CAPITOLUL I

INSTITUŢIA JURIDICĂ A PATRIMONIULUI

Secţiunea I
NOŢIUNEA, EVOLUŢIA ŞI ELEMENTELE PATRIMONIULUI

1. Noţiunea de patrimoniu

În cotidian prin noţiunea de patrimoniu se înţelege averea sau avutul unei persoane,
însă această noţiune nu este satisfăcătoare din punct de vedere juridic.
Ideea de patrimoniu a apărut de pe vremea Imperiului Roman, când „pater familias”
avea putere absolută asupra a tot ceea ce reprezenta familia: persoane, bunuri,
drepturi şi îndatoriri. În sensul care ne interesează, dreptul roman folosea mai mulţi
termeni pentru exprimarea ideii de patrimoniu: „familia, pecunia, bona, hereditas,
patrimonium”.
Odată cu evoluţia societăţii, patrimoniul a devenit un concept ce aparţine cu
desăvârşire dreptului civil1.
Codul civil francez din anul 1804 nu defineşte şi nu reglementează patrimoniul, cu atât mai mult, Codul civil român, care este
de inspiraţie franceză, intrat în vigoare în anul 1864.
În actualul Cod civil există însă dispoziţii care folosesc noţiunea de patrimoniu (art. 1864) sau texte care vorbesc despre
separaţia de patrimoniu în materie de moştenire (art. 784) ori în materia privilegiilor (art. 1743).
1
A se vedea, C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizica. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 481.
1 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I,
reeditat, Editura All Beck, Bucureşti, 1996, p.522; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale,
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.6.
2 A se vedea Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R, Editura Academiei,
Bucureşti, 1978, p.13.
3 A se vedea C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. N. Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Editura Institutul
European, Iaşi, 1997, p.14.
4 A se vedea G. N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea
bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p.21.
1 A se vedea C. Turianu, Gh. Stancu, Curs de drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p.12 şi urm.; V. Pătulea, C. Turianu, Dreptul de
proprietate, vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p.7 şi urm.; în acelaşi sens, I. Lulă, Unele
probleme privind noţiunea de patrimoniu, în „Dreptul” nr.1/1998, p.13-24; în sens contrar, B.
Diamant, Caracterul depăşit al teoriei patrimoniului unic, în „Dreptul” nr.1/2000, p.116. Autorul
opinează că, „patrimoniul unei persoane constituie, în condiţiile actuale o structură complexă
compusă din categorii distincte de bunuri, cu regimuri juridice diferite, nemaiputând fi considerat că
un patrimoniu unic care constituie gajul comun al creditorilor, aşa cum se prevede în art.1718 şi
art.1719 din Codul civil”.
1 A se vedea, I. P. Filipescu, Al. I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale,
Editura Actami, Bucureşti, 2000, p.11; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale
principale,ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.4.
S-a făcut observaţia că dreptul la despăgubire pecuniară este un drept distinct de dreptul personal
nepatrimonial încălcat. Atingerea adusă unui drept nepatrimonial poate conduce la obligarea celui
vinovat la plata unei despăgubiri către titularul dreptului încălcat. În patrimoniul acestuia vom găsi
dreptul de creanţă împotriva autorului faptei ilicite, dar această creanţă apare ca urmare a atingerii
dreptului extrapatrimonial care, în această calitate, rămâne întotdeauna în afara patrimoniului.
2 A se vedea, G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 5 ème édition,
Montehrestien, Paris, 1991, p.286, G.N. Luţescu, op. cit., p.35.
1 A se vedea, I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 5-6.
2 A se vedea, C. Turianu, Gh. Stancu, op. cit., p. 14.
3 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., p. 9
1 A se vedea, I. Lulă, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, în „Dreptul” nr.1/1998, p.14-
15.
2 Art.19 din Legea nr.215/2001 privitoare la administraţia publică locală prevede că unităţile
administrativ-teritoriale (comune, oraş, municipiu) sunt persoane juridice de drept public care au un
patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.
1 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., p.12
1 A se vedea L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p.16.
1 A se vedea, C. Turianu, Gh. Stancu, op. cit., p.19-20.
2 A se vedea, I. Dogaru, S. Cercel, op .cit, p.15.
1 A se vedea, C. Turianu, Gh. Stancu, op. cit., p.21
1 A se vedea, C. Turianu, Gh. Stancu, op. cit., p.22.
1 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., p.23.
Tot în ideea de patrimoniu, art. 1718 C. civ. prevede că „oricine este obligat
personal, este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi
imobile prezente şi viitoare”.
Din acest text se observă că noţiunea de patrimoniu porneşte de la un proces de
abstractizare, în sensul că bunurile debitorului reprezintă o universalitate juridică ce
se menţine indiferent de schimbări.
Unii autori au definit patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică ce aparţin unui subiect de drept1.
Alţi autori au folosit în definiţie şi expresia de „bunuri la care drepturile şi obligaţiile se referă”2; s-a interpretat, pentru
simplificare, că noţiunea de „drepturi” poate fi asimilată celei de „bunuri”.
Acest punct de vedere a fost criticat, arătându-se că nu se ţine seama de faptul că patrimoniul, fiind o sumă de valori, este
distinct de bunurile care îl compun, iar referirea la drepturi înseamnă includerea implicită a bunurilor în cuprinsul noţiunii de
patrimoniu3.
Unii autori au recurs, pentru a defini noţiunea de patrimoniu, la comparaţii, arătându-se că există o asemănare între patrimoniu
şi un registru contabil, întrucât şi într-un astfel de registru într-o rubrică sunt înscrise veniturile, iar în alta datoriile, sau mai
exact cu un cont curent, în care drepturile sunt înscrise la „credit”, adică la rubrica sumelor depuse, iar obligaţiile la „debit”,
adică la rubrica sumelor retrase. Astfel, patrimoniul poate fi definit ca expresie contabilă a tuturor puterilor economice
aparţinând unui subiect de drept4.
În ce ne priveşte, aderăm la definiţia conform căreia patrimoniul reprezintă „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care au
valoare economică, aparţinând unei persoane fizice ori juridice”1
Patrimoniul este distinct de bunurile care îl compun la un moment dat. El există indiferent de schimbările şi modificările care
se produc în legătură cu drepturile şi obligaţiile care-i alcătuiesc conţinutul.

2. Evoluţia patrimoniului

De-a lungul timpului, structura dinamică a societăţii a generat o evoluţie continuă a

instituţiei patrimoniului. Această evoluţie a avut la bază două principale teorii (a-b).
a. Teoria personalistă a patrimoniului, îmbrăţişată de doctrinarii francezi în
secolele XVI-XVII. În esenţă se afirmă că orice persoană are un patrimoniu
inalienabil, unic şi indivizibil. În realitate se explică fenomenul economic al
acumulării primitive de capital;

b. Teoria patrimoniului de afectaţiune, susţinută de doctrinarii germani la începutul

secolului XX. Potrivit acestei teorii patrimoniul era destinat unui anumit scop. Este
cazul societăţilor anonime (actualele societăţi comerciale pe acţiuni), al societăţilor
cu răspundere limitată, ş.a. unde patrimoniul social este folosit potrivit cu obiectul
principal de activitate al societăţii comerciale respective.

3. Elementele patrimoniului

Din definiţia dată patrimoniului, trebuie avute în vedere numai drepturile şi

obligaţiile cu conţinut economic, înlăturându-se din conţinutul său drepturile
personal-nepatrimoniale (extrapatrimoniale)1.
Valoarea patrimoniului unei persoane, pe timpul existenţei sale, este variabilă nu numai în ce priveşte valoarea activă a
drepturilor şi valoarea pasivă a obligaţiilor, ci şi bunurile la care se referă drepturile şi obligaţiile; un anumit element
component al patrimoniului putând fi înlocuit oricând cu altul sau poate ieşi din patrimoniul persoanei fără a fi înlocuit prin
nici o contravaloare. În acest sens, conţinutul patrimoniului trebuie înţeles prin cele două categorii de elemente: unele care
formează activul patrimonial şi altele care formează pasivul patrimonial2.
Activul patrimonial este alcătuit din totalitatea drepturilor subiective civile care au valoare economică, adică acelea care pot fi
exprimate în bani (respectiv, drepturile reale, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul de uz, dreptul de servitute sau dreptul de
superficie, precum şi drepturile de creanţă ca exemplu: dreptul de a primi preţul unui lucru vândut sau de a primi suma de bani
dată cu împrumut).
Pasivul patrimonial cuprinde toate datoriile, obligaţiile cu valoare pecuniară ce
aparţin unui subiect de drept, cum ar fi: obligaţia de a da, adică de a transmite un
drept real, sau obligaţia de a face, care înseamnă a executa o prestaţie pozitivă ori
obligaţia de a nu face, adică de a nu face ceva ce ai fi putut face dacă titularul nu s-
ar fi obligat la abţinere.
Drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul constituie o „universalitate de
drept”, ceea ce înseamnă că patrimoniul este o unitate abstractă, distinctă de
elementele pe care le conţine, acestea se pot schimba sau să dispară, dar patrimoniul
rămâne atâta timp cât există titularul său1.
Cele două elemente ale patrimoniului - activ şi pasiv - nu pot fi disociate. Într-adevăr, a dobândi un patrimoniu nu înseamnă
numai a deveni proprietarul bunurilor care îl compun, ci înseamnă deopotrivă a deveni debitorul datoriilor care îl grevează2.

Secţiunea a II-a
CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI

Din cele arătate rezultă că patrimoniul are anumite caractere juridice (a-e).
a. Patrimoniul este o universalitate juridică. Acest caracter rezultă din însăşi
definiţia dată patrimoniului, adică o „totalitate” de drepturi şi obligaţii cu valoare
economică, fără a interesa identitatea dreptului sau a obligaţiei3. Putem interpreta în acest sens
că, patrimoniul este ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare de mai multe mase de bunuri, fiecare
având un regim juridic distinct (ex.: bunurile comune şi bunurile proprii ale soţilor).
Universalitatea juridică se diferenţiază de universalitatea de fapt, aceasta din urmă fiind un ansamblu de bunuri (nu de drepturi
şi obligaţii), o grupare de elemente, a căror reuniune se întemeiază pe o simplă legătură de fapt, potrivit voinţei titularului de
patrimoniu, care nu are o existenţă autonomă şi nici pasiv propriu1.
b. Orice persoană are patrimoniu. În ceea ce priveşte persoana fizică, acest caracter există indiscutabil. Indiferent cât este de
săracă o persoană din punct de vedere material, are totuşi un patrimoniu, oricât de mic ar fi.
Referitor la persoana juridică, însă, aceasta este titulara unui patrimoniu social, potrivit cu destinaţia ei, nefăcând deosebirea
dacă obiectul ei de activitate are scop lucrativ sau nonprofit2.
Patrimoniul este deci indisolubil legat de o persoană fizică sau juridică, însoţind-o în întreaga sa existenţă chiar dacă în orice
moment conţinutul său poate fi supus schimbării.
c. Unicitatea patrimoniului. Nu este permis ca o persoană să aibă mai multe patrimonii. Fiecare persoană fizică sau juridică
are un singur patrimoniu, chiar dacă are mai multe drepturi şi obligaţii.
Unicitatea patrimoniului derivă din unitatea subiectului care este titular al patrimoniului, noţiunea de patrimoniu este legată
deci de ideea de persoană.
Patrimoniul, reprezentând facultatea de a avea drepturi şi obligaţii, se subînţelege că orice persoană, prin simplul fapt că ea
este subiect de drept, are un patrimoniu.
d. Patrimoniul este divizibil. Divizibilitatea presupune faptul că patrimoniul se poate împărţi în mai multe mase de drepturi şi
obligaţii, fiecare cu un regim juridic determinat, potrivit cu scopul pentru care s-a divizat.
Unicitatea patrimoniului nu exclude, aşadar, divizibilitatea sa în mai multe categorii, grupe sau mase de drepturi şi obligaţii,
fiecare având o anume destinaţie sau afectaţiune şi, implicit, un regim juridic distinct. Este cazul bunurilor proprii şi al celor
comune ale soţilor, al masei succesorale acceptate sub beneficiu de inventar sau cazul separaţiei de patrimonii cerută de
creditorii succesiunii.
Divizibilitatea patrimoniului există şi în cazul persoanelor juridice. Orice societate comercială are un patrimoniu propriu care
poate să cuprindă mai multe categorii de bunuri – mobile, imobile – fiecare cu destinaţii şi regimuri juridice distincte.
e. Patrimoniul nu se transmite prin acte între vii. Orice persoană fizică sau juridică poate transmite prin acte între vii,
drepturi şi obligaţii dintr-un patrimoniu, dar nu tot patrimoniul1.
Transmiterea universală a patrimoniului se poate face numai o dată cu decesul persoanei fizice (acte pentru cauză de moarte)
sau la reorganizarea prin comasare ori divizare totală în cazul persoanei juridice.
De la această din urmă regulă există o excepţie, în cazul reorganizării prin divizare parţială a unei persoane juridice. În
această ipoteză o parte din patrimoniu se transmite altei persoane juridice, fără ca persoana juridică transmiţătoare să-şi
înceteze existenţa.

Secţiunea a III-a
FUNCŢIILE PATRIMONIULUI

Având în vedere cele de mai sus, patrimoniul, prin semnificaţia pe care o are,
produce anumite efecte juridice, care de fapt reprezintă funcţiile economice ale
acestuia: constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari, permite şi
explică subrogaţia reală cu titlu universal, explică şi face posibilă transmisiunea
universală şi cu titlu universal.

1. Patrimoniul constituie obiectul gajului general al creditorilor

chirografari

Creditorii chirografari nu au garantată creanţa pe care o au asupra debitorului, însă

garanţia este dată de noţiunea de patrimoniu activ. Obiectul garanţiei îl reprezintă un
drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului şi nu bunuri determinate din
patrimoniul acestuia. Acest gaj se mai numeşte şi gaj specializat, deoarece se
limitează doar la activul patrimonial din acea masă din patrimoniu, în legătură cu
care li s-a născut creanţa1.
Creditorii chirografari sunt cei care se bucură de dispoziţiile art.1718 C. civ. conform căruia „Oricine este obligat personal
este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”, instituind deci, dreptul
de gaj general în beneficiul lor. Astfel spus, creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală (gaj,
ipotecă sau privilegiu) prin care să le fie asigurată creanţă, ei având drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în
ansamblu, ca o universalitate juridică; deci nu este vorba de unul sau altul dintre bunurile debitorului, ci de ansamblul
bunurilor care compun patrimoniul.
În felul acesta „dreptul de gaj general” nu se confundă cu „dreptul de gaj”, acesta din urmă fiind un drept real accesoriu
dreptului de creanţă ce conferă titularului două consecinţe juridice: dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire. Dreptul de gaj
implică şi „deposedarea debitorului”, obiectul gajat – bun mobil – trecând în mâinile creditorului care, în caz de neplată, poate
cere scoaterea lui la vânzare la data scadenţei (trece la realizarea gajului).
„Dreptul de gaj general” însă, operează „de jure”, indiferent de voinţa părţilor implicate. De asemenea, este „fără deposedare”,
debitorul rămânând în posesia bunurilor sale, putând dispune liber de ele şi având posibilitatea să aducă orice schimbare în
compunerea elementelor patrimoniului său1.
2. Patrimoniul permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal

Prin subrogaţie înţelegem înlocuire sau substituire şi poate fi personală sau reală.
Subrogaţia personală constă în situaţia în care într-un raport juridic o persoană este
înlocuită cu alta, în calitate de titular al unui drept, iar subrogaţia reală reprezintă
înlocuirea unui bun cu altul, a unei universalităţi cu o alta, fiind subrogaţia care
interesează materia patrimoniului.
Subrogaţia reală la rândul ei poate fi universală, cu titlu universal şi cu titlu
particular.
Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă înlocuirea automată a unei
universalităţi cu o alta, în cadrul unui patrimoniu. Ea poate fi explicată numai prin
noţiunea de patrimoniu privit ca o universalitate juridică şi în cadrul căreia
drepturile şi obligaţiile sunt avute în vedere ca valori legate între ele, susceptibile de
înlocuire cu alte valori2.
Subrogaţia reală cu titlu universal este în raport cu divizibilitatea patrimoniului, în sensul că, înlocuirea valorii ieşite cu
valoarea primită se realizează în cadrul aceleiaşi mase de bunuri. Spre exemplificare, în cazul soţilor, universalitatea care
înlocuieşte un bun propriu al unuia dintre soţi va intra în masa bunurilor proprii ale acestuia, după cum, invers, valoarea de
înlocuire a unui bun comun ajunge tot în masa bunurilor comune. În felul acesta se păstrează destinaţia fiecărei mase de
bunuri. Alt exemplu priveşte efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte a unei persoane când, moştenitorii
prezumtivi au înstrăinat o parte din bunuri cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă, actele lor rămânând valabile. Locul
acelor bunuri în patrimoniu va fi luat de sumele de bani primite de succesorul prezumtiv de la terţii dobânditori1. Tot astfel, în
cazul în care mai mulţi moştenitori dobândesc împreună un patrimoniu şi vor să iasă din indiviziune prin împărţirea bunurilor,
acele bunuri care nu pot fi împărţite în natură vor fi înstrăinate, iar sumele obţinute vor lua locul bunurilor.
Subrogaţia cu titlu particular înseamnă înlocuirea unui bun individual determinat, cu un alt bun individual determinat. Deci,
nefiind vorba de înlocuirea unei universalităţi cu o alta, acest fel de subrogaţie nu prezintă interes pentru funcţiile
patrimoniului, respectiv pentru funcţia de subrogaţie reală cu titlu universal.

3. Explică şi face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu

universal a patrimoniului

Transmisiunea constă în trecerea unui drept dintr-un patrimoniu în altul, în aşa fel,
încât între transmiţător (autor) şi dobânditor (succesor) să se nască un raport juridic
cu privire la dreptul transmis, raport în baza căruia dobânditorul, obţinând dreptul
aşa cum el figura în patrimoniul transmiţătorului, să fie obligat să respecte toate
sarcinile care grevau dreptul transmis.
Transmisiunea poate fi: universală, cu titlu universal şi cu titlu particular.
Transmisiunea universală are loc atunci când se transmite întregul patrimoniu de la
o persoană la alta, în timp ce transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea
unei părţi din patrimoniu, exprimată în procente sau fracţie la două sau mai multe
persoane.
Aceste operaţiuni juridice nu pot fi explicate şi posibile decât în cadrul noţiunii de
patrimoniu, în care se reflectă unitatea activului şi pasivului, care aparţin şi
formează patrimoniul unui subiect de drept.
În acest sens, suntem în prezenţa unei transmisiuni universale, atunci când o
persoană decedează, iar patrimoniul lăsat, este dobândit în totalitate de un singur
moştenitor care are vocaţie universală legală sau testamentară. Dimpotrivă, în
ipoteza în care patrimoniul succesoral este dobândit de doi sau mai mulţi
moştenitori ne vom afla în prezenţa unei transmisiuni cu titlu universal. Aşadar,
moştenitorii nu vor dobândi unul sau altul din bunurile conţinute în patrimoniu, ci o
fracţie sau procent, în funcţie de numărul moştenitorilor. În acest caz bunurile
defunctului se vor găsi în indiviziune între moştenitorii care, ulterior, vor putea cere
partajul.
Tot în acest sens, transmiterea patrimoniului către moştenitori îi va expune pe
aceştia la plata tuturor datoriilor defunctului chiar dacă ceea ce primesc ei în calitate
de activ are o valoare inferioară datoriilor care grevează moştenirea; ei sunt ţinuţi
„ultra vires hereditas”, ceea ce înseamnă practic a plăti datoriile defunctului din
sumele lor personale1. Pentru a se evita asemenea situaţii – consecinţă a unicităţii patrimoniului – moştenitorii pot
opta pentru: fie să renunţe la succesiune (adică la activ şi la pasiv), fie acceptând-o sub beneficiu de inventar. În acest din urmă
caz ei vor fi ţinuţi „intra vires succesionis”, adică numai până la concurenţa activului succesiunii.
Spre deosebire de transmisiunea universală şi cu titlu universal care au ca obiect un patrimoniu sau o parte din patrimoniu,
transmisiunea cu titlu particular are ca obiect un singur bun determinat sau mai multe bunuri determinate, neinteresând
materia patrimoniului care este o universalitate juridică.

Secţiunea a IV-a
CONŢINUTUL PATRIMONIULUI

1. Preliminarii

După cum a fost arătat, în conţinutul patrimoniului intră numai drepturile şi

obligaţiile care pot fi exprimate în bani, adică au o valoare economică. Din
conţinutul patrimoniului ne interesează deocamdată numai drepturile, obligaţiile
urmând a fi analizate la teoria obligaţiilor ce va constitui obiectul unui studiu
separat.
Însă, nu toate drepturile unei persoane fac parte din patrimoniu, ci numai cele
patrimoniale, cele extrapatrimoniale (dreptul la nume, la onoare, dreptul la reputaţie)
nu intră în noţiunea de patrimoniu. Ele nu au o valoare pecuniară, dar se pot
materializa într-o creanţă de despăgubire care reprezintă daune-morale.

2. Drepturile reale şi drepturile de creanţă

Drepturile patrimoniale la rândul lor se clasifică în: drepturi reale şi drepturi de

creanţă, şi vor fi analizate separat în cele ce urmează.

Drepturile reale („ius in re”). Diviziune a drepturilor patrimoniale, definim dreptul

real ca fiind dreptul subiectiv în virtutea căruia, titularul său poate să-şi exercite
atributele asupra unui bun determinat în mod direct şi nemijlocit fără a fi necesară
intervenţia altei persoane.
Din definiţie, rezultă că dreptul real este un raport juridic între persoane cu privire la
un bun, nu un raport între persoană şi bun. Acest raport juridic ce se stabileşte cu
privire la un bun determinat are loc între o persoană ca subiect activ şi toate celelalte
persoane ca subiecte pasive nedeterminate, rezultând caracterul său absolut.

Drepturile de creanţă („ius ad rem”). Înţelegem prin drept de creanţă dreptul

subiectiv în temeiul căruia creditorul – subiect activ - poate pretinde debitorului –
subiect pasiv - să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Raportul juridic ce se naşte priveşte numai cele două subiecte determinate,
creditorul şi debitorul, de unde rezultă caracterul relativ al dreptului de creanţă.
3. Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă

Asemănări. Cele două drepturi au două similitudini şi anume atât dreptul real, cât şi
dreptul de creanţă sunt drepturi patrimoniale, şi în al doilea rând, la ambele
categorii de drepturi, subiectul activ – creditorul – este determinat.

Deosebiri. Deosebirile dintre drepturile reale şi cele de creanţă sunt date de mai
mulţi factori (a-d).
a. În primul rând, cel al opozabilităţii. Ca drept absolut, dreptul real presupune
existenţa unui subiect activ de la început determinat, şi un subiect pasiv
nedeterminat, rezultând astfel existenţa unei opozabilităţi „erga omnes”;
Ca drept relativ, dreptul de creanţă presupune determinarea încă de la început, atât a
subiectului activ, cât şi a subiectului pasiv, deci opozabilitate relativă, numai între
creditor şi debitor.
b. Apoi, ca la orice drept absolut, obligaţia revine subiectului pasiv nedeterminat. La
dreptul real, este aceea de a nu face nimic de natură a îngreuna exercitarea de către
subiectul activ a dreptului său, rezultând astfel o obligaţie negativă a subiectului
pasiv.
În cazul dreptului de creanţă, obligaţia ce revine subiectului pasiv, poate fi atât
pozitivă (a da, a face), cât şi negativă (a nu face);
c. În al treilea rând, din caracterul absolut al dreptului real, rezultă două consecinţe
juridice, pe care nu le întâlnim la dreptul de creanţă, şi anume: dreptul de urmărire
şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire este prerogativa conferită titularului dreptului real de a urmări
bunul la care dreptul său real se referă, în mâinile oricărei persoane. Astfel, bunul
ieşit pe căi nelegitime din posesia proprietarului va putea fi revendicat de la oricine
s-ar afla; la fel şi în cazul ipotecii, creditorul ipotecar va putea urmări imobilul
ipotecat chiar dacă acesta a fost înstrăinat de debitor.
Dreptul de preferinţă este prerogativa conferită titularului dreptului real de a avea
prioritate faţă de orice alt drept, acesta putând să şi-l valorifice înaintea titularilor
altor drepturi. Astfel, creditorul a cărui creanţă este însoţită de o garanţie reală îşi va
putea recupera suma ce-i este datorată din preţul obţinut în urma vânzării bunului
asupra căruia garanţia a fost constituită, cu prioritate (cu preferinţă) faţă de alţi
creditori ai aceluiaşi debitor, ale căror creanţe nu beneficiază de o asemenea
garanţie.
Dreptul de creanţă conferă titularului său numai posibilitatea de a pretinde
debitorului sau succesorilor acestuia executarea obligaţiei asumate.
d. Ultima deosebire o constituie numărul lor; drepturile reale sunt limitate, iar cele
de creanţă sunt infinite numeric.

4. Categorii juridice intermediare între drepturile reale şi drepturile

de creanţă

Între drepturile reale şi drepturile de creanţă există anumite categorii juridice

intermediare care împrumută caracteristicile celor două feluri de drepturi.
Aceste categorii sunt (a-b): obligaţiile reale de „a face” – („propter rem”) şi
obligaţiile opozabile terţilor – („scriptae in rem”).
Acestea sunt caracterizate printr-o opozabilitate mai largă, decât cele pure şi simple,
nemafiind legate strict de persoana debitorului iniţial determinat.
În doctrină sunt discuţii şi cu privire la natura juridică a dreptului de proprietate
intelectuală. Părerea majoritară este că dreptul de proprietate intelectuală reprezintă
o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă – deoarece au
un conţinut patrimonial (dreptul de proprietate exclusivă), dar şi între drepturile
personal nepatrimoniale şi patrimoniale (dreptul de autor comportă atribute de ordin
moral)1.
a. Obligaţiile reale de „a face” – „propter rem” apar ca un accesoriu al unui drept real, a cărui soartă o va urma. Cu titlu de
exemplu îl reprezintă obligaţia proprietarului de terenuri privind unele măsuri de conservare, reîmpădurire sau a îmbunătăţirii
calităţii solului, rezultată din art. 74 al Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar republicată.
Obligaţiile „propter rem” se pot naşte însă şi din convenţia părţilor. În acest sens,
proprietarul fondului aservit îşi poate asuma obligaţia de a efectua lucrările necesare
exercitării unei servituţi la constituirea căreia a consimţit.
În ambele situaţii, aceste obligaţii, accesorii ale dreptului real, se vor transmite odată
cu bunul, fără a fi necesară vreo formalitate specială, noul titular fiind ţinut să le
execute.
Fără a se confunda cu un drept real, obligaţiile reale „de a face” constituie o
categorie juridică intermediară autentică între drepturile reale şi drepturile de
creanţă.
b. Obligaţiile opozabile terţilor – „scriptae in rem” nu reprezintă drepturi reale, dar
sunt strâns legate de posesia unui bun imobil. De exemplu, contractul de locaţiune
(art. 1441 C. civ.) când dobânditorul unui imobil închiriat sau arendat este obligat să
respecte contractul de închiriere sau de arendare până la expirarea sa, contract care-i
este opozabil deşi este terţ faţă de acesta. Această obligaţie ia naştere dacă
închirierea sau arendarea a fost făcută prin act autentic sau act sub semnătură privată
cu dată certă şi dacă în respectivele acte nu s-a prevăzut că locaţiunea se
desfiinţează din cauza vânzării.
Concluzionând, se poate afirma că obligaţiile reale, cât şi cele opozabile terţilor se
impun dobânditorului bunului, îi sunt opozabile ca şi cum ar fi vorba de drepturi
reale. Spre deosebire de drepturile reale însă, opozabilitatea nu se întinde „erga
omnes”, ci numai faţă de respectivii dobânditori.

Secţiunea a V-a
CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE

Codul civil clasifică drepturile reale în: drepturi reale principale şi drepturi reale
accesorii, criteriul utilizat fiind acela al existenţei lor, reprezentând totodată
principala clasificare.
Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare, independentă de
existenţa altora, iar drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care garantează
unele drepturi de creanţă, existenţa lor fiind legată de existenţa dreptului garantat.
Ca principiu, drepturile reale principale se împart în: dreptul de proprietate (fiind cel
mai important drept real principal) şi dezmembrămintele (derivatele) dreptului de
proprietate.
La rândul său, dreptul de proprietate se subdivide în funcţie de regimul juridic
aplicabil în: dreptul de proprietate publică – care aparţine statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale şi dreptul de proprietate privată – care aparţine oricărui
subiect de drept.
Proprietatea fiind publică şi privată, în raport de aceste două tipuri de proprietăţi
există: drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică şi
drepturi reale principale derivate din dreptul proprietate privată.
Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt: dreptul
de administrare, dreptul de concesionare şi dreptul de folosinţă.
Drepturile derivate din dreptul de proprietate privată poartă denumirea de
dezmembrăminte şi sunt următoarele: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.
Aceste drepturi reale principale constituie obiectul de analiză a cursului de faţă.
Drepturile reale accesorii urmează soarta dreptului garantat, potrivit cu principiul
„accesorium sequitur principale”.
Drepturile reale accesorii recunoscute de legislaţia noastră sunt următoarele: dreptul
de gaj, dreptul de ipotecă, dreptul de privilegiu şi dreptul de retenţie.
Dreptul de gaj – este dreptul pe care debitorul îl recunoaşte unui creditor, asupra
unui bun mobil şi care dă posibilitatea acestuia din urmă, să reţină bunul şi să se
despăgubească din preţul obţinut pe el, cu prioritate faţă de alţi creditori, în cazul în
care debitorul nu şi-a executat de bunăvoie obligaţia.
Dreptul de ipotecă – are ca obiect un bun imobil şi oferă creditorului garanţia că se
va despăgubi cu preferinţă din valoarea acestuia, indiferent în mâna cui se va găsi
acesta la momentul executării.
Dreptul de privilegiu – este un drept legat de calitatea creanţei şi care în virtutea
legii, dă posibilitatea creditorului de a obţine plata datoriei cu preferinţă, chiar şi
înaintea creditorilor ipotecari.
Dreptul de retenţie – este un drept real imperfect de garanţie, situat la limita
garanţiilor reale; nu este reglementat de Codul civil, în cuprinsul căruia se găsesc
numai aplicaţii ale acestuia, în schimb este recunoscut de practica judecătorească şi
de doctrină; sumar dreptul de retenţie poate fi definit ca fiind dreptul de a reţine
bunul titularului, până la plata cheltuielilor datorate.
Drepturile reale accesorii au statut de drepturi reale, însă efectele pe care le produc
sunt ale unor garanţii, aspect asupra căruia vom reveni în partea a doua a cursului
rezervată teoriei generale a obligaţiilor.