu soţul supravieţuitor, iar pe de altă parte diferenţa dintre restul
rămas după deducerea rezervei soţului supravieţuitor şi cotitatea disponibilă în raport cu ceilalţi rezervatari.
Cu alte cuvinte, trebuie să distingem, pe de o parte, raporturile dintre fiecare categorie de rezervatari venind
la moştenire şi beneficiarii liberalităţilor făcute de defunct (donaţii şi legate), pentru stabilirea părţii rezervate
a moştenirii (rezerva globală) şi cotitatea disponibilă, iar pe de altă parte, după determinarea rezervei globale,
raporturile dintre rezervatarii chemaţi la moştenire pentru atribuirea acestei rezerve conform regulilor
moştenirii legale, iar nu direct confirm cotelor avute în vedere la stabilirea rezervei globale; una este
stabilirea rezervei globale şi alta este atribuirea acesteia rezervatarilior.
Toţi autorii susţin în doctrina română că rezerva descendenţilor şi ascendenţilor privilegiaţi este
comună950, pe când cea a soţului supravieţuior ar fi individuală. Nu se oferă argumente, dar raţionamentul se
întemeiază probabil pe faptul că soţul supravieţuitor nu poate fi decât unul singur. Afirmaţia şi raţionamentul
nu sunt însă acceptabile, căci atunci când soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu alţi rezervatari,
rezerva nu poate fi decât globală, incluzând şi rezerva soţului supravieţuitor (care, oricum, aşa cum am
precizat, va primi din rezerva globală cota legală de moştenire prevăzută la art. 1 din Legea nr.319/1944, iar
nu direct rezerva prevăzută la art. 2 aceeaşi din lege).
Nu este lipsit de smnificaţie faptul că legea nu reglementează nicăieri care este cota individuală de
moştenire care revine rezervatarilor, ci se referă doar la faptul că în prezenţa rezervatarilor cotitatea
disponibilă „nu poate depăşi” cutare sau cutare procent din moştenire (art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea
nr. 319/1944), ceea ce înseamnă că poate fi mai mică decât maximul prevăzut de lege, iar în mod corelativ,
partea de moştenire care se deferă ab intestat mai mare decât rezerva (concepută ca plafon minim, nu fix).
Altfel spus, legea, plafonând dreptul de a dispune prin liberalităţi al celui despre a cărui moştenire este vorba,
nu face altceva decât să stabilească implicit cota-parte din moştenire care este sustrasă voinţei dispunătorului,
rămânând guvernată de regulile devoluţiunii legale a moştenirii în favoarea rezervatarilor, dreptul comun în
materie succesorală. De aceea se poate afirma că „întinderea rezervei considerată în ansamblul său se
deduce prin simplă sustragere”951 (este vorba de sustragerea de la regulile moştenirii testamentare, conform
voinţei defunctului). Dar ceea ce se sustrage voinţei dispunătorului nu poate fi împărţit decât conform
regulilor moştenirii legale, neexistând o reglementare intermediară (între moştenirea testamentară şi
moştenirea legală).

c) Este datorată în natură

399. În principiu, bunurile care compun rezerva trebuie să fie cele aparţinând defunctului, rezervatarii
fiind moştenitori ai acestuia, adică succesorii lui în drepturi, iar nu doar simpli creditori ai unui drept de
creanţă. În această calitate, pot cere atât la partaj, cât şi în cazul în care se pune problema reducţiunii
liberalităţilor excesive, predarea în natură a unei cantităţi de bunuri succesorale echivalente cotei ce le revine
din moştenire.
949
Rezerva colectivă deferindu-se, aşa cum am văzut (supra nr. 396), conform dispoziţiilor art. 669, 670 C. civ. şi art. 1
din Legea nr. 319/1944, iar nu conform celor ale art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr.319/1944, aceste din urmă
texte servind doar la stabilirea rezervei globale, nu şi a cotelor ce revin rezervatarilor din aceasta.
De exemplu, dacă la moştenire vin un soţ supravieţuitor, doi copii şi un legatar universal se va proceda în felul următor:
se însumează rezerva soţului supravieţuitor (1/8 din moştenire) cu rezerva copiilor (2/3 din moştenire), iar rezultatul de
19/24, reprezentând rezerva colectivă, se scade din întreg, rezultând o cotitate disponibilă de 5/24 din moştenire; din
rezerva globală de 19/24 soţului supravieţuitor îi revine o cotă de 1/4, iar celor doi copii restul de 3/4 (art.1 lit.a din
Legea nr.319/1944).
950
Fără a a se trage însă nici o consecinţă practică, de genul celor pe care le-am evocat mai sus (împărţirea rezervei
globale conform cotelor de moştenire legală), procedându-se direct la atribuirea rezervelor care au rezultat din deducerea
cotităţilor disponibile în raport cu fiecare categorie de rezervatari, care, în realitate, nu ar trebui să servească decât la
stabilirea rezervei globale, nu şi a cotei ce revine fiecărui rezervatar din moştenire.
951
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 504, nr. 624.
169
 Aşa cum am văzut mai sus (supra nr.397), acest principiu cunoaşte ţi unele excepţii care îl fac mai
suplu.

Secţiunea II

MOŞTENITORII REZERVATARI

400. Din dispoziţiile art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944 rezultă că moştenitorii
rezervatari sunt doar descendenţii (§ 1), ascendenţii privilegiaţi (§ 2) şi soţul supravieţuitor ai defunctului (§
3)

§ 1. Descendenţii

401. Cuantumul rezervei. Potrivit art. 841 C. civ., în cazul în care la moştenire vin copii ai
defunctului, cotitatea disponibilă a moştenirii nu poate depăşi:
-1/2 din moştenire, dacă lasă un copil;
-1/3 din moştenire, dacă lasă doi copii;
-1/4 din moştenire, dacă lasă trei sau mai mulţi copii.
Implicit, rezultă că rezerva va fi de: 1/2 din moştenire pentru un copil, 2/3 din moştenire pentru doi
copii şi 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.
La ora actuală, deşi în formularea iniţială textul se referea doar la copiii legitimi (născuţi din
căsătorie), ca urmare a faptului că nu mai există nici o diferenţă de statut juridic între copiii născuţi din
căsătorie şi cei dinafara căsătoriei, dispoziţiile art. 841 C. civ. se aplică tuturor copiilor, din căsătorie,
dinafara căsătoriei sau a căror rudenie a rezultat din adopţie.
Aşa cum precizează art. 842 C. civ., prin „copii” se înţeleg descendenţii de orice grad ai defunctului
(fii, nepoţi, strănepoţi etc.) care, conform regulilor devoluţiunii legale, vin la moştenire.

402. Stabilirea rezervei în cazul în care există copii predecedaţii. Principiul stabilit de art. 841 C.
civ. pentru stabilirea cotităţii disponibile a moştenirii, respectiv a rezervei, este acela al numărului de copii
(fii şi fiice) lăsaţi de defunct la data decesului.
Dacă unul dintre copiii defunctului este predecedat, având la rândul său copii, în viaţă la deschiderea
moştenirii, iar la moştenire vin şi unul sau mai mulţi copii ai defunctului care i-au supravieţuit, calculul se va
face în funcţie de numărul tulpinilor, întrucât sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale. De exemplu,
dacă la moştenire vine un fiu al defunctului şi doi nepoţi, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibilă a
moştenirii nu poate depăşi 1/3 din masa succesorală.
Calculul se va face tot pe tulpini chiar şi în cazul în care nu sunt întrunite condiţiile reprezentării
succesorale, cum se întâmplă, de pildă, atunci când defunctul a avut un fiu, acesta este predecedat, iar la
moştenire vin în nume propriu cei trei copii ai acestuia (cotitatea disponibilă va trebui să se înscrie în limita a
1/2, iar nu de 1/4 din moştenire)952.

403. Stabilirea rezervei în cazul când există descendenţi renunţători sau nedemni. Pornind de la
formularea art. 841 C. civ., care prevede că elementul determinant pentru stabilirea cotităţii disponibile a

952
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 273, nr. 298; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 505, nr. 625-1; Mazeaud,
Chabas; Leveneur, op. cit., p. 203, nr. 882; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 344, nr. 204.1.
170
moştenirii (şi, implicit, a rezervei) este numărul copiilor „lăsaţi de defunct”, s-a pus problema dacă se iau în
calcul numai descendenţii care vin efectiv la moştenire sau şi cei care nu vin la moştenire, fiind renunţători
sau nedemni.
Dat fiind că renunţătorii sau nedemnii sunt străini de moştenire, soluţia firească ar fi ca aceştia să nu
fie luaţi în calcul la stabilirea cotiăţii disponibile şi a rezervei.
Cu toate acestea, jurisprudenţa franceză se situează în mod tradiţional pe poziţia că rezerva trebuie
calculată după situaţia familiei la momentul deschiderii moştenirii, fără luarea în considerare a evenimentelor
ulterioare, renunţătorul fiind luat n calcul la stabilirea rezervei 953. În această concepţie, rezerva este
determinată global la data deschiderii succesiunii în funcţie de numorul copiilor defunctului, renunţarea sau
nedemnitatea unora dintre aceştia profitând celorlalţi rezervatari. Argumentele aduse în sprijinul acestei
soluţii, şi anume, pe de o parte, că textul art. 913 C. civ. francez (art. 841 C. civ. român) se referă la copiii
„lăsaţi” de defunct, acesta neavând de unde şti ce vor face succesibilii după deschiderea moştenirii, iar pe de
altă parte faptul că ar asigura o mai bună protecţie familiei şi că acela care renunţă la moştenire o face mai
degrabă în folosul coerezilor decât în ideea de a favoriza un străin, au fost considerate neconvingătoare de
doctrină, deoarece contrazic principiul că renunţătorul este considerat a nu fi fost niciodată moştenitor 954.
Oricum, soluţia este inaplicabilă în cazul în care renunţătorul sau nedemnul ar fi singurul rezervatar,
căci a admite contrariul ar însemna să se accepte că acţiunea în reducţiune ar putea profita şi nerezervatarilor
(care, prin ipoteză, ar veni în mod subsecvent la moştenire), lucru evident inacceptabil 955.
La noi, practica judiciară şi doctrina, aproape unanim, consideră că la stabilirea rezervei nu pot fi
luaţi în considerare decât descendenţii defunctului care vin efectiv la moştenire, iar nu şi cei renunţători sau
nedemni956.
Fără îndoială că în cazul în care defunctul lasă patru sau mai mulţi copii renunţarea sau nedemnitatea
unuia sau altuia dintre aceştia, atâta timp cât cel puţin trei rămân moştenitori (reamintim, dacă rămân trei sau
mai mulţi copii, indiferent de numărul acestora, rezerva este de 3/4 din moştenire), face ca drepturile
celorlalţi să sporească în mod corespunzător datorită caracterului colectiv al rezervei.

§ 2. Ascendenţii privilegiaţi

404. Cuantumul rezervei. În rândul moştenitorilor rezervatari art. 843 C. civ. include pe mama şi pe
tatăl defunctului, dacă acesta nu lasă descendenţi. Este vorba aşadar de părinţii defunctului, fiind indiferent
dacă de cujus s-a născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. În cazul filiaţiei rezultate din adopţie,
adoptatorii vor lua locul părinţilor fireşti.
Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibilă a moştenirii nu poate trece peste !/2 din moştenire dacă
cel decedat lasă în viaţă ambii părinţi sau peste 3/4 din moştenire dacă lasă în viaţă un singur părinte, în mod
corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din moştenire.
Părinţii defunctului fac parte din clasa a doua de moştenitori împreună cu colateralii privilegiaţi sau
descendenţii acestora (supra nr. 83 şi următ.), dar rezervatari nu sunt decât cei dintâi.

405. Stabilirea rezervei în cazul în care unul dintre părinţi este renunţător sau nedemn. Rezerva
părinţilor defunctului, ca şi cea a descendenţilor, diferă în funcţie de faptul dacă la moştenire vin ambii sau
doar unul dintre aceştia.

953
Cass. civ. 18 févr. 1818; Cass. civ.13 août 1866; Cass. civ.23 juin 1926, rezumate în Les grands arrêts de la
jurisprudence civile, cit. supra, p. 611 şi următ.
954
M. Grimaldi, Les successions, cit. supra, p. 274-275, nr. 299.
955
De exemplu, fiul celui decedat renunţă la moştenire şi următorul succesibil este un frate al defunctului, care nu este
moştenitor rezervatar.
A se vedea: J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 325-326, nr. 484; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit.,
p. 205.
956
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 345, şi referninţele de la nota 65.
În sensul jurisprudenţei franceze s-a pronunţat M. Eliescu, op. cit., p. 330-332.
171
 Şi în acest caz se pune problema calculării rezervei în cazul renunţării sau nedemnităţii unuia dintre
părinţi. Mutatis mutandis, soluţia va fi identică celei przentate mai sus în cazul descendenţilor (supra nr.401).

406. Concursul cu colateralii privilegiaţi. Dacă părinţii defunctului vin la moştenire împreună cu
colateralii privilegiaţi, care nu sunt rezervatari, aceştia din urmă pot fi exherdaţi prin liberalităţi în întregime
de cel despre a cărui moştenire este vorba, părinţii fiind însă rezervatari sunt în drept să pretindă reducţiunea
liberalităţilor care le încalcă rezerva.
În măsura în care, prin voinţa dispunătorului, liberalităţile nu consumă cotitatea disponibilă în
întregime, colateralii privilegiaţi au dreptul la diferenţa până la limita maximă a cotităţii disponibile, fără însă
a putea cere părinţilor vreo restrângere a rezervei, aceasta cuvenindu-li-se în întregime 957. Aşa, de exemplu,
dacă la moştenire vine tatăl defunctului, care beneficiază de o rezervă de 1/4 din succesiune, un frate al
acestuia şi un legatar al cărui legat echivalează cu 2/3 din succesiune (care nu consumă întreaga cotitate
disponibilă de 3/4), fratele defunctului, ale cărui drepturi succesorale ab intestat, dacă defunctul nu ar fi făcut
legatul, ar fi fost, conform art. 673 C. civ., de 3/4 din moştenire, neprotejat însă de vreo rezervă, va fi nevoit
să se mulţumească doar cu 1/12 din moştenire, adică doar cu diferenţa dintre valoarea maximă a cotităţii
disponibile şi valoarea legatului făcut de defunct(3/4-2/3=1/12), rezerva părintelui său rămânând intangibilă.

§ 3. Soţul supravieţuitor

407. Soţul supravieţuitor a fost ridicat prin Legea nr. 319/1944 la rangul de moştenitor rezervatar,
beneficiind de o rezervă de drept comun (A), dar în acelaşi timp au rămas aplicabile în ceea ce-l priveşte şi
dispoziţiile art. 939 C. civ refereitoare la cotitatea disponibilă specială în concurs cu copiii dintr-o căsătorie
anterioară (B).

A. Rezerva de drept comun a soţului supravieţuitor

408. Cuantumul rezervei. Din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezultă că, în cazul în care
defunctul lasă un soţ supravieţuitor, liberalităţile făcute de soţul predecedat nu pot depăşi jumătate din cotele
de moştenire legală prevăzute la art.1 din aceeaşi lege în favoarea soţului supravieţuitor, cote care, aşa cum
am văzut (supra nr.104) diferă în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs. Se deduce
deci că rezerva soţului supravieţuitor va fi de:
-1/8 din moştenire în concurs cu descendenţii (jumătate din cota legală de 1/4);
-1/6 din moştenire în concurs cu ascendenţii şi colateralii privilegiaţi, dacă aceştia vin împreună la
moştenire (jumătate din cota legală de 1/3);
-1/4 din moştenire în concurs fie cu ascendenţii privilegiaţi, fie cu colateralii privilegiaţi (jumătate
din cota legală de 1/2);
-3/8 din moştenire în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a treia de moştenitori) sau cu colateralii
ordinari (clasa a patra de moştenitori) (jumătate din cota legală de 3/4);
-1/2 din moştenire când există donaţii care se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii 958 şi
liberalităţi testamentare (legate) (jumătate din întreaga moştenire, care ar fi revenit soţului supravieţuitor în
lipsă de moştenitori legali).

409. Stabilirea rezervei în funcţie de titlul de moştenire al celor care vin la succesiune. Deşi
textele legale nu sunt suficient de explicite 959, se poate trage totuşi concluzia că rezerva soţului supravieţuitor
în procentele de 1/8, 1/6, 1/4 şi 3/8 funcţionează doar atunci când concurează efectiv cu moştenitorii legali ai
957
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 692-693, nr. 1686; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 913 à 916, cit. supra,
p. 19, nr. 144.
958
Nu şi cu donaţii ai căror beneficiari sunt obligaţi la raport, care se impută mai întâi asupra rezervei acelor donatari şi
numai diferenţa, dacă există, pe cotitatea disponibilă a moştenirii (infra nr. ).
959
În doctrină s-a acuzat, nu fără oarecare temei, chiar faptul că această reglementare este „confuză” (I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 694, nr. 1687).
172
defunctului, existând o parte de moştenire care se deferă potrivit regulilor moştenirii ab intestat960, iar nu şi
atunci când moştenitorii legali ai defunctului sunt ei cei gratificaţi prin liberalităţi şi preferă să renunţe la
calitatea de moştenitor legal în favoarea celei de gratificat (donatar sau legatar) beneficiar al cotităţii
disponibile a moştenirii. De pildă, atunci când la moştenire vin soţul supravieţuitor, părinţii şi o soră a
defunctului instituită legatară universală, care optează pentru calitatea de moştenitoare testamentară, iar nu
legală, lucru îngăduit de lege, rezerva soţului supravieţuitor nu va fi de 1/6 din moştenire, aşa cum s-a
susţinut în doctrină961, ci de 1/4, venind în concurs la partea rezervată a moştenirii, care se deferă conform
regulilor moştenirii legale, doar cu părinţii, iar nu şi cu sora defunctului, care a opat pentru calitatea de
moştenitoare testamentară, iar nu legală.
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi rezervatari (descendenţii sau părinţii
defunctului) gratificaţi de de cujus prin donaţii sau legate, aceştia pot veni la moştenire atât în calitate de
moştenitori legali rezervatari, cât şi de beneficiari ai cotităţii disponibile a moştenirii. De pildă, atunci când la
moştenire vine soţul supravieţuitor şi un fiu al defunctului instituit ca legatar universal, rezerva globală a
moştenirii este de 5/8 (1/8 + 1/2), din care soţului supravieţuitor îi va reveni 5/32 (1/4 x 5/8), iar fiului
defunctului 15/32 (3/4 x 5/8), cotitatea disponibilă de 3/8 (12/32) revenind tot fiului defunctului în calitate de
legatar, în final soţului supravieţuitor revenindu-i 5/32 din moştenire, iar fiului defunctului 27/32 (rezerva de
15/32 + cotitatea disponibilă de 12/32).
Din punct de vedere juridic, nu este nici o diferenţă între situaţia în care cotitatea disponibilă a
moştenirii revine prin liberalităţi unui terţ străin de moştenire sau unui moştenitor legal, care renunţă la
această din urmă calitate, urmând a fi tratat ca orice alt donatar sau legatar 962. Afirmaţia se verifică prin faptul
că, afară de cazul cotităţii disponibile speciale reglementate de art. 939 C. civ. (infra nr. 412 şi următ.), nici o
cotitate disponibilă (şi, corelativ, rezervă) nu este stabilită în considerarea persoanei celor gratificaţi prin
liberalităţi, ci în funcţie de obligaţiile familiale ale defunctului (privite în abstract.) faţă de o categorie de
rezervatari sau alta. Este, se pare, o chestiune pe care practica (notarială şi judiciară) şi doctrina nu au sesizat-
o sau, în orice caz, nu au punctat-o încă suficient.

410. Corelaţia dintre rezerva soţului supravieţuitor şi drepturile sale speciale conferite de art. 5
din Legea nr. 319/1944 în cazul în care vine la moştenire în concurs cu părinţii defunctului. Aşa cum am
văzut (supra nr.108 şi următ.), art. 5 din din Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor un drept
special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor
de nuntă, peste partea sa succesorală legală, atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori legali
decât descendenţii defunctului.
Problema care s-a pus în practica judiciară a fost dacă dreptul special de moştenire al soţului
supravieţuitor influenţează (fiind luat în calcul) sau nu rezerva succesorală când acesta vine la moştenire în
concurs cu părinţii celui decedat963.
Soluţia diferă după cum defunctul a dispus sau nu în timpul vieţii de aceste bunuri prin donaţii sau
964
legate . Astfel, în cazul în care defunctul nu a dispus în nici un fel prin liberalităţi de bunurile în discuţie,
acestea revin toate soţului supravieţuitor în temeiul art. 5 din Legea nr. 319/1944, nefiind luate în calcul la
stabilirea rezervei întrucât părinţii nu au nici o vocaţie la ele. Dacă însă defunctul a dispus prin liberalităţi de

960
Fie întrucât vin la moştenire ca rezervatari (cazul descendenţilor şi părinţilor), fie întrucât liberalităţile făcute de
defunct nu consumă cotitatea disponibilă a moştenirii în întregime, caz în care nerezervatarii vor moşteni diferenţa între
maximul cotităţii disponibile şi valoarea liberalităţilor făcute de defunct (supra nr. 405).
961
Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu
soţul supravieţuitor, (II), RRD nr. 4/1989, p. 34.
962
Trebuie remarcat faptul că există situaţii în care un moştenitor legal poate veni la moştenire în dublă calitate, atât ca
succesor legal, cât şi ca beneficiar al liberalităţilor făcute în limitele cotităţii disponibile – este cazul moştenitorilor
rezervatari, care pot beneficia atât de rezervă, cât şi de cotitatea disponibilă a moştenirii. Consecinţa faptului că soţul
supravieţuitor vine în acest caz în concurs cu acel rezervatar la împărţirea părţii rezervate a moştenirii este că rezerva
soţului supravieţuitor se va calcula ca atare.
963
Părinţii defunctului sunt singurii rezervatari faţă de care se poate pune această problemă, faţă de descendenţi fiind
exclusă întrucât dreptul special de moştenire nu funcţionează în raport cu aceştia.
964
Dec. de înd. nr. 12/1968 a plenului Trib. Suprem, ; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2139/1979, CD 1979, p.132.
173
aceste bunuri, drept neîngrădit de lege, dezafectându-le scopului prevăzut la art. 5 din Legea nr. 319/1944,
valoarea lor va fi luată în calcul la stabilirea rezervelor soţului supravieţuitor şi a părinţilor defunctului.

411. Problema imputării rezervelor când la moştenire vin alţi rezervatari împreună cu soţul
supravieţuitor. Fără îndoială că în cazul în care soţul supravieţuitor este singurul rezervatar, venind la
moştenire împreună cu beneficiarii liberalităţilor care alcătuiesc cotitatea disponibilă a moştenirii sau,
eventual (când liberalităţile nu consumă în întregime cotitatea disponibilă a moştenirii), alături de aceştia, şi
cu moştenitorii legali nerezervatari, rezerva soţului supravieţuitor se calculează în raport cu întreaga
moştenire.
Dacă însă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu alţi rezervatari, s-a apreciat că s-ar pune
problema dacă rezerva lui se deduce (impută) din rezerva celorlaţi rezervatari sau din cotitatea disponibilă a
moştenirii, răspunsul fiind că imputarea s-ar face exclusiv asupra cotităţii disponibile 965. Potrivit acestei
concepţii, dacă, de exemplu, defunctul lasă la moartea sa bunuri în valoare de 100.000.000 lei, iar la
moştenire vin trei copii, soţul supravieţuitor şi un legatar universal, drepturile succesorale ar terebui stabilite
după cum urmează: se determină rezerva copiilor, care, în speţă este de 3/4 din moştenire (art. 841 C. civ.),
adică 75.000.000 lei, din cotitatea disponibilă de 1/4 rămasă (25.000.000 lei) se deduce rezerva soţului
supravieţuitor de 1/8 din moştenire, care se ridică la 12.500.000 lei, restul de 1/8 din moştenire (12.500.000
lei) revenind legatarului universal ca parte disponibilă a moştenirii.
Această concepţie a fost criticată, arătându-se că problema este pusă greşit, rezerva soţului
supravieţuitor neputând fi imputată nici asupra rezervei celorlalţi rezervatari, nici asupra cotităţii disponibile,
ci întotdeauna asupra moştenirii în întregul ei 966. Obiecţiunea este corectă şi trebuie primită ca atare.
În plus, pornindu-se de la constatarea că aplicarea sistemului de calcul de mai sus poate conduce la
rezultate inadmisibile, în sensul că în cazul în care la moştenire vin soţul supravieţuitor, părinţii defunctului şi
sora acestuia instituită legatră universală, deşi voinţa dispunătorului a fost să favorizeze prin legat pe sora sa,
instituirea legatarei face totuşi ca cei favorizaţi să fie părinţii, primind mai mult decât dacă nu s-ar fi făcut
legatul967, s-a avansat ideea că rezerva soţului supravieţuitor se va raporta la întreaga moştenire, micşorând nu
numai cotitatea disponibilă a moştenirii, ci şi rezerva celorlalţi rezervatari ale căror drepturi vor fi calculate
nu din întreg, ci din restul rămas după scăderea rezervei soţului supravieţuitor 968. Soluţia a fost fundamentată
pe un argument de text, art. 1 şi 2 din Legea nr. 319/1944 recunoscând soţului supravieţuitor drepturi
sucesorale „din averea celuilalt soţ” (adică din întreg), şi pe un argument logic a pari, dedus din faptul că
dacă în cadrul moştenirii legale drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor restrâng drepturile celorlalţi
moştenitori legali, acelaşi lucru trebuie admis şi în cadrul devoluţiunii testamentare a moştenirii, restrângere
care în acest caz se referă atât la drepturile celorlalţi rezervatari, cât şi ale beneficiarilor liberalităţilor care se
înscriu în limitele cotităţii disponibile a moştenirii.

965
M. Eliescu, op. cit., p. 338.
În acelaşi sens, a se vedea şi: C. Stătescu, op. cit., p. 200-201; St. Cărpenaru, op. cit., p. 470; E. Safta-Romano, op. cit.,
p. 312-314; Trib. reg. Bucureşti, col.III civ., dec. nr. 667/1955, cu Notă Sc. Şerbănescu, LP nr. 5/1955, p. 554; Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 472/1964, CD 1964, p. 127-129; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 662/1972, Repertoriu…1969-
1975, p. 207.
966
Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale…, cit. supra, p. 33.
967
În sistemul de calcul expus mai sus, părinţii vor primi 1/2 din moştenire, conform art. 843 C. civ., mai mult decât cota
legală de 1/3 care le-ar fi revenit dacă moştenirea ar fi fost numai legală (art.673 C. civ. şi art. 1 lit. b din Legea nr.
319/1944), soţul supravieţuitor va primi 1/6 din moştenire, iar sora instituită legatară 1/3 din moştenire, cât ar fi primit
dacă ar fi fost moştenitoare legală.
968
Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale…, cit. supra, p. 33-35; E. Boroi, G. Boroi, Corelaţia dintre prevederile
art. 939 din Codul civil şi Decretul-lege nr. 319/1944, RRD nr.9-12/1989, p. 30.
În acest sistem de calcul, moştenirea din exemplul de mai sus se va rezolva în felul următor: se defalcă mai întâi cota de
1/6 din întreaga moştenire, reprezentând rezerva soţului supravieţuitor (considerat a veni la moştenire în concurs atât cu
ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu colateralii privilegiaţi, aplicându-se dispoziţiile art. 1 lit.b şi art. 2 din Legea nr.
319/1944), rezerva de 1/2 revenind părinţilor se va raporta nu la întreaga moştenire, ci la restul de 5/6 rămas după
deducerea rezervei soţului supravieţuitor, rezultând o cotă de 5/12, se însumează cele două rezerve (1/6 + 5/12=7/12), iar
rezultatul de 7/12 se va scădea din întreg, obţinându-se cotitatea disponibilă a moştenirii de 5/12.
174
 Deşi considerat imperfect chiar de autorul său 969, acest sistem de calcul pare să fie în prezent unanim
acceptat.
Am împărtăşit şi noi iniţial această concepţie, dar astăzi, la o analiză mai atentă, ne distanţăm critic
de ea, căci, în primul rând, nu ţine seama de caracterul colectiv al rezervei (supra nr. 397), iar în al doilea
rând, consideră rezerva soţului supravieţuitor ca fiind de 1/6 din moştenire, în loc de 1/4, aşa cum am
demonstrat mai sus (supra nr. 407). Ţinând seama de acestea, în exemplul analizat, cotele de moştenire se vor
calcula după cum urmează: rezerva de !/4 a soţului supravieţuitor raportată la întreaga moştenire (art. 1 lit.c şi
art. 2 din Legea nr.319/1944) se însumează cu rezerva de 1/2 stabilită de art. 843 C. civ. în favoarea
părinţilor, raportată de asemenea la întreaga moştenire, iar rezultatul se scade din întreg, rezultând cotitatea
disponibilă a moştenirii de 1/4, care se va deferi legatarei universale (dacă sora defunctului a optat pentru
calitatea de legatară, iar nu pentru cea de moştenitoare legală, calitate în care, coform dispoziţiilor art. 843 C.
civ. şi art. 1 lit. b din Legea nr. 319/1944, ar moşteni 1/3 din succesiune); în ceea ce priveşte rezerva colectivă
de 3/4 din moştenire, aceasta se va împărţi între soţul supravieţuitor şi părinţii defunctului conform regulilor
moştenirii legale (art. 1 lit. c din Legea nr. 319/1944) în cote egale de câte 1/2 x 3/4=3/8.
În sistemul de calcul propus de noi se respectă nu numai cerinţele argumentului de text menţionat
mai sus, ci şi cele ale argumentului a pari, rezerva revenind soţului supravieţuitor restrângând nu numai
rezerva părinţilor, ci şi cotitatea disponibilă a moştenirii. Raportarea cotelor tuturor rezervatarilor la întreaga
masă succesorală ni se pare mai potrivită şi mai logică decât sistemul raportării cotelor de rezervă la sisteme
de referinţă diferite. În plus, în sistemul pe care îl propunem, cota rezervei soţului supravieţuitor este egală cu
cea a părinţilor, cum se întâmplă şi în cazul în care moştenirea este numai legală, în timp ce în sistemul
criticat cota din partea rezervată a moştenirii care revine soţului supravieţuitor (1/6) este mult mai mică decât
cea revenind părinţilor (5/12), deşi, evident, pentru rezervatari moştenirea este legală, situaţie care, raţional şi
juridic, este cu totul inexplicabilă.
În fine, argumentul că, în exemplul analizat, cotitatea disponibilă a moştenirii care revine surorii
legatare universale este mai mică decât cota legală a acesteia, este irelevant din moment ce, pe de o parte,
sora defunctului este moştenitor nerezervatar care poate fi exheredat în întregime, iar pe de altă parte, nimic
nu o împiedică pe legatară să renunţe la legat şi să primească cota legală de moştenire care este mai mare,
neexistând nici un principiu de drept care să stabilească într-un fel sau altul că gratificarea unui moştenitor
legal nerezervatar trebuie să asigure acestuia o cotă mai mare de moştenire decât partea sa legală.

B. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie

anterioară a defunctului

412. Reglementare legală. Justificare. Art. 939 C. civ. prevede că „bărbatul sau femeia care, având
copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă
decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să
treacă peste cuartul bunurilor”. Rezultă aşadar că în cazul în care soţul supravieţuitor vine la moştenire în
concurs cu copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta nu poate beneficia de liberalităţile făcute
de soţul decedat decât în limita unei cotităţi disponibile speciale, care poate fi mai mică sau cel mult egală cu
cea ordinară, limita aceste cotităţi speciale fiind partea copilului care a luat cel mai puţin din moştenire, dar
fără a putea depăşi valoric a patra parte din moştenire.
Această reglementare îşi are originea în dreptul roman, fiind preluată apoi de vechiul drept fancez şi
reglementată în anul 1558 prin edictul cancelarului Michel de l'Hôpital, ale cărui raţiuni au fost explicate în
expunerea de motive prin faptul că „femeile văduve având copii sunt adesea invitate şi solicitate în noi
căsătorii, şi necunoscând că sunt căutate mai mult pentru bunurile decât pentru persoana lor, ele abandonează
bunurile lor noilor soţi sub pretextul şi în favoarea căsătoriei, făcându-le donaţii imense, uitând de datoriile
lor naturale faţă de copiii lor”970, fiind ulterior extinsă şi la bărbaţii recăsătoriţi.

969
Imperfecţiunea constă în faptul că, în exemplul prezentat, de legatul făcut surorii defunctului profită şi părinţii
acesteia care primesc mai mult decât ar fi primit ca moştenitori legali (5/12 în loc de 1/3) (Fr. Deak, Stabilirea
drepturilor succesorale…, cit. supra, p. 34).
970
Citat reprodus după Mazeaud, Chabas Leveneur, op. cit., p. 222-223, nr. 898.
175
 Reglementarea cuprinsă la art. 939 C. civ. este vetustă şi nu se mai justifică, legiuitorul franceaz
abandonând-o prin reformele succesive ale art. 1098 C. civ. (corespunzător art. 939 C. civ. român) 971. Într-
adevăr, copii, indiferent de căsătoria din care provin sau chiar dacă sunt dinafara căsătoriei, sunt protejaţi
suficient de rezerva succesorală împotriva liberalităţilor excesive făcute de părintele lor. De altfel, din orice
perspectivă am privi (morală, juridică, etică, logică etc.), astăzi sunt greu de justificat dispoziţiile art. 939 C.
civ. care lasă libertatea deplină soţului despre a cărui moştenire este vorba de a dispune prin liberalităţi în
favoarea oricui, afară de soţul său, de întreaga cotitate disponibilă a moştenirii, numai liberalităţile făcute
acestuia fiind încorsetate în limitele unei cotităţi disponibile speciale. De asemenea, eventuala diferenţă între
cotitatea disponibilă ordinară şi cotitatea disponibilă specială, care nu poate fi primită de soţul supravieţuitor
cu titlu de liberalitate, nu profită decât în parte copiilor din prima căsătorie, intrând în rezerva globală a
moştenirii şi fiind împărţită între toţi moştenitorii rezervatari (inclusiv soţul supravieţuitor), conform cotelor
de moştenire legală. Unde este atunci şi în ce constă practic utilitatea dispoziţiilor art. 939 C. civ.? Ceea ce
era valabil şi justificabil la data redactării Codului Napoleon, când soţul supravieţuitor era doar un simplu
moştenitor neregulat şi nerezervatar, care venea ab intestat la moştenire doar când defunctul nu lăsa rude de
sânge până la gradul al doisprezecelea, de cele mai multe ori beneficiind de averea succesorală numai dacă
era gratificat prin liberalităţi de defunct, nu mai este valabil şi justificabil astăzi.

413. Copii la care se referă art. 939 C. civ. Deşi textul de lege menţionat se referă in terminis la
„copiii dintr-un alt maritagiu”, deci la copiii dintr-o altă căsătorie a defunctului, ca urmare a asimilării
situaţiei copiilor născuţi din căsătorie cu cea a copiilor dinafara căsătoriei prin Codul familiei din 1954, textul
se aplică şi acestora din urmă. Copiii adoptaţi înaintea celei de a doua căsătorii intră şi ei sub incidenţa art.
939 C. civ. Pentru simplificarea exprimării însă, utilizăm pentru desemnarea copiilor născuţi dintr-o legătră
anterioară a defunctului, indiferent dacă a fost sau nu legalizată prin căsătorie, cu sintagma „copii din
căsătoria anterioară” utilizată de Codul civil.
Pentru a fi în măsură să invoce dispoziţiile art. 939 C. civ., copiii trebuie să întrunească toate
condiţiiţiile necesare pentru a putea moşteni, fiind indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin
rprezentare, ori dacă sunt descendenţi de gradul întâi (fii, fiice) sau de orice alt grad (nepoţi, strănepoţi etc.).

414. Liberalităţile care intră sub incidenţa art. 939 C. civ. Textul menţionat se referă nu numai la
donaţii, ci şi la legate.
În privinţa donaţiilor, numai cele scutite de raport (preciputare sau definitive) intră sub incidenţa
textului în discuţie, iar nu şi cele nescutite de raport, dat fiind că acestea din urmă nu reprezintă decât un
avans din moştenire, imputându-se în primul rând asupra rezervei celui gratificat, iar numai pentru rest şi pe
cotitatea disponibilă (ordinară), rest care, de altfel, se împarte între moştenitorii îndreptăţiţi la raport
(descendenţi, inclusiv cei din căsătoria anterioară, şi soţul supravieţuitor), conform cotelor legale de
moştenire972.

a) Stabilirea cotităţii disponibile speciale

415. Situaţia anterioară Legii nr. 319/1944. În condiţiile anterioare Legii nr. 319/1944, în care soţul
supravieţuitor venea la moştenire doar în lipsa rudelor de sânge ale defunctului, nefiind nici rezervatar,
cotitatea disponibilă specială se determina în felul următor: la numărul copiilor care veneau efectiv la
moştenire – indiferent de căsătoria din care proveneau – se adăuga o unitate (reprezentându-l pe soţul
supravieţuitor), moştenirea era împărţită la acest număr, rezultatul fiind o fracţie care dacă nu trecea peste
sfertul moştenirii şi nu depăşea cota parte revenind copilului care a luat cel mai puţin din moştenire 973,

971
Contra, în sensul utilităţii reglementării astăzi şi în viitor, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra,
p. 357, nr. 211.
972
M. Eliescu, op. cit., p. 342.
973
Sintagma „partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin” utilizată de art. 939 C. civ. se referă la situaţia în care
defunctul a gratificat cu donaţii scutite de raport sau legate doar pe unii dintre descendenţii săi, astfel încât unii primesc
din moştenire mai mult (rezerva + liberalitatea), iar alţii mai puţin (doar rezerva), precum şi la situaţia în care îi gratifică
pe toţi, dar inegal. Pentru detalii, a se vedea M. D. Bocşan, Notă la dec. civ. nr. 2097/2000 a Trib. Constanţa, PR, III, nr.
176
reprezenta cotitatea disponibilă specială. De exemplu, dacă la moştenire venea un copil din căsătoria
anterioară a defunctului, doi copii din căsătoria subsecventă şi soţul supravieţuitor, se aduna 3 (numărul
copiilor) cu 1 (soţul supravieţuitor), rezultând numărul 4, se împărţea întregul la acest număr, rezultând !/4,
adică maximul cotităţii disponibile speciale îngăduite de lege.
În ipoteza în care unul dintre copii ajungea să primescă din moştenire o cotă-parte mai mică de !/4,
cotitatea disponibilă specială nu putea depăşi această cotă. De exemplu, dacă la moştenire venea un copil din
căsătoria anterioară, patru copii din căsătoria subsecventă şi soţul supravieţuitor, rezultatul operaţiunilor era
1/6 (5+1=6; 1:6=1/6), soţul supravieţuitor neputând beneficia de liberalităţi decât în limita acestei cote, adică
mai puţin decât cota maximă de 1/4.
Dacă la moştenire venea un copil din căsătoria anterioară, unul din căsătoria subsecventă şi soţul
supravieţuitor, rezultatul operaţiunilor era 1/3 (2+1=3, 1:3=1/3), situaţie în care deşi copii aveau asigurată
rezerva de 2/3 din moştenire (art. 841 C. civ.), soţul supravieţuitor nu putea culege decât cota maximă a
cotităţii disponibile speciale de 1/4 din moştenire. Diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară (1/3) şi
cotitatea disponibilă specială (1/4), în măsura în care de cujus nu dispunea de ea în favoarea unor terţi,
revenea celor trei copii974.

416. Situaţia după intrarea în vigoare a Legii nr. 319/1944. Intrarea în vigoare a Legii nr.
319/1944 a pus probelema corelării dispoziţiilor acestei legi cu dispoziţiile art. 939 C. civ., fiind unanim
admis că acest text de lege a rămas în vigoare.
Există acord unanim că partea reprezentând cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor se
impută (se deduce) asupra cotităţii disponibile ordinare, nefiind posibilă cumularea celor două cotităţi şi
reducerea pe această cale a rezervei globale.
În schimb, asupra calculării efective a cotităţii disponibile speciale şi a corelării acesteia cu drepturile
celorlalţi moştenitori s-au exprimat puncte de vedere diferite, direct influenţate de concepţiile divergente
referitoare la imputarea rezervei soţului supravieţuitor în concurs cu alţi moştenitori rezervatari ( supra nr.
409). Fără a intra aici în detalii 975, având în vedere caracterul colectiv al rezervei, iar nu individual (supra nr.
397), conchidem că atunci când sunt incidente dispoziţiile art. 939 C. civ. se va proceda la calcularea rezervei
globale şi a cotităţii disponibile ordinare a moştenirii conform regulilor pe care le-am expus mai sus ( supra
nr. 407 şi 409), se verifică dacă liberalităţile făcute în favoarea soţului supravieţuitor, incluse în cotitatea
disponibilă ordinară, se înscriu în limitele art. 939 C. civ.cu ajutorlul celor două criterii fixate de acest text de
lege (până la limita maximă de 1/4 din moştenire, dar nu mai mult decât partea copilului care a luat cel mai
puţin), dacă liberalităţile depăşesc limitele cotităţii disponibile speciale, diferenţa dintre cotitatea disponibilă
ordinară a moştenirii şi cotitatea disponibilă specială se atribuie gratificaţilor subsecvenţi care au vocaţie la
cotitatea disponibilă ordinară a moştenirii, iar dacă nu există asemenea gratificaţi, diferenţa se va trece în
partea rezervată a moştenirii şi se va împărţi între toţi rezervatarii cu vocaţie succesorală (inclusiv soţul
supravieţuitor), conform cotelor de moştenire legală. Aşa cum s-a remarcat, art. 939 C. civ., spre deosebire de
art. 841 C. civ., limitează doar liberalităţile făcute în favoarea soţului din căsătoria subsecventă, „or, limitarea
liberalităţii în favoarea unei persoane nu implică necesarmente instituirea unei rezerve succesorale (speciale)
în favoarea unei alte persoane”, numai o limitare generală putând crea implicit o rezervă corelativă 976.
Exemplu: dacă la moştenirea unei persoane decedate vin soţul supravieţuitor gratificat cu un legat universal,
şi fiul defunctului din căsătoria anterioară, împărţirea moştenirii se va face după cum urmează: se adiţionează
rezerva soţului supravieţuitor cu rezerva descendentului (1/8+1/2=5/8), rezultatul se scade din întreg şi
rezultă cotitatea disponibilă ordinară a moştenirii (1-5/8=3/8). Cotitatea disponibilă specială a soţului
supravieţuitor în acest caz nu poate depăşi 1/4 din moştenire, cotă care, în speţă, este mai mică decât cotitatea
disponibilă ordinară a moştenirii, motiv pentru care diferenţa (3/8-1/4=1/8), care nu poate fi culeasă de soţul
supravieţuitor ca legatar gratificat de defunct, va fi inclusă în rezerva globală a moştenirii (5/8+1/8=6/8),
totalul urmând a fi împărţit între soţul supravieţuitor şi fiul defunctului conform cotelor legale de moştenire,

1/2002, p. 158-160.
974
C.Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 431, nr. 1031.
975
Pentru prezentări de sinteză a soluţiilor divergente în materie, a se vedea: E. Boroi, G. Boroi, op. cit., p. 26-29; D.
Chirică, op. cit., p. 168-172; M. D. Bocşan, Notă la dec. civ. nr.2097/2000 a Trib. Constanţa, cit. supra, p. 158-162.
976
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra., p. 363.
177
adică 1/4x6/8=6/32 - soţul supravieţuitor şi 3/4x6/8=18/32 - fiul defunctului. În final, soţul supravieţuitor va
cumula partea revenindu-i în temeiul legii cu cotitatea disponibilă specială primind 6/32+1/4=14/32, iar fiul
defunctului va primi partea din rezervă ce i se cuvine de 18/32 977.

b) Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale şi a disimulării liberalităţilor în favoarea

soţului supravieţuitor prin acte oneroase sau prin persoane interpuse

417. Reducţiunea – sancţiunea specifică depăşirii limitelor cotităţii disponibile speciale.

Sancţiunea specifică depăşirii limitelor cotităţii disponibile ordinare, conform dispoziţiilor art.847 C. civ.,
este reducţiunea acestora în limitele cotităţii disponibile a moştenirii. Deşi art.939 C. civ. nu prevede nimic în
privinţa sancţiunii depăşirii cotităţii disponibile speciale, aceasta nu poate fi decât tot reducţiunea.
Reducţiunea, aşa cum vom vedea (infra nr. 448 şi următ.), nu afectează actul de liberalitate din
punctul de vedere al validităţii acestuia, ci, în principiu, numai îl restrânge, îl lipseşte de efecte parţial, doar în
măsura în care depăşeşte cotitatea disponibilă specială (în cazul analizat), în rest rămânând valabil şi eficient.
Dacă o liberalitate încalcă însă în întregul ei cotitatea disponibilă, cum se întâmplă, de exemplu, atunci când
defunctul a făcut în timpul vieţii donaţii care au consumat întreaga cotitate disponibilă, legatele, care conform
art. 850 alin. 1 se reduc înaintea donaţiilor, rămân fără efecte în întregul lor.

418. Cine poate invoca reducţiunea? Art. 939 C. civ. fiind edictat în interesul copiilor din prima
căsătorie a defunctului, reducţiunea liberalităţilor care depăşesc limitele cotităţii disponibile speciale a
moştenirii nu poate fi solicitată decât de aceştia.
Deşi acţiunea poate profita indirect şi altor persoane, cum sunt copiii din cea de a doua căsătorie,
beneficiarii unui legat conjunctiv alături de soţul supravieţuitor (care, în limitele cotităţii disponibile ordinare
a moştenirii pot culege pot culege diferenţa pe care nu o poate primi soţul supravieţuitor) sau legatarii, care
pot beneficia de reducţiunea donaţiei făcute în favoarea soţului supravieţuitor cu depăşirea cotităţii
disponibile speciale, acestea nu pot introduce niciodată acţiunea în reducţiune 978.

419. Nulitatea absolută – sancţiunea pentru disimularea liberalităţilor în favoarea soţului

supravieţuitor prin acte oneroase sau făcute prin persoane interpuse. Potrivit art. 940 alin. 2 C. civ.,
încălcarea sau, mai bine zis, intenţia de încălcare a limitelor cotităţii disponibile speciale prin donaţii
deghizate sau făcute prin persoane interpuse, adică prin acte simulate, sunt nule absolut în întregime, fiind
prezumate ca făcute în frauda drepturilor succesorale ale copiilor din prima căsătorie a defunctului.
Nu intră sub incidenţa nulităţii donaţiile indirecte, care nu conţin nici un element secret şi nici o
intenţie de fraudă, cum este, de pildă, cazul donaţiei realizate de soţul creditor care face o iertare de datorie în
favoarea celuilalt soţ care este debitorul său 979. Asemenea liberalităţi sunt supuse doar reducţiunii, dacă
depăşesc limitele cotităţii disponibile speciale.
Fiind vorba de o nulitate absolută, acţiunea pentru constatarea acesteia poate fi promovată de orice
persoană interesată, inclusiv de soţul donator980.
Potrivit regulilor de drept comun, cel care alegă simulaţia frauduloasă trebuie să facă dovada
acesteia. Art. 941 scuteşte pe reclamant de proba interpunerii dacă donaţia a fost făcută de cel despre a cărui
moştenire este vorba în favoarea copiilor soţului donatar dintr-o altă căsătorie sau unor rude ale acestuia la a
căror moştenire avea vocaţie la momentul actului de dispoziţie.

977
Soluţia ca atare nu este inedită, ci doar fundamentarea ei teoretică care are în vedere explicit caracterul colectiv al
rezervei: Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1238/1955, CD 1955, vol. I, p. 185; idem, dec. nr. 1054/1955, CD 1955, vol. I,
p. 183; idem, dec. nr. 1485/1966, CD 1966, p. 158-162; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2143/1984, CD 1984, p. 90-91; C.
Stătescu, op. cit., p. 203-204; R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, Probleme teoretice şi practice de drept civil, Scrisul
Românesc, Craiova, 1987, p. 154.
978
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 761; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 731, nr. 1761; M. Eliescu, op.
cit., p. 341; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 365, nr. 16;. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2154/1972,
Repertoriu…1969-1972, p. 208.
979
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 767-770; M. Eliescu, op. cit., p. 344-345.
980
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 733, nr. 1765.
178
 Acţiunea în nulitate, spre deosebire de acţiunea în reducţiune, poate fi exercitată indiferent dacă, la
data decesului dispunătorului, se stabileşte că acea liberalitate încalcă sau nu limitele cotităţii disponibile
speciale.981.

Secţiunea III

CALCULUL REZERVEI ŞI AL COTITĂŢII DISPONIBILE

420. Masa de calcul şi operaţiunile pentru stabilirea acesteia. Enumerare. Reglementările legale
referitoare la cotitatea disponibilă a moştenirii şi la rezervă au ca obiect, aşa cum am văzut, determinarea unor
cote-părţi dintr-un întreg în funcţie de numărul şi calitatea moştenitorilor rezervatari. Se pune întrebarea ce
reprezintă acest întreg?
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 849 C. civ., întregul la care se raportează rezerva şi cotitatea
disponibilă a moştenirii nu se confundă cu bunurile pe care le lasă de cujus la data deschiderii moştenirii, căci
rezerva protejează pe cei în drept nu numai contra legatelor făcute de defunct, ci şi împotriva donaţiilor făcute
de acesta în timpul vieţii, fiind şi acestea luate în calcul la stabilirea întregului în discuţie. Cu alte cuvinte, se
poate spune că masa de calcul (sistemul de referinţă) pentru determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile a
moştenirii este patrimoniul pe care de cujus l-ar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donaţii, adică un patrimoniu
reconstituit fictiv (contabil, prin calcul pe hârtie) 982.
Masa de calcul a rezervei şi a cotităţii disponibile este o noţiune mai extinsă, care nu se confundă nici
cu noţiunea de masă succesorală, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se deferă prin succesiune, iar nu
şi donaţiile făcute de acesta în timpul vieţii, decât dacă sunt supuse reducţiunii în favoarea rezervatarilor, nici
cu noţiunea de masă partajabilă, ce nu cuprinde decât bunurile succesorale care se deferă universal sau cu
titlu universal, iar nu şi cele deferite cu titlu particular (legatele particulare) 983.
Pentru determinarea masei de calcul, art. 849 C. civ stabileşte o suită de trei operaţiuni: stabilirea
activului brut prin determinarea bunurilor lăsate de defunct la data decesului şi a valorii acestora (§ 1);
stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut (§ 2); reunirea fictivă (pentru calcul)
la activul net a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii (§ 3).
Regulile stabilite de art. 849 C. civ. pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile sunt de ordine
publică, astfel încât nu se poate deroga de la acestea în nici un fel prin înţelegeri contractuale 984.

§ 1. Stabilirea activului brut prin determinarea şi evaluarea bunurilor lăsate de defunct la data
decesului

421. Determinarea bunurilor existente în patrimoniul defunctului. Toate bunurile care se află în
patrimoniul defunctului la data decesului acestuia, indiferent de natura lor (corporale sau incorprale; mobile
sau imobile), fac parte din activul brut.
În cazul în care cel decedat este o persoană căsătorită, activul brut al moştenirii va cuprinde cota-
parte cuvenită acestuia din bunurile comune.
Se includ în activul brut atât bunurile care formează obiectul legatelor sau instituirilor contractuale
făcute de defunct, cât şi cele destinate înfiinţării unei fundaţii.
În schimb, se exclud drepturile viagere, care se sting la data decesului titularului, cum este cazul unor
drepturi reale ca uzufructul, uzul sau abitaţia, ori al unor drepturi de creanţă, cum este cazul rentei viagere.
981
Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, vol. I, Bucureşti, 1947, p. 350-352.
Contra: I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 732, nr. 1764; M. Eliescu, op. cit., p. 345.
982
J. Flour, H. Souleau, Les succesions, cit. supra, p. 341, nr. 500.
983
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 665, nr. 718.
984
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, 1995, p. 5, nr. 7.
179
De asemenea, nu intră în activul brut drepturile alcătuind moştenirile anomale (supra nr. 8 şi următ.), afară de
cazul în care de cujus a dispus de ele prin legate, scoţându-le de sub incidenţa disoziţiilor legale speciale 985,
sau drepturile sub condiţie suspensivă care nu s-a îndeplinit înaintea dschiderii moştenirii. Bunurile care nu
au aparţinut niciodată defunctului nu intră nici ele în calcul, cum este cazul capitalului unei asigurări de viaţă
ori al fructelor bunurilor succesorale culese după deschiderea moştenirii.

422. Evaluarea activului brut. Bunurile făcând parte din activul brut al masei de calcul trebuie să
fie estimate valoric pentru a se putea determina dacă liberalităţile făcute de defunct se înscriu sau nu în
limitele cotităţii disponibile. Estimarea acestor bunuri se va face după starea şi valoarea lor de la data
deschiderii moştenirii, creşterile sau scăderile valorice ulteriorare nefiind luate în considerare.

§ 2. Stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut

423. Pasivul succesoral se deduce din activul brut. Ansamblul datoriilor aferente patrimoniului
defunctului la data decesului alcătuiesc pasivul succesoral. Se înscriu în această categorie atât datoriile
defunctului care rămân în fiinţă şi după data decesului său (nu şi cele care se sting, cum este cazul obligaţiei
legale de întreţinere), cât şi sarcinile succesiunii, chiar dacă au ca obiect obligaţii născute după deschiderea
moştenirii, cum este cazul cheltuielilor de înmormântare sau al cheltuielilor de lichidare şi partajare a
succesiunii, acestea avându-şi cauza în decesul lui de cujus sau în faptul că sunt consecinţa încheierii
conturilor succesiunii986.
Pasivul se scade din activul brut al masei de calcul rezultând activul net al acesteia, care indică dacă
succesiunea este solvabilă sau nu, după cum activul depăşeşte sau nu pasivul.

424. Situaţia în care soldul este negativ. Dacă soldul activului net este negativ (pasivul depăşeşte
activul), efectuarea operaţiunilor de stabilire a masei de calcul în ordininea prevăzută de art.849 C. civ. ar
avea consecinţe inacceptabile din punct de vedere juridic. Într-adevăr, dacă la activul brut s-ar reuni valoarea
donaţiilor făcute de defunct şi din rezultat s-ar scădea pasivul, ar însemna că pasivul succesiunii (prin ipoteză,
mai mare decât activul) să fie suportat de donatari, ceea ce este inadmisibil, gajul creditorilor chirografari
neputându-se întinde (asigurându-le satisfacerea creanţelor) decât asupra bunurilor aflate în patrimoniul
debitorului lor, iar nu şi asupra celor ieşite legal din acesta 987. Iată de ce această ordine a operaţiunilor nu a
putut şi nu este acceptată, operaţiunea firească după stabilirea activului brut fiind cea a deducerii pasivului
pentru a se determina activul net al masei de calcul şi abia apoi reunirea pentru calcul a valorii donaţiilor 988.

985
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.801, nr. 996, text şi nota 1.
986
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 666-667, nr. 722; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 6, nr.
23.
987
Exemplu: defunctul lasă un copil; activul brut este de 100.000.000 lei, pasivul este de 200.000.000 lei, iar donaţiile
făcute de defunct au fost de 100.000.000 lei.
Aplicând întocmai dispoziţiile art. 849 C. civ., rezultatul ar fi următorul: la activul brut se adună valoarea donaţiilor
făcute de defunct (100.000.000+100.000.000=200.000.000), din suma rezultată scăzându-se pasivul, activul net al
moştenirii ar fi egal cu 0 (200.000.000–200.000.000), astfel încât copilul care are o rezervă de 1/2 din masa de calcul nu
primeşte nimic, donatarii îşi văd reduse la zero liberalităţile, cotitatea disponibilă fiind şi ea egală cu zero, de toate
acestea profitând creditorii chirografari, care îşi satisfac în întregime creanţele cu bunuri ieşite din patrimoniul asupra
căruia se întinde gajul lor general.
988
În exemplul de mai sus, rezolvarea potrivit acestui sistem este următoarea: din activul brut se scade pasivul
(100.000.000–200.000.000=–100.000.00), rezultatul negativ de –100.000.000 este suportat de creditorii succesiunii şi
numai de aceştia, soldul activului net fiind considerat nul (egal cu zero), donaţiile de 100.000.000 lei reunite pentru
calcul vor constitui, în acest caz, masa de calcul, rezerva de 1/2 a copilului fiind de 50.000.000, iar cotitatea disponibilă
în limitele căreia donaţia poate fi păstrată fiind tot de 50.000.000.
În acest fel, pe de o parte, creditorii chirografari vor fi satisfăcuţi doar în parte, dar din ceea ce li se cuvine legal
(bunurile găsite în patrimoniul defunctului la data decesului, singure susceptibile conform art. 1718 C. civ. să le asigure
gajul general), iar pe de altă parte, rezervatarul primind 50.000.000 în contul rezervei, iar donatarii păstrând şi ei
liberalităţile primite în limitele cotităţii disponibile de 50.000.000.
180
 Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în cazul în care soldul activului net este negativ (pasivul
întrece activul brut), reunirea fictivă a donaţiilor se face la un sold considerat a fi egal cu zero, astfel încât
valoarea acelor donaţii consituie masa de calcul a succesiunii 989.

§ 3. Reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii

425. Conturarea aceastei operaţiuni presupune analizarea domeniului reunirii fictive (A), a probei
donaţiilor supuse acestei reuniri (B) şi a determinării valorii bunurilor care formează obiectul donaţiilor
supuse reunirii (C).

A. Domeniul reunirii fictive

426. Reunirea fictivă – sensul noţiunii. Deoarece rezerva protejează nu numai împotriva
liberalităţilor mortis causa (legatelor), ci şi împotrva celor făcute de defunct în timpul vieţii (donaţiilor),
acestea din urmă trebuie luate în considerare la stabilirea masei de calcul. Art. 849 C. civ.prevede acest lucru
în mod expres.
La activul net rezultat după scăderea din activul brut a pasivului succesiunii (care, atunci când
pasivul este mai mare decât activul brut, va fi egal cu zero – supra nr. 422) se adaugă „prin calcul” (art. 849
C. civ.) valoarea donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, reconstituindu-se patrimoniul pe care defunctul
l-ar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donaţii.
Reconstituirea este fictivă, nu reală, fiind doar contabilă. În acest stadiu al operaţiunilor de stabilire a
rezervei şi a cotităţii disponibile donatarii nu sunt obligaţi la nimic, totul fiind o chestiune de calcul abstract.
Liberalităţile vor fi supuse reducţiunii (amputării), adică unor efecte concrete, abia în cazul în care depăşesc
limitele cotităţii disponibile şi numai la cerea celor interesaţi (infra nr. 448 şi următ.).
Reunirea fictivă nu se confundă cu raportul donaţiilor, căci în timp ce prima se realizează indiferent
de persoana beneficiarilor acestora, cel de al doilea nu operează decât dacă beneficiarii sunt descendenţii sau
soţul supravieţuitor al defunctului. De asemenea, în timp ce scopul reunirii fictive este acela de a se putea
determina masa de calcul în vederea stabilirii rezervei şi a cotităţii disponibile, scopul raportului donaţiilor
este de a se restabili egalitatea între moştenitorii care beneficiază de acesta. În sfârşit, în timp ce reunirea
fictivă este de ordine publică (fiind o dispoziţie legală privitoare la rezerva succesorală) 990, raportul donaţiilor
poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului.

427. Generalitatea regulii. Reunirea fictivă este o regulă generală. În principiu, toate donaţiile sunt
supuse acesteia, indiferent de forma lor (autentică, dar manual, indirectă, deghizată). Nu are importanţă
persoana donatarului, adică dacă este sau nu erede al defunctului. Nici dacă donaţia este preciputară
(definitivă) sau supusă raportului.
Obiectul donaţiei este şi el indiferent, fie că este vorba de proprietatea deplină, nuda proprietate sau
de uzufruct.
Reunirea fictivă priveşte deopotrivă donaţia obişnuită şi donaţia-partaj (de ascendent).

428. Excepţii. Pentru diferite raţiuni, de la reunirea fictivă se exceptează anumite donaţii. Astfel este
991
cazul :
-darurilor obişnuite, care corespund cheltuielilor făcute uzual cu prilejul unor evenimente sociale sau
familiale (botez, nuntă, sărbători etc.), datorită modicităţii lor;

989
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 667, nr. 723; F. Terré,Y. Lequette, op. cit., p. 801, nr. 996; Fr. Deak, Tratat
de drept succesoral, cit. supra, p. 377-378, nr. 221.
A se vedea pentru exmplificare nota de mai sus.
990
Pentru o opinia potrivit căreia reunirea fictivă a donaţiilor ar putea fi totuşi înlăturată de dispunător prin voinţa sa, a se
vedea D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 563.
991
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 343, nr. 506; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p.
8-9, nr. 36-45.
181
 -darurilor pe care art. 759 C. civ. le scuteşte de raport, adică cheltuielile de hrană, întreţinere,
educaţie şi învăţătură, cheltuielile de nuntă făcute de un părinte pentru copilul său, datorită faptului că
reprezintă mai mult obligaţii decât liberalităţi;
-fructelor bunurilor supuse reducţiunii, care, conform art. 854 C. civ., nu sunt datorate decât din
ziua deschiderii moştenirii, soluţie care se explică prin faptul că ceea ce este exceptat de la reducţiune
(fructele de care a beneficiat donatarul până la deschiderea moştenirii), logic, este exceptat şi de la luarea în
considerare pentru stabilirea masei de calcul.
B. Proba donaţiilor supuse reunirii fictive

a) Regula

429. Conform regulilor de drept comun, moştenitorii rezervatari care alegă existenţa unei donaţii care
trebuie luată în considerare pentru stabilirea masei de calcul trebuie să facă proba acesteia. Această dovadă
este facilă în cazul donaţiilor autentice, dar destul de dificilă în cazul darurilor manuale, a donaţiilor
deghizate sau indirecte.
În cazul celor din urmă donaţii dovada se poate face prin orice mijloc de probă, deoarece rezervatarii
nu sunt avânzi-cauză, ci terţi faţă de actul defunctului, rezerva fiind un drept propriu conferit de lege, iar nu
unul dobândit de la defunct.

b) Prezumţia instituită de art. 845 C. civ.

430. Reglementare legală. Art. 845 C. civ., prin excepţie de la regula de mai sus, prezumă că
înstrăinările făcute în favoarea unui succesibil în linie dreaptă de de cujus în timpul vieţii sub forma unor acte
cu titlu oneros cu păstrarea dreptului de uzufruct sau contra unei rente viagere sunt donaţii preciputare care
trebuie reunite valoric pentru calcul la activul net al succesiunii, imputarea lor făcându-se în primul rând pe
cotitatea disponibilă a moştenirii, iar pentru diferenţă, dacă există, asupra părţii de rezervă cuvenite celui
gratificat.
Aşa cum am văzut, regula este că actele cu titlu oneros făcute de defunct în timpul vieţii, chiar
încheiate cu rudele sale în linie drepată, nu sunt luate în considerare la stabilirea masei de calcul pentru
determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile deoarece aduc în patrimoniul lui de cujus un echivalent care
poate fi regăsit aici la deschiderea moştenirii. Uneori însă, părinţii, în ideea de a favoriza pe unul dintre copii
prin sustragerea de la masa de calcul a unor bunuri pentru a beneficia de ele peste limitele legale (rezerva şi
cotitatea disponibilă), încheie cu acesta un act juridic oneros în aparneţă, dar care în realitate este gratuit (fără
contraprestaţie din partea copilului). Considerând că asemnea combinaţii sunt cel mai des şi lesne disimulate
prin contracte oneroase cu rezerva dreptului de uzufruct (care asigură înstrăinătorului folosinţa în continuare
a bunului) sau cu sarcina unei rente viagere (a cărei plată efectivă este greu de controlat), legiuitorul, după
modelul art. 918 C. civ. francez, care, la rândul său, a reluat prevederile unei legi din timpul Revoluţiei (17
Nivôse anul II), a instituit prin art. 845 C. civ. prezumţia gratuităţii acestor acte, cu toate consecinţele care
decurg de aici. În alte cuvinte, în cazurile menţionate mai sus, legea scuteşte pe cei interesaţi de proba greu de
făcut în condiţiile date a simulaţiei, prezumând că actul de înstrăinare oneros în aparenţă este în realitate un
act cu titlu gratuit. Soluţia se întemeiază pe ideea că asemenea acte conţin liberalităţi făcute în frauda rezervei
legale992.

431. Condiţiile cerute pentru aplicarea prezumţiei. Pentru ca prezumţia prevăzută la art. 845 C.
civ. să-şi producă efectele trebuie să fie întrunite următoarelecondiţii:
-actul de înstrăinare trebuie să prezinte aparenţa unui act cu titlu oneros. Dacă raţiunea art. 845 C.
civ. este, în primul rând, de a prezuma caracterul gratuit al unui act, este de la sine înţeles că acel act trebuie
să fie în aparenţă oneros, căci altfel prezumţia nu ar avea nici un rost. Actele juridice care exprimă direct
caracterul lor gratuit nu intră sub incidenţa art. 845 C. civ., chiar dacă sunt făcute cu rezerva dreptului de
uzufruct sau cu sarcina plăţii unei rente viagere 993.
992
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 339, nr. 628.
993
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 244, nr. 919; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 671, nr. 726.
182
 -actul să fie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari în linie directă ai
înstrăinătorului. Legea suspectează numai actele încheiate cu rudele apropiate.
Deşi art. 845 C. civ. nu distinge, referindu-se la succesibilii în linie dreaptă în general, practica
demonstrează că acestea se încheie doar cu descendenţii, iar nu cu ascendenţii. De aemenea, cu toate că textul
vorbeşte de înstrăinarile făcute în favoarea unui succesibil în linie directă, părând a se referi atât la rezervatari
(descendenţii şi părinţii defunctului), cât şi la nerezervatari (ascendenţii ordinari), în realitate el se referă doar
la rezervatari994, autorii Codului civil de la 1864 preluând mot à mot prevederile art. 918 din C. civ. francez
fără a observa că în dreptul francez toate rudele în linie directă ale defunctului (inclusiv ascendenţii ordinari)
sunt rezervatari, spre deosebire de dreptul nostru în care ascendenţii ordinari nu sunt rezervatari.
După includerea soţului supravieţuitor în categoria moştenitorilor rezervatari prin Legea nr.
319/1944, se poate considera, implicit, că şi acesta intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 845 C. civ.
Legea se referă la actele încheiate cu un „succesibil”, adică cu o persoană având calitatea de
moştenitor prezumtiv al înstrăinătorului la data încheierii actului, care ar fi chemată la moştenire dacă
succesiunea s-ar deschide la acel moment. Prin urmare, o vânzare făcută de un bunic în favoarea nepoatei sale
cu sarcina unei rente viagere la un moment la care fiul său, tatăl nepoatei, este în viaţă, nu intră sub incidenţa
art. 845 C. civ.995.
În schimb, este indiferent faptul că filiaţia dobânditorului faţă de înstrăinător a fost stabilită ulterior
actului de înstrăinare, deoarece filiaţia operează cu efecte retroactive de la data naşterii 996.
Actului încheiat cu soţul succesibilului în linie dreaptă al înstrăinătorului sau o rudă a acestuia nu i se
aplică prezumţia de interpunere de persoane prevăzută de art. 812 alin. 2 C. civ.(care se referă la eludarea
incapacităţilor de a primi liberalităţi), astfel încât eventuala simulaţie realizată prin interpunerea de persoane
în cazul analizat trebuie dovedită, nefiind prezumată 997. Dacă însă actul este încheiat atât cu un succesibil în
linie dreaptă, cât şi cu soţul acestuia, dispoziţiile art. 845 C. civ. se aplică doar în privinţa cotei-părţi ce revine
succesibilului998.
Întrucât art. 845 C. civ. are menirea să prevină o fraudă contemporană actului încheiat, este lipsit de
importanţă faptul că ulterior succesibilul dobânditor renunţă la moştenire sau predecedează 999.
-înstrăinătorul să-şi fi rezervat dreptul de uzufruct sau să fi stipulat în contrapartidă o rentă viageră.
Sub incidenţa prezumţiei de gratuitate nu intră decât înstrăinările oneroase care sunt făcute fie cu rezerva
dreptului de uzufruct, plata preţului fiind stipulată în capital, fie cu stipularea plăţii preţului printr-o rentă
viageră, adică, aşa cum se exprimă art. 918 C. civ. francez, cu „capital pierdut” 1000. Prezumţia de gratuitate nu
funcţionează aşadar în cazul vânzărilor obişnuite, fără rezerva dreptului de uzufruct sau cu sarcina unei rente
viagere1001.
Deşi art. 845 C. civ. se referă doar la înstrăinarea cu sarcina unei rente viagere (alături de înstrăinarea
cu rezerva dreptului de uzufruct), el se aplică şi înstrăinărilor făcute în schimbul întreţinerii dispunătorului
întrucât şi acestea se includ în categoria generală a înstrăinărilor cu capital pierdut 1002.

Menţionăm că în dreptul belgian, pe un text identic celui al art. 918 C. civ. francez (art. 845 C. civ. român) se consideră
că noţiunea de „înstrăinare” se referă nu numai la actele cu titlu oneros, ci şi la cel cu titlu gratuit (a se vedea P. Delnoy,
Réflexions de deux ordre sur les vicissitudes de l’article 918 du Code civil au Royaume de Belgique, în „Écrits en
hommage à G. Cornu”, PUF, Paris, 1994, p. 115 şi următ.).
994
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 592, nota 2; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 705, nr. 1708.
995
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 12, nr. 76-77.
996
Cass. 1-re civ., 29 fév.1994, Note G. Champenois, „Defrénois”1994, art. 35856-97.
997
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 588; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 672, nr. 26.
998
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 245, nota 4.
999
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 803, nr. 998.
1000
Înstrăinarea cu „capital pierdut” vrea să spună că atunci când preţul constă într-o rentă viageră plătită periodic în
schimbul unui lucru, capitalul se pierde întrucât anuităţile rentei sunt destinate a fi cheltuite de vânzător pe măsura plăţii
lor, astfel încât la decesul acestuia în patrimoniul său nu se mai regăseşte capitalul de înlocuire a lucrului vândut (D.
Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 586; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 10, nr. 58).
1001
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1150/1984, CD 1984, p. 81-82.
1002
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 245, nr. 919; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 671, nr. 726; Fr. Deak,
Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 130; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2223/1980, Repertoriu…1980-1985, p. 124.
183
 În schimb, art. 845 C. civ. nu se aplică în cazul vânzarii cu rezerva dreptului de uz sau a abitaţie,
textul fiind de excepţie, deci de strictă interpretare, chiar dacă între acestea şi uzufruct nu există diferenţe de
esenţă1003.
Dacă actul de înstrăinare stipulează că preţul va fi plătit în parte în capital şi în cealaltă parte constă
în plata unei rente viagere sa a unei întreţineri, doar în această din urmă parte actul va fi prezumat ca fiind o
liberalitate1004.

432. Cine poate invoca prezumţia? Dispoziţiile art. 845 C. civ. nu pot fi invocate decât de
moştenitorii rezervatari ai defunctului, textul având drept scop tocmai ocrotirea rezervei succesorale 1005.
Prezumţia nu poate fi invocată nici de colateralii defunctului 1006 şi nici de donatarii care ar avea
interes să o facă pentru a evita reducţiunea liberalităţilor primite de ei anterior 1007.
De aici s-a tras concluzia existenţei a două cotităţi disponibile: una mai extinsă în privinţa
rezervatarilor (incluzând în masa de calcul donaţia prezumată) şi alta mai restrânsă în privinţa terţilor
beneficiari ai liberalităţilor făcute de defunct (care nu include în masa de calcul donaţia prezumată) 1008.
Exemplu: defunctul lasă doi copii şi un legatar universal, un activ net de 90.000.000 lei, în timpul vieţii
vânzând unuia din copii un bun în valoare de 60.000.000 lei cu sarcina unei rente viagere. În raport cu
legatarul universal, dat fiind că vânzarea îşi păstrează caracterul de act oneros, nu se ia în considerare la
stabilirea masei de calcul, aceasta fiind de 90.000.000, din care legatarului îi revine 1/3 (30.000.000), aceasta
fiind cotitatea disponibilă calculată conform dispoziţiilor art. 841 C. civ. În raport cu cei doi copii, vânzarea
cu sarcina plăţii rentei viagere este prezumată ca fiind donaţie, luată ca atare în considerare la stabilirea masei
de calcul care va fi de 150.000.000 (90.000.000+60.000.000), din care 2/3 (100.000.000) reprezintă rezerva
succesorală care se împarte în mod egal între cei doi copii, iar restul de 1/3 (50.000.000) reprezintă cotitatea
disponibilă, din care 30.000.000 se cuvin legatarului universal, iar restul de 20.000.000 copilului prezumat a
fi fost gratificat de defunct.
Concluzia de mai sus nu poate fi însă acceptată la o analiză mai atentă. Într-adevăr, dacă înstrăinarea
cu rezerva dreptului de uzufruct sau cu sarcina unei rente viagere este anterioară unei donaţii obişnuite făcute
în favoarea unui terţ, iar cotitatea disponibilă a moştenirii şi rezerva succesibilului gratificat depăşite, se pune
problema reducţiunii donaţiilor în ordinea inveră în care acestea au fost făcute (infra nr. 471 şi următ.),
situaţie în care, dacă se acceptă teza expusă mai sus, nu se poate explica de ce beneficiarul donaţiei
prezumate, care are o dată anterioară donaţiei făcute în favoarea terţului, ar trebui să suporte din cotitatea
disponibilă (stabilită cu luarea în considerare a donaţiei prezumate), ce ar trebui să îi revină în întregime,
donaţia făcută în favoarea terţului, deşi aceasta este posterioară, deci supusă mai întâi reducţiunii (art. 850
alin. 2 C. civ.). Exemplu: defunctul lasă trei copii, A, B şi C, un activ net de egal cu 10.000.000 lei, în timpul
vieţii a vândut lui C cu rezerva dreptului de uzufruct un bun în valoare de 10.000.000 lei, iar ulterior i-a donat
unui terţ 10.000.000 lei. Dacă aplicăm dublul sistem de calcul, în raport cu terţul donatar, masa de calcul
este de 20.000.000 (10.000.000 activ net+10.000.000 valoarea donaţiei făcute terţului), rezerva celor trei
copii este de 3/4 (15.000.000, asigurată din activul net de 10.000.000 şi prin reducţiunea donaţiei făcute
terţului cu 5.000.000), cotitatea disponibilă de 5.000.000 revenind terţului donatar; în raport cu copii, masa
de calcul este de 30.000.000 (10.000.000 activ net+10.000.000 valoarea donaţiei prezumate făcute în
favoarea lui C+10.000.000 valoarea donaţiei făcute terţului), rezerva celor trei copii este de 3/4 (22.500.000),
cotitatea disponibilă fiind de 1/4 (7.500.000), care în loc să revină în întregime lui C care a fost gratificat
anterior terţului, liberalitatea făcută acestuia din urmă fiind mai întâi supusă reducţiunii, ar trebui să fie
împărţită între aceştia (5..000.000 revenind terţului şi numai restul de 2.500.000 lui C), dacă se acceptă ideea
că terţului nu-i este opozabilă donaţia prezumată făcută lui C. Or, această din urmă concluzie este în mod cert

1003
Cass. 1-re civ., 10 juill. 1996, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 2/1997, p. 489-492; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral,
cit. supra, p. 373.
1004
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 88-89, nr. 67.
1005
M. Eliescu, op. cit., p. 359.
1006
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1407/1983, Repertoriu…1980-1985, p. 123.
1007
Ph. Malaurie, L. Aynès, op.cit., p. 340, nr. 628; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 803, nota 5.
1008
M. Eliescu, op. cit., p. 359; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 340, nr. 628; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 374, nr. 220.3.
184
inacceptabilă. De aceea, soluţia corectă este ca reunirea donaţiei prezumate la masa de calcul să se facă într-
adevăr doar la cererea rezervatarilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 845 C. civ., dar odată cerută, se va
lua în considerare o singură masă de calcul, atât în raport cu rezervatarii, cât şi cu terţii gratificaţi de defunct.
Un argument în plus este acela că liberalităţile prezumate de art. 845 C. civ. nu sunt altceva decât donaţii
deghizate, care, ca orice alte donaţii de acest gen, trebuie luate în considerare la stabilirea masei de calcul
unice la care să se poată raporta rezerva globală şi cotitatea disponibilă a moştenirii.

433. Rezervatarii care au fost de acord cu înstrăinarea nu pot invoca prezumţia. În ultima sa
parte, art. 845 C. civ. prevede că prezumţia de gratuitate a înstrăinării nu mai poate fi invocată de
„succesibilul în linie dreaptă care a consimţit la aceste înstrăinări”. Aşadar, rezervatarii care consimt, în orice
fel, la actul de înstrăinare, înainte sau după realizarea acestuia, nu mai pot invoca prezumţia de gratuitate, iar
asupra acestui consimţământ nu se mai poate reveni decât dacă a fost viciat 1009.
Acest consimţământ echivalează cu recunoaşterea sincerităţii operaţiunii, a caracterului oneros al
acesteia, şi nu angajează decât pe rezervatarul care l-a dat 1010.
Dacă un singur rezervatr îndreptăţit să invoce prezumţia de gratuitate face acest lucru,
consimţământul celorlalţi rămâne lipsit de efecte 1011.

434. Natura prezumţiei. În timp ce jurisprudenţa franceză, cu toate sugestiile făcute de doctrină,
consideră prezumţia de gratuitate ca fiind irefragabilă, nesusceptibilă de proba contrară 1012, în dreptul nostru,
atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, predomină concepţia potrivit căreia acestă prezumţie este relativă
(juris tantum), aşadar susceptibilă de a primi proba contrară 1013, poziţie care trebuie aprobată întrucât
inversarea sarcinii probaţiunii este suficientă pentru apărarea intereselor aflate în joc.

435. Efectele art. 845 C. civ. Dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege, iau naştere două
prezumţii1014:
-prezumţia că înstrăinarea s-a făcut cu titlu gratuit, preţul stipulat fiind considerat fictiv. Consecinţa
nu este nulitatea, ci considerarea înstrăinării făcute de de cujus ca fiind o donaţie, ceea ce face ca aceasta să
fie reunită fictiv la activul net pentru stabilirea masei de calcul a rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii,
precum şi, dacă este cazul, să fie supusă reducţiunii;
-prezumţia că donaţia este preciputară (scutită de raport), art. 845 C. civ. stipulând că liberalitatea se
va imputa mai întâi asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar diferenţa, dacă rămâne o diferenţă, asupra
părţii de rezervă a celui astfel gratificat 1015. Soluţia se impune deoarece este evident că disimulând donaţia sub
forma unui act de înstrăinare cu titlu oneros, de cujus a dorit să îl avantajeze pe rezervatarul contractant în
detrimentul celorlalţi rezervatari.

C. Determinarea valorii bunurilor care formează obiectul reunirii fictive

1009
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 596, nota 3; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1269/1972, Repertoriu…1969-1975, p.
203.
1010
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 672, nr. 726; Mazeud, Chabas, Leneneur, op. cit., p. 246, nr. 919.
1011
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 15, nr. 93.
1012
J. Four, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 346, nr. 511; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p.
14, nr. 86-87.
1013
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 286; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 704; Trib. Suprem, col. civ., dec.
nr. 1833/1960, C D 1960, p. 242; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1794/1973, Repertoriu…1969-1975, p. 203; idem, dec.
nr. 1407/1983, Repertoriu…1980-1985, p. 123.
Contra, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 593.
1014
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 673-674, nr. 726; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 14, nr.
82-90.
1015
Faptul că art. 845 ultima frază vorbeşte de „imputaţia şi raporul” donaţiei prezumate constituie o inadvertenţă, fiind
unanim admis că în realitate nu este vorba de raport (aducerea la succesiune a donaţiilor făcute fără dispensă de raport
pentru păstrarea egalităţii între descendenţi şi soţul supravieţuitor, conform dispoziţiilor art. 751 şi următ. C. civ. şi ale
art. 3 din Legea nr. 319/1944), ci de reducţiunea donaţiei prezumate dacă trece peste limitele rezervei celui gratificat şi
ale cotităţii disponibile a moştenirii însumate.
185
 436. Regula. Problema care se pune este aceea a valorii la care se face reunirea fictivă a donaţiilor
făcute de defunct în timpul vieţii, dat fiind că între momentul încheierii actului de liberalitate şi momentul
când se pune problema stabilirii masei de calcul valoarea bunurilor formând obiectul acestuia poate să
fluctueze, fie în sensul creşterii, fie în sensul scăderii ei.
Plecând de la principiul potrivit căruia drepturile rezervatarilor se calculează în raport cu data
deschiderii moştenirii, art. 849 C. civ.statuează că estimarea bunurilor donate se va face „după starea lor din
momentul donaţiunii şi după valoarea ce au avut în momentul morţii donatorului”, indiferent dacă moştenirea
este legală sau testamentară. Estimarea se va face aşadar ca şi când bunul ar fi rămas în patrimoniul
dispunătorului tot timpul de la data donaţiei până la deschiderea moştenirii, fără a fi modificat fizic, ceea ce
înseamnă că vor fi luate în considerare doar creşterile sau scăderile valorice obiective, nu şi cele datorate
intervenţiei donatarului1016.
Această regulă se aplică riguros în cazul în care obiectul donaţiei este un bun individual determinat
care se regăseşte ca atare în patrimoniul donatarului la data decesului donatorului. Câteva nuanţări trebuie
însă făcute pentru unele cazuri particulare.

437. Cazul în care bunul donat piere fortuit înaintea deschiderii moştenirii. Dacă bunul donat
piere fortuit înaintea deschiderii moştenirii, valoarea acestuia nu se ia în considerare la stabilirea masei de
calcul, afară de cazul în care donatarul a primit o indemnizaţie pentru aceasta, situaţie în care valoarea
indemnizaţiei va fi luată în considerare la stabilirea masei de calcul în temeiul principiului subrogaţiei reale
cu titlu universal1017.

438. Cazul în care bunul donat a fost înstrăinat de donatar înaintea deschiderii moştenirii. În
dreptul nostru, spre deosebire de dreptul francez care reglementează expres această situaţie prin dispoziţiile
art. 922 alin. 2 (introdus prin Legea nr. 71-526 din 3 iulie 1971) în sensul că se va lua în considerare pentru
stabilirea masei de calcul valoarea bunului donat (nu preţul vânzării) la data înstrăinării, în lipsă de dispoziţii
exprese, va trebui să aplicăm regula cuprinsă la art. 849 C. civ., adică să calculăm donaţia în funcţie de
valoarea unui bun similar celui donat (şi înstrăinat) la momentul deschiderii moştenirii.
Aplicată cu toată rigoarea, în materie de bunuri mobile, mai ales acţiunilor la societăţile comerciale,
această soluţie poate duce la consecinţe catastrofale pentru donatar, aşa cum a demonstrat-o celebra afacere a
acţiunilor societăţii La Benedictine, când, datorită faptului că valoarea acţiunilor înstrăinate de donatar cu
mult timp înaintea deschiderii succesiunii era la decesul lui de cujus cu mult mai mare decât la momentul
înstrăinării lor, donatarul s-a văzut ruinat 1018. De aceea, o ajustare a dispoziţiilor art. 849 C. civ. similară celei
făcute art. 922 prin Legea nr. 71-526 din 3 iulie 1971 de legiuitorul francez ar fi binevenită.

439. Cazul în care obiectul donaţiei îl constituie o sumă de bani. Conform principiului
nominalismului monetar, donaţia al cărei obiect constă într-o sumă de bani va fi luată în considerare la
stabilirea masei de calcul la valoarea sa nominală 1019, soluţie vetustă, care nedreptăţeşte pe erezi şi favorizează
pe donatar, acceptarea indexării sumei fiind de dorit.

1016
Exemplu: dacă obiectul donaţiei l-a format un apartament în valoare de 100.000.000 lei la data liberalităţii, iar între
momentul donaţiei şi deschidereamoştenirii donatarul a făcut îmbunătăţiri, valoarea apartamentului la data deschiderii
moştenirii fiiind datorită acestora de 300.000.000 lei, faţă de 200.000.000 lei cât ar fi fost dacă îmbunătăţirile nu ar fi
fost făcute, reunirea fictivă se va face la valoarea de 200.000.000 lei, iar nu la cea de 300.000.000 lei.
Invers, dacă acelaşi apartament valorând 100.000.000 lei la data donaţiei a fost deteriorat de donatar, valorând la
deschiderea moştenirii tot atât, în loc de 200.000.000 lei cât ar fi valorat dacă nu ar fi fost deteriorat, reunirea fictivă se
va face la valoarea de 200.000.000, iar nu la cea de 100.000.000 lei.
Dacă bunul piere în întregime datorită culpei donatarului, se va lua în considerare la stabilirea masei de caclul valoarea
unui bun similar celui donat la momentul deschiderii moştenirii.
1017
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 677, nr. 731.
1018
Cass. civ., 30 juin 1910, apud J. Fluor, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 347, nr. 513, text şi nota 24.
1019
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 375-376, nr. 220.5.1.
186
 440. Cazul în care donaţia este cu sarcini. Principiul este că, în acest caz, se va lua în considerare
pentru calcul doar emolumentul liberalităţii, adică valoarea rămasă după scăderea valorii sarcinilor impuse de
donator, cu excepţia cazului în care sarcina constituie o donaţie indirectă în favoarea unui terţ, dând loc ea
însăşi reunirii fictive pentru calcul1020.

441. Cazul în care donaţia are ca obiect un drept viager (uzufructul sau o rentă viageră).
Evaluările prezentate mai sus au în vedere deplina proprietate. Problema care se pune este aceea a evaluării
unor donaţii al căror obiect îl constituie drepturi viagere, cum este cazul uzufructului sau al rentei viagere,
care depind de un element aleatoriu – durata vieţii celui gratificat.
În astfel de cazuri se poate proceda la convertirea prin calcul a acestor drepturi într-un capital (sumă
de bani), în funcţie de vârsta şi starea de sănătate a celui gratificat 1021. Orice asemenea capitalizare nu poate fi
însă decât aleatorie, un donatar tânăr putând deceda fortuit înaintea vârstei pe care statisticile o indică drept
vârstă medie a deceselor sau, invers, un om mai în etate mult după această vârstă. Având în vedere acest
lucru, legiuitorul conferă prin art. 844 C. civ. rezervatarilor posibilitatea „de a executa aceste dispoziţii sau de
a abandona proprietatea cotităţii disponibile” (infra nr. 480 şi următ.). Totul este aşadar mai puţin o chestiune
de calcul, cât una de inspiraţie a rezervatarilor în drept să opteze. Pentru asemenea donaţii nu se pune, mai
precis, problema reunirii fictive pentru stabilirea masei de calcul, chiar dacă este calculată în capital, ci
problema opţiunii între executarea ca atare, cu elementul aleatoriu aferent, mizând pe faptul că aceasta va fi
mai puţin oneroasă decât valoarea cotităţii disponibile, sau abandonarea în favoarea donatarului a proprietăţii
depline a cotităţii disponibile a moştenirii, mizând pe faptul că executarea liberalităţii ar fi mai oneroasă decât
aceasta.

Secţiunea IV

IMPUTAREA LIBERALITĂŢILOR

442. Noţiune. Interesul practic al problemei. Noţiunea de „imputare” provine din latinescul
imputo, are, însemnând luare în calcul1022.
Aşa cum am văzut, când există moştenitori rezervatari acceptanţi, masa de calcul se împarte în
rezerva globală şi în cotitatea disponibilă a moştenirii. Simpla cunoaştere a cuantumului rezervei şi a cotităţii
disponibile a moştenirii nu sunt suficiente, fiind necesară determinarea sectorului (rezervei sau cotităţii
disponibile) asupra căreia trebuie imputate (calculate) liberalităţile făcute de defunct, căci dacă imputarea se
face asupra rezervei, cotitatea disponibilă rămâne deschisă altor liberalităţi, iar dacă se face asupra cotităţii
disponibile, aceasta se restrânge prin liberalităţile succesive până la epuizarea ei, liberalităţile ulterioare
rămânând fără efecte.
În cazul donaţiilor şi legatelor făcute în favoarea terţilor străini de moştenire sau a moştenitorilor
nerezervatari, imputarea (calculul) liberalităţilor se va face într-o anumită ordine, inversă celei a reducţiunii
acestora (infra nr. 444), întotdeauna din cotitatea disponibilă a moştenirii pentru a se determina dacă se
înscriu în limitele acesteia, caz în care rămân eficiente, sau nu, caz în care vor fi supuse reducţiunii, aceşti
gratificaţi neavând nici un drept asupra rezervei. Moştenitorul rezervatar beneficiar al unei donaţii nescutite
de raport poate renunţa la calitatea de moştenitor legal (şi rezervatar), păstrând donaţia, fără a mai fi obligat la
raport, aceasta imputându-se asupra cotităţii disponibile a moştenirii, ca şi cum donatarul ar fi un terţ
gratificat străin de moştenire, iar donaţia preciputară (art. 752 C. civ.) 1023.
Dacă însă cei gratificaţi sunt moştenitorii acceptanţi rezervatari ai defunctului, reunind în persoana
lor atât caliatea de rezervatari cât şi de gratificaţi, se pune problema dacă liberalităţile primite de aceştia se
impută mai întâi asupra rezervei şi excedentul, dacă există, asupra cotităţii disponibile a moştenirii sau invers,
1020
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 679, nr. 735.
1021
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 24, nr. 150.
1022
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 341, nota 63.
1023
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 564-566; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 710-711, nr. 1717.
187
aceştia având vocaţie eventuală atât la rezerva, cât şi la cotitatea disponibilă a moştenirii? Răspunsul depinde
de faptul dacă liberalitatea este preciputară (scutită de raport) (§ 1) sau nepreciputară (nescutită de raport) (§
2).

§ 1: Imputarea liberalităţilor preciputare (scutite de raport)

443. Liberalitatea se înscrie în limitele cotităţii disponibile. Liberalităţile preciputare sunt donaţiile
scutite de raport prin voinţa dispunătorului ori prin natura lor (cazul donaţiilor făcute părinţilor, care nu au
obligaţia legală de raport, şi al donaţiilor prezumate prevăzute la art. 845 C. civ.) şi legatele, afară de cele
pentru care testatorul a prevăzut că sunt imputabile asupra rezervei. Fiind vorba de liberalităţi făcute de
dispunător în ideea de a-l avantaja pe beneficiar, peste limitele rezervei legale, acestea se impută asupra
cotităţii disponibile a moştenirii dacă au o valoare mai mică sau cel mult egală aceleia a părţii disponibile.
Imputarea acestor liberalităţi asupra disponibilului se va face în ordinea inversă a reducţiunii lor
(donaţiile mai vechi vor prima asupra celor mai recente, orice donaţie primând asupra legatelor – art. 850 C.
civ.).

444. Liberalitatea depăşeşte limitele cotităţii disponibile. În doctrina noastră, se consideră că

liberalitatea care depăşeşte limitele cotităţii disponibile se impută mai întâi asupra cotităţii disponibile, iar
excedentul asupra rezervei celui gratificat, reducţiunea intervenind doar în cazul în care liberalitatea
depăşeşte cotitatea disponibilă şi rezerva celui gratificat însumate 1024.
Trebuie observat însă că din dispoziţiile art. 770 şi 851 C. civ. pare a rezulta că o asemenea imputare
ar fi posibilă numai prin excepţie, şi anume doar atunci când partea rezervată a moştenirii - care, în principiu,
este datorată în natură1025 - ar conţine bunuri de natura celor primite de donatar. Această soluţie se corelează
cu principiul egalităţii între rezervatari, care ar avea de suferit dacă partajul s-ar face la o dată ulterioară, iar
valoarea bunurilor donate ar cunoaşte o fluctuaţie între momentul deschiderii succesiunii (la care se
raportează conform dispoziţiilor art. 849 C. civ. calcularea drepturilor succesorale) şi partaj. Exemplu:
defunctul lasă doi copii, A şi B, un activ net de 300.000.000 lei, în timpul vieţii făcând o donaţie lui A, a cărei
valoare la deschiderea moştenirii este de 600.000.000 lei, iar la data partajului de 900.000.000 lei. Dacă
aplicăm sistemul de imputare promovat în doctrina noastră, sporul de valoare de 300.000.000 lei al bunului
donat profită numai lui A, deşi, ca rezervatar, B are dreptul la o cotă-parte în natură din acest bun de la data
deschiderii moştenirii, trebuind să profite (sau, dacă este cazul – nu şi în exemplul dat -, să piardă) şi el.
Echilibrul s-ar obţine dacă, aşa cum a procedat legiuitorul francez prin noua redactare dată art. 844 şi 864
alin. 2 C. civ. prin Legea nr. 71-523 din 3 iulie 1971, donaţia s-ar imputa exclusiv asupra cotităţii disponibile,
restul fiind supus reducţiunii, astfel încât, în exemplul dat, sporul de valoare al părţii rezervate a moştenirii va
profita ambilor rezervatari, iar nu doar donatarului 1026.
Chiar în lipsă de text expres, soluţia de mai sus poate fi promovată şi la noi, desprinzându-se din
principiile care guvernează rezerva succesorală.

1024
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 416-417, nr. 244.
Exemplu: defunctul lasă doi copii, A şi B, bunurile lăsate la data decesului valorând 200.000.000, în timpul vieţii
gratificându-l pe A cu o donaţie scutită de raport a cărei valoare la decesul dispunătorului este de 700.000.000 lei. În
acest caz, masa de calcul este de 900.000.000 (200.000.000 valoarea bunurilor lăsate+700.000.000 valoarea donaţiei
reunite fictiv), rezerva este de 2/3 (600.000.000), iar cotitatea disponibilă de 1/3 (300.000.000). Conform regulii
menţionate, donaţia de 700.000.000 făcută lui A se impută mai întâi asupra cotităţii disponibile de 300.000.000, pe care
o consumă în întregime, iar restul de 400.000.000 asupra părţii de rezervă cuvenite lui A de 300.000.000
(1/2x600.000.000) pe care o consumă, râmânând un rest de 100.000.000 cu care se va reduce în favoarea lui B donaţia
de 700.000.000 lei făcută lui A.
1025
În sensul că rezerva este datorată în principiu în natură, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 372.
1026
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p.352, nr.521; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.814, nr.1011; M.
Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 35, nr. 239-240; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 698-699, nr.
756.
188
§ 2. Imputarea liberalităţilor nescutite de raport

445. Interesul practic. Prin natura lor, liberalaităţile nescutite de raport (nepreciputare), nu sunt
definitive, adică făcute de dispunător în ideea de a-l gratifica pe beneficiar peste partea sa ereditară (rezervă),
ci reprezintă doar un avans în contul viitoarei moşteniri, o atribuire anticipată de drepturi în contul moştenirii
legale, care trebuie să fie adusă (raportată) la masa de bunuri ce urmează a fi împărţită între rezervatarii
îndreptăţiţi la raport (descendenţii şi soţul supravieţuitor), raportul asigurând egalitatea între aceştia ( infra nr.
667 şi următ.).
Chiar dacă raportul propriu-zis se face doar la cererea celor între care funcţionează această obligaţie
(descendenţi şi soţul supravieţuitor), imputarea lor prezintă interes şi poate fi cerută şi de donatarii şi legatarii
care nu pot cere raportul, deoarece una este raportul, prin care cei îndreptăţiţi pot cere partea lor (în natură sau
prin echivalent) din bunurile care au format obiectul donaţiilor raportabile, şi alta este stabilirea masei de
calcul (pentru determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile prin aplicarea dispoziţiilor art. 849 C. civ.) şi
imputarea liberalităţilor, căci una esta ca aceasta să se facă asupra rezervei, caz în care cotitatea disponibilă
rămâne liberă pentru liberalităţile ulterioare, şi alta este ca ea să se facă asupra disponibilului, restrângându-l
sau epuizându-l complet, afectând în acest fel liberalităţile ulterioare 1027.
Fiind un avans în contul moştenirii, fără intenţia de avantajare a donatarului în detrimentul celorlalţi
rezervatari, principiul este că donaţile raportabile se impută asupra rezervei celui gratificat, iar nu asupra
cotităţii disponibile a moştenirii.
Din perspectiva imputării liberalităţilor, trebuie făcută însă distincţie între situaţia în care donaţia se
înscrie în limitele rezervei celui gratificat şi situaţia când depăşeşte aceste limite.

446. Donaţia se înscrie în limitele rezervei celui gratificat. Dat fiind că imputarea liberalităţilor
raportabile se face asupra rezervei celui gratificat, dacă donaţia raportabilă se înscrie în limitele rezervei,
aceasta nu afectează în nici un fel cotitatea disponibilă a moştenirii care rămâne liberă pentru liberalităţile
ulterioare făcute de defunct.

447. Donaţia depăşeşete limitele rezervei celui gratificat. Depăşirea limitelor rezervei celui
gratificat printr-o donaţie raportabilă are consecinţe doar în cazul în care de cujus a făcut şi liberalităţi
preciputare, care fac să existe o cotitate disponibilă, ele imputându-se asupra acesteia.
Între comoştenitorii rezervatari ţinuţi la raport care vin singuri la moştenire, oricare ar fi valoarea
donaţiei, raportul face ca aceştia să împartă succeiunea conform cotelor de moştenire legală 1028, problema
imputării donaţiei nepunându-se întrucât nu există parte rezervată a moştenirii şi nici cotitate.disponibilă.
Atunci când există nu numai moştenitori rezervatari ţinuţi la raport, ci şi gratificaţi cu liberalităţi
preciputare (fie că este vorba de terţi străini de moştenire, fie de erezi ai defunctului, rezervatari sau
nerezervatari), donaţia raportabilă se impută mai întâi asupra rezervei celui gratificat, iar dacă aceasta nu este
suficientă întrucât liberalitatea o depăşeşte în valoare, diferenţa se impută asupra cotităţii disponibile a
moştenirii1029.
Donaţia astfel imputată fiind în acelaţi timp şi raportabilă, se va aduce în întregime la masa
partajabilă, inclusiv partea care se impută asupra cotităţii disponibile, împărţindu-se între rezervatrii
îndreptăţiţi la raport conform cotelor de moştenire legală 1030.
În măsura în care donaţia raportabilă se impută asupra cotităţii disponibile, aceasta din urmă este
consumată, astfel încât liberalităţile ulterioare trebuie să se înscrie în limitele restului de cotitate disponibilă

1027
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 600-601.
1028
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 825, nr. 1703.
1029
Asupra controverselor care au avut loc în dreptul francez până la consacrarea acestei soluţii, ca alternativă la soluţia
imputării diferenţei asupra rezervei globale, a se vedea H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Obs., Cass. civ. 3 mai 1838,
Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 620-624; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 825-826, nr.
1703.
Soluţia este acceptată unanim în doctrina noatră.
1030
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 713, nr. 1722; M. Eliescu, op. cit., p. 364-365, Fr. Deak; Tratat de
drept succesoral, cit. supra, p. 419.
189
rămasă sau, dacă disponibilul este consumat în întregime, rămân fără efecte. Exemplu: defunctul lasă doi
copii, A şi B, şi un legatar universal. Activul net lăsat este 100.000.000 lei, iar în timpul vieţii l-a gratificat pe
A cu o donaţie nescutită de raport a cărei valoare la deschiderea moştenirii este de 200.000.000 lei. Masa de
calcul în acest caz este de 300.000.000 (100.000.000+200.000.000), rezerva celor doi copii de 200.000.000
(2/3 din 300.000.000), iar cotitatea disponibilă de 100.000.000 (1/3 din 300.000.000). Donaţia de
200.000.000 lei făcută lui A se raportează la masa de împărţit, imputându-se în primul rând asupra părţii de
rezervă cuvenită lui A de 100.000.000 (1/2x200.000.000 care reprezintă rezerva globală), iar restul de
100.000.000 asupra cotităţii disponibile a moştenirii pe care o consumă în întregime, legatul universal
rămânând fără efecte. Ca urmare a raportului donaţiei şi al imputării, întreaga masă de calcul de 300.000.000
(icluzând activul net de 100.000.000 şi donaţia raportabilă de 200.000.000) se va împărţi în părţi egale între A
şi B, conform regulilor moştenirii legale
Dacă donaţia raportabilă depăşeşte în valoare rezerva celui gratificat şi cotitatea disponibilă a
moştenirii însumate, înseamnă că aceasta încalcă rezerva globală, fiind supusă nu numai raportului (aducerea
la masa de împărţit pentru restabilirea egalităţii între rezervatarii îndreptăţiţi la raport), ci şi reducţiunii
(reconstituirii rezervei globale prin restrângerea donaţiei), liberalităţile ulterioare rămânând fără efect 1031.
Prin excepţie de la regulile de mai sus, care sunt supletive, donatorul şi donatarul pot stipula în
contractul de donaţie ca imputarea liberalităţii raportabile să se facă prioritar asupra rezervei globale a
moştenirii şi abia în subsidiar asupra cotităţii disponibile, dispunătorul păstrîndu-şi dreptul de a dispune prin
liberalităţi ulterioare de cotitatea disponibilă rămasă intactă 1032.

Secţiunea V

REDUCŢIUNEA LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE

448. Reducţiunea – sancţiune specifică încălcării rezervei. Aşa cum am văzut, rezerva succesorală
se impune dispunătorului prin norme de ordine publică. Dacă aceasta este încălcată de de cujus prin
liberalităţile între vii sau mortis causa pe care le face, acestea sunt supuse reducţiunii. Art. 847 C. civ.
prevede că „liberalităţile prin acte între vii sau prin testament, când vor trece peste cotitatea disponibilă, vor fi
reduse la această parte”.
Reducţiunea este impusă de lege doar dispunătorului, nu şi rezervatarilor, care sunt liberi să o ceară
sau nu1033.
Rezerva poate fi încălcată nu numai prin liberalităţi excesive, ci şi prin clauze testamentare care
impun anumite sarcini care se extind şi asupra părţii rezervate a moştenirii (uzufruct în favoarea unui terţ,
clauză de inalienabilitate etc.), care trebuie să revină rezervatarilor în deplină proprietate, fără nici un fel de
restricţii. Reducţiunea protejează rezerva doar împotriva liberalităţilor excesive, celelate încălcări putând fi
remediate pe calea unei acţiuni de limitare a sarcinilor la bunurile făcând parte din cotitatea disponibilă a
moştenirii1034.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 849 C. civ. care reglementează reconstituirea contabilă (fictivă) a
patrimoniului dispunătorului dacă acesta nu ar fi făcut liberalităţi, reducţiunea este destinată să reconstituie
efectiv rezerva succesorală, prin amputarea liberalităţilor excesive.
Atât raportul succesoral, cât şi reducţiunea sunt instrumente prin care cei gratificaţi de defunct
restituie în anumite condiţii ceea ce au primit de la acesta, în vederea constituirii masei partajabile, incluzând
şi activul net lăsat de de cujus la data decesului, dar ele nu se confundă, căci în timp ce raportul este destinat
să asigure egalitatea la partaj a descendenţilor şi soţului supravieţuitor al defunctului, dacă dispunătorul nu a
1031
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra., p. 354, nr. 525; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 817, nr. 1013; M.
Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 703, nr. 761.
1032
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 827, nr.1703; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 418-419, nr.
245.
1033
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 663, nr. 716.
1034
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 827, nota 3.
190
prevăzut altfel, în timp ce reducţiunea este destinată să reconstituie rezerva succesorală globală încălcată de
de cujus prin liberalităţi preciputare, regimul lor juridic fiind ca atare diferit 1035.
Reducţiunea nu se confundă cu nulitatea, căci ea nu are nimic de a face cu validitatea liberalităţilor,
sancţionând exclusiv depăşirea limitelor cotităţii disponibile, chiar dacă este vorba de donaţii deghizate în
frauda drepturilor rezervatarilor1036.
Până la momentul deschiderii moştenirii, rezervatarii nu au nici un drept asupra succesiunii, ci doar o
simplă expectativă, neputând lua în consecinţă nici un fel de măsură pentru conservarea drepturilor lor
eventuale1037.
Pentru conturarea instituţiei reducţiunii se cer analizate următoarele probleme: cine poate invoca
reducţiunea? (§ 1); căile, modalităţile şi efectele reducţiunii (§ 2); ordinea reducţiunii (§ 3); şi reducţiunea
liberalităţilor de uzufruct, rentă viageră sau nudă proprietate (§ 4).

§ 1. Cine poate invoca reducţiunea?

449.Rezervatarii. Reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie cerută de către rezervatarii în

interesul cărora a fost reglementată rezerva (art. 848 C. civ.). Deşi textul citat vorbeşte doar de reducţiunea
liberalităţilor între vii, aceasta nu este decât o inadvertenţă, fiind aplicabil şi liberalităţilor testamentare.
Dintre rezervatari, dreptul de a invoca reducţiunea îl au doar cei care au acceptat succesiuneaea
(indiferent dacă au făcut-o pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar) şi pot moşteni, renunţătorii şi
nedemnii pierzând dreptul la rezervă (având însă dreptul de a păstra liberalităţile primite de la defunct în
limitele cotităţii disponibile).

450. Avânzii-cauză ai rezervatarilor. Succesorii în drepturi universali sau cu titlu universal

(moştenitorii legali, legatarii sau instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal) ai rezervatarilor
decedaţi înaintea reducţiunii, dobândind pe cale succesorală acest drept cu conţinut patrimonial de la autorul
lor, sunt fără îndoială în măsură să invoce reducţiunea în condiţiile în care aceasta putea fi invocată de cel pe
care îl moştenesc.
Reducţiunea poate fi invocată nu numai de avânzii cauză universali sau cu titlu universal, ci şi de cei
particulari, cum este cazul cesionarilor de drepturi succesorale 1038.

451. Creditorii personali ai rezervatarilor neglijenţi pot invoca reducţiunea pe cale oblică, în
condiţiile dreptului comun (art.974 C. civ.).

452 Situaţia donatarilor şi legatarilor defunctului. În principiu, aceştia nu pot invoca reducţiunea,
ei fiind beneficiarii liberalităţilor făcute de defunct, contra cărora aceasta este îndreaptă.
Beneficiarii liberalităţilor pot cere în schimb respectarea ordinii legale a reducţiunii, de pildă,
donatarii opunându-se reducţiunii prin invocarea faptului că rezervatarii nu au cerut reducţiunea prealabilă a
unei donaţii posterioare sau legatarii universali opunând legatarilor particulari care solicită predarea legatelor
reducerea proporţională a acestora1039.

453. Situaţia creditorilor defunctului1040. Principiul este şi în acest caz că aceştia nu pot invoca
reducţiunea, deoarece în privinţa lor, ca şi în privinţa dispunătorului însuşi, bunurile donate de de cujus sunt
ieşite din patrimoniul pe care defunctul îl lasă la data deschiderii moştenirii, iar restituirea pe care o implică

1035
J.-L. Alliot, De la confusion des rapports des libéralités, „Recueil Dalloz” (Chronique) nr. 27/1998, p. 265-266.
1036
Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 187/1970, Notă V. Pătulea, RRD nr. 7/1971, p. 109-112; V. Negru, Examen teoretic
al practicii judiciare privind acţiunea în reducţiune, RRD nr. 4/1984, p. 37-38.
1037
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 283-284, nr. 431.
1038
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 920 à 930, 1994, p. 12, nr. 52.
1039
J. Fluor, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 361, nota 13; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 754, nr.
824.
1040
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 349, nr. 652.
191
reducţiunea se face doar în favoarea rezervatarilor care solicită acest lucru. Se exceptează cazul în care
moştenirea nu este acceptată sub beneficiu de inventar, ci pur şi simplu, situaţie în care operează confuziunea
de între patrimoniul succesoral şi patrimoniile rezervatarilor, astfel încât creditorii succesiunii pot acţiona ca
şi creditorii rezervatarilor.
Dacă este vorba de legate, acestea nu se pot executa înaintea plăţii creanţelor succesorale conform
principiului potrivit căruia nimeni nu poate face liberalităţi înainte de a-şi achita datoriile (nemo liberalis nisi
liberatus), creditorii succesiunii având dreptul să se opună executării legatelor atâta timp cât nu sunt plătiţi.
Aici nu este însă vorba de reducţiune, ci de un principiu care guvernează ordinea plăţii datoriilor şi sarcinilor
succesiunii1041. Dacă totuşi un legatar este plătit în detrimentul unui creditor, acesta din urmă are dreptul să
ceară restituirea plăţii, această acţiune fiind diferită de cea în reducţiune, întrucât este întemeiată pe drepturile
personale ale creditorului, iar nu pe reglementările referitoare la rezervă 1042.

§ 2. Căile, modalităţile şi efectele reducţiunii

454. Reducţiunea poate fi realizată pe cale convenţională (A) pe cale de excepţie (B) şi pe cale de
acţiune (C).

A. Reducţiunea convenţională

455. Reducţiunea pe cale convenţională se realizază în cazul în care rezervatarii, pe de o parte, şi

donatarii şi legatarii gratificaţi de defunct, pe de altă parte, ajung la un acord legat de restrângerea
liberalităţilor excesive, care încalcă rezerva succesorală. Art. 82 alin. 3 din Legea nr. 36/1995 privind notarii
publici şi activtatea notarială prevede că „notarul public, având acordul tuturor moştenitorilor, va putea
proceda la reducerea liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege”.
Un atare acord are valoarea şi efectele unui contract, care nu poate fi revocat decât prin acordul
părţilor (mutuus dissensus).
Ca orice convenţie însă, acordul menţionat poate fi anulat sau declarat nul dacă există motive de
nulitate relativă sau absolută1043.

B. Reducţiunea pe cale de excepţie

456. Liberalităţi mortis causa, legatele prin natura lor nu produc efecte decât de la data deschiderii
moştenirii.
Dacă legatarii gratificaţi solicită după deschiderea moştenirii rezervatarilor aflaţi în posesia bunurilor
succesorale predarea sau executarea legatelor, iar acestea încalcă rezerva globală, rezervatarii sunt în drept să
invoce pe cale de excepţie - care este un mijloc de apărare , ei fiind pârâţi în acţiunea legatarilor -
reducţiunea, refuzând predarea în tot sau în parte, după cum legatul încalcă rezerva cu întregul său obiect sau
numai în parte1044. Reducţiunea este în acest caz o „limitare adusă efectului translativ de proprietate al
testamentului”1045, realizată „aproape în mod automat”1046.
Reducţiunea pe cale de excepţie presupune cu necesitate ca rezervatarii să aibă posesia bunurilor
succesorale, căci atunci când legatarii ajung ei pe o cale sau alta în posesie, reducţiunea nu se mai poate
realiza decât pe cale de acţiune.
Spre deosebire de acţiunea în reducţiune, excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctv 1047.

1041
În sensul că totuşi ar fi vorba de reducţiune, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 61o
1042
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 123, nr. 101.
1043
Trib. jud. Suceava, dec. civ. 828/1971, RRD nr. 6/1972, p. 166.
1044
M. Eliescu, op. cit., p. 370-371; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.700/1972, Repertoriu…1969-1975, p. 206-207.
1045
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 360, nr. 532.
1046
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 348, nr. 651.
1047
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 920 à 930, cit. supra, p. 10, nr. 40.
192
 C. Reducţiunea pe cale de acţiune

457. Prezentare. Acţiunea judiciară pentru reducţiunea liberalităţilor excesive presupune un litigiu,
un conflict de interese între donatarii sau legatarii care se află în posesia bunurilor succesorale şi rezervatarii
care vor să li se reconstituie rezerva încălcată prin liberalităţile făcute de defunct, iar părţile neajungând la o
înţelegere, rezervatarii se adresează justiţiei. Cazul tipic este cel al donatarilor, care sunt gratificaţi în timpul
vieţii dispunătorului, dobândind proprietatea şi posesia bunurilor care formează obiectul unor donaţii care la
data deschiderii moştenirii se dovedesc a fi făcute cu depăşirea limitelor rezervei succesorale.
Conturarea acestei acţiuni presupune analizarea caracterelor şi regimului juridic(a) şi a efectelor sale
(b).

a). Caractere şi regim juridic

458. Acţiunea în reducţiue decurge pentru rezervatari dintr-un drept propriu – deptul la rezervă, şi nu
dintr-un drept transmis lor pe cale succesorală, ceea ce face ca titularului acesteia să nu-i poată fi opuse
excepţiile care i-ar fi putut fi opuse defunctului (de exemplu, copii defunctului pot ataca o vânzare a
defunctului care ascunde o donaţie, fără ca dobânditorul să le poată opune excepţia de garanţie pentru
evicţiune)1048.
Este vorba de o acţiune personală, iar nu reală 1049. Ca atare, este supusă prescripţiei extinctive în
termenul general de trei ani, care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii. În cazul liberalităţilor a
căror existenţă nu este cunoscută de rezervatari din motive care nu le sunt imputabile, teremenul de
prescripţie curge de la data când au cunoscut sau trebuia să cunoscă existenţa acestora 1050. Posesia bunurilor
supuse reducţiunii de către rezervatari face ca prescripţia să nu curgă pe tot timpul acesteia 1051.

459. Din caracterul personal decurge şi caracterul divizibil al acţiunii în reducţiune. Rezervatarii pot
acţiona în comun solicitând reîntregirea rezervei globale, dar dacă dintr-un motiv sau altul acţiunea nu este
introdusă decât de unul (unii) dintre rezervatari, reducţiunea nu va opera decât pentru partea de rezervă a
reclamantului, iar nu pentru rezerva globală 1052.

460. Acţiunea în reducţiune fiind personală, rezervatarii pot renunţa la aceasta1053. Renunţarea nu
poate fi făcută înaintea deschiderii moştenirii, căci ar reprezenta un pact asupra unei succesiuni nedeschise
prohibit de lege, ci doar după decesul lui de cujus. Renunţarea la reducţiune, spre deosebire de renunţarea la
succesiune (cu care nu se confundă), poate fi făcută fără a fi necesară îndeplinirea vreunor condiţii de formă,
atât expres, cât şi tacit 1054. Ea poate rezulta atât dintr-un acord între rezervatar şi gratificat, cât şi din
manifestarea unilaterală de voinţă a rezervatarului 1055.
Renunţarea poate fi atactată de creditorii rezervatarului renunţător pe cale pauliană dacă fac dovada
că s-a făcut în frauda drepturilor lor 1056. De asemenea, renunţarea la acţiunea în reducţiune făcută de un
rezervatar în frauda drepturilor propriilor săi moştenitori rezervatari (în ideea de a se priva de un drept pentru
a nu fi moştenit de rezervatarii săi) poate fi atacată de aceştia (după decesul renunţătorului) fie pe calea
acţiunii în reducţiune demonstrând că este vorba de o donaţie indirectă făcută de autorul lor în favoarea

1048
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.920 à 930, cit. supra, p. 13, nr. 65.
1049
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 603-604; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra,p. 386, nr. 226.2.
1050
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 33/1967, CD 1967, p. 129; Trib. Suprem, s. civ., dec nr. 1884/1974, Repertoriu…
1969-1975, p. 206; idem, dec. nr. 1665/1976, Repertoriu…1975-1980, p. 134; idem, dec. nr. 743/1985, cit. supra; idem,
dec. nr. 2338/1985, CD 1985, p. 92-93; idem, dec. nr. 732/1986, CD 1986, p. 86-88.
1051
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 700/1972, cit. supra; CA Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 241/1999, Curtea de Apel
Bucureşti. Culegere 1999, p. 167-169.
1052
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 780/1973, CD 1973, p. 202; idem, dec. nr. 743/1985, Repertoriu…1980-1985, p. 123.
1053
J. Fluor, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 362, nr. 534.
1054
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 920 à 930, cit. supra, p. 8-9, nr. 27.
1055
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 755, nr. 825.
1056
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 828, nota 3.
193
beneficiarului renunţării1057, fie pe calea acţiunii în inopozabilitate faţă de ei a renunţării la reducţiune făcută
de autorul lor, în temeiul principiului fraus omnia corrumpit, asigurându-şi posibilitatea exercitării
reducţiunii (pe care au dobândit-o astfel pe cale succesorală) faţă de cel gratificat de autorul autorului lor 1058.

b). Efectele acţiunii în reducţiune

461. Generalităţi. Admiterea acţiunii în reducţiune are ca efect desfiinţarea în tot sau în parte a
liberalităţii care încalcă rezerva succesorală.
În dreptul nostru, pornind de la principiul potrivit căruia rezerva trebuie asigurată moştenitorilor în
natură1059, regula este aceea a reducţiunii în natură, adică prin reintegrarea obiectului legatelor sau donaţiilor
în rezerva succesorală (a) şi doar excepţia cea a reducţiunii prin echivalent, prin compensarea valorică a
obiectului liberalităţii reduse, rezerva reconstituindu-se prin plata unei sume de bani (b).

a) Reducţiunea în natură

462. Fiind o parte a moştenirii (pars hereditatis), rezerva trebuie asigurată în natură. Ca mijloc de
asigurare a rezervei, reducţiunea se face diferit, după cum liberalitatea este un legat sau o donaţie.

463. Reducţiunea legatelor şi a instituirilor contractuale. Datorită faptului că legatele sunt

liberalităţi mortis causa1060, care produc efecte doar de la data deschiderii moştenirii, moment la care se
raportează şi calcularea şi asigurarea rezervei, reducţiunea în natură se realizează de cele mai multe ori prin
neexecutarea acestora de către rezervatari, la cererea legatarilor în acest sens invocând-se excepţia de
reducţiune (supra nr.456).
În cazul reducţiunii în natură pe cale de excepţie se pot întâlni următoarele situaţii 1061:
-testamentul conţine doar un legat universal, caz în care, dacă donaţiile făcute de defunct au epuizat
deja cotitatea disponibilă a moştenirii, legatul nu va produce nici un efect, iar dacă o parte a cotităţii
disponibile a rămas liberă (nefiind epuizată în întregime de donaţii), executarea legatului se va face în această
proporţie, patrimoniul succesoral fiind plasat în stare de indiviziune între rezervatari şi legatar;
-testamentul nu conţine decât legate particulare, caz în care fiecare dintre acestea se va reduce în
mod proproţional (infra nr. );
-testamentul conţine şi un legat universal şi legate particulare, caz în care mai întâi se va prceda la
predarea legatului către legatarul universal, redus în limitele cotităţii disponibile (sau amputat de donaţiile
care consumă o parte din cotitatea disponibilă), după care acesta va proceda la predarea legatelor particulare
reduse toate proprţional cu reducţiunea pe care el însuşi a suferit-o, transferând la rândul lui, pe cale de
excepţie, efectele reducţiunii la legatarii particulari.
Dacă totuşi, prin excepţie, legatarii ajung în posesia bunurilor care formează obiectul legatelor,
reducţiunea în natură se va realiza pe calea acţiunii în reducţiune, legatele fiind desfiiţate în limitele depăşirii
cotităţii disponibile, iar bunurile respective incluse în natură în rezerva succesorală.
1057
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 349, nr. 653.
1058
Cass. 1-re civ., 4 févr. 1992, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 2/1992, p. 432-434. (În speţă, printr-o înţelegerea
frauduloasă, bunica unor copii născuţi din prima căsătorie a fiului ei a înstrăinat unei femei, cu obligaţia de a fi
întreţinută, nuda proprietate a unor imobile, în ajunul căsătoriei acesteia cu fiul ei, iar fiului său i-a donat în aceeaşi zi
uzufructul aceloraşi imobile, operaţiunile fiind făcute cu intenţia de a-i lipsi pe nepoţii săi, copiii din prima căsătorie a
fiului ei, de posibilitatea de a regăsi la decesul tatălui lor imobilele respective în patrimoniul acestuia, tatăl neexercitând
în timpul vieţii, după decesul mamei sale, acţiunea în reducţiune a acestei liberalităţi deghizate. Acţiunea copiilor în
reducţiunea liberalităţii deghizate făcute de bunica lor celei de a doua soţii a tatălui lor, reducţiune aparţinând tatălui lor,
dar pe care acesta, între timp decedat, nu a exercitat-o în intenţia frauduloasă de a-i lipsi de posibilitatea de a moşteni de
la el acele imobile, a fost admisă pe temeiul principiului fraus omnia corrumpit, renunţarea la reducţiune fiind
considerată frauduloasă.)
1059
CSJ, s. civ., dec. nr. 1314/1994, „Dreptul” nr. 7/1995, p.87.
1060
Instituirile contractuale au acelaşi regim juridic ca şi legatele din punctul de vedere al reducţiunii, astfel încât pentru
fluenţa expunerii ne referim doar la legate, soluţiile fiind însă identice şi în cazul instituirilor contractuale.
1061
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 360, nr. 532; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 840, nr. 1044.
194
 Ca o consecinţă a desfiinţării legatelor excesive pe cale acţiunii în reducţiune, bunurile care formează
obiectul acestora se reîntorc în patrimoniul succesoral libere sarcinile pe care legatarul le-ar fi constituit în
favoarea terţilor între momentul deschiderii moştenirii şi momentul rămânerii definitive şi irevocabile a
hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în reducţiune, iar dacă au fost înstrăinate în favoarea unor terţi
aceştia vor fi obligaţi la restituire în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Fructele şi veniturile bunurilor supuse reducţiunii în natură se cuvin rezervatarilor de la deschiderea
moştenirii, dată de la care devin proprietari ai acelor bunuri.

464. Reducţiunea donaţiilor. Spre deosebire de legate, donaţiile produc efecte de la data actului de
liberalitate, încă din timpul vieţii dispunătorului. Dacă însă la data deschiderii succesiunii, aplicând regulile
de stabilire a masei de calcul şi ale ordinii reducţiunii liberalităţilor excesive (infra nr. 471 şi următ.), se
constată că o donaţie încalcă limitele rezervei, ca urmare a exercitării acţiunii în reducţiune (supra nr. 457 şi
următ.), aceasta va fi rezoluţionată, adică desfiinţată. Când donaţia depăşeşte cu întreaga sa valoare rezerva,
va fi rezoluţionată în întregime, iar când depăşirea este doar parţială, rezoluţiunea va fi şi ea parţială, creându-
se o stare de indiviziune asupra obiectului donaţiei între donatar şi rezervatarii care au cerut reducţiunea 1062.
Efectele rezoluţiunii retroactivează doar până la data deschiderii moştenirii, iar nu până la data
donaţiei. Ca urmare, donatarul este obligat la restituirea fructelor şi veniturilor bunului donat de la data
deschiderii moştenirii (art. 854 C. civ.), iar dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înaintea deschiderii
moştenirii, înstrăinarea rămâne intangibilă, reducţiunea făcându-se prin echivalent (art. 855 C. civ.). În
schimb, înstrăinarea sau grevarea bunului care a format obiectul reducţiunii după data deschiderii moştenirii
sunt inopozabile rezervatarilor1063.
Dacă bunul donat piere fortuit înaintea deschiderii moştenirii, reducţiunea nu mai poate funcţiona,
căci bunul ar fi pierit şi la donator, nemaiputând fi regăsit în patrimoniul său la data decesului 1064.

c) Reducţiunea prin echivalent

465. Reducţiunea prin echivalent, în dreptul nostru, se face prin excepţie în următoarele cazuri:
-dacă donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de raport,
iar succesiunea conţine bunuri de aceeaşi natură. Conform dispoziţiilor art. 851 C. civ., în acest caz
donatarul, care este şi el rezervatar, are dreptul de a cere celorlalţi rezervatari reclamanţi ca reducţiunea să se
facă prin luare mai puţin de către el din rezerva succesorală, reclamanţii primind în compensaţie bunuri de
aceeaşi natură ca şi donatarul;
-dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil şi partea
supusă reducţiunii (care excede cotitatea disponibilă) este mai mică de jumătate din valoarea acestui bun . În
acest caz, conform dispoziţiilor art. 770 alin. 2 C. civ. 1065, donatarul poate opta pentru păstrarea imobilului,
compensând pe ceilalţi rezervatari prin luarea mai puţin din celelalte bunuri succesorale ori prin plata
contraechivalentului în bani al excedentului;
-dacă donatarul a înstrăinat înaintea deschiderii moştenirii bunul care a format obiectul donaţiei
reductibile. Soluţia se desprinde din dispoziţiile art.855 C. civ. şi se explică prin faptul că înstrăinarea bunului
donat înaintea deschiderii moştenirii este perfect valabilă, reducţiunea neoperând decât în raport cu data
deschiderii moştenirii.
Reducţiunea se va face în acest caz prin echivalent bănesc, după valoarea bunului la data deschiderii
moştenirii, dacă donatarul este un terţ străin de moştenire sau un moştenitor nerezervatar. Dacă donatarul este
şi el rezervatar, contraechivalentul excedentului cotităţii disponibile poate fi asigurat nu numai prin plata în
bani, ci şi prin luare mai puţin din bunurile succesorale;
-dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului, acesta este obligat să suporte reducţiunea prin
echivalent bănesc, după valoarea pe care bunul pierit ar fi avut-o la data deschiderii moştenirii;

1062
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 920 à 930, cit. supra, p. 27, nr. 183.
1063
M. Eliescu, op. cit., p. 373.
1064
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 363, nr. 536.
1065
Deşi textul vorbeşte de „raportul excedentului”, este unanim admis că se referă la reducţiune şi nu la raport.
195
 -dacă obiectul donaţiei l-a constituit o cantitate de bunuri fungibile, prin analogie cu cazul
uzufructul unor asemenea bunuri reglementat de art. 526 C. civ., reducţiunea se va face prin restituirea unei
cantităţi similare de bunuri.

§ 3. Ordinea reducţiunii

466. Generalităţi. Regulile prezentate mai sus nu sunt suficiente în toate cazurile, căci dacă rezerva
este încălcată de mai multe liberalităţi problema care se pune este aceea a stabilirii ordinii în care acestea vor
fi supuse reducţiunii.
Ordinea reducţiunii liberalităţilor este guvernată de trei reguli care rezultă din dispoziţiile art. 850 şi
852 C. civ: legatele se reduc înaintea donaţiilor (a); legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional (b);
şi donaţiile se reduc în ordinea inversă a datei lor (c).
Pe lângă donaţiile şi legatele obişnuite, există însă şi liberalităţi hibride, care au caracteristici
aparţinând atât donaţiilor cât şi legatelor (d).

a) Legatele se reduc înaintea donaţiilor

467. Regula şi justificarea ei. Art. 850 alin. 1 C. civ. prevede că „întâi se vor reduce dispoziţiile
testamentare” şi abia apoi, dacă este necesar, donaţiile.
Importantă aşadar nu este data liberalităţii 1066, ci natura acesteia, căci în timp ce donaţia, act juridic
între vii, produce efecte în timpul vieţii dispunătorului, donatorul desesizându-se în favoarea donatarului,
legatul, act juridic mortis causa, nu produce efecte decât de la data deschiderii moşteniriidonatarului, obiectul
legatului transmiţându-se de la testator la legatar la această dată.
Ceea ce justifică această regulă este atât caracterul irevocabil al donaţiilor, care ar fi înfrânt dacă s-ar
permite donatorului să dispună din nou de bunul de care, prin ipoteză, a dispus printr-o donaţie anterioară,
sau, dacă este vorba de un testament anterior unei donaţii subsecvente (când justificarea de mai sus nu mai
este valailă), faptul că donaţia este un act eficace întotdeauna înaintea legatului (chiar dacă este afectată de
modalităţi), în timp ce acesta din urmă nu este eficace decât de la data deschiderii moştenirii şi numai dacă nu
este supus reducţiunii1067.

468. Caracterul imperativ. Regula reducţiunii legatelor înaintea donaţiilor este imperativă,
dispunătorul nefiind în drept să stipuleze contrariul 1068.
Voci cu certă autoritate susţin însă mai recent că regula ar fi imperativă doar în cazul în care donaţia
este anterioară testamentului, nu şi atunci când este posterioară, caz în care ar fi supletivă, testatorul putând
stipula că donaţia va fi reductibilă înaintea legatului 1069. Teza ni se pare totuşi greu de primit, căci, pe de o
parte, ne întrebăm dacă nu cumva asumarea unei asemenea clauze de către dispunător nu ar înseamna implicit
asumarea irevocabilităţii legatului, lucru inacceptabil juridic, iar pe de altă parte ar trebui explicat cum o
donaţie, care prin natura ei este anterioară legatului în privinţa efectelor sale ajunge să fie lipsite de acestea
fără a încălca rezerva succesorală, în timp ce legatul, care practic este caduc, deci lipsit de efecte, întrucât
încalcă rezerva, propulsat prin voinţa dispunătorului într-o poziţie pe care însăşi natura lui legală o contrazice.

b) Legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional

1066
Un legat, chiar făcut printr-un testament anterior unei donaţii, presupunând că nu a fost revocat de testator, este supus
reducţiunii înaintea acesteia.
1067
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 822-823, nr. 1020; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 687.
1068
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 125, nota 2; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 383, nr. 225.1.
1069
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 824, p. 1020; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 692, nr. 750.
196
 469. Regula şi justificarea ei. Datorită faptului că toate legatele produc efecte la aceeaşi dată – cea a
deschiderii moştenirii, nici unul dintre acestea nu se poate „impune” în faţa celorlalte, astfel încât se reduc în
mod proporţional, indiferent de natura (universale, cu titlu universal sau particulare) şi obiectul lor (bunuri
individual determinate sau de gen) (art. 852 C. civ.). „Fiecare dintre legatari tebuie să contribuie la
menţinerea rezervei în aceeaşi măsură în care
legatul său a contribuit la încălcarea acesteia” 1070.
Practic, metoda de calcul constă în determinarea părţii din moştenire ce ar fi revenit fiecărui legatar
dacă nu ar fi existat rezervatari, iar apoi luarea de la fiecare a unei cote-părţi proporţionale pentru complinirea
rezervei1071. Exemplu: să presupunem că bunurile lăsate de defunct sunt în valoare de 100.000.000 lei, iar la
moştenire vin un fiu, un legatar universal şi un legatar particular al cărui legat valorează 30.000.000 lei. Dacă
la succesiune ar fi venit numai legatarii, legatarul universal ar fi primit 70.000.000, iar legatarul particular
30.000.000. Rezerva fiului defunctului este de 1/2 din moştenire (50.000.000) şi va fi asigurată prin
reducţiunea ambelor legate cu cota de 1/2 (proporţia în care legatele încalcă rezerva), astfel încât legatarul
universal va primi doar 35.000.000, iar legatarul particular 15.000.000.
Doctrina franceză, promovând o jurisprudenţă în acest sens, a conchis că regula reducţiunii
proporţionale a legatelor nu se aplică în cazul special în care legatarul universal desemnat de defunct este şi
unicul său moştenitor rezervatar, datorită faptului că legatul universal nu adaugă nimic drepturilor ab intestat
ale gratificatului – şi anume, vocaţia la universalitatea succesorală, nu însă şi la întregul emolument al
succesiunii, care, în limitele cotităţii disponibile, poate fi restrâns prin legate particulare (supra nr. 290)-,
astfel încât acesta va fi tratat ca şi când nu ar fi fost gratificat 1072. Exemplu: defunctul lasă un fiu instituit
legatar universal, un legatar particular pentru 60.000.000 lei, bunurile lăsate la deschiderea moştenirii fiind în
valoare de 100.000.000 lei. În acest caz, rezerva este de 1/2x100.000.000=50.000.000, iar cotitatea
disponibilă la fel. Fiul defunctului va primi rezerva succesorală de 50.000.000 lei, iar legatarul particular
cotitatea disponibilă de 50.000.000 lei, legatul său fiind redus cu 10.000.000 lei.
Dacă există însă mai mulţi rezervatari, dintre care numai unul sau unii sunt gratificaţi, se revine din
nou la regula reducţiunii proporţionale.

470. Excepţii de la regulă. Regula reducţiunii proporţionale a legatelor este supletivă, întemeindu-se
pe voinţa prezumată a testatorului, poate fi înlăturată printr-o dispoziţie prin care se prevede o anumită ordine
de reducţiune.
Art. 853 C. civ. prevede expres că atunci „când testatorul va declara ca un legat să fie plătit
preferându-se celorlalte, acest legat nu va fi supus la reducţiune, decât după ce valoarea celorlalte legate nu
vor împlini rezerva legală”. Deşi textul pare a cere ca declaraţia testatorului să fie expresă, se admite că
aeasta poate fi şi tacită, dar în orice caz neechivocă 1073.
La rândul lor, legatarii fie pot realiza între ei o înţelegere derogatorie de la regula reducţiunii
concomitente şi proporţionale a legatelor 1074, fie cei dintre ei în drept să ceară aceasta pot renunţa unilateral la
aplicarea regulii (de pildă, legatarul universal poate renunţa la reducţiunea proporţională a legatelor
particulare) suportând singuri diferenţa necesară pentru complinirea rezervei 1075.

c) Donaţiile se reduc în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai recentă

471. Regula şi justificarea ei. Atunci când reducţiunea legatelor nu este suficientă pentru
reconstituirea rezervei, se va proceda şi la reducţiunea donaţiilor.

1070
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 684, nr. 741.
1071
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 357, nota 3.
1072
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 264, nr. 935; M. Donnier, J-Cl. Civ. Art. 920 à 930, cit. supra, p. 14, nr. 73;
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 821, nota 2; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 685, nota 5.
1073
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 350, nota 17.
1074
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 717, nr. 1732.
1075
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 920 à 930, cit. supra, p. 15, nr. 76.
197
 Potrivit art.850 alin. 2 C. civ., „reducţiunea va începe de la cea din urmă donaţiune, după săvârşirea
acesteia se va trece îndată la cea a doua după dânsa, şi aşa pe rând până la cea mai veche donaţiune”. Aşadar,
spre deosebire de legate, donaţiile se reduc în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai recentă, după
care se trece la următoarea şi aşa mai departe până când se va reconstitui rezerva.
Dacă mai multe donaţii au fost făcute la aceeaşi dată, ele se vor reduce în mod proporţional 1076.
Regula decurge firesc din faptul că donaţiile mai recente sunt cele care încalcă rezerva, nu cele mai
vechi, iar a permite reducţiunea într-o altă ordine, ar însemna să se contravină principiului irevocabilităţii
donaţiilor, căci donaţiile mai noi ar constitui revocări indirecte ale celor mai vechi, ceea ce este inadmisibil.

472. Proba datei. Importanţa datei în cazul donaţiilor este evidentă atunci când se pune problema
ordinii reducţiunii acestora.
Donaţiile încheiate în formă autentică nu ridică nici o problemă din acest punct de vedere, data
menţionată de notar făcând credinţă atât în privinţa părţilor, cât şi a terţilor.
În cazul donaţiilor indirecte sau deghizate încheiate prin acte sub semnătură privată, data menţionată
în act nu face credinţă decât între părţi, nu şi în privinţa terţilor, în rândul cărora se enumeră ceilalţi donatari
gratificaţi de defunct, precum şi rezervatarii (care apărându-şi un drept dobândit direct de la lege, iar nu de la
defunct, nu sunt avânzi-cauză ai acestuia în privinţa donaţiilor care le încalcă rezerva, ci terţi). Faţă de aceşti
terţi data actului nu este opozabilă decât dacă a devenit certă în condiţiile art. 1182 C. civ. (prin prezentarea la
o instituţie publică, înscrierea în registrul anume destinat, decesul uneia din părţile contractante sau prin
menţionarea într-un act făcut de un funcţionar public).
Actul care nu a fost înregistrat la vreo autoritate publică sau menţionat într-un act făcut de un
funcţionar public dobândeşte dată certă prin decesul donatorului, dacă este anterior decesului donatarului. Ca
atare, aceste donaţii vor fi reduse înaintea celor care au dată certă, dar după legate 1077.
Regulile datei certe sunt valabile atunci când cel care vrea să facă proba acesteia este donatarul, adică
o parte contractantă faţă de terţi. Când însă proba datei donaţiei îi priveşte pe ceilalţi donatari sau pe
rezervatari, întrucât au interesul ca o donaţie să fie redusă înaintea celei care a dobândit dată certă în
condiţiile art. 1182 C. civ., aceştia fiind terţi, pot proba data reală a donaţiei prin orice mijloc de probă 1078.
Referitor la donaţiile realizate sub forma darului manual, contrar susţinerilor unor autori, potrivit
cărora dispoţiile art. 1182 C. civ. nu le sunt aplicabile întrucât ar fi excluse prin natura lor, proba datei
acestora putându-se face prin orice mijloc de probă chiar şi de către donatar 1079, s-a ajuns totuşi la concluzia
că dobândesc dată certă prin decesul donatorului şi că sunt reductibile înaintea celorlalte donaţii, dar după
legate, întrucât dispunătorul s-a desesizat de obiectul lor încă din tumpul vieţii 1080.

473. Situaţia insolvabilităţii donatarului a cărui liberalitate este supusă reducţiunii. Dacă
donatarul a cărui liberalitate trebuie redusă întrucât încalcă rezerva este insolvabil, problema care se pune este
dacă riscul acestei insolvabilităţi este suportat de rezervatari, care s-ar vedea puşi în situaţia să suporte această
pierdere, sau de către donatarul a cărui liberalitate ar urma la rând în ordinea reducţiunii donaţiilor în ordinea
inversă a datei acestora, începând cu cea mai recentă.
În general, se admite soluţia potrivit căreia insolvabilitatea este suportată de donatarul anterior 1081, dar
nu fără oarecare rezerve care decurg din faptul că, pe de o parte, soluţia nu este întrutotul consonantă cu
principiul irevocabilităţii donaţiilor, donatorul putându-şi revoca indirect o donaţie anterioară prin gratificarea
1076
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 351, nr. 655.
1077
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 683, nr. 740.
În sensul că aceste donaţii se reduc concomitent şi proproţional cu legatele, a se vedea: M. Planiol, G. Ripert, A.
Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 133, nr. 112; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 265, nr. 937.
1078
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 132, nr.112; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 351, nr.
655.
1079
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 358-359, nr. 530.
1080
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 683-684, nr. 740; Cass. 1-re civ., 12 nov. 1998, Note J.-P. Langlade-
O’Sughrue, „Recueil Dalloz” nr. 22/1999, p. 325-327; J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 3/1999, p. 680-682.
1081
I. Rosetti Bălănnescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 720, nr. 1739; M. Eliescu, op. cit., p. 370; M. Planiol, G. Ripert, A.
Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 134-135, nr. 112; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 822, nr. 1019; M. Grimaldi,
Successions, cit. supra, p. 684, nr. 740;
198
unui insolvabil, iar pe de altă parte că jurisprudenţa care este citată de toţi autorii în sensul soluţiei menţionate
se referă în realitate la un caz cu totul special, acela în care donatarul a cărei liberalitate era supusă reducţiunii
era necunoscut1082.

474. Caracterul de ordine publică. Dispoziţiile legale referitoare la ordinea reducţiunii donaţiilor
sunt de ordine publică, astfel încât donatorul nu poate deroga prin voinţa sa de la acestea prevăzând o altă
ordine de reducţiune. Această regulă decurge din principiul irevocabilităţii donaţiilor care nu poate fi eludat
de dispunător, excepţie făcând donaţiile între soţi, care fiind revocabile (art.937 C. civ.), soţul donator poate
stabili să fie supusă reducţiunii înaintea unei donaţii ulterioare, dacă va fi cazul 1083.
Acordul realizat între toţi donatarii defunctului pentru reducţiunea proprorţională a donaţiilor, chiar
dacă asigură rezervatarului cota legală, nu este opozabil acestuia, fiind liber să ceară reducţiunea în ordinea
prevăzută de lege1084

d) Liberalităţile hibride, a căror ordine de reducţiune prezintă anumite particularităţi

475. Prezentare. Legiuitorul a reglementat ordine reducţiunii liberalităţilor având în vedere că

acestea pot fi ori legate, care sunt revocabile şi nu produc efecte decât la data deschiderii moştenirii,ori
donaţii, care sunt irevocabile şi produc efecte imediate. Există însă şi liberalităţi hibride, care prezeintă
elemente ale ambelor categorii. Este cazul donaţiilor făcute între soţi în timpul căsătoriei (1 °), al instituirii
prin contractul de căsătorie (2°), al instituirii contractuale în timpul căsătoriei (3°) şi al trust-ului anglo-
american (4°).

1°. Donaţiile făcute între soţi în timpul căsătoriei

476. Spre deosebire de donaţiile obişnuite, donaţiile făcute între soţi în timpul căsătoriei sunt
revocabile (art. 937 C. civ.), astfel încât deşi proprietatea se transmite imediat de la donator la donatar, ca în
cazul oricărei donaţii obişnuite, aceasta poate fi revocată oricând prin voinţa dispunătorului, trăsătură care
este specifică legatelor.
În tăcerea legii, s-a pus problema dacă donaţiile dintre soţi se reduc conform regulii de drept comun
în materie de donaţii (în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai recentă) sau conform regulii
aplicabile în materie de legate (toate deodată şi în mod proporţional). Soluţia unanim admisă este că, în lipsa
unei manifestări de voinţă a dispunătorului, în acest caz posibilă datorită revocabilităţii donaţii dintre soţi,
acestea se reduc în ordinea inversă a datei lor, ca donaţiile obişnuite 1085.

2°. Instituirea prin contractul de căsătorie

477. Instituirea ca moştenitor a unuia sau altuia dintre soţi prin contractul de căsătorie (supra nr.372)
prezintă atât trăsăturile unei dispoziţii testamentare, neproducând efecte decât la data decesului
dispunătorului, cât şi ale unei donaţii, fiind irevocabilă.
În considerarea caracterului său irevocabil, element considerat ca esenţial,instituirea contractuală
făcută prin contractul de căsătorie este supusă reducţiunii ca o donaţie, după legate, dar înaintea donaţiilor
anterioare1086.

3°. Instituirea între soţi

1082
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 359, nr. 530; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 266, nr. 938.
Net contra soluţiei reducţiunii donaţiei anterioare, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 639.
1083
Mazedaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 265, nr. 936.
1084
Cass. 1-re civ., 24 nov. 1993, Obs. M. Grimaldi, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 6/1995, p. 48; Obs. J.
Patarin, RTD civ. nr. 1/1994, p. 150-151.
1085
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 691, nr. 749; F. Teeré, Y. Lequette, op. cit., p. 825, nr. 1022.
1086
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 920 à 930, cit. supra, p. 18, nr. 100.
199
 478. Instituirea între soţi în timpul căsătoriei, spre deosebire de cea făcută prin contractul de
căsătorie, este revocabilă, ceea ce o apropie de regimul juridic al legatelor (supra nr.373). Cu toate acestea,
doctrina este divizată asupra ordinii reducţiunii unor asemenea liberalităţi.
Pentru unii, reducţiunea trebuie operată după ordinea donaţiilor, argumentându-se, pe de o parte, că
are o origine contractuală, iar pe de altă parte cu aceea că o donaţie de bunuri viitoare supuse regimului
legatelor şi-ar pierde orice utilitate1087.
Pentru alţii, reducţiunea trebuie făcută după regulile aplicabile legatelor, fiind vorba de o donaţie de
bunuri viitoare revocabilă, faptul că este făcută printr-un contract fiind lipsit de consecinţe în planul
reducţiunii1088.

4°. Trust-ul anglo-american

479. Trust-ul este o instituţie specifică dreptului anglo-american, nereglementată de dreptul francez şi
nici de cel român. Cu toate acestea, este posibil ca liberalităţile realizate prin intermediul acestei instituţii să
necesite tranşarea lor în România dacă succesiunea unei persoane străine se deschide la noi în ţară ca loc al
ultimului domiciliu şi i se aplică legea română.
Instituţie juridică polimorfă, trust-ul constă în faptul că o persoană, numită seetlor, remite unei alte
persoane, numită trustee, bunuri asupra cărora aceasta dobândeşte „legal property”, dar pe care nu le deţine
decât în interesul unui beneficiar desemnat de seetlor, care dobândeşte concomitent „equitable property”
asupra aceloraşi bunuri1089. Trustee va avea ca misiune administrarea şi gestionarea bunurilor primite în
interesul beneficiarului.
O speţă soluţionată în Franţa a pus problema reducţiunii liberalităţilor făcute prin intermediul unui
trust, dat fiind că acestea prezintă atât elemente specifice donaţiiilor, cât şi legatelor 1090. În speţa menţionată,
o persoană de naţionalitate americană decedată cu ultimul domiciliu în Franţa, la 4 noiembrie 1965, a lăsat un
fiu, Charles, tată a trei copii, şi două nepoate, Diana şi Silvia, venind la succesiune prin reprezentarea tatălui
lor predecedat, cel de al doilea fiu al lui de cujus. În timpul vieţii, pe timpul când locuia în SUA, de cujus a
constituit un trust prin care a transferat unei bănci, instituite ca trustee, proprietatea unor acţiuni pe care le
deţinea la mai multe societăţi comerciale americane, cu sarcina de a-i vărsa pe timpul vieţii sale veniturile
acţiunilor, iar la moartea sa să repartizeze capitalul între nepoţii săi, în afara unuia dintre copiii lui Charles, cu
condiţia de a fi împlinit cel puţin 25 de ani, iar în caz contrar, partea celor neajunşi la această vârstă să fie
conservată de trustee până la ajungerea celor gratificaţi la vârsta menţionată mai sus. Prin acelaşi act, seetlor-
ul şi-a rezervat atât dreptul de a autoriza vânzarea oricăreia din acţiunile transferate trustee-ului, cât şi dreptul
de a schimba beneficiarii trust-ului şi de a retrage toate sau o parte din acţiuni, cu acordul trustee-ului dacă o
schimbarea dorită ar spori obligaţiile acestuia. Ulterior, printr-un prim amendament din 1958, dispunătorul l-a
desemnat ca administrator al trust-ului pe fiul său Charles, ridicând la 30 de ani vârsta la care nepoţii vor
putea beneficia de acţiunile ce le revin, iar apoi printr-un amendament din 1963 a restrâns beneficiul trust-
ului doar la copiii lui Charles. În 1962, 1963 şi 1964, de cujus l-a gratificat pe fiul său Charles cu donaţii
preciputare de bunuri mobile, iar printr-un testament din l963 l-a instituit pe Charles ca legatar al cotităţii
disponibile a moştenirii.
Datorită faptului că liberalităţile făcute de defunct încălcau rezerva succesorală, problema care s-a
pus a fost dacă liberalităţile făcute prin trust-ul din 1953 se reduc înaintea sau după donaţiile preciputare
făcute de defunct în 1962. 1963 şi 1964. După ce într-o primă fază Curtea de Apel Paris s-a pronunţat în
sensul asimilării trust-ului unui legat întrucât nu produce efecte decât la moartea dispunătorului, Curtea de
Casaţie a infirmat soluţia pe motiv că „acestă operaţiune… realizează o donaţie indirectă care, primind efecte

1087
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 131, nr. 111.
1088
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 358, nr. 530; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 690, nr.
748.
1089
C. Jauffret-Spinosi, Trust et fiducie, în „Droit et vie des affaires. Édudes à la memoire d'A. Sayag”, Litec, Paris,
1997, p. 330.
1090
CA Paris, 1-re ch. G, 7 avr.1999, Note, Y. Lequette, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Commentaires) nr. 43/1999, p. 683
şi următ.
200
la data deschiderii moştenirii…prin reunirea tuturor elementelor sale, a primit dată în acestă zi” 1091.
Rejudecând cauza după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Paris a reţinut că liberalităţile făcute prin trust
sunt supuse reducţiunii imediat după legate, fiind o categorie intermediară între acestea şi donaţii, făcând o
figură juridică aparte, originală, căci, pe de o parte, dispunătorul rezervându-şi dreptul de a modifica termenii
liberalităţilor (ceea ce trust-ul permite), acestea nu pot fi asimilate donaţiilor (care sunt irevocabile), motiv
pentru care este reductibil înaintea donaţiilor definitive şi irevocabile din 1962, 1963 şi 1964; iar pe de altă
parte, el s-a desesizat (deşi nu în totalitate, ci limitat, rezervându-şi dreptul de a reveni asupra trust-ului şi de
a-şi relua acţiunile) din timpul vieţii de o parte a bunurilor sale în favoarea nepoţilor gratificaţi, care au
dobândit equitable property, chiar dacă aceştia nu pot dispune de ele decât la moartea dispunătorului,
suficient însă ca aceste dispoziţii să nu poată fi incluse nici în categoria legatelor 1092.

§ 4. Reducţiunea liberalităţilor de uzufruct şi rentă viageră

480. Reglementare legală. Fundament. Conform prevederilor art. 844 C. civ., „dacă dispoziţia prin
acte între vii sau prin testament, constituie un uzufruct sau o rendită viageră, a cărei valoare trece peste
cantitatea disponibilă, erezii rezervatari au facultatea de a executa aceste dispoziţii sau de a abandona
proprietatea cantităţii disponibile”.
Cu alte cuvinte, în cazul în care liberalităţile excesive nu au ca obiect deplina proprietate, ci fie doar
uzufructul, adică un dezmembrământ al proprietăţii, fie plata unei rente viagere, rezervatarii au opţiunea între
acceptarea executării liberalităţii conform voinţei defunctului, mulţumindu-se cu restul drepturilor
succesorale până la stingerea dreptului viager al celui gratificat, sau abandonarea cotităţii disponibile a
moştenirii în deplină proprietate în favoarea beneficiarilor acelor liberalităţi, obţinând la rândul lor în deplină
proprietate rezerva succesorală, fără a mai fi obligaţi să suporte uzufructul sau plata rentei viagere.
Fundamentul acestei dispoziţii legale a fost considerat mult timp a fi unul pur tehnic, căci, în lipsă,
drepturile viagere ar trebui evaluate în capital (în funcţie de vârsta şi starea sănătăţii beneficiarului), calcul cu
un grad mai mare sau mai mic de incertitudine întrucât depinde de durata efectivă a vieţii celui gratificat, care
este un element aleatoriu1093.
Mai recent însă s-a demonstrat că fundamentul art. 844 C. civ. (art. 917 C. civ. francez) este unul de
echitate, nepermiţând rezervatarilor să beneficieze atât de reducţiunea liberalităţii de uzufruct sau rentă
viageră în limitele cotităţii disponibile, obţinând deplina proprietate a rezervei, cât şi de nuda proprietate a
cotităţii disponibile dacă de cujus nu a dispus de aceasta în favoarea altei persoane 1094. Graţie art. 844 C. civ.,
nimeni nu este prejudiciat, căci în timp ce rezervatarii pot alege cum cred de cuviinţă între executarea
liberalităţii până la decesul celui gratificat, mulţumindu-se pe moment cu restul moştenirii, şi obţinerea
imediată a rezervei în deplină proprietate, cu abandonarea cotităţii disponibile a moştenirii, beneficiarul
liberalităţii obţine fie exact ceea ce i-a lăsat dispunătorul (uzufructul sau renta viageră nereduse), fie deplina
proprietate a cotităţii disponibile, adică maximul ce poate obţine prin donaţii sau legate 1095.

481. Condiţiile cerute pentru aplicarea dispoziţiilor art. 844 C. civ. Pentru aplicarea dispoziţiilor
de excepţie ale art. 844 C. civ. trebuie întrunite următoarele condiţii:

1091
Cass. 1-re. civ., 20 févr. 1996, Obs. Th. Vignal, „Defrénois” 1997, art. 36457.
1092
CA Paris, 1-re. ch.G, 7 avr.1999, cit. supra.
1093
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 621-622; M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 169, nr.
130; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 349-350, nr. 519; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 390-391, nr. 228.
1094
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 308, nr. 332; J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 1/1992, p. 162-165; M. Donnier,
J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, 1995, p. 25-27, nr. 164-173.
Exemplu: dacă defunctul lasă trei copii şi instituie pe un terţ legatar al uzufructului întregii moşteniri, copii defunctului
ar obţine nu numai reducţiunea uzufructului în limita 1/4 din moştenire (cât este cotitatea disponibilă în deplină
proprietate, legatarul nefiind însă gratificat decât cu uzufructul), ci atât deplina proprietate a rezervei (3/4 din moştenire),
cât şi nuda proprietate a cotităţii disponibile de care defunctul nu a dispus (F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 809, nota 4).
1095
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2065/1989, „Dreptul” nr. 7/1990, p. 67.
201
 -liberalitatea să aibă ca obiect uzufructul întregii moşteniri, a unei cote-părţi din aceasta sau a unui
bun făcând parte din moştenire, ori o rentă viageră. Fiind vorba de un text de excepţie, după unii autori, art.
844 C. civ. trebuie interpretat restrictiv, în sensul că este aplicabil doar în cazul în care liberealitatea constă
într-un uzufruct sau o rentă viageră 1096, dar după alţii ar trebui aplicat şi în cazul în care liberalitatea are ca
obiect uzul sau abitaţia, care au aceiaşi esenţă ca şi uzufructul 1097, ori în cazul în care are ca obiect nuda
proprietate, deoarece nu este altceva decât „cealaltă faţă a problemei” 1098;
-liberalitatea să depăşească limitele cotităţii disponibile. Legea vorbeşte de liberalităţile a căror
„valoare trece peste cotitatea disponibilă”.
În mod tradiţional, s-a considerat că textul legii are în vedere liberalităţile de rentă viageră sau
uzufruct a căror venituri depăşesc în valoare veniturile cotităţii disponibile, nepunându-se problema evaluării
în capital a acestora şi a raportării lor la valoarea cotităţii disponibile 1099.
Mai recent, s-a demonstrat însă că în cazul liberalităţilor de uzufruct acestea vor fi considerate
excedentare dacă valoarea în deplină proprietate a bunurilor supuse uzufructului excede valoarea cotităţii
disponibile în deplină proprietate1100. Plecând de la principiul potrivit căruia rezerva trebuie asigurată în
deplină proprietate rezervatarilor, negrevată de dezmembrăminte sau sarcini, în această concepţie se
consideră că simpla încălcare a rezervei prin grevarea acesteia cu un uzufruct atrage aplicarea dispoziţiilor
art. 844 C. civ., indiferent dacă valoarea veniturilor acestuia depăşeşte sau nu valoarea veniturlor cotităţii
disponibile a moştenirii. Exemplu: dacă defunctul lasă un fiu, moştenitor rezervatar beneficiind de 1/2 din
moştenire, un legatar beneficiar al uzufructului unui apartament în valoare de 200.000.000 lei, iar masa de
calcul (incluzând şi apartamentul) este de 300.000.000 lei, art. 844 C. civ. este incident prin simplul fapt că
liberalitatea de uzufruct grevează asupra rezervei fiului defunctului (1/2x300.000.000=150.000.000);
-liberalitatea trebuie să fie singura făcută de defunct, căci dacă există două sau mai multe liberalităţi,
mai ales în deplină proprietate, se impune evaluarea acestora în capital pentru efectuarea reducţiunii în
condiţiile dreptului comun1101.

482. Exercitarea dreptului de opţiune. Opţiunea prevăzută de art. 844 C. civ. este exclusiv la
dispoziţia rezervatarilor, iar nu şi a celui gratificat 1102. Acest drept este unul personal şi patrimonial,
transmiţându-se pe cale succesorală la moştenitorii celui care nu l-a exercitat înainte de data decesului său. El
nu poate fi exercitat de creditori pe cale oblică, nefiind inclus în gajul general al acestora 1103
Ea nu este dependentă în nici un fel de îndeplinirea vreunei condiţii de formă, putând fi nu numai
expresă, dar şi tacită, fiind dedusă din circumstanţele cauzei 1104. Odată exercitată, opţiunea este irevocabilă 1105.
Deşi legea nu prevede un termen pentru exercitarea dreptului de opţiune, rezervatarii nu pot paraliza
la infinit predarea legatelor, instanţa de judecată, la cererea donatarilor sau legatarilor interesaţi, putând fixa o
dată limită pentru aceasta1106.
Datorită faptului că dispoziţiie art. 844 C. civ. nu sunt de ordine publică, pe de o parte, dispunătorul
poate interzice rezervatarilor aplicarea lor (prevăzând, de pildă, că nu pot opta pentru predarea cotităţii
1096
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 27, nr. 181; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 249, nr.
921; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 392.
1097
Aubry et Rau, op. cit., t.II, § 684 bis, p. 50.
1098
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra., p. 350, nr. 519.
1099
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 625, cu referinţele de la nota 3; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra,
p. 350, nr. 519; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 352, nr.657; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 249, nr. 921.
Pentru o opinie aparte, în sensul că valoarea liberalităţii este indiferentă, aplicarea dispoziţiilor art.844 C. civ. nefiind
condiţionată în nici un fel de acest element, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 393.
1100
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 309, nr. 332; J. Patarin, Obs. RTD civ. nr. 1/1992, p. 162-165; M. Donnier,
J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 28-29, nr. 188-189.
1101
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 172, nr. 131; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 393.
1102
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 311, nr. 332.
1103
D. Alexandresco, op. cit., IV, 1, p. 624.
1104
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 352, nr. 657.
1105
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 311, nr. 332.
1106
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 249, nr. 921.
202
disponibile în plină proprietate), acestora rămânându-le la dispoziţie doar posibilitatea – pe care dispunătorul
nu le-o poate răpi, dispoziţiile referitoare la rezervă fiind de ordine publică- de a cere reducţiunea potrivit
dreptului comun, ceea ce presupune evaluarea liberalităţii în capital pentru a vedea dacă excede sau nu
cotitatea disponibilă, iar pe de altă parte, la rândul lor, şi rezervatarii au dreptul de a renunţa la aplicarea
dispoziţiilor menţionate, solicitând evaluarea în capital a liberalităţii şi reducţiunea acesteia potrivit dreptului
comun atunci cînd este cazul1107.
Dacă există mai mulţi rezervatari şi aceştia nu cad de acord asupra opţiunii, care trebuie să fie unică,
instanţa de judecată va tranşa litigiul ţinând cont de voinţa defunctului şi de atingerea adusă rezervei 1108.

483. Efectele art. 844 C. civ. Este de la sine înţeles că în cazul în care rezervatarii optează pentru
executarea liberalităţii, beneficiarul acesteia rămâne având-cauză al donatorului sau testatorului, după caz,
care l-a gratificat.
În cazul în care însă rezervatarii optează pentru abandonul cotităţii disponibile poate subzista un
dubiu, punându-se problema de la cine dobândeşte cel gratificat dreptul – de la dispunător (donator sau
testator) sau de la rezervatari prin mecanismul dării în plată? Răspunsul este că şi în acest caz cel gratificat
este având-cauză al dispunătorului, iar nu al rezervatarilor, dat fiind că darea în plată presupune un acord de
voinţe între creditor şi debitor, acord care lipseşte în cazul examinat, opţiunea prevăzută la art. 844 C. civ.
fiind opera unei singure voinţe – cea a rezervatarilor 1109.
Pe cale de consecinţă, deşi liberaliatea îşi schimbă obiectul, îşi păstrează totuşi natura şi caracterele
iniţiale, rămânând supusă condiţiilor stipulate de dispunător 1110.

Titlul VI

1107
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 29-28, nr. 198-200.
1108
CA Douai, 27 janv.1992, rezumată în Megacode. Code civil, cit. supra, p. 705, nr. 101 de sub art.917.
Contra, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 173, nr.130, care consideră că atunci
când obiectul uzufructului este divizibi, fiecare rezervatar poate opta cum doreşte.
1109
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.917 à 919, cit. supra, p. 30, nr. 205.
1110
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 917 à 919, cit. supra, p. 30, nr. 206; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p.
394, nr. 228.
203
 DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

484. Este de principiu că transmisiunea succesorală operează de plin drept pe data deschiderii
moştenirii, dar aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că ar fi obligatorie pentru succesibili. Dimpotrivă, încă din
vechime era cunoscut adagiul „nul n’est heritier qui ne veut”, de unde a trecut în Codul civil, care la art. 686
prevede că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”.
Aşadar, spre deosebire de dreptul roman care cunoştea o categorie de moştenitori care moşteneau
imediat şi imperativ – heredes sui, întrucât dreptul lor ereditar se întemeia pe ideea de copropritate
familială1111, în dreptul modern, de la care Codul civil român nu face excepţie, moştenirea nu este impusă,
fiecare succesibil (persoană care poate moşteni) are dreptul de a opta pentru acceptarea (pură şi simplă ori sub
beneficiu de inventar) sau renunţarea la moştenire. Opţiunea într-un sens sau altul poate avea raţiuni diferite,
de la cele de ordin pecuniar (renunţarea la o moştenire insolvabilă sau, dimpotrivă, acceptarea unei moşteniri
solvabile), până la cele de ordin moral (neacceptarea unui legat lăsat de un testator pe care legatarul nu-l
apreciază).
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral care necesită o prezentare generală (Capitolul I),
iar apoi una a formelor acesteia (Capitolul II).

Capitolul I

OPŢIUNEA SUCCESORALĂ

485. Introducere. Între momentul deschiderii moştenirii şi luarea deciziei de a accepta sau repudia
succesiunea există o situaţie de juridică de incertitudine, când nu se ştie sigur care dintre succesibili doreşte
să moştenească şi care nu.
Dreptul de opţiune succesorală este unul aparte, care nu este nici real (nu poartă asupra unui bun) şi
nici de creanţă (nu conferă titularului său posibilitatea de a cere altcuiva să dea, să facă sau să nu facă ceva),
fiind definit ca o „prerogativă juridică care permite titularului său de a putea, printr-un act unilateral de
voinţă, să modifice o situaţie juridică incertă, după o alternativă precisă şi previzibilă”, fiind inclus în
categoria specială a drepturilor potestative 1112.
Analizarea acestui drept impune prezentarea titularilor dreptului de opţiune (Secţiunea I), a
caracterelor juridice (Secţiunea II), a cauzelor sale de ineficacitate (Secţiunea III) şi a termenului de opţiune
(Secţiunea IV).

Secţiunea I

TITULARII DREPTULUI DE OPŢIUNE

486. Succesibilii. Dreptul de opţiune aparţine tuturor succesibililor, indiferent dacă titlul lor de
moştenire este legea, testamentul sau contractul, ori dacă vocaţia lor este universală, cu titlu uniersal sau
particulară1113.
În cazul moştenirii legale, opţiunea trebuie exercitată în termenul prevăzut de lege de toţi succesibilii
cu vocaţie eventuală, indiferent de clasa de moştenitori din care fac parte 1114. Dintre moştenitorii acceptanţi, în
1111
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 97, nr. 145; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 377, nr. 1064.
1112
I. Najjar, Le droit d’option. Contribution a l’étude du droit potestatif et de l’acte unilatéral, LGDJ, Paris, 1967, p.
44, nr. 45, şi 102-104, nr. 99-100.
1113
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 416, nr. 438.
1114
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 768/1963, LP nr. 10/1963, p. 116; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 825/1971,
Repertoriu… 1969-1975, p. 198-199; idem, dec. nr. 2680/1973 (nepublicată).
204
final, vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile aplicabile devoluţiunii legale, testamentare
sau contractuale a moştenirii.
Moştenitorii subsecvenţi nu au la dispoziţie nici un mijloc legal de a-i determina pe cei chemaţi la
moştenire în rang prefernţial să opteze într-un fel sau altul 1115.
Conform dispoziţiilor art. 692 C. civ., în caz de deces al titularului dreptului de opţiune anterior
exercitării acestuia în termenul prevăzut de lege, opţiunea se transmite la moştenitorii acestuia, care o pot
exercita în restul de timp rămas până la stingerea prin prescripţie, adică în condiţiile în care putea fi exercitată
de antecesor.

487. Capacitatea cerută pentru exercitarea dreptului de opţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 687 C.
civ., minorii şi interzişii nu pot face valabil acceptarea unei moşteniri decât conformându-se regulilor
referitoare la minoritate şi tutelă. Cu toate că textul se referă doar la acceptarea moştenirii, este neîndoielnic
faptul că el se aplică şi renunţării la moştenire.
Pentru minorii sub 14 ani şi pentru interzişi dreptul de opţiune succesorală se exercită de părinţi sau
tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 şi art. 147 C. fam), în timp ce minorii între 14-18 ani îşi exercită singuri
acest drept, cu încuviinţarea părinţilor sau tutorilor (art. 105 alin. 2 şi art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de
dispoziţie, opţiunea succesorală necesită şi încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 şi art. 105 alin. 3
C. fam.)1116.
Oricum, minorii şi interzişii sunt protejaţi şi prin faptul că în cazul lor acceptarea moştenirii nu poate
fi făcută decât sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954), afară de cazul acceptării forţate a
moştenirii care este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-li-se însă capacitate delictuală (infra nr. 496).

488. Problema exercitării dreptului de opţiune pe cale oblică de către creditorii succesibililor.
Se admite unanim că în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesiunii, aceştia nu pot opta pe cale oblică în locul
şi în numele succesibililor, motivul fiind că atâta timp cât nu au optat, aceştia din urmă sunt străini de
moştenire1117, creditorii având însă dreptul de a urmări în anumite condiţii plata creanţelor lor, determinându-i
pe succesibili să opteze (art. 706-711 C. civ.) (infra nr. 500).
În schimb, în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesibililor, părerea autoritar dominantă este în sensul
că aceştia pot opta pe cale oblică în locul şi numele succesibililor neglijenţi 1118. Fără a intra aici în detaliile
controversate ale problemei 1119, cu toată ponderea celor care prin numărul şi autoritatea numelui susţin acest
punct de vedere, rămânem totuşi la părerea că opţiunea nu poate fi exercitată pe cale oblică nici de creditorii
succesibililor.
Fără îndoială că opţiunea succesorală este un drept cu conţinut patrimonial, numai că dat fiind
caracterul său potestativ, nu poate fi exercitat pe cale oblică, cu atât mai mult cu cât opţiunea succesorală are
un pronunţat carcter personal, numai cel în drept să opteze putând aprecia dacă este sau nu cazul să accepte
sau nu o moştenire1120. Art. 686 C. civ. precizează de altfel că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea
unei moşteniri ce i se cuvine”. Acceptarea pe cale oblică a unei moşteniri ar contraveni acestui principiu. Ce
sens ar mai avea textul dacă creditorii ar putea opta în locul succesibilului?

1115
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 381, nr. 1074.
1116
C. Bîrsan, Este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare pentru acceptarea succesiunii de către un minor ? (II),
RRD nr. 5/1982, p. 27-29.
Contra, a se vedea O. Gîdei, Este necesară…, (I), loc. cit., p. 24-27.
1117
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 416, nr. 438; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 535, nr. 644; Mazeaud,
Chabas, Leveneur, op. cit., p. 381, nr. 1076.
1118
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 402, nr. 261; M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala
moştenirii în dreptul RSR, Edit. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 89; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 416, nr. 438;
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., 534, nr. 644; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 424, nr. 251.
1119
Pentru dezvoltări, a se vedea, de pildă: I. Najjar, op. cit., p. 223 şi următ., nr. 212 şi următ.; J. Goicovici, Notă la dec.
civ. nr.15/1999 a CA Cluj, SUBB nr.1/2000, p. 50 şi următ.
1120
În practica judiciară s-a decis că acceptarea succesiunii are un caracter personal, neputând fi făcută decât direct de
succesibili sau de mandatarii acestora, iar nu şi de alte persoane care acţionează în condiţiile gestiunii de afaceri (Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 778/1962, CD 1962, p. 162).
205
 În esenţă, două sunt argumentele pe care se întemeiază concepţia majoritară, şi anume, pe de o parte,
faptul că acceptarea pe cale oblică nu face altceva decât să consolideze titlul de moştenitor pe care
succesibilul îl are de la deschiderea moştenirii, iar pe de altă parte argumentul de text desprins din dispoziţiile
art. 699 alin. 1 C. civ., care, reglementând revocarea pauliană a renunţării frauduloase la moştenire a unui
succesibil, vorbeşte de posibilitatea creditorilor de a lua „autorizaţia justiţiei ca să accepte succesiunea
pentru debitorele lor”. Asupra acestui din urmă argument vom reveni mai jos (infra nr. 510-511), iar în
privinţa celui dintâi, vom observa doar că acesta contrazice afirmaţia susţinătorilăr săi, care, cu referire la
inadmisibilitatea acţiunii oblice în cazul creditorilor succesiunii, au susţinut la unison că se întemeiază pe
faptul că până la exercitarea opţiunii succesibilii sunt străini de moştenire, or, dacă este aşa, nici creditorii
succesibililor nu pot opta în locul acestora pe cale oblică, până la exercitarea opţiunii debitorii lor fiind şi ei
străini de moştenire. Faptul că chiar înaintea exercitării dreptului de opţiune de către succesibili creditorii
succesorali pot urmări realizarea drepturilor lor acţionând împotriva succesibililor nu schimbă cu nimic
situaţia, întrucât în acest caz succesibilii sunt acţionaţi doar ca moştenitori virtuali care reprezintă
succesiunea, iar nu ca moştenitori veritabili cu drepturi succesorale proprii.

Secţiunea II

CARACTERE JURIDICE

489. Opţiunea se caracterizează prin faptul că este liberă (§ 1), pură şi simplă (§ 2), indivizibilă (§ 3),
irevocabilă (§ 4) şi retroactivă (§ 5)1121.

§ 1. Libertatea opţiunii

490. Principiu şi excepţii. Fiecare succesibil este în drept să aleagă între acceptarea pură şi simplă,
acceptarea sub beneficiu de inventar sau renunţarea la moştenire 1122.
De la acest principiu există excepţii care se referă la următoarele ipoteze: a succesibililor minori sau
incapabili (A), a succesibilului decedat înaintea expirării termenului de opţiune ai cărui succesori nu se
înţeleg asupra opţiunii (B), a ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii succesibili (C) şi a
succesibililor indecişi sau neglijenţi (D).

A. Ipoteza când succesibilii sunt minori sau incapabili

491. Conform dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului
familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „acceptarea moştenirii cuvenite
unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei persoane puse sub interdicţie va fi socotită totdeauna ca fiind
făcută sub benefciu de inventar”. Rezultă aşadar că, din raţiuni de protecţie, minorii şi interzişii, persoane
care nu au capacitatea de exerciţiu deplină, acceptarea moştenirii nu se poate face decât sub beneficiu de
inventar, iar nu şi pur şi simplu. Cu încuviinţările cerute de lege întrucât este un act de dispoziţie, renunţarea
rămâne o opţiune posibilă pentru aceste persoane.

B. Ipoteza succesibilului decedat înaintea expirării termenului de opţiune ai cărui succesori nu se

înţeleg asupra opţiunii

1121
A. Breton, Succession „Repertoire civil Dalloz”, 1976, p. 54, nr. 679.
1122
În cazul legatarilor particulari şi a instituiţilor particulari, opţiunea se restrânge doar la acceptarea sau renunţarea la
moştenire, căci aceştia nefiind ţinuţi la plata datoriilor succesorale, în privinţa lor acceptarea sub beneficiu de inventar
nu are nici o raţiune (F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 536, nr. 647).
206
 492. Dacă un succesibil decedează înainte de a-şi fi exprimat alegerea, iar termenul de prescripţie
pentru exercitarea acestui drept nu s-a împlinit, acesta se transmite la succesorii celui decedat, care, în restul
de timp rămas, pot opta după cum cred de cuviinţă atâta timp cât opţiunea aleasă este unică. Când înţelegerea
între succesori nu se poate realiza, „succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar” (art. 693 C. civ.),
această soluţie fiind cea mai puţin periculoasă pentru succesori 1123
Soluţia legislativă este criticabilă întrucât, dincolo de aparenţa legitimităţii ei care decurge din
caracterul indivizibil al dreptului de opţiune transmis pe cale succesorală, permite unor moştenitori să-i oblige
pe alţii la raportul donaţiilor primite de la defunct, aceştia fiind lipsiţi de posibilitatea să renunţe la moştenire
şi să păstreze astfel donaţia în limitele cotităţii disponibile, contrar principiului desprins din dispoziţiile art.
686 C. civ. potrivit căruia „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine” 1124.

C. Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii succesibili

493. Reglementare legală. Din dispoziţiile art. 703 şi 712 C. civ. rezultă că succesibilul care dă la o
parte sau ascunde bunuri succesorale cu intenţia de a şi le apropria în exclusivitate sustrăgându-le partajului
este considerat acceptant pur şi simplu, fiind decăzut din dreptul de a opta pentru renunţarea la moştenire sau
acceptarea sub beneficiu de inventar. Pe lângă aceasta, succesibilul vinovat pierde dreptul la partea ce i s-ar fi
cuvenit din bunurile date la o parte sau ascunse.
Acunderea sau dosirea bunurilor succesorale nu constituie simple acte de acceptare tacită a
moştenirii, ci o fraudă sancţionată cu o pedeapsă privată, una din rarele cazuri de sancţiune în interes privat
admise încă de lege1125.
În cele ce urmează vom prezenta elementele consitutive (a) şi sancţiunile ascunderii sau dării la o
parte (b).

a) Elementele constitutive ale ascunderii

494. Prezentare. În sensul dispoziţiilor art. 703şi 712 C. civ., constituie ascundere sau dare la o parte
(expresii care sunt sinonime)1126. „orice manoperă dolosivă, orice fraudă comisă cu intenţie şi care are ca
finalitate de a rupe egalitatea partajului, oricare sunt mijloacele întrebuinţate pentru a ajunge la aceasta” 1127.
De aici rezultă că aceste presupun un element material (1°) şi un element intenţional (2°).

495. 1°) Elementul material. Practica judiciară şi doctrina dau o interpretare foare largă noţiunilor
de ascundere sau dare la o parte, incluzând în această categorie acţiuni foarte diverse, cum ar fi: ascunerea
materială a unor bunuri, nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii inventarului succesiunii, nerestituirea
unui bun primit de la defunt şi deţinut cu titlu precar, nedeclararea unor datorii ale succesibilului către
succesiune, disimularea sau distrugerea unui testament, ascunderea primirii unei donaţii supuse raportului sau
a unei donaţii preciputare, chiar dacă aceasta din urmă nu depăşeşte limitele cotităţii disponibile, motivul
fiind că omiterea acesteia de la stabilirea masei de calcul diminuează în acelaşi timp atât rezerva, cât şi
cotitatea disponibilă1128.
Ascunderea sau dosirea se pot realiza nu numai în privinţa bunurilor mobile, ci şi a celor imobile.
Astfel, o asemenea acţiune a fost realizată de doi succesori prin vânzarea unui imobil succesoral în ascuns
faţă de un al treilea, prezentându-se ca singurii moştenitori ai defunctului, cei doi acaparând preţul 1129.
1123
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 379, nr. 1069.
1124
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury; H. Vialleton, op. cit., p. 386-387, nr. 242; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit.
supra, p. 130, nr. 200; M. Eliescu, Transmisiunea, cit. supra, 1966, p. 89.
Penrtu o altă părere, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 432-433.
1125
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 137, nr. 210; Mazeaud, Chabas Leveneur, op. cit., p. 398,
nr.1096.
1126
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 322.
1127
Cass. civ., 15 avr. 1890, citată de F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 732, nr. 920.
1128
Cass. 1-re civ., 19 juill.1989, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 2/1992, p. 424-425.
1129
Cass. 1-re civ., 16 juill. 1992, Obs. G. Champenois, „Defrénois” 1993, art. 35578-80.
Pentru o situaţie similară, vezi şi Cass. 1-re civ., 10 mars 1993, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 1/1994, p. 142.
207
 Lista acestor acţiuni este în continuă expansiune, mai recent, fiind incluse în această categorie
retragerea unei sume dintr-un cont bancar al defunctului în temeiul unei procuri pe care succesibilul o deţinea
sau transferul locaţiei unui seif de pe numele defunctului pe numele succesibilului 1130.
Se constată aşadar că ascunderea poate consta atât în manopere pozitive (dosirea unui bun,
falsificarea unui testament), cât şi într-o abstenţiune (nerestituirea unui bun), o simplă minciună (negarea
primirii unei donaţii) sau chiar o simplă tăcere (ndeclararea unui bun la inventar)1131.
Nu are importanţă faptul dacă acţiunile frauduloase sunt realizate înainte sau după deschiderea
moştenirii1132 sau dacă cele anterioare deschiderii moştenirii au fost realizate cu sau fără acordul lui de
cujus1133. De asemenea, nu prezintă importanţă dacă succesibilul este autor al faptei sau doar complice 1134, dar
nu se cere ca faptele să fie sancţionate penal, deşi unele dintre ele constituie infracţiuni 1135.
Clandestinitatea este o caracteristică esenţială a elementului material 1136. Dacă, de pildă, preluarea de
către un moştenitor unor bunuri succesorale este cunoscută celorlalţi, existenţa acestora fiind evidenţiată prin
inventarierea lor, nu poate fi vorba de aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege 1137.
Plecând de la formularea textelor legale, care vorbesc doar de ascunderea bunurilor succesorale,
practica judiciară a refuzat să aplice sancţiunile prevăzute la art. 703 şi 712 C. civ. în cazul ascunderii
existenţei unui alt moştenitor cu ocazia lichidării şi partajului succesiunii 1138. În Franţa, această soluţie pare a
fi mai reecent reconsiderată1139, fiind anterior viu criticată de doctrină1140.

496. 2°) Elementul intenţional (frauda). Ascunderea sau dosirea bunurilor succesorale nu sunt
sancţionate decât dacăau fost săvârşite cu rea-credinţă, adică cu intenţia de a frauda pe comoştenitori prin
însuşirea unor bunuri în dauna lor, prin ruperea echilibrului partajului.
Având drept ţintă fraudarea comoştenitorilor, ascunderea nu este eficientă (sancţionabilă) decât dacă
un moştenitor universal sau cu titlu universal vine la moştenire în concurs cu alţi succesori similari, nu şi
atunci când autorul faptei este unicul moştenitor universal sau cu titlu universal, un legatar particular, un
donatar nesuccesibil ori un succesibil exheredat 1141.
De asemenea, în cazul în care soţul supravieţuitor ascunde bunuri din categoria celor care îi revin în
exclusivitate în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944, acţiunea nu este sancţionabilă întrucât nu
poate dăuna coerezilor care nu au nici un drept la aceste bunuri 1142.
După unii autori, sancţiunea este aplicabilă şi în cazul când există un singur moştenitor universal sau
cu titlu universal care urmăreşte fraudarea creditorilor succesorali prin sustragerea unor bunuri gajului
acestora1143. Aceşti autori sunt inconsecvenţi, căci deşi admit că frauda în dauna fiscului nu intră sub incidenţa
sancţiunilor civile prevăzute la art. 702 şi 712 C. civ., ci a celor fiscale, scapă din vedere că fiscul nu este nici

1130
J. Patarin, Obs., RTD civ. nr. 2/1992, p. 423.
1131
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 442, nr. 473.
1132
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 123, nr. 220.
Pentru o practică judiciară în sensul că numai acţiunile ulterioare deschiderii moştenirii sunt sancţionate, a se vedea Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 101/1971, Repertoriu… 1969-1975, p. 199.
1133
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 129.
1134
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 733, nr. 921.
1135
A. Breton, op. cit., p. 68, nr. 881.
1136
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, 1996, p. 12, nr. 65.
1137
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1238/1955, CD 1955, vol. 1, p. 185; CSJ, s. civ., dec. nr. 1979/1992, Curtea de
Aopel Bucureşti. Culegere 1990-1992, p. 125.
1138
CA Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1109/2000, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 2000, p. 196-197.
1139
Cass. civ. 1-re, 16 juill. 1992, Obs. RTD civ. nr. 2/1993, p. 389.
1140
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 443-444, nr. 473; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, cit. supra, p. 10, nr.
53.
1141
A. Breton, op. cit., p. 67, nr. 862-863; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, cit supra, p. 15, nr. 99; Ph. Malaurie,
L. Aynès, op. cit., p. 122, nr. 219.
1142
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 129.
1143
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 444, nr. 474; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 734, nr. 922; Mazeaud,
Chabas, Leveneur, op. cit., p. 398-399, nr. 1097-1098; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 472-473, nr.
275.2.
208
el decât un creditor succesoral; or, ceeea ce este valabil pentru fisc, este valabil şi pentru ceilalţi creditori
succesorali. În plus, autorii menţionaţi admit că în cazul examinat sancţiunea nu este decât parţială, constând
doar în acceptarea forţată a moştenirii, iar nu şi în decăderea din dreptul de a beneficia de bunurile respective;
or, această soluţie decurge mai degrabă din acceptarea tacită a moştenirii prin însuşirea unor bunuri
succesorale, decât din aplicarea art. 702 şi 712 C. civ.
Frauda nu se prezumă, ea trebuie întotdeauna dovedită.
De aceea, de pildă, simpla constatare a omisiunii declarării unor bunuri la inventar de către un
succesibil nu atrage sancţiunea, fiind necesară administrarea probei că eredele a cunoscut faptul că aparţin
succesiunii şi că le-a omis cu intenţia de a şi le însuşi 1144. Tot astfel, nedeclararea din eroare a unei donaţii
primite de erede ori reţinerea unor bunuri succesorale de către un erede în credinţa eronată că îi aparţin, nu
pot fi sancţionate din lipsa elementului intenţional 1145.
În cazul donaţiilor deghizate, simulaţia nu dă naştere unei prezumţii de fraudă, aceasta trebuind să fie
dovedită prin orice mijloc de probă1146.
Fiind un delict civil, frauda poate fi săvârşită nu numai de persoanele cu deplină capacitate de
exerciţiu, ci şi de minorii şi interzişii judecătoreşti care au capacitate delictuală întrucât au lucrat cu
discernământ, pierzând beneficiul de inventar care rezultă din dispoziţiile art.19 din Decretul nr.32/1954 1147.
Practica judiciară şi doctrina absolvă de vină pe eredele care, după săvârşirea faptelor pevăzute de
lege, restituie bunurile sau îşi mărturiseşte greşala readucând lucrurile la normal înainte de a fi descoperit,
recunoaştere care nu poate fi făcută decât personal de autorul fraudei, iar nu şi de moştenitori după decesul
său1148.

b) Sancţiunile ascunderii sau dosirii

497. Dublă pedeapsă. Ascunderea sau dosirea este sancţionată pe de o parte prin atribuirea forţată a
calităţii de acceptant pur şi simplu (1°), iar pe de altă parte prin pierderea drepturilor sale asupra bunurilor
ascunse sau dosite (2°).
Acestea nu operează de drept, ci doar la cererea celor interesaţi 1149

498. 1°) Atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu. Eredele viovat de ascundere este
privat cu efecte retroactive de dreptul de opţiune succesorală, fiind considerat acceptant pur şi simplu.
Prin urmare:
-dacă încă nu a optat, el nu mai poate să o facă, iar orice renuţare ulterioară la actele care atrag
sancţiunea sunt lipsite de efecte1150;
-dacă a acceptat pur şi simplu, rămâne în continuare în aceeaşi situaţie;
-dacă a acceptat sub beneficiu de inventar, este decăzut din acest beneficiu (art. 712 C. civ.);
-dacă a renunţat, opţiunea sa rămâne fără efecte dar numai dacă renunţarea nu este încă definitivă,
căci dacă renunţarea este definitivă, ceea ce survine fie prin scurgerea termenului de prescripţie a dreptului de
opţiune, fie prin acceptarea unui alt succesibil survenită între timp, eredele renunţător nu a putut fi subiect al
fraudei speciale prevăzute de lege, fiind străin de moştenire, ci, eventual, doar autor al infracţiunilor de furt
sau abuz de încredere1151.
Fiind considerat acceptant pur şi simplu, autorul fraudei va fi ţinut ultra vires hereditatis la plata
datoriilor succesorale în rapor cu cota parte ce îi revine din moştenire, iar nu cu valoarea bunurilor cu care,

1144
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2903/1974, Repertoriu… 1969-1975, p. 199-200; CSJ, s. civ., dec. nr. 622/1991,
„Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 236-237; idem, dec. nr. 1031/1991, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 107.
1145
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 444-445, nr. 474.
1146
Cass. 1-re civ., 29 mai 1996, Note Ph. Malaurie, „Recuiel Dalloz” (Jurisprudence) nr. 14/1997, p. 163-164.
1147
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 475.
1148
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 400, nr. 1101.
1149
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 131.
1150
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, cit. supra, p. 17, nr. 113.
1151
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 446, nr. 478; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, cit. supra, p. 17, nr.
113; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 478, nr. 277.1.
209
eventual, rămâne după aplicarea celei de a doua sancţiuni constând în pierderea drepturilor asupra bunurilor
ascunse sau dosite.

499. 2°) Pierderea drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei. Frauda comisă
se întoarce împotriva autorului său, căci din câştigător, acesta devine perdant, legea lipsindu-l de drepturile ce
i-ar fi revenit asupra bunurilor ascunse sau dosite (art. 703 C. civ.). Pierderea poartă chiar şi asupra rezervei
celui vinovat, sancţiunea trecând înaintea acesteia 1152.
Situaţia profită coerezilor, proporţional cu cota ce revine fiecăruia din moştenire 1153.
Restituirea este datorată în natură, dar dacă bunul a fost înstrăinat restituirea se va face prin
echivalent, raportat la valoarea actuală a bunului, nici o compensare nefiind posibilă între restitirea datorată
de erede şi drepturile sale succesorale 1154.

D. Ipoteza succesibililor indecişi sau neglijenţi

500. Condamnarea ca acceptanţi pur şi simpli Condiţii. Conform dispoziţiilor art. 706 C. civ.,
succesibilii în privinţa cărora termenul pentru întocmirea inventarului şi deliberare (trei luni şi patruzeci de
zile) pentru exprimarea opţiunii succesorale (infra nr. 514) a expirat fără ca aceştia să opteze şi sunt urmăriţi
de creditorii succesiunii, vor fi condamnaţi la cererea creditorilor ca acceptanţi pur şi simplu dacă rămân în
continuare inactivi, pstrându-şi dreptul de opţiune în raport cu ceilalţi creditori.
Este vorba de o situaţie specială, în care, practic, succesibilii în cauză, la presiunea creditorilor
succesorali care au dreptul să-şi realizeze creanţele, sunt indirect constrânşi să opteze în termenul menţionat
(mai ales dacă succesiunea este insolvabilă), iar doar dacă nu o fac şi doar în raport cu creditorii care
acţionează vor fi obligaţi la plata creanţelor ca şi când ar fi acceptanţi pur şi simplu ai moştenirii.

§ 2. Caracterul pur şi simplu al opţiunii

501. Opţiunea succesorală nu poate fi decât pură şi simplă, neputând fi acompaniată de modalităţi
(termen sau condiţie).
Acceptarea sau renunţarea la termen produce efecte imediate, ca şi când acesta nu ar fi fost stipulat,
în timp ce aceptarea sau renunţarea sub condiţie sunt nule 1155.

§ 3. Caracterul indivizibil

502. Opţiunea succesorală este indivizibilă, nefiind posibil ca, de pildă, o moştenire să fie acceptată
în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un anumit bun, iar în parte nu, ori ca o parte să fie acceptată pur şi
simplu, iar cealaltă parte sub beneficiu de inventar 1156. Aceasta este o consecinţă a unităţii patrimoniului şi a
succesiunii, astfel încât în cazul excepţional în care una şi aceeaşi persoană lasă două succesiuni
independente una de alta – una ordinară şi una anomală, succesibilul care este chemat la ambele poate opta
diferit pentru fiecare dintre ele1157.
Dacă unul şi acelaşi moştenitor are însă atât vocaţie legală cât şi testamentară la una şi aceeaşi
moştenire, el poate opta diferit, acceptînd moştenirea legală şi repudiinnd-o pe cea testamentară sau invers 1158.
Soluţia îşi găseşte temeiul juridic în dispoziţiile art. 752 C. civ., conform căruia „eredele care renunţă la
succesiune poate… cere legatul ce i s-a făcut”.

1152
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 735, nr. 925.
1153
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 124, nr. 222.
1154
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 125, nr. 222.
1155
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.774 à 776, cit. supra, p. 5, nr. 29; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 451, nr. 485.
1156
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.1778/1960, CD 1960, p. 241.
1157
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 380, nr. 1073.
1158
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1984/1972, Repertoriu… 1969-1975, p. 202.
210
 Indivizibilă în ceea ce priveşte succesiunea, adică obiectul său, opţiunea este divizibilă în ceea ce
priveşte persoanele cărora le este deschisă, atunci când există mai mulţi succesibili chemaţi la aceeaşi
moştenire, fiecare dintre aceştia putând opta cum crede de cuviinţă 1159.

§ 4. Caracterul irevocabil

503. Opţiunea succesorală este irevocabilă doar în privinţa acceptării moştenirii, indiferent dacă
aceasta s-a făcut expres sau tacit, pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar, acceptantul nemaiputând
renunţa ulterior (art. 694 C. civ.)1160. Acceptantul sub beneficiu de inventar poate însă renunţa la beneficiu,
devenind acceptant pur şi simplu.1161
Renunţarea la moştenire însă, din dorinţa legiuitorului de a evita situaţiile de vacanţă succesorală,
poate fi revocată în anumite condiţii (infra nr. 558-560).

§ 5. Caracterul retroactiv

504. Opţiunea succesorală, indiferent dacă este vorba de acceptare sau de renunţare, produce efecte
din momentul deschderii moştenirii, iar nu din momentul exercitării opţiunii. Conform dispoziţiilor art. 688
C. civ., „efectul acceptării se suie până în ziua deschiderii succesiunii”, în timp ce „eredele ce renunţă este
considerat că n-a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.).

Secţiunea III

INEFICACITATEA OPŢIUNII SUCCESORALE

505. Opţiunea succesorală este ineficace în cazul în care este făcută înaintea deschiderii moştenirii (§
1), când consimţământul pe care îl conţine este viciat (§ 2), precum şi în caz de leziune (§ 3).
Pe lângă aceste situaţii, care, după caz, atrag nulitatea absolută sau relativă, se impune şi prezentarea
fraudei (§ 4), care atrage inopozabilitatea opţiunii.

§ 1. Opţiunea anticipată

506. Renunţarea anticipată la moştenire nedeschisă intră sub incidenţa prohibiţiei pactelor asupra
succesiunilor nedeschise, finind sancţionată cu nulitatea absolută (art. 965 alin. 2 C. civ.). Chiar dacă textul se
referă doar la renunţarea la moştenire, aceleaşi motive de ordine publică trebuie extinse şi la acceptarea
anticipată a unei moşteniri nedeschise1162.

§ 2. Viciile de consimţământ

507. Ca orice act juridic, opţiunea succesorală trebuie să nu fie afectată de vicii de consimţă mânt.
Art. 694 fraza I C. civ. prevede că acceptarea moştenirii poate fi anulată pentru dol. Acceptarea fiind
vorba de un act unilateral, dolul poate proveni de la oricine. Practica judiciară şi doctrina au admis fără
reţineri extinderea textului, pe de o parte, şi la renunţarea sau retractarea renunţării la moştenire, iar pe de altă
parte la viciul de consimţământ al violenţei1163.
1159
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 380, nr. 1073.
1160
Cass. 1-re civ., 16 avr. 1991, Note J. Massip, „Defrénois” 1991, art. 35088-69.
1161
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 452, nr. 488.
1162
Mazeaud, Chabas; Leveneur, op. cit., p. 385, nr. 1080.
1163
A. Vişan, Cu privire la cazurile de ineficacitate a renunţării la succesiune, RRD nr. 2/1985, p. 25-26; Ph. Malaurie,
L. Aynès, op. cit., p. 113, nr. 182.
211
 În ceea ce priveşte eroarea, deşi odinioară i s-a contestat aplicabilitatea cel puţin în cazul acceptării
moştenirii (pe motiv că atunci când poartă asupra identităţii succesiunii, nu există practic opţiune, ci doar o
simplă aparenţă, lipsind consimţământul, iar dacă poartă asupra consistenţei succesiunii, este vorba despre o
leziune)1164, ulterior i s-a recunoscut legitimitatea cel puţin în cazul când vizează natura sau întinderea
drepturilor succesibilului, ori a consecinţelor renunţării la moştenire (de pildă, un rezervatar chemat la
moştenire împreună cu alţi rezervatari renunţă la moştenire crezând că aceasta va profita legatarilor şi
donatarilor), toate acestea fiind mai ales erori de drept 1165. Eroarea asupra valorii bunurilor succesorale este
însă lipsită de efecte, leziunea neconstituind o cauză generală de anulare a opţiunii 1166.
În cazul anulării opţiunii pentru vicii de consimţământ, succesibilii redobândesc libertatea deplină în
privinţa exercitării acestui drept.

§ 3. Leziunea

508. Leziunea nu este reglementată ca un principiu general de anulare a opţiunii. Prin urmare, de
pildă, o renunţare la succesiune nu poate fi desfiinţată pe motiv că succesiunea este avantajoasă, ori
dimpotrivă, o acceptare pură şi simplă să fie anulată pentru că s-a decoperit ulterior un pasiv necunoscut care
o face neatractivă1167.
Legea face totuşi o excepţie, art. 694 fraza a II-a C. civ. prevăzând posibilitatea anulării (resciziunii)
acceptării pentru leziune în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate
din valoarea ei prin descoperirea unui testament necunoscut la momentul acceptării.
Considerat „enigmatic”, textul nu are raţiune, căci dacă legatul nu depăşeşte activul moştenirii,
descoperirea testamentului nu are nimic lezionar – câştigul este diminuat, dar nu există pierdere -,iar dacă
valoarea legatului depăşeşte activul, acceptantul în mod obişnuit nu este lezat deoarece legatele particulare
nu-l ţin pe acesta la plată decât intra vires hereditatis1168. De altfel, nici în practica noastră judiciară, nici în
practica judiciară franceză textul nu a fost aplicat vreodată.

§ 4. Frauda

509. Opţiunea succesorală poate fie făcută în mod fraudulos, fie contra intereselor creditorilor
succesibilului, caz în care poate fi revocată pe cale pauliană (A), fie contra moştenitorilor succesibilului, caz
în care poate fi declarată inopozabilă în temeiul principiului fraus omnia corrumpit (B).

A. Frauda pauliană

510. Condiţii. Creditorii succesibililor sunt protejaţi contra opţiunii frauduloase a debitorilor lor prin
posibilitatea atacării acesteia pe cale pauliană (art. 975 C. civ.).
Frauda pauliană presupune o acţiune a debitorului prin care acesta, deliberat, îşi crează sau adânceşte
o stare de insolvabilitate în dauna creditorilor săi.
Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar exclude posibilitatea fraudării creditorilor, beneficiul
punând la adăpost patrimoniul acceptantului de invazia pasivului succesoral, care nu poate fi satisfăcut decât
intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).
În schimb, renunţarea la o moştenire solvabilă făcută de un succesibil insolvabil este un act de
însărăcire a debitorului care întruneşte condiţiile fraudei pauliene atunci când este făcută cu intenţia de a-i
1164
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 395, nr. 253.
1165
A. Breton, op. cit., p. 60-61, nr. 763-765; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 538, nr. 650.
1166
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 538, nr. 650.
1167
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 113-114, nr. 184.
1168
M. Grimaldi, Succesions, cit. supra, p. 457, nr. 496.
212
prejudicia pe creditori. Nu este vorba doar de refuzul unei îmbogăţiri, care, potrivit dreptului comun, nu poate
fi sancţionată pe cale pauliană, ci de o veritabilă însărăcire, din moment ce succesibilii dobândesc în principiu
bunurile succesorale de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data actului de opţiune 1169. Art. 699 C. civ.
prevede în mod expres posibilitatea revocării pauliene a unei asemenea renunţări.
Cu toate că art. 699 se referă doar la renunţarea la moştenire, aplicabilitatea lui este admisă şi în cazul
acceptării pure şi simple a unei moşteniri insolvabile, dar dovda fraudei în acest caz este mai dificil de făcut,
succesibilul putând pretinde că a optat în acest fel pentru a onora angajamentele lui de cujus, iar nu pentru a-i
frauda pe creditori1170.
Titulari ai acţiunii pauliane prevăzute de art. 699 C. civ. nu pot fi decât creditorii succesibililor,iar nu
şi comoştenitorii, legatarii sau creditorii succesiunii 1171, aceştia, aşa cum vom vedea, putându-se apăra însă
împotriva actelor frauduloase ale succesibililor prin invocarea inopozabilităţii în temeiul principiului fraus
omnia corrumpit (infra nr. 512).

511. Efectele acţiunii pauliene. În pofida termenilor în care este formulat art. 699 C. civ., conform
cărora creditorii „pot să ia autorizaţia justiţiei ca să accepte succesiunea pentru debitorele lor, în locul şi
rândul său” (alin.1), renunţarea fiind „anulată numai în favorul creditorilor şi numai până la concurenţa
creanţelor lor” (alin.2), în realitate, admiterea acţiunii pauliene are ca efect inopozabilitatea actului de opţiune
faţă de reclamant1172, acesta fiind doar autorizat să fie plătit din valorile patrimoniale „care ar fi intrat în
patrimoniul debitorului lor dacă ar fi acceptat”1173.
Plecând de la formularea art. 699 alin. 1 C. civ., numeroşi autori susţin ideea acceptării pe cale oblică
a succesiunii, subsecvent admiterii acţiunii pauliene. Cu toate acestea, rămânem consecvenţi ideii că opţiunea
succesorală nu poate fi exercitată pe cale oblică (supra nr. 488). Aceasta cu atât mai mult cu cât acţiunea
pauliană este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de trei ani 1174, în timp ce dreptul de opţiune
succesoraă se prescrie în termen de 6 luni de la data deschiderii moştenirii (art. 700 alin. 1 C. civ.), astfel
încât, în cazul analizat, nu se poate explica în nici un fel cum ar putea duce exercitarea acţiunii pauliene după
expirarea termenului de 6 luni la acceptarea succesiunii pe cale oblică, atâta timp cât acest drept este prescris
în patrimoniul debitorului.
În limitele creanţelor creditorului reclamant, transmisiunea succesorală subsecventă renunţării
frauduloase la moştenire este lipsită de efecte, cota-parte corespunzătoare din bunurile succesorale putând fi
urmărită pentru satisfacerea acelor creanţe. Beneficiarii renunţării nu se pot plânge întrucât ei doresc doar să
păstreze un câştig realizat cu titlu gratuit (certat de lucro captando), în timp ce creditorul tinde să evite o
pagubă cauzată lui prin fraudă (certat de damno vitando). Renunţătorul fraudulos nu poate fi obligat să
despăgubească pe comoştenitorii sau moştenitorii subsecvenţi obligaţi să suporte consecinţele acţiunii
pauliene, nefiind ţinut la nici un fel de garanţie în favoarea acestora 1175.
Creditorii care au rămas pasivi nu pot beneficia în nici un fel de admiterea acţiunii pauliene (art. 699
alin. 2 fraza I C. civ.), faţă de ei renunţarea rămânând eficientă, ceea ce înseamnă excluderea ideii acceptării
pe cale oblică a moştenirii, care ar fi profitat tuturor creditorilor, nu numai celui reclamant. De asemenea,
dacă după urmărirea bunurilor succesorale de către creditorul reclamant rămâne un rest, acesta se cuvine
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi beneficiari ai renunţării, iar nu debitorului renunţător (art.
699 alin. 2 fraza a II-a C. civ.).
Dovadă a faptului că şi după admiterea acţiunii pauliene renunţătorul nu devine acceptant al
moştenirii pe cale oblică este faptul că, atunci când acesta este rezervatar şi a fost gratificat cu o donaţie
nescutită de raport, imputarea liberalităţii nu se va face asupra rezervei, cum s-ar întâmpla dacă ar fi

1169
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 382-383, nr. 1077.
1170
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 459, nr. 499.
1171
Succession, „Repertoire civil Dalloz”, cit. supra, p. 62, nr. 784 şi 786.
1172
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 458-459, nr. 498.
1173
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 784 à 792, 1995, p. 22, nr. 144.
1174
A. Szasz, Nota I, şi A. Silvian, Nota II la dec. civ. nr. 639/1966 a Trib. reg. Banat, RRD nr. 1/1968, p. 124-126; Trib.
jud. Suceava, dec. civ. nr. 21/1985, RRD nr. 5/1985, p. 73.
1175
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 404-405, nr. 263.
Contra, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 309; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 119-120.
213
acceptant, ci asupra cotităţii disponibile a moştenirii, cum se întâmplă când cel astfel gratificat renunţă la
moştenire1176.

B. Inopozabilitatea în temeiul principiului „fraus ominia corrumpit”

512. Practica judiciară franceză, aprobată de doctrină, plecând de la principiul fraus omnia corrumpit,
a extins posibilitatea criticării actului de opţiune succesorală şi la alte persoane decât creditorii succesibililor
– singurii în drept să exercite acţiunea pauliană prevăzută la art. 699 C. civ. -, recunoscându-le dreptul de a
obţine inopozabilitatea actului fraudulos în ceea ce îi priveşte.
Astfel, copilul natural al cărui părinte renunţă la moştenirea unei rude din familia legitimă cu intenţia
de a-l priva pe copil de aceasta este în drept să obţină declararea inopozabilităţii faţă de el a actului de
renunţare făcut în frauda lui1177.

Secţiunea IV

TERMENNUL DE OPŢIUNE

513. Prin natura ei, opţiunea succesorală presupune scurgerea unui termen pentru ca succesibilul să
se decidă în cunoştinţă de cauză.
Încă de la data deschiderii moştenirii succesibilii pot opta, dar nu pot fi constrânşi să facă acest lucru
deîndată. Ei au la dispoziţie în primul rând un termen pentru a face inventarul şi a delibera (§ 1), dar dacă lasă
să curgă şase luni de la data deschiderii moştenirii, dreptul lor de opţiune se stinge prin prescripţie (§ 2).

§ 1. Termenul pentru a face inventarul şi a delibera

514. Reglementare. În condiţiile în care termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală

era şi în dreptul nostru de 30 de ani, iar nu de 6 luni cum este în prezent, dispoziţiile art. 706-711 C. civ.
referitoare la facerea inventarului bunurilor succesorale şi deliberare aveau importanţa lor.
Îndată ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor succesibililor
defunctului. Aceştia, în principiu, nu pot fi însă obligaţi la plată decât dacă acceptă moştenirea. Pentru a opta
în cunoştinţă de cauză au însă nevoie de timp. De aceea, art. 706 C. civ. conferă succesibililor posibilitatea de
a cere suspendarea urmăririi până la întocmirea inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta având la
dispoziţie un termen de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului, dar nu
mai târziu de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, pentru deliberare asupra opţiunii succesorale, au la
dispoziţie un termen de 40 de zile.
În interiorul termenelor pentru facerea inventarului şi pentru deliberare, erezii nu pot fi obligaţi să
opteze într-un fel sau altul şi nici nu pot fi obligaţi la plata creanţelor succesorale (art. 708 C. civ.). Este vorba
aşadar de o excepţie dilatorie.
Pentru motive întemeiate, instanţa de judecată poate prelungi termenele de inventar şi deliberare (art.
709 C. civ.), dar nu mai mult decât durata termenului de prescripţie a dreptului de opţiune.
Dacă succesibilul îndreptăţit la invocarea excepţiei dilatorii decedează înaintea împlinirii termenului
de deliberare, succesibilii acestuia dispun de un nou termen pentru aceasta 1178.

515. Situaţia după expirarea termenelor a succesibililor care nu au optat. Dacă termenele de
întocmire a inventarului şi deliberare au expirat fără ca succesibilul urmărit să opteze, dreptul său de opţiune
1176
A. Breton, op. cit., p. 63, nr. 795.
1177
Cass. 1-re civ., 4 déc. 1990, Obs. G. Champenois, „Defrénois” 1992, art. 35018-32 şi J. Patarin, RTD civ. nr. 1/1992,
p. 157-160.
1178
Maueaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 388, nr. 1085.
214
rămâne intact până la împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni, dar acesta poate fi condamnat (obligat la
plată) ca şi când ar acceptat moştenirea pur şi simplu (art. 711 C. civ.) 1179.
Dreptul succesibilului urmărit de a opta pentru acceptarea sub beneficiu de inventar sau renunţarea la
moştenire se menţine faţă de urmăritor atâta timp cât hotărârea de condamnare ca acceptant pur şi simplu nu a
rămas definitivă1180.
Condamnarea succesibilului inert ca acceptant pur şi simplu, datorită relativităţii atorităţii lucrului
judecat, produce efecte doar în raport cu creditorul reclamant, faţă de ceilalţi creditori el păstrându-şi dreptul
de opţiune intact1181.
Spre deosebire de creditorii succesiunii, comoştenitorii şi moştenitorii subsecvenţi nu pot constrânge
în nici un fel pe succesibili să opteze într-un fel sau altul, aşteptarea lor putându-se prelungi până la
împlinirea termenului de prescripţie1182.

§ 2. Prescripţia dreptului de opţiune

516. Reglementare legală. Conform dispoziţiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (aşa cum a fost modificat
prin Decretul nr. 73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de
la deschiderea succesiunii”1183.
În formularea actuală textul se referă doar la acceptarea moştenirii, una din variantele dreptului de
opţiune succesorală, dar se admite că în realitate el are în vedere şi renunţarea la moştenire, aşadar dreptul de
opţiune ca atare, fiind acordat succesibililor pentru a se putea pronunţa în cunoştinţă de cauză atât asupra
numărului şi calităţii celor chemaţi la moştenire, cât şi asupra conţinutului patrimoniului succesoral 1184.
Ultima formulare a art. 700 alin. 1 C. civ. este însă una logică, întrucât declarând prescriptibilă acceptarea
moştenirii în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii, automat succesibilul care lasă să se scurgă acest
termen este considerat că a optat pentru renunţarea la moştenire, punându-se astfel capăt discuţiilor doctrinare
purtate pe marginea formulei iniţiale a textului, considerat o „enigmă” şi taxat chiar ca „ininteligibil”, doarece
prescriindu-se atât dreptul de a accepta, cât şi dreptul de a renunţa la moştenire nu se putea stabili cu
certitudine ce este succesibilul care a omis să se pronnţe în termenul prevăzut de lege – acceptant sau
renunţător1185?

517. Natura juridică. Discuţii au existat şi cu privire la natura termenului prevăzut de art. 700 alin. 1
C. civ. (art. 789 C. civ. francez), , considerat, de unii, cu mult timp în urmă, ca fiind de prescripţie
achizitivă1186, idee abandonată întrucât prescripţia achizitivă nu se aplică universalităţilor, de alţii ca fiind de
decădere1187, dar de majoritate ca fiind de prescripţie extinctivă 1188.

1179
Cass. 1-re civ., 10 juill. 1990, Obs. F. Lucet, „Defrénois” 1991, art. 35017.
1180
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 537, nr. 649.
1181
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 114-115.
1182
M.Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 418, nr. 442.
1183
În formularea iniţială, textul – identic cu acela al art.789 C. civ. francez, în vigoare şi astăzi - prevedea că „facultatea
de a accepta, sau de a se lepăda de o succesiune, se prescrie prin acelaşi timp ce se cere pentru prescripţia cea mai lungă
a drepturilor imobiliare”.
1184
Trib. Suprem, în comp. prev de art.39 alin.2 şi 3 din Legea nr. 58/1968, dec. nr. 2/1973, Repertoriu… 1969-1975, p.
197-198; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 442.
1185
M. Planiol, G. Ripert, H. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 410, nr. 269.
Pentru un alt punct de vedere, a se vedea totuşi M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 98-99.
1186
A se vedea doctrina şi jurisprudenţa citate de A. Breton, op. cit., p. 58, nr. 734.
1187
I. C. Vurdea, Propuneri „de lege ferenda” privind natura juridică a termenului de acceptare a succesiunii , RRD nr.
11/1980, p. 32-35.
1188
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 412-413, nr. 272; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra,
p. 97; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 442-443, nr. 263; Plenul Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 3/1963,
CD 1963, p. 15.
215
 518. Domeniul de aplicare. În dreptul nostru, pornindu-se de la faptul că art. 700 alin. 1 C. civ.
vorbeşte de dreptul de a accepta „succesiunea”, s-a conturat ideea că termenul de 6 luni vizează doar
transmisiunile universale sau cu titlu universal, în cazul legatelor particulare fiind dobândit de la data
deschiderii moştenirii, fără a fi necesară acceptarea, doar executării acestora aplicându-li-se dispoziţiile
referitoare la prescripţia de drept comun, care este de 3 ani, dacă obiectul legatului constă într-un bun de gen
sau obligaţie de a face, iar dacă obiectul legatului este un bun individual determinat, revendicarea fiind
imprescriptibilă1189.
Argumentul de text invocat este înşelător, în context noţiunea fiind utilizată cu înţelesul de acceptare
a unui drept succesoral, în înţeles larg, incluzând şi drepturile derivând din legatele particulare, iar nu a unui
drept succesoral restrâns la universalitatea succesorală sau o cotă-parte din aceasta.
Ideea este cu atât mai greu de primit cu cât implică acceptarea obligatorie a legatelor particulare, or,
pe de o parte, în materie de legate este recunoscută importanţa considerentelor morale pentru acceptarea sau
repudierea lor1190, iar pe de altă parte, potrivit art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea
unei moşteniri ce i se cuvine”.
Prin urmare, opţiunea succesorală este deschisă şi legatarilor particulari, dreptul acestora de a accepta
legatul fiind şi el supus prescripţiei în termenul de 6 luni de la deschiderea moştenirii 1191. Una este aşadar
problema prescripţiei acceptării legatelor particulare, care este supusă dispoziţiilor art. 700 alin. 1 C. civ., şi
alta este problema prescripţiei executării legatelor, care este supusă dispoziţiilor de drept comun, dar care nu
poate interveni decât subsecvent acceptării.
În practica judiciară s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 700 alin.1 C. civ. referitoare la prescripţia
dreptului de a accepta moştenirea se aplică sau nu şi în cazul moştenitorilor sezinari, care au posesia de drept
a moştenirii (art. 653 alin. 1 C. civ.), răspunsul fiind în sens afirmativ 1192.
Statul, în caliatea sa de beneficiar al succesiunilor vacante, nu este supus dispoziţiilor referitoare la
prescripţia acceptării moştenirii, culegând acest drept în calitate de putere suverană. În schimb, când vine la
moştenire în calitate de legatar, trebuie să facă acceptarea moştenirii ca orice alt legatar 1193.

519. Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie. În principiu, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 700 alin. 1 C. civ., termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii moştenirii 1194.
Faptul că anumite bunuri sunt aduse ulterior la masa de calcul sau că drepturile defunctului nu sunt
precizate ori individualizate la deces nu sunt elemente de natură să modifice momentul începerii curgerii
prescripţiei1195.
Regula curgerii termenului de prescripţie de la data deschiderii moştenirii se aplică nu numai
moştenitorilor chemaţi în primul rând la moştenire, ci, în ideea de a preveni riscurile care ar rezulta din
prelungirea nedefinită a dreptului de opţiune, şi celor subsecvenţi 1196. Acceptarea succesiunii de către
moştenitorii subsecvenţi nu este decât una eventuală, care urmează să producă efecte doar dacă moştenitorii
chemaţi în primul rând renunţă sau lasă să curgă termenul de prescripţie fără să facă acte de acceptare 1197.
Curgerea termenului de prescripţie pentru moştenitorii subsecvenţi de la data deschiderii moştenirii nu-i

1189
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 107; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1969 a
Tribunalului Suprem, RRD nr. 8/1970, p117-118; M. Costin, Principiul prescriptibilităţii dreptului de opţiune
succesorală, în A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, C. Surdu, „Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea
principiilor dreptului civil român”, Edit. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 198-203; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
875/1969, CD 1969, p. 155; idem, dec. nr. 353/1972, Repertoriu… 1969-1975, p. 201.
1190
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 787, nr. 627.
1191
În acest sens, a se vedea şi: M. Ionescu, Notă la dec. civ. nr. 4280/1955 a col.III civ. al Trib. reg. Bucureşti, LP
nr.7/1956, p. 887; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 416, nr. 438; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra,
p. 444-445.
1192
CA Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr.168/1999, Curtea de Apel Bucreşti. Culegere 1999, p. 159-161.
1193
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 445, nr. 264.
1194
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 858/1962, Repertoriu… 1952-1969, p. 445.
1195
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.1387/1957, CD 1957, p. 169.
1196
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 385, nr. 1081.
1197
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 420, nr. 445.
216
împiedică pe aceştia să se poată prevala de cauze de întrerupere sau suspendare a prescripţei care le sunt
proprii1198.

520. Aplicarea principiului contra non valentem agere non currit prescriptio. Aplicarea rigidă a
regulii curgerii termenului de prescripţie de la data deschiderii moştenirii poate conduce în unele situaţii la
consecinţe inacceptabile. De aceea, în cazul persoanelor care ignoră din motive întemeiate (neimputabile)
naşterea dreptului lor de opţiune, prin aplicarea principiului contra non valentem agere non curit
prescriptio1199, prescripţia nu-şi produce efectele1200.
Aprecierea unor asemenea cazuri rămâne la „luminile judecătorului”, fiind o chestiune de fapt.
Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens. Astfel, în cazul în care moştenitorul a aflat de
existenţa drepturilor sale succesorale după 6 luni de la data deschiderii moştenirii, prin descoperirea unui
testament în favoarea sa sau prin aflarea legăturii de rudenie – ascunse până atunci – cu defunctul, s-a judecat
că termenul de prescripţie curge doar de la data cunoaşterii de către succesibil a elementelor din care decurge
vocaţia sa la moştenire1201.
De asemenea, în cazul stabilirii pataernităţii succesibilului faţă de defunct ulterior deschiderii
moştenirii, prescripţia curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, iar nu de la data
decesului lui de cujus1202. Tot astfel, în cazul copilului conceput înaintea deschiderii moştenirii, dar născut
ulterior acestei date, termenul de prescripţie va curge de la data naşterii 1203.
În situaţia declarării judecătoreşti a morţii, termenul de prescripţie se va calcula de la data rămânerii
definitive a hotărârii judectoreşti declarative de moarte, iar nu de la data stabilită în hotărâre ca fiind cea a
morţii1204.

521. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei. Trimitere. Termenul de opţiune de 6 luni prevăzut

de art. 700 alin. 1 C. civ. fiiind de prescripţie, poate fi întrerupt sau suspendat în condiţiile dreptului comun
(Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă) 1205, asupra căruia nu este cazul să stăruim aici.
Ca elemente specifice opţiunii succesorale, în practica judiciară s-a reţinut ca un caz specific de
suspendare a prescripţiei acela al demersurilor pentru obţinerea încuviinţării autorităţii tutelare a acceptării
moştenirii de către un minor, pe toată durata acestora, pe lângă cauzele de suspendare a prescripţiei prevăzute
la art. 13 din Decretul nr. 167/1958 1206. De asemenea, s-a mai reţinut că, în anumite condiţii, boala
succesibilului poate constitui un caz de forţă majoră de natură să atragă suspendarea termenului legal de
prescripţie pentru acceptarea succesiunii 1207

522. Repunerea în termen. Conform dispoziţiilor art. 700 alin. 2 C. civ., care s-a păstrat
nemodificat, „în cazul în care moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forţă
majoră, instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la
data când a luat sfârşit împiedicarea”.
După intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care stabileşte la
art. 13 că suspendarea prescripţiei extinctive – printre ale cărei cauze se enumeră şi forţa majoră – operează
de drept, iar la art. 19 dreptul instanţelor de judecată ca în cazul unor motive temeinic justificate să repună în
termenul de prescripţie pe acela care l-a pierdut din motive neimputabile, s-a pus problema dacă şi în ce
1198
H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 480, nr. 5.
1199
Pentru detalii asupra acestui principiu, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Adagii şi locuţiuni latine în dreptul
românesc, Chemarea, Iaşi, 1993, p. 60-61.
1200
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury; H. Vialleton, op. cit., p. 416, nr. 274.
1201
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1606/1957, Nota de D. Demetrescu, LP nr. 9/1958, p. 118; M. Costin, op. cit., p.
203-204.
1202
C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei în drept în materia moştenirii,
„Dreptul” nr. 9/1993, p. 36.
1203
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1580/1969, CD 1969, p. 153.
1204
M. Eliescu, Transmisunea…, cit. supra, p. 104.
1205
Pentru detalii, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succeoral, cit. supra, p. 449-451, nr. 266.1-266.2.
1206
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 833/1983, CD 1983, p. 84.
1207
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1411/1973, CD 1973, p. 181.
217
măsură dispoziţiile art. 700 alin. 2 C, civ. au mai rămas în vigoare. După unele ezitări ale practicii judiciare,
Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la dispoziţiile art. 26 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „pe
data intrării în vigoare a decretului…, se abrogă orice dispoziţii legale contrare…, în afară de cele care
stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă”, a
conchis prin decizia de îndrumare nr. 7/1963 1208 că din vechile dispoziţii legale referitoare la prescripţie s-au
păstrat numai termenele mai scurte decât cele prevăzute de decret, restul fiind abrogate. În consecinţă,
dispoziţiile art. 700 alin. 2 C. civ. trebuie considerate înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare ale Decretului
nr.167/1958, sens în care s-a reţinut că forţa majoră este o cauză de suspendare a prescripţiei care operează de
drept şi nu un motiv de repunere în termen1209.
În lumina dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în termenul de prescripţie este
posibilă în orice situaţie neimputabilă succesibilului care a dus la pierderea termenului de prescripţie,
verificarea temeiniciei acestor motive revenind instanţei de judecată 1210. Au fost considerate ca fiind motive
temeinice împrejurări ca: ascunderea cu rea-credinţă de către unii succesibili faţă de alţii a morţii lui de cujus,
decesul în ţară străină în condiţiile în care legăturile dintre cel decedat şi succesibili nu erau normale, decesul
într-un penitenciar sau abandonarea unui minor de către părintele supravieţuitor, celălat părinte fiind chiar de
cujus1211.
Cererea de repunere în termen trebuie formulată în termen de o lună de la data la care succesibilul a
luat cunoştinţă de vocaţia sa succesorală1212.
Admiterea cererii de repunere în termen constituie o acceptare implicită a moştenirii, nemaifiind
necesară acordarea vreunui termen pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală 1213, afară de cazul în
care, succesibilul solicită să i se acorde un termen pentru a face inventarul moştenirii şi a delibera.

523. Repunerea în termenul de acceptare a moştenirii în temeiul dispoziţiilor speciale ale art.
12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar. Conform art. 12 alin. 2 din Legea nr.
18/1991, moştenitorii cooperatorilor care au adus pământ în fostele cooperative agricole de producţie şi care
au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor şi nu pot dovedi această calitate întrucât
terenurile respective nu se puteau moşteni la data decesului autorului lor, sunt socotiţi de drept repuşi în
termenul de acceptare cu privire la cote ce le revine din terenurile ce au aparţinut autoruluilor, considerându-
se că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiilor locale de reconstituire a dreptului de
proprietate.
În practica judiciară şi în doctrină s-a susţinut într-o opinie că prin textul menţionat au fost repuşi în
termenul de acceptare a moştenirii doar succesibilii care nu au acceptat-o în termenul şi condiţiile prevăzute
de art. 700 C. civ., iar nu şi cei care au renunţat în mod expres la moştenire, consideraţi conform art. 696 C.
civ. că nu au fost niciodată erezi, argumentându-se că opţiunea succesorală fiind indivizibilă, nu este de
conceput ca pentru o parte din bunurile succesorale să se renunţe la moştenire, iar pentru altele să se
accepte1214.
Într-o altă opinie se consideră însă că repunerea în termen se referă şi la moştenitorii renunţători 1215.

1208
Publicată în CD 1963, p. 15.
1209
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 108-111; M. Costin, op. cit., p. 210-213; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
470/1970, CD 1970, p. 167-170.
1210
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1399/1986, CD 1986, p. 90-93.
1211
M. Costin, op. cit., p. 211-213; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 590/1986, CD 1986, p.82-85; idem, dec. nr. 1399/1986,
loc. cit. supra.
1212
CSJ, s. civ., dec. nr. 129/1993, Culegere de decizii pe anul l993, p. 194, p. 81-83.
1213
C. Stătescu, op. cit., p. 218.
1214
În acest sens, a se vedea: P. Perju, Discuţii în legătură cu unele soluţii privind dreturile reale, pronunţate de
instanţele judecătoreşti din judeţu Suceava, în lumina Legii nr. 18/1991, „Dreptul” nr. 12/1992, p. 27; CSJ, s. civ., dec.
nr. 494/1994, „Dreptul” nr. 12/1994, p. 67; Judec. Strehaia, sent. civ. din 27 dec. 1993 (dos. nr. 1740/1993), Nota de C.
Turianu, „Dreptul” nr. 12/1994, p. 53-54; M.-L. Belu Magdo, Unele probleme în legătură cu interpretarea şi aplicarea
prevederilor art. 12 din Legea nr. 18/1991 şi art. 13 din Regulamentul aprobat prin H G nr. 730/1993, „Dreptul” nr.
7/1995, p. 35-36; M. Nicolae, Repunerea în termenul de prescripţie, „Dreptul” nr. 11/1999, p. 57; Fr. Deak; Tratat de
drept succesoral, cit. supra, p. 438-439 şi 454, nr.267.
218
 Pornind de la caracterul special al dispoziţiilor art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, împărtăşim
această din urmă opinie. Este de necontestat că, în principiu, renunţătorul este considerat a fi străin de
moştenire şi că opţiunea succesorală este indivizibilă. Numai că în cazul analizat este vorba de o excepţie de
la regulă instituită prin lege. Susţinătorii primei opinii refuză să ia act de un fapt evident, anume că renunţarea
expresă la moştenire şi renunţarea tacită prin neacceptarea acesteia în termenul prevăzut de lege nu diferă
prin nimic în privinţa efectelor, ambele făcând ca succesibilii să fie consideraţi străini de moştenire.
Renunţătorul tacit la moştenire nu este cu nimic mai puţin străin de moştenire decât renunţătorul expres. Prin
urmare, diferenţa de tratament juridic a celor două categorii de succesibili pe considerentul că unul a renunţat
tacit la moştenire, iar celălalt expres nu este altceva decât rezultatul unei inconsecvenţe.
De asemenea, argumentul caracterului indivizibil al actului de opţiune succesorală este irelevant,
întrucât prin dispoziţiile art. 12 alin.2 din Legea nr.18/1991 legiuitorul nu face altceva decât să instituie o
derogare de la acest principiu. Nu se înţelege şi nu se explică de ce în cazul renunţătorului tacit la moştenire
principiul nu ar fi încălcat (căci şi în acest caz acceptarea făcută în temeiul dispoziţiilor art. 12 alin.2 din
Legea nr.18/1991 se referă doar la partea de moştenire, care include terenurile cooperativizate, iar nu şi la
partea de moştenire pentru care neacceptarea în termen echivalează cu renunţarea la moştenire), ci doar în
cazul renunţătorului expres.
Dispoziţiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 sunt aşadar dispoziţii de excepţie care derogă de la
dreptul comun. Legiuitorul, având în vedere situaţia nou creată prin dispoziţiile legale de restituire a
terenurilor socializate prin cooperativizare, au pus pe succesibilii celor care au suportat rigorile
cooperativizării forţate în situaţia de a opta pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
care au aparţinut antecesorlor lor, iar din acest punct de vedere, nu se justifică nici o diferenţiere între
succesibilii care au renunţat tacit la moştenire şi cei care au renunţat expres.
Conform dispoziţiilor art. 10 alin. 4 din Leegea nr. 18/1991, iniţial, termenul în care trebuia cerută
repunerea în termen a fost de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, ulterior acesta fiind prelungit cu
15 zile prin Legea nr.29/1991. Acest termen a fost considerat a fi unul de decădere.

524. Efectele prescripţiei. Expirarea termenului de prescripţie fără ca succesibilul să fi făcut acte de
acceptare expresă sau tacită are drept consecinţă pierderea dreptului de a accepta moştenirea, iar odată cu
acesta şi a vocaţiei succesorale, fiind considerat străin de moştenire 1216.
Succesibilii, adică persoanele care au vocaţie succesorală (indiferent dacă aceasta este de natură
legală, testamentară sau contractuală), dobândesc drepturile succesorale de la data deschiderii moştenirii, dar,
întrucât aceştia au dreptul de a confirma sau infirma această dobândire, devin succesori (moştenitori efectivi)
doar dacă acceptă moştenirea în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, pasivitatea prelungită ducând la
pierderea retroactivă a drepturilor succesorale, ca şi când ar fi renunţători.
Această soluţie se justifică şi pe considerentul de ordin practic care decurge din necesitatea de a da
forţă juridică unei situaţii de fapt consolidate prin inacţiunea prelungită a succesibililor care nu acceptă
moştenirea în teremenul prevăzut de lege, ceea ce presupune lipsa de interes pentru acea succesiune 1217.
Orice persoană interesată (comoştenitorii, moştenitorii subsecvenţi, donatarii şi legatarii) şi chiar şi
instanţa de judecată, din oficiu, sunt în drept să invoce această prescripţie.
În ceea ce priveşte sarcina probei, revine succesibilului care alegă acceptarea moştenirii în termen
obligaţia de a face dovada pozitivă a acestui fapt, iar nu celui interesat care invocă pasivitatea succesibilului
de a face dovada negativă1218.
1215
În acest sens, a se vedea: V. Pătulea, Dreptul de reprezentare succesorală în condiţiile art. 12 alin. 2 din Legea nr.
18/1991, „Dreptul” nr. 10-11/1991, p. 99; M. Georgescu, Al. Oproiu, Restabilirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor în condiţiile diferite ale acceptării sau renunţării la succesiune ori neexercitării drepturilor succesorale,
„Dreptul” nr. 4/1994, p.68; A. Sitaru, Nota (critică) la sent. civ. din 27 dec. 1993 a Judecătoriei Strehaia, loc. cit. supra,
p. 53; „”Dreptul” nr. 5/2000; I. Turculeanu, Repunea în termenul de opţiune succeorală a moştenitorilor, „Dreptul” nr.
5/2000, p. 63-64.
1216
M. Planiol, G. Ripert, J. Mmaury, H. Vialleton, op. cit., p. 412, nr. 271; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p.
99; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 386, nr. 1082; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 454, nr.
267.
1217
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 419, nr. 444; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 540, nr. 652.
1218
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 386-387, nr. 1082.
219
 Când însă un creditor succesoral urmăreşte un succesibil pentru plata creanţei sale afirmând că acesta
este acceptant, proba acceptării moştenirii revine acelui creditor în temeiul regulii actori incumbit probatio,
iar nu succesibilului1219.

Capitolul II

FORMELE OPŢIUNII

525. Opţiunea succesorală, afară de cazul acceptării pure şi simple (Secţiunea I), fiind un act
unilateal, presupune îndeplinirea unor forme riguroase în cazul acceptării sub beneficiu de inventar
(Secţiunea II) şi al renunţării la moştenire (Secţiunea III).

Secţiunea I

ACCEPTAREA PURĂ ŞI SIMPLĂ

526. Noţiune. Din dispoziţiile art. 689 C. civ. rezultă că acceptarea pură şi simplă a moştenirii este
actul juridic prin care succesibilul chemat la moştenirea celui decedat îşi însuşeşte, dacă vrea, calitatea de
erede pe care o are încă de la data deschiderii moştenirii, consolidând astfel transmisiunea succesorală care a
operat la acest moment prin simplul fapt al decesului, dobândind drepturile succesorale (activul succesiunii)
odată cu obligaţia de plată a datoriilor succesorale (pasivul succesiunii) chiar şi peste limitele activului
succesoral dacă acesta se dovedeşte insuficient (ultra vires hereditatis)1220. De aceea, conform dispoziţiilor
art. 688 C. civ., „efectul acceptării se suie până la ziua deschiderii moştenirii”.
Drepturile şi obligaţiile acceptantului nu rezultă aşadar din actul acceptării, cum se întâmplă în cazul
raporturilor juridice contractuale, ci direct din calitatea sa de moştenitor pe care a dobândit-o la deschiderea
succesiunii şi pe care doar a confirmat-o prin acest act. De aceea, se afirmă că acceptarea pură şi simplă nu
este altceva decât renunţarea la dreptul de a renunţa sau de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar 1221.
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care succesibilul şi-a
manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de consimţământ 1222. Odată exercitată această opţiune, succesibilul
decade din dreptul de a renunţa sau accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, ceea ce reprezintă o
aplicare a maximei semel heres, semper heres1223.
Lăsând de o parte acceptarea forţată a moştenirii despre care am vorbit deja (supra nr. 498),
acceptarea pură şi simplă a moştenirii poate fi expresă (§ 1) sau tacită (§ 2).

§ 1. Acceptarea expresă

527. Necesitatea unui înscris. Art. 689 fraza a II-a C. civ. dispune că acceptarea este expresă „când
se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat”.
Act juridic unilateral, acceptarea expresă a moştenirii nu putea fi lăsată de legiuitor sub incidenţa
regulii consensualismului aplicabilă în materie contractuală, unde, ca o consecinţă a autonomiei de voinţă,
1219
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, 1996, p. 4, nr. 7-8.
1220
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 132, nr. 205.
1221
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 132, nr. 205; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.774 à 776, cit. supra, p.
3, nr. 8; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 117; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 456, nr. 270.
1222
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 401, nr. 1103.
1223
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, op. cit., p. 21, nr. 140.
220
consimţământul poate fi exprimat în orice formă, chiar şi verbal, fiind precedat de discuţii între părţi,
deoarece lipsa formei, pe de o parte, ar prezenta în acest caz grave pericole, consimţământul fiind exprimat
fără o suficientă reflecţie, iar pe de altă parte întrucât nu s-ar putea distinge prea bine ceceea ce a fost cu
adevărat dorit de ceea ce reprezintă doar un simplu proiect 1224.
Pentru a prezenta garanţiile necesare, consimţământul succesibilului care doreşte să accepte expres
moştenirea trebuie să fie exprimat în scris. Înscrisul fiind cerut în acest caz ad validitatem, iar nu doar ad
probationem1225, înseamnă că o simplă acceptare verbală este lipsită de orice valoare juridică.
În schimb, forma cerută de lege este foarte suplă, consimţământul putând fi exprimat în orice înscris,
autentic sau sub semnătură privată, special destinat acceptării sau unei alte finalităţi 1226, cum ar fi: opoziţia la
vânzarea silită a unui imobil succesoral 1227, declaraţia făcută la organele fiscale prin care succesibilul indică
compunerea masei succesorale şi calitatea sa de moştenitor 1228 ori chiar declaraţia făcută în acest sens într-o
scrisoare misivă1229.
Este important ca însuşirea calităţii de moştenitor acceptant al moştenirii să rezulte în mod neechivoc
din înscris, acesta exprimând voinţa succesibilului, iar nu a unui terţ care acţionează fără ştirea lui 1230.
Acceptarea expresă poate fi făcută şi prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat în formă scrisă 1231.
Dacă acceptarea este conţinută într-un act sub semnătură privată, data acestuia este inopozabilă
terţilor, afară de cazul în care a devenit certă în condiţiile prevăzute la art. 1182 C. civ. 1232.

§ 2. Acceptarea tacită

528. Noţiune. Conform dispoziţiilor art. 689 fraza a II-a C. civ., acceptarea „este tacită când eredele
face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat
intenţia de acceptare”.
Rezultă aşadar că acceptarea moştenirii poate fi nu numai expresă, ci şi implicită, dedusă din
îndeplinirea de către succesibil a unor acte juridice şi materiale din care rezultă voinţa sa de a a accepta
moştenirea pur şi simplu1233.
Actele de acceptare trebuie să fie neechivoce în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce
(care dau naştere la interpretări diferite) nu pot fi luate în considerare ca atare 1234.
Acceptarea tacită a moştenirii poate fi făcută nu numai în cazul moştenirii legale, ci şi a celei
testamentare, dar în acest din urmă caz ea nu poate fi făcută decât dacă beneficiarul testamentului cunoaşte
existenţa şi conţinutul acestuia, nefiind de conceput o însuşire a titlului de moştenitor de către o persoană care
nu cunoaşte vocaţia pe care i-o conferă legatul 1235.

1224
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 394, nr. 1089.
1225
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.777 à 783, cit. supra, p. 5, nr. 16; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 394, nr. 1089.
Contra, a se vedea totuşi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 457, nr. 271.
1226
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 236.
1227
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 277, nr. 636.
1228
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 707/1989, „Dreptul” nr. 3/1990, p. 65-66.
1229
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 394-395, nr. 1089.
1230
A. Breton, op. cit., p. 63, nr. 799 şi 802.
1231
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 235.
În sensul că mandatul poate fi şi verbal, ceea ce este discutabil, a se vedea M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art.777 à 783, cit.
supra, p. 6, nr. 20.
1232
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 424, nr. 448.
1233
Se exceptează acceptarea făcută de reprezentanţii legali ai minorilor sau interzişilor judecătoreşti, care, chiar dacă
este tacită, nu poate fi făcută decât sub beneficiu de inventar.
1234
CSJ, s. civ., dec. nr. 2193/1990, „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 125-126.
1235
Gh. D. Dimitrescu, Acceptarea tacită a moştenirii de către legatarul universal, RRD nr. 4/1972, p. 78-79; M.
Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 430, nr. 455.
221
 Actele de acceptare tacită pot fi făcute nu numai personal de succesibili, ci şi prin reprezentanţii
legali, în cazul minorilor sau interzişilor judecătoreşti 1236, sau prin mandatari, în cazul persoanelor care au
capacitate de exerciţiu deplină1237.
Pornind de la unele texte legale, tipologia acestor acte a fost conturată de doctrină şi de jurisprudenţă.
Există acte a căror îndeplinire implică în genere intenţia de acceptare a moştenirii (A) şi acte
conservatorii, a căror îndeplinire nu implică intenţia de acceptare (B).
Trebuie subliniat faptul că uneori diferenţierea între aceste două categorii de acte este o operaţiune
delicată, căci aceasta nu ţine numai de natura actului, care este un element obiectiv, ci
şi de intenţia care a stat la baza acestuia, adică de un element subiectiv 1238.

A. Actele a căror îndeplinire implică în genere acceptarea tacită

529. Codul civil nu reglementează sistematic actele de acceptare tacită, rezumându-se doar să
prevadă în art. 690 că actele de conservare, de îngijire şi administrare provizorie nu constituie prin ele însele
acte de primire a moştenirii, iar în art. 691 că actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale
constituie acte de acceptare. De aceea, conturarea sferei actelor de acceptare tacită s-a făcut de către doctrină
şi jurisprudenţă.
Conform acestora, se includ în această categorie: actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor
succesorale (a), actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale (b), actele de dispoziţie materială
asupra bunurilor succesorale (c), actele de administrare definitivă şi de folosinţă (d) şi actele care au ca
finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii (e).

a. Actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor succesorale

530. Acceptarea tacită a moştenirii rezultă din orice act de dispoziţie juridică privitor la un bun
succesoral, indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau incorporal, de gen sau individual
determinat. Succesibilul nu poate dispune de un bun decât dacă în prealabil a acceptat moştenirea.
Prin acte de dispoziţie juridică se înţeleg actele de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, de
constituire a unor garanţii (gaj sau ipotecă) sau de dezmembrare a proprietăţii prin constituirea unor drepturi
reale accesorii (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie).
De asemenea, prin asemănare, sunt considerate ca atare şi acte ca: remiterea de datorie privitor la o
creanţă succesorală1239, tranzacţia cu privire la datoriile succesiunii 1240, împuternicirea unui mandatar de a
vinde bunurile succesorale1241 sau perceperea unor creanţe succesorale ocazionale (daune, restituirea unui
împrumut etc.)1242.
Plata datoriilor succesorale din veniturile proprii, în sine, nu constitie un act de acceptare a
moştenirii, întrucât aceasta, din varii considerente, poate fi făcută legal şi de un terţ, dar, în schimb, constituie
un asemenea act plata făcută din veniturile succesiunii, întrucât este un act de dispoziţie asupra bunurilor
succesorale1243.

531. Ceea ce este important nu este actul de dispoziţie în sine, ci intenţia pe care o evidenţiază, astfel
încât dacă succesibilul dispune de un bun pe care îl consideră ca făcând parte din succesiune, dar care în

1236
A. Breton, op. cit., p. 64, nr. 811.
1237
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 242-243; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 122-123; Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 1411/1973, CD 1973, p. 181.
1238
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 543-544, nr. 657.
1239
A. Breton, op. cit., p. 65, nr. 828.
1240
J. Patarin, Obs. RTD civ. nr. 4/1995, p. 941-942.
1241
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, cit. supra, p. 9, nr. 45.
1242
A. Breton, op. cit., p. 65, nr. 829; M. Gorré, L’option successorale, în „Droit patrimonial de la famille”, cit. supra, p.
434, nr. 1657.
1243
A. Breton, op. cit., p. 65, nr. 830; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 546, nr. 657.
222
realitate nu aparţine succesiunii, este vorba de o acceptare tacită, iar dacă, din contra, dispune de un bun pe
care îl crede al său, dar care în realitate aparţine succesiunii, acceptarea tacită este exclusă 1244.
În acest sens, manifestarea intenţiei de a înstrăina, chiar dacă nu a fost ulterior concretizată, poate
valora acceptare tacită1245.
De asemenea, soarta juridică a actului este indiferentă, acesta valorând acceptare tacită chiar dacă
ulterior acel act este declarat nul, anulat sau rezoluţionat 1246.
Nu constituie act de acceptare tacită vânzarea bunurilor succesorale perisabile sau a căror conservare
ar fi prea oneroasă făcută de succesibil cu autorizarea justiţiei în temeiul dispoziţiilor art. 707 C. civ., acesta
fiind considerat un act de administrare provizorie în sensul dispoziţiilor art. 690 C. civ. 1247.

b. Actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale

532. Actele de dispoziţie făcute de succesibili pot avea ca obiect nu numai bunurile făcând parte ca
atare din masa succesorală, ci chiar partea lor succesorală, adică cota-parte ce le revine din moştenire.
Făcând acte de dispoziţie asupra cotei-părţi ce le revine din moştenire, succesibilii acceptă implicit
moştenirea, căci numai aşa pot dispune de ea. Art. 690 alin. 1 C. civ. prevede aceasta în mod expres.
Tot astfel, conform art. 690 alin. 2 C. civ., constituie acte de acceptare tacită a moştenirii, pe de o
parte, rennţarea gratuită a unuia dintre succesibili la moştenire în favoarea unora dintre coerezii săi, dar nu a
tuturor1248, iar pe de altă parte, renunţarea cu titlu oneros a unuia dintre succesibili în favoarea tuturor
celorlalţi. În realitate, ceea ce textul menţionat numeşte renunţări la moştenire sunt cesiuni de drepturi
succesorale, căci succesibilul nu face altceva decât să transmită cu titlu gratuit sau oneros unor persoane
agreate de el ceea ce a moştenit de la defunct.

c. Actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale

533. Valorează act de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie materială îndeplinite de
succesibili asupra bunurilor succesorale, cum ar fi cele de demolare, construire sau reparaţii neurgente
efectuate asupra imobilelor succesorale, întrucât demonstrează un comportament de proprietar 1249.

d. Actele de administrare definitivă şi de folosinţă asupra bunurilor succesorale

534. Categorie intermediară între actele de dispoziţie şi cele de conservare, actele de administrare
definitivă (numite astfel pentru a le deosebi de actele de administrare provizorie la care face referire art. 690
C. civ.), cunoscute şi sub denumirea de acte de folosinţă, sunt greu de definit.
Actele de folosinţă a averii succesorale1250, ca şi cele de luare în detenţie a unor bunuri succesorale în
calitate de succesor, iar nu în altă calitate (cum ar fi cea de proprietar pe un alt temei decât moştenirea sau de
executor testamentar cu sezină), care prin cantitatea şi valoarea lor exclud ideea de preluare cu titlu de
amintiri de familie1251, constituie şi ele acte de acceptare tacită. Deţinerea şi utilizarea bunurilor succesorale
asupra cărora succesibilul este coproprietar cu defunctul nu constutie act de acceptare tacită, faptul în sine
1244
J. Flour, H. Souleau, Les successioins, cit. supra, p. 135, nr. 207.
1245
Cass. 1-re. civ., 17 mars 1992, Obs. J. Patarin, nr. 4/1993, p. 863 (în speţă, a fost vorba de concediul dat locatarului
întemeiat pe proiectul, nefinalizat, al vânzării ulterioare a bunului închiriat).
În practica noastră judiciară s-a decis că încheierea unei promisiuni de vânzare, nefinalizată ulterior, valorează acceptare
tacită (Trib. jud. Sălaj, dec. civ. nr. 82/1986, RRD nr. 8/1986, p. 74).
1246
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 241; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 125-126.
1247
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 463, nr. 273.2.
1248
Renunţarea făcută indistinct, în favoarea tuturor coerezilor, este un veritabil act de renunţare, care nu are nimic de a
face cu acceptarea tacită a moştenirii, coerezii dobândind drepturile - sporite cu partea renunţătorului - direct de la
defunct, iar nu de la renunţător, cum se întâmplă în cazul renunţării in favorem.
1249
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 239; A. Breton, op. cit., p. 64, nr. 823; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1154/1986,
CD 1986, p. 88-90.
1250
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 808/1959, Repertoriu… 1952-1969, p. 445; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 490/1970,
CD 1978, p. 64; idem, dec. nr. 1792/1989, „Dreptul” nr. 7/1990, p. 67.
223
fiind echivoc, neputându-se şti dacă succesibilul stăpâneşte acele bunuri în calitatea lui de coproprietar sau în
calitatea lui de moştenitor, acceptarea moştenirii în acest caz trebuind să fie dedusă din alte manifestări de
voinţă ale succesibilului coproprietar1252
Actele de administrare definitivă, în marea lor majoritate, sunt echivoce prin ele însele, în sensul că
pot fi la fel de bine ale unui stăpân al patrimoniului succesoral (prin preluarea acestuia în propriile mâini) ca
şi ale unui simplu gerant al afacerilor curente (asigurând expedierea afacerilor curente pentru evitarea unor
pagube, fără intenţia de a-şi însuşi calitatea de moştenitor) 1253. Revine instanţelor de judecată sarcina ca, de la
caz la caz, să stabilească în fiecare caz concret în parte dacă actul respectiv trebuie considerat într-un fel sau
în altul1254.
În categoria actelor de administrare sau de folosinţă se includ acte ca: încheierea unui contract de
locaţiune ca şi perceperea fructelor sau veniturilor bunurilor succesorale, afară de cazul existenţei unei
urgenţe1255, plata datoriilor succesorale care nu reclamă urgenţă 1256, încheierea între succesibili, după moartea
lui de cujus, a unei convenţii cu privire la administrarea bunurilor succesorale 1257 etc.

e. Actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii

535. Valorează acceptare tacită actele prin care succesibilul solicită atribuirea în tot sau în parte a
succesiunii, cum este cazul introducerii unei acţiuni în petiţie de ereditate, a unei acţiuni în partaj, a unei cerei
de predare sau trimitere în posesie a unui legatar ori de trimitere în posesie a unui moştenitor legal
nesezinar1258, a unei cereri de raport sau reducţiune a unei donaţii 1259.
Cererea adresată de un succesibil notarului public pentru deschiderea procedurii succesorale notariale
nu constituie un act de acceptare tacită a moştenirii, cum s-a susţinut în mod straniu 1260, ci unul de acceptare
expresă, voinţa de acceptare fiind în acest caz manifestată în scris în mod direct, iar nu implicit.
Cererile de predare a socotelilor, de inventariere ori de evaluare a bunurilor succesorale nu constituie
nici ele acte de accepare tacită aşa cum eronat s-a decis în practica noastară judiciară 1261, fiind simple acte de
informare asupra conţinutului succesiunii, iar nu acte neechivoce de însuşire a calităţii de moştenitor în mod
irevocabil1262.

B. Actele conservatorii, a căror îndeplinire nu implică acceptarea tacită

1251
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 355/1972, Repertoriu… 1969-1975, p. 199; idem, dec. nr. 727/1975, Repertoriu…
1969-1975, p. 199; idem, dec. nr. 1503/1988, RRD nr. 3/1989, p. 66; idem, dec. nr. 550/1988, RRD nr. 12/1988, p. 77.
Preluarea din succesiune a unor bunuri de valoare redusă la decesul unei persoane, conform obiceiului locului, sau a
unor amintiri de familie nu constituie acte de acceptare tacită (Trib. jud. Tulcea, dec. civ. nr. 110/1975, RRD nr.
11/1976, p. 62; Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr. 849/1977, RRD nr. 12/1977, p. 49; Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr.
830/1983, RRD nr. 1/1984, p. 59; CA Timiş, s. civ., dec. nr. 1389/1995, „Dreptul” nr. 6/1996, p. 108-109).
Pentru asimilarea actelor de luare în detenţie (de simplă utilizare) a bunurilor succesorale cu actele de administrare
definitivă, a se vedea M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 428, nr.453.
1252
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1108/1971, CD 1971, p. 108; idem, dec. nr. 1729/1989, loc. cit. supra; idem, dec. nr.
277/1986, CD 1986, p. 77-80.
1253
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 427, nr. 453.
1254
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 777 à 783, cit. supra, p. 14, nr. 78.
1255
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 135, nr. 207; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 427, nr.
453.
Constituie urgenţă, de exemplu, perceperea fructelor ajunse la maturitate (F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 545, nr. 657).
1256
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p.396, nr. 1093.
1257
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 61/1972, Repertoriu… 1969-1975, p. 200.
1258
F. Terré, Y. Lequette, op. cit.,. 544, nr. 657.
1259
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 466, nr. 273.3.
1260
P. Perju, Sinteză teoretică şi practică a jurisprudenţei instanţelor din cisrcumscripţia Curţii de Apel Suceava în
domeniile dreptului civil şi procesual-civil (semestrul II/1997), „Dreptul” nr. 7/1998, p. 70-71.
1261
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2070/1956, CD 1956, vol. 1; p. 345; idem, dec. nr. 814/1956, CD 1956, vol. 1, p.
336.
1262
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 545, nr. 657.
224
 536. Aşa cum am văzut, conform dispoziţiilor art. 690 C. civ., actele de conservare, de îngrijire şi de
administrare provizorie nu constituie acte de acceptare tacită a moştenirii.

a. Actele de conservare

537. Toate aceste acte se caracterizează, pe de o parte, prin urgenţa lor, iar pe de altă parte prin faptul
că sunt utile tuturor, asigurînd conservarea, adică păstarea intactă a patrimoniului succesoral 1263.
Aceste acte pot fi simple acte materiale, cum sunt efectuarea unor reparaţii urgente necesitate de
bunurile succesorale, sau acte juridice, cum sunt: punerea sau ridicarea peceţilor; întocmirea unui inventar;
întreruperea unei prescripţii; reînoirea sau înscrierea unei ipoteci; exercitarea acţiunilor posesorii cu privire la
un bun succesoral etc.1264.
Mutarea vremelnică a unui succesibil într-un imobil succesoral pentru asigurarea păstrării acestuia,
fără intenţia însuşirii calităţii de moştenitor constituie şi ea un act de conservare 1265.
Simpla apărare a unui succesibil contra unei acţiuni în responsabilitate îndreptate contra succesiunii
constituie un act de conservare din care nu se poate deduce acceptarea tacită a moştenirii de către acel
succesibil1266.

b. Actele de administrare provizorie

538. Actele de administrare provizorie sunt reclamate şi ele de situaţii de urgenţă, neangajându-l pe
succesibilul care le face ca moştenitor al defunctului.
În această categorie se includ efectuarea unor cheltuieli pentru ultima boală sau pentru
înmormântarea defunctului1267, culegerea unor fructe perisabile ajunse la maturitate, cum este cazul culegerii
unei vii1268, sau vânzarea în temeiul dispoziţiilor art. 707 C. civ. a unor bunuri perisabile sau a căror
conservare ar fi prea costisitoare.

Secţiunea II

ACCEPTAREA SUB BENEFICIU DE INVENTAR

539. Noţiune. Între acceptarea pură şi simplă a moştenirii şi renunţarea la moştenire, art. 685 C. civ.
prevede posibilitatea unei opţiuni intermediare, aceea a acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar.
Aceasta permite succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea punându-se la adăpost de pericolul
obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale, dincolo de limitele activului succesoral,
aşa cum se întâmplă în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii. Este vorba aşadar de o acceptare, deci de
o însuşire a calităţii de moştenitor, dar care nu obligă pe acceptant decât intra vires successionis.
Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor succesiunii (al căror gaj general se restrânge doar la
bunurile succesorale), aceştia trebuie, pe de o parte, să fie informaţi asupra acestei opţiuni, de unde
necesitatea unei declaraţii exprese a succesibilului beneficiar, iar pe de altă parte protejaţi, de unde

1263
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 135, nr. 207.
1264
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, nota 1 de sub p. 246.
1265
Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 1092/1983, RRD nr. 3/1984, p. 72.
1266
Cass. 1-re civ., 6 avr. 1994, Note B. De Saint-Affrique, „Defrénois” 1995, art. 36073.
1267
Trib. jud. Tulcea, dec. civ. nr. 110/1975, RRD nr. 11/1976, p. 62; Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr. 849/1977, RRD nr.
12/1977, p. 49; Trib. jud. Satu-Mare, dec. civ. nr. 507/1979, Nota H. A. Ungur, RRD nr. 10/1981, p. 58-60.
1268
M. Goré, op. cit., p. 435, nr. 1660.
225
necesitatea întocmirii unui inventar, a unui act oficial care să determine consistenţa patrimoniului
succesoral1269.
Spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a moştenirii, care poate fi şi tacită, acceptarea sub
beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, necesitând îndeplinirea unor formalităţi ad solemnitatem (§
1). Urmează să analizăm apoi efectele beneficiului de inventar (§ 2), iar în final încetarea beneficiului de
inventar (§ 3).
Acceptarea sub beneficiu de inventar este la libera apreciere a succesibililor, afară de cazul minorilor
şi interzişilor judecătoreşti (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), precum şi al moştenitorilor succesibilului
decedat înaintea exercitării opţiunii succesorale între care există neînţelegeri asupra opţiunii succesorale ce
trebuie adoptată, care nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de inventar (art. 693 C. civ.).

§ 1. Formele cerute de lege

540. Declaraţia expresă făcută în faţa notarului public. Necesarmente expresă, acceptarea sub
beneficiu de inventar impune ad validitatem îndeplinirea unor formalităţi, şi anume, pe de o parte, o
declaraţie de acceptare, iar pe de altă parte întocmirea unui inventar (art. 704-705 C. civ.).
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar poate fi făcută numai în faţa notarului public, fiind
opozabilă creditorilor succesiunii din momentul înscrierii în registrul special în care se înscriu şi renunţările
la moştenire, ţinut de biroul notarial desemnat conform legii pentru circumscripţia judecătoriei în raza căreia
s-a deschis moştenirea (art. 704 C. civ., 76 alin. 4 şi 80 alin. 1 din Legea nr.36/1995).
Este vorba de o formalitate instituită în scopul asigurării publicităţii faţă de terţi, iar nu pentru
protejarea consimţământului acceptantului, astfel încât formalitatea poate fi legal îndeplinită şi de un
mandatar împuternicit printr-un act sub semnătură privată 1270.
Declaraţia de acceptare este cerută şi are raţiune în cazul tuturor succesibililor cu vocaţie la
universalitatea succesorală sau la o cotă-parte din aceasta (moştenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu
universal), nu şi în cazul legatarilor particulari, care, nefiind ţinuţi de lege la plata pasivului moştenirii, nu au
interesul să accepte moştenirea sub beneficiu de inventar.
Cererea de întocmire a inventarului moştenirii, singură, fără declaraţia de acceptare expresă, nu
întruneşte condiţiile de formă cerue de lege pentru acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar, putând fi
făcută doar pentru informarea completă a succesibililor în vederea execitării opţiunii succesorale într-un sens
sau altul1271.
Din punct de vedere al momentului la care poate fi făcută în raport cu întocmirea inventarului cerut
de lege, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 705 C. civ., declaraţia de acceptare poate fi făcută atât înainte, cât
şi după întocmirea acestuia, cu condiţia de a se situa în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru
exercitarea opţiunii succesorale.

541. Inventarul. Declaraţia de acceptare a moştenirii sub beneficiu de inventar nu produce efecte
decât dacă a fost precedată sau urmată de întocmirea unui inventar al bunurilor succesorale în formă notarială
(art. 705 C. civ. şi art. 70-71 din Legea nr. 36/1995)1272.
Este indiferent faptul dacă inventarul s-a făcut la cererea succesibilului care a făcut declaraţia de
acceptare a moştenirii sub beneficiu de inventar sau la cerea unei alte persoane 1273.

1269
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 431, nr. 457.
1270
A. Breton, op. cit., p. 71, nr. 914.
1271
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 414, nr. 1115; Fr. Deak, Tratat de drpt succesoral, op. cit., p. 494.
Pentru opinia potrivit căreia legatarii universali sau cu titlu universal nu au obligaţia de a face declaraţia expresă
prevăzută la art. 704 C. civ., fiind suficient să ceară doar inventarul succesiunii, a se vedea M. B. Cantacuzino, op. cit.,
p. 300-301.
1272
CSJ, s. civ., dec. nr. 1290/1991, CD 1990-1992, p. 116-119.
1273
A. Breton, op. cit., p. 71, nr. 918.
226
 Inventarul trebuie să fie „fidel şi exact”, prevenind confuziunea patrimoniului succesoral cu acela al
succesibililor, pentru a se cunoaşte bunurile din care îşi pot îndestula creanţele creditorii succesiunii. Este
vorba de o formalitate obligatorie de care de cujus nu îi poate dispensa pe succesibili prin voinţa sa1274.
Omisiunea voluntară a declarării unor bunuri de către succesibili la întocmirea inventarului duce la
acceptarea pură şi simplă a moştenirii cu titlu de sancţiune, conform dispoziţiilor art. 703 şi 712 C. civ.
(supra nr. 493 şi următ.), cei vinovaţi fiind decăzuţi din dreptul acceptării beneficiare a moştenirii: Omisiunea
involuntară a unor bunuri la inventar poate fi îndreptată printr-un supliment de inventar, fără pierderea
beneficiului1275.
Deşi din dispoziţiile art. 706 alin.1 C. civ. pare a rezulta că inventarul trebuie făcut în termen de trei
luni de la data deschiderii succesiunii, în realitate, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 711 C. civ., succesibilii
păstrează această facultate şi după expirarea termenului de trei luni (şi, eventual, a celui acordat de instanţa de
judecată conform art.709 C. civ.), atâta timp cât termenul de 6 luni pentru exercitarea opţiunii succesorale nu
s-a scurs, pierzând doar drepul de a invoca excepţia dilatorie pe care i-o pune la dispoziţie art. 706 C. civ.
(supra, nr 515). Dacă termenul de opţiune succesorală s-a scurs, declaraţia de acceptare a succesiounii sub
beneficiu de inventar „n-are efect” (art. 705 C. civ.), succesibilul fiind considerat renunţător 1276.
Declaraţia de acceptare singură (fără inventar) nu poate valora acceptare pură şi simplă a moştenirii,
aşa cum susţin unii autori 1277, deoarece nu corespunde voinţei autorului ei, întrucât acesta şi-a manifestat
voinţa de acceptare sub beneficiu de inventar, adică condiţionat, dar neîndeplinind formalităţile impuse de
lege care dau eficienţă unei asemenea manifestări de voinţă, aceasta rămâne fără efecte, neputând fi asimilată
asumării pure şi simple (necondiţionate) a moştenirii cu consecinţa obligării sale la plata pasivului succesoral
ultra vires hereditatis. Doar în cazul în care, după expirarea termenului de trei luni şi patruzeci de zile
prevăzut de art. 706 C. civ., succesibilul urmărit de creditorii succesorali nu îndeplineşte formele de acceptare
sub beneficiu de inventar, se poate pune problema condamnării acestuia ca acceptatnt pur şi simplu, dar
numai în raport cu creditorul urmăritor, păstrându-şi însă libertatea de opţiune până la expirarea termenul de
prescripţie de 6 luni (art. 711 C. civ.).

§ 2. Efectele beneficiului de inventar

542. Ca şi acceptarea pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar nu face decât să confirme
pe succesibil în calitatea de moştenitor al defunctului pe care a dobândit-o de la data deschiderii moştenirii
(supra nr. 526).
Acceptarea sub beneficiu de inventar nu este o acceptare sub condiţia rămânerii unui aciv după plata
pasivului, ci una pură şi simplă, definitivă1278. După acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar,
succesibilul nu mai poate renunţa la moştenire, ci doar la beneficiu, devenind acceptant pur şi simplu ( infra
nr. 552).
Dacă formele certe de lege sunt îndeplinite, beneficiul de inventar, pe de o parte, face să opereze o
separaţie de patrimonii între cel succesoral şi cel al acceptantului în această formă (A), iar pe de altă parte,
duce la limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului moştenirii (B). Oricând acceptantul are
facultatea de a abandona succesiunea (C).

A. Separaţia patrimoniului succesoral de cel al acceptantului

543. Formalităţile acceptarii moştenirii sub beneficiu de inventar asigură izolarea patrimoniului
moştenit de succesor de la defunct de restul patrimoniului său. Ca o consecinţă a acestui fapt, acceptantul
beneficiar nu numai că este ţinut la plada datoriilor succesorale numai în limita valorii bunurilor pe care le-a
moştenit (art. 713 pct. 1 C. civ.), dar nici nu poate fi urmărit pentru aceste datorii decât cum viribus, adică
1274
M. Goré, J.-Cl. Civ. Art. 793 à 801, 1995, p. 8, nr. 26.
1275
M. Goré, J.-Cl. Civ. Art. 793 à 801, cit. supra, p. 8, nr. 29.
1276
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 415, nr. 117.
1277
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 547, nr. 659.
1278
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 416, nr. 1120.
227
doar asupra bunurilor succesorale, nu şi asupra celor proprii 1279. De asemenea, în mod simetric invers, nici
creditorii personali ai acceptantului beneficiar nu pot urmări decât bunurile acestuia, nu şi pe cele
succesorale1280.
Din separaţia patrimoniului succesoral de cel al acceptantului beneficiar decurg şi alte consecinţe
secundare1281:
- în cazul existenţei unor creanţe între succesorul beneficiar şi defunct, acestea nu se sting prin
confuziune, cum se întâmplă în cazul reunirii asupra aceleiaşi persoane atât a calităţii de creditor, cât şi de
debitor, întrucât reunirea trebuie să se realizeze în acelaşi patrimoniu, or, beneficiul de inventar face ca, prin
excepţie de la regula caracterului unitar al patrimoniului persoanei fizice, aceeaşi persoană să deţină două
patrimonii; de aceea, datoriile dintre cele două patrimonii nu se sting, ci trebuie executate (art. 713 pct. 2 C.
civ.);
- dacă există drepturi reale accesorii (uzufruct, servitute) care grevează unul din cele două patrimonii
în favoarea celuilalt, acestea nu se sting prin consolidare;
- moştenitorul beneficiar poate dobândi drepturi noi asupra patrimoniului succesoral, cum este cazul
adjudecării unui bun succesoral scos la licitaţie publică;
- moştenitorului beneficiar care urmăreşte valorificarea unor drepturi din patrimoniul propriu nu i se
pot opune excepţiile pe care cei acţionaţi le puteau opune defunctului. De pildă, moştenitorului care revendică
un bun al său înstrăinat de defunct unui terţ nu i se poate opune de către acesta din urmă excepţia de garanţie
pentru evicţiune;
- dacă moştenitorul beneficiar este creditorul unui terţ care, la rândul său, este creditor al defunctului,
terţul nu poate opune compensaţia moştenitorului care urmăreşte executarea creanţei sale întrucât raportul
juridic nu este leagat între două patrimonii care au creanţe reciproce, cum se cere în cazul compensaţiei, ci
între trei (terţul este debitor al patrimoniului personal al succesorului şi creditor al unui alt patrimoniu, cel
succesoral)1282.

B. Puterile conferite de lege acceptantului beneficiar asupra bunurilor succesorale

544. Generalităţi. În principiu, acceptantul sub beneficiu de inventar devine proprietar al

patrimoniului succesoral, ca şi acceptantul pur şi simplu. Ca proprietar, acceptantul sub beneficiu de inventar
se bucură de toate atributele acestui drept, inclusiv de dreptul de dispoziţie asupra bunurilor succesorale.
Avându-se însă în vedere faptul că, de regulă, acceptarea sub beneficiu de inventar se face în cazul
moştenirilor a căror solvabilitate este dubioasă, obligaţia succesorului acceptant de plată a pasivului
succesoral fiind limitat doar la valoarea activului şi la bunurile succesorale, în ideea protejării intereselor
creditorilor succesorali şi a legatarilor, care îşi văd astfel limitat gajul general, prin lege (art. 714-723 C. civ.)
s-au instituit anumite obligaţii în sarcina moştenitorului beneficiar.
Potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. 1 C. civ., „eredele beneficir administrează bunurile succesiunii”,
dar face aceasta în calitatea sa de proprietar al moştenirii, iar nu de mandatar al creditorilor succesiunii, aică
de administrator al bunurilor altuia1283.
Deşi în mod firesc moştenitorul acceptant are interesul de a lichida patrimoniul succesoral pentru a
vedea dacă rămâne sau nu un activ de care să poată profita, legea nu reglementează decât modul în care este
obligat să gestioneze patrimoniul succesoral până la lichidare.
Obligaţiile stabilite de lege în sarcina acceptantului beneficiar sunt de strictă interpretare, iar
nerespectarea acestora nu afectează validitatea actelor făcute de acesta, fiind actele unui proprietar deplin,
atrăgând doar sancţiunea decăderii din beneficiul de inventar, devenind acceptant pur şi simplu (infra nr. 553-
554).

1279
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p.659, nr. 819; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 527, nr. 564.
1280
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 203, nr. 298; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 661, nr. 821.
1281
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 417, nr. 1122; M. Goré, J.-Cl. Civ. Art. 802 à 810, 1999, p. 7-9, nr. 21-31;
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 496-497, nr. 285. 4.
1282
Cass. 1- re civ., 2 mai 2001, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Informations rapides) nr. 21/2001, p. 1672; J. Patarin, Obs.
RTD civ. nr. 1/2002, p. 131-132.
1283
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 138, nr. 258.
228
 Ca administrator cu titlu gratuit al bunurilor succesorale, acceptantul beneficiar nu răspunde decât de
„greşeli grave” (art. 715 C. civ.), cum ar fi aceea de a lăsa să se prescrie o creanţă succesorală contra lui
însuşi1284, iar ca depozitar al bunurilor succesorale nu răspunde decât pentru deteriorarea sau deprecierea
acestora din neglijenţa sa (art. 716 alin. 2 C. civ.).

545. Limitarea puterii de a înstrăina bunurile succesorale. Potrivit dispoziţiilor art. 717 C. civ.şi
art. 669-671 C. pr. civ., acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale decât cu autorizarea
justiţiei şi numai prin licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia unui preţ loial stabilit.
În ceea ce priveşte bunurile mobile, acestea pot fi înstrăinate fără autorizarea justiţiei, dar numai prin
licitaţie publică (art. 716 alin. 1 C. civ.). Se exceptează totuşi înstrăinarea fructelor şi produselor perisabile,
care pot fi înstrăinate fără licitaţie1285.

546. Obligaţia de a da socoteală. Liber să administreze bunurile succesorale după cum crede de
cuviinţă, acceptantul beneficiar, sub sancţiunea urmăririi sale ca acceptant pur şi simplu al moştenirii, are
totuşi obligaţia de a da socoteală creditorilor succesiunii şi legatarilor despre actele îndeplinite de el în
această calitate (art. 714 alin. 1 C. civ.).
Conform dispoziţiilor art. 718 C. civ., acceptantul beneficiar, la cererea creditorilor succesorali sau a
legatarilor, are obligaţia de a da o „cauţiune solvabilă” pentru plata creanţelor succesorale, până la concurenţa
valorii bunurilor mobile arătate în inventar şi a porţiunii valorii imobilelor rămasă neipotecată, în caz contrar,
creditorii şi legatarii fiiind în drept să ceară vânzarea bunurilor succesorale în scopul asigurării sumelor
necesare plăţii creanţelor lor.

547. Ordinea plăţii datoriilor succesorale. Afară de cazul creditorilor ipotecari,cărora trebuie să le
fie delegată plata preţului imobilului ipotecat (art. 718 C. civ.), plata creditorilor chirografari şi a legatarilor
se va face conform dreptului comun, în ordinea prezentării lor la plată (art. 719 alin. 2 C. civ.).
Dacă activul moştenirii este inferior activului, primii solicitanţi rămân bine plătiţi, în timp ce ultimii
rămân perdanţi, chiar dacă cei plătiţi mai întâi sunt creditori chirografari, iar cei din urmă creditori
privilegiaţi1286.
Dat fiind însă că legatarii, conform regulii nemo liberalis nisi liberatus, nu pot fi plătiţi în detrimentul
creditorilor, chiar dacă au fost plătiţi înaintea creditorilor care au rămas neplătiţi datorită epuizării activului,
aceştia din urmă se pot îndrepta împotriva legatarilor prin exercitarea unei acţiuni recursorii care se prescrie
în trei ani de la data predării socotelilor şi plăţii relicvatului (distribuirea ultimelor sume rezultate din
lichidarea bunurilor succesorale) de către acceptantul beneficiar (art. 720 şi 719 C. civ.) 1287.
Când acceptantul beneficiar are motive temeinice să estimeze că activul succesoral nu va ajunge
pentru plata creanţelor succesorale, poate refuza legatarilor plata chiar dacă s-au prezentat la plată înaintea
creditorilor1288.
Conform dispoziţiilor art. 719 alin. 1 C. civ., dacă unii creditori sau legatari (textul vorbeşte doar de
creditori, dar se admite că se aplică şi legatarilor) fac opoziţie, acceptantul beneficiar nu poate plăti creanţele
decât conform ordinii. Opoziţia la care face referire textul de lege menţionat constă în orice act care aduce la
cunoştinţa acceptantului beneficiar existenţa unei creanţe sau a unui legat, fiind un mijloc prin care plata
creanţelor şi legatelor nu se va face după hazardul ordinii cererilor, ci după ordinea corespunzătoare
ierarhizării celor interesaţi, şi anume acordând preferinţă creditorilor faţă de legatari, a creditorilor privilegiaţi
faţă de cei chirografari, precum şi plata egală (proporţională cu numărul lor) a legatarilor între ei şi a
creditorilor chirografari între ei 1289. Este considerată opoziţie chiar şi simpla cunoaştere personală a creanţelor
şi legatelor de către succesorul acceptant 1290.

1284
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 533-534, nr. 574.
1285
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 663, nota 4; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 500, nr. 286.
1286
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 210, nr. 311.
1287
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 140, nr. 264.
1288
A. Breton, op. cit., p. 99, nr. 1304; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 210, nr. 310.
1289
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p .211, nr. 312.
1290
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 666, nr. 830.
229
 Opoziţia nu are efecte retroactive, plăţile anterioare rămânând valabile 1291.
Nesocotirea de către acceptantul beneficiar a plăţii creanţelor şi legatelor conform ordinii stabilite în
urma opoziţiei dă dreptul opozanţilor, pe de o parte, la o acţiune recursorie contra moştenitorului pentru a-i
despăgubi pe cei prejudiciaţi cu bunurile sale proprii (art. 721 C. civ.), fără ca acesta să fie decăzut din
beneficiul de inventar, iar pe de altă parte la o acţiune recursorie contra celor care au primit mai mult decât li
se cuvenea1292.

C. Facultatea de a abandona moştenirea

548. Reglementare. Condiţii. Legea (art. 713 pct. 1 C. Civ.) permite acceptantului sub beneficiu de
inventar care nu doreşte să preia administrarea patrimoniului succesoral şi să facă plata creditorilor
succesorali şi a legatarilor „de a se scuti… de plata datoriilor, predând toate bunurile succesiunii creditorilor
şi legatarilor”.
Abandonul trebuie să privească toate bunurile succesorale, iar nu doar unele dintre acestea.
Din punct de vedere formal, deşi legea nu prevede, succesorul trebuie să facă o declaraţie în faţa
notarului public în acest sens şi să notifice pe fiecare creditor şi legatar despre aceasta 1293.

549. Efecte. Creditorii şi legatarii se substituie moştenitorului în administrarea şi lichidarea

moştenirii, dobândind posesia bunurilor succesorale, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi acceptantul
beneficiar1294.
Abandonul priveşte numai administrarea şi lichidarea moştenirii, nu şi proprietatea acesteia, care
rămâne la acceptantul beneficiar, astfel încât dacă rămâne un rest după lichidarea datoriilor succesorale acesta
revine moştenitorului1295.
Moştenitorul poate reveni asupra abandonului, reluând administrarea bunurilor succesorale, fără a fi
decăzut din beneficiul de inventar1296.

§ 3. Încetarea beneficiului de inventar

550. În principiu, beneficiul de inventar încetează în mod firesc prin epuizarea efectelor sale specifice
odată cu lichidarea averii succesorale şi plata creditorilor şi legatarilor.
Beneficiul de inventar poate înceta însă şi înainte de a-şi produce efectele prin renunţarea la
beneficiul de inventar (a) şi prin decăderea acceptantului din beneficiul de inventar (b).

a) Renunţarea la beneficiul de inventar

551. Condiţii. Succesibilul care acceptă moştenirea sub beneficu de inventar nu mai poate opta
pentru renunţarea la moştenire, dar poate renunţa expres sau tacit la beneficiul de inventar. Este vorba de un
avantaj, iar renunţarea la un avantaj este unanim admisă. Pentru aceasta renunţătorul trebuie să fie major,
adică să aibă deplină capacitate de exerciţiu.

1291
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 142, nr. 266.
1292
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 666-667, nr. 830.
1293
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 536, nr. 578.
1294
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 213, nr. 317.
1295
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 137, nr. 257.
1296
A. Breton, op. cit., p. 93, nr. 1221; M. Goré, J.-Cl. Civ. Art. 802 à 810, cit. supra, p. 15, nr. 79.
În sensul decăderii din beneficiul de inventar în această ipoteză, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 137, nr.
257.
230
 Renunţarea la beneficiul de inventar trebuie să fie neechivocă. Simplul fapt al menţionării într-un act
întocmit de acceptant doar a calităţii sale de moştenitor fără precizarea că este „acceptant beneficiar” sau
„acceptant sub beneficiu de inventar” nu echivalează cu o a asemenea renunţare 1297.
Renunţarea tacită la beneficiul de inventar nu poate rezulta dintr-un simplu act de proprietar, care ar
fi valabil ca act de acceptare tacită (cum ar fi cererea de partaj a averii succesorale), sau, cu atât mai puţin,
din simpla tăcere ori inacţiune (după acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii), ci numai dintr-un act
incompatibil cu separaţia de patrimonii, cum este cazul dispoziţiei cu titlu gratuit de bunurile succesorale, al
dării în plată a unui bun succesoral pentru plata unei datorii personale sau cazul constituirii unei servituţi
asupra bunurilor succesorale1298.

552. Efecte. Faţă de moştenitorul beneficiar renunţarea produce efecte retroactive, acesta fiind
considerat acceptant pur şi simplu al moştenirii de la data deschiderii acesteia, operând confuziunea de
patrimonii şi fiind obligat la plata pasivului ultra vires hereditatis.
În privinţa creditorilor succesiunii şi a legatarilor, separaţia de patrimonii sbsecventă beneficiului de
inventar fiind un drept câştigat, rămâne să producă efecte, având dreptul de a-şi satisface creanţele din
bunurile succesorale cu prioritate faţă de creditorii personali ai moştenitorului care a renunţat la beneficiul de
inventar1299.

b. Decăderea din beneficiul de inventar

553. Condiţii. Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută expres de lege, şi anume, în cazul
moştenirorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-credinţă omite să le treacă în inventar (art. 712
C. civ.), precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea formelor cerute de lege (art. 716
şi 717 C. civ.).
Decăderea este atrasă numai dacă ascunderea, omisiunea sau nerespectarea formelor de înstrăinarea
bunurilor succesorale au fost făcute în mod fraudulos 1300.
Fiind vorba de o pedeapsă civilă, pe de o parte, poate fi aplicată numai celui vinovat, iar pe de altă
parte, nu poate fi atrasă decât de faptele anume prevăzute de lege, orice alte încălcări ale obligaţiilor
acceptanţilor beneficiari neputând atrage decât răspundrea acestora, iar nu decăderea din beneficiul de
inventar1301.

554. Efecte. Efectele decăderii sunt identice cu cele ale renunţării la beneficiul de inventar pe care le-
am prezentat mai sus (supra nr. 552).

Secţiunea III

RENUNŢAREA LA MOŞTENIRE

§ 1. Actul de renunţare

555. Prezentare. Succesibilii, aşa cum am văzut, au dreptul de a opta între însuşirea titlului de
moştenitor – acceptând pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar moştenirea – şi respingerea acestuia,
renunţând la moştenire.

1297
M. Goré, J.-Cl. Civ. Art. 793 à 801, cit. supra, p. 13, nr. 54.
1298
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 452-453, nr. 488; M. Goré, J.-Cl. Civ. Art. 793 à 801, cit. supra, p. 13, nr.
58.
1299
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 216, nr. 321; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 453, nr.
489.
1300
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 143, nr. 269.
1301
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 533, nr. 573.
231
 Renunţarea la moştenire este o manifestare de voinţă unilaterală 1302. Ea poate fi tacită (implicită),
atunci când succesibilul lasă să treacă termenul de prescripţie prevăzut de lege fără a face acte de acceptare a
moştenirii1303, sau expresă, atunci când rezultă dintr-un act făcut în forma cerută de lege din care rezultă
voinţa de a repudia moştenirea.
Prin renunţarea la moştenire, succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat totodată şi
de obligaţia de plată a pasivului succesoral.
Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire trebuie făcută cu respectarea unor
condiţii de formă.

556. Condiţiile de formă. Conform dispoziţiilor art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995 şi art. 80 din
Regulamentul de aplicare a acesteia, renunţarea la moştenire se face printr-o declaraţie făcută în faţa
notarului public şi înscrierea acesteia în registrul special ţinut de notarul public desemnat din circumscripţia
judecătoriei unde defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.
Declaraţia poate fi dată şi în faţa altui notar decât cel care ţine registrul special de renunţări, dar
aceasta trebuie trimisă pentru a fi înscrisă în registru (art. 80 alin. 2 din Regulament).
Renunţarea la moştenire este aşadar un act solemn şi nu poate fi decât expresă. Se admite însă că ea
poate fi făcută şi în faţa instanţelor de judecată cu ocazia judecării cauzelor succesorale, caz în care o copie
de pe încheierea prin care s-a luat act de renunţare se trimite notarului public care ţine registrul special de
renunţări1304. Declaraţia de renunţare poate fi valabil consemnată de notar şi direct în certificatul de
moştenitor1305.
Declaraţiile verbale de renunţare la moştenire sau consemnate într-un înscris sub semnătură privată
nu sunt valabile.
Înscrierea declaraţiei de renunţare la moştenire în registrul special completează formele cerute de
lege. Omisiunea înscrierii declaraţiei în registrul special nu afectează însă validitatea renunţării la moştenire,
aceasta fiind o formalitate cerută doar pentru realizarea opozabilităţii actului faţă de terţi (art. 80 alin. 1 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995)1306.

557. Efecte. Potrivit dispoziţiilor art. 696 c. civ., „eredele ce renunţă este considerat că nu a fost
niciodată erede”, adică străin de moştenire cu efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii. Pe cale de
consecinţă, pe de o parte, acesta este lipsit de orice drept asupra activului moştenirii, iar pe de altă parte este
degrevat de orice obligaţie de plată a datoriilor succesorale.
Partea de moştenire care ar fi revenit renunţătorului dacă ar fi acceptat moştenirea revine
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, după caz, care au acceptat moştenirea (art. 697 C. civ.).
Aceştia sunt avânzi-cauză ai defunctului, iar nu ai renunţătorului 1307.
Renunţătorul nu poate fi reprezentat de descendenţii săi, aceştia putând veni la moştenire doar în
nume propriu atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 698 C. civ.) 1308.
Obligaţia de raport a donaţiilor nu mai subzistă pentru renunţător, acesta putând păstra
obligaţliberalităţile primite în limitele cotităţii disponibile a moştenirii (art. 752 C. civ.).

1302
Aşa-zisele renunţări in favorem, fie că se fac cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros, sunt în realitate acte de dispoziţie de
natură contractuală cu privire la bunurile succesorale, care implică, în prealabil, acceptarea tacită a moştenirii (supra nr.
532).
1303
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 402, nr. 1107; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 784 à 792, 1995, p. 4, nr. 5, şi p.
10, nr. 52-55; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 549, nr. 662.
Pentru părerea potrivit căreia neacceptarea moştenirii în termenul de prescripţie nu echivalează cu renunţarea tacită, a se
vedea: M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p.132-133; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p.480, nr.
278. 1.
1304
D. Rizeanu, Procedura succesorală notarială, în „Notariatul de stat” de A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, Ed.
ştiinţifică, Bucureşti, 1964, nr. 219.
1305
CSJ, s. civ., dec. nr. 2468/1993, „Dreptul” nr. 10-11/1993, p. 117.
1306
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 483.
1307
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 554, nr. 669.
1308
Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 458/1986, RRD nr. 10/1986, p. 68.
232
 Trebuie precizat că renunţarea la moştenire afectează doar drepturile şi obligaţiile succesorale cu
conţinut patrimonial, renunţătorul păstrând legăturile de rudenie cu defunctul, calitate în care îşi menţine
prerogativele extra-patrimoniale, care îi dau dreptul, de pildă, să acţioneze pentru apărarea numelui şi
memoriei defunctului1309.
În dreptul francez, s-a admis, de asemenea, că descendentul renunţător poate fi obligat chiar şi la
plata cheltuielilor de înmormântare ale părintelui său defunct, cheltuieli care, deşi reprezintă obligaţii făcând
parte din pasivul succesiunii, pot fi puse în sarcina renunţătorului, în funcţie de veniturile acestuia, cu titlu de
obligaţie alimentară (privită nu numai ca obligaţie de a asigura cele necesare traiului părinţilor, dar şi cele
necesare înmormântării decente a acestora la încetarea din viaţă) dacă activul moştenirii nu permite
acoperirea acestora1310.

§ 2. Retractarea renunţării

558. Fundament. Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă,
renunţarea la moştenire poate fi retractată (revocată) în anumiete condiţii (art. 701 C. civ.). Raţinea este aceea
de a evita ca succesiunea să rămână vacantă.

559. Condiţii. Din dispoziţiile art. 701 C. civ. rezultă că retractarea renunţării poate surveni numai
dacă1311:
1°) nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală
prevăzut de art. 700 C. civ.;
2°) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori. Retractarea nu poate opera dacă moştenirea a
fost acceptată de alţi succesibili, înainte sau după renunţarea la moştenire, fiind indiferent dacă această
acceptare a fost expresă sau tacită, dacă emană de la un coerede sau de la un moştenitor subsecvent, oricare ar
fi rangul în care acesta vine la moştenire (imediat după renţător sau în alt grad), ori dacă aparţine unui
moştenitor legal sau testamentar1312.
În ipoteza legatelor cu titlu universal, dacă după acceptare rămâne o cotă-parte de moştenire vacantă,
iar renunţătorul are vocaţie la aceasta, retractarea rămâne posibilă 1313.
Dacă renunţarea la moştenire aparţine mai multor moştenitori, primul dintre aceştia care retractează
este considerat că a acceptat moştenirea, celilalţi fiind astfel puşi în situaţia de a nu mai putea retracta 1314.
Retractarea renuţării nu este supusă nici unei condiţii de formă, ea putând fi atât expresă, cât şi tacită.

560. Efecte. Ca urmare a retractării renunţării, efectele renunţării sunt înlăturate cu efecte retroactive
(de la data deschiderii moştenirii) ca şi când nu ar fi avut niciodată loc, succesorul fiind acceptant al
moştenirii.
După unii autori, retractantul nu poate fi decât acceptant pur şi simplu, fiind lipsit de posibilitatea de
a mai accepta sub beneficiu de inventar1315, în timp ce alţi autori nu exclud această posibilitate 1316.
Prin excepţie de la regula retroactivităţii retractării, conform dispoziţiilor art. 701 fraza a II-a, vor fi
menţinute drepturile dobândite de terţi, în perioada de la data renunţării şi până la retractarea acesteia, prin
1309
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 149, nr. 278.
1310
Cass. 1-re civ., 14 mai 1992, Note J. Massip, „Defrénois”, 1992, art. 35395-121; J. Patarin, Obs., RTD civ. nr.
1/1993, p. 171-172.
1311
CSJ, s. civ., dec. nr. 368/1993, Buletinul jurisprudenţei 1993, p. 86-87.
1312
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 136-137.
Opinia potrivit căreia numai rudele defunctului ar putea invoca acceptarea, făcând retractarea renunţării irevocabilă
(Trib. jud. Vaslui, dec. civ. nr. 599/1985, cu Nota I aprobativă de M. Enache, RRD nr. 10/1986, p. 48-54), a fost cu drept
cuvânt criticată (Fr. Deak; Nota II la aceeşi decizie, loc. cit., p. 54-58).
1313
Fr. Deak, Nota la dec. civ. nr. 599/1985 a Trib. jud. Vaslui, loc. cit. supra, p. 57.
1314
J. Patarin, Obs. RTD civ. nr. 4/1996, p. 959-961.
1315
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 137, Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 404-405, nr. 1109; Fr. Deak,
Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 488, nr. 281. 2.
1316
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 552, nr. 664; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 455, nr. 492
233
prescripţie achizitivă asupra bunurilor succesorale sau prin actele juridice încheiate cu custodele sau curatorul
succesiunii numiţi în condiţiile art. 72 din Legea nr. 36/1995 pe perioada vacanţei succesorale.

Titlul VII

TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

561. Dacă regulile devoluţiunii legale, testamentare şi contractuale stabilesc persoanele care pot veni
la moştenire, iar exercitarea dreptului de opţiune succesorală combinat cu regulile devoluţiunii menţionate
mai sus indică persoanele care vin efectiv la moştenire, transmisiunea succesorală necesită atât analizarea
obiectului transmisiunii succesorale (Capitolul I), cât şi a regulilor după care se realizează, pe de o parte,
transmisiunea activului (Capitolul II), iar pe de altă parte transmisiunea pasivului succesoral (Capitolul III).
În acest context urmează a fi analizată atât lichidarea pasivului succesoral (Capitolul IV), cât şi petiţia de
ereditate (Capitolul V).

234
 Capitolul I

OBIECTUL TRANSMISIUNII SUCCESORALE

562. Generalităţi. Transmisiunea succesorală se diferenţiază de transmisiunile prin acte între vii prin
faptul că, spre deosebire de acestea, are ca obiect nu doar un drept anume, ci universalitatea patrimoniului
defunctului sau o cotă-parte din aceasta (în cazul transmisiunilor cu titlu universal).
Dacă prin acte între vii patrimoniul persoanei fizice, care este un ansamblu de drepturi şi obligaţii, nu
poate fi înstrăinat nici în tot, nici în parte, acest lucru este posibil doar în cazul decesului persoanei fizice
titulare.
În dreptul nostru, ca şi în dreptul francez, transmisiunea succesorală operează de plin drept de la data
deschiderii moştenirii, chiar fără ca succesorii să ştie, ca o consecinţă a principiului că un patrimoniu nu poate
rămâne fără titular nici un moment. Succesibilii chemaţi la moştenire şi consideraţi moştenitori de la data
deschiderii acesteia, au însă dreptul de a renunţa la acest drept, neputând fi obligaţi să moştenească dacă nu
doresc.
Consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, reprezentanţi ai acestuia, iar nu doar simpli avânzi-
cauză 1317, succesorii universali sau cu titlu universal nu sunt doar simpli succesori la bunuri sau lichidatori ai
patrimoniului succesoral, ci titulari ai drepturilor şi obligaţi personal pentru datoriile succesorale, chiar dacă
prin aceptarea sub beneficiu de inventar pot să limiteze obligaţiile de plată a datoriilor intra vires hereditatis
(supra nr. 539 şi următ.).
Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal (moştenitorii legali, legatarii universali
sau cu titlu universal, instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal), legatarii particulari şi instituiţii
contractuali particulari sunt simpli succesori la bunurile cu care au fost gratificaţi, nefiind ţinuţi la plata
datoriilor succesorale decât în măsura în care au fost obligaţi prin voinţa defunctului.
În principiu, drepturile personale nepatrimoniale aparţinând defunctului nu sunt transmisibile pe cale
succeorală, putând fi însă ocrotite şi după decesul titularului în condiţiile prevăzute de art. 56 din Decretul nr.
31/1954. Dreptul de a acţiona pentru respectul vieţii private se stinge la decesul persoanei vizate, singura
titulară a acestui drept, fiind netransmisibil la succesori, dar aceştia din urmă pot acţiona în nume propriu
pentru atingerea adusă propriilor sentimente, de o manieră certă şi caracterizată, dacă atingerea adusă vieţii
private a autorului lor le aduce un prejudiciu personal 1318.
Patrimoniul succesoral cuprinde, pe de o parte, drepturile, adică activul succesoral, iar pe de altă
parte, obligaţiile, adică pasivul succesoral.

a) Activul succesoral

563. Activul moştenirii cuprinde toate drepturile reale şi de creanţă care nu se sting prin moartea
titularului lor, şi anume:
-dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile;
-drepturile reale derivate din dreptul de propreitate, cum ar fi cel de superficie sau de servitute;
-drepturile reale acesorii (ipotecă, gaj);
-dreptul real de folosinţă sau de accesiune;
-drepturile de creanţă, cum ar fi, de pildă, de a încasa preţul unui lucru vândut de de cujus, de a
încasa o chirie scadentă, de a obţine restituirea unui împrumut fcut de de cujus etc.;
-drepturile patrimoniale de autor;
1317
Cu privire la acest principiu şi originile sale, a se vedea: M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 287
şi următ.; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 461 şi următ.; F. Cohet-Cordey, La valeur explicative de la théorie du
patrimoine en droit positif français, RTD civ. nr. 4/1996, p. 838, nr. 46.
1318
CA Versailles, 1-re ch. A, 17 juin 1999, Note B. Beignier, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Commentaires) nr. 17/2000,
p. 372-373.
235
 -dreptul de a exercita acţiunile patrimoniale care s-au născut în patrimoniul defunctului, cum este
acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ 1319 ori acţiunea în daune contra unui terţ care a împiedicat pe
de cujus să încheie un anumit contract în timpul vieţii1320.
Se transmite prin succesiune chiar dreptul la acţiunea pentru recuperarea creanţelor ataşate persoanei
defunctului, cum este cazul dreptului la reparea prejudiciului corporal sau moral cauzat acestuia 1321.
Activul moştenirii cuprinde nu numai bunurile existente în patrimoniul defunctului la data decesului,
ci şi fructele sau veniturile acestora produse după deschiderea moştenirii 1322. De asemenea, activul moştenirii
va cuprinde şi bunurile formând obiectul donaţiilor raportabile, precum şi a celor supuse reducţiunii.

564. Unele drepturi, deşi au conţinut patrimonial, nu se transmit pe cale succesorală întrucât se sting
prin moartea titularului lor, durata lor fiind astfel limitată prin lege sau prin dispoziţii contractuale. Este astfel
cazul dreptului de uzufruct, de uz şi de abitaţie, al dreptului la o rentă viageră, al dreptului de întreţinere
legală sau al dreptului de întreţinere derivând dintr-un contract.
Există însă şi anumite drepturi personale nepatrimoniale pe care dispoziţii legale exprese le declară
transmisibile pe cale succesorală. Astfel, referitor la drepturile nepatrimoniale de a pretinde recunoaşterea
calităţii de autor şi de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări sau
atingeri, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului, art. 11 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe precizează că acestea se transmit „prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe
durată nelimitată”1323.

b) Pasivul succesoral

565. Datoriile succesiunii. Pasivul succesoral cuprinde în primul rând datoriile succesiunii,
cuprinzând obligaţiile născute în timpul vieţii lui de cujus care îl ţin pe acesta la plată la data deschiderii
moştenirii, indiferent dacă izvorul acestora este contractual (ex.:obligaţia dea plăti preţul unui lucru cumpărat;
de a restitui un bun aflat în depozit; de a plăti o chirie etc.), delictual (ex. :obligaţia de a despăgubi pe un terţ
pentru prejudiciul cauzat de defunct printr-o faptă ilicită), quasidelictual sau quasicontractual (ex.:obligaţia de
a plăti cheltuielile necesare şi utile făcute de un terţ ca gestor de afaceri al defunctului) 1324.
În practica judiciară şi în doctrina franceză este promovată soluţia de bun-simţ potrivit căreia copilul
care a adăpostit şi îngrijit singur pe părintele decedat, în afara obligaţiei legale de întreţinere, are împotriva
succesiunii o creanţă întemeiată pe principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză, îmbogăţirea constând în
faptul că prin prestaţiile sale – nu numai băneşti, ci şi în serviciile executate personal – a asigurat defunctului
evitarea unei însărăciri cu sumele pe care ar fi trebuit să le cheltuiască pentru asigurarea îngrijirii sale de către
un terţ, această creanţă trebuind să fie inclusă în pasivul moştenirii 1325. În schimb, cheltuielile efectuate de un
succesor ţinut la obligaţia legală de întreţinere, singur, fără participarea celorlalţi succesori ţinuţi şi ei la
aceeaşi obligaţie, nu pot fi incluse în pasivul moştenirii, fiind vorba de un raport direct între succesorii ţinuţi
in solidum la obligaţia legală de întreţinere, fără implicarea patrimoniului succesoral 1326.
1319
Cass. 1-re civ., 4 juillet 1995, Obs. J. Mestre, RTD civ. nr. 2/1996, p. 392.
1320
CA Versailles, 12-e ch. 2-e sect., 9 nov. 1995, Obs. J. Mestre, RTD civ. nr. 2/1996, p. 383-384.
1321
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 469, nr. 1215; Conseil d’Etat, 29 mars 2000, Note A. Bourrel, „Le Dalloz”
(Jurisprudence. Commentaires) nr. 26/2000, p. 563-565; .Al. Paicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin
infracţiune de a pretinde daune morale, „Dreptul” nr. 5/2001, p. 216 şi următ.
1322
L. Mihai, În legătură cu obiectul partajului succesoral, RRD nr. 2/1987, p. 23-25.
1323
M. Mihail, Elemente noi în reglementarea proprietăţii intelectuale, cu privire specială la subiectul, obiectul, durata
şi transmisiunea succesorală a dreptului de autor, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 31-32.
1324
Ph. Durnerin, La notion de pasiff successoral, prefaţă de G. Cornu, LGDJ, Paris, 1992, p. 31 şi următ.
1325
Cass. civ. 1-re, 12 juill. 1994, Note X. Savatier, „Defrénois” 1994, art. 35950; Cass. 1-re civ., 5 janv. 1999 şi Cass. 1-
re civ., 6 juill. 1999, Obs.R. Le Guidec, JCP (Chronique I 189) nr. 50/1999, p. 2247 şi J. Patarin, RTD civ. nr. 3/2000, p.
605-607.
Indemnizaţia nu este datorată dacă, de pildă, aceasta se compensează cu asigurarea unei locuinţe gratuite de către părinte
(Cass. 1-re civ., 23 janv. 2001; Obs. B. Vareille, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Sommaires commentés) nr. 36/2001, p.
2940).
1326
În acest sens, a se vedea şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 507, nr. 290.
236
 Obligaţiile intuitu personae, chiar dacă ar avea un conţinut patrimonial, nu se transmit pe cale
succesorală deoarece prin decesul debitorului se sting. Este astfel cazul obligaţiilor decurgând din contractul
de antrepriză, care se sting prin moartea antreprenorului (art. 1485 C. civ.), sau de mandat, care se sting prin
moartea mandatarului (art. 1552 pct. 3 C. civ.). De asemenea, obligaţia legală de întreţinere se stinge prin
moartea debitorului, netransmiţându-se la moştenitorii acestuia. Stingerea acestor obligaţii operează doar
pentru viitor, iar nu şi pentru obligaţiile scadente până la data deschiderii moştenirii şi neexecutate de
defunct, care trebuie executate de succesori prin echivalent (daune-interese).
Chiar şi plata amenzilor legal stabilite înaintea decesului lui de cujus pot fi urmărite împotriva
succesorilor, principiul personalităţii pedepselor împiedicând doar sancţionarea după data decesului celui
vinovat1327.

566. Sarcinile moştenirii. Spre deosebire de datoriile succesiunii, care constituie pasivul moştenirii
stricto sensu întrucât sunt obligaţii care îl ţineau pe defunct la data decesului, sarcinile moştenirii sunt
obligaţii care se nasc după data deschiderii moştenirii, dar care decurg din faptul decesului lui de cujus1328.
Fiind urmarea directă a morţii lui de cujus, aceste obligaţii sunt asimilate în principiu datoriilor propriu-zise
ale succesiunii, urmând regimul juridic al acestora, cu toate că se nasc după deschiderea moştenirii şi că nu l-
au ţinut nici un moment direct pe defunct1329.
În această categorie se includ cheltuielile legate de înmormântarea defunctului (este vorba atât de
înmormântarea porpriu-zisă, cât şi de slujbele religioase de pomenire ulterioare acesteia), în măsura în care
nu sunt excesive în raport cu starea materială a celui decedat 1330, precum şi cheltuielile de sigilare, de
inventariere, taxele succesorale, de lichidare şi partaj ale moştenirii 1331.
Asimilarea sarcinilor succesunii datoriilor lui de cujus nu este însă absolută, căci, chiar în cazul
acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, succesorii ţinuţi la plată pot fi urmăriţi de creditori şi asupra
patrimonului propriu, acestea fiind în acelaşi timp atât datorii ale defunctului, cât şi datorii personale ale
succesorilor (ex.: obligaţia de plată a cheltielilor de înmormântare, supra nr. 557)1332.

567. Plata legatelor particulare care nu au ca obiect bunuri individual determinate. Legatarii
universali sau cu titlu universal, care dobândesc de la data deschiderii moştenirii nu numai activul, ci şi
pasivul succesoral, fiind debitori ai obligaţiilor succesorale, legatele lor neputându-le conferi calitatea de
creditori ai succesiunii.
De asemenea, în cazul legatelor particulare care au ca obiect bunuri individual determinate, asupra
cărora legatarul devine proprietar din momentul deschiderii moştenirii, calitate în care are la dispoziţie
acţiunea reală în revendicare, nu se pune problema existenţei unor drepturi de creanţă contra succesiunii.
În schimb, legatele particulare care au ca obiect bunuri de gen (în mod obişnuit, plata unor sume de
bani), conferă neîndoielnic beneficiarului acestora un drept de creanţă contra succesiunii.
Obligaţia de plată a legatelor particulare care au ca obiect drepturi de creanţă revine succesorilor
universali (moştenitorilor legali şi legatarilor universali) sau cu titlu universal (legatarilor cu titlu universal)
(infra nr. 591). Spre deosebire de datoriile succesiunii, obligaţia de plată a legatelor având ca oiect drepturi de
creanţă nu l-a ţinut niciodată pe defunct, nefiind altceva decât un mod de distribuire de către defunct a
bunurilor succesorale1333.

1327
M. Planiol, , G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 515, nr. 354.
1328
A. Breton, op. cit., p. 77, nr. 991.
1329
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 500, nr. 539.
1330
I. A. Man, În legătură cu pasivul succesoral, RRD nr. 5/1987, p. 12-13; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 478/1989,
„Dreptul” nr. 1-2/1990, p. 128; CSJ, S. civ., dec. nr. 78/1994, p. 63.
1331
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 616, nr. 743; Ph. Durnerin, op. cit., p. 66 şi următ.; Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, cit. supra, p. 506, nr. 290.
1332
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 505, nr. 541.
Contra, a se vedea J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 184, nr. 264.
1333
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 181, nr. 259.
237
 Plecând de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate dispune de bunurile sale decât după ce şi-a
onorat obligaţiile (nemo liberalis nisi liberatus), datoriile şi sarcinile moştenirii trebuie să fie satisfăcute
înaintea plăţii legatelor particulare1334.

Capitolul II

TRANSMISIUNEA ACTIVULUI MOŞTENIRII

568. Mecanismul transmisiunii activului moştenirii diferă în privinţa drepturilor ca atare (Secţiunea
I), pe de o parte, faţă de exerciţiul acestor drepturi, adică al posesiunii moştenirii sau sezinei, pe de altă parte
(Secţiunea II).

Secţiunea I

TRANSMISIUNEA CALITĂŢII DE SUBIECT ACTIV AL DREPTURILOR

SUCCESORALE

569. Principiul dobândirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea succesorală

este una aparte întrucât nu are ca oiect un bun sau altul, ci un patrimoniu.
Aşa cum am văzut deja (supra nr. 562), drepturile făcând parte din activul succesoral sunt dobândite
de succesori imediat şi de plin drept de la data deschiderii moştenirii, oricare ar fi natura acestora, şi
indiferent dacă succesiunea este legală, testamentară sau convenţională.
Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent dacă este vorba de drepturi reale sau
de creanţă, se transmite de la de cujus la moştenitorii săi fără ca aceştia din urmă să trebuiască să facă ceva,
iar uneori chiar fără ca să ştie.
Moştenitorii universali sau cu titlu universal, care au vocaţie la întregul patrimoniu succesoral sau la
o cotă parte din acesta, sunt consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, substituindu-se acestuia în
calitatea de titulari ai patrimoniului succesoral sau al unei cote-părţi ideale din acesta. Când la moştenire vine
un singur moştenitor universal, acesta devine unic titular al patrimoniului succesoral, iar când vin doi sau mai
mulţi, patrimoniul succesoral se transmite acestora în stare de indiviziune, fiecare deţinând o cotă-parte din
activul succesoral. În cazul naşterii stării de indiviziune succesorală, niciunul dintre succesori nu are drepturi
exclusive asupra elementelor active ale patrimoniului succesoral, astfel încât nu poate dispune de acestea fără
acordul celorlalţi (infra nr. 660).
De cujus poate dispune mortis causa de bunurile sale şi individual prin legate particulare. Spre
deosebire de transmisiunile universale sau cu titlu universal, legatele particulare conferă celor gratificaţi
vocaţie la un bun anume din patrimoniul succesoral (drept real sau de creanţă). Această transmisiune
operează şi ea automat la data deschiderii succesiunii, dar în acest caz legatarul nu mai este considerat fi
continuator al persoanei defunctului, ci doar un simplu având-cauză (succesor la bunuri) al acestuia.
Se poate aşadar trage concluzia că transmisiunea drepturilor succesorale operează de drept la data
deschiderii moştenirii, fără a fi necesare îndeplinirea unor formalităţi. Transmisiunea succesorală însă nu este
obligatorie, toţi succesibilii, indiferent dacă sunt moştenitori legali sau testamentari, dacă au vocaţie
universală, la o cotă-parte din universalitate sau doar la unul sau altul din bunurile succesorale, având dreptul

1334
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 143; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 617, nr. 745; Ph. Malaurie, L.
Aynès, op. cit., p. 127, nr. 227.
238
să opteze fie pentru acceptarea moştenirii (şi, implicit, pentru consolidarea tilului de moştrenitor), fie pentru
renunţarea la moştenire.

Secţiunea II

TRANSMISIUNEA POSESIUNII MOŞTENIRII SAU SEZINEI

570. Dacă sub aspectul proprietăţii, care este o chestiune abstractă, nu există nici o discontinuitate în
cazul decesului unei persoane fizice, chiar de la deschiderea succesiunii moştenitorii săi fiind consideraţi a-i
succede de plin drept lui de cujus, în privinţa stăpânirii efective, precum şi a îndeplinirii actelor de
conservare, administrare şi dispoziţie în privinţa bunurilor succesorale, de la decesul titularului şi până la
exercitarea dreptului de opţiune succesorală de către succesibilii cu vocaţie succesorală, există o perioadă de
incertitudine, în care nu se ştie exact cine vine efectiv la moştenire şi care sunt bunurile ce vor reveni
moştenitorilor. În această situaţie, în ideea evitării pe cât este posibil a conflictelor între succesibili (mai ales
între moştenitorii legali şi legatari), cu consecinţe dăunătoare pentru patrimoniul succesoral, legiuitorul a avut
de ales între soluţia numirii unui terţ ca administrator al succesiunii, cu dubla misiune de a verifica titlurile
pretendenţilor şi de a gestiona succesiunea 1335, şi soluţia acordării unor puteri în acest sens unora dintre
succesori, la care, după modelul francez, s-a oprit şi legiuitorul nostru.
Transmisiunea activului succesoral, adică a drepturilor ca atare făcând parte din patrimoniul
succesoral, care se realizează automat la data deschiderii moştenirii, fără îndeplinirea vreunei formalităţi, nu
se confundă cu exercitarea efectivă a acestor drepturi, care nu se poate realiza fără formalităţi decât în cazul
moştenitorilor cărora legea le conferă de drept posesia moştenirii sau sezina (§ 1), ceilalţi moştenitori
trebuind să fie trimişi în posesie moştenirii prin îndeplinirea unor formalităţi (§ 2).

§ 1. Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii sezinari

571. Reglementare legală. Art. 653 C. civ. prevede că „descendenţii şi ascendenţii au de drept
posesiunea moştenirii din momentul morţii defunctului” şi că „ceilalţi moştenitori intră în posesiunea
moştenirii cu permisiunea justiţiei”.
Din textul de lege menţionat, deşi considerat de unii enigmatic 1336, iar de alţii de-a dreptul inutil şi
1337
bizar , rezultă totuşi destul de limpede că unii moştenitori sunt preferaţi, în sensul că au posesia sau sezina
patrimoniului succesoral de la data deschiderii moştenirii, fără nici o verificare prealabilă întrucât este vorba
de rudele de sânge în linie dreaptă ale defunctului, în timp ce toţi ceilalţi moştenitori - fie aceştia legali,
testamentari sau contractuali -, au nevoie pentru aceasta de o verificare prealabilă. Ce se înţelege însă prin
„posesie a moştenirii” sau „sezină”? Iată o problemă care trebuie analizată puţin mai amplu.

572. Înţelesul noţiunii de sezină. Rezultat al unei evoluţii istorice, sensul actual al sezinei nu poate
fi pe deplin înţeles fără câteva succinte referinţe de această natură 1338.
În Vechiul drept francez sezina era echivalentul posesiei, adică al luării bunurilor succesorale în
stăpânire materială, iar principiul consacrat în celebrul art. 318 al Cutumei Parisului era că „le mort sesi le
vif, son hoir le plus proche et habile à lui succeder” (mortul transmite posesia celui viu, moştenitorul său cel
mai apropiat şi în drept să-i succeadă). Situaţia se datora faptului că proprietatea nu se putea transmite de la

1335
Soluţie adoptată de legiuitorul englez (cf. M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 382, nr. 408).
1336
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 102, nr. 161.
1337
J. Maury, Réquisitoire contre la saisine, „Mélanges Christian Mouly”, vol. 1, Litec, Paris, 1998, p. 335 şi următ.
1338
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 261 şi următ.; H. Vialleton, La place de la saisine dans
le system devolutif français actuel, „Mélanges en l’honneur de P. Roubier”, vol. 2, Dalloz.Sirey, Paris, 1961, p. 283 şi
următ.; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 431-433, nr. 1150.
239
de cujus la succesor în mod abstract, aşa cum se întâmplă în prezent, ci doar dublată de punerea în posesie, ca
expresie pozitivă şi, totodată, corolar al acesteia 1339.
În concepţia modernă însă posesia este o stare de fapt şi nu de drept, iar transmiterea proprietăţii este
un lucru abstract, nelegat în mod necesar de transmiterea posesiei în sensul clasic al noţiunii. Posesia, ca stare
de fapt aptă să ducă la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, se transmite la moştenitori automat pe data
deschiderii succesiunii, indiferent că sunt sau nu sezinari, legea permiţând chiar joncţiunea (reunirea) duratei
posesiei lui de cujus cu cea a moştenitorilor săi care o continuă, în scopul ca aceştia din urmă să poată invoca
uzucapiunea (art. 1860 C. civ.)1340.
De asemenea, în dreptul modern, aşa cum vom vedea (infra nr. 580), este posibil ca un succesor să
aibă sezina (posesia moştenirii în sensul dispoziţiilor art. 653 C. civ.), nu numai fără a dobândi proprietatea,
ci chiar şi fără a avea stăpânirea materială a bunurilor succesorale.
Rezultă aşadar că, în accepţiunea art. 653 C. civ., posesia sau sezina este altceva decât simpla
stăpânire în fapt a bunurilor succesorale. Este vorba, în esenţă, de puterea conferită de lege unor moştenitori
legali de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului, de a intra de plano, de la deschiderea succesiunii, fără
vreo verificare prealabilă, în stăpânirea tuturor bunurilor succesorale, chiar dacă nu au dreptul la acestea,
precum şi de a administra bunurile succesorale 1341.
Explicaţia acestei soluţii legislative constă în faptul că, având în vedere diversele interese particulare
în prezenţă, Codul civil permite exerciţiul imediat al drepturilor succesorale acelor moştenitori care au un
titlu prezumat valabil şi prezentând o aparenţă suficiant de sigură 1342.

573. Moştenitorii sezinari. Conform dispoziţiilor art. 653 alin. 1 C. civ., moştenitorii sezinari sunt
doar descendenţii şi ascendenţii, adică rudele în linie dreaptă ale defunctului 1343.
Aceast sistem, deşi aspru criticat întrucât este „lipsit de orice logică şi greşit din toate punctele de
vedere”1344, a rămas neschimbat de la adoptarea Codului civil.
Este indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie, dinafara căsătoriei sau din adopţie.

A. Caracterele sezinei

574. Caracterul de ordine publică. Sezinei i se recunoaşte caracterul de ordine publică, în sensul că
de cujus nici nu poate priva de sezină pe succesorii cărora legea le-o acordă, nici nu poate acorda sezina altor
persoane decât cele prevăzute de lege, nici nu poate modifica atribuţiile conferite de lege sezinarilor 1345.
Faptul că defunctul poate numi un executor testamentar cu sezină (supra nr. 361 şi următ.) nu
contravine caracterului de ordine publică al sezinei legale. Sezina executorului testamentar este una limitată
doar la bunurile mobile succesorale, fiind mărginită în timp, conferind executorului doar atribuţiile unui
administrator-sechestru (conservarea bunurilor mobile, încasarea preţului vânzării bunurilor mobile, plata
legatelor), motiv pentru care sezinarii legali care „vin în concurs” cu un executor testamentar îşi păstrează
toate prerogativele prevăzute de lege, mai puţin cele revenind acestui administrator sechestru 1346.

1339
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 246-247, nr. 397; H. Vialleton, op. cit., p. 284; A. Breton, op. cit., p. 73, nr. 941.
1340
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 103, nr. 162.
1341
Mazeud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 431, nr. 1149.
1342
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 323, nr. 197.
1343
În dreptul francez lista moştenitorilor sezinari este mult mai amplă, cuprinzând pe toţi moştenitorii legali, inclusiv pe
soţul supravieţuitor (art. 724 C. civ. francez), precum şi pe legatarii universali dacă nu vin la moştenire în concurs cu
moştenitirii rezervatari ai defunctului (art. 1006 C. civ. francez).
1344
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 62-63.
1345
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 324, nr. 198.
1346
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 451, nr. 1185.
240
 Majoritatea autorilor este de acord că sezinarii nerezervatari putând fi exheredaţi de defunct, pierd
totuşi indirect dreptul la sezină, aceasta neputând fi disociată de vocaţia succesorală 1347. Afirmaţia nu este pe
deplin convingătoare, căci dacă sezinarii sunt preferaţi de plano de lege în calitatea lor de moştenitori legali
ai defunctului, având printre atribuţii şi pe aceea de „poliţie a moştenirii”, fiind investiţi cu puterea „de a
controla titlul celor cărora nu le este conferită”1348, cel puţin în cazul în care exheredarea este făcută prin
instituirea de legatari, sezinarii nerezervatari ar trebui să rămână investiţi cu sezina 1349. Nu aceasta este însă şi
soluţia Codului civil, care în art. 891 precizează că atunci „când testatorul nu a lăsat erezi rezervatari,
legatarul universal va cere de la justiţie (în prezent, notarul public – n. n.–D. C.) posesiunea bunurilor
cuprinse în testament”.
Caracterul de ordine publică al sezinei nu împiedică însă pe succesori să renunţe să se prevaleze de
aceasta1350.

575. Caracterul individual. Sezina este individuală, iar nu colectivă, ceea ce înseamnă că nu este
conferită tuturor moştenitorilor sezinari în acelaşi timp, indiferent de ordinea chemării lor la moştenire, ci,
dimpotrivă, conform ordinii în care sunt chemaţi de lege la moştenire 1351.
Totuşi, dacă succesorul chemat în primul rând la moştenire rămâne inactiv, moştenitorii subsecvenţi
pot să preia posesia moştenirii şi să exercite acţiunile referitoare la aceasta, soluţie care se justifică prin
caracterul virtual al sezinei, decurgând din raţiuni practice de conservare a drepturilor succeorale,
moştenitorii subsecvenţi putând accepta succesiunea condiţinat (virtual) de renunţarea celor chemaţi în rang
preferat1352. Sezina virtuală, trebuie subliniat, nu îngăduie în nici un caz succesibilului de rang subsecvent să
se amestece în gestiunea moştenirii când este asigurată efectiv de cel chemat de lege la moştenire în primul
rând, ci numai dacă acesta rămâne inert, iar atunci când sunt întrunite condiţiile pentru exercitarea sezinei
virtuale, ea nu conferă celui îndreptăţit să o exercite decât atribuţii limitate doar la exercitarea unor acte
conservatorii (acte de întrerupere a unei prescripţii, acţiunea în revendicare contra unui terţ care deţine bunuri
succesorale, acţiunea în petiţie de ereditate, acţiunea pentru anularea unui testament) 1353.

576. Caracterul succesiv. În cazul renunţării la moştenire a succesorului în rang preferat, sezina
trece la următorul chemat de lege la moştenire, sens în care se spune că este succesivă1354. Soluţia se impune
întrucât moştenitorii subsecvenţi nu au fost incluşi de lege (art. 653 alin. 2 C. civ.) în categoria moştenitorilor
care trebuie trimişi în posesie.

577. Caracterul indivizibil. Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali de acelaşi
rang (de pildă, celor trei copii ai defunctului), sezina aparţine tuturor acestora.
Când comoştenitorii se înţeleg între ei asupra exercitării sezinei, nu există nici o dificultate, dar dacă
unii dintre comoştenitori rămân inactivi, se pune problema dacă ceilalţi pot acţiona şi pentru partea de
moştenire revenind acestora sau numai pentru partea lor.
După unii autori, fiecare sezinar poate exercita sezina doar în limitele cotei-părţi ce îi revine din
succesiune, iar nu pentru întreg, soluţia fiind dedusă din dispoziţiile art. 1060 C. civ., conform cărora erezii
„nu pot cere creanţa, sau… nu sunt ţinuţi de a o plăti decât în proporţie cu părţile lor ereditare” 1355.
1347
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 113, nr. 175; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 566, nr. 677;
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 437, nr. 1159; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 525, nr. 308.
1348
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 399, nr. 423.
1349
M. Grimaldi, după ce se declară de acord cu opinia majoritară (Successions, cit. supra, p. 398, nr. 421. 1), pare a se
contrazice apoi când afirmă că „moştenitorul nerezervatar nu are nici un drept în prezenţa a doi legatari cu titlu universal
a câte unei jumătăţi din moştenire fiecare: el este însă totuşi singurul (s. a.) investit cu sezina” (Successions, cit. supra, p.
398, nota 422).
1350
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 437, nr. 1159.
1351
J. Flour, H. Souleau, Les succesions, cit. supra, p. 113, nr. 176.
1352
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 114, nr. 179.
1353
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 389-390, nr. 413.
1354
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 569, nr. 680.
1355
A. Breton, op. cit., p. 73, nr. 955; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 63-64; Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, cit. supra, p. 527, nr. 309.
241
 Majoritatea autorilor este însă de părere că sezina este indivizibilă, deoarece se referă la
universalitatea succesorală, iar nu la bunurile făcând parte din aceasta privite ut singuli1356. Exercitarea sezinei
de către un singur comoştenitor (sau unii dintre aceştia) se justifică numai dacă ceilalţi comoştenitori se
dezinteresează de moştenire, rămânând inactivi, iar nu şi atunci când îşi pun drepturile în valoare 1357.
În caz de dezacord între comoştenitori în legătură cu exercitarea sezinei, diferendul ar putea fi
rezolvat prin numirea de către instanţa judecătorească a unui administrator provizoriu însărcinat cu gestiunea
masei succesorale până la partaj 1358.
Indivizibilitatea sezinei permite comoştenitorului diligent, de pildă, să exercite singur acţiunea în
revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralităţii masei partajabile 1359. De asemenea, în
aceleaşi condiţii, permite exercitarea acţiunii în nulitatea unui act juridic încheiat de defunct sau a acţiunii
pentru încasarea unei creanţe succesorale 1360.

B. Efectele sezinei

578. Sezina conferă celor în drept următoarele puteri: de a verifica titlurile moştenitorilor nesezinari
(a), de a prelua şi administra bunurilor succesorale (b) şi de a reprezenta interesele succesiunii atât activ,
exercitând acţiunile în justiţie, cât şi pasiv, ca pârât în acţiunile intentate de terţi (c).

a) Verificarea titlurilor moştenitorilor nesezinari

579. Preferaţi de lege pentru raţiunile arătate mai sus, sezinarii sunt investiţi de lege cu puterea de a
face poliţia succesiunii, adică de a verifica titlurile de moştenire ale succesorilor nesezinari şi de a le preda
acestora amiabil, la cerere, bunurile succesorale (infra nr. 583 şi următ.)1361.
Aceasta, desigur, nu exclude intervenţia justiţiei în cazul în care între sezinari şi legatari se nasc
neînţelegeri.

b) Preluarea şi administrarea bunurilor succesorale

580. Preluarea bunurilor succesorale. De la data deschiderii succesiunii, moştenitorii sezinari au

dreptul de a intra în stăpânirea materială a bunurilor succesorale, fără a fi însă obligaţi la aceasta, sezina
putând să-şi producă celelalte efecte ale sale fără preluarea efectivă a bunurilor.
Sezina permite titularului său să acţioneze în justiţie împotriva terţilor sau chiar a moştenitorilor
nesezinari (până la trimiterea în posesie) pentru a obţine predarea bunurilor succesorale, chiar dacă nu au
dreptul la acestea (de exemplu, întrucât formează obiectul unui legat particular) 1362.
Sezina nu conferă însă nici un drept de dispoziţie asupra bunurilor succesorale, acestea fiind preluate
în interesul succesiunii, iar nu al moştenitorilor sezinari.

581. Administrarea bunurilor succesorale. Sezina dă dreptul la exercitarea unor acte de

administrare a bunurilor succesorale, permiţând perceperea fructelor şi încasarea creanţelor succesorale, fără
a avea însă dreptul de a dispune de acestea decât în limitele drepturilor sale succesorale, restul trebuind să fie
păstrat la dispoziţia celor cărăra le revin, conform legii, de la data deschiderii moştenirii (în cazul fructelor,

1356
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 325-326, nr. 200; J. Flour, H. Souleau, Le successions, cit.
supra, p. 113, nr. 177; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 438, nr. 1163; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 104, nr.
164; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 399, nr. 422.
1357
; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 404, nr. 425; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 567, nr. 679.
1358
J. Patarin, Obs. RTD civ. nr. 4/1991, p. 777; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 568, nr. 679.
1359
G. Champenois, Note, „Defrénois” 1991, art. 35087, nr. 61; D. Chirică, Notă la dec. civ. nr. 1185/2000 a CSJ, PR, II,
nr. 4/2001, p. 22-25.
1360
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 567-568, nr. 679.
1361
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 399, nr. 423.
1362
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 400, nr. 424; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 436, nr. 1157.
242
moştenitorilor legali nesezinari şi legatarilor universali, ale căror legate i-au exheredat pe moştenitorii legali
nerezervatari).

c) Reprezentarea în justiţie activ şi pasiv a intereselor succesiunii

582. Ca efect al sezinei, de la data deschiderii succesiunii, moştenitorii desemnaţi ca atare de lege se
substituie defunctului, pe de o parte, fiind în drept să introducă orice acţiune petitorie sau posesorie
aparţinând acestuia, iar pe de altă parte să fie pârâţi în acţiunile introduse de terţi contra succesiunii.
Neavând însă dreptul de dispoziţie asupra succesiunii, sezinarii nu pot tranzacţiona sau face
compromisuri cu privire la bunurile succesorale 1363.

§ 2. Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari

583. Pentru a se bucura pe deplin de drepturile succesorale, moştenitorii legali nesezinari trebuie să
fie trimişi în posesie (A), în timp ce în cazul legatarilor, indiferent de natura legatului, aceasta se realizează
prin predarea legatelor (B).

A. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari

584. Moştenitorii legali nesezinari. Afară de rudele în line dreaptă ale defunctului, toţi ceilalţi
moştenitori legali (colateralii, soţul supravieţuitor şi statul) dobândesc sezina numai după trimiterea lor în
posesie (art. 653 alin. 2 C. civ.), adică după îndeplinirea unei proceduri de verificare a vocaţiei la moştenire.

585. Căile de realizare a trimiterii în posesie. În principiu, procedura de trimitere în posesie este
graţioasă (necontencioasă), iar în prezent se realizează de notarul public de la locul deschiderii moştenirii.
Trimiterea în posesie se realizează prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de vacanţă
succesorală (art. 83 şi 85 din Legea nr. 36/1995).
Când între moştenitori există neînţelegeri care împiedică finalizarea procedurii necontencioase prin
eliberarea certificatului de moştenitor, trimiterea în posesie se va realiza prin hotărîrea judecătorească ce pune
capăt acestor neînţelegeri1364.
Procedurile menţionate au ca finalitate verificarea vocaţiei succesorale şi întinderea drepturilor
moştenitorilor care solicită trimiterea în posesie.
Trimiterea în posesie trebuie solicitată chiar şi în cazul în care la moştenire vine un singur mştenitor
legal nesezinar.

586. Efectele trimiterii în posesie. Până la trimiterea în posesie moştenitorul legal nesezinar, deşi
este proprietar al drepturilor succesorale din momentul deschiderii moştenirii, nu are exerciţiul drepturilor
succesorale, neavând calitatea de a introduce acţiuni de a sta ca pârât în procesele introduse de terţi contra
succesiunii şi nici de a administra bunurile succesorale.
Acţiunea în petiţie de ereditate (infra nr. 627 şi următ.) poate fi însă exercitată de moştenitorii legali
nesezinari chiar şi înaintea trimiterii în posesie, deoarece, pe de o parte această acţiunea nu a aparţinut
defunctului, ci direct moştenitorilor, iar pe de altă parte, obiectul acesteia constă tocmai în recunoaşterea
calităţii de moştenitor a reclamantului1365.

1363
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 571, nr. 682.
1364
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 65; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 672/1965, Repertoriu… 1952-1969,
p. 451.
1365
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 249-250; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 77.
Contra, a se vedea: D. Alexandesco, op. cit., III, 2, p. 58, nota 1; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 576, nr. 693.
243
 Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari produce efecte retroactive, începând de la data
deschiderii moştenirii, ceea ce face ca actele de administrare sau acţiunile introduse de aceştia anterior să
devină valabile1366.
Cei trimişi în posesie au dreptul la fructele şi veniturile bunrilor succesorale începând de la data
deschiderii moştenirii, sezinarii care le-au perceput anterior având obligaţia de a da socoteală de acestea.

B. Predarea legatelor

587. Semnificaţie juridică. Legatarii nefiind incluşi de lege (art. 653 alin. 1 C. civ.) în categoria
moştenitorilor sezinari, trebuie să fie trimişi în posesie, lucru care se realizează în forma specifică a predării
legatelor (art. 889, 891, 895 şi 899 alin. 2 C. civ.).
Ca şi moştenitorii legali nesezinari, legatarii dobândesc drepturile care formează obiectul legatelor de
la data deschiderii moştenirii, dar nu şi posesia (sezina) acestora, care nu se obţine decât prin predarea
legatelor.
În doctrina noastră s-a susţinut că „predarea constă în remiterea materială a posesiunii lucrurilor ce
alcătuiesc obiectul legatului sau în învoirea la luarea lor în stăpânire, dacă obiectul legatului este un lucru
cert, iar dacă el constă într-o sumă de bani sau într-un alt bun determinat în genul său, ori, dacă are drept
obiect un act de comisiune sau de omisiune , predarea va lua înfăţişarea executării unei obligaţii, a unei
plăţi”1367, ceea ce ar înseamna, se pare, că predarea legatului şi executarea legatului sunt unul şi acelaşi lucru.
Este adevărat că, adesea, predarea şi executarea legatelor se confundă în fapt, fiind solicitate simultan, dar în
drept acestea nu se confundă, căci în timp ce predarea are ca obiect recunoaşterea calităţii de legatar,
executarea are ca obiect plata legatului 1368. Prin urmare, este posibil ca predarea legatului, care nu este altceva
decât verificarea validităţii legatului şi recunoaşterea calităţii de moştenitor, să se facă la un moment anterior
executării legatului, chiar dacă acesta nu este încă exigibil, fiind afectat de o condiţie sau termen
suspensiv1369, fără însă ca, în acest din urmă caz, legatarul să poată cere executarea înaintea îndeplinirii
condiţiei sau a împlinirii termenului.

a) Realizarea predarii

588. Generalităţi. Predarea trebuie cerută de legatari celor ţinuţi la plata acestora (infra nr.589-591),
regulă care este de ordine publică întrucât protejează interesele moştenitorilor legali, testatorul neputând
dispensa prin voinţa sa pe legatari de necesitatea de a o formula 1370.
Cu toate acestea, dacă legatarul este în acelaşi timp şi moştenitor legal sezinar, este scutit de a cere
trimiterea în posesie, fiind deja investit cu puterile specifice sezinei 1371.
Legea nu prevede nici un termen pentru introducerea cererii de predare a legatelor, fiind considerată
prescriptibilă în termenul general de prescripţie 1372. În ceea ce ne priveşte, ne îndoim de justeţea acestei
susţineri întrucât, dacă avem în vedere că predarea legatelor are ca obiect recunoaşterea validităţii legatului şi
1366
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p.76-77; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 529, nr. 311.
1367
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 79.
În acelaşi sens, a se vedea şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 532, nr. 314.
1368
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 811, nr. 647; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 584, nr.
701; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 456, nr. 1201.
1369
Cofundând, se pare, predarea cu executarea legatului, unii autori susţin că punerea în posesie nu poate fi făcută
înaintea împlinirii condiţiei sau termenului suspensiv (D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 199).
1370
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 455, nr. 1200.
1371
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 301, nr. 524; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 584, nr. 701; B. Vareille, Obs. „Le
Dalloz” (Jurisprudence. Sommaires commentés) nr. 36/2001, p. 2940.
Contra, a se vedea M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 83.
244
a calităţii de moştenitor testamentar, deci constatarea unei situaţii, iar nu executarea unei obligaţii, precum şi
faptul că proprietatea nu se prescrie prin neuz, socotim că cerea de predare poate fi formulată atâta timp cât
nu este prescrisă executarea legatelor la care se referă. Aşa, de pildă, cererea de predare a unui legat universal
este imprescriptibilă căci se referă la vocaţia la un patrimoniu, în timp ce cererea de predare a unui legat
particular având ca obiect un drept de creanţă se prescrie în termen de trei ani de la data deschiderii moştenirii
(afară de cazul în care este afectat de un termen suspensiv sau o condiţie suspensivă, situaţie în care termenul
curge de la împlinirea termenului sau condiţiei 1373.
Cererea de predare a legatelor, ca şi predarea însăşi, nu sunt supuse nici unei condiţii de formă,
admiţându-se chiar că predarea poate rezulta şi implicit (tacit) din comportamentul celor ţinuţi la predare 1374.
Predarea se poate realiza atât amiabil prin consimţirea la eliberarea certificatului de moştenitor, cât şi,
în caz de litigiu, pe cale judecătorească.
Predarea legatelor trebuie solicitată moştenitorlor sezinari sau acelora care au fost trimişi în posesie,
iar în lipsa acestora curatorului succesiunii vacante. Executorul testamentar cu sezină nu poate fi solicitat să
facă predarea legatelor, având doar dreptul de a face plata legatelor particulare, operaţiune distinctă de cea de
predare1375.
Odată stabilită validitatea legatului, predarea nu poate fi amânată până la finalizarea operaţiunilor de
calculare a cotităţii disponibile, cu excepţia cazului în care depăşirea acesteia este evidentă 1376.
Dacă cei ţinuţi la predarea legatului sunt mai mulţi, predarea trebuie cerută fiecăruia pentru partea
1377
sa .

589. Predarea legatelor universale. Potrivit art. 899 C. civ., când testatorul are moştenitori
rezervatari, predarea legatelor universale va fi cerută acestora. Descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi fiind
moştenitori sezinari, sunt ţinuţi la predarea legatelor chiar de la data deschiderii moştenirii.
În schimb, soţul supravieţuitor, care este moştenitor rezervatar, dar nu şi sezinar, nu este ţinut la
predare decât după data trimiterii sale în posesie 1378.
Dacă nu există moştenitori rezervatari, conform dispoziţiilor art. 891 C. civ. – modificat implicit prin
Legea nr. 36/1995 -, predarea se va cere notarului public competent să îndeplinească procedura succesorală
notarială, care, atunci când testamentul este autentic, va cita doar pe legatar, iar atunci când testamentul este
olograf sau mistic, va cita şi pe moştenitorii legali nerezervatari exheredaţi prin instituirea legatului (art. 75
alin. 2 din Legea nr. 36/1995). Dacă între legatarul universal şi moştenitorii exheredaţi există neînţelegeri,
cererea va fi soluţionată de instanţa de judecată.
Până la predarea legatului cel gratificat nu are nici un titlu legal pentru ocuparea unui imobil
succesoral, chiar dacă locuia împreună cu defunctul la data decesului acestuia, fiind supus evacuării 1379.

590. Predarea legatelor cu titlu universal. Conform dispoziţiilor art. 895 C. civ., legatarrul
universal va cere punerea în posesie „de la erezii rezervatari, în lipsa acestora de la legatarii universali, iar în
lipsa şi a acestora din urmă, de la ceilalţi erezi legitimi”.
Câteva precizări se impun:
-dacă există numai moştenitori rezervatari, care în dreptul nostru sunt şi sezinari, predarea legatelor
se va solicita acestora începând din momentul deschiderii moştenirii;
1372
De treizeci de ani, în dreptul francez (M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 411, nr. 433; Cass. 1-re civ., 28 janv.
1997, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 3/1998, p. 724-727), de trei ani, în dreptul nostru (M. Eliescu, Transmisiunea…, cit
supra, p. 78).
1373
La rigoare, în acest din urmă caz, cererea de predare este mai degrabă lipsită de interes întrucât posibilitatea de
executare a legatului s-a stins prin prescripţie.
1374
D. Alexandresco, op. cit., IV, 2, p. 199-200; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 361; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit.
supra, p. 79: F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 583, nr. 700.
1375
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 456, nr. 1200.
1376
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 411, nr. 433.
1377
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 582, nr. 700.
1378
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 82.
1379
Cass. 1-re civ., 3 oct. 2000, Obs. B. Vareille, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Sommaires commentés) nr. 36/2001, p.
2939-2940.
245
 -dacă există moştenitori legali nerezervatari care vin la moştenire, predarea se va cere acestora după
punerea lor în posesie;
-dacă există moştenitori rezervatari şi un legatar universal nepus în posesie, predarea se va cere
rezervatarilor, căci, în acest caz, numai aceştia au sezina moştenirii;
-dacă există moştenitori legali şi un legatar universal pus în posesie, predarea se va cere acestuia din
urmă întrucât legatul cu titlu universal nu se poate executa decât din cotitatea disponibilă a moştenirii;
-dacă nu există nici moştenitori legali rezervatari, nici nerezervatari şi nici legatari universali,
predarea legatului cu titlu universal se va cere curatorului numit de notarul public să administreze
succesiunea vacantă.

591. Predarea legatelor particulare. În principiu, predarea legatelor particulare se face conform
regulilor predării legatelor cu titlu universal, în plus, putând fi cerută şi legatarului cu titlu universal trimis în
posesie sau legatarului particular obligat la plata unui alt legat particular, după predarea legatului său.
Executorul testamentar chiar cu sezină nu are dreptul de a face predarea legatelor particulare, ci doar
plata acestora1380.
Prin excepţie, beneficiarul unui legat particular este scutit de a cere predarea legatului în cazuri cu
sunt acela de liberare a legatarului de o datorie către defunct sau al detentorului precar (depozitar) al unui bun
succesoral desemnat ca legatar1381.

b) Efectele predării legatelor

592. Abilitarea legatarului de a-şi exercita drepturile. Predarea legatului produce aceleaşi efecte
ca şi trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari, cu singura deosebire că efectele acesteia nu sunt
retroactive, legatarul nedobândind sezina decât de la data predării 1382.
Odată făcută predarea legatului, legatarul are dreptul de a cere executarea acestuia, afară de cazul în
care aceasta este afectată de un termen suspensiv sau condiţie suspensivă.
De pildă, dacă este vorba de un legat particular al unui bun individual determinat, legatarul poate să
exercite acţiunea în revendicare împotriva detentorului, dacă este vorba de un legat particular având ca obiect
un bun individual determinat. De asemenea, legatarul poate exercita acţiunea confesorie, dacă legatul are ca
obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate (superficie, uzufruct, uz, abitaţie, servitute) sau, dacă
este vorba de un legat având ca obiect o creanţă, poate acţiona pentru plata acesteia.

593. Dobândirea dreptului la fructele bunurilor succesorale. Legatarul universal are dreptul la
fructe doar de la data cererii de predare sau de la data predării amiabile a legatului (art. 890 C. civ.). Prin
excepţie, legatarul universal are dreptul la fructe de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă nu a fost trimis
în posesie, atunci când la succesiune nu vine nici un moştenitor legal al defunctului 1383.
Legatarul cu titlu universal are dreptul la fructe doar din ziua în care a cerut predarea legatului sau
din ziua în care acesta i-a fost predat amiabil (art. 898).
Cât priveşte pe legatarul particular, regula este că şi acesta are dreptul la fructe doar de la data cererii
predării legatului ori predării amiabile a acestuia (art. 899 alin. 1 C. civ.). Prin excepţie, legatarul particular
are dreptul la fructe de la data deschiderii moştenirii, dacă testatorul a dispus astfel sau dacă legatul are ca
obiect o rentă viageră sau o pensie alimentară (art. 900 C. civ.).

594. Predarea legatelor nu închide altor persoane dreptul de a revendica depturi succesorale
proprii. Prin predarea legatului nu se ridică moştenitorilor legali sau altor persoane interesate posibilitate de
a-şi putea stabili pe orice cale permisă de lege drepturile lor referitoare la succesiunea în discuţie 1384.

1380
F. Lucet, J.-Cl. Civ. Art. 1014 à 1017, 1990, p. 6, nr. 37.
1381
Ibidem, p. 6, nr. 25, 26.
1382
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 456, nr. 1201.
1383
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 80-81; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 530, nr. 312.
1384
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 413, nr. 436; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 456, nr. 1201.
246
 Capitolul III

TRANSMITEREA PASIVULUI MOŞTENIRII

Secţiunea I

PERSOANELE OBLIGATE LA PLATA PASIVULUI

595. Plata pasivului revine moştenitorilor universali sau cu titlu universal. Din dispoziţiile art.
774, 775, 777, 793, 896 şi 902 C. civ. rezultă că, în principiu, la plata pasivului succesoral sunt ţinuţi
moştenitorii universali sau cu titlu universal (moştenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu
universal, instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal).
Soluţia se justifică prin faptul că aceştia au vocaţie nu la un bun sau altul din succesiune, ci chiar la
patrimoniul defunctului, care este nu un ansamblu de drepturi şi de obligaţii.

596. Situţia legatarilor şi instituiţilor contractuali particulari. Legatarii particulari şi instituiţii

contractuali particulari nu sunt ţinuţi la plata pasivului succesoral (art. 775 şi 909 C. civ.), fiind simpli
succesori la bunuri.
Prin excepţie, legatarul sau instituitul contractual particular pot fi ţinuţi la plata unor elemente ale
pasivului succesoral prin voinţa defunctului, cum este, de pildă, cazul obligării lor la plata unei datorii a
defunctului cu titlu de sarcină a liberalităţii, ori cazul gratificării lor cu obligarea la plata unui alt legat cu titlu
de sarcină a liberaltăţii ce le-a fost făcută.
De asemenea, legatarul unui bun individual determinat poate fi obligat să suporte cu titlu de
transmisiune accesorie o obligaţie asumată de defunct faţă de un terţ, cum este cazul transmiterii proprietăţii
unui imobil închiriat de de cujus unui terţ, legatarul fiind obligat să respecte locaţiunea 1385.
Dacă bunul lăsat prin legat este un imobil ipotecat de defunct, creditorii pot urmări acest bun, dar
datoria neţinându-l personal pe legatar, acesta poate fie să delase bunul procedând la purga ipotecii (art. 1803
C. civ.), fie să plătească datoria ipotecară, iar apoi să se îndrepte împotriva moştenitorilor universali sau cu
titlu universal ţinuţi personal la plata pasivului succesoral, prin plata datoriilor subrogându-se în drepturile
creditorului (art. 1108 pct. 2 C. civ.).
Există şi situaţii în care legatarii particulari suportă indirect plata pasivlui succesoral. Astfel, când
moştenirea este acceptată sub beneficiu de inventar de moştenitorii universali sau cu titlu universal, iar
activul succesoral se dovedeşte insuficient pentru plata întregului pasiv, creditorii succesorali vor fi preferaţi
legatarilor particulari conform principiului nemo liberalis nisi liberatus (nimeni nu poate face liberalităţi dacă
nu şi-a plătit datoriile), aşa încât aceştia din urmă pot fi puşi în situaţia de a fi plătiţi doar în parte sau chiar de
loc1386.

Secţiunea II

ÎNTINDEREA OBLIGAŢIEI LA PLATA PASIVULUI

1385
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 512, nr. 547.
1386
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 476-477, nr. 1223.
247
 597. Principiul obligării ultra vires hereditatis a moştenitorilor ţinuţi la plata pasivului. Pornind
de la formulările insuficient de precise ale Codului, în cazul în care activul moştenirii ete insuficient, iar
confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul succesorilor nu a fost evitată prin acceptarea moştenirii
sub beneficiu de inventar (supra nr. 543), problema care s-a pus a fost dacă moştenitorii obligaţiţi la plata
pasivului (cei universali sau cu titlu universal) sunt ţinuţi numai în limita activului primit (intra vires
hereditatis) sau şi cu bunurile proprii (ultra vires hereditatis).
După ce unii autori au susţinut că obligaţia la plata pasivului succesoral ultra vires hereditatis revine
doar moştenitorilor sezinari, nu şi celor testamentari, concepţia care s-a impus este că obligaţia nelimitată la
plata pasivului succesoral nu are nici o legătură cu sezina succesorală, toţi moştenitorii universali sau cu titlu
universal, indiferent dacă vocaţia lor decurge din lege, din testament sau instituirea contractuală, răspunzând
pentru plata pasivului ultra vires hereditatis (art. 897 alin. 2 C. civ.) 1387. Aceasta întrucât „sezina nu are alt
efect decât acela de a pune pe succesor imediat în situaţia posesorie a defunctului şi de a-i permite exerciţiul
acţiunilor succesorale; ea este fără legătură cu dobândirea moştenirii şi, prin urmare, cu întinderea
obligaţiei la plata datoriilor”1388.
Excepţie face doar statul, care, în calitate de beneficiar al moştenirilor vacante, răspunde pentru plata
pasivului doar intra vires hereditatis (supra nr. 123)1389.

598. Problema obligării ultra vires hereditatis la plata legatelor. Dacă în cazul elementelor de
pasiv reprezentate de datoriile şi sarcinile succesiunii obligarea la plată ultra vires hereditatis nu prezintă
difcultăţi, obligarea la plata legatelor, cel de al treilea element al pasivului succesoral, necesită unele
precizări.
În cazul legatelor particulare având ca obiect bunuri individual determinate, a căror proprietate se
transmite la legatar de la data deschiderii succesiunii, moştenitorii defunctului ţinuţi la plata pasivului nu au
decât obligaţia de a pune acele bunuri la dispoziţia legatarilor, astfel încât obligarea lor ultra vires hereditatis
este exclusă1390.
Dacă obiectul legatului particular constă în plata unei sume de bani lucrurile nu mai sunt la fel de
simple. Într-adevăr, spre deosebire de legatarul unui bun individual determinat care devine proprietar de la
data deschiderii moştenirii, legatarul unei sume de bani nu dobândeşte decât un drept de creanţă contra
succesiunii, fiind un creditor sucesoral. Pe de altă parte însă este de principiu că testatorul, aşa cum nu poate
face liberalităţi atâta timp cât nu-şi plăteşte creditorii, nu poate face nici liberalităţi decât cu bunurile care îi
aparţin. În această situaţie, avându-se în vedere raţiuni ţinând de protecţia intereselor legatarilor împotriva
riscurilorlor de fraudă din partea moştenitorilor care au omis să accepte moştenirea sub beneficiu de inventar,
aceştia vor fi ţinuţi la plată ultra vires hereditatis1391.

599. Cazul special al legatarilor uzufructului întregii moşteniri sau al unei cote-părţi din
moştenire. Legatul uzufructului întregii moşteniri sau al unei cote-părţi din moştenire (ca şi al tuturor
bunurilor imobile sau al tuturor bunurilor mobile) sunt legate cu titlu universal (supra nr. 286).
Cu toate acestea, legatarii uzufructului întregii moşteniri sau a unei cote părţi din moştenire nu pot fi
obligaţi ultra vires hereditatis decât la plata dobânzilor pasivului succesoral - ei bucurându-se doar de
1387
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 343,nota 2 şi p. 688-689; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 247, nr. 397; C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 265, nr. 608; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra,
p. 178-179, nr. 255; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 518 şi următ.; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 625-626, nr.
757.
Totuşi, pentru părerea că răspunderea legatarilor universali sau cu titlu universal pentru plata pasivului succesoral este
doar intra vires hereditatis, a se vedea M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 146-147.
1388
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 480, nr. 1226.
1389
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 736/1985, RRD nr. 3/1986, p. 77; Trib. municip. Bucureşti, dec. civ. nr.
1130/1992, Culegere de practică judiciară 1992, p. 167.
1390
După unii autori, ar exista şi în acest caz o obligaţie de plată a pasivului ultra vires hereditatis, dar numai indirectă,
întrucât moştenitorii acceptanţi pur şi simplu nu pot afecta bunul făcând obiectul legatului la plata datoriilor succesorale,
fiind obligaţi să suporte plata acestora din patrimoniul propriu dacă moştenirea este deficitară (Mazeaud, Chabas,
Leveneur, op. cit., p. 484, nr. 1239).
1391
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 524-526; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 485-486, nr. 1240.
248
veniturile patrimoniului succesoral -, nu şi a capitalului, care este în sarcina nudului proprietar, soluţie care se
desprinde din dispoziţiile art. 552 C. civ (art. 612 C. civ. francez) 1392.

600. Cazul special al moştenirii anomale a soţului supravieţuitor asupra bunurilor la care se
referă art. 5 din Legea nr. 319/1944. În cadrul moştenirii legale, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr.
319/1944, soţul supravieţuitor are un drept special de moştenire asupra bunurilor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice (supra nr. 108 şi următ.). Este vorba de o moştenire anomală (supra nr. 8).
Succesorii anomali moştenind cu titlu universal, iar nu cu titlu particular, sunt şi ei ţinuţi la plata
pasivului ultra vires1393, regulă care este aplicabilă şi moştenirii anomale prevăzute la art. 5 din Legea nr.
319/1944.

Secţiunea III

PRINCIPIUL DIVIZIUNII DE DREPT A OBLIGAŢIEI DE PLATĂ A PASIVULUI

SUCCESOAL ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTA

§ 1. Regula diviziunii de drept a obligaţiei de plată a pasivului succesoral

601. În cazul în care la succesiune vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului succesoral
problema care se pune este dacă fiecare dintre aceştia poate fi urmărit de creditori pentru plata întregului
pasiv sau doar pentru partea ce îi revine din moştenire.
Principiul consacrat de Cod este acela că pasivul succesiunii se divide de drept din momentul
deschiderii succesiunii, moştenitorii (legali, testamentari sau instituiţi contractual) fiind ţinuţi la plată în
proporţie cu partea ce le revine din moştenire (art. 777, 893, 896, 902 şi 1060). Chiar dacă unele texte
vorbesc de obligaţia moştenitorilor la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii fiecare „în proporţie cu ce ia”
(art. 774 C. civ.) sau cu „emolumentul său” (art. 775 C. civ.), aceasta este doar o simplă scăpare de limbaj, în
realitate, întinderea obligaţiei la plata pasivului nu se raportează în nici un fel la folosul efectiv, ci la cota
parte din moştenire la care au vocaţie succesorală 1394. De pildă, un legatar cu titlu universal al cotei de 1/2 din
moştenire obligat prin testament la plata unor legate particulare care diminuează la jumătate valoarea părţii ce
îi revine efectiv din moştenire, va fi ţinut la plata a 1/2 din datoriile şi sarcinile moştenirii, iar nu doar la 1/4
cât a cules efectiv din moştenire.
Aşadar, dacă la moştenire vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului, creditorii, pe de o parte,
vor trebui să urmărească pe fiecare pentru o cotă-parte din pasiv corespunzătoare părţii ce îi revine din
moştenire (ex.: dacă la moştenire vin trei copii, fiecare va fi urmărit pentru 1/3 din pasiv), iar pe de altă parte,
vor suporta riscul insolvabilităţii unora sau altora dintre aceştia dacă sunt acceptanţi pur şi simplu, chiar dacă
succesiunea este solvabilă, afară de cazul în care au cerut separaţia de patrimonii (infra nr. 613 şi următ.).
Toate acestea sunt inconveniente pentru creditori, dar, după cum s-a remarcat, „în echitate, diviziunea
datoriilor este contraponderea (s. a.) normală a obligaţiei ultra vires”1395.

1392
D. Alexandresco, op. cit., III, 1, p. 526-528; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 171, nr. 243; Ph.
Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 127, nr. 228; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 523, nr. 560; Mazeaud, Chabas,
Leveneur, op. cit., p 482-483, nr. 1233; Cass. 1-re civ., 16 juin 1993, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 3/1994, p. 391-392.
1393
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 523, nr. 560.
1394
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 936/1984, CD 1984, p. 88-90.
În cazul moştenirii anomale a soţului supravieţuitor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944, care este o
moştenire cu titlu universal, se va ţine seama de aceasta la stabilirea obligaţiilor soţului supravieţuitor (Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 338/1989, „Dreptul” nr. 1-2/1990, p. 128. Contra, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit.
supra, p. 513).
1395
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 192, nr. 277.
249
 Dacă unii moştenitori acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar, iar alţii pur şi simplu, diviziunea
de drept operează, criteriul de suportare a plăţii pasivului rămâne acelaşi, diferită fiind doar întinderea
răspunderii acestora (intra sau ultra vires, după caz)1396.

§ 2. Excepţii de la regulă

602. Soluţia pretoriană a admiterii urmăririi unei datorii pentru întreg asupra bunurilor
succesorale înaintea partajului. În Franţa a făcut carieră o jurisprudenţă potrivit căreia principiului
diviziunii de drept a pasivului nu se aplică atunci când creditorii succesorali urmăresc plata creanţelor lor din
masa succesorală indiviză lăsată de defunct, asupra căreia au un drept de gaj general indivizibil 1397. Ulterior,
soluţia a fost consacrată legislativ în 1976 prin art. 815-17 C. civ. francez.
Doctrina franceză a aprobat această soluţie fără rezerve 1398.
Raţiunea ei aflându-se nu numai în tradiţia Vechiului drept francez 1399, ci şi în necesitatea de a se
asigura o contrapondere obligaţiei ultra vires, căci „nimic nu o impune atunci când creditorii restrâng
acţiunea lor la bunurile succesorale: creditorii neutilizând avantajul reprezentat de obligaţia ultra vires, nu
este nevoie de echilibrarea acesteia prin diviziunea datoriilor; compensarea ilimitării responsabilităţii prin
fracţionarea sa devenind inutilă”1400.
Doctrina noastră nu a respins nici ea această soluţie 1401, deşi practica judiciară a ultimelor decenii –
cel puţin cea publicată - pare să o fi ignorat cu desăvârşire.

603. Excepţii ţinând de natura obligaţiei. Creditorii nu sunt obligaţi să-şi divizeze urmăririle în
cazul în care obligaţia este indivizibilă, fie în mod natural, fie convenţional (art. 1061 alin.1 pct. 3 C. civ.).
Obligaţia este indivizibilă natural când are ca obiect un bun individual determinat (art. 1061 alin. 1
pct. 1 C. civ.), situaţie în care moştenitorul care deţine acel bun este obligat să-l predea în întregime, păstrând
dreptul de regres împotriva celorlalţi moştenitori ţinuţi la plata pasivului pentru contraechivalentul cotei ce le
revine (art. 1061 alin. 2 şi 1065 C. civ.), sau când are ca obiect o obligaţie de a face sau a nu face.
Indivizibilitatea convenţională rezultă din vinţa părţilor, când deşi prin natura ei executarea obligaţiei
poate fi divizată, trebuie executată nefragmentat.
În cazul datoriilor ipotecare, întrcât ipoteca este indivizibilă, moştenitorii care deţin bunul pot fi
urmăriţi pentru întreaga datorie (art. 893, 896, 902 alin. 2 C. civ.), având însă recurs împotriva celorlaţi
comoştenitori obligaţi la plata pasivului pentru partea ce le revine (art. 1065 C. civ.). La o analiză mai atentă,
aici nu este vorba de o veritabilă excepţie de la principiul diviziunii pasivului, căci moştenitorul căruia i s-a
atribuit bunul poate fi urmărit pentru întreaga datorie ipotecară peste partea sa nu atât în calitatea sa de
debitor, ci în calitatea sa de detentor al imobilului, dovadă fiind faptul că nu poate fi urmărit pentru acea
datorie şi asupra altor bunuri pe care le deţine 1402.

604. Excepţii ţinând de voinţa defunctului. Obligaţia de plată a pasivului poate fi pusă de defunct
în sarcina unuia dintre moştenitori (art. 1061 alin. 1 pct. 2 C. civ.) 1403.
O asemenea obligaţie poate fi instituită fie printr-o clauză inserată de defunct într-un contract încheiat
cu un creditor al său, caz în care cel obligat la plată are recurs împotriva celorlalţi moştenitori obligaţi la
pasiv, orice înţelegere contrară între defunct şi creditor fiind un pact asupra unei succesiuni nedeschise

1396
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 613/1961, CD 1961, p. 198.
1397
Cass. ch. de requette, 24 déc. 1912, Les grands arrêts de la jurisorudence civile, cit. supra, p. 499 şi următ.
1398
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 192-193, nr. 278; M. Grimaldi, Succeessions, cit. supra, p. 561 şi
următ., nr. 614; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 451, nr. 867; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 640-641, nr. 789;
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 902-903, nr. 1773.
1399
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 903, nr. 1773.
1400
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 641, nr. 789.
1401
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 231; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 515-516, nr. 298.
1402
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 549, nr. 597.
1403
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1658/1981, RRD nr. 8/1982, p. 60.
250
prohibit de lege, fie printr-un testament, caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de recurs nu mai
subzistă, dispoziţia fiind perfect valabilă şi obligatorie pentru moştenitorulul care a acceptat moştenirea 1404.
Din punctul de vedere al creditorului, în timp ce contractul încheiat cu defunctul îl obligă să-şi
restrângă urmărirea doar la cel desemnat ca debitor, testamentul, în schimb, nu-l obligă la aceasta, putând, la
libera sa alegere, să urmărească fie doar pe cel desemnat de defunct, fie pe fiecare moştenitor pentru partea sa
contributorie, conform regulii divizării de drept a pasivului succesoral 1405.

605. Excepţii ţinând de voinţa succesorilor. Comoştenitorii ţinuţi la plata pasivului succesoral pot
conveni după deschiderea moştenirii ca obligaţia de plată să revină doar unuia dintre ei sau să contribuie la
plată în alte proporţii decât cele la care sunt obligaţi. Creditorii succesorali pot invoca aceasta în favoarea lor,
dar pot şi să o ignore întrcât le este inopozabilă, urmărind pe fiecare moştenitor pentru partea sa.

Secţiunea IV

CONTRIBUŢIA LA PLATA PASIVULUI

606. Principiul contribuţiei proporţionale la plata pasivului şi excepţiile de la acesta. Contribuţia

la plata efectivă a pasivului succesoral, ca şi obligaţia la plata pasivului, trebuie să fie în principiu
proporţională cu partea succesorală ce revine fiecărui moştenitor.
Această regulă cunoaşte şi ea excepţii, dar acestea nu sunt identice cu excepţiile de la regula
diviziunii de drept a obligaţiei la plata pasivului succesoal. De pildă, dacă obligaţia la plata pasivului nu se
divide în cazul când este indivizibilă sau ipotecară şi este plătită de un singur moştenitor în întregime, aceasta
nu înseamnă că ceilalţi moştenitori nu trebuie să contribuie la plată, prin jocul recursului între solvens şi
ceilalţi moştenitori urmând ca echilibrul să fie restabilit, fiecare contribuind în final la plată proporţional cu
partea ce îi revine din moştenire1406.
Excepţiile de la regula contribuţiei proporţionale la plata pasivului pot rezulta fie din voinţa
defunctului exprimată printr-un testament (supra nr.604), fie din voinţa succesorilor care se înţeleg între ei
(supra nr. 605). În aceste cazuri, aşa cum am văzut, obligaţia de plată nedivizată a pasivului (sau în alte
proprorţii decât cea pe criteriul părţii ce revine fiecărui succesor din moştenire) nu poate fi impusă
creditorilor succesiunii, care pot urmări pe fieare moştenitor pentru partea ce-i revine, dar poate fi impusă
între succesori. Aşadar, şi în această situaţie, dacă creditorii au urmărit pe moştenitori proporţional cu partea
ce revine fiecăruia din moştenire, contribuţia efectivă a fiecăruia se va fixa în final conform voinţei
testatorului sau a succesorilor, după caz, prin recursuri între ei.
În sfârşit, nu este exclus ca un succesor să plătească spontan datorii succesorale în proporţie mai mare
decât este obligat, caz în care are dreptul la un recurs contra celorlalţi pentru plata părţii contributive a
fiecăruia.
Regimul juridic al acestor recursuri între succesori diferă după cum solvens-ul a fost ţinut (obligat)
sau nu la plată.

607. Recursul între succesori în cazul în care unul dintre ei a fost ţinut la plată peste partea sa
contributorie. Succesorul ţinut la plată peste partea sa contributorie (supra nr. 603-604) şi care a achitat-o
are la dispoziţie trei acţiuni împotriva celorlalţi succesori 1407:
- acţiunea creditorului succesoral dezinteresat prin plată. În temeiul subrogaţiei prevăzute la art.
1108 pct. 3 C. civ., succesorul fiind „obligat cu alţii sau pentru alţii”, solvens-ul va lua locul creditorului
plătit, dar nu va putea urmări pe ceilalţi succesori decât pentru poartea cotributivă a fiecăruia (art. 778 C.
1404
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 635, nr. 813.
1405
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 550, nr. 599.
1406
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 198, nr. 288.
1407
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 550-554, nr. 383.
251
civ.), iar dacă unul dintre aceştia este insolvabil, pierderea va fi împărţită între ceilalţi proprorţional cu partea
fiecăruia (art. 779 C. civ.). Această acţiune este personală şi, deci, supusă prescripţiei extinctive, dar posesia
bunurilor succesorale de către moştenitorul solvens are efecte întreruptive de prescripţie1408;
-acţiunea în garanţie pentru evicţiune care funcţionează între copartajanţi, dacă plata făcută este
ulterioară partajului (art. 787 alin. 1 şi art. 788 C. civ.);
-acţiunea personală întemeiată pe gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză.

608. Recursul între succesori în cazul plăţii voluntare făcute de unul dintre ei peste partea sa
contributorie. Sucesorul care plăteşte voluntar peste partea sa contributorie nu are dreptul decât la acţiunea
personală întemeiată pe gestiunea de afaceri, posibilitatea exercitării acţiunii în garanţie fiind exclusă întrucât
nu există evicţiune, iar posibilitatea subrogării legale în locul creditorului plătit fiind şi ea exclusă întrucât nu
este ţinut la plată „cu alţii sau pentru alţii”1409.
Prin excepţie, conform dispoziţiilor art. 1108 pct. 4 C. civ., moştenitorul acceptant sub beneficiu de
inventar care achită datorii ale succesiunii cu bunurile sale proprii se subrogă de drept în locul creditorului,
indiferent dacă a fost constrâns la plată sau a făcut-o de bună-voie 1410.

Capitolul IV

LICHIDAREA PASIVULUI SUCCESORAL

609. Prezentare. Odată definit pasivul succesoral şi stabilită sarcina plăţii acestuia, nu mai rămâne să
fie prezentată decât lichidarea acestuia, adică regulile după care sunt plătiţi creditorii succesorali şi modul de
rezolvare a concursului între aceştia şi creditorii succesorilor.
În acest sens, vom prezenta principiul lichidării neorganizate a pasivului (Secţiunea I), precum şi
temperările acestuia în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii prin separaţia de patrimonii (Secţiunea II)
şi prin ipoteca legală a plăţii legatelor particulare (Secţiunea III).

Secţiunea I

PRINCIPIUL LICHIDĂRII NEORGANIZATE A PASIVULUI

610. Posibilitatea opţiunii legiuitorului între două sisteme. Referitor la lichidarea pasivului
succesoral, două sunt sistemele care pot fi concepute:
1°) Sistemul germanic de lichidare organizată a succesiunii. În acest sistem, patrimoniul succesoral
rămâne distinct de patrimoniul personal al succesorilor până la lichidarea pasivului, iar ceea ce se transmite la
succesori este doar activul net al moştenirii (dacă rămâne), creditorii succesorali obţinând plata creanţelor lor
doar prin valorificarea bunurilor lăsate de defunct.
În plus, lichidarea patrimoniului succesoral se face printr-o procedură colectivă şi egalitară, la care
participă toţi creditorii succesorali, iar dacă patrimoniul succesoral nu este suficient pentru plata pasivului,
fiecare dintre aceştia va suporta în mod proporţional cu creanţa sa această pierdere.
Orice concurs între creditorii succesorali şi creditorii personali ai succesorilor este exclus în acest
sistem.

1408
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 503/1987, CD 1987, p. 116-119.
1409
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 199, nr. 291.
1410
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 553-554, nr. 604.
252
 2°) Sistemul francez de lichidare neorganizată, care este şi sistemul Codului civil român. Conform
acestui sistem, patrimoniul succesoral nu-şi păstrează individualitatea, confundându-se din momentul
deschiderii succesiunii cu patrimoniul personal al succesorilor.
Succesorii fiind consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, creditorii succesorali devin
creditori ai succesorilor, având dreptul de a-şi realiza creanţele ultra vires hereditatis. La rîndul lor, creditorii
personali ai succesorilor pot urmări indistinct nu numai bunurile din patrimoniul propriu al debitorilor lor, ci
şi pe cele care au intrat în acest patrimoniu prin succesiune, practic, cele două patrimonii devenind unul
singur.
Moştenitorii succed în acest sistem la activul brut, fiecare primind alături de cota-parte cuvenită din
activul moştenirii şi cota-parte corespunzătoare din pasiv.
Lichidarea creanţelor succesorale nu este organizată în nici un fel, fiecare creditor urmărind
individual plata creanţei sale.

611. Plata creanţelor se face în ordinea urmăririi lor silite sau după voinţa succesorilor. Spre
deosebire de sistemul germanic, în sistemul nostru de drept, afară de cazul creanţelor privilegiate, plata
creanţelor (personale sau succesorale) se face în ordinea urmăririi lor silite sau după voinţa succesorilor. În
caz de insolvabilitate a debitorului, creditorii plătiţi mai întâi rămân bine plătiţi în dauna celorlalţi.

612. Inconvenientele sistemului şi remediile posibile. Datorită confuziunii patrimoniului lăsat de

defunct cu cele ale succesorilor săi - regulă care poate fi înlăturată de succesori dacă moştenirea este
insolvabilă prin acceptarea sub beneficiu de inventar - creditorii succesorali ajung să fie concuraţi de
creditorii personali ai succesorilor.
Se naşte astfel riscul ca insolvabilitatea succesorilor să se repercuteze asupra creditorilor succesiunii,
care se pot vedea concuraţi de creditorii personali ai succesorilor la urmărirea bunurilor succesorale. De
aceea, dar şi pentru a se asigura o contrapondere la posibilitatea pe care succesorii o au de a accepta
moştenirea sub beneficiu de inventar ferindu-şi patrimoniul propriu de riscul urmăririi de către creditorii
succesorali, legea a pus la dispoziţia acestora din urmă posibilitatea de a cere separaţia patrimoniului
succesoral de patrimoniile personale ale sucesorilor.
De asemenea, pentru a se elimina riscul fraudării legatarilor particulari, ale căror legate au ca obiect
bunuri fungibile, prin risipirea lor de către succesori prin folosirea în interes propriu a principiului lichidării
neorganizate a pasivului succesoral, legea a pus la dispozţia acestor legatari o ipotecă asupra imobilelor
succesorale pentru garantarea plăţii legatelor.

Secţiunea II

SEPARAŢIA DE PATRIMONII LA CEREREA CREDITORILOR SUCCESORALI

613. Sensul noţiunii. Art. 781 C. civ. evocă posibilitatea pentru creditorii succesiunii de a cere
„separaţia patrimoniului defunctului de acela al eredelui”.
Interesul separaţiei patrimoniului succesoral de acela al moştenitorului defunctului apare când
moştenirea este solvabilă, iar moştenitorul insolvabil, caz în care creditorii personali ai acestuia ar putea
prejudicia creditorii succesorali prin urmărirea bunurilor lăsate de defunct, care, prin confuziunea
patrimoniului succesoral cu cel personal al moştenitorului acceptant pur şi simplu, garantează şi plata
acestora.
Reglementată exclusiv în interesul creditorilor succesorali, separaţia de patrimonii este un beneficiu,
un privilegiu care conferă acestora dreptul de a avea prioritate la urmărirea bunurilor succesorale, înlăturând

253
concurenţa creditorilor moştenitorului, dar cu păstrarea dreptului de a urmări bunurile personale ale
moştenitorului1411.
Deşi denumită „separaţie de patrimonii”, instituţia analizată, spre deosebire de beneficiul de inventar,
nu realizează o reală izolare a patrimoniului succesoral de acela al moştenitorului, primul destinat doar
creditorilor succesorali, iar cel de al doilea doar creditorilor moştenitorului. Dimpotrivă, pe de o parte,
moştenitorul nu-şi pierde prerogativele sale asupra bunurilor succesorale, iar pe de altă parte, nu numai că
creditorii succesiunii pot urmări bunurile din patrimoniul personal al moştenitorului fără nici o restricţie, ci
chiar şi creditorii moştenitorului pot urmări bunurile succesorale, dar numai dacă după îndestularea
creditorilor succesorali mai rămân bunuri din moştenirea lăsată de defunct. Este vorba în esenţă de un
privilegiu, care introduce o cauză de preferinţă în favoarea anumitor creditori (creditorii succesorali) asupra
anumitor bunuri (bunurile succesorale), în dauna altor creditori (creditorii moştenitorului) 1412.

§ 1. Persoanele care pot cere separaţia

614. Cine poate cere separaţia ? Orice creditor al creanţelor care alcătuiesc pasivul moştenirii pot
cere separaţia de patrimonii.
Este vorba în primul rând de creditorii defunctului şi creditorii sarcinilor succesiunii (art. 781 C.
civ.), fără nici o diferenţă între creditorii ipotecari, privilegiaţi sau chirografari, ori după faptul dacă este
vorba de creanţe pure şi simple, la termen sau condiţionale.
În al doilea rând, este vorba de legatarii particulari ale căror legate au ca obiect sume de bani (art.
1743 C. civ.). Aceştia sunt deja protejaţi prin ipoteca legală pentru plata legatului, privilegiul adăugându-se
ca o garanţie în plus1413.
Creditorii personali ai moştenitorului defunctului, în schimb, nu pot cere separaţia de patrimonii,
aceştia neputându-se apăra împotriva acceptării pure şi simple a moştenirii de către debitorul lor decât pe
calea acţiunii pauliene, făcând dovada fraudei contra intereselor lor (supra nr. 510-511).
De asemenea, nu pot cere separaţia de patrimonii nici legatarii universali sau cu titlu universal,
deoarece aceştia sunt debitori, iar nu creditori ai pasivului succesoral. Legatarii particulari ai căror legate au
ca obiect bunuri individual determinate nu pot cere separaţia întrucât devin proprietari de la data deschiderii
moştenirii, nefiind puşi în situaţia de a suporta concursul creditorilor personali ai moştenitorului defunctului.

§ 2. Condiţii cerute

615. Cererea de separaţie nu este supusă nici unei forme. Cu toate că art. 783 C. civ. face aluzie la
o „acţiune” pentru obţinerea separaţiei de patrimonii, în realitate ea poate fi obţinută în afara oricărei acţiuni
în justiţie. Este suficientă doar o simplă iniţiativă în acest sens, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă.
În cele mai multe cazuri ea se manifestă când creditorii personali ai moştenitorului vând la licitaţie un
bun succesoral pentru a obţine plata creanţelor lor, iar creditorii succesorali solicită judecătorului însărcinat
cu distribuirea preţului să fie prefereaţi urmăritorilor. Nu exisă în acest caz nici acţiune principală, nici
apărare pe cale de excepţie.
În principiu, cererea de separaţie se îndreaptă contra creditorilor moşenitorului, iar nu contra acestuia.
Cererea principală contra moştenitorului se introduce doar când creditorii personali ai acestuia nu sunt
cunoscuţi, creditorii succesorali putând apoi solicita măsuri conservatorii contra pârâtului 1414.

616. Absenţa renunţării anterioare la invocarea privilegiului. Pentru a putea obţine separaţia de
patrimonii este necesar ca creditorii succesorali să nu fi renunţat expres sau tacit la aceasta prin acceptarea
moştenitorului ca unic debitor (art. 782 C. civ.).
1411
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 630-631, nr. 766.
1412
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 577, nr. 628.
1413
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 515, nr. 1278.
1414
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 172; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 632-633, nr. 770.
254
 617. Absenţa confuziunii bunurilor mobile. Separaţia de patrimonii presupune să nu fi operat
confuziunea patrimoniului succesoral cu acela al moştenitorului în privinţa bunurilor mobile (în privinţa
imobilelor confuziunea fiind exclusă), care ar constitui un ostacol insurmontabil.
Dacă de la deschiderea succesiunii au trecut mai mult de 3 ani se prezumă irefragabil că a operat
confuziunea, astfel încât separaţia nu mai poate fi cerută (art. 783 C. civ.). Orice acţiune în justiţie sau orice
altă măsură conservatorie în privinţa patrimoniului succesoral întrerupe termenul de prescripţie de 3 ani 1415.

618. Conservarea privilegiului prin înscrierea sa în registrele de publicitate imobiliară. În

privinţa imobilelor, legea prevedea că, prin luarea inscripţiei sau notarea în cartea funciară a privilegiului în
interval de 6 luni de la data deschiderii moştenirii, separaţia de patrimonii prima orice ipotecă sau privilegiu
constituite de erezi, adică trecea înaintea acestora chiar dacă au fost înscrise în registrele de publicitate la o
dată anterioară (art. 1743 C. civ., art. 15 alin. 2 din Legea nr. 241/1947 şi art. 20 din Decretul-lege nr.
511/1938).
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 aceste dispoziţii legale au fost abrogate fără adoptarea
altora similare, aşa încât privilegiul nu mai primează asupra ipotecilor sau privilegiilor înscrise anterior
acestuia în cartea funciară în favoarea creditorilor moştenitorului, eficacitatea sa fiind astfel mult diminuată.

§ 3. Caracterul individual al privilegiului separaţiei de patrimonii

619. Dacă în dreptul roman separaţia de patrimonii avea un caracter colectiv şi general, întrucât, fiind
cerută de un singur creditor, profita tuturor celorlalţi şi se referea la întregul patrimoniu al defunctului, în
dreptul actual ea este individuală. Pe de o parte, separaţia nu profită decât creditorului care a cerut-o, iar pe de
altă parte, se referă doar la bunul (bunurile) indicate de creditor, nu la întregul patrimoniu succesoral.

§ 4. Efecte

620. În pofida denumirii sale, separaţia de patimonii nu împiedică confuziunea de patrimonii,

conferind separatiştilor (celor care au solicitat separarea) doar un privilegiu care le permite să fie plătiţi cu
prioritate faţă de creditorii personali ai moştenitorului defunctului.
Destinată protejării creditorilor succesorali şi legatarilor particulari faţă de creditorii moştenitorului,
separaţia de patrimonii nu produce nici un fel de efecte între separatişti 1416.
Separaţia nu poate fi înţeleasă pe deplin fără analizarea efectelor sale în raport cu moştenitorul
defuctului (a), în raport cu ceilalţi creditori (b) şi în raport cu teţii subdobânditori ai bunurilor succesorael în
privinţa cărora s-a invocat privilegiul (c).

a) În raport cu moştenitorul defunctului

621. În principiu, moştenitorul defunctului este proprietar al bunurilor succesorale de la data

deschiderii moştenirii şi în această calitate îşi păstrează toate drepturile atât asupra bunurilor succesorale, cât
şi a celor personale.
Ţinut la plata pasivului succesoral ultra vires, moştenitorul nu-şi vede ştirbite dreptul de administrare
şi de dispoziţie.
Cu toate acestea, după invocarea separaţiei, moştenitorul îşi va vedea practic limitate mişcările. Pe
deo parte, separatiştii vor putea lua măsuri conservatori în privinţa mobilelor succesorale prin punerea de
sigilii sau sechestrarea acestora, ori prin poprirea sumelor de bani, iar pe de altă parte, în privinţa imobilelor
succesorale existând riscul urmăririi acestora în mâinile subdobânditorilor, după înscrierea privilegiului în
caretea funciară, moştenitorul va avea dificultăţi la înstrăinarea sau grevarea acestora.
1415
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 582, nr. 634.
1416
A. Breton, op. cit., p. 109, nr. 1436.
255
 b) În raport cu ceilalţi creditori

622. Raporturile separatiştilor cu creditorii personali ai moştenitorului. În privinţa bunurilor

succesorale, separatiştii se bucură de un drept de preferinţă, având prioritate la plată faţă de creditorii
moştenitorului asupra preţului bunurilor succesorale vândute.
Separatiştilor li s-a recunoscut şi beneficiul subrogaţiei reale, în sensul că pot să-şi exercite
privilegiul şi asupra bunurilor care au luat locul bunurilor succesorale înstrăinate după data deschiderii
succesiunii, dar înaintea plăţii creanţelor lor 1417.
În privinţa imobilelor succesorale, preferinţa este condiţionată de înscrierea privilegiului în cartea
funciară înaintea eventualei ipoteci sau privilegiu constituite în favoarea unuia dintre creditorii personali ai
moştenitorului (supra nr. 618). Faţă de creditorii personali chirografari ai moştenitorului, privilegiul
funcţionează fără a fi necesară înscrierea acestuia în cartea funciară 1418.
Bunurile personale ale moştenitorului pot fi urmărite atât de separatişti, cât şi de creditorii
defunctului în condiţiile dreptului comun. În acest caz, ambele categorii de succesori sunt la egalitate, nici
una neavând preferinţă faţă de cealaltă.
Rezultă aşadar că separaţia de patrimonii are un sens unic. Ea nu permite creditorilor moştenitorului
să obţină plata creanţelor lor prin valorificarea bunurilor succesorale atâta timp cât nu s-a făcut plata
creanţelor separatiştilor, dar nu-i împiedică pe separatişti să urmărească bunurile personale ale
moştenitorului.

623. Raporturile separatiştilor cu creditorii sccesorali neseparatişti. Dacă există creditori

succesorali separatişti şi creditori succesorali care au neglijat să invoce privilegiul, principiul este că separaţia
de patrimonii nu crează nici un drept de preferinţă a primilor faţă de cei din urmă deoarece priveşte
raporturile dintre creditorii succesorali şi creditorii personali ai moştenitorului 1419.
Lucrurile se complică însă dacă creditorii succesorali, dintre care unul separatist şi unul neseparatist,
vin în concurs cu un creditor al moştenitorului. De exemplu 1420, rămâne un imobil succesoral în valoare de
100.000 F, doi creditori succesorali, unul cu o creanţă de 75.000 F, iar celălat cu o creanţă de 50.000 F.
Primul şi-a înscris privilegiul, al doilea nu, iar ulterior creditorul moştenitorului înscrie o ipotecă pentru o
creanţă de 20.000 F. În acest caz, creditorul succesoral separatist care şi-a înscris privilegiul sustrage
urmăririi creditorului moştenitorului o sumă egală cu creanţa sa (în exemplul dat, 75.000 F) 1421. Această sumă
împreună cu restul rămas după deducerea sumei aferente creanţei ipotecare cuvenite creditorului
moştenitorului (100.000–75.000=25.000; 25.000–20.000=5.000) urmează să fie repartizată între creditorii
succesorali, dar problema este după ce criterii? Două sunt soluţiile care au fost avansate. Conform uneia
dintre acestea, pornind de la ideea că între creditorii succesorali separaţia de patrimonii nu produce nici un
efect, menţinându-se egalitatea lor, creditorul separatist nu va obţine plata întregii sale creanţe, ci fiecare
dintre ei va primi o parte proproţională cu creanţa sa (3/5 creditorul sumei de 75.000 F şi 2/5 creditorul sumei
de 50.000 F, respectiv 48.000 şi 32.000)1422. Această soluţie este întrucâtva injustă pentru creditorul
separatist, căci dacă într-adevăr diligenţa sa nu-i poate conferi un drept de preferinţă faţă de creditorul
neseparatist, nu mai puţin lipsa de diligenţă a acestuia din urmă nu ar trebi să-l prejudicieze. De aceea, fără a
se rezerva sepratistului întreaga sumă pe care exercitarea privilegiului o sustrage urmăririi creditorului
moştenitorului, s-a propus ca cel puţin să se permită separatistului să obţină plata creanţei sale în proporţia pe
care ar fi obţinut-o dacă separaţia ar fi fost cerută de ambii creditori succesorali (63.000 creditorul separatist –
60.000 din suma de 75.000 sustrasă urmăririi creditorului moştenitorului, reprezentând 2/3 din 100.000, care
ar fi fost suma sustrasă urmăririi creditorului moştenitorului dacă ambii ar fi cerut la timp separaţia, plus
3.000, reprezentând 3/5 din restul de 5.000 rămas după îndestularea creditorului moştenitorului – şi 17.000
1417
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 584, nr. 639.
1418
A. Breton, op. cit., p. 109, nr. 1433,
1419
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 174; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 518, nr. 1286.
1420
A. Breton, op. cit., p. 109, nr. 1438.
1421
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 659, nr. 462.
1422
Ibidem.
256
creditorul neseparatist – 15.000 rămas din 75.000 după deducerea părţii cuvenite separatistului, plus 2.000,
reprezentând 2/5 din restul de 5.000)1423.

c) În raport cu terţii subdobânditori ai bunurilor succesorale în privinţa cărora s-a invocat

separaţia de patrimonii

624. În cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun succesoral în privinţa căruia s-a invocat
separaţia de patrimonii, se pune problema dacă separatiştii au sau nu dreptul de urmărire contra terţului
subdobânditor.
Dacă în privinţa bunurilor mobile este unanim admis că dreptul de urmărire este exclus, lucrurile sunt
mai puţin clare în privinţa imobilelor. Într-adevăr, referitor la imobile se contrazice chiar Codul civil, căci
după ce la art. 783 se precizează că „acţiunea se poate exercita în tot timpul în care imobilele se găsesc în
mâna eredelui”, art. 1743 care reglementează conservarea separaţiei de patrimonii este inclus în Titul XVIII,
Capitolul II referitor la privilegii; or, privilegiile conferă şi dreptul de urmărire.
Datorită acestei situaţii, unii autori consideră că separaţia de patrimonii nu conferă decât un drept de
preferinţă asupra preţului vânzării, nu şi dreptul de urmărie a imobilului la subdoânditor 1424, în timp ce alţii,
din considerente de securitate recunosc acest drept, cu condiţia, desigur, a înscrierii privilegiului în cartea
funciară1425.

§ 5. Stingerea privilegiului

625. Separaţia de patrimonii fiind un beneficiu al legii în favoarea creditorilor succesorali, se poate
stinge prin renunţarea acestora.
În cazul bunurilor mobile, care nu conferă separatiştilor dreptul de urmărire în mâinile terţilor
subdobânditori, privilegiul se stinge prin înstrăinarea lor, dar atâta timp cât plata preţului nu s-a făcut de către
subdobânditori, dreptul de preferinţă supravieţuieşte asupra preţului, separatiştii putând să-l poprescă 1426.

Capitolul V

PETIŢIA DE EREDITATE

626. Noţiune. Ca efect al deschiderii succesiunii proprietatea se transmite de la de cujus la

moştenitorii săi. Se poate întâmpla însă ca o persoană să fie doar în aparenţă moştenitor şi să beneficieze de
această transmisiune, stăpânind bunurile succesorale în această calitate.
De pildă, un frate al defunctului, singur moştenitor legal al acestuia, intră în stăpânirea moştenirii, iar
ulterior se descoperă un testament prin care este instituit legatar universal un terţ, dovedindu-se că fratele
defunctului a fost astfel exheredat.
Dacă fratele defunctului nu contestă calitatea de moştenitor testamentar a legatarului şi predă acestuia
succesiunea lucrurile reintră în normal, dar dacă va contesta acest lucru invocând nevalabilitatea
testamentului, refuzând predarea moştenirii, se naşte un litigiu prin care legatarul va cere instanţei să constate
calitatea sa de moştenitor testamentar cu vocaţie universală şi să oblige pe pârât să-i predea moştenirea.

1423
A. Breton, op. cit., p. 109, nr. 1441.
1424
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 751-752; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 307-308; I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p. 392, nr. 943 (aceşti din urmă autori nu sunt însă nici ei pe deplin convinşi de justeţea tezei pe care
o susţin, contrazicându-se puţin mai departe în aceeaşi lucrare - p. 396, nr. 951).
1425
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 175; Fr. Deak, Tratat de drept succesoeal, cit. supra, p. 522, nr. 305; F.
Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 637, nr. 780; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 519, nr. 1288.
1426
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 225, nr. 334.
257
 O astfel de acţiune, nereglementată la ora actuală de lege, dar aplicată în practica judiciară şi
recunoscută de doctrină, poartă denumirea de petiţie de ereditate şi îşi are originea în dreptul roman 1427.
Petiţia de ereditate poate fi definită ca fiind acţiunea prin care un moştenitor având vocaţie legală sau
testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască această calitate în scopul de a dobândi
bunurile succesorale deţinute de un terţ care pretinde a fi el adevăratul moştenitor universal sau cu titlu
universal al defunctului. Disputa părţilor are aşadar ca obiect specific calitatea de moştenitor universal sau cu
titlu universal a defunctului, predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute 1428.
Prin obiectul său, petiţia de ereditate se diferenţiază de acţiunea în revendicare, care se referă la
simpla dispută asupra proprietăţii unui bun individual determinat, cum este cazul când moştenitorului legal al
defunctului i se refuză predarea unui bun sub cuvânt că nu a aparţinut defunctului, ci terţului care îl deţine în
prezent. Ceea ce este specific revendicării este faptul că „cele două părţi se pretind proprietare ale aceluiaşi
bun, nu moştenitoare ale aceluiaşi autor”1429.

§ 1. Acţiunea în petiţie de ereditate

627. Natura acţiunii. Acţiunea este reală întrucât disputa poartă asupra vocaţiei succesorale a
părţilor litigante, având drept consecinţă esenţială transmiterea proprietăţii patrioniului succesoral, admiterea
ei răsfrângându-se şi asupra terţilor 1430. Nu toţi autorii împărtăşesc acest punct de vedere. Unii, susţinând că
obiectul petiţiei este stabilirea unei calităţi a persoanei, consideră că acţiunea este personală1431, iar alţii că
este mixtă, după natura personală sau reală a drepturilor cuprinse în succesiune 1432.

628. Caracterul imprescriptibil. În dreptul nostru, astăzi, majoritatea autorilor consideră că petiţia
de ereditate se prescrie în termenul general de 3 ani 1433.
Ideea caracterului prescriptibil al petiţiei de ereditate este preluată de la autorii noştri clasici, fără a se
observa însă că aceştia au legat prescripţia de „calitatea sa (a reclamantului - n. n.-D. C.) de succesor chemat
la moştenire, calitate care, în conformitate cu art. 700, se pierde prin trecerea a treizeci de ani ”1434. În
prezent, termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală prevăzut la art. 700 C. civ. nu mai este de
30 de ani, ci de 6 luni, situaţie în care, dacă urmăm raţionamentul de mai sus, ar trebui conchis că acţiunea în
petiţie de ereditate se prescrie şi ea în acest termen, iar nu în cel general de 3 ani.
În realitate însă una este exercitarea dreptului de opţiune succesorală – care se prescrie în 6 luni de la
data deschiderii moştenirii – şi alta este exercitarea acţiunii în petiţie de ereditate. Dreptul de opţiune este un
drept potestativ, a cărui exercitare nu necesită colaborarea unei alte persoane, pe când petiţia de ereditate
presupune prin natura ei un conflict între două persoane care îşi dispută calitatea de moştenitor al lui de cujus,
negându-şi reciproc vocaţia succesorală. Or, vocaţia efectivă la moştenire implică în mod necesar acceptarea
acesteia în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. Prin urmare, petiţia de ereditate presupune în mod
necesar ca părţile în conflict să fi acceptat moştenirea în termen. Dacă una dintre ele nu a făcut-o, este străină
de moştenire şi ca atare nu are calitatea procesuală (activă sau pasivă) de a discuta pe fond petiţia de
ereditate.

1427
Mazeaud, Chabas; Leveneur, op. cit., p. 493, nr. 1250.
1428
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 480, nr. 519.
1429
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 493, nr. 1248.
1430
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 304, nr. 708; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 251, nr.
402; M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 478-479, nr. 328; J. Flour, H. Souleau, Les successions,
cit. supra, p. 150, nr. 231; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 494-495, nr. 1253.
1431
M. Grimaldi, Successiosns, cit. supra, p. 480, nr. 520.
1432
Gh. Beleiu, op. cit., p. 213.
1433
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 191-192; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 537, nr. 317.
În sensul că petiţia este imprescriptibilă sau prescriptibilă în termenul general de 3 ani, după cum moştenirea conţine
drepturi reale sau de creanţă, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 213.
1434
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 305, nr. 710.
În acelaşi vens, a se vedea M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 353-354, nr. 405.
258
 Dacă se acceptă caracterul real al acţiunii în petiţie de ereditate, problema care se pune este ce drept
real apără aceasta, ştiut fiind că singur dreptul de proprietate este imprescriptibil, pe când celelalte drepturi
reale sunt supuse prescripţiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă,
combinat cu dispoziţiile art. 1890 C. civ.), nicidecum de 3 ani, care se aplică doar drepturilor personale.
Răspunsul nu poate fi decât unul – dreptul de proprietate asupra universalităţii succesorale. Or, dacă este aşa,
acţiunea în petiţie de ereditate este imprescriptibilă.
Trebuie subliniat foarte clar faptul că petiţia de ereditate apără dreptul de proprietate sau mai bine zis
vocaţia efectivă a adevăratului moştenitor la patrimoniul succesoral, şi doar în acest sens ea este
imprescriptibilă. Vocaţia efectivă la moştenire (patrimoniul succesoral) este cea care nu se pierde prin neuz,
iar nu drepturile care intră în compoziţia acestui patrimoniu. Bineînţeles că împotriva reclamantului care a
triumfat în petiţia de ereditate se poate invoca prescripţia achizitivă (uzucapiunea) în privinţa imobilelor,
posesia de bună-credinţă în privinţa bunurilor mobile (art. 1909 C. civ.) sau prescripţia extinctivă în privinţa
drepturilor de creanţă ori a altor drepturi reale decât cel de proprietate.

629. Părţile la acţiune. Petiţia de ereditate pune faţă în faţă două părţi care pretind fiecare a avea
drepturi succesorale incompatibile asupra întregii moşteniri sau a unei cote-părţi din aceasta.
Reclamant poate fi orice moştenitor cu vocaţie universală sau cu titlu universal, indiferent dacă
vocaţia sa este legală, testamentară sau contractuală, ca şi cesionarii unor asemenea drepturi 1435.
Unii autori susţin că acţiunea în discuţie nu poate fi introdusă decât de moştenitorii care au sezina
moştenirii (fie de drept, fie întrucât au fost trimişi în posesie) 1436, opinie care este însă discutabilă întrucât
petiţia de ereditate nu este o acţiune aparţinând defunctului, ci una născută în persoana moştenitorului 1437,
însăşi admiterea acţiunii echivalând cu trimiterea în posesie.
Dacă există mai mulţi succesori chemaţi la moştenire în acelaşi rang, nici unul dintre aceştia nu are
calitatea de a-i reprezenta pe ceilalţi, fiecare trebuind, în principiu, să acţioneze pentru partea sa, sens în care
se vorbeşte de caracterul divizibil al acţiunii1438. Divizibilitatea semnifică doar lipsa puterii de reprezentare a
succesorilor, ceea ce face ca hotărârea judecătorească să nu le fie opozabilă celor care au rămas în
expectativă, dar nu împiedică pe moştenitorul care are vocaţie la universalitate să acţioneze pentru întreg, deşi
în prezenţa altor comoştenitori cu aceeaşi vocaţie nu are dreptul decât la o cotă-parte din moştenire 1439.
Inacţiunea unora nu trebuie să pună în pericol drepturile altora.

630. Dovada calităţii de moştenitor. Fiind o acţiune destinată să tranşeze conflictul dintre două
persoane care se pretind fiecare a fi moştenitor universal al defunctului, problema centrală a petiţiei de
ereditate este aceea a probei acestei calităţi.
Dacă reclamantul se prevalează de calitatea sa de moştenitor testamentar (legatar), dovada se va face
cu testamentul pe care îl invocă în favoarea sa 1440.
Reclamantul care invocă vocaţia sa legală la moştenire trebuie să dovedească legătura de rudenie cu
defunctul ori faptul că este soţ supravieţuitor al acestuia. În timp ce calitatea de soţ nu poate fi dovedită decât
cu certificatul de căsătorie, legătura de rudenie poate fi dovedită nu numai cu actele de stare civilă, ci şi prin
orice mijloc de probă.

§ 2. Efectele admiterii petiţiei de ereditate

631. Dacă acţiunea în petiţie de ereditate este admisă, recunoaşterea titlului de moştenitor al
reclamantului produce efecte de la data deschiderii moştenirii. În această situaţie, se impune analizarea, pe de

1435
D. Alexandresco, op. cit., p. III, 2, p. 897.
1436
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p.494, nr. 1251; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 576, nr. 692.
1437
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 308, nr. 717.
1438
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 307, nr. 715.
1439
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 151, nr. 233; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 495, nr.
1254.
1440
Cu privire la forţa probantă a diferitelor testamente, a se vedea supra nr. 255 (olograf), 259 (autentic) şi 265 (mistic).
259
o parte, a efectelor în raporturile dintre reclamant şi pârât (A), iar pe de altă parte a raporturilor dintre
reclamant şi terţi (B).

A. Raporturile dintre reclamant şi pârât

632. Ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate, reclamantul are dreptul la restituirea tuturor bunurilor
succesorale dacă se află într-o situaţie în care dreptul său primează pe acela al pârâtului (de pildă, este
beneficiarul unui legat universal, iar pârâtul este un frate al defunctului, moştenitor nerezervatar, exheredat
prin instituirea legatarului), iar dacă este doar comoştenitor împrună cu pârâtul (de pildă, şi-a dovedit filiaţia
din afara căsătoriei faţă de defunct, iar pârâtul este fiul legitim al lui de cujus) între ei se va naşte starea de
indiviziune succesorală care se tranşează prin partaj.
În situaţia în care pârâtul trebuie să restituie bunurile succesorale pe care le deţine, se va face
deosebire după cum acesta este de bună sau de rea-credinţă (a cunoscut sau nu că reclamantul este adevăratul
moştenitor).
Pârâtul de bună-credinţă trebuie să restituie bunurile succesorale în starea lor actuală sau, dacă le-a
înstrăinat cu titlu oneros, trebuie să restituie preţul încasat. Dacă unul sau altul din bunurile succesorale a
pierit fortuit, obligaţia de restituire se stinge. Pârâtul va răspunde însă pentru deteriorările suferite de bunurile
succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor succesorale revin pârâtului până la data cererii de restituire, iar
după aceasta reclamantului.
Pârâtul de rea-credinţă, căruia îi este asimilat şi moştenitorul nesezinar care nu a fost trimis în
posesie1441, trebuie să restituie bunurile succesorale în starea în care le-a primit, iar dacă acest lucru nu este
posibil întrucât le-a înstrăinat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului valoarea lor actuală. Fructele
bunurilor succesorale revin reclamantului de la data deschiderii moştenirii.

B. Raporturile dintre reclamant şi terţi

633. Dacă pârâtul moştenitor aparent a încheiat în intervalul de timp de la data deschiderii moştenirii
şi până la introducerea acţiunii în petiţie de ereditate acte juridice de dispoziţie cu privire la bunurile
succesorale, problema care se pune este ce soartă vor avea acestea. Din acest punct de vedere, dacă s-ar urma
cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite
mai multe drpturi decât are el însuşi), actele încheiate de proprietarul aparent ar trebui să rămână fără efecte,
iar terţii subdobânditori obligaţi la restituire în favoarea reclamantului din petiţia de ereditate.
Aplicarea strictă a acestui principiu ar duce însă la consecinţe inacceptabile, astfel încât însuşi
legiuitorul a temperat aplicarea sa în unele situaţii (a), iar în altele practica judiciară şi doctrina prin
intermediul preincipiului error communis facit jus (b).

a) Temperări legale ale regulii nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet

634. Efectele aplicării rigide a regulii nemo plus juris… au fost atenuate de legiuitor prin dispoziţiile
art. 1909 C. civ., conform cărora, în materie de bunuri mobile, posesia de bună credinţă valorează titlu de
proprietate. Cu alte cuvinte, dacă un bun mobil succesoral este înstrăinat de moştenitorul aparent unui terţ de
bună-credinţă acesta devine proprietar prin simplul fapt al intrării în posesia bunului.
De asemenea, în materie de imobile, terţul care a dobândit cu bună-credinţă şi pe baza unui just titlu
de la moştenitorul aparent neproprietar dobândeşte proprietatea dacă posedă bunul timp de 10-20 de ani (art.
1895 C. civ.).

b) Temperarea pe baza principiului error communis facit jus

635. Justificarea principiului. Plecând de la necesitatea de a proteja siguranţa dinamică a circuitului

juridic civil, prin asigurarea încrederii în actele juridice translative de proprietate încheiate în condiţii de
eroare publică asupra calităţii de proprietar a moştenitorului aparent (şi, prin extensie, a oricărui proprietar
1441
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 498, nr. 1258.
260
aparent), când nimic nu se poate imputa terţului subdobânditor victimă a acestei erori, practica judiciară şi
doctrina, pornind de la tradiţiile izvorâte din dreptul roman şi perpetuate până astăzi, au consacrat teoria
aparenţei creatoare de drept1442.
Este vorba de o situaţie în care, cu totul excepţional, starea de fapt prevalează asupra celei de drept,
întrucât „organismul juridic are nevoie pentru buna sa funcţionare de unele supape de siguranţă în absenţa
cărora ar fi distrus; regula (error communis facit jus – n. n.-D. C) reprezintă una din aceste supape, una din
aceste deschideri, în profitul echităţii şi deasupra dreptului pur” 1443.
Întrucât, fără îndoială, aparenţa creatoare de drept comportă un „risc de subminare a ordinii
jurdice”1444, „Dreptul obiectiv nu îi recunoaşte vreo eficacitate decât în cazurile în care ea pare în acelaşi timp
ca necesară şi conformă echităţii”1445. Pentru aceasta se cer a fi întrunite cu rigurozitate unele condiţii.

636. Condiţii. Pentru ca aparenţa să fie creatoare de drept se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
1°) Să existe o eroare comună şi invincibilă. Există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu
corespunde realităţii de drept; o persoană este în aparenţă moştenitorul defunctului, dar ulterior se dovedeşte
că acest lucru nu era real. De pildă, un frate al defunctului, unicul succesor legal al acestuia, i se eliberează
certificat de moştenitor şi ia în primire întreaga moştenire, dar ulterior se găseşte un testament al defunctului
din care rezultă că a instituit ca legatar universal pe un terţ, exheredându-l pe fratele său care nu este
rezervatar.
Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, împărtăşită public, ci şi irezistibilă, greu de
descoperit şi evitat, contra căreia nici o prudenţă umană nu ar permite apărarea 1446. Aceasta nu înseamnă însă
că eroarea trebuie să fie împărtăşită şi de moştenitorul aparent. Eroarea comună se referă la toţi cei care s-au
aflat sau s-ar fi putut afla în situaţia celui cu care a contractat moştenitorul aparent, nu şi la acesta din urmă,
care poate fi chiar de rea-credinţă, cunoscând realitatea sau urzind chiar el (sau altul în folosul său, cu ori fără
cunoştinţa lui) aparenţa înşelotoare1447.
Aprecierea erorii comune se face in abstracto, având în vedere cauza acesteia şi faptul dacă un om
rezonabil ar fi putut cădea în aceasta 1448. În orice caz, „toate precauţiunile, toate formalităţile obişnuite
pentru o asemenea operaţie trebuie observate, toate verificările apte a confirma existenţa dreptului autorului
trebuie să fie efectuate. În lipsă, dobânditorul nu ar datora situaţia sa erorii, ci neglijenţei sale” 1449.
Având în vedere consecinţele sale, criteriile de apreciere ale erorii comune sunt foarte severe 1450. „O
situaţie de fapt contrară dreptului nu poate fi menţinută decât dacă securitatea socială o cere; or, aplicarea
strictă a legii nu ameninţă securitatea socială decât acolo unde violarea regulii de drept este necesară şi
inevitabilă”1451.
Eroarea comună, în definitiv, un soi de „bună-credinţă colectivă” 1452, spre deosebire de buna-credinţă
individuală, nu se prezumă, trebuind să fie dovedită de cel care o alegă, lucru care se poate face prin orice
mijloace de probă1453.
2°) Terţul subdobânditor să fie de bună-credinţă. Întrucât eroarea comună nu se confundă cu eroarea
universală (împărtăşită unanim), fiind posibil ca realitatea – contrazisă de aparenţă – să fie cunoscută de unele
1442
H. Mazeaud, La maxime „error communis facit jus”, RTD civ. 1924, p. 928 şi următ.; Tr. Ionaşcu, Studii de drept
civil. Situaţia juridică a transmisiunilor imobiliare consimţite de eredele aparent, Socec, Iaşi, f. a., p. 9 şi următ.; L.
Lenveneur, Situation de fait et droit privé, LGDJ, 1992, p. 105 şi următ.; C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în
legătură cu principiul aparenţei în drept în materia moştenirii, „Dreptul” nr. 9/1993, p. 37-38.
1443
L. Josserand, Cours de droit positif français, t. I, 2-e édition, Librairie Sirey, Paris, 1932, p. 770.
1444
J. Ghestin, G. Goubeaux, M. Fabre-Magnan, Traité de droit civil. Introduction générale, 4-e édition, LGDJ, Paris,
1994, p. 857, nr. 865.
1445
Ph. Delmas Saint-Hilaire, Le tiers à l’acte juridique, LGDJ, Paris, 2000, p. 499.
1446
L. Leveneur, op. cit., p. 117.
1447
H. Mazeaud, op. cit., p. 936; F. Zenati, Th. Revet, Les biens, 2-e édition, PUF, Paris, 1997, p. 175.
1448
H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 486, nr. 3.
1449
F. Zenati, Th. Revet, op. cit., p. 175.
1450
L. Leveneur, op. cit., p. 121.
1451
H. Mazeaud, op. cit., p. 941.
1452
F. Derrida, J. Mestre, Apparence, „Repertoire civil Dalloz”, 1986, p. 8.
1453
F. Derrida, J. Mestre, op. cit., p. 9; F. Zenati, Th. Revet, op. cit., p. 178.
261
persoane (de pildă, o persoană ascunde un testament al defunctului prin care l-a instituit ca legatar pe un terţ
în scopul ca la moştenire să vină o rudă a sa care are vocaţie legală la acea moştenire), se cere ca terţul
subdobânditor să fie şi el victimă a erorii comune, adică să fie de bună-credinţă.
Se impune nu numai ca terţul să fi crezut în realitatea (falsă) a situaţiei aparente, dar şi ca această
credinţă să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă (neglijenţă) din partea sa 1454. Aşa cum s-a subliniat, „terţul
interesat este decăzut de dreptul obiectiv din facultatea de a invoca o aparenţă contrară realităţii nu numai
dacă el cunoaşte efectiv această realitate, ci şi dacă este prezumat a o cunoaşte, datorită credinţei sale
ilegitime în autenticitatea aparenţei; în alţi termeni, impunând terţului ca încrederea sa în aparenţă să fie
legitimă, jurisprudenţa exclude din câmpul său de protecţie pe toţi cei care,necunoscând totuşi efectiv
existenţa elementului juridic ocult, nu sunt îndreptăţiţi să se prevaleze de ignoranţa lor” 1455.
3°) Actul încheiat între moştenitorul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros. Efectul
creator de drept al aparenţei este recunoscut doar în cazul actelor cu titlu oneros, nu şi al celor cu titlu gratuit.
Aceasta se explică prin faptul că beneficiarul actului cu titlu gratuit (donatarul) nu riscă nimic prin încheierea
contractului, cel mult putând fiobligat să restituie ceea ce a primit fără să dea nimic în schimb; el tinde doar
să păstreze un câştig (certat de lucro captando) spre deosebire de terţul subdobânditor cu titlu oneros care
tinde să evite o pagubă (certat de damno vitando)1456.

637. Efecte. Dacă sunt întrunite condiţiile de mai sus, acţiunea în revendicare a adevăratului
moştenitor va fi respinsă, starea de fapt prevalând asupra dreptului. Eroare comună, aşa cum rezultă chiar din
denumirea sa, crează drept.
Esenţa principiului constă în faptul că terţul subdobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe
care însă nu îl primeşte nici de la adevăratul proprietar (moştenitorul de drept), cu care nu a contractat, nici de
la moştenitorul aparent cu care a contractat, dar care nu era proprietarul bunului, ci direct de la lege (cutumă),
fiind un mod originar de dobândire a proprietăţii, iar nu unul derivat 1457. În aceste condiţii, este impropriu să
se vorbească de „validarea” actului de înstrăinare făcut de proprietarul aparent 1458 sau de „opozabilitatea” sau
chiar „forţa obligatorie” a acestui act faţă de adevăratul proprietar 1459. Fiind un mod originar de dobândire a
proprietăţii, principiul error communis… crează un drept nou de proprietate opozabil tuturor, inclusiv
adevăratului proprietar1460.
Întrucât adevăratul moştenitor se vede lipsit (expropriat) de dreptul său, iar moştenitorul aparent
a încasat un preţ care în realitate nu i se cuvenea, acesta din urmă va fi obligat să indemnizeze pe cel dintâi în
temeiul principiului restituirii îmbogăţirii fără justă cauză. Întinderea indemnizaţiei diferă după cum
moştenitorul aparent a fost de bună sau de rea-credinţă. În prima situaţie, indemnizaţia echivalează cu preţul
încasat de la terţul subdobânditor, pe când în cea de a doua situaţie cu preţul actual al bunului şi daune-
interese.

1454
F. Derrida, J. Mestre, op. cit., p. 9-10.
1455
Ph. Delmas Saint-Hilaire, op. cit., p. 499.
1456
P. Jourdain, Les biens, Dalloz, Paris, 1995, p. 56; H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 488, nr. 6.
1457
H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, Leçons de droit civil. Tome II. Deuxième volume. Biens. Droit de
proprieté et ses démembrements, 8-e édition par F. Chabas, Montchrestien, Paris, 1994, p. 182-183; P. Jourdain, op. cit.,
56; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 489, nr. 527.
1458
H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 488, nr. 5.
1459
Ph. Delmas Saint- Hilaire, op. cit., p. 228-229; G. Vicker, op. cit., p. 343-344.
1460
A. Bénabent, Droit civil.Les contrats spéciaux civils et commerciaux, 3-e édition, Montchretien, Paris, 1997, p. 25,
nr. 28.
262
 Titlul VII

PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ ŞI

DOVADA DREPTURILOR SUCCESORALE PRIN
CERTIFICATUL DE MOŞTENITOR

Capitolul I

PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ

Secţiunea I

DISPOZIŢII GENERALE

263
 638. Reglementare legală. Procedura succesorală notarială este o procedură graţioasă,
necontencioasă1461. Ea nu este obligatorie, dar parcurgerea acesteia este utilă întrucât asigură succesorilor
obţinerea certificatului de moştenitor, act care face dovada calităţii lor, a drepturilor ce le revin şi a
conţinutului patrimoniului succesoral. În caz de litigiu, moştenitorii se pot adresa direct instanţei de judecată
pentru rezolvarea conflictelor dintre ei ori dintre ei şi terţi.
Reglementarea acestei prceduri se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 36/1995 privitoare la notarii
publici şi activitatea notarială, precum şi ale Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995,
adoptat prin Ordinul nr. 710/C al ministrului justiţiei.
Aşa cum precizează art. 76 alin.1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii succesorale, notarul
public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea
masei succesorale”.
Transmisiunea succesiunii de la defunct la moştenitorii săi nu este condiţionată în nici un fel de
îndeplinirea procedurii succesorale notariale.

639. Reguli de competenţă teritorială. În conformitate cu dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 36/1995,
competenţa teritorială de rezolvare a procedurii succesorale notariale revine notarului public mai întâi sesizat
din circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al defunctului. În cazul persoanelor
care nu au avut ultimul domiciliu în ţară, competenţa revine notarului public din circumscripţia judecătoriei
locului din ţară în care defunctul a avut bunurile cele mai importante ca valoare.
Notarul public sesizat are obligaţia de a-şi verifica în prealabil competenţa teritorială, iar dacă va
constata necompetenţa sa, se va desesiza fără citarea părţilor, trimiţând dosarul notarului competent.

640. Deschiderea procedurii succesorale. Potrivit art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, procedura
succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care are vocaţie succesorală
concretă), a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a
avut ultimul domiciliu, atunci când în succesiune se află bunuri imobile.
Cererea va cuprinde datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi domiciliul
moştenitorilor przumtivi, bunurile lăsate de defunct, precum şi pasivul succesoral (art. 69 alin. 1 din Legea nr.
36/1995).
Înregistrarea cererii se va face numai după ce, în urma verificării opisului succesiunilor ţinut în
circumscripţia fiecărei judecătorii, se va atesta de către secretarul biroului notarial solicitat că nu s-a format
un alt dosar în aceeaşi cauză succesorală (art. 74 alin. 1 din Regulament).

641. Luarea măsurilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor succesorale. În cazurile

prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi, notarul public va face personal sau prin delegat inventarul
bunurilor succesorale (art. 70 alin. 1 din Legea nr. 36/1995).
Inventarierea bunurilor succesorale se poate face numai cu acordul persoanei care le deţine. Dacă
acest acord lipseşte, se va încheia un proces-verbal care va enumera, descrie şi evalua provizoriu bunurile
care, conform declaraţiilor celor interesaţi, se aflau în posesia defunctului la data decesului. Bunurile care se
află în posesia altor persoane vor fi menţionate prin arătarea locului unde se găsesc şi a motivului pentru care
se află acolo.
Dacă proprietatea unora dintre bunurile succesorale este contestată, acestea vor fi menţionate separat.
Inventarul va cuprinde menţiuni privitoare şi la pasivul succesoral.
În cazul în care cu ocazia inventarierii se găseşte un testament semnat de defunct, notarul public va
proceda la deschiderea lui, va fi semnat spre neschimbare şi va fi luat în depozit de către acesta. Dacă
testamentul este olograf sau mistic, se va constata starea lui materială şi se va întocmi un proces-verbal
despre aceasta (art. 71 alin. 5 şi art. 76 alin. 2 din Legea nr. 36/1995).
Inventarul se va semna de notarul public sau persoana delegată de acesta, de succesibilii aflaţi de
faţă, iar în lipsa succesibililor sau a refuzului de a semna de martorii prezenţi (art. 71 alin. 6 din Legea nr.
36/1995).
1461
Cu privire la natura juridică a procedurii succesorale notaraiale, a se vedea Gh. Dobrican, Natura juridică a
procedurilor notariale şi a instituţiei notarului public, „Dreptul” nr. 4/2001, p. 101.
264
 Atunci când se constată pericolul de înstrăinare, pierdere sau înlocuire a bunurilor succesorale,
notarul public va dispune sigilarea şi predarea acestora unui custode (art. 72 alin. 1 din Legea nr. 36/1995).
Pentru administrarea bunurilor succesorale notarul public poate numi un curator (art. 72 alin. 2 şi art.
73 alin. 3 din Legea nr. 36/1995). Instituirea unei curatele se impune în temeiul dispoziţiilor art. 132 şi 105
alin. 3 C. fam. atunci când la moştenire vine un minor împreună cu părinţii săi sau cu unul dintre aceştia,
întrucât există contrarietate de interese 1462.
Bunurile date în administrare sau custodie curatorului se predau pe bază de proces-verbal semnat de
notarul public şi de custode sau curator.
Custodele sau curatorul au obligaţia de a restitui bunurile succesorale şi de a da socoteală notarului
public la cererea acestuia ori la finalizarea procedurii succesorale (art. 72 alin. 4 din Legea nr. 36/1995).
Conform dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 36/1995, dacă în timpul inventariierii se vor găsi sume de
bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, acestea vor fi luate în depozit de către notar sau vor fi predate în
acelaşi scop unei instituţii de specialitate, făcându-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal. Din sumele
de bani găsite cu prilejul inventarierii se vor lăsa moştenitorilor sau persoanelor care locuiesc şi gospodăresc
împreună cu acestea sumele necesare pentru:
-întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;
-plata sumelor datorate în baza contractelor de muncă sau a asigurărilor sociale;
-acoperirea cheltuielilor pentru păstrarea şi administrarea averii succesorale.
Toate măsurile de conservare luate de notarul public se vor comunica moştenitorilor legali,
legatarilor şi, atunci când este cazul, executorilor testamentari.
Notarul public este în drept ca până la încheierea procedurii succesorale să completeze sau să
modifice măsurile de conservare sau administrare dispuse iniţial, acesta încetând la data finalizării procedurii
succesorale (art. 74 alin. 2 din Legea nr. 36/1995).
Orice persoană interesată poate face plângere la judecătorie împotriva menţiunilor cuprinse în
inventar sau a măsurilor de conservare sau administrare dispuse de notarul public (art. 74 alin. 3 din Legea nr.
36/1995).

Secţiunea II

DESFĂŞURAREA PROCEDURII SUCCESORALE PROPRIU-ZISE ÎN FAŢA NOTARULUI

PUBLIC

642. Citarea moştenitorilor. Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 36/1995, după ce constată că
este legal sesizat şi înregistrează cererea de deschiderea a procedurii succesorale, notarul public dispune
citarea moştenitorilor legali care au vocaţie la moştenire, a legatarilor şi a executorilor testamentari, dacă este
cazul.
Dacă printr-un testament autentic a fost instituit un legatar universal şi nu există moştenitori legali
rezervatari, se citează doar legatarul, dar dacă testamentul este olograf sau mistic se vor cita şi moştenitorii
legali nerezervatari.
Când moştenirea urmează să fie declarată vacantă, notarul va cita autoritatea administraţiei publice
care urmează să preia bunurile succesorale.
Moştenitorii lipsiţi de capacitate se vor cita prin reprezentanţii lor legali şi autoritatea tutelară.
Neobservarea formelor legale privitoare la citarea moştenitorilor este sancţionată cu nulitatea
conform dispoziţiilor art. 105 C. pr. civ., atrăgând pe cale de consecinţă nulitatea certificatului de
moştenitor1463.

1462
Plenul Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 6/1959, CD 1959, p. 27.
1463
Trib. pop. rai. Câmpulung, sent. civ. nr. 743/1955, Notă de A. Zaharia, LP nr. 3/1955, p. 310; Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 466/1981, RRD nr. 11/1981, p. 51.
265
 643. Stabilirea drepturilor succesorale ale moştenitorilor. Încheierea finală. Conform
dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 36/1995, numărul şi calitatea moştenitorilor se stabileşte prin acte de stare
civilă sau prin martori, iar bunurile care compun masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice alte
mijloace de probă admise de lege.
Dacă notarul public constată că defunctul nu a lăsat bunuri în masa succesorală dispune prin încheiere
închiderea procedurii succesorale şi clasarea cauzei ca fiind fără obiect (art. 80 din Legea nr. 36/1995).
Notarul public, având acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducţiubnea liberalităţilor
în cadrul procedurii succesorale (art. 82 alin. 3 din Legea nr. 36/1995).
Atunci când succesiunea cuprinde bunuri, s-a realizat acordul între moştenitori şi s-au administrat
probe suficiente, notarul va întocmi încheierea finală a procedurii succesorale. În cazul în care moştenitorii
cad de acord şi asupra împărţirii bunurilor succesorale, încheierea finală va face menţiune despre aceasta,
specificându-se modul împărţelii şi bunurile care revin fiecărui moştenitor.
Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum şi eventualele omisiuni vor putea fi îndreptate
pe baza unei încheieri, la cererea moştenitorilor, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea finală şi pe
toate exemplarele cerificatului de moştenitor, dacă acesta a fost eliberat între timp.

644. Suspendarea procedurii succesorale. Potrivit dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 36/1995,
procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri:
-când au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi succesibilii, deşi au fost legal citaţi, nu s-au
prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi există
dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea;
-când succesibilii îşi contestă unul altuia calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei
succesorale şi la întinderea drepturilor care le revin;
-când moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată
pentru stabilirea drepturilor ce li se cuvin.
Suspendarea se dispune printr-o încheiere în care se consemnează elementele care au rezultat din
dezbateri până la acel moment.
După încetarea cauzei de suspendare, la cererea moştenitorilor, notarul va repune pe rol dosarul
succesoral şi va finaliza procedura printr-o încheiere finală.

Capitolul II

DOVADA DREPTURILOR SUCCESORALE PRIN

CERTIFICATUL DE MOŞTENITOR

645. Eliberarea certifcatului de moştenitor. Potrivit art. 83 din Legea nr. 36/1995, pe baza
încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data acesteia, se va elibera certificatul de moştenitor, care va
cuprinde constatările făcute de notar referitor la compunerea masei succesorale, numărul şi calitatea
moştenitorilor, precum şi la cotele ce revin moştenitorilor universali sau cu titlu universal, ori la bunurile ce
revin legatarilor particulari.
Câte un exemplar al certificatului de moştenitor se va elibera fiecărui succesor, după achitarea taxelor
notariale şi a onorariului cuvenit notarului public.
Dacă prin testament s-a instituit un executor testamentar, se va elibera în condiţiile menţionate mai
sus un certificat constatator al acestei calităţi (art. 83 alin.3 din Legea nr. 36/1995).

266
 Când nu se face dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori când determinarea
acestora ar presupune operaţiuni de durată, la cererea moştenitorilor, se poate emite un certificat de calitate
de moştenitor (art. 84 din Legea nr. 36/1995)1464.
În principiu, certificatul de moştenitor este unic (art. 86 alin. 1 din Legea nr. 36/1995). Prin excepţie,
se poate elibera un certifcat suplimentar, atunci când, cu acordul tuturor moştenitorilor, notarul reia
procedura succesorală în vederea constatării faptului că din componenţa masei succesorale fac parte şi unele
bunuri omise iniţial (art. 86 alin. 2 din Legea nr. 36/1195), sau un nou certificat, în cazul anulării
certificatului iniţial prin hotărâre judecătorească (art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995).

646. Valoarea juridică a certificatului de moştenitor. Conform dispoziţiilor art. 88 alin. 1 fraza a
II-a din Legea nr. 36/1995, „până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face
dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în
parte”. Certificatul de moştenitor constituie aşadar un mijloc de dovadă care atestă calitatea de moştenitor,
cota-parte sau bunul (în cazul legatelor particulare) ce revine fiecărui moştenitor, precum şi componenţa
masei succesorale1465.
Odată acceptată succesiunea în termenul prevăzut de lege, certificatul de moştenitor, care este un act
constatator (probator), poate fi eliberat oricând, titlul translativ de proprietate mortis causa constituindu-l,
după caz, moştenirea legală, testamentară sau convenţională, cu efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu
instrumentul care probează acest lucru (certificatul de moştenitor) 1466. Este motivul pentru care certificatul de
moştenitor nu poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de scurtă durată 1467.
Practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat în mod constant faptul că certificatul de
moştenitor nu constituie un titlu de proprietate care să poată fi opus ca atare terţilor 1468. Cu toate acestea, nu se
poate susţine până la capăt că „certificatul de moştenitor nu face proba dreptului de proprietate, respectiv nu
constituie o dovadă că bunurile aflate în patrimoniul defunctului i-au aparţinut acestuia în proprietate care
apoi, prin efectul moştenirii, au fost transferate în patrimoniul succesorului” 1469. Într-adevăr, unele nuanţări se
impun. Nu se poate nega faptul că certificatul de moştenitor constituie „un document oficial” 1470, emis de
notarul public în urma administrării unor probe (supra nr. 643). Pe de altă parte, este adevărat că notarul
public nu are cum să verifice veridicitatea probelor administrate în cadrul procedurii succesorale notariale,
existând pericolul ca menţiunile făcute de el în certificatul de moştenitor să se dovedească în cele din urmă a
fi nereale. De aceea cuprinsul său poate fi contestat de cei interesaţi pe calea acţiunii în anulare. Însă „până la
anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină…” (s. n. – D. C.) (art.
88 alin. 1 fraza a II-a din Legea nr. 36/1995). Cu alte cuvinte, până la momentul administrării probei contrarii
de către cei interesaţi în cadrul acţiunii în anulare, certificatul de moştenitor conferă celor menţionaţi în
cuprinsul său calitatea de moştenitori aparenţi 1471, iar bunurilor menţionate în acesta aparenţa că au aparţinut
defunctului.

647. Anularea certificatului de moştenitor. Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile
sale prin menţiunile cuprinse în certificatul de moştenitor poate cere anularea acestuia.
Moştenitorul sau moştenitorii participanţi la procedura succesorală notarială nu pot cere anularea
decât dacă fac dovada unui viciu de consimţământ 1472 sau a unui motiv de nulitate absolută (fraudă la lege,
1464
O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Rădulescu, Dovada calităţii de moştenitor, „Dreptul” nr. 4/2002, p. 102-104.
1465
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2588/1973, RRD nr. 7/1994, p. 59; idem, dec. nr. 968/1985, CD 1985, p. 90-91.
1466
CSJ, s. civ., dec. nr. 2943/2000, PR, II, nr. 2/2001, p. 114.
1467
CSJ, s. civ., dec. nr. 459/1993, CD 1993, p. 29.
1468
Trib. reg. Bucureşti, col. III civ., dec. nr. 5260/1955, cu Notă de P. C. Vlahide, LP nr. 6/1956, p. 752; Trib. reg.
Galaţi, dec. civ. nr. 1291/1957, Notă V. Economu, LP nr. 5/1958, p. 113; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p.
182-183.
1469
CSJ, s. civ., dec. nr. 459/1993, loc. cit. supra., p. 28.
1470
I. Leş, În legătură cu natura juridică şi puterea doveditoare a certificatului de moştenitor, precum şi cu acţiunea în
anulare a acestuia, (II), „Dreptul” nr. 11/1997, p. 43.
1471
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 572, nr. 684.
1472
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1827/1955, CD 1955, vol. 1, p. 194; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1006/1972,
Repertoriu… 1969-1975, p. 209-210; idem, dec. nr. 1933/1973, CD 1973, p. 334; CSJ, s. civ., dec. nr. 232/1992, CD
267
cauză ilicită, obiect ilicit etc.). Fără a se confunda cu un contract, certificatul de moştenitor este totuşi
rezultatul unui acord între moştenitorii participanţi la procedura succesorală notarială necontencioasă 1473. Or,
acest acord trebuie să fie neafectat de vicii de consimţământ sau cauze de nulitate absolută.
Moştenitorilor participanţi la procedura succesorală notarială nu li se permite aşadar să facă „dovada
contrară” menţiunilor cuprinse în certificatul de moştenitor, faţă de ei acest act având o forţă probantă
deplină.
Nu se poate însă susţine cu temei că certificatul de moştenitor ar constitui „o dovadă expresă a
acoperirii oricărui viciu al testamentului” 1474 care conferă anumite drepturi succesorale uneia din părţile
participante la procedura succesorală notarială. Participarea la procedura succesorală notarială şi acordul
implicit cu menţiunile cuprinse în certificatul de moştenitor nu echivalează cu renunţarea la invocarea
motivelor de nulitate relativă (şi cu atât mai puţin de nulitate absolută) care ar afecta testamentul, renunţarea
neputând fi decât expresă şi, în orice caz, făcută în cunoştinţă de cauză. Or, este posibil ca la data achiesării la
actul care este certificatul de moştenitor să nu fie cunoscute motivele de nulitate ale actului juridic distinct
care este testamentul.
Faţă de terţi, categorie în care se includ şi moştenitorii care din indiferent ce motive nu au fost citaţi
de notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale, certificatul de moştenitor nu are decât o forţă
probantă relativă, menţiunile sale putând fi combătute prin orice mijloc de dovadă admis de lege. Astfel, pot
cere anularea certificatului de moştenitor persoanele străine de moştenire care au drepturi proprii asupra
bunurilor incluse în certificatul de moştenitor ca făcând parte din masa succesorală 1475. În acest caz, acţiunea
în anulare a certificatului de moştenitor este dublată de acţiunea în revendicare 1476.
Dacă terţul reclamant contestă calitatea de moştenitori a celor înscrişi în certificatul de moştenitor ori
faptul că aceştia ar fi singurii moştenitori ai defunctului, anularea certificatului de moştenitor se combină cu
acţiunea în petiţie de ereditate, dacă bunurile succesorale se află în posesia moştenitorilor menţionaţi în
certificat, sau cu acţiunea în constatarea calităţii de moştenitor, dacă bunurile succesorale se află în posesia
reclamantului1477.
Întrucât acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor nu este niciodată o acţiune de sine
stătătoare, ci una grefată pe acţiunile care sancţionează drepturile celor interesaţi, din punctul de vedere al
prescripţiei extinctive, se vor aplica regulile celor din urmă acţiuni, care dau consistenţă acţiunii în anulare,
punându-şi amprenta pe acestea. Aşa de pildă, acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ este supusă
prescripţiei în termenul general de 3 ani, care începe să curgă după distincţiile prevăzute la art. 9 din Decretul
nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, data de referinţă fiind aceea a semnării de către moştenitori a
încheierii de finalizare a procedurii succesorale notariale 1478, pe când cererile de desfiinţare pentru motive de
nulitate absolută, pentru constatarea calităţii de moştenitor, pentru petiţia de ereditate ori pentru revendicare
vor fi imprescriptibile.

648. În practica judiciară s-a pus problema soluţiei care trebuie adoptată în cazul în care anumite
bunuri succesorale au fost omise din certificatul de moştenitor, iar moştenitorii solicită direct partajarea
tuturor bunurilor, inclusiv a celor omise, fără a solicita un certificat de moştenitor suplimentar în condiţiile
art. 86 alin. 2 din Legea nr. 36/1995. Din raţiuni pragmatice lesne de înţeles, soluţia a a fost în sensul

1990-1992, p. 137-138; Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr. 916/1983, RRD nr. 1/1984, p. 59; R. Petrescu, Aspecte din
practica judiciară în legătură cu anularea certificatului de moştenitor, RRD nr. 9/1975, p. 36-37; I. Spirescu, I.
Mihalache, Anularea certificatului de moştenitor la cererea părţilor prezente la dezbaterea succesorală în faţa
notarului de stat, RRD nr. 6/1981, p. 36-37.
1473
Pentru diferenţele dintre certificatul de moştenitor şi convenţii, a se vedea I. Leş, op. cit., p. 42-43 şi 46.
1474
În acest sens, a se vedea CA Cluj, s. civ., dec. nr. 842/2002, PR, III, nr. 5/2002, p. 296.
1475
A. Hilsenrad, Notă (critică) la dec. civ. nr. 5087/1956 a Trib. reg. Cluj, JN nr. 3/1957, p. 523; Trib. reg. Cluj, dec.
civ. nr. 4927/1957, Notă C. Linczmayer, LP nr. 11/1958, p. 122; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2588/1973, Repertoriu…
1969-1975, p. 211-212.
1476
R. Petrescu, op. cit., p. 41; Trib, Suprem, s. civ., dec. nr. 968/1985, cit. supra.
1477
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1051/1969, CD 1969, p. 160.
1478
I. Spirescu, I. Mihalache, op. cit., p. 37; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 514/1972, CD 1972, p. 164; Idem, dec. nr.
1543/1972, Repertoriu… 1969-1975, p. 211.
268
admiterii acţiunii1479. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, s-a admis şi luarea în considerare la partaj a
pasivului moştenirii neinclus în certificatul de moştenitor 1480

Titlul IX

PLURALITATEA DE MOŞTENITORI

649. Când la moştenirea unei persoane decedate vine un singur moştenitor, acesta va culege
succesiunea şi o va stăpâni ca şi defunctul însuşi. Dacă însă la moştenire vin două sau mai multe persoane
între acestea se naşte starea de indiviziune, care are un regim juridic aparte (Capitolul I).
Starea de indiviziune a patrimoniului succesoral încetează prin partaj (Capitoul IV), nu înainte însă ca
masa partajabilă să fie restabilită prin operaţiunile raportului donaţiilor făcute de defunct succesibililor săi
(Capitolul II) şi al datoriilor acestora către defunct (Capitolul III).
Indiviziunea succesorală între moştenitori poate fi evitată prin voinţa defunctului care poate proceda
în viaţă fiind la repartizarea bunurilor sale prin partajul de ascendent (Capitolul V).

Capitolul I

INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ

650. Noţiune. Când moştenirea se deferă la doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie la întreg sau la
cote-părţi din aceasta între ei se naşte starea de indiviziune. Ea se caracterizează prin faptul că fiecare dintre

1479
R. Petrescu, op.cit., p. 38; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 31/1981, CD 1981, p. 126; idem, dec. nr. 1537/1983, CD
1983, p. 92; CSJ, în completul de 9 judecători, dec. nr. 7/1993, CD 1993, p. 11.
1480
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 844/1981, CD 1981, p. 124; idem, dec. nr. 1758/1983, CD 1983, p. 94.
269
moştenitori, conform vocaţiei sale, are dreptul la o cotă-parte ideală (matematică) din moştenire (1/2, 1/3, 1/4
etc.), iar nu la anumite bunuri din aceasta.
Indiviziune este aşadar „situaţia juridică a unui bun sau ansamblu de bunuri asupra cărora se exercită
conjunct mai multe drepturi de aceeaşi natură fără divizare sau localizare materială a părţilor individuale ale
fiecărui indivizar”1481.
Între nudul proprietar şi uzufructuar nu există indiviziune, drepturile lor fiind diferite 1482. În schimb,
poate exista indiviziune nu numai între doi sau mai mulţi proprietari (în plină sau nudă proprietate), dar şi
între doi sau mai mulţi uzufructuari, doi sau mai mulţi titulari ai unui drept de uz sau abitaţie, drept de
servitute sau chiar drept personal.1483.

651.Caracterul neorganizat şi temporar. Potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil,
indiviziunea este o situaţie juridică neorganizată, adică nereglementată de lege. Spre deosebire de dreptul
german, care conferă gestiunea indiviziunii unui organ independent de titularii drepturilor indivize, în
sistemul francez (care ste şi cel al Codului civil român), caracterul neorganizat al indiviziunii face ca cel mai
neînsemnat act de administrare în privinţa bunului sau patrimoniului indiviz să nu poată fi adoptat decât cu
acordul tuturor coindivizarilor, conform regulii unanimităţii.
În această concepţie, starea de indiviziune este una neconvenabilă şi deci doar temporară, oricare
coindivizar putând solicita oricând partajul (art. 728 alin. 1 C. civ.), în final, după partaj, starea de indiviziune
este înlăturată chiar şi pentru trecut, moştenitorii cărora li s-au atribuit individual bunurile succesorale fiind
consideraţi proprietari de la data deschiderii moştenirii (art. 786 C. civ.) 1484. Aceasta nu însemană însă câtuşi
de puţin că în practică indiviziunile durează puţin, putându-se afirma chiar contrariul.

Secţiunea I

INFLUENŢELE SUFERITE DE PATRIMONIUL SUCCESORAL PE TIMPUL

INDIVIZIUNII

652. Până la partaj, patrimoniul succesoral aflat în indiviziune are o anumită autonomie faţă de
patrioniul individual al fiecărui coindivizar. Pe timpul stării de indiviziune, acesta nu rămân încremenit,
putând fi influenţat de anumite elemente. Aceste influenţe se cer a fi analizate.

653. Subrogaţia reală. Bunurile care compun patrimoniul lăsat de defunct la data deschiderii
moştenirii pot fi înlocuite pe parcursul indiviziunii cu alte bunuri, fie prin vânzarea lor contra unui preţ, fie
prin schimb, fie prin plata unei indemnizaţii de asigurare în cazul distrugerii unui bun asigurat etc. În toate
aceste situaţii, în temeiul principiului subrogaţiei reale, bunul care înlocuieşte pe cel succesoral va avea
situaţia juridică a acestuia, fiind supus la partaj aceloraşi reguli 1485.
Subrogaţia prin înlocuirea voluntară nu se produce însă decât dacă se dovedeşte de cei interesaţi că
toţi coindivizarii au fost de acord cu aceasta, altminteri, chiar dacă un bun a fost achiziţionat de un
coindivizar cu resurse provenind din patrimoniul succesoral, se prezumă că dobândirea s-a făcut în nume
propriu (bineînţeles, cu obligarea la indemnizarea corespunzătoare a celorlalţi coindivizari), iar nu pentru

1481
J.-B. Donnier, J-Cl. Civ. Art. 815 à 815-16, fasc. 10, 1998, p. 5, nr. 1.
1482
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 589, nr. 707.
De aceea, în caz de partaj a nudei proprietăţi între coindivizarii moştenitori, uzufructul constituit anterior în favoarea
unui terţ se menţine (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 549/1989, „Dreptul” nr. 1-2/1990, p. 127; Trib. Constanţa, dec. civ.
nr. 1094/1987, RRD nr. 5/1988, p. 74).
1483
J.-B. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 815 à 815-18, cit. supra, p. 17, nr. 77-80.
1484
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 228, nr. 336.
1485
Cass. ch. réun., 5 déc. 1907, Obs. H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, în Les grands arrêts de la jurisprudence civile,
cit. supra, p. 542 şi următ.
270
indiviziune1486. În schimb, dacă înlocuirea se produce fără voia coindivizarilor (cum este, de pildă, cazul plăţii
unei indemnizaţii de asigurare pentru pieirea fortuită a unui imobil succesoral), subrogaţia se produce de
drept1487.
Actul de dobândire făcut de un singur coinivizar nu face subrogaţia opozabilă terţilor (în special
creditorilor acestuia) decât dacă menţionează faptul că dobândirea s-a făcut cu fonduri indivize şi că bunul
dobândit le înlocieşte pe acestea1488

654. Fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză. Este de principiu că toate
fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză (fructus augent hereditatem), cuvenindu-se
coindivizarilor conform cotelor ce le revin fiecăruia din moştenire 1489. Această regulă contravine efectului
declarativ al partajului, care face ca fiecare coindivizar să fie considerat proprietar al bunurilor atribuite de la
data deschiderii succesiunii (infra nr. 730), în conformitate cu care fructele ar fi terbuit să revină
coindivizarilor atributari ai bunurilor frugifere. Soluţia ar fi fost însă neconvenabilă întrucât ar fi rupt
egalitatea partajului, coindivizarii cărora li s-ar atribui bunuri frugifere fiind favoraizaţi faţă de cei cărora li s-
ar atribui bunuri nefrugifere.
Se exceptează de la regulă cazul în care între coindivizari se realizează un partaj de folosinţă
(provizoriu), situaţie în care fiecare va beneficia pentru sine de fructele bunurilor succesorale din lotul său.
Convenţia părţilor (art. 969 C. civ.) derogă în acest caz de la regula supletivă fructus augent hereditatem.
Dacă unul dintre coindivizari foloseşte singur, în afara unei înţelegeri cu ceilalţi coindivizari (partaj
de folosinţă, comodat, locaţiune etc.), bunurile succesorale, acesta va fi obligat să plătească celorlalţi o
indemnizaţie care reprezintă echivalentul lipsei de folosinţă (care poate fi raportată la chiria pieţei pentru un
bun similar) propororţional cu cota fiecăruia1490.
Munca depusă de un coindivizar pentru realizarea fructelor sau veniturilor (de pildă, al exploataţiilor
agricole sau comerciale) trebuie să fie indemnizată de coindivizarii care beneficiază de acestea în virtutea
drepturilor succesorale pe care le au1491.
Cota-parte din fructele culese de unul sau altul din conindivizari ori indemnizaţia reprezentând
echivalentul lipsei de folosinţă pot fi solicitate imediat ce s-au născut aceste drepturi, nefiind necesar pentru
aceasta declanşarea partajului bunurilor succesorale 1492. În cazul fructelor naturale care există în materialitatea
lor, acţiunea pentru partajarea acestora este imprescriptibilă extinctiv 1493, pe când în cazul fructelor civile
(chirii), echivalentului fructelor naturale care nu mai există în materialitatea lor (fiind consumate sau
înstrăinate) şi indemnizaţiei care reprezintă echivalentul lipsei de folosinţă, acţiunea pentru plata acestora
fiind personală se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii creanţelor respective 1494.

1486
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 419, nr. 813.
1487
F. X. Testu, L’indivision successorale, în „Droit patimoniale de la famille”, cit. supra, p. 479, nr. 1869.
1488
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 590, nr. 708.
1489
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 737/1979, CD 1979, p. 18; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 591, nr. 708; Ph. Malaurie,
L. Aynès, op. cit., p. 420, nr. 814.
1490
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 111/1978, CD 1978, p. 123-127; idem, dec. nr. 1302/1978, CD 1978, p. 123-127.
1491
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 231, nr. 341.
1492
Trib. Suprem, în completul de 9 judecători, dec. nr. 89/1972, Notă R. Petrescu, RRD nr. 8/1973, p. 126; Trib. munic.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1681/1973, Notă M. Mayo, RRD nr. 11/1976, p. 50-53; Gh. Beleiu, Notă la dec. civ. nr.
299/1973 a Trib. jud. Galaţi, RRD nr. 8/1974, p. 41-43; Ş. Beligrădeanu, Notă (critică) la dec. civ. nr. 1048/1976 a Trib.
jud. Suceava, RRD nr. 6/1977, p. 47-50; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 737/1979, CD 1979, p. 18-20; idem, dec. nr.
818/1980, CD 1980, p. 37-38; A. Sitaru, În legătură cu obligaţia aducerii fructelor la masa bunurilor partajabile, RRD
nr. 10/1977, p. 37; L. Mihai, În legătură cu obiectul partajului succesoral, RRD nr. 2/1987, p. 24.
În sensul că drepturile şi obligaţiile reciproce dintre coindivizari nu ar putea fi lichidate decât la partaj, a se vedea: Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 815/1956, CD 1956, vol. 1, p. 241; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 108/1969, CD 1969, p. 242;
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 259.
1493
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1565/1972, Repertoriu… 1969-1975, p. 202.
1494
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 74/1982, în completul de 9 judecători, CD 1982, p. 49-51; Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 129/1983, CD 1983, p. 82; idem, dec. nr. 2813/1988, RRD nr. 9-12/1989, p. 135; I. Olan, O. Zărnescu, Unele
probleme de drept în legătură cu valorificarea terenurilor cultivabile, SCJ nr. 1/1983, p. 50.
271
 655. Sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, după caz, afectează
indiviziunea. Între deschiderea moştenirii şi partajul succesoral, bunurile făcând parte din indiviziunea
succesorală pot cunoaşte variaţii de valoare în plus (prin sporirea valorii lor) sau în minus (prin scăderea
valorii lor). Ca efect al principiului potrivit căruia bunurile succesorale se împart după valoarea lor de la data
partajului, sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, dimpotrivă, afectează, indiviziunea,
fiecare coidivizar suportându-le în raport cu cota-parte ce îi revine din moştenire.
Dacă unul sau altul dintre coindivizari sporeşte prin munca lui valoarea bunurilor succesorale sau,
dimpotrivă, le deteriorează, aceasta nu influenţează în nici un fel cota-parte ce i se cuvine din succesiune,
având doar dreptul de a fi indemnizat pentru munca sa sau, respectiv, obligat să indemnizeze pierderea pe
care a provocat-o1495.

Secţiunea II

REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR SUCCESORALE PE TIMPUL INDIVIZIUNII

656. Codul nostru civil nu conţine norme în privinţa regimului juridic al bunurilor succesorale pe
timpul indiviziunii. Practica judiciară şi doctrina au construit acest regim pornind de la regulile de drept
comun.
Pentru conturarea acestui regim este necesar să prezentăm mai întâi exercitarea atributelor dreptului
de proprietate –uzul, folosinţa şi dispoziţia (§ 1), iar apoi regula unanimităţii şi a excepţiilor de la aceasta în
privinţa actelor juridice încheiate de coindivizari cu terţii (§ 2).

§ 1. Exercitarea atributelor dreptului de proprietate

657. Uzul. Uzul presupune posibilitatea de utilizare materială a bunurilor succesorale. În cazul
indiviziunii succesorale se recunoaşte în principiu fiecărui coindivizar dreptul de a utiliza bunurile
succesorale, fără însă a leza drepturile celorlalţi coindivizari. Pentru aceasta nu este nevoie de acordul
celorlalţi coindivizari, dar numai atâta timp cât utilizarea este conformă destinaţiei bunurilor (de pildă, o
locuinţă nu poate fi transformată în birou, un teren agricol în teren de construcţii etc.). După cum s-a
subliniat, „această folosinţă materială nu va putea schimba destinaţia bunului şi nici transforma utilizarea
obişnuită a sa fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi” 1496.
În caz de neînţelegeri între coindivizari în privinţa folosinţei materiale a bunurilor succesorale s-a pus
problema dacă acestea pot fi tranşate de instanţa de judecată. Într-o primă fază, partajul judiciar al folosinţei
(reglementarea folosinţei) a fost respins pe considerentul că singurul partaj permis de lege este cel al
proprietăţii1497. Ulterior s-a conces că instanţele de judecată sunt competente să stabilească „modul de
exercitare al folosinţei”1498, iar în final s-a admis explicit partajul judiciar provizoriu (până la partaj) al
folosinţei bunurilor indivize1499.

1495
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 874/1968, RRD nr. 12/1968, p. 173; F. X. Testu, L’indivision successorale, cit.
supra, p. 479-480, nr. 1871-1873.
1496
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drepturile reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 177.
În acelaşi sens, a se vedea şi: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 257/1970, RRD nr. 7/1970, p. 181; idem, dec. nr. 549/1978,
CD 1978, p. 10.
1497
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 819/1968, RRD nr. 11/1968, p. 168; idem, dec. nr. 187/1977, CD 1977, p. 192; E.
Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Graphix, Iaşi, 1993, p. 121.
1498
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2312/1980, CD 1980, p. 179-180.
1499
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2626/1985, RRD nr. 8/1986, p. 76; idem, dec. nr. 1119/1987, CD 1987, p. 125-126; D.
M. Fruth-Oprişan, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia partajului, (I), RRD nr.5/1988, p. 38-39.
272
 658. Folosinţa. În ceea ce priveşte folosinţa ca element al dreptului de proprietate, aceasta
presupune, pe de o parte, o componentă materială constând în dreptul de a culege direct fructele bunurilor, iar
pe de altă parte o componentă juridică constând în dreptul de a încheia cu terţii acte juridice de punere în
valoare a bunurilor frugifere, cum este, de exemplu, cazul închirierii unei locuinţe sau arendării unui teren
agricol.
Nici folosinţa nu poate fi exercitată în detrimentul celorlalţi coindivizari. Fructele culese de oricare
dintre coindivizari se cuvin tuturor conform principiului fructus augent hereditatis (supra nr. 654), iar actele
de punere în valoare a bunurilor frugifere, care sunt acte de administrare, sunt supuse regulii acordului
unanim (infra nr. 660).

659. Dispoziţia. Ca element al dreptului de proprietate, dispoziţia se referă atât la actele juridice de
înstrăinare (vânzare, schimb, donaţie etc.), cât şi la cele materiale (de transformare sau chiar distrugere
materială).
În privinţa actelor de dispoziţie juridică trebuie făcută distincţie după cum acestea se referă la cota-
parte ideală a fiecărui coindivizar sau la unul sau altul din bunurile indivize în materialitatea lui. Oricare
dintre coindivizari poate să înstrăineze (cesioneze) cu titlu gratuit sau oneros cota-parte ideală ce îi revine din
moştenire, fie unui alt coindivizar, fie unui terţ străin de moştenire, conform dispoziţiilor art. 1399 C. civ.,
fără a avea nevoie de acordul celorlalţi coindivizari. Cesionarul (dobânditorul) va lua locul cedentului în
indiviziune, având drepturile şi fiind ţinut de obligaţiile acestuia. În schimb, înstrăinarea în materialitatea sa a
unuia sau altuia din bunurile făcând parte din succesiune este supusă regulii unanimităţii (infra nr. 660).
Dispoziţia materială asupra bunurilor succesorale (transformarea sau distrugerea) nu se poate face în
mod valabil fără acordul tuturor coindivizarilor, iar dacă totuşi un coindivizar dispune unilateral de un bun îşi
angajează răspunderea, fiind obligat la indeminzarea corespunzătoare a celorlalţi coindivizari pentru paguba
astfel cauzată.

§ 2. Actele încheiate de coindivizari cu terţii. Regula unanimităţii şi excepţiile de la aceasta

660. Domeniul regulii unanimităţii: actele de dispoziţie şi de administrare. Datorită faptului că

indiviziunea succesorală implică existenţa a doi sau mai muţi titulari ale căror drepturi de proprietate se
concurează, având unul şi acelaşi obiect – patrimoniul succesoral, este de principiu că nici unul dintre aceştia
nu poate încheia fără acordul celuilalt (celorlalţi) acte juridice în privinţa bunurilor succesorale luate
individual sau asupra universalităţii succesorale în întregul său (ori a unei cote-părţi mai mari decât cota sa
parte din întreg). Deciziile trebuie luate cu acordul tuturor coindivizarilor, iar nu doar cu acordul majorităţii,
oricare ar fi aceasta. Dacă un singur coindivizar se opune la adoptarea unei decizii, indiferent de numărul
coindivizarilor care o aprobă, aceasta nu poate fi adoptată. Principiul, consacrat de tradiţie, este acceptat de
toată lumea şi poartă denumirea de regula unanimităţii.
Actele de dispoziţie (vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul, ipoteca, gajul etc.) şi actele de
administrare (locaţiunea, arendarea, comodatul etc.) 1500 necesită acordul tuturor coindivizarilor.
Acest acord poate fi dat atât anterior sau concomitent încheierii actului, prin participarea directă sau
prin desemnarea ca mandatar a unui alt coindivizar pentru încheierea lui (mandatul putând fi expres, iar în
cazul actelor de administrare, afară de încheierea sau reînoirea unei locaţiun, şi tacit 1501), sau posterior, prin
ratificarea (chiar şi tacită) a actului 1502.

661. Soarta juridică a actelor încheiate cu nesocotirea regulii unanimităţii. Actul juridic (de
dispoziţie sau de administrare) încheiat de un singur coindivizar cu un terţ, fără acordul celorlalţi, după unele
1500
Constituie acte de administrare nu numai încheierea propriu-zisă a unui contract de locaţiune, ci şi acordarea
concediului (de notifcare a încetării locaţiunii) (Cass. 3-e civ., 8 avr. 1999, Obs. R. Le Guidec, JCP I 278 nr. 49/2000, p.
2232) ori exercitarea acţiunii pentru plata chiriei sau rezilierii contractului (Cass. 3-e civ., 30 juin 1999, Obs. JCP I 278
nr. 49/2000, p. 2232).
1501
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 595, nr. 716.
1502
F. X. Testu, L’indivision successorale, cit. supra, p. 504, nr. 1989.
273
ezitări, este în prezent considerat constant ca fiind valabil sub condiţia rezolutorie ca la partaj bunul în
privinţa căruia s-a încheiat acel act să fie atribuit altui coindivizar decât cel care l-a încheiat 1503. De pildă, în
cazul încheierii unui contact de vânzare cumpărare, contractul se consolidează dacă la partaj bunul cade în
lotul coindivizarului vânzător, iar dacă este atribuit unui alt coindivizar, vânzarea se rezoluţionează cu efecte
retroactive.
Se pune însă problema efectelor actului faţă de coindivizarii necontractanţi între momentul încheierii
actului şi data partajului. În această privinţă, după ce un timp s-a considerat fie că numai partajul poate tranşa
problema, fie că actul este anulabil parţial la cererea coindivizarilor necontractanţi în proporţia cotelor-părţi
ce le revin din moştenire, pentru rest (partea revenind coindivizarului contractant) fiind valabil, mai recent s-a
ajuns la concluzia că actul este perfect valabil între părţile contractante (coindivizarul contractant şi terţ), dar
inopozabil faţă de coindivizarii care nu şi-au dat acordul la încheierea acestuia 1504. Cu alte cuvinte, atâta timp
cât coindivizarii necontractanţi nu invocă inopozabilitatea, actul produce efecte, dar din momentul invocării
inopozabilităţii, faţă de coindivizarii care au reclamat acest lucru, efectele actului sunt înlăturate, ca şi când
nu ar exista, aceştia putând exercita atributele uzului şi folosinţei bunului în dauna terţului care nu se poate
opune, fiind tratat ca un uzurpator. De pildă, terţul care a încheiat un contract de locaţiune cu unul dintre
coindivizari, odată cu invocarea inopozabilităţii de către coindivizarii necontractanţi, va fi obligat să predea
bunul reclamanţilor ca şi când nu ar avea nici un drept asupra acestuia; dreptul de locaţiune poate fi opus de
locatar doar coindivizarului cu care a contractat, nu şi coindivizarilor necontractanţi. Inopozabilitatea poate fi
invocată până la partaj, când condiţia rezolutorie se va realiza (caz în care actul se va desfiinţa retroactiv) sau
va cădea (caz în care actul se va consolida).

662. Actele de conservare – excepţie de la regula unanimităţii. Actele de conservare sunt cele prin
care se tinde la „evitarea pierderii materiale sau dispariţiei juridice a unui drept” 1505. Ele se caracterizează
prin: faptul că sunt necesare şi urgente, fiind făcute pentru a contracara un pericol iminent; nu trebuie să
pună în pericol existenţa drepturilor coindivizarilor, ceea ce înseamnă că nu trebuie să atingă fondul
acestor drepturi; trebuie să fie înţelepte şi rezonabile, nepunând în joc sume considerabile în raport cu
valoarea patrimoniului sau bunului la care se referă 1506.
Sunt considerate conservatorii atât acte materaiale cum sunt cele de reparaţii urgente ale unor
stricăciuni ale unui bun indiviz (acoperiş prin care intră ploaia, ţevi sparte), cât şi acte juridice cum sunt:
inventarierea bunurilor succesorale, punerea de sigilii, îndeplinirea formelor de publicitate pentru
opozabilitatea sau conservarea unui drept, încasarea unei creanţe, întreruperea unei prescripţii 1507. Pe lângă
acestea, prin excepţie de la regula potrivit căreia acţiunile în justiţie reprezintă acte de administrare, sunt
incluse în categoria actelor conservatorii şi o serie de acţiuni în justiţie, cum este cazul acţiunilor posesorii 1508,
al acţiunii pentru repararea prejudiciului cauzat de un terţ bunului indiviz 1509, al acţiunii în revendicare a unui
bun indiviz1510 sau al acţiunii pentru constatarea agravării unei servituţi de trecere grevând un fond indiviz 1511.

1503
Curtea de Casaţie, s. I civ., dec. nr. 70/1946, JN nr. 4-6/1946, p. 123; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1325/1956, CD
1956, vol. 1, p. 361; idem, dec. nr. 491/1964, Repertoriu… 1952-1969, p. 207; idem, dec. nr. 2207/1967, CD 1967, p.
83-84; idem, dec. nr. 1274/1971, Repertoriu… 1969-1975, p. 125-126; idem, dec. nr. 1195/1981, Repertoriu… 1980-
1985, p. 87; CSJ, s. civ., dec. nr. 1199/1991, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 107; idem, dec. nr. 1336/1992, „Dreptul” 2/1993,
p. 71; idem, dec. nr. 2603/1993, CD 1993, p. 39-41.
1504
F. Zenati, Obs. RTD civ. nr. 3/1993, p. 614-616; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 598-599, nr. 722; F. X. Testu,
L’indivision successorale, cit. supra, p. 503-504, nr. 1987; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 754-755, nr. 1604.
1505
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 593, nr. 711.
1506
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 815 à 815-18, fasc. 30, 1992, p. 4, nr. 18.
1507
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 815 à 815-18, cit. supra, p. 5, nr. 21 şi 23.
1508
F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, Précis Dalloz, Paris, 4-e édition, p. 360.
1509
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 206/1969, CD 1969, p. 239.
1510
D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, „Dreptul” nr. 11/1998, p.
27 şi următ., cu referinţele bibliografice; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Lumina lex,
Bucureşti, 2001, p. 255.
Contra, a se vedea I. Lulă, Opinii privitoare la posibilitatea execitării acţiunii în revendicare de către un singur
coproprietar, „Dreptul” nr. 4/2002, p. 75 şi următ.
1511
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 815 à 815-18, cit. supra, p. 6, nr. 28.
274
În principiu, orice coindivizar care acţionează în justiţie pentru protecţia drepturilor sale încălcate de un alt
coindivizar prin încheierea unui act cu nesocotirea regulii unanimităţii poate să o facă singur, fără acordul
celorlalţi1512.

Secţiunea III

DURATA INDIVIZIUNII

663. Regula supletivă – oricare coindivizar poate cere oricând partajul. Concepută de legiuitor
ca o satare provizorie, indiviziunea succesorală încetează prin partaj. În termenii art. 728 alin. 1 C. civ.,
„nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii,
chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”. Cu alte cuvinte, oricare coindivizar poate iniţia
procedura de partaj care pune capăt indiviziunii când doreşte, după bunul său plac. Este vorba despre un drept
discreţionar care exclude ideea de exercitare abuzivă, oricare ar fi motivele care îl animă pe reclamant 1513.
Un singur coindivizar poate pune capăt indiviziunii solicitând partajul contra voinţei tuturor celorlalţi
coindivizari, indiferent de numărul acestora.
Ultimele cuvinte ale art. 728 alin. 1 C. civ. din care reiese că partajul poate fi cerut „chiar când ar
exista convenţii sau prohibiţii contrarii” sunt contrazise de dispoziţiile alineatului 2 al aceluiaşi articol, din
care rezultă că între coindivizari se pot încheia totuşi convenţii de „suspendarea diviziunii” pe un termen de
cinci ani, cu posibilitatea de prelungire (infra nr. 664).

664. Convenţiile de menţinere temporară a indiviziunii. Coindivizarii pot avea în anumite

circumstanţe interesul de a menţine starea de indiviziune. Legea le permite să realizeze acest lucru prin
convenţii care îi obligă la aceasta, dar pe perioade care nu pot depăşi cinci ani (art. 728 alin. 2 C. civ.).
Acordul între coindivzari trebuie să fie unanim.
Pentru a încheia o asemenea convenţie coindivizarii trebuie să aibă capacitatea de a face acte de
dispoziţie1514.
Convenţiile încheiate pe durată mai mare de cinci ani sau pe durată nedeterminată ori perpetuă sunt
nule întrucât contravin dispoziţiilor imperative ale art. 728 alin. 2 C. civ. 1515.
Legea permite reînoirea convenţiilor, lucru care se poate face de oricîte ori doresc părţile, fără însă ca
fiecare dintre acestea să depăşească durata a cinci ani 1516.
Punându-se problema dacă menţinerea stării de indiviziune pe durata termenului de cel mult cinci ani
prevăzut de art. 728 alin. 2 C. civ.poate fi impusă coindivizarilor prin testament de către defunct, răspunsul
dat a fost negativ1517, căci în sensul dispoziţiilor art. 728 alin. 1 C. civ. „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în
indiviziune”. Este vorba de un drept discreţionar care poate fi doar suspendat şi doar prin „învoire” a
titularilor acestui drept, adică prin contract.

Capitolul II

1512
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 429, nr. 828.
1513
J.-L. Mouralis, J.-Cl. Civ. Art. 816 à 842, fasc. 10, 1998, p. 3, nr. 7.
1514
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 608, nr. 733.
1515
J.-L. Mouralis, J.-Cl. Civ. Art. 816 à 842, cit. supra, p. 3, nr. 8.
Unii autori consideră că asemenea convenţii nu sunt nule, ci doar că perioada pe care au fost încheiate este reductibilă la
cinci ani . În acest sens, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 682, nr. 488; M. Eliescu,
Transmisiunea…, cit. supra, p. 212.
1516
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 683, nr. 489.
1517
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 214; F. X. Testu, L’indivision successorale, cit. supra, p. 468, nr. 1825.
275
 RAPORTUL LIBERALITĂŢILOR

665. Noţiune. Liberalităţile făcute de defunct prin acte între vii (donaţii) sau prin acte juridice mortis
causa (legate) se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar când depăşesc limitele acesteia sunt
supuse reducţiunii (supra nr. 448 şi următ.).
Defunctul poate gratifica prin liberalităţi orice persoană, inclusiv pe moştenitorii săi legali
rezervatari. Prin aceasta dispunătorul îşi poate manifesta preferinţa faţă de unul sau altul dintre rezervatari,
care pe lângă rezerva legală poate beneficia de liberalităţi în limitele cotităţii disponibile a moştenirii.
Din dispoziţiile art. 738 şi 751 C. civ., precum şi ale art. 3 din Legea nr. 319/1944, rezultă că în cazul
în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului ori soţul supravieţuitor împreună cu unul
sau mai mulţi descendenţi, iar unul sau mai mulţi dintre aceşti moştenitori au fost gratificaţi de defunct cu
donaţii, cel (cei) gratificat (ţi) va (vor) fi obligat (ţi) să raporteze la masa succesorală donaţia primită, dacă
donatorul nu a dispus altfel.
Raportul este instituţia în virtutea căreia un moştenitor este obligat să readucă (reîntoarcă) la masa
succesorală, în natură sau prin echivalent, donaţia primită pentru ca astfel reconstituită masa succesorală să
fie împărţită conform cotelor de moştenire legală între moştenitorii obligaţi la raport.
Exemplu: defunctul lasă trei copii, A, B şi C, bunuri în valoare de 135.000.000 lei, iar în timpul vieţii
a dăruit lui A şi B cu ocazia căsătoriilor lor câte 22.500.000 lei fiecare fără scutire de raport. În acest caz,
masa de calcul este de 180.000.000 lei (135.000.000+22.500.000+22.500.000), dar în loc ca C să primească
doar partea sa de rezervă de 45.000.000 (135.000.000:3), iar A şi B să primească fiecare câte 67.500.000
(45.000.000 ca parte din rezerva de 135.000.000 şi 22.500.000 ca parte din cotitatea disponibilă de
45.000.000), aceştia din urmă vor readuce la moştenire donaţiile primite reconstituind masa partajabilă, care
se va împărţi în părţi egale între A, B şi C, fiecăruia revenundu-i câte 60.000.000.
În astfel de cazuri, legea prezumă că defunctul nu a dorit să-i favorizeze pe cei gratificaţi în dauna
celui negratificat, ci doar le-a făcut un avans în contul drepturilor lor de moştenire legală.
Obligaţia de raport derivă din voinţa prezumată a defunctului, întemeiată pe afecţiunea egală faţă de
copiii şi soţul său, fiind înlăturată când se dovedeşte că defunctul şi-a manifestat în mod neîndoielnic voinţa
în sensul favorizării unuia sau unora dintre aceştia, gratificându-i cu dispensă (scutire) de raport.
Prin reintegrarea donaţiilor nescutite de raport în masa succesorală se asigură descendenţilor şi
soţului supravieţuitor egalitatea de tratament, în sensul că fiecare va moşteni conform vocaţiei sale legale
(care poate fi egală, când este vorba de descendenţi, sau inegală, când este vorba de soţul supravieţuitor), fără
favorizarea unora în dauna altora (aşa cum se întâmplă în cazul liberalităţilor preciputare, nescutite de raport).
Raportul donaţiilor nu se confundă cu reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al moştenirii a
valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, raportul privind doar anumite donaţii ( infra nr. 667 şi
următ.), în timp ce reunirea fictivă toate donaţiile făcute de defunct (supra nr. 426 şi următ.). Reunirea fictivă
este o operaţiune de stabilire a masei de calcul (elementul de referinţă pentru stabilirea rezervei şi a cotităţii
disponibile), în timp ce raportul liberalităţilor este o opreaţiune ulterioară celei de reunire fictivă (pentru
calcul) a donaţiilor, care are menirea de a stabili componenţa părţii din masa de împărţit care se deferă
potrivit regulilor moştenirii ab intestat între descendenţii celui decedat şi soţul supravieţuitor al acestuia. Una
şi aceeaşi donaţie, dacă este raportabilă, este supusă mai întâi reunirii pentru calcul la activul net al
moştenirii, după care, prin raport, este efectiv inclusă - în natură sau prin echivalent – în partea de moştenire
care se deferă conform regulilor moştenirii legale, fiind un instrument de stabilire a masei partajabile.
De asemenea, raportul donaţiilor nu se confundă cu reducţiunea liberalităţilor excesive, pe de o parte,
întrucât raportul poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului, în timp ce reducţiunea nu, iar pe de altă parte
întrucât raportul, produce efecte de drept între moştenitorii care au acceptat succesiunea, în timp ce
reducţiunea produce efecte numai dacă este cerută, privind măsuri care trebuie dispuse de instanţă.

666. Plan. În cele ce urmează vom analiza liberalităţile raportabile (Secţiunea I), persoanle care sunt
ţinute şi care beneficiază de raport (Secţiunea II), modalităţile de executare a raportului (Secţiunea III)
precum şi căile pe care se realizează raportu donaţiilor (Secţiunea IV).

276
 Secţiunea I

LIBERALITĂŢILE RAPORTABILE

667. Întemeiat pe voinţa prezumată a defunctului, obiectul raportului îl constituie toate donaţiile
primite de la defunct de cel ţinut la raport, indiferent dacă au fost directe sau indirecte (art. 751 C. civ.).
Îndepărtându-se de la modelul obişnuit – Codul civil francez, care în forma sa iniţială (modificată în
1898) a stabilit că sunt raportabile nu numai donaţiile, ci şi legatele (art. 843) -, Codul civil român, după
modelul Codului civil italian (art. 1101), a prevăzut că sunt raportabile doar donaţiile, nu şi legatele. Numai
dintr-o inadvertenţă rezultată din necorelarea dispoziţiilor de principiu cuprinse în art. 751 C. civ. cu
articolele următoare inspirate din modelul de bază (Codul civil francez), unele texte (art. 752, 754, 756 şi
846) fac referire la raportul legatelor, în realitate raportul privind doar donaţiile. Aceasta nu înseamnă însă că
prin voinţa dispunătorului exprimată neechivoc legatele nu ar putea fi şi ele raportabile 1518.
Vom analiza în cele ce urmează donaţiile supuse raportului (§ 1) şi donaţiile care prin excepţie nu
sunt supuse raportului (§ 2).

§ 1. Donaţiile supuse raportului

668. Principiul care se desprinde din dispoziţiile art. 751 C. civ. este că toate donaţiile sunt supuse
raportului, fie acestea directe sau indirecte.
De asemnea, este indiferent dacă donaţia a fost încheiată în formă autentică ori sub forma darului
manual, a donaţiei indirecte sau deghizate. Din simplul fapt că o donaţie îmbracă forma darului manual, al
donaţiei indirecte sau al donaţiei deghizate sub forma unui act oneros nu se poate trage concluzia dispensei de
raport, alegerea acestor forme putând fi inspirată de consideraţii diverse (fiscale, discreţie, celeritate etc.); nu
mai puţin însă, admiţându-se contrar dispoziţiilor art. 846 C. civ. că voinţa de a acorda dispensa de raport
poate fi şi tacită, aceasta trebuie să rezulte neîndoielnic din circumstanţele de fapt care trebuie bine
circumscrise1519.
Singura donaţie deghizată care este preciputară prin ea însăşi este cea prevăzută la art. 845 C. civ.,
care se referă la înstrăinarea făcută în favoarea unui descendent cu sarcina dreptului de uzufruct sau a unei
rente viagere (supra nr. 430 şi următ.). În acest caz, chiar textul legii precizează că liberalitatea prezumată
irefragabil se va imputa asupra cotităţii disponibile şi numai excedentul, dacă este, asupra rezervei celui
gratificat.
Art. 758 C. civ. precizează că sunt supuse raportului cheltuielile făcute de defunct pentru asigurarea
dotei fiicelor1520, pentru procurarea unei cariere sau profesii 1521, precum şi pentru plata datoriilor personale ale
succesibilului.
1518
Cas. I, dec. nr. 1139/1921, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, II, cit. supra, p. 130-131 (nr. 19).
Interesul unei dispoziţii testamentare de obligare la raport nu se justifică decât pentru a-i conferi legatarului care este şi
moştenitor legal obligat la raport preferinţă la preluarea obiectului legatului la partaj, făcând raportul prin echivalent,
nu şi pentru cazul raportului în natură, când ar trebui să „readucă” la masa partajabilă ceva ce încă nu a primit, ceea ce ar
fi absurd (M. Donnier, B. Vareille, J.-Cl. Civ. Art. 843 à 857, 1988, p. 6, nr. 29).
1519
Cass. civ., 10 nov. 1852, Obs., H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrëts de la jurisprudence civile, cit.
supra, p. 513-516; Cas. I, 30 iunie 1931, Obs. Al. Cerban, PR I 1932, p. 77-89; Css. 1-re civ., 17 janv. 1995, Obs. B.
Vareille, „Recueil Dalloz Sirey” (Sommaires commentés) nr. 40/1995, p. 334 şi S. Aubert, „Recueil Dalloz Sirey”
(Jurisprudence) nr. 41/1995, p. 585-588; Cass. 1-re civ., 1 juill. 1997, „Defrénois” 1998, art. 36765-47; Trib. Suprem,
col. civ., dec. nr. 805/1953, CD 1952-1954, I, p. 119-120; idem, dec. nr. 804/1956, CD 1956, 1, p. 343.
Soluţia conform căreia deghizarea dovedeşte dispensa de raport până la proba contrară, citată de unii autori fără a fi
amendată, a rămas cu totul izolată (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1274/1959, Notă D. C. Demetrescu, LP 1960, p.
120).
1520
Dota a fost abrogată prin Decretul nr. 32/1954, nemaifiind reglementată de lege.
277
 Donaţiile remuneratorii sau cele cu sarcini sunt şi ele supuse raportului ca orice donaţii, dar numai în
măsura în care ceea ce recompensează sau sarcina rămân inferioare valorii bunului donat şi doar în măsura
emolumentului gratuit care rămâne 1522. De pildă, în cazul donaţiei unui imobil cu sarcina unei rente viagere,
raportul se va face la valoarea diferenţei dintre preţul imobilului la data partajului şi anuităţile efectiv plătite
diminuate cu veniturile imobilului între data deschiderii moştenirii şi data partajului 1523.

669. Sunt supuse raportului nu numai donaţiile în plină proprietate, ci şi cele care au ca obiect un alt
avantaj procurat donatarului, indiferent care ar fi acesta.
Sunt astfel supuse raportului donaţiile care constau fie în constituirea unui drept de uzufruct în
favoarea unui succesibil, fie în renunţarea la un uzufruct în favoarea acestuia, uzufructul având o valoare
patrimonială1524.
Avantajul profesional patrimonial indirect constând în conferirea de către defunct dintre succesibilii
săi a posibilităţii de a-i continua activitatea profesională, dându-i posibilitatea de a economisi sumele
necesare pentru începerea acelei activităţi şi beneficiind de clientela sa, chiar dacă nu constituie o însărăcire a
dispunătorului şi, ca atare, nu este o donaţie propriu-zisă, reprezintă totuşi o liberalitate supusă raportului 1525.
De asemenea, constituie obiect al raportului „donaţia în posesiune” 1526 constând în conferirea
folosinţei gratuite a unei locuinţe pe timpul vieţii dispunătorului cu intenţia de a gratifica pe unii
succesibili1527, ca şi concesiunea gratuită a dreptului de a încasa chiria unui bun închiriat de dispunător unui
terţ1528.
În cazul asigurărilor de viaţă, succesibilul beneficiar al acestora nu datorează raportul capitalului
asigurat, care nu a figurat niciodată în patrimoniul asiguratului, ci doar al primelor plătite în timpul vieţii de
dispunător, fără însă ca obligaţia de raport să poată trece peste capitalului primit 1529.

§ 2. Donaţiile exceptate de la raport

1521
Este vorba de cheltuielile cum ar fi cele legate de cumpărarea unui fond de comerţ, a unei exploataţii agricole, a unui
sediu pentru începerea unei afaceri etc.
1522
M. Donnier, B. Vareille, J.-Cl. Civ. Art. 843 à 857, cit. supra, p. 10, nr. 52.
1523
Cass. 1-re civ., 23 mars 1994, Obs. B. Vareille, „Recueil Sirey Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 40/1995, p. 333.
1524
J. Flour, H. Souleau, Les succeessions, cit. supra, p. 257, nr. 380.
1525
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 619, nr. 670; CA Aix-en-Provence, 1-re ch. B, 3 sept. 1998, JCP IV 2313 nr.
28/1999, p. 1387.
1526
Termenul a fost introdus de I. Najjar, La donation en possesion, „Recueil Dalloz” nr. 14/1999, p. 155-156.
1527
Cass. 1-re civ., 14 janv. 1997, Note V. Barabé-Bouchard, „Recueil Dalloz” nr. 44/1997, Obs. Ph. Malaurie,
„Defrénois” 1997, art. 36650 şi Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 2/1997, p. 480-483.
În timp ce autorii mai sus citaţi văd în folosinţa gratuită conferită un echivalent al fructelor şi veniturilor bunului,
considerând că donaţia are ca obiect folosinţa bunului, I. Najjar (cit. supra) consideră că donaţia are ca obiect „uzul (s.
a.) unui bun, mai degrabă decât fructele şi veniturile (s. a.), chiar dacă uzul unui bun poate servi de suport fructelor pe
care acesta le poate genera”.
Dincolo de aceste diferenţe neesenţiale, soluţia constituie un adevărat revirimet, până la ea considerându-se că donaţiile
având ca obiect fructele şi veniturile bunurilor defunctului nu sunt raportabile (a se vedea în acest sens: M. Planiol, G.
Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 831-833, nr. 599; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 275; M. Eliescu,
Transmisiunea…, cit. supra, p. 249; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 232/1975, Repertoriu… 1969-1975, p. 206).
Atragem atenţia asupra faptului că este vorba de echivalentul folosinţei gratuite a bunurilor care rămân în proprietatea
lui de cujus şi nu de fructele şi veniturile bunurilor care sunt donate de acesta succesibililor, care, conform dispoziţiilor
art. 762 C. civ., nu sunt raportabile.
1528
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 619, nr. 670.
1529
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 824-825, nr. 597; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra,
p. 274; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 427/1971, CD 1971, p. 121.
278
 670. În afara donaţiilor exceptate de la raport prin voinţa dispunătorului 1530, care produc efecte în
limitele cotităţii disponibile, pentru rest fiind supuse reducţiunii, sau prin voinţa donatarului, care renunţând
la moştenire este considerat străin de aceasta, caz în care donaţia se va imputa asupra cotităţii disponibile,
fiind supusă reducţiunii dacă trece peeste limitele acesteia (art. 752 C. civ.), există donaţii exceptate de la
raport prin voinţa legii. Este vorba de dispensele de raport prevăzute la art. 759 şi 762 C. civ.

671. Potrivit dispoziţiilor art. 759 C. civ. sunt scutite de raport donaţiile care se referă la:
-cheltuielile pentru hrană şi întreţinere. Dispensa de raport funcţionează fără nici un fel de
condiţionare, fiind indiferent dacă cheltuielile se fac în temeiul obligaţiei legale de întreţinere sau înafara
acestora, ori dacă cel întreţinut a avut sau nu mijloace proprii 1531.
Intră sub incidenţa dispensei de raport şi cheltuielile făcute pentru întreţinerea succesibilului internat
într-un azil, ospiciu etc.1532;
-cheltuielile pentru educaţie şi învăţătură. Acestea nu se confundă cu cheltuielile pentru procurarea
unei caiere, care sunt supuse raportului conform dispoziţiilor art. 758 C. civ. (supra nr. 669), ci se referă la
cheltuielile făcute pentru studii (oricare ar fi nivelul acestora, inclusiv universitare 1533) în vederea dobândirii
cunoştinţelor teoretice şi practice pentru exercitarea unei profesii. Este vorba de plata taxelor de studii,
achiziţionarea cărţilor sau instrumenteleor necesare, plata deplasărilor în ţară sau străinătate etc.
-cheltuielile ordinare pentru îmbrăcăminte şi alte obiecte necesare la intrarea în armată, dispoziţii
care nu mai au astăzi aplicare, fiind căzute în desuetudine;
-cheltuielile de nuntă, care includ plăţile pentru toalete,ceremonia religoasă, banchet, deplasări etc.;
-darurile uzuale. Deşi textul de lege se referea doar la darurile de nuntă, practica judiciară şi doctrina
i-au dat o interpretare extensivă, incluzând şi alte daruri, cum sunt cele făcute cu ocazia botezului unui copil,
a zilei de naştere, a unei aniversări etc.
Caracterul de dar uzual trebuie să se aprecieze în funcţie de momentul donaţiei şi de averea
donatorului, neputând fi excesive, nu de valoarea bunului donat la data partajului, indiferent cât a sporit
aceasta în timp1534.
Având în vedere prevederile art. 759 C. civ., care se referă la cheltuielile menţionate mai sus ca fiind
din categoria celor care „nu sunt supuse raportului”, dacă am raţiona în termenii „ce nu este supus raportului,
este liberalitate preciputară (scutită de raport)”,am putea crede că reprezintă daruri preciputare care s-ar
imputa asupra cotităţii disponibile. Concluzia ar fi însă una pripită, căci aşa cum cu deosebită pătrundere şi
forţă de convingere a remarcat un autor, „aceste excepţii se explică prin multiple consideraţii, care, reunite,
permit concluzia că nu ne aflăm în prezenţa unor veritabile donaţii (s. n. – D. C.)”, elementul intenţional
(animus donandi) fiind incert întrucât aceste cheltuieli sunt mai degrabă expresia „unei datorii familiale sau
sociale”, îmbogăţirea „donatarului” este dificil de stabilit, iar însărăcirea „donatorului” este îndoielnică 1535.
Dincolo de aspectele juridice şi de dificultăţile insurmontabile de calcul, soluţia izvorăşte din favoarea legii în

1530
Dispensa de raport poate rezulta fie din actul de donaţie, fie dintr-un act posterior (a cărui formă trebuie să
întrunească condiţiile cerute pentru liberalităţile între vii sau mortis causa) care poate fi chiar testamentul celui decedat,
dispensa în sine putând fi atât expresă cât şi tacită (F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 715, nr. 895. a); J. Patarin, Obs.
RTD civ. nr. 2/1997, p. 486).
1531
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 834, nr. 600.
Într-o speţă s-a decis că economiile (considerabile) făcute de o fiică a decedatului, care a locuit de-a lungul a
douăzecişinouă de ani împreună cu acesta, rezultate ca urmare a faptului că toate cheltuielile de întreţinere i-au fost
achitate de părintele său în toată această perioadă, iar ea şi-a păstrat veniturile salariale în întregime, nu sunt raportabile
(CA Versailles, 17 févr. 1994, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 3/1995, p. 662-663).
În această lumină, practica judiciară conform căreia sunt scutite de raport numai cheltuielile efectuate de părinte în
executarea obligaţiei legale de întreţinere apare ca excesiv de restrictivă (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1816/1967, CD
1967, p. 133-137).
1532
M. Donnier, B. Vareille, J.-Cl. Civ. Art. 843 à 857, cit. supra, p. 14, nr. 87 şi 88.
1533
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 152/1978, CD 1978, p. 119.
1534
Cass. 1-re civ., 10 mai 1995, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 3/1995, p. 663; CA Toulouse, 1-re ch. civ., 13 févr. 2001,
JCP IV 2955, nr. 47/2001, p. 2176.
1535
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 622, nr. 671-672.
279
temeiul faptului că „viaţa şi educaţia sunt valori în afara patrimoniului” de care nu trebuie să se ţină seama la
lichidarea patrimoniului succesoral1536.

672. Conform dispoziţiilor art. 762 C. civ., donatarul nu este ţinut la raport în privinţa fructelor şi
veniturilor bunurilor raportabile percepute înaintea deschiderii moştenirii. Acestea, spre deosebire de bunul
principal care le produce, sunt preciputare. Este o excepţie de la regula potrivit căreia accesoriul urmează
soarta juridică a principalului.
Soluţia îşi are explicaţia în faptul că însăşi raţiunea de a fi a acestor donaţii este ca donatarul să se
bucure anticipat de folosinţa bunului donat.
De la data deschiderii succesiunii, fructele şi veniturile bunului donat trebuie aduse de donatar la
masa de împărţit, dar nu ca obligaţie de raport, ci ca o consecinţă a stării de indiviziune care se naşte de la
această dată între comoştenitorii defunctului, conform principiului fructus augent hereditatem (supra nr.
654).
Clauza contractuală prin care donatorul şi donatarul ar stabili că acestea sunt şi ele raportabile este
nulă întrucât reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibit de lege 1537. În schimb, clauza prin care
donatarul este scutit de aducerea la masa partajabilă a fructelor şi veniturilor pe care bunul le va produce după
deschiderea succesiunii şi până la partaj este valabilă 1538, fiind vorba de un legat, adică de o liberalitate
preciputară (care se impută asupra cotităţii disponibile).

673. Donaţia-partaj (infra nr 752 şi următ.) este incompatibilă prin natura ei cu raportul, care este o
operaţiune preliminară partajului făcută în scopul constituirii masei partajabile, în timp ce donaţia-partaj este
partajul însuşi făcut cu anticipaţie de dispunător 1539.
Donaţia-partaj nu este donaţie decât în formă, nu şi în conţinut.
În cazul donaţiei-partaj finalitatea este cea a partajului, în timp ce donaţia este doar mijlocul prin care
aceasta se realizează sau, altfel spus, esenţa actului este partajului, iar donaţia doar forma pe care acesta îl
îmbracă. Este exclus ca o asemenea donaţie să realizeze ceea ce realizează donaţiile obişnuite, şi anume un
avans în contul moştenirii.

Secţiunea II

PERSOANELE ŢINUTE LA RAPORT ŞI PERSOANELE CĂRORA RAPORTUL LE ESTE

DATORAT

674. Raportul liberalităţilor este un raport juridic care presupune ca la moştenire să vină în virtutea
legii cel puţin doi moştenitori din categoria celor anume prevăzute de lege, unul dintre aceştia să fi fost
gratificat de defunct în timpul vieţii cu o liberalitate nepreciputară (care nu implică voinţa de a-l favoriza în
dauna celuilalt), iar în vederea concretizării vocaţiei legale la moştenire a fiecăruia dintre cei doi moştenitori
să se ţină seama de liberalitatea făcută ca fiind doar un avans în contul moştenirii, întregind (în natură sau
prin echivalent) masa partajabilă, astfel încât de aceasta să se poată bucura şi cel negratificat.
Urmează să vedem care sunt subiectele acestui raport juridic, aşadar, care anume sunt persoanele
ţinute la raportul donaţiilor (§ 1) şi care sunt persoanle cărora acesta le este datorat (§ 2).

§ 1. Persoanele ţinute la raport

1536
Ibidem.
1537
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 359, nr. 854; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 712, nr.
892, c).
1538
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2746/1974, Repertoriu… 1969-1975, p. 205-206.
1539
Cass. 1-re civ., 16 juill. 1997, Obs. M. Grimaldi, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 44/1997, p. 370.
280
 675. Din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944, rezultă că obligaţia de raport
revine descendenţilor şi soţul supravieţuitor atunci când cumulează calitatea de moştenitor legal (A) cu aceea
de beneficiar al unei donaţii nescutite de raport (nepreciputare) (B) 1540.

A. Calitatea de moştenitor legal

676. Raportul liberalităţilor nu se poate face decât în cazul moştenirii ab intestat, nu şi a celei
testamentare, care se întemeiază pe voinţa defunctului 1541. Având menirea de a asigura egalitatea între
moştenitorii legali prevăzuţi de lege (descendenţi şi soţul supravieţuitor) în temeiul voinţei prezumate a
defunctului, raportul nu-şi mai are sensul atunci când unul sau altul dintre aceşti moştenitori este favorizat de
de cujus prin liberalităţi preciputare (donaţii făcute cu dispensă de raport sau legate), peste partea sa legală.
Liberalităţile preciputare se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar dacă aceasta este depăţită
problema care se pune este aceea a reducţiunii.
Liberalităţile făcute de defunct în favoarea terţilor (categorie în care pe lângă persoanele străine de
moştenire se includ şi moştenitorii legali ai defunctului care nu au obligaţia legală de raport – ascendenţii şi
colateralii) se vor imputa întotdeauna asupra cotităţii disponibile a moştenirii, nepunând problema
raportului1542.
Legatarii universali sau cu titlu universal nu datorează raportul, astfel încât atunci când, de pildă, la
moştenire vin doi legatari universali, iar unul dintre aceştia a primit de la defunct o donaţie, acesta o păstrează
pentru sine, peste partea ce îi revine din moştenire.

677. Raportul nu este datorat decât de moştenitorii legali acceptanţi, nu şi de către cei care renunţă la
moştenire, devenind străini de aceasta. În limitele cotităţii disponibile, renunţătorul poate păstra donaţia (art.
752 C. civ.). Cu alte cuvinte, în acest caz, prin voinţa celui gratificat, donaţia devine preciputară, lucru care
este într-o oarecare măsură nefiresc şi ilogic dacă se are în vedere faptul că donaţia a fost făcută în contul
drepturilor succesorale viitoare, iar nu doar pentru cel gratificat 1543.
Donatarul are interesul de a renunţa la moştenire în cazul în care cotitatea disponibilă a moştenirii
este mai mare decât partea pe care ar primi-o ca moştenitor legal. Exemplu: dacă defunctul lasă opt copii,
bunuri în valoare de 75.000.000 lei, iar pe unul dintre aceştia l-a gratificat cu o donaţie nescutită de raport în
valoare de 25.000.000 lei, renunţând la moştenire, donatarul păstrează donaţia în întregime cât este cotitatea
disponibilă (1/4 din 100.000.000, reprezentând masa de calcul rezultată din însumarea donaţiei de 25.000.000
cu 75.000.000, ce reprezintă valoarea bunurilor lăsate de defunct), pe când dacă ar accepta moştenirea, ar
trebui să raporteze donaţia, caz în care ar rămâne doar cu bunuri în valoare de 12.500.000 lei (100.000.000:8).
Este indiferent faptul dacă acceptarea moştenirii este pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar
(art. 751 C. civ.).

678. Important este ca donatarul să fie moştenitor legal al defunctului la data deschiderii moştenirii,
neavând nici o importanţă faptul dacă la data donaţiei avea sau nu vocaţie eventuală la moştenire (art. 753 C.
civ.). Exemplu: nepotul defunctului care a fost gratificat cu o donaţie de bunicul său la un moment la care
tatăl său era în viaţă, fiind moştenitorul prezumtiv la acea dată, datorează raportul dacă vine la moştenire în
concurs cu bunica sa (soţie supravieşuitoare a defunctului), dacă tatăl său (fiu al defunctului) renunţă la
moştenire.

B. Calitatea de beneficiar al unei liberalităţi

1540
În dreptul francez obligaţia de raport revine tuturor moştenitorilor legali ai defunctului (art. 843 C. civ. francez), iar
nu doar descendenţilor şi soţului supravieţuitor cum este cazul dreptului nostru.
1541
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 185/1965, Repertoriu… 1952-1969, p. 449.
1542
De pildă, când la moştenire vin cei doi părinţi ai defunctului, iar unul dintre aceştia a fost gratificat cu o donaţie,
aceasta nu este supusă raportului, imputându-se întotdeauna asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar nu a rezervei
celui gratificat.
1543
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 792, nr. 1651.
281
 679. Principiul este că sunt raportabile numai donaţiile primite personal de către moştenitori de la
donator. Donatarul nu poate fi obligat printr-o clauză contractuală să raporteze donaţia la succesiunea unei
alte persoane decât dontorul care l-a gratificat (art. 757 C.civ.).
Spre deosebire de dreptul cutumiar francez premergător Codului civil, care impunea raportul
donaţiilor făcute copiilor sau soţului celui ţinut la raport întrucât erau considerate persoane interpuse, Codul
civil Napoleon şi Codul nostru civil au eliminat această posibilitate. Chiar dacă sunt deficitar redactate,
dispoziţiile art. 755 şi 756 C. civ. au înţelesul că moştenitorul nu raportează decât donaţiile primite de el, iar
nu şi cele primite de descendenţii sau soţul său, eliminând prezumţia de interpunere menţionată mai sus 1544.
Nu este exclusă interpunerea voluntară de persoane, care ar putea antrena obligaţia de raport pentru
succesibilul care, prin ipoteză, ar fi adevăratul beneficiar al donaţiei, numai că aceasta presupune
administrarea probelor care să demonstreze acest lucru, simpla gratificare a celor apropiaţi neavând forţa prin
ea însăşi de a da naştere unei prezumţii în acest sens şi nici în sensul dispensei de raport 1545.

680. Prin excepţie de la regula de mai sus, în cazul în care sunt întrnite condiţiile reprezentării,
reprezentantul trebuie să raporteze donaţiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunţat la succesiunea
acestuia (art. 755 fraza a II-a C. civ.).
Această soluţie este comandată de regulile reprezentării (supra nr. 52 şi următ.), conform cărora
reprezentatul moşteneşte pentru sine, dar dobândind nu numai drepturile, ci şi obligaţiile celui reprezentat.
Chiar dacă moşteneşte prin reprezentare, reprezentantul nu moşteneşte pentru reprezentat, ci pentru sine,
motiv pentru care este ţinut să raporteze şi donaţiile pe care le-a primit personal de la defunct 1546.

§ 2. Persoanele cărora le este datorat raportul

681. Raportul este datorat comoştenitorilor. După cum reiese din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi ale
art. 3 din Legea nr. 319/1944, raportul este datorat coerezilor celui ţinut la raport, care vin împreună cu el la
moştenirea legală a defunctului.
Renunţătorii şi nedemnii nu au dreptul la raport întrucât sunt străini de moştenire.
Raportul este datorat reciproc între descendenţi şi soţul supravieşuitor, astfel încât cine este ţinut la
raport când este gratificat de defunct prin donaţii este în drept să şi pretindă la rândul său raportul când cel
gratificat este un alt coerede.
Dacă unul dintre comoştenitorii îndreptăţiţi să pretindă raportul nu o face, creditorii săi o pot face în
locul său pe calea acţiunii oblice, nefiind vorba de o acţiune strict personală 1547.

682. Situaţia legatarilor şi creditorilor succesiunii. Dispoziţiile art. 763 C. civ. sunt neechivoce în
sensul că „legatarii şi creditorii nu pot pretinde ca erezii să facă raport”. Aceste prevederi legale se justifică
prin faptul că raportul nu poate profita niciodată, nici direct, nici indirect, legatarilor şi creditorilor
succesiunii, ci numai coerezilor defunctului.
În cazul legatarilor, în pofida susţinerii curente conform căreia aceştia ar putea profita indirect
întrucât majorându-se masa de calcul, se majorează valoric şi cotitatea disponibilă, în realitate, raportul nu
poate profita decât comoştenitorilor defunctului între care acesta funcţionează, căci tot ce se adaugă masei de
calcul prin raport se împarte între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor conform cotelor legale de
moştenire, chiar şi în cazul în care donaţia raportabilă, depăşind rezerva celui gratificat, se impută asupra
cotităţii disponibile (supra nr. 447). Dacă legatarul este în acelaşi timp şi moştenitor legal al defunctului

1544
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1907/1956, CD 1956, vol. 1, p. 340-343; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 740/1972, CD
1972, p. 184-186; idem, dec. nr. 90/1989, RRD nr. 9-12/1989, p. 131; Cass. 1-re civ., 10 oct. 1995, Obs. J. Patarin, RTD
civ. nr. 2/1996, p. 448-449.
1545
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 613, nr. 664.
1546
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 249, nr. 370; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1907/1956, cit.
supra.
1547
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p 793, nr. 1655.
282
îndreptăţit la raport, poate cere raportul în acestă ultimă calitate, profitând însă doar în limitele vocaţiei sale
legale la moştenire1548.
Pentru creditorii succesiunii, de asemenea, raportul este lipsit de orice efecte întrucât pentru ei
bunurile donate sunt definitiv ieşite din patrimoniul dispunătorului, donaţia fiind irevocabilă, astfel încât gajul
lor (şi, deci, implicit posibilitatea legală de urmărire) nu se întinde decât asupra bunurilor aflate în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.
În cazul acceptării pure şi simple a moştenirii de către erezii care pot pretinde raportul, dat fiind că se
produce confuziunea patrimoniului succesoral cu acela personal, creditorii succesiunii vor fi asimilaţi celor
personali putând cere raportul pe calea acţiunii oblice, după care să urmărească în patrimoniul debitorului lor
bunul raportat în natură sau echivalentul acestuia în cazul raportului prin echivalent.

Secţiunea III

MODALITĂŢILE DE EXECUTARE A RAPORTULUI

683. Generalităţi. Două sunt modalităţile în care poate fi executat raportul donaţiilor: în natură sau
prin echivalent valoric sau luare mai puţin (art. 764 C. civ.). Raportul în natură presupune reunirea la masa
partajabilă chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj oricărui coindivizar (inclusiv
celui căruia i-a fost donat, dar de astă dată cu titlu de partaj), pe când raportul prin echivalent sau luare mai
puţin presupune păstrarea de către cel gratificat în natură a bunului donat, la partaj, pentru restabilirea
egalităţii, fie permiţându-se celorlalţi coindivizari să preia fiecare din masa partajabilă o cantitate de bunuri
similare, restul împărţindu-se conform cotelor legale (raportul prin preluare) (art. 739 C. civ.)1549, fie
imputând valoarea donaţiei primite asupra părţii celui ţinut la raport, acesta primind în completare restul
rămas după ce comoştenitorii primesc fiecare din masa partajabilă bunuri până la concurenţa cotelor ce le
revin din moştenire (raportul prin imputaţie)1550.
Raportul prin luare mai puţin este posibil doar în cazul în care cota-parte din moştenire revenind celui
ţinut la raport este mai mare decât valoarea donaţiei, iar moştenirea solvabilă 1551. În caz contrar, donatarul
trebuind să indemnizeze pe comoştenitorii săi cu echivalentul valoric al diferenţei dintre valoarea donaţiei şi
cota ce-i revine din moştenire, va prefera de cele mai multe ori să renunţe la moştenire păstrând donaţia în
întregime (cu condiţia să nu depăşească limitele cotităţii disponibile) 1552. Teoretic însă (şi chiar practic, atunci
când acceptarea moştenirii este forţată) raportul prin echivalent valoric efectiv este posibil, donatarul fiind
obligat să verse o sumă echivalentă donaţiei primite.

1548
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 708, nr. 887.
1549
Exemplu: defunctul lasă trei copii, A, B şi C, bunuri în valoare de 250.000.000 lei, în timpul vieţii gratificându-l pe A
cu o donaţie nescutită de raport de 50.000.000 lei. Prin reunirea pentru calcul a donaţiei la valoarea bunurilor
succesorale, rezultă o masă de calcul de 300.000.000 lei, fiecărui erede revenindu-i câte 100.000.000 lei. Raportul prin
preluare se va face în felul următor: B şi C vor prelua fiecare din bunurile lăsate de defunct valori până la concurenţa
sumei de 50.000.000 lei (cât reprezintă valoarea donaţiei primite de A), după care restul de bunuri în valoare de
150.000.000 lei va fi împărţit între A, B şi C în părţi egale.
1550
Exemplu: situaţie identică celei de mai sus. Se va proceda în felul următor: se atribuie lui B şi C din bunurile lăsate
de defunct valori până la concurenţa cotei ce revine fiecăruia din moştenire, 1/3x300.000.000=100.000.000 lei, după
care restul de bunuri în valoare de 50.000.000 lei se atribuie lui A în completarea donaţiei de 50.000.000 lei pentru a
obţine şi el de la defunct în total valori de 100.000.000 lei.
1551
Dacă moştenirea este insolvabilă evident că succesibilul va renunţa la ea.
1552
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 836, nr. 602.
283
 684. Concepţia Codului civil. Potrivit Codului civil, pornind de la concepţia (astăzi depăşită)
conform căreia imobilele sunt bunuri mai valoroase decât cele mobile reprezentând bunurile de familie prin
excelenţă, regula este că raportul acestora se face în natură (art. 765 alin. 1 C. civ.) (§. 1).
Pentru bunurile mobile, conform concepţiei că acestea sunt mai puţin valoroase (res mobilis, res
vilis) şi că în masa partajabilă se pot regăsi întotdeauna bunuri similare pentru a fi atribuite moştenitorilor
negratificaţi de defunct prin donaţii, regula stabilită de Codul civil este aceea a raportului prin luare mai puţin
(art. 772 alin.1 fraza I) (§ 2).
Evoluţia societăţii moderne a demonstrat însă că raportul în natură este dăunător prin consecinţele
sale (donatarul ştiind că trebuie să raporteze gestionează bunul cu reţinere; insecuritatea generată în
raporturile cu terţii de rezoluţiunea donaţiei; fracţionarea bunului la partaj cu pierderi în plan economic etc.),
fiind preferabil raportul prin echivalent. Pentru aceste motive, legiuitorul francez - nu şi cel român – a
instituit regula potrivit căreia raportul se face prin luare mai puţin şi numai prin excepţie în natură. Pentru
dreptul nostru, până la modificarea corespunzătoare a legislaţiei, soluţia pentru surmontarea inconvenientelor
menţionate este ca în actele de donaţie să se prevadă că raportul se va face prin luare mai puţin, chiar dacă
obiectul acestora îl constituie bunuri imobile, derogarea fiind posibilă întrucât regula raportului în natură este
doar supletivă1553.
§ 1. Raportul în natură

A. Cazurile de raport în natură

685. În materie de imobile, aşa cum am văzut, regula este aceea a raportului în natură. Problema care
se pune este dacă acest raport este obligatoriu pentru părţi (donatar şi coerezi), iar dacă nu – cine are alegere,
donatarul sau coerezii săi?
Din formularea textului de principiu al art. 765 alin. 1 fraza I C. civ., care prevede că „raportul se
poate pretinde în natură pentru imobile” (s. n. – D. C.), rezultă că acest raport nu este obligatoriu pentru părţi,
căci „se poate pretinde”, iar alegerea o au coerezii întrucât, pe de o parte, ei sunt cei care pot „pretinde”, iar
pe de altă parte întrucât însăşi raţiunea raportului în natură este restabilirea egalităţii în favoarea coerezilor 1554.
Această alegere este obligatorie pentru donatar. Când însă donatarul a înstrăinat sau ipotecat înaintea
deschiderii succesiunii imobilul primit de la defunct „raportul în natură nu este obligatoriu” (s. n.-D. C.)(art.
765 alin. 1 fraza a II-a C. civ.), s-ar subînţelege, pentru donatar, putând face raportul prin echivalent. În
realitate însă, înstrăinarea imobilului donat este inatacabilă, astfel încât nici nu mai poate fi vorba de vreo
alegere, raportul prin echivalent impunându-se de la sine 1555. În ceea ce priveşte ipoteca, şi aceasta rămâne
valabilă, dar în acest caz, deşi raportul în natură rămâne teoretic posibil 1556, practic însă întrucât coerezii ar fi
obligaţi să respecte ipoteca, cu riscul urmării imobilului, interesul lor va fi să ceară raportul prin echivalent.

686. Regulile menţionate mai sus sunt supletive, ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin voinţa
părţilor. Astfel, pe de o parte, raportul în natură poate fi impus donatarului şi în privinţa bunurilor mobile, fie
prin actul de donaţie (cu forţa obligatorie a contractului, conform art. 969 C. civ.), fie printr-o manifestare de
voinţă unilaterală ulterioară din partea donatorului (act separat, testament). Pe de altă parte, donatarul unui
imobil poate fi obligat să facă raportul prin echivalent fie prin contractul de donaţie (obligaţie pe care trebuie
să o respecte şi coerezii), fie printr-un act unilateral al donatorului.

B. Efectele raportului în natură

687. Principiul rezoluţiunii retroactive a donaţiei. Când raportul se face în natură, donaţia se
rezoluţionează, patrimoniul succesoral reîntregindu-se chiar cu bunul care a format obiectul acesteia, iar nu
doar valoric

1553
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 363, nr. 866.
1554
În acest sens, a se vedea şi D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 638 şi 648.
1555
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 654; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 364, nr. 868.
1556
Contra, a se vedea Cas. II, dec. nr. 39/1876, rezumată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 142, nr. 1.
284
 Raportul în natură operează ca o condiţie rezolutorie (evenimentul de care depinde fiind decesul
dispunătorului), de la data deschiderii moştenirii bunul donat făcând parte de drept din masa succesorală
indiviză ai cărei titulari sunt donatarul şi coerezii săi 1557. Din acest moment, eredele ţinut la raportul în natură
din unic proprietar este „reaşezat la rang de proprietar indiviz”, iar dacă rămâne singur în stăpânirea bunului
donat va datora indemnitatea pentru lipsa de folosinţă în favoarea celorlaţi coindivizari (coerezii îndreptăţiţi
la raport)1558. Dacă până la deschiderea moştenirii donatarul putea încheia cu privire la bunul donat nu numai
acte de administrare (locaţiune), ci şi de dispoziţie (vânzare, donaţie, schimb), din acest moment bunul
intrând sub incidenţa regimului proprietăţii indivize, în principiu, asemenea acte nu mai pot fi încheiate decât
cu acordul tuturor celorlalţi coindivizari (descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor), conform regulii
unanimităţii (supra nr. 660).
Afară de ipotecile constituite de donatar înaintea deschiderii moştenirii, care rămân în vigoare, toate
celelalte sarcini (servituţi, uzufruct, uz) se desfiinţează ca efect al rezoluţiunii donaţiei (art. 765 alin. 1 şi art.
769 C. civ.)1559. Dacă la partaj bunul cade în lotul eredelui donatar, sarcinile renasc urmare a efectului
declarativ al partajului, atributarul fiind considerat proprietar de la data deschiderii moştenirii 1560
În schimb, actele de administrare încheiate de donatar înaintea deschiderii succesiunii sunt valabile şi
opozabile coerezilor îndreptăţiţi la raport 1561.
Bunul este considerat că nu a ieşit niciodată din patrimoniul defunctului 1562. De aceea, riscul pieirii
sau deteriorării fortuite a lucrului este al succesiunii, nu al donatarului (art. 760 C. civ.). Simetric invers,
sporul de valoare al bunului realizat în mod conjunctural (fără contribuţia donatarului) între data actului de
donaţie şi data deschiderii moştenirii se cuvine tot succesiunii, art. 765 alin. 2 C. civ. precizând că raportul se
face „după valoarea ce imobilul a avut în momentul deschiderii moştenirii”.

688. Lichidarea contului între donatar şi succesiune. Donatarul care a făcut cheltuieli necesare (de
conservare) sau utile (de sporire a valorii) cu bunul donat supus raportului are dreptul la o indemnizaţie
pentru sporul de valoare constatat la data partajului (art. 766 C. civ.). Acest spor de valoare profită
succesiunii.
Simetric invers, donatarul este obligat să indemnizeze succesiunea pentru „toate degradările şi
deteriorările care au micşorat valoarea imobilului, prin faptul, culpa sau neglijenţa sa” (art. 767 C. civ..) 1563.
Cheltuielile de întreţinere a bunului nu sunt niciodată raportabile 1564.
Între cele două categorii de indemnizaţii, în care donatarul este pe de o parte creditor, iar pe de altă
parte debitor, operează compensaţia până la valoarea celei mai mici dintre acestea.
Dacă soldul compensaţiei este în favoarea donatarului ori dacă el este doar pur şi simplu creditor al
succesiunii, nu şi debitor, donatarul are un drept de retenţie asupra bunului supus raportului până la plata
creanţei sale (art. 771 C. civ.).

§ 2. Raportul prin echivalent

A. Cazurile de raport prin echivalent

1557
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 843-844, nr. 612; D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 651; C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 361, nr. 862; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 252;
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 408, nr. 237; CA Iaşi, s. II, 9 oct. 1924 şi bogata practica judiciară
evocată în Observaţie, „Pandectele săptămânale” 1925, p. 43-47.
1558
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 655, nr. 708.
1559
Pentru detalii în legătură cu temeiurile acestei diferenţieri, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 654.
1560
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 361, nr. 862.
1561
M. Donnier, B. Vareille, J.-Cl. Civ. Art. 858 à 869, 1988, p. 15, nr. 73 şi 74.
1562
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 800, nr. 1659.
1563
Deşi textul se referă doar la imobile, este aplicabil pentru identitate de raţine şi bunurilor mobile atunci când acestea
sunt supuse raportului în natură.
1564
J. Flour, H. Souleau, Les successions., p. 272, nr. 405.
285
 689. Aşa cum am văzut mai sus (supra nr. 683), raportul prin echivalent tipic este cel prin luare mai
puţin, cel prin echivalent valoric efectiv având doar o importanţă marginală.
În dreptul nostru, raportul prin luare mai puţin este regulă în cazul bunurilor mobile, fără diferenţă
după cum sunt corporale sau incorporale (art. 772 C. civ.), şi, evident, al sumelor de bani (art. 773 C. civ.),
dar poate fi făcut şi în cazul când donaţia raportabilă are ca obiect un bun imobil, dacă: imobilul a fost
înstrăinat înaintea deschiderii moştenirii; bunul a pierit din culpa donatarului; dacă acest lucru s-a stabilit prin
contractul de donaţie ori dacă donatorul dispune aceasta printr-un act unilateral.

B. Efectele raportului prin luare mai puţin

690. Donaţia rămâne în vigoare. Spre deosebire de raportul în natură, care atrage rezoluţiunea
donaţiei la data deschiderii moştenirii, raportul prin luare mai puţin este unul prin echivalent, ceea ce
înseamnă că donaţia raportabilă rămâne în fiinţă, donatarul rămânând proprietar al bunului.
Fiind şi rămânând proprietar al bunului donat, donatarul suportă riscul pieirii sau deteriorării fortuite
a lucrului indiferent dacă aceasta a survenit înaintea deschiderii moştenirii sau după aceasta. Donatarul va fi
ţinut aşadar la raport şi în acest caz.

691. Regula portivit căreia raportul se face la valoarea bunului de la data donaţiei. Consecvent
principiului potrivit căruia donatarul devine proprietar al bunului care formează obiectul donaţiei la data
actului de liberalitate, Codul civil stipulează că valoarea la care se va face raportul este cea pe care bunul o
avea la acel moment conform actului estimativ (realizat conform dispoziţiilor art. 827 C. civ.) sau, în lipsă,
conform estimaţiei făcute prin experţi (art. 772 C. civ.), sporul sau scăderea de valoare ulterioare privindu-l
doar pe donatar.

692. Excepţii de la regula raportului la valoarea bunului de la data donaţiei. Deşi legea nu
prevede, în cazul în care este vorba de un imobil care a pierit din culpa donatarului, valoarea la care se va
face raportul prin luare mai puţin nu mai poate fi cea de la data donaţiei, ci aceea pe care bunul o avea la
momentul pieirii.
De asemenea, în cazul în care raportul priveşte un imobil care a fost înstrăinat de donatar înaintea
deschiderii moştenirii, valoarea la care se va face raportul prin luare mai puţin va fi cea corespunzătoare
bunului la data înstrăinării, dar având în vedere starea bunului de la data donaţiei (ţinându-se aşadar seama de
ameliorările sau degradările aduse bunului de donatar) 1565.
Prin actul de donaţie sau prin testament făcut de donator ulterior donaţiei se poate stipula ca valoarea
la care se va face raportul prin luare mai puţin să fie alta decât cea de la data donaţiei (stabilită forfetar, în
raport cu data deschiderii moştenirii etc.), stipulaţie care are valoarea unei dispense particulare de raport
pentru eventuala diferenţă în plus între valoarea astfel stabilită şi cea prevăzută de lege 1566.

693. Raportul donaţiilor având ca obiect sume de bani. Raportul donaţiilor având ca obiect sume
de bani se face „luând mai puţin din numerarul succesiunii” (art. 773 alin. 1 C. civ.), adică prin imputaţie.
Dacă numerarul succesiunii este insuficient, coerezeii vor prelua bunuri mobile, iar în cazul în care şi
acestea sunt insuficiente, şi bunuri imobile, până la concurenţa cotei-părţi ce revine fiecăruia din moştenire
(art. 773 alin. 2 C. civ.).

Secţiunea IV

CĂILE PE CARE SE REALIZEAZĂ RAPORTUL DONAŢIILOR

1565
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 264-265, nr. 393; Cass. 1-re civ., 27 juin 2000, Obs. R. Le
Guidec, JCP I 366 nr. 48/2001, p. 2203 şi Obs. B. Vareille, „Le Dalloz” (Jurisprudence. Sommaires commentés) nr.
36/2001, p. 2941-2942.
1566
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 730-731, nr. 917.
286
 694. Poziţia jurisprudenţei şi doctrinei noastre. Este în afara oricărei discuţii faptul că raportul
donaţiilor se poate realiza prin bună învoială între coerezii defunctului.
Când însă între aceştia există neînţelegeri conflictul trebuie tranşat în justiţie. Problema care s-a pus a
fost aceea a naturii juridice a acestei acţiuni şi, implicit, a regimului ei juridic.
În dreptul nostru, în genere, se consideră că acţiunea pentru raportul donaţiilor este una în realizare şi
personală, supusă prescripţiei extinctive în termenul general prevăzut de lege (în przent, trei ani), termen care
începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, putând fi introdusă separat atât înaintea partajului, cât şi
după data acestuia1567. De asemenea, se consideră că acţiunea profită tuturor coindivizarilor, spre deosebire de
acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive, fiind indivizibilă, ceea ce înseamnă că exercitarea ei doar de
către unul dintre cei îndreptăţiţi profită şi celorlalţi, chiar dacă nu au cerut personal acest lucru şi nici nu l-au
mandatat pe reclamant în acest sens.
Raţionamentul prin care s-a ajuns la aceste concluzii este următorul: „caracterul personal al acţiunii
rezultă din împrejurarea că ea nu poate fi introdusă decât împotriva moştenitorilor donatari, iar nu şi
împotriva terţilor cărora li s-au transmis cu orice titlu bunrile donate. Neavând deci un drept de urmărire –
care este de esenţa dreptului real – înseamnă că este vorba de un drept personal sancţionat cu o acţiune
personală”1568.

695. Critica acestei poziţii. Raţionamentul de mai sus este eronat şi, drept urmare, şi concluzia lui.
Într-adevăr, în primul rând, plecându-se de la una din situaţiile de raport (şi anume, cea în care donaţia are ca
obiect un bun raportabil în natură care este înstrăinat de donatar înaintea deschiderii moştenirii) se
generalizează cu privire la toate situaţiile de raport. Or, aşa cum am văzut, în cazul în care raportul se face în
natură, la data deschiderii moştenirii donaţia se rezoluţionează, iar bunul care formează obiectul raportului
intră automat (independent de voinţa coerezilor, fie aceştia ţinuţi sau îndreptăţiţi la raport) în masa
partajabilă, devenind proprietate indiviză a tuturor coerezilor, cu regimul juridic aferent(supra nr. 687). Prin
urmare, cel puţin în acest caz, raportul nu trebuie cerut, căci acesta se realizează automat, iar oricât ar dura
indiviziunea, neînţelegerile referitoare la raport (valoarea la care se face, îmbunătăţirile aduse de donatar,
deteriorările cauzate din culpa acestuia etc.) se vor rezolva la partaj, care este imprescriptibil.
În al doilea rând, este adevărat că în cazul în care donatarul obligat la raportul în natură înstrăinează
bunul primit prin donaţie coerezii beneficiari ai raportului nu pot urmări acel bun în mâinile
subdobânditorului. Dar de aici nu se poate trage nicidecum concluzia că raportul donaţiei care urmează a se
face prin luare mai puţin ar fi un raport personal (obligaţional, de creanţă). Raţionamentul în termenii „dacă
nu există drepturi de urmărire şi de preferinţă (caracteristice drepturilor reale) acţiunea nu poate fi reală,
atunci dreptul de raport al donaţiei nu poate fi decât unul de creanţă, iar acţiunea care îl sancţionează una
personală, nu reală” este eronat, căci există şi o a treia posibilitate, şi anume ca acţiunea să nu fie una în
realizarea unui drept (lăsând de o parte faptul că există şi drepturi potestative, care nu sunt nici reale şi nici de
creanţă) ci una în constatare.
Că dreptul la raport nu este unul real, este evident. Este însă el unul de creanţă? Răspunsul care se
impune este tot negativ. Orice raport juridic personal (de creanţă) presupune un subiect activ (creditor) care
poate să ceară unui alt subiect de drept, subiectul pasiv (debitorul), să dea, să facă sau să nu facă ceva. Or, în
cazul raportului donaţiilor, chiar dacă se utilizează terminologia specifică raportului juridic de creanţă, în
sensul că se vorbeşte de „creditorul” şi „debitorul” raportului, în realitate, nu este vorba de un raport juridic
personal (de creanţă), cel ţinut la raport nefiind obligat la o prestaţie în favoarea coerezilor săi (care ar fi

1567
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 270-271, nr. 419; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 237; Fr. Deak, Tratat de
drept succesoral, cit. supra, p. 411, nr. 239; Cas. I, 30 iunie 1931, Observaţie (aprobativă) de Al. Cerban, PR I 1932, p.
78-79; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1085/1972, cit. supra; idem, dec. nr. 1649/1972, cit. supra; idem, dec. nr.
1973/1973, CD 1973, p. 215; idem, dec. nr. 1663/1981, CD 1981, p. 129-131; idem, dec. nr. 2338/1985, CD 1985, p. 91-
93; idem, dec. nr. 685/1989, cit supra; CA Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 3668/2000, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere
2000, p. 200-204.
1568
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1663/1981, cit. supra.
287
aceasta?)1569, ci este vorba doar despre o operaţiune specifică stabilirii drepturilor succesorale, constând în
includerea sau neincluderea unei valori în partea de moştenire care se deferă potrivit regulilor moştenirii
legale sau în partea de moştenire care se deferă potrivit regulilor moştenirii testamentare, conform voinţei
defunctului.
Dacă am accepta teza potrivit căreia raportul donaţiilor este unul care dă naştere unui drept personal
prescriptibil, am intra într-un impas fără ieşire imediat ce ne-am pune întrebarea: ce se întâmplă cu donaţia a
cărui raport s-a prescris? Nu se ia în calcul la stabilirea masei succesorale? Din nepreciputară, devine
preciputară, incluzându-se în cotitatea disponibilă a moştenirii? Răspunsurile nu pot fi decât că donaţia în
discuţie trebuie luată în calcul la stabilirea masei de împărţit, iar dacă se ia în calcul, ea nu poate deveni din
nepreciputară – preciputară, nici un text de lege sau principiu de drept neîngăduind o asemenea soluţie, iar
despre o donaţie care nu este nici preciputară, nici nepreciputară nu a vorbit nimeni până în prezent, fiind o
absurditate.
Iată de ce concluzia care se impune este aceea că raportul donaţiilor se produce şi în acest caz de
drept, iar nu ca urmare a admiterii vreunei acţiuni de raport sancţionând un drept personal de această natură.
Chiar şi în cazul excepţional când raportul se face prin echivalent valoric efectiv (supra nr. 683),
indemnizaţia pe care o datorează donatarul coerezilor nu este altceva decât o datorie faţă de succesiune care,
la rîndul ei, este raportabilă (raportul donaţiilor neconfundându-se însă cu raportul datoriilor) 1570, dar termenul
de prescripţie extictivă a datoriilor raportabile nu curge pe timpul de la data deschiderii moştenirii până la
partaj fiind suspendat, raportul datoriilor fiind o operaţiune de partaj, nu se confundă cu plata acestora,
nefiind exigibilă pe timpul indiviziunii (infra nr. 702).
Aşa cum sublinia D. Alexandresco, „acţiunea în raport ţine atâta timp cât ţine şi acţiunea în
împărţeală, care este imprescriptibilă. Raportul fiind, în adevăr, o operaţie a împărţelei, nu poate să se
prescrie în mod separat”1571. Sau, şi mai exact, în esenţa sa raportul „este mai degrabă chestiune de
proprietate decât de obligaţie, succesiunea fiind considerată a cuprinde din ziua când este deschisă bunurile
şi valorile subiect de raport”1572.

696. Concluzii. Raportul este aşadar o operaţiune preparatorie specifică partajului, care nu
interesează nimic altceva decât „compunerea masei partajabile” 1573, neavând nici un rost după efectuarea
acestuia. Fără îndoială, descoperirea unei donaţii raportabile ulterior partajului poate justifica un partaj
suplimentar, dar aceasta nu însemană nicidecum că raportul poate exista independent de partaj. Înainte de
partaj constatarea raportului poate avea raţiune numai în cazul când este vorba de un bun raportabil în natură,
care, devenind ope legis indiviz la data deschiderii moştenirii, îndreptăţeşte pe coerezii donatarului să invoce
drepturile ce le revin asupra bunului aflat în indiviziune.
Cât priveşte raportul prin luare mai puţin, este o operaţiune care nu poate fi separată în nici un fel de
partaj, numai cu prilejul acestuia putând avea loc, după caz, „imputaţia” sau „preluarea” care îi sunt specifice.
Contrar afirmaţiilor potrivit cărora donatarul „este obligat să aducă la masa de împărţit donaţia” în
natură sau prin echivalent, raportul operează de drept, în caz de litigiu instanţa nefăcând altceva decât să
constate că, urmare a acestuia, donaţia vizată se ia în calcul la stabilirea masei partajabile şi se include - în
natură sau prin echivalent – în partea de moştenire care se deferă conform regulilor moştenirii legale între
descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor al acestuia, fiind considerată doar un avans în contul
moştenirii legale cuvenite acestora, iar nu o liberalitate preciputară. De aceea, acţiunea care soluţionează
1569
Un autor, referindu-se la raportul în natură, după ce reţine în mod corect că moartea donatorului rezoluţionează de
drept donaţia, operând ca o condiţie rezolutorie, bunul devenind indiviz, afirmă în continuare că donatarul devine
„debitorul restituirii bunului către coproprietari” (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 408, nr. 237). Dar
donatarul nu este el însuşi coproprietar? Or, dacă este coproprietar (şi, evident, este), el nu poate fi debitor al unei
obligaţii de restituire către ceilalţi coproprietari, între ei fiind aplicabil regimul juridic al indiviziunii.
1570
În acest sens, a se vedea M. Grimaldi, Obs. la Cass. 1-re civ., 29 juin 1994, „Recueil Sirey Dalloz” (Jurisprudence)
nr. 6/1995, p 89-90.
1571
Op. cit., III, 2, p. 536.
1572
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 830, nr. 598.
1573
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 813, nr. 878.
În sensul că este o operaţiune de partaj căreia îi împrumută trăsăturile, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.
440, nr. 851.
288
eventualele neînţelegeri dintre coerezi în legătură cu raportul donaţiilor se soluţionează de regulă odată cu
partajul, confundându-se cu acesta.
Raportul nu face aşadar altceva decât să „garanteze vocaţiile ereditare conferite de lege”1574,
reintegrând efectiv (nu numai pentru calcul) în masa partajabilă, în natură sau prin echivalent, bunuri ieşite
din patrimoniul defunctului anterior deschiderii moştenirii.
Dacă raportul poate fi impus (mai exact, consecinţele sale) celor „ţinuţi” la acesta, în schimb, celor în
favoarea cărora este reglementat nu le poate fi impus de nimeni, aceştia fiind în drept să îl invoce sau nu. Prin
înţelegerea lor, „debitorul” şi „creditorii” raportului pot proceda la partajul bunurilor succesorale cum cred de
cuviinţă, respectînd sau nu normele juridice supletive referitoare la acesta.

Capitolul III

RAPORTUL DATORIILOR

697. Noţiune. Codul civil face doar o simplă aluzie la raportul datoriilor, prevăzând în art 738 că
„fiecare erede raportează la masa succesiunii… donaţiunile ce a primit şi sumele ce este dator către
succesiune” (s. n. – D. C.).
În esenţă, raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj (ceea ce presupune cu necesitate
existenţa unei indiviziuni sau, altfel spus, a unui patrimoniu aparţinând mai multor proprietari) prin care
moştenitorul care are o datorie (obligaţie personală) către defunct ori faţă de succesiune preia în lotul său la
partaj bunuri mai puţine decât cota-parte ce-i revine din moştenire, corespunzător valorii datoriei. Este vorba
aşadar de un raport prin luare mai puţin (prin imputaţie sau prin preluare). Exemplu: defunctul lasă doi copii,
A şi B, bunuri în valoare de 100.000.000 lei incluzând şi o datorie de 20.000.000 lei a lui A faţă de defunct.
În acest caz, fiecare din cei doi copii având dreptul la 1/2 din masa de calcul de 100.000.000, la partaj se va
ţine seama de datoria lui B către succesiune în sensul că fie va primi în lotul său bunuri în valoare de
50.000.000 lei incluzând creanţa de 20.000.000, ceea ce înseamnă că va primi efectiv doar bunuri în valoare
de 30.000.000, iar A bunuri în valoare de 50.000.000 din cele lăsate de defunct (luare mai puţin prin
imputaţie), fie A va prelua din bunurile lăsate de defunct valori până la concurenţa sumei de 20.000.000 (cât
este valoarea creanţei succesiunii faţă de B), după care restul de bunuri în valoare de 60.000.000 rămase
(80.000.000-20.000.000) se va împărţi în părţi egale între A şi B, fiecăruia revenindu-i bunuri în valoare de
30.000.000 lei (luare mai puţin prin preluare).
Fără a fi o plată propriu-zisă, raportul datoriilor este un mijloc de stingere a obligaţiei de plată pe care
coindivivizarul debitor o are faţă de succesiune 1575. Avantajul constă în faptul că se simplifică operaţiunile,
căci în loc ca debitorul să facă plata către succesiune, iar apoi să i se atribuie cota-parte de bunuri cuvenită, se
atribuie direct în lotul coindivizarului-debitor creanţa, iar acesta devenind creditor şi debitor al aceleiaşi
creanţe, datoria se stinge prin confuziune. De asemenea, se asigură egaliatea efectivă la partaj întrucât se evită
ca riscul insolvabilităţii debitorului să fie suportat de un alt coindivizar care ar primi creanţa în lotul său la
partaj.

698. Raportul datoriilor şi raportul donaţiilor. Faptul că raportul datoriilor este amintit în acelaşi
text de lege (art. 738 C. civ.) nu trebuie să ne ducă la concluzia că cele două instituţii au aceleaşi temeiuri.
Într-adevăr, dacă în Vechiul drept francez originea raportului datoriilor s-a regăsit în raportul donaţiilor, când
s-a considerat că tatăl de familie care împrumută bani unuia dintre copiii săi fără a-i cere restituirea în timpul

1574
M. Grimaldi, Les successions, cit. supra, p. 615, nr. 666.
1575
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 843 à 869, cit. supra, p. 4, nr. 12.
289
vieţii face o donaţie supusă raportului cu acest titlu, căci altminteri cel împrumutat rămânând cu banii, iar
coerezii săi doar cu o creanţă contra lui, aceştia din urmă fiind dezavantajaţi, ulterior cele două instituţii au
evoluat fiecare de o asemenea manieră încât astăzi sunt diferite.
Astfel, în timp ce raportul donaţiilor priveşte compunerea masei partajabile, fiind o operaţine
preparatorie a partajului, raportul datoriilor priveşte compunerea loturilor, fiind o operaţiune de partaj
propriu-zis1576. În plus, în timp ce raportul donaţiilor se referă strict la raportul dintre descendenţii defunctului
şi soţul supravieţuitor care vin împreună la moştenire, raportul datoriilor, pe considerentul că principiul
egalităţii la partaj subzistă în orice indiviziune, a fost extins de practica judiciară şi de doctrină la toate
indiviziunile, indiferent de sursa acestora1577.
Cu toate acestea nu se poate nega faptul că cele două instituţii pot exista totuşi şi unele legături.
Astfel, atunci când raportul donaţiilor se face prin echivalent valoric efectiv (supra nr. 683), raportul
donaţiilor se poate prelungi printr-un raport al datoriilor, donatarul-coindivizar ţinut la raport prin obligarea
sa la plata în bani a echivalentului bunului primit de el de la donator devenind practic debitor al succesiunii
de la data deschiderii acesteia, fiind ţinut în această calitate la raportul datoriei menţionate faţă de ceilalţi
coindivizari1578.

A. Domeniul de aplicare

699. Datoriile supuse raportului. Sunt supuse raportului orice datorii care sunt în fiinţă la data
deschiderii moştenirii (nestinse prin plată, prescripţie extinctivă, compensaţie, dare în plată etc.), având
legătură cu indiviziunea succesorală şi care sunt certe şi lichide (chiar şi neexigibile) 1579.
Intră în această categorie orice datorie a unui coerede faţă de defunct, indiferent care ar fi izvorul
acesteia (contractual, delictual, quasicontractual, quasidelictual), sau faţă de succesiune (de pildă,
despăgubirea datorată pentru distrugerea sau deteriorarea din culpă a unor bunri succesorale.
În schimb, nu sunt raportabile datoriile născute din raporturile personale dintre comoştenitori, care nu
au nici o legătură cu indiviziunea succesorală (de exemplu, datoria pentru repararea prejudiciului corporal ori
cea rezultată din acordarea unui împrumut).

700. Persoanele ţinute la raportul datoriilor. Spre deosebire de raportul donaţiilor, care se
întemeiază pe ideea de avans prezumat în contul moştenirii legale, opereând numai între descendenţii
defunctului şi soţul supravieţuitor care vin la moştenirea legală a acestuia, raportul datoriilor având o
finalitate mai largă, constând în asigurarea egalităţii între copartajanţi, indiferent care este izvorul
indiviziunii, operează indiferent de titlul de moştenire al debitorului (legal, testamentar, instituit
contractual)1580. Prin urmare, la raportul datoriilor pot fi ţinuţi nu numai descendenţii defunctului şi soţul
supravieţuitor, cum se întâmplă la raportul donaţiilor, ci toţi moştenitorii legali ai defunctului, precum şi
legatarii universali, cu titlu universal sau instituiţii contractuali 1581.
Condiţia cerută pentru a opera raportul datoriilor este ca persoana ţinută la raport să fi acceptat
moştenirea (devenind astfel copărtaş), în caz contrar debitorul fiind străin de moştenire, deci de indiviziunea
succesorală, este ţinut la plată ca orice debitor.
Creditorii succesiunii şi legatarii particulari nu pot fi ţinuţi la raportul datoriilor întrucât nu au
calitatea de coindivizari.
1576
Cass. 1-re civ., 29 juin 1994, Obs. M. Grimaldi, loc. cit supra, p. 88-89.
1577
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 864-865, nr. 625; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra,
p. 258-259; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 275, nr. 408; Mazeaud, Chabas; Leveneur, op. cit., p.
813, nr. 1692; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 413-414, nr. 241.
1578
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 813, nr. 878.s
1579
În cazul datoriilor neexigibile nu ete vorba de o decădere din termen, cum susţin unii autori (J. Flour, H. Souleau,
Les successions., cit. supra, p. 274, nr. 407), ci de o stingere a datoriei prin confuziune ca urmare a atribuirii creanţei (în
calitate de creditor) celui care este şi debitor al acelei datorii (M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 814, nr. 879).
1580
Cass. civ., 9 fév. 1887, Obs. H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit.
supra, p. 503 şi urmărt.; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 843 à 869, cit. supra, p. 8, nr. 47; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op.
cit., p. 813, nr. 1691.
1581
Contra, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 367, nr. 876.
290
 Moştenitorul care vine la succesiune prin reprezentare trebuie să raporteze atât datoriile
reprezentatului către defunct, chiar dacă a renunţat la moştenirea acestuia 1582, cât şi datoriile sale către
defunct.

701. Raportul datoriilor este limitat la partea succesorală a debitorului 1583. Raportul datoriilor
operează numai în limita cotei-părţi ce revine debitorului din moştenire. De aceea, în cazul în care datoria
depăşeşte în valoare limitele acestei cote, pentru diferenţa în plus nu se pot aplica regulile raportului
datoriilor, ci acelea ale plăţii obişnuite.

B. Regimul juridic al raportului datoriilor până la partaj

702. De la data deschiderii moştenirii, exigibilitatea creanţei a cărui debitor este un comoştenitor este
suspendată, prescripţia extinctivă fiind şi ea suspendată 1584. Prin urmare, între momentul deschiderii
moştenirii şi partaj, coindivizarii debitorului nu pot cere plata de la acesta.
În schimb, debitorul, dacă doreşte, poate face plata creanţei în intervalul de timp menţionat, creditorii
nefiind în drept să se opună întrucât nu ar putea justifica nici un interes în acest sens 1585.
Până la partaj pentru debitor raportul este un drept, iar nu o obligaţie, dar dacă plata nu este făcută
până la acest moment, la partaj, el nu poate refuza atribuirea creanţei, iar prin aceasta stingerea datoriei sale
prin confuziune.

C. Executarea raportului

703. Aşa cum am văzut (supra nr. 697), raportul datoriilor se face întotdeuna prin luare mai puţin, fie
prin imputaţie, fie prin preluare.
Dacă cel obligat la raport are mai multe datorii, iar valoarea acestora depăşeşte cota-parte din
moştenire revenind debitorului, nu se aplică regulile de la imputaţia plăţii, ci regulile raportului şi partajului,
fiecare creanţă fiind considerată raportată şi stinsă prin confuziune în proporţie cu întinderea ei 1586.

D. Efectele raportului

704. Ca urmare a atribuirii creanţei coindivizarului-debitor la partaj, adică a realizării raportului

datoriei, creanţa se stinge prin confuziune până la limita cotei-părţi ce revine din moştenire acelui debitor.
Din aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 762 C. civ. se poate trage concluzia că datoria va
produce de drept dobânzi de la data dechiderii moştenirii 1587.
Faţă de ceilalţi creditori ai coindivizarului-debitor, raportul le conferă copartajanţilor un drept de
preferinţă, deoarece în timp ce aceştia din urmă îşi văd satisfăcute drepturile, cei dintâi se pot vedea puşi în
situaţia de a suporta riscul insolvabilităţii debitorului lor. Este rezultatul inevitabil mecanismelor de plată prin

1582
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 369, nr. 880; M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 843 à 869,
cit. supra, p. 8, nr. 50.
1583
Mazeaud, Chabas Leveneur, op. cit., p. 813, nr. 1693.
1584
M. Donnier, J.-Cl. Civ. Art. 843 à 869, 1992, p. 5, nr. 26; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 815-816, nr. 881;
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 815-816, nr. 1698; Cass. 1-re civ., 30 juin 1998, „Recueil Dalloz”
(Jurisprudence. Informations rapides) nr. 30/1998, p. 192.
1585
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 816, nr. 881; J. Patarin, Obs. RTD civ. nr. 2/1996, 450; H. Capitant, F. Terré,
Y. Lequette, op. cit., p. 513.
1586
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 813, nr. 1693.
1587
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 279; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit supra, p. 260.
291
diferenţă analoage compensaţiei, fără a se confunda însă cu aceasta 1588. Principiul egalităţii coindivizarilor la
partaj comandă şi el această soluţie, prevalând asupra principiului egalităţii creditorilor chirografari 1589.

Capitolul IV

PARTAJUL

705. Noţiune. Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin
transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de proprietate
individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă, prin atribuirea efectivă a acestora
moştenitorilor defunctului1590.
El poate fi solicitat oricând de oricare dintre coindivizari, cu excepţia cazului când între coindivizari
există o înţelegere de suspendare temporară a dreptului de a cere partajul (supra nr. 663-664).
Partajul definitiv sau de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau provizoriu 1591 care se
referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare copărtaş
folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele şi veniturile produse de acestea,
fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari. Spre deosebire de partajul definitiv, care produce efecte
retroactive de la data deschiderii succesiunii, partajul de folosinţă nu produce efecte decât de la data realizării
sale prin bună înţelegere sau pe cale judecătorească.
Partajul poate fi total, în privinţa întregului patrimoniu succesoral şi în privinţa tuturor
coindivizarilor, dar poate fi şi parţial, fie doar în privinţa unor anumite bunuri, restul rămânând în
indiviziune, fie doar în privinţa unuia sau unora dintre coindivizari, restul rămânând în indiviziune.

706. Plan. În cele ce urmează vom analiza formele partajului (Secţiunea I), opoziţia la partaj a
creditorilor coindivizarilor (Secţiunea II), efectele partajului (Secţiunea III) şi nulitatea partajului (Secţiunea
IV).

Secţiunea I

FORMELE PARTAJULUI

707. Partajul poate fi realizat amiabil (§ 1) sau pe cale judecătorească (§ 2).

§ 1. Partajul amiabil

708. În conformitate cu dispoziţiile art. 730 alin. 1 C. civ., partajul amiabil se poate realiza atunci
când toţi coindivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de exerciţiu, adică drept de dispoziţie
asupra drepturilor lor.
Acest partaj se poate realiza atât în formă scrisă (prin act autentic sau sub semnătură privată) cât şi
consensual (verbal), situaţie în care însă pentru a putea fi invocat cu succes trebuie să poată fi probat în

1588
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 278, nr. 411.
1589
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 817, nr. 883.
1590
Indiviziunea mai poate înceta şi prin cedarea tuturor drepturilor indivize unuia dintre coindivizari sau unei terţe
persoane.
1591
Acest partaj poate fi realizat atât amiabil, cât şi pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere între coindivizari.
Cu privire la admisibilitatea partajului judiciar de folosinţă, a se vedea supra nr. 658.
292
condiţiile dreptului comun (art. 1191 şi următ. C. civ.) 1592. În orice caz, partajul verbal trebuie să fie dovedit
neîndoilenic, neputând fi dedus din stări de fapt echivoce 1593.
Având în vedere dispoziţiile art. 965 alin. 2 C. civ. care opresc pactele asupra succesiunilor
nedeschise, partajul voluntar nu se poate realiza în mod valabil decât după deschiderea moştenirii 1594.
Partajul amiabil poate fi realizat nu numai extrajudiciar, ci şi printr-o tranzacţie făcută printr-o
hotărâre de expedient în faţa instanţei de judecată 1595., chiar dacă printre coindivizari se află şi minori sau
interzişi judecătoreşti, dacă există încuviinţarea prealabilă a instanţei tutelare, precum şi, atunci cînd este
cazul, a ocrotitorului legal (art. 6734 alin. 2 C. pr. civ.).
Partajul amiabil realizat fără respectarea normelor legale refritoare la ocrotirea minorilor nu este nul
absolut, ci doar anulabil (afectat de nulitate relativă), putând fi ratificat de aceştia după ajungerea la
majorat1596.
De asemenea, partajul amiabil poate fi făcut şi în cadrul procedurii succesorale notariale (art. 81 alin.
3 din Legea nr. 36/1995).
Împărţeala amiabilă poate fi şi doar parţială, pentru restul rămas asupra căruia există neînţelegeri
urmând să se pronunţe instanţa de judecată1597.
Coindivizarii sunt liberi să împartă moştenirea aşa cum cred de cuviinţă (în natură, prin atribuirea în
întregime unuia dintre ei, prin vânzare la licitaţie şi împărţirea sumei obţinute etc.).
Dacă între coindivizari s-a realizat un partaj amiabil, nici unul dintre ei nu poate cere ulterior un alt
1598
partaj .

§ 2. Partajul judiciar

709. Cazurile în care survine. Partajul judiciar are loc atunci când: coindivizarii nu se înţeleg în
privinţa realizării unui partaj amiabil; există coindivizari care nu pot fi prezenţi la partaj; precum şi în cazul în
care printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea tutelară nu şi-a dat acordul la
împărţirea amiabilă (art. 730 alin. 2 C. civ. şi art. 673 4alin. 2 C. pr. civ.).

710. Plan. În cele ce urmează vom prezenta persoanele care pot cere partajul (A), capacitatea
necesară pentru a participa la partaj (B) şi realizarea efectivă a partajului (C).
Nu insistăm asupra procedurii propriu-zise a partajului, ci doar asupra chestiunilor de drept
material1599.

A. Persoanele care pot cere partajul

711. Coindivizarii. Primii îndreptăţiţi să ceară partajul sunt coindivizarii. Nimeni nu poate fi obligat
să rămână în indiviziune, motiv pentru care oricare dintre coindivizari poate cere partajul.

1592
Trib. Suprem,col. civ., dec. nr. 2233/1956, CD 1956, vol. 1, p. 349; idem, dec. nr. 1342/1960, Repertoriu… 1952-
1969, p. 452; idem, dec. nr. 68/1961, CD 1961, p. 188; idem, dec. nr. 574/1971, CD 1971, p. 119-121; CSJ, s. civ., dec.
nr. 884/1992, „Dreptul” nr. 11/1992, p. 84-85.
1593
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1971/1974, Repertoriu… 1969-1975, p. 225; idem, dec. nr. 1238/1989, „Dreptul” nr.
3/1990, p. 68.
1594
Trib. reg. Cluj, dec. civ. nr. 1661/1965, Notă de M. Constantinescu, JN nr. 9/1966, p. 113.
1595
Trib. rai. Piatra-Neamţ, dec. civ. nr. 556/1957, Notă de B. Mihalovitz, LP nr. 11/1958, p. 101; Trib. reg. Bacău, dec.
civ. nr. 844/1957, Notă Al. Velescu, LP nr. 8/1957, p. 105; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Servo-Sat,
Arad, 2001, p. 248, nr. 174.
1596
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 336/1968, CD 1968, p. 102-103.
1597
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 64/1981, CD 1981, p. 59.
1598
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 202/1982, RRD nr. 1/1983, p. 66; idem, dec. nr. 1401/1985, RRD nr. 5/1986, p. 82.
1599
Pentru noua procedură a partajului, a se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de
procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 138/2000, (II), „Dreptul” nr. 2/2001, p. 29 şi următ.; I.
Deleanu, op. cit., p. 244 şi următ.
293
 Titlul de moştenitor este indiferent. Moştenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu universal, ori
instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal pot solicita deopotrivă partajul. În caz de cesiune a
drepturilor lor succesorale conform dispoziţiilor art. 1399 C. civ., cesionarii le iau locul putând cere partajul
ca şi aceştia înşişi.
Nu pot cere partajul moştenitorii lipsiţi de drepturi asupra masei indivize, cum este cazul legatarilor
sau instituiţilor contractuali cu titlu particular, ori a moştenitorilor anomali, toţi aceştia primind individual
direct de la defunct anumite bunuri.
De asemenea, cumpărătorul unui bun succesoral individual determinat de la unul dintre coindivizari
este un având-cauză particular, care nu dobândeşte prin aceasta calitatea de coindivizar, astfel încât nu poate
cere partajul în nume propriu1600.
Dat fiind faptul că indiviziunea nu poate exista decât între persoane care au drepturi de aceeaşi natură
(supra nr. 650), nudul proprietar nu poate cere „partajul” contra uzufructuarului, dar dacă există mai mulţi
nuzi-proprietari sau mai mulţi uzufructuari, aşadar două indiviziuni diferite asupra aceleiaşi succesiuni (una
în nudă-proprietate şi una în uzufruct) oricare dintre nuzii-proprietari poate cere partajul în privinţa
indiviziunii de nudă-proprietate, în timp ce oricare dintre uzufructuari poate cere partajul în privinţa
indiviziunii de uzufruct; dar dacă unul dintre coindivizari are drepturi în ambele indiviziuni, acesta poate cere
partajul în oricare dintre acestea1601.
Partajul se diferenţiază de alte acţiuni în justiţie prin aceea că oricine ar introduce acţiunea, există un
judicium duplex, adică dublă calitate, fiecare coindivizar fiind reclamant în ceea ce priveşte cota sa parte şi
pârât în ceea ce priveşte cota-parte revenind din succesiune fiecăruia dintre ceilalţi coindivizari, motiv pentru
care condiţiile de capacitate cerute pentru a iniţia acţiunea în partaj sunt cerute şi pentru a sta în justiţie ca
pârât1602.

712. Creditorii personali ai coindivizarilor pot acţiona pe cale oblică. Potrivit dispoziţiilor art.
1825 C. civ., creditorii personali ai succesorilor nu vor putea proceda la urmărirea părţii indivize a debitorului
din imobilelor succesorale înainte ca, la cererea lor, să se facă partajul întregii averi succesorale. În acest caz,
în mod tradiţional, se recunoaşte că aceşti creditori nu exercită dreptul în nume propriu, ci pentru
coindivizarul-debitor, pe cale oblică (art. 974 C. civ.) 1603.. Tocmai de aceea, aşa cum coindivizarul nu poate
cere partajul unuia sau altuia din bunurile succesorale, tot astfel nici creditorul său care acţionează pe cale
oblică în numele şi pentru el, iar nu în nume personal, nu poate urmări partea indiviză dintr-un imobil
succesoral, ci doar să ceară partajul întregii succesiuni 1604.
Întrucât creditoruii coindivizarilor nu acţionează în nume propriu, ci pe cale oblică (pentru
coindivizar), ei nu pot cere partajul decât în cazul în care şi debitorul lor ar fi putut să-l ceară, nu şi atunci
când, de pildă, ar exista o convenţie valabilă de menţinere temporară a indiviziunii 1605.
Din momentul în care creditorii sunt dezinteresaţi prin plata creanţelor lor, acţiunea de partaj pornită
de aceştia nu mai poate fi continuată, fiind lipsită de interes 1606.
În ceea ce-i priveşte pe creditorii succesiunii, în măsura în care, aşa cum am văzut (supra nr. 602), li
se recunoaşte un drept propriu de urmărire directă asupra bunurilor succesorale pentru a obţine plata
creanţelor lor, aceştia nu au nici un interes să ceară partajul pe cale oblică în locul coindvizarilor.

B. Capacitatea necesară pentru a putea participa la partaj

1600
Cas. I, dec. nr. 234/1916, rezumată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 172, nr. 30.
1601
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 764, nr. 831; Gh. Comăniţă, Dreptul de a cere partajul şi titularii săi,
„Dreptul” nr. 1/2000, p. 71-72.
1602
M. B. Cantacuzino, op.cit., p. 260, nr. 412.
1603
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 673-674, nr. 475; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p.
561, nr. 613.
1604
M. B. Cantacuzino, op.cit., p. 261, nr. 412.
1605
J.-L. Mouralis, J.-Cl. Civ. Art. 816 à 842, fasc. 10, 1998, p. 18, nr. 98.
1606
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 284, nr. 415.
294
 713. Deşi partajul produce efecte declarative, iar nu translative de drepturi, acţiunea pentru realizarea
acestuia nu este una obişnuită întrucât prin intermediul ei se realizează o transformare profundă a dreptului de
proprietate, drepturile indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale asupra unor
bunuri determinate1607, participarea la partaj necesită deplina capacitate de exerciţiu a tuturor coindivizarilor,
reclamanţi şi pârâţi în acelaşi timp.
De aceea, în timp ce majorii, având capacitate deplină de execiţiu, participă singuri (în nume propriu
sau prin mandatar) la partaj, minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti participă prin reprezentanţii lor legali
(părinţi sau tutori), iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14-18 ani) participă fiind
asistate de ocrotitorii legali (părinţi sau tutori).
Introducerea acţiunii de partaj de către un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal poate fi
realizată fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, drepturile sale fiind suficient ocrotite prin
realizarea partajului de către instanţa de judecată 1608.
Dacă minorul vine la partaj în concurs cu unul sau ambii părinţi este necesară numirea unui curator în
condiţiile art. 132 şi 105 alin. 3 C. fam., care, după caz, să-l reprezinte sau să-l asiste pe acesta, existând
contrarietate de interese1609.

C. Realizarea efectivă a partajului

a) Cererea de partaj

714. Conform dispoziţiilor art. 6732 C. pr. civ., cerea de partaj trebuie să arate persoanele între care
urmează a avea loc împărţeala, titlul de moştenire al fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse împărţelii,
evaluarea acestora după aprecierea reclamantului, locul unde se află şi persoanele care le deţin sau le
administrează.
Dacă există trei sau mai mulţi coindivizari, partajul poate fi realizat şi parţial, doar faţă de unul sau
unii dintre coindivizari, restul, la cererea lor, rămânând în indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil
atunci când toţi coindivizarii solicită ieşirea din indiviziune 1610.
Toate pretenţiile reciproce dintre succesori care au legătură cu moştenirea vor fi rezolvate în cadrul
procesului de partaj1611. Este vorba, de pidă, de plata echivalentului lipsei de folosinţă a unui bun succesoral
de către un singur coindivizar în afara unui partaj de folosinţă, de indemnizarea coindivizarilor care au făcut
cheltuieli necesare şi utile cu unul sau altul din bunurile succesorale, de aducrea la partaj a fructelor produse
de bunurile succesorale de la data deschiderii moştenirii şi până la pataj etc.
Când masa succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moşteniri succesive
(de pildă, copiii împart moştenirile rămase după tatăl şi mama lor care au decedat unul după altul la un
anumit interval de timp), se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora 1612.

b) Admiterea cererii de partaj

715. Când obiectul partajului îl formează o moştenire care nu ridică probleme deosebite de evaluare a
bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora, instanţa de judecată va proceda direct prin hotărârea pe care o
pronunţă, mai întâi, la stabilirea bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-
părţi ce se cuvin fiecărui moştenitor, a creanţelor pe care moştenitorii le au unii faţă de alţii, precum şi a

1607
J.-L. Mouralis, J.-Cl. Civ. Art. 816 à 842, cit supra, p. 12, nr. 49.
1608
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 224.
Contra, ase vedea Trib. reg. Bacău, dec. civ. nr. 1717/1965, JN nr. 7/1966, p. 159.
1609
Dec. de înd. nr. 6/1959 a Plenului Trib. Suprem, CD 1959, p. 27; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 280/1973, RRD nr.
8/1974, p. 66; idem, 2609/1974, CD 1974, p. 199-200.
1610
Trib. jud. Satu-Mare, dec. civ. nr. 521/1980, RRD nr. 5/1981, p. 65-66.
1611
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1997/1994, CD 1990-1992, p. 151-154.
1612
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1941/1986, CD 1986, p. 101; CSJ, s. civ., dec. nr. 753/1990, CD 1990-1992, p. 138-
140.
295
pasivului moştenirii, după care se va proceda la atribuirea în natură a loturilor şi la stabilirea eventualelor
sulte pentru echilibrarea valorică a acestora între foştii coindivizari (art. 673 5 C. pr. civ.).

c) Admiterea în principiu a cererii de partaj

716. Dacă moştenirea nu poate fi împărţită direct de instanţă întrucât sunt necesare măsurători sau
evaluări ale bunurilor care compun masa de împărţit, instanţa de judecată va proceda mai întâi la stabilirea
printr-o încheiere de admitere în principiu a cererii de partaj a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor care
au vocaţie la moştenire, a cotelor-părţi ce revin acestora din moştenire, a creanţelor pe care coindivizarii le au
unii faţă de alţii, precum şi a pasivului succesiunii, după care, prin aceeaşi încheiere, se va desemna un expert
pentru evaluarea bunurilor şi propuneri de formare a loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor (art.
6736 C. pr. civ.).
Această încheiere este interlocutorie, fiind obligatorie pentru judecătorii fondului 1613.
Încheierea de admitere în principiu poate fi completată printr-o nouă încheiere dacă după
.pronunţarea celei dintâi, dar înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi
coindivizari sau alte bunuri supuse împărţelii despre care nu s-a discutat (art. 673 7 C. pr. civ.)1614. De
asemenea, conform aceluiaşi text de lege, cu acordul tuturor coindivizarilor, instanţa de judecată poate scoate
un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.
Egalitatea în drepturi a coindivizarilor şi echitatea partajului impun stabilirea valorii de circulaţie a
bunurilor indivize la data împărţelii, dar avându-se în vedere starea acestora din momentul deschiderii
moştenirii1615; diminuarea sau sporul de valoare trebuie să fie suportată, respectiv să profite, tuturor
coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce revine fiecăruia din moştenire 1616.
Evaluarea propriu-zisă se va face după criterii specifice fiecărei categorii de bunuri. Astfel, în
privinţa terenurilor evaluarea se va face în funcţie de: clasa, fertilitatea, importanţa economică, destinaţia,
condiţiile climatice ale zonei, natura şi proprietăţile solulului, distanţa faţă de localităţile urbane şi căile de
comunicaţii, eventualele procese de degradare a acestora etc. 1617.
În ceea ce priveşte construcţiile, acestea vor fi evaluate după natura materialelor din care sunt făcute,
gradul de confort, locul de amplasare, vechime, preţurile practicate în zonă, căi de acces etc. 1618.
În cazul bunurilor dobândite cu plata preţului în rate (pe credit), masa partajabilă va cuprinde dreptul
de proprietate propriu-zis asupra bunurilor respective la valoarea de circulaţie de la data partajului, iar nu
doar la valoarea avansului şi ratelor achitate până la acel moment 1619, creditul rămas de restituit fiind trecut la
pasivul moştenirii.

d) Partajul propriu-zis. Atribuirea bunurilor succesorale

717. Principiul atribuirii bunurilor succesorale în natură. Loturile formate de expert -pe cât este
posibil corespunzând valorii cotei-părţi ce revine fiecărui coindivizar din moştenire – vor fi atribuite în
principiu în natură de instanţă, respectându-se în măsura posibilului dispoziţiile art. 741 alin. 1 C. civ.
conform cărora „la formarea loturilor şi compunerea părţilor, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se
poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare”. De
1613
I. Deleanu, op. cit., p. 249, nr. 175.
1614
Trib. jud. Maramureş, dec. civ. nr. 686/1977, RRD nr. 6/1979, p. 46.
1615
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 600/1992, „Dreptul” nr. 10/1992, p. 90-91; CSJ, s. civ., dec. nr. 1930/1993, Buletinul
jurisprudenţei 1993, p. 88-91.
1616
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1387/1977, Repertoriu… 1975-1980, p. 148; idem, dec. nr. 1543/1984, RRD nr.
6/1985, p. 67; CSJ, s. civ., dec. nr. 1715/1992, „Dreptul” nr. 10-11/1993, p. 121.
1617
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 792/1985, RRD nr. 1/1987, p. 69; CSJ, s. civ., dec. nr. 498/1998, „Dreptul” nr. 2/1993,
p. 75; idem, dec. nr. 600/1992, cit. supra; idem, dec. nr. 1288/1992, „Dreptul” nr. 7/1993, p. 94-95;.
1618
CSJ, s. civ., dec. nr. 2465/1992, „Dreptul” nr. 10-11/1993, p. 120; N. Iancu, M. Florescu, Evaluarea clădirilor de
locuit construite cu sprijinul statului şi a locuinţelor construite din fonduri proprii, „Dreptul” nr. 6/1991, p. 38; A.
Cristian, Fl. Baias, Consideraţii referitoare la preţurile actuale ale locuinţelor, „Dreptul” nr. 1/1993, p. 47 şi următ.
1619
S. Deleanu, Despre modul de partajare a unei locuinţe construite sau cumpărate cu sprijinul statului, „Dreptul” nr.
10-11/1991, p. 58.
296
aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor bunurilor succesorale unuia
(unora) dintre coindivizari iar celorlaţi numai a cotravalorii în bani, atâta timp cât atribuirea în natură este
posibilă1620.
Cu toate acestea, pentru evitarea diminuării valorii economice a bunurilor succesorale (mai ales a
imobilelor), se va evita „îmbucătăţirea peste măsură” a moştenirilor şi „diviziunea exploataţiilor” (art. 741
alin. 2 C. civ.)1621, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, componenţa lorturilor este o chestiune de apreciere
de fapt, iar nu de drept.
Pentru formarea şi atribuirea loturilor instanţa de judecată va ţine seama, dacă este cazul, de acordul
părţilor, iar în lipsa acestuia de criterii cum ar fi: mărimea cotei-părţi ce revine fiecăruia din masa bunurilor
de împărţit; natura bunurilor; domiciliul şi ocupaţia părţilor; faptul că unii dintre coindivizari au adus
îmbunătăţiri bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi etc. (art. 673 9 C. pr. civ.)1622. Nici unul din aceste
criterii nu poate fi absolutizat în dauna celorlalte, impunându-se corelarea lor 1623.
Eventuala diferenţă valorică între loturi (unii coindivizari primind loturi care depăşesc valoarea cotei-
părţi ce le revine din moştenire) va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în favoarea
coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte (art. 742 C. civ. şi art. 673 5 alin. 2 C.
pr. civ.). Obligaţia de plată a sultei stabilite în sarcina mai multor coindivizari este divizibilă, iar nu solidară,
fiecare fiind ţinut la plată doar pentru partea sa, iar nu pentru întreg 1624.
Neplata sultei la termen nu poate atrage rezoluţiunea partajului (acesta nu este o vânzare), ceilalţi
coindivizari neavând altă soluţie decât aceeea de a urmări silit bunurile debitorului 1625.

718. Atribuirea provizorie sau definitivă a bunurilor succesorale unui singur coindivizar. În
conformitate cu dispoziţiile art. 67310 alin. 1 C. pr. civ., dacă împărţeala în natură a unui bun (sau chiar a
întregii succesiuni) nu este posibilă sau dacă aceasta ar cauza o diminuare sau o modificare păgubitoare a
valorii sale economice, la cererea unuia sau mai multora dintre coindivizari, instanţa de judecată va proceda,
printr-o încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun celui care a solicitat acest lucru sau, dacă mai mulţi
coindivizari au solicitat aceasta, celui desemnat de instanţă conform criteriilor de atribuire menţionate mai sus
(supra nr. 717), stabilindu-se termenul în care trebuie vărsate sultele cuvenite celorlalţi coindivizari.
Dacă cel în favoarea căruia s-a făcut atribuirea provizorie achită la termenul stabilit sumele cuvenite
celorlalţi coindivzari, instanţa îi va atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunţată asupra fondului cauzei
(art. 67310 alin. 2 C. pr. civ.). Dacă plata nu este făcută la termen, bunul poate fi atribuit altui coindivizar în
aceleaşi condiţii (art. 67310 alin. 3 C. pr. civ.).
„Ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice”, instanţa va putea proceda chiar şi
la atribuirea definitivă a bunului prin pronunţarea unie hotărâri asupra fondului procesului, prin care se vor
stabili sumele cuvenite celorlalţi coindivizari şi scadenţa plăţilor (art. 673 10 alin. 4 C. pr. civ.).

719. Vânzarea bunurilor succesorale şi împărţirea preţului între condivizari. Când nici partajul
în natură, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile sau când toţi coindivizarii solicită acest lucru, se va
proceda la vânzarea bunurilor succesorale fie prin bună învoială, fie prin intermediul executorului
judecătoresc, prin licitaţie (art. 673 11 şi 673 12 C. pr. civ.)1626, în vederea lichidării acestora, adică a
transformării lor în bani, care să fie împărţiţi apoi prin hotărâre judecătorească între coindivizari conform
cotelor ce le revin fiecăruia din moştenire (art. 673 14 alin. 1 şi 2 C. pr. civ.).
1620
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 449/1985, RRD nr. 1/1987, p. 67; CSJ, s. civ., dec. nr. 49/1990, „Dreptul” nr. 9-
12/1990, p. 239-240.
1621
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 223/1979, CD 1979, p. 153.
1622
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1287/1978, CD 1978, p. 34; idem, dec. nr. 1022/1979, Repertoriu… 1975-1980, p. 144-
145; idem, dec. nr. 646/1980, CD 1980, p. 26; idem, dec. nr. 467/1982, RRD nr. 1/1983, p. 67; idem, dec. nr. 418/1989,
„Dreptul” nr. 1-2/1990, p. 137; CA Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 3165/1999, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere
1999, p. 319; idem, s. a III-a civ., dec. nr. 119/2000, Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 2000, p. 157-159.
1623
D.-M. Fruth-Oprişan, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia partajului, (II), RRD nr. 7/1988,
notele 17-20 de sub p. 43.
1624
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1590/1989, „Dreptul” nr. 5/1990, p. 69.
1625
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 845, nr. 909; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 884-885, nr. 1754.
1626
Pentru detalii, a se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., p. 37-38.
297
 Această modalitate de partaj este una extremă, neputâmd fi impusă de instanţă dacă părţile cer
împărţirea în natură sau prin atribuire1627.

720. Efectele hotărârii de partaj. Afară de cazul în care instanţa decide închiderea dosarului de
partaj întrucât nici una din modalităţile prevăzute de lege pentru aceasta nu s-a putut realiza (art. 673 14 alin. 3
C. pr. civ.), împărţeala propriu-zisă se realizează printr-o hotărâre judecătorească.
Efectele aceste hotărâri judecătoreşti sunt diferite. Astfel, în timp ce partea din hotărâre prin care se
constată calitatea de coindivizari, masa partajabilă, cotele ce revin fiecărui moştenitor şi împărţirea în natură
sau atribuirea bunurilor succesorale unuia sau altuia dintre coindivizari nu este susceptibilă de executare
silită, fiind imprescriptibilă sub aspectul autorităţii lucrului judecat, partea din hotărâre prin care se dispune
predarea bunurilor celor cărora li s-au atribuit şi nu le deţin este supusă prescripţiei extictive în privinţa
dreptului de a cere executarea silită; dat fiind însă faptul că dreptul său de proprietate recunoscut prin partaj
rămâne intact, nefiind supus prescripţiei extinctive, coindivizarul atributar poate revendica bunurile
respective de la cei care le deţin, această acţiune fiind imprescriptibilă 1628.
Predarea bunurilor atribuite prin partaj se poate cere de către coindivizari chiar dacă nu au solicitat
aceasta prin acţiunea de partaj şi instanţa nu s-a pronunţat în acest sens, problemele legate de realitatea
deţinerii bunurilor şi a identităţii acestora urmând a fi soluţionate, dacă este cazul, pe calea contestaţiei la
executare1629.
În cazul în care prin hotărârea de partaj un coindivizar a fost obligat să predea altui coindivizar o
serie de bunuri mobile sau contravaloarea acestora calculată în raport cu data partajului, iar ulterior
înstrăinează aceste lucruri şi oferă reclamantului contravaloarea stabilită prin hotărâre, dar aceasta este
diminuată în termeni reali prin inflaţie, reclamantul este în drept să introducă o acţiune în despăgubire pentru
a obţine echivalentul actual al bunurilor înstrăinate de pârât fără drept, neputându-i-se opune autoritatea
lucrului judecat întrucât obiectul şi cauza celor două acţiuni sunt diferite 1630.

Secţiunea II

OPOZIŢIA LA PARTAJ A CREDITORILOR COINDIVIZARILOR

721. Opoziţia la partaj – mijloc specific de apărare a intereselor creditorilor coindivizarilor.

Prin înţelegerea coindivizarilor se poate ajunge foarte uşor ca partajul să fie făcut în frauda creditorilor lor,
cum ar fi, de pildă, prin atribuirea unor bunuri insesizabile sau uşor de ascuns în lotul unuia dintre ei care este
insolvabil, prin atribuirea imobilului ipotecat de unul dintre ei în timpul indiviziunii unui alt coindivizar
făcând ca ipoteca să se rezoluţioneze retroactiv etc.
Dreptul comun oferă creditorilor fraudaţi prin încheiera unor acte juridice de către debitorul lor
posibilitatea de a reacţiona pe cale acţiunii pauliene (art. 974 C. civ.).
În cazul partajului însă, act deosebit de complex, legiuitorul nu s-a putut limita doar la o asemenea
reacţie post factum, ci, în ideea de a preveni asemenea fraude, dar şi de a preveni ineficacitatea partajului, a
conferit creditorilor coindivizarilor posibilitatea de a interveni înainte, participând chiar la realizarea
partajului, pe calea opoziţiei la partaj 1631.

1627
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 475/1981, RRD nr. 11/1981, p. 45.
1628
Plenul Trib. Suprem, dec. de înd. nr. 3/1968, CD 1968, p. 12-14; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 103/1984, CD 1984,
p. 128-130; idem, dec. nr. 2223/1985, CD 1985, p. 112-114; idem, dec. nr. 175/1989, „Dreptul” nr. 1-2/1990, p. 133-
134.
1629
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1805/1980, RRD nr. 6/1981, p. 84.
1630
Trib. Cluj, dec. civ. nr. 392/1992, cu Notă de D. Chirică, „Dreptul” nr. 8/1993, p. 58 şi următ.
1631
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 344, nr. 813; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 773, nr.
955.
298
 Opoziţia la partaj dă dreptul opozanţilor doar de a participa la operaţiunile de partaj, acesta
neputându-se realiza fără prezenţa (supravegherea ) lor, nicidecum de a se opune în vreun fel la partaj.
Persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exrciţiu restrânsă care au făcut opoziţie trebuie să
fie reprezentate sau, după caz, reprezentate sau asistate de ocrotitorii lor legali 1632.
În lipsa opoziţiei, creditorii „nu pot să atace o împărţeală săvârşită, afară numai de s-a făcut în lipsă-
le şi fără să se ţină seama de opoziţia lor” (art. 785 C. civ.). Aşadar, în cazul partajului, acţiunea pauliană este
restricţionată sau, mai exact, în principiu exclusă, art. 976 C. civ. făcând trimitere expresă pentru cazul
fraudării creditorilor coindivizarilor la dispoziţiile art. 785 C. civ. mai sus menţionate, prin derogare de la
regula posibilităţii atacării actelor făcute de debitor în frauda creditorului său prevătută la art. 974 C. civ.
Opoziţia poate fi făcută atât în cazul partajului amiabil, cât şi în cazul partajului judiciar.

722. Cine poate face opoziţie? Opoziţia, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 785 C. civ., este
rezervată creditorilor coindivizarilor, nu şi creditorilor succesiunii, care putând urmări direct bunurile
succesorale înaintea partajului (supra nr. 602), nu sunt supuşi pericolelor la care sunt supuşi creditorii
personali ai coindivizarilor, care nu pot urmări bunurile revenind debitorului lor prin succesiune decât după
partaj.
Au dreptul de a face opoziţie creditorii care au o creanţă certă, chiar dacă aceasta nu este încă lichidă
şi nici exigibilă1633.
În cazul acceptării pure şi simple a moştenirii, creditorii succesiunii devin creditorii personali ai
coindivizarilor acceptanţi, calitate în care pot face opoziţie la partaj 1634.
Practica judiciară şi doctrina au dat însă o interpretare mai largă dispoziţiilor art. 785 C. civ. (art. 882
C. civ. francez), acceptând că poate face opoziţie orice persoană care poate justifica un interes legitim (căreia
partajul îi poate aduce prejudicii), aşa cu este, de pildă, cazul terţilor dobânditori de drepturi reale de la un
coindivizar fără acordul celorlalţi, al căror drept este supus rezoluţiunii dacă bunul asupra căruia au fost
constituite este atribuit unui alt coindivizar la partaj 1635.

723. Cum şi până când se poate face opoziţie? Legea nu impune o formă anume pentru opoziţie.
De regulă, aceasta se face printr-o notificare trimisă coindivizarilor prin executorii judecătoreşti ori prin
scrisoare simplă sau recomandată. Ea poate rezula însă şi din îndeplinirea unui act care implică dorinţa
creditorului de a participa la partaj, cum este cazul unei cereri de împărţeală făcută de creditor pe cale oblică,
a urmăririi unui bun succesoral, a punerii sigiliilor asupra bunurilor succesorale etc. 1636, ori din asumarea de
un coindivizar către un creditor al său a obligaţiei de a nu proceda la partaj fără participarea acestuia, toate
aceste acte fiind aduse la cuoştinţa tuturor coindivizarilior 1637.
Faptul că există un creditor personal a cărui existenţă este cunoscută de coindivizari nu obligă pe
aceştia din urmă să-l cheme la partaj 1638.
În ce priveşte momentul, opoziţia poate fi făcută atât anterior procedurii de partaj, cât şi după
începerea acesteia, dar în orice caz înaintea finalizării ei prin atribuirea loturilor.

724. Efecte. Două sunt efectele opoziţiei:

-coindivizarii trebuie să convoace pe creditorii opozanţi să asiste la partaj. Prin aceasta creditorii
vegheză la corectitudinea operaţiunilor de partaj, mai ales a compunerii masei partajabile, a evaluării
bunurilor şi a formării şi atribuirii loturilor. Opozanţii nu pot impune însă o formă de partaj sau alta
coindivizarilor, nici ca partajul să se facă aşa cum doresc ei. Pot cere însă, de pildă, ca în lotul debitorului lor
să nu se regăsească doar bunuri insesizabile.

1632
M. Béhar- Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 882, 2002, p. 7, nr. 21.
1633
M. Béhar-Touchais, op. cit., p .5, nr. 15.
1634
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 285, nr. 416.
1635
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 753, nr. 538; Trib. reg. Galaţi, dec. civ. nr. 462/1956, Notă
(critică, neîntemeiată) de O. Ionescu, LP 4/1957, p. 497-498.
1636
M. Eliescu, Transmisiunea… , cit. supra, p. 280.
1637
M. Béhar-Touchais, op. cit., p. 8, nr. 29 şi 30.
1638
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 968/1961, Repertoriu… 1952-1969, p. 461.
299
 Opoziţia produce efecte relative, în sensul că nu poate fi invocată decât de creditorii care au invocat-
o, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că opozanţii ar avea drepturi suplimentare faţă de creditorii care au
omis să facă opoziţie1639.
Dacă prin nesocotirea opoziţiei coindivizarii fac partajul fără să convoace pe opozanţi, frauda este
prezumată irefragabil, partajul fiind anulabil dacă se dovedeşte că a fost prejudiciabil pentru opozanţi 1640.
Nimic nu împiedică însă pe opozanţii prejudiciaţi să ceară doar obligarea coindivizarilor vinovaţi de
efectuarea partajului cu nesocotirea drepturilor lor la plata de daune-interese, fără a mai cere anularea
partajului1641.
-indisponibilizarea drepturilor succesorale ale debitorului. Este o consecinţă care nu este prevăzută
de lege, dar este admisă de practica judiciară şi de doctrină 1642. Coindivizarul al cărui creditor a făcut opoziţie
nu mai poate să-şi înstrăineze drepturile succesorale după facerea opoziţiei, căci dacă ar putea să facă acest
lucru l-ar priva pe creditor de gajul său.

725. Consecinţele lipsei opoziţiei. În lipsa opoziţiei, creditorii nu pot exercita acţiunea pauliană,
chiar dacă partajul s-a făcut în frauda lor. Dispoziţiile art. 785 C. civ. sun neechivoce în acest sens. Se
exceptează cazul în care partajul a fost făcut cu o asemenea rapiditate încât opoziţia nu a fost posibilă 1643.
De asemenea, partajul simulat poate fi şi el atacat în condiţiile dreptului comun prin acţiunea în
declararea simulaţiei (art. 1175 C. civ.)1644.

Secţiunea III

EFECTELE PARTAJULUI

726. Generalităţi. Ca urmare a partajului definitiv (nu doar de folosinţă), drepturile indivize ale
comoştenitorilor care au ca obiect întregul patrimoniu succesoral se transformă în drepturi individuale care au
ca obiect lotul atribuit fiecăruia.
Conform dispoziţiilor art. 786 C. civ., „fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur şi imediat
toate bunurile care compun partea sa, sau care i-au căzut prin licitaţie, şi că n-a fost niciodată proprietar pe
celelalte bunuri ale succesiunii”. Textul consacară regula caracterului declaratv al partajului (§ 1).
Egalitatea coindivizarilor la partaj impune ca pierderile suferite de unul dintre ei ulterior împărţelii
dintr-o cauză anterioară acestui act să fie suportate de toţi în mod proproţional (art. 787 alin. 1 C. civ.).
Partajul impică aşadar anmite garanţii (§ 2).

§ 1. Caracterul declarativ al partajului

727. Cele două concepţii posibile cu privire la caracterul partajului: act translativ – act
declarativ. Raţional, partajul poate fi conceput atât ca un act translativ, cât şi ca un act declarativ.
În concepţia partajului – act translativ, împărţeala este privită ca un schimb de cote-părţi între
coindivizari, pe de o parte, fiecare primind de la ceilalţi cota-parte ce le aparţinea acestora asupra bunurilor
din lotul atribuit lui prin partaj, pe de altă parte, fiecare cedând celorlaţi cota sa parte asupra bunurilor

1639
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 772, nr. 839.
1640
M. Béhar-Touchais, op. cit., p. 10, nr. 52.
1641
M. Béhar-Touchais, op. cit., p. 10-11, nr. 54.
1642
Cass. civ. , 18 juill. 1899, Obs. H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit.
supra, p. 535-538; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 281.
1643
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 346, nr. 818; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 774, nr.
957.
1644
M. Eliescu, Transmisiunea… , cit. supra, p.281; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 285, nr. 418.
300
atribuite acestora la partaj. Potrivit acestei concepţii, partajul pune capăt indiviziunii fără retroactivitate,
fiecare coindivizar fiind în privinţa bunurilor făcând parte din lotul atribuit lui, în acelaşi timp, având-cauză al
defunctului (pentru cota sa parte din moştenire) şi având-cauză a celorlaţi coindivizari (pentru cota-parte
revenind fiecăruia din moştenire). Pe cale de consecinţă, se vor plăti taxele fiscale aferente actelor translative
de proprietate, iar actele translative de proprietate sau constitutive de drepturi reale făcute de unul sau altul
dintre coindivizari în timpul stării de indiviziune în favoarea terţilor în limitele cotelor-părţi ce le revin din
moştenire vor trebui respectate de coindivizarii atributari. Această concepţie a fost specifică în trecut
dreptului roman, iar în prezent este îmbrăţişată de dreptul german (BGB § 2032) şi dreptul elveţian (C. civ.
elveţian, art. 648 şi 653)1645.
Potrivit conceţiei partajului – act declarativ, împărţeala nu este alteceva decât un act constatator,
care precizează drepturile pe care fiecare coindivizar le-a primit direct de la defunct, fără a trece prin
patrimoniul celorlalţi coindivizari. Ca urmare, indiviziunii i se pune capăt cu efecte retroactive, de la data
deschiderii moştenirii, astfel încât nu sunt datorate taxele fiscale pentru actele tanslative de proprietate, iar
actele translative sau constitutive de drepturi reale făcute de coindivizari în timpul stării de indiviziune fără
respectarea regulii unanimităţii vor fi menţinute sau desfiinţate după cum bunurile la care se referă cad sau nu
în lotul coindivizarului care a fost parte în acele acte. Aceasta este concepţia care este îmbrăţişată de Codul
civil francez (art. 883) şi de Codul civil român (art. 786).

728. Partajul – act decalarativ prin ficţiunea legii sau prin natura sa? Doctrina clasică – atât
franceză, cât şi română – considera că efectul declarativ al partajului este doar o ficţiune a legii destinată să
menţină egalitatea coindivizarilor. Prin natura lui, partajul era considerat a fi un act translativ – drepturile
fiind mai întâi dobândite prin succesiune, iar apoi înstrăinate printr-un schimb în cazul împărţirii în natură sau
printr-o vânzare în cazul atribuirii unuia dintre coindivizari cu obligarea la plata unei sulte -, care însă
producea efecte ca şi când ar fi un act declarativ. Ficţiunea fiind o excepţie, efectul declarativ al partajului în
această concepţie este de strictă interpretare.
Pentru alţi autori însă efectul declarativ al partajului nu este o ficţiune, ci o realitate decurgând din
natura proprie a partajului1646. În această concepţie – şi aici rezidă interesul practic al discuţiei -, efectul
declarativ al partajului şi retroactivitatea pe care o implică nu mai sunt de strictă interpretare, nemaifiind
vorba de o excepţie1647.

729. Caracterul declarativ şi retroactivitatea partajului. Aşa cum am văzut, art. 786 C. civ.
consacră regula caracterului declarativ al partajului, ceea ce înseamnă că, în scopul asigurării egalităţii
coindivizarilor, fiecare dintre aceştia suportă doar consecinţele propriilor sale acte făcute în timpul stării de
indiviziune asupra bunurilor succesorale, nu şi ale actelor făcute de ceilalţi coindivizari. De pildă, dacă un
coindivizar constituie singur, fără acordul celorlalţi, o ipotecă asupra unui imobil succesoral, ipoteca este
inopozabilă coindivizarilor care nu au consimţit la aceasta, iar dacă la partaj imobilul ipotecat va cădea în
lotul unui asemenea coindivizar, ipoteca este lipsită de efecte. În acest caz, coindivizarul atributar fiind
considerat că a dobândit imobilul direct de la defunct, de la data deschiderii moştenirii, ipoteca se dovedeşte a
fi făcută de un neproprietar şi ca atare este lipsită de efecte.
Caracterul declarativ al partajului face ca efectele sale să urce până la data deschiderii moştenirii,
ceea ce înseamnă că retroactivează. Între declarativitate şi retroactivitate există aşadar o legătură. Aceasta nu
este însă indisolubilă, căci, pe de o parte, există acte declarative care nu sunt retroactive (cazul tranzacţiei),
iar pe de altă parte exista retroactivitate fără a exista un act declarativ (cazul unui contract sub condiţie) 1648.
În timp ce declarativitatea ţine de natura partajului, neputând fi înlăturată, retroactivitatea nu ţine de
aceasta, astfel încât poate ceda fie în privinţa actelor de administrare sau de dispoziţie îndeplinite de
coindivizari în timpul indiviziunii cu respecatrea regulii unanimităţii, care, fiind legal îndeplinite, trebuie

1645
M. Béhar-Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 883, fasc. 10, 1996, p. 4, nr. 6.
1646
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 880-881, nr. 639; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p.
848, nota 6; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 521, nr. 981.
1647
M. Béhar-Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 883, cit. supra, p. 6, nr. 14.
1648
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.521-522, nr. 984.
301
respectate de coindivizarul atributar 1649, fie în faţa convenţei părţilor, cum se întâmplă atunci când, de
exemplu, coindivizarii cad de acord ca o ipotecă constituită de unul dintre ei în timpul indiviziunii cu
încălcarea regulii unanimităţii să rămână valabilă chiar dacă bunul ipotecat este atribuit altui coindivizar
decât cel care a constituit-o1650.
Deşi unii autori vorbesc despre posibilitatea înlăturarii efectului declarativ al partajului 1651, în realitate
este vorba de înlăturarea retroactivităţii, căci o reală înlăturare a efectului declarativ al partajului ar însemna
ca drepturile individuale ale coindivizarului rezultate în urma partajului să provină nu de la de cujus, cum
prevede art. 786 C. civ., ci de la ceilalţi coindivizari, lucru care, evident, nu este posibil, modul de dobândire
a proprietăţii care este moştenirea neputând fi ocolit prin convenţia comoştenitorilor. În acest sens se vorbeşte
de caracterul de ordine publică al declarativităţii partajului 1652.

730. Plan. În cele ce urmează vom prezenta domeniul efectului declarativ al partajului (A) şi
consecinţele acestuia (B).

A. Domeniul efectului declarativ al partajului

731. Determinarea domeniului care este supus efectului declarativ presupune investigarea actelor
(1°), a bunurilor (2°) şi a persoanlor (3°) care intră sub incidenţa acestuia

1°. Actele care intră sub incidenţa efectului declarativ

732. Partajul propriu-zis. Efectul declarativ priveşte orice act de partaj definitiv în natură, care face
să înceteze indiviziunea succesorală, indiferent dacă este amiabil sau judiciar, total sau parţial, cu sau fără
sultă1653. În cazul partajului cu sultă, coindivizarul debitor al acesteia dobândeşte bunurile care cad în lotul său
direct de la defunct, iar nu de la coindivizarul creditor al sultei, nefiind vorba de o vânzre, tot aşa cum şi sulta
este considerată a proveni direct de la defunct 1654.
Partajul de folosinţă, care este doar provizoriu şi nu priveşte proprietatea bunurilor succesorale,
produce efecte doar de la data actului de partaj, iar aceste efecte nu au nimic de a face cu efectele partajului
definitiv.

733. Acte echivalente partajului. Există acte de cesiune a drepturilor succesorale încheiate între
coindivizari în scopul atribuirii individuale a bunurilor succesorale care deşi prin natura lor sunt acte
translative de proprietate, prin rezultatul lor economic sunt acte de partaj, producând efecte declarative 1655.
În această categorie de acte intră în primul rând licitaţia al cărei adjudecatar este un coindivizar,
indiferent dacă s-a făcut prin bună înţelegere sau pe cale judecătorească 1656. Adjudecatrul este considerat
având-cauză al defunctului nu numai pentru cota sa parte din moştenire, ci pentru întreg bunul (lotul) care i-a
revenit pri licitaţie, actul fiind asimilat unui partaj cu sultă 1657. Fiind vorba de un act declarativ, iar nu de o
1649
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 849, nr. 913; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 788, nr. 975; M. Béhar-
Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 883, cit. supra, p. 6, nr. 13.
1650
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 359, nr. 900.
Deşi aceşti autori vorbesc de „posibilitatea de a renunţa la efectul declarativ”, în realitate este vorba de înlăturarea
efectelor retroactive ale partajului prin ratificarea actului de constituie a ipotecii fără mandat din partea coindivizarilor
necontractanţi.
1651
Mazeaud, Chabas Leveneur, op. cit., p. 886, nr. 1759.
1652
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 785.
1653
J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 306, nr. 452; M. Béhar-Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 883, cit. supra, p. 17, nr. 19.
1654
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 887, nr. 1761.
1655
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 306, nr. 452; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 850-851, nr.
915.
1656
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 795.
1657
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 793, nr. 986. a).
Pentru o practică judiciară eronată, dată în dispreţul dispoziţiilor art. 786 C. civ., conform căreia pentru cotele celorlalţi
coindivizari este vorba de o vânzare, a se vedea Cas. I, dec. nr. 330/1876 şi nr. 18/1876, rezumate de C. Hamangiu, N.
302
vânzare, practica judiciară şi doctrina s-au pronunţat în sensul că nu se poate pune problema rezoluţiunii
pentru neplata preţului adjudecării (sultei), iar garanţiile plăţii acesteia nu sunt cele ale vânzării (art. 1737 pct.
1 C. civ.), ci acelea ale partajului (art.1737 pct. 3 C. civ.) 1658.
Licitaţia urmată de adjudecarea bunurilor succesorale în favoarea unui terţ străin de moştenire
rămâne însă o vânzare, neavând nimic de a face cu efectul declarativ al partajului, terţul adjudecatar
dobândind drepturi nu de la de cujus, ci de la coindivizari. În raporturile dintre coindivizari, licitaţia şi
adjudecarea în favoarea unui terţ rămâne o opreaţiune de partaj în privinţa preţului, astfel încât
coindivizarul care primeşte în lotul său această creanţă se consideră că a dobândit-o direct de la defunct, aşa
cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi primit chiar imobilul succesoral vândut la licitaţie 1659.
Asemenea licitaţiei, vânzarea de către coindivizari a unui bun succesoral unuia dintre ei ori
cesiunea cu titlu oneros a drepturilor succesorale făcută de un coindivizar altui coindivizar produc efecte
declarative similare partajului 1660. Aceste acte nu fac altceva decât să „prepare şi să simplifice partajul” 1661
prin reducerea numărului coindivizarilor. Partajul fiind considerat un act cu titlu oneros, nu produc efecte
declarative decât înstrăinările sau cesiunile de drepturi succesorale cu titlu oneros, nu şi cele cu titlu
gratuit1662.

2°. Bunurile supuse efectului declarativ

734. Faptul că bunurile corporale sunt supuse efectului declarativ al partajului nu a ridicat niciodată
îndoieleli. Nu acelaşi lucru se poate spune însă şi despre creanţele succesorale şi despre creanţa preţului
adjudecării la licitaţie a unui imobil succesoral de către un terţ.

735. Problema creanţelor succesorale. Între dispoziţiile art. 786 C. civ., care conscară regula
efectului declarativ al partajului, şi dispoziţiile art. 1060 C. civ., conform căruia creanţele se divid de drept la
data deschiderii moştenirii atât activ (când creanţa este datorată moştenirii), cât şi pasiv (când creanţa este
datorată de moştenire), fiecare coindivizar neavând dreptul decât la o parte din creanţă corespunzătoare cotei
sale părţi din moştenire şi, respectiv, nedatorând plata decât în aceeaşi proporţie.
În timp, după unele ezitări, s-a ajuns la concluzia că art. 1060 C. civ. permite fiecărui coindivizar pe
timpul stării de indiviziune să ceară plata părţii ce-i revine din creanţa succesorală, dar că, în măsura în care
aceste creanţe nu s-au stins până la partaj, ele pot fi atribuite unuia sau altuia dintre coindivizari, efectele fiind
cele prevăzute de art. 786 C. civ., adică declarative 1663. Prin urmare, actele de dispoziţie (cesiunile şi popririle)
făcute în privinţa creanţelor succesorale în timpul indiviziunii vor produce sau nu efecte după cum la data
partajului sunt sau nu atribuite coindivizarului care le-a făcut fără acordul celorlalţi în timpul indiviziunii.
În acest fel s-a ajuns la concilierea celor două texte de lege, făcându-se distincţie între actele de
administrare (încasarea creanţelor), care rămân valabile indiferent care va fi soarta partajului, şi actele de
dispoziţie (cesiunea sau permisiunea popririi), a căror valabilitate depinde de rezultatl aleatoriu al
partajului1664.

736. Problema creanţei preţului adjudecării de către un terţ la licitaţie a unui imobil
succesoral. Ipoteza este că un imobil succesoral este scos la licitaţie şi adjudecat de un terţ. Fără îndoială că
în privinţa terţului licitaţia are valoarea unei vânzări (supra nr. 733), dar în privinţa creanţei preţului şi a
raporturilor dintre coindivizari s-a pus problema dacă atribuirea acestei creanţe unuia dintre ei produce sau nu
Georgean, op. cit., p. 167, nr. 1.
1658
Cas. I, dec. nr. 37/1913; CA Bucureşti, 1906 şi dec. nr. 257/1921 rezumate de C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p.
170, nr. 14, şi 172, nr. 35; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 354, nr. 888; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op.
cit., p. 887-888, nr. 1762.
1659
Asupra interesului practic al acestei probleme, a se vedea infra nr. 736.
1660
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 887-888, nr. 644 şi 645.
1661
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 888, nr. 1764.
1662
M. Béhar-Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 883, cit. supra, p. 12-13, nr. 47.
1663
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 898-899, nr. 657; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra,
p. 294-295.
1664
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 854, nr. 917.
303
efecte declarative. Cu alte cuvinte, s-a pus întrebarea dacă atributarul creanţei preţului este considerat a fi fost
tot timpul titularul creanţei de la data deschiderii moştenirii, adică singur vânzător al imobilului succesoral
sau nu. Interesul practic al problemei apare în cazul în care în timpul indiviziunii unul dintre coindivizari
constituie o ipotecă asupra imobilului succesoral în favoarea unui terţ, iar creditorul ipotecar se vede pus faţă
în faţă cu coindivizarul atributar al creaţei preţului; dacă efectul declarativ nu se aplică, creditorul ipotecar îşi
va exercita dreptul de preferinţă asupra creanţei preţului, iar dacă, din contra, efectul declarativ se aplică,
creditorul ipotecar îşi va vedea aneantizat dreptul de preferinţă.
După unele căutări, practica judiciară franceză s-a oprit printr-o decizie celebră - cunoscută sub
denimirea Chollet-Dumulin – dată de Camerele reunite ale Curţii de Casaţie la soluţia potrivit căreia creanţei
preţului i se aplică regula efectului declarativ, dat fiind faptul că aceasta „înlocuieşte imobilul în masa
succesorală” ca efect al subrogaţiei reale 1665. Soluţia a fost primită favorabil şi de doctrina română 1666. În
această optică aşadar coindivizarul atributar al creanţei preţului este considerat a fi fost proprietar al
imobilului succesoral de la data deschiderii moştenirii şi că vânzarea s-a făcut în contul său, prin efectul
subrogaţiei reale preţul înlocuind imobilul. Ca urmare, creditorul ipotecar se află în situaţia celui a cărui
ipotecă a fost constituită de un neproprietar, fiind astfel lipsită de efecte.

3°. Persoanele care intră sub incidenţa efectului declarativ

737. Efectul erga omnes. Este în afară de discuţie faptul că efectul declarativ al partajului produce
efecte între coindivizari, actele de administrare sau de dispoziţie făcute de unul dintre aceştia cu privire la un
bun atribuit la partaj unui alt coindivizar fiind inopozabile atributarului.
Practica judiciară şi doctrina admit însă că efectul declarativ al partajului este absolut, fiind opozabil
erga omnes, aşadar şi altor persoane decât coindivizarii între ei. Astfel, când un coindivizar constituie o
ipotecă asupra unui bun atribuit altui coindivizar, efectul retroactiv al partajului face ca această ipotecă să nu
producă nici un efect nu numai faţă de coindivizarul atributar, ci şi între avânzii săi cauză, astfel încât, dacă,
de pildă, coindivizarului care a constituit ipoteca i se atribuie un rest din preţul imobilului ipotecat, creditorul
în favoarea căruia s-a constituit ipoteca nu poate pretinde nici un drept de preferinţă asupra acestei sume de
bani faţă de creditorii chirografari ai aceluiaşi coindivizar 1667. Cu alte cuvinte, ipoteca fiind desfiinţată ca efect
al atribuirii imobilului unui alt coindivizar, nu va produce efecte nici faţă de coindivizarul atributar (chestiune
care priveşte raporturile dintre coindivizari), nici faţă de creditorii chirografari ai celui care a constituit
ipoteca (chestiune care priveşte doar raporturile dintre creditorii aceluiaşi coindivizar între ei).
Contestată de unii1668, opozabilitatea erga omnes se explică prin însăşi natura declarativă a
partajului1669.

B. Consecinţele efectului declarativ al partajului

738. Atributarul este proprietar de la data deschiderii moştenirii. Efectul principal al partajului
este că fiecare coindivizar este proprietar al bunurilor succesorale atribuite de la data deschiderii moştenirii,
succedându-l direct pe defunct, ceilalţi coindivizari fiind consideraţi că nu au avut nici un drept asupra acelor
bunuri.

739. Drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi de dispoziţie făcute
de coindivizarii neatributari pe timpul indiviziunii se rezoluţionează. Drepturile constituite în favoiarea
terţilor de coindivizari asupra bunurilor care au căzut la partaj în loturile celorlalţi prin acte de administrare

1665
Cass. Ch. réunis, 5 déc. 1907, Obs. H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile,
cit. supra, p. 547.
1666
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 354-355, nr. 890; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 295-
296.
1667
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 797, nr. 991.
1668
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 313, nr. 464.
1669
F. Terré, Y. Lequette, op.cit., p.798, nr. 991; M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p.856, nr. 920.
304
(locaţiune, comodat etc.) şi de dispoziţie (vânzare, schimb, ipotecă etc.) fără acordul acestora sunt supuse
rezoluţiunii1670.
Actele de administrare şi de dispoziţie făcute de un condivizar în condiţiile de mai sus sunt aşadar
valabile, dar afectate de condiţia rezolutorie ca la partaj bunul în privinţa căruia au fost făcute să cadă în lotul
altui coindivizar. Când bunul este atribuit chiar coindivizarului care a fost parte în acel act, drepturile
constituite prin acesta se consolidează. Până la partaj, coindivizarii care nu au fost de acord cu actul respectiv
se pot apăra contra terţilor în favoarea cărora s-au constituit drepturile respective prin invocarea
inopozabilităţii (supra nr. 661).

740. Partajul nu este un act translativ de proprietate. Fiind un act declarativ, partajul nu
împrumută trăsăturile actelor translative de proprietate.
Actele translative de proprietate sinalagmatice, cum este de pildă cazul vânzării, sunt supuse
rezoluţiunii pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate (art. 1020 şi 1021 C. civ). Spre deosebire de acestea,
partajul nu poate fi rezoluţionat pentru neîndeplinirea de către unul sau altul dintre coindivizari a
obligaţiilor stipulate prin actul de partaj (de exemplu, pentru neplata sultei), cu excepţia cazului în care
printr-o clauză expresă coidivizarii au convenit în acest sens 1671
Nefiind translativ de proprietate, partajul nu este supus formelor de publicitate obligatorii pentru a
deveni opozabil terţilor, chiar dacă are ca obiect bunuri imobile (art. 28 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 privind
cadastrul şi publicitatea imobiliară).
Dacă partajul comportă atribuirea unei creanţe, aceasta nu este supusă notificării prevăzute de art.
1393 alin. 1 C. civ. pentru a deveni opozabilă terţilor1672.
În orice caz însă partajul trebuie totuşi adus la cunoştinţa terţilor pe orice cale, căci un act de partaj
păstrat secret de coindivizari îi pune pe terţi în situaţia de a nu avea de unde să cunoască faptul că starea
provizorie de indiviziune a încetat, iar fără aducerea unui act la cunoştinţa celor interesaţi acesta nu poate fi
opozabil1673.
În sfârşit, partajul nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani, căci prin natrua sa
justul titlu trebuie să fie un act translativ de proprietate, or, partajul nu este decât un act declarativ.

§ 2. Garanţiile partajului

741. Reglementare legală. Fundament. Art. 787 alin. 1 C. civ. statuează: „coerezii sunt datori
garanţi unul către altul numai despre tulburările şi evicţiunile ce proced dintr-o cauză anterioară împărţelii”.
Textul pune aşadar în sarcina coindivizarilor o obligaţie mutuală de garanţie pentru menţinerea echilibrului
între aceştia în privinţa valorii loturilor primite şi după data partajului, astfel încât dacă unul dintre ei suferă
pierderi datorită unei cauze anterioare partajului, aceasta nu va fi suportată doar de cel căruia i s-a repartizat
bunul, ci de către toţi, în proporţie cu partea ce le revine din moştenire.
Chiar dacă unul faţă de altul coindivizarii nu sunt avânzi-cauză, garanţia se justifică prin necesitatea
păstrării egalităţi care trebuie să domnească între coindivizari, nu numai înaintea şi în timpul partajului, ci şi
după acesta1674. Dacă un coindivizar îşi vede micşorat emolumentul datorită faptului că este evins de un terţ
ulterior partajului, iar cauza evicţiunii este anterioară partajului, egaliatea trebuie restabilită, iar acest lucru se
face prin intermediul garanţiei prevăzute la art. 787 C. civ.

1670
Cas. I, dec. nr. 70/1946, JN nr. 4-6/1946, p. 123; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1325/1956, CD 1956, p. 361; idem,
dec. nr. 496/1964, Repertoriu… 1952-1969, p. 207; idem, dec. nr. 2207/1967, CD 1967, p. 83-84; CSJ, s. civ., dec. nr.
1199/1991, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 107; idem, dec. nr. 1936/1992, „Dreptul” nr. 2/1993, p 71.
1671
M. Béhar-Touchais, J.-Cl. Art. 883, fasc. 20, 1996, p. 5-6, nr. 10-12.
1672
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 857, nr. 921.
1673
Cu privire la raportul opozabilitate-cunoaştere, în general, a se vedea I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi
opozabilitatea efectelor juridice, Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 78 şi următ.
1674
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 925, nr. 677.
305
 742. Condiţii. Aplicarea dispoziţiilor art. 787 C. civ. presupune, în primul rând, apariţia unei
tulburări sau evicţiuni ulterior partajului. Este vorba atât de evicţiunea propriu-zisă, care presupune
deposedarea totală sau parţială a atributarului de către un terţ prin exercitarea unei acţiuni reale (revendicare,
ipotecară, confesorie), prin invocarea pe cale de excepţie a unui drept real sau chiar prin abandonarea bunului
de către atributar în afara oricărei acţiuni judiciare întrucât dreptul terţului evingător este evident, cât şi de
tulburarea atributarului prin simpla ameninţare cu evicţiunea, ameninţare care trebuie să fie însă serioasă 1675.
Pornind de la dispoziţiile art. 789 C. civ. care prevăd că în cazul unei rente, prin excepţie de la
dreptul comun (art. 1392 şi 1397 C. civ.), garanţia este datorată şi pentru insolvabilitatea debitorului dacă
aceasta are o cauză anterioară partajului, practica judiciară şi doctrina au extins garanţia la orice creanţă 1676.
În dreptul nostru, spre deosebire de dreptul francez, se admite în genere că, în sensul dispoziţiilor art.
787 alin. 1 C. civ., constituie tulburare atât viciul ascuns al lucrului atribuit unui coindivizar, cât şi faptul că
bunul atribuit are o întindere mai mică decât cea avută în vedere de coindivizari la data partajului 1677.
Diferenţa se explică prin faptul că în timp ce dreptul francez reglementează resciziunea partajului pentru
leziune (art. 887 alin. 2 C. civ.), astfel încât dezechilibrele întemeiate pe viciile lucrului vândut sau pe
diferenţa de întindere se pot rezolva pe acest temei, dreptul nostru nu cunoaşte o asemenea reglementare,
astfel încât singura soluţie posibilă în ideea păstrării echilibrului între coindivizari este cea înfăţişată mai
sus1678.
În al doilea rând, evicţiunea sau tulburarea trebuie să aibă o cauză anterioară partajului. Art. 787
alin. 1 C. civ. vorbeşe expres de evicţiunile şi tulburările care „proced dintr-o cauză anterioară împărţelii”.
În al treilea rând, se cere ca evicţiunea să nu fie imputabilă moştenitorului evins (art. 787 alin. 2 C.
civ.). Garanţia nu funcţionează dacă evicţiunea a survenit datorită faptului că moştenitorul evins a omis să
cheme în garanţie un alt coindivizar care ar fi avut mijloace să înlăture evicţiunea ori dacă lasă să se
împlinească termenul uzucapiunii fără a-l întrerupe.
În al patrulea rând, trebuie ca actul de partaj să nu conţină o clauză de exhonerare de garanţie. O
asemenea clauză este licită, dar pentru a fi eficace nu este suficientă o clauză generală de excludere a
garanţiei, cerându-se să fie expresă şi specială, precizând cauza de evicţiune (art. 787 alin. 2 C. civ.).

743. Efecte. În cazul în care evicţiunea sau tulburarea s-a produs, coindivizarul nu poate cere
rezoluţiunea partajului, ci doar indemnizarea sa de către ceilalţi coindivizari, la valoarea bunului din
momentul când a surevenit evicţiunea, fiecare fiind ţinut la plată proproţional cu partea ce îi revine din
moştenire (art. 788 alin. 1 C. civ.). Coindivizarul evins va suporta şi el pierderea alături de ceilalţi
coindivizari1679.
Dacă un coindivizar este insolvabil, pierderea va fi suportată de ceilalţi în mod proporţional (art. 788
alin. 2 C. civ.).
Acţiunea în garanţie este personală, astfel încât se prescrie în termenul general de prescripţie de trei
ani.
Creanţa de garanţie beneficiază de privilegiul copartajantului asupra tuturor imobilelor succesorale
(art. 1737 pct. 3 C. civ.)1680.

744. Cazul special al tulburărilor provenind de la un coindivizar. Dispoziţiile art. 787 C. civ. au
în vedere doar tulburările de drept provenind de la un terţ străin de moştenire. Dar aşa cum în materie de
vânzare vânzătorul garantează pe cumpărător nu numai pentru tulburările de drept provenind de la terţi, ci şi
pentru cele de fapt provenind chiar de la el, şi în materie de partaj fiecare coindivizar garantează pe ceilalţi
pentru tulburările pe care li le-ar putea cauza prin fapta lor, neputând întreprinde nimic din cele ce ar putea

1675
M.Béhar-Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 884 à 886, 1995, p. 6, nr. 22.
1676
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 362, nr. 904; M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p.
926, nr. 679.
1677
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 268, nr. 417; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 300.
Contra, în privinţa viciilor ascunse, dar nu şi a întinderii lucrului, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 812.
1678
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.363, nr. 907.
1679
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 909, nr. 1784.
1680
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1511/1982, Repertoriu… 1980-1985, p. 135.
306
diminua valoarea bunurilro primite de aceştia la partaj 1681. De pildă, coindivizarul care a primit la partaj un
fond de comerţ nu poate să mute activitatea acestui fond de comerţ din locul unde funcţiona la data
deschiderii moştenirii în proximitatea locului unde un alt coindivizar care a primit un alt fond de comerţ de la
defunct îşi desfăşoară activitatea.
Această garanţie se diferenţiază de cea prevăzută la art. 787 C. civ. prin aceea că: survine şi pentru
tulburările de fapt, nu numai pentru cele de drept; tulburarea poate fi pricinuită de un fapt survenit ulterior
partajului; este de ordine publică, neputând fi înlăturată pe cale convenţională. Autorul faptei trebuie să
înceteze tulburarea, fiind singur ţinut la plata eventualelor daune cauzate.

Secţiunea IV

NULITATEA PARTAJULUI

745. Anularea pentru vicii de formă. Nerespectarea regulilor privitoare la forma judiciară a
partajului în cazul persoanelor absente, a minorilor şi interzişilor judecătoreşti (art. 730 alin. 2 C. civ.) ( supra
nr. 709) este sancţionată cu nulitatea relativă a partajului, fiind vorba de dispoziţii referitoare la protecţia
incapabililor1682. Ea nu poate fi cerută decât de persoana protejată sau de reprezentanţii săi legali, confirmarea
partajului de către aceştia înlăturând sancţiunea 1683. Acţiunea se prescrie în termenul general de prescriţie de
trei ani.

746. Anularea pentru violenţă sau dol. Art. 790 alin. 1 C. civ. prevede în mod expres anularea
partajului pentru viciile de consimţământ ale violenţei sau dolului 1684. Anularea pentru violenţă sau dol
urmează regimul de drept comun.
Dolul trebuie să emane de la un coindivizar, căci în caz contrar el rămâne fără incidenţă asupra
partajului, dând dreptul doar la o acţiune în daune-interese contra terţului vinovat de acesta 1685.
Conform dispoziţiilor art. 793 C. civ., coindivizarul care în urma descoperirii dolului sau încetării
violenţei înstrăinează în tot sau în parte bunurile ce i-au fost atribuite la partaj nu mai poate cere anularea
partajului. În asemenea situaţii se prezumă irefragabil confirmarea actului anulabil, proba contrară fiind
inadmisibilă1686.

747. Eroarea ca viciu de consimţământ în cazul partajului. Art. 790 C. civ. menţionează dintre
viciile de consimţământ susceptibile să atragă anularea partajului doar dolul şi violenţa, nu şi eroarea. Această
omisiune este în general considerată a fi voluntară pe motiv că eroarea, singură, nu trebuie să ducă la anulare
în ideea stabilităţii partajului şi că eventualele dezechilibre rezulate din erori de apreciere se pot corija prin
măsuri mai puţin grave decât anularea, cum ar fi 1687:
-dacă un bun a fost omis la partaj din eroare, acesta nu se desfiinţează, ci se va face un supliment de
partaj (art. 790 alin. 2 C. civ.);
1681
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p.863-864, nr. 931; M. Béhar-Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 884 à 886, cit. supra, p.
12-13, nr. 45-48.
1682
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 364-365, nr. 913-9114; J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit.
supra, nr. 315, nr. 467.
1683
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 336/1968, CD 1968, p. 102.
1684
Legiuitorul român nu a reprodus dispoziţiile art. 887 C. civ. francez care prevăd resciziunea (anularea) partajului
pentru leziune.
Asupra fapatului că doar dintr-o inadvertenţă art. 791 şi 792 C. civ. vorbesc de „resciziune” (anulare pentru cazul special
al leziunii), în realitate dreptul nostru necunoscând acest caz de anulare, a se vedea I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 366-367, nr. 918-921.
1685
M. Béhar-Touchais, J.-Cl. Civ. Art. 887 à 892, fasc. 10, 2000, p. 4, nr. 5.
1686
CSJ, s. civ., dec. nr. 1173/1991, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 109-110.
1687
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 931-932, nr. 686.
307
 -dacă din eroare un bun străin este inclus în lotul unui coindivizar, iar acesta este evins de adevăratul
proprietar, echilibrul între coindivizari se va restabili prin intermediul garanţiei care şi-o datorează
coindivizarii pentru tulburările şi evicţiunile pe care le suferă după data partajului (supra nr. 741-744);
-dacă un terţ a fost considerat din eroare coindivizar şi a primit bunuri succesorale, adevăraţii
coindivizari vor exercita împotriva acestuia o acţiune în petiţie de ereditate, după care vor face între ei un
partaj suplimentar în privinţa bunurilor reintrate în indiviziune.
În caz de eroare asupra valorii bunurilor succesorale, când rezultă aşadar o leziune pentru
coindivizarul atributar, în dreptul nostru, partajul rămâne valabil, nefiind supus resciziunii (cum se întâmplă
în dreptul francez), egalitatea coindivizarilor putând fi restabilită pe calea garanţiei pe care aceştia şi-o
datorează reciproc1688.
Aşadar, în principiu, eroarea nu constituie în sine cauză de anulare a partajului. Cu toate acestea,
pratcica judiciară şi doctrina nu exclud cu totul anularea partajului pentru eroare, dar numai în acele cazuri
excepţionale care nu intră în categoriile menţionate mai sus. Astfel, pot duce la anularea partajului includerea
din eroare – lucru care trebuie probat - în masa partajabilă a unui bun propriu al unui coindivizar, care nu
poate să-l evingă pe atributar conform principiului că acela care datorează garanţia nu poate să evingă, sau
falsa apreciere a drepturilor coindivizarilor în masa indiviză datorită ignorării existenţei unui testament în
favoarea unuia dintre aceştia, cazuri în care se consideră că este vorba de erori asupra cauzei partajului 1689.

748. Nulitatea absolută pentru omiterea unui coindivizar la partaj. Omiterea unui coindivizar la
partaj constituie o cauză de nulitate absolută, întrucât „este un viciu profund care afectează partajul şi,
lăsându-l sub ameninţarea unei petiţii de ereditate iminente, îi răpeşte orice regularitate şi stabilitate” 1690.
Practica noastră judecătorească s-a pronunţat şi în sensul că un asemenea partaj este inopozabil
coindivizarului omis, care poate cere oricând un nou partaj, fără a i se putea opune prescripţia extinctivă 1691.
Această soluţie nu este cea mai potrivită întrucât îi lasă pe toţi coindivizarii la dispoziţia unuia singur, pe când
prima soluţie (nulitatea absolută) permite oricărui coindivizar să provoace un nou partaj şi să obţină
împarţirea definitivă şi, de astă dată, legală a bunurile succesorale. De altfel, în materia partajului de
ascendent, art. 797 C. civ. prevede în mod expres soluţia nulităţii absolute în cazul omiterii de la partaj a unui
decendent, acţiunea pentru declararea acesteia fiind nu numai la dispoziţia celui omis, ci şi a celorlalţi
comoştenitori.

749. Efectele nulităţii. Ca efect al nulităţii, partajul este desfiinţat cu efecte retroactive, ca şi când nu
ar fi existat, coindivizarii fiind consideraţi că nu au ieşit niciodaă din indiviziune.
Drepturile dobândite de terţi ulterior partajului asupra bunurilor atribuite în proprietate individuală
fiecărui coindivizar nu se desfiinţează automat, dar vor fi supuse elementului aleatoriu pe care îl reprezintă un
nou partaj; dacă vor cădea din nou în lotul coindivizarului care le-a constituit, se vor consolida definitiv, iar
dacă vor cădea în lotul altui coindivizar se vor rezoluţiona cu efecte retroactive 1692.
Fructele bunurilor atribuite individual vor fi păstrate de coindivizarul de bună-credinţă care le-a
perceput pe intervalul de timp de la data partajului până la data anulării, în timp ce coindivizarul de rea-
crediţă va fi obligat la restituirea acestora masei indivize fără nici o excepţie 1693.

1688
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 303.
1689
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p.866-867, nr. 933; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 915, nr. 1790; H.
Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, cit. supra, p. 538-542.
1690
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 930, nr. 684.
În acelaşi sens, a se vedea şi CSJ, s. civ., dec. nr. 1173/1991, cit. supra.
1691
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 673/1982, CD 1982, p. 36-40; idem, dec. nr. 2508/1988, RRD nr. 8/1989, p. 71.
1692
M. Grimaldi, Successions,, cit. supra, p. 868, nr. 935.
1693
M. Planiol, G. Ripert, J. Maury, H. Vialleton, op. cit., p. 934, nr. 687.
308
 Capitolul V

PARTAJUL DE ASCENDENT

750. Noţiune. Generalităţi. Partajul de ascendent este actul prin care tatăl sau mama ori alt
ascendent face în avans, în timpul vieţii, repartizarea bunurilor sale între copiii sau descendenţii lui (art. 794
C. civ.). Este un act a cărui carcteristică principală este că ascendentul „ împarte bunurile sale, înainte de a fi
indivize între moştenitorii săi”1694.
Partajul de ascendent se poate realiza atât prin donaţie (donaţie-partaj), adică printr-un contract, act
juridic între vii de formaţie bilaterală, cât şi prin testament (testament-partaj), adică printr-un act juridic
unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). În ambele sale forme, partajul de ascenedent este un act mixt,
care combină regulile partajului cu cele ale donaţiei sau testamentului.
Dacă ambele forme au în comun efectul de a atribui individual comoştenitorilor bunurile
dispunătorului asemenea unui partaj la data decesului acestuia, ele diferă însă esenţial prin faptul că în timp
ce donaţia-partaj, fiind un contract, pe de o parte, se poate realiza numai cu acordul donatarului, iar pe de altă
parte, nu poate fi revocată unilateral de donator, testamentul-partaj este un act de formaţie unilaterală
esenţialmente revocabil.
Spre deosebire de partajul obişnuit, care se realizează fie prin acordul coindivizarilior, fie prin
hotărâre judecătorească, partajul de ascendent se realizează sub autoritatea şi cu voinţa ascendenţilor despre a
căror moştenire este vorba1695.
Dispoziţiile legale referitoare la partajul de ascendent (art. 794 şi următ. C. civ.) sunt de excepţie, în
lipsa lor un asemenea partaj neputând fi făcut întrucât s-ar contraveni regulilor de drept comun care prohibesc
pactele asupra succesiunilor nedeschise (art. 965 alin. 2 C. civ.) şi partajarea bunurilor care fac parte din
rezerva succesorală prin voinţa dispunătorului 1696. Ele îşi au originea în dreptul roman, dreptul cutumiar
francez şi în legiuirile premergătoare Codului civil român 1697, justificându-se prin necesitatea de a elimina, pe
cât este posibil, neînţelegerile dintre moştenitori sau inconvenientele partajului judiciar.
Dat fiind caracterul de exepţie al partajului de ascendent, acesta trebuie să rezulte în mod neechivoc
din actul care se pretinde că îl conţine. Uneori, în practica noastră judiciară şi în doctrină, acest element este
cu totul neglijat, simplul fapt că părinţii au înzestrat pe fiecare din copiii lor cu ocazia căsătoriei neputând
duce la concluzia existenţei unei donaţii-partaj, aşa cum s-a făcut, ci cel mult a existenţei unor donaţii
ordinare1698.

751. Plan. În cele ce urmează vom analiza distinct donaţia-partaj (Secţiunea I) şi testamentul-partaj
(Secţiunea II).

Secţiunea I

DONAŢIA-PARTAJ

1694
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 547, nr. 1043.s
1695
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 535, nr. 1743.
1696
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 1018, nr. 818.
1697
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 851-853.
1698
Pentru o asemenea practică cu comentariul aferent, din care nu rezultă nici cel mai mic indiciu al voinţei
ascendentului de a face un partaj de ascendent, şi cu atât mai puţin voinţa neexhivocă, a se vedea CA Cluj, dec. civ. nr.
920/2000, Notă de T. Dârjan, „Dreptul” nr. 3/2001, p. 150-156.
309
 752. Noţiune şi natură juridică. Donaţia-partaj este un contract (act juridic între vii) prin care un
ascendent dispune irevocabil cu titlu gratuit în timpul vieţii de toate sau o parte din bunurile sale prezente în
favoarea tuturor copiilor sau descendenţilor săi în considerarea drepturilor succesorale ale acestora, realizând
un partaj anticipat între aceştia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care în formă este o donaţie (art. 795
alin. 1 C. civ.), dar care nu comportă doar o simplă liberalitate, ci mai cu seamă elemente de anticipaţie
succesorală care îşi vor produce toate efectele la data decesului dispunătorului 1699.
Fără îndoială că elementul de liberalitate nu poate lipsi, procurând un avantaj descendenţilor. Astfel,
o donaţie-partaj cu sarcini întruneşte această condiţie, dar numai în măsura în care sarcinile nu sunt mai
oneroase decât emolmentul1700.
Succesiunea nu se poate deschide decât la decesul lui de cujus. De aceea, copiii gratificaţi prin
donaţia-partaj nu pot fi în timpul vieţii dispunătorului decât donatari, nu moştenitori 1701. Este vorba despre un
partaj care nu poartă asupra unei succesiuni deschise, ci doar anticipează asupra succesiunii viitoare a
dispunătorului, în cadrul căreia va fi luat în considerare ca atare 1702.
Donaţia-partaj este aşadar un act cu natură mixtă, bivalentă, care în esenţa sa este un partaj, dar care
sub anumite aspecte apare ca o liberalitate (donaţie) 1703.
Primordială în cazul donaţiei-partaj este voinţa ascendentului sub autoritatea căruia se face
repartizarea bunurilor succesorale, iar nu voinţa descendenţilor, care, în măsura în care nu li se încalcă
rezerva, nu pot decât să se supună celei dintâi, dacă vor să moştenească, sau să renunţe la moştenire. Aşadar,
partajul îl face însuşi ascendentul, iar nu descendenţii moştenitori sub medierea acestuia 1704.

753. Plan. Odată stabilită natura juridică specială a donaţiei-partaj, urmează să analizăm condiţiile de
validitate ale acesteia (§ 1), efectele (§ 2) şi reducţiunea ei (§ 3).

§ 1. Condiţiile de validitate

754. Acestea trebuie privite din perspectiva părţilor (A), a bunurilor (B), a repartizării acestora (C),
precum şi a formelor pe care trebuie să le respecte (D).

A. Părţile

755. Persoanele care pot face o donaţie-partaj. Pot face donaţii-partaj doar „tatăl, mama şi ceilalţi
ascendenţi” (art. 794 C. civ.), nu şi alte persoane cum ar fi descendenţii sau colateralii. Este indiferent dacă
legătura de rudenie este legitimă (din căsătorie), nelegitimă (dinafara căsătoriei) sau din adopţie.
Un unchi, de pildă, poate face donaţii în favoarea nepoţilor săi de frate, numai că această donaţie este
una obişnuită chiar dacă dispunătorul a caracterizat-o ca donaţie-partaj. O astfel de donaţie nu intră sub
incidenţa dispoziţiilor art. 794 şi următ. C. civ., nepoţii nefiind aşadar obligaţi, în lipsa unei stipulaţii exprese,
la garanţia reciprocă pentru tulburări şi evicţiuni pe care şi-o datorează coindivizarii ulterior partajului, iar
privilegiul pentru plata eventualelor sulte este cu totul exclus, chiar dacă dispunătorul a prevăzut contrariul,
privilegiile neputând rezulta decât din lege1705.
Dispunătorul trebuie să aibă capacitatea de a face liberalităţi conform dreptului comun.

1699
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 374, nr. 550.
1700
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 938, nr. 1820.
1701
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 1019.
1702
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 539, nr. 1747.
1703
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 931, nr. 1807.
1704
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 542, nr. 1753.
1705
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 856-857.
310
 756. Persoanele care pot beneficia de donaţia-partaj. Beneficiari ai donaţiei-partaj nu pot fi decât
copiii sau ceilalţi descendenţi ai dispunătorului (art. 794 C. civ.), indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie,
dianfara căsătoriei sau din adopţie1706.
Deşi, în limitele cotităţii disponibile, ascendentul poate favoriza pe unul sau altul dintre descendenţii
săi făcându-i liberalităţi preciputare – fie chiar prin donaţia-partaj, fie separat -, donaţia-partaj are ca finalitate
sau funcţie principală repartizarea bunurilor dispunătorului între descendenţii săi care pot şi vor să vină la
moştenirea sa legală, având aşadar vocaţie utilă, nefiind nedemni sau renunţători. Ea presupune cu necesitate
cel puţin doi descendenţi care vin efectiv la moştenire, o donaţie-partaj între un descendent şi un terţ (fie el
descendent în grad mai îndepărtat, fie o persoană fără legătură de rudenie cu dispunătorul) este de
neconceput1707.
Destinată să înlocuiască partajul care ar fi trebuit făcut după decesul ascendentului, donaţia-partaj
trebuie să se refere chiar la cei care au dreptul de a participa la partajul pe care îl înlocuieşte, motiv pentru
care actul prin care ascendentul împarte bunurile sale între fiii săi şi copiii acestora fără a fi întrunite
condiţiile reprezentării nu este decât o donaţie ordinară 1708.
Persoanele dinafara sferei descendenţilor dispunătorului, în actuala configuraţie a textelor Codului
nostru civil, nu pot fi beneficiare ale donaţiei-partaj 1709, dar, în limitele cotităţii disponibile, pot fi beneficiare
ale donaţiilor ordinare.
Donaţia-partaj care nu cuprinde pe toţi descendenţii cu vocaţie utilă la moştenire la momentul
deschiderii acesteia este nulă (art. 797 alin. 1 C. civ.) 1710. Este vorba atât de descendenţii care vin la moştenire
în nume propriu, cât şi de cei care moştenesc prin reprezentare, fără luarea în considerare a nedemnilor sau
renunţătorilor, momentul la care se raportează îndeplinirea acestei condiţii fiind acela al deschiderii
moştenirii 1711.
Constarea nulităţii poate fi cerută nu numai de descendentul omis, ci chiar şi de ceilalţi descendenţi
(art. 797 alin. 2 C. civ.).
Nulitatea pentru omisiunea unui descendent este incidentă chiar dacă la data deschiderii moştenirii
masa succesorală, pe lângă bunurile care au format obiectul donaţiei-partaj, cuprinde bunuri care prin natura
şi valoarea lor ar asigura drepturile succesorale ale moştenitorului omis 1712.
Pentru a putea beneficia de donaţia-partaj, descendenţii trebuie să aibă capacitatea de a primi
liberalităţi la momentul încheierii actului.

B. Bunurile putând face obiectul donaţiei-partaj

757. Bunurile prezente. Donaţia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra cărora ascendentul
dispunător este unic proprietar la momentul încheierii actului, iar nu şi bunurile viitoare (art. 795 alin. 2 C.

1706
Soţul supravieţuitor nu este inclus în categoriile de persoane la care se referă art. 794 C. civ. (M. Eliescu,
Transmisiunea…, cit. supra, p. 313-316; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1444/1972, CD 1972, p. 173).
1707
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 545, nr. 1757.
1708
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 1029, nr. 829.
1709
Este de menţionat faptul că modelul Codului civil român, Codul civil francez, în ideea modernizării sale, a fost
modficat în 1988 în sensul acordării permisiunii de a beneficia de o donaţie-partaj şi unui terţ în scopul de a i se
transmite nefracţionată o întreprindere individuală, având în vedere competenţele sale de a continua activitatea acelei
intreprindei (art. 1075 alin. 3 C. civ. francez) (pentru detalii, a se vedea C. Brenner, Dévolution et répartition
successorales dans les partages d’ascendents à la fin du XX-e siècle, în „Études offertes à Pierre Catala. Le droit privé
français à la fin du XX-e siècle”, Litec. Paris, 2001, p. 371-373, nr. 7-8.
1710
CSJ, s. civ., dec. nr. 33/1990, „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 237.
1711
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1403/1974, Repertoriu… 1969-1975, p. 216.
1712
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 580, nr. 352.
Contra, a se vedea M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 330. Soluţia poate fi însă acceptată de lege ferenda.
Legiuitorul francez, după ce în 1938 a modificat textul corespunzător din Codul civil în sensul înlăturării nulităţii în
cazul în care la deschiderea moştenirii rămân bunuri suficiente pentru acoperirea părţii succesorale a descendentului
omis, a introdus în 1971 texte (art. 1077-1 şi 1077-2) prin care a prevăzut că sancţiunea în acest caz nu mai este
nulitatea, ci reducţiunea pentru atingerea rezervei sale, indiferent dacă au rămas sau nu bunuri (pentru detalii, a se vedea
C. Brenner, op. cit., p. 373, nr. 9. B).
311
civ.). Această dispoziţie legală se explică prin incompatibilitatea care există între caracterul irevocabil al
oricărei donaţii, deci şi a donaţiei-partaj, şi bunurile viitoare întrucât nu depinde decât de voinţa donatorului
să manevreze de o asemenea manieră încât să nu dobândească aceste bunuri şi în acest fel să revoce
donaţia1713.
Împărţeala poate avea ca obiect toate bunurile dispunătorului sau doar o parte. În acest din urmă caz,
bunurile neincluse în actul de partaj se vor transmite în indiviziune la moştenitori urmând a fi împărţite între
aceştia potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.).
Donaţia-partaj poate cuprinde nu numai cotitatea disponibilă, cum se întâmplă în cazul donaţiilor
obişnuite, ci şi rezerva moştenirii, respectând partea ce revine fiecărui descendent din aceasta 1714

758. Bunurile soţilor obiect al unei donaţii-partaj conjunctive. Practica judiciară şi doctrina admit
posbilitatea ca o donaţie-partaj să fie făcută împreună de mamă şi tată în favoarea copiilor comuni, act care
este cunoscut sub denumirea de donaţie-partaj conjunctivă1715.
Avantajul incontestabil al donaţiei-partaj conjunctive este acela că părinţii pot dispune nu numai de
bunurile proprii, ci şi de cele comune, lucru pe care nici unul nu l-ar putea face fără acordul celuilalt.
Ca urmare a acestei operaţiuni, fiecare părinte este considerat a fi contribuit la formarea loturilor
copiilor în proporţie egală din ansamblul bunurilor distribuite, chiar dacă un anume copil a primit bunuri
numai de la mamă, iar un altul numai de la tată1716.
Dacă există copii care nu sunt comuni, donaţia-partaj conjunctivă făcută de cei doi soţi în favoarea
acestora nu poate să aibă ca obiect decât bunuri care aparţin părintelui său, iar nu şi celuilalt soţ, faţă de care
nu are vocaţie succesorală1717.
Donaţia-partaj conjunctivă cu rezerva dreptului de uzufruct în favoarea soţului donatar şi cu clauza
continuării uzufructului în persoana soţului supravieţuitor este valabilă, căci nu este vorba de transmiterea
unui uzufruct viager stins prin moartea titularului său (art. 557 C. civ.), ci despre un al doilea uzufruct,
distinct de cel dintâi, care se naşte la data decesului primului titular şi care constituie o donaţie de bunuri
viitoare (valabilă între soţi)1718.

759. Bunurile indivize obiect al donaţiei-partaj cumulative. Adesea, după decesul mamei sau
tatălui, averea succesorală rămâne în indiviziune între părintele supravieţuitor şi copiii săi. Părintele
supravieţuitor nu va putea face o donaţie-partaj în privinţa acestor bunuri întrucât nu-i parţin în exclusivitate.
Practica judiciară franceză şi doctrina admit însă validitatea unei asemenea operaţiuni cu condiţia de a fi
acceptată de toţi copiii, aceasta incluzând, pe de o parte, un partaj amiabil (în privinţa bunurilor provenind
din patrimoniul părintelui predecedat), iar pe de altă parte o donaţie-partaj (în privinţa bunurilor aparţinând
părintelui supravieţuitor),aceasta fiind cunoscută sub denumirea de donaţie-partaj cumulativă1719.
Actul în discuţie alcătuieşte un ansamblu indivizibil, astfel încât dacă acesta nu este valabil în
privinţa partajului succesiunii deschise, cade întreaga operaţiune, fără ca partajul anticipat al moştenirii
părintelui supravieţuitor să rămână în vigoare 1720.
Donaţia-partaj cumulativă poate fi făcută nu numai de părinţii căsătoriţi, ci şi de cei necăsătoriţi
(divorţaţi sau care nu au fost căsătoriţi niciodată) 1721.

1713
J. Flour, H. Souleau, Les succeessions, cit. supra, p. 377, nr. 553.
Sulta exigibilă după decesul dispunătorului, precizează aceşti autori, constituie un bun prezent deoarece procură un
avantaj imediat sub forma unei creanţe certe, doar exigibilitatea acesteia fiind legată de un termen viitor.
1714
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussourarn, op. cit., p. 1035, nr. 833.
1715
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 761, nr. 1825; M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 308-309;
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 550, nr. 1765.
1716
Ibidem.
1717
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 552, nr. 1056.
1718
Cass. 1-re civ., 4 avr. 1991, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 1/1991, p. 165-166.
În acest caz nu este vorba de o donaţie „mutuală şi reciprocă” în sensul dispoziţiilor art. 938 C. civ. prohibită de lege,
cum s-a susţinut (M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 309), ci de o donaţie cu sens unic.
1719
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 936, nr. 1814.
1720
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 552, nr. 1768.
312
 760. Bunurile care au format obiectul unor donaţii anterioare. Bunurile care au format obiectul
unor donaţii anterioare pot forma în anumite condiţii obiectul unei donaţii-partaj.
Astfel, bunurile care au format obiecul unei donaţii raportabile (nepreciputare) pot forma obiectul
unei donaţii-partaj, dar numai întrucât sunt făcute în favoarea donatarului şi cu acordul acestuia. Prin natura
lor donaţiile raportabile sunt destinate să se reîntoarce în masa succesorală la decesul dispunătorului, fiind
supuse împărţelii conform regulilor moştenirii ab intestat. Nu există însă nici o piedică legală ca ascendentul
să includă bunul formând obiectul unei asemenea donaţii într-o donaţie-partaj ulterioară, cu consecinţa că
prin aceasta descendentul-donatar va fi scutit de raport, la data deschiderii moştenirii bunul revenindu-i ca
efect al partajului făcut de ascendent în timpul vieţii prin donaţia-partaj 1722.

C. Repartizarea bunurilor

761. Divizarea reală prin voinţa donatorului. Donaţia-partaj, aşa cum o arată chiar denumirea ei,
implică în mod necesar o împărţire a bunurilor între descendenţi făcută de donatorul-ascendent cu acordul
acestora. Actul prin care ascendentul dispune în favoarea descendenţilor săi cu titlu gratuit în ideea de a-i
gratifica, dar lăsând grija împărţelii în seama acestora, nu este o donaţie-partaj, ci, în lipsa repartizării
specifice partajului, o donaţie ordinară1723.
De asemenea, actul prin care părintele se limitează să gratifice pe fiecare din copiii săi cu o cotă-parte
indiviză dintr-un imobil, în lipsa repartizării individuale, nu poate fi o donaţie-partaj, ci o donaţie ordinară 1724.
Criteriul de delimitare a donaţiei-partaj faţă de donaţia ordinară este intenţia ascendentului de a
proceda la un aranjament de familie global, chiar dacă nu se face expres referire la dispoziţiile art. 794 C. civ.
şi chiar dacă nu este cuprins într-un act unic, ci în acte distincte, cu condiţia ca din acestea să rezulte voinţa
ascendentului de a le privi ca indisociabile şi deci indivizibile 1725.

762. Compunerea loturilor. În privinţa componenţei loturilor atribuite descendenţilor, donatorul nu

este constrâns de regula care rezultă din dispoziţiile art. 741 alin. 1 C. civ., conform căreia la partaj (este
vorba de partajul obişnuit făcut după deschiderea moştenirii) „trebuie să se dea… aceeaşi cantitate de mobile,
de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare”, recunoscându-i-se dreptul de a alcătui
loturile cum crede de cuviinţă1726.
Modelul partajului de ascendent este partajul voluntar, iar nu partajul judiciar, astfel încât, lăsând la o
parte faptul că şi în cazul partajului judiciar principiul egalităţii în natură este susceptibil de nuanţări ( supra
nr. 717), ascendentul are libertate în fixarea componenţei loturilor, admiţându-se că atribuirea în întregime a
unui domeniu agricol unuia dintre copii cu obligaţia de a plăti celorlalţi copii ai dispunătorului sultele
corespunzătoare – stabilite de dispunător, indiferent dacă sunt plătibile în timpul vieţii acestuia sau după
decesul lui - este o donaţie-partaj, iar nu o donaţie ordinară cu sarcini 1727. Soluţia nu poate fi însă dusă până la
extrem, în sensul că atunci când interesul economic al păstrării integrităţii imobilelor ori exploataţiilor
agricole sau comerciale nu este în joc, iar ascendentul deţine mai multe imobile, principiul egalităţii partajului
în natură redevine aplicabil1728.

1721
B. Pavy, Les donations-partages cumulatives et conjonctives sont-elles possibles en dehors des liens du mariage?,
„Defrénois” 1994, art. 35830.
1722
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 1032, nr. 831 bis; M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p.
554, nr. 1772.
1723
M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 1038, nr. 834.
1724
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.553, nr. 1058.
1725
Cass. 1-re civ., 17 avr. 1985, Obs. H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile,
cit. supra, p. 632-635.
1726
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 761, nr. 1826; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 362/1987, CD 1987, p.
119-120; CSJ, s. civ., dec. nr. 1409/1992, „Dreptul” nr. 8/1993, p. 81.
1727
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 560-561, nr. 1783, nota 109; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 557, nr. 1065.
Pentru unele dubii legate de acestă soluţie, a se vedea J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 380, nr. 559.
1728
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 937-938, nr. 1816-1817; C. Brenner, op. cit., p. 380, nr. 23.
313
 Ascendentul donator, în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, poate favoriza pe unul sau altul
dintre copiii săi atribuindu-i bunuri de valoare mai mare decât celorlalţi. Dacă limitele cotităţii disponibile
sunt depăşite, ceilalţi copii pot cere reducţiunea liberalităţii în condiţiile dreptului comun (art. 798 C. civ.) 1729.

D. Condiţiile de formă

763. Aplicarea dreptului comun. Conform dispoziţiilor art. 795 alin. 1 C. civ., donaţia-partaj
trebuie să întrunească din punctul de vedere al formei „condiţiile şi regulile prescrise pentru donaţiunile între
vii”. Aşadar, în principiu, sub sancţiunea nulităţii, ea trebuie să fie încheiată în formă autentică (art. 813 C.
civ.), iar dacă se referă şi la bunuri mobile, trebuie să fie întocmit şi un stat estimativ semnat de donator şi
donatari (art. 827 C. civ.).
Acceptarea donatarilor trebuie să fie expresă şi făcută prin act autentic notificat donatorului înaintea
deschiderii moştenirii (art. 814 C. civ.)1730.
Se recunoaşte, nu fără oarecare reţinere, că, prin excepţie, în cazurile şi condiţiile admise în dreptul
comun, forma autentică nu este cerută dacă este vorba de donaţii sub forma darului manual, a donaţiei
deghizate şi a donaţiei indirecte1731.
În cazul în care un partaj de ascendent nul absolut pentru vicii de formă este executat în cunoştinţă de
cauză de descendenţi, aceştia nu mai pot reveni cerând constatarea nulităţii absolute, actul nul fiind ratificat
conform dispoziţiilor art. 1167 alin. 3 C. civ.1732.

§ 2. Efectele donaţiei-paratj

764. Donaţia-partaj produce anumite efecte imediat ce a fost încheiată (A), iar altele numai după data
deschiderii moştenirii dispunătorului.

A. Înaintea deschiderii moştenirii dispunătorului

765. După încheierea actului de donaţie trebuie diferenţiate, pe de o parte, raporturile dintre donator
şi donatari (a), iar pe de altă parte raporturile dintre donatari (b).

a) Raporturile între donatorul-ascendent şi donatarii-descendenţi

766. Efectele sunt cele ale unei donaţii obişnuite. Donaţia-partaj produce între ascendentul-donator
şi descendenţii-donatari efectele unei donaţii obişnuite.
Ea comportă în primul rând transferul irevocabil al bunurilor care formează obiectul ei din
patrimoniul donatorului în patrimoniul fiecărui donatar, conform stipulaţiilor actului. Transferul se realizează
în principiu imediat, dar el poate fi amânat prin stipularea unui termen suspensiv 1733. Descendenţii donatari
pot dispune liber de bunurile transferate prin donaţia-partaj în patrimoniul lor 1734.
Afară de cazul unei clauze de reîntoarcere convenţională stipulată în act (art. 825 C. civ.), decesul
unuia dintre donatari înaintea donatorului nu atrage caducitatea atribuirii, drepturile acestuia transmiţându-se
pe cale succesorală la moştenitorii săi 1735.

1729
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 789/1971, Repertoriu… 1969-1975, p. 217.
1730
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 850, nr. 1058.
1731
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 564-565, nr. 1790; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 362/1987, CD 1987, p. 119-
120; Cass. 1-re civ., 1-er déc. 1999, Obs. R. Le Guidec, JCP I 278 nr. 49/2000, p. 2234-2235.
1732
Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 255/1987, RRD nr. 2/1988, p. 73.
1733
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 569, nr. 1801.
1734
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2674/1973, CD 1973, p. 188.
1735
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 855, nr. 1067.
314
 Ca orice donaţie, donaţia-partaj poate fi revocată pentru ingratitudine (art. 830 C. civ.) şi pentru
neîndeplinirea sarcinilor (art. 831 C. civ.). Revocarea pentru survenienţa de copii este exclusă întrucât chiar
prin ipoteză doaţia-partaj presupune că donatorul are descendenţi la data încheierii actului.
Transmisiunea este individuală, donaţia-partaj neantrenând în nici un fel deschiderea moştenirii.
Ascendentul-donator, chiar dacă include în act toate bunurile care le deţine la data încheierii acestuia, nu-şi
înstrăinează descendenţilor patrimoniul său, acesta fiind inalienabil prin acte între vii, râmânând ţinut
personal la plata datoriilor faţă de creditorii săi actuali şi viitori, chiar dacă a impus descendenţilor săi plata
lor cu titlu de sarcină a liberalităţii1736.
Donaţia-partaj poate fi atacată cu acţiune pauliană de creditorii ascendentului-donator, fără a fi
obligaţi a dovedi complicitatea descendenţilor-donatari la fraudă, sub acest aspect actul fiind tratat ca o
liberalitate şi nu ca un partaj, acesta din urmă neputând fi atacat cu acţiune pauliană 1737.

b) Raporturile dintre desecendenţii-donatari

767. Efectele sunt cele specifice unui partaj. Chiar din momentul încheierii actului, descendenţii-
donatari sunt consideraţi copartajanţi, dar nu ai succesiunii, care încă nu s-a deschis, ci ai bunurilor incluse în
donaţia-partaj1738.
În această calitate, afară de cazul unei stipulaţii contractuale contrarii, ei îşi datorează garanţia
pentru evicţiune, astfel încât dacă unul dintre ei este evins de către un terţ, pierderea va fi suportată nu numai
de către donatarul evins, ci de toţi (inclusiv donatarul evins) în proporţia drepturilor ce le revin din
succesiune.
De asemenea, plata sultelor stipulate în actul de donaţie-partaj sau a indeminizaţiei de evicţiune sunt
garantate între donatarii-descendenţi de privilegiul copartajantului (art. 1737 pct. 3 C. civ.) asupra imobilelor
cuprinse în actul de dispoziţie.

B. După deschiderea moştenirii dispunătorului

768. Donatarii-descendenţi devin moştenitori ai defunctului. Odată cu decesul donatorului-

ascendent, se deschide succesiunea acestuia, iar donatarii-descendenţi devin moştenitori ai acestuia, fiind
consideraţi că au moştenit direct de la acesta bunurile care le-au fost atribuite prin donaţia-partaj, fără să fi
fost nici un moment în indiviziune în privinţa lor. Bunurile care nu au fost incluse în donaţia-partaj se
transmit aceloraşi moştenitori în stare de indiviziune, fiind supuse partajului în condiţiile dreptului comun.
Partajul de ascendent, care până la data deschiderii moştenirii anticipa doar drepturile succesorale ale
descendenţilor, devine din acest moment efectiv. Din această situaţie decurg o serie de consecinţe.
În primul rând, bunurile cuprinse în donaţia-partaj nu sunt supuse raportului, căci aceasta „fiind o
operaţiune preliminară partajului prin faptul că tinde la constituirea masei partajabile”, este lipsit de obiect în
cazul analizat, partajul fiind deja realizat prin voinţa ascendentului 1739.
În al doilea rând, bunurile donate, în lipsă de stipulaţie contrară, sunt considerate ca un avans în
contul moştenirii viitoare, iar nu ca o liberalitate preciputară, astfel încât se impută mai întâi asupra rezervei
şi numai pentru diferenţă, dacă există, asupra cotităţii disponibile a moştenirii 1740.
În al treile rând, ca moştenitori ai defunctului, descendenţii-donatari sunt ţinuţi la plata pasivului
succesoral în condiţiile dreptului comun.
Donatarii-descendenţi pot renunţa la moştenirea defunctului, caz în care pierd calitatea de
moştenitori, nemaifiind ţinuţi la plata pasivului, iar donaţia primită se va imputa asupra cotităţii disponibile a
moştenirii, fiind supusă reducţiunii în măsura în care depăşeşete limitele acesteia.

1736
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 323; Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 950, nr. 1826.
1737
Mazeaud, Chabas, Leveneur, op. cit., p. 950, nr. 1826.
1738
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 384, nr. 567.
1739
Cass. 1-re civ., 16 juill. 1997, Obs. M. Grimaldi, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 44/1997, p. 370.
1740
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 384, nr. 568; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p.
585, nr. 357.
315
§ 3. Reducţiunea donaţiei-partaj

769. Reglementare legală. Din dispoziţiile art. 798 C. civ. rezultă că în cazul în care la deschiderea
moştenirii se constată că prin donaţia-partaj sau printr-un alt act „vreunul din acei între care s-au împărţit
bunurile s-ar găsi vătămat în partea sa legitimă”, împărţeala de ascendent „se poate ataca”. Având în vedere
dispoziţiile de ordine publică referitoare la rezervă, textul vrea să spună că donaţia-partaj este supusă acţiunii
în reducţiune atunci când la deschiderea moştenirii se constată că unuia sau altuia dintre descedenţii
copartajanţi i s-au încălcat drepturile referitoare la rezervă.

770. Stabilirea rezervei şi a cotităţii disponibile. Ascendentul are libertatea deplină de a gratifica
pe unul sau altul dintre descendenţii săi mai mult decât pe ceilalţi, dar aceasta numai în limitele cotităţii
disponibile a moştenirii.
Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile se face prin raportare la masa de calcul unică rezultată din
reunirea fictivă a donaţiei-partaj la activul net al moştenirii, alături de celelalte donaţii făcute de defunct,
nepunându-se în nici un caz problema existenţei a două mase de calcul (una incluzând bunurile cuprinse în
donaţia-partaj şi alta cuprinzând celelalte bunuri lăsate de defunct) 1741.

771. Imputarea bunurilor primite prin donaţie-partaj. După stabilirea masei de calcul în raport cu
care se stabilesc rezerva şi cotitatea disponibilă a moştenirii, problema care se pune este aceea a imputării
bunurilor donate, adică dacă se vor calcula asupra rezervei sau asupra cotităţii disponibile.
În principiu, bunurile donate se vor imputa asupra rezervei celor gratificaţi (supra nr. 768), afară de
cazul unei clauze de preciput, caz în care se vor imputa asupra cotităţii disponibile a moştenirii.
Dacă un descendent-donatar renunţă la moştenire, bunurile donate acestuia se vor imputa asupra
cotităţii disponibile a moştenirii, acesta pierzând calitatea de moştenitor şi, deci, şi de rezervatar..

772. Complinirea rezervei. Dacă unul sau altul dintre descendenţii-donatari nu a primit prin donaţia-
partaj cota corespunzătoare rezervei sale (lucru care, subliniem din nou, se poate stabili doar la data decesului
dispunătorului), pentru complinirea rezervei acesta are dreptul în primul rând la un drept care se înrudeşte cu
un „drept de prelevare” asupra bunurilor rămase nepartajate la decesul dispunătorului şi numai dacă acestea
nu sunt suficiente poate solicita reducţiunea liberalităţilor preciputare făcute prin donaţia-partaj 1742.
Faptul de a fi participat şi el la donaţia-partaj nu poate fi opus descendentului-donatar pentru a-i
paraliza dreptul de complinire a rezervei deoarece, pe de o parte, nimeni nu poate renunţa la rezerva sa
înaintea deschiderii moştenirii1743, iar pe de altă parte rezerva nu poate fi stabilită decât în raport cu situaţia
patrimoniului defunctului de la data deschiderii moştenirii, iar nu cu cea de la data donaţiei-partaj.
Acţiunea regelementată de art.798 C. civ. este o acţiune în reducţiune, care nu duce la anularea
donaţiei-partaj, ci doar la retrângerea liberalităţilor care încalcă rezerva descendentului-reclamant. Ea nu
poate fi primită dacă bunurile donate supuse reducţiunii au pierit fără culpa donatarului şi acesta nu aprimit
nici o indemnizaţie care să compenseze pierderea 1744.

1741
M. Planiol. G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, op. cit., p. 1071, nr. 845 ter.; TGI Carpentras, 4 mai 1999, Obs. F.
Sauvage, JCP II 10380 nr. 37/2000, p. 1662-1664.
1742
Cass. 1-re civ., 17 déc. 1996, Obs. B. Vareille, „Recueil Dalloz” (Sommaires commentés) nr. 44/1997, p. 368; F.
Sauvage, op. cit., p. 1664-1665, nr. 10-11.
Subliniem faptul că în dreptul francez această soluţie rezultă astăzi din dispoziţiile exprese ale art. 1077-1 C. civ. francez
(introdus în cod în anul 1971), dar, aşa cum s-a subliniat, „acest text nu este decât aplicarea dreptului comun:
moştenitorul rezervatar trebuie mai întâi să-şi ia rezerva sa din bunurile existente şi numai în caz de insuficienţă a
acestora şi cu titlu subsidiar el poate să atace liberalităţile pe calea acţiunii în reducţiune” (F. Sauvage, op. cit., p.
1664, nr. 10).
1743
F. Sauvage, op. cit., p.1664, nr. 10.
1744
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p.387, nr. 573.
316
 Secţiunea II

TESTAMENTUL-PARTAJ

773. Noţiune. Interes practic. Partajul de ascendent, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 795 C- civ.,
poate fi făcut nu numai prin donaţii între vii, ci şi prin testament.
Spre deosebire de donaţia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis causa,
revocabil, prin care un ascendent face între copiii săi distribuirea şi partajul bunurilor pe care le va lăsa la
moartea sa1745.
Testamentul-partaj se aseamănă cu testamentul obişnuit până la identificare în privinţa formelor şi
condiţiilor de capacitate ale dispunătorului, dar se deosebeşte de acesta în privinţa conţinutului său întrucât
menirea lui principală nu este de a institui legatari, adică de a gratifica preciputar anumite persoane, ci de a
repartiza bunurile ascendentului între descendenţii săi care vin la moştenire în temeiul vocaţei lor legale, iar
nu testamentare1746. Aceasta nu înseamnă însă că dispunătorul, în limitele cotităţii disponibile, nu ar putea
favoriza pe unul sau pe altul dintre descendenţii săi în dauna celorlalţi, ceea ce înseamnă că nu i se poate nega
radical posibilitatea de a constitui şi un instrument devolutiv, iar nu doar de repartizare a bunurilor
succesorale1747. Ca şi donaţia-partaj, testamentul-partaj poate avea o natură ambivalentă.

774. Persoanele care pot face şi persoanele care pot beneficia de testamentul-partaj. Trimitere.
Testamentul-partaj poate fi făcut de aceleaşi persoane care pot face donaţii-partaj, iar beneficiari ai acestuia
pot fi aceleaşi persoane care pot primi donaţii-partaj (supra nr. 755 şi 756).

775. Bunurile care pot forma obiectul testamentului-partaj. Testamantul-partaj poate avea ca
obiect nu numai bunurile prezente ale dispunătorului, ci şi bunurile viitoare, pe care acesta le va dobândi până
la deschiderea moştenirii.
Testatorul poate împărţi doar o parte din bunurile sale, cele neîmpărţite transmiţându-se în
indiviziune la descendenţii săi, urmând a fi împărţite potrivit dreptului comun.
Obiect al testamentului-partaj nu pot fi decât bunurile aflate în proprietatea exclusivă a testatorului,
nu şi cele aflate în proprietate comună, testatorul trebuind să aibă libera dispoziţie asupra bunurilor pentru a
putea face împărţirea acestora1748. De aceea, testamentul-partaj cumulativ este nevalabil 1749. Un asemenea act
nu poate fi realizat nici prin acordul ambilor soţi, deoarece prohibiţia testamenului conjunctiv (art. 857 C.
civ.) se aplică şi testamentului-partaj 1750.
Bunurile de care testatorul a dispus deja prin donaţii preciputare nu pot fi incluse în testamentul-
partaj, lucru care însă este posibil în privinţa donaţiilor nepreciputare (supuse raportului), care nu constituie
decât avansuri în contul moştenirii1751.

776. Repartizarea bunurilor. Elementul caracteristic al testamentului-partaj este repartizarea

bunurilor succesorale între descendenţii defunctului prin voinţa acestuia.

1745
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 863, nr. 1081.
1746
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 390, nr. 578.
1747
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 562, nr. 1785; C. Brenner, op. cit., p. 369-370.
1748
Cass. 1-re civ., 16 mai 2000 şi 6 mars 2001, Obs. R. Le Guidec, JCP I 366 nr. 48/2001, p. 2203.
1749
F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 864, nr. 1083.
1750
Trib. reg. Oltenia, dec. civ. nr. 2575/1966, Nota P. Petrovici, RRD nr. 3/1967, p. 144-147; J. Flour, H. Souleau, Les
successions, cit. supra, p. 391, nr. 579.
1751
M. Grimaldi, Libéralités, cit. supra, p. 556-557, nr. 1777.
317
 La repartizarea bunurilor ascendentul are libertate deplină în privinţa repartizării cutărui sau cutărui
bun cutărui sau cutărui descendent. Ascendentul poate repartiza unui descendent anumite bunuri în natură, cu
obligaţia de a plăti celorlalţi sultele corespunzătoare 1752.
Sub sancţiunea nulităţii (art. 797 C. civ.), repartizarea trebuie să cuprindă pe toţi descendenţii cu
vocaţie succesorală ai defunctului.

777. Efectele testamentului-partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat prin
testament nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii, până la acest moment putând oricând fi
revocat sau modificat de dispunător.
După decesul testatorului, descendenţii defunctului culeg fiecare individual lotul său cu titlu de
moştenire legală şi nu de legat 1753. Efectul fiind acela al unui partaj, comoştenitorii îşi datorează garanţia
specifică pentru evicţiune, iar dacă este cazul plăţii unor sulte, creditorii acestora beneficiază de privilegiul
prevăzut la art. 1737 pct. 3 C. civ.
Dacă testamentul-partaj (sau altul ordinar) conţine şi legate în favoarea unui descendent inclus la
partaj, acesta poate opta diferit, acceptând moştenirea legală şi repudiind legatul sau invers. De asemenea, el
poate accepta atât moştenirea legală, cât şi pe cea testamentară.
În privinţa moştenirii care formează obiectul testamentului-partaj, descendenţii nu pot face un act de
renunţare sub cuvânt că renunţă la testament şi, pretinzând că acceptă moştenirea legală, să ceară o altă
împărţire; ori acceptă moştenirea şi se supun voinţei defunctului în privinţa partajului, vocaţia lor la bunurile
care compun loturile formate de defunct fiind legală, ori renunţă la moştenire şi nu primesc nimic din
aceasta1754.
Moştenitorul care acceptă moştenirea pur şi simplu va fi ţinut ultra vires hereditatis la plata
datoriilor, în timp ce acela care acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar va fi ţinut la plată doar în limita
bunurilor primite de la defunct.

778. Reducţiunea testamentului-partaj. În cazul în care unul dintre descendenţii defunctului

primeşte în lotul său bunuri care nu acoperă rezerva sa, are dreptul la complinirea acesteia prin exercitarea
acţiunii în reducţiune prevăzută la art. 798 C. civ., regulile aplicabile donaţiei-partaj în această materie ( supra
nr. 772) fiind aplicabile şi în cazul testamentului-partaj.

1752
J. Flour, H. Souleau, Les successions, cit. supra, p. 391, nr. 580; CA Grenoble, 1-re ch. civ., 30 oct. 2000, JCP IV
1719 nr. 15-16/2001, p. 787.
1753
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1743/1971, Repertoriu… 1969-1975, p. 216; idem, dec. nr. 108/1990, Repertoriu…
1975-1980, p. 142.
1754
M. Eliescu, Transmisiunea…, cit. supra, p. 326-327; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 865, nr. 1086.
318
319