Doresc să mulţumesc şi pe această cale Direcţiunii Institutului elveţian de drept

comparat din Lausanne , respectiv domnului director Pierre Widmer, domnului

director-adjunct Bertil Cottier şi nu în ultimul rând domnului Joseph Voyame ,
pentru acordarea unei burse de cercetare “Van Kalker”, în timpul căreia am
redactat prezenta lucrare de drept instituţional comunitar.

Je désire adresser mes remerciements les plus sincères à Monsieur Pierre

Widmer, directeur de lInstitut suisse de droit comparé à Lausanne et à Monsieur
Bertil Cottier, directeur adjoint au même institut, pour m’avoir octroyé une bourse
de recherche scientifique “Van Kalker”.
Je voudrais remercier aussi de tout mon coeur, Monsieur Joseph Voyame
pour m’avoir appuyé à l’obtention de cette bourse, au moyen de laquelle j’ai
réussi à me documenter richement et à rédiger ce cours de droit communautaire.

VIOREL MARCU

1
 CUVÂNT ÎNAINTE
( la prima ediţie din anul 1994)

Această lucrare îndeplineşte un rol de pionierat în literatura juridică din ţara

noastră prin abordarea dreptului comunitar. Ea permite informarea studenţilor de la
facultăţile de drept şi a juriştilor asupra acestui sistem juridic nou.
Dreptul comunitar, apărut după cel de-al doilea război mondial, este un drept
sui-generis. El se deosebeşte de dreptul naţional al statelor, nefiind creaţia unui
singur stat, dar şi de dreptul federal al statelor respective. Dreptul comunitar nu
face parte propriu-zis din dreptul internaţional public, deşi izvoarele sale principale
sunt tratate internaţionale guvernate de dreptul tratatelor. Prin aceste tratate au fost
create cele trei comunităţi europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) şi Comunitatea
Economică Europeană. Prin Tratatul de la Maastricht, din 1993, cele trei comunită-
ţi au fost reunite sub denumirea de “Uniunea Europeană”, fără să-şi piardă identi-
tatea proprie.
Partea principală şi fundamentală a dreptului comunitar este constituită din
cele trei tratate comunitare din anii 1951 şi 1957, precum şi tratatele adoptate
ulterior de statele membre ale comunităţilor pentru modificarea şi completarea
tratatelor comunitate iniţiale. Pe baza dreptului comunitar principal a apărut şi se
dezvoltă dreptul comunitar derivat, creat prin actele adoptate de instituţiile
comunitare şi prin care se asigură realizarea dispoziţiilor tratatelor comunitare.

2
 Dreptul comunitar a generat o ordine juridică comunitară, în favoarea căreia
statele membre ale comunităţilor şi-au limitat o parte a competenţelor lor, în
anumite domenii. Totodată, dreptul comunitar se aplică în mod direct statelor
membre ale Uniunii Europene,

resortisanţilor lor şi persoanelor morale aflate sub jurisdicţia lor, în mod egal.
Dreptul comunitar este prioritar faţă de dreptul naţional al statelor membre, în
domeniile care sunt de competenţa organelor comunitare.
După cum sublinia profesorul belgian Jean-Victor Louis, prioritatea şi
aplicarea directă a dreptului comunitar sunt „stâlpii” care susţin întreaga ordine
juridică comunitară.
Ordinea juridică comunitară prezintă unele analogii cu ordinea de drept
intern a statelor şi constituie o parte importantă şi superioară a dreptului
organizaţiilor internaţionale.
Dreptul comunitar, în primul rând cel principal, este creatorul celor trei
comunităţi europene, respectiv al Uniunii Europene şi se dezvoltă o dată cu ele.
Pentru orice ţară care „ bate la uşa” Uniunii Europene pentru a fi primită
ca membră, este importantă cunoaşterea dreptului comunitar şi apropierea
legislaţiei sale naţionale de cerinţele acestuia.
Consider deosebit de utilă această lucrare pentru introducerea în
cunoaşterea ordinii juridice comunitare şi în formarea unei concepţii comunitare.
Ea permite o informare de bază asupra dreptului comunitar, necesară şi pentru
orice abordare sectorială (specială) a acestui drept.

Prof. univ. dr. MARŢIAN I. NICIU

3
 .

PREFAŢĂ
(la ediţia a doua din anul 2001)

Apariţia unei lucrări de specialitate consacrată dreptului instituţional

comunitar constituie un eveniment editorial remarcabil, în condiţiile în care
aderarea României la Uniunea Europeană a devenit un imperativ de o necesitate
stringentă, demonstrat de întreaga evoluţie a evenimentelor economice şi politice.
Momentul este cu atât mai demn de semnalat cu cât lucrarea poartă semnătura
Conf.univ.dr. Viorel Marcu, şeful catedrei de drept public şi drept internaţional din
cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, specialist bine cunoscut
pentru prodigioasa activitate didactică şi ştiinţifică, concretizată în numeroase
comunicări, expuneri şi lucrări de specialitate.
După cum este bine cunoscut, aspiraţia statelor est-europene care au ales
calea edificării statului de drept şi a înfăptuirii reformei economice, afirmându-şi
dorinţa de a adera la Uniunea Europeană reprezintă un proces firesc, necesar, cu
multiple conotaţii economice dar şi politice. În pofida unor numeroase sinuozităţi,
a „luminilor şi umbrelor” care au caracterizat ani de zile de contacte şi negocieri,
extinderea Uniunii Europene rămâne una dintre cele mai importante opţiuni ale
viitorului, de natură să asigure, în perspectivă, o dezvoltare economică armonioasă
a tuturor statelor din regiune, dar şi o spectaculoasă împlinire pe plan social.
Referindu-se la aspiraţiile ţării noastre de a deveni membră a Uniunii
Europene, Comisarul european Günter Verheugen îşi exprima, încă de anul trecut,
convingerea că „România a demonstrat un angajament foarte clar şi credibil pentru
integrarea europeană. Am constatat cu bucurie, în timpul vizitei mele împreună cu
preşedintele Prodi, că există deja un consens naţional în România, că forţele
politice majore, în special cele cu adevărat democratice, se pronunţă în mod
unanim pentru procesul de integrare în U.E.”.
O abordare istorică a acestei problematici ne demonstrează că procesul
integrării europene - inclusiv extinderea şi amplificarea sa – a fost de un bun
4
început încă, conceput ca un proces evolutiv. „Confederaţia europeană – scria
Napoleon la 6 noiembrie 1816 – va sosi mai curând sau mai târziu prin forţa
lucrurilor” Aristide Briand, într-un discurs istoric rostit la 5 septembrie 1929 în
faţa Adunării Ligii Naţiunilor, considera că popoarele Europei „trebuie să aibă în
orice moment posibilitatea de a intra în contact, de a stabili între ele o
legătură de solidaritate, care să le permită să facă faţă, la momentul dorit,
unor circumstanţe grave, dacă acestea ar apare”.
De altminteri, însă din antichitate cetăţile greceşti organizează între ele un
sistem de rezolvare paşnică a diferendelor. Platon a fost primul gânditor care a
susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme, confederaţia
cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de
soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amficţionilor.
În epoca romană, datorită prevalenţei porniturilor războinice, de cucerire, a
fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării în alt mod
decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare”. „Pax
romana” aspiraţia Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub
dominaţia romană.
Ideile generoase ale creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de
soluţionare paşnică a diferendelor în spiritul religiei creştine şi de organizare a
unor instituţii care să permită menţinerea păcii în condiţiile când aceasta era
ameninţată- În această perioadă, popii au servit deseori ca arbitri în litigiile dintre
diverşi suverani, un caz celebru caz de arbitraj constituindu-l arbitrajul papei
Alexandru al VI-lea în litigiul dintre Spania şi Portugalia, care s-a soldat cu o
împărţire practică a lumii noi între aceste două mari puteri ale vremii.
În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii. Francezul
Pierre Dubois (Petrus de Bosco) a publicat în anii 1305-1307 cartea sa De
recuperatione terrae sancte, în care propunea studierea posibilităţilor de realizare
a unei republici creştine a tuturor domnitorilor creştini „pentru recucerirea
pământului sfânt”. Această formă de republică europeană urma să aibă ca şef pe
papă, iar ca instanţă de judecată scaunul apostolic.
În 1462, George Podiebrad, regele Boemiei, inspirat de diplomatul
Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene, în scopul
stăvilirii pericolului otoman. În 1598, Albericus Gentilis propune şi el un proiect
de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1625 Hugo Grotius preconizează o
asociaţie internaţională a principilor creştini.
Din aceeaşi perioadă datează şi un proiect foarte îndrăzneţ de organizare
internaţională, elaborat de Emeric Crucé, care sugera pentru prima oară
includerea într-o asociaţie internaţională a unor ţări necreştine (Turcia şi China),
pentru a se putea asigura astfel o pace veşnică printr-o reglementare juridică şi
printr-un arbitraj internaţional. De menţionat este că î
N acest proiect se sugera, în premieră, adoptarea unei monede internaţionale
care să faciliteze schimburile dintre ţări.
Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menţiona în mod deosebit
proiectul elaborat de Maximilian Bethune, Duce de Sully, ministrul regelui
5
Henric al IV-lea, în 1645, prin care se avansa ideea unităţii europene şi a realizării
unei bune înţelegeri între catolici şi protestatanţi.
Planul Sully avea un caracter preponderent politic şi propunea o federaţie
europeană din care urma să facă parte 15 principate. Deşi federaţia purta numele de
„republică”, conducătorul ei trebuia să fie regele Henric al IV-lea. Preşedintele
federaţiei nu putea fi ales însă de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie.
Parlamentul european urma să cuprindă 66 de membri, care urmau să fie reînnoiţi
din trei în trei ani. Totodată, se înfiinţau şase consilii regionale, care reprezentau în
fond tribunale de arbitraj. Proiectul avea în vedere pentru prima dată încheierea
unor tratate speciale de comerţ şi trafic. El preconiza, în acelaşi timp, crearea unei
armate unice, cu un efectiv de 75.000 de oameni, având ca singură menire să
alunge pe turci din Europa şi să mărească astfel teritoriul european al federaţiei. Un
obiectiv de perspectivă al planului Sully era elaborarea Constituţiei europene şi
asigurarea libertăţii comerţului de-a lungul întregii Mări Mediterane, precum şi pe
Marea Neagră.
Un entuziast apărător al ideii federaliste a fost, în secolul XVIII, Abatele
Saint Pierre. El a elaborat, în 1713, un proiect de constituire a unei Ligi a celor 24
de state creştine, la care urma să se alăture şi Turcia, implicând constituirea unui
corp reprezentativ (Parlamentul) cu sediul la Utrecht – oraş de care erau legate
interesele internaţionale ale acelui timp -, limitarea forţelor armate la 6.000 de
soldaţi pentru fiecare ţară, precum şi instituirea unui tribunal însărcinat cu
judecarea eventualelor conflicte. Proiectul Abatelui Saint Pierre a fost trimis
tuturor şefilor de state şi oamenilor luminaţi ai timpului. Cu toate acestea, efectul
său a fost redus.
Într-o scrisoare adresată lui Voltaire, regele Frederic cel Mare scrisa: „De
Saint Pierre mi-a trimis una din cărţile sale, pentru asigurarea păcii veşnice în
Europa. Proiectul este frumos şi lesne de înfăptuit, dar nu-i lipseşte decât ceva
pentru a fi îndeplinit: consimţământul Europei şi încă ceva tot aşa de neînsemnat”.
Mai caustic, cardinalul Fleury, într-o scrisoare trimisă Abatelui, îi sugera
următoarele: „Dvs. aţi uitat un articol prim în proiectul dvs., acela care ar prevedea
– înainte ca principiile dvs. să fie puse în practică – trimiterea unei trupe de
misionari ca să pregătească spiritul şi mintea principiilor”.
Filosoful german Immanuel Kant a elaborat, în 1795, un proiect de pace
veşnică, proiect care însuma principii valoroase, printre care renunţarea la forţă,
neamestecul şi altele. Spre deosebire de ceilalţi gânditori amintiţi, care preconizau
existenţa unor armate, având chiar efective limitate, Kant se pronunţa categoric
pentru desfiinţarea armatelor permanente. El propunea, totodată, instituirea unei
federaţii de state, cu o constituţie republicană, garantată de anumite legi pozitive
internaţionale, care să servească drept îndrumări la buna sa organizare.
În testamentul său politic, Napoleon îşi exprima încrederea că numai prin
pace şi convingere Europa va putea să pună capăt neînţelegerilor şi să se
transforme într-un stat federal. „Am fost obligat a îmblânzi Europa prin arme;
astăzi trebuie să o convingem. Las fiului meu destulă forţă şi simpatie pentru ca să
poate continua opera mea prin singurele arme ale unei diplomaţii luminate şi
6
conciliatoare… Europa prin legături federale indisolubile … Învingător al Rusiei la
1812, problema păcii ar fi fost rezolvată pe 100 de ani”.
În secolul XIX se remarcă planul prinţului Adam Czartoriski, prezentat
ministrului William Pitt, prin care se sugera asigurarea păcii eterne printr-o
înţeleaptă repartiţie între state cu o populaţie grupată după legătura lor de
sentimente şi după interesele lor geografice şi economice.
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”,
emite ideea unei Societăţi a Naţiunilor. Tot în această perioadă, revoluţionarul
italian Mazzini întrezăreşte o federaţie europeană printr-o prăbuşire a tronurilor,
care ar putea determina apariţia „tinerei Europe”.
Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste. La
Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte:
„Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite
cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor … va veni o zi când
tunurile nu se vor vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira că au fost vreodată
cu putinţă… Şi va veni ziua când vom vedea două grupuri uriaşe: Statele Unite ale
Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean…”.
În 1878, juristul elveţian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei
confederaţii a statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegaţi
ai tuturor statelor europene şi un Senat, însumând delegaţii parlamentare din partea
tuturor statelor membre ale confederaţiei.
Din aceeaşi perioadă se pot menţiona proiectul scriitorului Godin (1883),
proiectul lui Frederich Passy şi Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni
Interparlamentare (1888), proiectul lui Francois Crispy (sfârşitul secolului XIX),
discuţiile purtate în cadrul celor două Conferinţe de la Haga (1899, 1907) ş.a.
O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu
înfiinţarea Ligii Naţiunilor. În 1923 se înfiinţează, la Viena, cunoscuta Asociaţie
Paneuropa, sub preşedinţia contelui Richard V. Condenhove Kalergi, iar în
1929 scriitorul italian Bartolucci fondează o Asociaţie de pace în spiritul ideilor
extremi drepte.
Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în
două documente: proiectul contelui Kalergi şi planul Briand, elaborat la 1 mai
1930 şi supus examinării Ligii Naţiunilor la 17 mai acelaşi an.
Proiectul unui Pact paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de
articole în care erau enunţate principiile potrivit cărora statele suverane „vor alcătui
o alianţă eternă pentru a asigura pacea europeană”. Noua organizaţie urma să
poarte titulatura de „Statele federale europene”, toţi cetăţenii statelor federale
devenind şi cetăţeni europeni. Membrii federaţiei urmau să respecte Pactul Ligii
Naţiunilor şi Pactul Briand-Kerllogg, iar diferendele dintre state urmau să fie
judecate de o Curte federală. Minorităţile naţionale trebuiau să se bucure de
drepturi egale cu majoritatea cetăţenilor în faţa legilor, precum şi în ce priveşte
liberul exerciţiu al limbii, învăţământului, presei şi practicarea cultelor religioase.
Organele preconizatei federaţii erau Consiliul, cuprinzând câte un
reprezentant al fiecărui stat, cu drept de vot; Adunarea, însumând delegaţi ai
7
parlamentelor sau instituţiilor analoge şi Curtea federală, care examina conflictele
dintre statele federale, decizând totodată în ceea ce priveşte conflictele dintre
autorităţile federale şi guvernele statelor federale.
Uniunea Juridică internaţională a elaborat şi ea un anteproiect de Uniune
Europeană, inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepţia sa, organizaţia
europeană urma să fie realizată în etape succesive, acţionându-se în cadrul
Societăţii Naţiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizaţiei europene
conferinţele, un consiliu, comisiile permanente şi un secretariat.
Memorandumul Briand, transmis Societăţii Naţiunilor, relua şi dezvolta
ideile federaliste exprimate de omul politic francez în toată perioada de după
primul război mondial, şi în special în discursul din 5 septembrie 1929.
Memorandumul avea grijă să sublinieze că în cadrul măsurilor preconizate,
suveranitatea absolută şi independenţa politică a statelor din Uniune urmau să fie
păstrate şi respectate întocmai, fără a suferi nici un fel de prejudiciu.
Un rol important era acordat Ligii Naţiunilor, Briand considerând că
proiectele sale federaliste pot fi realizate numai într-un asemenea cadru. „Nu este
vorba acum de a constitui un grup european în afara Societăţii Naţiunilor; ci,
dimpotrivă, de a armoniza interesele europene sub controlul şi în spiritul Societăţii
Naţiunilor, întregind în sistemul său universal, un sistem limitat, cu atât mai
efectiv. Realizarea unei organizaţii federative a Europei va fi întotdeauna raportată
Societăţii Naţiunilor ca un element de progres la activul său, din care naţiunilor
extraeuropene ele însele vor putea beneficia”.
Ideile europene şi-au găsit o realizare concretă după cel de al doilea război
mondial, când au fost edificate instituţiile comunitare, ale căror competenţe au
crescut în mod considerabil, dimensiunii economice a integrării adăugându-i-se cu
timpul şi o puternică dimensiune politică şi militară.
Demersurile concrete pentru înfiinţarea unor organizaţii europene au avut la
bază, iniţial, ideile lui Jean Monnet şi Robert Schuman pentru aplanarea
divergenţelor franco-germane şi edificarea în primul rând a unei Comunităţi
Economice a Cărbunelui şi Oţelului. După edificarea acestei prime organizaţii –
CECO- în 1950, au urmat cunoscutele tratate de la Roma şi Paris şi, mai recent, de
la Maastricht şi Amsterdam, care au dezvoltat în mod succesiv ideile edificării unei
Europe integrate, adoptând chiar în mod expres denumirea de „Uniune
Europeană” în locul cunoscutei expresii de „Piaţă Comună”, sub care
organismele comunitare au fost cunoscute mult timp în viaţa internaţională.
Momentele integrării europene postbelice sunt bine cunoscute şi nu este
cazul să insistăm asupra lor. În primii ani postbelici au predominat, aşa cum era şi
firesc, elementele economice ce vizau refacerea unei Europe distruse, ameninţată
de a deveni în final zona de influenţă a uneia sau alteia dintre superputeri.
Deşi, aşa cum au arătat toate lucrările de specialitate, momentele incipiente
ale integrării au fost momente eminamente economice, intenţia politică nu a lipsit
încă de pe atunci. Un cunoscut jurist, analist al procesului integrării europene,
profesorul Pierre Pescatore, aprecia în acest sens că ”Motivele profunde care au

8
împins creatorii Comunităţilor şi care continuă să inspire pe cei care şi-au legat
visele lor de funcţionarea zilnică a instituţiilor comunitare sunt de ordin politic”.
Unele precizări absolut indispensabile sunt necesare: integrarea
europeană, astfel cum a fost concepută iniţial, a întâlnit încă de la
bun început două mari „sfidări”. Prima a constituit-o extinderea
comunităţii, proces care a suscitat dificultăţi ce vizau acomodarea
unor ţări sau altele cu sistemul de integrare comunitară. În această
privinţă, sunt bine cunoscute rezistenţele opuse la timpul respectiv
de Franţa sau Marea Britanie, ca şi problemele noi pe care le-au
ridicat includerea în Comunitate a altor state. Extinderea
Comunităţii de la 6 la 125 ţări a fost un proces lung şi extrem de
dificil, care s-a izbit – pe parcursul său – de rezistenţa
suveranităţilor naţionale care nu-şi vedeau întotdeauna satisfăcute
şi respectate drepturile prin integrarea în cadrul Comunităţii.
Pe de altă parte, extinderea Comunităţii s-a făcut nu numai pe „orizontală”,
ea implicând abordarea problemelor integrării nu numai sub aspectul lor economic,
dar şi prin includerea în cadrul preocupărilor comune a unor probleme ce ţin de
justiţie, securitate şi politica externă.
Nici acest proces de extindere „pe verticală” nu a fost uşor, deoarece dacă
acceptarea obiectivelor integrării economice era cât de cât posibilă şi necesară,
extinderea integrării în alte domenii – nedorite de anumite state – a fost acceptată
cu destule dificultăţi.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie
1992, a definit o serie de noi obiective, ridicând în felul acesta nivelul procesului
de integrare. Astfel, a fost acceptată cetăţenia europeană, uniunea economică şi
monetară, a cresc ut rolul Parlamentului European prin aşa numita „codecizie”, s-
au edificat bazele relaţiilor cu Uniunea Europei Occidentale (organizaţie de tip
militar) şi – ceea ce este şi mai important – s-a admis posibilitatea unor transferuri
de competenţă pe calea unor „acţiuni suplimentare”, care nu mai trebuiau să fie
ratificate de parlamentele naţionale dacă în cadrul Consiliului s-ar fi întrunit
unanimitatea şi ar fi fost, totodată, consultat în prealabil şi Parlamentul European.
Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut în mod prescurtat şi sub
iniţialele „T.U.E.”, a reunit de fapt sub acoperişul său mai mulţi „piloţi”, cum sunt
denumiţi în literatura de specialitate: primul, cu caracter comunitar (supranaţional)
vizând C.E.E., C.E.C.O. şi EURATOM; al doilea, referitor la politica externă şi de
9
securitate comună (P.E.S.C.) iar cel din urmă, al treilea, afectând problemele ce
privesc justiţia şi afacerile interne (J.A.I.).
Deşi caracterul supranaţional este vizibil în special în cadrul primului pilon –
celelalte două având un caracter preponderent guvernamental – este un fapt cert că
pentru prima dată toate aceste elemente apar în mod concret într-un tratat de
integrare depăşind sfera declaraţiilor politice sau a abordărilor sectoriale. Aşa cum
s-a apreciat în literatura de specialitate, Uniunea continuă să fie „mai mult decât o
organizaţie internaţională dar mai puţin decât un stat”, manifestându-se la toate
nivelele o împletire de interese ale statelor (la nivelul Consiliului), al popoarelor
(Parlamentul European), la nivelul Uniunii Europene (Comisia şi la nivelul statului
de drept (Curtea de Justiţie).
Ceea ce trebuie în special reţinut din punct de vedere juridic este
împrejurarea că, urmare a evoluţiilor atât de spectaculoase pe care le-a înregistrat
procesul integrării europene, evoluţii care s-au accentuat tot mai mult în ultimii
ani, a fost edificat un sistem juridic comunitar, caracterizat prin numeroase
elemente de specificitate ce au determinat recunoaşterea, în final, a unui adevărat
drept comunitar, însumând totalitatea normelor de drept ce reglementează atât
organizarea instituţională, cât şi mecanismele prin care se înfăptuieşte, în mod
practic, integrarea europeană.
În aceste condiţii, estimăm că nu este lipsit de interes a încerca să
identificăm atât punctele comune pe care le prezintă dreptul comunitar faţă de
dreptul internaţional public, cât şi elementele care le diferenţiază.
În ceea ce priveşte asemănările, se cuvine a releva că atât dreptul
internaţional public, cât şi dreptul comunitar, au luat fiinţă pe calea unor tratate,
iar orice modificare sau completare a cadrului juridic comunitar se înfăptuieşte, la
fel ca şi crearea cadrului juridic iniţial, tot pe calea unor tratate; la fel ca şi în cazul
tratatelor ce reglementează diverse tipuri de raporturi între state, aplicarea tratatelor
comunitare se face în cadrul unui anumit spaţiu geografic; în ceea ce priveşte
conflictul tratatelor în timp, practica comunitară, ca şi practica tratatelor
internaţionale în genere, nu permite derogarea prin înţelegeri bilaterale ulterioare
de la principiile generale, imperative; atât tratatele comunitare, cât şi tratatele
internaţionale în general, sunt supuse aceloraşi reguli de interpretare, normele
generale în această materie, ca şi procedurile tehnice, aplicându-se fără nici un fel
de deosebire, în temeiul unei îndelungate practici care, de alt fel, este comună nu
numai tratatelor, dar şi instrumentelor juridice în general.
În ceea ce priveşte elementele de diferenţiere, este necesar să menţionăm în
primul rând că, în ceea ce priveşte dreptul internaţional public, izvoarele acestuia
sunt în principal tratatul şi cutuma, şi numai într-o anumită măsură – contestatată
de altfel de unii autori – rezoluţiile organizaţiilor internaţionale. Cât priveşte
dreptul comunitar, acesta cunoaşte – alături de izvoarele sale principale care sunt
tratatele de constituire a comunităţilor, convenţiile şi protocoalele anexate,
acordurile de adeziune a altor state, tratatele de modificare ulterioară a tratatelor
iniţiale, convenţiile între statele membre şi statele terţe – şi un număr deloc
neglijabil de izvoare derivate. În rândul acestora se menţionează regulamentele –
10
principal izvor al dreptului comunitar -, directivele, deciziile, o anumită forţă
juridică având-o, nu în aceeaşi măsură, desigur, recomandările şi avizele.
Specificitatea dreptului comunitar este, prin urmare, aceea că acordă o
însemnătate dintre cele mai mari izvoarelor derivate , mult mai numeroase
decât cele originare, fenomen care nu se regăseşte, desigur, în dreptul
organizaţiilor internaţionale. Amintim, numai cu titlu de exemplu, că
regulamentele Adunării Generale, al Consiliului de Securitate, al unor diverse
organe O.N.U., conţin numai reguli de procedură, de o aplicabilitate limitată, ce
nu pot fi incluse decât cel mult în sfera unui aşa numit „drept procedural” al
organizaţiilor internaţionale care, în orice caz, nu are nici pe departe aceeaşi
întindere şi forţă obligatorie cum le au normele şi principiile dreptului internaţional
general.
- Un al doilea element de deosebire vizează ordinea juridică comunitară,
ordine complexă, care implică atât o prioritate faţă de dreptul intern al statelor
membre, cât şi aplicabilitatea normelor în cauză faţă de toate categoriile de subiecţi
ce există în cadrul spaţiului comunitar. În aceste condiţii, persoanele particulare au
posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică dreptul comunitar, respectând
cerinţele statuate de reglementările comunitare.
În dreptul internaţional public problema calităţii de subiect de drept a
indivizilor este încă controversată; indivizii au dreptul numai în anumite condiţii –
cum este cazul Protocolului nr. 11 la Convenţia europeană pentru protecţia
drepturilor omului – să se adreseze direct forumurilor internaţionale, şi aceasta nu
se poate face, evident, decât în legătură cu un anumit domeniu determinat, în
legătură cu care statele au acceptat (şi numai cele din Europa şi parţial cele din
America Latină) să recunoască anumite căi individuale de atac în faţa forumurilor
ce asigură respectarea şi protecţia drepturilor omului.
- În al treilea rând, un element relevant de diferenţiere între ordinea
internaţională şi ordinea comunitară decurge din tipurile de mecanisme şi
instituţii create în temeiul normelor şi principiilor dreptului internaţional şi care
cu greu pot fi asimilate celor din mecanismul comunitar. Astfel, organizaţiile
internaţionale sunt structurate, de regulă, în jurul unui mod de organizare tripartit,
implicând un organ plenar din care fac parte toate statele membre, un organ
restrâns din care fac parte un număr limitat de state, şi un secretariat sau
directorat executiv. Instituţiile comunitare cuprind alte structuri, care le sunt
specifice: Consiliul, ce prezintă toate trăsăturile unui organ interstatal, Comisia,
care ilustrează elementul de supranaţionalitate şi Parlamentul european, care dă
expresie unei participări directe a popoarelor şi forţelor politice de diverse
orientări în procesul integrării europene. Comparaţia, evident, neacceptată de
autorii de specialitate care încearcă să transpună în mediul comunitar separaţia
puterilor, a încercat şi ea să explice dintr-un alt punct de vedere, desigur, tipul
diferit de mecanisme ce există între instituţiile comunitare şi care nu se regăseşte în
cadrul organizaţiilor internaţionale de tip „clasic”. Acolo organul executiv este
întotdeauna direct răspunzător faţă de organul plenar, situaţie ce nu se regăseşte în
cadrul comunităţii, deşi poziţiile Parlamentului european în ultimii ani în ceea ce
11
priveşte controlul exercitat asupra comisiei – aşa numitul „guvern comunitar” – ar
putea oferi anumite elemente de asemănare.
- În al patrulea rând, în ceea ce priveşte garantarea înfăptuirii dreptului
comunitar, mecanismele prin care acesta se aplică şi felul în care sunt traşi la
răspundere cei care încalcă normele comunitare, este cert că toate acestea diferă
fundamental de modul de garantare a normelor dreptului internaţional public.
Dreptul internaţional public cunoaşte o suită întreagă de garanţii politice şi
juridice, în timp ce dreptul comunitar se aplică în esenţă pe calea unor măsuri
politice şi mai ales economice. O noutate o constituie acea prevedere din Tratatul
de la Amsterdam potrivit căreia Consiliul, în unanimitate, cu participarea şefilor de
state sau de guverne, poate, la propunerea comisiei sau unei treimi din ţările
membre, cu avizul Parlamentului european, în cazul unei violări grave şi
persistente a drepturilor omului, cu majoritate calificată, să dispună suspendarea
unora dintre drepturile decurgând din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul de vot al
reprezentanţilor guvernului statului respectiv în cadrul Consiliului. Această
prevedere rămâne, evident, o normă juridică de excepţie, ce nu-şi poate găsi
aplicarea decât în anumite situaţii cu totul excepţionale, şi care nu poate fi
comparată nici pe departe cu procedurile privind garantarea obligaţiilor
internaţionale şi metodele prevăzute de Carta O.N.U.
Suspendarea dreptului de vot al unor state în cadrul Consiliului, la care se
referă Tratatul de la Amsterdam, poate fi comparată, cel mult, cu anumite
prevederi întâlnite, totuşi, în statutele unor organizaţii internaţionale ce lipsesc de
dreptul de vot statele care nu şi-au plătit cotizaţiile, însă practica a arătat că
asemenea dispoziţii au fost foarte rar aplicate şi chiar atunci au suscitat numeroase
obiecţii şi interpretări.
- În sfârşit, orice încercare de a efectua o comparaţie între Curtea
Internaţională de Justiţie a O.N.U. şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
este deficitară, de la bun început, deoarece C.I.J. judecă litigiile dintre state, în
baza unui compromis ori a acceptării jurisdicţiei obligatorii, aplicând normele
dreptului internaţional, în timp ce Curtea de la Luxemburg – deschisă unei mai
largi categorii de subiecţi – are îndatorirea de a garanta că în interpretarea şi
aplicarea tratatelor comunitare este respectată legea. Ea acţionează ca o Curte
internaţională numai în situaţia unor litigii dintre Comisii şi statele membre, ori
dintre statele membre, în rest ea exercitând fie prerogativele unei Curţi
administrative (de exemplu, examinând legalitatea actelor Parlamentului, ale
Consiliului, Comisiei, ori inacţiunea acestora), ca o Curte constituţională
(formulând avize, de exemplu în legătură cu compatibilitatea unor acorduri cu
prevederile tratatelor comunitare), ori ca o instanţă de recurs împotriva
hotărârilor Curţii de primă instanţă.
Urmează a conchide, deci, că dreptul comunitar nu poate fi considerat, în
nici un caz, o componentă a dreptului internaţional public, o ramură sau un
capitol al acestuia. El prezintă elemente incontestabile de specificitate, care ţin de
însăşi esenţa reglementărilor pe care le cuprinde şi care îi conferă o fizionomie
proprie, ce împrumută, într-adevăr, o serie de elemente şi trăsături de drept
12
internaţional public, dar şi reglementări ce ţin de dreptul constituţional ori de
mecanismele prin care este structurată repartiţia competenţelor, în cazul unor state
federale.
Integrarea României în Uniunea Europeană reprezintă, în actualul moment, o
importantă problemă de interes naţional de care depinde într-o măsură însemnată
dezvoltarea economică, edificarea ordinii de drept şi antrenarea tot mai puternică a
ţării în circuitul politic internaţional. De altfel, aşa cum se cunoaşte, legăturile ţării
noastre cu Uniunea Europeană datează încă din anii ’70, iar în prezent este încă în
vigoare Acordul european de asociere, semnat la 1 februarie 1993, în baza căruia
se dezvoltă în mod armonios relaţiile dintre România şi ţările membre ale Uniunii
Europene.
O dovadă a conştientizării de către forţele politice cele mai largi, de către
opinia publică, a necesităţii integrării României în Uniunea Europeană o constituie
şi faptul că, an de an, aproape întotdeauna, cu prilejul sondajelor de opinie,
aderarea României la Uniunea Europeană a întrunit procente de circa 70%. De
altfel, nu există astăzi în ţara noastră nici o forţă politică, nici un partid sau grupare
care să nu recunoască cerinţa intrării României în Uniunea Europeană, acest
obiectiv prioritar figurând în programele şi platformele politice ale tuturor
partidelor.
Acceptarea României ca membră a Uniunii europene presupune însă
întrunirea unor anumite criterii – atât politice cât şi economice – dar şi cu
privire la abilitatea ţării noastre de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de
membru al acestei organizaţii. De asemenea, este necesară, ca şi pentru orice altă
ţară candidată, demonstrarea capacităţii structurilor administrative de a aplica şi
traduce în viaţă în mod permanent standardele comunitare.
Îndeplinirea condiţiilor cerute pentru integrarea României în Uniunea
Europeană reprezintă, fireşte, un obiectiv important dar, totodată, o cerinţă dificilă,
implicând decizii la toate nivelele, acţiuni legislative, dar şi măsuri practice,
organizatorice, de natură să permită traducerea în viaţă a standardelor comunitare
şi sincronizarea în condiţii eficiente a legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară.
Acest proces, care se desfăşoară de altfel cu asiduitate de câţiva ani buni, a dus,
fireşte, la anumite realizări notabile, care au fost întotdeauna recunoscute şi
subliniate de organele comunitare.
În acelaşi timp însă, rămân domenii importante în care procesul de
sincronizare este cât se poate de dificil, nefiind favorizat de condiţiile existente în
ţara noastră sau în care nu s-au putut înregistra până acum progrese notabile, în
primul rând datorită persistenţei unor structuri centralizate sau unor măsuri
legislative datând din perioade mai vechi.
Pe ansamblu, Strategia de integrare a României în Uniunea Europeană
trebuie să cuprindă – cum este şi firesc – măsuri de perspectivă, care vor asigura
eficienţa şi funcţionalitatea noilor relaţii ce se vor stabili după admiterea României
în Uniunea Europeană, dar şi măsuri preliminare indispensabile însuşi actului
de admitere a României în cadrul acestei organizaţii.

13
 În ceea ce priveşte nivelul de perspectivă, trebuie subliniat că punerea în
aplicare a diverselor tipuri de acte comunitare implică o adaptare constituţională
corespunzătoare celei ce a fost efectuată de pildă în Franţa, ca urmare a
modificării constituţionale din 1992. Modificarea constituţională franceză, pentru
care s-a pronunţat şi Consiliul Constituţional al Franţei, a avut în vedere în deosebi
introducerea unor prevederi care, pe de o parte, urmau să sincronizeze unele
prevederi constituţionale cu ideile de bază ale Tratatului Uniunii Europene iar, pe
de altă parte, să permită aplicarea directă a normelor comunitare pe teritoriul
francez.
În aceste condiţii, studierea instituţiilor comunitare în învăţământul superior
capătă o dimensiune nouă, inedită, oferind repere juriştilor – dar nu numai lor –
pentru a cunoaşte şi înţelege modul în care funcţionează instituţiile europene,
tocmai în scopul găsirii celor mai bune căi şi soluţii, de natură să asigure realizarea
intereselor naţionale ale ţării în noul cadru comunitar, benefic atât pentru
dezvoltarea noastră economică şi politică, cât şi pentru consolidarea şi afirmarea în
continuare a unor mecanisme de colaborare care şi-au dovedit în decursul timpului
viabilitatea şi eficienţa.
Cea de a doua ediţie a dreptului instituţional comunitar, semnată de
conf.univ.dr. Viorel Marcu, reprezintă, neîndoielnic din acest punct de vedere – o
importantă contribuţie la studierea şi înţelegerea, în special de către studenţi şi
cursanţi, a mecanismelor şi structurilor comunitare.
Lucrarea ce prefaţăm are, incontestabil, meritul de a prezenta într-un format
relativ redus, cu multă claritate şi conciziune, ceea ce este într-adevăr esenţial ca
fiecare să cunoască despre instituţiile comunitare. Prin aceasta, lucrarea se
adresează nu numai studenţilor, cursanţilor, juriştilor în primul rând, dar şi tuturor
celor care sunt preocupaţi de studierea problemelor politice şi de perspectivă ale
evoluţiei ţării noastre în spaţiul european.
Rezultat al unui studiu atent al doctrinei de specialitate, dar şi a practicii
comunitare, lucrarea elaborată de Viorel Marcu, are totodată, meritul de a oferi
interpretări originale, de a exprima puncte de vedere cu privire la natura şi
semnificaţia juridică a unor instituţii, de a înfăţişa în profunzimea lor nu numai
organele comunitare principale, dar şi cele adiacente, indispensabile înţelegerii
mediului în care funcţionează sistemul comunitar. Lucrarea oferă repere pentru
cunoaşterea şi înţelegerea corectă a ceea ce este în prezent Comunitatea
Europeană, cum a apărut ea, pe ce baze s-a afirmat, care sunt elementele specifice
ce caracterizează posibilităţile de garantare ale preemnenţei dreptului, de asigurare
a legalităţii în raporturile nu numai dintre statele membre ale Uniunii Europene,
dar şi între acestea şi cetăţenii lor, între Comunitate şi indivizi care – după cum se
ştie – au devenit destinatari, în anumite condiţii, ai normelor şi prevederilor
comunitare.
Trebuie remarcat, totodată, că lucrarea urmează un plan judicios întocmit.
După ce este prezentat istoricul construirii Comunităţilor Europene şi evoluţia
acestora (Capitolul I), lucrarea examinează succesiv, în mai multe capitole,
sistemul instituţional al Comunităţilor (Capitolul II), izvoarele dreptului european
14
comunitar (Capitolul III), integrarea dreptului comunitar în ordinea juridică
naţională (Capitolul IV), caracteristicile juridice fundamentale ale Comunităţilor
Europene (Capitolul V), competenţele Comunităţilor Europene şi domeniile de
activitate (Capitolul VI), repartizarea puterilor în cadrul Comunităţilor Europene
(Capitolul VII), ultimul capitol (Capitolul VIII) fiind consacrat controlului
jurisdicţional, în încheierea lucrării fiind inserat un tablou cronologic al evoluţiei
instituţiilor europene, deosebit de util pentru înţelegerea modului în care a evoluat
şi s-a afirmat Uniunea Europeană.
Ceea ce dorim să subliniem în mod special este faptul că cercetarea
întreprinsă de Viorel Marcu are, în primul rând, meritul de a oferi elemente inedite
de informare în legătură cu dezvoltarea actuală a instituţiilor comunitare, cu
elementele noi care au apărut în practica comunitară şi, mai ales, cu perspectivele
relaţiei dintre diversele organe comunitare în desfăşurarea fenomenelor noi legate
de procesul de integrare.
Remarcăm, astfel, contribuţiile pe care lucrarea le aduce în legătură cu
organizarea şi funcţionarea actuală a unor organe precum Parlamentul European,
Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, evidenţierea
specificităţii instituţiilor comunitare faţă de organizaţiile internaţionale de tip
clasic, elementele noi în legătură cu Comitetul regiunilor – structură care s-a
afirmat în ultimii ani etc.
Deosebit de interesante ni se par consideraţiile pe care autorul le face în
legătură cu natura juridică a instituţiilor comunitare, căutând cu migală şi cu multă
acurateţe să desluşească toate dimensiunile şi implicaţiile pe care le prezintă
statutul lor juridic .Remarcăm, astfel, estimările pe care autorul le face în legătură
cu natura juridică a Consiliului European, cu privire la Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, evidenţiind distincţia între diversele ipoteze sub care aceasta se prezintă:
Curte constituţională, Curte de supraveghere şi verificare a compatibilităţii
dreptului derivat, Curte administrativă, Curte civilă, Curte de arbitraj sau instanţă
de recurs, când examinează şi decide ca instanţă de al doilea grad de jurisdicţie. La
aceste competenţe se adaugă, fireşte, aceea de a aviza, la solicitarea Consiliului,
Comisiei sau a statelor membre, în legătură cu compatibilitatea cu tratatele
comunitare a oricărui acord care urmează să fie încheiat de către Uniunea
Europeană cu statele părţi sau cu organizaţii internaţionale.
Lucrare consistentă, amplu fundamentată juridic şi argumentată, noua ediţie
a Dreptului instituţional comunitar conţine aspecte într-adevăr fundamentale, ce
caracterizează această materie, cum ar fi principiile pe care se bazează construcţia
comunitară, principiul subsidiarităţii, echilibrului, proporţionalităţii, superiorităţii
dreptului comunitar faţă de dreptul naţional şi asupra aplicabilităţii sale directe,
relevând cât se poate de corect care sunt elementele reale ce individualizează
dreptul comunitar ca o construcţie juridică sui generis , ce nu poate fi deocamdată
încadrată în tipurile cunoscute. În această ordine de idei dorim să remarcăm o
interesantă contribuţie pe care autorul o aduce acolo unde se referă la specificitatea
Comunităţilor europene faţă de alte organizaţii economice regionale (Capitolul V),
în care observă c deşi o serie de organizaţii din alte continente au fost puternic
15
influenţate de Comunităţile Europene şi au încercat să-şi propună obiective
similare, ele nu au reuşit să realizeze decât puţin din ceea ce şi-au propus, astfel
încât nu pot fi comparate cu Comunităţile Europene „decât în ceea ce priveşte
ideile care au stat la baza constituirii lor fiind cu mult sub dezideratele care au
condus la înfiinţarea lor” (pag.140). Succesul construcţiei comunitare în Europa
reprezintă, fireşte, un fenomen singular în comparaţie cu alte continente, însă
succesele lui pot fi explicate în principal prin aderenţa la un anumit sistem de
valori atât economice cât şi politice, ca şi prin preocuparea permanentă de a împleti
comandamentele democraţiei şi statului de drept cu ideile edificării unei ordini de
drept cu adevărat superioare.
Remarcăm, de asemenea, în cadrul prezentei ediţii, un mai mare accent pe
statutul juridic internaţional al comunităţilor, ca şi introducerea unui subcapitol
referitor la neîndeplinirea obligaţiilor decurgând din tratatele comunitare.
Toate elementele pe care le-am semnalat şi, desigur, nu am putut să ne
referim aici decât la câteva aspecte pe care le-am considerat relevante,
demonstrează valoarea efortului de cercetare întreprins de Viorel Marcu, care ne
prezintă nu numai o sinteză reuşită şi competent scrisă a dreptului comunitar, dar şi
o imagine clară şi cât se poate de veridică a unui sistem juridic ce interesează în
mod cât se poate de actual ţara noastră.
Dacă adagiul latin bine cunoscut susţine că toate cărţile îşi au destinul lor –
habent sua fata libelli – în cazul de faţă lucrarea reflectă o muncă consecventă de
ani de zile, un spirit de sinteză bine cunoscut şi o remarcabilă capacitate de
selecţie, raportată la înţelegerea cât se poate de exactă a ceea ce înseamnă şi ceea
ce va însemna, în continuare, Uniunea Europeană pentru România.

Prof.univ.dr. Victor Duculescu

16
 CAPITOLUL I

ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITĂŢILOR

EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTORA

1. Istoricul constituirii comunităţilor europene

1.1 . Premisele ideilor de unitate europeană

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-
şi originea, după unele opinii, încă în perioada Antichităţii, când cuceririle romane
au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe4.
Încercările de refacere a graniţelor fostului imperiu roman sunt considerate
de asemenea manifestări ale aceleiaşi idei, menţionându-se perioada lui Carol cel
Mare care, chiar dacă nu au reuşit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având
consecinţe religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană5.
Perioada Evului mediu, caracterizată iniţial printr-o divizare politică din
cauza incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare şi agravată de conflictele
religioase, economice şi de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a
unităţii europene, care au avut germenii în comunitatea de civilizaţie europeană,
chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o
diversitate care se baza însă pe acelaşi model de a gândi, simţi şi acţiona6. Lupta
care s-a dat în această perioadă între Papă şi regi (împăraţi) a dus la divizarea

4
A se vedea Louis Cartou, Communautés Européennes, Précis, Dalloz, Paris 1991, pag. 3
5
Calmette, Carlemagne, Coll. “Que sais-Je?”, pag. 123
6
L. Cartou, op. cit., pag. 8-9
17
unităţii Europei, manifestându-se şi în apariţia a două doctrine: cea a unităţii
pontificale şi cea a unităţii imperiale, două concepţii care nu puteau fi conciliate. În
aceste condiţii, apare o nouă realitate politică pe plan european care îşi impune
încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă Europa modernă: puterea
statelor suverane7.
În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă - cel al
unităţii Europei - a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de
vedere politic, dar şi religios şi economic.
Divizarea politică, rezultată din constituirea statelor suverane, eliberate de
supunerea lor unei autorităţi superioare şi care intrau în relaţii cu alte state, a avut
drept consecinţă trasarea unor graniţe care deveneau nu numai criterii de separare
geografică, dar şi lingvistică, economică, socială etc. În aceste condiţii, papalitatea
renunţă la pretenţiile sale anterioare. Din punct de vedere religios, divizarea nu a
fost atât de importantă ca divizarea politică, dar a avut o influenţă pe planul
relaţiilor inter-regionale. S-a manifestat, de asemenea, şi o divizare economică, ce
s-a alăturat celorlalte, amplificându-le efectele. Totodată, apar şi unele tendinţe
naţionaliste, care au contribuit şi ele la agravarea procesului de divizare a Europei.
Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele, printr-un mod rapid
de răspândire şi asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar,
în acelaşi timp, a avut ca rezultat şi o diversificare a concepţiilor intelectuale şi
morale.
Una dintre cele mai importante realizări ale epocii respective rămâne tipul
de om “umanist”, moştenitor al culturii antice şi continuator al acesteia în noile
condiţii istorice, politice, sociale şi culturale.
Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparţine unei singure ţări
în mod deosebit, ci întregii Europe.

7
L.Cartou, op.cit., pag. 15
18
 În secolul al XIX-lea, Europa este din nou divizată, manifestându-se
tendinţele contradictorii: unele state se află în declin (Franţa, Austria), altele într-
un proces de cristalizare (Germania, Italia).
Dezvoltarea industrială naţională de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
progresele ştiinţifice şi tehnice, ca şi ideile naţionaliste accentuează divizarea şi
prevestesc evenimentele începutului secolului XX. Chiar dacă se constituie un
sistem de alianţe, acestea erau fondate pe interese contradictorii şi se bazau pe un
echilibru precar, modificându-se în funcţie de circumstanţele politice şi de altă
natură8.
În acelaşi timp, se accentuează şi disensiunile legate de împărţirea lumii din
punct de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost de natură să genereze
rivalităţi şi conflicte de interese.
Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradic-
torii este comunitatea de viaţă culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată
de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi de răspândire a cunoştin-
ţelor9.
La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii
de unitate europeană, concretizate într-un proiect “State Unite Europene”, care a
fost propus de către Congresul de ştiinţe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900.
De altfel, o revistă a “Statelor Unite Europene” a fost creată la sfârşitul secolului al
XIX-lea de către Victor Hugo şi Garibaldi10.
Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o
stare de fapt care a dus la înrăutăţirea situaţiei ţărilor vest europene (mai puţin
Anglia) şi la existenţa a două state care dominau din punct de vedere politic:
S.U.A. şi U.R.S.S.

1.2. Unitatea europeană în perioada interbelică

8
P. Renouvin, Histoire des relations internationales, t.I, pag. 241-242
9
P. Renouvin, op. cit., pag. 150-151
10
Ibidem, pag. 14, 53
19
 După primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federaţii
europene într-o publicaţie a lui R.Coudenhove-Kalergi (1894-1972), intitulată
“Pan-Europe”, în care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza
renunţării la suveranitate de către state11.
S-a iniţiat astfel o mişcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care
a ţinut un prim congres la Viena, în anul 1929 şi unde au participat 2.000 de
reprezentanţi din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest
Pan-European care prevedea principalele direcţii ale unei confederaţii europene:
garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii confederale, crearea de alianţe
militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune; punerea în
valoare în comun a coloniilor statelor membre; respectarea civilizaţiilor fiecărui
stat; protejarea minorităţilor naţionale, iar pe plan internaţional se prevedea
colaborarea cu alte state în cadrul Societăţii Naţiunilor.
S-a creat în acea perioadă şi o altă mişcare intitulată “Uniunea
Pan-Europeană” al cărui preşedinte de onoare era Aristide Briand12. Au existat, de
asemenea, mai multe iniţiative de creare a altor mişcări: Uniunea Economică şi
Vamală Europeană, federaţia pentru Înţelegerea Europeană, culminând cu propu-
nerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a
Ligii Naţiunilor de creare a unei Uniuni Federale Europene, care a avut un ecou
favorabil în rândul statelor – mai puţin în cazul Marii Britanii – şi care a fost trimis
spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor, unde proiectul a fost practic oprit.
Guvernul francez, care a fost însărcinat să detalieze această propunere a prezentat
în 1930 un “Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federală
Europeană”, dar care nu a mai putut fi aplicat din cauza conjuncturii internaţionale
( criza din perioada 1929-1930 şi ascensiunea lui Hitler).
Oricum, acest proiect rămâne important prin faptul că a promovat idei care
au fost reluate ulterior şi a avansat anumiţi termeni deveniţi comuni limbajului

11
R. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europe (Coll. Institut universitaire d’études européennes de
Géneve), Paris, P.U.F. 1988, pag. 139-140
12
L.Cartou, op.cit., pag. 33
20
ulterior al comunităţii europene: “piaţa comună”, “uniunea vamală, “circulaţia
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor” etc.13
O altă concepţie de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de
politica promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, bazată pe
forţă, violenţă şi voinţă unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită
să corespundă intereselor naţionale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber
consimţită a acestei uniuni. În acest sens au apărut diferite idei, mişcări şi
publicaţii care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Léon Blum
(1939), Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli şi Ernesto
Rossi; mişcarea “Combat” din Franţa (1941), între fondatorii căreia se aflau Henri
Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet ş.a.14
Un organizator al unei conjuraţii contra lui Hitler, Carl Friedrich Goerdeler,
a fost, de asemenea, promotorul unei concepţii de unificare a Europei pe baza
statelor europene independente, care era prevăzută să se realizeze în mai multe
etape, în prima fază creându-se o uniune economică, iar în faza a doua uniunea
politică. El a mai prevăzut ulterior şi înfiinţarea unui minister al economiei
europene, un minister al afacerilor externe şi constituirea unei armate europene15.
În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene au
apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfăşurat la
Geneva o reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani antinazişti, care a fost
urmată de alte patru astfel de reuniuni şi care au elaborat un proiect de declaraţie al
unei rezistenţe europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic
al federaliştilor europeni şi primul apel la coordonarea mişcărilor de rezistenţă,
fiind creat şi un birou permanent de coordonare a acţiunilor pentru eliberarea
ţărilor cărora le aparţineau şi pentru organizarea unei “Uniuni Federale a
Popoarelor Europene”16. Această Uniune federală urma să aibă un guvern respon-
13
Dusan Sidjanski, L’avenir fédéraliste de l’Europe, Presses Universitaires de France, 1992,
pag. 22
14
Hubert Halin, L’Europe unie – obiectiv major de la Résistance, Editions de l’Union des
resistants pour une Europe unie, 1967, pag. 19
15
Ibidem, pag. 48-50
16
D.Sidjanski, op.cit., pag. 15
21
sabil în faţa popoarelor, o armată plasată sub ordinele acestui guvern şi care să
excludă orice armată naţională precum şi un tribunal suprem. Se prevedea obligaţia
Germaniei şi aliaţilor de a contribui la reconstrucţia tuturor ţărilor care au fost
afectate de război, dezarmarea totală şi supunerea acesteia unui control federal
european. Se observă faptul că toate aceste proiecte sunt marcate de conjunctura
celui de-al doilea război mondial şi de consecinţele sale pe plan european.

1.3. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondial

Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la
proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea
efectivă a acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.
O primă etapă o constituie relansarea ideilor uniunii europene în contextul
situaţiei postbelice. În acest sens, trebuie menţionată declaraţia lui Winston
Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a reiterat ideea
unităţii europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene şi organizarea unui
congres în acest scop şi care a condus la formarea unor mişcări având acest
obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeană a Federaliştilor, Mişcarea Socialistă
pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentată Europeană, Noile Echipe
Internaţionale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple tipice de grupuri de
promovare a ideii europene, inspirate dintr-o ideologie supranaţionalistă, fiind deci
superioare ideilor naţionale sau partizane17.
Uniunea Europeană a Federaliştilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul
de la Montreux, care a reprezentat primul congres al federaliştilor europeni , în
timpul căruia aceştia au adoptat proiectul Statelor Federale ale Europei şi care a
fost un preludiu al organizării Congresului de la Haga din anul următor 18. La
congresul de la Montreaux s-au propus participanţilor spre analiză şase principii pe
baza cărora să se fondeze viitoarea federaţie19:
17
D.Sidjanski, op.cit. pag. 27
18
Rapport au Premier Congrès Annuel de l’U.E.F. 27-31 aout 1947, Montreux (Suisse), pag. 8-
16, 33-57
19
Propuneri făcute de Denis de Rougemont
22
 - federaţia europeană nu se poate forma decât pe baza renunţării la orice
principii hegemoniste (de genul celor susţinute de Napoleon şi Hitler);
- federalismul nu se poate baza decât pe renunţarea la orice spirit de sistem
(să se ţină seama de coexistenţa realităţilor concrete şi heterogene: naţiuni, regiuni
economice, tradiţii politice etc.);
- federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema minorităţilor (se dă
exemplul Elveţiei, unde problema existenţei populaţiei germanice, franceze şi
italiană nu ţine seama de numărul locuitorilor şi de suprafaţa ţării ocupată de către
aceştia);
- federalismul nu are ca scop ştergerea diferenţelor naţionale şi cuprinderea
- tuturor naţiunilor într-un bloc unic, ci, dimpotrivă, păstrarea propriilor
identităţi;
- federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea complexităţii, fiind
contrar simplismului, care este caracteristic spiritului totalitar( se exemplifică din
nou cu situaţia Elveţiei, unde coexistă o diversitate de organisme şi grupuri
politice, administrative, lingvistice, culturale , religioase, etc, şi care se acceptă
reciproc)
- formarea unei federaţii trebuie să se realizeze pas cu pas şi nu pornind de
la un centru, sau prin mijloace guvernamentale.
Se apreciază că necesitatea unei federaţii este evidentă, nelipsind decât
adoptarea unei carte federale, stabilirea unor organe reprezentative şi a unei apro-
bări naţionale, care să împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei.
Între mişcările unioniste create se remarcau însă şi unele cu vocaţie
partizană. Este semnificativ în acest sens cazul Noilor Echipe Internaţionale, care
reprezentau democraţia creştină şi care au constituit o reţea de comunicaţii şi de
influenţă în care membrii guvernelor, reprezentanţi ai partidelor politice democrat-
creştine sau alte personalităţi marcante au avut un rol deosebit în promovarea
ideilor uniunii europene şi a creării instituţiilor europene20. În acelaşi timp, se

20
D.Sidjanski, op.cit., pag. 29
23
remarcă activitatea Mişcării Socialiste pentru Statele Unite Europene, care – sub
conducerea lui Paul Henri Spaak – militează pentru crearea unor state unite
socialiste europene, dar care renunţă la această formulă în ideea creării unei Europe
democratice, pluraliste, în care determinarea culorii politice să se facă prin votul
liber exprimat al electoratului.
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene şi Noile Echipe
Internaţionale au avut ca obiectiv comun alegerea unui organ constituant european
şi elaborarea unei constituţii federale europene, prin care urma să se înfiinţeze o
Uniune Pan-Europeană, proiect care urma să fie supus ratificării parlamentelor
statelor participante la această uniune. Acest procedeu a fost acceptat ulterior şi a
devenit astăzi mijlocul prin care tratatele unionale europene intră în vigoare,
respectiv, prin exprimarea consimţământului statelor membre. De altfel, Mişcarea
Socialistă pentru Statele Unite Europene, alături de sindicatele europene, cărora li
se vor alătura mai târziu Mişcarea Liberală pentru Europa Unită, constituie
embrionul formării uniunii europene, pe care de altfel s-a bazat şi proiectul de
uniune europeană iniţiat de Spinelli21.
Având în vedere multitudinea mişcărilor europene în favoarea uniunii,
apărea ca o problemă esenţială coordonarea lor pentru a se realiza această idee.
Pornind de la aceste două iniţiative independente – una federalistă şi una
unionistă ,în decembrie 1947 s-a instituit Comitetul Internaţional de Coordonare a
Mişcărilor pentru Unitatea Europeană, care a ţinut mai multe congrese, între care
trebuie remarcat Congresul de la Haga, desfăşurat între 7-10 mai 1948, care a
iniţiat şi constituirea Consiliului Europei22. Acest Congres a avut la bază o acţiune
de coordonare a mişcărilor pentru o Europă unită, concretizată în trei comisii:
politică, economică şi culturală, precum şi pe unele comitete naţionale care aveau
sarcina de a desemna delegaţii naţionali care urmau să colaboreze în vederea
iniţierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizaţii

21
Ibidem, pag. 29
22
L. Cartou, op. cit. pag. 34; Philipp Manin, Les communautés européennes, L’Union
européenne, Droit institutional, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, pag. 9
24
sindicale şi profesionale, biserici, organizaţii ale femeilor, organizaţii universitare,
intelectuale şi artistice.
Dezbaterile au fost marcate de conflicte între tendinţele unioniste şi cele fe-
derale, printre adepţii concepţiilor unioniste situându-se Marea Britanie, care nu a
încetat ulterior să fie promotoarea ideii respectării integrale a suveranităţii statale23.
De asemenea, federaliştii continentali uniţi prin obiectivele urmărite se
divizau din punctul de vedere al metodelor de punere în aplicare, întrucât unii
propuneau constituirea unei uniuni federale şi a unei uniuni economice care
presupuneau un transfer parţial al suveranităţii naţionale, iar alţii, adepţi ai
federalismului integral, erau de părere că trebuie constituită o Adunare europeană,
dar nu precizau modalitatea de formare a acesteia.
In ciuda divergenţelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul
de la Haga a avut un rol important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin
definirea unui program de acţiune globală pentru o Europă unită şi prin faptul că a
dat naştere unei “Mişcări Europene” şi a fost la originea creerii “Centrului
European de Cultură”, a “Colegiului Europei”, a “Consiliului Europei” şi pentru că
în final a contribuit la crearea Comunităţilor Europene. De asemenea ca urmare a
Congresului de la Haga, Comitetul Internaţional pentru Coordonarea Mişcărilor
pentru Unitatea Europeană s-a transformat în “Mişcarea Europeană”, având ca
preşedinţi de onoare pe W.Churchill, De Gasperi, Coudenhove-Kalergi, H.Spaak,
K.Adenauer şi R.Schuman. Această vastă organizaţie a avut un rol de coordonare
şi reunire a mişcărilor europene, ea îndeplinind funcţia de exercitare a presiunii
asupra unor guverne şi parlamente naţionale, ca şi asupra unor instituţii europene.
Beneficiind de o structură instituţională complexă (un Congres şi un Consiliu
internaţional format din reprezentanţii consiliilor naţionale), această “Mişcare
Europeană” a susţinut iniţiativa “Monnet-Schuman”, care se află la originea
Comunităţilor Europene.

D.Sidjanski, op. cit., pag. 34 şi P.H.Teitgen, Les etapes de l’idee européenne, Etudes et
23

documents du Conseil d’Etat, 1963, pag. 13

25
 1.4. Înfiinţarea Comunităţilor europene
1.4.1 . Premisele înfiinţării Comunităţilor europene
Crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în contextul
politic internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa
occidentală au apărut trei categorii de organizaţii internaţionale: militare,
economice şi politice24.
Organizaţiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale,
creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, între Franţa şi Anglia, pe de
o parte şi Belgia, Olanda şi Luxemburg, pe de altă parte, precum şi Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la
Washington.
Din categoria organizaţiilor economice create după cel de-al doilea război
mondial în Europa menţionăm Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea
gestionării ajutorului comun oferit de către S.U.A., în cadrul planului Marshall,
statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război
mondial (devenită ulterior Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică –
O.C.D.E.).
A treia categorie de organizaţii o constituie cele de natură politică, respectiv
Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la 5 mai 1949 şi care, aşa cum am mai
precizat, îşi avea originea în Congresul de la Haga din 1948.
Deşi s-au constituit organizaţii separate în cele trei domenii, iar comunităţile
economice care vor apărea ulterior vor avea o vocaţie preponderent economică, nu
se poate scăpa din vedere faptul că acestea din urmă au presupus şi o cooperare
politică, fapt confirmat prin evoluţia ulterioară a acestora, respectiv prin adoptarea
Tratatului de Maastricht.
Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau
îmbunătăţirea utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii efi-
24
Jean Boulouis, Droit institutional des communautés, Montchrestien, Paris, 1993, 4e édition,
pag. 27
26
cienţei, în condiţiile cerute de evoluţia societăţii moderne25. Apărea deci necesară
crearea unei pieţe comune care să permită dezvoltarea capacităţilor economice,
care ar fi fost frânate de existenţa frontierelor naţionale. De asemenea, din această
cooperare regională rezultau o serie de alte implicaţii de natură monetară, de
protecţie a mediului înconjurător, fiscale, sociale etc.
Alături de raţiunile economice, existau însă – aşa cum am precizat – şi
raţiuni politice la baza necesităţilor de integrare: împărţirea sferelor de influenţă
după cel de-al doilea război mondial, pericolul comunismului, precum şi amenin-
ţarea care se profila din partea ţărilor arabe producătoare de petrol. Pentru
realizarea acestora trebuie să se treacă de la faza consultărilor diplomatice la
măsuri practice, eficiente de instituţionalizare a ideilor existente de multă vreme.
În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de Pact pentru
Uniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist care să
aibă un arbitru ales pentru o perioadă de cinci ani prin vot universal, un Senat
format din miniştrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegaţi
naţionali aleşi în conformitate cu numărul locuitorilor (1 reprezentant pentru un
milion de locuitori), comisari stabiliţi de către arbitru şi o Curte formată din
judecători26.
Această propunere a lui M. Debré a fost urmată în 9 mai 1950 de declaraţia
lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de Jean Monnet.
Robert Schuman arată că o comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va
asigura baza dezvoltării economice federaliste europene şi va duce la schimbarea
situaţiei acestor ţări. Producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, considerate
materii de bază, şi instituirea unei înalte autorităţi care să ia decizii în noua
federaţie europeană - care urma să cuprindă Franţa, Germania de Vest şi alte ţări

25
Louis Cartou ,op. cit. pag.35
Michel Debré, Projet de Pacte pour une Union d’Etats européennes, Paris, Negel, 1950,
pag. 61
26

27
vest-europene ce se vor asocia – se aprecia că vor avea un rol important în
asigurarea păcii în această regiune27.

1.4.2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

La 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază un proiect de tratat

al Franţei, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se
instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a
intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea şase state europene (Franţa, Germania
de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat
principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, acceptând doar relaţii de
coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state.
Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe
supranaţionale cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune
statelor membre. Aşa cum se arată în unele lucrări, el reprezenta materializarea
ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe econo-
mice28. Raţiunile politice care se ascundeau sub această construcţie comunitară
economică se refereau la situaţia Franţei care se simţea ameninţată permanent de
Germania (deşi aceasta din urmă fusese împărţită în aprilie 1949 prin acordurile de
la Washington), precum şi la potenţială ameninţare economică a ţărilor vest-
europene de către S.U.A., sau la şi mai evidentul pericol al războiului rece, care
începuse să îşi facă simţită prezenţa tot mai mult.
În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, se ofereau garanţii în
cadrul acestei construcţii europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice
şi miniere, care făceau imposibilă orice stare beligerantă între cele două ţări.
Această organizarea economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o
piaţă unică, urmărea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în compa-
raţie cu situaţia menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.
27
Robert Schuman, Pour l’Europa, Paris, Negel, 1963, pag. 202
28
L.Cartou, op.cit., pag. 51
28
 Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi oţel), ea
crea un precedent instituţional de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
- Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze
interesele preponderent comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguverna-
mental;
- Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal
direct şi care avea sarcina controlului democratic;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura
respectarea normelor juridice instituite în cadrul Comunităţii.

1.4.3. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene

a Energiei Atomice

Înainte de a prezenta constituirea celorlalte două comunităţi europene, este

necesar – pentru mai buna înţelegere a contextului politic – să prezentăm eveni-
mentele care au avut ca rezultat eşecul unui alt proiect de construire a unei alianţe
militare, respectiv Comunitatea Europeană de Apărare, a cărei iniţiere a fost anun-
ţată la scurt timp după declaraţia lui Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie
1950 , de către René Pléven în contextul internaţional marcat de evenimentele din
Coreea. Sub presiunea Mişcării Europene, a partidelor democrat-creştine care erau
la putere în Franţa, Germania şi Italia, ca şi a susţinerii din partea curentului
socialiştilor, se semnează la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunităţii
Europene de Apărare (C.E.A.). Se propunea pentru viitor şi crearea unei
Comunităţi politice europene. Tratatul C.E.A. a fost transmis celor şase guverne
ale ţărilor membre C.E.C.O. la 9 martie 1953. Adunarea franceză nu a fost însă de
acord, la 30 august 1954, să intre în această comunitate şi în acest fel a eşuat

29
tentativa de creare a Comunităţii Europene de Apărare, deşi tratatul fusese ratificat
de către celelalte state.
Acest eşec a produs o serie de perturbări şi întârzieri în procesul de integrare
europeană29.
Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a miniştrilor afacerilor
externe din ţările membre ale C.E.C.O., eveniment care a reprezentat începutul
procesului de constituire a celorlalte două comunităţi europene. Ea a fost urmată de
alte conferinţe la nivel de miniştri sau experţi.
Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la Bruxelles în perioada iulie
1955 – aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a redactat un “Raport al şefilor
delegaţilor miniştrilor afacerilor externe”, care a constituit baza conferinţei
miniştrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneţia. Au urmat alte întâlniri la
diverse niveluri30, care au pregătit proiectul celor două tratate sectoriale de la
Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre fiind tot cele şase
state care participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14
septembrie 1957 (Franţa) şi 4 decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei Convenţii privind
instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale semnate la Bruxelles
la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile Curţii de Justiţie a C.E.E.
şi Euratom.
Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea condiţiilor economice de
schimburi şi de producţie pe teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remar-
cat şi opinii de prezentare a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia
funcţională a Europei politice, substituită integrării politice directe31.

29
P.Manin, op.,cit., pag. 11
30
A se vedea L.Cartou, op.cit. pag. 51
31
A se vedea L.Cartou, op.cit., pag. 52
30
 Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: “să contribuie
la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare,
creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.
Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de
energie al ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă
de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul
energetic nuclear pentru interese naţionale şi regionale comune.
Aceste două comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară
celei a C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii,
deşi existau unele diferenţe atât ca denumire, cât şi în conţinutul atribuţiilor,
respectiv cele ale Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., care au fost deplasate înspre
Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor două.
S-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la constituire nu a fost
clar exprimată în tratate intenţia creării pieţei comune, aceasta a fost avută în
vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate 32
urmărindu-se şi constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunităţi,
fapt dovedit prin evoluţia comunităţilor şi crearea Uniunii Europene prin Tratatul
de la Maastricht, care îşi propune şi realizarea acestor obiective.

2. Evoluţia comunităţilor europene

Instituirea celor trei comunităţi a reprezentat doar începutul unui proces

complex, care – aşa cum au avut în vedere iniţiatorii ideilor de unitate a Europei –
trebuia să continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibi-

32
Jean Boulouis, op.cit. pag. 32
31
le în faza iniţială, ori au devenit necesare pentru perfecţionarea structurilor şi
activităţilor acestora în decursul timpului. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de
specialitate, această evoluţie s-a desfăşurat în două direcţii 33: creşterea numărului
statelor membre ele comunităţilor şi perfecţionarea instituţională.

2.1. Creşterea numărului statelor membre ale comunităţilor

Refuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei comunităţi a
făcut ca acestea să fie formate iniţial din şase membri. Poziţia Marii Britanii s-a
caracterizat însă şi prin încercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber
schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb
(A.E.L.S.) în baza Convenţiei de la Stockolm din 1960, prin care se urmărea
contrabalansarea activităţilor comunităţilor europene.
În anul următor s-a produs însă o schimbare radicală în poziţia Marii
Britanii, care depune cererea de aderare la comunităţile europene la 9 august 1961,
candidatura sa nefiind însă acceptată de Franţa, preşedintele De Gaulle declarându-
se împotrivă la 14 ianuarie 1963. În mai 1967, guvernul laburist depune o nouă
cerere de aderare, dar Franţa se opune şi de această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea preşedintelui De Gaulle,
iar cu ocazia Conferinţei de la Haga a şefilor de state şi de guverne (1-2 decembrie
1969), al cărei scop era, printre altele şi deblocarea construcţiei europene,
problema aderării Marii Britanii a fost analizată în alt context. Astfel, la 30 iunie
1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii
Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul de
aderare a acestor state. Supuse referendumului, în Norvegia se obţine un rezultat
negativ, astfel încât această ţară renunţă la aderare. Aderarea Marii Britanii intră în
vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârşitul anului 1977, după
expirarea perioadei de tranziţie34. Marea Britanie a solicitat însă renegocierea

33
A se vedea L.Boulouis, op. cit., pag. 33 şi L.Cartou, op. cit., pag. 54 şi urm.
34
L.Cartou, op. cit. pag. 55
32
aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat
aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un
rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă state membre ale
comunităţilor.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între
ea şi comunităţi existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la
28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de
aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a
ajuns în acest fel la existenţa a douăsprezece state membre ale Comunităţii
europene.
Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au
fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987),
Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie
1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie
1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusă în
Comunităţile europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci
doar ca efect al unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului
comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziţie), în
cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare
profesională, politică, agricolă comunitară etc.) s-a acordat o perioadă de tranziţie
mai lungă, supravegheată de către Comisie35.
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost negociate în anul
1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea
acestora ca membri, urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru
aderare. În Austria, prin referendumul organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat
aderarea acestei ţări la comunităţile europene. Următoarele trei referendumuri s-au

A se vedea în acest sens şi Penelope Kent, European Community Law, The Maud E.
35

Handbook Series, 1992, pag. 6

33
desfăşurat în lunile octombrie şi noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua
oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană are
cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi de est au
depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state:
Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995),
Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie
1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17
ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).
Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de negociere.
Astfel, cu Polonia, Cehia şi Ungaria negocierile au început, iar cu prilejul reuniunii
de la Helsinki din 10-11 decembrie l999, Consiliul european a decis să fie invitate
pentru negocieri în vederea aderării alte şase state: Malta, Slovacia, Letonia,
Lituania, Bulgaria şi România.

2.2. Perfecţionarea instituţională

Perfecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată de unii
autori ca fiind rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie,
materializat, în final, în dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice
care au modificat tratatele iniţiale36. Apreciem însă că a privi dezvoltarea
instituţională a comunităţilor europene ca şi extinderea acestora doar ca efect al
crizelor şi eşecurilor nu poate oferi o bază suficient de completă pentru explicarea
evoluţiei construcţiei comunitare. Argumentăm această afirmaţie prin faptul că
alături de crize şi eşecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol important în
perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute prin
integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea eforturilor
comune pentru a determina evoluţia procesului de integrare.

36
J.Boulouis, op. cit., pag. 35-36
34
 Vom prezenta în continuare, în ordine cronologică, principalele evenimente
din evoluţia comunităţilor – crize, eşecuri sau realizări – care au marcat evoluţia
instituţională a acestora.
Un prim aspect îl constituie marginalizarea C.E.C.O. care, deşi a jucat un rol
important în perioada anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei
petroliere şi afectată de criză siderurgică. De asemenea, faţă de C.E.E.A., începând
din mai 1958, guvernul francez a început să dea dovadă de o atitudine de
neîncredere37. Acesta a fost de altfel unul dintre principalele motive care au condus
la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor
trei comunităţi, C.E.E. fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două
doar organizaţii de strictă specializare.
O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în perioada 1961-
1962 de către preşedintele De Gaulle şi cancelarul Adenauer de creare a unei
comunităţi politice.
În acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în conferinţele de la
Paris (februarie 1961) şi Bad Godesberg (iulie 1961) şi au încredinţat unui comitet
condus de Christian Fouchet (ministrul francez de externe) elaborarea proiectului
de statut al unei Uniuni Politice Europene, care a fost prezentat la 2 noiembrie
1961 şi care prevedea ca principiu de bază respectarea independenţei statelor
membre. A urmat al doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care, de asemenea,
prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a statelor membre ,a politicii
de apărare si a celei culturale. La 20 ianuarie 1962, celelalte state membre ale
comunităţilor au prezentat un contraproiect care prevedea că Uniunea Europeană
este o uniune de state şi de popoare. În martie 1962 au avut loc negocieri între
Franţa, pe de o parte, şi celelalte cinci state membre – pe de altă parte – şi pornind
de la concepţiile antifederalistes ale generalului De Gaulle, ca şi de la poziţia sa
împotriva Marii Britanii şi a intervenţiei S.U.A. în problemele Europei, proiectele
respective nu au fost adoptate.

37
A se vedea în acest sens şi P.Manin, op.cit. pag. 13
35
 Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franţa în 1965 în legătură cu
problemele financiare privind schimburile agricole.
Această atitudine a guvernului francez s-a referit la rolul Comisiei europene
în fruntea căreia se afla Walter Hallstein şi care, în concepţia Franţei, şi-a atribuit
prerogative politice care erau de competenţa Consiliului, Comisia trebuind să
rămână doar un organ interguvernamental şi să nu se constituie în unul
supranaţional.
O altă problemă cu privire la care Franţa s-a situat pe o poziţie diferită a fost
cea privind procedura adoptării deciziilor. Conform prevederilor tratatelor, după o
perioadă de tranziţie, în care deciziile în Consiliu se luau în unanimitate, acestea
trebuiau să fie luate cu votul majorităţii, Franţa a susţinut punctul de vedere că
orice decizie trebuie să fie consecinţa unanimităţii de voinţă a membrilor
comunităţii, fapt care a provocat aşa-numita politică a “scaunului gol” a Franţei la
şedinţele Consiliului şi care a dus la 30 ianuarie 1966 la o reuniune extraordinară a
Consiliului cunoscută sub denumirea de “compromisul de la Luxemburg” care,
deşi nu avea valoare juridică, a instituit un drept de “veto” în activitatea Consiliului
şi a fost de natură să producă perturbări în activitatea acestuia şi a Comisiei.
Un alt moment important în evoluţia comunităţii îl constituie adoptarea la 8
aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituţiilor comunitare,
(Comisia şi Consiliul)38 care a avut ulterior un rol important în adoptarea altor
măsuri deosebit de importante în ceea ce priveşte perfecţionarea activităţii
comunităţilor: finanţarea comunităţilor prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie
1970, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971), creşterea atribuţiilor Parlamentului
european în ceea ce priveşte adoptarea bugetului (tratatul din 22 aprilie 1970 şi cel
din 22 iulie 1975), crearea Curţii de conturi (Tratatul din 22 iulie 1975), alegerea
Parlamentului european prin vot universal, direct (20 septembrie 1976).
În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în direcţia
unificării politice. Astfel, în decembrie 1969 s-a desfăşurat la Haga întâlnirea

Prin “Convenţia privind unele instituţii comunitare” s-au constituit la 25 martie 1957 o
38

Adunarea unică şi o Curte de justiţie unică.

36
şefilor de state şi guverne, care au reluat în studiu această problemă, astfel încât la
27 octombrie 1970 este aprobată de către miniştri afacerilor externe o declaraţie
care este cunoscută sub numele de “Raportul Davignon” (după numele secretarului
general al ministerului belgian al afacerilor externe) şi care reprezenta o continuare
a planului Fouchet din 1962. Urmărind un obiectiv de integrare politică, el nu
reuşeşte însă decât o concertare în politica externă a statelor membre. Cu toate
acestea el va constitui documentul de bază al tendinţei de unificare politică, până la
adoptarea Actului Unic European. Nerealizările în acest domeniu nu vor împiedica
însă alte acţiuni la nivel de şefi de state şi guverne în vederea atingerii aceluiaşi
scop şi care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din octombrie 1972 a acestora,
care şi-au propus ca până la sfârşitul deceniului să realizeze o uniune europeană şi
care s-a concretizat în “Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene”, în care se
prezintă trei variante de cooperare a instituţiilor legislative şi executive: de tip
statal, de tip federal, iar la treilea în cadrul comunitar, existent, dar cu mici
modificări, precum şi întâlnirea de la Paris din decembrie 1974, care a conferit
primului ministru belgian Léon Tindemans sarcina de a întocmi un raport privind
Uniunea Europeană. Acest raport a fost prezentat un an mai târziu, dar nu a cuprins
propuneri importante, limitându-se la îmbunătăţirea activităţii unor mecanisme
comunitare şi la unele probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau
revizuirea generală a tratatelor.
În continuarea acestei idei, în iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a
Consiliului European, când s-a adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii
Europene”, care nu precizează exact ce urmează să fie Uniunea Europeană, ea
constituind mai mult o declaraţie de intenţii a şefilor de state şi guverne, mai ales
în problema confirmării dreptului la informare al Parlamentului European în toate
domeniile şi care trebuie garantat de către Consiliu.
Un alt moment îl constituie “Raportul Vedel” din 1972, care a fost redactat
de către un grup ad-hoc, constituit în vederea examinării creşterii competenţelor
Parlamentului European în domeniul stabilirii resurselor proprii, prezidat de către

37
decanul Facultăţii de drept de la Paris, dar care a cuprins în final şi o analiză critică
cu privire la funcţionarea sistemului instituţional comunitar, multe aspecte
dovedindu-şi valabilitatea în decursul timpului (extinderea puterilor Parlamentului
în domeniul controlului bugetar, învestitura preşedintelui Comisiei şi întărirea
rolului acestuia etc.).
De asemenea, un alt document a fost “Raportul celor trei înţelepţi”,
(B.Biesheuvel, E.Dell şi R.Marjolin) care au fost însărcinaţi de către Consiliul
European (Bruxelles, decembrie 1978) să prezinte un raport general privind
funcţionarea instituţiilor comunitare şi care în final nu a cuprins propuneri deosebit
de radicale. Ele se refereau la întărirea autorităţii preşedintelui Comisiei, întărirea
cooperării acesteia cu Consiliul European şi stabilirea unor relaţii mai armonioase
între Comisie, Consiliu şi Parlament.

2.3. Tratatul de fuziune da la Bruxelles

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu
structură instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv
general: constituirea unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state
membre, cu sisteme politice, economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi
apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea
realizării unei uniuni europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei
organizaţii, ci una singură. Întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de
atins în acea perioadă, s-a căutat să se aplice o politică a paşilor mărunţi. Astfel s-a
considerat că o primă măsură care se poate lua este unificarea instituţiilor
comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a
costurilor funcţionării lor. Primele măsuri luate în acest sens au fost, aşa cum am
arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie comună a celor trei
comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii comune de “Adunare
parlamentară“. La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care

38
se instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul
a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de
fuziune a executivului comunităţilor”.
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea
rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă,
având în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat
unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi
administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a
comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi
durata mandatului.
39
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunităţile europene”.
Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această
entitate nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De
asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de
“Comunităţile europene”. Această entitate permite ca atât în sistemul juridic intern
al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se
încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene, iar pe
plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de
asemenea, în numele acestei entităţi.

2.4. Actul Unic European

Premisele adoptării Actului Unic European se regăsesc într-o serie de
documente care au fost elaborate începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie,
miniştrii afacerilor externe ai Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc
proiectul unei declaraţii de principii în vederea supunerii ei spre adoptare
Consiliului European.

39
Ph. Manin, op. cit. pag 44
39
 Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în “Declaraţia solemnă
asupra Uniunii Europene”40 adoptată la Stuttgart .
La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de
tratat privind “Uniunea Europeană”, care avea la bază ideile exprimate de Altiero
Spineli şi grupul de nouă parlamentari europeni cunoscut sub numele de “Clubul
crocodilului”, după numele restaurantului din Strasbourg unde aceştia se
întâlneau41.
Proiectul avea în vedere crearea unei “Uniuni Europene” cu competenţe
mult lărgite faţă de cele ale Comunităţilor şi modificarea sistemului instituţional, în
special prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a avut un efect
important în rândul parlamentarilor42.
În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau înscrie în preocu-
pările sale perfecţionarea instituţională a comunităţilor şi instituie “Comitetul
Dooge” (după numele preşedintelui său), care avea sarcina să analizeze această
problemă şi să facă propuneri. Raportul comitetului (martie 1985) propunea să se
iniţieze procedura de revizuire a tratatelor de instituire a comunităţilor şi se
pronunţă pentru crearea unei “entităţi veritabile”, perfecţionarea mecanismelor
instituţionale şi realizarea unei pieţe comune veritabile. În baza acestui raport,
Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a decis să se convoace o
conferinţă interguvernamentală care urma să elaboreze un tratat asupra politicii
externe şi de securitate comună şi să modifice tratatele comunitare. În aceeaşi lună
Comisia europeană a publicat un raport intitulat “Cartea albă”, în care se arătau în
mod clar obstacolele care existau în calea înfăptuirii unei reale circulaţii libere în
cadrul comunităţilor şi măsurile pentru înlăturarea lor.
Conferinţa interguvernamentală şi-a început lucrările la Luxemburg (9
septembrie 1985) şi a elaborat textul “Actului Unic European” care a fost semnat

40
David A.O.Edward şi Robert C.Lane, European Community Law, Edimburgh, 1991, pag. 8
41
A se vedea pentru detalii D.Sidjanski, op.cit. pag. 141-144
42
J.P.Jaque, The draft treaty establishing the european union, în Common Market Law Review,
no. 22, 1985, pag. 19 şi urm.

40
în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie
1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Ratificarea
Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state, Irlanda
considerând că trebuie să-şi modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri
privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităţilor43. Din acest
considerent, Actul Unic European a intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de
1 ianuarie 1987).
Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după
semnarea tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur docu-
ment (de aici şi denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi
extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind
cooperarea în domeniul politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului.
El este considerat ca reprezentând un moment important de relansare
instituţională, cu efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru
realizarea Uniunii Europene în 1992.
Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea realizării pieţei unice
şi lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, al protecţiei mediului
înconjurător, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan
instituţional, extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor votează cu majoritate
calificată şi recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European. Tot pe plan
instituţional, Parlamentul devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ,
instituindu-se principiul cooperării. Se instituie – prin acelaşi document – dubla
jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă instanţă şi se extind competenţele
Curţii de Justiţie. De asemenea, el întăreşte şi extinde competenţele Comisiei în
domeniul executiv. Totodată, deschide noi domenii de activitate comunitară:
cercetare, economie, finanţe, mediu, politică socială.
În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare
(Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deşi nu este integrat din punct de
43
K.St. Bradley, L’acte unique et la Constitution irlandaise, Revue du Marché commun, no. 2
fev. 1988, pag. 87
41
vedere juridic Tratatului C.E.E., totuşi el reprezintă o premisă importantă pentru
constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se
prevede,de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei
comune unice.
Alte momente importante în ceea ce priveşte perfecţionarea instituţională o
reprezintă Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, care vor fi
analizate în continuare, întrucât ele marchează o nouă etapă în construcţia
comunitară, respectiv crearea Uniunii Europene.

3. Crearea Uniunii Europene şi evoluţia acesteia

3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de
unitate europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice şi monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Uniunea economică şi monetară, considerată a fi motorul creării Uniunii
Europene44, a fost avută permanent în vedere de către majoritatea statelor
comunitare.
Primii paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi după întâlnirea Comisiei
europene din februarie 1969 care a sugerat, iar şefii de state şi guverne membre, la
întâlnirea de la Haga din decembrie 1969, au decis să creeze o uniune economică şi
monetară europeană. În vederea realizării acesteia, în martie 1970, Consiliul a
însărcinat pe Pierre Werner (Luxemburg) să redacteze un raport în vederea
reliefării aspectelor fundamentale ale creării uniunii. Raportul, prezentat în
octombrie acelaşi an, a fost analizat de Comisie, care a propus ca într-o perioadă de
zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice şi monetare.

44
P.Manin, op. cit., pag. 18
42
 A urmat însă o perioadă marcată de unele evoluţii nefavorabile realizării
acesteia, consecinţă a abandonării de către S.U.A. a sistemului stabilit la Bretton
Wood, ineficienţa “şarpelui monetar european” şi ineficienţa “Sistemului monetar
european”, ultimele două nefiind realizate prin acte comunitare, ci doar la nivel
interstatal.
Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat problema realizării
uniunii economice şi monetare, dar reţinerea Marii Britanii nu a permis decât
reintroducerea în art. 102A a unei prevederi generale de cooperare în domeniul
economic şi monetar.
Această prevedere, deşi generică, a fost preluată cu ocazia Consiliului
European ţinut la Hanovra (27-28 iunie 1988), care a decis crearea unui comitet
pentru studierea realizării uniunii economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind
încredinţată lui Jacques Delors. Consiliul European ţinut la Madrid (iunie 1989) a
examinat raportul comitetului şi a decis revizuirea tratatului C.E.E., iar Consiliul
European desfăşurat la Strasbourg în decembrie 1989 a stabilit iniţierea Conferinţei
de revizuire înainte de sfârşitul anului 1990.
În paralel cu această iniţiativă, cu ocazia Consiliului European de la Dublin
(aprilie 1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a
uniunii politice, iar următorul Consiliu European de la Dublin (iunie 1990) a sta-
bilit ca în decembrie să se desfăşoare la Roma două conferinţe interguvernamen-
tale, una privind constituirea uniunii economice şi monetare şi alta privind
constituirea uniunii politice.
Între 27-28 decembrie 1990 s-a desfăşurat la Roma şedinţa Consiliului
European care a stabilit liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste
două uniuni. Următorul Consiliu European desfăşurat la Roma (14-15 decembrie
1990) a stabilit noi direcţii în vederea realizării uniunilor europene şi a deschis
conferinţele interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice fiind
formată din miniştrii afacerilor externe, iar a doua din miniştrii finanţelor şi cei ai
economiei statelor membre.

43
 În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur tratat, în locul celor
două propuse, care să se refere la “Uniunea Europeană”.
Ultimele probleme importante privind realizarea Uniunii Europene au fost
stabilite de către Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar
pentru definitivarea tratatului, negocierile au continuat la nivel de experţi, acesta
fiind semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor externe
şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state.

3.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului

Tratatul urma să fie ratificat de către fiecare stat în parte şi să intre în
vigoare la 1 ianuarie 1993, în caz de ratificare şi depunere a instrumentelor înainte
de acea dată, sau în prima zi a lunii următoare celei în care se va depune
instrumentul de ratificare de către ultimul stat care a procedat la aceasta.
Întrucât Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie 1993,
tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht a ridicat o serie de probleme şi
a fost marcat de unele situaţii dificile.
Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamente în cinci state:
Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg şi Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în
favoarea acestuia.
În Spania şi Portugalia, a fost necesar în prealabil modificarea pe cale
parlamentară a Constituţiei, având în vedere dispoziţiile privind dreptul de a alege
şi eligibilitatea decurgând din cetăţenia europeană, după care tratatul a fost ratificat
de parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi.
În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil tratatului (69,6%)
după care a fost ratificat de parlament.
În Franţa, Consiliul Constituţional a constatat la 9 aprilie 1992 că tratatul nu
poate fi ratificat decât după revizuirea Constituţiei, existând incompatibilităţi între
acestea, fapt pentru care s-a procedat la revizuirea acesteia fără a se recurge la

44
referendum. Totuşi, în urma referendumului negativ din Danemarca, preşedintele
Mitterrand a decis, în baza prevederilor constituţionale, organizarea unui
referendum (20 septembrie 1992) în care s-a înregistrat un procent de 51,05% în
favoarea tratatului, fapt pentru care preşedintele a procedat la ratificarea acestuia.
În Danemarca, neînregistrându-se procentul favorabil tratatului de 5/6 din
numărul parlamentarilor, conform reglementărilor interne, trebuia organizat un
referendum la 2 iunie 1992. Rezultatul acestuia a fost negativ, înregistrându-se
50,7% voturi împotrivă. În aceste condiţii s-a întrunit Consiliul European
extraordinar la Oslo în 4 iunie 1992, care a stabilit necesitatea continuării
procesului de ratificare pe baza tratatului existent. Consiliul European de la
Edinburgh din 12 decembrie 1992, a adoptat concluziile privind “Danemarca şi
Tratatul asupra Uniunii Europene” şi s-a ajuns la supunerea Tratatului la un nou
referendum (18 mai 1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat cu 56,8%.
În Marea Britanie, ţara care a ridicat o serie de probleme încă din timpul
negocierii tratatului şi căreia partenerii i-au făcut numeroase concesii, ratificarea
tratatului a întâmpinat numeroase opoziţii, unele chiar în rândul partidului
conservator. Procesul de ratificare a fost întrerupt de eşecul primului referendum
danez şi reluat după reuşita celui din mai 1993. S-au făcut eforturi de către guvern
pentru evitarea referendumului, întrucât rezultatul era prevăzut a fi la limită.
Utilizându-se o serie de artificii politice, s-a reuşit în final ratificarea tratatului de
către regină şi depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.
În cazul Germaniei, de asemenea s-a evidenţiat necesitatea unei revizuiri
constituţionale, întrucât s-a invocat de către landuri faptul că trebuie să transfere
Uniunii Europene unele dintre competenţele lor. S-a realizat acordul pentru
revizuirea constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar legea respectivă a
trebuit să fie supusă recursului în faţa Tribunalului Constituţional, care a statuat la
12 octombrie 1993 compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.

3. 3. Structura Tratatului

45
 Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după cum urmează:
Dispoziţiile comune (titlul I), Modificarea celor trei tratate prin care a fost
instituită fiecare comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe şi de
securitate comună (titlul V) Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne (titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul VII).
Anexat, tratatul conţine şaptesprezece protocoale, şaisprezece anexe la
tratatul C.E.E. (devenită Comunitatea Europeană), iar ultimul, anexa la tratatele
instituind comunităţile europene şi la tratatul privind constituirea Uniunii
Europene. Protocolul nr. 11 stabileşte un regim special pentru Marea Britanie,
protocolul nr. 12 prevede regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea
uniunii monetare, iar protocolul nr. 14 referitor la politica socială conţine în anexă
un acord între statele membre ale Uniunii şi Marea Britanie. De asemenea, mai
sunt anexate treizeci şi trei de declaraţii privind probleme comunitare.
Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe
comunităţile europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile
prevăzute de tratat. Astfel, în concepţia tratatului Uniunea Europeană este o
construcţie care se sprijină pe trei piloni: Comunitatea Europeană, politica externă
şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne (J.A.I.).
Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca
obiective principale:
- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special
prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii
economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată
pe o monedă unică.
- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea
unei politici externe şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de
apărare comună;

46
 - întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre
prin instituirea unei cetăţenii unionale;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

3.4. Evoluţia Uniunii Europene dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la

Maastricht
Desigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima fază a evoluţiei
construcţiei europene, întrucât aşa cum precizează art. A, el constituie “o etapă
nouă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.
Astfel, în 1996, a fost prevazută o conferinţă a reprezentanţilor statelor
membre (cf. Art. N paf. 2), care urma sa examineze, în funcţie de obiectivele
stabilite prin art. A şi B, necesitatea revizuirii unor dispoziţii ale acestuia.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a
dispoziţiilor privind modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului
statelor membre, precum şi o eventuală întărire a rolului Parlamentului european.
Totodată se prevede posibilitatea instaurării unei politici de apărare europeană
comună, aşa cum rezultă din art. J.4.
Nu trebuie neglijată nici problema expirării în anul 2001 a Tratatului de
instituire a C.E.C.O. şi a implicaţiilor care vor apărea legate de acest aspect în
cadrul ansamblului activităţii comunitare şi în domeniul juridic al acesteia.
Probleme importante apar şi în legătură cu procesul de extindere a comunită-
ţilor europene, prin creşterea numărului membrilor acestora, precum şi privind
relaţiile lor cu alte organizaţii de pe continentul european sau din alte zone
geografice (America, Asia, Africa ).

3. 5. Tratatul de la Amsterdam

47
 In procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la
Amsterdam se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative
în reforma instituţiilor comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva
extinderii comunităţilor prin primirea de noi state, în special din centrul şi estul
Europei.
La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi al celorlalte tratate
anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluţia comunităţilor, ci un nou
pas care are rolul de a adapta construcţia comunitară la cerinţele perioadei în care a
fost adoptat şi a celor de perspectivă.
Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activităţi intense şi nu
lipsite de dificultăţi. Astfel, instituţiile comunitare au depus eforturi importante
pentru analizarea şi găsirea de soluţii care să corespundă cel mai bine obiectivelor
avute în vedere. Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezoluţiilor care au
fost adoptate de Conferinţele interguvernamentale din 1995 şi 1996 (Torino şi
Dublin) şi finalizate prin reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a
redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în
compunerea miniştrilor de externe ai statelor membre. După ratificare, tratatul a
intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea
modificării Tratatului de la Maastricht se află următoarele:
- necesitstea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional;
- necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi
piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de securitate comună
(P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
(J.A.I.)
- necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina activitatea instituţiilor
comunitare şi care avea ca efect distanţarea acestora de cetăţeni;

48
 - necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele mari,
membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale activităţilor
comunitare, în special în sfera realizării viitoarei uniuni politice.
- In vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi considerabile
de către toţi factorii implicaţi în acest proces: reprezentanţi ai statelor membre,
instituţiile comunitare şi alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar şi unele
organizaţii neguvernamentale pentru a înainta unele avize.
- Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni
deosebit de importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia
construcţiei comunitare, dintre care menţionăm:45
- o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de
integrare a noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare;
- posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate
de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre
şi cu avizul Parlamentului european să poată dispune suspendarea unor
drepturi ale statului care a violat grav şi persistent drepturile omului;
- creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (ex. protecţia
mediului înconjurător);
- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în
sensul că ultima o completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;
- precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în perspectiva
extinderii Uniunii (maxim 700 de parlamentari) şi în ceea ce priveşte
votul cu majoritate calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor
şi regimul vamal;
- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă.

45
A se vedea pentru detalii : Victor Duculescu – “Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la
Amsterdam”,în “Analele Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, 1998, pag 7-12.

49
 Tratatul conţine şi o anexă privind tabelele de echivalenţă între numerotarea
anterioară a articolelor tratatelor şi noua numerotare, ceea ce constituie un pas
înainte în direcţia unificării tratatelor comunitare.
Desigur că acest tratat nu este unul perfect şi nu a reuşit să răspundă
tuturor cerinţelor şi dorinţelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de
altfel foarte dificil de realizat. Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul că nu a
oferit soluţii de rezolvare a unor importante probleme sociale legate de ocuparea
forţei de muncă şi scădere a ratei şomajului, de armonizare fiscală, de suprimare a
barierelor pentru investiţiile care se bucură de garanţii guvernamentale, precum şi
de reformarea sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de
finanţare a investiţiilor, avându-se în vedere unele restricţii prevăzute în Pactul de
stabilitate adoptat la Amsterdam.
Oricum, trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă, aşa
cum am mai arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în procesul complex de
integrare europeană, care va continua să fie perfecţionat prin noi măsuri politice,
economice, legislative şi de altă natură.

3.6 Agenda 2000

Sfârşitul mileniului II şi perspectiva celui de-al treilea au găsit Uniunea
Europeană într-un proces de profunde transformăricare priveau atît perfecţionarea
procesului de integrare, cât şi extinderea sferei sale de responsabilităţi şi a
numărului de state membre. În acest sens, în anul 1999 au avut loc o serie de
evenimente care au marcat în mod favorabil evoluţia Uniunii şi procesul de
integrare.
Astfel, în cursul acelui an au intrat în vigoare EURO şi Uniunea
economică şi monetară. Între 24 şi 25 martie, Consiliul şefilor de state şi guverne

50
reunit la Berlin a aprobat reformele care au fost înscrise în documentul denumit
„Agenda 2000”, iar la 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam.
De asemenea, s-a desemnat o nouă Comisie condusă de Romano Prodi, iar în
luna iunie a fost ales un nou Parlament european. Toate acestea au fost de natură să
dea noi imbolduri procesului de perfecţionare a construcţiei comunitare.
Agenda 2000 şi-a înscris ca obiective modernizarea politicilor Uniunii şi
pregătirea acesteia în vederea extinderii. Acest document este considerat ca fiind
unul dintre cele mai importante adoptate în anul 1999.
Reformele înscrise în Agenda 2000 au avut la bază propunerile Comisiei şi
s-a urmărit ca ele să răspundă unor cerinţe şi aspiraţii legitime ale cetăţenilor
Uniunii Europene, cum ar fi:
- o mai mare egalitate a şanselor şi o mai bună calitate a vieţii pentru
persoanele care trăiesc în regiunile mai puţin favorizate;
- asigurarea unei protecţii eficiente a mediului înconjurîtor după
intervenţiile brutale şi nocive din trecut, astfel încât să se asigure transmiterea către
generaţiile viitoare a unui mediu sănătos;
- accesul la o gamă largă de produse alimentare de înaltă calitate care nu
prezintă nici un risc şi sunt realizate la preţuri concurenţiale de către producători
care beneficiază de venituri rezonabile;
- o gestionare responsabilă şi eficientă a finanţelor comunitare în scopul
garantării aceleiaşi rigori bugetare, atât la nivelul Uniunii, cât şi la cel al statelor
membre.
O altă sarcină importantă a Uniunii Europene va fi aceea de a suprima
decalajul existent în Europa şi pentru a aduce ţările din centrul şi estul acesteia la
nivelul statelor care în prezent sunt membre ale Uniunii.
Reformele preconizate de Agenda 2000 vizează printre altele să
remodeleze Uniunea în vederea asigurării succesului procesului de extindere şi să
garanteze cele mai bune perspective economice cetăţenilor europeni. Uniunea
trebuie să ţină seama de dificultăţile pe care le presupun negocierile privind

51
extinderea cu cele 13 ţări candidate, prin pregătirea acestora cu temeinicie pentru
aderare şi prin participarea cu ajutor financiar în procesul de preaderare.
Astfel, Comisia insistând pe necesitatea modernizării şi consolidării
Uniunii Europene a prezentat propuneri foarete concrete axate pe trei mari
obiective:
a) - modernizarea modelului agricol european, care este diferit de cel al
altor concurenţi ai Uniunii şi care trebuie să îndeplinească mai multe funcţiuni,
printre care promovarea dezvoltării economice şi a mediului înconjurător;
b) - reducerea diferenţelor existente între diferite regiuni din punct de
vedere al bogăţiilor acestora şi al perspectivelor economice. Avându-se în vedere
cî, de regulă, venitul pe locuitor al ţărilor candidate reprezintă o treime din venitul
mediu al ţărilor comunitare, se consideră că este necesar ca fondurile structurale
ale Uniunii să fie prioritar îndreptate către regiunile ale căror economii au nevoie
de redresare.
c) - respectarea priorităţilor fixate, chiar dacă veniturile bugetare nu vor
creşte decât foarte puţin până în anul 2006. Comisia a întocmit un cadru financiar
foarte strâns pentru perioada 2000 – 2006, care să fie în măsură să asigure atât
costurile extinderii, cât şi necesităţile statelor membre, dar prin strategii de limitare
a cheltuielilor acestora în cadrul Uniunii economice şi monetare.

3.7 Reuniunea de la Nisa

Un alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a

Uniunii Europene l-a constritui reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din
decembrie 2000.
Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca
scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin
aderarea statelor din centrul şi estul Europei.

52
 Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită
importanţă:
1. - Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să
renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou
primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri;
2. – Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de
repartizare a voturilor de la 3 la 29. Romîniei i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va
face ca să ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
3. –Extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură luată
pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului
statelor membre.
4. – Parlamentul european va avea 732 de membri, spre deosebire de
numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va
avea loc şi o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea
numărului parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
5. – Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin
Tratatul de la Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui
număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La
Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.

CAPITOLUL II

53
 SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL
COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Aspecte generale

Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element de unitate

constituirea unei structuri instituţionale similare, chiar dacă în ceea ce priveşte
denumirea au existat unele diferenţe. S-au creat astfel patru categorii de instituţii :
- organe de decizie: Consiliul (respectiv Consiliul Special al Miniştrilor în
cazul C.E.C.O. şi Consiliul în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);
- organe executive: Comisia (respectiv Înalta Autoritate pentru C.E.C.O. şi
Comisiile în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);
- organe de control: Parlamentul (respectiv Adunarea Comună în cazul
C.E.C.O. şi Adunarea în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);
- organe jurisdicţionale: Curtea de Justiţie.
Această structură identică a fost elementul care a facilitat ulterior fuziunea
celor patru organe specifice fiecărei comunităţi în patru organe comune. Această
fuziune s-a realizat însă în timp, în cadrul unui complex proces politic şi juridic,
aşa cum am prezentat mai sus.
Astfel prin Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care au creat C.E.E. şi
C.E.E.A., s-a stabilit ca organ comun pentru cele trei comunităţi Curtea de Justiţie,
iar prin rezoluţia din 20 martie 1958 s-a stabilit denumirea comună de Adunare
Parlamentară, pentru ca prin rezoluţia din 30 martie 1962 să se adopte denumirea
de “Parlament European”.

54
 Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965, intrat în vigoare la 1 iulie
1967, Consiliul Miniştrilor şi Comisia au devenit organe comune pentru cele trei
comunităţi.
Faptul că s-a realizat fuziunea celor patru organe ale celor trei comunităţi nu
a însemnat, desigur, fuzionarea Comunităţilor, întrucât fiecare organ îşi exercită în
continuare puterile şi competenţele care îi erau atribuite prin tratatele de instituire a
comunităţilor respective. Fiecare tratat se aplică, deci, cu privire la domeniul de
activitate pentru care a fost adoptat.
Evoluţia comunităţilor, a instituţiilor acestora şi a vieţii comunitare impunea
însă o modificare în planul reglementării juridice, în sensul unificării normelor de
instituire a comunităţilor. Operaţiunea însă se dovedea destul de dificilă, având în
vedere procesul complex de adoptare a unor norme de ratificare a acestora pe plan
naţional.
Faptul că în cadrul comunităţilor s-a adoptat o structură cvadripartită, în
locul celei tripartite tradiţionale pentru organizaţiile internaţionale are o justificare
nu numai de natură formală, ci îşi găseşte reflectarea şi în ceea ce priveşte
competenţa acestora.
Sprijinindu-se pe patru piloni instituţionali, comunităţile dau expresie
faptului că ele nu reprezintă numai voinţa statelor, ci şi a cetăţenilor acestora,
Parlamentul European fiind ales prin vot direct, începând cu alegerile din anul
1979.
Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin instituţii comunitare se aveau în
vedere patru organe: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia
şi Curtea de Justiţie. Tratatul de la Maastricht mai include în cadrul
instituţiilor si Curtea de Conturi. Această enumerare este limitativă, celelalte
organe prevăzute de tratate nefiind instituţii, ele având alt regim juridic46.
O poziţie diferită o are Consiliul European, instituit din punct de vedere
juridic prin art. 2 al Actului Unic European, pe care îl vom analiza separat.
46
Proiectul Spinelli prevedea de asemenea, în art. 8, distincţia între instituţii şi organele
comunitare, făcând o ierarhizare a lor în art. 33
55
 Pe lângă aceste instituţii există şi numeroase organe comunitare.

2. Principiile care guvernează activitatea

instituţiilor comunitate
Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de principiile autonomiei
acestora, de cel al competenţelor de atribuire şi de cel al echilibrului instituţional.
2.1. Principiul autonomiei instituţiilor comunitare
Autonomia instituţiilor comunitare rezultă din tratatele constitutive ale
comunităţilor. Autonomia nu presupune personalitate juridică pentru respectivele
instituţii, întrucât, conform art. 210 C.E.E. personalitatea juridică este recunoscută
doar comunităţilor.
Autonomia se manifestă însă prin faptul că ele dispun de competenţa de a-şi
adopta regulamentul (art. 142, 151 şi 162 din Tratatul C.E.E.) şi de a-şi organiza
funcţionarea internă în baza acestor regulamente, având ca scop realizarea
sarcinilor care le sunt încredinţate.
Un alt domeniu de manifestare a autonomiei instituţionale îl reprezintă
posibilitatea acestora de a-şi desemna funcţionarii comunitari. Spre deosebire de
O.N.U., unde funcţionarii săi sunt numiţi de către Secretarul general, în cadrul
instituţiilor comunitare ei sunt numiţi de către fiecare instituţie, aceasta stabilindu-
şi propriile reguli privind statutul acestora.
Autonomia instituţiilor comunitare a fost confirmată cu ocazia unor dispute
privind stabilirea sediului Parlamentului European, când Curtea de Justiţie a statuat
că autonomia Parlamentului trebuie să fie respectată referitor la stabilirea sediului,
pornind de la prevederile tratatelor referitoare la implicarea statelor membre în
această problemă47.

2.2. Principiul competenţelor de atribuire

47
Hot. Luxemburg c. Parlament, 10.02.1983, 230/81, Rec. 1983, pag. 255
56
 Fiecare instituţie comunitară acţionează în limitele atribuţiilor prevăzute de
tratatele constitutive. Aceasta presupune că respectivele instituţii nu pot exercita
decât acele competenţe care le sunt atribuite, prin aceste tratate.
Curtea de Justiţie a statuat că în cadrul C.E.C.O. nu sunt admise “puterile
implicite”48, pentru ca în cazul C.E.E. să admită că În situaţia în care se face
referire la un articol din tratat (în speţă art. 118), care însărcinează Comisia cu
atribuţii precise, trebuie admis faptul că “i se conferă toate puterile necesare
îndeplinirii acestei atribuţii”49.
2.3. Principiul echilibruluil instituţional
Principiul echilibrului instituţional a fost pentru prima dată afirmat de către
jurisprudenţa Curţii de Justiţie50, şi se bazează pe prevederile art.95 C.E.C.O.
El este conceput ca un principiu de separare a puterilor comunitare dar, în
acelaşi timp, şi de colaborare între aceste puteri51.
Separarea puterilor, ca parte a echilibrului instituţional, presupune că o insti-
tuţie nu trebuie să renunţe la exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite, prin
transferarea acestora unei alte instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar.
În acelaşi timp, o instituţie comunitară nu trebuie să împiedice în nici un
mod exercitarea competenţelor care sunt atribuite altor instituţii.
Deci, în baza acestui principiu, instituţiile comunitare nu au competenţa să
delege puteri instituţiilor extracomunitare.
Totodata, echilibrul instituţional presupune şi o colaborare între puteri,
manifestată în primul rând prin participarea fiecărei institutii la elaborarea
normelor juridice comunitare (este cazul, în special, al participării Parlamentului
European).

3. Sediul instituţiilor comunitare

48
Hot. Italie c. Haute Autorité, 20/59, Recueil 1960, pag. 665
49
Hot Allemagne c. Comission, 283, 285, 287/1975, Recueil 1987, pag. 3203
50
Hot. Meroni and Co. Industrie Metallurgiche Sp. A.C. Haute Autorité, 9/56, Recueil 1958, pag.
9
51
V.Constantinesco, Les institutions, presentation générale, I.C.L. Europe, 1989, Fsc. 200
57
 Conform art. 77 C.E.C.O. şi art. 216 C.E.E. sediul instituţiilor comunitare
este fixat prin acordul comun al guvernelor membre, fapt care nu şi-a găsit o
rezolvare deplină încă de la început.
O primă măsură în acest sens a fost luată de către miniştrii afacerilor externe
ai celor şase la 7 ianuarie 1958, care au recomandat Comisiei să se reunească la
Bruxelles sau la Strasbourg, Adunarea la Strasbourg, iar Consiliul în locul stabilit
de preşedinţia acestuia. S-a căzut de acord asupra iniţierii unor consultări în
vederea stabilirii definitive a sediilor.
Cu ocazia încheierii Tratatului de fuziune, s-a adoptat o altă decizie 52,
conform căreia sediul Consiliului şi Înaltei Autorităţi a C.E.C.O. se transferau de la
Luxemburg la Bruxelles. La Luxemburg urmau să se desfăşoare sesiunile
Consiliului în lunile aprilie, iunie şi octombrie, se aflau sediile organismelor
jurisdicţionale şi cvasijurisdicţionale, al Bancii Europene de Investiţii, serviciile
financiare şi unele servicii ale Comisiei.
Sediul Comitetului economic şi social s-a stabilit la Bruxelles, cel al
Comitetului Consultativ C.E.C.O. la Luxemburg, unde se află şi Curtea de Justiţie
şi Tribunalul de Primă Instanţă, Fondul European de Cooperare şi Curtea de
Conturi.
Parlamentul ţinea şedinţele plenare la Strasbourg, avea secretariatul la
Luxemburg, iar comisiile şi grupurile politice la Bruxelles.
Această situaţie a dat naştere la numeroase polemici între statele membre,
situaţie care avea mai ales raţiuni politice, întrucât din punct de vedere juridic nu
era prevăzută o reglementare în acest sens. În timp ce adepţii federalismului doreau
o capitală unică, alţii căutau să evite concentrarea tuturor instituţiilor într-un singur
stat.
În această controversă privind sediul Parlamentului a fost sesizată şi Curtea
de Justiţie.
Consiliul European de la Edinburgh (12 decembrie 1992) a confirmat sediul
Parlamentului la Strasbourg şi ţinerea unor reuniuni extraordinare la Bruxelles,
52
67/446 C.E.E. şi 67/30 C.E.E.A., (JOCE 1967, L. 152, pag. 18)
58
celelalte instituţii rămânând la sediile anterioare, iar pentru noile organe create s-a
avut în vedere acordarea priorităţii pentru statele în care nu exista sediu al vreunui
organ.
Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi un Protocol privind stabilirea sediilor
instituţiilor şi anumitor organisme şi servicii ale Comunităţilor Europene şi ale
Europolului.
Prin articolul unic al acestui Protocol se prevede:
a)Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde se ţin cele
douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Sesiunile plenare
suplimentare se ţin la Bruxelles.
Comisiile Parlamentului European au sediul la Bruxelles şi serviciile sale
rămân la Luxemburg.
b) Consiliul are sediul la Bruxelles. În lunile aprilie, mai şi octombrie,
sesiunile Consiliului se desfăşoară la Luxemburg.
c) Comisia are sediul la Bruxelles, iar serviciile sale se află la
Luxemburg.
d) Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă au sediul la Luxemburg
e) Curtea de Conturi are sediul la Luxemburg.
f) Comitetul economic şi social are sediul la Bruxelles.
g) Comitetul regiunilor are sediul la Bruxelles.
h) Banca Europeană de Investiţii are sediul la Luxemburg.
i) Institutul Monetar European şi Banca Centrală Europeană au sediul la
Frankfurt.
j) Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) are sediul la Haga.

4. Consiliul
4.1. Diferenţiere

59
 Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene trebuie deosebit de Consiliul
European al şefilor de state sau guverne. Această diferenţiere trebuie făcută pe
baza următoarelor criterii:
- Consiliul Miniştrilor este un organ prevăzut în tratatele iniţiale de
constituire a comunităţilor europene;
- Consiliul European s-a constituit la început în cadrul neconvenţional,
ulterior fiind recunoscut prin tratate;
- Consiliul Miniştrilor are o compoziţie diferită, de la compunerea de bază,
în formaţia miniştrilor afacerilor externe, până la compunerea în prezenţa celorlalţi
miniştri care sunt solicitaţi de problemele care urmează să fie rezolvate;
- Consiliul European se compune numai din şefii de state sau guverne53;
- Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor
Uniunii Europene.
Conform Deciziei 93-591 din 8 noiembrie 1993, Consiliul Comunităţilor
Europene, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, se va numi
Consiliul Uniunii Europene.

4.2. Consiliul European al şefilor de state sau guverne

4.2.1. Denumire
Consiliul European al şefilor de state sau guverne nu este prevăzut în
tratatele iniţiale, dar este reglementat în Actul Unic European (art. 2) 54 şi în
Tratatul de la Maastricht (art. D). Consiliul este rezultatul unei evoluţii istorice atât
în ceea ce priveşte ideea constituirii sale, cât şi al practicilor instituţionale. El s-a
reunit pentru prima dată în această formulă în martie 1975 la Dublin, dar a avut
unele întâlniri anterioare, care se înscriu ca premise ale constituirii sale.

4.2.2. Întâlnirile şefilor de state sau guverne până la Actul Unic European
53
În Olanda, ministrul afacerilor externe este cel care are responsabilitatea la cel mai înalt nivel în ceea ce priveşte
politica externă şi nu şeful guvernului. De aici au apărut unele probleme legate de instituirea Consiliului European al
şefilor de state şi guverne în compunerea menţionată.
54
Jean de Ruyt: L’acte unique européen, Editions de l’Université de Bruxelles, 1989, pag. 106
60
 O primă fază o constituie conferinţele de cooperare politică desfăşurate în
perioada 1961-1967, care nu s-au interferat în mod direct în afacerile comunitare,
iar faza a doua o reprezintă întâlnirile de la vârf desfăşurate între 1969 şi 1973,
care au analizat şi problemele comunitare. Aceste reuniuni au avut un caracter
excepţional şi neinstituţional, fiind de fapt conferinţe diplomatice multilaterale
obişnuite. Ele au avut la bază concepţiile generalului De Gaulle, care dorea
realizarea unei Europe unite care să respecte suveranitatea fiecărui stat şi să
realizeze o cooperare politică, fără un sistem de constrângere. Ulterior această idee
a fost reluată în întâlnirile acestuia cu cancelarul Adenauer şi cu Amintore Fanfani,
preşedintele Consiliului italian.
În cadrul Conferinţelor din anul 1961 s-a urmărit crearea unui sistem de
cooperare politică europeană în cadrul comunităţilor, prin alcătuirea unei
infrastructuri politice sub coordonarea unui Consiliu format din şefi de state sau
guverne. Are loc, în această formulă, prima conferinţă a şefilor de state sau
guverne, convocată la iniţiativa Franţei (10-11 februarie 1961), marcată fiind de
unele controverse (refuzul Olandei de a participa la astfel de conferinţe fără
prezenţa Marii Britanii).
A doua conferinţă are loc la Bad Godesberg (18 iulie 1961) sub preşedinţia
lui K. Adenauer.
Următoarea conferinţă a şefilor de state sau guverne membre ale
Comunităţilor Europene are loc la Roma (29-30 martie 1967), cu ocazia celei de-a
zecea aniversări a semnării tratatelor de la Roma privind constituirea C.E.E. şi
C.E.E.A., prilej cu care s-a procedat la un schimb de vederi asupra problemelor
cooperării politice în cadrul comunităţii europene, cererii de aderare a Marii
Britanii, Danemarcei şi Irlandei şi cu privire la aplicarea Tratatului de fuziune a
instituţiilor comunitare din 8 aprilie 1965.
Urmează Conferinţa de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, în cursul căreia
G.Pompidou acceptă principiul extinderii comunităţilor şi relansează ideea
cooperării politice.

61
 Reuniţi la Paris între 19-20 octombrie 1972 pentru prima dată în această
formulă, cei nouă şefi de state sau guverne au stabilit ca obiectiv politic crearea
Uniunii Europene. S-a constatat însă cu această ocazie că realizarea ei nu poate fi
decât rezultatul acţiunii conjugate a Parlamentului, Comisiei şi Consiliului.
Între 14-15 decembrie 1973 s-a desfăşurat la Copenhaga o nouă întâlnire a
Consiliului, care a fost marcată însă de criza energetică tocmai declanşată şi de alte
evenimente care au avut efect asupra finalizării negocierilor. S-a realizat totuşi
consensul asupra necesităţii reunirii mai frecvente a şefilor de state sau guverne,
stabilindu-se sarcina ţării care exercită preşedinţia de a prelua iniţiativa convocării
acestor reuniuni.
Totuşi, aceste conferinţe la nivel înalt nu pot fi considerate ca fiind incluse
în procesul instituţional al Comunităţilor, pentru că nu beneficiau de cadrul legal
organizatoric şi se desfăşurau în mod excepţional, în funcţie de evoluţia
evenimentelor, fără o periodicitate stabilită prin vreun document. Ele făceau parte
din acţiunile de cooperare politică între cele nouă state membre. În acelaşi timp,
ele nu pot fi separate de domeniul comunitar, pentru că misiunea lor principală era
de a impulsiona construcţia comunitară, dar totodată şi de a lua decizii. Ele s-au
desfăşurat mai ales în momente de criză a relaţiilor comunitare, când se impuneau
măsuri de urgenţă55.

4.2.3. Instituirea Consiliului European al şefilor de state sau guverne

Evoluţia evenimentelor internaţionale (războiul din Orientul Mijlociu, criza
petrolieră din 1973, dezordinea monetară legată de suspendarea convertibilităţii
dolarului şi dislocarea sistemului de la Breton Woods), ca şi unele probleme
comunitare (creşterea membrilor la doisprezece) au determinat mutaţii şi în cadrul
instituţiilor comunitare. S-a evidenţiat necesitatea intervenţiei personale a şefilor
de state sau de guverne în relaţiile intercomunitare, având în vedere

55
Pentru detalii: Béatrice Taulégne, Le Conseil européen, Presse Universitaire de France, 1993,
pag. 48-51
62
interdependenţa problemelor politice şi economice. Se resimţea lipsa unui veritabil
centru care să ia deciziile politice.
Un rol important în crearea Consiliului European la nivelul şefilor de state
sau de guverne l-a avut Jean Monnet, partizan înfocat al ideii unităţii europene.
Un moment important în atingerea acestui proiect îl constituie întâlnirea la
nivel înalt de la Paris din 9-10 decembrie 1974, care în Comunicatul final prevede
hotărârea şefilor de state sau guverne de a se întâlni - asistaţi de miniştrii afacerilor
externe, de trei ori pe an, sau de câte ori este necesar, într-un Consiliu al
Comunităţilor, în vederea cooperării politice.
Actul Unic European conferă Consiliului fundamentul juridic prevăzând în
art. 2 din Titlul I (conţinând dispoziţiile comune) înfiinţarea acestuia, compunerea
sa şi periodicitatea reuniunilor. Se prevedea astfel că el reunea şefii de state sau de
guverne56 ale statelor membre, precum şi pe preşedintele Comisiei Comunităţilor
Europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de către un membru al
Comisiei. Reuniunile sale urmau să se ţină cel puţin de două ori pe an.
Tratatul de la Maastricht în art. D preia dispoziţiile Actului Unic European
privind Consiliul European şi aduce completări. Astfel, statuează faptul că acesta
dă Uniunii Europene impulsionările necesare dezvoltării sale şi defineşte orientă-
rile politice generale.
Reuniunile sale se desfăşoară sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern
care exercită preşedinţia Consiliului Miniştrilor.
El a fost considerat în literatura de specialitate, ca fiind un “Janus” – cu o
faţă către Comunitate şi cu alta către politicile interne ale statelor părţi57.

4.2.4. Competenţe

56
Conform art. 5 şi 9 din Constituţia Republicii Franceze, preşedintele Franţei este responsabil de
dezvoltarea relaţiilor externe ale Franţei, el participând deci şi în situaţia în care participă doar
şefii de guverne. (A se vedea în acest sens şi Jan Werts, op.cit.,pag. 3)
57
S.Holt et J.M.Hoscheit, The european Council and domestic policy making, Colloque de
l’Institut européen d’Administration publique, Keskrade, 26-27 oct. 1984, pag. 2
63
 Competenţele Consiliului European sunt destul de greu de definit.
Comunicatul final de la Paris din 1974 nu face precizări clare în acest sens. În
declaraţia Consiliului de la Londra din 30 iunie 1977 se aduc unele elemente în
această direcţie, dar ele sunt modificate prin declaraţia de la Stuttgart din 19 iunie
1983. Actul Unic European din 1986, care recunoaşte în art. 2 Consiliul, nu face
referire şi la atribuţiile sale.
Se apreciază că el are un rol dublu: de decizie şi de direcţionare 58.
Competenţele originare ale Consiliului, aşa cum au fost definite la Paris şi prin
Declaraţia solemnă de la Stuttgart, sunt:
- impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin
politic general;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate.
Acestora li s-au adăugat după Consiliul de la Londra şi un rol decizional în
problemele rămase în suspensie.
În exercitarea acestor funcţiuni, şefii de state sau de guverne creează comisii
ad-hoc sau comitete de direcţie, care le furnizează rapoarte pe baza cărora sunt
luate deciziile (ex. Comitetul “celor trei înţelepţi”, Comitetul Dooge, Raportul
Tindemans etc.).
În domeniul cooperării politice, Consiliul are în principal un rol de mediere,
de găsire a unui punct de vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională
europeană şi de a adopta poziţii comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în
toate domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele comunităţii59.
Faţă de aceste multiple funcţiuni se face constatarea că el nu a reuşit să le
exercite plenar în decursul existenţei sale60.

58
A se vedea Béatrice Taulegne, op.cit. pag. 102
59
Jan Werts, The european Council, T.M.C. Asser Institut, The Hague, pag. 111
60
BéatriceTaulegne, op.cit., pag. 111

64
 4.2.5. Documentele Consiliului European
În exercitarea competenţelor sale, Consiliul European la nivelul şefilor de
state sau de guverne adoptă următoarele documente:
- decizii (în problemele cel mai importante);
- decizii de procedură, care sunt mai numeroase şi care presupun trimiterea
la o altă instituţie comunitară, în special la Consiliul Miniştrilor;
- directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de fond şi de
procedură, fiind cele mai numeroase;
- declaraţii, care de regulă sunt comune pentru doi sau mai mulţi şefi de state
sau de guverne şi care exprimă poziţia lor comună faţă de una sau mai multe
probleme.
După oficializarea sa, Consiliul European al şefilor de state sau de guverne
a avut un rol important în evoluţia comunităţilor europene, în special prin
reuniunile de la Dublin, Fontainbleau, Milano, Strasbourg, Maastricht şi
Edinburgh, unde s-au adoptat măsuri deosebit de importante pentru evoluţia
construcţiei comunitare.

4.2.6. Natura juridică a Consiliului European

Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic şi s-a dezvoltat,
Consiliul European a fost apreciat foarte diferit în ceea ce priveşte natura sa
juridică61.
S-a avut în vedere faptul că el a funcţionat o perioadă de timp fără a fi regle-
mentat din punct de vedere juridic şi a avut o natură hibridă ,făcându-se distincţie
între competenţele în domeniul cooperării politice şi competenţele comunitare.
Întrucât nici Actul Unic European nu a adus precizările necesare 62, nedumeririle au

61
Pentru detalii ase vedea: Béatrice Taulègne, op. cit. pag. 92-100 şi Panayotis Soldatos: Le
systèm institutionnel et politique des Communauté européennes dans un monde et
mutation¸Théorie et practique, Bruylaut, Bruxelles, 1989, pag. 168-171
62
Jean de Ruit, op, cit., pag. 108; Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire,
Bruxelles, 1990, pag. 24
65
continuat, având în vedere poziţia sa intermediară, între conferinţele europene la
vârf şi Consiliul de Miniştri al comunităţilor europene.
S-au exprimat astfel opinii conform cărora el ar fi un organ interguverna-
mental de cooperare. Se are în vedere faptul că el acţionează ca o instanţă politică
nelegată organic de instituţiile comunitare, fiind un organ suplu şi informal, cu un
caracter interguvernamental, dar care respectă competenţele şi responsabilităţile
instituţiilor comunitare şi, în special, cele ale Consiliului European al Miniştrilor.
O altă opinie este cea conform căreia reprezintă o formaţiune nouă a
Consiliului European (ca organ clasic al comunităţilor europene). Este adevărat că
dacă se urmărea desfăşurarea sesiunilor Consiliului de Miniştri al comunităţilor
europene într-o altă compunere, acest lucru era posibil, întrucât nici o dispoziţie a
tratatelor nu împiedică reuniunea la nivel de şefi de state sau guverne.
Există şi opinia conform căreia Consiliul European este un organ
sui- generis. Se argumentează prin faptul că reuniunile şefilor de state sau de
guverne au refuzat să se transforme din Consiliul European în consiliul de Miniştri,
continuând să impună o formulă originală, deşi complexă din punct de vedere
juridic. Distincţia faţă de Consiliul Miniştrilor îi conferă în acest fel calitatea de
instituţie sui generis. El acţionează atât în calitate de organ comunitar (ca şi
Consiliul de Miniştri), dar şi ca organ interguvernamental.
În prezenţa acestor opinii, este desigur greu de definit în termeni foarte
exacţi natura juridică a Consiliului European, atât timp cât nici tratatele care îi
recunosc existenţa nu aduc precizări necesare. Trebuie însă să se reţină din punc-
tele de vedere prezentate, faptul că acest organ are o natură originală, nefiind
enumerat în starea sa iniţială, de conferinţa interguvernamentală la nivel înalt şi
nici suprapus Consiliului Miniştrilor, prevăzut ca organ instituţional comunitar de
către tratatele în vigoare, întrucât acestea ar fi precizat în mod expres această
intenţie. Întâlnirile la nivel înalt nu pot fi considerate ca fiind reuniuni ale
Consiliului Miniştrilor în compunerea sa la vârf, întrucât nu există restricţii în acest
sens în textul tratatelor, iar conform principiului “cine poate mai mult, poate şi mai

66
puţin”, şefii de state sau de guverne aveau posibilitatea să se întâlnească în
reuniuni care să constituie manifestări ale Consiliului Miniştrilor, ei fiind abilitaţi
să angajeze guvernele ţărilor respective, aşa cum pretindeau tratatele pentru
membrii Consiliului Miniştrilor63. Faptul că reuniunile la nivel înalt nu s-au
substituit reuniunilor Consiliului Miniştrilor şi faptul că Tratatul de la Maastricht
reglementează în mod expres Consiliul la nivelul şefilor de state sau guverne,
conduce, credem, fără nici o reţinere la concluzia că acesta este un organ sui
generis64, care are atribuţii de cea mai mare importanţă în vederea impulsionării
dezvoltării şi stabiliri orientărilor politicii generale a Uniunii Europene, aşa cum de
altfel prevede articolul D al Tratatului de la Maastricht.

4.3. Consiliul Miniştrilor (Consiliul Uniunii Europene)

4.3.1. Constituirea Consiliului Miniştrilor

La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi europene avea câte un
organ similar.
- Consiliul Special al Miniştrilor în cazul C.E.C.O.;
- Consiliul Comunităţii Economice Europene;
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Fiecare din aceste organe se constituia şi funcţiona în baza prevederilor
tratatelor instituind comunităţile respective.
Prin Tratatul de fuziune de 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se
substituia celor trei existente. Astfel, conform art. 1 al acestui tratat, se prevedea că
acesta exercită puterile şi competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele care
instituiau comunităţile respective, ca şi cele prevăzute în Tratatul de fuziune.

63
David A.O.Edward, Robert C.Lane, op. cit. pag. 10
64
A se vedea şi Philip Manin, op. cit. pag. 153

67
 Consiliul se compunea din miniştrii delegaţi, reprezentanţi ai guvernelor
statelor membre (art. 2 al Tratatului de la Bruxelles din 1965).
Tratatul de la Maastricht abrogă art. 2 şi 7 din Tratatul de fuziune la
Comunităţilor Europene cu privire la Consiliu şi inserează în fiecare tratat
dispoziţii comune care reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului
Uniunii Europene. Conform acestor reglementări “Consiliul este format din câte un
reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze
guvernul acestui stat.
Funcţionarea normală a Consiliului este în compunerea miniştrilor afacerilor
externe, dar în afara acestei compoziţii, care se întruneşte lunar, mai există alte
reuniuni ale miniştrilor din alte domenii de activitate (agricultură, finanţe, econo-
mie, transporturi, afaceri sociale etc.), în funcţie de importanţa unor domenii sau de
problemele care figurează pe ordinea de zi65.
În literatura de specialitate s-a pus şi problema unităţii Consiliului, având în
vedere faptul că el poate să funcţioneze ca organ format din miniştrii de externe
sau din alţi miniştri, fie din şefii de state sau guverne, respectiv fie ca organ comu-
nitar, fie ca organ interguvernamental cu caracter diplomatic, de unde au rezultat o
serie de discuţii în legătură cu nerespectarea regulilor de competenţă şi procedură
impuse de tratatele comunitare66. De asemenea, nici practica nu a fost ocolită de
această interpretare care, chiar dacă nu a prejudiciat dezvoltarea comunităţilor, a
pus în ordinea juridică probleme delicate care s-au răsfrânt şi asupra concepţiei
politice.

4.3.2. Atribuţiile Consiliului Miniştrilor

Conform tratatelor iniţiale, Consiliul are atribuţii de ordin general, care sunt
completate de unele dispoziţii speciale.

65
Jean Boulois, Droit institutionel des communautés européenes, 4e edition, Montchrestien,
1993, pag. 73
66
Jean Boulouis, op. cit., pag. 73-74
68
 Astfel, conform art. 145 din Tratatul C.E.E. şi 115 din Tratatul C.E.E.A.,
Consiliul avea sarcina de coordonare generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile
membre, respectiv de asigurare a coordonării politicilor economice generale a
statelor membre care nu sunt de competenţa exclusivă a acestora. Dar, conform
acestor tratate, Consiliul are şi o competenţă normativă, dispunând de putere de
decizie alături de organele similare.
Conform art. 26 al Tratatului C.E.C.O., Consiliul era investit cu o misiune
generală de armonizare a acţiunilor Înaltei Autorităţi cu cele ale guvernelor statelor
membre responsabile de politicile generale ale ţărilor lor. În acest scop, cele două
instituţii trebuie să procedeze la schimbul de informaţii şi consultări reciproce.
Totodată, Consiliul putea solicita Înaltei autorităţi să procedeze la un studiu al
tuturor propunerilor şi măsurilor pe care le considera oportune sau necesare pentru
realizarea obiectivelor comune. Conform art. 28 alin. 1, atunci când Consiliul era
consultat de către Înalta autoritate (Comisie), el delibera fără a fi necesar să
recurgă la vot, el transmiţând procesele verbale Înaltei autorităţi. Tratatele C.E.E.
şi C.E.E.A. de asemenea prevăd ca atribuţii ale Consiliului coordonarea acţiunilor
comunitare cu cele ale statelor membre. Spre deosebire însă de tratatul C.E.C.O.,
Consiliul este investit cu competenţe normative, el fiind de fapt un veritabil
“legislator”67 şi nu Parlamentul European, aşa cum s-ar crede la o primă vedere.

4.3.3. Funcţionarea Consiliului

Preşedinţia Consiliului este exercitată timp de şase luni de către fiecare stat
membru, într-un ciclu de şase ani, într-o ordine stabilită de trate.
Consiliul se reuneşte la convocarea preşedintelui acestuia din iniţiativa sa, a
unui membru, sau a Comisiei. Regulamentul Consiliului nu prevede în plus decât
faptul că preşedintele trebuie să anunţe data următoarei reuniuni înainte.
Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o înaintează membrilor
Consiliului cu patruzeci de zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe

67
J.Boulouis, op. cit. pag. 78
69
ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea de zi astfel stabilită se supune
aprobării prin vot (art. 2 din Regulamentul interior).

4.3.4. Organele auxiliare

Consiliul are în subordinea sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută în
îndeplinirea activităţilor sale, el fiind organul care decide în etapa finală a unui
proces de negociere complex.

4.3.4.1. Secretariatul general

Secretariatul general este stabilit de către Consiliu şi se află sub
autoritatea unui Secretar general, acesta fiind desemnat de Consiliu în unanimitate.
Secretariatul General este compus din mai multe direcţii generale – direcţii şi
servicii.
Există, de asemenea, mai multe comitete care au ca sarcină pregătirea
lucrărilor sale, sau stabilirea unei atitudini comune pentru statele membre.

4.3.4.2. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)

COREPER este cel mai important dintre comitetele create. El îşi are
originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de către statele membre în momentul în
care tratatele au intrat în vigoare68. El a fost constituit în baza art. 16 al
Regulamentului interior al Consiliului şi a fost ulterior confirmat prin Tratatul de
fuziune, care stipula, conform art. 4, că “un comitet format din reprezentanţii
permanenţi ai statelor membre are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului şi de a
executa mandatele care îi vor fi încredinţate de către acesta”, dispoziţie prevăzută
şi în Tratatul de la Maastricht în art. G-46.
COREPER este format deci dintr-o delegaţie naţională compusă dintr-un
reprezentant permanent cu rang de ambasador, de regulă acreditat la Bruxelles, un
adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar şi dintr-un anumit număr de experţi.
68
Organul care l-a precedat a fost Comisia de coordonare a Consiliului de miniştri ai C.E.C.O.,
aceasta nefiind prevăzută în tratat (C.O.C.O.R.).
70
 Prin Tratatul de la Amsterdam, acestuia i s-au încredinţat unele
responsabilităţi decizionale, ca urmare a faptului că lui îi revine însărcinarea de a
pregăti sesiunile Consiliului.

4.3.4.3. Grupurile de experţi

Grupurile de experţi (sau de lucru) sunt constituite din funcţionarii misiunii
permanente de la Bruxelles sau din cei trimişi de guverne statelor membre, care au
specializat cerută de problema care urmează să fie examinată de către Consiliu.
Având în vedere faptul că toate propunerile Comisiei sunt trimise
Consiliului, acesta trebuie să dispună de un corp de experţi care să analizeze în
prima fază aceste propuneri şi să-şi dea avizul.
Comisia este, de asemenea, reprezentată în COREPER pentru a-şi susţine
punctul de vedere, întrucât majoritatea documentelor sunt înaintate Consiliului de
către acesta.

4.3.4.4. Comitetul special pentru agricultură

Acest comitet are atribuţii specifice în domeniul agriculturii
.
4.3.4.5. Comitetul monetar
Este instituit în baza Tratatului de la Maastricht având în vedere
atribuţiile sporite care revin Consiliului European. El este deci un organ ad-hoc,
creat pentru a asista Consiliul în problemele de această natură. Se compune din
câte doi reprezentanţi ai fiecărui stat membru, plus doi reprezentanţi numiţi de
către Comisie. În momentul intrării în faza a treia a aplicării Tratatului de la
Maastricht, acest Comitet va fi înlocuit cu “Comitetul economic şi financiar” care
va avea în plus în compunere doi reprezentanţi ai Băncii Comune Europene.

4.3.4.6. Comitetul pentru vize

71
 Acest comitet este creat în baza art. K pct. 4 al Tratatului de la
Maastricht şi are ca atribuţii aplicarea politicii în domeniul vizelor.

4.3.4.7.. Comitetul economic şi social69.

4.3.4.8. Comitetul regiunilor70.

4.3.5. Deciziile Consiliului

În conformitate cu art. 148 din Tratatul C.E.E., Consiliul hotăreşte cu
majoritatea simplă a membrilor care îl compun, în afara dispoziţiilor contrare. În
realitate însă, hotărârile Consiliului se iau în unanimitate, sau cu majoritate
calificată71.
Se adoptă cu majoritate simplă deciziile de procedură, cum ar fi de exemplu
adoptarea regulamentului interior al Consiliului.
Unanimitatea este considerată a fi realizată în cazul în care nu există nici un
vot împotrivă. Abţinerea unui stat de la vot nu este de natură să împiedice
adoptarea documentului în cauză. Regula unanimităţii este considerată ca fiind o
reflectare şi respectare a egalităţii şi a suveranităţii statelor şi o evidenţiere a
caracterului interguvernamental al Comunităţilor.
În practică şi doctrină s-a apreciat că unanimitatea trebuie să fie realizată în
problemele cele mai importante ale comunităţilor respective: revizuirea tratatelor,
funcţionarea instituţiilor comunitare, admiterea noilor membri etc.
Un număr important de prevederi ale tratatelor cer majoritatea calificată a
voturilor pentru adoptarea deciziilor. Actul Unic Europeana extins sfera de aplicare
a majorităţii calificate la adoptarea celor mai multe directive privind piaţa internă.
Tratatul de la Maastricht prevede în fiecare situaţie modul în care se iau
deciziile, înlocuind în unele cazuri unanimitatea voturilor cu majoritatea calificată,
deşi rămâne preponderent rolul unanimităţii.
69
Organ auxiliar comun pentru Consiliu şi Comisie (vezi mai jos paragr. 10.1.2.)
70
Idem, paragr.10.1.3.
71
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag. 14
72
 In ceea ce priveşte adoptarea unor decizii cu majoritate calificată, trebuie
remarcat faptul că, în conformitate cu art. 148 C.E., fiecare stat dispune de un
număr de voturi din totalul de 87, deciziile luându-se în funcţie de raportul dintre
voturile date şi numărul total al acestora (votul ponderat).69
Numărul de voturi necesar pentru a se putea adopta o decizie cu majoritate
calificată este de cel puţin 62 , în timp ce 26 de voturi contra sunt de natură să
împiedice adoptarea unei decizii.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a extins aplicarea majorităţii calificate la
alte domenii: politica de vize, coordonarea politicilor economice, politica monetară
şi în special deciziile de trecere la moneda unică, politica socială (faţă de care
Marea Britanie a avut o atitudine de reţinere până în l977, când la putere au venit
laburiştii) , în politica privind educaţia, sănătatea, protecţia consumatorilor, reţelele
transeuropene, protecţia mediului, sau chiar în domeniul transpunerii în practică
apoliticii externe şi de securitate comună şi cooperării in afacerile interne şi
justiţie, conform unei decizii de principiu adoptată prin unanimitate de voturi.
Chiar dacă la Maastricht numeroase delegaţii au intenţionat să facă din votul
majoritar o procedură de drept comun, însoţită de câteva excepţii în domeniile cele
mai sensibile, în care urma să se decidă cu unanimitate, această soluţie nu a fost
posibilă, întrucât numeroase state nu au fost de acord cu impunerea de decizii cu
care ele nu au fost de acord.

4.3.5.1. Compromisul de la Ioannina70

Compromisul de la Ioannina a reprezentat soluţia la situaţia care a apărut

în timpul negocierilor pentru aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei. In perioada în
care comunităţile cuprindeau 12 state membre şi totalul voturilor în Consiliu era de
Repartizarea voturilor este următoarea: Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie – 10 voturi;
69

Spania – 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia – 5 voturi; Austria şi Suedia – 4 voturi;
Danemarca, Irlanda şi Finlanda – 3 voturi; Luxemburg – 2 voturi
70
Conform: Victor Duculescu- Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam, în Analele
Academiei de Poliţie „A.I.Cuza, anul VI, 1998, p. 7-12.
73
76, numărul necesar pentru blocarea unei decizii era de 23. După aderarea
ultimelor trei state, Marea Britanie şi Spania doreau să se menţină acelaşi număr de
voturi, în timp ce alte state vroiau creşterea numărului de voturi la 27.
Rezolvarea acestei situaţii s-a făcut prin compromisul de la Ioannina, cuprins în
Decizia Consiliului din 29. 03.1994 ,care prevede că în situaţia în care un număr
de ţări întrunesc între 23 şi 26 de de voturi împotrivă, Consiliul va depune toate
eforturile pentru ca într-o perioadă de timp rezonabilă să se găsească o soluţie care
să fie adoptată cu cel puţin 65 de voturi, urmând ca în toate celelalte cazuri
deciziile să fie adoptate cu 62 de voturi. Deşi s-a decis ca acest compromis să fie
menţinut doar până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,când se
considera că se va produce reforma instituţională a Uniunii, nereuşita Conferinţei
interguvernamentale în cadrul căreia s-a discutat proiectul de tratat de a realiza
unele progrese în acest domeniu, a condus la menţinerea în vigoare a prevederilor
acestui compromis până la viitoarele negocieri legate de extinderea Uniunii.

4.3.5.2. Prevederile Tratatului de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam nu a adus modificări importante în ceea ce
priveşte votul cu majoritate calificată, care urmează să se aplice în special la
programul – cadru în domeniul cercetării şi în noul titlu privind angajarea forţei de
muncă, precum şi în domeniul politicii externe, îndeosebi în ceea ce priveşte
măsurile de aplicare a “strategiei comune”, care până acum erau adoptate în
unanimitate. Pe de altă parte, după o perioadă tranzitorie de cinci ani se va putea
decide în unanimitate dacă unele domenii privind libera circulaţie a persoanelor şi
cooperarea judiciară civilă se va putea decide cu majoritate calificată, în codecizie
cu Parlamentul european.
Tratatul de la Amsterdam prevede într-un protocol anexă că înaintea
viitoarei extinderi a Uniunii, ponderea voturilor urmează să fie modificată în
scopul “compensării “celor cinci state mari care ar urma să renunţe la cel de-al
doilea comisar. Franţa în special a fost susţinătoarea ideii că ultimele extinderi ale

74
Uniunii au adus ca membre ţări mici, iar extinderile care se au în vedere cuprind
ţări din centrul şi estul Europei, ca şi ţări baltice, care sunt de asemenea mici, cu
excepţia Poloniei, fapt care ar duce la dezavantajarea ţărilor mari , conform
actualei repartiţii a voturilor.
La Amsterdam, ţările mici s-au opus redistribuirii voturilor, susţinând un alt
criteriu, şi anume, ca o decizie pentru care se cere majoritate calificată să nu poată
fi adoptată decât dacă ea corespunde unei anumite majorităţi din populaţia Uniunii
Europene (ex. 60%).
Desigur că pentru clarificarea acestei chestiuni se impune discutarea ei într-
o conferinţă interguvernamentală anterioară viitoarei extinderi a Uniunii.
S-a pus şi problema dreptului de veto, prin care un stat membru se poate
opune adoptării unei decizii. Dreptul de veto este legat de compromisul de la
Luxemburg din 1966, el nefiind menţionat în nici un tratat comunitar, dar se
apreciază în literatura de specialitate că el este expresia unei situaţii de fapt şi nu
poate avea nici un fundament juridic71. Se atribuie acestuia doar o valoare politică,
de natură să atragă atenţia celorlalte state în modul cel mai serios asupra faptului că
un document de o anumită formă şi conţinut este de natură să ducă la apariţia unor
dificultăţi grave în activitatea Comunităţilor.

4.3.5.3. Negocierile de la Nisa

Aspectele legate de procesul de luare a deciziilor de către Consiliu şi
redistribuirea voturilor a fost negociată în cadrul reuniunii de la Nisa din 9-11
decembrie 2000, în perspectiva viitoarei extinderi a Uniunii Europene, prilej cu
care s-a redactat un proiect de tratat. Astfel, ponderea voturilor după aderarea
statelor din centrul şi estul Europei va fi următoarea: Germania, Marea Britanie,
Franţa şi Italia câte 29 de voturi, Spania şi Polonia câte 27 de voturi, România 14
voturi, Olanda 13 voturi, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria şi Portugalia câte 12
voturi, Suedia, Bulgaria şi Austria câte 10 voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda,

71
P. Manin, op. cit. pag. 150
75
Irlanda şi Lituania câte 7 voturi, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxemburg
câte 4 voturi, iar Malta 3 voturi, deci în total vor fi 345 voturi.

5. Comisia

Comisia este denumirea comună pentru “Înalta Autoritate” prevăzută de

Tratatul C.E.C.O. şi pentru Comisiile constituite în baza Tratatelor C.E.E. şi
C.E.E.A., aşa cum a fost stabilită prin Tratatul de fuziune din 1965, denumire care
a fost menţinută prin Tratatul de la Maastricht.

5.1. Componenţă
Conform Tratatului de la Maastricht, care preia dispoziţiile art. 10 al
Tratatului de fuziune, Comisia era compusă din şaptesprezece membri stabiliţi
conform art. 15 al Tratatului de aderare al Spaniei şi Portugaliei. Având în vedere
că în momentul intrării în vigoare a tratatului, Uniunea Europeană era formată din
douăsprezece state şi, conform acestuia, fiecare stat are câte un reprezentat, dar nu
mai mult de doi, rezultă că cinci state au câte doi reprezentanţi în Comisie: Franţa,
Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania. În conformitate cu Declaraţia nr. 15
adoptă cu prilejul semnării Tratatului de la Maastricht, s-a convenit asupra
reexaminării numărului de membrii ai Comisiei, cel mai târziu la sfârşitul anului
1992.
Ca urmare a primirii în Uniune a Austriei, Finlandei şi Suediei, începând cu
1 ianuarie 1995, numărul comisarilor a crescut la douăzeci.
Având însă în vedere faptul că procesul primirii de noi membrii în cadrul
Uniunii Europene va continua, problema modificării numărului de membrii ai
Comisiei rămâne în continuare deschisă. S-a exprimat opinia conform căreia
fiecare stat membru ar trebui să aibă doar un comisar72,iar printr-un Protocol anexă
la Tratatul de la Amsterdam s-a prevăzut aceasta chestiune, cu condiţia modificării

72
P. Manin, op. cit., pag. 134
76
ponderării voturilor, aşa cum am arătat mai sus, în scopul compensării ţărilor mai
mari..
Pornind de la prevederea conform căreia fiecare comisar este independent şi
nu depinde de guvernul statului său, nu se justifică prezenţa mai multor comisari
din partea statelor mai mari, cu atât mai mult cu cât creşterea numărului acestora
prin primirea de noi membrii va duce la situaţia în care nu vor fi suficiente
domenii de activitate comunitară pentru a fi repartizat câte unul fiecărui comisar.
In urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie 2ooo, ca rezultat al
unor negocieri fosrte strînse în vederea viitoarei extinderi a Uniunii Europene prin
aderarea statelor din centrul şi estul Europei cînd se va ajunge la 27 sau 28 de state
membre, s-a convenit ca începând cu anul 2005 ţările mari să renunţe la cel de-al
doilea comisar, iar numărul total al acestora să nu depăşească 27. Desigur că în
perioada respectivă vor avea loc noi negocieri, probabil de data aceasta în prezenţa
noilor state membre, pentru a se stabili în concret numărul comisarilor.

5.2. Desemnarea Comisiei

Tratatul de la Roma prevedea că membrii Comisiei sunt desemnaţi prin

acordul comun al guvernelor statelor membre pentru o perioadă de patru ani.
Conform Declaraţiei solemne privind Uniunea Europeană de la Stuttgart din
1983, preşedintele Consiliului trebuia să consulte Biroul lărgit al Parlamentului
european înaintea desemnării preşedintelui Comisiei.
Tratatele dela Maastricht şi Amsterdam stabilesc o procedură conform căreia
rolul Parlamentului în alegerea Comisiei este sporit, ca de altfel şi rolul
preşedintelui Comisiei în procedura de desemnare a comisarilor.
Astfel, conform Tratatului de la Maastricht, Parlamentul european trebuie să
fie consultat de către guvernele statelor membre cu privire la persoana pe care
doresc să o propună drept candidat la preşedinţia Comisiei, iar Tratatul de la
Amsterdam prevede că Parlamentul aprobă desemnarea preşedintelui Comisiei de

77
către statele membre. Acestea solicită acordul preşedintelui desemnat al Comisiei
cu privire la desemnarea celorlalţi comisari (spre deosebire de Tratatul de la
Maastricht, care prevedea doar o simplă consultare).
Din practica de până acum în acest domeniu, se constată însă că doar
preşedintele Comisiei face obiectul negocierilor interguvernamentale, restul
comisarilor fiind acceptaţi aşa cum sunt propuşi de către guverne73.
După desemnarea preşedintelui şi a membrilor Comisiei, se procedează la
supunerea unui vot de aprobare în ansamblu din partea Parlamentului European, în
urma căruia ei sunt numiţi printr-un acord comun al statelor membre.
Preşedintele Comisiei nu are competenţe particulare, exercitând doar funcţii
administrative şi de protocol: convocarea şedinţelor Comisiei, prezidarea acestora
şi reprezentarea ei. În practică însă, se constată că el se comportă ca un şef de
guvern.
Tratatul de la Amsterdam prevede o creştere a poziţiei Preşedintelui, ca
urmare a faptului că desemnarea sa este de acum înainte supusă unui vot de
aprobare particulară din partea Parlamentului, întărindu-se astfel rolul său prin :
- participarea la nominalizarea şi desemnarea comisarilor, de comun acord
cu statele membre;
- acordarea de puteri sporite în atribuirea sau modificarea atribuţiilor
comisarilor;
- fixarea orientărilor politice ale activităţilor Comisiei.

5.3. Statutul Comisarilor

Comisarii trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi desemnează. Ei îşi exercită
atribuţiile în deplină independenţă faţă de statele cărora le aparţin, ei acţionând
numai în interesul general al Comunităţii. Ei nu vor accepta instrucţiuni de la nici
un guvern şi nici un organism şi vor trebui să se abţină de la orice act incompatibil
cu caracterul funcţiei pe care o îndeplinesc. Comisarii nu pot să îndeplinească în
73
P.Manin, op. cit., pag. 135

78
perioada mandatului lor nici o altă activitate profesională, remunerată sau
neremunerată.
Conform Tratatului de la Maastricht, mandatul Comisiei este de cinci ani,
acesta putând fi reînnoit.
Cu prilejul instalării, ei se angajează în mod solemn să respecte pe toată
durata exercitării funcţiei şi după încetarea acesteia obligaţiile care decurg din
însărcinarea lor, în special datoria de onestitate în ceea ce priveşte ocuparea altor
funcţii sau obţinerea altor avantaje după încetarea mandatului. Sancţiunile care li
se pot aplica sunt legate doar de dreptul la pensie.

4.3.1. Încetarea mandatului

În cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare executării funcţiilor
sau dacă au comis o faptă gravă, la cererea Consiliului sau a Comisiei, comisarii
pot fi declaraţi demişi de către Curtea de Justiţie.
Comisarii pot să-şi dea demisia în mod voluntar. Atât în acest caz, cât şi în
cazul când Curtea de Justiţie îl declară demisionat, acesta va fi înlocuit pentru
perioada de mandat restantă cu un alt comisar numit prin acordul statelor membre.
Comisia poate însă statua, cu unanimitate de voturi, faptul că înlocuirea nu este
necesară.
Comisia mai poate fi demisă şi prin moţiunea de cenzură a Parlamentului.

5.4. Funcţionarea Comisiei

În funcţionarea sa, Comisia are la bază principiul colegialităţii, ceea ce
înseamnă că membrii acesteia iau hotărârile printr-o decizie colectivă, ei fiind
responsabili în comun de măsurile pe care le-au adoptat. Procedura adoptării
deciziilor este prezentată în regulamentul interior al Comisiei, care stabileşte
cvorumul şi adoptarea deciziilor cu majoritatea simplă . De asemenea, se prevede
şi posibilitatea exprimării poziţiei în scris, ca urmare a faptului că reuniunile
Comisiei se desfăşoară săptămânal, miercurea, la Bruxelles. Aceste poziţii ale

79
comisarilor exprimate în scris sunt transmise Comisiei prin grija Secretariatului
General.
Se permite, de asemenea, prin Regulamentul interior şi delegarea (art. 27),
conform căreia Comisia poate cu condiţia respectării depline a principiului colegia-
lităţii să abiliteze membrii săi să ia, în numele şi sub controlul său, măsuri de gesti-
onare şi administrare clar definite. Delegarea a fost recunoscută şi de către Curtea
de Justiţie a Comunităţilor Europene74, ea fiind frecvent folosită în activitatea
Comisiei.
Crearea de organe subsidiare, deşi nu este prevăzută în tratate, a fost admisă
de către Curte, impunându-se însă ca să îşi desfăşoare activitatea în domenii foarte
clar definite, şi să nu poată dispune de puteri discreţionare75.

5.5. Atribuţiile Comisiei

În conformitate cu tratatele comunitare, Comisia are un rol fundamental,
respectiv de a exprima interesul comunitar şi de a asigura realizarea acestuia având
din acest punct de vedere un important rol politic. Din aceste considerente, se
poate spune că Comisia îndeplineşte rolul unui guvern, iar între ea şi Parlamentul
European trebuie să se stabilească aceleaşi raporturi ca între cele două organe pe
plan intern76.
O importantă atribuţie a Comisiei o constituie dreptul de iniţiativă
legislativă, propunerile sale fiind trimise Consiliului miniştrilor.77.
Tratatele prevăd că, în majoritatea cazurilor, Consiliul miniştrilor nu poate
delibera în lipsa unei propuneri formale a Comisiei. De asemenea, Comisia poate
modifica propunerile sale în timpul desfăşurării procedurii de decizie a Consiliului.
În situaţia în care Consiliul vrea să amendeze propunerile Comisiei
împotriva voinţei acesteia, el nu poate să decidă decît cu unanimitate de voturi.

74
A se vedea 21.09.1989 Hoechst/com. 43 şi 63/82,2930 şi 23.09.1986, 5/85 Asko Chemie,
pag. 2585
75
Cf. 13.06.1958 Meroni/Haute. Autorité, 9/5611
76
J. Boulouis, op.cit. pag. 83
77
Ibidem, pag. 89; Panayotis Soldatos, op. cit., pag. 194
80
 O altă atribuţie a Comisiei este aceea de urmărire a modului de respectare a
dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a dreptului derivat, fapt pentru care a fost
denumită şi “gardian al tratatelor”78. Se mai exprimă şi ideea potrivit căreia
Comisia ar reprezenta embrionul unui viitor guvern supranaţional european.
În procesul supravegherii aplicării normelor comunitare, Comisia poate,
potrivit art.226 C.E. să sesizeze Curtea de Justiţie dacă un stat nu s-a conformat
unui aviz motivat pe care aceasta l-a emis referitor la respectivul stat, pe motivul
că acesta nu şi-a îndeplinit o obligaţie decurgând din tratate.
Comisia mai are şi un rol de a negocia acordurile comerciale externe.
Conform Tratatului de la Maastricht (art,300), Comisia solicită aprobarea
Consiliului pentru a începe negocierile – împreună cu un comitet consultativ
desemnat de către Consiliu pentru a o asista – în cadrul directivelor Consiliului,
privind încheierea unor acorduri în domeniul politicii agricole, în transporturi
pescuit,etc.
5.6. Repartizarea atribuţiilor
Comisia procedează la o repartizare a domeniilor sale de activitate către
fiecare membru al său. Conferinţa interguvernamentală de la Amsterdam a
recunoscut preşedintelui Comisiei o largă putere în ceea ce priveşte atribuirea
portofoliilor între comisari. De asemenea, statele intervin în această chestiune,
urmărind obţinerea unor portofolii anume, în funcţie de interesul lor specific. În
acest sens, fiecare comisar răspunde de anumite domenii ale activităţii comunitare,
ceea ce presupune implicarea sa în redactarea propunerilor Comisiei pentru
domeniul respectiv, susţinerea lor în faţa Consiliului şi urmărirea aplicării
acestora79. Domeniul de activitate repartizat unui comisar formează de regulă o
direcţie generală sau o direcţie, Comisia cuprinzând deci mai multe direcţii
generale, direcţii, divizii, servicii şi oficii. Ea poate constitui, de asemenea, diferite
grupuri de lucru sau diferite comitete. Această practică a Comisiei de a constitui

78
David A.O. Edward/Robert C.Lane, op. cit., pag. 16
79
R.H.O’Toole, Les raports avec le Parlament européen, în “La Comission au Etudes
européennes 1989” pag. 45
81
comitete pentru rezolvarea multiplelor probleme cu care a fost investită a fost
apreciată cu termenul de “comitologie” 80. Ea dispune şi de un Secretariat General,
condus de un secretar general.
Tratatele mai prevăd şi funcţiile de vicepreşedinţi, care, în conformitate cu
Tratatul de la Maastricht, art. 161 C.E., sunt în număr de 1 sau 2, ei fiind numiţi de
Comisie spre deosebire de situaţia anterioară când erau numiţi de către guverne
prin acord comun, iar vicepreşedinţii erau în număr de şase.
Atribuţiile preşedintelui şi vicepreşedinţilor nu sunt definite prin tratate.
Preşedintele are însă responsabilităţi sporite: coordonează activitatea celorlalţi
comisari şi a Comisiei în ansamblul său, participă în cadrul Consiliului European
(art. D din Tratatul de la Maastricht), participă la lucrările Parlamentului European
în diverse ocazii pentru a prezenta punctul de vedere al Comisiei şi are rol foarte
important în reprezentarea internaţională, apreciindu-se că rolul acestuia este foarte
important pentru eficacitatea şi prestigiul Comisiei81.
Raporturile dintre Comisie şi Parlament sunt reglementate în tratate.
Parlamentul poate să chestioneze Comisia cu privire la activităţile sale şi să
discute rapoartele acesteia în sesiuni deschise 82. De asemenea, conform art. 144 din
Tratatul C.E.E., Parlamentul European poate dizolva Comisia.

5.7. Funcţia publică comunitară83

5.7.1. Caracteristici
Funcţia publică comunitară reprezintă o noţiune complexă care cuprinde
administrarea comunităţilor europene, statutul agenţilor şi funcţionarea acestora.

80
Claude Bluman, La Comission agent d*execution du droit communitaire. La comitologie, în
“La Commission au coeur du sistème institutionale des Communautés européennes sous la
directionde Jean-Victor Louis et de Denis Waelbroeck”.
81
P.Manin, op.cit. pag. 140

P.Kent, op.cit. pag. 12

82

Pentru un studiu aprofundat în domeniu a se vedea: Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş –

83

Teoria funcţiei publice comunitare –Editura Lumina Lex, 1999.

82
 Având în vedere caracteristicile comunităţilor europene – care întrunesc atât
elemente de organizaţii internaţionale, cât şi caracteristici statale – funcţia publică
comunitară, din acest punct de vedere, are o structură originală, îmbinând
trăsăturile celor două entităţi. Astfel,din plan naţional ea se inspiră din realităţile
franceze şi belgiene în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea, dar sunt
întâlnite şi trăsăturile caracteristice altor sisteme naţionale, sau chiar trăsături de
influenţă internaţională.
Această funcţie comunitară este frecvent criticată pentru motive de birocra-
ţie şi tehnocraţie (prin termenul specific de “eurocraţie”), având în vedere atribu-
ţiile destul de largi în funcţionarea şi orientarea activităţii comunităţilor.
Funcţionarii publici sunt în număr de aproximativ 25.000, considerat ca
rezonabil în comparaţie cu administraţiile marilor metropole, raportat la sfera de
cuprindere a Comunităţilor84. Dintre aceştia, cel mai mare număr revine Comisiei,
ca organ cu activitate permanentă (aproximativ 16.000), urmând Parlamentul,
Consiliul şi Curtea de Justiţie.

5.7.2. Naţionalitatea funcţionarilor

În principiu, naţionalitatea funcţionarilor este cea a ţărilor membre, dar se
constată o diferenţă între numărul funcţionarilor din diferite ţări corespunzător
nivelului ierarhic al funcţiei. Astfel, la nivelul cel mai înalt, există o relativă apro-
piere între numarul funcţionarilor apar(cu unele avantaje pentru ţările mari) iar pe
măsură ce gradul funcţiei, se constată o preponderenţă a funcţionarilor de
naţionalitate belgiană ţin special la nivelul cel mai scăzut), având în vedere sediul
instituţiilor comunitare.

5.7.3. Statutul funcţionarilor

Cf. Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Pres Universitaires de France, Paris
84

1993, pag. 520

83
 Nu pot îndeplini funcţii comunitare decât cetăţenii statelor membre ale
Comunităţii. Majoritatea funcţiilor se ocupă prin concurs, anunţat în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene. Se foloseşte şi sistemul listelor de rezervă.
Funcţionarii care ocupă rangul A1 (directori generali) şi A2 (directori) nu
sunt recrutaţi prin concurs, ci pe baza voinţei instituţiilor cărora le aparţin, având în
vedere o repartizare echitabilă a posturilor în funcţie de ţările membre ale comuni-
tăţilor. Ei pot fi demişi de instituţiile respective.
Statutul funcţionarilor publici este cuprins în actul cu aceeaşi denumire 85. El
este aplicabil funcţionarilor Consiliului, Comisiei, Parlamentului, Curţii de Justiţie
şi Curţii de Conturi. Funcţionarii Băncii Europene de Investiţii au un statutul care
prezintă unele particularităţi, fiind angajaţi pe durată nedeterminată, fără statut de
funcţionari comunitari.
Conflictele de muncă ivite între funcţionari şi Comunităţi sunt soluţionate de
Tribunalul de Primă Instanţă.
Alături de funcţionari, Comunităţile mai dispun şi de agenţi, care au în
special acelaşi regim, dar unii sunt angajaţi temporar sau pentru activităţi speciale.
Funcţionarii sunt împărţiţi în patru categorii (A-D), fiecare categorie având
un număr de grade (categoria A, B, C câte opt grade, iar categoria D patru grade).
Pe lângă acestea, mai există categoria personalului din domeniul lingvistic având
în vedere cele unsprezece limbi oficiale ale Comunităţilor (aproximativ 2.000
persoane).
Există şi o clasificare pe profesii, având în vedere aria foarte largă de
activităţi a Comunităţilor.

5.7.4. Privilegii şi imunităţi

Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor comunitari sunt prevăzute în proto-
colul din 8 aprilie 1965 cu privire la privilegiile şi imunităţile comunităţilor euro-

85
Regulamentul Consiliului nr. 259/68 C.E.E.,C.E.E.A., C.E.C.O. din 29 februarie 1968,
J.O.C.E., L. 56 pag. 1
84
pene care se aplică “funcţionarilor şi agenţilor” acestora (cap. V). Ele sunt institu-
ite în vedere asigurării independenţei acestora faţă de statele membre.
Privilegiile şi imunităţile cuprind:
- imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de către aceştia în
exercitarea calităţii lor oficiale, imunitate care se extinde şi după încetarea
funcţiilor comunitare (în concordanţă cu menţinerea responsabilităţii acestora);
- scutire de impozite naţionale cu privire la salariile şi celelalte sume băneşti
acordate de către Comunităţi.
Tratatul de la Amsterdam nu a modificat substanţial rolul Comisiei, dreptul
său de iniţiativă legislativă rămânând neschimbat. Prevede însă că în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne introdus prin Tratatul de la Maastricht, rolul Comisiei
nu va deveni exclusiv decât după cinci ani de la intrarea în vigoare a tratatului.

6. Parlamentul European

6.1. Denumire
Tratatele de instituire a comunităţilor europene prevedeau ca organe
similare:
- Adunarea Comună, în cazul C.E.C.O.;
- Adunarea, în cazul C.E.E. şi în cazul C.E.E.A.
Ulterior, prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au
fost reunite în “Adunarea Parlamentară Europeană”, iar prin rezoluţia Adunării din
30 martie 1962, s-a stabilit denumirea de “Parlament European”. Faptul că aceste
denumiri nu au fost în concordanţă cu dispoziţiile tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene a determinat o serie de contestaţii – de altfel îndreptăţite –
în acest sens86. Adoptarea Actului Unic European a fost de natură să pună capăt
acestei situaţii, statuând în art. 3 par. 1 denumirea comună de “Parlament Europe-
an” pentru acest organ instituţional comunitar, iar Tratatul de la Maastricht îl apre-

86
P.Manin, op. cit., pag. 155
85
ciază în art. D, în art. G.6 (art. 4 C.E.), art. H.1 (art. 7 C.E.E.O.) şi art. I.1 (art. 3
C.E.E.A.).

6.2. Componenţa Parlamentului European

În conformitate cu tratatele de instituire a Comunităţilor, parlamentul
European se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre. Tratatul de
la Maastricht reia această dispoziţie, statuând că Parlamentul European se
compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, care
exercită puterile ce le sunt încredinţate prin aceste tratate (G.39 modificând art.
137 al C.E.). numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518,
conform Actului din 1976, repartizaţi în funcţie de numărul populaţiei ţărilor
membre (cu unele corecţii în vederea egalizării numărului de membrii pentru
anumite state). În situaţia creşterii numărului statelor, se prevede posibilitatea
măririi numărului membrilor Parlamentului. Cu prilejul Consiliului European de la
Edinburgh (11-12 decembrie 1992) s-a decis ca, începând cu alegerile pentru
parlamentul European din iunie 1994, numărul membrilor să crească la 567, iar
Germania, ca urmare a reunificării, să dispună de 99 de locuri87.
In urma aderării Austriei, Finlandei şi Suediei , începând cu 1 ianuarie 1995,
numărul parlamentarilor a crescut la 626.
Repartizarea locurilor constituie însă o problemă destul de dificilă, întrucât
trebuie să ţină seama de anumite aspecte legate de numărul populaţiei statelor
membre, de eventualele noi state care aderă la Uniune şi de faptul că – în situaţia
statelor mici – voinţa politică a acestora nu trebuie să fie anihilată doar prin
raportul dintre populaţie şi numărul de locuri care le revin în cadrul Parlamentului.
Tratatul de la Amsterdam a stabilit un plafon de 7oo de parlamentari care să
nu poată fi depăşit, chiar în condiţiile extinderilor viitoare ale Uniunii. Aplicarea
acestei restricţionări va duce, probabil, la o redistribuire a locurilor in
87
S-a prevăzut iniţial 1 – 500.000 locuitori, iar pentru Luxemburg 1 – 350.000 locuitori.
Repartiţia locurilor este următoarea Germania 99; Franţa, Italia, Marea Britanie 87; Spania 64;
Olanda 31; Belgia, Grecia, Portugalia 25; Suedia 22; Austria 21; Danemarca şi Finlanda 16;
Irlanda 15; Luxemburg 6.
86
Parlament,pentru a se asigura o reprezentare echitabilă şi pentru viitorii membrii ai
Uniunii.
În urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie 2000, prin proiectul
de tratat negociat s-a decis ca, în situaţia cînd Uniunea va urma să aibă 27 de state
membre, numărul parlamentarilor să fie de 732, stabilindu-se şi o redistribuire a
numărului de locuri acordate fiecărui stat.88

6.3. Procedura de alegere

Iniţial, Adunarea era formată din delegaţii desemnaţi de către fiecare parla-
ment naţional, în funcţie de procedura proprie stabilită. S-a considerat, însă că
pentru a conferi o mai mare reprezentativitate acestui organ, este necesară alegerea
membrilor săi prin vot universal, direct şi conform unei proceduri unitare pentru
toate statele membre. Această iniţiativă care datează din anii ‘60 a fost însă
obstrucţionată de poziţia guvernului francez. Conferinţa de la Haga din 1 decem-
brie 1969 a impulsionat această iniţiativă, iar cu ocazia întâlnirii de la Paris din
1974 s-a decis aplicarea acestor principii cu ocazia alegerilor din 1978, fapt
aprobat de Consiliul European, la 20 septembrie 1976. Această hotărâre a fost
supusă unor proceduri naţionale de aprobare sau ratificare, specifică tratatelor
internaţionale importante, proces care a întârziat alegerile programate pentru 1978,
astfel încât acestea au avut loc între 7-10 iunie 1979, conform deciziei Consiliului.
Nu s-a reuşit însă adoptarea unor norme unitate de alegere a parlamentului
cu ocazia alegerilor din 1979, 1984, 1989, 1994 şi 1999 (10-13 iunie), acestea
desfăşurându-se tot în conformitate cu dispoziţiile Actului din 20 septembrie 1976,
care prevăd:
- nimeni nu poate vota decât o singură dată (art. 8);

Potrivit proiectului de tratat, repertizarea locurilor în Parlement va fi următoarea: Germania-99,

88

Marea Britanie, Franţa şi Italia câte 72, Spania şi Polonia cîte 50, Romînia-33, Olanda-25,
Grecia, Belgia şi Portugalia cîte 22, Cehia şi Ungaria cîte 20, Suedia-18, Austria şi Bulgaria cîte
17, Danemarca, Finlanda şi Slovacia câte 13, Irlanda şi Lituania câte 12, Letonia-8, Slovenia –7,
Cipru, Estonia şi Luxembourg cîte 6 iar Malta 5.
87
 - alegerile se desfăşoară la datele fixate de către fiecare stat membru
începând de joi dimineaţa, până duminică, în cursul aceleiaşi săptămâni;
- deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate
statele membre.
Sunt reglementate şi alte aspecte legate de contestaţiile privind alegerile,
situaţia organizării unui al doilea tur de scrutin etc. Restul prevederilor reglementa-
te de legile interne (vârsta electoratului, vârsta candidaţilor, situaţiile de vacanţă a
locului în Parlament, rezolvarea contestaţiilor naţionale etc.). Din aceste conside-
rente de suprapunere a celor două categorii de reglementări, apar unele probleme
legate de validarea alegerilor, neputându-se verifica decât respectarea condiţiilor
cu caracter comunitar.
Printre alte prevederi care duc la creşterea rolului Parlamentului european,
Tratatul de la Amsterdam conţine şi unele privind competenţa sa de a stabili un
statut mai bine definit pentru parlamentari, cu avizul Comisiei şi acordul
Consiliului. Astfel, Parlamentul va putea să reducă diferenţierile care apar ca
urmare a faptului că statutul parlamentarilor este încă, în mare măsură, determinat
de legislaţiile naţionale ale statelor membre.
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, se instituie un drept de vot şi de
a fi ales pentru toate persoanele care posedă cetăţenia Uniunii Europene, fapt care
face să dispară anumite reglementări naţionale, rămânând însă altele în vigoare.
Potrivit art. G 41 din tratatul de la Maastricht (art. 138 A din Tratatul C.E.),
se precizează că partidele politice la nivel european au rol important ca factor de
integrare în cadrul Uniunii Europene, pentru formarea conştiinţei europene şi a
exprimării voinţei politice a cetăţenilor. Din această dispoziţie a tratatului rezultă
respectarea concepţiilor politice ale cetăţenilor statelor membre şi recunoaşterea
dreptului partidelor politice naţionale de a desfăşura campanii electorale şi de a-şi
concentra eforturile pe plan comunitar pe baza aceloraşi idealuri şi programe
politice transnaţionale89.

89
P.Manin, op.cit., pag. 158
88
 6.4. Statutul parlamentarilor
Durata mandatului parlamentar este stabilită prin Actul de la 20 septembrie
1976 la cinci ani, începând cu prima sesiune care urmează alegerilor noului
parlament. Se statuează caracterul reprezentativ al mandatului, conform art. 3 al
Actului din 20 septembrie 1976, ceea ce înseamnă că ei acţionează în mod
individual, neputând primi instrucţiuni, deci nefiind legaţi de un mandat imperativ.
Există însă diferenţe naţionale, care, adăugate dispoziţiilor comunitare, fac
neuniform statutul parlamentarilor90.
Există, de asemenea, reglementată o incompatibilitate între mandatul de
parlamentar şi alte funcţii, caz în care, dacă nu demisionează în mod voluntar,
intervine înlocuirea din oficiu (art. 6 din Actul din 1976). Această incompatibilitate
are în vedere calitatea de membru al guvernului unui stat comunitar (în acest caz
persoana respectivă putând fi membru doar al Consiliului miniştrilor) sau calitatea
de parlamentar naţional, aspect care este însă controversat91, având în vedere faptul
că până la statuarea votului universal , parlamentarii europeni erau aleşi din rândul
parlamentarilor naţionali, această legătură nefiind complet întreruptă. Deşi este
expres admisă prin Actul din 20 septembrie 1967, dubla calitate parlamentată este
totuşi contestată din considerente de eficienţă, neputându-se accepta faptul că o
persoană poate să îndeplinească două funcţii atât de importante în aceeaşi
perioadă92. Există incompatibilitate şi între funcţia de parlamentar european şi alte
funcţii comunitare. Nu sunt reglementate incompatibilităţile între această calitate şi
desfăşurarea unor activităţi private. În condiţiile actuale, se pot stabili însă anumite
incompatibilităţi prin reglementări interne, care să fie diferite de la o ţară la alta.
Parlamentarii beneficiază de anumite imunităţi, reglementate prin Protocolul
din 8 aprilie 1965, la care face trimitere art. 4/2 din Actul din 1976. Aceste
imunităţi se referă la:

90
Ibidem, pag. 159
91
J.Boulouis, op .cit. pag. 90
92
P.Manin, op. cit. pag. 159
89
 - libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie administrativă sau de altă
natură, privind deplasarea la şi de la locul reuniunilor parlamentare;
- imunitatea funcţionează privind cercetarea, reţinerea sau urmărirea pe
motive de opinie sau a votului exprimat în exercitarea atribuţiilor;
- imunitatea personală pe timpul mandatului (similară cu cea parlamentară
pe plan local); aceasta însă mai suportă anumite diferenţe de la ţară la alta, fiind
necesară adoptarea unei reglementări comunitare în acest sens.
Indemnizaţiile parlamentarilor europeni, de asemenea, nu sunt stabilite prin
acte normative comunitare, fiind dependente de reglementările naţionale, care de
regulă sunt similare cu cele privind parlamentarii naţionali. Este instituit însă un
sistem de compensare comunitar, pentru a realiza o anumită egalizare în acest sens,
printr-un sistem de rambursări forfetare, calculate după numărul de zile în care a
desfăşurat activităţi la nivel comunitar, care nu sunt impozabile pe plan intern,
dacă se înscriu în limite rezonabile93.

6.5. Organizare şi funcţionare

În organizarea şi funcţionarea sa, Parlamentul European se conduce după
modelul parlamentelor cu tradiţie democratică, aşa cum prevede Regulamentul
interior adoptat şi care este permanent actualizat, beneficiind şi de aprobarea Curţii
de Justiţie în ceea ce priveşte o parte din dispoziţiile sale, care au făcut obiectul
examinării de către acest organ94.
Sesiunile sale sunt prevăzute să se ţină lunar, începând cu a doua zi de marţi
a lunii martie (sau în prima zi de marţi a lunii următoare datei alegerii acestuia).
Durata acestora este de o săptămână, totalizând aproximativ 60 de zile pe an.
Sunt prevăzute şi sesiuni extraordinare, care pot fi convocate la cererea
majorităţii membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei. Conform art. 9 din
Regulamentul său interior, sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată
93
Cf. Deciziei Curţii de Justiţie, 15.09.1981, Lord Bruce of Donington, 206/80,2220, citat de
P.Manin, op. cit. pag. 161
94
Cf. 10.02.1983 Luxemburg/Parlament, 230/81,393, citat de P.Manin op. cit., pag. 161.Ultima
versiune a Regulamentului este cea din 1995.{J.O.C.E. seria L 293/1 din 16.12.1995).
90
perioada unui an calendaristic, fapt care se deosebeşte de situaţia sesiunilor
parlamentelor naţionale. De asemenea, parlamentul poate decide întreruperea
sesiunilor anuale (conform art. 9 din Regulamentul interior).
În ceea ce priveşte organizarea sa interioară, Parlamentul cuprinde biroul,
comisiile şi grupurile parlamentare.
6.5.1. Biroul
Biroul este format dintr-un preşedinte şi paisprezece vicepreşedinţi, aleşi de
Parlament pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, fiind reeligibili. Preşedintele
este ales cu majoritatea absolută a voturilor exprimate la primele trei tururi de
scrutin. Dacă se ajunge la cel de-al patrulea tur, se alege din primii doi, cel care a
obţinut cele mai multe voturi , iar în caz de egalitate, cel mai în vârstă.
Vicepreşedinţii sunt aleşi în trei tururi de scrutin, dacă se impune ,în primele două
fiind necesară majoritatea calificată, iar în cel de-al treilea majoritatea simplă.
Totodată, sunt aleşi şi cinci chestori, membrii ai biroului cu drept de vot
consultativ.
Chestorii sunt aleşi după aceleaşi criterii ca şi vicepreşedinţii, iar sarcinile
lor sunt de natură administrativă şi financiară.
Biroul rezolvă problemele financiare şi de organizare, adoptă reglementări
privind funcţionarii Parlamentului şi numeşte secretarul general al acestuia, care
conduce activitatea serviciilor parlamentare şi a celor 3640 de funcţionari.
Secretarul general ,la fel ca şi secretarii generali ai Consiliului şi Comisiei,
au un rol important în funcţionarea Parlamentului, desfăşurând o activitate
permanentă.
6.5.2. Biroul lărgit
Este format din birou şi din preşedinţii grupurilor politice parlamentare,
suplimentaţi eventual cu câte un membru al grupurilor. Biroul lărgit are atribuţii de
organizare internă şi de stabilire a relaţiilor cu alte instituţii şi organe comunitare.
6.5.3.Comisiile

91
 Comisiile are pot fi create de parlament sunt permanente, temporare
(maximum douăsprezece luni) sau comisii de anchetă, ultimele fiind prevăzute de
Tratatul de la Maastricht. Există în prezent nouăsprezece comisii permanente, ca
de exemplu :pentru agricultură, buget, control bugetar, drepturile femeii, politici
regionale, petiţii ,etc. Aceste comisii elaborează rapoarte care sunt supuse votului
în sesiuni plenare în cadrul procedurilor de emitere a avizelor conforme, avizelor
consultative, cooperării sau codeciziei, prevăzute de către tratate . Conform art.
G41 din Tratatul de la Maastricht (modificând art. 138 din Tratatul C.E.), la
cererea unei pătrimi din membrii săi, Parlamentul poate constitui o comisie
temporară de anchetă pentru a examina ( fără prejudicierea atribuţiilor conferite de
acest tratat altor instituţii sau organe ), acuzaţiile de săvârşire de infracţiuni sau de
rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia cazurilor în care
faptele acuzate sunt în atenţia unor organe jurisdicţionale şi atâta timp cât
procedura jurisdicţională nu este începută.
Comisia de anchetă îşi încetează existenţa prin depunerea raportului
acesteia. Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă vor fi determinate prin
acord comun al Parlamentului European, Consiliul Miniştrilor şi Comisiei.
6.5.4. Grupurile parlamentare
Acestea reprezintă formaţiunile organizatorice ale parlamentarilor în funcţie
de criteriile politice care îi separă pe parlamentari 95. Grupul se constituie printr-o
declaraţie făcută preşedintelui Parlamentului care conţine denumirea acestuia şi,
semnătura membrilor şi componenţa biroului. Dacă parlamentarii aparţin unui
singur stat membru, ei trebuie să fie în număr de 23 pentru a constitui un grup.
Dacă aparţin la două state, trebuie să întrunească 18 membrii, iar în cazul
apartenenţei la trei sau mai multe state sunt necesari 12 membrii. Este interzisă
participarea unei persoane pe mai mult de o singură listă. Grupurile sunt deci

95
Pentru prima dată constituirea grupurilor s-a decis la 21 martie 1958, şi s-au constituit la cea
de-a doua sesiune din acelaşi an.
92
constituite conform convingerilor politice ale parlamentarilor şi nu după criteriul
naţionalităţii acestora96.
Există şi categoria parlamentarilor apolitici, care nu aderă la nici un grup şi
care au dreptul, conform art. 26 şi 27 din Regulamentul interior, să îşi desemneze
doi participanţi la lucrările Biroului lărgit, dar fără drept de vot.
Conform art. 126 din Regulamentul interior mai pot fi constituite “delegaţii
interparlamentare” desemnate de către grupurile parlamentare şi care au o
competenţă stabilită de către Parlament.
Tratatul de la Amsterdam prevede că Parlamentul va stabili statutul şi
condiţiile generale de exercitare a funcţiilor membrilor săi, după obţinerea avizului
Comisiei şi cu aprobarea Consiliului obţinută cu votul majorităţii calificate.
6.5.5. Mediatorul.
Conform art. G 41 din Tratatul de la Maastricht care modifică art. 138 E din
Tratatul C.E.E., Parlamentul European numeşte un mediator (Ombudsman) care
este împuternicit să primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la
orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau care are sediul statutar pe teritoriul
unui stat membru, cu privire la cazurile de rea administrare în acţiunile instituţiilor
sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă
instanţă în exercitarea atribuţiilor şi funcţiunilor jurisdicţionale.
Mediatorul efectuează o anchetă în cazurile justificate, din proprie iniţiativă
sau când este sesizat direct sau prin intermediul unui membru al parlamentului, în
afara cazurilor când este iniţiată o procedură jurisdicţională. Dacă mediatorul
constată fapte de rea administrare, sesizează instituţia respectivă, care trebuie să
răspundă în termen de trei luni. El prezintă un raport cu privire la cazul respectiv
Parlamentului şi instituţiei în cauză şi informează persoana care a înaintat

96
Există în Parlament următoarele grupuri: socialist, grupul partidelor populare europene, grupul
liberal, democratic şi reformator, grupul democraţilor europeni, grupul pentru stânga unită
europeană, grupul verzilor, grupul tehnic al drepturilor europene, grupul coaliţiei de stânga şi
grupul apoliticilor.

93
plângerea. În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului un raport cu privire la
rezultatul anchetelor sale.
Mandatul mediatorului este egal cu durata legislaturii Parlamentului şi poate
fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justiţie. În exercitarea funcţiilor sale,
mediatorul este total independent faţă de orice instituţie. El nu poate exercita nici o
altă activitate profesională.

.6. Atribuţiile Parlamentului

Tratatele de constituire a comunităţilor europene conferă organelor
precursoare Parlamentului funcţii de “control” (art. 20 din Tratatul C.E.C.O.) sau
de “deliberare şi control” (art. 137 din tratatul C.E.E. şi din art. 107 din Tratatul
C.E.E.A.), iar modificările anterioare Tratatului de la Maastricht nu au dus la
creşterea puterilor Parlamentului, cu excepţia celor din domeniul financiar. Aşa
cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuţiilor de
control, el ar rămâne un organ cu caracter preponderent consultativ97.
Construcţia comunitară se bazează pe doi piloni de bază: voinţa statelor şi
voinţa popoarelor, care au drept corespondente instituţionale Consiliului şi
Parlamentului. Acestea sunt deci cele două organe care trebuie să contribuie la
dezvoltarea sau la slăbirea comunităţilor, în funcţie de natura relaţiilor care se
instituie între ele98.
Se constată însă o aşa-numită “deficienţă democratică”, între transferarea
competenţelor statelor membre câtre Comunitate prin voinţa parlamentelor
naţionale şi faptul că aceste competenţe nu sunt exercitate de către Parlamentul
European, ci de către un alt organ comunitar (Consiliul) ,reprezentant al guvernelor
statelor membre.99

97
J.Boulouis, op. cit. pag. 94
98
Pasetti Bombordella, Le Parlament face au Conseil, în “Le Parlament européen dans
l’évolution institutionelle”, Collection “Etodes européennes”, Edition de l’Université de
Bruxelles, 1988, pag. 15
99
J.Boulouis, op. cit. pag. 94 şi P.Bomordela, op. cit., pag. 17-18
94
 Atribuţiile Parlamentului au fost clasificate în trei categorii: de control
politic, de consultare şi de decizie.
Atribuţiile de control politic (art. 144 C.E.) se exercită în raport cu Comisia
Europeană, prin posibilitatea Parlamentului de a iniţia o moţiune de cenzură şi de a
demite, precum şi prin posibilitatea de a interpela Comisia, acesta fiind obligată să
răspundă orală sau în scris.
Atribuţia de consultare simplă îi este conferită de Parlament prin prevederile
tratatelor de înfiinţare a Comunităţilor, conform cărora în anumite situaţii Consiliul
trebuie să consulte Parlamentul înaintea adoptării unor acte. Aceste avize au un
caracter consultativ, nefiind obligatorii pentru Consiliu100.
Există şi procedura de cooperare instituită prin Actul Unic European care dă
posibilitatea absolută membrilor de a respinge la o a doua lectură “poziţia comună”
a consiliului (care poate fi adoptată cu majoritate calificată). În urma acesteia,
Consiliul nu mai poate statua asupra problemei respective decât în unanimitate.
Amendamentele propuse de Parlament prin majoritate absolută nu pot fi
respinse de Consiliul decât în unanimitate de voturi.
Această procedură se aplică în măsurile privind piaţa internă, liberă circula-
ţiei a persoanelor, libera prestare se servicii, în cercetarea şi dezvoltarea tehnolo-
gică.
În decursul timpului, rolul Parlamentului în raporturile cu Consiliul a cunos-
cut o oarecare creştere, concretizată prin Declaraţia comună din 4 martie 1975 prin
care se instituie o “procedură de conciliere” care permitea Parlamentului să joace
un rol mai important în elaborarea deciziilor privind resursele sau cheltuielile
comunitare. Prin Actul Unic European se cerea Consiliului şi Parlamentului să
instituie un dialog în vederea elaborării legislaţiei în anumite domenii ale activităţii
şi se conferă Parlamentului puterea de a da avize consultative în cazul aderării şi al
acordurilor de asociere.

100
David A.O.Edward, Robert C.Lane, European Community Law, Edimburgh 1991, pag. 33
95
 Atribuţii de decizie ale Parlamentului se referă atât la posibilitatea de
demitere a Comisiei, cât şi în ceea ce priveşte adoptarea bugetului, care se
desfăşoară în cadrul unui proces complex la care participă alături de Consiliu şi
Comisie. Parlamentul poate respinge bugetul, conform art. 203 al Tratatului
C.E.E.101. Aceste situaţii au constituit obiect al unor litigii între cele două organe în
faţa Curţii de Justiţie. Parlamentului îi revine puterea de a controla execuţia buge-
tară (care este atribuţia Comisiei). Acest control se efectuează la recomandarea
Consiliului pe baza conturilor şi a bilanţului întocmit de către Comisie şi a
raportului Curţii de Conturi. Parlamentul are dreptul de a acorda sau refuza
descărcarea Comisiei, considerată ca fiind echivalentul dreptului de a introduce o
moţiune de cenzură, deşi nedescărcarea Comisiei de execuţia bugetară nu are
acelaşi efecte juridice.
Parlamentul mai este consultat şi în luarea unor decizii cu privire la resursele
proprii ale comunităţilor, cu privire la numirea membrilor Curţii de Conturi şi în
cazul adoptării regulamentului financiar.
În ceea ce priveşte raporturile Parlamentului cu Comisia, s-ar putea
considera că acestea sunt raporturi de tip clasic dintre legislativ şi executiv.
Această situaţie nu este însă reală, având în vedere alegerea Comisiei de către
Consiliu şi nu de către Parlament, precum şi faptul că responsabilitatea politică a
Comisiei în faţa Parlamentului nu este de tip clasic, ca între guvern şi parlament,
motiv pentru care moţiunea de cenzură care poate fi introdusă de Parlament
constituie o raritate, date fiind condiţiile dificile cerute pentru adoptarea acesteia ,
respectiv două treimi din membrii votanţi, în practică fiind foarte greu să se obţină
acest număr de voturi, întrucât nici o grupare politică nu poate întruni singură
numărul de voturi necesar. Cu toate acestea în martie 1999 s-a reuşit pentru prima
dată adoptarea unei moţiuni de cenzură prin care Comisia condusă de Jacques

Până în prezent, respingerea bugetului de către Parlament s-a făcut în 1980, 1982 şi 1988. A se
101

vedea pentru detalii Manuel Medina Ortega, Le Parlament face au Conseil, în “Le parlament
européen dans l’évolution institutionelle”, Edition de l’Univesité de Bruxelles, 1988, pag. 68-69
96
Santere a trebuit să demisioneze, fiind aleasă o nouă Comisie în frunte cu Romano
Prodi.

6.7. Desfăşurarea dezbaterilor şi luarea deciziilor

Biroul lărgit al Parlamentului European propune ordinea de zi care este
adoptată de către Parlament. Dezbaterile sunt publice, în afara situaţiilor când se
decide altfel. Parlamentul îşi desfăşoară lucrările în quorum de cel puţin o treime
din membrii săi, deşi în practică verificarea nu se face cu consecvenţă. Parlamentul
deliberează cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, în afara cazurilor când
reglementările prevăd o majoritate calificată. Votul membrilor este personal şi nu
poate fi delegat.

6.8. Colaborarea cu parlamentele naţionale

Aşa cum am mai arătat, deciziile în Uniunea Europeană se iau de către
Consiliu, sau de către Consiliu în codecizie cu Parlamentul european. A apărut însă
de la sfârşitul anilor 80 să se manifeste o cerinţă a parlamentelor naţionale ale
statelor membre ca acestea să aibă un anumit rol înainte ca guvernele lor să-şi
exprime voinţa în cadrul Consiliului. De asemenea, doreau să fie informate la
modul general despre aspectele referitoare la funcţionarea Uniunii Europene.
Ca urmare, această chestiune a făcut obiectul unei declaraţii adoptată cu
prilejul negocierii Tratatului de la Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam, printr-un protocol adiţional a stabilit unele
aspecte deosebit de importante:
- invitarea Parlamentului european ţi a parlamentelor naţionale de a
dezvolta o cooperare mai strânsă;
- toate documentele consultative ale Comisiei (communicate, cărţi verzi,
cărţi albe etc.) precum şi propunerile legislative trebuie să fie transmise
parlamentelor naţionale, acestea având la dispoziţie un termen de şase săptămâni
pentru a-şi expune poziţia, înainte de a trece Consiliul la vot;

97
 -în unele domenii (libertate, securitate şi justiţie) se va acorda un interes
sporit opiniilor exprimate de către parlamentele naţionale.
Aceste dispoziţii din Tratatul de la Amsterdam vin să completeze
prevederile tratatelor anterioare, care conferă deja parlamentelor naţionale unele
responsabilităţi, cum ar fi de exemplu ratificarea tratatelor, a revizuirii lor,
stabilirea resurselor Uniunii, sau adoptarea de măsuri pentru transpunerea
directivelor Consiliului în dreptul intern.

7. Curtea de Justiţie

1. Instituire
Curtea de Justiţie este cea de-a patra instituţie a Uniunii Europene.
Constituirea, organizarea şi funcţionarea sa sunt prevăzute în fiecare dintre cele trei
tratate de instituire a Comunităţilor, precum şi prin Protocolul privind statutul
Curţii de Justiţie, care este anexă a tratatelor (având deci aceeaşi valoare juridică)
şi prin care Curtea de Justiţie devine în 1958 instituţie comună pentru cele trei
comunităţi. De asemenea, există un Regulament de procedură, elaborat de Curte şi
supus aprobării Consiliului, care a fost modificat de mai multe ori în decursul
timpului102.
Instrucţiunile privind grefierul reprezintă completarea reglementărilor
adoptate de către Curte.

7.2. Compunerea Curţii

Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, modul de desemnare şi
statutul membrilor Curţii de Justiţie prezintă unele asemănări cu dispoziţiile

Primul Regulament al Curţii a fost aprobat de Consiliul miniştrilor la 7 octombrie 1958, iar la
102

3 martie 1959 Curtea adoptă un nou regulament, ca urmare a noilor sarcini care îi reveneau prin
adoptarea Tratatelor de la Roma. Acesta a mai fost modificat în 1991 şi 1995.

98
privind alegerea Comisarilor, motivul constând în necesitatea asigurării indepen-
denţei Curţii faţă de organele politice şi faţă de interesele de grup sau particulare103.
Curtea este compusă din judecători, avocaţi generali şi un grefier, asistat de
doi adjuncţi.
Judecătorii Curţii şi Avocaţii generali sunt stabiliţi, ca număr de către
tratate. Acest număr poate fi mărit de către Consiliu printr-o decizie luată cu unani-
mitate de voturi, la solicitarea Curţii.
Judecătorii, ca regulă generală, sunt în număr egal cu cel al statelor membre,
dar pentru a se asigura imparitatea, în perioada cât statele membre erau în număr
par, numărul judecătorilor a fost crescut cu încă unul. În măsura extinderii
Comunităţilor, a crescut şi numărul judecătorilor, astfel încât în prezent numărul
acestora este de cincisprezece104.
Avocaţii generali sunt în prezent în număr de nouă.

7.3. Numirea şi statutul judecătorilor

Judecătorii sunt numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre.
Aceasta înseamnă că fiecare stat îşi propune judecătorul, care urmează să fie
acceptat de ceilalţi. Trebuie însă ca acesta să îndeplinească condiţiile de a fi o
personalitate care să ofere garanţiile de independenţă şi cele cerute de exercitarea –
în ţările respective – a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau să fie jurist de
competenţă recunoscută.
Mandatul acestora este de şase ani, ei putând fi realeşi. Conform art. 167 al 2
C.E., o parte dintre aceştia sunt reînnoiţi la un interval de trei ani.
Cu ocazia numirii lor, membrii Curţii de Justiţie trebuie să depună un jură-
mânt. Ei sunt supuşi unor incompatibilităţi de natură să le asigure independenţa.
Astfel, ei nu pot să exercite anumite funcţii politice sau administrative, nici alte
atribuţii profesionale remunerate sau neremunerate, cu excepţia cazurilor când
103
P.Manin, op. cit. pag. 64
104
Eventuala primire în Uniunea Europeană a ţărilor care au solicitat aceasta din Europa centrală
şi de est va aduce noi schimbări în componenţa Curţii de Justiţie.

99
beneficiază de o derogare excepţională (de exemplu pentru activităţi în
învăţământul superior).
Pe timpul exercitării funcţiilor, ei se bucură de privilegiile şi imunităţile
prevăzute de protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile comunitare şi, în
plus, beneficiază de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi parlamentarii, acesta
neputând fi ridicată decât de către Curtea de Justiţie. Ei continuă să beneficieze şi
după încetarea funcţiunii de aceeaşi imunitate, dar numai în legătură cu actele
îndeplinite în exercitarea funcţiunilor de judecători ai Curţii.
De asemenea, ei nu pot fi înlăturaţi din funcţiile lor sau declaraţi decăzuţi
din drepturile lor de pensie decât printr-o decizie luată în unanimitate de către
Curte sau de către avocaţii generali, fără participarea persoanelor interesate în
aceste situaţii.
Beneficiază, de asemenea, şi de anumite facilităţi privind impozitarea
salariilor pe plan naţional105.

7.4. Avocaţii generali

Avocaţii generali sunt numiţi prin acord al guvernelor statelor membre ale
Comunităţilor (art. 167 C.E.). Ei au rolul de a asista Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, prin prezentarea de
concluzii motivate în cazurile prezentate în faţa Curţii (art. 166 C.E.).
Cei nouă avocaţi generali existenţi în prezent sunt aleşi în funcţie de
anumite criterii de competenţă şi independenţă, ca şi judecătorii.
Avocaţii generali au un mandat de şase ani, fiind reeligibili, patru dintre ei
fiind reînnoiţi la un interval de trei ani (art. 167 C.E.). Numărul lor poate fi mărit
prin decizia Consiliului Miniştrilor, la cererea Curţii de Justiţie.
Avocatul general are competenţă de a asista la audienţe şi de a pune întrebări
agenţilor, consilierilor sau avocaţilor părţilor, în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele
sau judecătorii.

L.Neville Brown, Francis G.Jacobs, The Court of Justice of the European Communities,
105

Sweet and Maxwell, London, 1989, pag. 40-41

100
 Concluziile avocatului general trebuie să fie motivate şi redactate în totală
imparţialitate şi independenţă, sunt prezentate public şi sunt publicate în culegerea
de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie106.
Nu există reguli generale cu privire la forma concluziilor puse de avocatul
general, el putând să aleagă forma corespunzătoare. Acesta analizează la modul
general argumentele părţilor sau ale intervenienţilor şi, prin concluziile sale,
introduce o dezbatere asupra unor elemente suplimentare în vederea luării deciziei
de către instanţă. El are, de asemenea rolul de a da avizul cu privire la o hotărâre
dată în lipsă, (art. 94, par. 2 din Regulamentul de procedură) în caz de procedură de
urgenţă (art. 85 al. 3 din Regulamentul de procedură), asupra dreptului de apărare
judiciară gratuită (art. 76, par. 3 din Regulamentul de procedură) precum şi înalte
cazuri prevăzute de Regulamentul de procedură şi conform atribuţiilor care le sunt
conferite şi prin art 11 al Protocolului privind statutul Curţii de Justiţie .107
În fiecare an, Curtea numeşte un prim avocat general, care are rolul de a
coordona activitatea celorlalţi, prin repartizarea cazurilor între aceştia.

7.5. Organizarea Curţii de Justiţie

Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte al Curţii, care are un
mandat de trei ani şi care poate fi reînnoit. Acesta conduce lucrările Curţii şi
repartizează camerelor acesteia cauzele cu care este sesizată. De asemenea,
desemnează pentru fiecare caz un judecător raportor şi fixează termenele de
judecată. Totodată, el dispune prin ordonanţă motivată asupra cererilor de luare a
unor măsuri provizorii. Curtea desemnează anual Camerele, stabilindu-le atât
compunerea cât şi preşedinţii. În prezent există şase Camere, patru formate din câte
trei judecători şi două din câte cinci judecători. De asemenea, mai există personalul
administrativ, respectiv “servicii” care cuprind un număr de funcţionari comunitari
recrutaţi pe bază de concurs. Din rândul acestora se distinge grefa, care este
condusă de un grefier aflat sub autoritatea preşedintelui asistat de doi grefieri
106
Recueil de la jurisprudence de la Cour de justice
107
Penelope Kent, op. cit. p.18-19
101
adjuncţi, numiţi de către Curte pentru o perioadă de şase ani, fiind reeligibili.
Aceşti funcţionari ai grefei sunt responsabili de actele îndeplinite în exercitarea
atribuţiilor lor108. Grefierul este şeful administraţiei Curţii, asigură execuţia
bugetului şi supraveghează funcţionarea serviciilor.
În afară de aceştia, judecătorii Curţii şi avocaţii generali mai beneficiază de
asistenţa unor referenţi, care sunt persoane necuprinse în sistemul instituţional, ci
ataşate acestuia (câte trei pentru fiecare judecător şi avocat) şi de secretari (trei
pentru fiecare).
Curtea dispune de un serviciu propriu de interpreţi care asigură traducerile
în toate cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii, chiar dacă limba franceză
rămâne predominantă în timpul dezbaterilor şi în redactarea hotărârilor.

7.6. Competenţa Curţii de Justiţie

Conform tratatelor de instituire a comunităţilor, Curtea de justiţie era
investită cu o competenţă generală de a asigura “respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor” (art. 31 C.E.C.O. art. 164 C.E.E. şi art. 136
C.E.E.A.). Aceste atribuţii de o deosebită complexitate vor fi analizate într-un
capitol următor, dar se impun unele precizări cu caracter general.
Trebuie remarcat de la început faptul că potrivit prevederilor tratatelor
comunitare, competenţa Curţii de Justiţie este o competenţă de atribuire şi nu o
competenţă de drept comun, ceea ce înseamnă că litigiile dintre comunităţi şi state
sau persoane fizice şi juridice nu sunt în mod automat date în competenţa Curţii,
neexcluzându-se deci competenţa instanţelor naţionale.
Curtea de Justiţie ,în exercitarea atribuţiilor sale, acţionează în mai multe
109
ipostaze, respectiv:
-curte constituţională, calitate în care este competentă să clarifice drepturile
şi obligaţiile instituţiilor comunitare în raporturile lor reciproce, precum şi
soluţionarea raporturilor care se stabilesc între comunităţi şi statele membre;
108
P.Manin, op. cit., pag. 166
109
Conform Thomas Laufer-European Court of Justice- în Europe from A to Z- Guide to the European
integration,Institut fur Europarsche Politic, 1997, pag. 120-123.
102
 -curte de supraveghere şi verificare a compatibilităţii dreptului
derivat(actele normative adoptate de instituţiile comunitare care au atribuţii
legislative) cu tratatele şi principiile generale ale dreptului comunitar ;
-curte administrativă, când examinează acţiunile introduse de persoanele
fizice şi juridice în scopul garantării drepturilor acestora în contextul măsurilor
dispuse de instituţiile comunitare, sau cele privind plângerile introduse de
funcţionarii comunitari privitoare la angajare ;
-curte civilă, când examinează şi stabileşte răspunderea extracontractuală
şi plângerile pentru daune, în special când este implicată responsabilitatea
autorităţilor publice ;
-curte de arbitraj, în cazurile în care există un acord între părţi privind
supunerea cauzei spre soluţionare acestei instanţe ;
-instanţă de recurs, atunci când examinează şi decide ca instanţă de al
doilea grad de jurisdicţie împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunalul de Primă
instanţă, însă numai cu privire la aspectele de drept (potrivit art.168A din Tratatul
C.E. şi art.51 din Statutul Curţii ) ;
Curtea mai are, de asemenea, competenţa de a da avize la solicitarea
Consiliului, Comisiei sau a statelor membre privind compatibilitatea cu tratatele
comunitare a oricărui acord care urmează să fie încheiat de către Uniunea
Europeană cu statele terţe , sau cu organizaţiile internaţionale.
Prin instituirea Tribunalului de Primă Instanţă s-a realizat o degrevare a
Curţii şi crearea unui sistem cuprinzând două grade de jurisdicţie. În această nouă
situaţie, Curtea are în primul rând o competenţă prejudiciară – respectiv de
interpretare şi apreciere cu privire la cazurile transmise de instanţele naţionale ale
statelor membre şi în al doilea rând o competenţă cu privire la sesizarea directă şi
ale cărei modalităţi diferă după cum este vorba de un contencios cu privire la
legalitate (sub diferite forme ale acesteia) sau de un contencios cu privire la

103
responsabilitate110. A treia categorie de atribuţii a Curţii o constituie cea de
exercitare a controlului asupra Tribunalului de Primă Instanţă.

7.7. Funcţionarea Curţii de Justiţie

Curtea are sediul permanent la Luxemburg, unde îşi desfăşoară totalitatea
activităţilor sale. Activităţile judecătorilor Curţii se desfăşoară conform regulilor
generale de procedură judiciară.
Procedura în faţa Curţii de Justiţie comportă două faze: faza scrisă şi faza
orală, care vor fi analizate mai jos.
Curtea de Justiţie îşi desfăşoară activitatea în şedinţele plenare cu nouă
judecători, în cazul în care un stat membru sau o instituţie a Comunităţii parte în
cauză solicită acesta (art. 49 al Tratatului de la Maastricht, modificând art. 165 al
C.E.E.). În celelalte situaţii, Curtea poate crea Camere compuse din trei sau cinci
judecători, în vederea procedării la aplicarea unor măsuri de instrucţie, sau de a
judeca anumite categorii de cazuri, în condiţiile prevăzute de regulamentul său.
Deliberările Curţii sunt şi rămân secrete. Hotărârile sunt motivate şi pronunţate în
şedinţă publică la care părţile trebuie să fie prezente. Ele sunt traduse în toate
limbile oficiale şi publicate în Culegerea de hotărâri a Curţii.

7.8. Procedura în faţa Curţii de Justiţie

Procedura în faţa Curţii de Justiţie este în mare parte inspirată din procedura
administrativă franceză şi, mai ales, din cea specifică Consiliului de Stat. Această
procedură este contradictorie şi publică (mai puţin în cazul avizelor
consultative111.Ea comportă două faze: scrisă şi orală.
Faza scrisă începe prin cererea adresată grefei Curţii. Această sesizare
trebuie să cuprindă numele părţilor, obiectul litigiului, expunerea succintă a
mijloacelor invocate, precum şi concluziile reclamantului112

110
J.Boulouis, op. cit. pag. 99
111
A se vedea – Guy Isaac – Droit communaritaaire general, 6 edition, Armand Colin Paris 1998, pag.242
112
Cf.art.37-44 din Regulamentul de procedură.
104
 Cererea trebuie să fie introdusă în termenul prevăzut de reglementările din
tratate, pentru fiecare tip de recurs.
După luarea în evidenţă în registrul Curţii, preşedintele stabileşte un
judecător raportor care se va ocupa de cazul respectiv.
Partea reclamată este înştiinţată de primirea cererii şi trebuie să prezinte în
termen de o lună un memoriu prin care să îşi susţină apărarea.
Fiecare parte mai poate prezenta încă un memoriu în replică la cel prezentat
de partea adversă. După expirarea fazei scrise, preşedintele fixează termenul
pentru începerea fazei orale, care constă, în esenţă, în prezentarea raportului de
către judecătorul raportor, cuvântul părţilor şi concluziile avocatului general. In
practică, de regulă, raportul judecătorului raportor este adus la cunoştinţa părţilor
înainte , astfel încât el nu se mai prezintă în public.
Atunci când se consideră necesar, Curtea poate dispune şi o fază
intermediară, de instrucţie, respectiv, de dispunere a unor măsuri ca: expertize,
deplasări la faţa locului etc. De asemenea, poate cere părţilor înaintea fazei orale
să răspundă la unele întrebări, să dea unele explicaţii la anumite chestiuni, sau să
depună documente suplimentare.
7.8.1.Reprezentarea părţilor
Părţile trebuie să fie reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii. Astfel,
persoanele fizice şi juridice vor fi reprezentate de către un avocat, care poate fi
unul făcând parte din barourile statelor membre.113
Statul şi instituţiile comunitare vor fi reprezentate de agenţii pe care i-au
desemnat.
O problemă importantă şi specifică acestei instanţe este faptul că părţile
trebuie să-şi stabilească un „domiciliu” în Luxemburg. Pentru state, de regulă,
acesta este stabilit la sediul misiunii diplomatice din Luxemburg, iar persoanele
fizice şi juridice îşi pot alege, fie un avocat din Luxemburg sau orice altă persoană
de încredere. Justificarea acestei cerinţe este ca aceştia să îndeplinească rolul de
destinatar al corespondenţei trimisă de Curte.
113
In Germania, dreptul de apleda în faţa Curţii este recunoscut şi profesorilor de drept.
105
 7.8.2. Limba utilizată în faţa Curţii
Regimul lingvistic al Curţii de Justiţie este strâns legat de două aspecte:
existenţa a douăsprezece limbi oficiale ale comunităţilor şi necesitatea existenţei
încrederii în justiţie prin asigurarea exercitării dreptului la apărare pentru
cetăţeanul care nu vorbeşte una din aceste limbi oficiale.
In aceste condiţii, pentru fiecare cauză în parte există o singură limbă
oficială de procedură, respectiv o limbă pe care o vorbeşte cel care se apără într-un
caz judecat de Curte, persoană fizică, juridică sau un stat membru.114
Astfel, toate actele de procedură, inclusiv ordonanţele şi hotărârile Curţii sau
memoriile şi pledoariile părţilor se susţin şi se redactează în această limbă. Actele
redactate în altă limbă nu au decât valoare de traducere.
Desigur că, pentru o foarte exactă înţelegere a documentelor, a pledoariilor
părţilor şi a depoziţiilor martorilor, experţilor etc., atât Curtea cât şi părţile pot cere
grefierului să asigure traducerea în limba oficială aleasă, mai puţin deliberările
pentru care se utilizează, mai frecvent, limba franceză.
Culegerea de decizii ale Curţii se publică, însă, în fiecare limbă oficială a
Comunităţilor.

7.8.3. Cheltuielile de procedură

Ca regulă de principiu, procedura în faţa Curţii este gratuită, exceptând
unele cazuri speciale (ex. unele traduceri).115
In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, la finalizarea fiecărui caz,
Curtea va stabili prin ordonanţă sau decizie cu privire la acestea.
In principiu, va obliga partea care a pierdut la plata acestora, dar poate fi
obligată şi partea care a câştigat la plata unor taxe vexatorii sau frustatorii.
Taxele de judecată plătite de partea care a pierdut procesul se referă la plata
avocaţilor părţii adverse, a martorilor, experţilor şi bineînţeles, a propriului avocat.

114
Cf.art.29-31 din Regulamentul de procedură
115
Aspecte reglementate prin art.69-75 din Regulamentul de procedură
106
 Există o excepţie de la această practică, respectiv, în cazurile în care sunt
implicaţi funcţionarii comunitari, când aceste cheltuieli sunt suportate de către
instituţia din care provin.
De regulă, aceste cheltuieli se stabilesc prin acordul părţilor, Curtea
decizând în consecinţă.

7.8.4. Deciziile Curţii

Curtea decide pe bază de hotărâre judecătorească sau prin ordonanţă (atunci
când dispune măsuri provizorii etc.) mai puţin în cazurile când emite avize
consultative.
Hotărârile Curţii sunt, în general, destul de voluminoase, explicaţia fiind o
anumită dorinţă a Curţii pusă în practică de a explica părţilor, în detaliu, motivaţia
pentru care au adoptat respectiva hotărâre.116
Hotărârile se pronunţă în numele Curţii, şi nu în cel al majorităţii
judecătorilor, nefiind admise opinii separate. Oricare judecător poate solicita ca o
anumită chestiune asupra căreia se hotărăşte prin vot în timpul deliberării să fie
formulată în limba pe care o doreşte.117
Tratatul de la Amsterdam nu a modificatnici compunerea Curţii şi nici rolul
său , extinzând doar cazurile în care i se poate cere să intervină, respectiv:
- în controlul respectării drepturilor fundamentale de către instituţiile
comunitare;
- competenţa de a fi sesizată cu recurs prejudiciar în domeniile libertăţii,
securităţii şi justiţiei doar de către jurisdicţiile naţionale de ultimă instanţă;
- orice stat membru poate decide să recunoască competenţa Curţii în
cazurile privind cooperarea judiciară penală şi cooperarea poliţienească.

116
Există hotărâri ale Curţii publicate care au 350 pagini (conf.Guy Isaac, op.cit. pag.244)
117
A se vedea I.Filipescu , A.Fuerea – Drept instituţional comunitar european Editura Actami, ediţia a IV-a 1999,
pag.139.
107
 8. Tribunalul de Primă Instanţă

8.1. Procesul de instituire

Având în vedere numărul mare de cazuri care erau aduse în atenţia Curţii de
Justiţie şi prelungirea duratei soluţionării cazurilor respective, acesta a propus încă
din 1964 crearea unei instanţe care să preia cazurile de contencios privind funcţia
publică, destul de frecvente în activitatea Curţii, şi care se bazau pe o jurisprudenţă
deja instituită. Se avea în vedere prin aceasta şi crearea unui sistem cu dublu grad
de jurisdicţie. La 4 august 1978, Comisia înaintează o propunere în acest sens, dar
ea nu este adoptată de către Consiliu. Curtea a continuat să solicite instituirea
acestei instanţe şi ca urmare, prin Actul Unic European, s-a introdus prevederea
conform căreia, la cererea Curţii, Consiliul va consulta Comisia şi Parlamentul şi,
cu unanimitate de voturi, va putea înfiinţa o jurisdicţie de primă instanţă (art. 168
A din Tratatul C.E.E.). Cu ocazia reuniunii sale din 24-25 octombrie 1988,
Consiliul a adoptat Decizia nr.88/591 din 24 octombrie l988 prin care se instituie
un Tribunal de Primă Instanţă al comunităţilor europene. El a început să
funcţioneze la 1 septembrie 1989.
Tratatul de la Maastricht, prin art. G.50, a modificat art. 168 A din Tratatul
C.E.E., înscriind unele dintre prevederile cuprinse în decizia Consiliului nr. 88/591
. Acestui tribunal i-au fost transferate competenţe de a examina şi decide în
prim grad de jurisdicţie în cazul unor acţiuni şi proceduri introduse de persoane
fizice şi juridice, cu drept de recurs la Curtea de Justiţie ( dar numai în ceea ce
priveşte chestiunile de drept, aşa cum am arătat mai sus).

8.2. Compunere şi statutul judecătorilor

Tribunalul de Primă Instanţă se compune din cincisprezece judecători 118,
(câte unul din fiecare stat membru), numiţi prin acordul comun al guvernelor

118
Eu. Council Decision 89/951 art. 2(I) /JOCE 1988, L. 319, p. 1şi rectif. JOCE 1989, L. 241, p. 4
108
statelor membre, pentru o perioadă de şase ani, iar reînnoirea parţială a membrilor
săi se face la un interval de trei ani, ei putând să fie realeşi.
Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de Primă Instanţă este
oarecum similar celui al judecătorilor Curţii de Justiţie. Ei depun jurământul în faţa
Curţii de Justiţie, acesta fiind şi instanţa care poate să le ridice imunitatea sau să îi
demită din funcţie. Judecătorul Tribunalului de Primă Instanţă trebuie să prezinte
garanţii de independenţă şi capacitate cerută de executarea funcţiilor jurisdicţionale
obişnuite, spre deosebire de judecătorii Curţii, care trebuie să aibă capacitatea de a
exercita cele mai înalte funcţii jurisdicţionale.
În cadrul tribunalului nu există funcţia de avocat general, dar unul dintre
judecători poate fi desemnat să îndeplinească această funcţie119.

8.3. Competenţele Tribunalului

Competenţele T.P.I. respectiv categoriile de acţiuni în primă instanţă sunt
stabilite de către Consiliu cu unanimitate de voturi, la cererea Curţii de Justiţie ş
după consultarea Parlamentului european şi a Curţii de Justiţie.
Astfel, potrivit art. 168C.E.E. modificat prin Actul Unic Eeuropean, se
autoriza transferarea către T.P.I. a tuturor recursurilor introduse de persoane fizice
sau juridice. Prin Decizia Consiliului din 24 oct. 1988 s-a decis transferarea unor
categorii de recursuri care au fost apreciate că reprezintă o utilizare ineficientă a
timpului de către Curte.
Aceste recursuri sunt următoarele:120
A.- Cu titlu principal:
- litigiille între comunităţi şi funcţionarii săi, (art. 179 CE şi art. 152 CEEA);
- recursurile introduse împotriva unei instituţii comunitare de către
persoanele fizice sau juridice în baza art. 173 alin 4)recursul în anulare) şi 175 C.E.
(recursul în carenţă) privind punerea în aplicare a regulilor de concurenţă aplicabile
întreprinderilor;

119
Ibidem, art. 2 (3)
120
Cf. Guy Isac, op. cit., pag. 252.(ed.1998)
109
 - recursurile introduse împotriva Comisiei în baza art 33 şi 35 CECO
(recursul în anulare şi în carenţă) de către întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi
şi care privesc acte individuale privind aplicarea art. 50 şi 57-66 CECO (taxe şi
impozite, producţie, acordurile şi concentrările).
B.- Cu titlu accesoriu şi avându-se în vedere raţiuni evidente de simplitate,
mai poate judeca:
recursurile privind despăgubirea pentru daunele cauzate de o instituţie
comunitară prin acţiune sau inacţiune şi care fac obiectul unui recurs în anulare
sau în carenţă introduse de acelaşi recurent şi care privesc competenţa principală a
Tribunalului.
T.P.I. nu este competent să judece recursurile prejudiciare.
Prin Decizia nr. 93/350 din 8 iunie 1993, Consiliul a modificat Decizia nr.
88/591 din 24 oct. 1988 în sensul extinderii competenţei Tribunalului de primă
instanţă în sensul că, la acţiunile de mai sus, s-au adăugat transferarea de la
Curtea de Justiţie a ansamblului recursurilor introduse de persoanele fizice şi
juridic în baza prevederilor celor trei tratate, inclusiv în baza unei clauze
compromisorii.
Acest transfer de competenţă a fost prevăzut să intre în vigoare în prima zi a
celei de-a doua lună care urmează celei în care decizia va fi publicată în J.O.C.E.
Întrucât decizia a fost publicată în J.O.C.E. nr.L 1442-21 din 16.06.1993, intrarea
în vigoare a avut loc la 1 august 1993. Exista şi o prevedere care stabilea ca data
transferării către Tribunal a recursurilor contra unor măsuri comunitare de apărare
comercială prevăzute în art. 74 CECA şi 113 CE, urma să fie stabilită de către
Consiliu cu umanitate de voturi. Astfel, prin Decizia nr.94/179 din 7 martie 1994
Consiliul a stabilit data transferului la 15 martie 1994.
Tratatul de la Maastricht, în art.168A C.E., menţine aceeaşi posibilitate şi
procedură pentru transferarea altor recursuri către Tribunalul de primă instanţă, iar
Tratatul de la Amsterdam nu aduce modificări în aceste chestiuni.

110
 8.4. Funcţionarea Tribunalului
Tribunalul funcţionează sub autoritatea unui preşedinte ales de membrii
acestuia pentru o perioadă de trei ani, acesta putând fi reales. Funcţionarea Tribu-
nalului este în Camere formate din trei sau cinci judecători, conform prevederilor
art.10 din Regulamentului de procedură care stabileşte, de asemenea, şi cazurile în
care desfăşoară şedinţe în plen.
Componenţa camerelor este publicată în J.O.C.E.
Articolele 17-19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului reglemen-
tează condiţiile desemnării avocatului general ad-hoc. Orice judecător, în afara
preşedintelui, poate fi desemnat avocat general. Desemnarea se face de către
preşedinte în toate cazurile când judecă în şedinţă plenară, iar în cazurile când
judecă în camere, desemnarea avocatului general se va face doar atunci când se
consideră că acest lucru este impus de complexitatea şi dificultatea cauzei (art. 18
din regulament).
Spre deosebire de regula stabilită de Statutul Curţii de Justiţie, avocatul
general de pe lângă tribunal poate prezenta concluzii motivate în scris, grefa
urmând să le comunice părţilor (art. 61 par. 1, din Regulamentul de procedură al
Tribunalului).
Judecătorul desemnat ca avocat general într-o cauză , nu mai poate participa
la judecarea cauzei respective.
După cum rezultă din Actul Unic European şi din decizia Consiliului,
Tribunalul de Primă Instanţă este un organ auxiliar al Curţii, el neconstituind o
nouă instituţie comunitară, ci o jurisdicţie independentă şi autonomă, integrată în
cadrul unei instituţii existente deja. În funcţionarea sa, Tribunalul este legat
organic de Curte, el neavând servicii proprii, în afară de grefă. El utilizează deci
serviciile Curţii pentru documentare, cercetare, traducere, interpretare, servicii
administrative etc., pe baza unui acord al celor doi preşedinţi.

8.5. Procedura în faţa Tribunalului de Primă Instanţă

111
 Procedura în faţa T.P.I. este în mare parte aceeaşi cu cea a Curţii de Justiţie.
Potrivit art. 46 din Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie, procedura
în faţa Tribunalului este reglementată de Titlul III din respectivul Statut, cu
excepţia art.20. De asemenea, procedura este prevăzută şi în Titlul II (art.43-103)
şi Titul IV (art.1o4-129), ultimul referindu-se la procedurile speciale.
Orice parte care a pierdut un proces parţial sau total în faţa Tribunalului
poate ataca în termen de două luni de la notificare, hotărârea respectivă în faţa
Curţii de Justiţie.
Această cale de atac este limitată întotdeauna la chestiunile de drept,
respectiv, ea poate fi fondată pe chestiuni de incompetenţă a Tribunalului, pe
nereguli de procedură în faţa sa, sau pe încălcarea normelor dreptului comunitar.
Calea de atac nu are efect suspensiv, dar recurentul poate cere Curţii să
pronunţe suspendarea executării sau luarea unor măsuri provizorii, în baza art.185
şi 186 C.E.
In situaţia în care acţiunea este fondată, Curtea va anula decizia Tribunalului
şi va putea reţine cauza spre judecare, pentru celeritate, atunci când cauza este în
stare de judecată, sau va trimite cauza Tribunalului, care va trebui să ţină seama de
chestiunile de drept tranşate de Curte.

După începerea activităţii Tribunalului, Curtea i-a transferat în primă fază un

număr de 153 de cazuri care intrau în sfera sa de competenţă şi în care nu fuseseră
prezentate rapoartele prealabile.

9. Curtea de Conturi
9.1. Instituire
Curtea de Conturi nu a fost prevăzută la înfiinţarea Comunităţilor fiind
instituită prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare din 22 iulie 1975, ca
urmare a cererii Parlamentului. Ea a înlocuit Comisia de control prevăzută de

112
tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. şi Comisarii pentru conturi prevăzuţi de C.E.C.O. Fiind
o instituţie de natură financiară, Tratatul de la Maastricht îi conferă acesteia
calitatea de instituţie a Uniunii Europene, alături de Parlament, Consiliu, Comisie
şi Curtea de Justiţie.

9.2. Compunere şi statut

Curtea de Conturi este un organ colegial compus din cincisprezece membri
numiţi de către Consiliu cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului
European. Nu există nici o prevedere privind naţionalitatea lor. Ei trebuie să fie
persoane care în ţările de origine aparţin sau au exercitat atribuţii în cadrul
instituţiilor de control financiar extern şi care posedă o calificare în acest domeniu.
Sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani, mandatul lor putând fi reînnoit.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să beneficieze de garanţii de
independenţă, în acelaşi condiţii ca şi membrii Comisiei sau ai Curţii de Justiţie. Ei
nu trebuie să primească şi nici să accepte instrucţiuni de la nici un guvern şi de la
nici un organism şi nu pot să exercite nici o profesiune remunerată sau nu, în
timpul cât îndeplinesc această funcţie. La cererea Curţii de Conturi, ei pot fi demişi
de către Curtea de Justiţie. Li se aplică aceleaşi prevederi privind privilegiile şi
imunităţile ca şi judecătorilor Curţii de Justiţie.
Curtea desemnează din rândul membrilor săi un preşedinte care este ales
pentru o perioadă de trei ani, mandatul său putând fi reînnoit.

9.3. Atribuţii şi funcţionare

Curtea de conturi exercită un control financiar, în condiţiile prevăzute de
tratate (206 bis C.E., 78 septimo C.E.C.O. şi 180 bis C.E.E.A.). Ea examinează
totalitatea veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor în ceea ce priveşte legalitatea şi
regularitatea lor şi asigură buna gestiune financiară.

113
 În vederea exercitării atribuţiilor sale în bune condiţii, Curtea este investită
cu puteri de investigare în acest domeniu121. Ea exercită controlul asupra legalităţii
şi regularităţii încasărilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară
exercitată de instituţiile comunitare şi de către statele membre , în măsura în care
acestea au beneficiat şi au manipulat fonduri comunitare (servicii de vamă,
organisme agricole, instituţii care au beneficiat de ajutoare comunitare de orice
fel)122.
In cazurile în care Curtea efectuează controale în statele membre, ea va
colabora cu organismele interne competente în acest domeniu.
Curtea asistă Consiliul şi Parlamentul în exercitarea funcţiilor de control al
execuţiei bugetare.
Deşi are o denumire conform căreia poate fi considerată ca dispunând de
puteri judiciare, în realitate ea este lipsită de acestea. Activitatea ei se
concretizează în rapoarte anuale, redactate după încheierea exerciţiului financiar
care sunt transmise altor instituţii comunitare. În cuprinsul acestora, Curtea de
Conturi poate face orice observaţie pe care o consideră necesară cu privire la
modul de gestionare a mijloacelor financiare ale Comunităţilor. Aceste rapoarte,
care sunt înaintate Comisiei şi Parlamentului European, sunt analizate de către
aceste organe împreună cu rapoartele instituţiilor controlate de către Curtea de
Conturi şi sunt adoptate măsurile necesare. De asemenea, poate prezenta din
proprie iniţiativă rapoarte “speciale” cu privire la unele probleme particulare.
O altă atribuţie a Curţii de Conturi constă în prezentarea de observaţii asupra
unor chestiuni concrete din activitatea Comunităţilor şi emiterea unor avize
consultative la solicitarea unor instituţii comunitare, în vederea adoptării unor acte
juridice. Conform art. 209 C.E., 78 nono C.E.C.O. şi 138 C.E.E.A., Consiliul de
miniştri al Comunităţilor, atunci când intenţionează să adopte un regulament
financiar, trebuie să consulte în prealabil Curtea de Conturi. Ele nu reprezintă însă
avize conforme, deci destinatarul lor nu este legat de conţinut, deşi sunt obligatorii
121
Christian Philip, Les institutions européennes, Massou, Paris, 1918, pag. 124
122
Penelope Kent, op. cit., pag. 21
114
de a fi solicitate. Ele sunt publicate în Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene.
Celelalte avize facultative solicitate de Parlament, Consiliul de miniştri, Comisie
sau Curtea de Justiţie sunt de asemenea publicate în Jurnalul oficial.
Tratatul de la Amsterdam precizează că această instituţie poate exercita un
control asupra tuturor instituţiilor şi organismelor care utilizează venituri şi
cheltuieli în numele Comunităţilor şi asupra tuturor persoanelor fizice şi morale
beneficiare ale alocărilor provenite din bugete comunitare. De asemenea, Tratatul
de la Amsterdam conferă Curţii de Conturi dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie
pentru apărarea prerogativelor sale. Prin aceste prevederi care permit accesul la
Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi a dobândit un statut îmbunătăţit.

10. Organele auxiliare

10.1. . Organe reprezentative

10.1.1. Comitetul consultativ al C.E.C.O.
Comitetul consultativ este instituit în baza art. 18 al Tratatului C.E.C.O.,
fiind plasat sub autoritatea Comisiei. Se compune din minimum 72 şi maximum
96, cuprinzând un număr egal de producători, muncitori şi negociatori
(comercianţi). Membrii acestui Comitet sunt numiţi de către Consiliu pentru o
perioadă de doi ani. Ei acţionează în nume individual. Consiliul stabileşte care
organizaţii ale producătorilor şi muncitorilor urmează să desemneze membrii.
Acestea propun un număr dublu de candidaturi , Consiliul urmând să decidă.
Membrii aleşi acţionează în calitate de persoane independente. Ei îşi desemnează
preşedintele şi biroul care au mandat pe o perioadă de un an. Funcţionarea
Comitetului se bazează pe regulamentul interior stabilit de către acesta.
Comisia va consulta Comitetul de câte ori are de luat o decizie şi consideră
necesar acest lucru şi ori de câte ori tratatul prevede acesta.

115
 10.1.2. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social, prevăzut de tratatele C.E.E., art. 193-198 şi

C.E.E.A., art. 165-170 şi de Tratatul de la Maastricht se compune din 222 de
membri123, numiţi de către Consiliu în unanimitate de voturi pentru o perioadă de
patru ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. Membrii Comitetului îşi exercită
atribuţiile în condiţii de deplină independenţă în interesul general al Comunităţii,
nefiind legaţi de nici un mandat imperativ. Comitetul trebuie să fie consultat în
mod obligatoriu de către Consiliu sau de către Comisie în cazurile prevăzute de
tratat, sau în cazurile când acestea consideră că este necesar. De asemenea,
Comitetul poate avea iniţiativa emiterii unui aviz în cazurile în care consideră
necesar. Atunci când consideră necesar, Consiliul şi Comisia pot cere Comitetului
să prezinte avizul sau într-un termen anumit, care nu poate fi însă mai mic de o
lună de la data la care îi este adresat. Dacă nu este prezentat în acest termen, se
poate decide în absenţa avizului.
Comitetul îşi desemnează preşedintele şi Biroul al căror mandat este de doi
ani. De asemenea, îşi stabileşte regulamentul interior.
Reuniunile Comitetului au loc la convocarea preşedintelui, la cererea Consi-
liului ţsau a Comisiei, dar şi din proprie iniţiativă. Avizele nu pot fi emise decât în
şedinţă plenară.
Câmpul de aplicare al consultării obligatorii a Comitetului a fost extins la
noi domenii de competenţă a comunităţilor, cum ar fi: educaţia,, sănătatea publică,
protecţia consumatorilor, reţele transeuropene, industrie, etc. Tratatul de la
Amsterdam a extins şi el această chestiune la problemele privind angajarea în
muncă. De asemenea, potrivit Tratatului el poate fi consultat direct şi de către
Parlament, nu numai de către Consiliu şi Comisie. Pe de altă parte, trebuie relevat
faptul că nici o dispoziţie privind Uniunea economică şi monetară nu prevede
consultarea Comitetului economic şi social.

123
Componenţa este următoarea: 6-Luxemburg, 9-Danemarca, Finlanda şi Irlanda, 12-Austria, Grecia,
Olanda,Portugalia şi Suedia, 21-Spania, 24-Germania, Franţa Italia şi Marea Britanie.
116
 Trebuie subliniat însă faptul că până în prezent activitatea acestui comitet nu
s-a remarcat în mod deosebit, această stare de fapt fiind determinată de
eterogenitatea sa, absenteismul unor membrii ai săi şi de statutul financiar
neatrăgător.
Proiectul de tratat adoptat în cadrul reuniunii de la Nisa prevede pentru
Comitetul economic şi social un număr de 344 membri.

10.1.3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor este un organ nou, instituit prin Tratatul de la
Maastricht (art. G.67) în cadrul Comunităţii Europene (art. 198) 124. El are un
caracter consultativ, fiind format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi
locale. Numărul membrilor este de 222, în aceeaşi compoziţie ca şi Comitetul
economic şi social. Totodată, Comitetul mai cuprinde un număr egal de membrii
supleanţi. Toţi aceştia sunt numiţi de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, la
propunerea statelor membre, pentru un mandat de patru ani, care poate fi reînnoit.
Membrii Comitetului acţionează independent de statele cărora le aparţin, în
interesul general al Comunităţilor.
Comitetul îşi alege preşedintele şi Biroul din rândul membrilor săi, pentru o
perioadă de doi ani. Comitetul îşi stabileşte regulamentul interior care este aprobat
de către Consiliu, în unanimitate de voturi.
Comitetul este convocat de către preşedinte, la cererea Consiliului sau a
Comisiei, dar se poate reuni şi din proprie iniţiativă.
El este consultat de către Consiliu sau de către Comisie în situaţiile
prevăzute de tratat sau în orice alte situaţii în care cele două instituţii consideră că
este necesar. Ele pot acorda Comitetului un termen de minimum o lună de la
sesizarea preşedintelui, în vederea prezentării avizului, la expirarea căruia pot
decide în lipsa acestuia.

Comitetul a ţinut şedinţa constitutivă în 9-10 martie 1994, preşedintele său fiind J.Blanc
124

(Bulletin de l’Union européenne, nr. 3/194, pag. 138)

117
 Tratatul de la Maastricht prevedea obligativitatea consultării Comitetului în
cazul propunerilor Comisiei referitoare la educaţie, cultură, sănătate publică, reţele
transnaţionale, coeziune economică şi socială.
Tratatul de la Amsterdam a extins sfera domeniilor la problemele privind
angajarea în muncă, problemele sociale, mediu înconjurător, fondurile sociale,,
formarea profesională şi politica în transporturi. De asemenea, a crescut
capacitatea sa de autoorganizare, controlată până acum doar de către Consiliu.
Totodată ,el poate fi solicitat de către Parlament să îi emită avize specifice.
Comitetul poate emite avize din proprie iniţiativă, atunci când consideră
necesar.
Numeroase regiuni au deschis birouri, delegaţii sau alte forme de
reprezentare la Bruxelles pe lângă acest comitet (regiuni franceze , spaniole sau
germane).

10.2. Organe tehnice (monetare)

Organele tehnice prevăzute de tratate sunt de o mare diversitate din punctul

de vedere al naturii funcţiunilor îndeplinite, ca şi din punctul de vedere al statutului
juridic125. Astfel, există organe care au fost instituite prin tratatele de constituire a
Comunităţilor Europene şi care nu mai sunt prevăzute de către Tratatul de la
Maastricht (Fondul European de Cooperare Monetară, Comitetul monetar şi
Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale). Acestea au fost înlocuite de către
Institutul Monetar European, care este diferit din punct de vedere organic, dar care
le prelua rolul .126 Evident că noile organe monetare au intrat şi vor intra în
funcţiune în concordanţă cu fazele de aplicare a Tratatului privind instituirea
Uniunii Europene şi în special, în concordanţă cu fazele realizării uniunii

125
J.Boulouis, op. cit. pag. 106-107
126
P.Manin, op. cit. pag. 167
118
economice şi monetare. Există astfel organe de tranziţie şi organe permanente ale
Uniunii Europene.

10.2.1. Organe tranzitorii

Institutul Monetar European reprezintă organul tranzitoriu ale cărui atribuţii
au fost fixate prin Tratatul de la Maastricht, precum şi printr-un protocol special.
El nu a fost prevăzut cu ocazia negocierilor pentru instituirea Uniunii Economice şi
Monetare, dar s-a instituit la 1 ianuarie 1994, întrucât Banca Centrală Europeană
urma să intre în funcţiune doar în faza a treia de constituire a Uniunii, când
Institutul îşi va înceta activitatea, respectiv la 1 ianuarie 1999, potrivit unui
protocol anexă al Tratatului de la Maastricht.
Institutului i-a fost recunoscută personalitatea juridică şi dispune de resurse
proprii, formate din contribuţiile băncilor centrale ale statelor membre.
Preşedintelui Institutului şi membrilor consiliului acestuia le-a fost stabilit
un statut de independenţă faţă de guvernele statelor membre şi faţă de alte organe
comunitare.
Institutului i-au fost stabilite următoarele sarcini:
- îndeplinirea unor funcţii consultative generale în domeniul monetar;
- examinarea politicilor monetare şi a politicilor de schimb ale statelor
membre şi adresarea de avize şi recomandări acestor state;
- pregătirea din punct de vedere tehnic a celei de a treia faze, respectiv a
cadrului legal, organizatoric şi logistic de care va avea nevoie sistemul
european al băncilor centrale;
- examinarea situaţiilor statelor membre raportate la criteriile privind trece-
rea la cea de a treia fază şi stabilirea raporturilor cu Consiliul în acest domeniu.
Caracteristica tranzitorie a Institutului se remarcă prin atribuţiile sale, care
au fost stabilite doar în măsură să pregătească trecerea la faza a treia de realizare a
uniunii economice şi monetare.

119
 10.2.2. Organe cu caracter definitiv
Sediul materiei privind aceste organe se află în Tratatul de la Maastricht şi în
Protocolul nr. 3. Aceste organe sunt: Sistemul European al Băncilor Centrale şi
Banca Centrală Europeană (B.C.E.).
10.2.2.1. Sistemul European al Băncilor Centrale
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) se compune din Banca
Centrală Europeană şi din băncile naţionale, conform art. G.25 (art. 106 C.E.). El
nu este un organ, ci o structură care facilitează integrarea băncilor centrale
naţionale în cadrul sistemului comunitar127.
Băncile centrale naţionale, ca instituţii ale statelor membre, sunt supuse
legilor interne ale fiecărui stat. În acelaşi timp însă, le sunt aplicabile şi o serie de
reglementări de natură comunitară. Din această situaţie specială rezultă o serie de
consecinţe, după cum urmează:
- băncile centrale naţionale trebuie să acţioneze în conformitate cu instrucţi-
unile şi orientările B.C.E.;
- ele au obligaţia dea furniza Consiliului guvernatorilor orice informaţie pe
care aceştia o consideră necesară, fără a putea invoca secretul bancar;
- ele au în continuare competenţa de a îndeplinii funcţiuni pe plan naţional,
în afara cazurilor în care Consiliul guvernatorilor nu statuează că există o
inadvertenţă faţă de obiectivele S.E.B.C.
Conform principiilor de guvernare de către dreptul intern, băncile centrale
naţionale sunt independente, atât ele cât şi guvernatorii. Guvernatorii sunt protejaţi
de un statut (art. 14 din Protocol), conform căruia ei nu pot fi înlocuiţi din funcţie
înainte de expirarea mandatului care trebuie să fie de minimum cinci ani (decât
dacă au comis fapte grave sau dacă nu sunt capabili pentru aceasta funcţie).
Decizia de revocare a acestora supusă Curţii de Justiţie spre adoptare, aspect inedit
în sistemul dreptului comunitar.

127
P.Manin, op. cit. pag. 109
120
 Revine statelor membre obligaţia de a lua măsurile care se impun pentru a
asigura concordanţa legislaţiei naţionale – în special în domeniul bancar – cu
reglementările comunitare, în vederea trecerii la cea de a treia fază a Uniunii
economice şi monetare.

10.2.2.2.. Banca Centrală Europeană (B.C.E.)

Banca Centrală Europeană a fost prevăzută ca o instituţie financiară, dotată
cu personalitate juridică, cu capital şi resurse proprii, care urma să fie înfiinţată în
1999. Ea urma să aibă un rol important în cadrul sistemului băncilor naţionale ale
statelor membre, fiind investită cu atribuţii de reglementare şi decizie asupra
sistemului financiar comunitar.
Statutul Băncii este prevăzut într-un protocol anexă la Tratatul de la
Maastricht.
Banca beneficiază de o serie de privilegii şi imunităţi, atât ca instituţie
(exonerarea de plata impozitelor, scutirea de taxe asupra cifrelor de afaceri), cât şi
cu privire la personalul său, care beneficiază de privilegii şi imunităţi recunoscute
personalului Comunităţilor Europene.
Banca beneficiază de independenţă faţă de instituţiilor comunitare, faţă de
alte organe sau de guvernele statelor membre, nesolicitând şi neacceptând instruc-
ţiuni de la aceştia, care se angajează la rândul lor să se abţină de la orice încercare
de influenţare a băncii sau a conducătorilor săi.
Banca are ca organ de direcţiune consiliul guvernatorilor, care reuneşte
directorii B.C.E. şi guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre care
participă în faza a treia de creare a U.E.M. Ei se reunesc cel puţin de zece ori pe an
şi iau decizii cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi. Se poate vota în lipsă
prin teleconferinţă şi se admite reprezentarea printr-un supleant128.
Banca este reprezentată prin Comitetul director, care se constituie în organul
său de administrare. Acesta se compune din preşedinte, vicepreşedinte şi patru

128
P.Manin, op.cit. pag. 170
121
membrii numiţi prin acord comun de către Consiliul reunit la nivelul şefilor de
state şi guverne , pe baza recomandării Consiliului Miniştrilor şi după consultarea
Parlamentului European şi a Consiliului Guvernatorilor.
Membrii Comitetului director trebuie să aibă naţionalitatea statelor membre
comunitare şi să fie personalităţi recunoscute în domeniul monetar şi bancar.
Mandatul lor este de opt ani şi nu poate fi reînnoit. Membrii acestuia nu pot fi
demiţi din funcţie decât prin hotărârea Curţii de Justiţie, la cererea Consiliului
Guvernatorilor sau a directoratului.
Un alt organ, Consiliul general reuneşte preşedintele, vicepreşedintele
B.C.E. şi guvernatorii băncilor centrale ale tuturor statelor membre. El nu are
puteri de decizie, dar acţionează în vederea îndeplinirii atribuţiilor Băncii, rolul său
fiind executiv.
Potrivit prevederilor actelor constitutive, Banca va lua parte la toate
atribuţiile Sistemului European al Băncilor Centrale privind asigurarea stabilităţii
preţurilor, fundamentarea politicii monetare comunitare şi administrarea rezervelor
de schimb valutar. De asemenea, ea va trebui să fie consultată în orice situaţie în
care se doreşte adoptarea unui act comunitar care are legătură cu domeniul său de
competenţă.
In îndeplinirea atribuţiilor sale, Banca poate adopta regulamente, decizii,
recomandări şi avize, primele două categorii putând fi atacate la Curtea de Justiţie
pe calea recursurilor.
Banca Centrală Europeană va fi singura instituţie care va putea să emită
bilete de bancă pentru noua monedă EURO, respectiv pentru acele state care vor
îndeplini criteriile cerute statelor comunitare pentru a putea trece la moneda unică.

10.2.2.3.. Banca Europeană de Investiţii

Este constituită în baza Tratatului C.E. (art. 198D şi E) iar statutul său a fost
instituit printr-un protocol anexă la tratat. Membrii Băncii sunt statele comunitare.

122
Ea are personalitate juridică şi are misiunea de a contribui la dezvoltarea
echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul comunitar, apelând la pieţele
de capital şi la resursele proprii. Pentru aceasta Banca facilitează finanţarea - prin
acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ- în toate
sectoarele economiei, a proiectelor privind: finanţarea unor proiecte din regiunile
mai puţin dezvoltate, modernizarea unor întreprinderi, ca şi a unor proiecte de
interes comun ale statelor membre ale Comunităţii. Prin Tratatul de la Maastricht
(art. 198 E) se adaugă la Tratatul C.E.E. faptul că “în îndeplinirea atribuţiilor sale,
Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii , conjugat cu asistenţa
acordată de fondurile structurale şi de alte instrumente financiare ale Comunităţii”.
Banca a intenţionat să se declare independentă faţă de alte instituţii
comunitare, dar pe baza acţiunii Comisiei, Curtea de Justiţie a statuat că aceasta nu
constituie un organ independent, ci este parte componentă a sistemului comunitar,
trebuind să se supună deciziilor instituţiilor acestuia.

123
 CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

1. Noţiuni generale

1.1. Obiectul şi definiţia dreptului comunitar

Dreptul comunitar este format dintr-un ansamblu de norme juridice ordonate
conform unor principii de ierarhie precise şi riguroase, formând ordinea juridică
comunitară. Această ordine juridică este însă diferită atât de ordinea juridică
internaţională, cât şi de cea statală.
Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor membre există raporturi
bazate pe principiul integrării directe a dreptului comunitar în dreptul intern al
statelor membre şi al primordialităţii primului asupra celui de-al doilea, principii
care chiar dacă unele nu rezultă în mod expres din tratatele care au instituit
comunităţile europene, au fost statuate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Dreptul comunitar este format din două categorii de norme juridice: cele
cuprinse în tratatele constitutive – care au valoare constituţională – şi cele cuprinse
în actele juridice emise de instituţiile comunitare, care constituie legislaţia
comunitară ordinară şi care au ca obiectiv instituirea pieţei interne prin care se
asigură libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor,
precum şi pentru asigurarea unei concurenţe loiale, suprimarea obstacolelor din
calea iniţiativei operatorilor şi asigurarea instrumentelor comune necesare, între
care un loc de bază îl ocupă adoptarea unei monede unice (EURO).

124
 Dreptul comunitar se aplică deci în cadrul comunităţilor europene ca un
drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un pronunţat caracter intern ale
statelor, aşa cum a statuat Curtea de Justiţie.
Dreptul comunitar poate fi definit ca ansamblul normelor juridice cuprinse
în tratatele de instituire a comunităţilor sau în actele adoptate de instituţiile
comunitare, care au ca scop instituirea, organizarea şi funcţionarea comunităţilor
europene şi a Uniunii Europene.

1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor
dreptului comunitar.
Unii autori clasifică aceste surse în următoarele categorii129:
- tratate instituind comunităţile;
- dreptul derivat;
- dreptul internaţional;
- principiile generale de drept şi respectarea drepturilor omului.
Alţi autori stabilesc tot patru categorii de surse, ale dreptului comunitar,
acestea fiind130:
- tratatele instituind comunităţile;
- tratatele subsidiare;
- legislaţia secundară;
- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de Justiţie.
Într-o altă opinie, aceste surse sunt categorisite astfel131:
- tratate instituind comunităţile, protocoalele, convenţii şi acte adiţionale,
tratate de modificare a acestora, acorduri ale statelor membre între ele sau cu terţe
state;

129
Jean Louis Victor, L’ordre juridique communitaire, Bruxelles 1990, pag. 71-104
130
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag. 23-26
131
David A.O. Edward, Robert C.Lane, European Community Law, Editnburgh, 1991, pag.
73-74
125
 - acte legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare în baza tratatelor,
inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
- principiile generale de drept derivând din constituţiile şi legile statelor
membre, din acordurile internaţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Conform unei alte opinii, sursele dreptului comunitar sunt132:
- tratatele constitutive;
- principiile generale;
- actele unilaterale cu forţă obligatorie;

2. Izvoarele principale (originare)

Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului comunitar sunt constituite

din instrumentele care au creat norme cu caracter constituţional pentru
comunităţi133,toate celelalte norme fiindu-le subordonate. Ele cu fost create pe baza
acordului de voinţă al statelor membre şi sunt exprimate în:
- tratatele de constituire a Comunităţilor;
- convenţiile şi protocoalele anexate;
- acordurile de aderare a altor state134;
- tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale;
- convenţiile între statele membre încheiate în contextul tratatelor iniţiale135;
- convenţii încheiate între statele membre şi terţe state136.

132
P.Manin. op. cit., pag. 221-222
133
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire, Bruxelles, 1990, pag. 71
134
Penelope Kent, op. cit. pag. 23
135
David A.O.Edward, op. cit. pag. 29
136
Ibidem, pag. 29
126
 2.1. Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene reprezintă categoria
surselor de cea mai mare importanţă în ordinea juridică comunitară, întrucât toate
celelalte surse trebuie să se subordoneze acestora.
Ele cuprind în primul rând cele trei tratate de bază, prin care s-au constituit
Comunităţile, respectiv: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (C.E.C.O.) şi
tratatele de la Roma din 25 martie 1957(C.E.E. şi C.E.E.A.).

2.2. Tratatele şi acordurile de modificare a acestora reprezintă a doua

categorie din cadrul izvoarelor principale. Ele reflectă procesul de perfecţionare a
cadrului juridic comunitar în funcţie de necesităţile impuse de evoluţia
comunităţilor. Din rândul lor fac parte, printre altele: Tratatul de fuziune de la
Bruxelles (8 aprilie 1965), Decizia şi Tratatul de la Luxemburg (21 şi 22 aprilie
1970) privind modificarea unor dispoziţii financiare şi bugetare, Actul Unic
European (28 februarie 1986) şi Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) şi
Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997).

2.3. A treia categorie o reprezintă acordurile de aderare a unor state la

Comunităţi, respectiv Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii
Britanii (22 ianuarie 1972), Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979);
Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984), Tratatul şi actul de
aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985). Dispoziţiile acestor documente se
încorporează în tratatele constitutive.

2.4. Convenţiile şi protocoalele anexă, care în conformitate cu practica

internaţională în domeniul încheierii tratatelor ,fac parte constitutivă din tratatele
de bază, reprezintă a patra categorie a surselor principale. În legătură cu acestea,
Curtea de Justiţie a statuat că ele au forţa juridică a tratatelor iniţiale 137. Practica
adoptării de convenţii şi protocoale anexă a fost extinsă prin Tratatul de la

137
Cf. J.Boulouis, op. cit. pag. 174
127
Maastricht, care cuprinde 17 protocoale, precum şi prin Tratatul de la Amsterdam,
toate având valoarea juridică a tratatului.
O situaţie diferită o au declaraţiile anexate unor tratate comunitare, care
sunt făcute de către toate statele membre sau numai de către unele din acestea.
Astfel, Tratatul de la Maastricht cuprinde treizeci de declaraţii. Declaraţiile
reprezintă punctul de vedere al respectivelor state faţă de anumite prevederi ale
tratatului. Ele nu au forţă juridică obligatorie, dar se constată din practica
jurisdicţională că s-a ţinut seama de ele în interpretarea tratatelor de către Curtea de
Justiţie, precum şi de către Consiliu şi Comisie în activitatea desfăşurată.
Declaraţiile care sunt făcute de către un singur stat sunt însă considerate ca
neangajând restul statelor.

2.5. Actele comunitare supuse aprobării statelor membre sunt incluse de

asemenea ca o ultimă categorie în cadrul surselor principale. Se are în vedere
faptul că, din moment ce ele au fost aprobate de către statele membre, au forţă
juridică a tratatelor constitutive ale Comunităţilor138.

3. Dreptul derivat

În cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar se includ acte normative

elaborate de instituţiile comunitare în baza abilitării lor de către tratatele
constitutive. Din punct de vedere numeric, acestea sunt cele mai numeroase,
constituind o sursă foarte importantă a dreptului comunitar139.
Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din dreptul derivat a
fost diferită în cadrul celor trei comunităţi. Astfel, art. 14 din Tratatul C.E.C.O.
prevede trei categorii de acte: deciziile, recomandările şi avizele. Tratatul C.E.E.

P.Manin, op. cit. pag. 222

138

În perioada 1958-1980 au fost adoptate 42.450 regulamente şi directive. La sfârşitul anului

139

1992 erau în vigoare 22.445 regulamente, 1.675 directive, 1.198 acorduri şi protocoale (Cf.
J.Boulouis, op. cit. pag. 185 şi P.Manin, op. cit. pag. 226
128
(art. 189) şi Tratatul C.E.E.A. (art. 161) prevăd cinci categorii de acte:
regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Analizate prin prisma
definirii lor de către tratate, ca şi prin prisma jurisprudenţei, se apreciază că aceste
acte pot fi clasificate în patru categorii140:
- deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele (C.E. şi C.E.E.A.);
- recomandările (C.E.C.O.) şi directivele (C.E. şi C.E.E.A.)
- deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile (C.E. şi C.E.E.A.);
- avizele (C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele (C.E. şi C.E.E.A.).
Conform art.189 C.E., aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la
Maastricht, în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor, instituţiile comunitare adoptă
regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize. Avem
deci o dispoziţie legală în tartat care prevede şi forţa juridică a fiecăreia dintre
aceste acte normative.
În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele originare şi în alte
acte juridice, ca de exemplu: “deliberări” sau “programe generale” acestea din
urmă având mai ales un caracter politic. Din punctul de vedere al caracterului
juridic, aceste acte unilaterale, în esenţă, trebuie să facă parte din categoria
regulamentelor, deciziilor şi directivelor141.
Conform reglementării tratatelor iniţiale, aceste acte juridice puteau fi
adoptate doar de către Consiliul sau Comisie. După intrarea în vigoare a Tratatului
de la Maastricht, ele pot fi adoptate împreună, de către Consiliu, Comisie şi
Parlament (art. 189 B) sau de către Banca Centrală Europeană142.

3.1. Regimul juridic general al actelor din categoria

surselor dreptului derivat

140
J.Boulouis, op. cit. pag. 184
141
P.Manin, op. cit. pag. 226
142
Tratatul de la Maastricht, în Declaraţia a 16-a anexată, prevede ca la Conferinţa din 1996 a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre se va examina clasificarea datelor comunitare în
vederea stabilirii unei ierarhii adecvate.
129
 După cum a statuat Curtea de Justiţie, natura unui act din această categorie
nu este dată de denumirea sa, ci de conţinutul său. În acest sens, Curtea poate să
procedeze la “recalificarea” actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a respectat
procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.
În cazurile în care tratatul prevede adoptarea unui anumit tip de act, în
legătură cu un anumit domeniu ce urmează a fi reglementat, instituţia care îl adoptă
este obligată să se conformeze. În celelalte situaţii, se lasă la latitudinea acesteia
denumirea actului care va fi adoptat.
Conform art. 190 C.E. şi practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea
fiecărui act normativ de către organele comunitate trebuie să fie motivată, fiind
considerată ca un viciu de formă nu numai lipsa motivaţiei, dar şi insuficienţa
acesteia.
Actele pot fi modificare oricând de organul care le-a emis.

3.2. Regimul juridic al regulamentelor

Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz de către
Consiliu, Comisiile şi Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană (conform
Tratatului de la Maastricht).
Din punctul de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor, regulamentele pot
fi “de bază” sau “de execuţie”143. Cele de bază sunt de competenţa exclusivă a
Consiliului, iar cele de execuţie pot fi emanaţia şi a celorlalte organe abilitate144.
Regulamentele au următoarele elemente esenţiale în ceea ce priveşte regimul
juridic (art. 189 C.E.).
- au o aplicabilitate generală, adresându-se tuturor subiectelor de drept din
spaţiul comunitar;
- sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor;
- au o aplicabilitate directă în toate statele membre145.
143
J.Boulouis, op. cit., pag. 190
144
Ibidem, pag. 190
145
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les grandes dates de l’Europe Communitaire, Paris 1989,
pag. 214
130
 Intrarea în vigoare a regulamentelor este condiţionată de publicarea lor în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (conform art. 191 C.E.), ele intrând în
vigoare la data prevăzută în textul lor, sau după douăzeci de zile de la publicare.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor, acesta este foarte
vast, începând cu armonizarea legislaţiilor interne în scopul creării pieţei
interioare, până la stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună
a pieţei agricole şi a dispoziţiilor privind regulile de concurenţă.

3.3. Regimul juridic al directivelor.

Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14 C.E.C.O.) cât şi din
directive (art. 189 C.E. şi art. 161 C.E.E.A.). Directivele sunt definite ca acte
obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în atingerea scopului pentru care
sunt adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor naţionale cărora le sunt
adresate alegerea formei şi mijloacelor necesare pentru atingerea respectivelor
scopuri. Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul că
recomandările C.E.C.O. sunt adresate unor anumiţi destinatari – aceştia putând fi
atât statele, cât şi alţi agenţi comunitari – în timp ce directivele C.E. şi C.E.E.A.
pot fi adresate doar statelor membre, neputând impune obligaţii persoanelor. O
persoană care este implicată într-un proces judiciar poate însă să invoce o directivă
împotriva unui stat, indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de
autoritate publică.
Caracteristic pentru acestea din punctul de vedere al regimului juridic este
faptul că ele nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins.
Ele nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatorilor avuţi în vedere
chiar dacă au acelaşi conţinut general. Ele trebuie deci comunicate fiecărui
destinatar, făcând parte din categoria actelor care – chiar dacă sunt publicate în
J.O.C.E. – nu înseamnă că publicarea este o condiţie de aplicabilitate, ea având

131
doar valoare documentară146. Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile
necesare pe plan intern pentru a aplica în mod concret toate prevederile directivelor
fără a avea posibilitatea să facă aprecieri asupra fundamentării sau oportunităţii
directivei în cauză, controlul Comisiei şi al Curţii asupra acestei situaţii fiind foarte
riguros. Deşi nu se prevede în tratate, Comunitatea impune statelor să prezinte lista
tuturor măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa notificării sau
prezentarea incompletă a acesteia constituie o neîndeplinire a obligaţiilor rezultate
din dreptul comunitar. Se apreciază că directivele au mai ales un rol de armonizare
a legislaţiilor statelor membre147.

3.4. Regimul juridic al deciziilor

Deciziile sunt reglementate în art. 14 C.E.C.O. şi art. 189 C.E. şi 161
C.E.E.A. Deciziile se caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate
generală, ele adresându-se unor destinatari precişi, desemnaţi sau identificaţi, de
regulă, conform articolului final al acestora148. Se deosebeşte deci în acest fel de
regulament, acesta fiind un act impersonal. Decizia poate să se adreseze unor
subiecte de drept diferite de state, în special în cazurile privind concurenţa, când se
adresează îndeosebi agenţilor economici. Prin aceste decizii se pot impune
subiecţilor cărora le sunt adresate unele obligaţii, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu
se impune completarea lor cu măsuri de aplicare luate la nivelul statului.
Pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie notificate destinatarului,
lipsa acestuia atrăgând neintrarea lor în vigoare.
Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la nevaliditatea acestora, ci doar
la situaţia de a fi inopozabile, chiar dacă au fost publicate în J.O.C.E.
Deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează
pe o practică constantă ,pot fi motivate şi sumar.
Deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii acestora.

146
J.Boulouis, op. cit. pag. 192
147
P.Manin, op. cit., pag. 233
148
Ibidem, pag. 228
132
 Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către
Parlament şi Consiliu, care intră în vigoare la data fixată sau în cea de-a douăzecea
zi de la publicare, în afara cazurilor când este necesară modificarea.
Se acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta decizii, ea putând
hotărî publicarea lor. (art. 108A, Tratatul C.E.).

3.5. Avizele şi recomandările

Avizele prevăzute în Tratatul C.E.C.O şi recomandările din tratatele C.E. şi
C.E.E.A. se caracterizează prin faptul că nu au forţă juridică obligatorie, ele
neimpunând obligaţii pentru statele membre şi nefiind supuse controlului
jurisdicţional.
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt statut juridic şi care au
deci o anumită forţă juridică. Este situaţia avizelor date de Comisie în cazul
procedurii pentru neîndeplinirea obligaţiilor rezultând din tratate şi al avizelor
C.E.C.O. în domeniul programelor de investiţii al întreprinderilor siderurgice şi
miniere, precum şi în cazul unor avize ale Consiliului şi Parlamentului, situaţii în
care jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea acestora şi să facă distincţie
între cele care reprezintă simple opinii şi cele care impun o conduită obligatorie
statelor membre149.

4.Principiile generale de drept

4.1. Consideraţii generale

În cadrul literaturii juridice, categoria principiilor generale de drept şi a
dreptului jurisprudenţial se suprapun în ceea ce priveşte conţinutul, deşi diferă ca
nume. Astfel, unii autori consideră dreptul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca
sursă a dreptului comunitar, deşi acceptă că în general jurisprudenţa nu este

149
J.Boulouis, op. cit. pag. 198
133
considerată ca un veritabil izvor de drept150. În esenţă însă, se referă la aplicarea de
către Curtea de Justiţie a unor principii generale de drept.
Pe de altă parte, alţi autori recunosc faptul că aplicarea principiilor generale
este în ultimă instanţă o problemă care revine practicii Curţii de Justiţie 151. Între
cele două situaţii, problema trebuie deci să fie rezolvată mai ales sub aspectul
denumirii categoriei respective, având în vedere faptul că nu sunt deosebiri
substanţiale de conţinut.
Pentru acest motiv, considerăm că între principiile generale de drept şi
hotărârile judecătoreşti – chiar dacă este vorba de o instanţă supranaţională –
prioritatea trebuie acordată principiilor generale de drept, motiv pentru care
adoptăm prezenta clasificare a izvoarelor dreptului comunitar.
În sprijinul acestei opinii este şi faptul că art. F.2 din Tratatul de la
Maastricht recunoaşte ca fiind principii generale chiar şi cele care nu sunt
prevăzute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul C.E.C.O. ca surse ale
dreptului comunitar. Tratatele următoare au prevăzut însă posibilitatea Curţii de a
putea recurge la principii generale comune ale statelor membre pentru a stabili
unele responsabilităţi ale membrilor Comunităţii care nu erau prevăzute în tratate,
extinzându-se şi la alte domenii, dar diferenţiindu-se de “drepturile fundamentale”.
În acelaşi timp, Curtea nu putea să nu suplinească unele diferenţe ale
reglementărilor comunitare, în vederea evitării cazurilor de denegare de justiţie, iar
experienţele impuse de statutul de drept presupuneau apelarea la principiile
generale de drept.
Principiile generale de drept au însă un conţinut mai complex, fiind
diferenţiate în funcţie de apartenenţa lor la sistemele juridice clasice, la sistemele
de drept comune statelor membre, sau la principiile proprii comunităţilor europene.

4.2. Principiile clasice ale dreptului

150
Ibidem, pag. 205
151
P.Manin, op.cit. pag. 223
134
 Aceste principii au fost impuse a fi respectate de către Curtea de Justiţie
îndeosebi în ceea ce priveşte dreptul de apărare, ca şi în ceea ce priveşte corecta
administrare a justiţiei, neretroactivarea actelor administrative, recunoaşterea
drepturilor dobândite, principiul bunei credinţe sau principiul echităţii152.

4.3. Principiile generale comune dreptului statelor membre

Acestea sunt de la sine înţelese ca fiind necesare a fi respectate, dar ele sunt
prevăzute şi în tratatele de la Roma în ceea ce priveşte responsabilitatea
extracontractuală.
În general însă, aceste principii sunt aplicate doar în cazurile în care
reglementările comunitare sunt deficitare, sau când se impun pentru mai buna
argumentare a interpretărilor Curţii. Trebuie remarcat faptul că nu se impune ca
aceste principii să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt care este de
altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie prezentate doar în unele state membre.
O altă condiţie este ca aceste principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică
comunitară.
Curtea a statuat astfel că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară
principiile privind: egalitatea faţă de reglementările economice, îmbogăţirea fără
just temei, responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de actele
normative, confidenţialitatea corespondenţei între avocat şi client, dreptul la
apărare, secretul afacerilor întreprinderilor etc.

4.4. Principiile privind natura Comunităţilor

În ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor practica
jurisdicţională a Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii ca:
solidaritatea statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la comportamentul
lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele cu statele terţe; principiul

152
J.Boulouis, op. cit., pag. 208-209
135
nediscriminării sau al egalităţii de tratament, principiul general al proporţionalităţii
şi principiul preferinţei comunitare.

4.5. Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului

Respectarea acestui principiu constituie o chestiune deosebit de importantă,
care se bazează atât pe Convenţia Europeană pentru Salvgardarea Drepturilor
Omului şi a libertăţilor sale fundamentale (Roma – 4 noiembrie 1950), cât şi pe
dispoziţiile constituţionale în materie ale statelor membre. Tratatele comunitare nu
conţin o enumerare a acestor drepturi fundamentale ale omului, ele completându-se
în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul Consiliului Europei. Din acest punct
de vedere pot să apară unele probleme legate de determinarea conţinutului acestora
şi a justificării lor ca suport al hotărârilor Curţii. Din aceste considerente, Curtea a
statuat că drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din principiile
generale cărora ea le asigură respectarea.
Având ca bază această recunoaştere jurisprudenţială, o declaraţie comună a
preşedinţilor Consiliului, parlamentului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 a proclamat
ataşamentul acestor instituţii la respectarea drepturilor omului. Pe baza acesteia,
Consiliul şi Comisia au semnat un memorandum care specifică interesul politic în
acest sens şi necesitatea minimalizării dificultăţilor juridice care pot să apară.
În ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale omului, Curtea a
ţinut seama de faptul că acestea au un dublu fundament: pe de o parte tratatele
instituite în acest domeniu între state, precum şi prevederile constituţionale ale
statelor membre. Din acest punct de vedere apare o problemă de dificultate pentru
Curte, care în cazul dispoziţiilor de natură comunitară, are un câmp de acţiune
restrâns faţă de cel al reglementărilor naţionale.
Tratatul de la Maastricht, în art. F.2, preia ceea ce s-a confirmat în
activitatea Curţii ca fiind elemente esenţiale ale aplicării normelor juridice
comunitare sau naţionale, precizând că sunt recunoscute şi respectate atât
drepturile fundamentale prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

136
cât şi cele care rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre,
precum şi principiile generale ale dreptului comunitar.

5. Ierarhia normelor comunitare

Normele juridice comunitare sunt integrate într-un sistem de drept în care

fiecare categorie ocupă un loc bine determinat, într-o formă piramidală, asemănă-
toare sistemului normelor juridice ale fiecărui stat. În funcţie de acest sistem
ierarhic, fiecare categorie are o anumită forţă juridică şi – pe această bază – se
determină raporturile care există între acestea precum şi între dreptul comunitar şi
dreptul naţional.

5.1. Tratatele constitutive

Tratatele de instituire a comunităţilor se află în vârful acestei piramide a
normelor juridice, ele reprezentând acordul de voinţă al statelor membre pentru
crearea comunităţilor. Poziţia lor este similară cu cea a constituţiei în planul
sistemului juridic naţional. Toate celelalte reglementări comunitare trebuie să fie în
concordanţă cu aceste tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile de a fi anulate
sau declarate invalide153.

5.2. Principiile generale

Principiile generale nu constituie o categorie unitară în ceea ce priveşte
ierarhia lor. Astfel, respectarea drepturilor fundamentale ale omului este considerat
un principiu cu valoare egală cu cel al tratatelor constitutive ale Comunităţilor
(conform art. F din Tratatul de la Maastricht), având deci valoare superioară
dreptului derivat.

153
P.Manin, op. cit., pag. 236
137
 Celelalte principii sunt considerate a fi de o valoare inferioară întrucât
Curtea le aplică doar în cazul în care acestea nu contravin tratatelor constitutive
sau drepturilor fundamentale. Ele sunt considerate însă cu valoare juridică
superioară dreptului derivat154.

5.3. Acordurile internaţionale

În ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale încheiate de către
statele comunitare şi de către Comunităţi se recunoaşte ca principiu general
superioritatea acestora faţă de dreptul derivat, dar nu şi faţă de tratatele constitutive
şi principiile generale, cărora le sunt subordonate.
Se face însă diferenţierea între acordurile încheiate de către statele membre
şi acordurile încheiate de către comunităţi155.
5.3.1.Acordurile încheiate de către statele membre
Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între aceste state sau acorduri
ale acestora cu terţe state.
Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi anterioare intră-
rii în vigoare a tratatelor constitutive sau posterioare acestora. Acordurile anterioa-
re tratatelor constitutive rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu tratatele
(art. 233 C.E. şi 20 C.E.E.A. privind ţările Benelux). Prin tratatele constitutive se
interzice oricărui stat membru de a se prevala de tratate, convenţii sau declaraţii
anterioare tratatelor încheiate între ele, în vederea sustragerii diferendelor privind
interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive de la modalităţile de reglementare
prevăzute de aceste tratate şi aplicarea reglementărilor particulare (art. 87 C.E.C.O.
219 C.E. şi 103 C.E.E.A.).
În cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive, situaţia este clară,
întrucât acestea din urmă prevăd (art. 86 C.E.C.O., art. 5 C.E. şi art. 192 C.E.E.A.)
angajamentul statelor membre de a se abţine de la orice acţiune care este de natură
să împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate.
154
P.Manin, op. cit. pag. 236
155
J.Boulouis, op. cit., pag. 216-218
138
 Acordurile încheiate între statele membre cu terţe state sunt, de asemenea,
supuse unor regimuri diferite în funcţie de momentul încheierii acordului. Cele
anterioare tratatelor, conform art. 234 C.E., rămân în vigoare, dar statele trebuie să
caute înlăturarea eventualelor incompatibilităţi între acestea prin orice mijloace
posibile.
Acordurile posterioare sunt însă, în principiu, de competenţa comunitară, dar
pot să apară situaţii dificil de rezolvat în ceea ce priveşte competenţa externă, doar
Tratatul C.E.E.A. prevăzând în art. 103 unele garanţii pentru eliminarea unor
eventuale incompatibilităţi.
5.3.2.Acordurile încheiate de către Comunităţi cu terţe state
Situaţia acordurilor încheiate de comunitari cu statele terţe îşi găseşte
reglementarea numai în Tratatul C.E. (art. 228) având în vedere diversitatea
raporturilor în care intră această comunitate cu vocaţie generală. În cazurile
neconcordanţei între acestea se prevede necesitatea unui control preventiv care
poate, în funcţie de prevederile proiectului de acord, să propună modificarea
tratatelor constitutive. Această modificare nu este însă obligatorie, iar în cazul
nerealizării ei, proiectul de acord nu poate intra în vigoare. Se aplică deci
principiul supremaţiei dreptului comunitar izvorât din tratatele constitutive.

5.4. Dreptul derivat

În cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie a actelor juridice
care o alcătuiesc, întrucât ele derivă direct din tratatele comunitare, fiind
subordonate acestora, ca şi principiilor generale şi acordurilor internaţionale. Din
aceste considerente ele reprezintă surse de drept comunitar autonome unele faţă de
altele.
Există însă o diferenţă în cadrul aceloraşi tipuri de acte, respectiv între cele
de bază (regulament, directivă şi decizie) şi cele de aplicare, unde se respectă prin-
cipiul subordonării ultimelor faţă de primele. Există deci un raport de subordonare

139
între un regulament şi actul care este adoptat în vederea aplicării acestuia , care nu
poate conţine dispoziţii contradictorii.
Cu prilejul negocierii Tratatului de la Maastricht s-a propus introducerea
unei alte categorii juridice: “legea”. Nu s-a luat însă o hotărâre de adoptare a
propunerii, dar s-a înscris în textul unei declaraţii că la conferinţa interguverna-
mentală care se va desfăşura în 1996 să se examineze această chestiune şi să se
decidă eventualele modificări.
Se apreciază că dacă se va adopta această propunere, probabil că se va referi
la actele adoptate de Consiliu şi Parlament conform procedurii de “co-decizie” şi
că ea va ridica problema stabilirii unei ierarhii între acestea şi actele comunitare
unilaterale156.

156
P.Manin, op. cit. pag. 237
140
 CAPITOLUL IV

INTEGRAREA DREPTULUI COMUNITAR

ÎN ORDINEA JURIDICĂ INTERNĂ

1. Aspecte generale
Adoptarea normelor dreptului comunitar reprezintă o problemă deosebit de
importantă, dar nu suficientă. Acestea trebuie să capete eficienţă, să nu rămână la
nivelul abstract, ci să producă efecte juridice.
Întrucât Comunităţile sunt organizaţii internaţionale care au personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre, apare problema raportului dintre
dreptul comunitar şi cel intern. Dreptul comunitar fiind un sistem autonom, apare
necesitatea integrării lui în dreptului statelor membre. Această integrare presupune
ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice
în mod direct.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune deci ca un principiu
de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două
sisteme, care constă în prioritatea (supremaţia)157 dreptului comunitar faţă de
dreptul intern.

2. Principiul aplicabilităţii directe

Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în art. 189 C.E., dar
numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de
aplicabilitate directă în toate statele membre.

157
P.Manin,. op. cit. pag. 237
141
 Pentru restul actelor normative comunitare şi pentru C.E.C.O., Curţii de
Justiţie I-a revenit rolul de a statua acest principiu cu ocazia soluţionării unor
cauze.
Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963, 26/62.1), în cadrul
Tratatului C.E., Curtea a constatat că respectivul tratat are ca obiect instituirea unei
“pieţe comune”, care în mod implicit cuprinde pe toţi justiţiabilii Comunităţii,
cărora lise aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru reglementarea
raporturilor dintre statele membre. S-a arătat, de asemenea, că tratatele constituie o
ordine juridică nouă, de drept internaţional, căreia statele i-au transferat
competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi
resortisanţii acestora, cărora jurisdicţiile naţionale trebuie să le garanteze
exercitarea drepturilor şi să asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora.
Ulterior, prin hotărârea COSTA/E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64) Curtea a
revenit asupra formulărilor din hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea
“ordine juridică de drept internaţional” cu “ordine juridică proprie” iar “indepen-
denţa” dreptului comunitar a fost înlocuită cu “integrarea” sa în sistemul juridic al
statelor membre.
Înlocuirea “ordinii juridice internaţionale” cu “ordinea juridică proprie” are
justificarea din punctul de vedere al diferenţelor care exista între acestea. Astfel
“ordinea juridică” proprie Comunităţilor are ca sursă dreptul convenţional adoptat
de către state, precum şi actele unilaterale, respectiv dreptul derivat, deşi sunt
recunoscute ca izvoare şi principii fundamentale, fiecare având o poziţie bine
stabilită în ierarhia juridică, iar normele sale se adresează în principal persoanelor
private. O altă diferenţă ar fi aceea că reglementarea diferendelor care apar între
subiectele acestui drept nu este lăsată la latitudinea părţilor implicate158.
Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu
sunt în contradicţie cu ordinea juridică comunitară.

158
P.Manin, op. cit. pag. 242
142
 2.1. Diferenţierea normelor
Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat
direct în dreptul statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile
dualiste sau moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind
nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar
(03.04.1968 Firma Malkerei, 28/67, 211).
Ca urmare a acestei situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot
invoca dreptul comunitar în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât
pentru a lise recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor acte juridice
interne care sunt contrare dreptului comunitar.
Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de particularităţi în
funcţie de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum şi caracterul
efectului direct şi eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens analize
făcute de literatura de specialitate fie după criteriul forţei şi condiţionărilor
efectului direct159, fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar 160, deşi
fiecare dintre aceste clasificări nu reuşesc întotdeauna să cuprindă toate elementele
esenţiale care rezultă din aplicarea criteriului respectiv.

2.1.1. Efectul direct necondiţionat şi complet

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o
condiţie de către orice persoană fizică sau morală, atât pe plan vertical (în litigii cu
organele statale), cât şi în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau
morale).
Din această categorie fac parte:
-Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea
directă, creând drepturi şi obligaţii pentru toţi. Se poate argumenta aceasta cu art.
189 din Tratatul C.E. care statuează caracterul “direct aplicativ” al regulamentului.

159
P.Manin, op. cit. pag. 243 - 256
160
J.Boulouis, op. cit. pag. 235-245
143
 -Deciziile, care nu au aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele
decizii care sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii (concurenţă)
pot fi surse de drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste cazuri
regulamentelor. Efectul celorlalte decizii va fi analizat ulterior.
-Principiile generale, care sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul
lor de generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod
necondiţionat.

2.1.2. Efectul direct condiţionat şi complet

În această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice
litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici
documentele cu caracter convenţional, respectiv tratatele de instituire a comunită-
ţilor şi tratatele internaţionale.
2.1.2.1.Tratatele constitutive
În hotărârea Van Glend en Loos, Curtea a statuat că dreptul comunitar
izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă autonomă. S-au dat
însă două indicaţii generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care
conferă drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane particulare, precum şi
cele care impun obligaţii bine stabilite în sarcina statelor membre sau a instituţiilor
comunitare.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective sunt direct apli-
cabile, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau
măsuri complementare. Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea
persoanelor particulare să invoce în faţa instanţelor naţionale direct aceste
prevederi.
Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă ulterior de jurisprudenţa
Curţii, incluzând pe lângă obligaţiile statului de a nu face (respectiv de a nu face
rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern, de a
nu necesita adoptarea unor dispoziţii normative interne de concretizare a

144
prevederilor tratatelor) şi obligaţiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o marjă
de apreciere statelor în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la
situaţiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea internă (aplicarea
principiilor privind nediscriminarea în angajare sau salarizare, chiar dacă legea
internă nu le-a preluat).
În cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu
absenţa acestuia în cadrul altor dispoziţii161. Este cazul dispoziţiilor care stabilesc
în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte general, precum şi în cazul
dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate. Obligaţiile stabilite în termeni
foarte generali se referă la politicile generale: ameliorarea condiţiilor de viaţă ale
muncitorilor (art. 117 C.E.), politica în domeniul taxelor de schimb (art. 107 C.E.)
care nu pot fi invocate de particulari ca având efect direct. În cazul dispoziţiilor
condiţionale sau insuficient precizate, s-a statuat de către Curte, în cazul art. 90
C.E. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un serviciu public
să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile generale ale tratatului, că acesta
este de strictă interpretare, iar rolul important în acest sens rămâne judecătorului
naţional, iar în cazul art. 92 şi 93 C.E. privind ajutoarele statale acordate unor
întreprinderi, acestea nu au de asemenea efect direct, incompatibilitatea acestor
ajutoare cu Piaţa Comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din partea
Comisiei, sub controlul Curţii.
2.1.2.2.Acordurile internaţionale
În ceea ce priveşte acordurile internaţionale, Curtea de decis că prevederile
acestora pot fi invocate în mod direct dacă din acestea rezultă că ele conferă
drepturi nu numai pentru state, ci şi pentru persoane private, sau dacă aplicarea
acestor tratate în ordinea juridică internă are la bază dispoziţiile clare, care nu
necesită alte acte normative interne162.

161
P.Manin, op. cit., pag. 246
162
Hotărârea 30.09.1987, 12/86 Demirel
145
 2.1.3. Efectul direct condiţionat şi restrâns
Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi
deciziile adresate statelor membre163. Există însă şi opinii care susţin că acestea nu
ar avea efect direct, întrucât tratatele nu menţionează în acest sens decât
regulamentele, ceea ce presupune, per a contrario, că acestora nu le este recunoscut
acest efect. Se recunoaşte în acelaşi timp că raţionamentul per a contrario nu este
determinat, aplicabilitatea directă trebuind să fie precis determinată 164. Se aduce de
asemenea ca argument în acelaşi sens faptul că deciziile nefiind de aplicabilitate
generală, trebuie să fie notificate, fapt pentru care se consideră că ele impun doar o
obligaţie de rezultat, implicând adoptarea unor reglementări legale naţionale, motiv
pentru care se apreciază că ele nu ar fi de aplicabilitate directă ,eventualele
obligaţii pe care le prescriu trebuind să rezulte din reglementările interne.
Curtea a adus însă argumente de natură principială pentru susţinerea
aplicabilităţii directe, conform cărora efectul util al dreptului comunitar presupune
cu necesitate ca judecătorii naţionali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu
al directivelor presupune că particularii pot să le invoce.
S-a considerat astfel că dispoziţiile cuprinse în directive sunt invocabile
dacă la expirarea termenului de aplicare acestea nu au fost transpuse în practică
sau au fost aplicate greşit. Statele au deci posibilitatea să stabilească ce măsuri
trebuie să fie luate. Deşi directivele nu le impun, ele sunt obligate să se conformeze
acestor directive, în caz contrar, persoanele particulare pot acţiona statele în justiţie
iar acestea nu pot opune particularilor neîndeplinirea obligaţiilor pe care le prescriu
directivele165.
Efectul direct al directivelor constituie condiţia absolută pentru ca judecă-
torul naţional să-şi poată exercita atribuţiile în acest sens.

163
P.Manin, op. cit., pag. 250-265
164
J.Boulouis, op. cit. pag. 237
165
P.Manin,. op. cit. pag. 250
146
 În alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au un efect direct decât dacă
din totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte
juridice directe între statele membre şi particulari166.
De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte
directe dispoziţiile “necondiţionate” şi suficient precizate167.
Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele pe care le consideră
adecvate pentru îndeplinirea prevederilor directivelor se poate afla în neconcordan-
ţă cu acţiunile particularilor care pot să-şi valorifice în faţa instanţelor naţionale
drepturile al căror conţinut poate fi determinat precis pe baza prevederilor
directivelor.
Totodată s-a subliniat faptul că directivele nu creează obligaţii pentru
particulari, astfel încât particularii nu pot să le invoce în litigiile dintre ei, iar statul
nu poate să le invoce împotriva unor persoane particulare. Acest efect al
directivelor rezultă din jurisprudenţa Curţii168, care a statuat că o directivă nu poate
crea obligaţii pentru un particular şi nu poate fi invocată împotriva acestuia.
Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul de vedere al efectului direct,
în cazul lor fiind valabile aceleaşi argumente pentru justificarea aplicabilităţii
acestui principiu, cu excepţia faptului că ele nu presupun în mod necesar adoptarea
unor reglementări naţionale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt
adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le impun nu sunt adresate
particularilor.
Curtea a stabilit în cazul deciziilor aceeaşi jurisprudenţă ca şi în cazul
directivelor, deşi numărul cazurilor este mult mai mic169.

2.2. Consecinţele aplicării principiului efectului direct

166
6.10.1970 Grand et Van Duyn 9/70 Recueil p. 838
167
1.07.1993 Van Cant C-154/92
168
26.02.1986 Marshall 152/84, 736
169
P.Manin, op. cit. pag. 240-241

147
 Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are implicaţii atât
asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a
judecătorilor naţionali.
Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile
comunitare care le sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru
respectivele state (evident ţinând seama de categoria normelor juridice respective,
aşa cum au fost ele analizate mai sus).
Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică
internă dreptul comunitar, în condiţiile statuate de reglementările comunitare.
Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar ,dar atunci
când judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe
plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat. În cazul în care judecătorul naţional
solicită un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept
comunitar pe baza căruia să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor comu-
nitare faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane
private).

3. Primordialitatea dreptului comunitar

3.1. Instituirea principiului
Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi privind primordia-
litatea dreptului comunitar asupra celor intern al statelor. Împreună cu efectul
direct, primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare.
Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor
membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern170. Conform teoriei şi practicii în acest
domeniu, există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina
monistă şi doctrina dualistă.
170
Penelope Kent, European Community Law, MAE Handbook 1992, pag. 37

148
 Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în
sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordia-
litatea dreptului comunitar asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl
constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta
jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost
negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul fiecărui stat conform
prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin referendum în
ultimă instanţă.
Admiţând principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern
al fiecărui stat şi faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect
de drept, în orice situaţie în care se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a
acestor drepturi şi obligaţii, instanţa judecătorească va trebui să decidă chiar atunci
când tratatele nu conţin dispoziţii exprese, fiind obligată să hotărască între aplica-
rea dreptului comunitar şi a celui naţional.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o
precauţie de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar
menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu
accepte caracterul condiţional al construcţiei comunitare171.
S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie
a trebuie să le dea o soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţe-
lor naţionale). A revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea
dreptului comunitar asupra dreptului intern.

3.2. Fundamentarea principiului

Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curte, prin interpretarea
globală a normelor juridice comunitare. Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea
Van Gend En Loos (menţionată anterior cu ocazia examinării principiului efectului
direct), dar este statuată mai ales în Hotărârea Costa c.E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64),

171
J.Boulouis, op. cit., pag. 247; P. Manin, op. cit., pag. 258
149
în care Curtea expune în mod sintetic caracteristicile originare ale Comunităţilor
europene: instituţii cu o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic
naţional al statelor membre, cu personalitate şi capacitate juridică proprie, cu
reprezentare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii conferite prin
transferul competenţei consimţite de către statele membre, precum şi existenţa unui
cadru normativ comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii
dreptului comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care
trebuie integrat în ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept
corolar imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze normele juridice
unilaterale contra ordinii juridice comune, acceptate pe bază de exprimare a
consimţământului.

3.3. Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului comuni-
tar, acestea având deci toate o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent
de categoria cărora le aparţin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie
să fie în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a
normelor respective. Altfel spus, statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale
constituţionale pentru a nu se aplica o normă comunitară 172. Acest fapt este cu atât
mai evident în cazul reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept
intern. Această primordialitate se aplică în mod corespunzător în cazul revizuirii
tratatelor institutive sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza
prevederilor constituţionale, încât în aceste situaţii este vorba de instituirea unor
norme comunitare noi, diferite, supuse unor proceduri specifice de adoptare.
În practica jurisdicţională pot apărea drept consecinţă situaţii contradictorii,
în care judecătorii naţionali să fie tentaţi să aplice dispoziţii interne – iar
judecătorii Curţii de Justiţie să nu dispună de texte legale pentru anularea acestor

172
15.07.1964, 6/64, 1141 COSTA/E.N.E.L
150
hotărâri contrare dreptului comunitar. Poate fi utilizată în acest sens acţiunea
pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare. Din aceste considerente s-a căutat să
se impună de către Curte principiul primordialităţii dreptului comunitar, limitându-
se prin aceasta autonomia dreptului naţional. S-a statuat astfel că fapta unui stat de
a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată dreptului comunitar constituie o
neîndeplinire a obligaţiilor comunitare. Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor
nu duce însă la invalidarea normelor juridice interne neconforme, ci doar la
obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru încetarea situaţiei
respective173.
În alte hotărâri ale Curţii de Justiţie (Simmenthal 09.03.1978, 106/77, RTDE
1978, 381) s-a statuat că un judecător naţional are obligaţia să respecte dreptul
comunitar şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legea internă.
În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor penale, acestea
sunt lipsite de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, trebuind să se
pronunţe anularea de către instanţele superioare174.
S-a recunoscut de asemenea şi interpretarea oricărei dispoziţii confuze în
spiritul dreptului comunitar175.

CAPITOLUL V

CARACTERISTICILE JURIDICE
173
(14.12.1982, Waterkeyn, 314 la 316/81 şi 83/82, 4337)
174
P.Manin, op. cit., pag. 262
175
Murphy (04.02.1988, 157/86, 673)

151
 FUNDAMENTALE ALE COMUNITĂŢILOR
EUROPENE

Comunităţile europene au reprezentat în plan european şi internaţional o

realitate inedită şi complet originală, diferită de oricare altă organizaţie creată până
atunci. Uniunea Europeană a adăugat noi valenţe acestei construcţii suprastatale, ea
reprezentând încă un pas important, dar nu ultimul, în realizarea ideilor de
integrare europeană. Dacă statele sunt subiectele principale ale dreptului
internaţional, care beneficiază de plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor, iar
organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, cu o capacitate limitată,
comunităţile europene ca şi Uniunea Europeană sunt organizaţii internaţionale care
reprezintă o serie de caracteristici, care vor fi analizate în continuare.

1. Organizaţii internaţionale create prin tratate

1.1. Fundamentele juridice ale Comunităţilor

Fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezintă o organizaţie internaţională
care a fost creată prin câte un tratat internaţional, negociat, încheiat şi ratificat
conform normelor internaţionale şi reglementărilor interne, constituţionale şi de
altă natură ale fiecărui stat care şi-a exprimat astfel consimţământul de a deveni
membru.
Uniunea Europeană este de asemenea, creată printr-un tratat internaţional,
care respectă atât normele dreptului internaţional, cât şi reglementările constituţio-
nale ale fiecărui stat.
Durata tratatelor este prevăzută în fiecare dintre acestea. Astfel, Tratatul
C.E.C.O. este încheiat pentru o perioadă de cincizeci de ani, putând fi reînnoit, iar
celelalte două tratate au o durată nelimitată.

152
 2.2. Specificitatea comunităţilor faţă de organizaţiile internaţionale
clasice.
Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi considerate ca
organizaţii internaţionale interguvernamentale create prin tratate internaţionale nu
limitează evidenţierea unor specificităţi şi diferenţe ale acestora faţă de
organizaţiile internaţionale clasice. Aceasta rezultă atât din tratatele constitutive,
cât şi din constituţiile statelor membre şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internaţionale clasice de
constituire a organizaţiile internaţionale, prin faptul că prevăd proceduri speciale
de intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de modificare, ca şi în ceea ce
priveşte cadrul instituţional creat prin ele (instituţiile comunitare) şi ordinea
juridică specifică.
Constituţiile statelor membre nu conţineau – până la Tratatul de la
Maastricht – prevederi exprese care să se refere la participarea statelor la
Comunităţile europene, în lipsa acestora considerându-se ca aplicabile dispoziţiile
generale care reglementează participarea la organizaţii internaţionale176.
Tratatul de la Maastricht a determinat însă pe plan intern modificări
constituţionale prin care participarea la Uniunea Europeană a dobândit o situaţie
specifică, diferită de participarea la organizaţiile internaţionale de tip clasic177.
Astfel de modificări constituţionale au fost făcute în cazul Germaniei şi
Franţei.
Germania a înscris în art. 23 din legea sa fundamentală angajamentul de a
respecta principiile statului democratic, social şi federal, precum şi principiul
subsidiarităţii şi al garantării drepturilor fundamentale ale omului, în scopul
realizării unei Europe unite, scop în care statul federal poate transfera pe cale
legislativă dreptul de suveranitate, cu aprobarea Bundesrat-ului.
În cazul Franţei avem de-a face cu o situaţie specifică, întrucât, prin Legea
Constituţională din 25 iunie 1992 s-a introdus în Constituţie titlul XVI, care se
176
Pentru detalii a se vedea P.Manin, op. cit. pag. 37
177
A se vedea Viorel Marcu – „Consideraţii generale privind implicaţiile juridice ale aderării la Comunităţile
europene” , în “Studii de drept”, editată de Universitstea de Vest -Timişoara, 1995.
153
referă în mod expres la participarea la Comunităţile Europene şi la Uniunea
Europeană şi la exercitarea în comun a anumitor competenţe. Spre deosebire însă
de constituţia germană, cea franceză nu are ca efect autorizarea pentru viitor a
transferului pe cale legislativă a competenţelor, dacă există o incompatibilitate cu
constituţia. În mod expres se precizează că este autorizat doar transferul de
competenţă care decurge din Tratatul de la Maastricht , în special în ceea ce
priveşte crearea uniunii economice şi monetare. Orice alt transfer de competenţă va
trebui să fie supus unei noi revizuiri constituţionale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a statuat în repetate rânduri specificitatea
tratatelor constitutive şi a Comunităţilor faţă de organizaţiile internaţionale clasice,
arătând că acestea constituie mai mult decât un acord care creează doar obligaţii
mutuale între statele contractante178.
Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a organiza-
ţiilor internaţionale clasice, asemănătoare cu ordinea juridică a unui stat, în care
normele juridice au o structură piramidală şi sunt bazate pe respectarea drepturilor
fundamentale ale persoanelor şi ale cărei subiecte sunt, deopotrivă, statele şi
cetăţenii acestora179.

1.3. Specificitatea comunităţilor europene faţă de alte organizaţii

economice regionale

Comunităţile europene au un statut aparte nu numai prin faptul că au fost

primele organizaţii instituite (ca moment al apariţiei), ci şi prin originalitatea care
le diferenţiază de alte organizaţii internaţionale regionale care au ca obiectiv
înfiinţarea unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor zone de liber
schimb. Dintre organizaţiile de acest gen, putem enumera:

178
(5.02.1963, 26/2 Van Gend en Loos.)
179
P.Manin, op. cit. pag. 36
154
 - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.), înfiinţată prin
Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960;
- Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.), încheiat între
S.U.A., Canada şi Mexic (1991);
- Spaţiul Economic European (S.E.E.), realizat între Comunităţile europene
şi statele membre pe de o parte şi A.E.L.S. pe de altă parte (21 octombrie
1991);
- Acordul Central-European de Liber Schimb (C.E.F.T.A.), încheiat în 1992
şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, între Cehia, Polonia Slovenia şi
Ungaria , la care România este parte din 1997
- Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), constituită în 1991 prin
Acordul de la Minsk, printr-un protocol ulterior şi prin Declaraţia de la
Alma-Ata, iar Carta C.S.I. a fost semnată în 1993. Este formată din 12
state foste componente ale U.R.S.S.
- Organizaţia Statelor din America Centrală (14 octombrie 1951);
- Pactul Andin (26 iunie 1967);
- Comunitatea Africii Orientale (6 iunie 1967);
- Comunitatea Statelor Africii de Vest (18 mai 1975).

Astfel, unele dintre aceste organizaţii nu şi-au propus să meargă atât de

departe aşa cum şi-au propus comunităţile europene din punct de vedere politic,
economic sau juridic. Alte organizaţii, cum sunt cele africane sau sud-americane,
deşi au fost puternic influenţate de comunităţile europene, şi-au propus mai mult
obiective politice. De altfel, unele dintre acestea ( ex. Comunitatea Africii
Orientale) nu au reuşit să-şi atingă obiectivele, astfel încât au fost desfiinţate, iar
altele au realizat foarte puţin din ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu pot fi
comparate cu comunităţile europene decât în ceea ce priveşte ideile care au stat la
baza constituirii lor realizările lor fiind cu mult sub dezideratele care au condus la
înfiinţarea lor.

155
 1.4. Procedura de modificare a tratatelor
Modificarea tratatelor era prevăzută pentru fiecare dintre acestea (art. 96
C.E.C.O., art. 236 C.E.E. şi art. 204 C.E.E.A.), dar Tratatul de la Maastricht le
abrogă şi prin art. N instituie o procedură comună pentru revizuirea tratatelor, care
este de fapt preluarea procedurii prevăzută în tratatele C.E.E. şi C.E.E.A.

1.4.1. Procedura generală prevăzută de art. N

Iniţiativa revizuirii trebuie să aparţină fie Comisiei, fie unuia sau mai multor
state membre. Propunerea acestora trebuie să fie adresată Consiliului, care este
singurul în măsură să decidă începerea procedurii. Consiliul trebuie să consulte
Parlamentul în această problemă, înainte de emiterea avizului său. În practică se
procedează şi la consultarea Comisiei. Dacă modificarea se referă la domeniul
monetar, trebuie consultat şi Consiliul Băncii Centrale Europene (dacă ea a fost
deja constituită).
Pe baza avizului favorabil al Consiliului decis cu votul majorităţii simple a
membrilor săi, se convoacă conferinţa reprezentanţilor statelor membre care adoptă
textul tratatului de revizuire cu unanimitate de voturi, acesta urmând să fie supus
procedurilor naţionale de ratificare specifice fiecărui stat.
Tratatul de la Maastricht în art. N para. 2, a prevăzut o procedură originală
prestabilită de revizuire a sa în anul 1996, şi statuează asupra convocării unei
conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul de a examina
realizările prevăzute conform art. A şi B, fără a mai fi necesară convocarea acestei
conferinţe, conform procedurii ordinare.
Există prevăzute şi proceduri de revizuire simplificate, limitate în mod
expres la unele situaţii. Astfel, este cazul privind modificarea numărului membrilor
Comisiei şi ai Curţii de Justiţie prin decizia unanimă a Consiliului (art. 95
C.E.C.O., 14.7 C.E. şi 76, 85, 90 C.E.E.A.).
Tratatul de la Maastricht prevede dreptul Consiliului, statuând în
unanimitate, de a hotărî dispoziţiile adecvate care să înlocuiască protocolul cu

156
privire la deficienţele excesive, dat pe baza propunerii Comisiei şi cu avizul
Parlamentului şi al C.B.C.E.
O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin intermediul acordurilor de
aderare ale altor state, acorduri care în anumite limite “de adaptare” pot modifica
aceste tratate.
Există şi o procedură asemănătoare revizuirii, dar care constituie mai mult o
dezvoltare a cadrului iniţial al tratatelor, respectiv în cazul alegerii membrilor
Parlamentului European prin vot universal direct (art. 138 C.E.E. modificat prin
Tratatul de la Maastricht), care prevede necesitatea adoptării unei decizii în
unanimitate a Consiliului şi avizul conform al Parlamentului, precum şi aprobarea
actelor adoptate în cadrul comunităţilor de către statele membre conform normelor
constituţionale, ca şi în cazul înlocuirii contribuţiilor financiare ale statelor
membre prin resurse proprii (art. 201 C.E.).

1.5. Aderarea la comunităţi

Tratatele de constituire a comunităţilor europene sunt tratate deschise,
membrii fondatori având în vedere posibilitatea extinderii comunităţilor prin
primirea de noi membrii. Această situaţie a fost prevăzută atât în Tratatul
C.E.C.O., cât şi în celelalte tratate (art. 237 C.E.E. şi 205 C.E.E.A), care au fost
abrogate prin Tratatul de la Maastricht (art. O). În tratatele iniţiale aderarea era
diferită în cazul C.E.C.O,. faţă de C.E.E. şi C.E.E.A., fiind necesar câte un act de
aderare distinct în cazul fiecărei comunităţi. Tratatul C.E.C.O. prevedea dreptul
Consiliului de a fixa prin decizie adoptată în unanimitate condiţiile în care un stat
poate adera la tratat, iar statul trebuie să depună doar instrumentul de aderare, în
timp ce tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. prevedeau încheierea unui acord între statul
candidat şi statele membre cu privire la condiţiile aderării şi cu privire la
eventualele modificări care se impuneau tratatelor ca urmare a acestei aderări. De
asemenea, dacă în cazul tratatului C.E.C.O., aderarea producea efecte prin
depunerea instrumentului de aderare la statul depozitar (Franţa), în cazul celorlalte

157
două tratate actul de aderare şi eventualele modificări ale tratatelor cauzate de
aceasta trebuiau să fie supuse aprobării statelor membre , conform procedurilor
constituţionale180.
Tratatul de la Maastricht prevede o singură procedură de aderare, respectiv
la Uniunea Europeană. Aceasta este reglementată în art. O şi reprezintă procedurile
prevăzute în tratatele C.E.E. şi C.E.E.A., aşa cum au fost modificate prin Actul
Unic European.

1.5.1. Condiţiile cerute pentru aderare

O primă condiţie este aceea de a avea calitate de “stat”, respectiv de a
îndeplini condiţiile cerute de dreptul internaţional public pentru a fi considerat ca
subiect de drept plan internaţional181. Această calitate trebuie să fie recunoscută de
către toate statele membre ale Uniunii Europene.
Altă condiţie este calitatea de stat european. Bazată pe criterii exclusiv
geografice, condiţia este cuprinsă în prevederile art. 237 al C.E. 182. O problemă
deosebită o reprezintă candidatura Turciei (1987), deşi în cazul acesteia caracterul
european este mai evident, ea fiind şi membră a Consiliului Europei (cu toate că
cea mai mare parte a teritoriului său se află în Asia).
A treia condiţie care se cere îndeplinită de statul care candidează este
respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului. Constituind un
principiu de bază al organizării şi funcţionării Comunităţilor europene şi al Uniunii
Europene, respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului reprezintă
un criteriu de bază pentru primirea unui stat în cadrul acesteia183.

180
În practică, aderarea dădea naştere la două decizii ale Consiliului, una pentru C.E.C.O. şi alta
pentru celelalte două Comunităţi, adoptându-se însă un singur tratat de aderare.
181
P.Manin, op. cit. pag. 54. Se pune problema mini-statelor: Andorra, Monaco, San Marino care
nu sunt incluse în Uniunea Europeană, dar beneficiază de unele dispoziţii comunitare
(reglementări vamale), precum şi cazul Lichensteinului. Vaticanul este considerat ca neputând fi
inclus în această categorie.
182
Pe aceste considerente candidatura Marocului, depusă în 1985 a fost respinsă de către Consiliu
în 1987
183
Este cazul Greciei care, deşi asociată Comunităţilor din 1961, în perioada dictaturii (1967-
1974) nu a fost primită. Aceasta s-a realizat în 1981, după reinstaurarea democraţiei
158
 Alte condiţii pentru admisibilitatea cererii de aderare sunt de natură politică
şi economică – destul de delicate de altfel, care fac în unele cazuri procesul de
negociere destul de dificil – precum şi alte elemente de natură principială,
nesancţionabile din punct de vedere juridic, care impun statelor candidate să
accepte în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de instituire a
Comunităţilor, precum şi a principiilor generale şi a dreptului derivat.
Aceasta presupune că nu sunt admise derogări de la această ordine
juridică184.

1.5.2. Procedura de aderare

Aderarea la Comunităţi cuprinde trei faze: faza de preaderare, faza
“comunitară” şi faza cu “caracter internaţional”185.

1.5.2.1.Strategia preaderării
Consiliul european de la Essen din 1994 a stabilit o strategie în vederea
pregătirii ţărilor central şi est europene pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Această strategie se bazează pe trei elemente principale:
- aplicarea acordurilor europene;
- programele PHARE de asistenţă financiară;
- un dialog care să reunească statele membre şi ţările candidate în
vederea examinării unor chestiuni de interes general.
Consiliul european de la Luxembourg din 1997 a stabilit o strategie de
preaderare întărită pentru cele zece ţări care la acea vreme erau candidate, precum
şi o strategie specifică pentru Cipru şi a cerut Comisiei să elaboreze o astfel de
strategie şi pentru Turcia şi Malta.

184
Unele derogări pentru Marea Britanie (politica socială), Danemarca (politica de apărare),
Irlanda (interzicerea avorturilor prin Constituţie) care au fost prevăzute cu ocazia adoptării
Tratatului de la Maastricht sunt considerate ca neaducând atingere principiului acceptării
generale a realizărilor comunitare.
185
P.Manin, op. cit. pag. 56
159
 Strategia de preaderare pentru ţările candidate din Europa centrală şi de
est se bazează pe:
a) – Acordurile europene;
b)- Parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale pentru
adoptarea acquis-ului comunitar (PNAA);
c) – Ajutorul de preaderare, respectiv:
- programul PHARE;
- ajutorul pentru investiţii în domeniul transporturilor şi
mediului ( programul ISPA);
- ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurală ( programul
SAPARD);
- cofinanţarea de către instituţiile financiare internaţionale;
d) - Participarea la programele şi agenţiile Comunităţilor europene.

1.5.2.1.1. Acordurile de asociere cu ţările central şi est europene

Acordurile europene de asociere sunt instrumente juridice de bază
încheiate între Uniunea Europeană şi statele candidate la aderare. Ele conţin
reglementări cu privire la dialogul politic, relaţiile comerciale, armonizarea
legislaţiei şi referitor la alte domenii de cooperare.
Prin aceste acorduri se instituie liberul schimb între Uniunea Europeană
ţi statele membre ale acesteia pentru o perioadă delimitată pentru fiecare stat
candidat. De la intrarea în vigoare a acordului cu fiecare stat, nu se poate stabili
nici un alt drept de vamă şi nici o restricţie cantitativă. Pentru alte domenii
acordurile de asociere prevăd o perioadă maximă de tranziţie pentru fiecare stat în
parte.
Acordurile de asociere prevăd integrarea progresivă a reglementărilor
comunitare în ordinea juridică naţională a fiecărui stat, precum şi un anumit număr
de dispoziţii specifice în domeniul mişcării capitalurilor, a regulilor de concurenţă
dreptului de proprietate intelectuală şi industrială şi a pieţelor publice.

160
 Cu toată asimetria acestor acorduri care prevăd ridicarea restricţiilor la
exportul de către ţările asociate mai rapid decât cele privind exporturile Uniunii
Europene, balanţa comercială globală a Uniunii cu aceste state rămâne în mare
parte pozitivă.
Aceste acorduri urmăresc să contribuie la crearea noii arhitecturi europene,
bazată pe conştiinţa unei identităţi comune europene.
Astfel, începând din 1991, au fost semnate acorduri cu Ungaria, Cehia,
Slovacia, Polonia, România186, Slovenia, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania. La
aceasta se adaugă acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru
(1972).
Pentru realizarea acestor obiective s-au creat organisme care să contribuie la
desfăşurarea în bune condiţii a dialogului politic, a facilitării libertăţii de schimb şi
a liberei circulaţii, a cooperării economice, culturale şi financiare. Astfel, prin
respectivele acorduri de asociere s-au creat următoarele organe:
- Consiliul de asociere, care este un organ politic cu competenţă supremă şi
care se reuneşte în compunere ministerială, însărcinat cu supervizarea aplicării
acordurilor şi promovarea dialogului politic;
- Comitetul de asociere care este alcătuit din trei înalţi funcţionari şi care are
rolul de a asista Consiliul de asociere şi de a asigura continuitatea desfăşurării
reuniunilor acestuia;
- Comitetul parlamentar de asociere, care are ca sarcină instituirea şi
menţinerea dialogului între reprezentanţi parlamentelor ţărilor asociate şi cei ai
Parlamentului European.
Începând din 1994 cu fiecare ţară cu care s-a încheiat un acord de
asociere există un ciclu annual de reuniuni ale Consiliului de asociere şi ale
Comitetului de asociere, precum şi numeroase reuniuni ale subcomitetelor
multidisciplinare (tehnice).

Acordul de asociere cu România a fost semnat la 1 februarie 1993 şi a intrat în vigoare la 1

186

februarie 1995.

161
 1.5.2.1.2..Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar cuprinde ansamblul legislaţiei comunitare adoptată

iniţial , precum şi cea de revizuire a acesteia în decursul perioadei de existenţă a
Comunităţilor.Aceasta se referă deci la tratatele de instituire a acestora adoptate la
Paris şi Roma , precum şi la Tratatul de Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul
de la Maastricht, cel de la Amsterda şi la toate regulamentele , directivele şi
celelalte reglementări adoptate de Consiliu, precum şi la jurisprudenţa Curţii de
Justiţie .
Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca ţările candidate să-şi
adapteze, în cea mai mare măsură posibilă, instituţiile intreprinderile şi
infrastructurile importante în vederea respectării normelor comunitare. Desigur că
acest proces necesită unele costuri, în special în ceea ce priveşte aplicarea regulilor
comunitare în domeniul mediului înconjurător, al siguranţei nucleare, securităţii
transporturilor, al condiţiilor de muncă, al comercializării produselor alimentare,
informarea consumatorului sau controlul proceselor de fabricaţie. În acest scop, pe
lângă efortul ţărilor în cauză, Uniunea Europeană contribuie cu fonduri pentru
sprijinirea realizării acquis-ului comunitar.187
În primăvara anului 1998 Comisia a iniţiat un proces de examinare analitică
(screening) a acquis-ului comunitar nu numai cu cele şase ţări cu care deja se afla
în curs de negocieri pentru aderare, ci şi cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta,
România şi Slovacia. Acest proces are drept scop să ajute ţările în cauză să
perceapă mai bine regulile care stau la baza Uniunii şi să identifice mai clar
chestiunile pe care vor trebui să le abordeze pe măsură ce vor acţiona pentru
punerea în aplicare a acquis-ului comunitar şi pentru pregătirea ţărilor respective în
vederea aderării.

187
De exemplu programele ISPA (finanţarea infrastructurilor majore, a mediului şi transporturilor) sau SAPARD
(finanţarea dezvoltării agricole şi rurale).
162
 Capitolele acquis-ului comunitar asupra cărora se poartă negocieri în
vederea aderării sunt următoarele:
1. Libera circulaţie a mărfurilor
2. Libera circulaţie a persoanelor
3.Libera prestaţie a serviciilor
4.Libera circulaţie a capitalurilor
5. Dreptul societăţilor
6. Politica concurenţială
7. Agricultura
8.Pescuitul
9. Politica în domeniul transporturilor
10. Politica fiscală
11. Uniunea economică şi monetară
12.Statistici
13. Politica socială şi angajarea
14.Energia
15.Politica industrială
16.Întreprinderile mici şi mijlocii
17.Ştiinţă şi cercetare
18.Educaţie şi formare profesională
19.Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
20.Cultură şi audiovizual
21.Politica regională şi coordonarea instrumentelor
22. Mediul înconjurător
23. Consumatori şi protecţia sănătăţii
24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
25. Uniunea vamală
26. Relaţiile externe
27Politica externă şi de securitate comună

163
 28. Controlul financiar
29. Reglementările financiare şi bugetare
30. Instituţii
31. Diverse

1.5.2.2. Faza „comunitară”

Această fază presupune decizia organelor comunitare de acceptare a cererii

statului care a fost depusă la Consiliu, decizie care trebuie să fie luată de către
Consiliu cu unanimitate de voturi, după ce în prealabil a consultat Comisia şi a
obţinut avizul conform al Parlamentului care se pronunţă cu majoritate absolută,
acest aviz fiind de natură să împiedice Consiliul în decizia de admitere în cazul în
care este negativ.

1.5.2.3. Faza „cu caracter internaţional”

Urmează faza în care trebuie să fie încheiat câte un acord de aderare între
statul care solicită aderarea şi fiecare stat membru în parte, care trebuie să fie
ratificate de către toate statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu
reglementările lor constituţionale. Intrarea în vigoare a acestor acorduri constituie
momentul în care statul respectiv devine membru al Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam aduce o precizare la art.O din Tratatul de la
Maastricht, în sensul că prevede posibilitatea de a deveni membru al Uniunii orice
stat care respectă principiile enunţate în art.F para.1 din Tratatul de la Amsterdam,
respectiv principiile libertăţii, respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale , precum şi celelalte principii ale statului de drept, principii care sunt
comune tuturor celorlalte state membre.
Procedura de aderare nu este modificată.

164
 Negocierile pentru aderare sunt deosebit de complexe, adaptate specificului
fiecărui stat şi presupun, în esenţă, stabilirea modului în care statul respectiv
îndeplineşte condiţiile cerute pentru aderare şi respectarea acquis-ului comunitar.
La 31 martie 1998 au demarat negocierile pentru aderare cu Ungaria,
Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru. La 13 octombrie 1999, Comisia a
recomandat statelor membre să înceapă negocierile cu România, Slovacia, Letonia,
Lituania, Bulgaria şi Malta, iar la summit-ul Consiliului de la Helsinki din 12
decembrie 1999 s-a aprobat începerea acestor negocieri188. În anul 2000, Comisia a
adoptat un program de parteneriat pentru aderarea Turciei.

1.5.3.. Natura juridică a acordului de aderare

Acordul de aderare este calificat ca fiind un acord interstatal şi nu unul între
Comunitate şi statul solicitant.189. Din aceste considerente el are forţă juridică a
tratatelor institutive a Comunităţilor, neputând fi supus procedurii Curţii de Justiţie
în ceea ce priveşte valabilitatea sa, întrucât reprezintă acordul de voinţă liber
exprimat al statelor, care nu poate fi supus judecăţii instanţei comunitare, decât în
ceea ce priveşte interpretarea sa.

1.6.. Încetarea calităţii de membru

Tratatele nu conţin nici o dispoziţie referitoare la încetarea calităţii de
membru al Comunităţilor Europene sau al Uniunii Europene, nici în ceea ce
priveşte retragerea, nici referitor la excludere. Această lipsă de reglementare a
tratatelor în acest domeniu este considerată ca fiind intenţionată, în scopul de a
sublinia caracterul deosebit de important al acordului de aderare la aceste
organizaţii internaţionale190.

188
Negocierile cu România au început la data de 15 februarie 2000, prin deschiderea a cinci capitole din cele 31
câte cuprinde acquis-ul comunitar, urmate de deschiderea a încă patru. A se vedea în acest sens interviul cu
negociatorul şef în relaţia cu Uniunea Europeană, Aurel Ciobanu -Dordea, publicat în România liberă din 31 august
2000.
189
Ibidem, pag. 97
190
P.Manin, op. cit. pag. 58
165
 Există totuşi posibilitatea de încetare a calităţii de membru în două situaţii:
retragerea statului şi excluderea sa.
1.6.1. Retragerea voluntară
În lipsa dispoziţiilor exprese, se apreciază că ar putea fi aplicabile
reglementările generale, de drept internaţional, respectiv art. 54 din Convenţia de
la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau
retragerea nu sunt posibile decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute în
intenţia părţilor sau dacă se pot deduce din natura tratatului, exprimându-se însă şi
opinia că aceste două situaţii nu pot fi aplicate în cadrul tratatelor comunitare191.
Se apreciază deci că retragerea din Comunităţi nu poate fi privită doar prin
prisma prevederilor internaţionale privind dreptul tratatelor, întrucât dreptul de
retragere trebuie recunoscut192. Se argumentează prin faptul că Tratatul de la
Maastricht recunoaşte şi respectă identitatea naţională a statelor membre, iar
atunci când apare o neconcordanţă fundamentală între scopurile Uniunii Europene
şi cele ale unui stat membru, în baza respectării acestei identităţi naţionale, statul
respectiv se poate retrage, sens în care este ilustrativ cazul Marii Britanii ,care în
1974 a solicitat o renegociere a condiţiilor de aderare, ameninţând cu retragerea în
caz de neacceptare a cerinţelor sale. În această situaţie, nici unul dintre statele
membre nu a ridicat problema imposibilităţii retragerii din punct de vedere juridic.

1.6.2. Excluderea
Excluderea din cadrul Comunităţilor apare ca altă modalitate de încetare a
calităţii de membru dar care, de asemenea, nu este reglementată de tratatele
constitutive. Din aceste considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere
juridic. Pornind de la neîntâlnirea în practică a unor asemenea situaţii, în doctrină
se apreciază că în cazul unor încălcări persistente de către unul din statele membre
a unor principii democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului, prin presiuni
191
J.Boulouis, op. cit. pag. 49. Se exemplifică prin cazul Groenlandei şi San Pierre et Miquelon,
cărora li s-au modificat statutul de către Danemarca şi Franţa, dar acest fapt este apreciat ca fiind
făcut prin tratatele dintre aceste două ţări şi celelalte state membre.
192
P.Manin, op. cit., pag. 59
166
politice se poate ajunge fie la corectarea conduitei acelui stat, fie la determinarea
retragerii acestuia.

1.7. Asocierea Comunităţilor cu alte state neeuropene

Asocierea între Comunităţi şi alte state, uniuni de state sau organizaţii
internaţionale este reglementată în art. 238 C.E. şi 206 C.E.E.A., conform cărora
între aceste entităţi se pot încheia “acorduri care să creeze o asociaţie caracterizată
prin drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri speciale”. Ele au
ca fundament juridic textele din tratate şi nu denumirile formale care pot să le fie
atribuite.
Practica a statuat însă, mai mult decât prevederile cadrului juridic, asocierea
unor terţe state la obiectivele comunitare.
Prin Actul Unic European (art. 9) s-a revizuit art. 238 C.E.E., statuând o
procedură originală de asociere cu un caracter predominant politic, acordurile de
asociere fiind încheiate de către Consiliu cu unanimitate de voturi, după obţinerea
avizului conform al Parlamentului adoptat cu majoritatea absolută a membrilor
care îl compun.
Pentru acceptarea asocierii, statul terţ trebuie să prezinte garanţii de
respectare a drepturilor omului şi de adoptare a principiilor economiei de piaţă.
În cadrul politicii de asociere promovată de Comunităţi trebuie menţionată
politica faţă de ţările mediteraneene (Turcia, Malta, Cipru) care se află în faza de
pre-aderare la Comunităţi, sau faţă de alte ţări mediteraneene (Algeria, Maroc,
Tunisia, Egipt, Liban, Iordania, Siria) cu care există acorduri de cooperare (în
special în ceea ce priveşte mâna de lucru cu ţările Maghreb-ului).
O altă categorie de state avute în vedere în procesul asocierii o constituie
ţările din Africa, din zona Caraibelor şi Pacific. Acest proces are la bază asocierea
teritoriilor de peste mări la Comunităţi, fiind demarat ca urmare a declaraţiilor de
independenţă a acestor ţări ,în mare parte francofone, fapt care s-a concretizat în

167
adoptarea unor convenţii (Yaounde I193, Younde II194), precum şi în convenţiile de
la Lomé (Lomé I, 28 februarie 1975195, Lomé II, 31 octombrie 1979196, Lomé III, 8
decembrie 1984197). Ultima din această serie, Convenţia de la Lomé IV a fost
semnată la 15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1991, fiind
încheiată între 64 de ţări africane, pe de o parte şi C.E.E. şi statele membre pe de
altă parte.
Caracteristica acestui proces îl constituie faptul că reprezintă o cooperare
globală între două grupuri regionale pe baza respectării opţiunilor politice şi
economice.
Ţările apropiate din punct de vedere geografic au fost cuprinse în categoria
celor faţă de care Comunităţile aplică o aşa-numită politică de proximitate. Este
cazul ţărilor din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (Austria, Elveţia,
Finlanda, Norvegia, Suedia, Islanda şi Lichetenstein), cu care la 21 octombrie 1991
s-a încheiat un acord prin care se crea Spaţiul Economic European.. Această
politică se bazează pe legăturile tradiţionale economice şi comerciale dintre ţările
comunitare şi acestea. În prezent, trei dintre aceste ţări (Austria, Finlanda, şi
Suedia) au devenit membre ale Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 1995.

1.8. Statutul internaţional al Comunităţilor

1.8.1. Personalitatea juridică internaţională
În conformitate cu tratatele constitutive (art.6 CECO, art.210 CEE şi 184
CEEA), fiecare comunitate are personalitate juridică. Aceasta a fost confirmată şi
prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi se concretizează în faptul că pot să încheie
tratate internaţionale, precum şi să beneficieze de imunităţile acordate
organizaţiilor internaţionale guvernamentale.

193
JOCE 1964, nr. 93, pag. 14
194
JOCE 1970, L. 282, pag. 2
195
JOCE 1976, L. 25, pag. 2
196
JOCE, 1980, L. 347, pag. 2
197
JOCE, 1986, L. 86, pag. 3
168
 În ceea ce priveşte încheierea de tratate, spre deosebire de organizaţiile
internaţionale clasice, care au competenţă limitată în acest domeniu, stabilită prin
tratatele de constituire, Comunităţile sunt abilitate să încheie tratate în domenii
dintre cele mai variate, uneori competenţa în acest sens fiind exclusivă.
Există şi categoria “acordurilor mixte” încheiate de către C.E.C.O. alături de
statele membre, cu alte subiecte de drept internaţional (art. 102 C.E.C.O.).
Comunităţile europene, ca regulă generală, se supun normelor dreptului
internaţional care prevede că organizaţiile nu pot deveni unele membre ale altora.
Având în vedere faptul că ele se substituie statelor în ceea ce priveşte exercitarea
unor competenţe, situaţia lor este diferită de cea a altor organizaţii internaţionale,
fapt pentru care, de la regula generală a neparticipării, se admit unele excepţii.
Astfel, C.E. are statut de observator la O.N.U.198, la O.I.M., F.M.I., Banca
Mondială şi întreţine relaţii cu unele organizaţii regionale (Consiliul Europei,
O.C.D.E.). În cadrul F.A.O. participă ca membru cu drepturi depline, dar aceasta
constituie o excepţie, considerată ca un început al unei schimbări a situaţiei în acest
domeniu199. De asemenea, participarea C.E. la G.A.T.T./O.M.C. a fost acceptată de
jurisprudenţa Curţii de Justiţie, precum şi de către statele participante la această
organizaţie, unde a fost considerată ca succesoare a statelor comunitare200.

1.8.2. Reprezentarea Comunităţilor în relaţiile internaţionale

Comisia Europeană, prin preşedintele său, reprezintă Comunităţile (respectiv
Uniunea Europeană) la o serie de reuniuni internaţionale importante. Există şi
propuneri de creare a unei funcţii de preşedinte a Uniunii Europene, care să
reprezinte Uniunea în relaţiile externe201.
Între Comunităţi şi statele membre sunt instituite “misiuni” de reprezentare
care chiar dacă nu sunt denumite ambasade, au toate caracteristicile acestora.
Astfel, statele terţe au acreditat la Bruxelles reprezentanţi pe lângă Comunităţi,
198
Res. A.G. 3208 (XXIV) din 11.10.1974
199
P. Manin, op. cit,. pag. 106
200
Hot International Truit, 12.12.1972, 21.24/72 pag. 1219
201
Cf. Le Monde 1 iulie 1994, “Un entretien avec Jaques Delors”.
169
care se aseamănă din toate punctele de vedere cu reprezentarea pe lângă state,
având statut diplomatic şi urmând aceeaşi procedură. La rândul lor, statele membre
au reprezentanţe permanente, cu statut diplomatic, dar fără să fie asimilate amba-
sadelor, întrucât relaţiile dintre acestea sunt de tip intern, fiind de altfel integrate în
cadrul COREPER.
Reprezentarea Comunităţilor pe lângă terţe state sau organizaţii internaţiona-
le se face prin delegaţii numite de către Comisie şi care trebuie să beneficieze de
acordul statului în cauză. Acestea beneficiază, de asemenea, de statutul diplomatic.
În statele comunitare nu există organe de reprezentare ale Comunităţilor, din
aceleaşi considerente de apartenenţă a acestora la Comunităţi.
Uniunea Europeană neavând personalitate juridică nu poate participa în
nume propriu la cooperarea externă, decât prin intermediul Comunităţilor şi al
statelor membre.

1.8.3. Recunoaşterea
În cazul Comunităţilor Europene se poate aborda şi problema recunoaşterii
acestora de către state şi a statelor de către Comunităţi. Recunoaşterea organiza-
ţiilor internaţionale de către state nu se practică în planul relaţiilor internaţionale.
S-a întâlnit totuşi “nerecunoaşterea” Comunităţilor de către fosta U.R.S.S. şi
C.A.E.R., până în anul 1988, când s-au stabilit relaţii permanente de tip diplomatic.
Comunităţile au practicat însă recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor state
nou apărute pe arena internaţională (exemplu: statele care au făcut parte din fosta
U.R.S.S.).

2. Structura instituţională proprie

2.1. Generalităţi

170
 Comunităţile Europene reprezintă organizaţii internaţionale cu o structură
originală, diferită de cea a altor organizaţii internaţionale. În acelaşi timp, prin
faptul că acestea sunt cuprinse într-un anumit sistem, au o caracteristică complexă,
între ele instituindu-se o serie de relaţii de colaborare şi dispunând de un sistem de
instituţii comune.
La origine, ele au reprezentat trei organizaţii internaţionale cu personalitate
juridică distinctă, care prin tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub
denumirea de “Comunităţi Europene”. Fiecare dintre acestea şi-au păstrat
domeniul de activitate specific, deşi organele instituţionale au fost de atunci
comune.
La scopurile iniţiale ale comunităţilor, s-a adăugat ulterior cooperarea
interguvernamentală în care un rol important a revenit Consiliului European,
instituţie formată din şefii de state şi guverne care au posibilitatea să decidă
direcţiile acestei cooperări.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht a adus unele modificări substanţiale în
ceea ce priveşte structura organizatorică şi mijloacele de acţiune. Deşi se creează
Uniunea Europeană care cuprinde cele trei Comunităţi, acestea continuă să existe
ca entităţi separate.
Comunităţile au parcurs deci, de la înfiinţare, o cale destul de lungă şi nu
lipsită de unele greutăţi.

2.2. Primele acţiuni în direcţia unităţii Comunităţilor

La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezenta o persoană
juridică, constituită în baza unui tratat. Deşi aveau anumite instituţii comune după
adoptarea tratatelor de la Roma (Adunarea şi Curtea de Justiţie), totuşi ele păstrau
şi anumite instituţii distincte, respectiv cele privind “executivul” (Înalta Autoritate
şi Comisia) şi Consiliul, precum şi bugetele proprii, fapt care le păstra autonomia.

171
 De asemenea, tratatele îşi păstrau specificitatea, Tratatul de la Roma privind
C.E.E. (art. 232) precizând că prevederile sale nu modifică dispoziţiile tratatelor
C.E.C.O. şi C.E.E.A.
În statele membre ale Comunităţilor, conform prevederilor art. 6 C.E.C.O.,
211 C.E. şi 185 C.E.E.A., fiecare comunitate se bucură de capacitatea juridică cea
mai larg recunoscută persoanelor morale naţionale.
În baza acestor dispoziţii şi a principiului primordialităţii dreptului comuni-
tar, fiecare stat trebuie să întreprindă măsurile legislative corespunzătoare prin care
să asigure exercitarea de către Comunităţi a atribuţiilor specifice, prin intermediul
instituţiilor abilitate: Comisie, Banca Europeană de Investiţii şi Institutul Monetar
European (pe durata existenţei lui) precum şi Banca Centrală Europeană.
În vederea exercitării atribuţiilor care îi revin, fiecare comunitate beneficiază
de privilegiile şi imunităţile stabilite printr-un protocol special, în baza cărora
statele membre trebuie să respecte inviolabilitatea sediilor şi arhivelor, acestea
fiind exceptate de la percheziţii, rechiziţii, confiscări sau exproprieri. De asemenea,
Comunităţile sunt scutite de impozite, de taxe vamale, restricţii şi prohibiţii de
import-export în ceea ce priveşte articolele care sunt destinate folosinţei lor
oficiale, precum şi asupra publicaţiilor. În ceea ce priveşte transportul
documentelor oficiale, Comunităţile beneficiază de facilităţi acordate misiunilor
diplomatice şi nu pot fi supuse cenzurii.
Protocolul nu prevede imunitatea de jurisdicţie pentru Comunităţi, fapt
pentru care unele tribunale naţionale şi-au exercitat competenţa asupra
Comunităţilor202.
S-a recunoscut însă o imunitate de execuţie în ceea ce priveşte bunurile
Comunităţilor, care nu pot fi supuse măsurilor administrative sau judiciare decât pe
baza autorizării Curţii de Justiţie.

202
Cazul SEIDL - HOHENVELDERN
172
 2.3. Alte momente importante în scopul realizării unităţii şi perfecţionării
comunităţilor europene
2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles
Prin adoptarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965), intrat în
vigoare la 1 iulie 1967, s-au creat o Comisie Unică şi un Consiliu al
“Comunităţilor Europene”.
De asemenea s-a creat Curtea de Conturi ca organ comun celor trei
Comunităţi. Comisia şi Consiliul au preluat funcţiile instituţiilor specifice fiecărei
Comunităţi, pe care le-au înlocuit.
Prin acelaşi tratat s-a instituit un buget al Comunităţilor Europene care
cuprindea veniturilor şi cheltuielile celor trei Comunităţi, conform tratatelor.
De asemenea, s-a constituit un corp unic de funcţionari ai Comunităţilor,
supuşi unui statut unic.
Printru-un protocol-anexă s-a stabilit un regim unitar de privilegii şi
imunităţi pentru Comunităţi.
S-a creat şi entitatea “Comunităţilor Europene”, care a absorbit cele trei
comunităţi originale. Rezultatul acesteia este concretizat în faptul că funcţionarii
acesteia sunt comuni, fără să poată pretinde că aparţin uneia dintre ele, iar
misiunile de reprezentare pe lângă alte state sunt acreditate în numele
comunităţilor, acestea apărând ca titular de drepturi şi obligaţii, deci ca persoană
juridică203.
S-a menţinut însă o separare între acţiunile Comunităţilor europene şi coope-
rarea politică, aceasta nefiind instituţionalizată, rămânând o activitate interguver-
namentală distinctă.

2.3.2. Actul Unic European

Acest document deosebit de important adoptat în1985 a marcat un nou pas
important în evoluţia construcţiei comunitare, întrucât a contribuit la reformarea

203
P. Manin, op. cit., pag. 44
173
instituţiilor comunitare şi la extinderea competenţelor acestora în noi domenii,
reprezentând ân acelaşi timp şi o premisă importantă în vederea realizării Uniunii
Europene.
2.3 3.Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht instituie o “Uniune Europeană” fondată pe
Comunităţile europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instituite
prin acest tratat.
Dispoziţiile respectivului tratat sunt destul de vagi în ceea ce priveşte clarificarea
unor probleme juridice, fapt pentru care rămân destule chestiuni în discuţie, care îşi
aşteaptă o concretizare prin reglementările care vor fi adoptate ulterior.
Astfel, Uniunea Europeană apare ca o entitate eterogenă, care înglobează pe de o
parte cele trei Comunităţi care îşi păstrează fiecare personalitatea juridică (C.E.E.
devine C.E.), iar pe de altă parte politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)
precum şi cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne(J.A.I.), şi care
astfel constituie cei trei piloni ai viitoarei construcţii europene.
Privită din punct de vedere juridic, doar cele trei Comunităţi au personalitate
juridică proprie, aceasta lipsind atât Uniunii Europene ca entitate superioară şi cu
atât mai mult P.E.S.C. şi J.A.I., ultimii doi piloni constituindu-se mai mult ca
obiective ale viitoarelor acţiuni comunitare.
În afara acestora, conform art. J.4 Uniunea Europeană urmează să cuprindă
şi Uniunea Europei Occidentale, care deşi reprezintă în momentul actual o
organizaţie interguvernamentală de sine stătătoare, este avută în vedere ca o parte
integrantă a dezvoltării Uniunii Europene în domeniul apărării. Această cooperare
este doar programatică, pentru realizarea practică impunându-se acţiuni şi măsuri
comune adoptate de către Consiliul European şi instituţiile competente ale U.E.O.
Transformarea Comunităţii Economice Europene în “Comunitate
Europeană” – respectiv în comunitate nespecializată – este considerat ca fiind un
pas în direcţia încorporării celorlalte două comunităţi specializate în aceasta 204.

204
P.Manin, op. cit., pag. 46
174
Menţinerea lor prin Tratatul de la Maastricht şi operarea doar a unor modificări de
natură să alinieze dispoziţiile celor trei tratate în problemele esenţiale, este
apreciată ca o acţiune tactică prin care pe de o parte se marginalizează cele două
tratate (C.E.C.O. şi C.E.E.A.) iar pe de altă parte se are în vedere expirarea în anul
2002 a tratatului C.E.C.O. şi, probabil, preluarea tuturor atribuţiilor de către
Comunitatea Europeană prin instituţiile devenite deja comune.
Se poate pune problema imperfecţiunii construcţiei Uniunii Europene, prin
neadoptarea unui singur tratat care să le înlocuiască pe cele trei existente. Această
situaţie nu s-a realizat întrucât au existat o serie de reţineri din partea unor state
privind separarea sectoarelor de competenţă comunitară de cele de cooperare,
precum şi în alte domenii. Deşi nu s-a adoptat un singur tratat, cele trei continuând
să existe, unele prevederi referitoare la revizuirea fiecărui tratat au fost unificate.
Cadrul instituţional al Comunităţilor rămâne comun, aşa cum a fost stabilit
anterior, şi care conform art. C din Tratatul de la Maastricht, este destinat să
asigure coerenţa şi continuitatea acţiunilor destinate atingerii obiectivelor prin
respectarea realizărilor comunitare. Cooperarea în domeniile politicii externe
utilizează însă organe distincte de cele ale Comunităţilor.
Consiliul European, instituţionalizat prin Actul Unic European (1985) este
confirmat prin art. D al Tratatului de la Maastricht ca fiind organul care “dă
Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi definirii orientărilor politice
generale”, el trebuind să prezinte anual un raport în faţa Parlamentului European.
Articolul B. al Tratatului de la Maastricht defineşte obiectivele şi principiile
comune ale Uniunii: promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi
durabil; afirmarea identităţii pe scară internaţională, întărirea protecţiei drepturilor
şi intereselor resortisanţilor statelor membre, dezvoltarea unei cooperări strânse în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Se menţin obiectivele fiecărei Comunităţi şi
se reafirmă şi respectarea principiilor fundamentale care sunt definite prin art. F
din tratat: respectarea identităţii naţionale a statelor membre şi respectarea
drepturilor fundamentale garantate prin Convenţia Europeană a drepturilor omului.

175
 3.3.4. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de reglementări care conduc la
evoluţia Uniunii Europene din punct de vedere instituţional şi al politicilor sale,
aşa cum am arătat mai detaliat în cap.I, paragr. 3.5. El face în acelaşi timp primii
paşi în direcţia realizării unificării tratatelor comunitare. Aceasta se referă atât la
tratatele constitutive, cât şi la Tratatul de la Maastricht, a anexelor, protocoalelor şi
a altor acte. Este de menţionat faptul că un număr de nouă protocoale şi o
convenţie anexă la acest tratat sunt abrogate în mod expres.
De asemenea, în vederea simplificării numerotării articolelor
Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului C.E., într-o anexă sunt cuprinse tabelele
de echivalenţă prevăzute de art.12 din Tratatul de la Amsterdam. Astfel,
complicata numerotare a articolelor cu litere combinate cu cifre este simplificată cu
o numerotare formată numai din cifre.
Aşa cum se precizează în partea a doua a tratatului intitulată
„simplificare”, în scopul înlăturării dispoziţiilor caduce şi pentru adaptarea textului
anumitor dispoziţii, se face fie o înlocuire a unor termeni, expresii, formulări etc.
cu altele , fie abrogarea unor articole sau părţi din acestea.205

205
A se vedea :Victor Duculescu – op. cit. pag.10
176
 CAPITOLUL VI

COMPETENŢELE COMUNITĂŢILOR EUROPENE

ŞI DOMENIILE DE ACŢIUNE

1. Principii generale privind competenţele

177
 1.1. Instituirea principiilor
Stabilirea competenţelor în cadrul Comunităţilor europene şi a Uniunii
Europene apare ca o problemă deosebit de complexă, motivele fiind bazate atât pe
caracterul eterogen al Comunităţilor cât şi pe repartizarea competenţelor între
Comunităţi şi state. Aceste competenţe nu sunt reglementate de tratate în mod
general, ci în funcţie de obiectul de activitate al Comunităţilor. Din această cauză
jurisprudenţa a trebuit să intervină în numeroase cazuri şi să rezolve neînţelegerile
apărute, statuând totodată şi o practică prin care se pot găsi soluţii altor situaţii
asemănătoare.
În vederea stabilirii competenţelor Comunităţilor europene şi a competen-
ţelor statelor membre trebuie să se pornească de la elementele de bază ale
construcţiei comunitare.
Un prim element care trebuie avut în vedere este faptul că aceste trei
Comunităţi constituie organizaţii internaţionale specializate, instituite prin tratate.
Din această realitate rezultă principiul conform căruia ele au competenţe care le
sunt conferite de către tratatele constitutive206.
În al doilea rând, trebuie să se ţină seama de faptul că statele membre ale
Comunităţii continuă să-şi păstreze o serie de domenii în care au competenţe
exclusive. Această situaţie duce la necesitatea delimitării domeniilor de
competenţă ale acestor entităţi, determinarea raporturilor dintre ele şi stabilirea
modalităţilor de soluţionare a diferendelor care pot apărea ca urmare a activităţilor
desfăşurate de către organele acestora.
Principiile care guvernează repartizarea competenţelor între Comunităţi şi
statele membre sunt prevăzute de Tratatul de la Maastricht în art. 3B , care
modifică Tratatul C.E. şi care are următorul conţinut: “Comunitatea acţionează în
limitele competenţelor care i-au fost conferite şi a obiectivelor care i-au fost
atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă,
Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în

206
J.Boulouis, op. cit. pag. 113
178
măsura în care, obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele
membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel
comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate.
Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru
atingerea obiectivelor prezentului tratat.”
Din conţinutul acestui articol se desprind trei principii care guvernează
competenţele comunitare:
- principiul specializării;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul proporţionalităţii.
Deşi respectivele principii sunt proclamate în acest articol, trebuie remarcat
faptul că ele nu sunt stabilite pentru prima dată prin Tratatul de la Maastricht,
întrucăt se regăsesc în anumite prevederi ale tratatelor constitutive ale
comunităţilor, chiar dacă nu au fost foarte clar exprimate.

1.2. Coexistenţa competenţelor comunitare cu cele ale statelor membre

Situaţia specifică a Comunităţilor europene determină existenţa unor
diferenţe comparative cu situaţia din cadrul statelor federale în ceea ce priveşte
repartizarea competenţelor. Astfel, dacă în cazul unor state federale (ex. Germania)
constituţia prevede modul de repartizare a competenţelor, în cadrul tratatelor
comunitare nu există dispoziţii exprese, motiv pentru care a revenit Curţii de
Justiţie sarcina de a statua unele principii în acest sens.
Regula de bază este că statele nu îşi pierd competenţele proprii prin atribu-
irea unor competenţe Comunitare, dar apar unele modificări în exercitarea
acestora.
Este vorba de o situaţie în care pot exista competenţe concurente. De
asemenea, există o complementaritate a competenţelor, sau aşa-numitul
“federalism cooperativ”207.

J.Boulouis, op. cit., pag. 114

207

179
 Astfel, în cazul atribuirii unor competenţe Comunităţilor, statele nu mai
dispun de o competenţă proprie, autonomă în acel domeniu, chiar în cazul în care
Comunităţile nu şi-au exercitat încă în mod efectiv propria competenţă. Statele
sunt deci obligate să respecte aceste reglementări generale şi să acţioneze în
conformitate cu prevederile lor.
În situaţia în care Comunităţile îşi exercită atribuţii conferite prin tratate şi
emit acte normative, statele nu mai au altă posibilitate decât să acţioneze în cadrul
prescris de acestea şi dacă eventual trebuie să adopte alte acte normative de
aplicare, acestea nu pot fi decât în concordanţă cu cele comunitare. Exemplu cel
mai elocvent în acest sens este domeniul “pieţei interne”. Până la adoptarea
Actului Unic European, domeniul respectiv a fost lăsat în mare măsură la
latitudinea statelor, fapt care a dus la existenţa unor piedici în vederea realizării
acestui obiectiv datorită reglementărilor diferite pe plan naţional. Iniţial se
prevedea realizarea pieţei interne ca obiectiv de bază pentru cel mai târziu 1
ianuarie 1993, statele urmând să acţioneze în vederea aplicării acestor prevederi.
Ulterior s-a dovedit că realizarea acestui obiectiv era mai complicată şi necesita
condiţii şi reglementări mai complexe.
Există însă în cadrul acestei repartizări de competenţe şi domenii în care
statele îşi păstrează o competenţă proprie, cum ar fi de exemplu adoptarea de
reglementări privind apărarea ordinii publice, a moralei şi securităţii publice,
cooperarea în protecţia mediului înconjurător (care se coroborează cu cea a
Comunităţilor) precum şi în domeniul dezvoltării.
În alte cazuri considerate excepţionale. Comunităţile au o competenţă
exclusivă. Statele şi-au pierdut competenţa proprie şi nu mai pot acţiona decât în
baza unei abilitări speciale din partea Comunităţilor. Este cazul domeniilor de
interes colectiv, comunitar (exemplu: realizarea pieţei interne unice . Această
competenţă exclusivă se consideră a fi exercitată şi în domeniul relaţiilor
Comunităţilor cu terţe state, sau în domeniul conservării resurselor marine.

180
 1.3. Principiul specializării
Principiul specializării Comunităţilor se bazează pe dispoziţiile tratatelor
constitutive ale acestora, care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate şi,
în consecinţă, competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului prevăzut
de tratate. Dacă în cazul C.E.C.O. şi C.E.E.A. tratatele au stabilit domenii de
activitate foarte specializate, sectoriale, în cazul C.E.E. s-a avut în vedere o
diversificare a domeniilor de activitate şi o extindere a competenţelor. Acestea au
fost în continuare extinse prin Actul Unic European, iar adoptarea Tratatului de la
Maastricht “a constituit un moment deosebit de important în lărgirea sferei de
activitate a acestei comunităţi nu numai prin înlăturarea calificativului “economic”,
cât mai ales prin instituirea Uniunii Economice şi Monetare, care are ca nucleu
Comunitatea Europeană. Art. 3 B din Tratatul C.E., aşa cum a fost introdus prin
Tratatul de la Maastricht, statuează ca principiu general: “Comunitatea acţionează
în limitele de competenţă care îi sunt conferite şi a obiectivelor ca îi sunt atribuite
prin prezentul tratat”.
Consecinţa acestor reglementări rezidă pe de o parte în faptul că statele pot
să ceară anularea acelor acte comunitare care au fost adoptate prin depăşirea de
către state a competenţelor atribuite Comunităţilor de către tratate, iar pe de altă
parte, în faptul că statele nu pot să-şi depăşească propria competenţă rezultată în
urma ratificării sau aderării la aceste tratate, eventualele acţiuni ale lor în acest sens
putând fi sancţionate.
Din activitatea jurisdicţională se constată că interpretarea dispoziţiilor din
tratate privind competenţa nu este restrictivă 208. Deşi este vorba de organizaţii
specializate, sunt recunoscute şi aşa-numitele “competenţe implicite”, care nu sunt
prevăzute în mod expres de către tratat, dar care pot fi deduse printr-o interpretare
extinctivă, globală şi având în vedere realizarea obiectul tratatului. Această
interpretare poate fi făcută atunci când dispoziţiile tratatului prevăd o enumerare
exemplificativă a unor domenii în care se conferă competenţă Comunităţilor, altele

208
P.Manin, op. cit. pag. 63
181
nefiind deci interzise. Se are în vedere, de exemplu, faptul că dacă în sarcina
Comunităţilor revine realizarea unor obiective interne, se poate extinde competenţa
acestora şi în domeniul extern, pentru acele măsuri care sunt necesare bunei
îndepliniri a atribuţiilor pe plan intern209. De asemenea, jurisprudenţa Curţii a
statuat că dispoziţiilor tratatelor privind competenţele Comunităţilor trebuie să li se
dea o interpretare mai mult “extinsă” decât “restrânsă” (de exemplu în domeniul
formării profesionale, unde Comunităţile nu au competenţe expres prevăzute)210.
Extinderea competenţelor Comunitare faţă de cele prevăzute în tratate
trebuie să se facă însă doar în limitele care sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a
acestora fiind supusă anulării.
Se evidenţiază şi o diversitate de competenţe comunitare, respectiv:
- competenţa normativă;
- competenţa executivă;
- competenţa de control;
- competenţa jurisdicţională.
Fiecare dintre acestea este exercitată prin instituţiile şi organele abilitate prin
tratate şi alte acte normative comunitare, sau de drept intern. Astfel, Comunităţile
au posibilitatea de a sancţiona persoanele fizice sau agenţii economici pentru
nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu dispun de mijloace pentru
aplicarea sancţiunilor, acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin organele
lor competente, aceasta constituind o obligaţie a statelor în cadrul cooperării
comunitare211.

1.4. Principiul subsidiarităţii

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competenţelor Comunităţilor
înseamnă că acestea nu intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor
exclusivă, decât în măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în

209
Arret Kramer (14.07.1976, 3, 4 et 6/76, 1279)
210
Arret Casagrande (03.07.1974, 9/74, 773); Granier (13.02.1959; 292/83, p. 606)
211
P.Manin, op. cit,. pag. 65
182
mod corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai bine îndeplinite
la nivel comunitar.
Se are în vedere faptul că ceea ce poate fi realizat în mod individual, de către
fiecare stat, nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală nu
este posibilă, se impune intervenţia colectivă. Competenţa de drept comun este
deci a statelor, iar intervenţia comunitară, în practică, este de natură să ducă în
suficiente cazuri la situaţii dificile în ceea ce priveşte delimitarea competenţelor,
fapt pentru care în doctrină s-au exprimat opinii controversate în legătură cu
această problemă. În mod concret este vorba de o acceptare din partea statului a
limitării competenţelor sale , în vederea acordării unor competenţe sporite
Comunităţilor. Competenţa naţională constituie regula, iar competenţa comunitară
excepţia.
Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind competenţele
prin Tratatul de la Maastricht (art. 3 B alin. 2 din tratatul C.E.). El are însă atât
precedente doctrinare, cât şi constituţionale . Dintre sursele doctrinare se impun a
fi menţionate acele teorii care încercau să confere o protecţie individului faţă de
intervenţiile publice nejustificate, prin luarea deciziilor la nivelul cel mai scăzut
posibil. Acest principiu a cunoscut o evoluţie în sensul intervenţiei forului superior
numai atunci când cel inferior nu reuşea să aibă eficienţă în acţiunile sale.
Pe plan legislativ, el şi-a găsit aplicarea în diferite reglementări constituţio-
nale (ex. Germania), precum şi în domeniul comunitar, în mod implicit. Astfel, art.
5 din tratatul C.E.C.O. face o referire indirectă la acest principiu în reglementările
privind concurenţa, iar în tratatul C.E. se regăseşte în:
- art. 235 care conferă Consiliului de Miniştri dreptul de a acţiona în
domeniile de competenţă a statelor membre;
- art. 113 şi 116 care se refereau la politica în domeniul comercial; (art. 116
a fost abrogat prin Tratatul de la Maastricht);
- art. 178 şi 215 privind responsabilitatea extracontractuală a Comunităţii;
- art. 100 privind concordanţa legislaţiilor naţionale.

183
 S-a constatat însă de către jurisprudenţa comunitară şi de către statele
membre că, în vederea construcţiei comunitare, subsidiaritatea trebuie să devină un
principiu al relaţiilor comunitare generale. El a fost exprimat pentru prima oară în
acest sens în proiectul de Uniune Europeană al lui A. Spinelli, propus
Parlamentului European (15 iulie 1983), iar din Actul Unic European rezultă, fără
să fie menţionat expres, din dispoziţiile privind mediul înconjurător.
Tratatul de la Maastricht a fost însă cel care i-a dat o formulare relativ clară
şi precisă (art. 3 B).

1.4.1. Respectarea principiului subsidiarităţii în activitatea instituţiilor

comunitare

Principiul subsidiarităţii a stârnit discuţii şi pe planul politicii comunitare,

fiind disputat cu ocazia unor reuniuni ale Consiliului European. Astfel, la
Birmingham (16 octombrie 1992) şi Edinburgh (11-12 decembrie) s-au examinat
implicaţiile practice ale acestui principiu şi s-au stabilit liniile directoare, de natură
să aprecieze în mod corect, de la caz la caz, dacă o măsură luată de un organ
comunitar este conformă acestui principiu. S-a stabilit astfel că , în vederea
aplicării acestuia, trebuie să se respecte identitatea naţională a statelor membre şi
competenţele naţionale ale acestora.
În acelaşi timp, Comunităţile trebuie să acţioneze în vederea realizării
scopului pentru care au fost create, neputând lăsa doar în seama statelor aceste
atribuţii, cu atât mai mult atunci când ele nu pot fi îndeplinite în mod
corespunzător de către state.
Îmbinarea interesului comunitar cu principiul subsidiarităţii îşi găseşte
reflectarea în modul de acţiune al instituţiilor comunitare în vederea elaborării
dreptului comunitar derivat, precum şi în jurisprudenţa Curţii.

184
 Astfel, Comisia trebuie să aibă în atenţie să nu propună Consiliului spre
adoptare proiecte de acte normative care – privite prin prisma subsidiarităţii – nu
se impun în mod esenţial a fi adoptate la acest nivel, ele putând fi lăsate în
competenţa statelor. De asemenea, privitor la directivele adoptate, trebuie să se
lase statelor posibilitatea să aprecieze şi să aleagă mijloacele de aplicare. În
vederea exercitării rolului de iniţiativă legislativă, Comisia trebuie să procedeze la
consultări cât mai largi pentru a putea oferi o bază cât mai solidă justificării sale
faţă de cerinţele principiului subsidiarităţii.
Consiliul, în activitatea sa de legiferare, trebuie să aibă în vedere în mod
permanent respectarea acestui principiu.
Parlamentul European, prin competenţa sa codecizională, de asemenea, va
trebui să fie un garant al respectării acestui principiu.
Curtea de Justiţie, în exercitarea competenţelor sale, poate fi solicitată să se
pronunţe asupra nerespectării dispoziţiilor art. 3 B din Tratatul de la Maastricht.
Consiliul European a decis în legătură cu acest articol că el nu are o aplicabilitate
directă, revenind Curţii rolul de a decide în cazurile în care un justiţiabil atacă în
faţa unei instanţe naţionale un act comunitar pe motiv că el este contrar
principiului subsidiarităţii. Competenţa este atribuită Curţii de Justiţie, întrucât se
invocă o chestiune de valabilitate a acestuia, care nu este de competenţa instanţei
naţionale.

1.5. Principiul proporţionalităţii

Conţinutul principiului proporţionalităţii constă în faptul că acţiunile
Comunităţii nu vor depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
prevăzute în tratat. Acest principiu a fost aplicat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie
încă din anul 1956212, fiind considerat unul dintre principiile care rezultă din
natura comunităţilor şi care sunt inerente noţiunii de piaţă comună şi doctrinei neo-
liberale pe care aceasta se bazează.

212
CJCE, 25.11.1956, Fédération charbonière de Belgique, 8/55 pag.199. A se vedea şi Jean Boulouis- Droit
institutionel de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995, pag. 128-129.
185
 Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare vor trebui să acţioneze
în aşa fel încât să nu depăşească în exercitarea competenţelor ceea ce este necesar
pentru realizarea obiectivelor comunitare. Atunci când instituţia poate să aleagă
între mai multe variante de rezolvare a atribuţiilor sale, în baza acestui principiu,
va trebui să o aleagă pe cea mai puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o
execute, iar în cazurile în care se impun unele sarcini, acestea să nu fie
disproporţionate în raport cu scopurile vizate.
Acest principiu îşi găseşte reflectarea mai ales în aplicarea unor măsuri
de sancţionare de natură administrativă sau penală, precum şi în domeniul
protecţiei consumatorilor interni din statele membre, sau în cel al liberei circulaţii a
persoanelor. Principiul se aplică atât în ceea ce priveşte măsurile comunitare, cât şi
măsurilor naţionale care prevăd sancţionarea încălcărilor normelor dreptului
comunitar.

1.6. Aspecte noi prevăzute în Protocolul anexă la Tratatul de la

Amsterdam privind principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii

Printr-un protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul

de la Maastricht instituind Uniunea Europeană şi care se referă la aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, se arată că în scopul definirii cu mai
multă precizie a acestor principii şi pentru a face ca ele să fie respectate cu
rigurozitate şi să fie aplicate în mod concret de către toate instituţiile, se cere ca
fiecare instituţie să vegheze la aplicarea lor.
Se prevede că principiul subsidiarităţii nu pune în discuţie competenţele
conferite Comunităţii Europene prin tratat, aşa cum au fost ele interpretate de către
Curtea de Justiţie. Pentru orice propunere de text legislativ, motivele care stau la
baza acestuia trebuie să facă obiectul unei declaraţii de justificare şi care să
demonstreze că aceasta este conformă principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii, iar argumentele care justifică realizarea unui obiectiv la nivel

186
comunitar în condiţii mai bune trebuie să fie sprijinite de indicatori calitativi şi
cantitativi.
Potrivit protocolului, pentru ca o acţiune comunitară să fie justificată din
punct de vedere al principiului subsidiarităţii, ea trebuie să corespundă acestuia din
cel puţin două motive:
- obiectivele sale să nu poată fi realizate suficient prin acţiuni ale
statelor membre potrivit reglementărilor constituţionale naţionale
- acţiunea comunitară să reprezinte modalitatea cea mai adecvată.
Pentru a aprecia această situaţie se va avea în vedere:
- aspectul transnaţional al chestiunii;
- acţiunea la nivel naţional să fie limitată sau chiar să lipsească, ceea ce
ar fi contrar scopurilor tratatelor comunitare ,sau ar dăuna în alt mod
intereselor statelor membre;
- acţiunea la nivel comunitar să prezinte avantaje evidente în
comparaţie cu acţiunea la nivel naţional, datorită importanţei scopurilor
urmărite sau a efectelor acesteia.
- Forma acţiunii comunitare va fi pe atât de simplă pe cât o permite
realizarea adecvată a obiectivului urmărit. Comunitatea nu legiferează decât în
măsura în care acest lucru este necesar.
- Măsurile Comunităţii trebuie să lase autorităţilor naţionale o marjă de
decizie cât mai mare, care să permită atingerea obiectivelor, cu respectarea
cerinţelor tratatelor comunitare.
- Sunt, de asemenea, prevăzute în protocol sarcini pentru Comisie în ceea
ce priveşte iniţierea de consultări înaintea iniţiativelor legislative, motivarea
pertinentă a oricărei propuneri făcute, eficienţa oricăror cheltuieli propuse, precum
şi prezentarea de rapoarte anuale Consiliului European, Parlementului European,
Consiliului Miniştrilor, Comitetului regiunilor şi Comitetului economic şi social.

187
 2. Câmpul de aplicare al competenţelor
comunitare

Analiza problematicii competenţelor Comunitare presupune luarea în consi-

derare a teritoriului şi a persoanelor asupra cărora acestea se exercită, între compe-
tenţele statelor şi cele ale comunităţilor existând o serie de deosebiri.

2.1. Competenţa teritorială

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, întrucât Comunităţile nu au un
teritoriu propriu, competenţa lor se exercită asupra spaţiului alcătuit din teritoriile
statelor membre.
Această competenţă comunitară este limitată, ea având doar prerogativele
care rezultă din tratatele de constituire. Este vorba deci de o competenţă parţială a
Comunităţilor asupra acestor teritorii, complementară cu cea a statelor care, de
asemenea, nu mai au o competenţă integrală, întrucât au cedat o parte din aceste
competenţe Comunităţilor.
Competenţa comunitară se aplică deci întregii suprafeţe a statelor membre
atât uscatului, cât şi apelor interioare, mării teritoriale, platoului continental, zonei
economice exclusive, cât şi spaţiului aerian aferent.
Se recunoaşte şi o competenţă extrateritorială a Comunităţilor, care nu se
confundă cu situaţia în care unele norme comunitare se aplică în relaţiile cu terţe
state, având la bază unele acorduri încheiate între aceştia (acorduri încheiate cu
A.E.L.S., S.E.E. etc.).

2.2. Competenţa personală

Din punctul de vedere al persoanelor asupra cărora se extinde competenţa
comunitară, aceasta se referă la totalitatea persoanelor fizice şi morale ale tuturor
statelor membre. Aceasta situaţie se bazează şi pe faptul că există şi o cetăţenie
europeană, instituită prin Tratatul de la Maastricht.
188
 2.2.1. Cetăţenia europeană
Noţiunea de cetăţenie europeană îşi are originea în documentele Consiliului
European de la Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul întâlnirii şefilor de state
şi guverne de la Paris (10-11 decembrie 1974) s-a realizat acordul de constituire a
unui grup de lucru care urma să studieze condiţiile şi termenele în care se va putea
acorda, pentru cetăţenii celor nouă state membre în momentul respectiv, drepturi
speciale provenite din calitatea de cetăţeni ai statelor comunitare 213. În baza acestor
documente, Comisia a înaintat Consiliului un raport cu privire la această problemă,
deşi nu se contura încă instituirea instituţiei cetăţeniei europene în documentele
respective.
Această problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la Dublin a
Consiliului European (1990), când s-a avut în vedere instituirea unei cetăţenii
europene. Pe baza acesteia urma să se recunoască unele drepturi politice şi sociale
pentru persoanele care urmau să beneficieze de ea. Ea apărea deci ca un suport al
uniunii politice care urma să se creeze.
Se avea în vedere nu o contopire a identităţii naţionale, ci o modalitate de
comunicare între acestea.
În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulaţie a persoanelor.
Ulterior, s-a apreciat că ea trebuie să se refere, în finalul construcţiei comunitare,
mai ales la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fără considerarea frontierelor
şi a altor limitări de natură naţională.
În urma exprimării mai multor puncte de vedere în legătură cu această
problemă, Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 şi-a axat
discuţiile pe două probleme esenţiale: recunoaşterea unei duble cetăţenii şi
atribuirea de drepturi cetăţenilor comunitari fără să se ţină seama de cetăţenia
acestora.

213
Bull C,.E. suppl. 12/74, punctul 1104
189
 În legătură cu problema dublei cetăţenii, s-a avut în vedere faptul că orice
persoană are, de regulă, cetăţenia statului său, care îi conferă anumite drepturi şi
obligaţii. Cetăţenia dublă, europeană, trebuie să fie un complement al cetăţeniei
naţionale şi nu o substituire a acesteia214. Deci cetăţenia de bază a oricărei persoane
este stabilită conform normelor juridice interne, iar cetăţenia europeană este o
consecinţă a deţinerii unei cetăţenii a unui stat care este membru al Uniunii
Europene.
Această concepţie a fost întărită prin Tratatul de la Maastricht (art. F, par. 1),
care precizează că: “uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre ale
căror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice”.
Cetăţenia europeană a fost astfel instituită prin tratatul de la Maastricht (art.
8 par. 1 C.E.).
Persoanele care beneficiază de cetăţenia europeană se bucură de o serie de
drepturi.
Astfel, persoana are dreptul la liberă circulaţie şi sejur pe teritoriul
intercomunitar, drept care nu este supus decât limitărilor şi condiţiilor prevăzute
de Tratatul de la Maastricht şi dispoziţiilor adoptate în vederea aplicării acestuia.
Dreptul de vot la alegerile naţionale şi europene reprezintă o altă consecinţă
a recunoaşterii calităţii de cetăţean european. În acest domeniu există însă o serie
de deficienţe cauzate de reglementările naţionale privind acordarea dreptului de vot
în cadrul alegerilor interne . Astfel, unele state acordă drept de vot străinilor,
(Danemarca, Olanda), în timp ce altele nu recunosc acest drept decât cetăţenilor
proprii ( Franţa, Germania). Din aceste considerente apar o serie de dificultăţi în
ceea ce priveşte exercitarea dreptului la vot, întrucât orice cetăţean european are
dreptul să voteze şi să fie ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European,
indiferent de ţara în care se află. Din aceste considerente, art. 138, par. 3 C.E., aşa
cum este modificat prin Tratatul de la Maastricht, reiterează necesitatea adoptării

214
Bull. C.E. supple 2/91, sp. pag. 74
190
unei proceduri uniforme referitoare la condiţiile de eligibilitate şi desfăşurare a
votărilor pentru toate statele membre215.
Cetăţenia europeană are implicaţii şi în ceea ce priveşte protecţia
diplomatică a persoanelor care o posedă, întrucât într-un stat terţ, unde statul
naţional al respectivei persoane nu este reprezentat, el poate solicita protecţia
diplomatică a oricărui alt stat comunitar (art. D din Tratatul de la Maastricht).
Dreptul de petiţionare este de asemenea recunoscut în baza cetăţeniei
europene. Fiecare cetăţean european are dreptul de petiţionare conform art. 128-
130 din Regulamentul interior al Parlamentului European. În baza acestui drept,
poate să prezinte, individual sau în asociere cu alţi cetăţeni ai Comunităţilor, cereri
sau doleanţe scrise către Parlament.
Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează persoanele care pot adresa
petiţii Parlamentului şi conţinutul acestora. Sunt astfel îndreptăţite să adreseze
petiţii persoanelor fizice sau juridice cu privire la o problemă care priveşte
domeniul de activitate al Comunităţilor.
Mediatorul este împuternicit să primească reclamaţii de la cetăţenii statelor
membre ale Uniunii Europene şi de la alte persoane, aşa cum am arătat mai sus, în
cap.II, paragr. 5.5.5.

3. Domeniile de acţiune ale Comunităţilor şi Uniunii Europene

3.1. Realizarea pieţei interne

Noţiunea de piaţă internă a fost introdusă de Actul Unic European. Tratatul
C.E.E. prevedea ca obiectiv doar realizarea unei pieţe comune.
Trebuie remarcat faptul că, deşi această noţiune a fost asociată în mod frec-
vent Comunităţii Economice Europene, ea constituie în egală măsură şi scopul
celorlalte două Comunităţi, constituindu-se în fundament al construcţiei comuni-
tare, chiar dacă în cazul acestora are un caracter sectorial.

215
Această prevedere a impus modificări constituţionale în unele state, printre care şi în Franţa
191
 Conceptul de piaţă comună este apreciat ca având un caracter neo-liberal,
putând fi definit ca o arie geografică unică, substituită ariei geografice naţionale
care fuzionează şi în care se aplică regulile economiei de piaţă. Aceasta presupune
aplicarea unor reguli privind concurenţa, suprimarea barierelor vamale naţionale şi
aplicarea unor tarife vamale comune. Libera circulaţie a mărfurilor se bazează pe
crearea unei uniuni vamale, care este o realitate diferită de zonele de liber schimb,
când statele îşi păstrează propriile regiuni vamale, deşi asigură libera circulaţie a
produselor în relaţiile cu statele terţe. Ea presupune, de asemenea, şi înlăturarea
oricăror măsuri de contingentare a produselor sau de aplicare a unor taxe, ajutoare
sau alte măsuri de acest gen pentru protejarea directă sau indirectă a produselor
naţionale, precum şi eliminarea discriminărilor de natură publică sau privată, care
au la bază considerente naţionale. Uniunea vamală a fost creată între cele şase state
membre ale Comunităţilor la 1 iulie 1968, ulterior fiind extinsă şi asupra celorlalte
state devenite membre.
Piaţa internă este reglementată în art. 3 alin. C art. 7A din Tratatul C.E. ca
fiind un spaţiu caracterizat prin înlăturarea între statele membre a obstacolelor
privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.
În vederea realizării pieţei interne, Comunităţilor le revin o serie de atribuţii
care constau în principal în intervenţia în vederea armonizării cadrului normativ
impus statelor printr-o serie de măsuri, acestea fiind cuprinse în “cartea albă”
adoptată de Comisia Europeană în 1985.
Măsurile respective sunt specifice obiectivelor care urmează a fi realizate.
Din momentul realizării pieţei unice (1 ianuarie 1993) Comunităţile urmau
să aibă preponderent competenţe de control, exercitate prin intermediul directivelor
(conform art. 99 şi 100 A), statele membre trebuind să îşi armonizeze reglementă-
rile interne cu cele comunitare.

3.2. Politicile comune

192
 În tratatul C.E.E. sunt prevăzute politicile comune în domeniul comercial,
agricultură, pescuit şi în domeniul transporturilor. Noţiunea de politică comună nu
se defineşte prin prevederile tratatului. Modificările ulterioare ale tratatului nu au
schimbat cadrul iniţial în ceea ce priveşte aceste domenii.
Politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor competen-
ţa de a acţiona, lipsind statele de posibilitate de a întreprinde măsuri specifice în
aceste domenii216.

3.2.1. Politica comercială

În domeniul politicii comerciale se are în vedere pe lângă spaţiul economic
intern şi cel extern, atribuindu-se competenţe comunitare în ceea ce priveşte
tarifele vamale, politica exporturilor, negocierea acordurilor comerciale externe şi
măsurile de protecţie comercială (antidumping etc.).
În acest domeniu, Comunităţile au competenţa exclusivă, ceea ce înseamnă
că statele sunt lipsite de competenţă proprie.

3.2.2. Politica agricolă şi în domeniul pescuitului

Aceste domenii sunt de asemenea rezervate competenţei comunitare. Se
aplică şi în acest domeniu regulile liberei circulaţii şi protecţiei faţă de exterior, dar
prin mecanisme specifice, nu prin aplicarea tarifului vamal comun.

3.2.3. Politica în domeniul transporturilor

Transporturile sunt incluse în categoria serviciilor şi sunt considerate ca un
element important pentru realizarea pieţei interne, motivul atenţiei speciale
constând în importanţa deosebită a acestui domeniu pentru susţinerea dezvoltării
celorlalte sectoare de activitate, fapt pentru care este un domeniu rezervat
competenţei comunitare.

216
P. Manin, op. cit., pag. 81
193
 3.2.4. Politica economică şi monetară
Politica economică a statelor membre a fost reglementată în art. 103 alin 1
şi 104 din Tratatul C.E.E., care se referă de fapt la politica macroeconomică a
acestora şi în art. 108 şi 109 care prevăd procedurile speciale pentru evitarea
crizelor economice.
Politica economică şi monetară a Uniunii Europene reprezintă un domeniu
de o deosebită extindere în cadrul Tratatului de la Maastricht. Titlul VI al tratatului
cuprinde reglementarea acestor politici în mod detaliat.
Din dispoziţiile Tratatului de la Maastricht rezultă că politica monetară
constituie domeniul de competenţă al Comunităţilor, iar politica economică
urmează să rămână în sfera de activitate a statelor, deşi, aşa cum în mod justificat
s-a sesizat, aplicarea politicii monetare comunitare va fi de natură să reducă în mod
substanţial autonomia economică a statelor217.
Politica monetară, deşi nu este calificată în direct ca fiind o politică
comunitară, are toate caracteristicile acesteia, fapt pentru care ea nu poate fi
aplicată decât în măsură progresivă şi cu posibilităţi de derogare corespunzătoare.
În acest domeniu, Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) con-
form art. 105, par. 1, stabileşte şi aplică politica monetară a Comunităţii, fondată
pe economia de piaţă şi pe menţinerea stabilităţii preţurilor (art. 105 par. 1), inter-
zicându-se şi băncilor centrale naţionale să finanţeze prin orice mijloace deficitul
public (art. 104, par. 1). De asemenea, S.E.B.C. deţine şi girează rezervele oficiale
de schimb ale statelor membre (acestea neputând păstra în gestiune în devize decât
fondul de rulment).
Rezultă deci că, în acest domeniu, competenţa comunitară cuprinde toate
aspectele care se referă la sensul obişnuit al acestei noţiuni.
Emisiunea de monedă, conform art. 105 A este de competenţa B.C.E.,
nefiind valabile decât monedele emise de către B.C.E. sau de către băncile
naţionale autorizate de către acestea.

217
P.Manin, op. cit. pag. 83
194
 Emisiunea de monedă naţională se poate efectua doar cu aprobarea B.C.E. în
ceea ce priveşte volumul acesteia.
3.2.4.1. Moneda unică europeană
În ceea ce priveşte moneda unică, Tratatul de la Maastricht prevede că în
momentul intrării în vigoare a celei de-a treia faze, Consiliul, pe baza votului
unanim al membrilor săi, la propunerile Comisie şi după consultarea B.C.E.,
hotăreşte ratele de conversiune pe baza cărora monedele naţionale sunt irevocabil
fixate şi cursul irevocabile la care monedele lor sunt stabilite. Începând din acel
moment s-a decis că ECU va fi moneda unică, iar Consiliul va lua măsuri pentru a
asigura introducerea acesteia în toate ţările membre, iar ECU urma să înlocuiască
toate monedele naţionale ale statelor membre218.
Cu prilejul reuniunii neoficiale a miniştrilor de finanţe din ţările membre ale
Uniunii Europene desfăşurată la Versailles la 8 aprilie 1995, preşedintele
Bundesbank a propus ca moneda unică europeană să nu fie denumită ECU, ci
EURO, denumire care a fost acceptată cu această ocazie.
În faza a doua a creării Uniunii economice şi monetare (10 ianuarie 1994)
conform art. 109 E. 1 din Tratatul de la Maastricht nu a prevăzut transferuri de
competenţă din partea statelor în acest domeniu. Ea avea mai ales rolul de a
permite statelor să îşi adopte legislaţia şi să asigure o independenţă pentru banca
naţională centrală. În acest sens a fost creat Institutul Monetar European care urma
să efectueze studii şi să faciliteze cooperarea, până la crearea Băncii centrale
Europene, când acesta va dispărea.
În cea de-a treia fază, urma să se analizeze de către Consiliu în componenţa
miniştrilor de finanţe şi a celor însărcinaţi cu problemele economice modul în care
fiecare stat îndeplineşte condiţiile pentru adoptarea monedei unice. Consiliul

218
ECU provine de la prescurtarea denumirii în limba engleză a “European Currency Unity”. El a
înlocuit “Unitatea de cont monetar european” care a fost introdusă în 1973, după dispariţia
sistemului Bretton-Woods. Pentru început ECU exista sub forma oficială, ca monedă de rezervă,
instrument de tranzacţie între băncile centrale şi sub forma privată ca mijloc de plată prin cec,
utilizată de comun acord între persoanele private sau autorităţile publice. El nu era încă
materializat în bilete emise de o bancă. Începând cu 1 ianuarie 1994, ECU privat a fost prevăzut
să fie transformat în ECU oficial, care să aibă curs legal.
195
trebuia să decidă prin majoritate calificată, pe baza rapoartelor Comisiei şi a
Institutului Monetar European. Pe baza acestei decizii şi cu avizul Parlamentului,
Consiliul European (în formaţia şefilor de state şi de guverne) urma să decidă până
cel mai târziu la 31 decembrie 1996, cu majoritate calificată, statele care
îndeplinesc condiţiile pentru adoptarea monedei unice şi – în caz afirmativ – va
stabili data pentru intrarea în vigoare. Condiţiile care trebuiau să fie îndeplinite de
către state în acest sens au fost denumite “criterii de convergenţă” şi sunt
prevăzute în art. 109 C.E. şi în protocolul nr. 6. Ele se referă la situaţia băncii
centrale din statul respectiv, stabilirea preţurilor, situaţia finanţelor publice, nivelul
ratelor de dobândă pentru termen lung etc.
În situaţia în care Consiliul nu va putea adopta această decizie până la
sfârşitul anului 1997, înainte de 1 iulie 1998 în aceeaşi formaţie, Consiliul urmând
procedura de mai sus, va confirma cu majoritate calificată care sunt statele membre
care îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea monedei unice.
În această situaţie, urma să înceapă faza a treia, care era prevăzută pentru
1 ianuarie 1999, cel târziu (art. 109 J.4), iar statele care nu vor îndeplini
respectivele condiţii pentru adoptarea monedei unice vor fi exceptate de la
aplicarea politicii monetare şi nu vor participa la gestiunea politicii comune. La un
interval de doi ani, Comisia şi B.C.E. urmau să prezinte Consiliului un raport cu
privire la noile state care vor îndeplini condiţiile de adoptare a monedei unice,
asupra căreia Consiliul compus din şefi de state şi guverne va decide cu majoritate
calificată de voturi, după consultarea Parlamentului219.

3.2.4.2. Avantajele introducerii monedei unice europene

Instituirea unei monede unice europene a fost considerată ca având o
serie de avantaje, dintre care menţionăm:

Pentru Marea Britanie şi Danemarca, prin protocoalele anexă s-au prevăzut condiţiile speciale
219

de participare la acest proces. Până în prezent, statele care au trecut la moneda unică EURO sunt
următoarele :Austria, Belgia, Germania, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Olanda şi
Portugalia
196
 a)- evitarea necesităţilor de schimburi valutare şi a costurilor aferente
(diferenţa dintre cursul de vânzare şi cumpărare, comisionul bancar, plata
personalului angajat în schimbul valutar, etc.);
b)- eliminarea variabilităţii cursurilor de schimb, a riscului valutar şi
a pierderilor cauzate de modificarea cursului nominal;
c)- simplificarea contabilităţii în cadrul operaţiunilor financiare
dintre firme, faţă de situaţia utilizării mai multor monede;
d)- instituirea unui factor de stabilitate a preţurilor şi de consolidare
a cursului valutar real (prineliminarea costurilor provocate de inflaţie);
e)eliminarea diferenţelor dintre ratele dobânzilor şi mişcările de
capital;
f)- dispariţia constrângerilor pe care le suportau guvernele în
privinţa balanţelor de plăţi, întrucât piaţa financiară privată va putea să finanţeze
deficitele financiare, dispărând riscul valutar;
S-a prevăzut că statele vor opera cu monedele naţionale atâta timp cât
nu va fi tipărită moneda unică EURO, aceasta având totuşi un rol de calcul
echivalent faţă de celelalte monede naţionale.
Au avut loc şi unele dispute potrivit cărora adoptarea monedei unice
şi renunţarea la monedele naţionale ar constitui o atingere a suveranităţii şi
independenţei statelor membre.
Deşi s-a propus ca moneda unică să intre în circuit la începutul anului
2000 sau în decembrie 2001, s-a decis la Versailles ca aceasta să fie efectiv pusă în
circulaţie în februarie 2002, această dată fiind adoptată avându-se în vedere şi
scăderea cursului monedei unice europene pe piaţa valutară din ultima perioadă.

4. Politica socială (Spaţiul social european)

Un moment deosebit de important în activitatea Uniunii Europene îl constituie
domeniul social. Acesta depăşeşte problematica legată de dreptul la muncă,
extinzându-se şi asupra politicii sociale şi a domeniilor corelative.

197
 Problematica spaţiului social european a fost avută în vedere îndeosebi de
Franţa, după preluarea funcţiei de preşedinte al Franţei de către F.Mitterrand.
În cadrul tratatelor constitutive ale Comunităţilor politica socială se referea
doar la intervenţia Fondului Social European (creat în 1960) în două direcţii:
acordarea unui ajutor financiar statelor care aveau nevoie pentru reciclarea
profesională, ajutorul acordat persoanelor aflate în şomaj, în vederea recalificării şi
în al doilea rând prin acordarea unor competenţe Comunităţilor pentru a asigura
procesul social, care în fapt se limita doar la sensibilizarea Comunităţilor în
vederea luării unor măsuri în acest domeniu, fără posibilitatea de a le obliga în
vreun mod. Comunităţile avea competenţă de reglementare doar în protecţia
sănătăţii şi a securităţii sociale a muncitorilor emigranţi.
Având în vedere această situaţie, Consiliul a adoptat la 21 ianuarie 1972 (ca
urmare a aplicării principiilor stabilite de reuniunea de la Paris din 1972) primul
program de acţiune socială. Acesta avea ca obiective: reducerea şomajului în
totalitate, sau la o rată cât mai mică, participarea crescută a partenerilor sociali la
deciziile C.E.E. şi la gestiunea întreprinderilor, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi
de muncă.
Adoptarea Actului Unic European, a Cartei comunitare a drepturilor funda-
mentale sociale ale muncitorilor (decembrie 1989), precum şi a Tratatului de la
Maastricht au reprezentat etape succesive care au dezvoltat reglementările
comunitare în domeniul social şi au permis dezvoltarea Spaţiului social european.
Cu ocazia adoptării Tratatului de la Maastricht, s-au manifesta tendinţe
opuse în ceea ce priveşte lărgirea competenţelor comunitare în domeniul social,
între Franţa care dorea acest lucru şi Marea Britanie care s-a opus acestei tendinţe.
Protocolul anexă privind acest domeniu este semnat doar de unsprezece state.
Acestora urmează să li se aplice pe cale de direcţiune prescripţii minimale care să
fie aplicate progresiv în politica socială naţională. Marea Britanie nu ia parte la
reuniunile Consiliului în care se discută aceste probleme.

198
 5. Politica în domeniul concurenţei.

Considerată ca element esenţial al economiei de piaţă, concurenţa are ca rol

primordial protecţia şi garantarea libertăţii de acţiune a operatorilor economici,
respectiv: libertatea comerţului şi industriei, libertatea în stabilirea ofertei, liberta-
tea contractuală, libertatea consumatorilor de a alege produsele şi serviciile con-
form calităţii acestora şi a preţurilor la care sunt oferite. În vederea atingerii acestor
obiectivă există două moduri de privi aceste probleme: concurenţa-condiţie, o
variantă clasică, conform căreia se consideră concurenţă ca mijloc indispensabil de
realizare a dezvoltării economice şi concurenţa-mijloc, conform căreia concurenţa
poate fi sacrificată în unele situaţii excepţionale în vederea realizării unui progres
economic şi social.
Pe baza dispoziţiilor art. 85-87 din Tratatul C.E.E., comisia este competentă
să vegheze la aplicarea regulilor de interzicere a înţelegerilor şi a poziţiilor
dominante, iar prin aplicarea art. 92-94 sunt prevăzute controalele “ajutoarelor”
oferite de stat şi respectarea dispoziţiilor tratatului privind întreprinderile publice şi
întreprinderile care beneficiază de drepturi speciale sau exclusive, aşa cum prevede
art. 90.
În vederea reglementării acestui domeniu, Comunităţile au adopta un număr
important de acte normative şi, în special, decizii individuale.
Nu se poate vorbi de o competenţă exclusivă a Comunităţilor în acest
domeniu întrucât pot adopta regulii de concurenţă şi pot stabili organe de supra-
veghere în acest domeniu. Rămâne însă în vigoare principiul primordialităţii
dreptului comunitar.

6. Politica în domeniul mediului înconjurător

Neprevăzută iniţial în tratatul C.E.E., dar avută în vedere în baza ar. 25 al
acestuia, protecţia mediului înconjurător ridică unele probleme destul de complexe
pentru Comunităţile europene şi statele membre, întrucât în acest domeniu se

199
întâlnesc atât competenţe comunitare de natură diferită (de programare şi
finanţare), cât şi în legătură cu dreptul internaţional (acorduri cu alte state) precum
şi competenţe care sunt la latitudinea statelor membre (adoptarea unor măsuri de
protecţie specială sau încheierea de acorduri internaţionale dar în concordanţă cu
reglementările comunitare.
Tratatul de la Maastricht deşi a modificat dispoziţiile anterioare privind
competenţa comunităţilor doar în cazurile în care se poate acţiona mai eficient la
nivel comunitar, a introdus în Tratatul C.E. principiul subsidiarităţii, care practic
conduce la aceeaşi situaţie.

7. Politica privind circulaţia persoanelor străine în interiorul Comunităţilor

Această politică are în Tratatul de la Maastricht, o reglementare prudentă,

diferită de cea care se referă la piaţa internă. Nu s-a stabilit o politică comunitară în
acest domeniu.
Singura competenţă comunitară are în vedere stabilirea statelor
necomunitare ai căror cetăţeni trebuie să posede o viză pentru a putea circula în
statele membre. Restul problemelor rămân în competenţa organelor comunitare, ca
obiect de reglementare în cadrul cooperării cu alte state, sau de transferare a
competenţelor organelor comunitare.

8. Alte domenii de competenţă comunitară

Tratatul de la Maastricht mai prevede şi alte domenii în care se exercită
competenţa Comunităţilor. Este cazul domeniului cercetării şi dezvoltării
tehnologice în domeniul realizării unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, în
cooperare în vederea dezvoltării, în domeniul energiei şi turismului, în domeniul
învăţământului şi dezvoltării statelor membre.

200
 Fiind domenii relativ noi, nu sunt suficient concretizate nici din punct de
vedere practic, nici jurisdicţional220.
Se poate desprinde concluzia că s-a avut în vedere în momentul adoptării
Tratatului de la Maastricht acordarea pentru Comunităţi a unor competenţe
subsidiare, lăsându-se statelor un câmp relativ larg de acţiune, având în vedere
complexitatea deosebită a domeniilor respective.

9.Cooperarea intensificată
Problema intergării diferenţiate sau flexibile nu este nouă. Este frecvent
afirmat faptul că unele state membre doresc să progreseze pe baza integrării
europene mai accentuate, în timp ce altele sunt foarte reticente din acest punct de
vedere. Dacă unele soluţii la aceste chestiuni au fost de regulă găsite în trecut,cum
a fost de exemplu cazul Protocolului social sau crearea Uniunii economice şi
monetare, aceste exemple au arătat, fără îndoială, necesitatea stabilirii unui cadru
juridic obiectiv care să fie mai eficient decât a se face apel la excepţii, de la caz la
caz.
Astfel, Tratatul de la Amsterdam cuprinde dispoziţii referitoare la condiţiile
şi mecanismele care permit instituirea unei cooperări intensificate între mai multe
state în perioadele unor etape, fără ca să fie puse în joc principiile tratatului şi, în
special, cele privind libertatea de circulaţie şi drepturile cetăţenilor.
In această situaţie, dacă o majoritate de state doreşte, este posibil ca prin
votul majorităţii calificate a statelor membre să se stabilească, în condiţiile
prevăzute în tratate, cooperări intensificate, atât în domeniul comunitar propriu-zis,
cât şi în domeniul cooperării penale şi poliţieneşti.
Politica externă şi de securitate comună este exclusă din câmpul de aplicare
al cooperării intensificate, posibilitatea unei „abstenţiuni constructive” fiind
singurul mecanism de „flexibilitate” autorizat în acest caz.

220
P.Manin, op. cit. pag. 90
201
 10. Politicile de bază ale Uniunii Europene

Aşa cum am arătat mai sus, conform prevederilor Tratatului de la

Maastricht, Uniunea Europeană se bazează în noua sa arhitectură pe trei piloni:
Comunităţile europene, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Având în vedere existenţa cadrului instituţional unic se întâlnesc în general
aceleaşi organe care au atribuţii în aceste domenii, mai puţin Curtea de Justiţie,
care nu poate să intervină. . Există însă şi anumite organe specializate în aceste
domenii, care nu au alte compenţe în cadrul Comunităţilor.

10.1. Politica externă şi de securitate comună

Politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) constituie al doilea pilon
al Uniunii Europene. Ea este regulamentată în art. J.1. – J.11 din Tratatul de la
Maastricht, precum şi în alte dispoziţii normative.
Conform art. J.1. par. 1, P.E.S.C. are vocaţie generală acoperind toate
domeniile politice externe şi de securitate a statelor membre, aşa cum este definită
şi aplicată de către Uniunea Europeană şi de către statele membre. Deciziile de
aplicare în aceste domenii sunt adoptate de către Consiliul prin unanimitate de
voturi, fără ca această cerinţă a unanimităţii să constituie motiv de neadoptare a
documentelor în caz de abţinere. În unele situaţii, Consiliul poate decide cu
majoritate calificată. Consiliul are în vedere principiile politice stabilite de către
Consiliul European care, conform art. D din Tratatul de la Maastricht, trebuie să
informeze Parlamentul European cu privire la stadiul realizării obiectivelor
P.E.S.C.
În paragraful 2 al art. J.1 se stabilesc ca obiective ale P.E.S.C. salvgardarea
şi dezvoltarea valorilor comune ale statelor membre, a independenţei şi securităţii

202
Uniunii Europene, a păcii, a democraţiei şi a respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor sale fundamentale, făcându-se referire la principiile prevăzute în Carta
O.N.U. , în Actul final de la Helsinki din 1975 şi în Carta de la Paris pentru o nouă
Europă.
Obiectivele apărării comune sunt stabilite în art. J.4., paragraful 1 din
Tratatul de la Maastricht ca fiind ansamblul chestiunilor privind securitatea
Uniunii Europene, inclusiv a celor care pot conduce la un moment dat la o apărare
comună.
În declaraţia privind Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) paragraful 1, se
apreciază că se are în vedere, în perspectiva apărării comune, solicitarea elaborării
şi aplicării deciziilor şi acţiunilor U.E.O. în acest sens, în compatibilitate cu
politica Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
La întâlnirea Consiliului European din 1996 s-a prevăzut posibilitatea
revizuirii art. J.4 din Tratatul de la Maastricht pe baza propunerilor Consiliului
miniştrilor şi în funcţie de evaluarea progreselor şi de experienţa în acel moment în
domeniul respectiv (art. J.4 par. 4 şi art. N par. 2., lit. A şi B).
În vederea realizării acestor obiective comunitare sunt prevăzute ca
modalităţi: cooperarea sistematică între statele membre (art. J.2) şi acţiunile
comune (art. J.3).
Cooperarea sistematică între statele membre are în vedere o concentrare a
acţiunilor acestor state cu prilejul sesiunilor Consiliului, prin care să se asigure
realizarea unei “poziţii comune” care să ducă la acţionarea în acelaşi sens a tuturor
statelor comunitare.
Acţiunile comune se referă la domeniile în care statele membre au “interese
importante în comun” şi care pot fi stabilite prin deciziile Consiliului ca făcând
obiectul unei acţiuni comune – în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, mijloacele
şi procedeele de acţiune, condiţiile şi durata acestora – pe baza orientărilor stabilite
de Consiliul European. Având în vedere importanţa deosebită a acestor domenii pe
plan regional cât şi pe plan internaţional, art. J.5 par. 4 stabileşte sarcina membrilor

203
permanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U. (Franţa. Marea Britanie) de a
apăra în cadrul acestei politici comunitare poziţiile şi interesele acestora în
Consiliului de Securitate.
Se statuează prin art. J.7 şi o cooperare între Consiliul European şi
Parlamentul European, care este consultat prin preşedintele sau în ceea ce priveşte
orientările generale ale P.E.S.C., şi căruia i se prezintă informări şi participă la
dezbateri pe această temă, având şi posibilitatea de a ridica anumite chestiuni şi a
face recomandări.
Preşedintele reprezintă Uniunea în problemele care privesc P.E.S.C. şi
este responsabil de punerea în aplicare a acţiuniloe comune.
Comisia şi statele membre au, de asemenea, posibilitatea de a sesiza
Consiliul cu anumite probleme şi propuneri, iar în caz de urgenţă, pot cere o
reuniune extraordinară a Consiliului European. Această reuniune poate fi
convocată şi de către preşedintele Consiliului, în cazuri excepţionale, din oficiu sau
la cererea Comisiei sau a unui stat membru, în termen de 48 de ore, sau în termen
mai scurt în caz de necesitate absolută.
Tratatul de la Amsterdam cuprinde un număr important de dispoziţii
privind P.E.S.C., reglementate în Titlul V (art.J1 – J18), reluând multe dintre
prevederile Tratatului de la Maastricht, dar adăugând şi reglementări noi.
Astfel, în art J2 din tratat se prevede că Uniunea Europeană urmăreşte
realizarea obiectivelor în acest domeniu prin:
-definirea principiilor şi orientărilor generale ale P.E.S.C.;
- luarea deciziilor privind strategiile comune;
- adoptarea acţiunilor comune;
- adoptarea de poziţii comune;
- intensificarea cooperării între statele membre în conducerea
politicilor lor;
Se prevăd în art.J13 para. 1 şi situaţiile când Consiliul poate hotărî cu
majoritate calificată:

204
 - atunci când în baza strategiei comune adoptă acţiuni comune şi
poziţii comune sau ia orice decizie bazată pe strategia comună;
- când adoptă decizii de punere în aplicare a unei acţiuni comune sau
strategii comune ;
Art. J16 stabileşte că Secretarul general al Consiliului, ca Înalt
Reprezentant pentru P.E.S.C., asistă Consiliul şi Preşedinţia în problemele
respective şi contribuie în special la formularea, elaborarea şi aplicarea deciziilor
politice, iar când este necesar, conduce la cererea Preşedinţiei, în numele
Consiliului, dialogul politic cu terţii.
Ori de câte ori Consiliul consideră necesar, poate să numească un
reprezentant special căruia să-i confere un mandat legat de anumite probleme
politice particulare.
Sarcini noi sunt stabilite şi pentru Uniunea Europei Occidentale
(U.E.O.), ca parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, prevăzându-se
accesul la o capacitate operaţională de apărare, în special în domeniul misiunilor
umanitare, de menţinere a păcii şi în misiunile cu unităţi de luptă combatante
pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de restabilire a păcii.
P.E.S.C. nu afectează obligaţiile statelor membre care decurg din
apartenenţa acestora la N.A.T.O., politicile celor două organizaţii fiind compatibile
şi comune.

10.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)

10.2.1. Aspecte generale

Conform titlului VI al Tratatului de la Maastricht (art. K.1 şi K.9), ale art.
100C şi 100D din Tratatul C.E. şi ale declaraţiilor privind azilul şi cooperarea
poliţienească, cooperarea în domeniul justiţie şi al afacerilor interne constituie cel
de-al treilea pilon al Uniunii Europene. Este statuat în art. B din dispoziţiile

205
comune ale Tratatului de la Maastricht ca obiectiv al Uniunii Europene dezvoltarea
cooperării,
Art. K.1 defineşte următoarele tipuri de cooperare: judiciară civilă, judiciară
penală, vamală şi poliţienească.
Mai sunt stabilite şi unele domenii suplimentare de competenţă a
Comunităţilor: politica de azil, trecerea frontierelor şi controlul acestora, politica
de migrare şi politica faţă de resortisanţii statelor terţe, lupta împotriva
toxicomaniei şi contra fraudelor internaţionale. Calificate drept domenii de interes
comun, ele nu aduc atingere domeniului de competenţă al Comunităţilor Europene.
În vederea realizării acestei cooperări, statele membre acţionează reciproc
pentru coordonarea acţiunilor lor şi a organelor specificate în aceste domenii, aşa
cum prevede art. K.3 par.1.
Pentru realizarea acestor obiective în condiţii cât mai bune Consiliul poate,
conform art. K par.2, să hotărască acţiuni comune în măsura în care acestea sunt
mai bine îndeplinite decât prin acţiunea izolată a statelor membre, precum şi de
recomandare a adoptării unor convenţii de către statele membre.
În ceea ce priveşte trecerea frontierei statelor membre, art. 100 C prevede
competenţa Comunităţii Europene de a stabili statele terţe ai căror cetăţeni
urmează să obţină viza de intrare pe teritoriul acesteia.
Este prevăzută şi situaţia unor afluxuri de cetăţeni din terţe ţări, pentru care
nu se cere viza în mod normal, dar se poate stabili de către Consiliu ca fiind
obligatorie viza de intrare, pentru o perioadă limitată de timp. Conform art. 100 C
par. 2 nu se poate împiedica prin aceste dispoziţii competenţa statelor membre de a
lua măsurile de ordine publică şi securitate internă care sunt necesare.
Până la 31 decembrie 1995, Consiliul este competent să decidă asupra
acestor probleme în unanimitate de voturi, iar după această dată cu majoritate
calificată. Tipul de viză solicitat va fi decis în unanimitate.
Iniţiativa reglementării aparţine Comisiei, iar Parlamentul trebuie să fie
consultat cu excepţia măsurilor care se întreprind în caz de urgenţă.

206
 Se prevede şi instituirea unui Comitet coordonator în acest domeniu, dar
care nu afectează prerogativelor COREPER (art. K.4 şi 100 D).
Sunt prevăzute şi acţiuni prioritare în domeniul azilului care să armonizeze
politicile adoptate de către statele membre, aşa cum a fost stabilit de către Consiliul
European 28-29 iunie 1991, la Luxemburg, precum şi în domeniul cooperării
poliţieneşti, în special prin adoptarea unor măsuri colective în ceea ce priveşte
informarea organelor competente ale statelor membre.

10.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale

în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul Schengen

Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale a

devenit o preocupare deosebit de importantă pentru comunitatea internaţională,
aflându-se pe agenda de lucru a tuturor organismelor specializate sau cu preocupări
în acest domeniu, fie din cadrul O.N.U., fie din cadrul unor organizaţii regionale.
În rândul acestora se înscriu şi comunităţile europene, respectiv
Uniunea Europeană, care încă din Tratatul de constituire a C.E.E. (art .7a, 8-8c şi
100) au iniţiat bazele unei colaborăria statelor în scopul prevenirii şi combaterii
criminalităţii.
Primele acţiuni concrete cu relevanţă practică şi în plan legislativ au
fost semnarea la Schengen în 1985 a unui acord între Germania, Franţa, Belgia,
Olanda şi Luxemburg, prin care se urmărea libera circulaţie a persoanelor între
aceste state, efectuarea şi întărirea controlului la graniţele exterioare ale spaţiului
geografic format din acestea.
A urmat semnarea la 14 iunie 1990 a Convenţiei de aplicare a
Acordului de la Schengen, care prevede măsuri pentru asigurarea securităţii interne
a spaţiului prin transferarea controlului la graniţele exterioare. Aceste măsuri se
referă la :

207
 - crearea unui Sistem de Informaţii Schengen (S.I.S.) care să permită
statelor-părţi să obţină date despre persoanele care intră în acest spaţiu şi
activităţile infracţionale pe care la desfăşoară (trafic de arme,felsuri de monedă,
spălarea banilor, trafic cu maşini furate, falsul de documente, etc.), la care au acces
forţele de poliţie din aceste state, fişier care este permanent actualizat;
- verificarea persoanelor la punctele de intrare în spaţiul Schengen să
se facă, pe cât posibil, în mod uniform (şi dacă se poate, chiar la graniţele
exterioare ale Uniunii Europene);
- creşterea cooperării între forţele de poliţie prin crearea unor
structuri de comunicaţii, exerciţii comune, supravegherea trecerilor de frontieră şi
exercitarea dreptului de urmărire;
- obligaţia de a da altor state membre orice informaţii care pot fi utile
pentru prevenirea criminalităţii;
- creşterea cooperării în lupta împotriva drogurilor, a traficului şi
consumului acestora;
- armonizarea legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte
deţinerea de arme de foc.
Acordul de la Schengen a fost şi este considerat ca punct de plecare
în proiectul de integrare a justiţiei şi afacerilor externe în cadrul politicilor de bază
ale Uniunii Europene.
Până la elaborarea Tratatului de la Maastricht, cooperarea între
forţele de securitate ale statelor comunitare se realiza în cadrul unor întâlniri
informale în cadrul grupului Trevi, care reuneau miniştrii de justiţie şi de interne ai
statelor membre, fără a beneficia de un cadru legal.
Tratatul de la Maastricht stabileşte în art. K.1 următoarele domenii
de interes comun a statelor în cadrul J.A.I.:
-politica privind azilul;
- regulile de trecere a frontierelor externe ale statelor membre de
către persoane şi controlul acestora;

208
 - politica privind imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor
terţe (intrarea şi circulaţia lor, condiţiile de şedere inclusiv întregirea familiilor şi
accesul la locurile de muncă, lupta contra imigrării, al şederii ilegale şi a muncii
ilegale a acestora);
- lupta împotriva toxicomaniei;
-lupta împotriva fraudei la scară internaţională;
- cooperarea judiciară în materie civilă;
- cooperarea judiciară în materie penală;
- cooperarea vamală;
-cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi combaterii
terorismului, a traficului ilicit de droguri şi a altor forme grave ale criminalităţii
internaţionale şi organizarea la nivelul Uniunii Europene a unui sistem de
schimburi de informaţii în cadrul unui Oficiu European de Poliţie (EUROPOL).
Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi el prevederi importante în
acest domeniu, respectiv în titlul VI intitulat „Dispoziţii comune asupra cooperării
judiciare şi poliţieneşti în materie penală” (art. K.1 – K.14 şi introduce titluri noi
privind diferitele forme de cooperare : titlul III A – „Vize, azil, imigraţie şi alte
politici care ţin de libera circulaţie a persoanelor”, titlul VI A – „Ocuparea forţei de
muncă” ; titlul A – „Cooperarea vamală”. Fiecare dintre aceste titluri sunt deosebit
de complexe din punct de vedere al reglementărilor pe care le cuprind.
Studierea acestor forme de cooperare între statele comunitare este
deosebit de importantă pentru adoptarea celor mai bune măsuri de prevenire şi
combatere a criminalităţii internaţionale .
Aceasta se impune cu atît mai mult cu cât România se află în plin
proces de negocieri în vederea aderării la Uniunea Europeană, iar cooperarea între
organele de justiţie şi poliţie româneşti cu cele ale statelor comunitare devine o
necesitate tot mai stringentă.

209
 10.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind acquis-ul
Schengen

Printr-un Protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam se prevede

integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene. Se prevede că acest
protocol are în vedere situaţia specială a Marii Britanii şi Irlandei care nu sunt
semnatare ale acordurilor la care sunt parte celelalte treisprezece state comunitare
şi careîşi rezervă dreptul de a verifica cetăţenii statelor părţi la Acordul asupra
Spaţiului Economic European sau persoanelor aflate în întreţinerea lor, precum şi
cetăţenii altor state şi de a decide acordarea sau neacordarea vizei de intrare pe
teritoriul lor.
Referitor la aceste treisprezece state, de la data intrării în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam se va aplica de îndată acquis-ul Schengen. Cele două
state sunt invitate să coopereze cu celelalte şi pot să ceară în orice moment să
participe, în totalitate sau în parte, la acest acquis. Respectiva cerere de aderare va
fi adoptată cu unanimitatea voturilor celor treisprezece state, plus votul statului
solicitant.
Tot la data intrării în vigoare a Tratatului de Amsterdam, Consiliul
Miniştrilor se va substitui Comitetului executiv instituit de acordurile Schengen.
În ceea ce priveşte viitoarea extindere a Uniunii, noile state invitate la
aderare vor fi considerate că trebuie să accepte pe deplin acquis-ul Schengen.
În anexă la protocol se precizează că acquis-ul Schengen cuprinde
patru documente:
-Acordul de la 14 iunie 1985 dintre Germania, Franţa, Belgia, Olanda
şi Luxemburg privind suprimarea graduală a controalelor la frontierele lor;
-Convenţia încheiată la 19 iunie 1990 privind aplicarea Acordului de
la Schengen din 1985 dintre cele cinci state, precum şi actele finale şi declaraţiile
anexă;

210
 -Protocoalele şi acordurile de aderare la Acordul din 1985 şi la
Convenţia de aplicare din 1990, semnate cu Italia (27 nov. 1990), Spania şi
Portugalia (28 apr.1991), Grecia (6 nov.1992), Austria (28 apr.1995), Danemarca,
Finlanda şi Suedia (19 dec. 1996), ca şi actele finale şi declaraţiile anexate;
- Deciziile şi declaraţiile adoptate de Comitetul executiv instituit
prin Convenţia de aplicare din 1990, precum şi actele adoptate în vederea aplicării
Convenţiei de către organele cărora Comitetul executiv le-a conferit puterea de a
adopta decizii.

10.2.4. EUROPOL

EUROPOL este sigla pentru Oficiul European de Poliţie, prevăzut

de art.K-1(9) dinTratatul de la Maastricht şi din Convenţia privind EUROPOL.
Reprezintă o instituţie supranaţională creată pe baza unor acorduri
interguvernamentale.
Înainte de ratificarea instrumentelor europene privind Europolul, a
existat unprecursor al acesteia, respectiv Unitatea de Droguri Europol (E.D.U.),
care a funcţionat la Haga , formată din ofiţeri de legătură ai statelor membre şi care
aveau acces direct la investigarea datelor personale şi a cazurilor legate de droguri.
În urma unor acţiuni comune a statelor membre, la 10 martie 1995 s-
a extins aria de competenţă a E.D.U. cu privire la traficul ilegal cu substanţe
radioactive şi nucleare, a traficului ilegal cu imigranţi şi a furturilor de vehicole.
Convenţia privind EUROPOL a fost semnată de către statele membre
la 26 iulie 1995. Totodată s-a semnat şi un protocol adiţional care conferea Curţii
de Justiţie competenţa de a interpreta respectiva Convenţie.
Potrivit prevederilor Convenţiei, principalele obiective ale acesteia se
referă la crearea cadrului de colaborare al statelor membre în baza art. K-1(9) din
Tratatul de la Maastricht în vederea îmbunătăţirii eficienţei cooperării autorităţilor
competente în prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale. Dacă iniţial

211
domeniile în care se coopera erau cele avute în vedere de E.D.U., după aproximativ
doi ani EUROPOL a avut ca obiect de activitate şi violenţele teroriste, spălarea
banilor şi alte infracţiuni de acest gen.
Consiliul European este împuternicit să atribuie EUROPOL
competenţe şi cu privire la alte infracţiuni prevăzute în anexa la Convenţie,
referitor la care acesta va decide cu unanimitate de voturi.
EUROPOL are ca atribuţii facilitarea schimbului de informaţii între
statele membre prin culegerea şi analizarea informaţiilor şi transmiţând
autorităţilor competente din statele membre, fără întârziere, prin unităţile naţionale
de profil datele necesare în ceea ce le priveşte, ajutând astfel cercetările din aceste
state.
Un sistem de informaţii conţine datele persoanelor care au comis fapte
date în competenţa EUROPOL, sau care sun suspecte de a fi comis aceste fapte sau
care au luat parte la săvârşirea acestor fapte în ţările membre.
Alte fişiere cuprind date deţinute de EUROPOL în scop de analiză
Aceste date, care sunt mai puţin protejate cuprind informaţii cu privire la
persoanele care au avut calitatea de martori sau victime potenţiale sau reale ale
infracţiunilor.
EUROPOL are personalitate juridică. Organele sale sunt următoarele:
-Consiliul managerilor, format dintr-un reprezentant al fiecărui stat
membru, care ia hotărâri în cele mai importante probleme privind activitatea
EUROPOL, cu o majoritate de două treimi , în afara situaţiilor altfel prevăzute;
- Directorul, numit prin decizia unanumă a Consiliului European, după
consultarea Consiliului managerilor, al cărui mandat este de patru ani şi care poate
fi reînnoit o dată. Acesta este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor care revin
EUROPOL şi pentru buna administrare a acestuia.
Directorul împreună cu cei doi adjuncţi ai săi poate fi demis prin
decizia Consiliului adoptată cu două treimi din voturi.
- Consiliul mixt de supraveghere pentru protejarea datelor;

212
 - Controlul financiar;
- Comitetul financiar.
EUROPOL nu trebuie confundat cu INTERPOL (O.I.P.C.), care este o
organizaţie ce cuprinde poliţişti din 177 de state şi care are sediul la Lyon. Spre
deosebire de EUROPOL. INTERPOL nu este o organizaţie regională, ci una
universală.

213
 CAPITOLUL VII

REPARTIZAREA PUTERILOR ÎN CADRUL

COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Consideraţii generale
În vederea asigurării funcţionării normale a Comunităţilor europene, s-a
impus un sistem de reguli care să reglementeze procesul de luare a deciziilor şi,
deci, de repartizare a puterilor care sunt specifice Comunităţilor. În acest sens, se
disting în literatura de specialitate clasificări pe criteriul repartizării procesului de
decizie între Comunităţi, pe de o parte, şi statele comunitare pe de altă parte. De
asemenea, se mai distinge separarea între competenţele instituţiilor comunitare şi
cele ale organelor subsidiare ale acestora221.
Alţi autori apreciază că repartizarea puterilor între instituţiile comunitare
este deosebit de complexă, având în vedere faptul că în cadrul Comunităţilor se
întâlneşte o diversitate de forme instituţionale care au evoluat de la instituţii
supranaţionale (cele din cadrul C.E.C.O.), până la constituirea ca organizaţii
interguvernamentale care prin acţiunile lor se suprapun celor guvernamentale şi au
ca efect acordarea unor puteri instituţiilor reprezentative ale organizaţiilor
(Consiliul şefilor de state şi guverne şi Consiliul European). De asemenea, se
subliniază şi rolul democratic al Parlamentului European ales prin vot universal222.

221
J.Boulouis, op. cit., pag. 111
222
P.Manin, op. cit., pag. 175
214
 2. Funcţia normativă

Funcţia normativă constă în adoptarea normelor juridice comunitare. În

literatura de specialitate se face distincţie între funcţia “constituantă” şi cea
“legislativă”223.
1. Funcţia constituantă cuprinde elaborarea şi revizuirea tratatelor instituind
Comunităţile. Rolul esenţial în acest scop revine Consiliului, ca organ reprezenta-
tiv al guvernelor statelor membre, care, pe baza propunerilor Comisiei, statuează
cu unanimitate de voturi în acest sens. În vederea realizării acestei funcţii,
Consiliul trebuie să consulte Parlamentul European, care, în baza art. 138 şi 106
paragraful 5, va emite un aviz conform.
În afară de adoptarea şi revizuirea tratatelor, intră în aceeaşi categorie
normativă “constituantă” şi deciziile de admitere a unor noi membrii în cadrul
Comunităţilor, sau cele privind trecerea la o fază nouă în construcţia Uniunii
Europene, când Parlamentul trebuie, de asemenea, consultat sau solicitat să emită
avize conforme.
Un rol important în acest domeniu revine şi Consiliului şefilor de state şi
guverne, ca organ care stabileşte principalele direcţii de orientare ale politicii
comunitare şi impulsionează acţiunile instituţiilor comunitare în vederea realizării
acestora.

2. Funcţia legislativă, de adoptare a actelor normative cu caracter general

prezintă unele particularităţi faţă de funcţia legislativă internă, în sensul că nu este
exercitată de către instituţia reprezentativă a cetăţenilor statelor comunitare,

223
P.Manin, op. cit., pag. 176-177
215
Parlamentul European, ci de către instituţia care este emanaţia guvernelor statelor
membre, Consiliul Miniştrilor.
Această diferenţă faţă de situaţia statelor democratice se explică prin
caracterul Comunităţilor de organizaţii supranaţionale. Deşi iniţial rolul Adunării şi
al instituţiilor similare a fost destul de redus, ulterior s-a constatat o tendinţă de
creştere a puterilor Parlamentului (prin asocierea în unele cazuri – Consiliului, care
deţine rolul esenţial) dar fără să i se confere drept de iniţiativă legislativă (care este
competenţa Comisiei).
2.2.1.Iniţiativa legislativă
Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Ea decide asupra propunerilor pe
care le face Consiliului în vederea adoptării reglementărilor care îi intră în
competenţă, dar nu este obligată să ţină seama de ele, deşi Tratatul de la Maastricht
cere Comisiei să examineze propuneri care pot veni de la Consiliu, Parlament sau
de la statele membre.
Conform prevederilor tratatelor, Consiliul se pronunţă asupra propunerilor
Comisiei, fiindu-i impusă această obligaţie aproape în toate cazurile. Retragerea de
către Comisie a propunerii sale înainte de adoptarea textului, împiedică Consiliul
să statueze.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a adus însă o modificare monopolului
exclusiv al Comisiei în ceea ce priveşte iniţiativa legislativă, în sensul că, în
domeniul politicii monetare, Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei
după obţinerea avizului Parlamentului sau B.C.E., sau pe baza recomandării B.C.E.
şi după consultarea Parlamentului şi a Comisiei (art. 106).
În practică se constată destul de frecvent situaţii în care Consiliul solicită
Comisiei să iniţieze anumite acte normative.
În afară de iniţiativă, Comisia urmăreşte textul propus în toate fazele ulterio-
are, până la adoptarea acestuia, prin reprezentanţii săi, susţinând şi justificând
propunerile făcute.
2.2.2. Adoptarea actelor normative

216
 Adoptarea regulamentelor şi directivelor, ca acte normative comunitare, este
de competenţa Consiliului miniştrilor, care este principalul legislator comunitar.
În unele situaţii, Tratatul de la Maastricht prevede asocierea Parlamentului
în acest sens proces.
Comisia are, de asemenea, conform Tratatului C.E.C.O. competenţă legisla-
tivă în ceea ce priveşte deciziile generale. În unele cazuri, este necesar şi acordul
Consiliului. De asemenea, Tratatul C.E.E. conferă Comisiei în unele cazuri o
putere de decizie proprie. Art. 90 dă Comisiei competenţa de a adopta, în funcţie
de necesităţi, directive adresate întreprinderilor publice şi celor cărora le sunt
acordate anumite drepturi speciale de către statele comunitare.
Consiliul european al şefilor de state şi guverne nu este menţionat de către
tratate în rândul instituţiilor care au competenţă legislativă, rolul său fiind, aşa cum
am mai arătat, de stabilire şi direcţionare a politicii comunitare în sfera sa cea mai
largă de cuprindere. El poate însă să intervină în situaţia blocajului apărut în
funcţionarea organelor legislative comunitare, prin propunerea de soluţii sau prin
propria examinare a unor chestiuni, fără să se substituie însă Consiliului
miniştrilor, în ceea ce priveşte adoptarea propriu-zisă a actului normativ
.
2.2.3. Rolul Parlamentului în procesul legislativ
Având iniţial doar rolul de a da avize consultative, ulterior rolul
parlamentului European a crescut, prin dispoziţiile Actului Unic European şi prin
Tratatul de la Maastricht, care prevede cinci modalităţi de intervenţie a acestuia în
procesul legislativ comunitar: consultarea, cooperarea, codecizia, avizele conforme
şi situaţiile de neintervenţie.
2.2.3.1.Consultarea Parlamentului
Consultarea reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenţie a
acestuia. Ea intervine în acele situaţii în care tratatele prevăd că un act nu poate fi
adoptat de către Consiliu decât după consultarea Parlamentului şi obţinerea unui
aviz din partea acestuia. Avizul respectiv nu este obligatoriu pentru Consiliu, în

217
ceea ce priveşte conţinutul său. Adoptarea actului fără obţinerea avizului constituie
un viciu substanţial de formă şi atrage anularea actului, cu excepţia cazului în care
acesta nu a fost emis de Parlament ca urmare a unui refuz sistematic, aşa cum a
statuat Curtea de Justiţie224.
În practică s-a ivit şi situaţia unor modificări importante ale textului iniţial,
astfel încât s-a pus problema “reconsultării” Parlamentului cu privire la noul text.
Întrucât tratatele nu prevăd în mod expres această situaţie, au apărut opinii
diferite, Consiliul considerând că modificările Comisiei trebuie să fie supuse unei
reconsultări parlamentare, dar referitor la propriile modificări nu s-a stabilit însă o
practică.
Avizul nu poate fi solicitat în mod oficial decât de către Consiliu, dar în
practică se trimite de către Comisie proiectul actului normativ şi Parlamentului,
simultan cu cel adresat Consiliului.
Avizul Parlamentului este prezentat în formă scrisă, motivat şi cuprinzând
eventualele propuneri de modificare.
2.2.3.2.Cooperarea
Cooperarea între Consiliu şi Parlament a fost introdusă prin Actul Unic
European. Puterea de decizie aparţine în totalitate Consiliului, dar Parlamentul
poate influenţa într-un oarecare mod decizia acestuia, prin faptul că, primind
proiectul de act normativ de la Comisie, emite un aviz după procedura obişnuită pe
care îl înaintează Consiliului. Acesta poate hotărî o “poziţie comună”, respectiv
adoptarea actului, pe care îl trimite Parlamentului. Dacă Parlamentul se pronunţă
expres pentru adoptarea actului, sau dacă nu se pronunţă în termen de trei luni,
Consiliul adoptă actul conform “poziţiei comune”. Respingerea de către Parlament
a “poziţiei comune” presupune unanimitatea în cadrul Consiliului pentru adoptarea
actului.
În cazul în care Parlamentul propune amendamente faţă de poziţia comună,
acestea sunt transmise Comisiei, care în termen de o lună trebuie să adopte

224
Hot. Roquette frères, 29.10.1980, 138/79, pag. 3333
218
modificări propunerilor iniţiale în sensul amendamentelor Parlamentului, pe care le
transmite Consiliului, care poate decide în aceste cazuri cu majoritate calificată (cu
excepţia prevăzută de art. 128 paragraful 5 privind cultura, când se cere
unanimitate). Dacă însă Consiliul intenţionează adoptarea textului fără să ţină
seama de amendamentele Parlamentului, se impune unanimitatea. În toată această
perioadă, Comisia poate să joace un rol important, de arbitru, propunând până în
momentul adoptării textului de către Consiliu amendamente care să îi permită
acestuia să statueze cu majoritate calificată.
Câmpul de aplicare a acestei proceduri de cooperare cuprinde domeniile:
nediscriminării (art. 7 C.E.) fondul social european (art. 125) cooperarea în
domeniul dezvoltării art. 130 A), formarea profesională (art. 127 paragraful 4) etc.
2.2.3.3.Codecizia
Codecizia este o procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht în art.
189 B, reprezentând o inovaţie în acest sens, un pas important în vederea acordării
în viitor unor puteri legislative Parlamentului. Parlamentul dispune în acest fel de
un drept “de veto”, dar nu poate fi considerat ca legislator, întrucât îi lipseşte
iniţiativa legislativă, care estre apanajul Comisie. În acest fel, un act normativ nu
poate fi adoptat decât pe baza acordului Parlamentului sau a lipsei de opoziţie a
acestuia la adoptarea actului de către Consiliu. Actul apare astfel ca fiind comun
Consiliului şi Parlamentului, fiind semnat de către preşedinţii ambelor instituţii.
Până la Tratatul de la Amsterdam, în practică procedura codeciziei era lungă
şi complexă.
Ea cuprindea mai multe faze de trimiteri şi retrimiteri ale textului între
Consiliu şi Parlament. Prima fază era similară cu cea din procedura cooperării,
respectiv aprobarea poziţiei comune de către Parlament, sau nepronunţarea în
termen de trei luni, oferea Consiliului posibilitatea să adopte actul. În cazul în care
Parlamentul cu majoritate absolută de voturi se declara împotriva textului, se creea
un Comitet de conciliere în compoziţie paritară al Consiliului şi Parlamentului, iar

219
dacă după prima reuniune se declara respins cu majoritatea absolută a
Parlamentului, acesta nu mai putea fi adoptat, fiind respins în mod definitiv.
În cazul în care Parlamentul propunea amendamente, Consiliul putea să
adopte actul cuprinzând toate amendamentele Parlamentului (în cazul celor
respinse de Comisie trebuia să întrunească votul unanim), în termen de trei luni.
Dacă Consiliul nu reuşea adoptarea propunerilor Parlamentului în totalitate,
se convoaca Comitetul de conciliere de către preşedintele Consiliului, de comun
acord cu preşedintele Parlamentului, fiind prezenţi şi reprezentanţii Comisiei,
încercându-se adoptarea unui text comun, care să fie votat cu majoritatea calificată
pentru membrii Consiliului şi cu majoritatea simplă pentru reprezentanţii
Parlamentului European.
În caz de adoptare a unui text comun, fiecare instituţie trebuia ca în termen
de şase săptămâni să hotărască textul actului în conformitate cu proiectul comun,
prin votul majorităţii calificate pentru membrii Consiliului şi votul majorităţii
absolute pentru reprezentanţii Parlamentului. Realizarea aprobării comune ducea la
adoptarea textului, iar neaprobarea de către una din cele două instituţii avea ca
efect respingerea acestuia.
În cazul neadoptării unui text comun, dacă în termen de şase săptămâni
Consiliul nu întreprindea nici o măsură, textul era respins. Dacă însă Consiliul
confirma poziţia sa comună exprimată anterior întrunirii Comitetului de conciliere
cu majoritate calificată şi în termen de şase săptămâni Parlamentul nu adopta nici o
poziţie, se adoptă acest text. Dacă în acelaşi interval de timp Parlamentul confirma
cu majoritate absolută respingerea acestui text, el era respins definitiv.
Procedura codeciziei are un câmp de aplicare destul de important. Intră în
această sferă următoarele domenii:
- programul-cadru în domeniul cercetării (art. 130 i)
- libera circulaţie a muncitorilor (art. 49)
- piaţa internă (art. 100 a şi b)
- protecţia consumatorilor (art. 129 a, pct. 4)

220
 - cultură (art. 128, pct. 5)
- reţelele trans-europene (art. 129 d) etc.
Prin Tratatul de lea Amsterdam, procedura codeciziei a fost simplificată şi
prevede o creştere a rolului Parlamentului în acest domeniu, Consiliul nemaiputând
adopta nici un act în codecizie fără acordul Parlamentului. Astfel, noua
procedură de codecizie simplificată are, de la intrarea în vigoare a acestui tratat,
următoarea structură:
a)- dacă Parlamentul şi Consiliul sunt de acord cu privire la o propunere a
Comisiei, aceasta este adoptată;
b)- dacă există un dezacord, Parlamentul poate fie să accepte poziţia
Consiliului, fie să o respingă sau să o amendeze prin votul majorităţii membrilor
care îl compun;
c)- dacă Consiliul nu acceptă amendamentele, el convoacă o reuniune de
conciliere în cadrul căreia dacă se realizează acordul asupra unui text comun, atât
Consiliul cât şi Parlementul îl vor vota pe acesta, iar decaă acordul nu se realizează
acordul, propunerea nu va putea fi adoptată.

2.2.3.4. Avizul conform

Avizul conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a
Consiliului, care a fost introdus prin dispoziţiile Actului Unic European şi prin
care Parlamentul European se pronunţă cu privire la protocoalele referitoare la
cooperarea financiară şi tehnică cu ţările mediteraneene.
Prin Tratatul de la Maastricht, procedura avizelor conforme se extinde în
următoarele domenii:
- reglementarea dreptului de sejur şi de liberă circulaţie al cetăţenilor
Uniunii Europene (art. 8 A paragraful 2)
- elaborarea unei proceduri uniforme privind exercitarea dreptului de vot şi
eligibilitatea cetăţenilor Uniunii în Parlamentul European, elaborată de Parlament
înainte de 31 decembrie 1993 (art. 8 paragraf 2)

221
 - modificarea statutului Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C)
şi atribuirea Băncii centrale Europene (B.C.E.) a unor misiuni executive (art. 106
paragraf 6)
- regulile aferente fondurilor structurale şi crearea Fondului de coeziune (art.
130 D)
- admiterea unor noi state în cadrul Uniunii Europene (art. 0)
- încheierea de către Comunităţi unor acorduri prevăzute de art. 238 C.E., ca
şi a unor acorduri prin care se creează un cadru instituţional specific de cooperare,
acorduri cu implicaţii bugetare, sau acorduri privind modificarea unor acte
adoptate după procedura de codecizie (art. 238 paragraful 3 al. 2).
Procedura de adoptare cuprinde mai multe faze:
- solicitarea avizului conform de către preşedintele Consiliului de Miniştrii
către preşedintele Parlamentului European;
- transmiterea solicitării Comisiei competente a Parlamentului şi studierea în
fond;
- adoptarea prin vot a poziţiei comisiei parlamentare şi transmiterea unei
recomandări către Parlament;
- votul Parlamentului, care trebuie să întrunească o majoritate calificată din
numărul membrilor care îl compun;
- trimiterea rezultatului votului către Consiliu.
În caz de aviz negativ, Consiliul poate trimite o nouă sesizare cu un text
modificat sau nu.
Avizul conform se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene
(J.O.C.E.).
În cazul în care Parlamentul nu emite avizul conform, fie că acesta este
negativ, fie că nu întruneşte majoritatea solicitată, Consiliul nu poate adopta textul
respectiv.
2.2.3.5. Absenţa intervenţiei Parlamentului

222
 Există domenii de competenţă legislativă a Consiliului în care acesta poate
legifera fără a fi necesară intervenţia Parlamentului într-una din formele prezentate
anterior.
Acesta se referă la următoarele domenii:
a) în care Consiliul decide cu majoritate calificată:
- politica în domeniul comercial comun (art. 113 C.E.)
- politica în transporturile maritime şi aeriene (art. 84 paragraful 2)
- politica privind libera circulaţie a capitalurilor (art. 69 şi 70)
- modificarea autonomă a tarifului vamal comun (art. 28)
- acţiuni urgente în materie de avize (art. 100 C par. 3)
b) în care Consiliul statuează în unanimitate:
- recomandări în domeniul culturii (art. 128, pat. 5)
- acorduri internaţionale (art. 228 pct. 2)

2.3..Rolul B.C.E. în procesul legislativ

Banca Centrală Europeană are, conform Tratatului de la Maastricht, compe-
tenţă în ceea ce priveşte adoptarea reglementărilor necesare îndeplinirii funcţiuni-
lor care îi sunt atribuite prin art. 105 pct. 2 din tratat şi prin statutul său, precum şi
cu privire la alte chestiuni din domeniul său de activitate, în cazul în care este
abilitată de către Consiliu.

3. Funcţia executivă

Funcţia executivă comunitară se deosebeşte într-o oarecare măsură de

funcţia executivă exercitată pe plan naţional. Astfel, pe plan naţional guvernul are
competenţa de a lua o serie de decizii privind aplicarea anumitor acte normative cu
caracter general, iar parlamentul poate să controleze această activitate şi să o
sancţioneze, dar el nu poate să se substituie funcţiei executive.

223
 În cadrul sistemului comunitar există o situaţie mai complexă, în sensul că
potrivit reglementărilor comunitare, Comisia este organul principal de gestiune,
dar ea are în acelaşi timp şi sarcina de a redacta raportul general cu privire la
activitatea Comunităţilor (art. 156). În acelaşi timp Consiliul exercită şi el unele
activităţi de natură executivă. Această situaţie este consecinţa faptului că prin
tratate nu sunt atribuite competenţe generale de execuţie în sarcina Comisiei. Sunt
atribuite însă Comisiei puteri de decizie proprii în unele domenii. Astfel, sunt
atribuite unele competenţe în ceea ce priveşte gestiunea bugetară sau în exercitarea
competenţelor de execuţie constituie în baza puterilor de decizie delegate de către
Consiliu.

3.1. Rolul Comisiei

3.1.1. Competenţele Comisiei decurgând din tratatele comunitare
Conform unor prevederi ale tratatelor, Comisia este abilitată să întreprindă
unele măsuri necesare pentru a pune în aplicare dispoziţiile acestora. În executarea
acestor sarcini, Comisia poate permite sau interzice statelor membre să ia unele
măsuri derogatorii de la regulile comunitare.
În domeniul concurenţei, Comisia nu are competenţe executive rezultând din
tratate. Ea are doar o putere de supraveghere, în baza art. 89, în vederea adoptării
unor reglementări generale de către Consiliu (art. 87 şi 88). În baza adoptării unor
reglementări de către Consiliu, Comisia dispune de puteri în respectivul domeniu.
Comisia poate, în baza art. 85 şi 86, să adreseze recomandări şi decizii
întreprinderilor, nu însă şi statelor.
Comisia a avut un rol foarte important în ultima perioadă în ceea ce priveşte
colaborarea cu jurisdicţiile statelor membre în vederea sprijinirii acestora pentru a
soluţiona problemele cu care se confruntă şi pentru a evita sesizarea frecventă a
Curţii de Justiţie.
În acest domeniu, Comisia nu poate adopta nici o decizie, singura sa
posibilitate fiind de a da avize.

224
 În domeniul întreprinderilor publice şi al celor cărora statele le-au conferit
drepturi speciale, Comisia are putere de decizie şi de reglementare. Ea are dreptul
de a supraveghea aplicarea art. 90 C.E. şi de a adresa directive şi decizii statelor
membre (art. 90.3 C.E.).
În ceea ce priveşte ajutoarele, Comisia este abilitată conform Tratatului C.E.
cu o putere de supraveghere generală în acest domeniu. Statele membre îi
înaintează proiecte privind instituirea sau modificarea unui ajutor (art. 93, par. 3),
precum şi în ceea ce priveşte suprimarea sau modificarea acestuia (art. 93 par. 2).

3.1.2.. Execuţia bugetară

Art. 205 C.E. prevede în competenţa Comisiei executarea bugetului
comunitar conform dispoziţiilor regulamentului de executare adoptat în baza art.
209 şi conform propriei responsabilităţi în limitele creditelor acordate şi în
conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare.
Conform precizărilor Tratatului de la Maastricht, în unele domenii în care
acţiunea comunitară se materializează în decizii cu caracter financiar, acesta a
prevăzut unele repartiţii între competenţe conform cărora puterile de decizie
aparţin în mod esenţial Consiliului (chiar dacă destul de frecvent în co-decizie cu
Parlamentul). În aceste situaţii, Comisiei îi revine un rol redus în ceea ce priveşte
girarea acestor sectoare, fapt pentru care nu se poate face o comparaţie între
executivul aparţinând statelor şi cel comunitar.

3.1.3.. Delegarea de către Consiliu în vederea exercitării

puterii de decizie şi de reglementare
Conform art. 155 C.E., Comisia exercită acele competenţe care îi sunt
conferite de către Consiliu în vederea exercitării regulilor pe care acesta le-a
stabilit.
Consiliul a adoptat o poziţie reticentă în ceea ce priveşte adoptarea unor
decizii conform acestei proceduri. Actul Unic European a prevăzut principiul

225
conform căruia Consiliul poate să confere Comisiei, prin actele pe care le adoptă,
competenţe de execuţie stabilite de către acesta.
Prin această dispoziţie s-a deschis calea unor acţiuni în faţa Curţii de Justiţie
împotriva Consiliului, în cazul în care acesta nu conferă aceste atribuţii, menţi-
nându-le în competenţa sa.
În acelaşi timp, dispoziţia principală suferă o restrângere prin precizarea că
el poate, în aceeaşi măsură, să îşi rezerve în anumite “situaţii specifice”, exerci-
tarea directă a competenţelor de execuţie. Întrucât “situaţiile specifice” nu sunt
definite, ele conferă o marjă de apreciabilitate destul de largă pentru Curtea de
Justiţie.
Această posibilitate prevăzută de către tratate dă naştere în practică unor
situaţii contradictorii, în sensul că se apreciază de către Parlament că nu este
suficient folosită de Consiliu această posibilitate, deşi în realitate, un număr impor-
tant de acte sunt adoptate pe baza acestei proceduri de delegare a Comisiei de către
Consiliu. Tendinţa Comisiei este de sporire a competenţelor sale în acest domeniu,
în timp ce Consiliul consideră că nu trebuie să se lase o marjă de acţiune prea largă
Comisiei.
Aceste puteri de decizie ale Comisiei delegate de către Consiliu au fost ad-
mise şi de către jurisprudenţa Curţii de Justiţie 225, dar aceasta a stabilit de asemenea
că nu este de dorit ca să se producă o “descărcare” a Consiliului de competenţele
sale în sarcina Comisiei, el trebuind să-i fixeze competenţele prin actele
adoptate226.

3.1.3.1. Controlul delegării

Controlul delegării prezintă o problemă deosebit de complicată întrucât se
are în vedere practica naţională, care pretinde că organul delegat nu trebuie să fie
controlat, sancţiunea depăşirii atribuţiilor fiind retragerea delegării.

225
Hot. Chemiefarma, 17.07.1970, 41/69, pag. 661
226
Hot. Köster, 17.12.1970, 25/70, pag. 1161
226
 În cadrul comunităţilor, din considerente de neîncredere a organelor naţiona-
le faţă de creşterea competenţelor Comisiei, s-a supus controlului încă de la
început delegarea competenţei către aceasta. Deşi Comisia a criticat această
modalitate de control, ea a cunoscut o dezvoltare continuă, în sensul restrângerii
competenţelor Comisiei. Prin adoptarea Actului Unic European s-a precizat în art.
145 că în viitor Consiliul poate supune exercitarea competenţelor sale anumitor
modalităţi, iar acestea trebuie codificate într-o “decizie cadru” a acestuia. Această
decizie adoptată la 13 iulie 1987227 nu a condus la favorizarea unor mecanisme mai
suple, care să confere Comisiei mai multă autonomie, codificând de fapt practica
existentă.

3.1.3.2. Modalitatea exercitării puterilor delegate Comisiei

În vederea exercitării atribuţiilor care îi sunt delegate de către Consiliu,
Comisia poate apela la consultarea unor comitete:
Comitetul consultativ care este compus din reprezentanţii statelor membre.
El are rolul de a emite unele avize către Consiliu în vederea adoptării unor decizii,
dar conţinutul acestor avize nu este obligatori. Câmpul său de aplicare se referă în
principal la politica de concurenţă.
Comitetul de gestiune a fost instituit prin regulamente privind organizarea
comună a pieţelor în domeniul agriculturii, fiind recunoscut prin jurisprudenţa
Curţii de Justiţie;
Comitetul de reglementare (sau comitetul tehnic). El nu este utilizat atât de
frecvent dar, în cazul în care el este împotriva proiectului Comisiei, acesta nu poate
să-l adopte.
În această situaţie, proiectul actului aflat în discuţie va fi transmis
Consiliului, care are un termen de trei luni în care poate să decidă.
În cazul în Consiliul nu a adopta o hotărâre în acest termen, Comisia poate
să adopte actul respectiv.

227
J.O.C.E. 197, 18.07.1987
227
 3.2. Rolul Consiliului
Consiliului îi sunt atribuite prin tratat unele funcţii care nu intră în sfera
competenţelor normative, ci a celor de adoptare a unor decizii de aplicare a
politicilor şi competenţelor care revin Comunităţilor. Este cazul fixării preţurilor în
cadrul politicii agricole a Comunităţilor, sau în cazul politicii economice reglemen-
tată de art. 103 A din Tratatul de la Maastricht, care abilitează Consiliul să adopte
măsuri de asistenţă sau de sancţiune în situaţia înregistrării unor deficite prea mari.

3.3. Rolul organelor monetare

Tratatul de la Maastricht prevede ca principiu în cadrul politicii monetare,
începând din faza a treia, independenţa organelor specifice acestui domeniu,
respectiv a S.E.B.C. şi a B.C.E. (art. 105, 105 A, 107 şi 108 A.1.) fără amestec din
partea Consiliului, Comisiei sau Parlamentului European.

4.. Funcţia bugetară

4.1. Bugetul Comunităţilor europene

Tratatul instituind Comunităţile europene a prevăzut şi modalităţile de
asigurare a resurselor financiare necesare desfăşurării activităţii acestora. Între
C.E.C.O. pe de o parte şi C.E.E. şi C.E.E.A. pe de altă parte, există deosebiri în
ceea ce priveşte modul de creare a resurselor financiare.
Astfel, în cazul C.E.C.O., art. 4 din tratat conferă Comisiei (Înaltei
Autorităţi) autorizarea de a procura fondurile necesare îndeplinirii misiunilor sale
prin stabilirea de prelevări asupra producţiei de cărbune şi oţel. Acest regim a fost
reglementat printr-o decizie a Înaltei Autorităţi228.

228
Decizia din 30.12.1952 modificată în 1975, J.O.C.E. 179, 10.07.1975
228
 În cazul C.E.E. şi C.E.E.A. sunt prevăzute reglementări mai complexe care
au cunoscut o evoluţie în sensul înlocuirii finanţării prin contribuţia statelor mem-
bre cu finanţarea din resursele proprii.
Astfel, în perioada 1958-1970, conform art. 200 C.E.E. şi 172 C.E.E.A.,
Comunităţile erau finanţate prin contribuţia statelor stabilită după criterii prevăzute
de tratate şi care puteau fi modificate prin hotărârea cu unanimitate de voturi a
Consiliului. Se aveau în vedere posibilităţile economice ale fiecărui stat.
Conform art. 201 C.E.E. se stabilea înlocuirea contribuţiilor statelor membre
prin resurse proprii, respectiv prin veniturile din tariful vamal comun, iar art. 173
C.E.E.A. prevedea înlocuirea prin prelevări percepute de Comunităţi de la statele
membre.
În ceea ce priveşte asigurarea finanţării Comunităţilor prin surse proprii, au
existat mai multe serii de decizii (21 aprilie 1970, 07 mai 1985, 24 iunie 1988), iar
începând din iunie 1992, cu prilejul Consiliului European de la Lisabona şi
continuând cu Consiliul European de la Edinburgh s-au prevăzut noi modalităţi de
creştere progresivă a veniturilor puse la dispoziţia Comunităţilor şi de perfecţio-
nare a sistemului de formare a resurselor financiare proprii.
Tratatul de la Maastricht a înlocuit art. 201 C.E.E. şi 193 C.E.EA. stabilind
principiul conform căruia bugetul, fără a prejudicia alte venituri, este finanţat
integral prin resurse proprii. Se stabileşte în sarcina Consiliului ca prin unanimitate
de voturi, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, să decidă
sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor pe care îl va recomanda adoptării de
către statele membre conform reglementărilor respective. Sunt abrogate art. 200
C.E.E. şi 172 C.E.E.A., deci este exclusă, chiar cu titlu excepţional, finanţarea prin
contribuţii ale statelor membre.
Resursele proprii sunt compuse din:
- prelevări şi drepturi vamale;
- T.V.A.;

229
 - resursele provenind din P.N.B. (doar în cazurile când celelalte venituri nu
pot echilibra bugetul).

4.2. Adoptarea bugetului

Adoptarea bugetului în cadrul Comunităţilor europene este rezultatul unei
proceduri de codecizie între Consiliu şi Parlament. Procedura adoptării bugetului a
evoluat concomitent cu evoluţia regimului financiar, respectiv cu trecerea de la
finanţarea prin contribuţiile statale la regimul resurselor proprii.
Iniţial Parlamentul avea doar posibilitatea de a modifica cheltuielile.
Propunerile făcute în 1965 nu au dus la un rezultat prin care să crească puterea
Parlamentului (din cauza crizei “scaunului gol”). Prin Tratatul de la Luxemburg
din 22 aprilie 1970, în urma deciziei privind resursele proprii, s-a modificat şi
procedura bugetară, acordându-se Parlamentului competenţa de a respinge bugetul.
4.2.1.. Faza pregătitoare
Până la data de 1 iulie, fiecare instituţie comunitară înaintează Comisiei
propunerile privind cheltuielile pentru anul următor. Acestea sunt cuprinse de către
Comisie într-un ante-proiect de buget, conţinând veniturile şi cheltuielile şi sunt
înaintate Consiliului până la dara de 1 septembrie. Consiliul decide asupra acestuia
cu majoritate calificată, putând să opereze modificări pe baza consultării Comisiei
şi a altor instituţii interesate.
4.2.2.. Discutarea şi adoptarea
Consiliul sesizează Parlamentul pentru prima lectură a proiectului de buget
până cel mai târziu la 1 octombrie. Parlamentul dispune de un termen de 45 de zile,
în care îl aprobă în mod expres, sau dacă nu propune nici un amendament, bugetul
este aprobat definitiv. Acesta este însă cazul ideal, care în practică nu se
întâlneşte229.
În situaţia în care Parlamentul propune amendamente cheltuielilor care nu
decurg neapărat din tratate (neobligatorii) el hotărăşte cu majoritatea voturilor

229
Cf. P.Manin, op. cit., pag. 195
230
membrilor care îi compun, iar dacă propune cheltuieli prevăzute de tratate
(obligatorii), decide cu majoritatea absolută a voturilor exprimate.
Proiectul cu propunerile adoptate de Parlament este returnat Consiliului, care
dispune de un termen de 15 zile. Consiliul poate accepta respectivele amendamente
şi propuneri ale Parlamentului, caz în care bugetul este considerat adoptat.
În practică însă, Consiliul modifică propunerile şi amendamentele Parlamentului,
decizând cu majoritate calificată. Consiliul retrimite proiectul Parlamentului pentru
ultima lectură, care în termen de 15 zile poate, în prezenţa majorităţii membrilor
care îl compun şi cu trei cincimi din voturile exprimate, să amendeze sau să
respingă modificările pe care Consiliul le-a adus amendamentelor Parlamentului şi
să hotărască bugetul. În eventualitatea în care Parlamentul nu hotărăşte în termenul
prevăzut, bugetul se consideră adoptat în forma decisă de către Consiliu.
Parlamentul are însă posibilitatea ca în prezenţa majorităţii membrilor şi prin
votul a două treimi din membrii care îl compun să respingă bugetul în faza celei de
a doua lecturi. În această situaţie, procedura trebuie să fie începută din nou, pe baza
unui nou proiect de buget. Dacă noua procedură nu se încheie până la începerea
anului bugetar, Comunităţile vor funcţiona lună de lună pe baza unor “douăspre-
zecimi” din bugetul anului anterior.
Această procedură bugetară complexă este generatoare de diferende între
Consiliu şi Parlament, de intensităţi variabile, mergând până la respingerea
adoptării bugetului (cazul anilor 1980 şi 1985)230.
Problemele care dau naştere neînţelegerilor sunt cheltuielile obligatorii şi
cele neobligatorii, Parlamentul ducând în permanenţă o politică de deplasare a
primei categorii înspre cea de a doua.
Dificultăţi au apărut şi în legătură cu respectarea termenelor prevăzute. În
vederea eliminării acestor situaţii în perioada 13-17 iunie 1988 s-a încheiat un
acord interinstituţional între Parlament, Consiliu şi Comisie care a avut ca scop

230
J.Boulouis, op. cit., pag. 167
231
coordonarea acţiunilor în acest scop, fapt pentru care în 1989 s-a înregistrat prima
adoptare a bugetului fără dificultăţi.

4.2.3.. Execuţia bugetului şi controlului

Execuţia bugetului revine Comisiei. Ea începe la 1 ianuarie a anului pentru
care bugetul a fost propus şi adoptat. Comisia este responsabilă în conformitate cu
reglementările financiare care au fost aprobate de către Consiliu, statuând în
unanimitate asupra propunerilor Comisiei, pe baza consultării Parlamentului şi a
avizelor Curţii de Conturi.
Controlul execuţiei bugetare este încredinţat Curţii de Conturi, iar Parlamen-
tului îi revine competenţa descărcării Comisiei de execuţie bugetară pe baza
raportului Curţii de Conturi şi a răspunsurilor instituţiilor vizate de observaţiile
raportului Curţii de Conturi. Parlamentul decide cu majoritate calificată de voturi.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-au extins puterile Parlamentului în ceea ce
priveşte controlul bugetar în domeniul politicii externe şi de securitate comună.

5.. Funcţia de control

5.1. Controlul exercitat de către Parlament

În cadrul Comunităţilor se aplică principiul democratic al controlului exerci-
tat de către Parlament asupra executivului. Conform tratatelor comunitare, contro-
lul Parlamentului European se extinde doar asupra Comisiei (art. 20 C.E.C.O. 137
C.E.E. şi 107 C.E.E.A.).
În practică însă, Parlamentul şi-a extins controlul şi asupra Consiliului
European în ceea ce priveşte dreptul la informare. Astfel, Parlamentul trebuie să fie
informat anual cu privire la activitatea Comunităţilor. Alături de acesta s-au insti-
tuit şi alte modalităţi de informare a Parlamentului asupra unor probleme privind
programul anual al Comisiei, programul preşedinţiei Consiliului miniştrilor,

232
raportul cu privire la reuniunile Consiliului European, sau asupra progreselor
Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte tehnicile de control folosite de Parlament, sunt instituite
atât petiţiile cât şi interpelările.

5.1.1.. Petiţiile
Dreptul la petiţie este recunoscut tuturor cetăţenilor Uniunii Europene, în
mod individual sau în asociere. Statuat anterior prin regulamentul interior al
Parlamentului, el a fost recunoscut prin Tratatul de la Maastricht (art. 8 D şi 138
D).
În afară de cetăţenii Uniunii Europene, este recunoscut dreptul de petiţie
oricărei persoane fizice sau morale rezidentă sau care are sediul statutar pe
teritoriul unui stat membru.
Petiţia trebuie să cuprindă numele, calitatea, naţionalitatea şi domiciliul
semnatarului. Ele sunt înregistrate în ordinea primirii şi sunt trimise spre
examinare comisiei competente a Parlamentului. În baza acestora se pot iniţia
proiecte de rezoluţii, sau se pot adresa Comisiei sau Consiliului propuneri diverse.
5.1.2.. Interpelările
Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control parlamentar. În cadrul
Comunităţilor ele sunt reglementate de art. 23 C.E.C.O., 140 C.E.E. şi 110
C.E.E.A., care se limitează să prevadă interpelarea Consiliului de către Parlament.
Regulamentul interior al Parlamentului (cap. IV sect. 2) stabileşte trei
categorii de interpelări: scrise, orale fără dezbateri şi orale cu dezbateri.
5.1.2.1. Interpelările scrise
Acestea pot fi făcute de către orice deputat şi adresate Comisiei sau
Consiliului. Ele trebuie să fie redactate sumar şi să se refere la chestiuni precise
legate de activitatea Comunităţilor. Se adresează preşedintelui Parlamentului care
le înaintează instituţiei vizate. Răspunsul se adresează în scris şi se publică în
J.O.C.E.

233
 5.1.2.2. Interpelările orale fără dezbateri
Ele pot fi adresate de către orice deputat şi ele trebuie să fie adresate
preşedintelui, care le supune Biroului lărgit, acesta decizând asupra lor, respectiv
dacă trebuie transformate în interpelări scrise, sau în interpelări orale cu dezbateri.
Decizia se comunică deputatului în cauză, Consiliului sau Comisiei.
Fiecare sesiune are cel mult o jumătate de zi acordată acestora interpelări,
deputatul având la dispoziţie maxim zece minute în acest scop (art. 59 din Reg.
interior).
Instituţiile vizate urmează să dea un răspuns succint.
5.1.2.3. Interpelările orale cu dezbateri
Acestea nu pot să provină decât de la comisii, grupuri politice sau
grupuri de cel puţin cinci deputaţi. Se adresează preşedintelui şi sunt filtrate de
Biroul lărgit, care decide dacă rămân în forma respectivă, sau trebuie transformate
în altă procedură. Autorul interpelării dispune de zece minute pentru formularea
acesteia, iar alţi intervenienţi au la dispoziţie câte cinci minute pentru o singură
dată. Reprezentantul instituţiei vizate răspunde interpelărilor. Autorul acesteia mai
poate beneficia de cinci minute la cerere pentru replică la răspunsul primit.
Conform art. 58 din regulamentul interior al parlamentului, o comisie, un
grup politic sau cel puţin douăzeci şi trei de deputaţi pot să înainteze preşedintelui
Parlamentului un proiect de rezoluţie în vederea încheierii respectivelor dezbateri,
solicitând votul în termen scurt.

5.1.3.. Mediatorul
Mediatorul a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht în vederea primirii
de sesizări de la cetăţenii Uniunii Europene cu privire la activitatea necorespunză-
toare a organelor comunitare.231

5.1.4.. Controlul execuţiei bugetului de către Parlament

231
A se vedea: supra, cap. II, paragr.6.5.5.
234
 Parlamentul controlează Comisia cu privire la modul de executare a
bugetului şi pe baza raportului acestuia şi al Curţii de Conturi descarcă sau nu
Comisia de această sarcină232.

5.1.5.. Puterea de sancţionare a Parlamentului

Parlamentul poate să decidă demisia Comisiei în întregime, prin adoptarea
unei moţiuni de cenzură. Sancţiune gravă, moţiunea de cenzură trebuie depusă de
către un grup parlamentar sau de către o zecime din membrii săi. Dezbaterile încep
după 24 de ore, iar votul are loc trei zile mai târziu. Pentru adoptarea moţiunii,
sunt necesare două treimi din voturile exprimate,fiind necesară prezenţa
majorităţii simple a membrilor Parlamentului. Până în 1999 s-au introdus patru
moţiuni, s-au votat două şi nu s-a adoptat nici una, fiind greu de realizat numărul
de voturi necesar, fapt dovedit în 4 martie 1977 când moţiunea înaintată nu a
întrunit numărul de voturi. În schimb, moţiunea introdusă în martie 1999 a dus la
demiterea Comisiei, aşa cum am arătat mai sus.
În ceea ce priveşte statele membre. Parlamentul are un rol de control indirect
putând sesiza Comisia cu privire la anumite încălcări pe care la constată.
Tratatul de la Maastricht îi sporeşte rolul într-o oarecare măsură, prevăzând
în art. 130 C că el poate crea o Comisie temporară de anchetă, care să examineze
acuzaţiile privind faptele de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar.
Comisia se poate constitui la cererea unei pătrimi dintre membrii săi, cu condiţia ca
respectivele fapte să nu fie în atenţia unui organ judiciar.

5.2. Controlul exercitat de către Comisie.

Controlul exercitat de către Comisie este reglementat de art. 8 C.E.C.O., 155
C.E. şi 124 C.E.E.A.. În conformitate cu art. 155 C.E. ,Comisia veghează la apli-
carea dispoziţiilor respectivului tratat, precum şi a dispoziţiilor adoptate de către
instituţii în baza acestuia, fapt pentru care a fost denumită “gardianul tratatelor” 233.
232
A se vedea: supra, cap. II, paragr. 6.6 şi cap. VII, paragr. 3.1.2.
233
A se vedea P.Manin, op. cit., pag. 199-200 şi J.Boulouis, op. cit., pag. 266-268
235
În virtutea acestor dispoziţii, Comisiei îi revine obligaţia respectării acestora, şi nu
doar facultatea exercitării acestei funcţii.
În vederea exercitării controlului, Comisia trebuie să dispună de informaţii
privind modul de aplicare a tratatelor. Această informare se realizează prin docu-
mentele oficiale publicate, prin organele proprii însărcinate să urmărească modul
de respectare a actelor normative de către instituţiile şi organele comunitare.
Pe baza puterilor conferite, Comisia poate dispune efectuarea unor anchete
şi adoptarea unor măsuri de sancţionare. De asemenea, ea poate pune în mişcare
recursul pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare.
În vederea îndeplinirii acestor atribuţii statele au obligaţia să informeze
Comisia cu privire la măsurile luate pentru aplicarea normelor. De asemenea,
directivele prevăd obligaţia statelor de a notifica măsurile de aplicare a lor către
Comisie, neconformarea constituind ea însăşi o neîndeplinire a obligaţiilor comu-
nitare, chiar dacă măsurile au fost luate în fapt.
Întreprinderile sunt supuse de asemenea controlului Comisiei, agenţii
acesteia având, în materie de concurenţă, drept de control la faţa locului, în
aceleaşi condiţii ca şi agenţii fiscali naţionali. Refuzul de a accepta controlul se
sancţionează prin amenzi sau alte măsuri de constrângere, precum şi prin
declararea nulităţii anumite acorduri încheiate de către acestea.
În ceea ce priveşte cazul celorlalte instituţii comunitare, Comisia nu are nici
o posibilitate de sancţionare, ea dispunând doar de dreptul de a sesiza Curtea de
Justiţie.

5.3. Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Succesoare a Curţii de Control, Curtea de Conturi nu este un organ
jurisdicţional, în pofida denumirii sale.
Conform tratatelor comunitare ea este însărcinată cu examinarea conturilor
privind totalitatea veniturilor şi cheltuielilor comunitare.

236
 Ea examinează legalitatea şi regularitatea acestor venituri şi cheltuieli şi
asigură buna gestiune financiară.
Controlul în statele membre se face împreună cu instituţiile naţionale de
control sau cu serviciile naţionale competente. Orice document sau informaţie
necesară îndeplinirii atribuţiilor sale trebuie să-i fie puse la dispoziţie, la cerere, de
către instituţiile comunitare, de către instituţiile naţionale de control, sau de servi-
ciile naţionale competente.
Curtea întocmeşte un raport anual la încheierea exerciţiului bugetar, care se
transmite instituţiilor şi se publică în J.O.C.E. împreună cu răspunsul instituţiilor
vizate, fiind utilizat în descărcarea Comisiei de exerciţiul bugetar de către
Parlament. Tratatul de la Maastricht mai prevede şi întocmirea anumitor rapoarte
alături de rapoartele anuale şi de avize. Ea poate introduce recursul în carenţă
împotriva altor instituţii comunitare.

5.4. Controlul exercitat de către B.C.E.

Banca Centrală Europeană, în exercitarea atribuţiilor sale, poate în anumite
condiţii să introducă recurs în anulare, iar art. 108 A par. 3 din tratatul C.E.
prevede posibilitatea Consiliului de a conferi B.C.E. competenţă aplicării de
amenzi şi măsuri de constrângere în cazul în care întreprinderile nu respectă
regulamentele şi deciziile Consiliului.

5.5. Alte modalităţi de control

Statele membre au posibilitatea ca în cazul în care alte state comunitare nu
respectă normele comunitare să introducă recurs pentru neîndeplinirea atribuţiilor
comunitare, precum şi acţiunea de control al legalităţii unui act, acţiunea în anulare
sau acţiunea în carenţă.
Persoanele particulare pot – în condiţii restrictive – să introducă recursuri în
anulare şi în carenţă.

237
 În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional exercitat de Curtea de Justiţie şi
de Tribunalul de Primă Instanţă, datorită complexităţii acestuia, va fi analizat în
capitolul următor.

CAPITOLUL VIII

CONTROLUL JURISDICŢIONAL

1. Aspecte generale
Alături de controlul politic, executiv, financiar şi de altă natură, un rol
important revine controlului jurisdicţional privind activitatea Comunităţilor
europene. Respectarea ordinii juridice comunitare de către toate instituţiile şi
organele Comunităţilor reprezintă un principiu de bază al organizării şi funcţionării
acestora.
238
 Complexitatea ordinii juridice comunitare, în comparaţie cu ordinea juridică
internă a statelor membre, determină un sistem de control jurisdicţional adaptat nu
numai ordinii juridice comunitare, ci şi consecinţelor care rezultă din integrarea
acesteia în jurisdicţiile naţionale234.
Prin faptul că aplicabilitatea directă a dreptului comunitar în ordinea juridică
internă conduce la situaţia în care judecătorii naţionali ai statelor membre ocupă o
poziţie importantă în aplicarea normelor comunitare, există riscul să se ajungă la
aplicarea diferită a acestora, în funcţie de anumite circumstanţe determinate de
diferenţele dintre jurisdicţiile naţionale. Aceste posibile situaţii trebuie însă să fie
înlăturate, având în vedere necesitatea aplicării unitare a dreptului comunitar, în
scopul asigurării unei funcţionări eficiente a mecanismelor comunitare.
Aceasta se realizează prin intermediul mecanismului de cooperare între
jurisdicţiile naţionale şi cele comunitare, acestora din urmă revenindu-le de fapt
funcţia principală de garantare a uniformităţii aplicării dreptului comunitar.
În acelaşi timp, asigurarea ordinii juridice comunitare presupune şi
competenţe specifice pentru jurisdicţia comunitară, exercitate în nume propriu, fără
a fi necesară intervenţia organelor jurisdicţionale naţionale. Dezvoltarea
Comunităţilor a condus implicit la creşterea numărului cazurilor în care era compe-
tentă Curtea de Justiţie, respectiv la o supraaglomerare a acesteia, motiv pentru
care s-a impus cu necesitate crearea unei alte instanţe comunitare care să o
degreveze. S-a instituit astfel Tribunalul de Primă Instanţă, căruia i s-au recunoscut
competenţe specifice în acest domeniu.
Tribunalul de primă instanţă are o competenţă bine stabilită prin normele
juridice comunitare, nereprezentând deci o “instanţă de drept comun”.
Conform art. 168 A C.E., Tribunalul de Primă Instanţă are o competenţă
care cuprinde toate acţiunile persoanelor fizice şi morale.
La crearea sa prin Decizia 85/591 din 24 octombrie 1988, Tribunalul de
Primă Instanţă avea ca scop degrevarea Curţii de Justiţie prin transferarea unora

234
J.Boulouis, op. cit., pag. 273
239
dintre competenţele acesteia şi, în acelaşi timp, îmbunătăţirea sistemului de garan-
tare a drepturilor persoanelor aflate sub jurisdicţia Comunităţilor prin crearea unui
dublu grad de jurisdicţie în cazurile care urmau să fie aduse în faţa jurisdicţiei
comunitare.

2. Judecata în faţa Tribunalului de Primă

Instanţă şi recursul la Curtea de Justiţie

2.1. Judecata în faţa Tribunalului

Tribunalul de Primă Instanţă aplică regulile de procedură prevăzute în
Protocoalele privind Curtea(Titlul III, combinat cu Titlul IV). La acestea se adaugă
Regulamentul de procedură care a fost stabilit de comun acord de către Curte şi
Tribunal şi care a fost aprobat de către Consiliu la 2 mai 1991235.
Deciziile privind crearea tribunalului de primă instanţă, care sunt cuprinse în
protocoalele privind statutul Curţii de Justiţie, conţin reguli care stabilesc
competenţa fiecăreia dintre cele două instanţe în scopul evitării unor situaţii de
concurenţă a competenţelor acestora în judecarea fondului cauzelor.
În cazul în care actele procedurale de sesizare a instanţei au fost greşit
adresate, oricare dintre cele două instanţe are obligaţia de a trimite aceste acte la
instanţa competentă potrivit reglementărilor.
În cazurile sesizării simultane cu privire la aceeaşi chestiune de interpretare
sau de decizie asupra validităţii unui act, Tribunalul va fi obligat să suspende
procedura până în momentul în care s-a pronunţat Curtea de Justiţie, sau să se
desesizeze şi să lase Curtea să se pronunţe. Curtea poate proceda la fel, atunci când
consideră că este competent Tribunalul236.

235
J.O.C.E. L-136, 30 mai 1991
236
J.Boulouis, op. cit., pag. 333-334
240
 2.2. Recursul împotriva hotărârii Tribunalului
Împotriva hotărârilor Tribunalului de Primă Instanţă se poate face recurs în
faţa Curţii de Justiţie, conform deciziilor de înfiinţare a Tribunului, care au adăugat
un titlu suplimentar (IV) la fiecare dintre aceste protocoale şi care prevăd
modalitatea de introducere a recursului, condiţiile admisibilităţii şi efectele
acestuia.
2.2.1.. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs
Pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii de Justiţie hotărârile Tribunalului de
Primă Instanţă prin care se hotărăşte în fond asupra cauzei sau prin care hotărăşte
asupra unei chestiuni de procedură privind excepţia de incompetenţă sau de
neadmisibilitate (art. 48 şi 49 din Protocol, Titlul IV).

2.2.2.. Persoanele care pot face recurs

Orice persoană care a fost implicată în hotărârea dată în cazul respectiv
poate iniţia recurs. Există însă anumite diferenţieri între părţile implicate în cauză
în sensul că în afara statelor membre şi a instituţiilor comunitare, celelalte părţi nu
pot face recurs decât împotriva hotărârilor Tribunalului de primă instanţă care le
privesc în mod direct. Statele membre şi instituţiile comunitare pot să introducă un
recurs dacă nu au fost parte în litigiu, în afara litigiilor care se opun Comunităţilor
şi agenţilor lor.
În ceea ce priveşte deciziile tribunalului de respingere a unei cereri de
intervenţie recursul nu poate fi introdus decât de către persoanele a căror cerere a
fost respinsă, în termen de două săptămâni de la data notificării respectivei decizii.
În cazul deciziilor tribunalului referitoare la amânarea executării, luarea unor
măsuri provizorii şi a executării forţate (art. 50 din protocol) recursul nu va putea fi
formulat decât de către părţile implicate în respectiva procedură, în termen de două
luni de la data la care le-a fost notificată decizia.

2.2.3.. Motivele recursului

241
 Potrivit art. 32 quinto C.E.C.A. 168A C.E. şi 140 C.E.E.A., recursul trebuie
să fie fondat doar pe mijloace de drept. Aceste dispoziţii se completează cu cele ale
protocoalelor Curţii de Justiţie (art. 51) care prevăd următoarele motive:
- incompetenţa Tribunalului în respectiva cauză;
- nerespectarea procedurilor în faţa acestuia, prin care s-au adus atingeri
intereselor părţilor recurente;
- încălcarea dreptului comunitar.
Nu s-a admis recursul pe motive de cheltuieli şi în ceea ce priveşte valoarea
acestora.
2.2.4.. Judecarea recursului
Procedura de judecare a recursului cuprinde faza scrisă şi faza orală. În urma
judecării, Curtea pronunţă o hotărâre fie de respingere a recursului, fie de anulare a
deciziei tribunalului, dacă o consideră nefondată. În această situaţie Curtea poate
să hotărască cu privire la recurs, sau poate să trimită cauza Tribunalului, care va
trebui să ţină seama de ceea ce a decis Curtea.

2.2.5.. Efectele recursului

Introducerea recursului nu are efect suspensiv, cu excepţia procedurilor de
urgenţă şi în cazul amânării.
În cazul în care tribunalul procedează la anularea unui regulament această
decizie nu poate să producă efecte decât după expirarea termenului de recurs, sau
dacă recursul a fost înaintat Curţii, din momentul respingerii acestuia, fără însă să
se prejudicieze dreptul unei părţi de a sesiza Curtea cu o cerere de amânare sau o
procedură de urgenţă.

3. Cooperarea judiciară între instanţele

naţionale şi Curtea de Justiţie.
Recursul prejudiciar

242
 3.1. Generalităţi
Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în ordinea juridică
internă presupune ca orice persoană fizică sau morală să poată invoca normele
dreptului comunitar în faţa oricărei instanţe naţionale.
În baza aceluiaşi principiu, instanţele naţionale sunt obligate să aplice
dreptul comunitar în cauzele cu care sunt sesizate.
Complexitatea dreptului comunitar şi varietatea cazurilor care pot ajunge în
faţa judecătorului naţional determină necesitatea ca acesta să poată beneficia în
anumite situaţii de clarificări cu privire la dreptul comunitar aplicabil în cazul în
speţă, provenite de la organul judiciar comunitar cel mai competent, respectiv
Curtea de Justiţie.
Tribunalul de primă instanţă nu este investit cu competenţe în acest
domeniu.
Prin aceasta se asigură atât aplicarea unitară a dreptului comunitar de către
instanţele tuturor statelor membre, cât şi eventualele situaţii frecvente de recurgere
la atacarea hotărârilor pronunţate de instanţa naţională în faţa Curţii de Justiţie.
Această intervenţie a Curţii de Justiţie nu se face decât în scopul acordării
unor indicaţii privind modul de aplicare al dreptului naţional şi nu pentru a se
substitui justiţiei naţionale, care este însă ţinută să se conformeze acestor indicaţii.
Întrucât apelarea la instanţa comunitară se face înainte de pronunţarea unei
hotărâri, ele sunt căi prejudiciare.
În funcţie de obiectivul lor, ele pot fi de interpretare sau de apreciere a
validităţii. Întrucât între acestea există mai multe asemănări, vor fi tratate împreună
menţionându-se separat doar aspectele specifice ale fiecăreia dintre cele două tipuri
de acţiuni.

3.2. Baza juridică a recursului prejudiciar

Recursul prejudiciar este prevăzut în cele trei tratate comunitare, dar cu
unele diferenţe.

243
 Tratatul C.E.C.O., în art. 41 prevede doar recursul în aprecierea validităţii
deliberărilor Comisiei şi Consiliului.
Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. reglementează primul în art. 177 şi al doilea în
art. 150 ambele tipuri de recurs prejudiciar, atât pentru validitate, cât şi pentru
interpretare, ele având acelaşi regim de reglementare şi prevăzând competenţa
Curţii în acest domeniu.
Curtea de Justiţie a admis că în cazul tratatului C.E.C.O. se poate utiliza
recursul în interpretare, având în vedere finalitatea comună şi coerenţa tratatelor,
precum şi necesitatea aplicării unitate a dreptului comunitar în cadrul celor trei
Comunităţi.

3.3. Instanţele competente să sesizeze Curtea

Conform tratatelor, doar instanţele statelor membre au competenţă să
sesizeze Curtea cu un recurs prejudiciar. Curtea nu este legată de dreptul naţional
al statelor membre, astfel, încât ea este cea care stabileşte dacă forul solicitant
îndeplineşte sau nu condiţiile cerute pentru a i se admite recursul.
S-au stabilit astfel de către jurisprudenţă reguli conform cărora instanţa
solicitantă trebuie, în baza normelor de procedură, să aibă calitatea de terţ în cazul
litigiului, să fie investită cu soluţionarea acestuia şi nu doar un rol consultativ
(respingând solicitări ale organizaţiilor avocaţilor), sau să considere unele organe
ca fiind abilitate să solicite recurs, chiar dacă acestea nu funcţionează după regulile
tradiţionale ale organelor jurisdicţionale (cele ale Consiliul constituţional francez).
Solicitările organelor arbitrare naţionale nu au fost acceptate şi de către Curte, fapt
criticat în literatura de specialitate237.

3.3.4. “Facultatea” şi “obligaţia” sesizării

a) În situaţia interpretării

237
P.Manin, op. cit. pag. 340
244
 Judecătorul naţional însărcinat cu judecarea unei cauze are sarcina de a
pronunţa o hotărâre legală şi, în acest scop trebuie să beneficieze de independenţă
şi să dispună de toate mijloacele îndeplinirii acestei responsabilităţi. În acest sens
solicitarea Curţii de Justiţie pentru a-l sprijini în cauza pe care o judecă trebuie să
fie astfel reglementată încât să-i confere posibilitatea să decidă dacă trebuie să
solicite această intervenţie, faza procedurală în care este necesară şi chestiunile
asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe.
Tratatele prevăd că judecătorul naţional “poate” sau “este ţinut” să introducă
recursul prejudiciar. Sunt obligaţi să introducă recursul prejudiciar judecătorul care
se pronunţă ca ultimă instanţă naţională, în timp ce restul au doar facultatea de a
apela la acest recurs, întrucât pe plan intern mai există posibilitatea îndreptării
hotărârii eventual greşite.
Se are în vedere îmbinarea autonomiei jurisdicţiei naţionale cu respectarea şi
aplicarea uniformă a dreptului comunitar238.

b) În cazul aprecierii validităţii

Dacă în cazul problemelor de interpretare situaţia este diferită în funcţie de
poziţia ierarhică a instanţei, în cazul aprecierii validităţii situaţia nu mai poate fi
apreciată diferit, întrucât indiferent care ar fi locul pe care-l ocupă instanţa ierar-
hică internă, ea nu poate hotărî asupra invalidităţii actelor instituţiilor
comunitare239, chiar dacă nu reprezintă ultimul grad de jurisdicţie.
Rezultă deci că atunci când o instanţă consideră că există elemente care ar
pune sub semnul întrebării validitatea unei norme juridice comunitare, ea trebuie să
se adreseze Curţii de Justiţie, singura în măsură să declare actul invalid.

3.5. Obiectul recursului prejudiciar

a) În chestiunile de interpretare

238
J.Boulouis, op. cit. pag. 282
239
Hot. Foto/Frost, 22.10.19ccn 314/85, pag. 4225
245
 Curtea nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor dispoziţii
comunitare, indiferent de categoria izvoarelor dreptului comunitar din care acestea
fac parte. ea nu se pronunţă asupra dreptului naţional. Se pot întâlni situaţii când
problemele solicitate se referă la raportul dreptului intern cu cel comunitar, când
solicitarea va avea ca obiect sprijinul Curţii în asigurarea respectării principiului
primordialităţii dreptului comunitar.
Nu există anumite limite precis stabilite în ceea ce priveşte domeniul la care
se pot referi chestiunile asupra cărora Curtea urmează să dea indicaţii, nici din
punctul de vedere al denumirii actelor decizionale (întrucât se poate recurge şi la
schimbarea calificării acestora), nici din punctul de vedere al categoriei de surse de
drept comunitar la care se referă (tratate, principii generale de drept, acorduri
internaţionale).
b) În chestiunile de validitate
Recursul prejudiciar privind validitatea reprezintă o acţiune care are ca
obiect interogarea Curţii de Justiţie cu privire la validitatea unei norme juridice
comunitare. Ea reprezintă un mijloc de control al legalităţii actelor comunitare,
impunând respectarea ierarhiei normelor juridice. Din aceste considerente, ea
reprezintă o problemă de competenţă exclusivă a jurisdicţiei comunitare, obligato-
rie pentru orice judecător naţional în soluţionarea cazurilor cu care este sesizat.
Această acţiune apare ca o consecinţă a faptului că judecătorul naţional nu
este competent să declare invalid un act comunitar. Principiul legalităţii presupune
însă ca un act în contradicţie cu normele comunitare superioare să nu fie aplicat.
Apare astfel situaţia în care în faţa unui judecător naţional se sesizează această
contradicţie şi se impune examinarea respectivului act în ceea ce priveşte
validitatea sa. Dacă judecătorul consideră că actul este valid, va respinge această
excepţie.
În caz contrar, având în vedere competenţa exclusivă a Curţii de Justiţie în
anularea actelor comunitare, el va trebui să apeleze la această cale judiciară.

246
 Din aceste considerente, se apreciază că acest recurs prejudiciar de
interpretare se aseamănă cu acţiunea în anulare.

3.6. Momentul solicitării

În stabilirea momentului în care se înaintează recursul prejudiciar,
judecătorul naţional beneficiază de deplină libertate. Nu există nici o îngrădire
legală, el urmând să stabilească momentul în care recursul respectiv poate să fie cât
mai avantajos atât din punctul de vedere al utilizării procedurale, cât şi din punctul
de vedere al circumstanţelor.

3.7. Formularea chestiunilor

Tratatele nu prevăd anumite restricţii în ceea ce priveşte forma în care
trebuie prezentate problemele asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe. S-a
stabilit de către jurisprudenţă că acestea pot să fie prezentate aşa cum consideră
judecătorul naţional, dar într-o formă directă şi simplă, care să fir în măsură să
permită Curţii să-şi exercite competenţele.
În situaţia formulării unor probleme într-un mod impropriu, sau care
depăşesc cadrul competenţelor atribuite prin tratate, Curtea a statuat că este
competentă să reformuleze chestiunea din recurs şi se va pronunţa doar asupra
acelor aspecte care sunt legate de dreptul comunitar şi care necesită a fi
interpretate240.

3.8. Admisibilitatea recursului

Curtea are competenţă să admită sau să respingă recursul în întregime sau
doar în anumite chestiuni care sunt solicitate spre a fi clarificate de Curte.

240
P.Manin. op. cit., pag. 345
247
 Astfel, jurisprudenţa acesteia a stabilit că într-o cauză în care, după sesizare,
a intervenit o anulare din partea unei instanţe naţionale superioare, Curtea va
declara procedura fără obiect241.
O altă cauză de neadmisibilitate a fost considerată inexistenţa unui raport
între problema solicitată a fi clarificată şi litigiul care urmează să fie soluţionat de
judecătorul naţional.
Absenţa motivării recursului prejudiciar este de asemenea considerată ca un
motiv de respingere a acestuia, iar practica urmată de Curte a fost una de aplicare
tot mai severă a acestei condiţii.

3.9. Caracteristicile procedurii

Deşi prin esenţa sa judecarea recursului prejudiciar nu are un caracter
contradictoriu, totuşi Curtea a admis că în scopul unei mai bune aplicări a justiţiei
să-i confere un caracter contradictoriu.
În acest sens se aplică o procedură care prevede prezenţa părţilor implicate
în litigiu în faţa instanţei naţionale precum şi a organelor comunitare interesate.
Grefa tribunalului naţional înaintează grefei Curţii de Justiţie ordonanţa de
recurs prejudiciar şi dosarul cazului. Grefa Curţii sesizează părţile în litigiu,
Comisia, Consiliul şi guvernele statelor implicate.
Acestora li se acordă un termen de două luni pentru a prezenta observaţiile
scrise. Ei nu pot modifica chestiunile care sunt cuprinse în recursul prejudiciar
înaintat Curţii.
În momentul înregistrării recursului se numeşte un judecător raportor, care
examinează cazul şi stabileşte dacă sunt necesare unele măsuri judiciare, acestea

241
Hot. SABAM, 31.01.1974, 127/43, pag. 51
248
referindu-se la judecătorul naţional, părţile în litigiu, statele sau instituţiile
comunitare.
Părţile în litigiu nu trebuie să prezinte memorii şi observaţii în mod
obligatoriu, dar în practică acestea obişnuiesc să depună observaţii.
Procedura cuprinde două faze: faza scrisă (depunerea observaţiilor) şi faza
orală, în care părţile îşi susţin cauza. Limba de desfăşurare a dezbaterilor este
limba iniţială a cazului.
În final Curtea emite hotărârea, care are forma obişnuită.

3.10. Efectul hotărârilor Curţii

a) Hotărârile de interpretare
După primirea hotărârii Curţii, judecătorul naţional trebuie să ţină cont de
conţinutul acestuia. Această concluzie rezultă din logica lucrurilor întrucât dacă a
solicitat un sprijin din partea instanţei comunitare supreme, conforme prevederilor
acesteia în soluţionarea cazului se impune de la sine. În cazul în care răspunsul
primit nu este suficient de clar, judecătorul are posibilitatea să revină cu întrebări
suplimentare adresate Curţii de Justiţie. Întrucât hotărârea Curţii de Justiţie nu
soluţionează cazul, nu are autoritate de lucru judecat. Ea are însă autoritate de lucru
interpretat242, având drept consecinţă faptul că orice jurisdicţie naţională care are de
soluţionat un caz în care se regăsesc aceleaşi chestiuni, trebuie să ţină seama de
respectiva interpretare.
Nimic nu împiedică însă ca şi alte instanţe să solicite Curţii o nouă
interpretare243.
Hotărârea de interpretare este considerată ca având efect retroactiv, de la
data intrării în vigoare a textului interpretat, situaţie care este apreciată ca putând
anula efecte negative, având în vedere faptul că poate să producă efecte diferite de
la un stat la altul, în funcţie de prevederile concrete ale dreptului intern, iar pe de
altă parte, pentru că aduce atingere unui principiu general de drept şi unor raporturi
242
Hot. Da Costa, 27.03.1963, 28/62, p. 59
243
J.Boulouis, op. cit., pag. 298
249
juridice care au putut fi stabilite, pe baza principiului bunei credinţe, din cauză că
nu este stabilită interpretarea normelor juridice care guvernează în materie244.
Din aceste considerente, Curtea a acceptat neretroactivitatea în cazul
reclamaţiilor adresate înainte de data hotărârii interpretative. În acelaşi timp, nu a
acceptat neretroactivitatea asupra cazurilor cărora li s-ar fi aplicat o legislaţie
adoptată după data pronunţării hotărârii de interpretare, aflată în contradicţie cu
acesta245.

b) Hotărârea în aprecierea validităţi

Hotărârea pronunţată de Curte în cazul unui recurs prejudiciar reprezintă
consecinţa unui control obiectiv de legalitate, efectuat de către instanţa supremă
comunitară, fapt pentru care ea are autoritate absolută.
În caz de respingere a recursului, instanţa naţională care a solicitat interpre-
tarea va trebui să aplice dispoziţiile actului respectiv.
Constatarea invalidităţii actului comunitar va avea drept consecinţă obligaţia
de a nu îl aplica şi de asemenea, de a nu aplica nici reglementările interne care au
fost adoptate în baza acestuia.
Autoritatea absolută a hotărârii privind validitatea are drept consecinţă faptul
că se extinde cu privire la toate instanţele naţionale, care sunt obligate să se
conformeze şi să considere actul invalid246.
Curtea a stabilit însă că se recunoaşte competenţa instanţelor naţionale
conform art. 177 de a aprecia existenţa unui interes în baza căruia să solicite un
nou recurs într-o chestiune deja tranşată de Curte.
Se apreciază însă că există o contradicţie între caracterul absolut al hotărârii
şi posibilitatea reconsiderării actului, Curtea nemai putând să revină în acest caz247.

J.Boulouis, op. cit., pag. 299

244

Hot. Dansk Denkavit, 31.03.1992 C 200/90, I, 2240 şi D.Simon: L’effet dans le temps des
245

arrets prejudicies de la C.J.C.E., în Pescatore, pag. 673

246
Hot International Chemical Company, 13.05.1981, 66/80, pag. 1191
247
J.Boulouis, op. cit., pag. 300
250
 În alte hotărâri, Curtea a statuat că poate să limiteze în timp efectele
retroactive ale invalidităţii unui regulament, judecătorul naţional fiind obligat să
acţioneze în consecinţă248.

4. Recursurile249 în faţa Curţii de Justiţie a

Comunităţilor europene

4.1. Recursul în anulare

4.1.1. Noţiune şi reglementare în tratate
Recursul în anulare are un rol deosebit de important în asigurarea ordinii de
drept comunitare. Se are în vedere faptul că unor instituţii comunitare le sunt
conferite prin tratate competenţe care se referă la întreg sistemul comunitar (art. 4
C.E.), şi care, în baza acestor puteri pot întrprinde anumite acţiuni prin care să-şi
depăşească aceste competenţe. Este necesar să se prevadă anumite căi prin care să
se asigure exercitarea acestor funcţiuni numai în conformitate cu dreptul
comunitar.
Recursul în anulare constituie, din acest punct de vedere, o cale importantă
de asigurare a exercitării atribuţiilor comunitare, conform actelor normative.
248
Providence agricole de la Champagne, 15.10.1980, 4/79, pag. 2836
249
Noţiunea de „recurs” nu are înţelesul de cale de atac, aşa cum există noţiunea în dreptul românesc, ci de acţiune
în primă instanţă. Acest sens este formulat în tratatele comunitare şi este preluat în toate lucrările de specialitate.
251
 El poate fi definit ca fiind o acţiune îndreptată împotriva unui act îndeplinit
de o instituţie comunitară în vederea obţinerii anulării acestuia pentru motive de
ilegalitate, prin intermediul Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă.
Această acţiune este inspirată şi îşi găseşte corespondenţa în dreptul administrativ
francez, în acţiunea pentru exces de putere.
Între acestea există însă şi diferenţe care se referă la categoriile de justiţiabili
care pot să-l introducă. Acţiunea în anulare este reglementată în tratate în art. 173
şi 174 C.E., art. 146 şi 147 C.E.E.A. şi art. 37 şi 38 C.E.C.O. Conform acestor
prevederi, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă “sunt investite să
declare nule şi neavenite actele de drept derivat atinse de un viciu”.

4.1.2. Condiţiile de admisibilitate a recursului în anulare

Pentru admisibilitatea recursului sunt necesare unele condiţii privind natura
actului atacat şi unele condiţii privind reclamantul.

4.1.2.1.. Condiţii privind natura actului atacat

Pot face obiectul acţiunii în anulare doar actele juridice care aparţin
instituţiilor comunitare şi care produc efecte juridice imputabile acestora. Din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie se constată că s-a atribuit o interpretare excesivă
criteriilor care sunt de natură să delimiteze aceste acte, în vederea realizării unei
maxime eficienţe în controlul legalităţii pe plan comunitar.
Conform art. 33, 37 şi 38 C.E.C.O., pot fi atacate în vederea anulării:
- deciziile şi recomandările Comisiei pentru cazuri generale (art. 233) sau
pentru tulburări fundamentale şi persistente provocate în economia unui stat prin
acţiunea acesteia (art. 37);
- deliberările parlamentului European şi ale Consiliului.
Tratatele C.E. şi C.E.E.A. prevăd ca atacabile:
- actele Consiliului şi Comisiei altele decât recomandările şi avizele (art. 173
C.E. şi 146 C.E.E.A.);

252
 - deliberările Consiliului guvernatorilor şi ale Consiliului de administraţiei al
Băncii Europene de Investiţii (art. 180 C.E.).
Tratatul de la Maastricht adaugă la acestea următoarele prevederi în cadrul
C.E.:
- actele Băncii Centrale Europene (altele decât recomandările şi avizele);
- actele Parlamentului European care produc efecte faţă de terţi.
Ca urmare a procedurii prevăzute de art. 189 B de adoptare a actelor prin
“codecizie” sunt susceptibile de a fi atacate şi actele adoptate împreună de Consiliu
şi Parlamentul European.
Caracteristic pentru actele care sunt susceptibile de a fi atacate prin recursul
în anulare este faptul că ele sunt acte organice comunitare, care trebuie să producă
efecte juridice, aşa cum sunt ele desemnate, prin tratate comunitare (mai puţin
avizele şi recomandările)250.
Alături de prevederile tratatelor, jurisprudenţa a stabilit anumite principii în
acest domeniu. Astfel, a statuat că judecătorul comunitar nu este ţinut de
denumirea pe care o poartă actul, el trebuind să aibă un rol activ şi să procedeze la
calificarea actului care este invocat în faţa sa, în funcţie de conţinutul său şi de
efectele pe care le produc conform dreptului comunitar251.
În ceea ce priveşte actele care sunt emise de o altă instituţie în baza unei
delegaţii, Curtea a stabilit responsabilitatea instituţiei de la care emană mandatul,
statuând că delegarea nu poate constitui o modalitate de a evita răspunderea.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii a statuat că pot fi atacate, în vederea
anulării, şi actele care sunt emise de organe nemenţionate de tratate, dacă acestea
sunt destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
Referitor la actele Parlamentului, în lipsa altor dispoziţii ale tratatelor, în
afară de art. 38 C.E.C.O., şi având ca principiu călăuzitor generalizarea controlului,
Curtea a admis acţiunile în anulare contra actelor Parlamentului European care

J.Boulouis, op. cit., pag. 316

250

Hotărârile Comission/Conseil, 31.03.1971, 22/70, pag. 263; Parlament/Conseil, 30.06.1993,

251

C-181 şi 248/91
253
produc efecte juridice faţă de terţi, în baza art. 173 C.E. 252. De asemenea, a inclus
în categoria actelor parlamentului şi pe cele adoptate de organele acestuia.
Tratatul de la Maastricht, prin modificarea art. 173, nu a schimbat
conţinutul sau în această privinţă confirmând în mod implicit jurisprudenţa
Curţii253.
Jurisprudenţa Curţii a considerat admisibilă o acţiune introdusă împotriva
unor acte ale Curţii de Conturi.
Referitor la acordurile internaţionale încheiate de Comunităţi, Curtea s-a
declarat incompetentă să anuleze aceste acorduri, dar în cazul când acestea sunt
contrare dreptului comunitar, a stabilit că poate să anuleze actele de aplicare a
acestuia în plan comunitar. comunitatea rămâne însă responsabilă faţă de
subiectele de drept internaţional cu care a încheiat respectivul tratat.

4.1.2.2.. Condiţii privind reclamantul

În conformitate cu prevederile tratatelor de instituire a Comunităţilor în
cazul acţiunii de anulare există două categorii de reclamanţi, respectiv reclamanţii
“privilegiaţi” (sau reclamanţii instituţionali) şi restul reclamanţilor.
Reclamanţii privilegiaţi (instituţionali)
În rândul acestei categorii de reclamanţi intră statele, Consiliul şi Comisia.
Ei pot să acţioneze în calitate de reclamanţi în orice situaţie, chiar în cazurile în
care nu sunt direct interesaţi, ci în baza interesului general de respectare a
legalităţii comunitare, care este prezumată în orice acţiune a lor în acest sens.
Dreptul Parlamentului de a introduce o acţiune în anulare nu este prevăzut în
tratate, dar jurisprundenţa, deşi în prima fază a respins această acţiune 254, în scurt
timp a recunoscut-o în limitele acţionării pentru protejarea prerogativelor proprii255.
Această practică a Curţii de Justiţie a dobândit recunoaştere juridică prin
Tratatul de la Maastricht (art. 173 modificat), care prevede dreptul Parlamentului
252
Hotărârea lea Verts/Parlament, 23.04.1986, 294/83 pag. 1357
253
P.Manin, op. cit., pag. 298
254
Hotărârea Parlament/Conseil, 27.09.1989, 302/87, pag. 5615
255
Hotărârea Parlament/Conseil, 22.05.1990, C-70/88, I, pag. 2041
254
de a introduce acţiune în anulare în vederea protejării prerogativelor proprii. De
asemenea, extinde această posibilitate şi asupra Băncii Centrale Europene.
Alte categorii de reclamanţi
Tratatele comunitare, alături de reclamanţii privilegiaţi (instituţionali)
recunosc dreptul la introducerea recursului în anulare şi altor categorii de
reclamanţi, cuprinşi în categoria “persoane fizice sau morale”. Aceştia pot fi statele
membre, persoane fizice. În cazul acestora, introducerea acţiunii în anulare
comportă unele restricţii de admisibilitate, în general restrictive, în sensul că
acestea au dreptul de a ataca doar anumite acte comunitare.
Tratatul C.E.C.O. conţine o dublă limitare a reclamanţilor. Aceasta provine
în primul rând din caracterul sectorial al Comunităţii, fapt care determină ca doar
anumite întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi să poată introduce acţiune, iar în
al doilea rând datorită faptului că acestea nu pot ataca orice act şi prin orice mijloc.
Acestea pot să atace doar actele comunitare (decizii şi recomandări) care le
privesc în mod individual sau cu caracter general, dar ale căror efecte se întind şi
asupra acestora. Distincţia între aceste acte depinde de o serie de criterii obiective
şi nu doar de forma actului. Această situaţie a generat o jurisprudenţă variată, care
a trebuit să facă în fiecare caz distincţia între anumite categorii de acte
comunitare256.
Tratatul C.E., având în vedere natura Comunităţilor, nu cuprinde restricţii în
ceea ce priveşte persoanele care pot introduce recursul, acesta fiind deschis
oricărei persoane fizice sau morale, contra deciziilor cărora le sunt destinate şi
“contra deciziilor care chiar dacă se adresează unei alte persoane, le privesc în mod
direct şi individual” (art. 173 alin. 4 C.E.).
Se poate stabili pe baza acestei prevederi o diferenţiere între admisibilitatea
pe criteriul efectului produs de act, când el nu este destinatar direct.

256
J.Boulouis, op. cit., pag. 320
255
 În cazul în care o persoană este destinatar direct al unei decizii, el
îndeplineşte condiţia pentru admisibilitatea recursului în anulare, specificarea
numelui său fiind suficientă.
În situaţia când nu este destinatar direct, trebuie să se aibă în vedere criteriul
interesului reclamantului de a iniţia acţiunea. În lipsa prevederilor tratatelor s-a
apreciat de către jurisprudenţă că pentru admisibilitatea recursului, trebuie să
existe plângerea reclamantului, doar în acest caz acesta putând solicita admiterea
acţiunii.

4.1.3. Termenul de recurs

Introducerea recursului în anulare trebuie să aibă reglementat un termen în
care să poată fi introdus, din considerente de ordine juridică 257. Aceste termene
sunt de o lună în cazul Tratatului C.E.C.O. şi de două luni în cazul tratatelor C.E. şi
C.E.E.A. Termenul se socoteşte de la data publicării actului, pentru cei care
publicarea constituie condiţia de validitate a actului.
În cazul unei decizii, termenul se socoteşte de la data modificării acesteia
către destinatar.
Pentru actele care nu sunt publice şi care nu sunt destinate unei anumite
persoane, termenul curge din momentul în care se consideră că persoana
reclamantă a fost în măsură să ia cunoştinţă de actul respectiv.

4.1.4. Motivele de anulare

Motivele de anulare sunt enumerate în cele trei tratate în mod identic:
incompetenţa, încălcarea formelor substanţiale, încălcarea prevederilor tratatului
sau a oricărei norme juridice de aplicare a acestuia, abuzul de putere.
4.1.4.1.. Incompetenţa

257
Hotărârea R.F.G./Haute, Autorité C.E.C.A., 10.05.1960, 19/58 pag. 469
256
Incompetenţa ca motiv de anulare a actelor comunitare poate să fie stabilită în
sarcina Comunităţii, a instituţiilor, organelor sau persoanelor care exercită funcţii
comunitare şi sunt autori ai actului a cărui anulare se solicită.
Considerată ca o faptă gravă, motiv în general de ordine publică, Curtea şi-a
recunoscut dreptul de a o examina din oficiu. S-au stabilit mai multe tipuri de
incompetenţă: ratione temporis, ratione loci şi ratione materiae, conform tipurilor
de competenţă a organelor, în general.
4.1.4.2. Încălcarea formelor substanţiale
În pofida formulîrii restrictive, care nu se referă la viciile de formă, acest
motiv de anulare este invocat frecvent de reclamanţi.258 Curtea a statuat, de
asemenea, că în aceste cazuri poate să se sesizeze din oficiu. De asemenea, a adus
precizări în ceea ce priveşte noţiunea de formă substanţială. Astfel, a stabilit că
aceasta cuprinde formalităţile care fac parte integrantă din procesul de elaborare a
actului şi care îl conferă validitate precum şi alte condiţii cerute de tratate, cum ar
fi consultarea diferitelor organe. Motivarea actelor este, de asemenea, un element
care poate să fie invocat, atunci când nu este suficient fundamentat.

4.1.4.3.. Încălcarea tratatului şi a altor norme

juridice de aplicare a acestuia
Constituie motiv de anulare a oricărui act comunitar orice încălcare prin
conţinutul acesteia a vreunui tratat sau a altui act juridic – comunitar superior în
cauză, din punctul de vedere al ierarhiei normelor comunitare.

4.1.4.4.. Abuzul de putere

Preluat din dreptul francez, principiul anulării actului pentru abuz de putere
are în vedere orice situaţie în care s-a adoptat un act juridic prin folosirea
competenţelor conferite de lege într-un alt scop decât cel prevăzut de acesta. Se are
în vedere urmărirea unui scop diferit de cel prevăzut de dispoziţiile legale
(exceptând cazul când autoritatea are posibilitatea legală să aleagă între obiectivele
258
J.Boulouis, op. cit. pag. 323.
257
prevăzute în tratate), neaplicarea corectă a normelor de procedură specifice funcţiei
şi urmărirea de mobiluri inacceptabile (cu condiţia să constituie motive
determinate şi nu secundare).

4.1.5. Competenţele judecătorului

Reglementarea competenţelor judecătorului este diferită în tratatele
comunitare.
Tratatul C.E.C.O. prevede în art. 33 că judecătorul trebuie să execute un
control minim, restrâns, care să nu se refere la aprecierea situaţiei economice, a
faptelor şi circumstanţelor în baza cărora a fost emis actul respectiv, având în
vedere complexitatea acestor probleme. Judecătorul trebuie să se limiteze doar la
cazurile de abuz de putere.
În tratatul C.E. nu se întâlneşte o asemenea reglementare restrictivă, astfel
încât i-a revenit Curţii de Justiţie să decidă aplicarea unui control restrâns. Atunci
când se solicită prin acţiune să se pronunţe asupra unor probleme specifice, tehnice
Curtea va analiza doar faptele materiale, aplicarea normelor juridice, existenţa
eventualelor erori de aplicare şi respectarea puterilor conferite organului care a
emis actul.

4.1.6. Efectele anulării actului

Art. 176 C.E. stabileşte în sarcina instituţiei care a emis actul anulat să între-
prindă măsurile care sunt necesare pentru executarea hotărârii Curţii de Justiţie.
Consecinţele anulării pentru instituţia emitentă constau în luarea măsurilor
corespunzătoare şi în ceea ce priveşte actele care au fost emise în baza actului
anulat, precum şi de a proceda în mod corespunzător şi cu alte acte de valoare
juridică egală cu cel anulat, care eventual sunt atinse de aceleaşi vicii, şi deci sunt
pasibile de anulare.

4.1.7. Efectul retroactiv al anulării

258
 Întrucât actul anulat pentru anumite vicii a fost atins de acestea din momen-
tul emiterii sale, anularea produce efecte din acel moment actul fiind declarat nul şi
neavenit (art. 74 C.E.).
S-a recunoscut însă de către Curte (aşa cum prevede şi art. 174) că anumite
efecte ale actului anulat trebuie considerate ca fiind “definitive”, acesta însă numai
pe baza aprecierii Curţii, în funcţie de situaţia concretă.

4.2.. Recursul în carenţă

4.2.1. Generalităţi
Recursul în carenţă se bazează pe faptul că atitudinea ilegală a Comisiei sau
Consiliului de “a nu face” conferă dreptul altor instituţii (statelor membre sau în
unele cazuri persoanelor fizice sau morale) de a sesiza Curtea de Justiţie în scopul
ca aceasta să statueze ca inacţiunea respectivelor instituţii este contrară preve-
derilor tratatelor.
Jurisprudenţa nu are o cazuistică semnificativă în acest domeniu, iar unele
aspecte privind modul de exercitate şi regimul acestei acţiuni nu sunt suficient
consolidate. Dacă se acceptă că această acţiune este îndreptată împotriva Consiliu-
lui şi Comisiei, nu este statuat însă dacă pot fi atacate şi inacţiunile Parlamentului
European259.
Recursul în carenţă poate fi considerat ca fiind complementar acţiunii în
anulare, întrucât dacă ultima sancţionează acţiunea inegală a organelor comunitare
concretizată în acte comunitare, prima sancţionează neadoptarea de acte juridice.
Baza legală a acestor acţiuni se află în tratatele constitutive ale
Comunităţilor.
Tratatul C.E.C.O. reglementează acţiunea în art. 35 şi 37, Tratatul C.E. în
art. 175, iar Tratatul C.E.E.A. în art. 148. Între Tratatul C.E.C.O. şi tratatele C.E. şi
C.E.E.A. există unele diferenţe care vor fi evidenţiate ulterior.
C.J.C.E., Ordonnance du 10 juin 1993, The liberal Democrat Parlament European,
259

Aff C-41/92
259
 4.2.2. Instituţiile care pot fi acuzate
Conform Tratatului C.E.C.O., doar Comisia (Înalta Autoritate) poate fi avută
în vedere pentru neconformarea cu prevederile tratatului.
Tratatele C.E. şi C.E.E.A. prevăd că pot fi avute în vedere Comisia şi
Consiliul pentru abstenţiune.
Tratatul de la Maastricht adaugă în cazul art. 175 C.E. şi Parlamentul
European.
Jurisprudenţa Curţii a statuat că se poate introduce recursul în carenţă şi în
cazul abstenţiunii Agenţiei de aprovizionare, care este sub controlul Comisiei260.

4.2.3. Condiţii privind reclamantul

Conform art. 35 C.E.C.O., recursul poate fi iniţiat de către state, Consiliu,
întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi, iar în cazul art. 37 C.E.C.O. (inacţiuni
care sunt de natură să producă perturbări fundamentale şi persistente în economia
statelor membre), recursul poate fi introdus doar de către stat.
În cazul dispoziţiilor tratatelor C.E. şi C.E.E.A. se face deosebirea între
reclamanţii obişnuiţi şi cei privilegiaţi. Reclamanţii privilegiaţi sunt statele mem-
bre şi instituţiile comunitare.
În ceea ce priveşte categoria persoanelor fizice sau morale, s-a apreciat că
acestea nu pot ataca instituţiile comunitare prin recursul în carenţă, decât pentru
faptul de a nu fi emis un act care le era destinat în virtutea normelor juridice
comunitare261.

4.2.4. Procedura
Recursul în carenţă comportă două faze: faza prealabilă administrativă şi
faza contencioasă, în faţa Curţii de Justiţie.

260
Hot. E.N.U. C/Comission, 16.02.1993, C-107/91
261
Hot. Nicholas William Lord Bethell c. Comission, 10.06.1982, 246/81, pag. 2277
260
 4.2.4.1. Faza prealabilă administrativă
Tratatele prevăd că instituţia comunitară acuzată de inerţie trebuie să fie mai
întâi sesizată pentru “a acţiona”. Aceasta trebuie să se facă prin intervenţie motiva-
tă şi cu indicarea precisă a măsurilor care i se solicită să le întreprindă. Nu este pre-
cizat în tratate termenul în care aceasta trebuie să ia măsurile necesare. S-a apreciat
pe cale de jurisprudenţă că trebuie să acţioneze într-un termen “rezonabil”262.
Acest termen a fost stabilit la două luni pentru a “lua poziţie”, dela data
punerii în întârziere.
În cazul în care instituţia în cauză “a luat poziţie” în termenul pe care îl are
la dispoziţie, recursul în carenţă nu mai poate fi introdusă. Nu se precizează ce se
înţelege prin expresia “a lua poziţie”. Dacă instituţia emite un act în acest termen,
acesta va putea fi acceptat de către partea interesată, sau în caz contrar va putea
introduce recurs în anularea acestuia. Dacă la expirarea termenului prevăzut,
instituţia nu a acţionat, se poate introduce recurs în carenţă în termen de o lună
(Tratatul C.E.C.O.) sau în termen de două luni (tratatele C.E. şi C.E.E.E.A.).
4.2.4.2.. Faza jurisdicţională
Recursul se introduce în faţa Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă
Instanţă. Prin decizia din 24 octombrie 1988 s-a statuat competenţa Tribunalului de
primă instanţă pentru recursurile în carenţă introduse de întreprinderi sau asociaţii
de întreprinderi în condiţiile prevăzute de tratatul C.E.C.O. şi de către persoanele
fizice sau morale, conform Tratatului C.E., în domeniile în care tribunalul a
devenit competent pentru recursurile în anulare formulate de către aceste categorii
de reclamanţi.
Pentru celelalte domenii ca şi pentru celelalte categorii de reclamanţi compe-
tenţa revine Curţii de Justiţie.Recursul nu poate fi introdus decât de către instituţia
sau persoana care a sesizat instituţia în cauză.

4.2.5. Noţiunea de “carenţă”

262
Hot. Pays Bas c. Comission, 6 iulie 1971, 59/70, pag. 639
261
 S-a apreciat că absenţiunea în serie nu constituie şi o încălcare a dispoziţiilor
normelor juridice comunitare. Se reţine o carenţă doar în cazurile în care instituţia
respectivă era ţinută să acţioneze în baza normelor juridice comunitare. Dacă
aceste norme îi conferă posibilitatea de a aprecia dacă să acţioneze sau nu, recursul
va fi respins ca nefondat.
În cazul în care instituţia acţionează după introducerea recursului, acesta va
fi admis, dar va fi considerat fără obiect.
Curtea judecă în şedinţă plenară în cazul în care este sesizată de un stat
membru sau de o instituţie comunitară (art. 165 alin. 3 C.E.). Plângerea prezentată
Curţii trebuie să se referă la aceleaşi chestiuni ca şi cea adresată iniţial instituţiei
reclamante.
Curtea va constata prin hotărâre dacă există sau nu o încălcare a prevederilor
tratatelor prin carenţă.

4.2.6. Efectele hotărârii

Spre deosebire de recursul în anulare, recursul în carenţă nu are efect direct,
întrucât el nu are consecinţe asupra unui act. El impune în sarcina instituţiei a cărei
carenţă a fost constatată să întreprindă măsurile necesare pentru a determina
încetarea acestei situaţii.
În cazul în care instituţia respectivă nu se conformează în termen rezonabil,
se angajează răspunderea Comunităţii.
4.3. Recursul în constatarea neîndeplinirii de către
state a obligaţiilor decurgând din tratatele
constitutive

4.3.1. Caracteristici generale

Acest recurs are ca scop constatarea faptului că un stat nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi reveneau în calitate de membru al Comunităţilor europene şi de
a-l determina să se conformeze acestora.
262
 Constituind un recurs care se introduce direct în faţa Curţii de Justiţie, el nu
reprezintă însă singura procedură care poate fi utilizată în acest scop, întrucât mai
există şi mijloace de acţiune în faţa instanţelor naţionale în baza principiului
primordialităţii dreptului comunitar. Spre deosebire însă de aceste posibilităţi,
recursul pentru neîndeplinirea obligaţiilor are un rol mai important, întrucât nu
trebuie să fie condiţionat de existenţa unui interes direct, putând fi introdus de către
Comisie fără invocarea principiului efectului direct al dreptului comunitar, ci în
baza atribuţiei sale de a veghea la respectarea normelor comunitare de către statele
membre.

4.3.2. Reglementarea în tratate

Acest reccurs este reglementat în art. 88 al tratatului C.E.C.O., art. 169-171
C.E. şi 141-143 C.E.E.A.
Reglementarea din tratatul C.E.C.O. este diferită faţă de celelalte două
tratate, iar Tratatul de la Maastricht nu modifică această procedură.
4.3.2.1.. Procedura prevăzută în Tratatul C.E.C.O.
În cadrul acestui tratat, art. 88 reglementează procedura pentru
neîndeplinirea obligaţiilor în două faze: constatarea şi sancţionarea. În faza
constatării, Comisia dacă apreciază că un stat nu şi-a îndeplinit obligaţiile care
decurg din tratat, după ce a acordat statutului posibilitatea să prezinte observaţiile
sale în legătură cu această situaţie, emite o decizie motivată şi îi acordă un termen
pentru executarea acestor obligaţii.
Această procedură de constatare este de competenţa exclusivă a Comisiei,
fiind în acelaşi timp şi la latitudinea acesteia, după cum rezultă din formularea
art. 88, care nu statuează obligaţia pentru aceasta de a acţiona în acest sens. De
asemenea, procedura are caracter contradictoriu doar prin faptul că statul are
posibilitatea să prezinte observaţiile sale263.

263
J.Boulouis, op. cit., pag. 338
263
 Statul poate ataca decizia Comisiei cu “un recurs în deplină jurisdicţie”
conform formulării tratatului, într-un termen de două luni de la notificarea deciziei
în faţa Curţii de Justiţie, care poate anula, menţine sau modifica decizia.
În faza a doua, de acţionare, dacă se constată că în termenul acordat statul nu
şi-a îndeplinit obligaţiile pe baza avizului conform al Consiliului, decis cu
majoritate de două treimi, poate sancţiona statul prin suspendarea unor vărsăminte
comunitare către acesta, sau prin autorizarea altor state de a întreprinde unele
măsuri derogatorii (conform art. 4 C.E.C.O.), pentru a remedia situaţia creată.

4.3.2.2. Reglementarea în tratatele C.E. şi C.E.E.A.

În cadrul celor două tratate, recursul cunoaşte două faze: faza
administrarivă(prejudiciară) şi faza judiciară.

4.3.2.2.1.. Faza administrativă (prejudiciară)

Spre deosebire de tratatul C.E.C.O. în afară de Comisie au posibilitatea de a
iniţia recursul şi statele membre.

A. Iniţierea de către Comisie

Comisia poate sesiza singură existenţa unor neîndepliniri ale obligaţiilor.
Statele au de asemenea această posibilitate, printr-o plângere în acest sens, drept
recunoscut de altfel şi persoanelor morale şi fizice.
În acest scop, Comisia a creat un serviciu special care primeşte aceste
plângeri şi face primele demersuri. După ce Comisia se asigură că plângerea
conţine elemente credibile, care par să confirme că există o neîndeplinire a
obligaţiilor, poate cere statului să prezinte informaţiile necesare.
Decizia de declanşare a recursului poate fi luată în acest caz numai de
Comisie. Neiniţierea acestuia nu poate duce la introducerea recursului în carenţă.
În prima fază Comisia adresează statului plângerea sa motivată, stabilind un
termen în care statul trebuie să răspundă prezentându-şi elementele de apărare. În

264
multe situaţii, statul trece la executarea atribuţiilor care îi revin în baza obligaţiilor
comunitare.
Dacă statul persistă în atitudinea sa, Comisia trece la faza următoare în care
emite un aviz motivat care prezintă în detaliu motivele pentru care statul este
considerat că nu şi-a îndeplinit atribuţiile care îi revin. Avizul nu poate fi extins
asupra altor aspecte decât asupra celor notificate anterior statului.

B. Iniţierea de către un stat

Conform art. 170 C.E. şi 142 C.E.E.A., orice stat membru are dreptul de a
sesiza Comisia pentru a reclama un alt stat. În această situaţie, Comisia declanşea-
ză o acţiune contradictorie în care fiecare dintre cele două state îşi prezintă obser-
vaţiile scrise sau orale, pe baza cărora Comisia va emite un aviz motivat cu privire
la rezultatul demersurilor întreprinse.
Decizia de a sesiza sau nu Curtea de Justiţie revine statului reclamant.
Avizul motivat al Comisiei este obligatoriu, lipsa acestuia putând constitui motiv
de introducere a unei acţiuni în carenţă.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a introdus posibilitatea iniţierii unei acţiuni
şi de către Banca Centrală Europeană, împotriva băncilor centrale naţionale.

4.3.2.2.2. Faza judiciară

A. Sesizarea Curţii
În cazul în care statul persistă în neîndeplinirea atribuţiilor sale, după
epuizarea etapelor prezentate, se poate sesiza Curtea de Justiţie.
Conform art. 169 C.E., în cazul în care acţiunea a fost iniţiată de Comisie, ea
este singura competentă să sesizeze Curtea. Acest drept este discreţionar, lipsa
sesizării neputând fi atacată în vreun fel.
Art. 70 C.E., prevede că în cazul în care acţiunea a fost iniţiată de un stat
după emiterea avizului motivat de către Comisie, acesta poate sesiza Curtea. Dacă

265
în termen de trei luni de la reclamaţia iniţială, Comisia nu a emis avizul motivat,
statul, de asemenea, poate sesiza Comisia, nefiind legat de vreun termen.

B. Procedura în faţa Curţii

Recursul în faţa Curţii se poate baza numai pe plângerea care a fost făcută
contra statului prin avizul motivat, altfel Curtea îl va respinge. De asemenea,
respinge recursul dacă statul şi-a îndeplinit obligaţiile în termenul acordat de aviz.
Îndeplinirea acestora după expirarea termenului duce la continuarea procedurii, cu
excepţia cazului în care Comisia se desistă.
Sarcina probării neîndeplinirii obligaţiilor revine Comisiei.
În această fază judiciară se admite intervenţia statului care a depus plângerea
iniţială, sau a Comisiei, dacă sesizarea Curţii s-a făcut de către un stat. Nu se
admite intervenţia particularilor. Iniţiatorul recursului în faţa Curţii poate solicita
acesteia să dispună măsuri provizorii în baza art. 186 C.E.E., dacă se apreciază că
există posibilitatea producerii de pagube ireparabile sau grave prin neîndeplinirea
obligaţiilor de către statul acuzat.
Curtea nu a admis invocarea de către statul acuzat în sprijinul apărării a
ilegalităţii unui act derivat de drept comunitar care îi impune obligaţii, statuând că
art. 169 şi 170 C.E. urmăresc obiective diferite faţă de art. 173 şi 175 C.E. 264, fiind
admisă doar forţa majoră.
De asemenea, nu s-a admis nici invocarea reciprocităţii, precizând că în
dreptul comunitar legătura între obligaţiile subiectelor este diferită faţă de dreptul
internaţional convenţional265.
Nu au fost admise nici invocarea unor particularităţi ale ordinii juridice
interne sau deficienţe în funcţionarea organelor administrative interne266, nici
necunoaşterea dreptului comunitar, sau faptul că prin aceasta nu s-au cauzat
daune267.
264
Hotărârea 30.06.1988, Comission/Grece, 226/87, 3620
265
Hotărârea 13.11.1964 Comission/Belgique et Luxembourg 90/63, pag. 1271
266
Hotărârea 11.04.1978, Comission/Italie, 100/77, pag. 879
267
Hotărârea 11.04.1970, Comission/Italie, 95/77 pag. 863
266
 4.3.3. Noţiunea de “neîndeplinire a obligaţiilor”
Definirea noţiunii de “neîndeplinire a obligaţiilor” are o importanţă
deosebită, întrucât de aceasta depinde în mare măsură hotărârea Curţii.
Această noţiune nu este definită de către tratate.
În definirea acestei noţiuni se are în vedere jurisprudenţa Curţii, care este
apreciată ca fiind deosebit de riguroasă268. Pentru a se reţine atitudinea îndeplinirii
trebuie să existe o obligaţie rezultând din dreptul comunitar original, derivat sau
jurisprudenţial. Această premisă nu este suficientă, impunându-se ca obligaţia să
fie bine determinată iar neîndeplinirea să aibă un caracter precis. Se are în vedere
marea varietate de tipuri de obligaţii: de a face sau a nu face; de mijloace sau de
rezultat; obligaţii condiţionale sau necondiţionale etc.269.

4.3.4. Efectele hotărârii Curţii

Hotărârea pronunţată de Curte are efectul de a constata dacă există sau nu o
neîndeplinire a obligaţiilor, deci are un efect declarativ.
În cazul afirmativ, statului îi revine obligaţia de a înlătura în termenul cel
mai scurt această starea de fapt care a produs această situaţie.
Această obligaţie a statului produce efecte pentru toate organele sale interne,
inclusiv pentru instanţele naţionale, care vor trebui să respecte hotărârile Curţii,
pronunţându-se în cazurile în care sunt sesizate pentru anularea sau neaplicarea
măsurilor interne care au stat la baza constatării neîndeplinirii obligaţiilor
comunitare.

4.3.5. Sancţiuni
În cazul în care statul nu execută hotărârea Curţii, tratatele C.E. şi C.E.E.A.,
spre deosebire de tratatul C.E.C.O. nu prevedeau sancţiuni.

268
P.Manin. op. cit., pag. 291
269
Hotărârea 17.02 Comission/Italie, 31/69, pag. 25
267
 Exista, în această situaţie, posibilitatea introducerii unei noi acţiuni pentru
neîndeplinire a obligaţiilor, presiunile asupra statului în cauză fiind foarte limitate.
Tratatul de la Maastricht a modificat art. 171 C.E.E. şi 142 C.E.E.A.,
stabilind un sistem sancţionator. Astfel, dacă Comisia apreciază că statul nu a luat
măsurile necesare, după ce îi conferă posibilitatea prezentării observaţiilor sale,
emite un aviz motivat, precizând chestiunile în care statul nu s-a conformat
hotărârii Curţii de Justiţie, fixându-i un termen. În caz de neluare a măsurilor
necesare în termen, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie, indicând suma
forfetară sau amenzile care trebuie să fie plătite de către stat conform aprecierii
sale. Când Curtea constată că există o neconformare a statului la hotărârea
anterioară poate decide plătirea sumelor respective de către stat.
Aceste măsuri de sancţionare sunt considerate însă ca ineficiente 270, inspirate
din procedura C.E.C.O. care nu a fost aplicată în practică. Sunt astfel apreciate ca
având aceeaşi eficienţă scăzută, aducând şi o atingere principiului autorităţii
lucrului judecat prin caracterul discreţionar şi utilizării şi fixării unor sancţiuni de
natură pecuniară arbitrar stabilite ca preţ pentru încălcarea acestui principiu
deosebit de important.

4.3.6. Regimul derogator de la procedura comună

Articolele 93, 100 A şi 100 B din Tratatul C.E. şi art. 38 şi 82 C.E.E.A.
prevăd o procedură diferită de cea stabilită prin art. 169 şi 170 C.E. Ea se referă la
controlul exercitat de către Comisie asupra ajutoarelor acordate de către statele
membre (art. 93 C.E.) sau aplicarea abuzivă a posibilităţilor acordate statelor
membre în ceea ce priveşte amortizarea legislaţiei interne (art. 100) menţinerea de
către un stat a unor diferenţe faţă de dispoziţiile altui stat, cu privire la care
Comisia a hotărât că trebuie recunoscute ca echivalente (art. 100B), sau când un
stat uzitează în mod abuziv de puterile acordate în vederea protecţiei intereselor
esenţiale de securitate, în caz de tulburări interne, război etc. (art. 225).

270
J.Boulouis, op. cit., pag. 349
268
 În aceste situaţii, Comisia sau un stat membru pot sesiza direct Curtea de
Justiţie, fără să mai fie necesară faza prejudiciară.

4.4. Recursul în responsabilitate

4.4.1. Apreciere generală

Tratatele comunitare statuează principiul conform căruia fiecare comunitate

este ţinută să repare daunele cauzate de către acestea sau de către agenţii proprii
(art. 40 C.E.C.O., art. 215 C.E. şi art. 188 C.E.E.A.). Competenţa în aceste cazuri
este a Curţii de Justiţie şi are la bază responsabilitatea stabilită în conformitate cu
normele dreptului comunitar.
Este cazul unei responsabilităţi care este diferită de cea rezultată din regle-
mentările contractuale, cu excepţia cazurilor în care printr-o clauză compromisorie
s-a atribuit competenţa Curţii de Justiţie în cazul respectiv.
Responsabilitatea Comunităţilor este mult mai restrânsă faţă de
responsabilitatea statului şi a organelor sale în dreptul intern, datorită faptului că
puţin activităţi materiale sunt exercitate de Comunităţile înseşi. Ea derivă mai ales
din adoptarea unor acte ilegale (în special regulamente), dar în această direcţie
puţine acţiuni sunt încurajate prin hotărârile Curţii271.

4.4.2.Recursul în responsabilitate extracontractuală

4.4.2.1. Reglementarea în tratate a răspunderii extracontractuale
Recursurile în responsabilitate cu un regim diferit în cele trei tratate.
A. Responsabilitatea conform Tratatului C.E.C.O.
Tratatul C.E.C.O., inspirat din dreptul administrativ francez, reglementează
două situaţii în care intervine responsabilitatea comunitară. Prima este prevăzută în

271
P.Manin, op. cit., pag. 320
269
art. 34 şi se referă la responsabilitatea pe baza unui act juridic anulat, respectiv la
cazul în care Comisia nu întreprinde într-un termen rezonabil măsurile cerute de o
decizie de anulare şi prin aceasta se produc prejudicii, Comisia este ţinută să
răspundă, trebuind să ia toate măsurile pentru o reparaţie echitabilă a prejudiciului
rezultat direct din decizia sau din recomandarea anulată.
Art. 40 C.E.C.O. se referă la responsabilitatea cu titlu general, respectiv
responsabilitatea Comisiei pentru prejudiciile cauzate în executarea tratatului, de o
greşeală a serviciilor Comunităţii, precum şi acordarea de reparaţii în sarcina
Comunităţii pentru prejudicii cauzate prin greşeli personale ale unui agent al său în
exercitarea funcţiunilor sale, conform prevederilor statutului care reglementează
regimul aplicabil acestora.
În ambele situaţii, există stabilită o responsabilitate pe bază de greşeală, dar
există şi deosebiri, în sensul că una stabileşte legătura între ilegalitate şi greşeală,
cealaltă consideră greşeala ca fiind pur şi simplu de natură să genereze răspunde-
rea. Din aceste considerente, s-a statuat autonomia celei de-a doua căi faţă de
prima.
B. Responsabilitatea conform tratatelor C.E. şi C.E.E.A.
În tratatul C.E. responsabilitatea Comunităţilor este reglementată în art. 215
alin. 2, iar în Tratatul C.E.E.A., în art. 188 alin. 2 care prevăd că “în domeniul
responsabilităţii extracontractuale, Comunitatea trebuie să repare, conform princi-
piilor generale comune ale dreptului statelor membre, prejudiciile cauzate de
instituţiile sau de către agenţii săi în exercitarea funcţiunilor lor”.
Jurisprudenţa Curţii a statuat că responsabilitatea Comunităţii se stabileşte în
baza ordinii juridice comunitare şi nu după alte sisteme juridice, chiar dacă paguba
nu este legată de acţiuni comunitare, ci ar putea presupune aplicarea dreptului unui
stat membru.

270
 Un alt principiu statuat de jurisprudenţă constă în autonomia acţiunii în
responsabilitatea Comunităţii, atât faţă de alte acţiuni bazate pe dreptul comunitar,
cât şi faţă de acţiunile în reparaţie bazate pe dreptul naţional al statelor272.
Aceasta presupune că o acţiune pentru stabilirea responsabilităţii comunitare
nu trebuie să fie respinsă pe motiv că actul trebuie anulat înainte.

4.4.2.2.. Condiţiile necesare pentru angajarea responsabilităţii

Responsabilitatea extracontractuală a Comunităţilor este considerată prezen-
tându-se sub două aspecte diferite faţă de proprii agenţi, sau faţă de alte persoane,
fie prin acte ale Comunităţii însăşi, fie prin acte ale agenţilor în executarea
funcţiilor lor.
În ceea ce priveşte responsabilitatea Comunităţilor, Curtea a statuat că sunt
necesare unele condiţii pentru ca aceasta să poată fi angajată. Acestea sunt: ilega-
litatea acţiunii, realitatea pagubei şi raportul de cauzalitate între acestea.
A. Ilegalitatea comportamentului
Curtea a stabilit că responsabilitatea Comunităţii intervine atunci când are ca
bază un comportament ilegal care este cauzator de o pagubă. Comportamentul
ilegal trebuie să fie apreciat în funcţie de încălcarea unei norme juridice comu-
nitare. Nu s-a stabilit până în prezent responsabilitatea Comunităţii pe bază de
risc273.
De asemenea, activitatea ilegală trebuie să atingă un anumit nivel de gravi-
tate, iar prejudiciul să fie suficient de important. Nu se stabileşte responsabilitatea
Comunităţii pentru daune normale, inerente activităţilor specifice domeniului
respectiv.
Se lasă, după cum rezultă, o marjă suficientă de interpretare Curţii de Justiţie
în aceste probleme.
Curtea a respins până în prezent toate recursurile care pretindeau stabilirea
responsabilităţii Comunităţilor faţă de persoanele care au suferit un prejudiciu care
272
J.Boulouis, op. cit., pag. 356-357
273
P.Manin. op. cit., pag. 323
271
apărea ca o consecinţă inevitabilă a acţiunilor comunitare întreprinse în interes
general, hotărând că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru stabilirea
responsabilităţii274.

B. Prejudiciul
S-a statuat că orice fel de prejudiciu produs prin acţiune considerată ilegală
poate fi invocat în scopul stabilirii responsabilităţii. Sunt acceptate şi acţiuni care
se referă la prejudicii neproduse însă, dar care sunt iminente şi previzibile cu
certitudine.
C. Raportul de cauzalitate
Între prejudiciul cauzat şi acţiunea ilegală trebuie să existe raport de
cauzalitate pentru admiterea recursului în stabilirea responsabilităţii. O acţiune
ilegală nu este generatoare de răspundere pentru Comunităţi dacă ea nu a produs
un prejudiciu.
Curtea a statuat că nu există suficiente motive pentru a statua responsabili-
tatea Comunităţii dacă un organ al său acţionează ilegal, dar nu în numele acesteia.
Comunitatea nu răspunde decât pentru daunele comise de agenţii săi în exer-
citarea funcţiunilor lor, în baza unui raport intern şi direct şi care constituie o
prelungire necesară a misiunilor încredinţate instituţiilor comunitare275.
Pentru prejudiciile cauzate de agenţii comunitari, nu poate fi angrenată decât
responsabilitatea Comunităţilor şi nu a acestora. Comunitatea se poate îndrepta
împotriva agentului vinovat prin acţiune în contencios privind funcţia publică, în
baza statutului, care este de competenţa Tribunalului de Primă Instanţă.

4.4.2.3. Reparaţia prejudiciului

În baza stabilirii de către Curte a responsabilităţii Comunităţii “acesta trebu-
ie să despăgubească persoana prejudiciată”. În legătură cu cuantumul despăgubirii,

274
Ibidem, pag. 326
275
J.Boulouis, op. cit., pag. 358
272
acesta poate fi stabilit de către părţi, sau în caz contrar se procedează la o nouă
sesizare a Curţii.

4.4.2.4. Aspecte procedurale

Spre deosebire de situaţia prevăzută de art. 34 par. 2 C.E.C.O., unde se
stabileşte ca o condiţie de admisibilitate a recursului pentru stabilirea
responsabilităţii anularea deciziei care a cauzat prejudiciul, în situaţiile prevăzute
de celelalte tratate, nu se pretind acte prealabile.
Recursul pentru stabilirea responsabilităţii Comunităţilor este prescriptibil în
termen de cinci ani, iar termenul de prescripţie nu începe să curgă decât când sunt
reunite toate condiţiile căreia îi este subordonată obligaţia de reparaţie, şi nu
înainte ca prejudiciul care urmează să fie reparat să se fi concretizat276.

4.4.3. Răspunderea contractuală

Răspunderea contractuală a Comunităţilor este reglementată în art. 215
par. 1, C.E. şi art. 188 par. 1 C.E.E.A. Conform acestora, responsabilitatea contrac-
tuală a Comunităţilor este guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză.
Instanţa competentă va fi cea stabilită prin clauza compromisorie, sau
instanţa naţională stabilită prin aplicarea regulilor generale. Curtea de Justiţie va fi
deci competentă doar pe baza prevederilor clauzei din contractul respectiv.
Legea aplicabilă va fi cea stabilită de părţi, care se va impune instanţei com-
petente, chiar în caz că aceasta este Curtea de Justiţie, desemnată prin clauza com-
promisorie a părţilor. Dacă părţile nu stabilesc legea aplicabilă, instanţa compe-
tentă va aplica regulile obişnuite privind conflictul de legi.

4.5. Alte acţiuni şi măsuri judiciare

276
P.Manin, op. cit., pag. 330
273
 4.5.1. Excepţia de ilegalitate
Excepţia de ilegalitate este o cale neautonomă prin care persoana care este
implicată într-o acţiune judiciară care are ca scop anularea unui act individual
poate pune în discuţie legalitatea actului comunitar general în baza căruia a fost
emis actul individual. Deşi ea se aplică doar în cazul regulamentelor, această
limitare nu îi reduce importanţa, având în vedere faptul că prin intermediul acesteia
se suplineşte incapacitatea unor justiţiabili de a iniţia recursuri în anularea actelor
comunitare.
Fundamentul juridic al excepţiei de ilegalitate se află în art. 184 C.E., 156
C.E.E.A., care conţin reglementări identice, iar în Tratatul C.E.C.O. în art. 36
alin. 3 care cuprinde o prevedere limitată doar la domeniul sancţiunilor pecuniare.
În acest domeniu, Curtea a statuat însă că având în vedere necesitatea apli-
cării uniforme a dreptului comunitar, excepţia de ilegalitate are valoare de prin-
cipiu general, deci se aplică şi în cadrul Tratatului C.E.C.O.277.
Ea poate fi utilizată atât în faţa Curţii de Justiţie cât şi în faţa Tribunalului de
Primă Instanţă. Întrucât tratatele prevăd că ea se poate aplica doar în cazul regula-
mentelor, Curtea de Justiţie a extins aplicarea şi asupra actelor care produc efecte
analoage278.
Tratatul de la Maastricht îi extinde aplicabilitatea şi asupra regulamentelor
adoptate în comun de Consiliu şi Parlament, precum şi asupra regulamentelor
adoptate de Banca Centrală Europeană.
Actele fără aplicabilitate generală nu pot face obiectul excepţiei de
ilegalitate279.
Utilizarea excepţiei de ilegalitate nu este limitată în timp, sau de alte reguli
procedurale. Ea nu face obiectul unei hotărâri specifice. Fiind invocată în cadrul
acţiunii principale, instanţa va constata în cadrul acesteia ilegalitatea regulamen-
tului sau actului cu efecte similare.

277
Hot. Meroni, 13.06.1958, 9/56, I, pag. 11
278
Hot. Simenthal, 06.03.1979, 92/78, pag. 777
279
Hot. Comission/Belgique, 12.10.1978, 156/77, pag. 1881
274
 În absenţa acestei acţiuni, actul în cauză nu ar fi invalidat, el continuând să
producă efecte juridice.

4.5.2. Procedura de urgenţă şi măsurile provizorii

Organele judiciare comunitare sunt abilitate prin tratate şi alte reglementări
să adopte anumite măsuri provizorii prin proceduri de urgenţă. Acestea sunt
reglementate în art. 39 C.E.C.O., 186 C.E. şi 158 C.E.E.A., în cele trei protocoale
privind Statutul Curţii de Justiţie, în Regulamentul de procedură al acesteia (art. 83
şi următoarele), precum şi în Statutul Tribunalului de Primă Instanţă (art. 104 şi
urm.).
Procedura de urgenţă este de competenţa preşedintelui Curţii de Justiţie sau
a Tribunalului de Primă Instanţă. Ea este introdusă printr-o cerere separată adresată
instanţei, dar numai ca anexă a unei acţiuni judiciare principale în curs de soluţio-
nare în faţa Curţii sau a Tribunalului de Primă Instanţă.
Instanţa poate să dispună de o varietate de măsuri provizorii. Acestea au ca
scop intenţia de a evita acele situaţii care să înrăutăţească situaţia existentă în
momentul introducerii reclamaţiei şi care ar putea să pună în pericol aplicarea
hotărârii pronunţate de instanţă.
Ceea ce este caracteristic pentru aceste măsuri este urgenţa cu care ele
trebuie decise, înainte ca instanţa să se pronunţe asupra fondului cauzei.

275
CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR
EUROPENE
TABEL CRONOLOGIC

276
- 9 mai 1950 Declaraţia Schumann
- 18 aprilie 1951 Semnarea la Paris a Tratatului C.E.C.O.
- 27 mai 1952 Semnarea la Paris a Tratatului Comunităţii
Europene de Apărare (C.E.A.)
- 27 iulie1952 Intrarea în vigoare a Tratatului C.E.C.O.
- 10 februarie 1953 Intrarea în vigoare a pieţei comune a cărbunelui
- 1 mai 1953 Intrarea în vigoare a pieţei comune a oţelului
- 30 august 1954 Refuzul Parlamentului francez de ratificare a
Tratatului C.E.A.
- 25 martie 1957 Semnarea la Roma a Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A.
- 1 ianuarie 1958 Intrarea în vigoare a Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A.
- 8 iunie 1959 Cererea de aderare a Greciei
- 4 ianuarie 1960 Constituirea la Stockholm a Asociaţiei Europene
a Liberului Schimb ( A.E.L.S. ) de către Austria,
Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia şi Suedia
-3 mai 1960 Intrarea în vigoare a Acordului A.E.L.S.
- 9 iulie 1961 Acordul de asociere cu Grecia
- 31 iulie 1961 Cererea de aderare a Irlandei
- 9 august 1961 Cererea de aderare a Marii Britanii
- 10 august 1961 Cererea de aderare a Danemarcei
- 8-9 noiembrie 1961 Deschiderea oficială la Bruxelles a negocierilor
între Marea Britanie şi C.E.E.
- 30 martie 1962 Adunarea parlamentară decide să se numească
Parlamentul European
- 30 aprilie 1962 Cererea de aderare a Norvegiei
- 14 ianuarie 1963 Întreruperea negocierilor de aderare cu Marea
Britanie
- 20 iulie 1963 Semnarea primei convenţii de la Yaoundé

277
- 12 septenbrie 1963 Cererea de aderare a Turciei
- 8 aprilie 1965 Semnarea Tratatului de la Bruxelles privind
fuziunea executivelor celor trei Comunităţi
- 6 iulie 1965 Reuniunea Consiliului, la care Franţa adoptă
politica “scaunului gol”
- 28-29 ianuarie 1966 Adoptarea Compromisului de la Luxemburg şi
reocuparea locului în Consiliu de către Franţa
- 11 mai 1967 Noi cereri de aderare ale Marii Britanii, Irlandei şi
Danemarcei
- 1 iulie 1967 Intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune
- 24 iulie 1967 Noua cerere de aderare a Norvegiei
- 1 iulie 1968 Intră în vigoare Uniunea vamală
- 1-2 decembrie 1969 Întâlnirea de la Haga a şefilor de state şi guverne în
care. Pompidou ridică veto-ul referitor la aderarea
Marii Britanii la Comunităţi
- 21-22 aprilie 1970 Acord cu privire la adoptarea unui sistem de
resurse proprii pentru finanţarea Comunităţilor
- 17 octombrie 1970 Raportul Werner privind Uniunea Economică şi
Monetară
- 22 ianuarie 1972 Semnarea la Bruxelles a Tratatelor de aderare la
Comunităţi a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii
şi Norvegiei
- 25 septembrie 1972 Respingerea prin referendum (53,5%) a aderării
Norvegiei la Comunităţi
- 2 octombrie 1972 Referendum în Danemarca prin care se aprobă
aderarea la Comunităţi
- 1 ianuarie 1973 Intrarea în vigoare a Tratatelor de aderare a
Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii
- 9-10 decembrie 1974 Instituirea Consiliului European la întâlnirea de la

278
 Paris a şefilor de state şi guverne
- 28 februarie 1975 Semnarea primei Convenţii de la Lomé
- 10-11 martie 1975 Prima şedinţă a Consiliului European ( Dublin)
- 20 septembrie 1976 Acord realizat la Bruxelles privind alegerea
Parlamentului prin vot universal
- 27 martie 1977 Cererea de aderare a Portugaliei
- 28 iulie 1977 Cererea de aderare a Spaniei
- 13 martie 1979 Intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European.
Crearea E.C.U. (European Currency Unit)
- 7 –10 iunie 1979 Prima alegere a Parlemntului European prin vot
universal direct
- 31 octombrie 1979 Semnarea celei de-a doua Convenţii de la Lomé
- 1 ianuarie 1981 Intrarea în vigoare a Acordului de aderare a Greciei la
la Comunităţile europene
- 23 februarie 1982 Referendum prin care Groenlanda, intrată în Comunităţi
ca parte a Danemarcei, optează pentru retragere
- 14 februarie 1984 Parlamentul European adoptă proiectul de tratat privind
Uniunea Europeană la iniţiativa lui A. Spinelli
- 8 decembrie 1984 Semnarea Convenţiei Lomé III
- 14 iunie 1985 Semnarea Acordului de la Schengen între Franţa,
Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg, privind libera
circulaţie a persoanelor
- 12 iunie 1985 Semnarea Tratatelor de aderare la Comunităţi a Spaniei şi
Portugaliei
- 1 ianuarie 1986 Intrarea Spaniei şi Portugaliei în Comunităţi
- 17-18 februarie 1986 Semnarea la Luxemburg a Actului Unic European
- 1 iulie 1987 Intrarea în vigoare a Actului Unic European
- 9 noiembrie 1989 Cererea de aderare la Comunităţi a Austriei
- 9 noiembrie 1989 Căderea zidului Berlinului

279
- 15 decembrie 1989 Semnarea Convenţiei Lome IV
- 19 iunie 1990 Semnarea Convenţiei de aplicare a Acordului de la
Schengen de către cele 5 state
- 1 iulie 1990 Crearea uniunii monetare între R.F.G. şi R.D.G.
Integrarea R.D.G. în Comunităţile europene
- 3 octombrie 1990 Unificarea Germaniei
- 27 noiembrie 1990 Aderarea Italiei la Acordul Schengen
- 28 aprilie 1991 Aderarea Spaniei şi Portugaliei la Acordul Schengen
- 1 iulie 1991 Cererea de aderare a Suediei la Comunităţi
- 21 octombrie 1991 Semnarea Acordului privind crearea Spaţiului
Economic European (S.E.E.) între Comunităţile
Europene şi A.E.L.S.
- 9 / 10 decembrie 1991 Reuniunea Consiliului European de la Maastricht la care
se aprobă proiectul tratatului privind Uniunea Europeană
- 7 februarie 1992 Semnarea la Maastricht a Tratatului privind Uniunea
Europeană
- 18 martie 1992 Cererea de aderare a Finlandei la Comunităţi
- 20 mai 1992 Cererea de aderare a Elveţiei la Comunităţi
- Iunie 1992 Referendum cu rezultat negativ în Danemarca privind
Tratatul de la Maastricht
- 6 noiembrie 1992 Aderarea Greciei la Acordul Schengen
- 1 ianuarie 1993 Intrarea în vigoare a Pieţei unice, privind libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor, capitalurilor şi
mărfurilor
- 2 martie 1993 Intrarea în vigoare a Acordului Schengen pentru primele 5
state semnatare
- 18 mai 1993 Aprobarea printr-un al doilea referendum a
Tratatului de la Maastricht de către Danemarca
- 1 noiembrie 1993 Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht

280
- 1 ianuarie 1994 Intrarea în vigoare a Acordului privind crearea S.E.E.
între U.E. şi cinci dintre cele şapte state membre
A.E.L.S.(Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia )
- 31 martie 1994 Cererea de aderare a Ungariei la Uniunea Europeană
- 5 aprilie 1994 Cererea de aderare a Poloniei la Uniunea Europeană
- 12 iunie 1994 Referendum pozitiv în Austria privind aderarea la U.E.
- 9 –10 decembrie 1994 Reuniunea Consiliului European de la Essen, care
decide extinderea viitoare a U.E. prin primirea
Bulgariei, Cehiei, Poloniei, României, Sloveniei şi
Ungariei
- 1 ianuarie 1995 Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la Uniunea
Europeană
- 1 februarie 1995 Intrarea în vigoare a Acordului de asociere a României
la U.E.
- 28 aprilie1995 Aderarea Austriei la Acordul Schengen
- 22 iunie 1995 Cererea României de aderare la U.E.
- 27 iunie 1995 Cererea de aderare a Slovaciei
- 1 iulie 1995 Intrarea în vigoare a Acordului de la Schengen
- 13 octombrie 1995 Cererea de aderare a Letoniei
- 24 noiembrie 1995 Cererea de aderare a Estoniei
- 8 decembrie 1995 Cererea de aderare a Lituaniei
- 14 decembrie 1995 Cererea de aderare a Bulgariei
- 17 ianuarie 1996 Cererea de aderare a Cehiei
- 10 iunie 1996 Cererea de aderare a Sloveniei
- 19 decembrie 1996 Aderarea Danemarcei, Finlandei şi Suediei la Acordul
Schengen
- 2 octombrie 1997 Semnarea Tratatului de la Amsterdam
- 1 mai 1999 Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam

281
 -10–11-decembrie1999 Reuniunea Consiliului de la Helsinki, care a decis
începerea negocierilor cu o serie de state central şi est
europene, printre care şi cu Romînia
-9–11 decembrie 2000 Reuniunea Consiliului de la Nisa care a decis reformarea
instituţiilor U.E.

282