Sunteți pe pagina 1din 386

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei   

 
 
Andrea‐Annamaria Chiş 
Gheorghe‐Liviu Zidaru 
 
ROLUL JUDECĂTORULUI  
ÎN PROCESUL CIVIL 
   
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
2

   
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei   
3

 
Andrea‐Annamaria Chiş 
Gheorghe‐Liviu Zidaru 
 
 
 
 
 
ROLUL JUDECĂTORULUI  
ÎN PROCESUL CIVIL 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Universul Juridic 
Bucureşti 
‐2015‐ 
   
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
4
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin


S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul
scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI


COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI
ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CHIŞ, ANDREA-ANNAMARIA
Rolul judecătorului în procesul civil / Andrea-Annamaria
Chiş, Gheorghe-Liviu Zidaru. - Bucureşti : Universul Juridic, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-673-392-2

I. Zidaru, Gheorghe-Liviu

34(498)

REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13


tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15
DISTRIBUŢIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro

www.universuljuridic.ro
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei   
5
 
 
 
 
 
= Judecătorului și tuturor celor 
în slujba cărora înfăptuiește dreptatea '   
 
   
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
6
   
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei   
7

Abrevieri 

alin.  alineat 
apud  citat după 
art.  articol 
C. Ap.  Curtea de Apel 
C. civ. 1864  Codul civil din 1864 
C. pr. civ. 1865  Codul de procedură civilă din 1865 
C. pr. civ. fr.  Codul de procedură civilă francez 
CEDO  Curtea Europeană a Drepturilor Omului 
Convenție  Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi 
a libertăților fundamentale (Convenția europeană 
a drepturilor omului) 
CSJ  Curtea Supremă de Justiție 
CSM  Consiliul Superior al Magistraturii 
dec.  decizie 
Dreptul  revista „Dreptul” – serie nouă 
e.g.  exempli gratia 
Ed.  Editura 
ed.  ediția 
H.G.  Hotărârea Guvernului 
ibidem  acelaşi autor, aceeaşi lucrare 
ICCJ  Înalta Curte de Casație şi Justiție 
Jud.  Judecătoria 
lit.  litera 
M. Of.  Monitorul Oficial al României, Partea I 
n.n.  nota noastră (a autorilor) 
NCC  Noul Cod civil 
NCPC  Noul Cod de procedură civilă republicat 
O.G.  Ordonanța Guvernului 
O.U.G.  Ordonanța de urgență a Guvernului 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
8
op. cit.  opera citată 
p.  pagina 
pp.  paginile 
PR  revista „Pandectele Române” 
RRDP  Revista română de drept privat 
s.n.  sublinierea noastră (a autorilor) 
Trib.  Tribunalul 
vol.  volumul 
Prefaţă   
9

Prefaţă 

 
”The function of the judge occupies the central 
stage  of  the  juridical  system,  for  it  is  his  or  her 
interpretive activity more than anything else that 
guarantees  the  integrity  of  law  and  thus  the 
independence  of  the  judiciary”  (I.  Copoeru,  
A Schutzian Perspective on the Phenomenology of 
Law in the Context of Positivistic Practices, studiu 
publicat  online  în  revista  „Springer  Science+ 
Business Media”, B.V., 2008, p. 7). 
 
 
Alegerea temei acestei cărți se datorează, în primul rând, pro‐
fesiei noastre, a autorilor, care suntem judecători de carieră și am 
simțit nevoia de a vorbi despre rolul judecătorului în cadrul pro‐
cesului civil, într‐un mod care să reflecte complexitatea poziției pe 
care  o  ocupă  acest  participant  în  proces,  inclusiv  o  incursiune  în 
mintea sa atunci când rezolvă dilemele de orice natură pe care le 
implică luarea deciziei. 
Am ales o abordare nouă, renunțând să tratăm sistemele pri‐
vind rolul judecătorului și atribuțiile sale în diverse etape ale pro‐
cesului.  Ceea  ce  ne‐am  propus  a  fost  să  ne  ridicăm,  cumva,  dea‐
supra  textelor  concrete  ale  Codului  de  procedură  civilă  și  să  pri‐
vim prerogativele judecătorului din perspectiva principiilor drep‐
tului, în general, și ale dreptului procesual civil, în special. 
Astfel, apreciem că principiile dreptului sunt mijloace, instru‐
mente  de  lucru  folosite  de  judecător  pentru  a  interpreta  textele 
neclare sau imperfecte ale Codului. 
De  aceea,  nici  nu  abordăm  atribuțiile  judecătorului  în  con‐
textul fiecărei instituții juridice, ci în aplicarea principiilor centrale 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
10
ale dreptului și ale procesului civil, încercând să oferim o metodă 
de gândire care se ridică deasupra perisabilității textelor concrete 
ale Codului la un moment dat. 
Explicând rolul judecătorului din perspectiva principiilor, am 
utilizat  multe  dintre  instituțiile  reglementate  de  Cod,  fără  a  avea 
nici pe departe pretenția că am epuizat orice exemplu posibil sau 
toată problematica textelor de lege evocate, ci doar în scopul de a 
oferi soluții ce pot fi utilizate în multe alte situații ce se ivesc ori se 
pot ivi în practica judiciară de fiecare zi.  
Lucrarea este structurată în cinci capitole, patru dintre acestea 
raportându‐se  la  acele  principii  fundamentale  care  conturează 
principalele  prerogative  ale  judecătorului  în  procesul  civil,  capi‐
tolul  final  fiind  o  sinteză  care  explică  modul  în  care  judecătorul 
gândește cauza și legea, respectiv activitatea sa creatoare în inter‐
pretarea  și  aplicarea  legii  și  în  găsirea  celor  mai  potrivite  soluții 
pentru toate părțile din proces. 
Fiecare  capitol  începe  cu  un  preambul,  care  explică  scopul 
urmărit,  și  se  termină  cu  concluzii  succinte,  care  oferă  o  radio‐
grafie a conținutului. 
Cartea se adresează fiecărui judecător, reprezentând, credem, 
un  drum  pe  care  pot  păși  în  siguranță,  indiferent  de  problema 
concretă  cu  care  se  confruntă  la  un  moment  dat.  Aceasta,  spre 
exemplu, deoarece, de multe ori, judecătorul cauzei este reticent în 
a  avea  un  dialog  constructiv  cu  părțile,  de  teamă  să  nu  se  ante‐
pronunțe,  sau  în  a  interpreta  un  text  de  lege  în  spiritul,  și  nu 
neapărat în litera sa, iar o lucrare de specialitate în domeniu poate 
constitui un reper pentru soluții curajoase, novatoare, care să țină 
seama de nevoile unei societăți în permanentă schimbare.  
Aceasta  se  adresează  și  altor  participanți  din  procesul  civil, 
specialiști ai dreptului sau justițiabili, în scopul declarat de a face 
lumină  cu  privire  la  chestiunile  concrete  pe  care  aceștia  le  pot 
solicita judecătorului, respectiv cu privire la așteptările pe care le 
pot avea cu privire la conduita acestuia.  
               
        AUTORII 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
11

CAPITOLUL I 
Principiul disponibilităţii –  
conexiuni și limitări 

 
”All  natural  rights  may  be  abridged  or 
modified  in  their  exercise  by  law”  –  T.  Jefferson, 
Official Opinion, 1790. 
 
Preambul 
Așa  cum  am  arătat  deja  în  introducere,  am  ales  să  analizăm 
rolul  judecătorului  prin  raportare  la  principiile  fundamentale  ale 
procesului civil. 
Dintre acestea, principiul disponibilității constituie pilonul cen‐
tral, ceea ce deosebește fundamental procesul civil de cel penal. În 
acest prim capitol, vom arăta că, deși principiul disponibilității este 
unul pervaziv, el producând efecte asupra tuturor instituțiilor drep‐
tului procesual civil, acesta nu este unul absolut, limitele sale fiind 
stabilite de legiuitor. 
În acest joc al libertății părții și limitării acestei libertăți, jude‐
cătorul  joacă  un  rol  de  instrument  al  legiuitorului,  adevărat,  un 
instrument  creativ  și  uneori  plin  de  personalitate,  așa  cum  vom 
demonstra în special în ultimul capitol al acestei monografii, inti‐
tulat sugestiv „Rolul judecătorului în crearea legii”. 
Totuși,  părțile  și  reprezentanții  acestora,  în  special  profesio‐
niștii implicați în procesul civil, avocați, consilieri juridici, trebuie 
să înțeleagă că judecătorul, atunci când limitează un drept subiec‐
tiv al părții, nu o face cu de la sine putere, ci doar în aplicarea voin‐
ței  legiuitorului,  chiar  dacă  uneori  are  o  marjă  de  interpretare 
creativă  a  acesteia.  Această  marjă,  la  rândul  ei,  este  permisă  de 
legiuitor, așa cum rezultă din puterea de apreciere pe care acesta o 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
12
acordă judecătorului, căreia îi  fixează doar niște jaloane  generale 
în textul art. 22 alin. (7) NCPC. 
 
1.1.  Sisteme  procedurale  privind  rolul  judecătorului  – 
opţiunea legiuitorului român 
Deşi procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, 
judecătorul are un rol important în influențarea mersului acestuia 
sub multiple aspecte, pe care le vom analiza succint. 
Pentru a înțelege rolul judecătorului în actualul Cod de proce‐
dură civilă, trebuie să cunoaştem câteva chestiuni legate de solu‐
țiile  procedurale  avansate  de  diverse  sisteme  de  drept,  care  au 
plasat  poziția  judecătorului  în  procesul  civil  între  două  extreme, 
oscilând între a‐i acorda un rol pasiv, neutru, de simplu arbitru – 
sistemul acuzatorial – sau, dimpotrivă, unul activ, energic, cu posi‐
bilitatea de a interveni în dezbateri – sistemul inchizitorial1. 
Astfel,  în  procedura  acuzatorială,  părțile  sunt  cele  care  orga‐
nizează cauza, ele decid ce fapte să prezinte în fața judecătorului, 
care  nu  le  poate  solicita  lămuriri  suplimentare,  părțile  decid  ce 
calificare să dea cererilor formulate, ce probe să propună, ordinea 
în care să fie administrate, judecătorul neputând să administreze 
probe  din  oficiu,  chiar  dacă  apreciază  că  ar  fi  necesare  pentru 
aflarea  adevărului,  neavând  vreo  posibilitate  de  a  pune  capăt 
procesului  atunci  când  consideră  că  au  fost  administrate  probe 
suficiente.  În  acest  sistem,  părțile  se  pot  desista  oricând,  fără  ca 

1 Pentru o prezentare detaliată a celor două sisteme, a se vedea C.E. Alexe, 

Judecătorul  în  procesul  civil,  între  rol  activ  şi  arbitrar,  vol.  I,  Ed.  C.H.  Beck, 
Bucureşti,  2008,  p.  355  şi  urm.  Pentru  o  abordare  monografică  a  celor  două 
sisteme,  a  se  vedea  M.  Kengyel,  A  bírói  hatalom  és  a  felek  rendelkezési  joga  a 
polgári perben, Osiris Kiadó, Budapesta, 2003. Pentru o abordare a rolului jude‐
cătorului în sistemul de drept german, a se vedea U. Haas, The Relationship between 
the  Judge  and  the  Parties  under  German  Law,  în  „Reforms  of  Civil  Procedure  in 
Germany  and  Norway”,  edited  by  Volker  Lipp  and  Haukeland  Fredriksen,  Mohr 
Siebeck,  2011,  pp.  87‐114.  Poate  fi  găsit  şi  accesând  http://www.rwi.uzh.ch 
/lehreforschung/alphabetisch/haas/TheRelationship­2011.pdf. 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
13
actul lor de dispoziție să poată fi cenzurat de judecător. Judecătorul 
este un simplu arbitru care decide cine a câştigat duelul judiciar. 
În procedura inchizitorială, dimpotrivă, controlul asupra pro‐
cesului se mută de la părți la judecător. Judecătorul are puteri largi, 
el verificând calitatea părților, reprezentarea acestora, putând să le 
solicite  lămuriri  cu  privire  la  starea  de  fapt  expusă  de  acestea, 
precum  şi  cu  privire  la  calificarea  juridică  dată  cererilor.  De  ase‐
menea, el poate administra probe pentru aflarea adevărului, poate 
stabili ordinea în care sunt administrate probele şi care este forța 
probantă  a  acestora.  Judecătorul  are  posibilitatea  de  a  cenzura 
anumite  acte  procesuale  ale  părților  pentru  a  împiedica  amânări 
sau suspendări ce ar prelungi durata procesului sau pentru a pro‐
teja  drepturile  anumitor  categorii  de  persoane.  El  poate  aprecia 
când este cazul să încerce împăcarea părților, dispunând, eventual, 
înfățişarea lor.  
Aşa cum s‐a statuat deja, nu există sistem care să fie în între‐
gime  inchizitorial,  pentru  că  judecătorul  trebuie  sesizat  ca  să  se 
pronunțe, după cum nu există vreun sistem pur acuzatorial, pen‐
tru că judecătorul nu poate face abstracție de propriile sale cunoş‐
tințe  de  drept  şi  de  experiența  sa,  atât  cu  privire  la  aspectele  de 
fapt, cât şi la cele de drept ale cauzei1. 
Din modul de reglementare a rolului judecătorului în procesul 
civil  român,  se  deduce  opțiunea  legiuitorului  pentru  un  sistem 
mixt,  mai  apropiat  de  cel  inchizitorial,  împrumutând  elemente  şi 
din procedura acuzatorială. 
 
1.2. Sediul materiei privind rolul judecătorului în procesul 
civil 
Sediul  materiei privind  rolul judecătorului în  procesul civil îl 
constituie, în principal, dispozițiile art. 22, intitulat „Rolul judecă‐
torului în aflarea adevărului”, rol care, pentru a fi înțeles pe deplin, 

1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  J.A.  Jolowicz,  On  civil  procedure,  Cambridge 

University  Press,  Cambridge,  2000,  seria  Cambridge  Studies  in  International 


and Comparative Law, p. 175, apud C.E. Alexe, op. cit., pp. 369‐370. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
14
trebuie raportat şi la alte principii, cum ar fi cel al disponibilității, 
al contradictorialității, al dreptului la apărare, al oralității, al publi‐
cității,  al  încercării  de  împăcare  a  părților  etc.  Conform  textului  
art.  22  NCPC:  „(1)  Judecătorul  soluționează  litigiul  conform 
regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are înda‐
torirea  să  stăruie,  prin  toate  mijloacele  legale,  pentru  a  preveni 
orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii 
faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei 
hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situația de 
fapt  şi  motivarea  în  drept  pe  care  părțile  le  invocă,  judecătorul 
este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să 
pună  în  dezbaterea  acestora  orice  împrejurări  de  fapt  sau  de 
drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, 
să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, 
precum  şi  alte  măsuri  prevăzute  de  lege,  chiar  dacă  părțile  se 
împotrivesc. (3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a 
altor  persoane,  în  condițiile  legii.  Persoanele  astfel  introduse  în 
cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau 
la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a 
pune  capăt  procesului  printr‐o  tranzacție.  (4)  Judecătorul  dă  sau 
restabileşte  calificarea  juridică  a  actelor  şi  faptelor  deduse  jude‐
cății, chiar dacă părțile le‐au dat o altă denumire. În acest caz jude‐
cătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică 
exactă.  (5)  Cu  toate  acestea,  judecătorul  nu  poate  schimba  denu‐
mirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui 
acord  expres  privind  drepturi  de  care,  potrivit  legii,  pot  dispune, 
au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au 
înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile 
sau  interesele  legitime  ale  altora.  (6)  Judecătorul  trebuie  să  se 
pronunțe asupra a tot ceea ce s‐a cerut, fără însă a depăşi limitele 
învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (7) Ori 
de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau 
îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va 
ține  seama,  între  altele,  de  principiile  generale  ale  dreptului,  de 
cerințele echității şi de buna‐credință”. 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
15
Aşa  cum  rezultă  din  formularea  textului,  rolul  judecătorului 
este  văzut  ca  o  limitare  a  principiului  disponibilității  părților  în 
procesul civil, sub mai multe aspecte, după cum principiul disponi‐
bilității, la rândul său, limitează măsura în care judecătorul poate 
interveni în mersul procesului. 
 
1.3. Principiul disponibilităţii – sediul materiei 
Consacrat expres prin art. 9 NCPC sub denumirea „Dreptul de 
dispoziție  al  părților”,  principiul  disponibilității  este  unul  dintre 
cele  mai  importante  principii  ale  procesului  civil,  care  îl  deose‐
beşte  esențial  de  procesul  penal,  guvernat  de  principiul  oficiali‐
tății,  reglementat  de  art.  7  alin.  (1)  NCPP,  potrivit  căruia  „pro‐
curorul  este  obligat  să  pună  în  mişcare  şi  să  exercite  acțiunea 
penală  din  oficiu  atunci  când  există  probe  din  care  rezultă  săvâr‐
şirea unei infracțiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare 
(…)”1 (s.n.). 
Art.  9  NCPC  prevede:  „(1)  Procesul  civil  poate  fi  pornit  la 
cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la 
cererea  altei  persoane,  organizații  ori  a  unei  autorități  sau  insti‐
tuții  publice  ori  de  interes  public.  (2)  Obiectul  şi  limitele  proce‐
sului  sunt  stabilite  prin  cererile  şi  apărările  părților.  (3)  În  con‐
dițiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de 
chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte 
pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune 
capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea 
căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea 
poate  dispune de drepturile sale în  orice  alt  mod  permis de lege” 
(s.n.). 
În  procesul  civil,  regula  este  că  părțile  sesizează  instanța  cu 
cereri sau apărări asupra cărora ea trebuie să se pronunțe, situațiile 

1 Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, astfel cum a fost 

modificată prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 
privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte 
normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515 din 
14  august  2013.  Noul  Cod  de  procedură  penală  a  intrat  în  vigoare  la  data  de  
1 februarie 2014.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
16
în care aceasta se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, 
organizații,  autorități  sau  instituții  publice  ori  de  interes  public 
constituind excepții. 
 
1.4. Conţinutul principiului disponibilităţii 
Principiul  disponibilității,  aşa  cum  este  reglementat  de  art.  9 
NCPC şi cum rezultă dintr‐o serie de aplicații particulare cuprinse 
în  alte  dispoziții  ale  Codului,  se  referă  la  categorii  de  drepturi  ce 
pot fi pot fi grupate în funcție de fazele şi etapele procesului în care 
sunt  exercitate  în:  dreptul  de  a  sesiza  instanța  sau  de  a  formula 
apărări,  dreptul  de  a  exercita  căile  de  atac,  dreptul  de  a  solicita 
executarea  silită.  Pentru  că  toate  acestea  sunt  drepturi,  şi  nu 
obligații  ale  părților,  acestea  pot  să  stabilească  limitele  de  exer‐
citare şi pot alege între a finaliza sau nu faza sau etapa procesului 
pe care au declanşat‐o, putând opta şi pentru alte căi de stingere a 
litigiului. 
 
1.5. Dreptul de a sesiza instanţa şi de a formula apărări 
De  remarcat  este  faptul  că  noul  Cod  priveşte  drepturile  păr‐
ților  din  proces  dintr‐o  dublă  perspectivă:  ofensivă,  reprezentată 
de  formularea  unei  pretenţii  de  către  cel  care  sesizează  instanța 
(reclamant  –  cererea  de  chemare  în  judecată,  pârât  –  cererea 
reconvențională,  intervenient  principal  –  cererea  de  intervenție 
principală etc.), şi defensivă, constând în formularea unor apărări 
în sens larg, apărări ce pot fi apărări de fond, prin care se tinde la 
respingerea  pe  fond  a  cauzei,  fundamentate  pe  dispozițiile  drep‐
tului  substanțial  (cum  ar  fi  invocarea  de  către  pârât  a  nulității 
relative a contractului a cărui executare se solicită de către recla‐
mant,  invocarea  uzucapiunii  tabulare  sau  a  efectului  achizitiv  al 
publicității materiale a cărții funciare în caz de contestare a drep‐
tului  înscris  în  cartea  funciară,  a  excepției  de  neexecutare  a  con‐
tractului etc.), sau excepţii procesuale, fundamentate pe încălcarea 
unor  norme  de  drept  procesual  civil  (excepția  de  necompetență, 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
17
excepția lipsei capacității de exercițiu a reclamantului sau a pârâ‐
tului  etc.).  Această  viziune  a  Codului  rezultă  şi  din  modul  în  care 
este definită acțiunea civilă în art. 29, ca fiind un ansamblu de mij‐
loace  procesuale  prevăzute  de  lege  în  scopul  protejării  dreptului 
subiectiv pretins de una dintre părți, precum şi pentru asigurarea 
apărării părților din proces. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, 
atunci când vom discuta despre rolul judecătorului în aflarea ade‐
vărului, această dublă perspectivă este foarte importantă pentru a 
înțelege  măsura  în  care  judecătorul  se  poate  implica  în  limitarea 
dreptului de dispoziție al părților din proces. 
a) Din punct de vedere ofensiv, aşa cum rezultă din alin. (1) al 
art. 9 NCPC, regula este că procesul civil poate fi pornit la cererea 
celui interesat, cel interesat fiind titularul dreptului subiectiv con‐
testat,  în  procedura  contencioasă  (uneori  a  unei  situații  juridice, 
cum ar fi în cazul  acțiunilor posesorii al căror obiect  îl constituie 
apărarea posesiei), sau cel care are nevoie de intervenția instanței, 
deşi  nu  urmăreşte  stabilirea  unui  drept  potrivnic  față  de  o  altă 
persoană, în procedura necontencioasă. 
Codul prevede excepţii de la această regulă, constând în drep‐
tul altor persoane sau autorități de a sesiza instanța, precum şi în 
posibilitatea  acesteia  de  a  se  sesiza  din  oficiu.  Astfel,  art.  92  
alin. (1) NCPC stabileşte dreptul procurorului de a porni o acțiune 
civilă  pentru  apărarea  drepturilor  şi  intereselor  legitime  ale 
minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție şi ale dispăruților, 
precum şi în alte cazuri  prevăzute de lege.  În acest caz însă, titu‐
larul  cererii  va  fi  introdus  în  proces  şi  va  putea  încheia,  în  con‐
dițiile  legii,  acte  procesuale  de  dispoziție,  precum  renunțarea  la 
judecată ori chiar la dreptul pretins sau tranzacția (art. 93 NCPC). 
Art. 37 NCPC recunoaşte legitimarea procesuală şi altor persoane, 
organizaţii,  instituţii  sau  autorităţi  (sindicate,  asociații  pentru 
protecția consumatorilor, direcția județeană pentru protecția copi‐
lului,  prefectul,  Avocatul  Poporului  etc.),  care,  fără  a  justifica  un 
interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau inte‐
reselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau în 
scopul  ocrotirii  intereselor  unor  grupuri.  Uneori,  instanța  este 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
18
obligată să se pronunţe din oficiu asupra unor cereri, cum ar fi, de 
pildă,  în  cazul  cererilor  accesorii  obligatorii  în  materie  de  divorț 
[numele  soților  după  divorț,  exercitarea  autorității  părinteşti, 
contribuția  părinților  la  cheltuielile  de  creştere  şi  educare  a 
copiilor – art. 919 alin. (2) şi (3) NCPC] sau în alte cazuri prevăzute 
de  lege  [îndreptarea  erorilor  materiale  din  hotărâre  –  art.  442  
alin. (1) NCPC etc.]. De asemenea, există situații în care o instanţă 
de  judecată  sesizează  o  altă  instanţă  de  judecată  cu  soluționarea 
unei  cereri,  cum  ar  fi  aceea  în  care  instanța  învestită  cu  soluțio‐
narea unei cereri de constatare a nulității absolute sau de anulare 
a  unui  act  juridic  apreciază  că  se  impune  luarea  unor  măsuri  de 
ocrotire față de una dintre părți, cum ar fi punerea sub interdicție, 
situație  în  care  sesizează  instanța  de  tutelă  [art.  165  raportat  la 
art. 111 lit. d) NCC]. 
b) Din  perspectivă defensivă, pârâtul  din cererea  de chemare 
în judecată, precum şi alte părți din proces care au calitate proce‐
suală pasivă, adică față de care se invocă un drept subiectiv sau un 
interes  legitim  în  procedura  contencioasă  prin  alte  cereri  formu‐
late  în  proces  (chematul  în  garanție,  cel  arătat  ca  titular  al  drep‐
tului,  reclamantul  în  cererea  reconvențională  a  pârâtului,  recla‐
mantul  şi  pârâtul  în  cererea  de  intervenție  principală  etc.),  au 
dreptul de a formula apărări prin care tind la respingerea cererii 
formulate  împotriva  lor  sau  la  amânarea  judecății.  Am  exempli‐
ficat  deja  posibilitatea  invocării  unui  motiv  de  nulitate  relativă  a 
titlului  de  care  se  prevalează  reclamantul,  a  unei  excepții  de  ne‐
competență teritorială relativă etc. 
Apărările  rămân  la  latitudinea  părții  interesate  doar  atunci 
când este vorba despre încălcarea unor norme de ordine privată. În 
cazul  încălcării  unor  norme  de  ordine  publică,  cum  ar  fi,  de 
exemplu, motivele de nulitate absolută a convenției pe care recla‐
mantul  îşi  fundamentează  pretențiile,  excepția  de  necompetență 
materială  a  instanței  în  soluționarea  cauzei  etc.,  apărările  pot  fi 
formulate şi de procuror, dacă acesta participă la judecată, sau de 
instanță din oficiu [art. 178 alin. (1) NCPC].  
Pârâtul  poate  să  se  apere  față  de  pretenția  reclamantului  şi 
solicitând  pe  cale  de  cerere  reconvenţională  anularea  titlului  pe 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
19
care  acesta  îşi  fundamentează  acțiunea,  aceasta  reprezentând  o 
atitudine ofensivă, sau poate să invoce nulitatea relativă ca apărare 
de fond pentru a cere să fie respinsă acțiunea, alegând să adopte o 
atitudine defensivă. În această din urmă situație, judecătorul nu va 
putea  desființa  titlul,  ci  doar,  admițând  apărarea  de  fond,  poate 
respinge acțiunea, întrucât, dacă ar anula titlul, s‐ar pronunța extra 
petita. 
 
1.6. Dreptul de a exercita căile de atac sau de a achiesa la 
hotărâre 
Partea care a pierdut procesul are dreptul de a exercita calea 
de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii sau poate lăsa să se 
împlinească  termenul  de  exercitare  a  căii  de  atac  prevăzute  de 
lege fără să uzeze de acest drept [fiind decăzută din dreptul de a o 
mai exercita – art. 185 alin. (1) NCPC], poate renunța la dreptul de 
a  exercita  calea  de  atac  (adică  să  achieseze  expres  la  hotărâre  –  
art. 463 şi art. 464 NCPC) ori poate executa de bunăvoie dispoziția 
cuprinsă  în  dispozitiv,  deşi  se  află  în  termenul  prevăzut  de  lege 
pentru  a  exercita  o  cale  de  atac  ce  ar  suspenda  executarea  hotă‐
rârii (achiesare tacită). 
De asemenea, partea mulțumită de soluția instanței, care nu a 
exercitat  în  termen  calea  de  atac  a  apelului  sau  recursului,  poate 
formula  apel  sau  recurs  incident  ori  provocat  la  apelul  sau 
recursul  formulat  de  cealaltă  parte  (art.  472,  art.  473  şi  art.  491 
NCPC).  Acest  drept  există  chiar  și  atunci  când  partea  a  achiesat 
anterior  expres  la  hotărârea  pronunțată,  întrucât  achiesarea 
expresă are ca efect doar renunțarea la dreptul de a formula apel 
principal  [art.  467  alin.  (1)  NCPC].  Dacă  însă  partea  a  invocat  o 
excepție procesuală despre care apreciază că a fost greșit respinsă 
de  către  instanță,  câștigând  procesul  pe  fond,  iar  partea  adversă 
declară apel doar cu privire la soluția pe fond (de exemplu, în situ‐
ația în care pârâtul invocă excepția prescripției extinctive, respinsă 
de instanță, iar acțiunea este respinsă pe fond), partea interesată în 
admiterea  excepției  trebuie  să  declare  apel  incident,  criticând 
respingerea  excepției  (indiferent  dacă  această  soluție  a  fost 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
20
pronunțată  printr‐o  încheiere  premergătoare  ori  prin  hotărârea 
finală),  nefiind  suficient  să  reitereze  excepția  ca  apărare  față  de 
apelul  celeilalte  părți,  chiar  dacă  excepția  ar  fi  de  ordine  publică. 
Aceasta deoarece, dacă nu o face, soluția asupra excepției rămâne 
definitivă. Tot astfel, partea a cărei cerere de chemare în garanție a 
fost respinsă, întrucât nu a căzut în pretenții în cererea principală, 
trebuie  să  exercite  apel  sau  recurs  provocat,  după  caz,  dacă  do‐
rește  soluționarea  acțiunii  în  regres  în  cadrul  aceluiași  proces, 
altminteri fiind obligată să reia de la capăt demersul judiciar, prin 
introducerea unei noi cereri de chemare în judecată. 
Legea  limitează  posibilitatea  părții  de  a  exercita  un  recurs 
incident  sau  provocat  omisso  medio.  Astfel,  în  exemplele  prece‐
dente,  partea  care  a  câștigat  procesul  în  primă  instanță  și  nu  a 
formulat apel incident sau provocat și care câștigă și în apel nu va 
putea formula un recurs incident sau provocat, întrucât este vorba 
despre aspecte pe care nu le‐a criticat pe calea apelului, deși avea 
această posibilitate [art. 488 alin. (2) NCPC]. 
Rămân valabile cele arătate la dreptul de a sesiza instanța în 
privința procurorului şi altor organe etc. (cu excepția instanței), în 
sensul  că  acestea  pot  exercita  şi  căile  de  atac.  Procurorul  poate 
exercita calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii chiar 
dacă  nu  a  fost  el  cel  care  a  sesizat  instanța,  însă  numai  pentru 
situațiile în care ar fi avut calitatea să o facă sau când a participat, 
punând concluzii [art. 92 alin. (4) NCPC]. 
 
1.7.  Dreptul  de  a  solicita  executarea  silită  a  hotărârii 
judecătoreşti sau a altui titlu executoriu 
Faza de executare silită nu este una obligatorie, ea putând să 
lipsească, printre altele, şi în situația în care cel care deține o hotă‐
râre  judecătorească  sau  un  alt  titlu  executoriu  (contract  autentic 
notarial ce constată o creanță certă, lichidă şi exigibilă, contract de 
asistență juridică etc.) nu solicită punerea în executare a acestuia, 
lăsând să se împlinească termenul de prescripție a dreptului de a 
solicita executarea silită sau renunțând la acest drept. În virtutea 
principiului  disponibilității,  aşadar,  titularul  unui  drept  subiectiv 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
21
sau  al  unui  interes  legitim  recunoscut  printr‐un  titlu  executoriu 
poate opta să pună sau nu în executare silită dispozițiile acestuia. 
Procurorul  poate  cere  executarea  silită  chiar  dacă  titularul 
dreptului  sau  interesului  legitim  nu  a  făcut‐o,  în  acele  situații  în 
care ar fi avut calitatea de a sesiza instanța [art. 92 alin. (5) NCPC]. 
 
1.8. Dreptul de a alege calea procesuală 
Cel  care  sesizează  instanța  are  dreptul  de  a  alege  o  anumită 
cale  procesuală  din  mai  multe  care  îi  sunt  puse  la  dispoziție  prin 
lege,  precum  şi  dreptul  de  a  determina  cadrul  procesual  sub  as‐
pectul obiectului şi al celor cu care se judecă.  
Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte alegerea căii procesuale, 
cel  care  este  titularul  unui  drept  de  creanță  rezultând  dintr‐un 
contract  de  vânzare  sau  dintr‐un  contract  de  împrumut  cuprins 
într‐un înscris sub semnătură privată poate solicita obligarea de‐
bitorului său la plata sumei cuprinse în contract pe calea dreptului 
comun  sau  folosind  procedura  ordonanței  de  plată  (art.  1.014‐
1.025 NCPC) ori cea cu privire la cererile cu valoare redusă, atunci 
când  valoarea  cererii  principale  nu  depăşeşte  10.000  lei  
(art.  1.026‐1.033  NCPC);  proprietarul  unui  imobil  ocupat  fără 
drept  poate  opta  între  exercitarea  acțiunii  în  revendicare  şi 
procedura evacuării din imobilele folosite pe nedrept (art. 1.034‐
art. 1.049 NCPC) etc. Partea poate uza de un drept de opțiune doar 
atunci  când  legea  îi  permite  expres  să  aleagă  între  mai  multe  căi 
procesuale,  cum  ar  fi  art.  1.027  alin.  (1)  NCPC  –  în  materia  cere‐
rilor cu valoare redusă, art. 1.035 alin. (1) NCPC – în materia pro‐
cedurii  speciale  a  evacuării,  sau  opțiunea  dintre  procedura  de 
drept comun și cea a ordonanței președințiale (de altfel, art. 1.001 
NCPC  permite  transformarea  cererii  de  ordonanță  președințială 
într‐o cerere de drept comun) sau cel puțin din  ansamblul regle‐
mentării rezultă că o astfel de opțiune este posibilă, cum este cazul 
opțiunii  între  acțiunea  în  revendicare  și  acțiunea  (personală)  în 
evacuare de drept comun, în cazul în care reclamantul cumulează 
mai multe calități juridice și are la dispoziție mai multe acțiuni, în 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
22
funcție  de  dreptul  de  care  înțelege  să  se  prevaleze,  real  sau  de 
creanță,  pentru  a  obține  aceeași  finalitate,  situație  în  care  se 
vorbește despre o dualitate de acțiuni. De exemplu, în cazul în care 
proprietarul  care  a  închiriat  imobilul  dorește  să  intre  în  posesia 
acestuia la expirarea locațiunii, în funcție de interesul concret, se 
poate prevala de dreptul de proprietate pe calea acțiunii în reven‐
dicare sau de dreptul de creanță decurgând din calitatea de loca‐
tor,  exercitând  acțiunea  în  evacuare  de  drept  comun.  În  astfel  de 
situații,  instanța  nu  ar  putea  să  recalifice  cererea  reclamantului, 
fiind ținută de principiul disponibilității. 
Dreptul de dispoziție al părții se poate manifesta şi în faza de 
executare  silită,  în  ceea  ce  priveşte  modalitatea  în  care  alege  să 
efectueze executarea silită, atunci când poate opta între mai multe 
forme  de  executare.  De  exemplu,  în  cazul  în  care  creditorul  deți‐
nător  al  unui  titlu  executoriu  doreşte  să  recupereze  o  sumă  de 
bani (situație în care vorbim de executare silită indirectă), acesta 
poate alege între poprirea conturilor debitorului, urmărirea mobi‐
liară,  urmărirea  fructelor  şi  veniturilor  imobilelor  acestuia  şi 
urmărirea imobiliară. 
Dimpotrivă,  în  cazul  în  care  un  astfel  de  drept  de  opţiune  nu 
există,  ci  calea  procesuală  este  imperativ  prevăzută  de  lege,  recla­
mantul nu poate eluda cerinţele imperative ale legii, invocând nor­
mele  aplicabile  unei  alte  căi  procesuale,  care  nu  este  incidentă  în 
cauză. Bunăoară, debitorul care urmărește să obțină suspendarea 
provizorie a executării silite, înainte de soluționarea cererii de sus‐
pendare a executării silite formulate în cadrul contestației la exe‐
cutare, trebuie să respecte cerințele art. 719 alin. (7) NCPC, inclu‐
siv  cele  referitoare  la  plata  cauțiunii,  aceste  cerințe  neputând  fi 
eludate prin formularea cererii de suspendare provizorie pe calea 
ordonanței  președințiale.  Astfel,  reclamantul  nu  ar  putea  invoca 
îndeplinirea  condițiilor  prevăzute  de  art.  997  alin.  (1)  NCPC  pri‐
vind  ordonanța  președințială,  de  vreme  ce  o  normă  derogatorie 
prevede  o  cale  specială,  obligatorie  pentru  obținerea  finalității 
dorite.  Atunci  când  legiuitorul  a  dorit  ca  procedura  ordonanței 
președințiale  să  fie  aplicabilă  într‐o  atfel  de  situație,  a  prevăzut 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
23
expres acest lucru [a se vedea, în acest sens, art. 450 alin. (5) NCPC 
privind suspendarea executării provizorii în apel]. 
 
1.9. Dreptul de a determina limitele cererilor şi apărărilor 
Referitor  la  obiect  sau  pretenția  concretă  dedusă  judecății, 
reclamantul  poate  opta  între  a  cere  desființarea  contractului  ca 
urmare  a  unei  cauze  de  ineficacitate  (nulitate)  sau  neexecutării 
culpabile  din  partea  pârâtului  a  obligației  născute  din  contract 
(rezoluțiune),  atunci  când  subzistă  mai  multe  motive  de  inefica‐
citate, ori poate alege între mai multe cauze de nulitate sau anula‐
bilitate; în cazul  existenței unei clauze de arvună ce funcționează 
ca  o  clauză  penală,  vânzătorul  poate  cere  restituirea  dublului 
avansului  ori  se  poate  mulțumi  doar  cu  restituirea  avansului  din 
preț achitat de cumpărător; în ipoteza unui contract de împrumut 
cu  dobândă,  împrumutătorul  poate  solicita  obligarea  împrumu‐
tatului la plata capitalului, a dobânzii remuneratorii şi a daunelor 
moratorii sau poate solicita doar o parte din acestea (de exemplu, 
numai  capitalul  etc.).  Reclamantul  poate  să  modifice  la  primul 
termen de judecată cererea, transformând, de exemplu, o acțiune 
în anulare într‐una în rezoluțiune (art. 204 NCPC).  
Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor 
[art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) NCPC], neputând să lase nesolu‐
ționată  o  cerere  (minus  petita).  Dacă  totuşi  instanța  lasă  nesolu‐
ționată  o  cerere,  această  omisiune  poate  fi  îndreptată  la  cererea 
părţii,  pe  calea  completării  hotărârii  (art.  444  NCPC)  sau,  în 
anumite condiții, pe calea revizuirii [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC]. 
Instanța  poate  acorda  părții  doar  ceea  ce  a  cerut  (omnia  petita), 
fără  a  putea  să  se  pronunțe  plus  petita  sau  extra  petita,  adică  să 
acorde  mai  mult  decât  s‐a  cerut  ori  ceea  ce  nu  s‐a  cerut,  fiind 
ținută  de  limitele  învestirii  [art.  22  alin.  (6)  NCPC].  Depăşirea 
limitelor  învestirii  poate  fi  invocată  în  căile  de  atac  (apel  sau 
revizuire).  Nu  este  o  situație  de  depăşire  a  limitelor  învestirii 
aceea în care instanța soluționează cereri accesorii obligatorii. 
Cu privire la cei chemaţi în judecată, rămâne la alegerea recla‐
mantului  cu  cine  se  judecă.  Dacă  acesta  nu  a  chemat  în  judecată 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
24
toate  persoanele  a  căror  participare  în  proces  este  impusă  de 
natura raportului juridic litigios (litisconsorțiu procesual subiectiv 
obligatoriu),  în  cazul  procedurii  contencioase,  instanța  poate  să 
pună  în  discuție  necesitatea  introducerii  în  cauză  şi  a  altor  per‐
soane,  însă,  ca  regulă,  nu  poate  trece  peste  voința  părților  de  a 
lărgi sau nu cadrul procesual [art. 78 alin. (2) NCPC]. De exemplu, 
dacă  se  solicită  de  către  un  terț  anularea  unei  autorizații  de 
construire  şi  este  chemată  în  judecată  doar  autoritatea  emitentă 
(preşedintele consiliului județean, primarul etc.), instanța va pune 
în  discuția  reclamantului  necesitatea  introducerii  în  cauză  a  titu‐
larului autorizației (art. 161 din Legea contenciosului administrativ 
nr.  554/2004);  dacă  promitentul  cumpărător  cere  anularea  vân‐
zării  încheiate  cu  nerespectarea  promisiunii  și  îl  cheamă  în  jude‐
cată doar pe vânzător, instanța  va pune  în discuția părților nece‐
sitatea introducerii în cauză şi a cumpărătorului etc. În cazul pro‐
cedurii  necontencioase  şi  în  cazurile  expres  prevăzute  de  lege  în 
ipoteza  procedurii  contencioase,  judecătorul  va  dispune  intro‐
ducerea din oficiu a altor persoane. De exemplu, în materia asigu‐
rărilor  pentru  răspundere  civilă  delictuală  (procedură  conten‐
cioasă), citarea persoanei responsabile de producerea accidentului 
în  calitate  de  intervenient  forțat  este  obligatorie  [art.  54  alin.  (1) 
din  Legea  nr.  136/1995  privind  asigurările  şi  reasigurările  în 
România, modificată]. 
Despre  stabilirea  limitelor  judecății  se  poate  vorbi  şi  în  căile 
de atac, instanța de control judiciar fiind ținută de nemulțumirile 
exprimate de cel ce exercită calea de atac, cuprinse în cererea prin 
care se declară calea de atac (tantum devolutum quantum apellatum 
–  art.  477  NCPC).  De  exemplu,  chiar  dacă  cererea  de  chemare  în 
judecată  prin  care  reclamantul  a  solicitat  obligarea  pârâtului  la 
plata  sumei  împrumutate  şi  a  dobânzilor  a  fost  respinsă  în  tota‐
litate,  reclamantul  poate  exercita  apel  doar  cu  privire  la  soluția 
dată  asupra capătului de cerere privind capitalul,  fără să mai  do‐
rească  reevaluarea  soluției  asupra  dobânzilor.  Instanța  de  apel 
poate invoca totuşi din oficiu motivele de ordine publică (cum ar fi 
nulitatea sentinței pentru nesemnarea minutei de către judecător), 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
25
însă  numai  în  limitele  fixate  de  apelant,  deci  numai  cu  privire  la 
soluția dată asupra capătului de cerere privind capitalul [art. 479 
alin. (1) NCPC].  
De asemenea, în cazul în care partea care a pierdut procesul a 
ales să  exercite calea de  atac doar împotriva hotărârii act final al 
judecății, fără a ataca şi o încheiere prin care a fost soluționată o 
apărare de fond sau o excepție de ordine publică, instanța de con‐
trol  judiciar  nu  mai  poate  invoca  acea  apărare  sau  excepție  ca 
motiv de ordine publică (aşa cum ar fi putut să o facă dacă nu ar fi 
fost  deloc  invocată  în  fața  primei  instanțe),  pentru  că  ar  încălca 
principiul  disponibilității  şi  autoritatea  de  lucru  judecat  a  înche‐
ierii  prin  care  a  fost  soluționată  apărarea  respectivă,  întrucât 
aceasta, nefiind atacată de partea interesată, a rămas definitivă. 
 
1.10. Dreptul de a exercita anumite acte de dispoziţie 
Învestirea instanței cu o cerere sau cu o apărare aflată doar la 
îndemâna  unei  părți  nu  duce  în  mod  obligatoriu  la  pronunțarea 
unei  hotărâri  judecătoreşti  asupra  acestora,  părțile  putând  re‐
nunța  la  acestea.  Astfel,  reclamantul  poate  renunța  la  judecată  
(art.  406  NCPC),  situație  în  care  instanța  va  lua  act  de  această 
manifestare de voință, fără să se pronunțe pe fondul cererii, exis‐
tând  posibilitatea  exercitării  unei  noi  acțiuni.  El  poate  renunța  la 
însuşi  dreptul  dedus  judecății,  iar  instanța  va  respinge  pe  fond 
acțiunea  sa  (art.  408  NCPC).  Părțile  pot  alege  să  stingă  litigiul  pe 
calea unei tranzacții, pe care instanța o consfințeşte printr‐o hotă‐
râre de expedient (art. 438 NCPC). Partea care a invocat o excepție 
relativă (necompetența teritorială relativă) sau o apărare de fond 
având  regimul  juridic  al  unei  excepții  relative  (de  exemplu,  nuli‐
tatea relativă a titlului reclamantului, prescripția extinctivă, uzuca‐
piunea  tabulară  etc.)  poate  renunța  la  invocarea  ei  şi  instanța 
trebuie  să  ia  act  de  această  renunțare,  neputându‐se  pronunța 
asupra  apărării.  Apreciem  însă  că  acest  raționament  nu  poate  fi 
aplicat în situația în care pârâtul invocă decăderea reclamantului 
din  dreptul  de  a‐şi  modifica  cererea  după  primul  termen  de 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
26
judecată, în cazul în care judecata se desfăşoară între un reclamant 
şi  un  pârât  –  art.  204  şi  art.  185  NCPC  –,  iar,  ulterior,  renunță  la 
invocarea  ei,  întrucât  textul  Codului  cere  acordul  său  expres  în 
sensul primirii cererii modificate la dosar, și nu unul dedus pe cale 
de  interpretare.  Acelaşi  drept  de  dispoziție  îl  au  părțile  şi  în  alte 
faze sau etape ale procesului. Astfel, partea care a declarat o cale 
de  atac  poate  să  o  retragă,  cea  care  a  solicitat  executarea  silită  a 
unui titlu executoriu poate renunța ulterior la executare etc.  
Actele de dispoziție ale părților pot fi supuse cenzurii instanței 
în anumite condiții, atunci când este vorba de ocrotirea intereselor 
anumitor persoane, ce pot fi părți în proces sau terți față de acesta 
[art. 81 alin. (2), art. 22 alin. (5) NCPC]. 
 
1.11. Alte drepturi de care părţile pot dispune 
Art.  9  alin.  (3)  teza  finală  NCPC  prevede  că  partea  poate  dis‐
pune  de  drepturile  ei  în  orice  mod  permis  de  lege,  Codul  regle‐
mentând  o  serie  de  aplicații  particulare,  precum:  mărturisirea 
judiciară, care, prin ipoteză, privește drepturi de care partea poate 
dispune și care constituie o dovadă deplină împotriva celui care o 
face [art. 349 alin. (1) și (4) NCPC]; în cazul în care pârâtul recu‐
noaște,  total  sau  parțial,  pretențiile  reclamantului,  acesta  poate 
cere  instanței  să  pronunțe  o  hotărâre  de  admitere  (după  caz, 
parțială  sau  finală)  în  măsura  recunoașterii  pretențiilor  (art.  436 
NCPC),  iar  instanța  este,  în  principiu,  obligată  să  admită  cererea, 
fără a mai administra alte probe (tocmai pentru că hotărârea astfel 
pronunțată  este  rezultatul  exercitării  dreptului  de  dispoziție  al 
părții, ea nu este supusă decât recursului, iar nu și apelului, potri‐
vit art. 437 NCPC); la cererea reclamantului, în pricinile referitoare 
la  bunuri,  instanța  poate  încuviința  executarea  provizorie  a 
hotărârii,  dacă  temeinicia  dreptului  reclamantului  este  vădită  ori 
dacă  debitorul  este  insolvabil  sau  amânarea  executării  ar  fi  vădit 
prejudiciabilă pentru creditor [art. 449 alin. (1) NCPC]; părțile pot 
achiesa  la  hotărârea  pronunțată  (art.  463  NCPC),  situație  în  care 
nu  mai  pot  formula  apel  principal  în  ceea  ce  privește  partea  din 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
27
hotărâre  la  care  au  achiesat  (art.  467  NCPC);  o  hotărâre  suscep‐
tibilă  de  apel  și  recurs  poate  fi  atacată,  înăuntrul  termenului  de 
apel,  direct  cu  recurs,  la  instanța  care  ar  fi  fost  competentă  să 
judece  recursul  împotriva  hotărârii  date  în  apel,  dacă  părțile 
consimt  expres  prin  înscris  autentic  sau  prin  declarație  verbală 
dată  în  fața  instanței  a  cărei  hotărâre  se  atacă  [art.  459  alin.  (2) 
NCPC];  în  tot  cursul  executării  silite,  sub  supravegherea  execu‐
torului judecătoresc, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta 
să  se  efectueze,  în  total  sau  în  parte,  numai  asupra  veniturilor 
bănești  sau  altor  bunuri  ale  debitorului,  ca  vânzarea  bunurilor 
supuse  urmăririi  să  se  facă  prin  bună  învoială  sau  ca  plata  obli‐
gației să se facă în alt mod admis de lege (art. 630 NCPC). 
 
1.12.  Rolul  părţilor  şi  al  judecătorului  în  stabilirea  stării 
de fapt deduse judecăţii. Deosebirea dintre pretenţii (cereri) 
şi apărări de ordine publică 
Aşa cum rezultă din textul art. 22 alin. (6), ce îşi găseşte cores‐
pondent şi în alte texte ale Codului [art. 397 alin. (1)], judecătorul 
trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce i‐au cerut părțile, fără 
să  poată  depăşi  limitele  învestirii  decât  în  cazurile  prevăzute  de 
lege.  Ceea  ce  cer  părțile  judecătorului,  aşa  cum  am  arătat  deja, 
trebuie privit dintr‐o dublă perspectivă: una ofensivă, când vorbim 
de pretenții, şi una defensivă, atunci când avem în vedere apărările 
[art. 9 alin. (2) şi art. 29 NCPC].  
Pretențiile  sau  apărările  părților  se  fundamentează  întot‐
deauna pe o stare de fapt expusă de acestea. Starea de fapt nu se 
confundă cu  pretenția  însăşi şi  nici cu calificarea juridică dată  de 
parte.  Pretenția  este  obiectul  cererii  de  chemare  în  judecată,  în 
timp ce starea de fapt este motivarea în fapt a pretenției [dacă ne 
raportăm la textul art. 194 lit. c) şi d) NCPC], cele două fiind indi‐
solubil  legate  una  de  alta  [constituind  elemente  esențiale  ale 
cererii  de  chemare  în  judecată,  aşa  cum  rezultă  din  prevederile  
art.  196  alin.  (1)  NCPC],  pentru  că,  de  exemplu,  pretinderea  unei 
sume  de  bani  fără  a  arăta  motivul  în  fapt  (prejudiciu  suferit  în 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
28
urma  unui  accident  de  circulație,  chirie  restantă,  împrumut  ne‐
restituit,  preț  neachitat  etc.)  nu  permite  determinarea  limitelor 
învestirii instanței şi a elementelor autorității de lucru judecat.  
Deşi  art.  14  alin.  (3)  NCPC,  în  cadrul  principiului  contradic‐
torialității, prevede obligația părților de a expune starea de fapt în 
mod complet, fără a denatura sau omite fapte ce le sunt cunoscute, 
atunci când acestea nu dau curs acestei îndatoriri1 şi, din probele 
administrate, rezultă împrejurări de fapt ce nu au fost menționate 
în cerere sau întâmpinare, dar au legătură cu aflarea adevărului în 
cauza  dedusă  judecății,  judecătorul  are  posibilitatea,  conform  
art. 22 alin. (1) NCPC, să pună în dezbaterea părților aceste împre‐
jurări şi să le ceară explicații. Desigur, judecătorul are posibilitatea 
să ceară părților explicații în legătură cu starea de fapt şi în situ‐
ația în care, din modul în care este formulată cererea de chemare 
în  judecată  sau  întâmpinarea,  aceasta  nu  este  suficient  conturată 
din perspectiva sa ori susținerile părților sunt contradictorii.  
Care sunt însă limitele în care poate uza judecătorul de acest 
drept?  Revenind  la  dubla  perspectivă  –  atac  versus  apărare  sau 
ofensivă versus defensivă –, judecătorul nu poate pune în discuția 
părților propriile concluzii cu  privire la  o  altă stare de  fapt decât 
cea expusă în cererea de chemare în judecată, pentru că astfel s‐ar 
antepronunța şi ar fi recuzat sau ar trebui să se abțină de la solu‐
ționarea cauzei2. Tot astfel, dacă realizează că starea de fapt susți‐
nută de reclamant nu se confirmă, însă acesta ar putea avea câştig 
de  cauză  dacă  ar  invoca  o  altă  stare  de  fapt  rezultând  din  probe, 
care,  eventual,  ar  duce  şi  la  o  altă  calificare  a  cererii,  nu  o  poate 
face,  pentru  că  ar  încălca  principiul  disponibilității.  De  exemplu, 

1 În dreptul german se distinge între obligația propriu‐zisă (Verpflichtung), 

a cărei neîndeplinire atrage obligarea debitorului la plata daunelor‐interese, și 
îndatorire  (Obliegenheit),  care  constituie  norme  de  conduită  a  căror  încălcare 
nu  atrage  sancțiunea  daunelor‐interese,  însă  neîndeplinirea  îndatoririi  poate 
atrage  anumite  dezavantaje  pentru  poziția  juridică  a  celui  cărui  îi  incumbă 
(precum  decăderea  din  drepturi,  de  drept  material  ori  procesual).  A  se  vedea  
D.  Looschelders,  Schuldrecht.  Allgemeiner  Teil  (Teoria  obligaţiilor.  Partea 
generală), ed. a 8‐a, Ed. Franz Vahlen, München, 2010, p. 10.  
2  În  acelaşi  sens,  a  se  vedea  I.  Rebeca,  Introducere  în  procedura  civilă. 

Principiile procesului civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 245. 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
29
reclamantul  solicită  anularea  contractului  de  vânzare  pentru 
stabilirea unui preț derizoriu [art. 1.665 alin. (2) NCC], ceea ce nu 
se  confirmă  prin  expertiza  de  evaluare  dispusă  în  cauză,  însă 
contractul  ar  fi  lovit  de  nulitate  absolută  pentru  nerespectarea 
formei autentice cerute ad validitatem, pentru că are ca obiect un 
imobil (art. 1.244 NCC), împrejurare care rezultă din înscrisul sub 
semnătură privată în care acesta este consemnat, anexat cererii de 
chemare  în  judecată.  Dacă  însă  reclamantul  solicită  executarea 
contractului, de exemplu, plata prețului, judecătorul poate invoca 
o  stare  de  fapt  rezultând  din  probe  pe  care  să  fundamenteze  o 
apărare,  invocând  nulitatea  absolută  a  contractului  (e.g.,  pentru 
lipsa  formei  ad  validitatem)  şi,  ca  urmare  a  admiterii  acestei 
apărări, să respingă acțiunea.  
Judecătorul poate solicita explicaţii cu privire la starea de fapt 
fără  vreo  limitare,  atunci  când  nu  este  lămurit1,  dar  nu  poate 
extinde  starea  de  fapt  decât  atunci  când  invocă  o  apărare,  chiar 
dacă, aparent, acest lucru este doar în beneficiul uneia dintre părți, 
respectiv al celei care se apără (în exemplul dat, al pârâtului)2. De 

1  În  dreptul  german,  instanța  poate  dispune  înfățişarea  părților  în  per‐

soană  în  acest  scop,  în  condițiile  art.  141  Zivilprozessordnung  („ZPO”).  Înfăți‐
șarea  personală  a  părții  se  dispune  pentru  a  înlătura  lacunele  și  aspectele 
neclare  cuprinse  în  cererile  și  apărările  părților  cu  privire  la  situația  de  fapt. 
Instanța trebuie să respecte principiul disponibilității faptelor (a se vedea nota 
următoare),  dar,  în  aceste  limite,  poate  pune  orice  fel  de  întrebări  pentru  a‐și 
forma o părere cuprinzătoare cu privire la faptele litigioase (inclusiv aspecte care 
privesc  relația  anterioară  a  părților).  În  acest  sens,  a  se  vedea  Zöller/Greger, 
Zivilprozessordnung  (Codul  de  procedură  civilă),  ed.  a  29‐a,  Ed.  Otto  Schmidt, 
Köln, 2012, pp. 659‐661; de asemenea, a se vedea U. Haas, op. cit., pp. 99‐100. 
Codul de procedură civilă român nu prevede expres acest drept al instanței [ca 
în cazul încercării de împăcare a părților – art. 227 alin. (1) NCPC], însă, chiar 
dacă nu există un text expres în acest sens în art. 22 alin. (2) NCPC, ce prevede 
posibilitatea judecătorului de a solicita explicații părților oral sau în scris, cre‐
dem  că  acesta  poate  dispune  înfățişarea  părților  în  acest  scop,  în  caz  de  neîn‐
deplinire de către acestea a obligației stabilite de instanță putând să le aplice o 
amendă,  în  temeiul  art.  187  alin.  (1)  pct.  2  lit.  i)  NCPC  (împiedicarea  în  orice 
mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor ce revin judecătorilor).  
2  În  dreptul  german,  potrivit  principiului  disponibilității  faptelor 

(„Beibringungsgrundsatz”), instanța nu poate lua în considerare şi nu se poate 
întemeia  în  hotărările  sale  (fie  că  acestea  privesc  aspecte  de  procedură,  fie  că 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
30
remarcat  însă  este  faptul  că  judecătorul  poate  invoca  din  oficiu 
doar  apărări  rezultând  din  încălcarea  unor  norme  de  drept 
substanțial  sau  procesual  de  ordine  publică1  şi  doar  sub  acest 
aspect  poate  extinde  starea  de  fapt  dedusă  judecății,  neputând 
invoca apărări ce țin de încălcarea unor norme de ordine privată, 
întrucât  aceasta  constituie  apanajul  pârâtului  (de  exemplu,  nuli‐
tatea relativă pentru preț derizoriu)2. Nu este exclusă însă ipoteza 
unor  apărări  formulate  în  favoarea  reclamantului  în  vederea 
respingerii  unei  apărări  a  pârâtului  (excepție  la  excepție,  dacă 
motivul care tinde la respingerea excepției este, la rândul său, de 
ordine  publică,  de  exemplu,  tardivitatea  invocării  unei  excepții 
raportat la o anumită fază sau etapă a procesului; bunăoară, dacă 
pârâtul  invocă  tardiv  excepția  de  necompetență  teritorială  rela‐
tivă,  instanța  va  invoca  din  oficiu  decăderea  din  dreptul  de  a 
invoca excepția, necompetența neinvocată în termen acoperindu‐se 
definitiv). 
Există  însă  situații  de  excepţie  în  care  judecătorului  îi  este 
permis să extindă din oficiu starea de fapt din cererea de chemare 
în judecată, deşi nu este chemat să se pronunțe din oficiu asupra 
unei  cereri,  şi  anume  atunci  când  este  vorba  despre  verificarea 
competenței  materiale,  ce  nu  permite  reclamantului  să‐şi  aleagă 

privesc chestiuni de fond) decât pe faptele introduse de părți în proces, nefiind 
îndreptățită să aibă în vedere o situație de fapt la care părțile nu s‐au referit; ca 
urmare, dacă expunerile de fapt ale părții sunt incomplete şi insuficiente pentru 
a putea trage o concluzie cu privire la admisibilitate, instanța trebuie să‐i pună 
în  vedere  părții  să‐şi  completeze  susținerile  (art.  139  ZPO).  A  se  vedea  
L. Rosenberg, K.H. Schwab, P. Gottwald, Zivilprozessrecht (Drept procesual civil), 
ed.  a  17‐a,  Ed.  C.H.  Beck,  München,  2010,  p.  514  (lucrare  citată  în  continuare 
„Rosenberg/Schwab/Gottwald”). 
1  În  acelaşi  sens,  a  se  vedea  H.  Motulsky,  Le  rôle  respectif  du  juge  et  le 

parties dans l'allégation des faits, în „Écrits. Études et notes de procédure civile”, 
ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010, pp. 54‐55. 
2  Pentru  invocarea  din  oficiu  a  dreptului  Uniunii  Europene  în  funcție  de 

diferite  etape  ale  procesului,  a  se  vedea  H.  Snijders,  Interpretation  of  national 
rules  for  ex  officio  raising  of  points  of  Community  law  by  national  courts,  în  
H. Snijders, S. Vogenauer, Content and Meaning of National Law in the Context of 
Transnational Law, Sellier – european law publishers, Institute of European and 
Comparative Law – University of Oxford Faculty of Law, E.M. Meijers Instituut ‐ 
Institute of Legal Studies, 2009, pp. 133‐156. 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
31
instanța,  uzând  de  principiul  disponibilității.  Bunăoară,  atunci 
când reclamantul cere o plată parțială din creanță, instanța va ține 
seama  de  partea  devenită  exigibilă,  chiar  dacă  suma  pretinsă  în 
concret de reclamant este mai mică (art. 102 NCPC)1. 
În  contextul  stabilirii  cadrului  procesual  obiectiv,  judecătorul 
poate formula apărări încă în etapa scrisă şi înainte de implicarea 
pârâtului, când procedura nu a devenit una contencioasă, în proce‐
dura regularizării, dacă cererea de chemare în judecată nu conține 
toate elementele prevăzute de art. 194 NCPC, punându‐i în vedere 
reclamantului să o completeze şi putând să o anuleze, dacă acesta 
nu se conformează.  
În  căile  de  atac,  indiferent  de  partea  care  exercită  calea  de 
atac,  judecătorul  poate  invoca  din  oficiu  motive  de  ordine  publică 
menite  să  ducă  la  admiterea  căii  de  atac  [art.  479  alin.  (1)  şi  
art. 489 alin. (3) NCPC], chiar dacă cel care exercită calea de atac 
este cel aflat în ofensivă, acesta putând fi chiar reclamantul căruia i 
s‐a  respins  acțiunea.  Admiterea  căii  de  atac  nu  înseamnă  însă 
automat  şi  admiterea  acțiunii  şi  în  niciun  caz  nu  înseamnă 
invocarea unui motiv nou de fapt al cererii de chemare în judecată 
în calea de atac, neinvocat în fața primei instanțe, întrucât, în calea 
de atac, nu poate fi lărgit cadrul procesual sub aspectul obiectului 
[art.  478  alin.  (1)  și  (3)  NCPC]2  şi  nici  încălcat  principiul 

1  În  acelaşi  sens,  a  se  vedea  Gh.‐L.  Zidaru,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae 

(coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă  comentat  și  adnotat,  vol.  I  –  Art.  1­526,  
Ed.  Universul  Juridic,  București,  2013,  p.  305.  În  sens  contrar,  a  se  vedea  
A. Constanda, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe 
articole, vol. I – Art. 1­526, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 296‐297. 
2 A se vedea însă, pentru unele precizări cu privire la posibilitatea părților 

de a‐și explicita pretențiile cuprinse implicit în cererile sau apărările formulate 
în  fața  primei  instanțe,  și  V.M.  Ciobanu,  G.  Boroi,  Tr.C.  Briciu,  Cl.C.  Dinu,  
M.  Stancu,  Gh.‐L.  Zidaru,  Unele  consideraţii  referitoare  la  efectul  devolutiv  al 
apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a pretenţiilor”, cuprinsă 
în art. 478 alin. (4) NCPC, și asupra invocării necompetenţei în această cale de atac, 
studiu  disponibil  pe  http://www.juridice.ro/388203/unele­consideratii­referi  
toare­la­efectul­devolutiv­al­apelului­cu­privire­speciala­asupra­notiunii­de­expli
citare­a­pretentiilor­cuprinsa­in­art­478­alin­4­ncpc­si­asupra­invo.html 
(publicat la data de 23 iulie 2015). 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
32
disponibilității, din rațiuni ce au fost deja indicate la posibilitatea 
instanței de a extinde starea de fapt la împrejurări neinvocate de 
părți.  Instanța  de  control  judiciar  poate  invoca,  aşadar,  din  oficiu 
motive de ordine publică referitoare la nulitatea hotărârii, pentru 
greşita  compunere  sau  constituire  a  completului  de  judecată, 
pentru nesemnarea minutei de către judecător etc.  
Desigur,  şi  în  calea  de  atac  instanța  poate  invoca  apărări  de 
ordine  publică  ce  tind  la  respingerea  acesteia,  cum  ar  fi  tardivi‐
tatea formulării căii de atac, nulitatea pentru lipsa timbrajului sau 
pentru  nemotivare  în  cazul  recursului,  inadmisibilitatea  căii  de 
atac etc.  
Odată clarificată posibilitatea instanței de a extinde starea de 
fapt în cazul formulării unor apărări, este necesar să răspundem la 
întrebarea  dacă  mai  poate  face  acest  lucru  în  situația  în  care  din 
perspectiva  unei  părți  este  vorba  de  apărare,  în  timp  ce  din  a 
celeilalte părți este vorba despre un motiv care vine în susținerea 
pretențiilor  sale.  Bunăoară,  în  cazul  în  care  reclamantul  solicită 
executarea unei obligații născute din contract, iar pârâtul, pe calea 
unei  cereri  reconvenționale,  invocă  un  motiv  de  nulitate  relativă, 
solicitând repunerea părților în situația anterioară, motiv care este 
nefondat, existând însă unul de nulitate absolută. Motivul de nuli‐
tate  absolută  a  actului  juridic  pe  care  reclamantul  îşi  fundamen‐
tează  pretențiile  poate  fi  invocat  şi  din  oficiu  de  către  judecător, 
conform art. 1.254 NCC. În exemplul dat însă, dacă o face, aparent, 
din  perspectiva  cererii  reconvenționale,  în  care  pârâtul  este  cel 
care  formulează  o  pretenție,  extinde  starea  de  fapt  cu  privire  la  o 
cerere, şi nu la o simplă apărare. Credem că situarea părților pe o 
poziție de atac şi apărare în acelaşi timp nu limitează posibilitatea 
judecătorului  de  a  invoca  împrejurări  de  fapt  noi,  pentru  că,  în 
realitate,  acesta  nu  formulează  un  capăt  de  cerere  în  locul  pârâ‐
tului, ci invocă doar un motiv ce poate duce la respingerea cererii 
principale formulate de reclamant. Dacă motivul de nulitate rela‐
tivă  invocat  de  pârât  nu  este  fondat  şi  acesta  are  şi  un  capăt  de 
cerere  de  repunere  a  părților  în  situația  anterioară,  acest  capăt  de 
cerere din reconvențională va fi respins, pentru că se fundamentează 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
33
pe un motiv de ineficacitate a contractului ce a fost găsit nefondat 
de instanță. 
 
1.13. Rolul judecătorului în calificarea juridică a cererilor 
şi apărărilor – iura novit curia 
Art.  22  alin.  (1)  NCPC  prevede  că  judecătorul  soluționează 
litigiul  potrivit  normelor  de  drept  ce  îi  sunt  aplicabile.  Acest  text 
trebuie privit în legătură cu cel cuprins în art. 7 NCPC, ce consacră 
principiul legalității, prin normele de drept aplicabile înțelegându‐se 
atât cele de  drept substanțial, cât şi cele de drept  procesual, pre‐
cum şi cu cel cuprins în art. 5 alin. (3) NCPC privind îndatoriri în 
soluționarea cererilor, text ce reglementează aplicarea analogiei, a 
uzanțelor,  a  principiilor  generale  ale  dreptului,  în  situațiile  ce 
scapă  reglementării  legii.  Textele  invocate  consacră,  de  fapt,  un 
principiu fundamental al procesului civil, iura novit curia, statuând 
autoritatea  judecătorului  în  ceea  ce  priveşte  identificarea,  inter‐
pretarea şi aplicarea normelor de drept incidente (direct sau prin 
analogie,  atunci  când  aceasta  este  permisă),  inclusiv  a  uzanțelor 
sau principiilor generale de drept, în lipsa legii1, ținând seama de 
cadrul  procesual  stabilit  de  cererile  şi  apărările  cu  care  a  fost 
învestit2. 
Care este raportul dintre rolul judecătorului în stabilirea nor‐
mei  aplicabile  şi  principiul  disponibilității  părților?  Pot  părțile 
limita puterea judecătorului în ceea ce priveşte calificarea juridică 
dată  cererilor  şi  apărărilor  lor?  Este  ținut  judecătorul  de  califi‐
carea  juridică  dată  de  părți  cererilor  şi  apărărilor  formulate  în 
proces?  
Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în textul art. 22 alin. (4) 
NCPC, potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte 

1  În  cele  ce  urmează  vom  vorbi  doar  despre  norma  de  drept  aplicabilă, 

prin  aceasta  înțelegând  însă  şi  aplicarea  analogiei,  atunci  când  aceasta  este 
posibilă, a uzanțelor sau principiilor generale de drept, în lipsa legii. 
2 Pentru această interpretare a textului art. 22 alin. (1) NCPC, a se vedea 

Gh.‐L. Zidaru, teză de doctorat, p. 155. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
34
calificarea  juridică  a  actelor  şi  faptelor  deduse  judecății,  dar  este 
obligat  să  pună  în  discuția  părților  această  calificare,  pentru 
respectarea  principiului  contradictorialității  [art.  14  alin.  (4) 
NCPC].  Aşadar,  chiar  dacă  reclamantul  susține  o  altă  calificare 
juridică  a  cererii  sale  sau  pârâtul  a  apărării  invocate,  judecătorul 
poate  trece  peste  calificarea  dată  de  parte,  fără  ca  prin  aceasta  să 
încalce principiul disponibilității, pentru că legea prevede că aceasta 
constituie atributul său, el fiind ținut doar de starea de fapt invocată 
de părți, cu excepțiile deja arătate la principiul disponibilității, stare 
de fapt pe care însă el este cel chemat să o califice juridic.  
Aşadar,  între  judecător  şi  părți,  atribuțiile  procesuale  se  îm‐
part,  în  sensul  că  părțile  stabilesc  faptele  deduse  judecății  (cu 
excepțiile arătate deja privind apărările de ordine publică), în timp 
ce calificarea juridică a acestora este apanajul judecătorului1. Este 
necesar a se face distincție între motivele de fapt şi cele de drept 
ale  pretenției  (cererii)  sau  apărării,  circumstanțele  de  fapt  invo‐
cate de părți pentru stabilirea unui drept subiectiv fiind calificate 
juridic de judecător2. 
Din  interpretarea  sistematică  a  art.  22  alin.  (4)  şi  (5)  NCPC 
rezultă că părțile pot limita calificarea juridică şi motivele de drept 
asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres, în 
cazul  în  care  pot  dispune  de  drepturile  şi  obligațiile  deduse 
judecății [art. 22 alin. (5) NCPC]. A contrario, în lipsa acestui acord 
expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile 
nu  pot  dispune,  instanța  poate  da  ori  restabili  calificarea  juridică 
exactă,  ceea  ce  nu  se  rezumă  doar  la  indicarea  normei  de  drept 
aplicabile,  ci  şi  la  identificarea  naturii  juridice  reale  a  cererii,  a 
categoriei  ori  instituției  juridice  aplicabile.  Dacă  reclamantul 

1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  H.  Motulsky,  Le  rôle  respectif  du  juge  et  le 

parties…, op. cit., p. 41. 
2  Pentru  opinia  potrivit  căreia  cauza  cererii  constă  în  circumstanțele  de 

fapt  invocate  pentru  a  stabili  existența  unui  drept  subiectiv  prin  care  se 
traduce,  din  punct  de  vedere  juridic,  pretenția  formulată,  calificarea  juridică 
fiind, aşadar, exterioară noțiunii de cauză, a se vedea H. Motulsky, La cause de la 
demande  dans  la  délimitation  de  l'office  du  juge,  în  „Écrits.  Études  et  notes  de 
procédure civile”, ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010, pp. 103‐105. 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
35
insistă  în  calificarea  juridică  pe  care  a  dat‐o  inițial  cererii  sale, 
considerăm  că  instanța  este  în  drept  să  recalifice  juridic  cererea, 
chiar în pofida opoziției reclamantului [în pofida unei soluții larg 
răspândite  în  practica  judiciară,  conform  căreia  într‐o  asemenea 
ipoteză instanța ar fi ținută de temeiul propus de reclamant şi ar 
urma să respingă cererea, credem că legiuitorul a rezolvat contro‐
versa  în  sens  contrar  prin  art.  22  alin.  (5)  NCPC],  însă,  pentru  a 
respecta  exigențele  impuse  de  dreptul  la  un  proces  echitabil,  va 
trebui să explice în hotărârea pronunțată de ce calificarea juridică 
propusă de reclamant nu poate fi reținută. Cu alte cuvinte, instanța 
nu  poate  ignora  argumentele  părților,  ci  trebuie  să  le  ofere  un 
răspuns  motivat  şi  pertinent.  În  măsura  în  care  părțile  se  înțeleg 
cu privire la calificarea juridică, instanța este ținută de calificarea 
propusă de părți.  
O  problemă  delicată  o  constituie  chestiunea  de  a  ști  dacă 
instanța de control judiciar poate da calificarea juridică corectă ce‐
rerii de chemare în judecată, dacă prima instanță nu a făcut apli‐
carea art. 22 alin. (4) NCPC și a judecat cererea doar sub aspectul 
calificării propuse de reclamant, calificare care însă se vădește a fi 
greșită.  
De vreme ce apelul este o cale de atac devolutivă, care are ca 
efect verificarea aplicării legii de către prima instanță, considerăm 
că  și  instanța  de  apel  este  în  drept  să  dea  cererii  de  chemare  în 
judecată  calificarea  juridică  exactă,  diferită  de  cea  analizată  de 
prima  instanță,  fără  a  se  putea  susține  că  în  felul  acesta  s‐ar 
schimba  cauza  cererii  de  chemare  în  judecată  sau  că  s‐ar  încălca 
dublul  grad  de  jurisdicție.  În  primul  rând,  chiar  dacă  prima 
instanță de fond nu a analizat deloc fondul cauzei, admițând greșit 
o  excepție  procesuală  peremptorie  ori  pronunțându‐se  în  mod 
eronat asupra altei cereri decât cea cu care a fost învestită, legiui‐
torul  a  instituit  regula  anulării  sentinței  și  a  evocării  fondului, 
pentru  a  da  eficiență  reală  efectului  devolutiv  al  apelului  și  a  ga‐
ranta dreptul părților la finalizarea litigiului într‐un termen rezo‐
nabil, drept  care  nu trebuie să  fie periclitat de  erorile  imputabile 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
36
primei instanțe [art.  480 alin. (3)  NCPC]1. Ca urmare, dacă prima 
instanță  a  judecat  fondul,  dar  în  temeiul  unei  calificări  juridice 
greșite,  cu  atât  mai  mult  se  impune  analiza  calificării  corecte 
pentru prima oară în instanța de apel. Despre o cauză nouă nu se 
poate  vorbi,  în  condițiile  în  care  am  convenit  că,  în  ceea  ce  ne 
privește, cauza o reprezintă situația de fapt calificată juridic, însă 
situația de fapt este elementul imutabil (și, într‐adevăr, instanța de 
apel nu ar putea analiza o împrejurare faptică complet distinctă de 
cea  invocată  la  prima  instanță),  iar  calificarea  juridică  poate  fi 
schimbată  de  instanță,  potrivit  art.  22  alin.  (4)  și  (5)  NCPC.  Prin 
urmare, ceea ce poate face prima instanță poate face și instanța de 
apel,  apelul  fiind,  dintr‐o  anumită  perspectivă,  o  prelungire  a 
judecății  în  fond  în  fața  instanței  de  control  judiciar.  În  fond,  nu 
vedem de ce o schimbare a calificării juridice ar fi considerată mai 
gravă  pentru  părți  decât  o  schimbare  a  situației  de  fapt  reținute; 
or,  este  de  ordinul  evidenței  că  instanța  de  apel  este  în  drept  să 
reaprecieze  probele  administrate  la  prima  instanță  și  să  rețină  o 
situație  de  fapt  diferită  [art.  479  alin.  (2)  NCPC],  iar,  în  acest  din 
urmă caz, va face pentru prima oară aplicarea legii faptelor corect 
reținute.  
În  aceeași  ordine  de  idei,  în  cazul  în  care  prima  instanță  a 
admis (în mod greșit) petitul principal și nu l‐a mai analizat pe cel 
formulat  în  subsidiar,  credem  că  nesoluționarea  capătului  de 
cerere  subsidiar  nu  reprezintă  o  eroare  de  judecată  de  natură  să 
atragă  anularea  cererii,  nici  un  motiv  de  completare  a  hotărârii, 
întrucât prima instanță a procedat în mod corect dacă s‐a rezumat 
să arate că nu se mai impune analizarea capătului de cerere sub‐
sidiar,  de  vreme  ce  a  fost  admis  petitul  principal.  În  această  ipo‐
teză, instanța de apel este în drept, în virtutea efectului devolutiv 

1 A se vedea, pentru detalii cu privire la soluțiile instanței de apel, în parti‐

cular cu privire la evocarea fondului, Gh.‐L. Zidaru, Efectele apelului, judecata și 
soluţiile în  apel, material disponibil pe  www.inm­lex.ro, http://www.inm­lex.ro/ 
NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf (vizitat la 11 aprilie 2014). 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
37
al  apelului,  să  schimbe  sentința  apelată  și  să  analizeze  ea  însăși, 
pentru prima oară, cererea subsidiară.  
În schimb, dacă instanța de recurs, învestită cu o critică refe‐
ritoare  la  greșita  interpretare  și  aplicare  a  normelor  de  drept 
material  incidente  în  cauză  [art.  488  alin.  (1)  pct.  8  NCPC],  dă 
cererii deduse judecății o calificare juridică diferită de cea reținută 
de  instanțele  de  fond,  ea  trebuie  să  caseze  decizia  apelată  cu 
trimitere la instanța de apel, pentru reluarea judecății în al doilea 
grad de jurisdicție în fond, dacă este vorba despre Înalta Curte de 
Casație  și  Justiție  [art.  497  alin.  (1)  teza  I  NCPC].  Atunci  când 
recursul este de competența curții de  apel – cum ar fi în  materia 
contenciosului  administrativ,  în  cauzele  soluționate  în  primă 
instanță de tribunal – soluția ar trebui să fie de casare cu reținere, 
având în vedere că prima instanță a soluționat fondul cauzei, chiar 
dacă  eronat  [art.  498  alin.  (1)  NCPC],  nesubzistând  motivele  de 
casare cu trimitere prevăzute de art. 498 alin. (2). 
Conform alin. (5) al art. 22 NCPC, atunci când părțile ajung la 
un acord expres cu privire la calificarea juridică dată asupra cererii 
sau  apărării,  judecătorul  va  fi  ținut  de  această  calificare,  cu  o 
singură rezervă, aceea de a nu se încălca drepturile sau interesele 
legitime  ale  altora,  chiar  dacă  aceste  persoane  nu  sunt  părți  în 
proces, textul neprevăzând o astfel de condiție.  
Aşadar,  judecătorul  este  „stăpânul”  calificării  juridice  a  cere‐
rilor şi apărărilor, dar rolul său poate fi limitat de principiul dispo‐
nibilității  în  condiții  restrictive,  respectiv  doar  cu  acordul  tuturor 
părţilor (prin părți înțelegându‐se nu doar reclamantul şi pârâtul, 
ci şi intervenientul voluntar sau forțat, cu unele discuții în ceea ce 
priveşte  situația  intervenientului  accesoriu,  a  cărui  poziție  este 
subsumată celei a părții în favoarea căreia intervine1), iar disponi‐
bilitatea  părților  poate  fi,  la  rândul  ei,  limitată  de  rolul  judecăto‐
rului, atunci când se pune problema ocrotirii drepturilor sau inte‐
reselor legitime ale terților.  
Ce  înseamnă  faptul  că  judecătorul  este  ținut  de  calificarea 
juridică dată de părți, prin acordul lor expres, în condițiile art. 22 

1 A se vedea infra, Capitolul II, pct. 2.9. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
38
alin.  (5)  NCPC?  Înseamnă  că,  dacă  se  confirmă  starea  de  fapt 
susținută de reclamant, el va admite acțiunea şi va stabili obligația 
ce incumbă  pârâtului raportat la calificarea juridică dată de  părți 
sau, dacă se  confirmă starea de fapt susținută de  pârât în formu‐
larea  unei  apărări  de  fond  (nulitatea  relativă  a  titlului  invocat  de 
reclamant), o va admite ținând seama de calificarea dată acesteia 
de părți şi va respinge acțiunea? 
Răspunsul  credem  noi  că  trebuie  nuanțat,  după  cum  este 
vorba despre drepturi de care părţile pot sau nu să dispună, respec‐
tiv după cum se pune problema aplicării unor norme supletive sau 
de ordine publică1. 
Dacă, de exemplu, părțile califică cererea, în condițiile art. 22 
alin.  (5)  NCPC,  ca  fiind  fundamentată  pe  dispozițiile  răspunderii 
civile delictuale pentru a stabili întinderea prejudiciului, iar jude‐
cătorul  apreciază  că,  din  starea  de  fapt  expusă  de  părți,  răspun‐
derea  este  una  contractuală,  va  admite  acțiunea,  dacă  din  proba‐
țiunea  administrată  poate  stabili  condițiile  răspunderii  civile  şi, 
ținând  seama  de  acordul  părților,  va  stabili  întinderea  prejudi‐
ciului raportat la regulile răspunderii delictuale2. Aceasta, desigur, 
cu  condiția  să  nu  fie  prejudiciat  vreun  terț  nechemat  în  judecată, 

1 În sensul că judecătorul poate să țină seama de calificarea juridică dată 

de părți atunci când este vorba despre norme supletive, însă nu poate fi ținut de 
o  calificare  ce  ar  încălca  norme  de  ordine  publică,  a  se  vedea  H.  Motulsky,  La 
cause de la demande…, op. cit., pp. 108‐109. Acelaşi autor arată însă că judecă‐
torul  trebuie  să  invoce  oricum  calificarea  juridică  corectă  şi  să  o  pună  în 
discuția părților chiar şi atunci când este vorba de norme supletive, întrucât el 
este ținut să aplice legea pentru că e lege, şi nu doar pentru că este de ordine 
publică (p. 120).  
2 Convenția părților de a se aplica regulile răspunderii civile delictuale, iar 

nu contractuale pentru stabilirea prejudiciului, deși incidentă este răspunderea 
contractuală, nu contravine dispozițiilor art. 1.350 alin. (3) NCC, ci, dimpotrivă, 
reprezintă o consecință logică a aplicării acestora. Din textul de lege rezultă că 
partea interesată nu are un drept de opțiune între regimul răspunderii contrac‐
tuale și alt regim juridic care i‐ar fi, eventual, mai favorabil. Nefiind suficientă 
manifestarea de voință unilaterală a reclamantului, numai prin convenția părți‐
lor s‐ar putea deroga de la regimul răspunderii contractuale, stabilit prin norme 
supletive,  și  opta  pentru  alt  regim  juridic  în  ceea  ce  privește  dimensionarea 
prejudiciului. 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
39
care ar putea fi obligat alături sau pentru pârât la repararea preju‐
diciului1. 
Dacă însă este vorba despre drepturi de care părțile nu pot să 
dispună, fie pe tărâmul dreptului substanțial, fie pe cel al dreptului 
procesual,  judecătorul  va  respinge  acțiunea  ca  inadmisibilă.  De 
exemplu, reclamantul îl cheamă în judecată pe pârât într‐o acțiune 
de  drept  comun  de  evacuare  (nu  în  procedura  specială  regle‐
mentată  de  art.  1.040‐1.045  NCPC),  susținând  că  el  este  proprie‐
tarul  unui  apartament  pe  care  pârâtul  îl  ocupă  fără  niciun  drept, 
instanța pune în discuția părților calificarea acțiunii ca fiind una în 
revendicare imobiliară fundamentată pe dispozițiile art. 563 NCC, 
iar  acestea,  în  baza  unui  acord  expres,  insistă  în  calificarea  ei  ca 
fiind o acțiune în evacuare. În această situație, judecătorul va sta‐
bili competența materială şi teritorială, taxa judiciară de timbru şi 
calea  de  atac  împotriva  hotărârii  raportat  la  calificarea  dată  de 
părți, dar va respinge acțiunea ca inadmisibilă, nefiind vorba des‐
pre  o  simplă  acțiune  în  evacuare,  ci  despre  una  în  revendicare, 
părțile neputând eluda, prin acordul lor de voință, normele impe‐
rative privind stabilirea competenței materiale, a taxei judiciare de 
timbru,  a  căilor  de  atac  după  valoare  şi  a  competenței  teritoriale 
(exclusive) după locul situării imobilului. 
 
1.14. Rolul judecătorului în propunerea probelor 
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) NCPC, părțile au obligaţia 
să îşi probeze pretențiile şi apărările, iar, conform art. 22 alin. (2) 
NCPC, judecătorul are îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele 
legale pentru aflarea adevărului, fiind în drept să dispună adminis‐
trarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se 
opun.  
În  aplicarea  acestor  texte,  în  materie  de  probe,  în  art.  254  
alin.  (1)  NCPC  se  prevede  că  probele  se  propun,  sub  sancțiunea 

1  Pentru  opinia  potrivit  căreia  instanța  nu  ar  putea  soluționa  litigiul  pe 

baza  calificării  juridice  greşite  date  de  părți  decât  dacă  acesta  este  stins  prin 
tranzacție sau pe calea medierii, a se vedea I. Rebeca, op. cit., p. 247. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
40
decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, 
iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel1. 
În  alin.  (5)  al  aceluiaşi  articol  se  arată  că  instanța  va  dispune  ca 
părțile  să  completeze  probele,  dacă  apreciază  că  cele  propuse  nu 
sunt îndestulătoare, putând, din oficiu, să pună în discuția părților 
administrarea  altor  probe,  pe  care  le  poate  ordona  chiar  dacă 
părțile se împotrivesc. Acest rol al judecătorului în administrarea 
probelor  este  atenuat  prin  dispoziția  cuprinsă  în  alin.  (6)  al  
art.  254,  care  nu  permite  părților  să  invoce  în  calea  de  atac  omi‐
siunea instanței de  a ordona din oficiu  probe  pe care ele nu le­au 
propus şi administrat în condiţiile legii. 
Punând în balanță rolul părților şi cel al judecătorului în admi‐
nistrarea probelor, pe baza textelor enunțate, am putea conchide, 
la  prima  vedere,  că  părțile  au  obligația  să  propună  probe  pentru 
dovedirea  cererilor  şi  pretențiilor  lor,  în  condițiile  prevăzute  de 
lege, sub sancțiunea decăderii, iar judecătorul poate sau trebuie să 
propună  din  oficiu  (unele  texte  conduc  spre  ideea  de  obligație, 
altele  spre  aceea  de  facultate2)  doar  acele  probe  care  nu  au  fost 
propuse  de  părți,  fără  ca  neîndeplinirea  acestei  atribuții  să  fie 
supusă vreunei sancțiuni în căile de atac. În realitate, este lipsit de 
logică să concluzionăm că judecătorul va respinge o probă ca fiind 
tardiv  propusă  de  partea  interesată,  chiar  dacă  apreciază  că  este 
necesară aflării adevărului, însă, dacă partea nu ar fi propus proba, 
judecătorul putea să o ordone din oficiu. Apreciem, aşadar, că rolul 
judecătorului  în  aflarea  adevărului  înlătură  sancţiunea  decăderii 

1  Situațiile  în  care  părțile  pot  propune  și  ulterior  probe  sunt  arătate  în  

alin. (2) al aceluiaşi articol şi în alte texte ale Codului, cum ar fi art. 204 privind 
modificarea  cererii  de  chemare  în  judecată  de  către  reclamant  şi  propunerea 
probelor la primul termen de judecată. 
2  Pentru  opinia  că  aceasta  reprezintă  o  facultate  pentru  judecător,  a  se 

vedea, de exemplu, D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de 
procedură  civilă…,  op.  cit.,  p.  62,  iar,  pentru  opinia  potrivit  căreia  „instanța  nu 
poate  abdica  de  la  îndatorirea  ce‐i  revine  pentru  a  descoperi  adevărul,  deci 
trebuie să administreze toate probele necesare justei soluționări a cauzei” (s.n.), 
a  se  vedea  V.M.  Ciobanu,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.),  Noul  Cod  de 
procedură civilă…, op. cit., p. 58. 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
41
din  dreptul  de  a  propune  o  probă1,  judecătorul  fiind  în  drept  să 
încuviințeze din oficiu chiar probe care au fost propuse tardiv de 
părți.  Cu  privire  la  administrarea  probei,  dacă  aceasta  implică 
cheltuieli pe care părțile se împotrivesc să le avanseze, deşi nu se 
află în situația de a avea nevoie de ajutor public judiciar, instanța 
va putea aplica sancțiunile prevăzute de Cod. 
De remarcat este însă faptul că, spre deosebire de rolul său în 
stabilirea cadrului procesual obiectiv, limitat de  invocarea  apără‐
rilor  de  ordine  publică,  rolul  judecătorului  în  administrarea  pro‐
belor  nu  cunoaşte  aceleaşi  limitări,  el  putând  ordona  probe  şi  cu 
privire  la  pretenţii,  şi  cu  privire  la  apărările  de  ordine  privată. 
Aşadar,  de  îndată  ce  partea  interesată  s‐a  prevalat  de  norma  sau 
instituția juridică de ordine privată, invocând‐o în susținerea pre‐
tențiilor  sale  sau,  după  caz,  în  apărare,  judecătorul  este  liber  să 
dispună chiar din oficiu administrarea probelor necesare pentru a 
stabili  adevărata  situație  de  fapt,  tocmai  pentru  a  se  pronunța  în 
mod temeinic cu privire la pretențiile şi apărările formulate. 
 
1.15. Rolul judecătorului în stabilirea cadrului procesual 
subiectiv 
Am arătat deja, atunci când am vorbit despre principiul dispo‐
nibilității şi dreptul părților de a stabili cadrul procesual subiectiv, 
că  judecătorul  poate  dispune  introducerea  în  cauză  a  altor  per‐
soane, în condițiile legii [art. 22 alin. (3) şi art. 78 NCPC], astfel că 
nu vom mai reveni asupra acestui aspect. 
 
1.16. Posibilitate versus obligaţie 
De remarcat este că între ce înseamnă posibilitate şi ce repre‐
zintă o obligație pentru judecător există o delimitare fragilă, pentru 

1  Pentru  opinia  potrivit  căreia  judecătorul  poate  asigura  atenuarea  unor 

dispoziții  legale  restrictive,  cum  ar  fi  sancțiunea  decăderii  din  dreptul  de  a 
propune  probe,  a  se  vedea  V.M.  Ciobanu,  în V.M.  Ciobanu, M.  Nicolae  (coord.), 
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 59. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
42
că, de multe ori, simpla formulare care aduce a posibilitate poate 
însemna  o  obligație  pentru  judecător,  cum  ar  fi  aceea  a  invocării 
din oficiu a unor motive de ordine publică de apel sau de recurs1, a 
unor  motive  de  nulitate  absolută  a  unor  acte  de  procedură  etc. 
Bunăoară, în materia recursului, art. 489 alin. (3) NCPC prevede că 
motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de 
către  instanță.  Această  formulare  nu  înseamnă  nicidecum  că 
instanța are posibilitatea de a alege între a invoca sau nu motivele 
de  ordine  publică  pe  care  le‐a  observat,  ci  că  poate  și  ea  să  le 
invoce,  dacă  recurentul  nu  a  făcut‐o  prin  motivele  de  recurs, 
altminteri,  invocarea  lor  este  obligatorie  [chiar  dacă  neinvocarea 
nu atrage vreo sancțiune, nefiind motiv de exercitare a vreunei căi 
de  atac  de  retractare,  mai  exact  a  unei  contestații  în  anulare  –  
art. 503 alin. (2) pct. 4 și alin. (3) NCPC]. De aceea, credem că, dacă 
vreuna  dintre  părți  observă  după  împlinirea  termenului  de 
motivare a căii de atac existența unui motiv de ordine publică și îl 
invocă (chiar în procedura filtrului), instanța de recurs nu poate să 
îl ignore, fiind obligată să se pronunțe asupra lui. Tot astfel, în alte 
situații  în  care  părțile  ar  fi  decăzute  din  dreptul  de  a  invoca 
anumite apărări, cum ar fi excepția nulității absolute a unui act de 
procedură, motivul existând la data când a fost deja invocat un alt 
motiv de nulitate de către parte, sancțiunea prevăzută de art. 178 
alin. (5) NCPC2 poate fi înlăturată în mod similar, decăderea nefi‐
ind aplicabilă instanței și ea neputând ignora solicitarea părții de a 
constata  o  nulitate  absolută,  întrucât  era  ea  însăși  obligată  să  o 
observe din oficiu, sensul art. 178 alin. (1) NCPC3 trebuind interpretat 

1 În sensul că judecătorul poate să invoce motive de ordine publică în apel şi 

recurs, şi nu este obligat să facă acest lucru, mai cu seamă când ar duce la casare, 
cu consecința reluării judecății, a se vedea: D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi 
(coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  p.  62;  O.  Spineanu‐Matei,  în  
G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 944.  
2 Textul art. 178 alin. (5) NCPC este următorul: „Toate cauzele de nulitate a 

actelor  de  procedură  deja  efectuate  trebuie  invocate  deodată,  sub  sancțiunea 
decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca” (s.n.). 
3 Textul art. 178 alin. (1) NCPC este următorul: „Nulitatea absolută poate fi 

invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în 
orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel” (s.n.). 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
43
similar cu cel al textului art. 489 alin. (3) NCPC1. Sunt însă situații 
când judecătorul are o putere discreționară în a aprecia dacă este 
cazul  să  ia  sau  nu  anumite  măsuri,  legea  lăsând  aceasta  în  mod 
explicit  la  latitudinea  sa  şi  părțile  neputând  să‐i  impună  o  altă 
conduită,  cum  ar  fi  situațiile  în  care  poate  sau  nu  să  dispună 
citarea,  respectiv  ascultarea  părților  (în  cazul  îndreptării  erorii 
materiale din hotărâre, al soluționării cererii de recuzare, în cadrul 
procedurii necontencioase, în cadrul procedurii cu privire la cere‐
rile  cu  valoare  redusă  etc.),  părțile  neputând  invoca  încălcarea 
principiului  contradictorialității,  al  dreptului  la  apărare,  al  orali‐
tății  dacă  se  prezintă  fără  a  fi  citate  şi  judecătorul  refuză  să  le 
asculte concluziile2. 
 
1.17. Puterea de apreciere a judecătorului 
Potrivit art. 22 alin. (7) NCPC, ori de câte ori legea îi rezervă 
judecătorului  puterea  de  apreciere  sau  îi  cere  să  țină  seama  de 
toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, 
de  principiile  generale  ale  dreptului,  de  cerințele  echității  și  de 
buna‐credință.  Judecătorul  nu  face  o  simplă  aplicare  mecanică  a 
legii.  Numeroase  dispoziții  legale  au  caracter  general  ori  folosesc 
anumite  concepte  deschise,  precum  rezonabil,  echitate,  bună‐
credință,  caracter  proporțional  ori,  dimpotrivă,  vădita  dispropor‐
ție,  motive  temeinice,  interesul  superior  al  copilului  etc.  În  acest 
caz, legea recunoaște judecătorului un drept de apreciere, el fiind 
ținut  să  caute  o  soluție  justă,  care  să  pună  în  balanță  în  mod 
corespunzător drepturile și interesele legitime ale părților. Așadar, 
dreptatea  și  echitatea  nu  sunt  indiferente  judecătorului,  ci, 
dimpotrivă,  dezideratul  dreptății  este  cea  mai  înaltă  justificare  a 
funcției  judiciare.  Chiar  dacă  nu  întotdeauna  o  soluție  conformă 

1  În  sensul  că,  în  absența  unei  sancțiuni,  instanța  nu  este  împiedicată  să 

invoce  și  ulterior  motivele  de  nulitate  absolută  în  virtutea  principiului  rolului 
activ,  a  se  vedea  L.‐Al.  Viorel,  Regula  invocării  concomitente  sau,  după  caz,  „de 
îndată” a unor nulităţi, în RRDP nr. 3/2013, p. 136, par. 6.3. 
2 În sens contrar, a se vedea D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), 

Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 46. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
44
legii apare ca fiind echitabilă (îndeosebi părților din conflictul juri‐
dic le va fi foarte greu să admită că nu au dreptate, potrivit dispo‐
zițiilor  legale  incidente,  astfel  cum  acestea  au  fost  aplicate  prin 
hotărârea judecătorească), este în interesul certitudinii juridice să 
existe o regulă de drept cu caracter general, formulată pe temeiul 
unei evaluări și ierarhizări abstracte a intereselor aflate în conflict, 
chestiuni care sunt de resortul puterii legislative. Nu ar fi de dorit 
și nici posibil ca de fiecare dată formularea regulii de drept să fie 
lăsată  la  îndemâna  instanței,  întrucât  s‐ar  ajunge  la  soluții  diver‐
gente,  pe  temeiul  sentimentului  subiectiv  și  particular  al  fiecărui 
judecător, despre ceea ce este just și echitabil1. 
Cu toate acestea, este incontestabil că există numeroase situ‐
ații  în  care  legea  fie  are  un  caracter  general,  utilizând  noțiuni  al 
căror conținut prin raportare la cazul concret trebuie să fie deter‐
minat  și de judecător, pe temeiul unei judecăți de valoare parțial 
extrinseci normei aplicate, fie în care o anumită situație este nere‐
glementată,  caz  în  care,  în  lipsa  uzanțelor,  judecătorul  trebuie  să 
recurgă  fie  la  analogia  legii,  aplicând  dispoziții  edictate  pentru 
situații  asemănătoare  celei  rămase  nereglementate,  fie  chiar  la 
analogia dreptului, făcând aplicarea principiilor generale ale drep‐
tului.  În  toate  aceste  cazuri,  judecătorul  va  căuta  să  dea  o  inter‐
pretare care să ducă la o soluționare echitabilă, dreaptă a cazului 
dedus  judecății.  Rostul  dispozițiilor  art.  22  alin.  (7)  NCPC  este  să 
consacre explicit standardele generale pe care judecătorul trebuie 
să  le  aplice  când  își  exercită  dreptul  de  apreciere,  precum  și  să 
permită  cenzurarea  măsurii  luate,  pe  calea  controlului  judiciar, 
atunci când aceasta nu ține seama de respectivele standarde ori le 
aplică greșit2. 

1 Cu privire la echitate, ca izvor de drept, a se vedea M. Nicolae, Codex Iuris 

Civilis.  Tomul  I.  Noul  Cod  Civil  –  ediţie  critică,  Ed.  Universul  Juridic,  București, 
2012, p. 33. Pentru o viziune critică asupra rolului judecătorului continental în 
crearea  normei  de  drept,  a  se  vedea  Fr.  Terré,  Un  juge  créateur  de  droit?  Non 
merci!,  în  „La  création  du  droit  par  le  juge,  Archives  de  philosophie  du  droit”, 
tome 50, Dalloz, Paris, 2007, pp. 305‐311. 
2  Cu  privire  la  semnificația  referirii  la  noțiunea  de  echitate  din  cuprinsul 

art.  5  alin.  (3)  și  corelația  acestuia  cu  dispozițiile  art.  22  alin.  (7)  NCPC,  a  se 
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări   
45
Pentru  a  da  numai  câteva  exemple  de  norme  cuprinse  în 
Codul de  procedură civilă care conferă judecătorului un drept de 
apreciere, menționăm: posibilitatea recunoscută instanței de a cita 
sau nu părțile [cum ar fi art. 442 alin. (2) teza a II‐a NCPC – în ma‐
teria  îndreptării  erorilor  materiale  din  hotărâri,  art.  532  alin.  (1) 
teza  a  II‐a  NCPC  –  în  cazul  procedurii  necontencioase,  art.  999  
alin.  (2)  teza  I  NCPC  –  în  materia  ordonanței  președințiale,  
art.  1.030  alin.  (2)  NCPC  –  în  cazul  cererilor  cu  valoare  redusă]; 
facultatea  recunoscută  instanței  de  a  reduce,  chiar  și  din  oficiu, 
motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul 
avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport 
cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată 
de  avocat,  ținând  seama  și  de  circumstanțele  cauzei  [art.  451  
alin. (2) NCPC]; posibilitatea de a obliga partea la plata unei cau‐
țiuni,  atunci  când  aceasta  este  facultativă  [cum  ar  fi  art.  953  
alin. (1) – în materia sechestrului asigurător, art. 975 alin. (2) – în 
materia sechestrului judiciar] etc. 
 
Concluzii 
Rolul  judecătorului  în  dreptul  procesual  civil  român  poate  fi 
înțeles numai prin raportare la celelalte principii fundamentale ale 
procesului  civil.  Un  interes  deosebit  îl  reprezintă  raportul  dintre 
principiul  disponibilității,  definitoriu  pentru  procesul  civil,  care 
este un proces al intereselor preponderent private, și rolul judecă‐
torului  în  asigurarea  legalității  și  aflarea  adevărului  în  procesul 
civil. 
Dacă titularul cererii deduse judecății alege care este preten‐
ția  pe  care  o  deduce  judecății  și  situația  de  fapt  pe  care  se  înte‐
meiază și propune, totodată, o calificare juridică, judecătorul, care 

vedea:  V.M.  Ciobanu,  Comentariu  sub  art.  5,  în  Noul  Cod  de  procedură  civilă 
comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 11; M. Nicolae, 
Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi 
de  către  Înalta  Curte  de  Casaţie  și  Justiţie  în  lumina  noului  Cod  de  procedură 
civilă, în Dreptul nr. 2/2014, pp. 26‐27, nota 37.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
46
trebuie  să  se  pronunțe  în  limitele  învestirii  sale,  este  în  drept,  în 
virtutea  prerogativelor  sale  jurisdicționale,  să  dea  cererii  califi‐
carea  juridică  exactă  și  să  facă  aplicarea  normelor  juridice  inci‐
dente (iura novit curia). 
Totodată, dacă incumbă părților obligația de a‐și motiva cere‐
rile, de a formula apărările și de a propune probele necesare, jude‐
cătorul  este  în  drept  să  invoce  din  oficiu  chestiunile  de  ordine 
publică, să pună în discuția părților împrejurări de fapt și de drept 
aflate  în  legătură  cu  cererile  și  cu  apărările  formulate,  să  învede‐
reze necesitatea completării probatoriului și, la nevoie, să dispună 
din oficiu administrarea probelor necesare. 
Credem că noul Cod de procedură civilă a instituit un echilibru 
just între principiul disponibilității și rolul judecătorului în desfă‐
șurarea  procesului  civil.  Domeniul  predilect  al  activității  judecă‐
torului,  acela  de  a  face  aplicarea  corectă  a  legii,  a  fost  consolidat, 
consacrându‐se  la  nivel  legislativ  consecințele  care  decurg  din 
adagiul iura novit curia. În ceea ce privește stabilirea faptelor, s‐a 
conturat mai bine responsabilitatea preponderentă a părților, fără 
a  fi  abandonat  rolul  activ  al  judecătorului  în  materie  probatorie, 
care  constituie  o  garanție  suplimentară  pentru  a  atinge  dezide‐
ratul  procedurii  civile,  anume  pronunțarea  unor  soluții  juste,  în 
conformitate cu legea. 
Iura novit curia   
47

CAPITOLUL II 
Prerogativele instanţei referitoare la stabilirea 
corectă a calificării juridice. 
Semnificaţia principiului iura novit curia 

Preambul 
În practica judiciară anterioară noului Cod, se regăseşte frec‐
vent  afirmația  potrivit  căreia,  dacă  reclamantul  insistă  în  califi‐
carea juridică dată cererii sale, instanța este ținută de această cali‐
ficare, sub cuvânt că așa ar impune principiul disponibilității. 
Deși această optică relevă o anumită doză de pragmatism ale 
cărei avantaje nu sunt de subestimat, mai ales în condițiile numă‐
rului  mare  de  cauze  aflate  pe  rolul  instanțelor  judecătorești,  în 
cadrul prezentului capitol vom demonstra că soluția anterior men‐
ționată se întemeiază pe premise greșite (anume o înțelegere ero‐
nată a noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată și, impli‐
cit, a principiului disponibilității) și ignoră în mod nepermis sem‐
nificația  principiului  iura  novit  curia,  care  exprimă,  în  mod  con‐
centrat,  esența  funcției jurisdicționale a judecătorului: aceea de a 
spune dreptul, de a aplica legea faptelor introduse de părți în pro‐
ces și constatate pe bază de probe („da mihi factum, dabo tibi ius”). 
Această  dimensiune  a  funcției  jurisdicționale  nu  poate  fi 
amputată  prin  limitarea  judecătorului  la  calificarea  juridică  ero‐
nată  propusă  de  parte  ori  prin  condiționarea  părții  să  ofere  o 
calificare  juridică  cererii  sale,  calificare  de  care  ulterior  judecă‐
torul să se considere ținut1. 

1  Pentru  o  analiză  densă,  conexă  chestiunilor  abordate  în  prezentul 

capitol,  a  se  vedea  A.‐A.  Chiș,  Gh.‐L.  Zidaru,  Rolul  judecătorului  și  principiul 
disponibilităţii  în  procesul  civil  –  conexiuni  și  limitări  (în  curs  de  apariție);  de 
asemenea,  a  se  vedea  Gh.‐L.  Zidaru,  Este  instanţa  îndreptăţită  să  schimbe 
calificarea juridică a cererii formulate? Reflecţii din perspectiva principiului iura 
novit curia, în RRDP nr. 2/2014, pp. 168‐203. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
48
Concluzia  pe  care  am  schițat‐o  deja  este  nu  doar  în  acord  cu 
soluțiile  reținute  de  autori  de  prestigiu  din  spațiul  juridic  euro‐
pean,  ci  și  în  deplină  concordanță  cu  dispozițiile  noului  Cod  de 
procedură civilă (dacă nu cumva chiar și cu ale vechiului Cod...). 
După scurte incursiuni în dreptul comparat (ne vom raporta, 
pe  rând,  la  dreptul  german  și  la  cel  francez),  limitate  la  strictul 
necesar  pentru  a  înțelege  soluțiile  noului  Cod  în  materie1,  vom 
analiza,  pe  rând,  soluțiile  adoptate  sub  imperiul  vechii  legislații, 
pentru a examina apoi clarificările aduse de noul Cod. 
 
2.1. Sediul materiei 
Art. 22. Rolul judecătorului în aflarea adevărului 
(1)  Judecătorul  soluţionează  litigiul  conform  regulilor  de 
drept care îi sunt aplicabile. 
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloa­
cele  legale,  pentru  a  preveni  orice  greşeală  privind  aflarea  ade­
vărului  în  cauză,  pe  baza  stabilirii  faptelor  şi  prin  aplicarea 
corectă  a  legii,  în  scopul  pronunţării  unei  hotărâri  temeinice  şi 
legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în 
drept  pe  care  părţile  le  invocă,  judecătorul  este  în  drept  să  le 
ceară  să  prezinte  explicaţii,  oral  sau  în  scris,  să  pună  în  dezba­
terea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă 
nu  sunt  menţionate  în  cerere  sau  în  întâmpinare,  să  dispună 
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi 
alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. 
(…) 
(4)  Judecătorul  dă  sau  restabileşte  calificarea  juridică  a 
actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le­au dat o 
altă  denumire.  În  acest  caz  judecătorul  este  obligat  să  pună  în 
discuţia părţilor calificarea juridică exactă. 

1  În  al  doilea  studiu  citat  în  nota  precedentă,  secțiunea  dedicată  princi‐

piului iura novit curia în dreptul german este tratată mai amplu, pentru a faci‐
lita  celor  interesați  o  mai  bună  cunoaștere  a  problemelor  teoretice  și  practice 
referitoare  la  determinarea  obiectului  litigiului  în  dreptul  german.  În  cele  ce 
urmează, ne vom limita la prerogativele instanței de a stabili calificarea juridică 
exactă.  
Iura novit curia   
49
(5)  Cu  toate  acestea,  judecătorul  nu  poate  schimba  denu­
mirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui 
acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, 
au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora 
au  înţeles  să  limiteze  dezbaterile,  dacă  astfel  nu  se  încalcă 
drepturile sau interesele legitime ale altora. 
(…) 
 
2.2.  Principiul  iura  novit  curia  în  dreptul  procesual  civil 
german 
Potrivit  teoriei dominante, preluată în  general  şi  de jurispru‐
dență, obiectul cererii (Streitgegenstand) este determinat de petitul 
cererii  reclamantului  (Antrag)  şi  de  complexul  faptelor  expuse 
pentru  motivarea  acestuia  (Lebenssachverhalt)1.  Literal,  noțiunea 
de  Lebenssachverhalt  înseamnă  „situație  de  viață”.  Este  vorba 
despre  înlănțuirea  obiectivă  a  faptelor,  astfel  cum  acestea  s‐au 
petrecut  în  realitate,  de  care  dreptul  obiectiv  leagă  o  consecință 
juridică  la  a  cărei  realizare  sau  recunoaştere  tinde  cererea 
reclamantului.  
Ca  urmare,  în  această  concepție,  obiectul  litigiului  are  două 
elemente  echivalente,  petitul  şi  faptele  pe  care  se  întemeiază  şi 
care  îl  justifică.  Calificarea  juridică  este  exterioară  obiectului 
litigiului, fiind o prerogativă care aparține exclusiv instanței2. 
Obiectul litigiului este, așadar, o noţiune procesuală, autonomă 
față de dreptul subiectiv sau de drepturile subiective care stau la 

1  A  se  vedea,  spre  exemplu,  H.‐J.  Musielak  (coord.),  Kommentar  zur 

Zivilprozessordnung  (ZPO)  mit  Gerichtsverfassungsgesetz  (Comentariul  Codului 


de  procedură  civilă  şi  a  Legii  de  organizare  judiciară),  ed.  a  8‐a,  Ed.  C.H.  Beck, 
2011  (lucrare  consultată  în  baza  de  date  www.beck­online.de),  Introducere,  
pct. 72 şi urm.  
2 Pentru expunerea teoriei, cu variantele sale, a se vedea, e.g.: H.‐J. Musielak 

(coord.),  Introducere,  pct.  72  şi  urm.;  F.  Stein,  M.  Jonas  (întemeietorii 
comentariului)/H.  Roth,  Kommentar  zur  Zivilprozessordnung  (Comentariul 
procedurii civile), ed. a 22‐a, Ed. Mohr Siebeck, Tübingen, 2003, vol. II, p. 10 şi 
urm. (lucrare citată în continuare „Stein/Jonas/colaboratorul autor al secțiunii 
respective”); Rosenberg/Schwab/Gottwald, p. 506 şi urm. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
50
baza pretențiilor formulate. În măsura în care petitul este identic, 
iar  faptele  pe  care  se  întemeiază  pretenția  sunt  aceleași,  obiectul 
litigiului este unic, indiferent dacă pretenția decurge din mai multe 
drepturi subiective, care pot fi invocate alternativ (pluralitatea de 
drepturi), sau dacă dreptul subiectiv este unic, decurgând din mai 
multe  norme  juridice  (pluralitatea  de  temeiuri  de  drept)1.  În 
consecință, noţiunea procesuală de pretenţie nu se poate identifica 
cu dreptul subiectiv (material) dedus judecăţii2. 
Am  insistat  asupra  acestei  chestiuni  întrucât  se  pare  că  în 
dreptul român nu a fost încă depășită concepția potrivit căreia, în 
cazul  în  care  aceeași  pretenție  poate  fi  întemeiată  pe  temeiuri 
juridice  alternative,  ar  exista  un  cumul  de  cereri.  Spre  exemplu, 
dacă  acțiunea  ilicită  imputată  pârâtului  constituie  deopotrivă  o 
contrafacere  a  dreptului  exclusiv  asupra  mărcii  și  un  act  de 
concurență neloială, în practica judiciară s‐a reținut uneori că am 
fi  în  prezența  unui  cumul  de  cereri.  Or,  în  realitate,  cererea  este 
unică, iar faptele care justifică pretenţia formulată sunt aceleași. Ca 
atare,  obiectul  litigiului  este  unitar.  Instanţa  competentă  se 
stabilește în funcţie de oricare dintre calificările juridice alternative 
(în măsura în care acestea ar atrage, fiecare în parte, competențe 
diferite), iar  competenţa sa se întinde  asupra  cererii, în ansamblul 
său, instanţa fiind ţinută să se pronunţe asupra tuturor temeiurilor 

1  Situația  unei  pluralităţi  de  drepturi,  întemeiate  pe  o  pluralitate  de 

temeiuri  juridice  (Anspruchskonkurrenz,  concurs  de  drepturi  –  spre  exemplu, 


dreptul  de  a  primi  plata  prețului  ori  dreptul  de  a  pretinde  echivalentul 
îmbogățirii fără justă cauză, dacă actul translativ de proprietate nu ar fi valabil), 
nu trebuie confundată cu situația în care acelaşi drept subiectiv se întemeiază 
pe mai multe norme juridice, caz în care nu există un cumul de drepturi, ci un 
cumul  de  norme  juridice  din  care  decurge  un  drept  unic  (Gesetzeskonkurrenz, 
concurs  de  norme).  În  ambele  cazuri,  potrivit  opiniei  dominante  există  o 
singură cerere (o singură pretenție cu caracter unitar), întrucât, după cum vom 
vedea,  opinia  unanimă  a  doctrinei  şi  a  practicii  este  că  obiectul  nu  poate 
depinde  de  norma  de  drept  invocată  de  reclamant,  invocarea  adițională  sau 
alternativă  a  unei  norme  diferite  fiind  un  simplu  argument  care  nu  schimbă 
limitele  sesizării,  mai  ales  întrucât  instanța  este  obligată  să  determine  şi  să 
aplice normele de drept relevante (iura novit curia).  
2 A se vedea Stein/Jonas/Roth, 2008, vol. IV, p. 10 şi urm.  
Iura novit curia   
51
juridice  invocate.  Soluția  se  impune  în  lumina  principiului  iura 
novit  curia  și  al  economiei  procesuale,  care  se  opun  unor  disjun‐
geri  artificiale,  de  natură  să  fragmenteze  litigiul  și  să  genereze 
riscul  unor  soluții  contradictorii.  Fără  a  intra  aici  în  detalii, 
chestiunea  a  fost  amplu  discutată  în  dreptul  german  și  rezolvată 
jurisprudențial în sensul celor de mai sus.  
O  chestiune  practică  ce  se  ivește  în  situații  precum  cea 
exemplificată  anterior  privește  timbrajul.  Dacă  din  perspectiva 
unei  calificări  taxa  este  una  fixă  (precum  în  cazul  acțiunii  în 
contrafacere), iar din perspectiva celeilalte calificări invocate (ori 
luate  în  considerare  din  oficiu  de  instanță)  taxa  se  calculează  la 
valoare?  Fără  a  intra  în  amănunte,  credem  că  în  această  situație, 
față  de  unicitatea  cererii,  se  datorează  o  singură  taxă  de  timbru 
[art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de 
timbru, interpretat a contrario și, mai departe, a fortiori – dacă mai 
multe capete de cerere cu o finalitate unică sunt supuse unei taxe 
unice, cu atât mai mult această soluție se impune pentru o cerere 
unică,  chiar  întemeiată  pe  calificări  juridice  alternative],  anume 
cea  calculată  la  valoarea  obiectului  cererii  [art.  3  alin.  (1)  din 
O.U.G.  nr.  80/2013],  soluție  care  constituie  dreptul  comun  în 
materia cererilor patrimoniale. 
Potrivit  juristului  elvețian  Walther  Habscheid1,  petitul  cererii 
constă  în  susținerea  reclamantului  că  i  se  cuvine  o  anumită 
prestație, din punct de vedere juridic. El afirmă, aşadar, un drept 
(Rechtsbehauptung),  dar  acest  drept  este  privit  în  mod  abstract, 
neidentificându‐se  cu  dreptul  subiectiv,  material.  Reclamantul  nu 
susține  că  îi  revine  un  drept  cu  o  anumită  calificare  juridică 
(decurgând  dintr‐un  împrumut,  din  îmbogățire  fără  justă  cauză 
etc.),  calificare  juridică  ce  îi  este,  în  cele  din  urmă,  indiferentă,  ci 
doar un drept cu un anumit conţinut (dreptul de a primi de la pârât 

1 W. Habscheid, Die neuere Entwicklung der Lehre vom Streitgegenstand im 

Zivilprozess (Evoluţii  mai  noi  ale  teoriei  obiectului  litigiului  în procesul civil), în 


„Festschriftfür  Karl‐Heinz  Schwab”  („Liber  amicorum  Karl‐Heinz  Schwab“), 
1990, p. 182. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
52
o  anumită  sumă  de  bani  ori  altă  prestație  sau  de  a  pretinde 
pârâtului o abstențiune etc.). 
„Teoria  procesuală”  –  zice  Habscheid  –  „înfăptuieşte  aşadar 
adagiul  «dabo  mihi  facta,  dabo  tibi  jus»,  unde  acel  «dabo  tibi  jus» 
trebuie  întregit  cu  «iura  novit  curia».  «Iura  novit  curia»,  asta 
înseamnă că instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, 
aşa  încât  trebuie  să  verifice  pretenţia  (juridică)  formulată  din 
perspectiva  tuturor  categoriilor  de  drept  substanţial  –  adică  spre 
exemplu contract, îmbogăţire fără justă cauză, delict – până când va 
da răspunsul că acţiunea este întemeiată ori neîntemeiată. 
Se poate formula şi în felul următor: nu afirmarea concretă a 
unui drept substanțial de o anumită calitate – de exemplu, dreptul 
de  a  primi  prețul  bunului  vândut  –  este  obiectul  litigiului,  ci 
afirmația  reclamantului,  inclusă  în  petitul  cererii  sale,  că  are 
dreptul  de  a  i  se  plăti  100.000  DM,  adică  un  drept  cu  un  anumit 
conţinut.  Numai  aşa  obține  reclamantul  o  protecție  juridică 
optimă,  numai  aşa  se  asigură  că  hotărârea  este  cu  adevărat 
«finală», aşadar, spre exemplu, că cererea de plată a sumei de bani, 
respinsă  pentru  inexistența  contractului  de  vânzare,  nu  se 
reiterează  cu  susținerea  potrivit  căreia  bunul  vândut  a  fost 
consumat, aşa încât pretenția este întemeiată, de această dată, pe 
îmbogățirea fără justă cauză”1 (s.n.). 
Așadar,  în  dreptul  procesual  german,  potrivit  teoriei  expuse, 
reclamantul  (chiar  asistat  de  avocat  şi  chiar  în  cazurile  unde 
asistența avocațială este obligatorie) nu trebuie decât să spună ce 
vrea  (ce  pretenție  formulează)  şi  din  ce  motiv  (prin  motiv  se 
înțelege însă situația de fapt din care deduce pretenția formulată, 
iar  nu  încadrarea  în  drept).  Calificarea  juridică  a  pretenției 
formulate se face de către instanță. 
Cu  alte  cuvinte,  chiar  dacă  reclamantul  s‐ar  întemeia  explicit 
pe un anumit temei juridic – şi, când spunem temei juridic, nu ne 
referim  în  niciun  caz  la  norma  de  drept,  ci  la  instituția  sau 
categoria  juridică  din  care  rezultă  dreptul  a  cărui  protecție  se 

1  A  se  vedea  W.  Habscheid,  Die  neuere  Entwicklung  der  Lehre...,  op.  cit.,  

p. 184.  
Iura novit curia   
53
solicită  –  instanţa  nu  este  limitată  la  temeiul  juridic  invocat  (care 
poate fi eronat sau incomplet), ci este ţinută să verifice în ce măsură 
situaţia de fapt expusă  poate fi subsumată ipotezei  oricărei  norme 
juridice din a cărei dispoziţie ar putea decurge pretenţia formulată. 
Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să verifice pretenţia formulată din 
perspectiva întregului drept substanţial, cel puțin în principiu.  
Astfel,  Curtea  Federală  de  Justiție  a  reținut  că  „în  obiectul 
cererii poate fi inclus şi un drept substanțial, pe care reclamantul 
nu  şi‐a  susținut  în  mod  expres  cererea.  Conform  concepției 
dominante  astăzi  despre  obiectul  litigiului,  prin  cererea  de 
chemare  în  judecată  nu  se  invocă  un  anumit  drept  subiectiv; 
obiectul litigiului este pretenția în sens procesual, care tinde către 
o anumită consecință juridică şi este determinată de petitul cererii 
introductive,  care  concretizează  consecința  juridică  pe  care  o 
urmăreşte reclamantul, şi de situația de fapt (motivul pretenției), 
din care reclamantul deduce efectul juridic dorit. Dacă din situația 
de  fapt  relatată  de  reclamant  rezultă  şi  un  alt  drept  substanțial 
decât  cel  indicat  expres  în  acțiune,  el  constituie  de  asemenea 
obiect al litigiului”1. 

1  A  se  vedea  BGH  (Bundesgerichtshof,  Curtea  Federală  de  Justiție  a 

Germaniei,  instanța  supremă  a  jurisdicției  de  drept  comun;  vom  folosi 


abrevierea uzuală „BGH”), hotărârea din 18 noiembrie 1982, apud NJW 1983, p. 
389  (Neue  Juristische  Wochenzeitschrift,  Noua  Revistă  Săptămânală  de  Drept, 
citată „NJW, an, pagină”). 
Este interesant de observat că, deşi invocarea unui alt temei de drept nu 
duce,  în  principiu,  la  un  obiect  litigios  nou,  este  foarte  posibil  ca,  în  raport  cu 
noul temei juridic invocat, reclamantul să trebuiască să introducă în proces noi 
fapte (să le susțină, iar dacă sunt contestate, se pune şi problema probei), care 
să  fie  suficient  de  diferențiate  de  faptele  expuse  anterior  încât  să  nu  se  mai 
poată  vorbi  de  un  obiect  unic,  ci,  după  caz,  de  un  cumul  de  cereri  ori  de  o 
modificare  a  cererii  introductive.  Într‐o  asemenea  situație,  adoptarea  soluției 
din  dreptul  german  (numai  situația  de  fapt  alcătuieşte  cauza,  nu  şi  calificarea 
acesteia  juridică)  nu  diferă  de soluția  îndeobşte  adoptată  în  temeiul  dreptului 
român (cauza este situația de fapt calificată juridic).  
Numai  dacă  faptele  sunt  în  mare  aceleaşi  şi  sunt  susceptibile  de  a  primi 
calificări juridice distincte este posibil ca, în măsura în care la definirea cauzei în 
dreptul român s‐ar pune accentul pe calificarea juridică oferită de reclamant, să 
se ajungă la concluzia că fiecare calificare juridică ar alcătui  o cauză distinctă. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
54
Mai mult, în concepția Curții, obiectul cererii este determinat 
de faptele „istorice”, obiective, astfel cum acestea s‐au petrecut în 
realitate,  în  toată  complexitatea  lor,  indiferent  dacă  reclamantul 
le­a  expus  sau  nu  în  mod  complet  în  cuprinsul  cererii  introductive 
din  procesul  anterior  şi  indiferent  chiar  de  împrejurarea  dacă  le­a 
cunoscut sau nu. Ca urmare, autoritatea lucrului judecat împiedică 
afirmarea,  în  al  doilea  proces,  nu  doar  a  acelor  fapte  petrecute 
anterior  primei  hotărâri  şi  cunoscute  reclamantului,  ci  chiar  şi  a 
acelor  fapte  care  nu  au  fost  prezentate  în  proces  de  reclamant 
(indiferent  dacă  acesta  le‐a  cunoscut  sau  nu),  în  măsura  în  care 
sunt  anterioare  primei  hotărâri,  iar  din  perspectiva  unui  obser‐
vator neutru, fac parte în mod natural din aceeaşi împrejurare de 
viață (Lebenssachverhalt)1. 
Rezultă, prin urmare, că situația de fapt pe care se întemeiază 
cererea  trebuie  concepută  într‐o  manieră  largă,  simpla  expunere 
adițională a unor aspecte de detaliu, de natură să imprime faptelor 
şi  alte  conotații  juridice  ori  chiar  să  fundamenteze  pretenții  pe 
temeiuri  distincte  (de  exemplu,  dolul,  ca  temei  adițional  față  de 
viciul  ascuns  invocat  în  primul  proces),  nefiind  de  natură  să 
înlăture identitatea de obiect sau de materie litigioasă, câtă vreme 
faptele noi fac parte, în mod obiectiv, din „aceeaşi împrejurare de 
viață”. 
În  doctrină  s‐a  arătat  că,  de  regulă,  reclamantul  nu  este 
îndreptățit  să  limiteze  prin  cererea  sa  temeiurile  juridice  supuse 
examinării  instanței.  O  asemenea  soluție  ar  contraveni  funcției 

Nu vom expune aici o părere cu privire la această chestiune în dreptul român 
actual, ci o vom face mai încolo. 
1  A  se  vedea  BGH,  hotărârea  din  19  noiembrie  2003,  apud  BGHZ 

(„Entscheidungen  des  Bundesgerichtshofes  in  Zivilsachen”,  „Hotărârile  Curții 


Federale de Justiție în materie civilă”) 157, p. 47. 
Observăm,  aşadar,  că,  din  punct  de  vedere  practic,  teoria  germană 
transferă  riscul  afirmării  unor  fapte  sau  încadrări  juridice  incomplete  din 
sarcina pârâtului – care, într‐o accepțiune mai restrânsă a obiectului şi cauzei, 
s‐ar  putea  confrunta  cu  o  nouă  pretenție  având  acelaşi  obiect,  altfel 
fundamentată  –  în  sarcina  reclamantului,  care  nu  va  avea  posibilitatea  de  a 
prezenta într‐un litigiu ulterior fapte neinvocate în primul proces, dar aflate în 
strânsă legătură cu împrejurările analizate cu acea ocazie. 
Iura novit curia   
55
dreptului  procesual  de  a  asigura  pacea  socială  şi  certitudinea 
juridică,  prin  soluționarea  cuprinzătoare  a  litigiului  dintre  părți1. 
Instanța  este,  aşadar,  îndreptățită  şi  chiar  obligată  să  verifice 
litigiul  sub  toate  aspectele,  indiferent  dacă  reclamantul  încearcă 
limitarea  chestiunilor  juridice  deduse  judecății  şi  chiar  dacă 
ambele părţi ar conveni această limitare, întrucât se opune adagiul 
iura novit curia2. 
Reclamantul  nu  poate  eluda  această  regulă  nici  prin  omisi‐
unea  de  a  prezenta  în  proces  fapte  care  ar  putea  fi  subsumate 
ipotezei normelor a căror aplicare nu o doreşte (în litigiul respec‐
tiv),  având  în  vedere  că,  aşa  cum  am  arătat  deja,  din  complexul 
faptic  ce  intră  în  structura  obiectului  litigiului  fac  parte  toate 
faptele care ar fi de natură a justifica pretenția formulată, aşa cum 

1 A se vedea şi J. von Ungern‐Sternberg, Grundfragen des Streitgegenstands 

bei  wettbewerbsrechtlichen  Unterlassungsklagen  (Probleme de  principiu  privind 


obiectul  litigiului  în  cazul  acţiunilor  în  încetarea  unei  conduite  în  materia 
dreptului  concurenţei),  GRUR  (Gewerblicher  Rechtsschutz  und  Urheberrecht  – 
Proprietate industrială şi drept de autor) 2009, p. 901 şi urm. În sensul inadmi‐
sibilității  limitării,  de  către  reclamant,  a  aspectelor  juridice  asupra  cărora 
poartă  dezbaterea,  a  se  vedea  şi  R.  Zöller  (întemeietorul  comentariului)/M. 
Vollkommer,  Zivilprozessordnung  (Codul  de  procedură  civilă),  ed.  a  29‐a,  Ed. 
Otto Schmidt, Köln, 2012, p. 17. 
2 În acest sens, a se vedea BGH, hotărârea din 13 decembrie 1968, apud MDR 

(Monatsschrift  des  Deutschen  Rechts  –  Revista  Lunară  de  Drept  German),  1969,  
p. 468, unde s‐a reținut că, chiar dacă ambele părți privesc ca valabil un act nul 
pentru lipsa formei, instanța este obligată să ia în considerare din oficiu nulitatea, 
fiind vorba despre o chestiune de drept sustrasă dreptului de dispoziție al părților 
(numai  faptele  care  nu  sunt  explicit  contestate  impunându‐se  instanței,  potrivit 
principiului disponibilității). Curtea a reținut că „dreptul părților de a dispune de 
proces  nu  este  nicidecum  nelimitat;  el  priveşte  faptele  introduse  în  proces,  în 
vreme ce judecătorul este liber să aplice legea la situația de fapt stabilită; părțile 
nu  pot  limita  ori  exclude,  printr‐o  opinie  juridică  concordantă,  posibilitatea 
instanței de a califica juridic faptele altfel decât vor ele”. 
Considerăm că citatul expus este cât se poate de clar, iar ideea pe care o 
conține trebuie avută în vedere şi în dreptul procesual civil român, unde prea 
lesne se admitea, sub imperiul vechii reglementări, a se judeca un proces doar 
sub  aspectul  anumitor  temeiuri  de  drept  invocate  de  reclamant,  cu  ignorarea 
adagiului  iura  novit  curia  şi  a  limitelor  principiului  disponibilității  în  ceea  ce 
priveşte dreptul aplicabil. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
56
s‐au petrecut în materialitatea lor, indiferent dacă au fost expuse 
de  reclamant  sau  nu  şi  indiferent  de  norma  aplicabilă  –  acesta 
suportând, aşadar, riscul unor susțineri faptice incomplete1. 
Tocmai  de  aceea,  temeiurile  juridice  expuse  ori  normele  de 
drept invocate de reclamant nu prezintă relevanță, acesta nefiind 
de altfel obligat de lege să îşi motiveze în drept cererea. 
Desigur,  această  aplicare  generoasă  a  principiului  iura  novit 
curia  înseamnă  o  degrevare  majoră  a  reclamantului  de  grija 
calificării  (corecte  a)  pretenției  sale;  aceasta  constituie  avantajul 
net  al  teoriei  procesuale  a  obiectului  litigiului,  care,  în  tot  cazul, 
priveşte ca nerelevantă concepția juridică exprimată de reclamant 
în  cuprinsul  cererii  sale  şi  nu  limitează  obiectul  litigiului  la  un 
anumit temei juridic. În acest fel, se creează într‐adevăr premisele 
unei soluționări cuprinzătoare a cauzei, de natură să excludă alte 
procese.  
Ca un corolar al acestei posibilități foarte largi a instanței de a 
examina cererea chiar sub aspecte juridice pe care reclamantul nu 
le‐a invocat, instanța este obligată să asigure o contradictorialitate 
efectivă a dezbaterilor, învederând părților atât aspectele juridice 
din  perspectiva  cărora  este  examinată  cererea,  cât  şi  necesitatea 
completării  faptelor  expuse,  tocmai  pentru  a  verifica  posibila 
incidență  a  unei  norme  sau  a  alteia  (art.  139  ZPO).  Ca  urmare, 
instanța trebuie să aibă un rol activ în ceea ce priveşte dezbaterea 
chestiunilor  de  fapt  şi  de  drept  pertinente  în  cauză  şi  să  aibă  o 
conduită  „transparentă”,  expunându‐şi  cel  puțin  sub  forma  unor 
ipoteze  diferitele  variante  care  o  preocupă  şi,  ca  atare,  faptele 
necesare pentru a „umple” modelul juridic luat în considerare2. 

1 A se vedea Stein/Jonas/Roth, vol. IV, pp. 45‐46. S‐a arătat, de asemenea, 

că  „reținerea  unei  cauze  unitare  a  cererii  formulate  nu  este  împiedicată  de 
împrejurarea  că  mai  multe  drepturi  subiective  aflate  în  concurs  necesită, 
pentru  a  fi  concludent  argumentate,  expunerea  unor  fapte  mai  mult  sau  mai 
puțin  diferite.  Expunerea  unor  noi  fapte,  care  îndeplinesc  ipoteza  altei  norme 
de drept substanțial, nu este de natură a duce în mod necesar la reținerea altui 
obiect  al  litigiului”.  A  se  vedea  J.  von  Ungern‐Sternberg,  loc.  cit.,  p.  905,  şi 
jurisprudența acolo citată. 
2  A  se  vedea  W.  Habscheid,  Die  neuere  Entwicklung  der  Lehre...,  op.  cit.,  

pp.  185‐187.  Vom  vedea  că  soluția  expusă  în  text  se  impune  și  judecătorului 
Iura novit curia   
57
Numai  în  acest  fel,  riscul  pe  care  îl  comportă  teoria  expusă 
pentru  reclamant,  de  a  constata  că  puterea  lucrului  judecat  se 
extinde şi asupra unor temeiuri juridice pe care el nu le‐a invocat 
(din  neştiință  sau  din  orice  alte  considerente),  neexistând  astfel 
posibilitatea unui nou litigiu sub o nouă calificare, poate fi contra‐
balansat  în  aşa  manieră  încât  să  păstreze  un  nivel  rezonabil  şi 
acceptabil. De asemenea, inconvenientul sesizat în teorie, conform 
căruia există riscul ca autoritatea lucrului judecat să se extindă şi 
asupra  unor  aspecte  ce  nu  au  format  obiectul  dezbaterilor  şi  al 
judecății, poate  fi prevenit printr‐o definire mai strictă  a situației 
de fapt ce a stat la baza cererii formulate, în cazul verificării auto‐
rității lucrului judecat. 
Este  însă  de  observat,  în  final,  că,  în  pofida  tuturor  dificultă‐
ților sale, această manieră de a privi obiectul litigiului şi partajarea 
prerogativelor  părților,  respectiv  ale  instanței,  pune  lucrurile  în 
ordine,  fiind  firesc  ca  părțile  să  se  „ocupe”  de  faptele  pe  care  îşi 
întemeiază  pretențiile  şi  apărările,  fapte  pe  care  trebuie  să  le 
susțină  în  mod  concludent  şi  să  le  probeze,  iar  instanța  să  se 
„ocupe”  de  dreptul  aplicabil  (iura  novit  curia),  iar  nu  invers, 
respectiv ca instanța să administreze din oficiu probe, căutând „să 
afle  adevărul”,  adesea  chiar  împotriva  voinței  părților,  iar  recla‐
mantul  să  limiteze  aspectele  juridice  sub  care  instanța  „are  voie” 

român, potrivit concepției noului Cod. Este adevărat că judecătorului german îi 
incumbă obligația adițională de a purta o veritabilă discuție juridică cu partea, 
în  care  anticipează  inclusiv  care  ar  putea  fi  soluția  în  cauză,  chestiune  care 
depășește, credem, soluția la care s‐a oprit legiuitorul român (pentru detalii, a 
se  vedea  infra,  Capitolul  III);  judecătorul  român  poate  însă,  la  rândul  său,  să 
pună  în  discuție  calificarea  juridică  corectă,  să  atragă  atenția  părților  asupra 
problemelor de fapt și de drept relevante în cauză, asupra cărora urmează să se 
raporteze în apărările și concluziile lor, după cum poate soluționa prin încheieri 
interlocutorii  excepții  procesuale,  incidente  procesuale  și  alte  chestiuni  liti‐
gioase (art. 235 NCPC), toate acestea fiind de natură a prefigura, într‐o anumită 
măsură, soluția ce va fi pronunțată în cauză. Așadar, diferențele nu (mai) sunt 
atât de nete, cel puțin nu din perspectiva concepției legislative. Diferențele sunt 
marcante  în  practică,  judecătorii  români  fiind,  deocamdată,  mai  degrabă 
obișnuiți  să  nu  se  exteriorizeze,  îndeosebi  cu  privire  la  chestiuni  de  drept, 
având o atitudine rezervată. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
58
să  examineze  cauza,  succesul  sau  insuccesul  cererii  fiind  practic 
determinat  de  (in)abilitatea  reclamantului  de  a‐şi  susține  intere‐
sele (ori de congruența opiniei juridice a reclamantului cu opinia 
juridică a instanțelor!)1. 
 
2.3.  Noţiunea  de  cauză  și  principiul  iura  novit  curia  în 
dreptul francez 
În mod justificat s‐a spus în doctrina franceză că noțiunea de 
cauză  prezintă  relevanță  pe  tot  parcursul  procesului,  în  ceea  ce 
priveşte chestiunile de admisibilitate de ordin procedural (com‐
petența,  litispendența,  conexitatea,  chestiunile  prejudiciale  de‐
curgând din adagiul: penalul ţine în loc civilul), dreptul la acțiune 
(cererile cu caracter nou, în considerarea cauzei diferite, autori‐
tatea  de  lucru  judecat)  şi  fondul  cauzei  (principiul  imutabilității 
litigiului)2. 
Diversitatea  opiniilor  în  discuție  îşi  are  un  corespondent  în 
discuțiile  asupra  cauzei  în  doctrina  franceză.  Astfel,  s‐a  arătat  că 
asupra cauzei au fost exprimate, în esență, următoarele trei opinii: 
1)  cauza  constituie  regula  de  drept  invocată  ori  principiul  sau 
categoria  juridică  pe  care  se  întemeiază  cererea;  2)  intermediar, 
cauza  a  fost  privită  ca  fiind  actele  sau  faptele  care  servesc  drept 
fundament  al  dreptului,  calificate  juridic;  3)  într‐o  a  treia  opinie, 
atribuită  lui  Motulsky,  dar  pe  care  acesta  însuşi  o  regăseşte  la 
Glasson şi Tissier, cauza constă în circumstanțele de fapt invocate 
pentru a stabili existența dreptului subiectiv prin care se traduce, 
din  punct  de  vedere  juridic,  pretenția  formulată;  calificarea 
juridică este însă exterioară noțiunii de cauză.  

1 Opinie pe care, pentru ca aleatoriul şi riscul procesual să fie crescute la 

maximum,  părțile  nu  o  află  în  timp  util,  în  timpul  procesului,  ci  abia  la  finalul 
acestuia, uneori prin veritabile hotărâri‐surpriză. 
2 A se vedea, pentru un studiu amplu şi pertinent, H. Motulsky, La cause de 

la  demande…,  op.  cit., p. 100 şi urm. Pentru o opinie mai reținută cu privire la 


utilitatea  noțiunii  de  cauză  în  dreptul  francez  actual,  a  se  vedea  L.  Cadiet,  
E. Jeuland, Droit judiciaire privé, ed. a 7‐a, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2011, p. 376.  
Iura novit curia   
59
În  această  din  urmă  opinie,  pretenția  însăşi  are  ca  obiect  un 
rezultat  economic  ori  social,  care  corespunde  unei  categorii  juri‐
dice, însă nu se identifică cu aceasta din urmă. Reclamantul tinde 
la  obținerea  unui  rezultat,  pe  temeiul  unor  fapte  de  natură  să‐i 
justifice  pretenția,  nefiind  ținut  să  califice  juridic  aceste  pretenții 
(e.g., „cu titlu de daune‐interese”); dacă totuşi reclamantul impri‐
mă  cererii  sale  o  „coloratură  juridică”,  aceasta  nu  leagă  instanța, 
care  nu  poate  respinge  pretenția  dedusă  judecății  pe  motiv  că 
reclamantul şi‐a calificat juridic insuficient ori greşit pretenția for‐
mulată.  Din  acest  punct  de  vedere,  se  aplică  cu  strictețe  o  deli‐
mitare  între  fapte  şi  drept:  primele  trebuie  introduse  de  părți  în 
proces  şi  trebuie  probate;  ele  nu  pot  fi  modificate  de  judecător 
(„da  mihi  factum…”).  Judecătorul  este  însă  „stăpânul”  dreptului, 
fiind ținut să aplice norma de drept incidentă în cauză, indiferent 
de calificarea juridică propusă de părți ori de susținerile acestora 
(„…dabo tibi  jus”)1. În  această concepție2, cauza este  reprezentată 
de un „complex faptic” care constituie fundamentul dreptului care 
justifică  pretenția  formulată.  Cu  alte  cuvinte,  reclamantul  formu‐
lează o pretenție şi expune nişte fapte în motivarea acesteia (e.g., 
călătorul care cere Căilor Ferate plata unei sume de bani cu titlu de 
despăgubiri pentru că s‐a rănit pe scara de acces din gară nu tre‐
buie să indice dacă fundamentul pretenției sale este unul delictual 
ori contractual, dacă se întemeiază pe obligația de securitate ine‐
rentă contractului de transport, pe obligația generală de a amenaja 
în  mod  corespunzător  instalațiile  deschise  publicului  ori  pe  răs‐
punderea  pentru  „fapta  lucrului”);  judecătorul,  din  proprie  iniția‐
tivă, trebuie să identifice şi să aplice norma de drept în a cărei ipo‐
teză  se  subsumează  faptele  pretinse,  respectiv  a  cărei  dispoziție 
legitimează,  fundamentează  pretenția  formulată.  Aşadar,  cauza 
constă în elementele de fapt generatoare ale dreptului în chestiune. 
Dacă,  în  virtutea  principiului  disponibilității,  s‐a  spus  că  păr‐
țile sunt stăpâne pe materia litigioasă, aceasta, înțeleasă corect, se 

1  În  acest  sens,  a  se  vedea  H.  Motulsky,  Le  rôle  respectif  du  juge  et  le 

parties…, op. cit., p. 38 şi urm. 
2  Citată  şi  rezumată  pertinent  de  A.  Nicolae,  Relativitatea  şi  opozabilitatea 

efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 77‐78. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
60
constituie din pretenția formulată şi din faptele introduse în pro‐
ces, care nu pot fi schimbate; în acest fel, principiul disponibilității 
se conciliază cu exigențele funcției jurisdicționale (care presupune 
obligația pentru judecător de a spune dreptul – iura novit curia – 
indiferent  dacă  aplicarea  normei  incidente  a  fost  cerută  de  părți 
sau nu). După cum s‐a spus cu temei despre judecător, le droit est 
son domaine; la Justice est sa vocation1. 
De  esența  funcției  jurisdicționale  este,  aşadar,  ca  judecătorul 
să dea eficiență din oficiu normei juridice aplicabile, indiferent că 
aceasta  este  de  ordine  publică  ori  supletivă  (în  măsura  în  care 
părțile nu au derogat de la ea, aceasta se impune părților şi deci şi 
instanței), şi fără a fi ținut de o calificare juridică eronată dată de 
parte.  În  exemplul  călătorului  care  cere  daune  Căilor  Ferate,  se 
admite că, dacă reclamantul nu şi‐a calificat juridic cererea, instanța 
este liberă să dea calificarea juridică exactă; în aceste condiții, dacă 
reclamantul  se  înşală  asupra  calificării  juridice  şi  îşi  întemeiază 
cererea  pe  răspunderea  delictuală,  este  interzis  judecătorului  să 
deceleze în exact aceeaşi situație de fapt elementele încălcării unei 
obligații  contractuale  de  securitate?  Un  asemenea  rezultat,  s‐a 
spus, este flagrant ilogic şi nu poate fi primit. 
În raport de cele expuse şi în text, aderăm la această concep‐
ție, pe care credem că o regăsim, cel puțin în trăsăturile sale gene‐
rale,  şi  în  opinia  dominantă  în  literatura  noastră  (însă  mult  mai 
puțin  în  practica  judiciară):  calificarea  juridică  nu  face  parte  din 
„cauza”  care  se  impune  întocmai  judecătorului  şi  care  este  imu‐
tabilă. Limitele posibilității judecătorului de a da cererii calificarea 
juridică  exactă privesc, pe de o parte, ipoteza în care prin schim‐
barea  calificării  juridice  se  schimbă  în  mod  semnificativ  şi  ele‐
mentele de fapt care justifică pretenția formulată, din perspectiva 
noii  calificări,  ceea  ce  face  ca  şi  cauza  să  fie  alta,  iar,  pe  de  altă 
parte,  necesitatea  ca  noua  calificare  juridică  să  fie  pusă  de  jude‐
cător  în  discuția  părților,  pentru  a  se  respecta  principiul  contra‐
dictorialității şi al dreptului la apărare2. 

1 A se vedea H. Motulsky, La cause de la demande…, op. cit., p. 128. 
2 A se vedea, pe larg, H. Motulsky, La cause de la demande…, op. cit., passim. 
Iura novit curia   
61
Caracterul preponderent factual al noțiunii de cauză, susținut 
de  H.  Motulsky  (într‐o  manieră  apropiată  de  cea  afirmată  și  în 
dreptul german)1 a fost reținut și de Curtea de Casație franceză în 
hotărârea adunării plenare din data de 7 iulie 2006, pronunțată în 
cauza  Césaréo2,  în  care  s‐a  reținut  că,  în  condițiile  în  care  s‐a 
formulat  aceeași  pretenție  (plata  unei  remunerații  pentru  munca 
prestată de reclamant în folosul defunctului său tată) între aceleași 
părți (moștenitori având calitatea de frați), identitatea de cauză și 
deci autoritatea de lucru judecat au fost reținute în mod legal prin 
hotărârea  Curții  de  Apel,  neavând  relevanță  că  în  primul  proces 
pretenția a fost întemeiată pe dispoziții ale Codului rural, în vreme 
ce  în  al  doilea  proces  s‐a  invocat  îmbogățirea  fără  justă  cauză. 
Curtea de Casație a statuat că reclamantul nu poate înlătura iden‐
titatea de cauză a celor două cereri prin invocarea unui fundament 
(temei) juridic nou, pe care s‐a abținut să‐l invoce în termen util în 
primul  proces.  Această  decizie  a  fost  confirmată  în  jurisprudența 
ulterioară a Curții de Casație3. 
Ca  urmare,  s‐a  arătat  în  doctrină  că  noţiunea  de  cauză  a  fost 
„redusă” doar la elementele de fapt ale litigiului, ceea ce interzice, pe 
viitor, invocarea ulterioară a unui fundament (temei) juridic diferit 

1  Nu  putem  să  nu  observăm  asemănarea  ideilor  lui  Henry  Motulsky  cu 

concepția  lui  Walther  Habscheid  (expusă  supra,  pct.  2.2)  asupra  a  ceea  ce  în 
doctrina  franceză  şi  română  se  numeşte  „cauză”,  iar  în  cea  germană,  o 
componentă  a  „obiectului  litigiului”.  Ambele  concepții  reflectă  în  mod  just  ra‐
portul dintre principiul disponibilității şi principiul iura novit curia. Ca amănunt 
biografic,  notăm  că  Motulsky  a  studiat  în  perioada  interbelică  la  Ludwig‐
Maximilians  –  Universität  München,  ceea  ce  poate  explica  în  mod  plauzibil 
apropierea  vădită  a  teoriei  sale  de  punctele  de  vedere  exprimate  în  doctrina 
germană. 
2  Cass.  fr.  ass.  plén.,  disponibilă  online  pe  www.legifrance.gouv.fr 

(http://www.legifrance.gouv.fr  /affichJuriJudi.do?oldAction=rechJuriJudi&idTexte= 
JURITEXT000007054984&fastPos=1, pagină vizitată la data de 9 mai 2014). 
3 A se vedea Cass. fr. civ. 1re, hotărârea din 1 iulie 2010, în care s‐a reținut 

autoritatea  de  lucru  judecat,  pe  motiv  că  recurenții  (reclamanți  în  al  doilea 
proces  și  pârâți  în  primul)  trebuiau  să  înfățișeze  în  primul  proces  ansamblul 
motivelor care ar fi putut justifica respingerea cererii formulate împotriva lor), 
disponibilă online pe www.jurisprudentes.net (http://www.jurisprudentes.net/L­ 
incontournable­principe­de.html, pagină vizitată la 9 mai 2014). 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
62
în  susţinerea  unei  cereri  având  același  obiect  și  formulată  între 
aceleași părţi1. 
În doctrina recentă se rețin trăsăturile esențiale ale teoriei lui 
Motulsky, arătându‐se, față de dispozițiile art. 12 C. pr. civ. fr.2, că, 
sub  sancțiunea  denegării  de  dreptate,  judecătorul  este  obligat  să 
califice faptele alegate de părți în scopul de a determina regula de 
drept adecvată soluționării litigiului3. Este, așadar, incontestabil că 
judecătorul este obligat să dea calificarea juridică exactă. 
Controversa privește însă chestiunea de a ști dacă în prezența 
unei  calificări  juridice  date  de  reclamant,  care  este  însă  eronată, 
judecătorul  poate  să  schimbe  calificarea  juridică,  dând‐o  pe  cea 
exactă, ori este obligat să procedeze în acest mod? Notăm că nu se 
pune  problema  ca  judecătorul  să  fie  ținut  de  calificarea  juridică 
eronată dată de parte, această teză nefiind susținută (aproape)4 de 
nimeni. 
În  această  privință  jurisprudența  Curții  de  Casație  nu  a  fost 
unitară,  oscilând  între  soluția  obligaţiei  de  a  restabili  calificarea 

1 A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 376. Deși autorii arată că, din 

punct  de  vedere  teoretic,  cauza  constă  în  ansamblul  elementelor  de  fapt  și  de 
drept care justifică pretenția, respectiv în situația de fapt calificată juridic, arată 
ulterior că, prin raportare la dispozițiile Codului de procedură civilă francez și 
la  jurisprudența  Curții  de  Casație,  controversa  cu  privire  la  ceea  ce  intră  în 
componența  „cauzei”  este  fără  relevanță  practică;  utilitatea  noțiunii  de  cauză 
servește determinării a ceea ce reprezintă o cerere nouă și a autorității de lucru 
judecat,  or,  în  materia  cererilor  noi,  art.  565  C.  pr.  civ.  fr.  permite  schimbarea 
fundamentului  juridic  al  pretențiilor  în  apel  („Les  prétentions  ne  sont  pas 
nouvelles dès lors qu'elles tendent aux mêmes fins que celles soumises au premier 
juge même si leur fondement juridique est différent”), iar în materia autorității de 
lucru  judecat,  schimbarea  fundamentului  juridic  nu  este  de  natură  să  înlăture 
identitatea de cauză, după cum rezultă din cauza Césaréo (ibidem, pp. 375‐376).  
2  Potrivit  acestui  text,  identic  din  punct  de  vedere  semantic  cu  art.  22  

alin. (1) NCPC român, „le juge tranche le litige conformément aux règles de droit 
qui lui sont applicables”. 
3 A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 408, precum și jurisprudența 

acolo citată; de asemenea, a se vedea J. Héron, Th. Le Bars, Droit judiciaire privé, 
ed. a 4‐a, Ed. Montchrestien, Paris, 2010, p. 224 și urm. 
4 Cu privire la unele decizii izolate în acest sens, a se vedea totuși J. Héron, 

Th. Le Bars, op. cit., p. 227.  
Iura novit curia   
63
juridică  exactă  (cu  consecința  casării  deciziilor  care  nu  au  pro‐
cedat în acest fel) și cea a facultăţii de a proceda în acest mod. Prin 
hotărârea adunării plenare din data de 21 decembrie 2007, Curtea 
de  Casație  a  decis  că  instanța  nu  este  obligată,  sub  rezerva  unor 
dispoziții  contrare,  să  schimbe  fundamentul  juridic  invocat  de 
parte în sprijinul pretenției sale1. 
Soluția a fost însă criticată, cu argumentul că distincția dintre 
situația reclamantului care nu a indicat niciun temei juridic (caz în 
care instanța este obligată să dea calificarea juridică exactă) și cea 
a  reclamantului  care  a  indicat  un  astfel  de  temei  (caz  în  care 
restabilirea  calificării  corecte  ar  fi  facultativă)  este  nejustificată, 
întrucât  este  diminuat  dreptul  la  o  bună  justiție  al  părții  care  a 
înțeles să contribuie la rezolvarea juridică a litigiului2. 
Chiar  și  în  optica  adoptată  în  cele  din  urmă  de  Curtea  de 
Casație  franceză,  restabilirea  calificării  juridice  exacte  este 
obligatorie în cazul în care legea dispune astfel, în cazul normelor 
de ordine publică și în cazul în care jurisprudența Curții de Justiție 
a  Uniunii  Europene  impune  instanțelor  naționale  să  invoce  din 
oficiu anumite reguli, precum în materia dreptului consumației3. 

1  Cass.  fr.  ass.  plén.,  disponibilă  online  pe  www.courdecassation.fr 

(http://www.  courdecassation.fr/publications_26/bulletin_information_cour_ca 
ssation_27/bulletins_information_2008_2590/n_680_2699/jurisprudence_2702/#
arreta,  pagină  vizitată  la  9  mai  2014).  Sesizate  cu  o  cerere  având  ca  obiect 
garanția pentru vicii ascunse ale unui autoturism vândut, instanțele de fond au 
respins acțiunea, întrucât pretinsele vicii ascunse nu au fost dovedite. Recursul, 
formulat cu motivarea că instanța de apel a omis să dea cererii calificarea juri‐
dică  exactă  și  să  analizeze  pretențiile  formulate  din  perspectiva  lipsei  confor‐
mității  autoturismului  cu  calitățile  convenite,  a  fost  respins  de  Curtea  de 
Casație, cu motivarea expusă în text. Din perspectiva dreptului român, soluția în 
sine ne pare corectă, însă nu cu motivarea că instanțele nu ar fi obligate să dea 
cererii  calificarea  juridică  exactă  (vom  reveni  în  text  asupra  chestiunii),  ci  cu 
motivarea  că  reclamantul  care  a  propus  un  anumit  fundament  juridic  nu  ar 
putea invoca pentru prima oară în recurs o calificare juridică nouă, fiind vorba 
despre un motiv nou, care nu a fost propus în condițiile art. 488 alin. (2) NCPC 
român. 
2  În  acest  sens,  reluând  practic  argumentele  lui  Motulsky  în  această 

privință, a se vedea J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., p. 226.  
3 A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 408. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
64
În  ceea  ce  privește  chestiunea  de  a  ști  dacă  judecătorul  este 
obligat  să  schimbe  calificarea  juridică  propusă  în  mod  eronat  de 
parte,  s‐a  făcut  o  distincție  judicioasă  între  următoarele  două 
situații1: 
1)  în  cazul  în  care  în  susținerea  pretenției  formulate  recla‐
mantul  a invocat în mod concludent2 faptele care corespund ipo‐
tezei normei de drept, iar aceste fapte rezultă din dosar, aplicarea 
corectă  a  respectivei  norme  (neinvocate)  constituie  o  activitate 
„de  drept  pur”,  care  nu  mai  necesită  constatări  de  fapt  supli‐
mentare; în această ipoteză, judecătorul este obligat să dea cererii 
calificarea juridică exactă; 
2)  în  cazul  în  care  faptele  necesare  aplicării  unei  norme 
juridice diferite de cea invocată nu au fost alegate în mod conclu‐
dent și nici nu rezultă din actele dosarului, ceea ce înseamnă că ar 
fi  necesare  constatări  de  fapt  suplimentare,  judecătorul  nu  este 
obligat să pună în discuție și să rețină o calificare juridică diferită. 
Spre  exemplu,  dacă  reclamantul  cere  anularea  contractului  de 
vânzare, invocând eroarea – viciu de consimțământ, fără a alega în 
mod  concludent,  conturat  fapte  de  natură  să  susțină  posibila 
existență a unui dol, judecătorul nu este obligat să pună în discuție 
calificarea  juridică  alternativă  a  pretenției  formulate,  întrucât 
aceasta s‐ar întemeia pe fapte neintroduse în proces și s‐ar ajunge 
la schimbarea cauzei cererii. 
 
2.4.  Principiul  iura  novit  curia  în  dreptul  procesual  civil 
român 
Considerațiile de drept comparat ce precedă sunt concludente 
pentru  demersul  de  a  găsi  interpretarea  potrivită  a  regulilor 

1 A se vedea J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., pp. 224‐225.  
2  Este  vorba  despre  o  invocare  caracterizată,  cu  intenția  ca  respectivele 

fapte să susțină pretenția formulată, iar judecătorul să statueze asupra lor, iar 
nu doar despre menționarea incidentală, eliptică a unor fapte asupra cărora nu 
se insistă. Și în această privință doctrina franceză prezintă anumite similitudini 
cu cea germană, unde se cere ca faptele susținute de reclamant să fie complete, 
clare și concludente („schlüssig”), de natură ca, dacă ar fi adevărate, să justifice ele 
însele aplicarea normei de drept incidente și admiterea cererii reclamantului.  
Iura novit curia   
65
instituite de noul Cod în această materie. În același scop, al înțele‐
gerii  corecte  a  noii  reglementări,  este  necesar  să  examinăm  în 
prealabil  și  controversele  ivite  sub  imperiul  vechii  reglementări 
referitoare  la  posibilitatea  sau  imposibilitatea  instanței  judecă‐
torești de a schimba calificarea juridică dată de titularul cererii. 
 
2.5.  Istoricul  noţiunii  de  cauză  a  cererii  de  chemare  în 
judecată 
În  doctrină  se  arată  că  actul  de  procedură  prin  care  partea 
interesată se adresează instanței pentru a invoca aplicarea legii la 
un caz determinat, punând în mişcare acțiunea civilă, poartă denu‐
mirea de chemare în judecată1. Această definiție conține cele două 
elemente  care  configurează  obiectul  judecății  (în  sens  larg):  o 
pretenție concretă, întemeiată pe „un caz determinat”, anume, pe o 
anumită  împrejurare  de  fapt  de  care  legea  leagă  anumite  conse‐
cințe juridice. 
S‐a  arătat  astfel  că  „obiect  al  procesului  îl  constituie  ceea  ce 
părțile  înțeleg  să  supună  judecății,  ceea  ce  ele  pretind  ca  judecă‐
torii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece. Deci, acțiunea 
aduce în discuție o problemă de fapt şi o problemă de drept (…)”2. 

1 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs 

selectiv.  Teste  grilă,  ed.  a  5‐a,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2010,  p.  196  (lucrare 
citată în continuare „Curs selectiv”).  
S‐a arătat că „petiția în justiție este actul introductiv de instanță, prin care 
forul  judecătoresc  este  sesizat  de  cererea  reclamantului  şi  prin  care  instanța 
este  legată  şi  obligată  de  a  lua  în  cercetare  pretențiile  petiționarului.  Această 
obligație  este  consecința  naturală  a  principiului  fundamental  al  egalității  şi 
libertății  fiecărui  cetățean  în  fața  legilor,  după  care,  organele  puterii  publice 
stau  la  dispoziție  tuturor  cetățenilor  țărei  (ca  şi  străinilor)  pentru  apărarea 
drepturilor  fiecăruia,  fără  nici  o  distincțiune”.  În  acest  sens,  a  se  vedea  
V.G.  Cădere,  Tratat  de  procedură  civilă  –  după  legile  de  unificare  şi  legile  în 
vigoare  în  Vechiul  Regat  şi  în  Transilvania,  Ed.  Cultura  Națională,  Bucureşti, 
1928, p. 271.  
2  În  acest  sens,  a  se  vedea  V.M.  Ciobanu,  Tratat  teoretic  şi  practic  de 

procedură civilă, vol. I, Ed. Național, Bucureşti, 1997, p. 262. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
66
Potrivit  art.  69  C.  pr.  civ.  (forma  în  vigoare  din  anul  1900)1, 
petiția  introductivă  va  cuprinde,  între  altele,  obiectul  cererii  şi 
faptele  pe  care  se  sprijină  [lit.  b)],  iar  neindicarea  temeiurilor  de 
fapt  şi  de  drept  pe  care  se  sprijină  cererea  îndreptățesc  partea 
interesată de a cere amânarea şi comunicarea lor [lit. d)]2. 
Dispoziții  în  mare  măsură  similare  cu  cele  actuale  au  fost 
introduse  prin  prima  Lege  de  accelerare  a  judecăților  din  19253, 

1 Codul de procedură civilă a suferit modificări importante în acel an, fiind 

republicat în M. Of. nr. 281 din 15 martie 1900. 
2  După  cum  rezultă  din  expunerea  de  motive  a  Legii  din  1900  (apud  

Em.  Dan,  Codul  de  procedură  civilă  adnotat,  Atelierele  grafice  Socec  &  Co., 
Bucureşti, 1910, p. 80; lucrare citată în continuare,  brevitatis causa, „Em. Dan,  
p. …”), pentru prima oară, această lege a obligat părțile să fixeze punctele de fapt 
şi  de  drept  asupra  cărora  poartă  litigiul,  întrucât  trebuie  să  se  ştie  dinainte  ce 
chestiune  trebuie  să  dezlege  judecătorul.  Anterior,  se  permitea  părților  să 
modifice, oral, obiectul litigiului chiar şi în cursul dezbaterilor pe fond, ceea ce 
ducea la „amăgiri în dezbateri şi greşeli în hotărâri” (ibidem, p. 79).  
Petiția  este  nulă,  dacă  nu  cuprinde  obiectul  cererii  (Cas.  I,  dec.  din  
22  septembrie  1889,  apud  Em.  Dan,  p.  83);  cu  o  oarecare  laxitate,  corespun‐
zătoare lipsei sancțiunilor exprese din lege, jurisprudența a admis modificarea 
obiectului (Cas. I, dec. din 20 decembrie 1896, apud Em. Dan, p. 84) şi a cauzei 
(Trib.  Romanați,  sent.  din  11  decembrie  1907,  apud  Em.  Dan,  p.  85)  până  la 
închiderea dezbaterilor în primă instanță.  
3  Legea  din  19  martie  1925  privitoare  la  unificarea  unor  dispozițiuni  de 

procedură  civilă  şi  comercială  şi  accelerarea  judecăților  înaintea  tribunalelor  şi 
curților  de  apel,  precum  şi  pentru  unificarea  competenței  judecătoriilor,  apud  
E.  Herovanu,  Tratat  teoretic  şi  practic  de  procedură  civilă,  organizare  judecăto­
rească  şi  competinţă,  vol.  I,  Institutul  de  Arte  Grafice  „Viața  Românească”,  Iaşi, 
1926, p. 429 şi urm. Printr‐un concis, dar elocvent comentariu, autorul subliniază 
că  scopul  legii  a  fost  concentrarea  judecăților,  disciplina  formelor  procedurale, 
prin  sancțiuni  riguroase  pentru  neîndeplinirea  obligațiilor  stabilite  de  lege, 
structurarea  procesului  în  două  faze  distincte:  procedura  preparatorie  şi 
procedura de judecată: „E uşor de spus că «o bună aplicație a legei vechi ar putea 
asigura celeritatea judecăților». Dovada cea mai bună c’acest lucru nu e cu putință 
e că de 60 de ani de când această lege se aplică în vechiul regat ea n’a putut realiza 
o asemenea celeritate. (…) Da, legea veche e bună, fără discuție. Dar marea putere 
de apreciere a judecătorilor, unită cu nepăsarea şi cu reaua credință a părților, au 
dus fatal la diformațiunea totală a principiilor sale şi la creiarea în practică, a unui 
sistem cu totul diferit de acel pe care l’a voit legea”. (ibidem, pp. 446‐447). Aceste 
Iura novit curia   
67
care prevedea, în art. 1, că cererea de chemare în judecată trebuie 
să  cuprindă  şi  obiectul  cererii  şi  valoarea  lui,  după  aprecierea 
reclamantului, când este susceptibil de evaluare [lit. c)], precum şi 
„indicațiunea  lămurită  a  tuturor  motivelor  de  fapt  şi  de  drept  pe 
cari  se  întemeiază  cererea”  [lit.  d)]1,  dispoziții  prevăzute  sub 
sancțiunea  expresă  a  nulității  [art.  3  alin.  (1)].  Dispoziții  similare 
se  regăseau  în  art.  1  din  Legea  de  accelerare  a  judecăților  din 
1929,  respectiv  în  succesoarea  acesteia  din  1943,  precum  şi  în  
art. 112 pct. 3 şi 4 C. pr. civ. 1865 (forma în vigoare din anul 1948). 
În  ceea  ce  priveşte  obiectul  şi  cauza  cererii,  s‐a  arătat,  în 
doctrina  mai  veche,  că  obiectul  cererii  „are  însemnătate  din  mai 
multe  puncte  de  vedere:  arată  pârâtului  ceea  ce  îi  cere  recla‐
mantul, punându‐l în măsură să‐şi dea seama dacă poate consimți 
la  această  cerere  sau  cu  ce  mijloace  poate  să  se  opună;  constitue 
un  element  în  determinarea  competenței  şi  a  autorității  lucrului 
judecat”. Cererea trebuie să cuprindă şi motivele de fapt, înțelese 
ca  „împrejurările  de  ordin  material  din  care  derivă  pretenția”, 
respectiv motivele de drept, prin care „se înțelege titlul juridic din 
care  derivă  pretenția,  care  poate  fi  o  obligație,  un  testament,  o 
donație.  Prin  motive  de  drept  se  înțelege  şi  cauza  juridică,  ce  în 
convenții  înseamnă  echivalentul  unei  îndatoriri,  iar  în  procedură 
fundamentul  juridic  al  pretenției  (…).  În  arătarea  motivelor  de 
drept nu este nevoe de formule sacramentale, de înşirarea tuturor 
textelor  de  lege,  mai  ales  când  ele  nu  există,  ci  de  formularea 
limpede,  completă,  a  principiilor  juridice,  pentru  a  nu  surprinde 
partea adversă”2. 

cuvinte ar putea fi adresate şi astăzi susținătorilor ideii că adoptarea unui nou cod 
de procedură civilă nu ar fi fost, de fapt, necesară. 
1 „Prin indicațiunea lămurită, evident se înțelege că nu poate fi vorba de o 

înşirare  vagă  şi  sumară,  ci  de  o  indicațiune  cât  mai  precisă  şi  documentată 
asupra fiecărui cap de cerere (…) o concluziune scrisă anticipată, desvoltată şi 
documentată  aşa  fel,  încât  instanța  să  poată  hotărî  chiar  în  lipsa  părții”.  Trib. 
Iaşi, II, 1930, apud C. Zotta, vol. I, p. 117.  
2  În  acest  sens,  a  se  vedea  P.  Vasilescu,  Tratat  teoretic  şi  practic  de 

procedură  civilă,  vol.  III,  Institutul  de  Arte  Grafice  „Alexandru  A.  Țerek”,  Iaşi, 
1940,  pp.  158‐159.  Autorul  surprinde  corect  faptul  că  adesea  nici  nu  există, 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
68
S‐a  arătat  că,  deşi  textele  anterioare,  echivalente  fostului  
art.  112  pct.  3  C.  pr.  civ.  1865,  vorbind  despre  obiectul  cererii  şi 
despre  valoarea  lui,  par  a  induce  o  confuzie  între  obiectul  proce‐
sului – petitul cererii, ceea ce reclamantul pretinde a fi judecat – şi 
obiectul dreptului pretins, de vreme ce se face referire la „valoarea 
obiectului”  şi  la  individualizarea  imobilelor,  această  confuzie  nu 
este dăunătoare, pentru că obiectul dreptului pretins intră în mod 
logic în conținutul obiectului procesului. 
În  mod  just  s‐a  subliniat  că  simpla  indicare  a  obiectului 
dreptului  nu  este  suficientă  pentru  a  determina  obiectul  cererii; 
este, aşadar, nevoie de date care să „precizeze întreaga problemă 
de fapt şi de drept adusă în discuție”1. 
De  asemenea,  s‐a  arătat  că  „prin  motive  de  drept  şi  de  fapt, 
textul  designează  toate  acele  fapte,  circumstanțe  şi  date  a  căror 
cunoaştere  e  neapărat  necesară  pentru  explicaţiunea  şi  lămurirea 
obiectului procesului în toată întinderea lui – cu dreptul afirmat de 
reclamant,  cu  obligația  pusă  în  sarcina  pârâtului  şi  cu  tot  ce  ne 
poate informa despre natura raportului juridic şi despre cauza lui. 
(...)  o  cerere  având  de  obiect  evacuarea  sau  predarea  unei  case, 
fără nici o lămurire alta, fără nimic în conținutul ei care să conducă 
la  caracterizarea  şi  justificarea  pretențiunei  ridicate,  e  o  cerere 
neconcludentă, inadmisibilă (după împrejurări, neserioasă chiar) şi 
cu  privire  la  care  nici  un  tribunal  n­ar  putea  statua  printr­o 
hotărâre favorabilă, adecă de admitere; deşi o asemenea cerere de 
evacuare ar fi la prima vedere o cerere cu obiect precis, deci con‐
formă cu cerințele legei. Că pentru ca judecătorul s­o poată lua în 
cercetare,  ar  trebui  ca  el  să  cunoască  ce  semnificaţie  juridică  are 
evacuarea sau predarea imobilului, pe ce temeiu juridic se bazează, 

propriu‐zis, un text de lege care să fundamenteze în drept pretenția formulată, 
aceasta  sprijinindu‐se  pe  anumite  reguli  şi  principii  ale  dreptului,  deduse  din 
normele dreptului pozitiv, dar care nu sunt consacrate nemijlocit de acesta. S‐a 
decis  că  „arătarea  unui  principiu  de  drept,  atunci  când  nu  ar  exista  un  text 
precis de lege, este suficientă spre a constata motivarea acțiunei în drept”. Trib. 
Prahova, I, jurnal nr. 6370 din 14 mai 1926, apud C. Zotta, vol. I, p. 115. 
1 A se vedea E. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţilor din 11 iulie 

1929 explicată şi adnotată, Ed. Cultura Poporului, Bucureşti, 1937, pp. 48‐49. 
Iura novit curia   
69
ce o provoacă şi ce o legitimează. Căci evacuarea nu e scop în sine; 
şi pentru cazul nostru, obiect de sine stătător. Într‐o privință, ea nu 
e  decât  consecința  unui  act  iregular;  în  altă  privință,  mijlocul 
practic de a restabili ordinea de drept tulburată prin actul iregular. 
Evacuarea  şi  predarea  unui  imobil  poate  fi  deci  concluzia  unei 
acțiuni  posesorii,  a  unei  acțiuni  în  revendicare,  a  unei  acțiuni  în 
rezoluțiunea  sau  anularea  unui  contract  de  locațiune;  ea  poate 
astfel  rezulta  dintr‐un  drept  de  proprietate,  de  uzufruct,  de  habi‐
tație, de concesiune, de folosință şi aşa mai departe”1 (s.n.). 
Reținem,  din  expunerile  profesorului  Herovanu,  următoarele 
idei importante: 
1) obiectul cererii constituie petitul, pretenția dedusă judecății; 
acesta  este  necesar  „pentru  a  se  verifica  şi  cunoaşte  competința 
instanței sesizate”2; 
2) obiectul cererii, singur, nu este suficient pentru a caracteriza 
obiectul judecății, limitele învestirii instanței şi ale procesului; un 
petit  nemotivat  este  neconcludent  şi  inadmisibil,  instanța  nefiind 
în  măsură  să  judece3;  reclamantul  trebuie  să  indice  împrejurări, 
fapte,  motive  de  natură  a  explica  şi  lămuri  integral  obiectul  pro‐
cesului4; 

1 A se vedea E. Herovanu, op. cit., pp. 50‐53. 
2 Ibidem, p. 49. 
3  Bunăoară,  dacă  reclamantul  cere  plata  unei  sume  de  bani,  această  sin‐

gură precizare, fără indicarea motivelor de fapt care justifică pretenția formu‐
lată (restituirea unui împrumut, plata unui preț sau a unei despăgubiri etc.), nu 
este suficientă pentru conturarea valabilă a raportului juridic litigios.  
4  Încercând  o  paralelă,  desigur,  imperfectă,  cu  teoriile  germane  despre 

obiectul litigiului („Streitgegenstand”), vom observa în mod limpede că teoriile 
uzuale  la  noi  echivalează,  în  ceea  ce  priveşte  structura  obiectului  judecății,  cu 
teoria  dualității  elementelor  care  compun  obiectul  litigiului  –  în  Germania, 
pretenția  şi  faptele  care  o  întemeiază;  în  România,  obiectul  şi  cauza  cererii. 
Felul în care profesorul Herovanu descrie funcțiile obiectului şi cauzei converg 
fără  îndoială  în  acest  sens.  Este  evident,  în  ceea  ce  ne  priveşte,  că  nu  poate  fi 
formulată  o  pretenție  nemotivată,  că  întotdeauna  reclamantul  trebuie  să 
expună  faptele  din  care  rezultă  pretenția  sa,  pentru  ca  aceasta  să  fie  deter‐
minată,  pentru  a  da  posibilitatea  pârâtului  să  se  apere,  iar  instanței,  să  efec‐
tueze calificările juridice necesare. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
70
3) o expunere clară şi ordonată a faptelor este necesară şi, de 
cele mai multe ori, suficientă pentru a permite caracterizarea juri‐
dică  a  cererii.  Uneori  însă,  este  indispensabil  ca  reclamantul  să 
invoce  instituții  şi  categorii  juridice  precum  prescripția,  capaci‐
tatea, ordinea publică, posesia de bună‐credință ş.a.1. 
Nu se pune însă problema ca reclamantul să fie nevoit să in‐
voce el însuși normele de drept pe care se fundamentează preten‐
ția  sa.  În  privința  acestora  este  aplicabil  pe  deplin  adagiul  iura 
novit curia2. Jurisprudența Curții de Casație era în acest sens3. 
În acelaşi sens, în doctrina din a doua jumătate a secolului al 
XX‐lea  s‐a  arătat  că  prin  obiect  se  înțelege  ceea  ce  se  cere  prin 
acțiune:  o  sumă  de  bani,  un  lucru,  rezilierea  unui  contract  etc. 
Determinarea  obiectului  fixează  limitele  judecății  şi  permite 
pârâtului să se apere, valoarea obiectului cererii fiind importantă 
pentru  determinarea  competenței.  În  ceea  ce  priveşte  motivarea, 
aceasta  constă  în  împrejurările  de  fapt  pe  care  se  întemeiază 
1  S‐a  decis  însă  şi  că  neindicarea,  fie  şi  succintă,  a  motivelor  de  drept  a 

cererii  cauzează  pârâtului  o  vătămare  ce  nu  poate  fi  înlăturată  decât  prin 
anularea  actului;  motivarea  în  drept  trebuie  arătată  în  cuprinsul  cererii  şi  nu 
poate fi dedusă din probele propuse de reclamant – Trib. Ilfov, I, sent. nr. 212 
din 12 februarie 1936, apud C. Zotta, Supliment, p. 49.  
2  Legea  „impune  obligațiunea  reclamantului  de  a  arăta,  între  altele,  şi 

motivele de drept ale acțiunei care obligațiune nu are a fi înțeleasă în sensul că 
este  necesară  arătarea  textelor  de  lege,  pentru  că  încadrarea  faptelor  în  texte 
este de atributul instanţei de judecată după administrarea probelor şi desbaterea 
procesului. Reclamantul este obligat a arăta motivele de drept pe cari se sprijină 
acțiunea de ex. prescripțiunea, incapacitatea, buna sau reaua credință, eroarea, 
dolul,  violența  (…)”  (s.n.).  În  acest  sens,  a  se  vedea  Em.  Dan,  Noua  procedură 
accelerată  din  1929  adnotată,  apud  C.  Zotta,  vol.  I,  p.  110.  S‐a  decis  că 
„motivarea  incomplectă  a  unei  acțiuni,  atât  în  fapt  cât  şi  în  drept,  nu  poate 
atrage  nulitatea  ei,  pentru  că  încadrarea  faptelor  în  textele  legei  aparține 
instanțelor de judecată” – Trib. Ilfov, II, sent. din 1 februarie 1927, apud C. Zotta, 
vol. I, p. 116.  
3  „Dacă  în  principiu  părțile  sunt  libere  să‐şi  caracterizeze  cum  cred  de 

cuviință  pretențiunile  ce  formulează  prin  acțiune,  ceea  ce  dă  însă  adevăratul 
caracter juridic unei acțiuni nu este calificarea făcută de părți, ci aceea făcută de 
judecători şi se întemeiază pe însăşi obligațiunea din care naşte acțiunea şi pe 
concluziunile puse de părți asupra acestei chestiuni” – Cas. III, dec. nr. 778 din 
24 aprilie 1934, apud C. Zotta, vol. IV, p. 47. 
Iura novit curia   
71
cererea  reclamantului,  precum  şi  în  temeiul  juridic  al  acțiunii 
(spre pildă, contractul de împrumut, contractul de vânzare, săvâr‐
şirea  unui  fapt  ilicit  etc.).  Reclamantul  nu  este  obligat  să  indice 
chiar  textele  de  lege  corespunzătoare,  fiind  suficientă  enunțarea 
fundamentului  juridic  al  cererii,  încadrarea  acesteia  în  textele  de 
lege  fiind  opera  judecătorului.  Se  admite  însă  că,  în  exercițiul 
rolului activ, instanța poate da calificarea juridică exactă a cererii 
formulate, alta decât cea dată de reclamant prin cererea introduc‐
tivă, dar numai după ce a pus această chestiune în discuția părți‐
lor, pentru ca acestea să nu fie surprinse şi să‐şi poată face o apă‐
rare corespunzătoare1. 
 
2.6.  Controverse  cu  privire  la  posibilitatea  schimbării 
cauzei, sub imperiul vechii reglementări 
Dacă în privința obiectului există, în esență, unitate de vederi 
asupra împrejurării că acesta constă în pretenția dedusă judecății, 
în  doctrina  anterioară  noului  Cod  întâlnim  abordări  nuanțate  (și 
care produc reverberații până în prezent) cu privire la noțiunea de 
cauză  a  cererii  de  chemare  în  judecată,  atât  în  ceea  ce  priveşte 
ponderea sau importanța temeiului juridic ori de drept indicat de 
reclamant, cât şi (în strânsă legătură cu primul aspect) referitor la 
posibilitatea  instanței  de  a  schimba  calificarea  juridică  dată  de 
reclamant (ori lipsa acestei posibilități). 
Motivele  practice  pentru  care  această  chestiune  prezintă 
interes  sunt  multiple.  Pentru  a  da  un  exemplu,  în  măsura  în  care 
instanța  este  ținută  de  calificarea  juridică  dată  de  reclamant 
pretențiilor  sale,  ea  va  trebui  să‐şi  stabilească  competența  și  să 
aprecieze admisibilitatea și concludența probelor tot în raport cu 
această  calificare  juridică,  chiar  dacă  ea  este  greşită.  Dimpotrivă, 
dacă  instanța  poate  da  ori  restabili  calificarea  juridică  corectă  a 
cererii,  atunci  trebuie  să  ajungem  la  concluzia  că  instanța  se  va 
raporta  în  primul  rând  la  obiectul  cererii  şi  la  motivele  de  fapt, 

1  A  se  vedea  I.  Stoenescu,  S.  Zilberstein,  Drept  procesual  civil.  Teoria 

generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pp. 458‐459. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
72
fiind liberă să dea calificarea juridică corectă, în vederea verificării 
competenței  sale, a  admisibilității căii  procesuale  alese, a  admisi‐
bilității  și  concludenței  probelor,  respectiv  în  vederea  aplicării 
corecte a normelor de drept substanțial1. 
De asemenea, dacă instanța ar fi ținută de calificarea juridică 
propusă  de  reclamant  și  ar  găsi  că  aceasta  este  eronată,  ea  ar 
trebui să respingă cererea, fără a avea posibilitatea de a da califi‐
carea corectă și de a pronunța o soluție justă în cauză. Soluția este 
diametral opusă dacă se recunoaște instanței prerogativa firească 
de a da ori de a restabili calificarea juridică corectă.  
În  doctrina  ulterioară  anului  1990  s‐a  arătat  că  motivarea  în 
fapt  a  cererii  va  fi  însoțită  şi  de  motivarea  în  drept,  adică  recla‐
mantul  va  indica  şi  cauza  cererii  sale,  temeiul  juridic  al  acesteia. 
Cauza  constituie  însă  actul  sau  faptul  juridic  care  constituie 
fundamentul  dreptului  reclamat;  aceasta  nu  trebuie  căutată  în 
normele  de  drept,  ci  în  „principiul  generator  al  dreptului  recla‐
mat”. Reclamantul nu este ținut, aşadar, să indice chiar textele de 
lege pe care se întemeiază, fiind suficient să arate că cererea sa are 
temeiul juridic într‐un contract, în succesiune etc.  Judecătorul nu 
este  însă  ținut  de  temeiul  juridic  indicat,  ci  trebuie  să  dea  califi‐
carea  legală  corectă  cererii,  respectând  principiul  contradicto‐
rialității2. 

1  A  doua  variantă  se  apropie  (desigur,  doar  în  linii  mari)  de  soluția 

jurisprudenței şi a doctrinei germane, respectiv franceze.  
2 A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat…, vol. II, pp. 30‐31, precum şi doctrina şi 

jurisprudența  acolo  citate;  în  acelaşi  sens,  a  se  vedea:  M.  Tăbârcă,  Drept 
procesual  civil,  vol.  I,  Ed.  Universul  Juridic,  București,  2005,  pp.  363  şi  461;  
I.  Leş,  Tratat  de  drept  procesual  civil,  ed.  a  5‐a,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2010,  
p. 461; s‐a arătat însă (corect) că judecătorul nu poate transforma însăşi natura 
acțiunii  (e.g.,  din  acțiune  în  revendicare  în  acțiune  posesorie)  ori  să  schimbe 
natura  apărării  pârâtului  (ibidem,  p.  51).  În  altă  lucrare  s‐a  vorbit  însă  şi  de 
menționarea  „încadrării  în  drept”  a  faptelor,  prin  indicarea  textului  de  lege 
încălcat, ceea ce nu considerăm a fi exact. A se vedea A. Tabacu, Drept procesual 
civil,  ed.  a  6‐a,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2011,  p.  186.  Alți  autori  au 
definit cauza ca fiind „situația de fapt calificată juridic”; cauza nu se poate situa 
exclusiv nici pe tărâmul faptelor, nici pe tărâmul dreptului, motiv pentru care, 
pentru a defini cauza, nu se poate face abstracție nici de fapte, nici de drept (a 
Iura novit curia   
73
S‐a  arătat,  de  asemenea,  şi  că  instanța  este  ținută  de  cauza 
cererii de chemare în judecată, înțeleasă ca situația de fapt califi‐
cată juridic, neexistând niciun text de lege care să‐i acorde dreptul 
de  a  schimba  din  oficiu  fundamentul  pretenției  deduse  judecății, 
respectiv împrejurările de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi 
întemeiază pretenția. „Regula iura novit curia nu este de natură să 
conducă  la  soluția  că  judecătorul  ar  putea  să  schimbe  din  oficiu 
cauza cererii de chemare în judecată, deoarece prin această regulă 
se  înțelege  faptul  că  judecătorul  nu  este  ținut  de  textul  de  lege 
indicat  de  parte,  ci  trebuie  să  aplice  acel  text  de  lege  care  cores‐
punde situației de fapt calificată juridic de către parte, în măsura 
în  care  situația  de  fapt  respectivă  este  confirmată  de  probele 
administrate în cauză. Aşadar, calificarea juridică a situației de fapt 
şi  aplicarea  textului  de  lege  sunt  două  operațiuni  distincte,  ce  nu 
trebuie  confundate,  cea  din  urmă  presupunând‐o  pe  cea  dintâi. 
Supunând  o  pretenție  judecății,  reclamantul  şi‐o  fundamentează 
pe o anumită situație de fapt, pe care apoi o califică din punct de 
vedere  juridic,  astfel  încât  pretenția  respectivă  să  apară  ca  fiind 
justificată  (…).  judecătorul  va  stabili  situația  de  fapt  a  speței, 
reținând  din  împrejurările  de  fapt  prezentate  de  părți  numai  pe 
acelea  care  au  fost  probate,  fără  să  poată  da  o  altă  calificare 
juridică,  iar  apoi  va  aplica  textul  de  lege  corespunzător  acestei 
situații,  indiferent  de  eventualele  dispoziții  legale  indicate  de 
părți”1  (s.n.).  Am  redat  in  extenso  această  opinie  pentru  a  con‐
cluziona că, cel puțin la prima vedere, din ea nu rezultă neapărat 
altceva decât din punctele de vedere exprimate imediat anterior. 
În realitate însă, „miezul” problemei este ce anume se înțelege 
prin „calificarea juridică” a cererii. Ce se întâmplă dacă situația de 
fapt  expusă  de  reclamant  este  calificată  greşit  de  acesta  –  de 
exemplu,  acesta  se  întemeiază  pe  răspunderea  delictuală,  deşi 

se  vedea:  G.  Boroi,  D.  Rădescu,  Codul  de  procedură  civilă  comentat  şi  adnotat,  
ed.  a  2‐a,  Ed.  All,  Bucureşti,  1995,  p.  176;  G.  Boroi,  Codul  de  procedură  civilă 
comentat şi adnotat, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 305).  
Diversitatea  opiniilor  în  discuție  îşi  are  un  corespondent  în  discuțiile 
asupra cauzei în doctrina franceză, redate supra, pct. 2.3.  
1 În acest sens, a se vedea G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 143.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
74
între  părți  există  un  contract,  iar  faptele  pe  care  se  întemeiază 
pretenția  fac  referire  (şi)  la  un  contract  încheiat  între  părți,  ori 
invers,  cererea  se  întemeiază  pe  răspunderea  contractuală,  deşi 
faptele  relevă  o  gestiune  de  afaceri,  ori  o  îmbogățire  fără  justă 
cauză? În ultima opinie citată, se pare că nu se admite posibilitatea 
ca instanța să îndrepte calificarea juridică greşită1, opinie de care 
ne  îndepărtăm,  întrucât  priveşte  prea  restrictiv  rolul  instanței  în 
ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor litigioase. 
Aceasta  cuprinde,  în  mod  incontestabil,  identificarea  şi  apli‐
carea corectă a normelor deduse judecății, indiferent dacă acestea 
sunt cunoscute ori invocate (sau chiar acceptate) de parte sau nu, 
întrucât  principiul  disponibilității  nu  poate  avea  nicio  înrâurire 
asupra  obligației  şi  îndreptățirii  instanței  de  a  cunoaşte  dreptul 
aplicabil şi de a‐i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia2. 
Mai  mult  însă,  succesul  ori  insuccesul  unei  acțiuni  nu  poate 
depinde, cel puțin nu în mod determinant, de abilitatea reclaman‐
tului de a‐şi califica juridic corect cererea3. 

1 Astfel, luându‐se ca exemplu cererea de plată a contravalorii bunului dat 

în  comodat,  pierit  fortuit  în  cursul  executării  convenției,  s‐a  arătat  că,  „dacă 
reclamantul  şi‐a  fundamentat  pretenția,  în  mod  greşit,  pe  răspunderea  civilă 
delictuală,  hotărârea  nu  va  putea  fi  pronunțată  pe  temeiul  răspunderii  civile 
contractuale” (a se vedea G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 144). 
2  Consecința  acestei  abordări  este  că  simpla  invocare  a  unui  text  de  lege 

diferit nu este de natură să justifice concluzia unei cauze diferite şi deci nu este 
de  natură  să  înlăture  autoritatea  lucrului  judecat.  În  acest  sens,  a  se  vedea  A. 
Nicolae, op. cit., pp. 82‐83.  
3 Dacă, spre exemplu, reclamantul contestă legalitatea unui act administrativ 

şi se întemeiază pe dispozițiile Codului civil în materia executării obligațiilor de 
a face, cererea sa va fi tratată drept o cerere în materie civilă şi deci respinsă de 
plano? Or, dacă reclamantul revendică un bun, dar indică drept temei normele 
şi  principiile  răspunderii  delictuale,  cererea  nu  poate  fi  primită?  Sau  dacă 
angajatorul,  care  cheamă  în  judecată  salariatul  şi  cere  daune  pentru  pretinse 
abateri comise în exercițiul funcției, se întemeiază pe răspunderea delictuală în 
loc să invoce răspunderea contractuală, în condițiile Codului muncii, cererea sa 
va fi respinsă pentru acest considerent? Credem că răspunsul nu poate fi decât 
negativ, iar instanța trebuie să pună în discuția părților adevărata natură juri‐
dică a cererii.  
Iura novit curia   
75
Dacă o pretenție se fundamentează pe un contract, este limpede 
că instanța nu ar putea, spre exemplu, admite cererea pe fundamen‐
tul  unui  raport  delictual,  izvorât  dintr‐o  faptă  distinctă  de  con‐
tractul pretins. Dacă însă faptele litigioase au fost greşit calificate 
juridic,  iar  finalitatea  cererii  impune  stabilirea  unei  calificări 
juridice diferite, pentru a face posibilă desfăşurarea unei judecăți 
echitabile şi cu o finalitate efectivă, reală, iar nu doar declarativă şi 
formală,  considerăm  că  instanța  este  obligată  să  recalifice  juridic 
cererea, fiind, în principiu, îndreptățită să procedeze în acest mod, 
chiar  în  condițiile  în  care  reclamantul,  din  neştiință  ori  din  alte 
considerente, s‐ar opune acestei recalificări1. 

1  În  practica  judiciară  anterioară  noului  Cod  de  procedură  civilă,  dacă 

reclamantul stăruia într‐un temei juridic greşit, se tindea la respingerea cererii 
ca  inadmisibilă,  iar  nu  la  calificarea  sa  corectă,  dar  în  contra  cererii  recla‐
mantului. E.g., s‐a judecat că este inadmisibilă cererea în revendicare, care tre‐
buie  soluționată  pe  calea  dreptului  comun,  dacă  reclamantul  stăruie  asupra 
întemeierii  acesteia  pe  Legea  contenciosului administrativ  –  CSJ,  s.  cont.  adm., 
dec.  nr.  37/1992,  apud  G.  Boroi,  O.  Spineanu‐Matei,  Codul  de  procedură  civilă 
adnotat, ed. a 3‐a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 259. 
În sens contrar (şi corect, după părerea noastră), s‐a statuat că, dacă prima 
instanță a calificat natura juridică a unei acțiuni în anularea unor certificate de 
atestare a dreptului de proprietate (acte administrative), întemeiată pe art. 111 
C. pr. civ. 1865, ca fiind o cerere în contencios administrativ, motivul de recurs 
invocat  de  reclamantă,  care  a  invocat  că  „acțiunea  este  una  civilă  ,iar  nu  de 
contencios administrativ, părțile având dreptul să‐şi aleagă cadrul procesual şi 
natura acțiunii”, este nefondat, întrucât, în raport cu „natura dreptului invocat 
şi scopul urmărit de către reclamantă, anume desființarea celor 2 acte adminis‐
trative,  Curtea  reține  că  prezenta  cauză  este  una  de  contencios  administrativ, 
iar nu de drept civil. Contrar celor afirmate de către recurentă, instanța nu este 
ținută  de  temeiul  de  drept  invocat  de  către  reclamant,  respectiv  dispozițiile  
art.  111  C.  pr.  civ.,  ci,  în  virtutea  rolului  activ  statuat  de  dispozițiile  art.  129  
C.  pr.  civ.,  aceasta  este  obligată  sa  dea  acțiunii  calificarea  juridică  necesară”  –  
C. Ap. Bucureşti, s. a VIII‐a cont. adm., dec. nr. 1591 din 17 iunie 2010, disponibilă 
pe  www.cab1864.eu.  Mai  adăugăm  că  în  doctrină  este  controversată  calificarea 
acțiunii în nulitate absolută ca fiind una în constatare, și, chiar dacă s‐ar accepta 
această calificare, art. 111 C. pr. civ. 1865, respectiv art. 35 NCPC nu este un temei 
„specific civil”, acțiunea în constatarea existenței ori inexistenței putând privi un 
drept ce intră în conținutul unui raport juridic de drept public. 
În  acelaşi  sens,  s‐a  decis  că,  dacă  cererea  are  ca  obiect  un  conflict  de 
muncă, deşi în drept sunt invocate prevederile Legii nr. 554/2004, competența 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
76
Credem, așadar, că și sub imperiul fostei reglementări instanța 
era îndreptățită și obligată să dea cererii calificarea juridică exactă, 
fără  ca,  în  principiu  cel  puțin,  reclamantul  să  se  fi  putut  opune, 
limitând  dezbaterile  asupra  calificării  juridice  propuse  prin  ce‐
rerea de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, aplicarea corectă a 
legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești, în virtu‐
tea  prerogativelor  sale  jurisdicționale,  și  nu  poate  face  obiectul 
dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres. 
 
2.7.  Soluţia  noului  Cod  de  procedură  civilă:  restabilirea 
semnificaţiei firești a principiului iura novit curia 
Această  soluție  este  consacrată  fără  echivoc  în  dispozițiile 
noului Cod de procedură civilă. 
Astfel,  art.  22  alin.  (1)  NCPC  prevede  că  „judecătorul  soluțio‐
nează  litigiul  conform  regulilor  de  drept  care  îi  sunt  aplicabile”. 
Aparent  banal  –  ori  subînțeles  –,  acest  text  consacră  principiul 
fundamental iura novit curia, restabilind astfel deplina autoritate a 
judecătorului,  în  ceea  ce  priveşte  identificarea,  interpretarea  şi 
aplicarea normelor de drept incidente, desigur, în raport cu cadrul 
procesual  stabilit  de  cererile  cu  care  a  fost  învestit,  precum  şi  cu 
apărările formulate de pârât. 
Art.  22  alin.  (4)  NCPC  prevede  că  judecătorul  dă  sau  resta­
bileşte  calificarea  juridică  a  actelor  şi  faptelor  deduse  judecății, 
chiar  dacă  părțile  le‐au  dat  o  altă  denumire,  dar  judecătorul  este 
obligat  să  pună  în  discuția  părților  calificarea  juridică  exactă. 
Totuşi, după cum rezultă din art. 22 alin. (5) NCPC, judecătorul nu 
poate  schimba  denumirea  sau  temeiul  juridic  în  cazul  în  care 
părțile,  în  virtutea  unui  acord  expres  privind  drepturi  de  care, 
potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele 
de  drept  asupra  cărora  au  înțeles  să  limiteze  dezbaterile,  dacă 
astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. 

materială aparține tribunalului, potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) C. pr. civ. 1865, iar 
nu  curții  de  apel,  ca  instanță  de  contencios  administrativ  –  ICCJ,  s.  civ.  propr. 
int., dec. nr. 1019 din 17 februarie 2010, disponibilă pe www.scj.ro. 
Iura novit curia   
77
2.8. Conţinutul principiului iura novit curia 
Dispozițiile  art.  22  alin.  (1)  NCPC  trebuie  coroborate  cu  
art. 252 alin. (1) NCPC, potrivit căruia instanța de judecată trebuie 
să ia cunoştință din oficiu de dreptul în vigoare în România. Este 
evident că instanța trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în 
vigoare, pentru a identifica norma juridică  aplicabilă și a‐i da de‐
plină  eficiență  în  cauza  dedusă  judecății,  nefiind  vorba  despre  o 
simplă  cunoaștere  abstractă  a  regulilor  de  drept  –  cunoaștere  pe 
care, de altfel, adagiul nemo censetur ignorare legem o pune în sar‐
cina tuturor subiectelor de drept.  
Folosind  sintagma  „dreptul  în  vigoare”,  legiuitorul  atrage 
atenția asupra faptului că nu este vorba numai despre lege, în sens 
formal, ca act normativ adoptat de Parlament, ori despre acte nor­
mative cu putere de lege adoptate de legiuitorul derivat (Guvernul), 
ci despre ansamblul actelor normative în vigoare, precum și despre 
norme juridice cuprinse în alte izvoare formale ale dreptului.  
Cu  titlu  de  excepție  de  la  regula  enunțată  anterior,  art.  252  
alin. (2) NCPC prevede că textele care nu sunt publicate în Monitorul 
Oficial  al  României  sau  într­o  altă  modalitate  anume  prevăzută  de 
lege,  convenţiile,  tratatele  şi  acordurile  internaţionale  aplicabile  în 
România,  care  nu  sunt  integrate  într­un  text  de  lege,  precum  şi 
dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată. 
S‐a arătat cu temei că instanța este ținută să colaboreze cu părțile în 
vederea  probării  conținutului  actelor  normative  nepublicate1,  în 
exercitarea  atribuțiilor  sale  pentru  aflarea  adevărului  în  cauză  
[art.  22  alin. (2)  NCPC]2,  spre  exemplu,  prin  emiterea  unor  adrese 
prin care se solicită instituțiilor emitente să comunice un exemplar 

1  Este  vorba  despre  acte  normative  cu  forță  juridică  inferioară  legilor  și 

hotărârilor de guvern, întrucât în cazul acestora din urmă nepublicarea atrage 
sancțiunea  inexistenței,  după  cum  rezultă  din  prevederile  art.  78  și  art.  108  
alin.  (4)  din  Constituție.  Pentru  această  observație  judicioasă,  a  se  vedea  
V.  Dănăilă,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  vol.  I,  
p. 566.  
2 În acest sens, a se vedea M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), 

Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 665.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
78
scris al actului normativ nepublicat, în forma în vigoare la zi. Cre‐
dem  că  obligația  cunoașterii  (și  aplicării)  din  oficiu  a  dreptului 
aplicabil  se  extinde  de  plin  drept  și  asupra  dreptului  Uniunii 
Europene, întrucât reglementările comunitare1 cu caracter obliga‐
toriu  se  aplică  în  mod  prioritar  față  de  legile  interne,  iar  auto‐
ritatea  judecătorească  are  obligația  de  a  asigura  această  aplicare 
prioritară [art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție].  
Așa fiind, în cazul actelor normative cu efect obligatoriu, adop‐
tate de  către instituțiile  Uniunii  Europene și publicate  în  Jurnalul 
Oficial al Uniunii Europene, cunoașterea, invocarea lor din oficiu și 
aplicarea lor de către instanțele române este obligatorie, întocmai 
ca și în cazul dreptului intern. 
Obligația de  cunoaștere cuprinde întocmai și obligația de cu‐
noaștere  a  normelor  de  drept  internaţional  privat,  așadar,  a  nor‐
melor  conflictuale  de  drept  material  ori  procesual,  care  indică 
instanța  competentă  și  dreptul  (material  ori  procesual)  aplicabil, 
în  cazul  raporturilor  juridice  litigioase  cu  elemente  de  extra‐
neitate.  Așadar,  nu  trebuie  confundată  cunoașterea  legii  străine, 
supusă unor dispoziții speciale, cu însăși cunoașterea normelor de 
drept internaţional privat care indică, pe de o parte, instanța com‐
petentă (conflictul de jurisdicții), iar, pe de altă parte, dreptul apli‐
cabil, procesual sau substanțial (conflictul de legi), care poate fi cel 
român sau cel străin, în privința acestora din urmă fiind pe deplin 
incident adagiul iura novit curia. Aceasta pentru că norma de drept 
internaţional privat care soluţionează conflictul de jurisdicţii sau cel 
de legi este parte a dreptului intern ce trebuie cunoscut de judecător.  
Tocmai de aceea, atunci când partea se adresează unei instanțe 
române necompetente internațional, instanța va trebui să‐și veri‐
fice din oficiu competența, potrivit regulilor aplicabile, și să decidă 
în consecință, păstrând spre soluționare litigiul sau respingându‐l 
ca nefiind de competența instanțelor române.  

1 Nu credem că sintagma „drept comunitar” este una eronată, chiar dacă, 

în  urma  Tratatului  de  la  Lisabona,  Comunitatea  Europeană  a  fost  înlocuită  de 
Uniunea  Europeană.  În  tot  cazul,  termenul  este  unul  sugestiv,  nu  lasă  loc  de 
îndoială  asupra  normelor  juridice  desemnate  și  nici  nu  are  ecouri  istorice 
nefericite, precum sintagma „drept unional”, pe care preferăm să o evităm.  
Iura novit curia   
79
De asemenea, atunci când, în calificarea juridică a cererii sale, 
partea invocă aplicabilitatea unei anumite legi substanțiale, române 
sau  străine,  instanța,  din  oficiu,  va  trebui  să  restabilească,  atunci 
când  aceasta  a  fost  indicată  greșit,  legea  aplicabilă.  Bunăoară,  în 
cazul unui raport juridic cu element de extraneitate, este indicată 
legea  aplicabilă  ca  fiind  cea  germană,  dar  instanța  constată,  pu‐
nând în discuția părților norma de drept internațional privat care 
soluționează conflictul de legi, că dreptul substanțial aplicabil este 
cel român sau unul străin, altul decât cel german invocat de parte. 
La fel, în cazul în care, din circumstanțele cauzei, rezultând din sta‐
rea de fapt relevată de reclamant în cuprinsul cererii de chemare 
în judecată, rezultă existența unui element de extraneitate care nu 
este  invocat  expres,  instanța,  din  oficiu,  aplicând  principiul  iura 
novit  curia,  trebuie  să  pună  în  discuția  părților  norma  de  drept 
internațional privat aplicabilă și, în funcție de conținutul acesteia, 
să  stabilească  legea  substanțială  (și,  dacă  este  cazul,  procesuală) 
aplicabilă.  
Desigur, s‐ar putea ridica – legitim – întrebarea dacă instanța 
mai trebuie să facă acest lucru dacă apreciază că dreptul aplicabil 
este  cel  român.  Credem  că  răspunsul  trebuie  să  fie  unul  pozitiv, 
întrucât judecata judecătorului nu este una infailibilă, iar părțile ar 
putea  să  îi  releve  aspecte  la  care  nu  s‐a  gândit  și  care  ar  putea 
determina aplicarea altei legi substanțiale sau, pur și simplu, dacă 
li s‐ar aduce la cunoștință această posibilitate, atunci când norma 
de drept internațional este supletivă și permite aceasta, să aleagă 
ele însele legea aplicabilă.  
În ceea ce privește cunoașterea dreptului străin, art. 253 NCPC 
dispune că instanța poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui 
stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat. Proba legii străine 
se face conform dispozițiilor Codului civil referitoare la conținutul 
legii străine. 
În  primul  rând,  apreciem  că  posibilitatea  invocării  dreptului 
străin  aplicabil  nu  aparține  doar  părților,  ci  și  instanței  judecă‐
torești  din  oficiu,  cu  atât  mai  mult  cu  cât  aceasta  este  obligată  să 
cunoască  normele  de  drept  internațional  privat  aplicabile,  și  nu 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
80
doar să le cunoască, ci și să le dea  eficiență, supunând dezbaterii 
părților sistemul de drept aplicabil. 
În  al  doilea  rând,  chiar  dacă  stricto  sensu  adagiul  iura  novit 
curia nu se aplică dreptului străin, părțile și instanța sunt ținute să 
colaboreze pentru stabilirea conținutului și sensului normelor de 
drept străin aplicabile în cauză, rolul activ al judecătorului fiind pe 
deplin incident și în această materie1. 
Astfel, potrivit art. 2.562 NCC: „(1) Conținutul legii străine se 
stabileşte  de  instanța  judecătorească  prin  atestări  obținute  de  la 
organele  statului  care  au  edictat‐o,  prin  avizul  unui  expert  sau 
printr‐un alt mod adecvat. 
(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă 
dovada conținutului ei. 
(3)  În  cazul  imposibilității  de  a  stabili,  într‐un  termen  rezo‐
nabil, conținutul legii străine, se aplică legea română”. 
În condițiile contemporane, în care accesul la informație este 
mult  mai  facil  (inclusiv  prin  intermediul  internetului,  unde  se 
găsesc  baze  de  date  cu  legislație  tradusă  în  limbi  de  circulație 
internațională),  iar  mecanismele  de  cooperare  judiciară  interna‐
țională  sunt  mult  mai  dezvoltate,  îndeosebi  în  interiorul  Uniunii 
Europene, credem că aplicarea alin. (3) ar trebui să fie una cu totul 
excepțională,  iar  nu  o  obișnuință  de  natură  să  ducă  la  eludarea 
aplicării normelor de drept străin. 
Subliniem că, după cum am arătat deja, instanța trebuie să ia 
cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România, iar nu doar 
de  normele  dreptului  pozitiv;  cunoașterea  dreptului  în  vigoare  în 
România implică deopotrivă cunoașterea jurisprudenţei, îndeosebi 
a jurisprudenţei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și a 
Curţii Constituţionale. 
Astfel,  potrivit  art.  517  alin.  (4)  NCPC,  dezlegarea  dată  pro‐
blemelor de drept prin deciziile date în interesul legii este obliga‐
torie  pentru  instanțe  de  la  data  publicării  deciziei  în  Monitorul 
Oficial  al  României,  Partea  I.  Totodată,  potrivit  art.  521  alin.  (3) 

1 A se vedea și M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de 

procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 668. 
Iura novit curia   
81
NCPC,  dezlegarea  dată  chestiunilor  de  drept  este  obligatorie 
pentru  instanța  care  a  solicitat  dezlegarea  de  la  data  pronunțării 
deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei 
în Monitorul Oficial al României, Partea I. Suntem, așadar, în pre‐
zența unor izvoare de drept interpretative, care fac corp comun cu 
norma  juridică  interpretată,  astfel  cum  rezultă  și  din  art.  518  și  
art. 521 alin. (4) NCPC. 
Totodată,  în  condițiile  art.  147  alin.  (4)  din  Constituție,  deci‐
ziile  Curții  Constituționale  se  publică  în  Monitorul  Oficial  al 
României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi 
au putere numai pentru viitor. Au caracter obligatoriu nu doar de‐
ciziile prin care a fost admisă obiecția ori excepția de neconstitu‐
ționalitate,  ci  și  deciziile  prin  care  sesizarea  a  fost  respinsă, 
reținându‐se constituționalitatea textului de lege criticat. 
Revenind la jurisprudență, subliniem că judecătorii trebuie să 
cunoască și jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, în solu­
ţionarea recursurilor, având în vedere că misiunea constituţională a 
Înaltei Curţi, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii 
de  către  celelalte  instanţe  judecătorești,  potrivit  competenței  lor 
[art.  126  alin.  (2)  din  Constituție],  nu  se  referă  doar  la  instru‐
mentele  de  unificare  a  practicii  judiciare  anterior  menționate 
(recursul în interesul legii și sesizarea în vederea pronunțării unei 
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), ci se 
exercită într‐o măsură apreciabilă și prin soluționarea recursurilor. 
Avem  în  vedere,  astfel,  cu  precădere  dispozițiile  art.  483  
alin.  (3)  NCPC,  potrivit  cărora  recursul  urmărește  să  supună 
Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile  legii, a 
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dar și 
întreaga reglementare a recursului, din care rezultă că acesta este 
conceput  de  legiuitor  ca  un  instrument  de  unificare  a  practicii 
judiciare, prin interpretările oferite de instanța supremă normelor 
de  drept  material  și  procesual  incidente,  atunci  când  răspunde 
motivelor de casare invocate, motive care privesc doar aspecte de 
nelegalitate (art. 488 NCPC). 
Cu  toate  că,  formal,  deciziile  Înaltei  Curți  sau  ale  oricărei  alte 
instanțe de recurs sunt obligatorii doar pentru instanța de trimitere, 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
82
în  caz  de  casare  cu  trimitere  spre  rejudecare  [art.  501  alin.  (1) 
NCPC],  în  măsura  în  care  practica  judiciară  a  Înaltei  Curți  este 
unitară  și  constantă1,  ea  poate  fi  asimilată  unui  izvor  de  drept 
interpretativ, cerința previzibilității jurisprudenței și a certitudinii 
raporturilor  juridice  fiind,  după  părerea  noastră,  de  natură  să 
împiedice  ignorarea  jurisprudenței  instanței  supreme  de  către 
celelalte instanțe judecătorești, dar și de către autoritățile publice 
și de către participanții la circuitul civil, care ar trebui să își con‐
formeze conduita față de regulile de drept, astfel cum acestea sunt 
interpretate unitar și constant în jurisprudență. 
În  fine,  este  recomandabilă  cunoașterea  jurisprudenței  altor 
instanțe de control judiciar, respectiv a curților de apel ori a tribu‐
nalelor,  îndeosebi  atunci  când  acestea  pronunță  hotărâri  defi‐
nitive, în recurs (în cazurile anume prevăzute de lege) ori în apel, 
în  numeroasele  situații  când  hotărârea  instanței  de  apel  este 
definitivă,  nefiind  supusă  recursului  [cf.  în  acest  sens  art.  483  
alin. (2) NCPC și art. XVIIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013]. 
Apreciem  totodată  că,  deși  nu  este  vorba  despre  un  izvor  de 
drept,  buna  cunoaștere  a  doctrinei  juridice  relevante  constituie  un 
instrument  indispensabil  pentru  înțelegerea  dreptului  în  vigoare, 
care presupune nu doar cunoașterea regulilor de drept, ci și a prin‐
cipiilor  fundamentale  ale  dreptului,  respectiv  a  principiilor  apli‐
cabile unor instituții juridice, precum și a regulilor de interpretare. 
 
2.9.  Corelarea  dispoziţiilor  art.  22  alin.  (1)  cu  cele  ale  
alin. (4) al aceluiaşi articol NCPC 
Din interpretarea sistematică  a  acestor texte de lege2 rezultă 
că părțile pot limita calificarea juridică şi motivele de drept asupra 
cărora poartă dezbaterile numai prin  acordul lor  expres,  în  cazul 
1  De  altfel,  aceasta  este  situația  normală,  astfel  cum  vom  vedea  infra, 

Capitolul V. 
2  Pentru  judicioase  considerații  asupra  dispozițiilor  referitoare  la  rolul 

judecătorului,  inclusiv  din  perspectiva  principiului  contradictorialității,  a  se 


vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură 
civilă…, op. cit., vol. I, pp. 23‐27 şi 54‐60, precum și jurisprudența acolo citată. 
Iura novit curia   
83
în  care  pot  dispune  de  drepturile  şi  obligațiile  deduse  judecății 
[art.  22  alin.  (5)]1.  A  contrario,  în  lipsa  acestui  acord  expres2  ori 
dacă  litigiul  poartă  asupra  unor  drepturi  de  care  părțile  nu  pot 
dispune, instanța poate da ori restabili calificarea juridică  exactă, 
ceea  ce,  după  cum  am  arătat,  nu  se  rezumă  doar  la  indicarea 
normei  de  drept  aplicabile,  ci  şi  la  identificarea  naturii  juridice 
reale a cererii, a categoriei ori instituției juridice aplicabile. Pentru 
a nu lăsa loc de îndoială, menționăm că textele își găsesc aplicare 
indiferent dacă titularul cererii este sau nu asistat ori reprezentat 
de avocat3. 

1  Am  văzut  că  în  jurisprudența  germană  nu  se  admite  limitarea  dezba‐

terilor  la  anumite  motive  de  drept  nici  măcar  cu  acordul  tuturor  părților, 
instanța fiind obligată să analizeze toate motivele ce ar putea fi luate în discuție 
şi să pronunțe o hotărâre în raport de acestea. Este o soluție pe care o apreciem, 
dar  care,  în  strictețea  ei,  nu  se  înscrie  în  tradițiile  dreptului  nostru.  De  aceea, 
socotim mai judicioasă soluția nuanțată a legiuitorului noului Cod de procedură 
civilă. 
2 Acordul expres va preexista rareori litigiului. De regulă, credem că acest 

acord  va  putea  fi  formulat  atunci  când,  în  condițiile  în  care  instanța  pune  în 
discuție  schimbarea  calificării  juridice  date  de  părți  pretențiilor  și  apărărilor 
lor,  partea  care  a  invocat  calificarea  inițială  insistă  în  menținerea  acesteia,  iar 
toate celelalte părți își manifestă expres acordul pentru limitarea dezbaterilor 
asupra  respectivei  calificări  juridice.  Ca  urmare,  acordul  expres  va  rezulta  din 
pozițiile concordante ale părților, exprimate verbal și consemnate fără echivoc 
în  cuprinsul  încheierii  de  ședință,  pentru  a  se  putea  verifica  ulterior  înde‐
plinirea condițiilor prevăzute de art. 22 alin. (5) NCPC. 
3 Recent, s‐a reiterat opinia mai restrictivă, exprimată de unul dintre autori 

și  sub  imperiul  reglementării  anterioare,  potrivit  căreia  calificarea  juridică  nu 
poate fi schimbată fără a încălca principiul disponibilității, apreciindu‐se chiar că, 
prin  recalificare,  judecătorul  ar  încălca  principiul  imparțialității,  de  vreme  ce 
recalificarea  ar  avea  loc  în  scopul  de  a  admite  acțiunea,  iar  nu  de  a  o  respinge  
(G.  Boroi,  M.  Stancu,  Drept  procesual  civil,  ed.  a  2‐a,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti, 
2015,  pp.  16‐17).  Nu  subscriem  acestei  interpretări,  față  de  redactarea  clară  a 
dispozițiilor  art.  21  alin.  (1)  și  (4)  NCPC,  precum  și  față  de  împrejurarea  că 
situațiile în care părțile pot limita, prin voința lor, prerogativa judecătorului de a 
da calificarea juridică corectă – iar nu doar de a stabili textul de lege aplicabil ori 
de  a  îndrepta  o  simplă  eroare  de  denumire,  ceea  ce  era  posibil,  fără  putință  de 
tăgadă, și în vechea reglementare – sunt stabilite în mod expres de art. 22 alin. (5) 
NCPC,  din  care  rezultă  că  această  limitare  presupune  nu  doar  poziția  recla­
mantului,  de  a  insista  în  calificarea  propusă  inițial,  ci  acordul  expres  al  tuturor 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
84
Cu  alte  cuvinte,  este  vădit  eronată  interpretarea  potrivit 
căreia,  dacă  reclamantul  insistă  în  calificarea  juridică  dată  în 
cuprinsul cererii, instanța ar fi ținută de respectiva calificare juri‐
dică. Această optică nu mai poate fi menținută față de dispozițiile 
exprese ale art. 22 alin. (5) NCPC, care prevăd că numai părţile [se 
subînțelege:  toate  părțile,  cu  excepția  intervenientului  accesoriu, 
care  nu  ar  putea  susține,  în  privința  calificării  juridice  a  cererii 
deduse  judecății,  o  altă  poziție  procesuală  față  de  cea  a  părții  în 
folosul  căreia  intervine,  în  raport  cu  dispozițiile  art.  67  alin.  (2) 
NCPC],  prin  acordul  lor  expres,  manifestat  în  scris,  în  cadrul 
procedurii  scrise  prevăzute  de  art.  201  NCPC,  ori  verbal,  în  fața 
instanței judecătorești, pot limita calificarea juridică şi motivele de 
drept  asupra  cărora  au  înțeles  să  limiteze  dezbaterile.  Așadar, 
simpla  manifestare  de  voință  în  acest  sens  a  reclamantului, 
neurmată  de  acordul  expres  al  pârâtului,  este  lipsită  de  eficiență 
juridică.  În  caz,  contrar,  textul  art.  22  alin.  (5)  NCPC  ar  fi  perfect 
inutil și ar putea foarte bine să fie abrogat, or, se știe că un text de 
lege trebuie interpretat în sensul în care să producă efecte.  
Mai mult, art. 22 alin. (5) NCPC trebuie interpretat și aplicat în 
mod  strict,  limitarea  dezbaterilor  asupra  unei  anumite  calificări 
juridice  fiind  posibilă  doar  cu  îndeplinirea  cumulativă  a  tuturor 
condițiilor acolo prevăzute, întrucât art. 22 alin. (5) nu este nimic 
altceva  decât  o  excepție,  concepută  în  mod  restrictiv,  față  de 
regimul  de  drept  comun  instituit  de  art.  22  alin.  (4)  NCPC.  Or, 

părţilor, or, în interpretarea cu care nu suntem de acord acest text de lege ar fi 
nu doar superfluu, ci pur și simplu nesocotit. În plus, credem că stabilirea ori, 
după  caz,  restabilirea  calificării  juridice  corecte  nu  înseamnă  nicidecum  că 
acțiunea va fi admisă, întrucât  în urma administrării probelor și din dezbateri 
va rezulta dacă condițiile instituțiilor juridice care sunt incidente în cauză sunt 
sau  nu  îndeplinite  (e.g.,  dacă  reclamantul  se  întemeiază  în  mod  eronat  pe 
răspunderea delictuală în loc de cea contractuală, stabilirea incidenței celei din 
urmă nu înseamnă că cererea va fi de plano admisă, întrucât trebuie verificată 
îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale; sperăm că acest exemplu este 
suficient  de  edificator  pentru  a  fundamenta  concluzia  că  recalificarea  nu  face 
altceva  decât  să  creeze  premisele  unei  dezbateri  utile,  care  să  rezolve  în  fond 
litigiul  dintre  părți,  iar  nu  să  ducă  la  respingerea  acțiunii  pe  motiv  că 
reclamantul și‐a întemeiat în mod eronat în drept cererea). 
Iura novit curia   
85
acesta instituie o regulă foarte clară: instanța poate restabili califi‐
carea  juridică  exactă,  dacă  cea  propusă  de  titularul  cererii  este 
inexactă.  Această  regulă  se  coroborează  pe  deplin  cu  principiul 
enunțat în art. 22 alin. (1) NCPC. 
Mai mult, deși art. 22 alin. (4) NCPC se referă la situația în care 
părțile  au  dat  o  altă  denumire,  ceea  ce  într‐o  lectură  grăbită  ar 
putea îndemna la concluzia că legiuitorul a avut în vedere o simplă 
eroare în denumirea cererii, iar nu o calificare juridică dată în mod 
deliberat, simpla eroare referitoare la denumirea unei cereri este 
reglementată de art. 152 NCPC1, în vreme ce art. 22 alin. (4) are în 
vedere  o  cu  totul  altă  chestiune,  anume  denumirea  greșită  dată 
actelor și faptelor deduse judecăţii, cu alte cuvinte, calificarea juri­
dică  a  însuși  raportului  juridic  de  drept  substanțial  dedus  jude‐
cății, calificare pe care judecătorul este în drept să o dea sau să o 
restabilească potrivit legii2. 
 
2.10.  Schimbarea  calificării  juridice  de  către  instanţa 
judecătorească.  Obligaţia  de  a  califica  corect  și  apărările 
formulate 
Desigur, întrucât în faza dezbaterilor judecătorul nu decide, ci 
participă el însuşi la dialogul judiciar3, el va pune calificarea juri‐
dică corectă  în discuția părților, dar  nu într‐o manieră ultimativă 
ori  exclusivă,  ci  sub  forma  unei  ipoteze  –  care  însă  nu  poate  fi 
sibilinică sau eliptică, sub cuvânt de a evita „antepronunțarea”, ci 
clar  formulată  şi  motivată  –  de  natură  a  semnala  părților  că 

1  Sub  denumirea  marginală  elocventă  „Cererea  greșit  denumită”,  textul 

prevede că „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de 
atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”. Pentru amănunte, 
a  se  vedea  Gh.  Florea,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.),  Noul  Cod  de 
procedură civilă…, op. cit., p. 451.  
2 A se vedea și I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. I, p. 230.  
3  A  se  vedea  și:  V.M.  Ciobanu,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.),  Noul 

Cod  de  procedură  civilă...,  op.  cit.,  p.  25;  V.M.  Ciobanu,  Tr.C.  Briciu,  Cl.C.  Dinu, 
Drept  procesual  civil.  Drept  execuţional  civil.  Arbitraj.  Drept  notarial.  Curs  de 
bază  pentru  licenţă  și  masterat,  seminare  și  examene,  Ed.  Național,  București, 
2013, p. 97. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
86
cererea poate fi privită şi dintr‐o perspectivă pe care, eventual, au 
ignorat‐o ori au înlăturat‐o în mod nejustificat.  
Pentru  a  concilia  această  facultate  a  judecătorului  cu  prin‐
cipiul disponibilității, considerăm că, atunci când judecătorul dis‐
pune  recalificarea  juridică  a  cererii  împotriva  voinței  titularului 
acesteia, el va invita părțile să formuleze motive şi apărări, respec‐
tiv să administreze probe, dacă este cazul, şi sub aspectul calificării 
juridice  noi,  dar  va  explica  în  cuprinsul  hotărârii  și  de  ce  nu  este 
incidentă calificarea juridică asupra căreia reclamantul insistă1. 
După  cum  vom  arăta  imediat,  schimbarea  calificării  juridice 
încă pe parcursul judecății, iar nu abia prin actul final al judecății 
în primă instanță, este importantă pentru a permite părților să for‐
muleze  apărările  corespunzătoare  și,  dacă  este  cazul,  să  propună 
probe noi2.  
În  ceea  ce  privește  momentul  procesual  la  care  instanța  ar 
trebui să pună în discuție calificarea  juridică  a cererii, credem că 
se impune o distincție între cele două ipoteze avute în vedere  de 
art. 22 alin. (4) NCPC. Astfel, în măsura în care reclamantul nu și‐a 
motivat  în  drept  cererea  ori  motivarea  în  drept  este  atât  de 
generală,  încât  nu  permite  concluzii  cu  privire  la  instituția  ori 

1 Cu alte cuvinte, instanța nu ar putea pur şi simplu să ignore la motivarea 

hotărârii calificarea juridică şi argumentele asupra cărora reclamantul a insistat 
şi  să  se  raporteze  exclusiv  la  propria  sa  calificare,  întrucât,  procedând  astfel, 
s‐ar  nesocoti  principii  fundamentale  ale  procesului  civil,  respectiv  disponi‐
bilitatea,  contradictorialitatea  şi  dreptul  la  apărare;  după  cum  rezultă  şi  din 
jurisprudența  Curții  Europene  a  Drepturilor  Omului,  nu  este  suficient  ca 
instanța  să  „audă”  un  argument,  ci  mai  este  necesar  să‐l  trateze,  cel  puțin  în 
substanță, în cuprinsul hotărârii sale, arătând motivat de ce anumite pretenții şi 
apărări  au  fost  primite  ori  înlăturate.  Cu  privire  la  motivarea  hotărârilor 
judecătorești, din perspectiva art. 6 din Convenție, se vedea C. Bîrsan, Convenţia 
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2‐a, Ed. C.H. Beck, 
București, 2010, pp. 512‐515. 
2 Așa cum vom vedea infra, pct. 13, există totuși situații de excepție când 

instanța  va  schimba  calificarea  juridică  abia  prin  hotărâre,  însă  punând  în 
discuția părților posibilitatea unei alte calificări juridice ce rezultă din starea de 
fapt care s‐a modificat pe parcursul procesului, ca urmare a administrării unor 
probe, iar una dintre părți se prevalează de această nouă stare de fapt. 
Iura novit curia   
87
categoria  de  drept  invocată,  calificarea  juridică  lipsește;  în  acest 
caz,  instanța  este  ținută  să  dea  cererii  calificarea  juridică  exactă. 
De vreme ce această calificare juridică este necesară atât pentru a 
permite  instanței  o  corectă  verificare  a  competenței,  la  primul 
termen  la  care  părțile  sunt  legal  citate  (art.  131  NCPC),  cât  și 
pentru  o  discuție  rațională,  pertinentă  cu  privire  la  probele  care 
pot  duce  la  dezlegarea  pricinii,  credem  că  instanța  ar  trebui  să 
pună în discuție cu prioritate calificarea juridică, asupra căreia ar 
urma să se pronunțe în cuprinsul încheierii, la începutul cercetării 
procesului,  de  preferință  chiar  la  primul  termen  la  care  părțile 
sunt legal citate. 
Mutatis  mutandis,  aceeași  soluție  ar  fi  recomandabilă  și  în 
măsura în care reclamantul a propus o anumită calificare juridică, 
însă  aceasta  este  (considerată  de  instanță)  greșită,  iar  instanța 
pune  în  discuție  restabilirea  calificării  juridice  corecte.  Nu 
excludem  însă  ca  instanța  să  descopere  necesitatea  schimbării 
calificării  juridice  pe  parcursul  cercetării  procesului,  eventual 
chiar către finalul acesteia, eventual chiar cu ocazia deliberării, caz 
în care se impune repunerea cauzei pe rol. 
În acest din urmă caz, ar urma ca părțile să își poată completa 
susținerile  de  fapt  și  de  drept,  din  perspectiva  calificării  juridice 
propuse de instanță, dar și să propună probe noi, dacă este cazul, 
întrucât  nevoia  acestora  a  reieșit  din  cercetarea  procesului,  iar 
părțile  nu  aveau  obligația  de  a  anticipa  schimbarea  calificării 
juridice, la inițiativa instanței [art. 254 alin. (2) pct. 2 NCPC]. 
Este, așadar, necesar ca instanța să pronunțe schimbarea cali‐
ficării  juridice  pe  calea  unei  încheieri  interlocutorii,  de  preferință, 
la primul termen la care părțile sunt legal citate (în niciun caz nu 
pot  fi  antamate  chestiuni  care  țin  de  corecta  calificare  juridică  în 
etapa  regularizării  și  comunicării  cererii,  reglementată  de  art. 
200‐201 NCPC) ori, în tot cazul, de îndată ce descoperă necesitatea 
schimbării calificării juridice, întrucât este esențial ca părțile să‐și 
formuleze apărările prin raportare la calificarea sub care cererea 
va  fi  judecată,  iar  nu  cu  privire  la  o  calificare  considerată  de 
instanță greșită și care, ulterior, va fi înlăturată. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
88
Pentru  a  oferi  un  exemplu  inspirat  din  practica  judiciară,  în 
măsura  în  care  debitorul  obligației  de  restituire  a  unui  credit 
bancar decedează, ratele rămase urmând a fi plătite de societatea 
de  asigurare,  în  temeiul  asigurării  de  viață  contractate  odată  cu 
creditul, iar moștenitorul care a plătit totuși unele rate după deces 
se îndreaptă împotriva asigurătorului și solicită restituirea ratelor 
plătite, pe temeiul plăţii nedatorate (întrucât asigurătorul a reținut 
contravaloarea  ratelor  plătite  de  moștenitor),  apărarea  asigură‐
torului  va  fi  foarte  simplă,  anume  că  nu  el  a  primit  plata  neda‐
torată. Dacă însă instanța ar recalifica cererea, ca întemeindu‐se pe 
îmbogăţirea fără justă cauză (nu moștenitorului, ci asigurătorului 
îi incumba obligația de plată a creditului restant la data decesului), 
asigurătorul  ar  putea  formula  alte  apărări,  referitoare  la  modali‐
tatea în care a intervenit decesul și dacă acesta constituie sau nu 
un caz asigurat.  
Cu toate că în cele ce precedă ne‐am raportat cu precădere la 
stabilirea  calificării  juridice  corecte  a  pretenţiei  formulate,  dispo‐
zițiile art. 22 alin. (4) NCPC, care se referă la calificarea juridică a 
actelor și faptelor deduse judecății, sunt în egală măsură aplicabile 
și  apărărilor.  Judecătorul  poate,  pornind  de  la  faptele  alegate  de 
pârât în apărarea sa, să ceară explicații1 și, dacă întrevede posibi‐
litatea  unei  calificări  juridice  utile  a  apărării,  chiar  de  ordine  pri‐
vată,  trebuie  să  pună  în  discuția  părții  respectiva  calificare  și  să 
întrebe partea dacă înțelege să invoce respectivul mijloc de apărare.  
Pentru a da un exemplu, efectul achizitiv al publicității mate‐
riale a cărții funciare constituie o apărare de ordine privată, fiind 
la latitudinea pârâtului să o invoce. Instanța nu ar putea să suge‐
reze pârâtului formularea acestei apărări, fără ca pârâtul să fi făcut 
vreo  referire  la  împrejurarea  că  a  dobândit  imobilul  cu  bună‐
credință,  cu  titlu  oneros  și  întemeindu‐se  pe  cuprinsul  cărții  fun‐
ciare,  nefiind  menirea  instanței  să  pună  la  îndemâna  părții  astfel 
de apărări noi, care nu au fost invocate anterior și care pot duce la 

1 Cu privire la obligația părților de alegare a faptelor considerate ca fiind 

relevante în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, a se vedea infra, Capitolul 
IV, pct. 4.4‐4.6.  
Iura novit curia   
89
respingerea acțiunii reclamantului, întrucât, în felul acesta, instanța 
ar  încălca  principiul  imparțialității  (al  neutralității)  și  s‐ar  trans‐
forma  în  avocatul  părții.  Dacă  însă  pârâtul  a  arătat  în  cuprinsul 
întâmpinării toate împrejurările mai sus menționate, în motivarea 
solicitării  sale  de  respingere  a  cererii  formulate,  apărarea  a  fost 
invocată, în substanţă, de pârât, chiar dacă acesta nu a fost în mă‐
sură (eventual, din cauza necunoașterii legii) să desemneze princi‐
piul juridic  aplicabil (publicitatea  materială  a cărților  funciare) și 
textele  de  lege  incidente.  În  acest  caz,  instanța  ar  comite  o  dene‐
gare  de  dreptate  dacă  n‐ar  pune  în  discuție  calificarea  juridică 
exactă a apărării formulate, pentru a pune apoi în vedere pârâtului 
să indice expres (și în cunoștință de cauză) dacă înțelege sau nu să 
se  prevaleze  în  apărare  de  respectiva  regula  juridică.  Mutatis 
mutandis,  aceeași  discuție  s‐ar  putea  ivi  în  contextul  uzucapiunii 
tabulare, dacă pârâtul invocă exercitarea posesiei pe o durată și în 
condiții suficiente pentru a putea fi luată în considerare instituția 
uzucapiunii,  fără  însă  ca  aceasta  să  fie  desemnată  și  invocată  ca 
atare. 
Din  jurisprudența  Curții  Europene  a  Drepturilor  Omului  re‐
zultă însă că instanța este obligată să pună în discuția părților cali‐
ficarea juridică pe care o decelează implicit în apărările formulate, 
pentru  a  permite  părții  adverse  să  își  formuleze  apărarea  în 
deplină  cunoștință  de  cauză  –  partea  adversă  nefiind  obligată  să 
abordeze din proprie inițiativă o posibilă calificare juridică ce s‐ar 
putea dovedi nefavorabilă poziției sale procesuale1. 

1 A se vedea hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 

data de 16 februarie 2006 în cauza Prikyan și Angelova c. Bulgariei (44624/98), 
apud D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO, vol. II – Echitatea 
stricto  sensu,  Ed.  Hamangiu,  București,  2011,  pp.  166‐167  (în  cauză,  pârâții, 
chemați în judecată într‐o acțiune în revendicare, invocaseră elemente de fapt 
precum posesia îndelungată și buna‐credință, care permiteau calificarea acestei 
apărări  ca  tinzând  la  invocarea  uzucapiunii;  această  calificare  nu  a  fost  făcută 
de instanțele de fond, care au admis cererea în revendicare, ci direct de Curtea 
Supremă,  care  a  considerat  că  s‐a  invocat  uzucapiunea  și,  pe  acest  temei,  a 
respins cererea pe fond, fără a pune această împrejurare în discuția părților).  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
90
2.11. Corelaţii cu principiul contradictorialităţii 
Acest rol sporit acordat instanței în ceea ce priveşte calificarea 
juridică corectă a normelor juridice aplicabile este în strânsă legă‐
tură  cu  contradictorialitatea  sporită  a  dezbaterilor,  instituită  de 
noul Cod. Acesta, ni se pare nouă, îl concepe pe judecător ca pe un 
participant  la  dialogul  judiciar,  ca  pe  un  partener  al  părților  şi  al 
celorlalți participanți în proces, iar nu doar ca pe un arbitru „mut”. 
Astfel,  într‐o  amplă  reglementare  dedicată  principiului  contra‐
dictorialității,  art.  14  NCPC1  consacră  dreptul  părților  de  a‐şi 
exprima un punct de vedere argumentat față de toate chestiunile 
de  fapt  şi  de  drept  invocate  de  participanții  la  proces,  inclusiv  de 
instanță  din  oficiu;  se  interzice  totodată  pronunțarea  unor 
aşa‐numite  hotărâri‐surpriză,  prin  care  instanța  expune  în  consi‐
derente motive de fapt şi de drept pe care nu le‐a pus anterior în 
discuția  părților,  nedându‐le  astfel  posibilitatea  de  a‐şi  exprima 
poziția, de a‐şi adapta susținerile şi cererile punctelor relevate de 
instanță, dacă acestea se vădesc a fi pertinente, ori, după caz, de a 
învedera  instanței  aspecte  ori  argumente  pe  care  aceasta  nu  le‐a 
văzut dintru început. 
Subliniem că, atât atunci când instanța dă o calificare actelor și 
faptelor  deduse  judecății,  în  lipsa  unei  calificări  propuse  de  către 
titularul  cererii  sau  apărării,  cât  și  atunci  când  instanța  pune  în 
discuție  schimbarea  calificării  juridice  (greșite)  propuse  și  resta‐
bilirea celei  corecte,  art.  22  alin. (4)  NCPC prevede în  mod impe‐
rativ  că  „judecătorul  este  obligat  să  pună  în  discuția  părților 
calificarea juridică exactă”. Așadar, sintagma „în acest caz”, cu care 
începe  teza  a  II‐a,  se  referă  la  ambele  ipoteze  cuprinse  în  teza  I 
(atât  când  se  dă,  cât  și  când  se  restabilește  calificarea  juridică 
exactă).  
Soluția  noului  Cod  este  firească,  întrucât,  atunci  când  recla‐
mantul propune o calificare juridică, pârâtul va formula apărări în 
raport cu această calificare, iar, atâta vreme cât instanța nu pune 
în  discuție  o  calificare  juridică  alternativă,  ambele  părți  se  pot 

1 A se vedea infra, Capitolul III. 
Iura novit curia   
91
încrede, în mod legitim, că pricina va fi examinată din perspectiva 
motivelor  de  drept  înfățișate  de  ele.  În  măsura  în  care  instanța 
pune în discuție o calificare diferită, părțile vor avea posibilitatea 
de a susține, respectiv de a combate punctul de vedere al instanței, 
nefiind  exclus  ca  în  urma  dezbaterii  contradictorii  instanța  să 
întrevadă  că  a  greșit,  fiind  preferabil  modelul  juridic  propus  de 
parte.  Dacă  însă  instanța  stabilește  o  calificare  juridică  distinctă, 
părțile urmează a se raporta la aceasta, dreptul la apărare fiindu‐le 
astfel garantat. 
Totodată, atunci când reclamantul nu propune nicio calificare 
juridică  –  fie  că  sunt  expuse  doar  faptele  care  justifică  pretenția, 
fără  niciun  fel  de  tentativă  de  a  argumenta  în  drept,  fie  că  există 
doar un rudiment de raționament juridic ori o simplă înșiruire de 
texte  de  lege  care  nu  constituie  o  veritabilă  motivare  în  drept 
(„invocăm  dispozițiile  Codului  civil”)  –,  „ar  trebui  ca  pârâtul  să 
aibă în vedere absolut toate regulile de drept susceptibile de a se 
aplica faptelor expuse de adversarul său, căci judecătorul ar putea 
aplica în secret regula pe care ar estima‐o incidentă acelor fapte”1, 
ceea ce, desigur, ar constitui o sarcină exorbitantă pentru pârât și 
o  diferențiere  de  tratament  cu  nimic  justificată  față  de  ipoteza  în 
care se pune în discuție substituirea unei calificări greșite cu alta 
corectă.  
Faptul  că  instanța  se  pronunță  asupra  calificării  juridice  a 
cererii  de  chemare  în  judecată  (ori  a  altei  cereri  având  aceeași 
natură  sau,  după  cum  vom  vedea  imediat,  a  unei  apărări  for‐
mulate)  printr‐o  încheiere  interlocutorie  constituie  o  soluție 
neobișnuită în raport cu practica de până acum a instanțelor civile 
(doar  instanțele  penale  aveau  obligația  de  a  pune  în  discuție 
schimbarea  unei  încadrări  juridice  pe  care,  prin  ipoteză,  rechizi‐
toriul  procurorului  o  conține  întotdeauna;  chiar  și  așa,  multe 
instanțe preferau să se pronunțe efectiv asupra schimbării de înca‐
drare  juridică  doar  odată  cu  soluționarea  fondului  cauzei).  Ca  un 
corolar al acestei inapetențe a instanțelor pentru o dezbatere con‐
tradictorie  asupra  motivelor  de  drept,  respectiv  asupra  calificării 
1 A se vedea J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., p. 246 (traducerea ne aparține). 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
92
juridice  corecte,  acestea  preferau  să  se  considere  ținute  de  califi‐
carea  indicată  de  parte,  aceasta  din  urmă  suportând  riscul  unei 
calificări greșite. Noul Cod promovează o soluție diametral opusă a 
acestei practici, optând în primul rând pentru conferirea (sau, mai 
degrabă,  restabilirea,  dincolo  de  controverse  și  practici  contrare) 
unor  prerogative  extinse judecătorului în  ceea ce privește  opera‐
țiunea  de  calificare  juridică  și  aplicarea  regulilor  de  drept  real‐
mente  incidente,  dincolo  de  ceea  ce  invocă  părțile.  În  al  doilea 
rând,  legiuitorul  noului  Cod  a  avut  grijă  ca  exercițiul  acestei  pre‐
rogative  firești  a  judecătorului  –  firești,  întrucât  dreptul  este 
domeniul  său,  după  cum  spunea  Henri  Motulsky,  iar  succesul  ori 
insuccesul unei pretenții sau apărări nu trebuie să depindă în mod 
determinant de abilitățile juridice ale părții sau avocatului său – să 
fie  unul  rațional,  în  conformitate  cu  exigențele  dreptului  la  un 
proces  echitabil,  exigențe  care  presupun  ca  motivele  de  drept  pe 
care judecătorul intenționează să le ia în considerare din oficiu să 
fie  puse,  în  prealabil,  în  discuția  părților1.  După  cum  s‐a  spus,  în 
acest  fel  judecătorul  va  scăpa,  cel  puțin  uneori,  din  capcana  pro‐
priilor  erori,  va  obține  încrederea  justițiabililor,  printr‐un  stil 
transparent, deschis, care va releva cunoașterea dosarului și cău‐
tarea  unei  rezolvări  adecvate,  din  perspectiva  cunoștințelor  sale 
juridice,  și  va  preveni  surprinderea  părților,  care  la  momentul 
hotărârii vor fi cunoscut deja o parte din raționamentul utilizat de 
instanță la soluționarea cauzei.  
Mai  adăugăm  că  necesitatea  unei  conduite  transparente  a 
judecătorului, de natură să asigure efectiv, iar nu doar declarativ și 
formal,  contradictorialitatea  dezbaterilor,  decurge  și  din  juris‐

1 „Respectarea principiului contradictorialității este cerută de bunul‐simț: 

cu  cât  puterile  unei  persoane  sunt  mai  întinse,  cu  atât  aceasta  trebuie  să  le 
exercite mai prudent. Respectul sistematic al contradictorialității constituie din 
partea  judecătorului  o  simplă  măsură  de  precauție.  Ca  toți  ceilalți  juriști, 
judecătorul  se  poate  înșela,  iar  o  discuție  cu  părțile  permite  uneori  evitarea 
unor greșeli nefericite. De altfel, secretul suscită suspiciuni. Cel mai bun mod de 
a  întreține  încrederea  justițiabililor  este  de  a  face  totul  la  lumina  zilei”.  A  se 
vedea, pentru acest pasaj magistral și care nu necesită alte elaborări, J. Héron, 
Th. Le Bars, op. cit., p. 243 (traducerea ne aparține).  
Iura novit curia   
93
prudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Potrivit acesteia, 
este  necesar  ca  părțile  să  nu  fie  surprinse  de  motivele  de  drept 
invocate din oficiu de către judecător (indiferent dacă acestea sunt 
de  procedură  sau  privesc  însuși  fondul  cererii  deduse  judecății). 
Judecătorul  este  obligat  să  pună  în  discuția  părților  calificarea 
juridică pe care o invocă din oficiu, potrivit principiului iura novit 
curia, principiul contradictorialității fiind încălcat dacă o chestiune 
de drept invocată din oficiu și de care depinde soluționarea cauzei 
nu a fost supusă dezbaterii1. 
În  practică,  instanțele  manifestă  reticență  față  de  adoptarea 
unui rol  activ în ceea ce  priveşte dezbaterea procesului pe  motiv 
de a nu se „antepronunța”, însă, cel puțin sub imperiul noului Cod, 
problema  este  rezolvată  și  aceste  reticențe  nu‐și  mai  găsesc 
justificarea (admițând că și‐au găsit‐o vreodată2). 
Exercitarea  îndatoririlor  expres  stabilite  de  art.  14  NCPC 
constituie  un  standard  procesual  de  asigurare  a  unei  dezbateri 
transparente, efective, de la care judecătorul nu se poate abate și a 
cărui  realizare  nu‐l  face,  în  niciun  caz,  incompatibil.  Pe  de  altă 
parte, pentru a înlătura orice fel de reticență, art. 42 alin. (1) pct. 1 
NCPC  stabilește  în  mod  expres  că  judecătorul  este,  de  asemenea, 
incompatibil  de  a  judeca  atunci  când  şi‐a  exprimat  anterior  pă‐
rerea  cu  privire  la  soluție  în  cauza  pe  care  a  fost  desemnat  să  o 
judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de 
fapt  sau  de  drept,  potrivit  art.  14  alin.  (4)  şi  (5),  nu  îl  face  pe 

1 A se vedea D. Bogdan, op. cit., pp. 129‐135, precum și jurisprudența acolo 

citată.  
2  Și  art.  129  alin.  (4)  C.  pr.  civ.  1865  autoriza  (dacă  nu  chiar  obliga) 

judecătorul  să  asigure  contradictorialitatea  reală,  efectivă  a  dezbaterilor, 


adresând  întrebări  [„judecătorul  este  în  drept  să  le  ceară  acestora  (părților  – 
n.n.) să prezinte explicații, oral sau scris”] și punând în discuția părților „orice 
împrejurare de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în 
întâmpinare”. Ca și sub imperiul actualei reglementări, o interpretare rațională, 
sistematică a textelor nu poate fi una prin care o normă a Codului de procedură 
civilă  –  cea  care  impune  instanței  să  participe  la  contradictorialitatea  dezba‐
terilor,  aducând  în  discuție  motivele  de  fapt  şi  de  drept  pe  care  le  ia  în 
considerare – ar fi anihilată prin alta – norma care prevede că poate fi recuzat 
judecătorul care şi‐a spus părerea asupra soluției în cauză. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
94
judecător  incompatibil.  Acest  caz  de  incompatibilitate  trebuie 
interpretat  restrictiv,  fiind  aplicabil  doar  când  judecătorul  îşi 
anunță determinarea de a hotărî într‐un anumit fel, dând de înțe‐
les  că  părerea  sa  este  deja  definitiv  formată1.  Teza  finală  nu  lasă 
loc  de  îndoială  asupra  faptului  că  nu  devine  incompatibil  jude‐
cătorul care își îndeplinește obligațiile care rezultă într‐o manieră 
imperativă din dispozițiile art. 14 alin. (4)‐(6) NCPC, de a pune în 
discuția  părților  împrejurările  și  motivele  de  fapt  și  de  drept 
relevante  în  cauză,  și  care  vor  fi  avute  în  vedere  la  pronunțarea 
hotărârii.  
Totodată, în cazul încheierii interlocutorii prin care judecătorul 
schimbă  calificarea  juridică,  aceasta  nu  constituie  o  antepro­
nunţare,  ci  o  veritabilă  pronunţare,  întrucât  judecătorul,  statuând 
asupra unei chestiuni litigioase (anume calificarea juridică), nu mai 
poate reveni ulterior asupra încheierii respective, astfel cum rezultă 
din art. 235 NCPC. 
 
2.12.  Posibile  confuzii  între  obiectul  și  cauza  cererii  de 
chemare în judecată 
Dacă reducem cei doi termeni la cea mai simplă semnificație, 
am putea spune că obiectul desemnează ce  cere reclamantul  [sau 
cel care are poziția de reclamant într‐o cerere reconvențională sau 
într‐o cerere de intervenție voluntară (principală) sau forțată] de 
la  pârât,  în  timp  ce  cauza  cererii  de  chemare  în  judecată  indică 
motivul pentru care acesta cere ceea ce cere (sau de ce cere).  
Cu  alte  cuvinte,  imaginându‐ne  un  exemplu,  obiectul  este 
suma  de  bani  solicitată  de  reclamant  de  la  pârât,  iar  cauza  este 
motivul  acestei  pretenții,  starea  de  fapt  descrisă  în  cererea  de 
chemare  în  judecată,  care  poate  fi:  neplata  prețului  dintr‐un 
contract de vânzare, restituirea unui împrumut, plata unui salariu, 
repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie etc., stare de fapt 
ce ulterior este calificată juridic de instanța de judecată. Cele două 
instituții par atât de clar definite, încât o posibilă confuzie între ele 

1 A se vedea și infra, Capitolul III.  
Iura novit curia   
95
este  aparent  imposibilă.  Cu  toate  acestea,  în  practică  au  existat 
astfel de situații și se pot ivi altele în viitor, astfel că înțelegerea lor 
exactă e foarte importantă. Între obiect și motivarea în fapt există 
o  strânsă  legătură,  întrucât,  revenind  la  exemplul  dat,  simpla 
solicitare a unei sume de bani de către reclamant nu îl informează 
pe  pârât  asupra  existenței  sau  inexistenței  dreptului  subiectiv  de 
care se prevalează adversarul său atât timp cât nu știe circumstan‐
țele în care acesta s‐a născut. De exemplu, dacă reclamantul cere o 
sumă de bani întrucât câinele pârâtului i‐a distrus grădina cu flori, 
se  poate  întâmpla  ca  pârâtul  nici  măcar  să  nu  cunoască  această 
împrejurare,  dacă  nu  a  fost  înștiințat  înaintea  chemării  sale  în 
judecată. Între părți pot exista  multiple raporturi juridice care  să 
dea naștere unor obligații ale pârâtului de a plăti o sumă de bani, 
cum ar fi încheierea mai multor contracte de împrumut sau a mai 
multor contracte de vânzare ori a unor tipuri diferite de contracte 
din care s‐au născut astfel de obligații (împrumut, vânzare, partaj 
cu  sultă,  antrepriză,  prestări  servicii  etc.),  iar  pârâtul  trebuie  să 
știe în legătură cu care dintre acestea a fost chemat în judecată. 
Tocmai  pentru  că  obiectul  este  insuficient  caracterizat  fără 
indicarea motivului de fapt al cererii, prin art. 196 alin. (1) teza I 
NCPC  legiuitorul  a  introdus  un  nou  motiv  de  nulitate  expresă  a 
cererii de chemare în judecată, inexistent în art. 133 alin. (1) C. pr. 
civ. 1865, acela privind lipsa motivelor de fapt.  
Ambele elemente țin de principiul disponibilităţii, judecătorul 
neputând  interveni  pentru  a  modifica  voința  părții  care  formu‐
lează o pretenție întemeiată pe o anumită stare de fapt, nefiindu‐i 
permis  să  extindă  nici  obiectul  pretenției  (cu  excepția  cererilor 
accesorii obligatorii), nici starea de fapt pe care se fundamentează 
acesta1. 
Reține atenția, în acest context, jurisprudența recentă a Înaltei 
Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 

1 Pentru amănunte, a se vedea supra, Capitolul I „Principiul disponibilității – 

conexiuni  și  limitări”,  pct.  1.12,  „Rolul  părţilor  şi  al  judecătorului  în  stabilirea 
stării  de  fapt  deduse  judecăţii.  Deosebirea  dintre  pretenţii  (cereri)  şi  apărări  de 
ordine publică”. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
96
2015,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  şi  Justiție  în  dosarul 
nr. 5/20141, privind interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 50 
alin.  (2)  şi  501  alin.  (1)  din  Legea  nr.  10/2001  privind  regimul 
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 
1945‐22  decembrie  1989,  republicată,  cu  modificările  şi  comple‐
tările ulterioare, prin care instanța supremă a statuat că „instanța 
de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului 
de  piață,  întemeiată  pe  prevederile  art.  501  alin.  (1)  din  Legea  
nr.  10/2001,  republicată,  cu  modificările  şi  completările  ulte‐
rioare,  poate  acorda  reclamantului  prețul  actualizat  plătit  la  mo‐
mentul  încheierii  contractului  de  vânzare‐cumpărare  în  temeiul 
Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor 
imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, 
cu  modificările  ulterioare,  în  cazul  în  care  constată  ca  fiind  înde‐
plinite  condițiile  prevăzute  de  dispozițiile  art.  50  alin.  (2)  din 
Legea  nr.  10/2001,  republicată,  cu  modificările  şi  completările 
ulterioare,  numai  dacă  s­a  formulat  un  capăt  de  cerere  distinct  în 
acest sens” (s.n.). 
Înalta Curte a fost sesizată cu recursul în interesul legii chiar 
de  Colegiul  de  conducere  al  acestei  instanțe,  arătându‐se  că,  în 
practica  judiciară,  s‐au  pronunțat  soluții  diferite  cu  privire  la 
posibilitatea  instanței  de  judecată  învestite  cu  soluționarea  unei 
acțiuni în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 501 
din  Legea  nr.  10/2001  privind  regimul  juridic  al  unor  imobile 
preluate  în  mod  abuziv  în  perioada  6  martie  1945‐22  decembrie 
1989,  republicată,  cu  modificările  şi  completările  ulterioare,  de  a 
acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, prețul 
actualizat  plătit  la  momentul  încheierii  contractului  de  vânzare‐
cumpărare  în  temeiul  Legii  nr.  112/1995  pentru  reglementarea 
situației juridice  a  unor  imobile cu destinația de locuințe,  trecute 
în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care 
constată  ca  fiind  îndeplinite  condițiile  prevăzute  de  dispozițiile  

1  ICCJ,  dec.  nr.  1  din  19  ianuarie  2015,  pronunțată  în  recurs  în  interesul 

legii, a fost publicată în M. Of. nr. 197 din 25 martie 2015. 
Iura novit curia   
97
art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările 
şi completările ulterioare. 
Rezumând  conținutul  soluțiilor  divergente,  o  parte  dintre 
instanțe  au  considerat  că  ține  de  principiul  disponibilității  obiec‐
tul,  care  este  suma  de  bani  solicitată  și  motivele  de  fapt,  adică 
starea de fapt invocată de reclamant, care este pierderea dreptului 
de  proprietate  ca  urmare  a  pronunțării  unei  hotărâri  judecăto‐
rești,  astfel  că  instanța,  fiind  cea  care  restabilește  calificarea  juri‐
dică a cererii, în virtutea principiului iura novit curia, poate acorda 
mai  puțin,  adică  nu  valoarea  de  piață  a  imobilului  solicitată  prin 
cerere,  atunci  când  apreciază  că  nu  sunt  întrunite  condițiile  
art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci doar prețul achitat, actualizat cu 
rata inflației, în condițiile art. 50 alin. (2) din același act normativ. 
Alte instanțe, dimpotrivă, au susținut că indicarea textului de lege 
determină  regimul  juridic  al  unei  cu  totul  alte  acțiuni,  astfel  că 
instanța trebuie să se pronunțe ținând seama exclusiv de temeiul 
juridic indicat de parte. 
Problema juridică a fost atât de controversată încât, așa cum 
rezultă  din  chiar  cuprinsul  considerentelor  deciziei  Înaltei  Curți, 
au  fost  întocmite  două  rapoarte,  conținând  concluzii  diferite, 
favorabile ambelor orientări jurisprudențiale.  
În  final,  Înalta  Curte  s‐a  pronunțat  în  sensul  deja  arătat,  cu 
motivarea, din care spicuim, în sensul că, „din examinarea compa‐
rativă  a modalităților în  care se poate  realiza  acoperirea prejudi‐
ciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri rezultă cu 
evidență că este vorba de un conţinut diferit al obligaţiei de răspun­
dere  pentru  evicţiune  a  statului,  ce  presupune  verificarea  unor 
condiţii specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor 
reclamantului” (s.n.). Pentru a se determina în ce măsură se poate 
vorbi despre încălcarea principiului disponibilității, este necesar a 
se  determina  obiectul  cererilor  de  chemare  în  judecată  şi  cauza 
acestora,  în  vederea  stabilirii  limitelor  obiective  ale  învestirii 
instanțelor. În ceea ce priveşte obiectul, reține Înalta Curte, acesta 
constă  în  ceea  ce  părțile  înțeleg  să  supună  judecății,  ceea  ce  ele 
pretind  ca  judecătorii  să  verifice,  să  aprecieze,  să  constate,  să 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
98
judece,  acţiunea  aducând  în  discuţie  o  problemă  de  fapt  şi  una  de 
drept.  Atunci  când  reclamantul  arată  expres  (motivându‐şi  ca 
atare cererea) că solicită prețul de piață, doar prin ignorarea ele‐
mentelor cererii se poate susține că s‐a solicitat o despăgubire în 
general, ca urmare a evicțiunii produse, şi că particularizarea preț 
actualizat/preț de piață ar ține doar de întinderea pretențiilor, de 
valoarea  obiectului  cererii,  în  realitate  acestea  fiind  pretenții  dis‐
tincte, cu reglementări şi premise juridice diferite. În acelaşi timp, 
obiectul nu se determină în funcţie de probele administrate, pentru 
că aceasta ar însemna ca stabilirea obiectului să se facă după închi‐
derea dezbaterilor şi abia în acel moment să se stabilească limitele 
învestirii instanței, ceea ce este contrar prevederilor legale. Atunci 
când reclamantul pretinde acordarea prețului de piață, arătând în 
motivarea cererii sale că a încheiat contractul cu respectarea dis‐
pozițiilor legale, iar din probe rezultă contrariul, instanța nu poate, 
sub  pretextul  calificării  juridice,  să  rețină  că,  de  fapt,  s‐a  solicitat 
restituirea prețului actualizat, pentru că la acesta este îndreptățită 
partea. O asemenea interpretare ar însemna ca, în toate situațiile, 
instanţa să acorde ceea ce consideră că i s­ar cuveni reclamantului, 
aşa  cum  rezultă  din  probele  administrate.  De  exemplu,  dacă  s‐a 
solicitat  nulitatea  unui  contract,  iar  din  probe  rezultă  că  nu  este 
vorba despre o cauză de nulitate, ci de una de neexecutare a aces‐
tuia, să pronunțe rezoluțiunea, nesocotind astfel limitele învestirii, 
doar  sub  pretextul  că  astfel  dă  satisfacție  pretenției  părții  de  a 
vedea lipsit de efecte contractul. În ceea ce priveşte cauza juridică 
a acţiunii (adică faptul juridic ce reprezintă fundamentul dreptului 
pretins),  aceasta  nu  poate  consta  în  evingere,  la  modul  general, 
pentru  că  ar  însemna  ca  judecătorul  să  judece  cauza  în  abstract, 
fără particularizare la speţă. Or, judecătorul nu este interesat doar 
de  producerea  evicțiunii,  ci  de  cauza  acestei  evicţiuni  la  cazul 
concret,  iar  fundamentul  pretenției,  aşa  cum  este  el  dat  de  moti‐
vele  de  fapt  şi  de  drept  ale  cererii,  îşi  are  izvorul  în  cauza  evic‐
țiunii,  având în vedere că legea reglementează modalități diferite 
de  asigurare  a  reparației,  în  funcție  de  felul  producerii  acesteia. 
Cauza  juridică  a  celor  două  tipuri  de  acțiuni  supuse  analizei  este 
Iura novit curia   
99
diferită.  În  prima  situație,  izvorul  pretențiilor  se  află  în  depose‐
darea  de  un  bun  deținut  în  temeiul  unui  contract  încheiat  cu 
eludarea  prevederilor  Legii  nr.  112/1995,  cu  modificările  ulte‐
rioare, desființat printr‐o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci 
temeiul  deținerii  bunului  este  unul  nelegitim.  În  cea  de‐a  doua 
situație,  dimpotrivă,  temeiul  deținerii  bunului  este  unul  legitim, 
întrucât reclamantul se prevalează de un titlu valabil, respectiv de 
un contract de vânzare‐cumpărare încheiat cu respectarea dispo‐
zițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.  
Am  reprodus  partea  pe  care  am  considerat‐o  semnificativă 
din  considerente  pentru  a  ilustra  dificultatea  problemei  tratate. 
Argumentarea seducătoare a Înaltei Curți nu este însă la adăpostul 
oricăror critici. Bunăoară, în astfel de cauze, de regulă, reclamantul 
care cere plata valorii de piață a imobilului invocă faptul că hotă‐
rârea  judecătorească  prin  care  contractul  său  a  fost  desființat  nu 
analizează  deloc  motivul  de  nulitate  și  buna‐credință  a  cumpără‐
torului,  aplicând  doar  automat  principiul  desființării  actului 
subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), după ce 
constată nulitatea titlului de preluare de către stat. De aceea, recla‐
mantul solicită instanței învestite cu soluționarea acțiunii în despă‐
gubiri  împotriva  statului  să  statueze  asupra  legitimității  sau  nele‐
gitimității  titlului  său  raportat  la  prevederile  Legii  nr.  112/1995. 
Instanța,  în  funcție  de  probele  administrate,  stabilește  dacă,  în 
realitate,  contractul  a  fost  încheiat  sau  nu  cu  respectarea  dispo‐
zițiilor  legii  care  a  permis  încheierea  lui  și,  în  funcție  de  aceasta, 
statuează  asupra  cuantumului  despăgubirilor  solicitate.  Așadar, 
s‐ar putea susține că starea de fapt cu care instanța este învestită 
se raportează la hotărârea judecătorească temei al deposedării (ca 
să  folosim  terminologia  Înaltei  Curți),  iar  instanța  învestită  cu 
acțiunea  în  pretenții  este  ținută  să  analizeze  temeiul  deposedării 
ținând  cont  de  considerentele  sau  lipsa  unor  considerente  din 
hotărârea invocată ca temei al acțiunii. Compararea unor astfel de 
acțiuni cu cea în rezoluțiune, respectiv nulitate, deși nu este lipsită 
de temei, nu este atât de ilustrativă (în primul rând, pentru că acolo 
obiectul este mai clar diferit, în vreme ce aici vorbim despre o parte 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
100
dintr­un  întreg),  pentru  că,  în  materiile  legilor  speciale  de  resti‐
tuire, interpretarea textelor privind valabilitatea unor contracte de 
vânzare‐cumpărare  nu  era  una  univocă,  generatoare  de  jurispru‐
dență  unitară  și  previzibilă,  ci,  dimpotrivă,  una  diversă  și  impre‐
vizibilă, existând situații în care contracte vizând apartamente din 
același imobil au fost anulate sau menținute de completuri diferite 
ale  aceleiași  instanțe,  care  au  judecat  în  ultimă  instanță  (recurs, 
sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865). De asemenea, 
unele  instanțe  au  desființat  contractele  de  vânzare‐cumpărare, 
reținând buna sau reaua‐credință a cumpărătorului ori omițând să 
se  pronunțe  asupra  acesteia,  în  timp  ce  altele  doar  au  comparat 
titlurile,  acordând  preferință  celui  exhibat  de  fostul  proprietar  al 
cărui imobil a fost preluat de stat abuziv.  
Un  exemplu  similar l‐ar putea constitui dobânda solicitată  în 
materia restituirii taxelor de primă înmatriculare, de poluare sau 
pentru  emisii  poluante,  jurisprudența  instanțelor  nefiind  una 
constantă în ceea ce privește obiectul și cauza cererii de chemare 
în judecată. Este adevărat că, prin decizia nr. 14 din 22 iunie 2015 
a  Înaltei  Curți  de  Casație  şi  Justiție,  dată  în  recurs  în  interesul 
legii1, problema de drept a fost dezlegată în sensul că aceasta este 
dobânda  fiscală  prevăzută  de  dispozițiile  art.  124  alin.  (1)  şi  (2)  
C.  pr.  fisc.  în  vigoare,  republicat,  cu  modificările  şi  completările 
ulterioare,  coroborate  cu  dispozițiile  cu  art.  120  alin.  (7)  din 
acelaşi act normativ, și nu dobânda legală în materie civilă, regle‐
mentată  de  art.  art.  3  alin.  (3)  din  O.G.  nr.  9/2000,  aprobată  de 
Legea  nr.  356/2002,  cu  modificările  şi  completările  ulterioare, 
respectiv  de  art.  1  din  O.G.  nr.  13/2011,  aprobată  de  Legea  
nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, și se dato­
rează de la data plăţii acestor taxe.  
Acele  instanțe  care  au  considerat  că  statul  datorează  cu  titlu 
de daune moratorii dobânda legală, și nu pe cea fiscală, au avut o 
practică  divergentă  în  aprecierea  necesităţii  formulării  unui  capăt 

1  Publicată  în  M.  Of.  nr.  728  din  29  septembrie  2015  şi  disponibilă  pe 

www.scj.ro. 
Iura novit curia   
101
de cerere privind o astfel de solicitare. Astfel, în lipsa unei solicitări 
exprese  în  acest  sens,  formulată  cel  puțin  ca  un  capăt  de  cerere 
subsidiar,  unele  instanțe  au  respins  cererea  accesorie  privind 
acordarea dobânzii fiscale, spunând că se datorează doar dobânda 
legală, însă aceasta nu a fost solicitată, în timp ce altele au apreciat 
că  obiectul  îl  constituie  daunele  moratorii,  instanța  fiind  cea  care 
trebuie să stabilească temeiul juridic al acordării acestora, respec‐
tiv  dacă  este  vorba  despre  Codul  de  procedură  fiscală  sau  actele 
normative ce reglementează dobânda legală în materie civilă, iar, 
în  cazul  în  care  a  fost  solicitată  dobânda  prevăzută  de  Codul  de 
procedură fiscală, al cărei cuantum este mai ridicat, instanța poate 
admite doar în parte cererea și acorda dobânda în materie civilă. 
Există  și  multe  alte  exemple  practice  privind  rolul  uneori 
dificil  al  judecătorului  de  a  delimita  cele  două  concepte  juridice 
(distincție  care,  iată,  din  acest  motiv,  se  dovedește  nu  doar  de 
importanță  teoretică,  cum  am  fi  înclinați  să  credem  la  prima  ve‐
dere, ci, mai cu seamă, practică). Bunăoară, în cazul antrenării unei 
răspunderi contractuale, în care se solicită daunele stabilite printr‐o 
clauză  penală  nulă,  se  pune  problema  dacă,  atunci  când  instanța 
admite  apărarea  de  fond  privind  nulitatea  clauzei  penale,  ea  va 
respinge  pur  și  simplu  acțiunea  sau  va  aplica  normele  supletive 
privind despăgubirile stabilite de lege (art.  1.531‐1.537  NCC)  ori, 
în cazul în care, în urma unui accident de circulație, pietonul care 
se deplasa regulamentar pe loc marcat cheamă în judecată șoferul 
autoturismului  care  nu  a  încheiat  asigurare  de  răspundere  civilă 
delictuală (pentru a nu se ridica problema calității procesuale pa‐
sive a șoferului sau a asigurătorului) și solicită obligarea acestuia 
la  despăgubiri  pentru  fapta  proprie,  în  temeiul  art.  1.357  și  urm. 
NCC, iar, în cursul procesului, se dovedește că accidentul s‐a dato‐
rat unei defecțiuni tehnice ce nu putea fi prevăzută, deci ar fi vorba 
de  răspunderea  pentru  fapta  lucrului  prevăzută  de  art.  1.376  şi  
art.  1.377  NCC,  instanța  va  respinge  acțiunea,  pentru  că  s‐a  soli‐
citat  antrenarea  răspunderii  pentru  fapta  proprie,  sau  va  aprecia 
că ceea ce s‐a solicitat a fost stabilirea despăgubirilor ca urmare a 
producerii  accidentului  de  circulație,  din  probațiune  urmând  să 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
102
rezulte temeiul răspunderii ce va fi stabilit de judecător. Şi exem‐
plele ar putea continua.  
Reamintindu‐ne argumentele  Înaltei Curți din considerentele 
deciziei nr. 1/2015 date în recurs în interesul legii, nu ar trebui să 
fie  posibil  ca  instanța  să  stabilească  temeiul  juridic  al  cererii  pe 
baza  probelor  administrate  și  să  surprindă  partea  prin  stabilirea 
acestui temei abia în considerentele hotărârii. Argumentul este pe 
deplin valabil în ceea ce privește luarea părții pârâte prin surprin‐
dere,  întrucât,  procedând  astfel,  instanța  ar  încălca  dispozițiile  
art. 14 alin. (6) NCPC privind principiul contradictorialității. Dar să 
facem  un  mic  exercițiu  de  imaginație  și  să  ne  gândim  care  ar  fi 
consecințele dacă instanța ar respinge pur și simplu acțiunea, fără 
ca  partea  reclamantă  să  aibă  vreo  vină  în  modul  în  care  și‐a  for‐
mulat  cererea.  În  primul  exemplu,  bunăoară,  poate  că  pârâtul  in‐
vocă  nulitatea  clauzei  penale,  stabilită  ulterior  încheierii  contrac‐
tului inițial, pentru lipsa discernământului la momentul încheierii 
acesteia, nulitate ce nu afectează valabilitatea obligației principale 
[art.  1.540  alin. (1) teza  a II‐a NCC] și  care  necesită o probațiune 
vastă, audierea unor martori, expertiză medio‐legală etc., procesul 
durând un timp îndelungat, astfel încât o nouă cerere de chemare 
în  judecată  întemeiată  pe  normele  privind  prejudiciul  stabilit  de 
lege ar fi respinsă ca prescrisă. La fel s‐ar întâmpla și în al doilea 
exemplu, dacă probele administrate pentru stabilirea cauzei preju‐
diciului  ar  necesita  termen  îndelungat  (interogatorii,  audiere  de 
martori, expertiză auto etc.). În plus, dacă am aprecia că evocarea 
clauzei  penale  sau  indicarea  răspunderii  pentru  fapta  proprie  țin 
de obiectul cererii de chemare în judecată, fundamentat pe starea 
de fapt ce‐l completează, reclamantul nu ar mai putea să‐și modi‐
fice  cererea  de  chemare  în  judecată  pe  parcursului  procesului, 
întrucât  ar  avea  nevoie  de  acordul  expres  al  pârâtului,  conform  
art.  204  alin.  (3)  NCPC,  acord  pe  care,  cel  mai  probabil,  nu  l‐ar 
obține.  
Așadar,  în  astfel  de  situații,  un  reclamant  inocent  s‐ar  vedea 
fără  vreo  reparație,  ceea  ce  contravine  rolului  judecătorului  în 
aprecierea  unor  chestiuni  de  drept  ținând  seama  de  cerinţele 
echităţii, rol rezultând din dispoziţiile art. 22 alin. (7) NCPC.  
Iura novit curia   
103
Chiar  dacă  o  altă  acțiune  nu  ar  fi  prescrisă,  respingerea  celei 
dintâi  și  determinarea  exercitării  uneia  noi,  cu  un  alt  fundament, 
ar  cauza  cheltuieli  de  judecată  părților  și  ar  încărca  volumul  de 
activitate a instanțelor. 
De  aceea,  fără  să  avem  pretenția  de  a  oferi  panacee  tuturor 
problemelor  de  acest  gen  ce  se  pot  ivi  în  practică,  opinăm  că, 
atunci  când  judecătorul  are  puterea  de  a  aprecia  cum  să  califice 
juridic astfel de chestiuni, acesta ar trebui să se gândească la toate 
consecințele (desigur, pe măsura nivelului său de cunoaștere) și să 
găsească  o  soluție  pentru  a  nu  priva  vreo  parte  de  un  drept 
subiectiv, pentru a nu produce părților cheltuieli inutile și pentru a 
nu încărca inutil rolul instanțelor. 
Considerăm, prin urmare, că obiectul cererii trebuie privit ca 
fiind  rezultatul  concret  spre  care  tinde  reclamantul,  fără  ca  acest 
rezultat concret să îmbrace o coloratură juridică ori, cel puțin, fără 
ca această coloratură juridică să fie privită într‐o manieră îngustă, 
ceea ce ar determina o suprapunere nejustificată între obiectul și 
calificarea juridică a cererii. Bunăoară, în cazul controversei refe‐
ritoare  la  natura  juridică  a  daunelor  moratorii  cuvenite  credito‐
rilor  obligației  de  restituire  a  taxei  de  poluare  încasate  cu  încăl‐
carea dreptului UE, reclamantul cere plata dobânzii, calificarea (și 
implicit  calcularea)  acesteia  ca  fiind  dobândă  legală,  în  sensul 
dreptului  comun,  ori  ca  fiind  dobândă  fiscală,  fiind  o  chestiune 
care  trebuie  calificată  juridic  de  instanță,  potrivit  art.  22  alin.  (4) 
NCPC. Totodată, reamintim că, în ceea ce ne privește, cauza cererii 
are  un  caracter  preponderent  factual,  referindu‐se  la  faptele  ale‐
gate de reclamant în susținerea pretenției sale, în vreme ce califi‐
carea  juridică  constituie  un  element  mutabil,  fiind  supusă  conse‐
cințelor care decurg din adagiul iura novit curia, astfel cum acesta 
se găsește concretizat în cuprinsul art. 22 alin. (4) și (5) NCPC. 
În  exemplele precedente,  credem că nu ar trebui respinsă  de 
plano acțiunea, ci judecătorul ar trebui să aprecieze că este sesizat 
cu  o  cerere  în  despăgubiri  (obiect),  pe  o  stare  de  fapt  expusă  de 
parte  la  nivelul  ei  de  cunoaștere  din  acel  moment  (motivele  de 
fapt)  și  care  se  poate  completa  pe  parcurs  și,  dacă  partea  se 
prevalează de modificarea stării de fapt pe baza probelor adminis­
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
104
trate  (aceasta  pentru  a  respecta  principiul  disponibilității),  să 
pună în discuția părților calificarea juridică și pe baza acestei stări 
de fapt. Desigur, într‐o astfel de situație, instanța va stabili starea 
de fapt abia prin hotăre și, în funcție de aceasta, calificarea juridică a 
cererii, neputând‐o face prin încheiere interlocutorie, pentru că s‐ar 
antepronunța, încălcând dispozițiile art. 42 alin. (1) teza I NCPC. 
 
2.13.  Aspecte  noi  cu  privire  la  rolul  judecătorului,  din 
perspectiva adagiului iura novit curia 
Aşadar,  dacă  în  reglementarea  anterioară  s‐a  spus  că  rolul 
activ  al  judecătorului  se  manifestă  preponderent  în  materie 
probatorie1, în concepția noului Cod, rolul activ capătă noi valențe, 
exprimându‐se într‐o mare măsură din perspectiva aplicării efec‐
tive  a  regulilor  de  drept  incidente  și  a  principiului  contradicto‐
rialității, chiar dacă şi în materie probatorie prerogativele actuale 
ale judecătorului se păstrează2. 
De  aici  rezultă,  credem,  că,  deşi  în  noua  reglementare  cauza 
nu  poate  fi  localizată  exclusiv  pe  tărâmul  faptelor,  ci  s‐ar  putea 
spune,  cel  puțin  la  o  primă  examinare,  că  îşi  păstrează,  într‐o 
formă atenuată, structura sa binară tradițională (elemente de fapt 
şi de drept), motivarea în fapt, adică împrejurările de fapt pe care 
se  întemeiază  pretenția  formulată,  capătă  o  importanță  prepon‐
derentă3,  întrucât,  pe  de  o  parte,  ele  determină  limitele  învestirii 

1 În acest sens, a se vedea G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 91. 
2 A se vedea şi infra, Capitolul IV. 
3 Aceste valențe ale noii reglementări au fost remarcate şi în literatura de 

specialitate. În acest sens, se arată că „ne‐am ataşa observațiilor doctrinare că 
noţiunea  de  «cauză»  a  cererii  este  una  dintre  cele  mai  delicate  probleme  în 
dreptul procesual: este dificil, adeseori, să se distingă între «obiect» şi «cauză», 
între «motivele de drept» şi «cauză», între «motivele de drept» şi «argumente». 
Faptele  alegate  de  părți  în  susținerea  pretențiilor  sau  apărărilor  lor  fac  parte 
integrantă  din  «cauza»  cererii.  Aşa  înţelegând,  «cauza»  este  un  concept 
«factual».  (…)  Puterea  de  apreciere  a  părților  asupra  «motivelor  de  drept»  şi, 
implicit,  asupra  «cauzei»  nu  poate  fi  contestată;  dar,  pe  de  altă  parte,  cum 
rezultă  din  prevederile  legale,  calificarea  cererii  făcută  de  părți  nu  se  impune 
judecătorului,  care  trebuie  să  «soluționeze  litigiul  conform  regulilor  de  drept 
care  îi  sunt  aplicabile»  [art.  22  alin.  (1)  C.  pr.  civ.]  şi,  dacă  este  cazul,  să 
Iura novit curia   
105
instanței  şi  nu  pot  fi  schimbate  (faptele  sunt,  aşadar,  elementul 
„imutabil” al cauzei, în vreme ce calificarea juridică este elementul 
„mutabil”), iar, pe de altă parte, lipsa lor este sancționată cu nuli‐
tatea cererii, potrivit dispozițiilor exprese ale legii1. 
Efectul  pozitiv  al  acestei  optici  este  o  degrevare  parțială  a 
reclamantului de obligația calificării juridice corecte a cererii sale, 
ca obligație a cărei neîndeplinire  ar  atrage un final inexorabil,  de 
respingere  a  cererii  sale.  Reclamantul  este,  în  continuare,  obligat 
să încerce, cel puțin, identificarea instituției ori categoriei juridice 
pe care se întemeiază (ceea ce constituie o notă particulară față de 
legislația  germană,  spre  exemplu,  unde  o  asemenea  obligație  nu 
este formal prevăzută de lege). Mai mult, s‐a observat cu temei că, 
dacă cererea este formulată de un avocat, neindicarea (corectă a) 
textelor de lege nu poate produce o bună impresie, avocatul fiind 
primul judecător al cazului pe care îl deduce soluționării instanței2. 
Calificarea  juridică  eronată  ori  identificarea  incompletă  a  nor‐
melor şi  argumentelor juridice incidente  nu‐l  vatămă însă ireme‐
diabil,  instanța  fiind  în  drept  şi  chiar  obligată  să  califice  corect 
cererea, să identifice şi să dea eficiență dreptului aplicabil, potrivit 
adagiului iura novit curia. Aceasta numai cu respectarea deplină a 
principiului contradictorialității, definit riguros şi extins prin noul 
Cod de procedură civilă, în ceea ce priveşte obligațiile instanței de 
a purta un dialog cu părțile. 
Ce se întâmplă însă cu autoritatea lucrului judecat? Este sufi‐
cientă  simpla  posibilitate  a  judecătorului  de  a  califica  corect 

restabilească ori să dea calificarea juridică adecvată actelor  şi faptelor deduse 
judecății.  (…)  legiuitorul  român,  inspirându‐se  din  reglementarea  franceză,  a 
consacrat  teza  lui  Motulsky  cu  privire  la  caracterul  «factual»  al  noțiunii  de 
«cauză», tranşând astfel o amplă controversă doctrinară” (s.n.). În acest sens, a 
se  vedea  I.  Deleanu,  Tratat  de  procedură  civilă,  Ed.  Wolters  Kluwer  România, 
București, 2011, p. 751, inclusiv nota 3.  
1  Spre  deosebire  de  reglementarea  anterioară,  art.  196  alin.  (1)  NCPC  a 

instituit în mod judicios sancțiunea expresă a nulității şi pentru lipsa motivelor 
de  fapt  ale  cererii  de  chemare  în  judecată,  întrucât  instanța  nu  poate  califica 
juridic cererea de chemare în judecată, dacă nu cunoaşte împrejurările de fapt 
pe care reclamantul îşi întemeiază pretențiile. 
2 În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 31. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
106
cererea pentru a considera că există autoritate de lucru judecat şi 
asupra calificării care se impunea, dar care nu a fost făcută şi nici 
analizată de instanță? 
Într‐o  variantă  mai  restrictivă,  s‐ar  putea  răspunde  că  auto‐
ritatea  de  lucru  judecat  nu  se  poate  întinde  decât  asupra  teme‐
iurilor  (calificărilor)  juridice  –  care  nu  echivalează  cu  norma  de 
drept – care au fost efectiv analizate de instanță, pentru a nu aduce 
atingere dreptului părților la un proces echitabil. 
Totuși,  de  vreme  ce  autoritatea  de  lucru  judecat  prezintă  o 
importanță  primordială  pentru  ordinea  publică  şi  pacea  socială, 
fiind  de  natură  a  pune  capăt  proceselor  repetate  cu  privire  la 
aceeaşi  chestiune  litigioasă,  considerăm  că  s‐ar  putea  face  urmă‐
toarea  distincție:  în  măsura  în  care  noul  temei  juridic  se  rapor‐
tează  la  aceleaşi  fapte  –  e.g.,  se  invocă  răspunderea  delictuală,  în 
loc  de  cea  contractuală,  prin  raportare  la  acelaşi  eveniment;  se 
cere anularea pentru dol (prin reticență), în loc de anulare pentru 
eroare,  tot  prin  raportare  la  acelaşi  act  juridic  şi  la  aceeaşi  con‐
duită  a  părții  adverse;  se  formulează  aceeaşi  pretenție,  o  dată  pe 
temeiul  unei  obligații  pretinse  a  fi  contractuale,  iar  altă  dată  pe 
temeiul  îmbogățirii  fără  justă  cauză  –  cum  ar  fi  situația  în  care 
chiriaşul  cade  întâi  în  pretenții  pe  temei  contractual,  întrucât 
contractul  nu‐i  permitea  să  obțină  despăgubiri  pentru  îmbu‐
nătățiri  care  nu  au  fost  autorizate  de  locator,  iar  ulterior  formu‐
lează  aceeaşi  cerere  pe  temeiul  îmbogățirii  fără  justă  cauză  – 
atunci  există  autoritate  de  lucru  judecat,  obiectul  şi  cauza  fiind 
identice  (prin  raportare  la  preeminența  caracterului  factual  al 
cauzei).  Credem  că  a  nu  accepta  această  concluzie  –  constantă  în 
dreptul  german  (a  se  vedea  supra,  pct.  2.2)  şi  care,  în  dreptul 
francez,  a  fost  consacrată  recent  de  adunarea  plenară  a  Curții  de 
Casație (a se vedea supra, pct. 2.3) – înseamnă a subția foarte mult 
efectele  autorității  lucrului  judecat  şi  a  permite  reclamantului 
„să‐şi încerce norocul” de mai multe ori, cu privire la aceeaşi pre‐
tenție,  derivată  din  aceleaşi  fapte,  doar  cu  sensibile  diferențe  de 
calificare juridică, ceea ce nu poate fi admis, fiind de natură a pre‐
judicia  grav  partea  adversă  şi  a  aglomera  nejustificat  sistemul 
Iura novit curia   
107
judiciar  cu  mai  multe  cauze  care  privesc,  în  substanță,  acelaşi 
diferend juridic1. 
Dacă  însă  temeiurile  juridice  sunt  substanțial  diferite,  de  aşa 
natură încât şi faptele expuse în sprijinul lor trebuie să fie diferite, 
atunci nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat, cauza 
fiind diferită (e.g., inițial s‐a cerut anularea actului pentru dol sau 
eroare, iar ulterior se cere anularea pentru violență, invocându‐se 
alte fapte de amenințare ori de intimidare din partea pârâtului, ori 
pentru  leziune,  invocându‐se  disproporția  între  prestații  şi 
celelalte condiții prevăzute în prezent de art. 1.221 NCC).  
Notăm  că,  şi  în  această  interpretare,  soluția  rămâne  în  parte 
diferită  de  cea  preconizată  de  dreptul  german,  unde  nu  se  iau  în 
considerare, pentru configurarea obiectului litigiului, doar faptele 
expuse,  prezentate  de  reclamant  –  considerându‐se  că  acesta  nu 
poate păstra „în rezervă” anumite motive de fapt pentru un proces 
ulterior  –,  ci  şi  cele  care,  fiind  în  legătură  obiectivă  cu  motivele 
expuse în primul proces, trebuiau să fie înfățişate, întrucât privesc 
în esență aceleaşi împrejurări de fapt litigioase.  
Învederăm însă că și în dreptul român simpla adăugare a unor 
detalii,  circumstanțe  inițial  omise  cu  privire  la  împrejurările  de 
fapt  relevate,  în  mod  esențial,  și  în  primul  proces  nu  înlătură 
identitatea de cauză. 
 
2.14.  Dispoziţiile  art.  22  alin.  (4)  NCPC  au  caracter 
imperativ,  acestea  constituind  o  obligaţie,  și  nu  o  facultate 
pentru  judecător,  inclusiv  în  ceea  ce  privește  aplicarea 
normelor  supletive,  în  orice  stadiu  al  procesului,  dacă  legea 
nu prevede altfel 
Considerăm  că  darea  sau  restabilirea  calificării  juridice  co‐
recte constituie o obligație pentru judecător, de îndată ce dispune 

1 Cu privire la noțiunea de lucru implicit judecat, care corespunde scopului 

instituției  autorității  lucrului  judecat,  de  a  împiedica  reiterarea  unei  cereri  cu 
aceeaşi cauză, a se vedea H. Motulsky, La cause de la demande…., op. cit., p. 102.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
108
de  faptele  necesare  în  acest  sens1,  iar  nu  o  simplă  facultate,  și 
aceasta indiferent de împrejurarea dacă reclamantul nu și‐a moti‐
vat în drept cererea și nu a indicat niciun temei de drept ori dacă 
în cuprinsul cererii a fost efectuată o calificare juridică, dar aceasta 
este  eronată.  Art.  22  alin.  (1)  și  (4)  NCPC  nu  autorizează  nicio 
distincție în privința obligației judecătorului de a stabili calificarea 
juridică  exactă  și  de  a  da  deplină  eficiență  normelor  juridice  în 
mod real aplicabile, iar nu a celor invocate2. 
De  aici  rezultă  o  seamă  de  consecințe  în  plan  procesual,  pe 
care le vom enunța într‐o manieră succintă. 
 
2.14.1.  Principiul  iura  novit  curia  vizează  atât  aplicarea 
normelor imperative, cât și a celor supletive, dacă părţile nu au 
derogat de la acestea 
Judecătorul este obligat să dea sau să restabilească justa cali‐
ficare juridică a cererii atât în ipoteza în care fondului raportului 
juridic litigios îi sunt aplicabile norme de ordine publică (mai exact, 
norme  imperative  edictate  pentru  protejarea  unor  interese  cu 
caracter  general  ori  a  unor  interese  cu  caracter  particular  consi‐
derate suficient de importante de legiuitor pentru a li se conferi o 
protecție  similară  intereselor  generale,  precum  în  cazul  nulității 
absolute  de  care  sunt  lovite  clauzele  abuzive  din  contractele  de 

1  În  cazul  în  care  motivarea  în  fapt  a  cererii  este  neclară  sau,  deși  clară, 

este incompletă și nu se poate decela dacă o calificare juridică alternativă intră 
în  discuție,  judecătorul  este  în  drept  să  ceară  reclamantului  să‐și  completeze 
susținerile  în  fapt  cu  privire  la  anumite  împrejurări  care  vor  fi  menționate  în 
mod expres [art. 22 alin. (2) NCPC]. Pe baza susținerilor în fapt completate și, 
eventual,  a  noilor  probe  administrate,  judecătorul  poate  pune  în  discuție  o 
calificare juridică alternativă. Precizăm însă, în drept, că judecătorul este liber 
să  aprecieze  succesiunea  actelor  sale  procesuale,  respectiv  dacă  pune  în 
discuție,  mai  întâi,  calificarea  juridică  nouă  și  cere  explicații  suplimentare  din 
perspectiva  acesteia  ori  dacă  înțelege  să  pună  în  discuție  noua  calificare  doar 
după ce constatările de fapt au fost completate.  
2  Cu  privire  la  această  chestiune  (controversată)  în  dreptul  francez,  a  se 

vedea supra, pct. 2.3.  
Iura novit curia   
109
adeziune  încheiate  între  profesioniști  și  consumatori1),  cât  și 
atunci  când  normele  juridice  nesocotite  au  caracter  supletiv, 
întrucât, de vreme ce părţile nu au derogat de la aceste norme, ele 
sunt  aplicabile  raportului  juridic  litigios  întocmai  ca  normele 
imperative.  Astfel,  în  cazul  contractelor,  art.  1.272  alin.  (1)  NCC 
dispune  că  contractul  valabil  încheiat  obligă  nu  numai  la  ceea  ce 
este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile sta‐
tornicite  între  părți,  uzanțele,  legea  sau  echitatea  le  dau  con‐
tractului, după natura lui. S‐a arătat cu temei în doctrină2 că refe‐
rirea la lege are în vedere în primul rând normele supletive de la 
care părțile nu au derogat și care, în consecință, s‐au încorporat în 
cuprinsul  contractului,  având  valoarea  unor  clauze  tacite,  obliga‐
torii pentru părți. 
 
2.14.2.  Modificarea  cererii  prin  invocarea  unui  temei 
juridic nou 
În  primul  rând,  de  vreme  ce,  în  structura  cauzei  cererii, 
elementul  factual  este  cel  preponderent  și  imutabil,  de  vreme  ce 
calificarea juridică nu este la dispoziția părții, ci poate fi schimbată 
de  judecător,  trebuie  admis,  pentru  consecvență,  că,  dacă  partea 
indică  o  altă  calificare  juridică  a  pretențiilor  sale,  dar  fără  ca 
obiectul  cererii  și  motivele  de  fapt  să  sufere  modificări,  instanța 
trebuie  mai  întâi  să  verifice  pe  fond  dacă  respectiva  calificare 
juridică este cea corectă și nu se poate rezuma să respingă cererea 
de  schimbare  a  calificării  juridice  ca  tardiv  formulată,  prin 
raportare  la  dispozițiile  art.  204  alin.  (1)  și  (3)  NCPC.  Doar  dacă 
instanța  apreciază  că  noua  calificare  propusă  nu  este  corectă, 
decăderea prezintă relevanță practică, întrucât partea nu va putea 
pretinde instanței să analizeze, în cuprinsul hotărârii pronunțate, o 

1 Cf. art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 privind 

clauzele  abuzive  din  contractele  încheiate  între  profesioniști  și  consumatori, 


republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012.  
2  A  se  vedea  I.‐F.  Popa,  în  L.  Pop,  I.‐F.  Popa,  S.I.  Vidu,  Curs  de  drept  civil. 

Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 107.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
110
calificare  juridică  pe  care  nu  a  invocat‐o  în  termenul  legal,  în 
condițiile  în  care  instanța  nu  a  făcut  uz  de  dispozițiile  art.  22  
alin. (4) NCPC. 
 
2.14.3. Invocarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) NCPC în apel 
În  al  doilea  rând,  partea  interesată  poate  critica  pe  calea 
apelului  omisiunea  primei  instanțe  de  a  sesiza  greșita  calificare 
juridică a cererii introductive și de a da calificarea juridică corectă. 
Această  concluzie  se  impune  prin  raportare  la  caracterul  obliga‐
toriu al art. 22 alin. (4) NCPC, omisiunea de a‐i face aplicarea fiind, 
așadar,  o  eroare  cu  caracter  procedural,  care,  mediat,  are  drept 
consecință  și  o  eroare  de  drept  substanțial  (eroare  de  calificare 
juridică a actelor și faptelor deduse judecății). Or, potrivit art. 479 
alin.  (1)  NCPC,  instanța  de  apel  va  verifica,  în  limitele  cererii  de 
apel,  stabilirea  situației  de  fapt  și  aplicarea  legii  de  către  prima 
instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.  
Se  poate  observa  că  omisiunea  primei  instanțe  de  a  restabili 
calificarea juridică exactă poate fi luată în considerare din oficiu de 
către instanța de apel, corecta calificare juridică fiind un motiv de 
ordine  publică,  în  sensul  art.  479  alin.  (1)  NCPC,  indiferent  dacă 
normele juridice nesocotite au caracter imperativ sau supletiv,  
Desigur, consecința ridicării din oficiu a acestui motiv de către 
a doua instanță de fond – ceea ce înseamnă că motivul de ordine 
publică  este  pus  în  dezbaterea  părților,  pentru  a  preveni 
surprinderea  lor  și  a  le  permite  să  formuleze  apărări  și  să  ceară 
probe  noi  –  constă  în  rejudecarea  fondului  din  perspectiva  noii 
calificări  juridice1.  Drept  rezultat  al  rejudecării,  apelul  poate  fi 

1 Ce se întâmplă însă dacă motivul a fost invocat în termen de apelant? Mai 

poate  instanța  de  apel  să  „semnaleze”  părților  că  intenționează  să  rejudece 
cauza din perspectiva calificării juridice invocate prin motivele de apel, fără să 
se „antepronunțe”? Pentru a surmonta acest obstacol practic întrevedem două 
soluții:  prima,  instanța  de  apel  atrage  atenția  intimatului  că  a  fost  pusă  în 
dezbatere o  calificare juridică  alternativă [ceea ce  art. 476 alin. (2) și art. 478 
alin.  (2),  ambele  interpretate  a  contrario,  permit,  fiind  vorba  despre  un  motiv 
nou,  iar  nu  despre  o  schimbare  a  cauzei]  și  supune  dezbaterii  părților 
Iura novit curia   
111
admis, caz în care sentința va fi schimbată, în tot sau în parte, ori 
poate fi respins, dacă soluția la care s‐a oprit prima instanță este în 
sine  corectă,  însă,  în  acest  caz,  va  opera  practic  o  substituire  a 
motivării (cel puțin a celei în drept)1. 
Dispozițiile art. 478 alin. (3) NCPC, ce prevăd că în apel nu se 
poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și 
nu  se  pot  formula  pretenții  noi,  nu  se  opun  soluției  aici  reținute, 
întrucât  acestea  interzic  formularea  unor  pretenții  noi  (obiectul 
cererii nu este schimbat de apelant) și schimbarea cauzei, or,  am 
reținut deja în repetate rânduri că doar elementul factual al cauzei 
este  imutabil,  în  vreme  ce  calificarea  juridică  constituie  o 
prerogativă a instanței (chiar dacă nu exclusivă), potrivit adagiului 
iura  novit  curia.  Așadar,  invocarea  unei  noi  calificări  juridice  nu 
constituie  o  cauză  nouă,  dacă  faptele  pe  care  se  întemeiază  noile 
motive  de  drept  nu  sunt  diferite  față  de  cele  alegate  la  prima 
instanță2. 

împrejurările  de  fapt  și  de  drept  relevante,  determinând  administrarea 


probelor necesare, iar a doua ar fi o judecată „în doi timpi”, în care instanța de 
apel  anulează  sentința  pentru  viciul  procedural  constând  în  ignorarea 
dispozițiilor  art.  22  alin.  (1)  și  (4)  NCPC  și  reține  procesul  spre  judecare  din 
perspectiva  calificării  juridice  considerate  corecte,  astfel  cum  a  fost  reținută 
prin decizia intermediară de anulare, conform art. 480 alin. (6) NCPC. Credem 
că  a  doua  soluție  este  preferabilă  doar  atunci  când  prima  instanță  a  comis  o 
eroare procedurală, precum în cazul în care s‐a considerat fără temei ținută de 
calificarea  propusă  de  parte  și  a  respins  acțiunea  pentru  singurul  motiv  că 
norma  invocată  de  titularul  cererii  nu  este  aplicabilă  în  cauză  (ceea  ce  consti‐
tuie  o  denegare  de  dreptate  și  o  încălcare  a  principiului  iura  novit  curia,  care 
presupune ca norma incidentă să fie și aplicată în mod efectiv).  
1 Admiterea apelului pentru greșita motivare a unei soluții corecte inter‐

vine  doar  în  condițiile  art.  461  alin.  (2)  NCPC,  text  care  nu  este  incident  în 
ipoteza aici discutată.  
2 În considerentele deciziei în interesul Legii nr. 1/2005 a Înaltei Curți de 

Casație și Justiție s‐a arătat, la un moment dat, că, „pe de altă parte, atunci când 
ne  aflăm  în  prezenţa  unei  operaţiuni  propriu­zise  de  calificare  şi  încadrare 
corectă,  din  punct  de  vedere  juridic,  a  pretenţiilor  deduse  judecăţii,  permisă 
judecătorului în temeiul rolului activ, ea se poate realiza, în mod evident, numai 
în  faţa  primei  instanţe,  iar  nu  direct  în  apel  sau  în  recurs,  căi  de  atac  în  care 
trebuie  păstrat  cadrul  judecăţii,  în  raport  cu  care  se  efectuează  controlul  judi­
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
112
Un argument de text suplimentar în sprijinul soluției pe care o 
reținem  îl  constituie  dispozițiile  art.  478  alin.  (4)  NCPC,  potrivit 
cărora  părțile  pot  să  expliciteze  pretențiile  care  au  fost  cuprinse 
implicit  în  cererile  sau  apărările  adresate  primei  instanțe.  Or, 
noțiunea  de  „explicitare”  cuprinde  şi  dezvoltarea  unei  calificări 
juridice  care,  deşi  nu  a  fost  menționată  la  prima  instanță,  este 
compatibilă cu pretenția formulată şi cu motivele de fapt invocate 
în fața acesteia din urmă1. 
Dacă s‐ar adopta soluția contrară, s‐ar ajunge la situația greu 
de  acceptat  în  care  prima  instanță  ar  fi  în  drept  (şi  totodată 
obligată)  să  dea  calificarea  juridică  corectă,  însă,  dacă  nu  a 
procedat  în  acest  fel,  instanța  de  apel  ar  avea  prerogative  mai 
restrânse decât prima instanță şi ar fi ținută de calificarea juridică 
discutată în fața acesteia din urmă, ceea ce bineînțeles că nu poate 
fi  admis,  întrucât  ar  contraveni  funcțiilor  controlului  judiciar.  În 
plus, apelul este o cale de atac devolutivă, care permite verificarea 
tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale pricinii. 
 

ciar”.  Concluzia  instanței  supreme  nu  ni  se  pare  deloc  „evidentă”,  ci  eronată, 
pentru  motivele  explicate  pe  larg  în  text.  Precizăm  că  acest  considerent  are 
valoare  de  obiter  dictum,  adică  de  simplă  statuare  incidentală  asupra  unei 
chestiuni care nu a format obiectul sesizării Înaltei Curți, nici obiectul practicii 
judiciare neunitare și care, ca  atare, putea să și lipsească, nefiind de natură să 
explice dispozitivul deciziei. Ca atare, el nu are caracter obligatoriu, ci o simplă – 
și îndoielnică – valoare argumentativă. Dacă însă problema discutată de noi în 
text  va  face  obiectul  unei  sesizări  a  Înaltei  Curți,  sperăm  ca  argumentele 
serioase care pledează pentru soluția contrară să fie examinate efectiv, fără a se 
trage  concluzii  „evidente”  (și  nemotivate)  asupra  unor  chestiuni  de  mare 
subtilitate juridică și de o la fel de mare importanță practică. 
1 Pentru alte observații asupra noțiunii de „explicitare”, a se vedea S. Spinei, 

Reglementarea  căilor  de  atac  în  dreptul  procesual  civil  –  drept  român  și  drept 
comparat, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 63‐64. S‐a arătat cu temei 
că  instanțele  de  apel  trebuie  să  examineze  cu  atenție  cererile  și  apărările 
părților în apel, pentru a decela sensul lor și a nu decide eronat că este vorba 
despre  cereri  noi.  În  acest  sens,  a  se  vedea  V.M.  Ciobanu,  în  V.M.  Ciobanu,  
M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1080. 
Iura novit curia   
113
2.14.4.  Invocarea  dispoziţiilor  art.  22  alin.  (4)  NCPC  în 
recurs 
Nu este în schimb posibilă invocarea unei noi calificări juridice 
direct  în  recurs,  întrucât  se  opun  dispozițiile  art.  488  alin.  (2) 
NCPC, conform cărora „motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu 
pot  fi  primite  decât  dacă  ele  nu  au  putut  fi  invocate  pe  calea 
apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în 
termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra 
lor”.  Acest  text  de  lege  se  aplică  fără  a  face  distincție  după  cum 
motivul  invocat  direct  în  recurs  ar  fi  de  ordine  publică  sau  de 
ordine privată, având în vedere că recursul nu poate fi, de regulă, 
exercitat omisso medio [art. 459 alin. (2) teza I NCPC]. Din art. 488 
alin.  (2)  rezultă  că  recursul  este  exercitat  omisso  medio  nu  doar 
atunci  când  este  formulat  cu  privire  la  o  soluție  care  nu  a  fost 
criticată pe calea apelului, ci și atunci când apelul a fost exercitat, 
dar  fără  ca  pe  această  cale  să  fie  invocată  critica  de  nelegalitate 
formulată ulterior pentru prima dată în recurs1. 
Desigur,  acest  principiu  nu  este  aplicabil  în  ipoteza  în  care 
motivul  privind  greșita  calificare  juridică  a  fost  invocat  în  apel  și 
ulterior  soluția  instanței  de  apel  este  criticată  în  recurs  sau,  în 
cazul  recursului  în  contencios  administrativ,  în  această  materie 
singura  cale  de  atac  de  reformare  fiind  recursul,  încălcarea  sau 
greșita aplicare a normelor de drept substanțial constituind moti‐
vul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC.  
În ceea ce privește calificarea juridică a cererii într‐o acțiune 
în  contencios,  singura  problemă  ar  putea  viza  natura  juridică  a 
acțiunii, respectiv că, în realitate, nu este vorba despre o acțiune în 
contencios administrativ, ci despre una civilă. 
Dacă există consecințe pe plan procesual într‐o astfel de situ‐
ație, ca și în alte cazuri când calificarea juridică este schimbată în 
căile de atac, vom vedea în cele ce urmează. 

1 Pentru alte observații, a se vedea și A.‐A. Chiș, Gh.‐L. Zidaru, loc. cit., p. 18; 

de asemenea, a se vedea infra, Capitolul III. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
114
2.14.5.  Poate  influenţa  schimbarea  calificării  juridice  în 
căile de atac normele de drept procesual civil aplicabile? 
Am  căzut  deja  de  acord  asupra  împrejurării  că  instanța  de 
control judiciar, în apel sau în recurs, în situațiile deja învederate, 
poate  restabili  calificarea  juridică  corectă  a  cererii,  atunci  când 
instanța a cărei hotărâre constituie obiectul controlului judiciar a 
stabilit o calificare juridică greșită, fie însușindu‐și calificarea dată 
de reclamant în cererea de chemare în judecată, fie dând cererii o 
altă calificare, la solicitarea pârâtului sau din oficiu.  
În esență, se ridică întrebarea dacă această împrejurare poate 
afecta  motivul  de  inadmisibilitate  privind  lipsa  procedurii  pre‐
alabile, competența  primei  instanțe,  natura juridică  a căii de  atac 
sau taxa judiciară de timbru. 
Dacă vreuna dintre părți a semnalat greșita calificare juridică, 
care ar fi atras o altă competență, invocând în condițiile prevăzute 
de  art.  130  alin.  (2)  și  (3)  NCPC,  adică  prin  întâmpinare  sau  la 
primul termen de judecată, necompetența materială sau teritorială 
atrasă  de  această  calificare1,  sau,  eventual,  a  ridicat  prin  întâm‐
pinare  o  excepție  de  inadmisibilitate  a  acțiunii  pentru  lipsa  plân‐
gerii prealabile, așa cum cere art. 193 alin. (2) NCPC, modul în care 
prima instanță a soluționat toate aceste chestiuni și excepții sau a 
lăsat nesoluționate unele dintre ele (de exemplu, a respins recali‐
ficarea și nu a mai soluționat excepția de necompetență sau/și cea 
a  lipsei  procedurii  prealabile)  fiind  supus  controlului  judiciar  pe 
calea  apelului  sau  recursului  (în  cazul  acțiunii  în  contencios), 
instanța de control judiciar va anula sau casa sentința și va trimite 
cauza  spre  judecare  instanței  competente  sau  o  va  reține  spre 
competentă  soluționare  în  primă  instanță,  în  temeiul  art.  480  
alin.  (4)  sau  (5)  NCPC,  în  cazul  apelului,  respectiv  art.  497  și  art. 
498 alin. (2) teza finală NCPC, în cazul recursului. 
Dacă  însă  problema  greșitei  calificări  a  cererii  s‐ar  pune 
pentru prima dată în calea de atac, fie de către partea interesată, 

1  Pentru  simplificarea  argumentației,  nu  vom  trata  aici  probelemele 

privind necompetența internațională sau cea generală. 
Iura novit curia   
115
fie de instanță din oficiu, în aplicarea imperativă a principiului iura 
novit  curia,  chiar  dacă  instanța  ar  recalifica  cererea,  iar  recalifi‐
carea ar  atrage o  altă competență sau necesitatea unei proceduri 
prealabile, nici excepţia de necompetenţă a primei instanţe, nici cea 
a  inadmisibilităţii  pentru  lipsa  procedurii  prealabile  nu  mai  pot  fi 
invocate  direct  în  calea  de  atac,  iar  dacă  totuși  ar  fi,  instanța  de 
control judiciar le‐ar respinge ca tardive. În cazul în care vă puneți 
problema că, în exemplele date, prima instanță nu ar fi soluționat 
cauza pe fond, de aceea, în toate situațiile, se impune anularea sau 
casarea și trimiterea spre rejudecare, care ar presupune luarea de 
la  capăt  a  procesului  sub  toate  aspectele,  o  astfel  de  opinie  este 
greșită, pentru că prima instanță a stabilit o stare de fapt pe baza 
probelor administrate, ceea ce înseamnă că a soluționat cauza pe 
fond, greșita calificare juridică a acţiunii nefiind motiv de nulitate a 
hotărârii,  ci  de  schimbare  a  acesteia,  în  cazul  apelului,  în  temeiul 
art. 480 alin. (2) NCPC, sau de casare cu reţinere, în cazul recursului 
de  competența  altor  instanțe  decât  Înalta  Curte  de  Casație  şi 
Justiție, în temeiul art. 498  alin. (1) NCPC  (Înalta  Curte, în caz de 
admitere  a  recursului,  fiind  obligată  să  caseze  hotărârea  cu 
trimitere  spre  rejudecare,  conform  art.  497  teza  I  NCPC),  însă 
rejudecarea va avea loc, de regulă, în fața instanței de apel.  
În  ceea  ce  privește  posibilitatea  recalificării  căii  de  atac  de 
reformare,  nu  pot  fi  aplicate  dispoziţiile  art.  457  alin.  (4)  NCPC 
pentru  simplul  fapt  că  greșita  aplicare  a  legii,  adică  greșita  califi‐
care  juridică  a  cererii,  constituie  motivul  de  ordine  publică  al 
exercitării căii de atac (indiferent că  este invocat de parte sau  de 
instanță din oficiu), iar asupra unui motiv instanţa de control judi­
ciar se poate pronunţa doar cu ocazia soluţionării căii de atac, adică 
prin decizie, nefiind o chestiune ce poate fi soluționată prin înche‐
iere  interlocutorie,  ca  în  cazul  recalificării  cererii  de  către  prima 
instanță. Astfel, de exemplu, dacă, într‐o acțiune în contencios, s‐ar 
fi invocat doar în calea de atac a recursului natura civilă a acțiunii, 
care ar fi atras altă cale de atac, respectiv cea a apelului și poate, 
ulterior,  a  recursului  la  Înalta  Curte  de  Casație  şi  Justiție,  în 
condițiile art. 483 alin. (1) și (3) NCPC, instanța de control judiciar 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
116
rămâne să se pronunțe asupra recursului prin hotărâre definitivă, 
putând, eventual, casa cu reținere și chiar completa probațiunea în 
temeiul  noii  calificări,  soluționând  recursul  în  doi  pași,  respectiv 
pronunțând o decizie de casare, iar, ulterior, una de rejudecare a 
acțiunii. Asta dacă nu cumva prima instanță a respins acțiunea în 
temeiul  unei  excepții,  de  exemplu,  pentru  lipsa  procedurii  pre‐
alabile (care nu era aplicabilă într‐o acțiune civilă), situație în care 
instanța  de  control  judiciar  va  casa  sentința  și  va  trimite  cauza 
spre  rejudecare  aceleiași  instanțe  sau  uneia  de  același  grad,  în 
condițiile  art.  498  alin.  (2)  tezele  I  și  a  II‐a  NCPC  (necompetența 
primei instanțe neputând fi invocată direct în calea de atac). Într‐o 
astfel de situație, sentința dată în rejudecare de prima instanță va 
fi supusă căii de atac prevăzute de lege pentru acțiunea civilă, nu 
pentru cea în contencios.  
Referitor  la  taxa  judiciară  de  timbru,  credem  că  instanța  de 
control judiciar trebuie să pună în discuţia contradictorie a părţilor 
nu  doar  restabilirea  calificării  juridice,  ci  și  taxa  judiciară  de 
timbru  aferentă  acţiunii  recalificate,  dacă  este  cazul  completării 
acesteia,  iar,  prin  decizia  pronunțată  în  calea  de  atac,  ea  va  da  în 
debit  reclamantul  pentru  diferența  de  taxă  judiciară  de  timbru 
aferentă cererii de chemare în judecată, iar pe cel care a exercitat 
calea  de  atac,  pentru  cea  datorată  în  calea  de  atac,  în  temeiul  
art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru1. 
Aceasta deoarece greșeala primei instanțe în calificarea cererii nu 
poate scuti automat partea de plata diferenței de taxă judiciară de 
timbru,  scutirea  putând  fi  acordată  doar  prin  lege  sau  de  către 
instanță  în  cazul  formulării  unei  cereri  de  ajutor  public  judiciar. 
Această dispoziție din decizie poate fi atacată de partea sau părțile 
interesate  cu  cerere  de  reexaminare  în  termen  de  3  zile  de  la 
comunicare,  în  temeiul  art.  39  din  același  act  normativ.  Fiind  o 
cerere  de  reexaminare  împotriva  unei  dispoziții  cuprinse  într‐o 
decizie,  un  alt  complet  al  aceleiași  instanțe  se  va  pronunța  prin 

1 O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost publicată în 

M.  Of.  nr.  392  din  29  iunie  2013,  fiind  modificată  ulterior  prin  Legea  
nr. 138/2014. 
Iura novit curia   
117
decizie, și nu prin încheiere, așa cum prevede art. 39 alin. (2) din 
O.U.G.  nr.  80/2013,  care  se  referă  la  reexaminarea  taxelor  judi‐
ciare de timbru stabilite prin încheiere, aplicându‐se prin analogie 
dispozițiile  art. 424 alin.  (4) NCPC privind denumirea hotărârilor 
judecătorești date în căile de atac de retractare.  Este adevărat  că 
textul art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că cererea de 
reexaminare  se  soluționează  prin  încheiere,  așa  cum  dispune, 
bunăoară,  și  textul  art.  191  alin.  (3)  NCPC,  privind  reexaminarea 
încheierii  de  aplicare  a  amenzii  judiciare.  Și  atunci,  aparent,  am 
avea un argument de text, ca în cazul îndreptării erorii materiale 
dintr‐o  hotărâre,  art.  442  alin.  (2)  NCPC  prevăzând  expres  că, 
indiferent  de  hotărârea  (încheiere,  sentință,  decizie)  obiect  al 
îndreptării, aceasta se face prin încheiere. Am spus aparent, pentru 
că, în ceea ce privește textul art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 
și cel al art. 191 alin. (3) NCPC, acestea se referă la reexaminarea 
încheierilor de stabilire a taxei judiciare de timbru și, respectiv, de 
aplicare  a  amenzii  judiciare.  În  realitate,  atât  taxa  judiciară  de 
timbru, în exemplul evocat mai sus, cât și amenda judiciară pot fi 
stabilite și prin sentință sau decizie. În materia amenzii judiciare, 
de fapt, amenda prevăzută de art. 187 alin. (1) lit. a) NCPC, pentru 
introducerea  cu  rea‐credință  a  unei  cereri  principale,  accesorii, 
adiționale  sau  incidentale  ori  pentru  exercitarea  unei  căi  de  atac 
vădit  netemeinice  nu  poate  fi  aplicată  decât  prin  hotărârea  act 
final  al  judecății,  care  este  sentinţă  sau  decizie.  Așadar,  această 
situație  nu  este,  de  fapt,  acoperită  de  textul  art.  191  NCPC,  care 
vorbește  în  alin.  (1)  doar  despre  încheiere  de  aplicare  a  amenzii, 
omițând  să  reglementeze  situația  în  care  amenda  este  aplicată 
prin sentință sau decizie. Oricum, valabilitatea hotărârii prin care 
este  soluţionată  cererea  de  reexaminare  nu  este  afectată  de 
denumirea  ei  (greșită),  iar  ceea  ce  este  important  de  reținut  este 
faptul  că,  indiferent  de  actul  prin  care  instanţa  dispune  o  anumită 
măsură,  această  împrejurare  nu  poate  lua  dreptul  părţii  de  a 
formula cerere de reexaminare. Așadar, dacă v‐ați gândi cumva că 
textul  art.  39  alin.  (2)  din  O.U.G.  nr.  80/2013  este  de  strictă  inter‐
pretare,  în  sensul  că  doar  taxa  judiciară  de  timbru  stabilită  prin 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
118
încheiere este supusă unei cereri de reexaminare, vă spunem că o 
astfel  de  interpretare  este  contrară  legii,  pentru  că  ar  însemna  să 
lase la latitudinea judecătorului posibilitatea exercitării unei căi de 
atac, el putând opta să stabilească taxa judiciară de timbru doar prin 
decizia  finală,  or,  calea  de  atac  (sau  lipsa  ei)  este  prevăzută  de 
legiuitor și nu poate fi dată sau luată de judecător.  
Și  într‐o  astfel  de  situație,  partea  poate  solicita  ajutor  public 
judiciar,  pentru  a  fi  scutită  de  plata  diferenței  de  taxă  ori  în  alte 
forme  (reducere,  eșalonare  sau  combinarea  acestora),  chiar  dacă 
această  cerere  este  formulată  după  pronunțarea  deciziei  în  calea 
de  atac,  partea  neputând  fi  privată  de  un  drept  procesual  doar 
datorită momentului în care i‐a fost stabilită obligația de achitare a 
taxei judiciare de timbru. 
 
Concluzii 
Iura novit curia – aceasta înseamnă că instanța judecătorească 
trebuie  să  soluționeze  litigiul  conform  normelor  de  drept  care  îi 
sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) NCPC], indiferent dacă acestea au 
fost sau nu invocate de titularul cererii.  
Dacă nu s‐ar admite acest principiu elementar, s‐ar ajunge la 
situația  în  care,  printr‐un  artificiu  procesual  (anume  neinvocarea 
regulilor de drept incidente, din neștiință, considerente tactice sau 
chiar cu rea‐credință), normele legale care au fost edictate pentru 
a guverna raporturile juridice stabilite între subiectele de drept să 
nu‐și găsească aplicare, să fie adică lipsite de eficiență juridică! Or, 
aceasta  este  de  neadmis,  cu  atât  mai  puternic  cuvânt  cu  cât  ar  fi 
vorba  despre  norme  de  drept  substanțial  de  ordine  publică,  dar 
chiar  și  dacă  ar  fi  vorba  despre  reguli  supletive,  întrucât,  dacă 
părțile nu au derogat de la aceste reguli, ele trebuie să‐și găsească 
integral aplicarea, întocmai ca niște norme imperative, pe temeiul 
voinței legiuitorului [cf. art. 1.271 alin. (1) NCC]. 
Pentru  a  da  un  exemplu  elementar,  dacă  raportul  juridic 
litigios  este  guvernat  de  Codul  civil  din  1865,  invocarea  de  către 
reclamant a noului Cod civil nu poate știrbi cu nimic aplicarea legii 
incidente  în  mod  real,  efectiv  în  cauză.  De  asemenea,  invocarea 
Iura novit curia   
119
greșită a legii aplicabile nu înseamnă, în niciun caz, că acțiunea va 
fi  respinsă  de  plano  ca  nefondată  ori  ca  inadmisibilă,  pe  temeiul 
constatării  că  legea  aplicabilă  ar  fi  alta.  Procedând  astfel,  judecă‐
torul  ar  face  doar  o  parte  din  oficiul  care  îi  incumbă  (anume  ar 
stabili  care  este  norma  incidentă),  dar  mai  departe  ar  comite  o 
denegare  de  dreptate,  întrucât,  în  loc  să  dea  eficiență  legii  apli‐
cabile, s‐ar rezuma la constatarea că aceasta nu a fost invocată. Or, 
invocarea corectă a legii aplicabile nu a fost și nici nu este o con‐
diție  materială  ori  procesuală  pentru  ca  normele  de  drept  sub‐
stanțial incidente să‐și găsească aplicare.  
Mai mult, în lipsa calificării juridice a faptelor pe care se înte‐
meiază  pretențiile  reclamantului,  judecătorul  este  ținut  să  dea  el 
însuși calificarea juridică exactă, verificând în acest scop incidența 
instituțiilor  de  drept  substanțial  pe  care  trebuie  să  le  cunoască, 
stabilind calificarea din perspectiva căreia pretenția reclamantului 
ar  putea  fi  fondată,  dacă  faptele  alegate  de  acesta  în  sprijinul 
pretenției sale se dovedesc a fi reale.  
Spre  deosebire  de  inerția  conceptuală  a  unei  bune  părți  din 
practica  judiciară  de  sub  imperiul  vechiului  Cod  de  procedură 
civilă, ca și a multor practicieni, noul Cod stabilește în mod impe‐
rativ (iar nu facultativ, la îndemâna bunului plac al judecătorului!) 
că  judecătorul  restabilește  calificarea  juridică  exactă  a  actelor  și 
faptelor  juridice  deduse  judecăţii  –  așadar,  a  raportului  juridic 
litigios însuși și, implicit, a pretenţiei formulate și a cauzei acesteia, 
nefiind  vorba  despre  o  simplă  eroare  de  denumire  –  chiar  dacă 
reclamantul le‐a dat o calificare juridică ce se vădește a fi greșită și, 
în  mod  eronat,  insistă  asupra  acestei  calificări,  chiar  după  ce 
instanța  a  pus  în  discuție  calificarea  juridică  exactă.  Această 
concluzie  se  impune  cu  forța  evidenței  din  analiza  coroborată  a 
dispozițiilor  art.  22  alin.  (4)  și  (5)  NCPC,  nefiind  recunoscut 
dreptul reclamantului de a dispune de calificarea juridică a cererii 
sale, limitând astfel prerogativa instanței de a da sau de a restabili 
calificarea  juridică  exactă,  dimensiune  esențială  a  funcției  sale 
jurisdicționale. Similar situației din dreptul francez, numai acordul 
expres al părților poate limita instanța la a verifica doar calificarea 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
120
juridică  susținută  de  titularul  cererii  și  aceasta  numai  în  privința 
unor drepturi de care părțile pot dispune și cu condiția adițională 
ca  astfel  să  nu  fie  încălcate  drepturile  sau  interesele  legitime  ale 
altora. 
Spre  exemplu,  dacă  reclamantul  invocă  normele  aplicabile 
răspunderii  contractuale,  iar  judecătorul,  verificând  faptele  ale‐
gate, constată că de fapt este incidentă răspunderea delictuală, ori 
dacă reclamantul susține că între părți s‐a încheiat un contract de 
vânzare,  deși  în  realitate  contractul  este  unul  de  schimb  cu  plata 
unei  sulte,  sau  dacă  se  cere  plata  unei  sume  pe  temeiul  garanției 
pentru  evicțiune  reglementate  de  o  lege  specială,  deși  în  cauză 
sunt  incidente  normele  generale  ale  Codului  civil,  instanța  jude‐
cătorească  este  obligată  să  pună  în  discuția  părților  calificarea 
juridică exactă și să dea această calificare, chiar în pofida opoziției 
reclamantului,  sub  rezerva  acordului  expres  la  care  se  referă  
art. 22 alin. (5) NCPC. 
Prin această optică, foarte apropiată de cea susținută de Henri 
Motulsky în dreptul francez, legiuitorul român se apropie în mare 
măsură și de soluția dreptului german.  
Rezultă de aici, ar putea obiecta unii, o sarcină suplimentară, o 
povară  pentru  judecător,  și  așa  excedat  de  mulțimea  atribuțiilor 
sale.  Misiunea  de  a  aplica  corect  legea  incidentă  realmente  în 
cauză,  indiferent  de  ceea  ce  susțin  părțile  în  această  privință, 
constituie însă esența funcției jurisdicționale1 și noul Cod de pro‐
cedură  civilă  nu  face  altceva  decât  să  restabilească  firescul 
lucrurilor,  înlăturând  (într‐o  manieră  subtilă,  dar  fermă)  erorile 
practicii  judiciare,  conform  cărora  judecătorul  ar  fi  ținut  să  se 
pronunțe  exclusiv  în  raport  de  calificarea  juridică  sau,  chiar  mai 
rău  (și  în  mod  vădit  nelegal,  chiar  și  sub  imperiul  vechii  regle‐
mentări), asupra temeiului de drept invocat de reclamant. Așadar, 
elementul  novator  constă  tocmai  în  clarificarea  sensului  originar 
al funcției jurisdicționale a judecătorului, care trebuie să cunoască 
legea, și nu doar atât, trebuie să o și aplice. 

1 Judecătorul ar putea fi degrevat de alte atribuții care îi revin, nu însă și în 

ceea  ce  privește  atribuția  sa  esențială,  de  identificare  și  de  aplicare  corectă  a 
legii.  
Contradictorialitate şi drept la apărare   
121

CAPITOLUL III 
Realizarea principiilor contradictorialităţii  
şi dreptului la apărare 

Preambul 
Cele două principii, al contradictorialității și al dreptului la apă‐
rare, consacrate prin dispozițiile art. 14 și art. 13 NCPC, se află într‐o 
strânsă  legătură,  principiul  contradictorialității  fiind  o  garanţie  a 
dreptului  la  apărare1,  motiv  pentru  care  am  ales  să  le  tratăm  îm‐
preună, desigur, raportat la tema lucrării, abordându‐le din perspec‐
tiva rolului judecătorului în realizarea lor, rol manifestat în diverse 
etape ale procesului civil.  
În cele ce urmează, vom încerca să elucidăm care sunt dreptu‐
rile și obligațiile părților raportat la cele două principii, care sunt 
atribuțiile judecătorului referitoare la acestea, care este puterea de 
apreciere  a  judecătorului  în  ceea  ce  privește  luarea  unor  măsuri, 
criteriile pe care acesta trebuie să le aibă în vedere și în ce măsură 
puterea sa de apreciere poate fi supusă controlului judiciar. 
Incidental, vom aduce în discuție și alte principii, cum ar fi cel 
al  oralității,  al  continuității  completului  de  judecată  și  al  rolului 
judecătorului în încercarea de împăcare a părților. 
 
 
1 În același sens, a se vedea D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), 

Noul Cod de procedură civilă..., op. cit., p. 45, pct. 1. Într‐o opinie, s‐a arătat că, de 
fapt, contradictorialitatea nu este decât o aplicație a dreptului la apărare. A se 
vedea,  în  acest  sens,  H.  Motulsky,  Le  Droit  naturel  dans  la  pratique  jurispru­
dentielle: le respect des droits de la défense en procédure civile, în „Écrits. Études 
et notes de procédure civile”, ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010, p. 68. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
122

Secțiunea 1 
Principiul contradictorialităţii 
 
1.1. Sediul materiei 
Sediul  materiei  îl  constituie,  așa  cum  am  arătat  deja,  dispo‐
zițiile art. 14 NCPC: 
 
Art. 14. Contradictorialitatea 
(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după 
citarea sau înfăţișarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel. 
(2)  Părţile  trebuie  să  îşi  facă  cunoscute  reciproc  şi  în  timp 
util,  direct  sau  prin  intermediul  instanţei,  după  caz,  motivele  de 
fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, pre­
cum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel 
încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. 
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care 
se referă pretenţiile și apărările lor în mod corect și complet, fără 
a  denatura  sau  omite  faptele  care  le  sunt  cunoscute.  Părţile  au 
obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirma­
ţiile  părţii  adverse  cu  privire  la  împrejurări  de  fapt  relevante  în 
cauză. 
(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chesti­
une  de  fapt  sau  de  drept  invocată  în  cursul  procesului  de  către 
orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. 
(5)  Instanţa  este  obligată,  în  orice  proces,  să  supună  dis­
cuţiei  părţilor  toate  cererile,  excepţiile  şi  împrejurările  de  fapt 
sau de drept invocate. 
(6)  Instanţa  îşi  va  întemeia  hotărârea  numai  pe  motive  de 
fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost 
supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. 
 
1.2.  Puterea  de  apreciere  a  instanţei  în  ceea  ce  privește 
citarea  părţilor.  Măsuri  de  administrare  judiciară  versus 
dispoziţii ce pot constitui obiect al căilor de atac 
Principiul  contradictorialității,  ca  garanție  a  dreptului  la  apă‐
rare al părților din proces, presupune, în primul rând, ca acestea să 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
123
cunoască  existența  procesului  (în  cazul  pârâtului  și  al  interve‐
nienților forțați, care nu au un rol în sesizarea instanței, fiind atrași 
în  proces  prin  cererile  formulate  de  alte  părți)  și  termenele  de 
judecată  stabilite  în  vederea  soluționării  cauzei.  Citarea  are  rolul 
de a le aduce la cunoștință aceste împrejurări.  
Procesul se desfășoară, de regulă, cu citarea părților, așa cum 
rezultă  din  dispozițiile  de  principiu  cuprinse  în  art.  14  alin.  (1) 
NCPC, precum și din alte dispoziții ale Codului referitoare la citare, 
respectiv ale art. 153 NCPC, având denumirea marginală „Obligația 
de a cita părțile”, ce prevăd că instanța nu poate hotărî asupra unei 
cereri decât dacă părțile au fost legal citate, cu respectarea cerin‐
țelor  prevăzute  de  lege,  în  caz  contrar  fiind  obligată  să  dispună 
amânarea  judecății  și  refacerea  procedurii  de  citare,  sub  sancți‐
unea  nulității,  precum  și  ale  art.  219  NCPC  –  „Verificări  privind 
prezența  părților”  –,  ce  obligă  instanța,  atunci  când  constată  lipsa 
părților, să verifice dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită. 
Excepţiile de la regulă pot fi grupate în două categorii1. O primă 
categorie o constituie procedurile în cadrul cărora legiuitorul sta‐
bilește  că  o  anumită  cerere  se  soluționează  fără  citarea  părţilor, 
cum ar fi, de exemplu2, art. 133 NCPC – soluționarea conflictului de 
competență,  art.  143  NCPC  –  suspendarea  judecării  procesului,  
art. 230 NCPC – preschimbarea termenului, art. 493 NCPC – pro‐
cedura de filtrare a recursurilor, art. 641 NCPC – învestirea cu for‐
mulă executorie, art. 954 NCPC – soluționarea cererii de sechestru 
asigurător etc.3. O altă categorie de proceduri sunt acelea în cazul 
cărora legiuitorul lasă judecătorului posibilitatea de a aprecia dacă 
are sau nu nevoie de concursul părților în soluționarea unei cereri 
și,  în  funcție  de  aceasta,  să  dispună  sau  nu  citarea  acestora,  ca  în 

1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  A.  Tabacu,  Citarea  și  comunicarea  actelor  de 

procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 54‐57. 
2 Pentru mai multe exemple, a se vedea A. Tabacu, Citarea și comunicarea 

actelor…, op. cit., pp. 54‐56. 
3  În  cazul  acestor  din  urmă  proceduri,  așa  cum  s‐a  arătat  în  doctrină, 

contradictorialitatea  este  restabilită  în  căile  de  atac,  unde  părțile  sunt  citate.  
A  se  vedea,  în  acest  sens,  V.M.  Ciobanu,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.), 
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 39, pct. 2.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
124
cazul art. 362, art. 364 NCPC – asigurarea probelor, constatarea de 
urgență a unei stări de fapt, art. 442 NCPC – îndreptarea erorilor 
din hotărâre, art. 532 NCPC – procedura necontencioasă, art. 999 
NCPC – ordonanța președințială etc.1. 
În  alin.  (7)  al  art.  22  –  „Rolul  judecătorului  în  aflarea  ade‐
vărului”, legiuitorul vorbește despre puterea de apreciere a judecă­
torului și limitele acesteia (circumstanțele cauzei, principiile gene‐
rale  ale  dreptului,  echitatea,  buna‐credință),  fără  a  distinge  însă 
între situațiile în care modalitatea de apreciere poate constitui sau 
nu obiect al unei căi de atac. Este adevărat că există situații în care 
legiuitorul  a  înțeles  să  sustragă  controlului  judiciar  puterea  de 
apreciere  a  judecătorului  asupra  oportunității  unor  măsuri,  ca  în 
cazul aprecierii de către judecător asupra necesității administrării 
unor probe din oficiu, în dispozițiile art. 254 NCPC – „Propunerea 
probelor. Rolul instanței” –, alin. (6), prevăzându‐se că „părțile nu 
pot  invoca  în  căile  de  atac  omisiunea  instanței  de  a  ordona  din 
oficiu probe pe care ele nu le‐au propus și administrat în condițiile 
legii”2.  
Putem deduce de aici că, în principiu, ca regulă generală, toc‐
mai  pentru  că  legiuitorul  stabilește  criteriile  de  care  judecătorul 
trebuie să țină seama atunci când exercită puterea de apreciere ce 
i‐a fost atribuită, modul în care a exercitat‐o în concret constituie 
obiect al controlului judiciar, excepţie fiind situațiile în care există 
o derogare expresă. 
În contextul dat, se ridică în mod legitim întrebarea dacă apre‐
cierea judecătorului de a cita sau nu părțile poate fi supusă sau nu 
controlului judiciar. 
Știm  cu  toții  că  nu  există  un  text  în  acest  sens,  similar  cu  cel 
cuprins în art. 254 alin. (6) NCPC. Cu toate acestea, răspunsul nu 
este unul evident, întrucât, în opinia noastră, răspunsurile posibile 
sunt  în  număr  de  două,  și  anume:  1)  greșita  apreciere  asupra 
oportunității citării părților, mai exact, luarea unei decizii de a nu 

1  Pentru  mai  multe  exemple,  a  se  vedea  V.M.  Ciobanu,  în  V.M.  Ciobanu,  

M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 57. 
2 Cu unele nuanțări pe care le vom discuta cu altă ocazie. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
125
dispune citarea acestora, încalcă principiul contradictorialității (și, 
implicit,  așa  cum  vom  vedea  în  cele  ce  urmează,  al  dreptului  la 
apărare),  putând  fi  supusă  controlului  judiciar  și  putând  deter‐
mina  o  soluție  de  anulare  sau  casare,  inclusiv  cu  trimitere  spre 
rejudecare;  2)  opțiunea  de  a  nu  cita  părțile  reprezintă  o  simplă 
măsură de administrare judiciară, care, potrivit art. 465 NCPC, nu 
poate face obiectul vreunei căi de atac.  
Codul  nu  definește  ce  înțelege  prin  măsuri  de  administrare 
judiciară,  iar  doctrina  a  arătat  că  acestea  sunt  măsuri  ce  se  situ‐
ează  în  afara  procedurilor  contencioase  sau  necontencioase  (în 
cadrul  cărora  judecătorul  pronunță  hotărâri  prin  care  rostește 
dreptul), fiind doar măsuri pentru buna organizare a serviciului în 
cadrul unei instanțe, cum ar fi repartizarea judecătorilor pe secții 
și completuri, trimiterea apelului sau recursului la completul ce a 
fost primul învestit, dacă s‐au formulat mai multe astfel de căi de 
atac  în  același  dosar  și  au  fost  înregistrate  separat,  fixarea  unui 
termen  de  judecată1,  preschimbarea  termenului  de  judecată,  dis‐
jungerea administrativă a unor capete de cerere2. 
Apreciem  că  dispoziţia  privind  (ne)citarea  părților  este  o 
simplă măsură de administrare judiciară, ținând de modul în care 
judecătorul înțelege să își organizeze ședința de judecată, exact ca 
și  stabilirea  sau  preschimbarea  termenului  de  judecată,  astfel  că 
scapă controlului în căile de atac. 
Tot  astfel,  opinăm  că  alegerea  modului  de  citare  a  părţii,  în 
sensul  art.  154  NCPC,  mai  cu  seamă  pentru  asigurarea  celerității 
procedurii conform art. 241 NCPC, este doar o măsură de adminis­
trare judiciară, partea neputând supune controlului judiciar opțiu‐
nea instanței pentru una sau alta dintre modalitățile alternative de 
comunicare  prevăzute  de  lege.  Credem  că  instanța  poate  alege  o 
metodă  alternativă  de  citare  și  în  situaţia  în  care  partea  nu  a 
indicat­o  în  vreo  cerere  adresată  instanţei  în  sensul  art.  148  
alin.  (1)  teza  a  II‐a  NCPC  (cererea  de  chemare  în  judecată, 

1 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, op. cit., 2013, p. 1051. 
2  A  se  vedea,  în  acest  sens,  C.  Negrilă,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de 

procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 866 pct. 7 și 8. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
126
întâmpinare,  intervenție  voluntară  sau  forțată  etc.),  pentru  că, 
deși, aparent, textul art. 241 alin. (3) teza a III‐a NCPC prevede că 
poate recurge la astfel de metode dacă partea le­a indicat în cursul 
judecății,  cel  al  art.  154  alin.  (8)  NCPC  permite  instanței  ca,  în 
scopul  obținerii  datelor  și  informațiilor  necesare  realizării  pro‐
cedurii  de  comunicare  a  citațiilor  și  altor  acte  de  procedură,  să 
acceseze  bazele  de  date  electronice  sau  sistemele  de  informare 
deţinute de  autorităţi  sau  instituţii  publice.  Așadar,  textul  art. 241 
alin.  (3)  teza  a  II‐a  NCPC  nu  trebuie  interpretat  restrictiv,  pentru 
că  legiuitorul  nu  spune  „doar  dacă”,  ci  sensul  coroborat  al  celor 
două texte este că, dacă părțile au indicat aceste date, instanța le 
va avea în vedere; dacă nu le‐au indicat, instanța poate să se infor‐
meze singură cu privire la acestea, inclusiv din bazele de date ale 
instituțiilor  și  autorităților  publice,  desigur,  în  măsura  în  care 
astfel  de  informații  există  în  astfel  de  baze  de  date,  serviciile  de 
telefonie,  de  exemplu,  nefiind  autorități  sau  instituții  publice1. 
Spunem  inclusiv,  pentru  că  textul  nu  este  unul  limitativ,  astfel  că 
instanța  s‐ar  putea  informa  cu  privire  la  aceste  date  și  din  alte 
surse, cum ar fi, de exemplu, site‐ul unei părți, mai cu seamă dacă 
aceasta este o autoritate publică (în cazul acțiunilor în contencios 
administrativ, de exemplu) sau un profesionist persoană fizică sau 
juridică  (de  exemplu,  o  întreprindere,  un  notar,  un  avocat,  un 
arhitect  etc.).  Partea  nu  poate  supune  controlului  judiciar  simpla 
opțiune a instanței pentru o altă formă de citare de care instanța a 
luat singură cunoștință, dacă  procedura  a  fost  îndeplinită conform 
acelei  forme.  În  situația  în  care,  bunăoară,  în  exemplul  privind 
site‐ul, partea ar invoca și dovedi faptul că acesta nu a fost actualizat 
și numărul de telefon sau de fax ori adresa de e‐mail la care a fost 
citată nu au fost corecte, această împrejurare ar constitui motiv de 
exercitare  a  căii  de  atac,  pentru  că  procedura  de  citare  nu  a  fost 
îndeplinită și a fost încălcat, astfel, principiul contradictorialității. 

1 În sensul că instanța poate folosi mijloacele alternative de comunicare fie 

valorificând informațiile furnizate de părți, fie prin accesarea directă a bazelor 
de date electronice sau a altor sisteme de informare deținute de autorități sau 
instituții  publice,  a  se  vedea  Gh.  Florea,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.), 
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 457, pct. 4. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
127
În  art.  229  alin.  (2)  pct.  4  NCPC,  legiuitorul  permite  judecă‐
torului  să  aprecieze  necesitatea  citării  unei  părţi  pentru  fiecare 
termen, chiar dacă s­ar încadra în situaţiile în care aceasta ar putea 
primi  termen  în  cunoștinţă.  În  doctrină1,  s‐a  arătat  că  judecătorul 
ar  putea  aprecia  astfel  în  cazul  unei  persoane  nedeplasabile,  dar 
care  nu  este  în  situația  în  care  ar  trebui  să  i  se  desemneze  un 
reprezentant  în  condițiile  art.  58  NCPC,  pentru  că,  de  exemplu, 
este  un  avocat  sau  un  judecător  pensionar,  care  își  poate  face 
singur  apărarea.  Oricum,  chiar  dacă  partea  este  citată  la  fiecare 
termen,  ea  nu  poate  lua  cunoștință  de  toate  actele  de  procedură 
pentru  că  nu  toate  se  comunică  și  ar  putea  face  acest  lucru  doar 
urmărind  actele  dosarului  pe  portalul  instanței  de  judecată, 
utilizând contul comunicat pe citație2. Dacă face acest lucru, poate 
urmări și termenul de judecată, deci citarea sa nu ar mai fi nece‐
sară, atunci când poate lua termen în cunoștință. Din perspectiva 
problemei  analizate,  și  aprecierea  asupra  necesității  citării  părții 
în  această  situație  este  doar  o  măsură  de  administrare  judiciară, 
partea neputând exercita vreo cale de atac atunci când instanța i‐a 
acordat  termen  în  cunoștință  cu  respectarea  celorlalte  dispoziții 
legale, nici măcar în situația în care a solicitat instanței să fie citată 
la fiecare termen, iar aceasta i‐a respins cererea, chiar nemotivat. 
Totuși, judecătorul trebuie să își exercite puterea de apreciere 
în mod diligent, ceea ce presupune ca, atunci când este cazul, să își 
motiveze  opțiunea  (pentru  citare  sau  necitare,  în  exemplul  dat), 
chiar  dacă  actul  său  nu  mai  poate  fi  supus  cenzurii  vreunei  alte 
instanțe.  Am  spus  „atunci  când  este  cazul”  pentru  că  nu  întot‐
deauna este necesar să facă acest lucru, cum ar fi, spre exemplu, în 
situația în care decide să îndrepte din oficiu eroarea materială din 
hotărâre, fără a dispune pentru aceasta citarea părților. 
De menționat este faptul că, în contextul art. 14 alin. (1) NCPC, 
înfățișarea părților vizează doar acoperirea unei citări neregulate, 
în sensul art. 153 alin. (1) NCPC. 

1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  A.  Tabacu,  Citarea  și  comunicarea  actelor…,  

op. cit., p. 66. 
2 Menționăm că, în prezent, o astfel de facilitate există doar în cazul unor 

instanțe,  cum  ar  fi  cele  clujene,  însă,  în  viitorul  apropiat,  cel  puțin  conform 
promisiunilor Ministerului Justiției, va fi extinsă la nivelul întregii țări. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
128
1.3.  Citarea  părţilor  în  funcţie  de  puterea  de  apreciere  a 
instanţei înlătură sau nu caracterul obligatoriu al suspendării 
în caz de lipsă nejustificată a părţilor? 
În ipotezele în care rămâne în puterea de apreciere a judecă‐
torului dacă să citeze sau nu părțile, se pune problema dacă poate 
trece  totuși  la  judecarea  cauzei  în  lipsa  lor  nejustificată,  în  situa‐
țiile în care acestea nu au cerut judecarea în lipsă, sau vor fi apli‐
cate prevederile art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC, privind suspendarea 
voluntară,  care,  precum  știm,  este  un  caz  de  suspendare  obliga‐
torie. Credem că răspunsul, în principiu, trebuie să fie unul negativ, 
întrucât,  atunci  când  a  apreciat  necesară  citarea  părților,  judecă‐
torul  nu  poate  purcede  la  soluționarea  cauzei  peste  voința  lor, 
pentru  că  ar  încălca  principiul  disponibilității  și  al  dreptului  la 
apărare. Într‐o astfel de situație, de regulă, nu există vreo diferență 
față  de  ipoteza  în  care  citarea  părților  este  obligatorie  potrivit 
legii, fără a rămâne la latitudinea judecătorului.  
Cu  toate  acestea,  apreciem  că,  în  cazul  îndreptării  erorilor 
materiale  din  hotărâre,  procedură  care  poate  fi  declanșată  și  din 
oficiu  de  judecător,  potrivit  dispozițiilor  art.  442  alin.  (1)  NCPC, 
chiar dacă acesta dispune citarea părților, apreciind că are nevoie 
de  lămuriri  din  partea  lor,  el  poate  să  purceadă  la  soluționarea 
cauzei  în  cazul  lipsei  lor  nejustificate,  pentru  că  îndreptarea 
erorilor materiale din hotărâre este o chestiune de ordine publică, 
ce  nu  ține  de  principiul  disponibilității  părților,  iar  acestea,  fiind 
citate,  puteau  să  expună  sau  nu  un  punct  de  vedere  argumentat, 
nefiind  încălcat  în  vreun  fel  dreptul  lor  la  apărare.  De  altfel,  ar  fi 
greu  de  imaginat  perimarea  unei  astfel  de  proceduri  declanșate 
din oficiu, cu atât mai mult cu cât, oricând, instanța ar putea iniția 
o altă procedură de aceeași natură. Situația nu este diferită atunci 
când cererea de îndreptare a erorilor materiale din hotărâre este 
formulată  de  părți,  întrucât  simplul  fapt  că  este  declanșată  la 
solicitarea  părții  nu  înseamnă  că  judecarea  sau  suspendarea  ei 
intră în sfera disponibilității părților1. 

1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  încheierea  civilă  din  2  octombrie  2014,  din 

dosarul nr. 57/117/2004 al C. Ap. Cluj, s. I civ., nepublicată. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
129
1.4. Comunicarea actelor de procedură 
Diferit  de  situația  citării1,  în  cazul  comunicării  actelor  de 
procedură,  regula  este  că  acestea  nu  se  comunică  părților  lipsă, 
excepțiile,  chiar  dacă  mai  numeroase  decât  în  cazul  citării,  fiind 
expres  prevăzute  de  lege2.  Nu  vom  intra  în  analiza  amănunțită  a 
cazurilor  de  comunicare  pentru  că  nu  ține  de  problematica  pre‐
zentei lucrări, ci dorim doar să menționăm că, tot în virtutea unui 
drept de apreciere, în măsura în care nu aduce atingere dreptului 
vreunei  părți  și  nu  produce  cheltuieli  suplimentare,  judecătorul 
poate  dispune  și  comunicarea  unor  acte  de  procedură  în  afara 
cazurilor prevăzute de lege. Bunăoară, raportul de expertiză nu se 
comunică  părților  nici  măcar  în  situația  în  care  a  fost  depus  cu 
încălcarea  termenului  prevăzut  de  art.  336  NCPC,  în  această 
situație  doar  acordându‐se,  chiar  fără  a  fi  formulată  o  cerere  în 
acest sens, un nou termen de judecată, în vederea studierii rapor‐
tului de expertiză din dosar de către părți. Dacă însă partea lipsă la 
termenul  de  judecată  pentru  care  a  fost  depus  raportul  de 
expertiză nu are termen în cunoștință, urmând oricum a fi citată, 
instanța poate dispune să îi fie comunicat și raportul de expertiză, 
pentru  că,  în  această  modalitate,  nu  sunt  cauzate  cheltuieli  supli‐
mentare bugetului instanței. Tot astfel, deși art. 201 alin. (2) NCPC 
prevede că pârâtul  va lua cunoștință  de  răspunsul la întâmpinare 
din dosarul cauzei, nimic nu împiedică instanța să comunice acest 
act de procedură pârâtului, câtă vreme oricum dispune citarea sa 
pentru primul termen de judecată3. 

1 Cu privire la sensul termenului de comunicare, în doctrină s‐a arătat că 

acesta include atât încunoștințarea părții asupra termenului, cât și comunicarea 
actelor de procedură, citarea fiind doar o modalitate a comunicării. A se vedea, 
în acest sens, A. Tabacu,  Citarea și  comunicarea  actelor…,  op. cit., p. 36. Opinia 
este reluată după cea exprimată de un alt autor – este vorba despre I. Deleanu, 
Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2013, 
p. 645, citat de autoare. 
2 A. Tabacu, Citarea și comunicarea actelor…, op. cit., p. 68. 
3  Apreciem  că  principiul  contradictorialității  impune  depunerea  răspun‐

sului la întâmpinare în numărul de exemplare necesar comunicării către părțile 
adverse, întrucât art. 201 alin. (2) teza a II‐a NCPC, potrivit căruia „pârâtul va 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
130
1.5.  Obligaţia  de  a  pune  în  discuţia  părţilor,  din  oficiu, 
toate  cererile,  excepţiile  și  apărările  care  nu  au  fost 
soluţionate în cursul cercetării procesului, în temeiul art. 390 
NCPC.  Principiul  oralităţii.  Exercitarea  cu  bună­credinţă  a 
drepturilor procesuale. Sancţiuni 
Dacă pentru părți este un drept acela de a‐și expune punctul 
de vedere asupra oricărei chestiuni de fapt sau de drept invocate 
în  cursul  procesului  de  orice  participant  la  proces  (altă  parte, 
martor  sau  expert  pe  cheltuieli  legate  de  administrarea  probei 
etc.),  inclusiv  de  instanță  din  oficiu,  pentru  instanță  constituie  o 
obligaţie  punerea  în  discuția  părților  a  tuturor  cererilor,  excep‐
țiilor, împrejurărilor de fapt sau de drept invocate, așa cum rezultă 
din textul art. 14 alin. (5) NCPC.  
Astfel, de exemplu, dacă una dintre părți formulează în scris, 
prin  cererea  de  chemare  în  judecată,  cererea  de  intervenție  for‐
țată, întâmpinarea, cererea de exercitare a unei căi de atac etc., o 
pretenție, o excepție, o cerere în probațiune etc., fără a se prezenta 
la proces să o susțină, instanța este obligată să o pună în discuția 
părților prezente, conform art. 223 alin. (2) NCPC. Părțile nu sunt 
obligate să își amintească toate cererile formulate, toate excepțiile 
ridicate de participanții la proces, în schimb, instanța este obligată 
să  aibă  memoria  tuturor  acestora,  așa  cum  rezultă  și  din  textul  
art.  390  NCPC  –  Chestiuni  prealabile  dezbaterilor  în  fond  –,  ce 
prevede  că,  înainte  de  a  trece  la  dezbaterea  fondului,  instanța 
pune (nu doar poate să pună) în discuția părților, din oficiu sau la 
solicitarea lor, cererile, excepțiile procesuale și apărările ce nu au 
fost soluționate în cursul procesului.  
Totuși,  și  părțile  trebuie  să‐și  exercite  drepturile  procesuale 
cu  bună­credinţă,  așa  cum  le  cere  art.  12  NCPC.  Sunt  frecvente 
situațiile în care părțile, de regulă, prin avocat, depun la dosar acte 

lua  cunoștință  de  răspunsul  la  întâmpinare  de  la  dosarul  cauzei”,  nu  trebuie 
înțeles în mod literal, în sensul că pârâtului nu i s‐ar comunica un exemplar de 
pe răspuns și ar fi nevoit să citească exemplarul depus la dosar, ci în sensul că 
pârâtul nu este îndreptățit să solicite un termen pentru a lua cunoștință de actul 
de procedură depus de reclamant. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
131
de  procedură  intitulate  „note  de  ședință”  (care  sunt,  de  fapt,  în 
majoritatea  lor,  cereri  ce  pot  fi  formulate  oral  și  consemnate  în 
încheierea  de  ședință),  prin  care  invocă  apărări  de  fond  sau 
excepții  (de  fond  sau  de  procedură),  formulează  cereri  în 
probațiune în temeiul art. 254 alin. (2) NCPC (sau chiar tardive) și, 
mai  puțin  sub  imperiul  noului  Cod,  cereri  adiționale  [mai  puțin, 
datorită  faptului  că  textul  art.  204  alin.  (1)  și  (3)  permite  recla‐
mantului  să  își  modifice  cererea  inițială  doar  până  la  primul 
termen de judecată la  care  acesta  este legal citat,  ulterior  acestui 
moment putând să o facă doar cu acordul expres al celorlalte părți, 
acord  care,  de  asemenea,  în  virtutea  principiului  contradictoria‐
lității,  trebuie  solicitat  de  instanță].  Considerăm  utilă  formularea 
unor  astfel  de  solicitări  în  scris  [cererea  adițională,  oricum  se 
formulează  obligatoriu  în  această  formă,  sub  rezerva  cazurilor  la 
care  se  referă  art.  204  alin.  (2)  NCPC],  pentru  că,  pe  de  o  parte, 
previne,  în  special  în  cazul  excepțiilor,  luarea  prin  surprindere  a 
celeilalte părți și, ca să fim pe deplin sinceri, și a instanței (dar ea 
poate să își rezerve dreptul să se pronunțe la un termen următor), 
iar, pe de altă parte, ușurează  controlul judiciar, mai cu seamă în 
situațiile în care instanța omite să se pronunțe asupra unora din‐
tre acestea. Nu puține sunt însă cazurile în care se încalcă princi‐
piul  loialității  procesuale1  [consacrat  implicit  inclusiv  prin  dispo‐
zițiile art. 14 alin. (3) NCPC], prin calificarea acestor cereri de către 
parte (de exemplu, în loc de cerere adițională, se folosește expre‐
sia „note de ședință” sau „precizare de acțiune”, care ar putea in‐
duce în eroare celelalte părți și judecătorul cu privire la cuprinsul 
acesteia, în lumina noului Cod precizarea fiind și aceea a temeiului 
juridic,  a  cuantumului  pretențiilor  etc.),  prin  modul  în  care  astfel 
de  cereri  sunt  depuse  la  dosar,  odată  cu  și  printre  alte  înscrisuri 
depuse  în  probațiune,  fără  a  se  preciza  acest  lucru  și  fără  a  se 
anexa măcar un opis al acestora, atunci când sunt numeroase, sau se 
creează  confuzii  prin  stilul  de  formulare  imprecis  sau  slab  struc‐
turat  al  cererilor  depuse  (se  strecoară  o  excepție  în  motivarea 

1 Cu privire la acest principiu, a se vedea I. Deleanu, Tratat, op. cit., vol. I, 

pp. 203‐204.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
132
solicitării cererii în probațiune), ceea  ce face ca instanța să nu se 
pronunțe  asupra  acestor  cereri  sau  excepții  pe  parcursul  pro‐
cesului, ajungându‐se la incidența art. 390 NCPC. 
Ce se întâmplă dacă instanța omite să acorde cuvântul părților 
prezente cu privire la una dintre aceste cereri?  
La  o  primă  vedere,  răspunsul  ar  fi  că  se  încalcă  principiul 
contradictorialității,  hotărârea  fiind  lovită  de  nulitate,  deoarece 
instanța nu și‐a îndeplinit obligația prevăzută de art. 390 NCPC, iar 
textul  art.  12  NCPC  prevede  doar  amenzi  și  despăgubiri  pentru 
exercițiul  abuziv  al  unui  drept  de  către  o  parte1.  Așadar,  oricare 
dintre  părți  poate  invoca  în  controlul  judiciar  inclusiv  faptul  că 
instanța  nu  i‐a  pus  în  discuție  o  excepție  invocată  chiar  de  ea 
(adică de  partea care declară calea de atac) și chiar dacă  ea nu a 
solicitat  expres  acest  lucru  înainte  de  începerea  dezbaterilor 
asupra fondului.  
În opinia noastră, răspunsul nu poate fi tranșant unul pozitiv, 
ci  trebuie  nuanţat.  Astfel,  atunci  când  partea  prezentă,  întrebată 
fiind  dacă  mai  are  cereri  sau  excepții  de  formulat,  răspunde 
negativ, ea nu își poate invoca în calea de atac propria omisiune de 
a reitera cererea respectivă.  
Luând pe rând categoriile de cereri la care am făcut referire, în 
ceea ce privește excepţiile relative, acestea nu mai pot fi invocate în 
calea de atac, pentru că ar fi încălcat termenul prevăzut de art. 247 
alin.  (2)  NCPC,  iar  partea  nu  mai  poate  invoca  faptul  că,  deși 
invocate în termen în fața primei instanțe, de exemplu, aceasta le‐a 
1  Pentru  opinia  potrivit  căreia  exercitarea  abuzivă  a  drepturilor  proce‐

suale se  sancționează prin plata unor despăgubiri, la cererea părții interesate, 
aplicarea unor amenzi civile, precum și sancțiuni specifice în cazurile prevăzute 
de lege (neacordarea cheltuielilor de judecată, revenirea asupra asistenței juri‐
dice  gratuite  încuviințate,  nulitatea  actelor  de  procedură  ce  au  urmat  citării 
prin publicitate, suspendarea judecății când părțile exercită abuziv dreptul de a 
solicita  amânarea  și  chiar  respingerea  unor  cereri,  cum  ar  fi  cele  de  recuzare 
sau  strămutare),  a  se  vedea  V.M.  Ciobanu,  G.  Boroi,  Tr.C.  Briciu,  Curs  selectiv,  
pp. 52‐53. Despre principiul interdicției de a te contrazice în detrimentul altuia 
sau  regula  estoppel  și  posibile  aplicații  în  noul  Cod  de  procedură  civilă,  a  se 
vedea  A.C.  Ciurea,  Despre  teoria  estoppel  sau  noi  instrumente  de  filtrare  a 
acţiunilor în justiţie, în RRDP nr. 4/2012, pp. 53‐76. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
133
lăsat  nesoluționate,  deși  partea  a  fost  prezentă  când  au  început 
dezbaterile și nu a solicitat instanței să supună dezbaterii excepția 
invocată,  fapt  permis  de  art.  390  NCPC,  pentru  că  și‐ar  invoca 
propria  culpă  (indiferent  de  forma  pe  care  o  îmbracă  aceasta, 
respectiv  chiar  dacă  este  una  neintenționată,  de  exemplu,  din 
neglijență, fiind frecvente situațiile în care avocatul nou‐angajat în 
calea de atac observă aceste împrejurări, și nu avocatul angajat în 
fața  instanței  a  cărei  hotărâre  se  atacă,  care,  din  neglijență,  nu  a 
semnalat  împrejurarea,  sau  poate  chiar  cu  intenție,  pentru  a‐și 
preconstitui un motiv de exercitare a căii de atac). 
În cazul excepţiilor absolute, acestea pot fi invocate și în calea 
de  atac,  cu  unele  discuții  în  cazul  nulităților  absolute,  pentru  că, 
atunci  când  există  mai  multe  motive,  acestea  trebuie  să  fie  invo‐
cate  simultan  de  parte.  În  ceea  ce  ne  privește,  ne  raliem  opiniei 
potrivit căreia termenul de decădere prevăzut de art. 178 alin. (5) 
NCPC  nu  se  aplică  instanței1,  astfel  că  și  instanța  de  control  judi‐
ciar  ar  putea invoca  nulitatea din oficiu, deci, în  principiu,  partea 
nu  ar  fi  oricum  prejudiciată  de  nepunerea  în  discuție  a  excepției 
absolute de instanța a cărei hotărâre o atacă, de vreme ce există alt 
remediu  pentru  îndreptarea  neregularității  decât  anularea  hotă‐
rârii  prin  care  instanța  a  omis  să  se  pronunțe  asupra  excepțiilor 
aici discutate. 
Cu  privire  la  probe,  dacă  prima  instanță  nu  s‐a  pronunțat 
asupra lor, acestea pot fi reiterate în cererea de apel. Oricum, omi‐
siunea pronunțării  asupra lor  nu  este un  motiv de trimitere spre 
rejudecare  de  către  instanța  de  apel,  așa  cum  rezultă  din  dispo‐
zițiile art. 480 NCPC. Nu este mai puțin adevărat însă că partea ar 
putea fi prejudiciată în situația în care a invocat anumite probe în 

1 A se vedea, în acest sens, L.‐Al. Viorel, Regula invocării concomitente sau, 

după  caz,  „de  îndată”  a  unor  nulităţi,  motive  și,  respectiv,  mijloace  de  apărare. 
Principiul loialităţii, în RRDP nr. 3/2013, pp. 135‐136. Pentru opinia contrară, a 
se vedea: Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură 
civilă, op. cit., vol. I, p. 507, pct. 6; D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de 
procedură civilă..., op. cit., vol. I, p. 422, pct. 3; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 
vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 779, pct. 30. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
134
apel,  iar  instanța  a  omis  să  se  pronunțe  asupra  acestora,  cererea 
neputând  fi  reiterată  în  recurs,  pentru  că  probele  invocate  sunt 
altele  decât  înscrisurile  sau  pentru  că,  deși  înscrisuri  noi  pot  fi 
depuse  și  în  recurs  (art.  492  NCPC),  motivele  ar  viza  doar  apre‐
cierea  instanței  de  apel  asupra  stării  de  fapt  făcută  în  lipsa  lor  și 
care a condus spre o greșită stabilire a stării de fapt, motiv care nu 
se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) NCPC1. Partea 
nu  poate  invoca  motivul  de  recurs  prevăzut  de  art.  488  alin.  (1) 
pct. 5 NCPC, referitor la încălcarea de către instanță a regulilor de 
procedură  ce  ar  atrage  sancțiunea  nulității,  pentru  că,  prezentă 
fiind la termenul de judecată la care a fost dezbătut fondul, între‐
bată  fiind  de  instanță,  în  temeiul  art.  390  NCPC,  dacă  mai  sunt 
cereri  sau  excepţii  nesoluţionate  pe  parcursul  procesului,  a  dat  un 
răspuns negativ, renunţând, astfel, implicit, la cererea în probațiune 
formulată,  aceasta  putând  fi  făcută  inclusiv  prin  reprezentant, 
pentru  că  renunțarea  la  probă  nu  este  un  act  de  dispoziție.  Dacă 
cealaltă  parte  a  fost  prezentă  la  ultimul  termen,  la  rândul  ei,  nu 
poate invoca în calea de atac faptul că nu a putut să își însușească 
proba în temeiul art. 257 alin. (1) NCPC, pentru că, dacă dorea să 
fie  administrată,  trebuia  să  spună  expres  acest  lucru  în  fața 
instanței,  raportat  la  renunțarea,  chiar  nespecificată,  a  părții  ce  a 
propus proba. Dacă însă partea nu a fost prezentă, credem că s‐ar 
impune  casarea  hotărârii  ultimei  instanțe  de  fond,  în  temeiul  
art.  488  alin.  (1)  pct.  5  NCPC,  omisiunea  acestei  instanțe  de  a  se 
pronunța  asupra  cererii  în  probațiune  cauzând  părții  o  vătămare 
ce  nu  poate  fi  înlăturată  decât  prin  casarea  hotărârii  și  reluarea 
judecății în fața instanței de fond respective.  
În  cazul  cererilor  adiţionale  asupra  cărora  instanța  a  omis  să 
se  pronunțe,  partea  oricum  nu  poate  exercita  apel,  ci,  cel  mult, 
poate  solicita  completarea  hotărârii,  în  temeiul  art.  444  NCPC. 
Dacă  pentru  cererea  formulată  în  termen  sau  care  are  acceptul 
1  Cu  alte  cuvinte,  înscrisurile  noi  sunt  depuse  în  recurs  în  dovedirea 

motivelor  de  casare,  iar  nu  pentru  dovedirea  altei  situații  de  fapt  decât  cea 
stabilită de ultima instanță de fond.  
Contradictorialitate şi drept la apărare   
135
expres al celorlalte părți nu poate fi formulat apel, așa cum rezultă 
din dispozițiile art. 445 NCPC, cu atât mai puțin ar putea fi formulat 
apel  în  considerarea  nesoluționării  unei  cereri  tardiv  introduse. 
Este,  oare,  aplicabilă  procedura  completării  hotărârii  pentru  o 
cerere  tardiv  formulată  care  nu  a  fost  pusă  în  discuția  părților, 
pentru a se verifica acceptul prevăzut de art. 204 alin. (3) NCPC? 
Raționamentul privind probele referitor la renunțarea implicită la 
cererea în probațiune nu poate fi aplicat în această situație, având 
în  vedere  că,  de  data  aceasta,  fiind  vorba  despre  o  renunţare  la 
judecată,  este  un  act  de  dispoziție,  care  trebuie  să  fie  expres  și 
neechivoc,  iar,  dacă  este  făcută  prin  mandatar,  necesită  procură 
specială1, conform art. 406 alin. (2) NCPC. Credem că nimic nu se 
opune  utilizării  procedurii  completării  hotărârii  într‐o  astfel  de 
situație, cu specificitatea că instanța va întreba mai întâi celelalte 
părți dacă își dau acordul expres și, în funcție de poziția acestora, 
va  soluționa  cererea  pe  fond  sau  pe  excepție,  ținând  seama  de 
dispozițiile  art.  185  alin.  (1)  NCPC  privind  sancțiunea  aplicabilă 
actului  de  procedură  în  caz  de  nerespectare  a  unui  termen  de 
decădere.  
Exemplul  dat,  adevărat,  se  referă  la  situația  în  care  cererea 
adițională este un capăt nou de cerere față de cele formulate prin 
cererea inițială de chemare în judecată. Nu în puține situații însă, 
cererile  adiționale  sunt  cereri  ce  „transformă”  cu  totul  cererea 
inițială.  Art.  204  NCPC  nu  definește  ce  înseamnă  cerere  modifica­
toare,  iar  în  doctrină  s‐a  arătat  că  cererea  ce  modifică  pretenția 
formulată prin cererea inițială de chemare în judecată nu poate fi 
cu totul diferită, fără vreo legătură cu cererea inițială, pentru că nu 
ar mai justifica prorogarea competenței, conform art. 123 NCPC2. 
Oricum,  trebuie  să  acceptăm  că  cererea  inițială  poate  fi  înlocuită 

1 A se vedea, în acest sens, A. Constanda, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de 

procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 751, pct. 2.1 și 2.2. 
2  A  se  vedea,  în  acest  sens,  Gh.‐L.  Zidaru,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae 

(coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civil…,  op.  cit.,  p.  360,  pct.  27.  Se  exemplifică 
înlocuirea unei cereri de natură civilă cu una în contencios administrativ sau a 
unei cereri personale cu una reală imobiliară. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
136
cu  o  altă  cerere  ce  are  o  legătură  suficient  de  caracterizată  cu  ea 
pentru a constitui o modificare de cerere. Exemplele pot fi multe, 
însă aici ne mulțumim să amintim câteva pentru a ilustra ideea. Un 
astfel de exemplu ar fi, bunăoară, situația de înlocuire a cauzei de 
ineficacitate  a  actului  juridic,  când,  în  loc  de  nulitate,  se  solicită 
rezoluțiunea  sau  se  declară  unilateral,  iar  restituirea  prestațiilor 
dobândește un nou fundament în fapt și în drept, invocându‐se o 
altă situație de fapt, respectiv, în loc de o cauză de ineficacitate a 
actului  juridic,  neexecutarea  culpabilă  a  obligației  contractuale. 
Tot astfel, poate fi înlocuit un motiv de nulitate a actului juridic cu 
un  alt  motiv  de  nulitate,  lipsa  de  discernământ  cu  un  viciu  de 
consimțământ; un viciu de consimțământ cu altul și exemplele ar 
putea continua. Ceea ce dorim să învederăm aici este că, în această 
situație,  nu  mai  poate  fi  aplicată  a  fortiori  procedura  completării 
hotărârii,  pentru  că  nu  este  vorba  de  un  capăt  de  cerere  rămas 
nesoluționat, ci instanța, pronunțându‐se asupra cererii inițiale, cu 
ignorarea celei adiționale, la o primă vedere, s‐a pronunțat asupra 
a altceva decât s‐a cerut, pentru că partea nu a mai dorit soluțio‐
narea  cererii  inițiale,  transformând‐o  în  mod  expres  într‐o  altă 
cerere. Întrebarea care se ridică este dacă suntem în prezența unui 
motiv  de  apel  fundamentat  pe  împrejurarea  că  instanța  s‐a  pro‐
nunțat asupra a ceea ce nu s‐a cerut. Credem că răspunsul trebuie 
să fie unul negativ în situația în care partea a fost prezentă la ter‐
menul  de  judecată  la  care  au  început  dezbaterile  pe  fond  și  ea 
însăși  a  pus  concluzii  pe  cererea  inițială,  pentru  că,  în  această 
situație, instanța nu a făcut decât să se pronunțe pe ceea ce a cerut 
finalmente.  Până  la  urmă,  nu  poate  fi  cu  totul  ignorat  principiul 
oralităţii,  consacrat  de  art.  15  NCPC,  acordându‐se  eficiență  doar 
cererilor  formulate  în  scris,  în  detrimentul  susținerilor  verbale 
(consemnate, la rândul lor, în încheierea ședinței de judecată). 
Ceea ce am dorit să subliniem cu aceste exemple și revenind la 
exercitarea cu bună‐credință a drepturilor procesuale este că între 
instanță și părți trebuie să existe un raport de colaborare; partea 
nu poate să invoce în toate situațiile obligația de diligență a instan‐
Contradictorialitate şi drept la apărare   
137
ței  fundamentată  pe  principiul  contradictorialității  pentru  a‐și 
acoperi  propria  omisiune  și  a‐și  preconstitui,  astfel,  un  motiv  de 
apel1.  
Concluzionând, instanța nu este în toate situațiile memoria vie 
sau  opisul  respirator  al  dosarului,  părțile,  la  rândul  lor,  având  o 
obligaţie  de  diligenţă  raportat  la  cererile  și  apărările  pe  care 
singure  le‐au  invocat,  chiar  dacă  textul  art.  14  alin.  (4)  și  (5)  ar 
sugera la o primă vedere că părțile au doar drepturi în acest sens, 
doar instanța singură fiind cea care are obligații.  
În fața acestor argumente, s‐ar părea că e mai favorabil părții 
ca ea să lipsească la termenul de judecată la care încep dezbaterile 
asupra  fondului,  mai  cu  seamă  când  a  cerut  judecarea  în  lipsă, 
formulându‐și  toate  cererile  și  apărările  în  scris,  pentru  că,  în 
această situație, judecătorul este obligat să se pronunțe și asupra 
cererilor, excepțiilor și apărărilor ei, indiferent dacă adversarul ei 
este prezent sau nu, conform dispozițiilor art. 233 NCPC, omisiu‐
nea  pronunțării  semnificând,  în  această  situație,  încălcarea  prin‐
cipiului contradictorialității. În realitate, nu este în interesul părţii 
să lipsească de la termenul de judecată la care se dezbate cauza pe 
fond,  aceasta  pentru  a  evita  situația  în  care  cealaltă  parte  sau 
instanța  invocă  probe  noi  sau  excepții  și,  nu  în  ultimul  rând, 
pentru că, implicit, renunță la posibilitatea de a formula concluzii 
orale, care pot avea o influență hotărâtoare asupra soluției finale. 
Revenind la principiului oralităţii, pentru a i se da eficiență, părțile 
trebuie să formuleze, ca regulă, concluzii orale, rolul acestora fiind 
acela de a argumenta un punct de vedere și de a aduce, atunci când 
este  cazul,  contraargumente  la  punctul  de  vedere  prezentat  de 
adversarul  din  proces,  în  încercarea  de  a  convinge  instanța. 
Aceasta deoarece decizia judecătorului nu este pe deplin formată 
la momentul intrării în sală (chiar dacă el cunoaște starea de fapt 

1 În acest sens, a se vedea A.‐A. Chiș, Probleme de drept soluţionate neunitar 

în  practica  instanţelor  de  judecată.  Moartea  părţii  în  cursul  procesului. 
Neintroducerea  în  cauză  a  moștenitorilor  în  etapa  procesuală  respectivă. 
Exercitarea  căilor  de  atac.  Calificarea  nulităţii.  Remedii,  în  PR  nr.  5/2012,  
pp. 145‐155. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
138
și a pus deja în discuția părților calificarea juridică), un argument 
în plus putând schimba soluția prefigurată la citirea dosarului. 
 
1.6.  Principiul  continuităţii  completului  de  judecată  și 
pronunţarea asupra excepţiilor procesuale 
În  practică,  nu  de  puține  ori,  mai  cu  seamă  atunci  când  este 
luată  prin  surprindere  de  invocarea  unei  excepții  procesuale, 
instanța  evită  să  se  pronunțe  de  îndată  asupra  acesteia.  Într‐o 
astfel de situație, dacă este vorba despre o excepție peremptorie, 
care  ar  duce  la  anularea  sau  respingerea  cererii  ori,  cel  puțin,  la 
dezînvestirea  instanței  (cum  ar  fi  în  majoritatea  situațiilor  de 
invocare  a  excepției  privind  necompetența  instanței),  instanța, 
după ce acordă cuvântul părților prezente, rămâne în pronunțare 
asupra  acesteia,  putând  inclusiv  amâna  pronunțarea.  Nimic  nu  o 
împiedică însă să acorde un nou termen de judecată, pentru a nu 
pierde  beneficiul  termenului  în  cunoștință  în  cazul  în  care  ar 
respinge excepția, aceasta cu atât mai mult cu cât art. 248 alin. (3) 
NCPC,  privind  procedura  de  soluționare  a  excepțiilor  procesuale, 
prevede  expres  că,  dacă  instanța  nu  se  poate  pronunța  de  îndată 
asupra  excepției  invocate,  va  amâna  judecata  și  va  stabili  un 
termen scurt în vederea soluționării acesteia. Instanța va recurge 
la  această  posibilitate  în  toate  situațiile  în  care  soluționarea 
excepției  nu  duce  la  dezînvestirea  instanței  în  sensul  art.  429 
NCPC,  desigur,  dacă  nu  se  poate  pronunța  de  îndată  asupra 
acesteia.  Se  ridică  legitim  întrebarea  dacă,  în  cazul  modificării 
componenței  completului  de  judecată  în  urma  amânării  cauzei, 
s‐ar  putea  pune  problema  încălcării  principiului  continuității.  Cu 
alte  cuvinte,  noul  complet  se  poate  pronunța  asupra  excepției 
înainte de a trece la orice alte chestiuni sau trebuie să acorde din 
nou cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii cu privire 
la  aceasta?  Deși  textul  art.  214  NCPC,  privind  continuitatea 
instanței,  coroborat  cu  cel  al  art.  488  alin.  (1)  pct.  2  teza  I  NCPC, 
referitor la motivul de casare vizând pronunțarea hotărârii de un 
alt judecător decât cel în fața căruia părțile au pus concluzii, par să 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
139
vizeze  doar  ipoteza  dezbaterilor  asupra  fondului,  în  realitate, 
intenţia legiuitorului credem că a fost ca pronunţarea să fie făcută 
de judecătorul în faţa căruia părţile au pus concluzii, chiar dacă se 
referă doar la o excepție procesuală, cu atât mai mult atunci când 
este vorba despre una peremptorie1, altminteri putându‐se invoca 
nulitatea  hotărârii  pentru  încălcarea  principiului  continuității 
completului  de  judecată.  Aceasta  deoarece  acest  principiu  urmă‐
rește, de fapt, să acorde posibilitatea judecătorului de a se lămuri 
ascultând părțile, indiferent că este vorba despre fondul cauzei sau 
o excepţie, chiar invocată din oficiu. 
 
1.7. Puterea de apreciere a instanţei de a invoca din oficiu 
excepţii  procesuale,  apărări  de  fond  și  motive  de  ordine 
publică.  Excepţiile  procesuale  și  principiul  non  reformatio  in 
peius 
Textele  alin.  (4)  și  (5)  ale  art.  14  NCPC,  vizând  drepturile 
părţilor  și  obligaţia  instanţei  de  judecată  raportat  la  realizarea 
principiului  contradictorialității2,  diferă  ușor,  întrucât  alin.  (4) 
vorbește  despre  chestiuni  de  fapt  și  de  drept  invocate  în  cursul 
procesului de către orice participant, în timp ce alin. (5) se referă 
la cereri, excepţii, împrejurări de fapt sau de drept invocate (fără a 
se indica expres că este vorba despre cele invocate de orice parti­
cipant,  inclusiv  instanţă  din  oficiu,  dar  acest  lucru  se  subînțelege, 
aceasta fiind intenția legiuitorului). În realitate, orice excepție sau 
cerere  se  fundamentează  pe  o  stare  de  fapt  și  o  argumentare 
juridică,  astfel  că,  în  realitate,  cele  două  texte,  din  acest  punct  de 
vedere,  pot  fi  considerate  „sinonime”.  De  altfel,  legiuitorul  spune 
acest lucru expres într‐un text vizând incompatibilitățile de ordine 

1 A se vedea, în acest sens, încheierea civilă din 2 octombrie 2013, dosarul 

nr. 20.013/211/2012 al Jud. Cluj‐Napoca, s. civ., nepublicată. 
2 Un text similar este cuprins și în art. 224 NCPC – Discutarea cererilor și 

excepţiilor  –,  ce  prevede  că  „instanța  este  obligată,  în  orice  proces,  să  pună  în 
discuția  părților  toate  cererile,  împrejurările  de  fapt  sau  temeiurile  de  drept 
prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu”. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
140
privată,  respectiv  în  textul  art.  42  alin.  (1)  pct.  1  NCPC,  în  care 
prevede  că  punerea  în  discuția  părților  a  unor  chestiuni  de  fapt 
sau  de  drept  în  temeiul  art.  14  alin.  (4)  și  (5)  NCPC  nu  îl  face  pe 
judecător incompatibil. 
Nu  este  cazul  și  nici  spațiul  aici  să  discutăm  problematica 
apărărilor  procesuale  în  sensul  art.  31  NCPC,  despre  acestea 
existând  deja  monografii  substanțiale1.  În  ceea  ce  ne  privește,  ne 
vom  mărgini  să  ne  aplecăm  asupra  câtorva  chestiuni  de  care 
judecătorul se lovește în practică în contextul invocării lor din oficiu. 
Astfel, conform art. 247 alin. (1) NCPC, excepțiile absolute pot 
fi  invocate  și  din  oficiu  de  instanță,  în  orice  stare  a  procesului.  În 
mod similar, art. 178 alin. (1) NCPC, ca aplicație particulară a acestei 
reguli, prevede că nulitatea absolută a unui act de procedură poate 
fi invocată și de judecător din oficiu, în orice stare a judecății, dacă 
legea nu prevede altfel, nulitatea actelor de procedură invocându‐se, 
în realitate, tot pe calea excepțiilor procesuale2.  
De  menționat  este  că  excepţiile  vizând  procedura  în  fața  pri‐
mei instanțe pot fi invocate în căile de atac ca motive de exercitare 
a  acestora3,  dacă  nu  au  fost  invocate  în  fața  primei  instanțe  sau 
dacă,  invocate  fiind,  aceasta  le‐a  lăsat  nesoluționate.  De  exemplu, 
1 A se vedea, în acest sens: M. Tăbârcă, Excepţiile în procesul civil, ed. a 2‐a, 

revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006; A.C. Ciurea, Excep­
ţiile procesuale în materie civilă, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2009; 
Al.  Suciu,  Excepţiile  procesuale  în  Noul  Cod  de  procedură  civilă,  Ed.  Universul 
Juridic, București, 2012; A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură 
civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013. 
2 De menționat este că nulitatea actului de procedură poate fi invocată și 

ca motiv de exercitare a unei căi de atac, precum și, în condițiile legii, pe calea 
contestației la executare. În același sens, a se vedea L.‐Al. Viorel, op. cit., p. 137. 
3  A  se  vedea,  în  acest  sens,  V.  Dănăilă,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de 

procedură  civilă…,  op.  cit.,  vol.  I,  p.  551,  pct.  1.  În  același  sens,  a  se  vedea  
Al.  Suciu,  op.  cit.,  p.  41.  Pentru  opinia  potrivit  căreia,  deși  legea  vorbește  de 
„motive  de  ordine  publică”,  în  cazul  în  care  acestea  nu  sunt  invocate  prin 
cererea  de  apel,  ci  ulterior,  în  realitate,  este  vorba  despre  „excepții  de  ordine 
publică”, pentru că am fi într‐o ipoteză în care procesul se află pe rolul instanței 
și deci neregularitatea se invocă pe cale de excepție, a se vedea V.M. Ciobanu, în 
V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I,  
p. 1089, pct. 1, și p. 1128, pct. 2. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
141
lipsa  calității  procesuale  active  a  reclamantului  într‐o  acțiune  în 
revendicare,  decurgând  din  împrejurarea  că  el  susține  încă  în 
cererea  de  chemare  în  judecată  că  este  doar  promitent  cumpă‐
rător al imobilului obiect al litigiului, constituie o excepție de fond, 
dacă este invocată în fața primei instanțe. Dacă nu a fost invocată 
pe  cale  de  excepție  în  fața  primei  instanțe  sau,  invocată  fiind, 
prima instanță a lăsat‐o nesoluționată, admițând acțiunea pe fond, 
poate fi invocată ca motiv de apel de către pârâtul care a declarat 
apel  sau  de  instanța  de  apel  din  oficiu,  în  apelul  acestuia,  în 
temeiul art. 479 alin. (1) teza a II‐a NCPC.  
Dar ceea ce putea fi invocat pe cale de excepţie sau apărare de 
fond în fața primei instanțe poate fi invocat în continuare astfel și 
în  apel.  Bunăoară,  revenind  la  exemplul  dat,  dacă  acțiunea  este 
respinsă  pe  fond  de  prima  instanță,  reclamantul  este  cel  care 
declară  apel,  iar  pârâtul,  prin  întâmpinare,  sau  instanța  de  apel, 
din oficiu, invocă excepția lipsei calității procesuale active în ceea 
ce privește formularea pretenției cuprinse în cererea de chemare 
în judecată. 
Așadar, în apel se menține configurația acțiunii civile raportat 
la  textul  art.  29  NCPC,  ce  o  divide  în  atac  și  apărare1,  pentru  că, 
atunci  când  instanța  pune  în  discuția  părților  o  excepție  proce‐
suală  vizând judecata  în  primă instanță sau  o  apărare de  fond ce 
nu a fost invocată în fața primei instanțe, aceasta poate fi calificată 
ca motiv de apel de ordine publică, în situația în care „i‐ar profita” 
apelantului,  adică  ar  tinde  la  admiterea  apelului  acestuia  sau  ca 
excepţie ori apărare de fond, atunci când ar fi „favorabilă” intima‐
tului,  vizând  respingerea  apelului.  Într‐o  astfel  de  situație,  inti‐
matul,  la  rândul  său,  ar  putea  invoca  excepția  respectivă  prin 
întâmpinarea depusă în apel sau în cursul soluționării apelului.  
A nu se face însă confuzie între motivele de ordine publică vizând 
excepţii ce nu au fost invocate în fața instanței a cărei hotărâre este 
supusă  controlului  judiciar  și  motivarea  recursului  raportat  la 
1  Pentru  amănunte  cu  privire  la  această  chestiune,  trimitem  la  un  studiu 

scris  în  colaborare  cu  Gh.‐L.  Zidaru,  intitulat  Rolul  judecătorului  și  principiul 
disponibilităţii,  din  volumul  Liber  amicorum  Liviu  Pop,  în  curs  de  apariție  la  
Ed. Universul Juridic, București, 2015. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
142
considerentul  pentru  care  instanţa  a  respins  sau  admis  respectiva 
excepţie (în  funcție de partea care are interes să declare calea  de 
atac).  Bunăoară,  excepția  autorității  de  lucru  judecat  poate  fi 
invocată direct în recurs, conform art. 432 teza I NCPC. Dacă însă 
ea a fost invocată în fața instanței de apel și soluționată într‐un fel 
sau altul (respectiv prin admitere sau respingere) de către aceasta, 
iar  partea  declară  recurs,  pe  care  nu  îl  motivează,  ea  nu  poate 
invoca faptul că autoritatea de lucru judecat constituie un motiv de 
ordine publică și instanța de recurs trebuie din oficiu să cenzureze 
modul în care instanța de apel a soluționat această excepție. Aceasta, 
desigur,  în  situația  în  care  instanța  de  apel,  în  exemplul  dat,  și‐a 
motivat  soluția  asupra  excepției,  nemotivarea  hotărârii  sub  acest 
aspect  constituind  motiv  de  ordine  publică,  ce  poate  fi  invocat  și 
de instanță din oficiu, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 425 
alin. (1) lit. b) NCPC.  
O  problemă  care  se  impune  a  fi  lămurită  este  aceea  dacă,  în 
caz  de  admitere  a  unei  excepții  procesuale  referitoare  la  proce‐
dura în fața primei instanțe sau a unei apărări de fond ce ar profita 
intimatului, în apelul declarat doar de una dintre părți, s‐ar putea 
pune  problema  înrăutățirii  situației  acesteia  în  propria  cale  de 
atac?  Bunăoară,  ar  fi  înrăutățită  situația  reclamantului  care  a  de‐
clarat  apel,  atunci  când  acțiunea  sa  a  fost  respinsă  pe  fond  sau 
admisă doar în parte de prima instanță, dacă pârâtul sau instanța 
din  oficiu  ar  invoca  o  excepție  absolută  sau  o  apărare  de  ordine 
publică  în  această  etapă  a  procesului?  Putem  spune  că  art.  481 
NCPC  este  un  text  de  lege  ce  nu  permite  aceasta,  față  de  preve‐
derea  cuprinsă  chiar  în  art.  247  alin.  (1)  teza  I,  ce  dispune  că 
excepțiile  absolute  pot  fi  invocate  de  parte  sau  de  instanță  din 
oficiu,  în  orice  etapă  a  procesului,  dacă  prin  lege  nu  se  prevede 
altfel?  Credem  că  nimic  nu  împiedică,  în  exemplul  dat,  invocarea 
(de  către  pârât  sau  instanță)  pe  cale  de  excepţie  a  lipsei  calității 
procesuale  active  a  reclamantului.  Aceasta  deoarece  instanța  de 
apel, ținând cont de ea, nu va admite apelul și nu va schimba solu‐
ția  primei  instanțe,  respingând  acțiunea  ca  urmare  a  admiterii 
excepției,  ci  va  menține  hotărârea  primei  instanțe  de  respingere 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
143
pe fond a acțiunii sau de admitere în parte (cum ar fi în cazul unor 
acțiuni  având  ca  obiect  plata  unor  sume  de  bani).  Nu  se  înrău‐
tățește, astfel, situația în propria cale de atac, pentru că este păs‐
trată soluția primei instanțe, dar se va arăta în considerente care 
este excepția absolută sau apărarea de ordine publică incidentă în 
cauză. În niciun caz instanța de apel nu va ignora încălcarea unui 
text  de  ordine  publică  și  nu  va  trece  la  analiza  pe  fond  a  preten‐
țiilor doar aplicând principiul non reformatio in peius.  
O  problemă  interesantă  poate  să  o  constituie  situația  în  care 
prima  instanță,  având  în  vedere  ordinea  de  soluţionare  a  unor 
excepţii,  raportat  la  dispozițiile  art.  248  alin.  (3)  NCPC,  admite  în 
mod  greșit  una  și  respinge,  în  consecință,  acțiunea,  lăsându‐le 
nesoluționate pe celelalte. În această situație, reclamantul este cel 
care  exercită  apel,  fiind  singurul  interesat.  Dacă  instanța  de  apel 
apreciază că excepția a fost greșit admisă de prima instanță, însă 
acțiunea se impune a fi oricum respinsă ca urmare a admiterii unei 
excepții  rămase  nesoluționate,  trebuie  să  distingem  după  cum 
excepţiile rămase nesoluţionate sunt  absolute sau relative.  Aceasta 
deoarece,  în  cazul  celor  absolute,  instanța  le  poate  invoca  și  din 
oficiu  direct  în  calea  de  atac,  aplicându‐se  deja  raționamentul  de 
mai sus, în timp ce, în cazul celor relative, acest lucru nu este po‐
sibil. În cazul acestora din urmă, dacă pârâtul apreciază că excep‐
ția  admisă  de  prima  instanță  ar  putea  fi  respinsă  de  instanța  de 
apel  și  nu  dorește  să  se  ajungă  la  soluționarea  pe  fond  a  cauzei, 
acesta  trebuie  să  formuleze  cerere  de  apel  incident,  în  temeiul  
art.  472  alin.  (1)  NCPC,  solicitând  pe  această  cale  ca  instanța  de 
apel  să  rediscute  excepția  relativă  invocată  în  termen  în  fața 
primei  instanțe  și  nesoluționată  de  aceasta.  De  exemplu,  dacă 
prima  instanță  a  admis  greșit  excepția  lipsei  calității  procesuale 
active  a  reclamantului,  lăsând  nesoluționată  excepția  prescripției 
extinctive,  pârâtul  va  trebui  să  solicite  pe  calea  apelului  incident 
rediscutarea excepției relative. Dacă însă prima instanță a respins 
acțiunea ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile privind 
verificarea  evidențelor  succesorale,  în  temeiul  art.  193  alin.  (3) 
NCPC,  iar  instanța  de  apel  apreciază  că  excepția  a  fost  greșit 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
144
admisă, însă reclamantul nu are calitate procesuală activă, această 
din  urmă  excepție  rămânând  nesoluționată  de  prima  instanță, 
instanța de control judiciar va putea invoca în apel excepția lipsei 
calității procesuale active, fără a fi necesară formularea unui apel 
incident de către pârât. În această situație, admițând apelul recla‐
mantului,  va  schimba  parțial  soluția  primei  instanțe,  în  temeiul  
art. 480 alin. (2) și (3) NCPC, în sensul că va respinge excepția lipsei 
procedurii prealabile și va admite excepția lipsei calității procesuale 
active,  menținând  respinsă  acțiunea.  Nu  se  pune  problema  înrău‐
tățirii situației părții în propria cale de atac, pentru că acțiunea ei a 
fost  oricum  respinsă  pe  excepție  și  de  prima  instanță,  instanța  de 
apel  nefăcând  decât  să  schimbe  excepţia  peremptorie  a  cărei  con­
secinţă o constituie respingerea acţiunii. 
Excepția  lipsei  calității  procesuale  active  în  calea  de  atac  în 
procedura  contencioasă  ar  mai  putea  viza  calitatea  de  a  exercita 
calea de atac, și nu doar aceea de a formula cererea de chemare în 
judecată, fiind vorba despre situația în care o persoană străină de 
proces (nefiind parte sau succesor al vreunei părți) exercită calea 
de  atac.  Desigur,  în  calea  de  atac  pot  fi  invocate  excepții  de  pro‐
cedură sau de fond vizând exercitarea acesteia (nulitatea, inadmi‐
sibilitatea,  calitatea  procesuală  activă),  competența,  constituirea 
instanței  de  control  judiciar  sau  procedura  desfășurată  în  fața 
acesteia1. 
În cazul excepțiilor care au fost ridicate în fața unei instanțe, 
fiind admise sau respinse de aceasta, modul de soluţionare poate fi 
invocat ca motiv de exercitare a căii de atac2.  
Dacă  au  fost  soluționate  printr‐o  încheiere  premergătoare, 
neindicarea expresă a acestei împrejurări nu poate constitui motiv 
de  nulitate  a  apelului  pentru  lipsa  arătării  hotărârii  ce  constituie 
obiect al său, întrucât hotărârea (în sens larg de încheiere, sentință 

1  Pentru  opinia  potrivit  căreia  excepția  procesuală  trebuie  să  vizeze 

neregularități ale judecății specifice fazei procesuale în care se află litigiul, a se 
vedea  V.  Dănăilă,  ,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit., 
vol. I, precum și, în același volum, D.N. Theohari, p. 422, pct. 4.  
2 A se vedea, în acest sens, Al. Suciu, op. cit., p. 41. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
145
sau  decizie)  atacată  poate  fi  determinată  nu  doar  prin  mențio‐
narea datei pronunțării și a numărului, atunci când este cazul, ci și 
prin alte elemente, cum ar fi dosarul în care a fost pronunțată, iar, 
în  cazul  încheierilor  premergătoare,  soluția  care  a  fost  dată  în 
cuprinsul lor, referirea la modul de soluționare a excepției însem‐
nând că partea a înțeles să atace și încheierea, nu doar sentința sau 
decizia finală. Dacă însă partea invocă doar critici privind sentința 
sau  decizia  finală,  fără  a  formula  motive  referitoare  la  modul  de 
soluționare a unei excepții procesuale printr‐o încheiere premer‐
gătoare,  înseamnă,  raportat  la  efectul  devolutiv  al  apelului  rezul‐
tând din dispozițiile art. 476 NCPC, că a înțeles să atace doar solu‐
ția finală, încheierea prin care prima instanță a soluționat excepția 
rămânând,  astfel,  definitivă,  nici  instanța  nemaiputând  să  invoce 
din oficiu ca motiv de apel de ordine publică greșita soluționare a 
acesteia  de  către  prima  instanță.  Bunăoară,  dacă  prima  instanță 
respinge,  printr‐o  încheiere  interlocutorie,  excepția  lipsei  calității 
procesuale  active  a  reclamantului  invocată  de  pârât,  admițând 
acțiunea  pe  fond,  iar,  ulterior,  pârâtul  formulează  apel  invocând 
doar motive vizând soluția pe fond, instanța de apel nu mai poate 
invoca  modul  de  soluționare  a  excepției  ca  motiv  de  ordine 
publică, pentru că a fost limitată de pârât la a verifica doar soluția 
finală dată asupra fondului1. 
Așadar, posibilitatea instanței de control  judiciar  de  a invoca 
motive de ordine publică se raportează la limitele în care aceasta a 
fost învestită de parte în soluționarea căii de atac. 
Judecătorul  poate  invoca  excepţii  absolute  sau  motive  de 
ordine publică și după ce partea este decăzută din dreptul de a le 
invoca. Astfel, în cazul nulităţilor absolute ale actelor de procedură, 
care,  așa  cum  am  arătat,  se  invocă  tot  pe  cale  de  excepţie,  dacă 

1 Pentru opinia potrivit căreia, în caz de atacare parțială a hotărârii, ceea 

ce  nu  s‐a  atacat  intră  în  autoritate  de  lucru  judecat,  a  se  vedea  C.  Negrilă,  în  
G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă..., op. cit., vol. I, p. 900, pct. 2. În 
același  sens,  a  se  vedea  M.  Tăbârcă,  Drept  procesual  civil,  vol.  II  –  Procedura 
contencioasă  în  faţa  primei  instanţe.  Procedura  necontencioasă  judiciară. 
Proceduri speciale conform noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 
București, 2013, pp. 261‐262, pct. 155. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
146
există mai multe motive de nulitate, acestea trebuie invocate deo‐
dată, sub sancțiunea decăderii pentru parte. Sancțiunea decăderii 
nu se aplică însă și instanței, astfel că ea poate invoca motivul de 
nulitate absolută și ulterior1, inclusiv ca motiv de ordine publică în 
apel  sau  recurs,  cu  condiția  să  nu  încalce  regula  omisso  medio 
rezultând din dispozițiile art. 488 alin. (2) NCPC.  
În  cazul  motivelor  de  ordine  publică  neinvocate  de  parte  în 
cererea  de  apel,  aceasta  le  poate  invoca  și  ulterior,  deși,  aparent, 
textul art. 479 NCPC coroborat cu cel art. 471 NCPC pare să nu mai 
permită părții să completeze motivele de apel în fața instanței de 
apel.  În  realitate  însă,  dacă  aruncăm  o  privire  asupra  textului  
art. 247 alin. (1) NCPC, acesta prevede că excepţiile absolute pot fi 
invocate în orice stare a procesului, de părţi sau din oficiu, dacă prin 
lege  nu  se  prevede  altfel.  Așa  cum  am  arătat  deja,  ceea  ce  în  fața 
primei  instanțe  ar  constitui  excepție,  în  calea  de  atac,  de  regulă, 
este motiv de exercitare a acesteia. Așadar, inclusiv în calea de atac 
a apelului, apelantul poate invoca excepțiile absolute neinvocate în 
fața  primei  instanțe,  în  cadrul  motivelor  de  apel  din  cererea  de 
apel  sau  completându‐le  ulterior,  cu  depășirea  termenului  pre‐
văzut de art. 468 și art. 471 alin. (3) NCPC, completare pe care o 
poate  face  până  la  momentul  începerii  dezbaterilor  asupra  fon‐
dului apelului (așa cum rezultă din textul art. 390 NCPC, aplicabil 
și în apel, conform art. 482 NCPC)2. Instanța de apel, la rândul ei, 
poate  să  invoce  motive  de  apel  din  oficiu,  așa  cum  rezultă  din 
dispozițiile art. 479 alin. (1) teza a II‐a NCPC.  
Ce se întâmplă în situația în care judecătorul observă în cursul 
dezbaterii asupra fondului căii de atac un motiv de ordine publică 
neinvocat  până  la  acel  moment  sau  descoperă  un  astfel  de  motiv 
doar  cu  ocazia  deliberării?  Poate  el  să  redeschidă  dezbaterile, 
pentru a‐l pune în discuția părților, sau chiar să repună cauza pe 
rol  în  temeiul  art.  400  NCPC  în  acest  scop?  Credem  că  răspunsul 

1 A se vedea, în acest sens, L.‐Al. Viorel, op. cit., pp. 135‐136. 
2 În același sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 110, pct. 161. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
147
este unul pozitiv, dat fiind că decăderea, ca sancțiune procesuală, 
lui nu i se aplică.  
Ce se întâmplă dacă partea este cea care învederează un nou 
motiv de ordine publică în timpul dezbaterilor asupra fondului sau 
prin concluziile scrise pe  care le  formulează  după  amânarea pro­
nunţării1?  Credem  că  instanța  poate  să  dispună  redeschiderea 
dezbaterilor sau repunerea cauzei pe rol, dacă apreciază că moti‐
vul  de  ordine  publică  este  probat  până  la  acel  moment  și  nu 
necesită amânare în vederea completării probațiunii, într‐o astfel 
de situație partea trebuind să manifeste o diligenţă sporită față de 
aceea în care a invocat un astfel de motiv anterior începerii dezba‐
terilor  asupra  fondului,  urmând  ca  asupra  acestei  probleme  să 
revenim  pe  larg  în  ipoteza  particulară  a  recursului.  Instanța  nu 
trebuie,  ci  doar  poate  să  redeschidă  dezbaterile,  atunci  când 
motivul  de  ordine  publică  este  invocat  pe  parcursul  acestora, 
pentru  că  și  în  cazul  excepțiilor  absolute  (care  pot  fi  motive  de 
ordine publică în apel) există un moment limită, chiar dacă acesta 
este diferit de cel în care pot fi invocate excepțiile relative. Astfel, 
potrivit art. 247 alin. (1) NCPC, excepțiile absolute pot fi invocate 
în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede altfel, în timp ce 
alin. (2) al aceluiași articol, referindu‐se la excepțiile relative, arată 
că  trebuie  invocate  până  cel  târziu  la  primul  termen  următor  cu 
procedura  completă,  însă  doar  în  etapa  cercetării  judecătorești, 
dacă această etapă se încheie la termenul respectiv. În cazul excep‐
țiilor  absolute,  acest  moment  limită  este  începerea  dezbaterilor 
asupra  fondului,  așa  cum  rezultă  din  dispozițiile  art.  390  NCPC, 
care  este ulterior  încheierii  fazei cercetării procesului, inclusiv în 
situația  în  care  ambele  au  loc  la  același  termen  de  judecată  
(art.  244  NCPC).  Cu  atât  mai  mult  instanța  poate  aprecia  dacă  să 
repună sau nu cauza pe rol în cazul invocării unor astfel de motive 
după închiderea dezbaterilor, în condițiile în care, pentru actele de 
procedură efectuate în acest răstimp, art. 394 alin. (3) NCPC pre‐

1 Menționăm că art. 394 alin. (2) NCPC permite părților, în caz de amânare 

a pronunțării, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244 NCPC, 
chiar dacă instanța nu le‐a solicitat acest lucru. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
148
vede sancțiunea neluării în seamă, pentru a nu fi încălcat principiul 
contradictorialității. 
În cazul recursului nemotivat, în mod similar apelului, art. 489 
alin.  (3)  NCPC  permite  instanței  de  recurs  să  invoce  motivele  de 
ordine  publică  din  oficiu,  chiar  după  împlinirea  termenului  de 
motivare a recursului, spune textul1.  
În  doctrină,  s‐a  arătat  că  este  greu  de  imaginat  un  recurs 
nemotivat, în condițiile în care acesta trebuie obligatoriu redactat 
de un avocat sau consilier juridic, conform art. 83 alin. (3) NCPC2, 
sau, oricum, de un licențiat în drept, am spune noi, ținând seama 
de dispozițiile art. 13 alin. (2) NCPC, privind dreptul la apărare, ce 
stabilesc că și partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la 
gradul  al  doilea,  poate  redacta  și  susține  cererea  de  recurs,  dacă 
este  licențiată  în  drept3.  În  realitate,  nu  de  puține  ori,  un  recurs, 
chiar  redactat  de  un  specialist  al  dreptului,  poate  fi  doar  aparent 
motivat,  motivele  invocate  neîncadrându‐se  în  cele  prevăzute  de 
art. 488 alin. (1) NCPC, situație în care tot nul este, conform dispo‐
zițiilor art. 489 alin. (2) NCPC. Între timp, chestiunea obligativității 
declarării și susținerii recursului prin avocat în cazul persoanelor 
fizice și juridice a fost tranșată de Curtea Constituțională, în sensul 

1  Instanța  de  recurs  nu  are  cum  să  invoce  motive  de  ordine  publică  din 

oficiu  înainte  de  termenul  de  motivare  a  recursului.  A  se  vedea,  în  acest  sens,  
I.  Deleanu,  Tratat  de  procedură  civilă.  Noul  Cod  de  procedură  civilă,  vol.  II,  
Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 223.  Ceea ce a vrut să sublinieze aici 
legiuitorul a fost că instanța nu este ținută de termenul de motivare a recursului 
prevăzut de art. 487 raportat la art. 485 NCPC.  
2 Ibidem. 
3  Conform  dispozițiilor  art.  XI  din  Legea  nr.  2/2013  privind  unele  măsuri 

pentru degrevarea instanțelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii 
în aplicare  a Legii nr. 134/2010  privind  Codul de  procedură  civilă  (publicată  în  
M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013): „în aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) din 
Legea  nr.  134/2010  privind  Codul  de  procedură  civilă,  republicată,  în  cazul 
instanțelor  judecătoreşti  şi  parchetelor,  în  recurs,  cererile  şi  concluziile  pot  fi 
formulate  şi  susținute  de  către  preşedintele  instanței  sau  de  către  conducătorul 
parchetului,  de  către  consilierul  juridic  ori  de  către  judecătorul  sau  procurorul 
desemnat, în acest scop, de preşedintele instanței ori de conducătorul parchetului”. 
O vom denumi în continuare Legea de degrevare a instanțelor. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
149
considerării acestei împrejurări ca fiind o încălcare a accesului la 
justiție, textul fiind declarat, așadar, neconstituțional1.  
Credem  că  problema  nu  se  pune  neapărat  doar  în  cazul 
recursului  nemotivat,  ci  poate  fi  extinsă  chiar  la  situația  celui  ale 
cărui motive se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) NCPC și, 
cu  toate  acestea,  partea  (prin  reprezentantul  specializat,  atunci 
când este cazul), observând ulterior un motiv de ordine publică, îl 
învederează  instanței  de  recurs  cu  depășirea  termenului  de 
motivare  a  recursului  prevăzut  de  art.  487  alin.  (1)  raportat  la  
art. 485 alin. (1) NCPC.  
Cu privire la această posibilitate a părții de a invoca în recurs 
motive de ordine publică cu depășirea termenului de decădere, în 
doctrină au fost exprimate păreri diferite, unii autori susținând că, 
în fapt, textul art. 489 alin. (3) NCPC permite în continuare părții 
să invoce motive de ordine publică și după împlinirea termenului 
de  motivare  a  recursului2,  în  timp  ce  alți  autori  arată  că  aceasta 
constituie  prerogativa  exclusivă  a  instanței3,  întrucât  textul  
1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  decizia  nr.  462  din  17  septembrie  2014,  pe 

http://www.ccr.ro/files/products/Dec_462­2014.pdf,  iar,  mai  recent,  cu  privire 


la persoanele juridice, decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, pe https://www.ccr.ro/ 
files/products/485­2015.pdf. 
2  A  se  vedea,  în  acest  sens,  V.M.  Ciobanu,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae 

(coord.), Noul  Cod  de  procedură civilă, vol. I, p. 1128, cu motivarea că, potrivit 


art.  178  alin.  (1)  NCPC,  nulitatea  absolută  poate  fi  invocată  de  orice  parte,  nu 
doar de instanță din oficiu, în orice stare a procesului. În sensul că motivele de 
ordine publică pot fi invocate și de parte după împlinirea termenului de recurs, 
a  se  vedea  și  I.  Deleanu,  Noul  Cod  de  procedură  civilă.  Comentarii  pe  articole,  
vol. I – Art. 1­621, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 638, şi, de la același 
autor,  Tratat,  2013,  vol.  II,  op.  cit.,  p.  224,  unde  arată  că  partea  poate  invoca 
motive  de  ordine  publică  ce  îi  profită  chiar  în  fața  instanței  de  recurs.  Acest 
autor  susține  că  motivele  respective  pot  fi  invocate  inclusiv  după  începerea 
dezbaterilor  asupra  fondului,  până  la  închiderea  acestora.  De  menționat  este 
faptul  că  autorul  a  revenit  asupra  acestei  opinii,  așa  cum  rezultă  din  studiul 
intitulat  Eseu  asupra  nulităţilor  atipice  ale  actelor  de  procedură,  publicat  în 
Dreptul  nr.  4/2014,  pp.  90‐91,  apreciind  că  doar  judecătorul  poate  invoca 
motive de casare de ordine publică după împlinirea termenului de recurs și că, 
la  întrebarea  dacă  aceasta  este  o  posibilitate  sau  o  obligație  a  judecătorului, 
trebuie evitat un răspuns categoric pozitiv sau negativ. 
3  A  se  vedea,  în  acest  sens,  O.  Spineanu‐Matei,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul 

Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 944, pct. 3. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
150
art.  489  alin.  (3)  NCPC  este  modificat  față  de  cel  din  art.  306  
alin.  (2)  C.  pr.  civ.  1865,  pentru  că  vechiul  text  prevedea  că 
motivele  de  ordine  publică  pot  fi  invocate  și  din  oficiu,  ceea  ce 
însemna că de părți și de instanță, în timp ce noua reglementare, 
mai  restrictivă,  prevede  că  motivele  de  casare  de  ordine  publică 
pot  fi  invocate  din  oficiu  de  către  instanţă  (deci  textul  trebuie 
interpretat  în  sensul  că  numai  de  instanță).  Pentru  că  aceasta 
constituie un atribut al instanței, rămâne la aprecierea ei să invoce 
sau să‐și însușească motivele de ordine publică semnalate de părți 
în  cursul  dezbaterilor,  chiar  dacă  această  atitudine  a  instanței 
poate părea discreţionară1. 
Credem  că,  atunci  când  partea  invocă  excepţii  absolute  sau 
motive de ordine publică cu depășirea termenului prevăzut de lege, 
puterea de apreciere a instanţei, de a și le însuși sau nu, nu este una 
discreționară,  pentru  că,  deși  formularea  textului  este  aparent 
permisivă  (poate),  în  realitate,  este  vorba  despre  o  obligaţie  a 
instanţei  de  a  le  invoca  atunci  când  le  observă.  Poate,  în  acest 
context,  înseamnă,  așadar,  că  instanța  poate  să  le  invoce  dacă 
partea nu a făcut‐o deja și, bineînțeles, dacă, la rândul ei, observă 
motivul  respectiv,  fie  de  una  singură,  fie  pentru  că  i‐a  fost 
învederat de parte2.  

1 Ibidem. Pentru opinia că instanța de recurs, în baza rolului activ, poate să 

își însușească un motiv de recurs de ordine publică invocat peste termen, a se 
vedea și I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Art. 1­1133, 
Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 691, pct. 15. 
2 În doctrină s‐a arătat că instanța nu ar putea să invoce decât motive de 

ordine publică ce nu implică examinarea în fond a recursului, cum ar fi nemoti‐
varea  hotărârii,  necompetența  generală  a  instanței,  lipsa  dispozitivului  hotă‐
rârii etc., și că doar partea poate invoca motive de recurs ce i‐ar putea profita.  
A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 224. În opinia 
noastră,  din  concepția  de  ansamblu  a  Codului  rezultă  un  alt  răspuns,  întrucât 
Codul permite instanței să invoce excepții sau apărări de fond absolute, care ar 
profita,  inevitabil,  pârâtului,  ducând  la  respingerea  acțiunii.  Tot  astfel,  în  căile 
de atac, invocarea unor motive de ordine publică sau excepții, după distincțiile 
arătate mai sus, profită uneia sau alteia dintre părți, motivul de ordine publică 
celui care a exercitat calea de atac, tinzând la admiterea acesteia, iar excepția, 
intimatului,  urmărind  respingerea  căii  de  atac.  De  altfel,  chiar  în  exemplele 
date,  cu  excepția  necompetenței  generale  (care  nu  poate  fi  invocată,  oricum, 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
151
În ceea ce privește partea care semnalează instanței excepția 
absolută  sau  motivul  de  ordine  publică  după  împlinirea  terme‐
nului prevăzut de lege, opinăm că trebuie să manifeste o diligenţă 
sporită  față  de  situația  în  care  ar  fi  făcut‐o  în  termen.  Aceasta 
deoarece,  atunci  când  efectuează  actul  de  procedură  în  termenul 
prevăzut  de  lege,  s‐ar  putea  pune  problema  rolului  instanţei  în 
aflarea adevărului și necesității de a administra probe cu privire la 
excepția sau motivul invocat, chiar dacă partea nu le‐a propus sau 
suplimentar  față  de  cele  propuse  de  parte,  în  timp  ce,  în  cazul  în 
care partea cere instanței să invoce din oficiu excepția sau motivul 
de ordine publică, ea trebuie să o (îl) probeze până la acel moment.  
Refuzul  instanței  de  recurs  de  a‐și  însuși  motivul  de  ordine 
publică invocat cu depășirea termenului de motivare a recursului 
scapă controlului judiciar, pentru că nu se încadrează în motivele 
de  exercitare  a  căilor  de  atac  de  retractare.  Se  ridică  însă  legitim 
întrebarea  dacă  puterea  de  apreciere  a  instanței  de  apel  de  a 
invoca  un  motiv  de  nulitate  absolută  la  solicitarea  părții  care  a 
pierdut  termenul  prevăzut  de  art.  178  alin.  (5)  NCPC  poate  fi 
cenzurată  pe  calea  recursului,  atunci  când  decizia  pronunțată  în 
apel  este  susceptibilă  de  recurs1.  Am  arătat  deja  că,  în  opinia 
noastră, puterea de apreciere a instanței nu este una discreționară, 
de  aceea,  refuzul  nejustificat  al  instanței  de  apel  de  a  reține  un 
motiv de  nulitate absolută  a unui  act  de procedură (care poate  fi 
inclusiv  hotărârea  primei  instanțe)  învederat  și  dovedit  de  parte 
poate  constitui  motiv  de  exercitare  a  căii  de  atac  a  recursului, 
încadrându‐se  în  prevederile  art.  488  alin.  (1),  pct.  5  NCPC  – 
instanța  a  încălcat  normele  de  procedură  prevăzute  sub  sancțiu‐
nea nulității (în situația în care instanța a ignorat cu totul motivul 
invocat de parte); fiind vorba despre o nulitate virtuală, intrinsecă, 

omisso medio), în celelalte situații exemplificate, soluția este de casare cu trimi‐
tere, atunci când este vorba despre un recurs soluționat de Înalta Curte de Casație 
și Justiție, așa cum rezultă din dispozițiile art. 497 NCPC, or, o astfel de soluție 
profită, inevitabil, părții care a pierdut procesul în apel.  
1 Pentru hotărârile ce pot constitui obiect al recursului, a se vedea art. 483 

alin. (1) și (2) NCPC.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
152
ce  presupune  dovada  vătămării,  conform  art.  175  NCPC,  sau  în 
motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 – atunci când instanța 
are  în  vedere  motivul  invocat  de  parte,  însă  nu  argumentează 
refuzul, ambele constituind motive de recurs de ordine publică ce 
pot  fi invocate din oficiu și de instanța de recurs1, fără a se pune 
problema  aplicării  regulii  omisso  medio,  tocmai  pentru  că  pro‐
blema  a  fost  ridicată  deja  în  fața  instanței  de  apel.  Instanța  de 
recurs,  desigur,  poate  invoca  aceste  motive  din  oficiu  cu  respec‐
tarea  caraterului  devolutiv  al  recursului,  determinate  de  ce  a 
recurat partea interesată. Este adevărat că textul art. 488 alin. (2) 
NCPC vorbește de motive de apel invocate în termen, însă reamin‐
tim că, în cazul motivelor de ordine publică, nu se pune problema 
termenului, pentru că pot fi invocate, inclusiv de părți, și ulterior, 
în cursul judecării apelului, până la începerea dezbaterilor asupra 
fondului,  așa  cum  rezultă  din  textul  art.  390  NCPC,  aplicabil  și  în 
recurs,  conform  art.  494  NCPC,  rămânând  valabile  discuțiile  pri‐
vind  posibilitatea  instanței  de  a‐și  însuși  motivele  invocate  de 
părți  ori  de  a  invoca  din  oficiu  motive  de  ordine  publică  și  după 
acest  moment.  Un  motiv  de  recurs  de  ordine  publică  care  cu 

1  De  remarcat  este  că  ambele  motive  vizează  nulitatea  hotărârii  pentru 

nerespectarea unei condiții intrinseci, ce presupune existența vătămării, iar, în 
cazul  nulităților  virtuale,  dovada  ei,  vătămarea  fiind  prezumată  doar  în  cazul 
nulităților exprese. Aparent, atunci când este necesară dovada vătămării, partea 
fiind  cea  care  suferă  o  vătămare,  nulitatea  nu  ar  putea  fi  invocată  din  oficiu, 
pentru  că  instanța  nu  ar  avea  cum  să  dovedească  vătămarea,  mai  cu  seamă 
având în vedere textul art. 492 NCPC, potrivit căruia, în recurs, singurele probe 
ce  pot  fi  produse  sunt  înscrisurile.  În  realitate,  în  situația  menționată,  vătă‐
marea  este  atât  de  evidentă,  rezultând  din  împrejurarea  că,  dacă  motivul  era 
luat în discuție, putea duce la o altă soluție, favorabilă părții, încât judecătorul 
din recurs poate utiliza prezumţia judiciară ca mijloc de probă. Nu este locul aici 
să  discutăm  admisibilitatea  probelor  în  recurs,  dorim  doar  să  menționăm  că 
textul  vorbește  de  „producerea”  probelor,  cu  alte  cuvinte,  de  probe  ce  trebuie 
aduse  în  faţa  judecătorului.  Credem  că  prezumțiile  (indiferent  de  clasificarea 
lor)  nu  pot  fi  încadrate  în  cadrul  probelor  ce  nu  pot  fi  „produse”  în  recurs, 
pentru  simplul  fapt  că  ele  nu  presupun  aducerea  lor  în  fața  judecătorului,  ci 
aplicarea unui simplu raționament din partea acestuia la împrejurări rezultând 
din elementele dosarului. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
153
siguranță  ar  trebui  să  determine  redeschiderea  dezbaterilor  este 
autoritatea de lucru judecat, pentru că, dacă nu s‐ar admite această 
posibilitate, s‐ar putea ajunge la hotărâri contradictorii, ceea ce ar 
determina  exercitarea  unei  căi  de  atac  de  retractare,  aceea  a 
revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC1. 
Acesta este și motivul pentru care legiuitorul permite, în art. 432 
teza  I  NCPC,  invocarea  acestei  excepții  direct  în  recurs  (fiind 
vorba,  în  realitate,  în  această  situație,  de  un  motiv  de  ordine  pu‐
blică  ce  ar  putea  duce  la  înrăutățirea  situației  părții  în  calea  de 
atac),  textul  reprezentând  o  excepție  de  la  regula  consacrată  în  
art. 488 alin. (2) NCPC. 
Tot astfel, în cazul în care prima instanță refuză să invoce din 
oficiu  motivul  de  nulitate  absolută  a  unui  act  de  procedură 
semnalat  de  parte  cu  depășirea  termenului  prevăzut  de  art.  178 
alin.  (5) NCPC,  acesta  poate constitui  un  motiv de  apel de ordine 
publică. 
 
1.8. Motivele vizând aplicarea tratatelor privind drepturile 
omului și regula non omisso medio 
În  doctrină,  s‐a  arătat  că  „instanța  de  recurs  trebuie  să  țină 
seama, din oficiu, de normele convenționale și europene, primare 
sau  derivate,  care  sunt  norme  de  ordine  publică  de  imediată  și 
preeminentă aplicare și cu valoare interpretativă constituțională”, 
și  că  aceste  motive  s‐ar  încadra  în  cele  prevăzute  de  art.  488  
alin.  (1)  pct.  3  și  4  NCPC2.  Nu  a  fost  însă  analizată  posibilitatea 
instanței de recurs de a face acest lucru direct în recurs, respectiv 
dacă, făcând aceasta, ar încălca sau nu regula non omisso medio.  

1 Menționăm că există autori care susțin că autoritatea de lucru judecat nu 

poate fi invocată de instanța de recurs din oficiu, ci numai de părți, deși textul 
art.  432  teza  I  NCPC  prevede  că  „excepția  autorității  de  lucru  judecat  poate  fi 
invocată  de  instanţă  sau  de  părți  în  orice  stare  a  procesului,  chiar  înaintea 
instanţei  de  recurs”  (s.n.).  A  se  vedea,  în  acest  sens,  I.  Deleanu,  Tratat,  2013,  
vol. II, op. cit., p. 229.  
2 A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 274.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
154
Textul art. 488 alin. (2) NCPC stabilește că motivele de casare 
nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea sau în 
cursul  judecării  apelului  ori,  deși  invocate  în  termen,  instanța  a 
omis să se pronunțe  asupra lor.  Deși în textul  ce  consacră regula 
non  omisso  medio  nu  se  prevede  expres  „cu  excepția  cazurilor 
prevăzute de lege”, o astfel de concepție a legiuitorului rezultă din 
modul în care a reglementat posibilitatea invocării excepției auto‐
rității de lucru judecat direct în recurs.  
Având în vedere rațiunea reglementării unei astfel de excepții 
de la regulă, rațiune deja învederată mai sus, respectiv aceea de a 
se evita exercitarea unei căi de atac de retractare (revizuirea), la o 
primă vedere, s‐ar putea afirma că și încălcarea textului unui tratat 
sau al unei convenții privind drepturile omului ar putea fi invocată 
direct  în  recurs,  pentru  a  se  preveni  revizuirea  fundamentată  pe 
motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC (constatarea de 
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului1 a încălcării datorate 
unei hotărâri judecătorești a drepturilor și libertăților fundamen‐
tale ale omului).  
Un  alt  răspuns  posibil  ar  fi  că  motivul  nu  poate  fi  invocat 
direct  în  recurs,  din  două  considerente,  unul  de  oportunitate  și 
altul  de  legalitate.  Astfel,  în  realitate,  așa  cum  am  constatat  în 
practică,  încălcarea  tratatelor  privind  drepturile  și  libertățile 
fundamentale este invocată  frecvent în mod nejustificat,  existând 
posibilitatea  reală  ca  instanța  națională  să  nu  anticipeze  corect  o 
soluție a Curții. La acest argument se adaugă un altul, fundamentat 
pe  însuși  textul  Convenției  europene  a  drepturilor  omului2, 
respectiv pe  cel  al art. 35 par. 1, referitor la condițiile de admisi‐
bilitate a sesizării Curții, text ce prevede că aceasta poate fi făcută 
doar după epuizarea căilor de atac interne3, or, partea, neinvocând 
acest motiv în apel, nu a epuizat această cale de atac, ceea ce nu îi 
mai permite accesul la instanța de recurs pe acest considerent și, 
mai departe, la instanța europeană. 

1 O vom denumi în continuare Curtea. 
2 O vom denumi în continuare Convenția. 
3  Pentru  textul  Convenției  în  limba  română,  a  se  vedea  http://www.echr. 

coe.int/Documents/Convention_RON.pdf, accesat la 7 septembrie 2014. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
155
Credem  că  răspunsul  corect  este,  totuși,  cel  pozitiv,  întrucât, 
din jurisprudența Curții,  rezultă că nu este  necesar ca  partea sau 
instanța  să  invoce  în  cursul  soluționării  unui  proces  în  mod  ex‐
plicit  încălcarea  vreunui  text  din  Convenție,  pentru  a  fi  întrunită 
condiția  de  admisibilitate  prevăzută  de  art.  35  par.  1  din  Con‐
venție,  nici  măcar  atunci  când  ar  fi  vorba  despre  aplicarea  unor 
norme de drept substanțial, cum ar fi în cazul încălcării art. 1 din 
Protocolul  nr.  1,  privind  protecția  proprietății1.  Nu  este  însă  mai 
puțin  adevărat  că  partea  trebuie  să  fi  invocat  dreptul  ocrotit  de 
Convenție,  chiar  dacă  nu  a  invocat  explicit  neconvenționalitatea 
normei  interne.  Bunăoară,  în  exemplul  dat,  partea  trebuie  să  fi 
invocat dreptul ce constituie „bunul” său2. Așadar, este necesar ca 
partea  să  fi  invocat  anterior,  în  substanță,  încălcarea  dreptului 
respectiv, nefiind posibil ca, sub cuvânt de neconvenționalitate, să 
se  invoce  în  recurs  un  motiv  cu  totul  nou,  căci  se  opune  caracte‐
rului  extraordinar  al  căii  de  atac,  care  se  reflectă  în  dispozițiile 
categorice ale art. 488 alin. (2) NCPC. 
 
1.9. Motivarea invocării din oficiu a excepţiilor procesuale, 
apărărilor de fond și motivelor de ordine publică și antepro­
nunţarea 
Atunci  când  o  parte  invocă  excepții  procesuale,  apărări  de 
fond sau motive de exercitare a căilor de atac, ea este obligată să 
indice motivele de fapt și de drept pe care le are în vedere, pentru 
ca  cealaltă  parte  să  își  poată  formula  apărarea,  iar  instanța  să 
poată  aprecia  temeinicia  solicitării.  Instanța,  la  rândul  ei,  nu  este 

1  Pentru  interpretarea  textului  art.  1  din  Protocolul  nr.  1,  a  se  vedea:  
C.  Bîrsan,  Convenţia  europeană  a  drepturilor  omului.  Comentariu  pe  articole,  
vol.  I  –  Drepturi  și  libertăţi,  Ed.  C.H.  Beck,  București,  2005,  pp.  962‐1060,  
R.  Chiriță,  Convenţia  europeană  a  drepturilor  omului.  Comentarii  și  explicaţii,  
vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 349‐385. 
2  Pentru  opinia  potrivit  căreia  neconvenționalitatea  unei  norme  interne 

poate fi invocată direct și în calea de atac, întrucât nu reprezintă un aspect nou 
dedus  judecății,  dacă  norma  internă  încălcată  a  fost  invocată  până  în  acel 
moment,  a  se  vedea  A.  Vasile,  Excepţiile  procesuale  în  noul  Cod  de  procedură 
civilă, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 9. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
156
scutită  de  această  obligație,  pentru  că,  dacă  ar  invoca  o  excepție 
procesuală, o apărare de fond sau un motiv de ordine publică doar 
cu indicarea denumirii acestora, părțile nu ar putea să pună con‐
cluzii  în cunoștință de cauză,  iar principiul contradictorialității în 
astfel de situații ar fi respectat doar formal, fiind golit de conținut, 
încălcându‐se  oricum  dreptul  la  apărare,  chiar  și  în  cazul  părții 
asistate  de  avocat1.  Aceasta  deoarece  în  rare  situații  ar  putea 
părțile să intuiască motivele de fapt și, pornind de la acestea, cele 
de drept avute în vedere de instanță atunci când ridică din oficiu o 
astfel  de  chestiune.  Bunăoară,  atunci  când  se  invocă  nulitatea 
absolută a titlului de care se prevalează reclamantul într‐o acțiune 
în revendicare, de exemplu, această apărare de fond ar putea avea 
ca  temei  încălcarea  unor  condiții  de  fond  sau  de  formă.  Uneori, 
partea  poate  să  își  dea  seama  de  motivare  doar  din  indicarea 
explicită  a  motivului  –  de  exemplu,  nerespectarea  formei  prevă‐
zute de lege. Și aceasta doar în cazul părții asistate de avocat. Dacă 
însă instanța invocă o cauză ilicită ce reiese din relatările părților, 
nici  măcar  avocații  părților  nu  pot  în  toate  situațiile  să  deducă 
starea  de  fapt  avută  în  vedere  de  instanță  atunci  când  a  invocat 
nulitatea absolută, pentru a putea pune concluzii în cunoștință de 
cauză.  Dacă  instanța  invocă  nulitatea  unui  act  de  procedură,  de 
exemplu,  a  modificării  cererii  de  chemare  în  judecată,  aceasta 
poate  avea  la  bază  o  serie  de  motive,  cum  ar  fi  o  condiție  intrin‐
secă,  neindicarea  motivului  de  fapt,  fundamentată  pe  dispozițiile 
art.  196  alin.  (1)  NCPC,  sau  una  derivând  din  formularea  ei  după 
primul termen de judecată cu procedura completă cu reclamantul, 
fără ca celelalte părți să își dea acordul expres [art. 204 alin. (1) și 
(3), art. 185 alin. (1) NCPC]2.  
1 În același sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. I, 

op. cit., p. 107, pct. 156. 
2  De  menționat  este  faptul  că,  în  ceea  ce  privește  sancțiunea  aplicabilă 

actului  de  procedură  efectuat  cu  depășirea  unui  termen  imperativ,  în  urma 
adoptării  textului  art.  185  alin.  (1)  NCPC,  în  doctrină  s‐au  formulat  mai  multe 
opinii.  Într‐o  opinie,  s‐a  arătat  că,  în  această  situație,  sancțiunea  ar  fi  tot 
decăderea,  dar  soluția  pe  care  o  va  pronunța  instanța  va  fi  aceea  a  nulității, 
raportat  la  prevederea  expresă  din  textul  de  lege.  A  se  vedea,  în  acest  sens,  
O. Spineanu‐Matei, în Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 930, pct. 4. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
157
Așadar, instanța este obligată să motiveze explicit și inteligibil 
excepția sau apărarea invocată. În astfel de situații, judecătorul nu 
devine  incompatibil  pentru  că  s‐ar  fi  antepronunțat,  legiuitorul 
însuși introducând în noul Cod un text de protecție în acest sens, 
în  art.  42  alin.  (1)  pct.  1,  privind  incompatibilitățile  de  ordine 
privată,  în  care  se  prevede  că  punerea  în  discuția  părților,  din 
oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit dispozițiilor 
art. 14 alin. (4) și (5) NCPC, nu constituie antepronunțare.  
S‐ar  putea  susține  că,  în  situația  în  care  judecătorul,  atunci 
când invocă o excepție procesuală, o apărare de fond sau un motiv 
de  ordine  publică,  relevă  toate  argumentele  pe  care  le‐a  avut  în 
vedere,  părților  nu  le  mai  rămâne  nimic  de  făcut.  În  realitate, 
tocmai  în  această  situație  părțile  au  posibilitatea  să  invoce  argu‐
mente  la  care  judecătorul  nu  s‐a  gândit  și  care  ar  putea  să  îl 
determine să respingă excepția pe care a invocat‐o din oficiu. 
 
1.10. Apelul nemotivat. Motive ce trebuie puse în discuţia 
părţilor de instanţă din oficiu 
Noul Cod de procedură civilă introduce o etapă scrisă în cazul 
depunerii cererii de apel, președintele instanței a cărei hotărâre se 
atacă sau persoana desemnată de acesta putând să pună în vedere 
părții  să‐și  motiveze  apelul  și  să  îi  acorde,  conform  dispozițiilor 
art.  471  alin.  (3)  NCPC,  un  termen  de  5  zile  peste  cel  stabilit  de  

Într‐o altă opinie, pornindu‐se de la formularea textului, s‐a spus că, dacă un act 
de  procedură  nu  este  întocmit  în  termenul  imperativ  prevăzut  de  lege,  partea 
este decăzută din drept, iar, dacă totuși îl întocmește după ce instanța a consta‐
tat decăderea, acesta va fi lovit de nulitate, această nouă sancțiune fiind o con‐
secință  a  decăderii,  și  nu  a  nerespectării  normei  juridice  care  reglementează 
termenul  imperativ.  A  se  vedea,  în  acest  sens,  D.N.  Theohari,  în  Noul  Cod  de 
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 438, pct. 1.4. Credem că este greu de imaginat 
o  situație  în  care  instanța  ar  putea  pronunța  decăderea  înainte  de  întocmirea 
actului de procedură. Aceasta ar însemna ca partea să‐și anunțe intenția peste 
termen  și  instanța  „să‐i  taie  aripile”,  pronunțând  decăderea.  În  sensul  că  nuli‐
tatea determinată de nerespectarea termenelor de procedură diferă de nulită‐
țile  propriu‐zise,  a  se  vedea  și.  I.  Leș,  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  
p. 307, par. 33‐35. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
158
art.  468  alin.  (1)  și  art.  470  alin.  (5)  NCPC1.  Probabil  că,  datorită 
acestor prevederi, situațiile privind apeluri nemotivate vor fi mai 
puține în practică. În cazul în care se vor ivi însă, art. 476 alin. (2) 
NCPC prevede că instanța de apel se va pronunța, în fond, numai 
pe baza celor invocate la prima instanță.  
Aplicarea acestui text poate ridica probleme serioase, pentru 
că, în cazul în care apelul este declarat de pârâtul care nu a depus 
întâmpinare în fața primei instanțe și nici nu s‐a prezentat în fața 
acesteia  pentru  a  formula  apărări,  neprezentându‐se  nici  în  fața 
instanței  de  apel,  reclamantul  intimat  nu  poate  pune  concluzii 
decât  pe  susținerea  cererii  sale,  așa  cum  a  făcut‐o  în  fața  primei 
instanțe2.  

1 De menționat este că, potrivit art. XIII din Legea de degrevare a instan‐

țelor,  dispozițiile  privitoare  la  pregătirea  dosarului  de  apel  sau,  după  caz,  de 
recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă se aplică în procesele pornite 
începând  cu  data  de  1  ianuarie  2016.  În  procesele  pornite  începând  cu  data 
intrării în vigoare a acestei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 se aplică 
dispozițiile  art.  XIV‐XVII,  pe  care  nu  le  reproducem  aici,  din  lipsă  de  spațiu  și 
întrucât nu țin strict de tema analizată. 
2 A se vedea, în acest sens, C. Ap. Cluj, dec. civ. nr. 2890 din 8 septembrie 

2011,  pronunțată  în  recurs,  secția  civilă,  de muncă  şi  asigurări  sociale,  pentru 
minori şi de familie, nepublicată. În considerentele acestei decizii, Curtea reține 
că, „aşa cum rezultă din dispozițiile art. 292 şi 295 C. pr. civ., apelul este o cale 
de atac devolutivă, ceea ce înseamnă că instanța se va pronunța asupra stării de 
fapt fără a fi limitată la probe. În ceea ce priveşte limitele devoluțiunii, instanța 
este ținută la motivele arătate în cererea de apel, în măsura în care apelul a fost 
motivat. Dacă apelul nu a fost motivat, instanța de apel trebuie să aibă în vedere 
cele  invocate  de  apelant  în  fața  primei  instanțe,  spune  textul  art.  292  alin.  2  
C. pr. civ. Atunci când este vorba de reclamant, o astfel de verificare a motivelor 
invocate în fața primei instanțe este simplă, pentru că motivele apar în cererea 
sa de chemare în judecată, care trebuie să întrunească condițiile prevăzute de 
art. 112 C. pr. civ. În ceea ce‐l priveşte pe pârât, acesta trebuie să depună întâm‐
pinare,  conform  art.  118  alin.  1  C.  pr.  civ.,  întâmpinare  ce  cuprinde  poziția  sa, 
conform  dispozițiilor  art.  115,  însă  sancțiunea  nedepunerii  întâmpinării  este 
doar  decăderea  din  dreptul  de  a  invoca  excepțiile  relative.  În  situația  în  care 
pârâtul  nu  depune  întâmpinare,  evident,  acesta  nu‐şi  exprimă  poziția  față  de 
cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe. Dacă declară apel şi nu‐l 
motivează, cum este situația în speță, instanța de apel, tocmai având în vedere 
caracterul devolutiv al apelului, va aprecia starea de fapt din toate punctele de 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
159
Dacă instanța de apel consideră că apelul este fondat, trebuie 
sau nu să pună în discuția intimatului prezent motivele pe care le 
are în vedere atunci când preconizează o astfel de soluție? 
Credem  că  este  necesar  a  se  face  distincție  între  posibila 
reapreciere  a  stării  de  fapt  pe  baza  probelor  administrate  (în  fața 
primei instanțe sau chiar în apel, din dispoziția instanței de control 
judiciar  care  a  apreciat  că  starea  de  fapt  nu  este  pe  deplin  sta‐
bilită), situație în care instanța are chiar obligația să nu devoaleze 
ce  are  în  vedere  să  arate  în  considerentele  hotărârii,  pentru  că, 
altminteri,  s‐ar  antepronunța,  și  chestiunile  ce  ar  putea  constitui 
motive de apel de ordine publică, ce pot fi invocate de instanță din 
oficiu, referitoare fie la  excepțiile sau  apărările de  ordine publică 
ce puteau fi ridicate în fața primei instanțe și nu au fost, fie la nuli‐
tatea  hotărârii  primei  instanțe,  fie  la  calificarea  juridică  corectă, 
principiul  iura  novit  curia  permițând  instanței  de  apel  să  stabi‐
lească temeiul juridic corect al cererii direct în apel. În această din 
urmă situație, dorim să subliniem că nu este vorba despre schim­
barea cauzei în apel, în sensul art. 478 alin. (3) NCPC, ci de stabi­
lirea  temeiului  juridic  corect  abia  în  apel.  Schimbarea  cauzei  în 
sensul textului evocat înseamnă schimbarea motivelor de fapt care 
apoi sunt calificate juridic. De exemplu, aceeași sumă de bani este 
solicitată  cu  alt  titlu,  respectiv,  în  loc  de  un  contract  de  vânzare‐
cumpărare,  se  invocă  unul  de  împrumut.  Considerăm  stabilirea 
temeiului  juridic  corectă  în  apel  ca  fiind  motiv  de  ordine  publică, 
pentru  că  ține  de  aplicarea  legii,  chiar  dacă  norma  aplicabilă  în 
concret  este  una  supletivă.  Aceasta  deoarece,  pentru  a  se  stabili 
caracterul normei, instanța trebuie ca premisă să stabilească dacă 
este  sau  nu  aplicabilă  în  cauză,  această  chestiune  rămânând, 
așadar, în sarcina sa, conform art. 22 alin. (4) NCPC, aplicabil și în 

vedere,  tocmai  pentru  că  nu  sunt  fixate  limitele  devoluțiunii  prin  motivele  de 
apel,  putând  avea  în  vedere  orice  împrejurare  ce  ar  fi  favorabilă  pârâtului 
apelant.  Este  adevărat  că,  aşa  cum  susțin  reclamanții,  aceasta  pare  a  fi  un 
premiu pentru pârâtul aflat în pasivitate, însă, pe de altă parte, acesta suportă 
riscul  ca  instanța  să  nu  observe  o  împrejurare  de  natură  să  schimbe  soluția 
adoptată prin hotărârea obiect al căii de atac”. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
160
apel1.  Instanța  de  apel  are  obligația,  pentru  a  respecta  principiul 
contradictorialității, să supună motivele de apel de ordine publică 
discuției  reclamantului  prezent,  pentru  a‐i  da  acestuia  posibilita‐
tea  să‐și  formuleze  apărarea.  Dacă  nu  ar  proceda  astfel,  recla‐
mantul intimat ar fi pus în situația de a fi luat prin surprindere de 
considerentele  hotărârii,  fiind  încălcate  astfel  dispozițiile  art.  14 
alin. (6), asupra cărora vom reveni în cele ce urmează.  
Argumentele rămân valabile și în cazul apelului nemotivat al 
reclamantului  sau  al  oricărei  alte  părți,  atunci  când  instanța  de 
apel are în vedere motive de ordine publică ce ar putea conduce la 
admiterea căii de atac. 
Revenind la chestiunea probelor, este adevărat că instanța de 
apel nu poate pune în discuția părților reaprecierea acestora, dar 
cu  siguranță  are  obligația  de  a  le  pune  în  discuție  insuficienţa 
probaţiunii, atunci când este cazul, neputând lua prin surprindere 
reclamantul  respingând  acțiunea  ca  nefondată  (pentru  că  nu  au 
fost  probate  pretențiile)  în  apelul  nemotivat  sau  motivat  pe  alte 
chestiuni  al  pârâtului.  Discuția  rămâne  valabilă  în  cazul  în  care 
probațiunea  privește  excepții  sau  apărări  de  fond  soluționate  de 
prima instanță, însă insuficient probate, în opinia instanței de apel. 
 
1.11.  Lipsa  din  practica  a  menţiunii  privind  punerea  în 
discuţie  a  unor  chestiuni  de  fapt  sau/și  de  drept,  excepţii, 
apărări de fond în cazul hotărârii date în lipsa părţilor 
Principiul  contradictorialității  trebuie  văzut  în  strânsă  legă‐
tură cu cel al oralităţii, deși contradictorialitatea poate fi asigurată 
și în scris, existând proceduri, cum ar fi în cazul procedurii filtrului 
în recurs (art. 493 NCPC), ce nu presupun deloc prezența părților, 
excluzând astfel oralitatea. 

1 Reamintim că textul alin. (5) al art. 22 îngrădeşte acest atribut al judecă‐

torului,  atunci  când  părțile,  prin  acord  expres,  fiind  vorba  despre  drepturi  de 
care pot dispune, stabilesc o anume calificare juridică. În realitate, și în această 
situație, judecătorul va rămâne la opinia sa privind calificarea juridică, respin‐
gând acțiunea în temeiul unei excepții.  
Contradictorialitate şi drept la apărare   
161
Numai că, pentru a respecta principiul contradictorialității în 
sensul cerut de art. 14 alin. (5) NCPC și cel al oralității, consacrat 
de  art.  15  NCPC,  instanța  trebuie  să  aibă  cui  să  pună  în  discuție 
chestiunile la care face referire textul de lege. Ea nu are obligația 
să corespondeze cu părțile atunci când invocă o excepție, apărare 
de  fond  sau  motiv  de  ordine  publică,  părțile  fiind  cele  care  au 
obligația să  urmărească  desfășurarea procesului,  așa cum rezultă 
din dispozițiile art. 10 alin. (1) NCPC. Dacă nu se prezintă niciuna 
dintre  părți,  nu  i  se  poate  imputa  instanței  că  nu  a  respectat 
această  obligație,  indiferent  dacă  este  vorba  despre  excepții, 
apărări  sau  motive  de  ordine  publică  invocate  de  părți  sau  de 
unele pe care instanța dorea să le invoce din oficiu. Aceasta mai cu 
seamă în condițiile în care, în  fața primei instanțe, faza cercetării 
judecătorești se realizează în camera de consiliu, conform art. 213 
alin. (1) NCPC1, inclusiv faza dezbaterii pe fond putând avea loc în 
camera  de  consiliu,  dacă  părțile  solicită  expres  aceasta  sau  cer 
judecarea în lipsă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 244 alin. (3) 
și (4) NCPC. Ar însemna ca instanța să vorbească, practic, singură 
la o sală goală și să se înregistreze, conform art. 231 alin. (2) NCPC, 
ceea  ce  frizează  limitele  absurdului.  În  căile  de  atac,  s‐ar  putea 
pune  problema  încălcării  principiului  publicităţii  ședinței  de 
judecată,  ceea  ce  ar  atrage  o  nulitate  necondiționată  de  existența 
unei vătămări, conform art. 176 pct. 5 NCPC. Pentru că nu este loc 
și  spațiu  să  discutăm  aici  chestiunea  nulităților  necondiționate 
reglementate de noul Cod, ne mărginim să menționăm doar că este 
greu  de  imaginat  ce  anume  ocrotește  într‐o  astfel  de  situație 
principiul  publicității,  întrucât  publicului  din  sală,  dacă  există 
[pentru  că,  în  viitorul  apropiat,  ar  fi  normal  ca  procesele  să  fie 

1 De menționat este că, potrivit dispozițiilor art. XII din Legea de degrevare 

a  instanțelor:  „(1)  Dispozițiile  Legii  nr.  134/2010  privind  Codul  de  procedură 
civilă,  republicată,  privind  cercetarea  procesului  şi,  după  caz,  dezbaterea 
fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 
1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a 
prezentei  legi  şi  până  la  data  de  31  decembrie  2015,  cercetarea  procesului  şi, 
după  caz,  dezbaterea  fondului  se  desfăşoară  în  şedință  publică,  dacă  legea  nu 
prevede altfel”. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
162
programate  pe  ore,  din  economie  de  timp  pentru  participanți, 
soluție prevăzută de  art.  215  alin. (1) NCPC], îi  este  greu să înțe‐
leagă  o  excepție,  apărare,  motiv  de  ordine  publică  invocat/ă  de 
părți în cursul procesului sau de instanță din oficiu asupra căreia 
instanța rămâne în pronunțare, fără să existe o dezbatere contra‐
dictorie în acest sens.  
Dacă din practicaua hotărârii lipsește mențiunea privind invo‐
carea unei excepții, apărări sau a unui motiv de ordine publică de 
către instanță, iar, în dispozitivul și considerentele ei, se regăsește 
soluția asupra acestora, există două posibilități: fie instanța nu le‐a 
invocat oral în ședință, fie le‐a invocat, dar s‐a omis consemnarea 
acestei împrejurări. Dacă au fost invocate, omisiunea consemnării 
poate  fi  corectată  urmându‐se  procedura  îndreptării  erorii  mate‐
riale din hotărâre, reglementată de art. 442 NCPC. Dacă nu au fost 
deloc invocate, pentru că părțile au lipsit, rămâne valabilă discuția 
anterioară.  Dacă  nu  au  fost  invocate,  deși  părțile  sau  măcar  una 
dintre  ele  a  fost  prezentă,  a  fost  încălcat  principiul  contradicto‐
rialității, întrucât hotărârea cuprinde chestiuni ce nu au fost puse 
în discuția părților. 
 
1.12.  Hotărârea  cuprinzând  chestiuni  ce  nu  au  fost  puse 
în  discuţia  părţilor  versus  hotărârea  nemotivată.  Contestaţia 
în  anulare  pentru  nemotivarea  hotărârii.  Încălcarea  art.  6 
par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului în cazul 
apelului soluţionat prin hotărâre definitivă nemotivată 
Textul art. 14 alin. (6) NCPC nu este decât un corolar al alinea‐
telor precedente [(4) și (5)], pentru că, dacă instanța este obligată 
să  pună  în  discuția  părților  orice  chestiune  de  fapt  sau  de  drept 
invocată de acestea sau de instanță din oficiu pentru ca părțile să 
poată pune concluzii cu privire la acestea, este firesc ca în hotărâre 
să se regăsească doar ceea ce s‐a discutat pe parcursul procesului, 
instanța  neputând  lua  prin  surprindere  părțile  reținând  în  consi‐
derente  chestiuni  pe  care  nu  le‐a  supus  dezbaterii.  Bunăoară,  nu 
va  putea  respinge  acțiunea  ca  urmare  a  admiterii  unei  excepții, 
dacă tot ce s‐a discutat în contradictoriu a fost fondul cauzei. Nu va 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
163
putea  administra  o  probă  după  ce  a  închis  dezbaterile,  cum  ar  fi 
atașarea unui alt dosar aflat pe rolul ei. Nu poate ține seama de o 
lege  străină  a  cărei  probă  nu  s‐a  făcut  în  condițiile  Codului  civil, 
așa  cum  cere  art.  253  NCPC,  și  fără  să  pună  aplicarea  acesteia  în 
discuția  părților.  Nu  poate  recalifica  o  cerere  sau  schimba  funda‐
mentul  juridic  indicat  de  reclamant  sau  altă  parte  (intervenient 
principal,  de  exemplu).  Mai  mult,  nu  poate  avea  în  vedere  nici 
argumente,  motive  de  drept  substanțial  la  care  părțile  nu  s‐au 
referit,  fără  a  le  pune  în  prealabil  în  discuția  părților.  Insistăm 
asupra acestui punct, întrucât art. 14 alin. (6) nu distinge și, la drept 
cuvânt,  nu  are  motive  să  o  facă:  principiul  contradictorialității, 
aplicat  în  deplinătatea  sa,  presupune  ca  orice  motiv  sau  argument 
nou, de drept substanțial sau procesual, avut în vedere de instanță 
din  oficiu  și  care  stă  la  baza  soluției  pronunțate,  să  fi  fost  pus  în 
prealabil în discuția părților, pentru ca acestea să aibă posibilitatea 
de a lămuri instanța cu privire la respectiva problemă de drept (sau, 
dimpotrivă,  de  a  se  lămuri  ele  însele  cu  privire  la  soluția  care  se 
impune,  potrivit  legii,  caz  în  care  gradul  de  acceptare  a  unei 
eventuale  soluții  defavorabile  crește,  iar  rata  de  exercitare  a  căii 
de  atac  ar  trebui  să  scadă  în  mod  corespunzător).  Desigur,  după 
cum  am  mai  arătat,  în  etapa  cercetării  judecătorești  sau  anterior 
începerii  dezbaterilor  asupra  fondului1,  instanța  nu  pune  în 
discuția  părților  soluții  ultimative,  ci  raționamente  posibile  (dar 
clar  formulate, pentru  a fi înțelese), pentru a stimula dezbaterile, 
iar  nu  pentru  a  le  descuraja;  se  cere  un  anumit  tact  al  judecă‐
torului,  în  ceea  ce  privește  invocarea  argumentelor  de  drept 
substanțial  din  oficiu,  fiind  preferabilă  formularea  unei  întrebări 
(„ce  părere  aveți  cu  privire  la  dispozițiile  art.  …”)  sau  a  unei  ipo‐
teze  („instanța  pune  în  discuție  posibila  incidență  a  dispozițiilor 
art. …”).  

1 Vorbim aici de două momente diferite, ca regulă, raportat la dispozițiile 

art. 244 NCPC, ce prevăd regula fixării unui nou termen de judecată pentru dez‐
baterea fondului, după ce etapa cercetării judecătorești este finalizată. Aceasta 
în  scopul  de  a  acorda  posibilitatea  părților,  după  ce  au  o  imagine  completă 
asupra dosarului, să poată pregăti concluziile pe fond, inclusiv în scris. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
164
Instanța  însă  nu  poate  pune  în  discuția  părților  o  altă  apre­
ciere a stării de fapt reținute pe baza probelor administrate decât 
cea  susținută  de  acestea,  pentru  că  s‐ar  antepronunța,  și  aceasta, 
așa  cum  vom  vedea  în  cele  ce  urmează,  nici  măcar  în  situația  în 
care  încearcă  împăcarea  părților.  Instanța  poate  însă  și  chiar  ar 
trebui, în virtutea rolului ei în aflarea adevărului, să indice părților 
faptul  că  probele  administrate,  fie  la  solicitarea  lor,  fie  din  oficiu, 
sunt  insuficiente  pentru  stabilirea  stării  de  fapt,  punându‐le  în 
discuție necesitatea completării probațiunii1.  
Dacă  introducerea  în  hotărâre  a  unor  motive  nepuse  în 
discuția  părților  încalcă  principiul  contradictorialităţii,  lipsa  din 
hotărâre  a  motivelor  pentru  care  a  fost  respinsă  o  cerere,  o 
excepție sau o apărare de fond pusă în prealabil în discuția părților 
constituie  o  încălcare  a  dreptului  la  apărare,  pentru  că  partea  nu 
poate  fi  sigură  de  faptul  că  judecătorul  a  examinat  motivele 
invocate2,  partea  interesată  neputând  să  supună  considerentele 
cenzurii  instanței  de  control  judiciar,  atunci  când  este  cazul. 
Tocmai  de  aceea,  nemotivarea  hotărârii  constituie  motiv  distinct 
de  recurs  [art.  488  alin.  (1)  pct.  6  NCPC]  față  de  cel  privind 

1 A se vedea, în acest sens, C. Ap. Cluj, s. a II‐a civ., cont. adm. fisc., dec. civ. 

nr.  8290  din  16  octombrie  2014,  nepublicată.  În  considerentele  acesteia, 
instanța reține: „Conform art. 22 alin. (2) C. pr. civ., judecătorul are îndatorirea 
să  stăruie  prin  toate  mijloacele  legale  pentru  a  afla  adevărul,  stabilind  corect 
faptele,  scop  în  care  poate  să  ceară  părților  explicații,  să  le  pună  în  dezbatere 
orice împrejurare de fapt sau de drept şi să administreze orice probă pe care o 
consideră  necesară.  Este  adevărat  că,  potrivit  dispozițiilor  art.  254  alin.  6  
C. pr. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona 
din  oficiu  probele  pe  care  ele  nu  le‐au  propus  în  condițiile  legii.  Cu  toate 
acestea, Curtea apreciază că, atunci când judecătorul se consideră nelămurit de 
probațiunea  propusă  de  parte,  trebuie  să‐i  învedereze  acest  aspect  pentru  a‐i 
permite să‐şi completeze probațiunea, mai cu seamă în ipoteza, cum este şi cea 
în speță, în care partea nu mai poate uza de calea de atac a apelului, devolutivă, 
care îi permite să invoce orice motive de nemulțumire față de hotărârea atacată 
şi  să  administreze  probe  noi  în  vederea  dovedirii  lor.  Partea  nu  avea  cum  să 
anticipeze  faptul  că  judecătorul  nu  se  consideră  lămurit  de  contractul  de 
vânzare‐cumpărare încheiat în Germania, subzistând, astfel, motivul de recurs 
prevăzut de art. 488 pct. 5 C. pr. civ., privind încălcarea regulilor de procedură”. 
2 A se vedea, în acest sens, H. Motulsky, Le Droit naturel…, op. cit., p. 81. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
165
încălcarea  de  către  instanță  a  normelor  de  procedură  prevăzute 
sub sancțiunea nulității [art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC], iar, atunci 
când  intervine  în  recurs,  constituie  motiv  de  exercitare  a 
contestației  în  anulare  specială  reglementată  de  art.  503  alin.  (2) 
pct. 3 NCPC. 
De remarcat este că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 503 
alin. (3) NCPC, nu poate fi exercitată contestație în anulare pentru 
acest  motiv  împotriva  hotărârilor  date  în  apel  nesusceptibile  de 
recurs,  deși  nu  există  o  explicație  plauzibilă  pentru  această 
opțiune  a  legiuitorului.  În  doctrină,  s‐a  arătat  că  această  opțiune 
decurge din caracterul ordinar și devolutiv al apelului1. Credem că 
explicația  este  insuficientă,  câtă  vreme  faptul  că  se  poate  invoca 
orice  motiv  pentru  exercitarea  căii  de  atac,  nu  doar  cele  expres 
prevăzute de lege, ca în cazul recursului, și se poate stabili o altă 
stare  de  fapt,  administrându‐se  orice  fel  de  probe,  nu  scutește 
nicidecum judecătorul din apel de motivarea opțiunii sale. Față de 
această  alegere  a  legiuitorului,  în  cazul  apelului  soluţionat  prin 
hotărâre  definitivă,  judecătorul  are  o  putere  discreţionară  de 
apreciere, ce nu poate fi cenzurată, nemotivarea soluției rămânând 
lipsită de sancțiune, ceea ce este greu de acceptat, încălcând art. 6 
par. 1 din Convenție.  
Credem că, în cazul în care instanța de apel care a pronunțat 
hotărârea  ar  fi  sesizată  cu  o  contestație  în  anulare  și  aceasta  ar 
constata  că,  în  fapt,  a  fost  încălcat  dreptul  la  un  proces  echitabil 
consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie prin nemotivarea hotărârii, 
ea  ar  putea  aplica  această  procedură  reglementată  de  Cod  la 
situația  similară  reținută.  Aceasta  deoarece,  folosind  un  alt 
exemplu deja întâlnit în jurisprudență, fără a ne pronunța asupra 
justeței  soluției,  nu  există  vreun  text  de  lege  care  să  prevadă 
posibilitatea reducerii sau eșalonării cauțiunii în caz de instituire a 
unui  sechestru  asigurător  asupra  bunurilor  debitorului  la  solici‐
tarea  creditorului,  care  nu  dispune  încă  de  un  titlu  executoriu 

1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  Tr.C.  Briciu,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae 

(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 1153, pct. 10. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
166
pentru  a  porni  executarea  silită  [art.  953  alin.  (2)  NCPC]  ori  în 
cazul în care se cere de către debitor suspendarea executării silite 
până  la  soluționarea  contestației  la  executare  (art.  719  NCPC),  în 
ambele  situații  cauțiunea  având  drept  scop  asigurarea  reparării 
prejudiciului  cauzat  celeilalte  părți  (prin  indisponibilizarea  bunu‐
rilor sau temporizarea executării silite, în cele două exemple, după 
caz), dacă nu se obține finalmente titlul executoriu sau este respinsă 
contestația la executare. În practică, astfel de cereri au fost admise, 
instituția  reducerii  sau  eșalonării  plății  unei  sume  de  bani  fiind 
cunoscută  în  materia  ajutorului  public  judiciar,  reglementată  în 
O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, 
modificată1, însă numai în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, 
plata  avocaților,  experților,  traducătorilor,  interpreților,  mediato‐
rilor  sau  executorului  judecătoresc  (art.  6),  dar  nu  și  în  vederea 
avansării cauțiunii de către stat. În plus, de prevederile Ordonanței 
de urgență beneficiază doar persoanele fizice, în cazul celor juridice 
existând o reglementare în  art.  42‐44  din O.U.G.  nr. 80/2013 pri‐
vind taxele judiciare de timbru2, dar numai în ceea ce privește scu‐
tirea, eșalonarea sau reducerea taxei judiciare de timbru, nu și în 
cazul  altor  forme  de  ajutor  public  judiciar.  În  practică,  instanțele 
au admis astfel de cereri, aplicând prin analogie instituțiile cunos‐
cute deja în materia ajutorului public judiciar3, analogia fiind per‐
misă  de  art.  5  alin.  (3)  NCPC  credem  că  tocmai  pentru  astfel  de 
1 Publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008. Ordonanța de  urgență a 

suferit  o  serie  de  modificări  prin  Legea  nr.  193/2008,  Legea  nr.  251/2011  și 
Legea nr. 76/2012.  
2 O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost publicată în 

M.  Of.  nr.  392  din  29  iunie  2013.  Ordonanța  a  fost  modificată  prin  Legea  
nr.  138/2014  pentru  modificarea  şi  completarea  Legii  nr.  134/2010  privind 
Codul  de  procedură  civilă,  precum  şi  pentru  modificarea  şi  completarea  unor 
acte normative conexe. 
3 A se vedea, în acest sens, încheierea civilă fără număr, dată în ședință în 

camera de consiliu din 28 august 2012, în dosarul nr. 5983/211/2010 al C. Ap. 
Cluj,  s.  I  civ.,  nepublicată,  sau  încheierea  din  2  martie  2009  a  Jud.  Slatina,  cu 
comentariu  de  A.C.  Mitrache  și  notă  de  B.  Dumitrache,  în  RRDJ  nr.  6/2009,  
pp. 127‐134, precum și A. Vasile, op. cit., pp. 10‐11. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
167
situații,  și  nu  în  general1.  Aceasta  deoarece,  atunci  când  constată 
încălcarea dreptului la un proces echitabil, judecătorul naţional nu 
poate  crea  proceduri,  dar  poate  utiliza  procedurile  deja  regle­
mentate de legiuitor în situaţii nereglementate de acesta. 
În cazul contestației în anulare în ipoteza sus‐menționată, nu 
putem  vorbi  despre  aplicarea  analogiei,  în  sensul  art.  5  alin.  (3) 
NCPC,  pentru  că  analogia  presupune  o  omisiune  de  reglementare, 
așadar, un vid normativ, care se cere complinit. Aici nu este cazul, 
pentru că suntem în prezența unei opțiuni legislative explicite. Cu 
toate  acestea,  din  rațiunile  deja  arătate,  credem  că  judecătorul 
poate aplica și în situația omisă intenționat de legiuitor procedura 
contestației  în  anulare,  pentru  a  fi  respectat  dreptul  la  un  proces 
echitabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât partea dintr‐o procedură 
ce presupune pronunțarea unei hotărâri susceptibile doar de apel 
este  mult  defavorizată  față  de  cea  care  mai  are  calea  de  atac  a 
recursului,  care  poate  exercita  această  cale  pentru  nemotivarea 
hotărârii  din  apel  [art.  488  alin.  (1)  pct.  6  NCPC],  precum  și  con‐
testație  în  anulare  împotriva  hotărârii  prin  care  recursul  ei  este 
respins  sau  admis  doar  în  parte,  fără  a  fi  analizat  acest  motiv  
[art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC].  
Judecătorul  trebuie  însă  să  uzeze  cu  mare  grijă  de  această 
posibilitate, mai exact, având în vedere doar motive de apel foarte 
clar  formulate,  a  căror  analiză  nu  se  regăsește  deloc  în  hotărârea 
pronunțată în apel, nesusceptibilă de recurs. În niciun caz nu poate 
fi  utilizată  această  cale  în  situația  apelului  nemotivat  sau  insufi‐
cient  motivat.  Nu  excludem  posibilitatea  unei  sesizări  a  Curții 
Constituționale  în  vederea  pronunțării  unei  decizii  cu  rezervă  de 
interpretare  în  această  ipoteză,  cu  sublinierile  indicate,  întrucât 
textul  art.  503  alin.  (3)  NCPC  încalcă,  sub  acest  aspect,  art.  20  
alin.  (2)  din  Constituție  referitor  la  prevalența  tratatelor  interna‐
ționale  privind  drepturile  omului.  Deocamdată  însă,  Curtea 
1 Reamintim că art. 10 NCC interzice analogia, dar numai în cazul legilor care 

derogă de la dispoziții generale și care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau 
care prevăd sancțiuni civile, dispozițiile cuprinse în acestea aplicându‐se limitativ.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
168
Constituțională  a  apreciat  că  prevederile  art.  503  alin.  (3)  NCPC 
sunt constituționale1. 
Având însă în vedere considerentele de principiu cuprinse în 
Decizia nr. 29/2011 pronunțată de Înalta Curte, Completul compe‐
tent  să  soluționeze  recursul  în  interesul  legii2,  potrivit  cărora 

1 Recent, prin Decizia nr. 483 din 23 iunie 2015, publicată în M. Of. nr. 633 

din  20  august  2015,  Curtea  Constituțională  a  respins  excepția  de  neconstituțio‐
nalitate  a  dispozițiilor  art.  503  alin.  (3)  NCPC,  cu  unanimitate  de  voturi,  și  a 
reținut,  în  acest  sens,  următoarele:  „15. Curtea  reține  că  textul  de  lege  criticat, 
respectiv art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, extinde obiectul contes‐
tației în anulare speciale şi la hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu 
pot fi atacate cu recurs şi prevede, astfel, că dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 din 
acest articol se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, 
potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Aşa fiind, instanța care a ridicat excepția 
susține că nereglementarea ca motiv de contestație în anulare – în cazul hotărâ‐
rilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs – a omisiunii 
cercetării unui motiv de casare este contrară art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din 
Constituție. 
16. Curtea  reține  că  această  critică  nu  poate  fi  primită,  deoarece  motivul 
contestației  în  anulare  specială  –  omisiunea  cercetării  unui  motiv  de  casare  – 
priveşte exclusiv hotărârile instanțelor de recurs, cale extraordinară de atac care 
poate fi exercitată numai pentru motivele de casare expres şi limitativ prevăzute 
la art. 488 din Cod. Or, apelul este o cale de atac ordinară şi devolutivă – prin care 
se  rejudecă  în  fond  cauza  –  spre  deosebire  de  recurs,  care  are  caracter  nede‐
volutiv în configurația actualului Cod de procedură civilă. Totodată, apelul poate fi 
formulat  pentru  orice  motiv  de  fapt  şi  de  drept.  Fiind  o  cale  de  atac  ordinară, 
legea  nu  stabileşte  în  mod  expres  motivele  pentru  exercitarea  apelului  şi,  prin 
urmare,  acesta  poate  fi  formulat  pentru  orice  motiv  de  netemeinicie  sau  de 
nelegalitate  a  hotărârii  atacate,  precum  şi  pentru  oricare  din  motivele  pe  care 
legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac. 
17. În concluzie, Curtea reține că lipsa posibilității de a exercita contestația 
în anulare pentru omisiunea instanței de apel de a cerceta «un motiv de casare» 
este  o  consecință  firească  a  caracterului  ordinar  şi  devolutiv  al  apelului,  fără  a 
aduce atingere principiului egalității în fața legii şi accesului liber la justiție. 
18. Curtea reține că instanța care a formulat critica de neconstituționalitate 
face  referire  la  situația  de  fapt  în  care  instanța  care  a  soluționat  apelul  nu  s‐a 
pronunțat  asupra  unui  motiv  de  apel.  Or,  acesta  nu  constituie  un  motiv  de 
neconstituționalitate a textului de lege criticat, ci o modalitate de interpretare şi 
aplicare a legii la un caz determinat”. 
2  Publicată  în  M.  Of.  nr.  925  din  27  decembrie  2011  și  disponibilă  pe 

www.scj.ro. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
169
„controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională 
în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și 
art.  1  din  Protocolul  nr.  1  adițional  la  Convenția  pentru  apărarea 
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu exclude posi‐
bilitatea  instanțelor  judecătorești  de  drept  comun  de  a  efectua  o 
analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situ‐
ația  particulară  din  fiecare  speță  în  temeiul  art.  1  din  Protocolul  
nr.  1  adițional  la  Convenție,  ca  obiect  al  încălcării  reclamate  în 
fiecare litigiu”, credem că instanţele judecătorești sunt îndreptăţite 
să  verifice  în  concret  în  ce  măsură  prin  lipsa  oricărui  considerent 
asupra  unui  motiv  de  apel  de  sine  stătător,  motivat  în  fapt  și  în 
drept,  se  aduce  atingere  exigenţelor  art.  6  par.  1  din  Convenţie, 
urmând  ca,  în  virtutea  principiului  subsidiarităţii,  încălcarea  drep­
tului la un proces echitabil să fie înlăturată prin aplicarea prioritară 
a  Convenţiei,  cu  consecinţa  admiterii  contestaţiei  în  anulare  și  a 
verificării motivului de apel omis. 
De  lege  ferenda,  credem  că,  având  în  vedere  aceste  nuanțări, 
contestația în anulare ar trebui să devină un instrument de control 
și cu privire la hotărârea nemotivată pronunțată în apel, ceea ce ar 
da eficiență caracterului subsidiar al mecanismului de control insti‐
tuit  de  Convenția  europeană  a  drepturilor  omului,  asigurându‐se 
astfel  un  remediu  intern,  eficace  pentru  hotărârile  definitive  ne‐
motivate, în conformitate cu standardele art. 6 par. 1 din Convenție. 
 
1.13. Nepronunţarea hotărârii în ședinţă publică în lipsa 
oricărei audienţe 
Potrivit  dispozițiilor  art.  402  NCPC,  cu  excepția  situației  în 
care a fost amânată pronunțarea, când hotărârea poate fi pusă la 
dispoziția  părților  prin  mijlocirea  grefei,  dacă  președintele  com‐
pletului de judecată a stabilit astfel, hotărârile judecătorești se pro­
nunţă în ședinţă publică, textul fiind o aplicație particulară a princi­
piului  publicităţii  ședinţei  de  judecată,  consacrat  prin  dispozițiile 
art. 17 NCPC1.  
1  A  se  vedea,  în  acest  sens,  de  exemplu,  D.N.  Theohari,  M.  Eftimie,  în  

G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., pp. 53‐54, pct. 3. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
170
Dacă,  pentru  respectarea  principiului  contradictorialității, 
este suficient ca părțile să fie citate, chiar dacă nu se prezintă ulte‐
rior în fața instanței, pentru realizarea principiului publicității este 
necesară  prezenţa  publicului  în  sala  de  judecată  la  pronunţarea 
hotărârii. Nu poate fi vorba despre încălcarea acestui principiu în 
situația în care, la momentul când judecătorul dorește să pronunțe 
hotărârea (de fapt, minuta prevăzută de art. 401 NCPC), în sala de 
judecată nu se află nimeni, astfel că judecătorul se vede în situația 
de a nu avea în fața cui să pronunțe hotărârea, ședința nefiind, în 
concret, publică. Simpla virtualitate referitoare la posibilitatea de a 
intra  publicul  în  timpul  pronunțării  este  insuficientă  pentru  a 
realiza publicitatea ședinței de judecată, în sensul  cerut de textul 
de lege. Ar trebui să facă judecătorul pronunțarea hotărârii într‐o 
sală  goală,  ca  să  ne  exprimăm  plastic,  vorbind  pereților?  Credem 
că  este  absurdă  practica  unor  colegi  judecători  care  pronunță 
hotărârea  judecătorească  în  astfel  de  condiții,  înregistrându‐se, 
conform art. 231 alin. (2) NCPC. Procedura are rolul de a proteja 
drepturile  părților  și  interesul  justiției,  nu  de  a  stabili  reguli  fără 
vreo noimă.  Intenția legiuitorului cu  siguranță  nu a  fost aceea de 
a‐l face pe judecător să vorbească singur1 (aceeași fiind situația și 
în cazul invocării din oficiu sau punerii în discuție a unor excepții, 
apărări de fond sau motive deja invocate de părți, în lipsa lor).  
Desigur,  s‐ar  putea  obiecta  că  încălcarea  publicității  ședinței 
de  judecată  este  motiv  de  nulitate  necondiționată  de  existența 
unei vătămări, conform prevederilor art. 176 pct. 6 NCPC, și abso‐
lută,  pentru  că  este  vorba  despre  un  principiu  fundamental  al 

1 De vreme ce înregistrarea are  ca  scop  să  permită verificarea ulterioară a 

exactității  susținerilor  părților,  ea  nu  are  rațiune  în  cazul  procedurilor  care  nu 
presupun citarea părților. Spunem aceasta pentru a contracara o tendință forma‐
listă,  constatată  din  păcate  în  practică,  de  a  merge  în  sala  de  ședință  pentru  a 
„înregistra” că instanța rămâne în pronunțare asupra unui anumit dosar. Această 
interpretare  excesiv  de  formalistă  nu  folosește  nimănui,  ci,  dimpotrivă,  îngreu‐
nează inutil activitatea instanței, impunându‐se o interpretare teleologică restric‐
tivă.  Nu  este  pertinent  argumentul  potrivit  căruia  art.  231  alin.  (2)  nu  distinge, 
acesta urmând a fi coroborat cu art. 153 alin. (1) NCPC, care instituie regula citării 
părților. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
171
procesului  civil.  Numai  că  nu  se  poate  vorbi  de  încălcarea  publi‐
cității  într‐o  ședință  fără  public,  pentru  că  ar  fi  o  contradicție  în 
termeni, neexistând temeiul nulității.  
S‐ar putea argumenta că ar fi greu de verificat dacă instanța a 
intrat în sala de judecată pentru a pronunța ședința, deși o astfel 
de problemă nu s‐a pus nici în perioada în care ședința de judecată 
nu  era  înregistrată,  pentru  că  mențiunea  din  hotărâre  putea  fi 
combătută doar prin înscriere în fals.  
O problemă similară se poate ridica în cazul în care nu în toate 
dosarele sunt prezente părțile sau persoane mandatate de acestea 
pentru a lua la cunoștință hotărârea pronunțată. Așa cum, în cursul 
ședinței  de  judecată,  judecătorul  nu  este  obligat  să  soluționeze 
cauzele în ordinea înscrisă pe lista de ședință, tot astfel poate stabili 
să pronunțe cu prioritate hotărârile referitoare la persoanele aflate 
în sala de judecată la momentul pronunțării. Există judecători care, 
tocmai  pentru  a  pregăti  pronunțarea  hotărârii,  dispun  ca  grefierul 
să  intre  în  sala  de  judecată  în  vederea  pronunțării  anterior  com‐
pletului de judecată (așa cum intră înaintea completului și anterior 
ședinței de judecată, pentru a permite părților sau reprezentanților 
lor să studieze dosarele), să facă prezența persoanelor interesate de 
hotărârile  ce  urmează  a  fi  pronunțate  în  acea  zi  și  să  le  așeze  cu 
prioritate pe masa completului de judecată în vederea pronunțării. 
Într‐o  astfel  de  situație,  de  regulă,  pe  măsura  pronunțării  acestor 
hotărâri,  sala  de  judecată  se  eliberează,  pentru  ca,  în  final,  pentru 
celelalte, să nu mai fie public deloc, ceea ce face inutilă pronunțarea 
lor, exact ca în cazul anterior învederat. S‐ar putea obiecta că, dacă 
judecătorul ar pronunța hotărârile în ordinea de pe lista de ședință, 
atunci  ar  putea  fi  public  în  sală  până  la  ultima  hotărâre  uneori. 
Numai că, la o astfel de abordare, se poate replica faptul că cei inte‐
resați pot rămâne să asiste la pronunțarea oricărei hotărâri, în timp 
ce, pentru cei care nu au un astfel de interes, pronunțarea în concret 
rămâne lipsită de relevanță, pentru că, de regulă, nici nu o urmăresc, 
nici nu o înțeleg. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
172
În  fine,  semnalăm  un  fapt  îndeobște  cunoscut,  anume  că  sub 
imperiul vechii reglementări există o practică, destul de răspândită, 
potrivit căreia nu are loc o pronunțare efectivă în ședință publică, 
în sensul propriu al termenului, în care judecătorul intră în sala de 
judecată  și  citește  minuta,  ci  soluția  este  adusă  la  cunoștință 
printr‐o  formalitate  echivalentă,  respectiv  prin  publicare  în  con‐
dica de ședință și, mai nou, în sistemul informatic ECRIS. Suntem, 
așadar, în prezența unei pronunțări „simbolice”. Chiar dacă în cele 
ce  precedă  am  discutat  pronunțarea  în  ședință  publică  în  logica 
textelor  Codului,  ne  îngăduim  să  apreciem,  ca  practicieni,  că  per‐
petuarea  practicii  descrise  nu  pune  probleme  din  perspectiva 
principiului  publicității  și  deci  a  dreptului  părților  la  un  proces 
echitabil, cu atât mai puternic cuvânt cu cât însuși Codul consacră 
această  modalitate  alternativă,  prevăzând,  în  cuprinsul  art.  396 
alin.  (1)  NCPC,  că,  în  cazul  amânării  pronunțării,  „preşedintele, 
odată  cu  anunțarea  termenului  la  care  a  fost  amânată  pronun‐
țarea,  poate  stabili  că  pronunțarea  hotărârii  se  va  face  prin  pu‐
nerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței”. 
Pentru  identitate  de  rațiune,  credem  că  această  soluție  este  posi‐
bilă și în cazul în care nu se amână pronunțarea, iar soluția este în 
concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. 
 
1.14. Încercarea de împăcare a părţilor 
Ne‐am  propus  să  tratăm  acest  subiect  tot  în  cadrul  princi‐
piului contradictorialității, din rațiuni ce țin de redactarea textului 
prezentei monografii, pentru că tema, atât cât dorim noi să abor‐
dăm din ea, nu este suficient de vastă pentru a constitui un capitol 
distinct, dar și din motive de conexiune cu principiul contradicto‐
rialității,  pentru  că  judecătorul  nu  își  poate  exercita  acest  atribut 
decât discutând cu părțile, punând anumite aspecte ale procesului 
în  discuția  lor,  pentru  a  le  determina  să‐l  soluționeze  amiabil, 
atunci când acest lucru este posibil. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
173
Sediul  materiei îl  constituie  textul  art.  21 NCPC – „Încercarea 
de împăcare a părților”1 – și cel al art. 227 NCPC – „Prezența per‐
sonală a părților în vederea soluționării amiabile a litigiului”2. 
Stingerea litigiului prin încheierea unui compromis are nume‐
roase  avantaje,  atât  pentru  părți,  cât  și  pentru  sistemul  judiciar, 
reprezentând un mijloc prin care sunt economisite resurse mate‐
riale și umane, pentru că părțile sunt scutite, cel puțin parțial, de 
cheltuielile unui proces, scade volumul de activitate al instanțelor, 
hotărârea prin care se ia act de compromis este executorie, este o 
soluție  acceptată  de  părți  în  litigii  în  care,  altminteri,  punerea  în 
executare  ar  crea  dificultăți3,  părțile  au  șansa  de  a  păstra  relația 
umană pe care o aveau înainte de proces etc.4. 

1 Textul art. 21 NCPC este următorul: „(1) Judecătorul va recomanda părților 

soluționarea  amiabilă  a  litigiului  prin  mediere,  potrivit  legii  speciale.  (2)  În  tot 
cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându‐le îndrumările 
necesare, potrivit legii”. 
2 Textul art. 227 NCPC este următorul: „(1) În tot cursul procesului, judecă‐

torul va încerca împăcarea părților, dându‐le îndrumările necesare, potrivit legii. 
În acest scop, el va solicita înfățişarea personală a părților, chiar dacă acestea sunt 
reprezentate. Dispozițiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile. (2) În litigiile care, potrivit 
legii,  pot  face  obiectul  procedurii  de  mediere,  judecătorul  poate  invita  părțile  să 
participe  la  o  şedință  de  informare  cu  privire  la  avantajele  folosirii  acestei  pro‐
ceduri. Când consideră necesar, ținând seama de circumstanțele cauzei, judecătorul 
va  recomanda  părților  să  recurgă  la  mediere,  în  vederea  soluționării  litigiului  pe 
cale  amiabilă,  în  orice  fază  a  judecății.  Medierea  nu  este  obligatorie  pentru  părți.  
(3)  În  cazul  în  care  judecătorul  recomandă  medierea,  părțile  se  vor  prezenta  la 
mediator,  în  vederea  informării  lor  cu  privire  la  avantajele  medierii.  După  infor‐
mare, părțile decid dacă acceptă sau nu soluționarea litigiului prin mediere. Până la 
termenul  fixat  de  instanță,  care  nu  poate  fi  mai  scurt  de  15  zile,  părțile  depun 
procesul‐verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinței de informare. 
(4)  Prevederile  alin.  (3)  nu  sunt  aplicabile  în  cazul  în  care  părțile  au  încercat 
soluționarea  litigiului  prin  mediere  anterior  introducerii  acțiunii.  (5)  Dacă,  în 
condițiile alin. (1) sau (2), părțile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în 
cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispozițiile art. 440 sunt aplicabile”. 
3  Cu  privire  la  acest  avantaj  al  medierii,  a  se  vedea  A.‐A.  Chiș,  Procedura 

prealabilă  a  medierii  și  regularizarea  cererii  de  chemare  în  judecată  în  lumina 
noului Cod de procedură civilă, în RRDA nr. 4/2013, p. 35. 
4
În  ceea  ce  privește  medierea,  Directiva  2008/52/CE  a  Parlamentului 
European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
174
Modalitățile prin care judecătorul poate contribui la stingerea 
procesului  prin  încheierea  unei  înțelegeri  între  părțile  litigante 
sunt  în  număr  de  două:  1)  fie  le  îndrumă  la  mediator  (persoană 
specializată în relațiile de comunicare dintre părți aflate sau care 
sunt pe cale de a se angaja într‐un conflict judiciar); 2) fie le dă el 
însuși  sfaturi  de  împăcare.  Legislația  noastră  nu  permite  judecă‐
torului să efectueze el însuși medierea, chiar dacă nu ar fi implicat 
în vreo procedură judiciară nici măcar conexă cu cea în cauză, așa 
cum permite Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a 
Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii 
în materie civilă și comercială, legiuitorul român optând pentru o 
altă  modalitate  de  transpunere  a  acesteia  în  dreptul  intern,  prin 
Legea nr.  192/2006 privind medierea și organizarea profesiei  de 
mediator, modificată1.  
Ceea ce nu spune textul de lege este care sunt criteriile după 
care ar trebui să se orienteze judecătorul pentru a alege unul din‐
tre  cele  două  mijloace  de  soluționare  a  conflictului  pe  cale  amia‐
bilă și care sunt în concret atribuțiile sale în legătură cu acestea. 
Din teama de a nu se antepronunța și a deveni, astfel, incom‐
patibil în sensul art. 42 alin. (1) pct. 1 NCPC, judecătorul dezvăluie 
prea puțin părților din ceea ce gândește cu privire la starea de fapt 
conturată pe baza cererilor și apărărilor formulate în etapa scrisă 
sau  ulterior  acesteia  sau  a  probelor  administrate  în  vederea 
dovedirii  stării  de  fapt.  Spre  deosebire  de  alte  sisteme  de  drept, 
cum ar fi cel german, care permite judecătorului să releve părților, 

materie  civilă  și  comercială,  în  alin.  (6)  al  expunerii  de  motive,  arată  că  „poate 
asigura o soluționare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor și rapidă a 
litigiilor în materie civilă și comercială prin intermediul unor proceduri adaptate 
nevoilor  părților.  Este  mai  probabil  ca  acordurile  rezultate  din  mediere  să  fie 
respectate voluntar și să mențină o relație amiabilă și durabilă între părți. Aceste 
avantaje  sunt  și  mai  pronunțate  în  situațiile  care  prezintă  elemente  de 
extraneitate”. Directiva poate fi găsită pe http://eur­lex.europa.eu.
1  Legea  a  fost  publicată  în  M.  Of.  nr.  441din  22  mai  2006,  fiind  modificată 

ulterior prin Legea nr. 370/2009, O.G. nr. 13/2010; Legea nr. 202/2010; Legea nr. 
115/2012;  O.U.G.  nr.  90/2012;  O.U.G.  nr.  4/2013;  Legea  nr.  76/2012;  O.U.G.  nr. 
80/2013; Legea nr. 214/2013; Legea nr. 255/2013; Decizia Curții Constituționale 
nr. 266 din 7 mai 2014. O vom denumi în continuare Legea medierii. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
175
într‐o etapă timpurie a cauzei, caracterul vădit nefondat al cererii 
(cererilor), pentru a preîntâmpina  efectuarea unor cheltuieli  inu‐
tile  prin  continuarea  procesului1,  judecătorul  român  nu  poate 
decât să le învedereze părților insuficiența probațiunii, în virtutea 
rolului  său  în  aflarea  adevărului  și  a  principiului  contradicto‐
rialității, fără a avea posibilitatea de a indica fiecărei părți ce are de 
pierdut sau de câștigat raportat la starea de fapt conturată până la 
un  anumit  moment  al  procesului.  Credem  însă  că  judecătorul 
poate să învedereze părților practica uzuală a instanţei cu privire 
la  anumite  chestiuni  de  drept  fără  ca  aceasta  să  constituie  o 
antepronunțare. 
Revenind la criteriile de care trebuie să țină seama judecătorul 
pentru a alege una sau alta dintre modalitățile prin care se poate 
ajunge la realizarea unui compromis între părți, la o primă vedere, 
s‐ar părea că trebuie să aleagă încercarea de împăcare ori de câte 
ori  apreciază  că  poate  realiza  această  sarcină  de  unul  singur,  în 
această  modalitate  evitând  cheltuieli  suplimentare  ocazionate 
litiganților.  În  realitate,  dacă  reușesc  să  încheie  un  acord  de  me‐
diere,  în  temeiul  art.  63  alin.  (2)  din  Legea  medierii,  părțile  au 
posibilitatea  să‐și  recupereze,  în  anumite  categorii  de  litigii,  o 
parte  din  taxa  judiciară  de  timbru  achitată2,  astfel  că  există  posi‐
bilitatea ca recurgerea la mediatorul profesionist, în ciuda onora‐
riului ce trebuie achitat acestuia, să fie mai puțin costisitoare.  
De aceea, nu credem că este indicat să dăm un răspuns tran‐
șant, în sensul că judecătorul va încerca mai întâi împăcarea, iar în 
subsidiar trimiterea la mediator. Nici măcar premisa de la care am 
pornit,  în  sensul  că  trebuie  să  aleagă  între  una  și  alta  dintre 
modalități, nu este întru totul exactă, pentru că, în realitate, nimic 
nu  îl  împiedică  să  uzeze  de  ambele,  în  funcție  de  aprecierea  sa, 
raportat  la  natura  sau  complexitatea  cauzei.  Astfel,  poate  încerca 

1 A se vedea, în acest sens, W. Habscheid, Die neuere Entwicklung der Lehre..., 

op. cit., pp. 185‐187.  
2 Cu privire la posibilitatea recuperării taxei judiciare de timbru în funcție de 

etapa procesuală în care este încheiat acordul de mediere, a se vedea A.‐A. Chiș, 
Procedura prealabilă a medierii…, op. cit., pp. 43‐45. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
176
împăcarea părților, iar, dacă acestea ajung la o înțelegere ca urmare 
a sfaturilor sale, le poate îndruma să o încheie prin mediator, dacă 
aceasta  le‐ar  fi  avantajoasă  din  perspectiva  costurilor,  respectiv  a 
posibilității de restituire a unei părți din taxa judiciară de timbru1. 
Ce anume trebuie să le spună judecătorul părților atunci când 
încearcă împăcarea lor? Deși, în principiu, așa cum am arătat deja, 
nu  poate  spune  ce  șanse  de  câștig  acordă  cererilor  formulate  de 
acestea, judecătorul poate să le învedereze care ar fi durata proce‐
sului în cazul în care nu se înțeleg, inclusiv ținând seama de căile 
de  atac  ce  pot  fi  exercitate  (este  deci  mai  mult  decât  estimarea 
duratei  cercetării  procesului  în  etapa  procesuală  desfășurată 
înaintea sa, obligație a judecătorului rezultând din art. 238 NCPC). 
Poate,  de  asemenea,  să  estimeze  costurile  necesare  administrării 
probelor, cele privind taxele judiciare de timbru, onorariile avoca‐
țiale  etc.  Poate  chiar  să  le  arate  că  rezultatul  procesului  nu  este 
unul previzibil,  oricare dintre  părți  având șansa să câștige, dar și 
să  piardă,  și  că,  în  loc  de  totul  sau  nimic,  poate  ar  fi  mai  bine  să 
împartă posibilul câștig sau posibila pierdere (de exemplu, în cazul 
acțiunilor  având  ca  obiect  stabilirea  calității  de  moștenitor  și 
partajul  succesoral,  al  celor  privind  partajul  dintre  soți  etc.).  În 
exercitarea atribuției de a pune în discuția părților argumentele pe 
care  intenționează  să  își  întemeieze  soluția,  așa  cum  am  arătat 
1  Nu  putem  să  ne  abținem  să  remarcăm  absurditatea  situației,  pentru  că 

legiuitorul, dorind să stimuleze medierea ca metodă alternativă de soluționare a 
disputelor, a oferit acest avantaj în caz de încheiere a acordurilor de mediere, care 
nu sunt altceva decât tranzacții încheiate prin mediator, fără a o reglementa și în 
cazul  tranzacțiilor  încheiate  la  sugestia  judecătorului  sau  cu  concursul  doar  al 
părților sau al apărătorilor acestora. Este adevărat că exista un text în fosta lege a 
taxelor  judiciare  de  timbru,  este  vorba  despre  art.  23  alin.  (21)  din  Legea  
nr.  146/1997  privind  taxele  judiciare  de  timbru,  având  următorul  conținut:  „În 
cazul în care, până la prima zi de înfățişare, părțile încheie tranzacție sau renunță 
la  judecată,  suma  achitată  cu  titlu  de  taxă  judiciară  de  timbru  se  restituie  în 
întregime,  iar  în  cazul  în  care  tranzacția  ori  renunțarea  la  judecată  intervin 
ulterior primei zile de înfățişare, se restituie până la jumătate din suma achitată, 
ținând seama de actele procesuale deja îndeplinite”. Acest text a fost însă abrogat 
prin  art.  XVII  din  Legea  nr.  202/2010  privind  unele  măsuri  pentru  accelerarea 
soluționării  proceselor,  nemaifiind  reiterat  în  O.U.G.  nr.  80/2013  privind  taxele 
judiciare de timbru. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
177
deja,  judecătorul  le  poate  învedera  acestora  și  faptul  că,  asupra 
unei  anumite  chestiuni,  există  o  practică  consolidată  a  instanței. 
Atunci când este vorba despre dezlegări obligatorii date de Înalta 
Curte  de  Casație  și  Justiție,  fie  printr‐o  decizie  în  cadrul  unui 
recurs  în  interesul  legii,  fie  printr‐o  hotărâre  prealabilă  pentru 
dezlegarea  unei  chestiuni  de  drept,  judecătorul  este  chiar  obligat 
să  facă  acest  lucru.  Mai  mult  decât  atât,  atunci  când  pune  în 
discuție o hotărâre prealabilă, întrucât aceasta, spre deosebire de 
cea  pronunțată  într‐un  recurs  în  interesul  legii,  are  în  vedere  o 
stare concretă de fapt la care se aplică textul de lege a cărui inter‐
pretare  se  cere1,  judecătorul  trebuie  să  pună  în  discuția  părților 
inclusiv  circumstanțele  concrete  ale  cauzei  deduse  judecății  ra‐
portat la cele din cauza ce a format obiectul sesizării Înaltei Curți. 
Toate acestea contribuie la edificarea părților cu privire la soluția 
ce poate fi dată în cauză sau, cel puțin, asigură că acestea cunosc 
coordonatele corecte pe baza cărora pot aprecia propriile șanse de 
succes.  De  asemenea,  nimic  nu  îl  împiedică  pe  judecător  să  le 
indice părților posibilele dificultăți în punerea în executare a hotă‐
rârii  (demolarea  unei  părți  dintr‐o  construcție,  stabilirea  legă‐
turilor personale cu minorul etc.). Putem admite chiar că ar putea 
să  le  dea  sfaturi  privind  menținerea  relațiilor  existente  anterior 
declanșării  conflictului  (între  părinți,  între  părinți  și  copii,  între 
rude, între vecini etc.), în cazul în care părțile sunt în raporturi ce 
le obligă să aibă în continuare contacte personale frecvente. 
În ce situații va trimite judecătorul părțile la mediere? Credem 
că judecătorul va proceda astfel în situațiile în care încercările sale 
de  a  le  împăca  au  rămas  fără  rezultat  și  apreciază  că  totuși  un 
profesionist în comunicare (care nu are obligația de a se abține în 

1 Pentru deosebirile dintre cele două căi de uniformizare a jurisprudenței, a 

se  vedea  M.  Nicolae,  Recursul  în  interesul  legii  și  dezlegarea,  în  prealabil,  a  unei 
chestiuni  de  drept  noi  de  către  Înalta  Curte  de  Casaţie  și  Justiţie  în  lumina  noului 
Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, pp. 13‐73. În sensul că „este posibil 
ca  același  text  legal  să  poată  face,  succesiv,  obiectul  mai  multor  întrebări 
prealabile,  în  funcție  de  circumstanţele  concrete  ale  litigiului,  pe  când  în  cadrul 
recursului  în  interesul  legii  se  tinde  la  lămurirea  completă  a  textului  în  cauză” 
(s.n.), a se vedea M. Nicolae, Recursul în interesul legii…, op. cit., p. 59. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
178
a le învedera părților aspecte care din perspectiva judecătorului ar 
constitui  antepronunțare)  ar  putea  să  le  aducă  la  un  numitor 
comun.  El  va  putea  recurge  direct  la  această  alternativă  atunci 
când apreciază că locul de desfășurare a ședinței de judecată (mai 
cu seamă în căile de atac, unde ședința este publică, cu excepțiile 
prevăzute de lege) nu este unul propice pentru  a  se ajunge la  un 
compromis. În cele din urmă, rămâne o chestiune de apreciere în 
sensul art. 22 alin. (7) NCPC. 
Dacă pentru respectarea principiului contradictorialității este 
suficientă citarea părților, acestea având dreptul de a se prezenta 
sau nu în fața instanței (putând opta să nu se apere ori să se apere 
doar  în  scris),  pentru  ca  judecătorul  să  își  poată  realiza  atribuția 
de  încercare  de  împăcare  rezultând  din  dispozițiile  art.  227  
alin.  (1)  NCPC  este  necesară înfăţișarea  în  persoană  a  părţilor,  ce 
poate fi dispusă chiar și atunci când acestea sunt reprezentate (in‐
clusiv  asistate  de  un  avocat),  așa  cum  rezultă  din  chiar  cuprinsul 
textului  de  lege  teza  a  II‐a,  precum  și  din  dispozițiile  art.  13  
alin. (3) NCPC, privind dreptul la apărare.  
Nu  trebuie  să  tragem  de  aici  concluzia  că  judecătorul  va 
dispune  în  fiecare  etapă  procesuală  înfățișarea  părților  pentru  a 
încerca  împăcarea  lor,  deși  are  această  obligație  pe  tot  parcursul 
procesului, conform art. 227 alin. (1) teza I, ci doar că poate să o 
facă atunci când apreciază că sunt șanse ca acestea să se împace. El 
poate chiar să  aplice părții recalcitrante, care  nu se înfățișează, o 
amendă  între  100  și  1.000  lei,  în  temeiul  art.  187  alin.  (1)  pct.  2  
lit. i) NCPC (împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu 
procesul, a atribuțiilor ce revin judecătorilor)1. 
În  cazul  în  care  îndrumă  părțile  să  recurgă  la  mediere,  jude‐
cătorul  le  poate  aplica  acestora  o  amendă  pentru  refuzul  de  a  se 
prezenta  în  fața  mediatorului  doar  dacă  acestea  au  acceptat,  așa 

1  Pentru  opinia  potrivit  căreia  nu  sunt  prevăzute  sancțiuni  procedurale 

pentru  cazul  în  care  părțile  nu  se  prezintă  în  fața  judecătorului  în  vederea 
încercării  împăcării,  a  se  vedea  M.  Tăbârcă,  Drept  procesual  civil,  vol.  I,  op.  cit.,  
p. 140, pct. 210. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
179
cum  rezultă  din  dispozițiile  art.  187  alin.  (1)  pct.  1  lit.  f),  și  doar 
pentru  neparticiparea  la  ședința  de  informare,  nu  și  în  cazul  în 
care informarea asupra avantajelor medierii a fost făcută chiar de 
judecător, în temeiul art. 2 alin. (13) din Legea medierii, iar părțile 
s‐au  obligat  doar  să  urmeze  ceilalți  pași  prevăzuți  de  legea  spe‐
cială. Aceasta deoarece legiuitorul nu s‐a gândit la ipoteza respec‐
tivă,  lăsând‐o  nesancționată,  iar  analogia  nu  este  permisă  atunci 
când  este  vorba  despre  aplicarea  unor  sancțiuni  civile,  așa  cum 
rezultă din dispozițiile art. 10 NCC. 
 
 
Secțiunea a 2‐a 
Principiul dreptului la apărare 
 

2.1. Sediul materiei 
Sediul  materiei  îl  constituie  dispozițiile  art.  13  –  „Dreptul  la 
apărare”; art. 57 – „Capacitatea procesuală de exercițiu”; art. 58 – 
„Curatela  specială”;  art.  80‐89  NCPC,  Secțiunea  a  4‐a,  „Reprezen‐
tarea  părților  în  judecată”,  din  Titlul  II,  „Participanții  la  procesul 
civil”,  al  Cărții  I,  „Dispoziții  generale”,  din  noul  Cod  de  procedură 
civilă; art. 151 – „Cererea formulată prin reprezentant”, precum și 
alte  texte  ale  Codului  de  procedură  civilă  și  din  legi  speciale.  În 
această secțiune dorim să abordăm doar câteva aspecte legate de 
rolul  judecătorului  raportat  la  câteva  elemente  de  noutate  ale 
noului Cod, dar nu numai. 
 
2.2. Sensul termenului 
Dreptul la apărare poate fi abordat dintr‐o dublă perspectivă, 
așa cum rezultă din chiar dispozițiile art. 13 alin. (2) și (3) NCPC.  
Astfel,  alin.  (3)  relevă  conţinutul  dreptului  la  apărare,  con‐
stând  în  posibilitatea  părților  de  a  fi  încunoștințate  de  existența 
procesului, de cuprinsul dosarului, de a‐și exprima sau nu punctul 
de vedere cu privire la acestea, de a exercita sau nu căile de atac. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
180
Sub  acest  aspect,  dreptul  la  apărare  coincide  în  mare  măsură  cu 
contradictorialitatea1. 
Alin. (2) are în vedere modalitatea concretă, forma în care se 
realizează conținutul, în concret, posibilitatea sau,  după caz, obli‐
gația  părților  de  a‐și  exercita  conținutul  dreptului  prin  recurgere 
la asistență calificată. 
Încălcarea principiului contradictorialității atrage întotdeauna 
și încălcarea dreptului la apărare, însă există situații în care, deși a 
fost  respectat  principiul  contradictorialității,  dreptul  la  apărare 
este  încălcat,  cum  ar  fi  cazul  în  care  instanța  pune  în  discuția 
părților cererile sau apărările formulate, însă nu le oferă în concret 
posibilitatea de a pune concluzii în cunoștință de cauză, ele având 
nevoie  uneori  de  timp  sau  asistență  calificată  pentru  a  putea 
răspunde, sau împrejurarea în care, deși instanța pune în discuția 
părților  cererile  și  apărările  din  dosar,  nu  motivează  ulterior 
soluția dată asupra acestora. 
 
2.3.  Principiul  contradictorialităţii  și  cel  al  dreptului  la 
apărare. Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale 
Importanța celor două principii se reflectă inclusiv în ordinea 
de soluționare a excepțiilor procesuale. Art. 248 alin. (1) și (2) NCPC 

1  În  doctrină,  au  fost  exprimate  mai  multe  păreri  în  legătură  cu  conținutul 

dreptului la apărare. Într‐o opinie, s‐a arătat că are două accepțiuni, și anume: una 
materială,  cuprinzând  un  complex  de  drepturi  și  garanții  instituite  de  lege 
constând  în  dreptul  de  a  formula  cereri,  de  a  lua  cunoștință  despre  actele  de  la 
dosar, de a propune probe, de a recuza judecătorul, de a participa la dezbateri, de 
a exercita căile de atac, și una formală, având un sens mai restrâns, constând în 
posibilitatea  părții  de  a‐și  angaja  avocat  sau  un  consilier  juridic,  în  cazul 
persoanelor juridice. A se vedea, în acest  sens, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept 
procesual  civil.  Teoria  generală,  Ed.  Didactică  și  Pedagogică,  Bucureşti,  1977,  
pp. 107‐108. Într‐o altă opinie, fundamentată inclusiv pe dispozițiile noului Cod, 
s‐a  considerat că, în legătură cu prevederea în sensul că  dreptul la apărare este 
garantat, trebuie avut în vedere faptul că realizarea sa este asigurată prin modul 
în  care  funcționează  instanțele  judecătorești,  prin  dispoziții  procedurale  prevă‐
zute de legi și prin reprezentarea/asistarea de către avocat. A se vedea, în acest 
sens,  V.M.  Ciobanu,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.),  Noul  Cod  de  procedură 
civilă…, vol. I, op. cit., p. 35, pct. 2.  
Contradictorialitate şi drept la apărare   
181
oferă  criterii  raportate  la  calificarea  acestora  (în  excepții  de 
procedură și de fond, cele de procedură fiind soluționate, de regulă, 
înaintea celorlalte), precum și cu privire la efectele pe care acestea 
le produc.  
Pentru  respectarea  principiului  contradictorialității,  premisa 
necesară, așa cum rezultă din dispozițiile art. 14 alin. (1) NCPC, o 
constituie  citarea  părților.  Orice  cerere  sau  apărare  trebuie  pusă 
de  instanță  în  discuția  contradictorie  a  părților,  iar,  pentru  ca 
acestea  să  poată  exprima  un  punct  de  vedere,  dacă  doresc,  este 
necesar ca ele să fi fost legal citate.  
Numai că simpla cunoaștere sau virtualitatea cunoașterii cere‐
rilor  și  apărărilor  formulate  de  celelalte  părți  sau  de  alți  partici‐
panți  din  proces  (procuror,  instanță,  expert,  executor  etc.)  prin 
urmărirea lucrărilor dosarului, în sensul art. 10 alin. (1) NCPC, nu 
echivalează  cu  posibilitatea  concretă  a  părții  de  a  exprima  un 
punct  de  vedere  în  cunoștință  de  cauză,  uneori  aceasta  având 
nevoie de asistență juridică calificată în acest scop.  
De  aceea,  în  ordinea  de  soluționare  a  excepțiilor,  prima  este 
întotdeauna  lipsa  procedurii  de  citare,  pentru  că  soluționarea 
oricărei  cereri  sau  apărări  cu  încălcarea  acestei  premise  încalcă 
principiul  contradictorialității sub celelalte aspecte deja analizate 
(și  cel  al  dreptului  la  apărare,  sub  aspectul  conținutului).  Impor‐
tanța  realizării  acestei  cerințe  rezultă  și  din  modul  de  reglemen‐
tare a căilor de atac, pentru că pronunțarea unei hotărâri cu încăl‐
carea procedurii de citare duce la nulitatea acesteia, fiind motiv de 
exercitare a căilor de atac de reformare, inclusiv a contestației în 
anulare, cale de atac de retractare ce poate fi promovată chiar în 
cazul hotărârilor nesusceptibile de căi de atac de reformare [cum 
ar fi cea pronunțată asupra cererii de strămutare, așa cum rezultă 
din  dispozițiile  art.  144  alin.  (2)  NCPC];  iar,  în  caz  de  admitere  a 
căii de atac de reformare, poate determina trimiterea cauzei spre 
rejudecare,  pentru  a  nu  priva  partea  de  un  grad  de  jurisdicție 
[pentru  condițiile,  limitativ  prevăzute,  în  care  s‐ar  putea  dispune 
trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel sau de 
recurs, urmează a se avea în vedere dispozițiile art. 480 alin. (3) și 
art. 498 alin. (2) NCPC]. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
182
Excepția  lipsei  procedurii  de  citare  este  urmată  întotdeauna 
de  cea  privind  reprezentarea  părții  în  proces  [care,  uneori,  este 
legată inclusiv de îndeplinirea procedurii de citare, în cazul celor 
lipsiți  de  capacitate  de  exercițiu  sau  cu  capacitate  de  exercițiu 
restrânsă,  art.  155  alin.  (1)  pct.  7  NCPC  prevăzând  că  incapabilii 
sau cei cu capacitate de exercițiu restrânsă sunt citați prin repre‐
zentanții sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora, 
după  caz,  iar,  în  caz  de  numire  a  unui  curator  special,  potrivit  
art.  58,  citarea  se  va  face  prin  acest  curator,  la  sediul  său  profe‐
sional].  Aceasta  deoarece,  așa  cum  am  arătat  deja,  pentru  discu‐
tarea  oricărei  chestiuni,  în  vederea  realizării  principiului  publi‐
cității și dreptului la apărare, instanța trebuie să verifice mai întâi 
dacă partea știe de proces și de termenul de judecată, iar apoi cine 
anume poate pune concluzii în numele părții cu privire la chestiuni 
de fapt și de drept invocate în dosar de participanții la proces. 
 
2.4. Atribuţiile instanţei în cazul mandatului verbal dat în 
faţa ei de o persoană fizică unui mandatar neavocat1 
Conform  dispozițiilor  art.  85  alin.  (1)  NCPC,  mandatarul  per‐
soanei fizice care nu este avocat își dovedește această calitate prin 
înscris  autentic.  Potrivit  alin.  (2)  al  aceluiași  articol,  dreptul  de 
reprezentare  poate  fi  dat  și  prin  declaraţie  verbală,  făcută  în  fața 
instanței  și  consemnată  în  încheierea  de  ședință,  cu  arătarea 
limitei și duratei reprezentării. 
În  ceea  ce  privește  conţinutul  mandatului,  art.  87  alin.  (1) 
NCPC  prevede  că  mandatul  se  presupune  a  fi  dat  pentru  toate 
actele  procesuale  îndeplinite  în  fața  aceleiași  instanțe,  dar  acesta 
poate fi restrâns expres la anumite acte. Așadar, dacă mandatul nu 
cuprinde  vreo  dispoziție  specială,  se  aplică  norma  supletivă  din 
textul  invocat,  însemnând  că  a  fost  dat  pentru  toate  actele 

1 Ne‐am însușit acest termen folosit de doctrină, întrucât ni se pare adecvat, 

fiind sugestiv și scurt, față de o posibilă alternativă constând în mandatarul care 
nu are calitatea de avocat. A se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual 
civil, vol. I, 2013, op. cit., p. 425. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
183
procesuale  întocmite  în  fața  acelei  instanțe  (care  poate  fi  prima 
instanță  sau  instanța  dintr‐o  cale  de  atac  de  reformare  sau  de 
retractare).  Pe cale  convenţională însă, partea poate deroga, limi‐
tând mandatul la anumite acte de procedură, cum ar fi solicitarea 
unei  amânări  a  cauzei,  propunerea  unei  probe,  depunerea  unui 
înscris la dosar etc. 
Art. 83 alin. (1) NCPC introduce însă o limitare legală în cazul 
mandatarului  care  nu  are  calitatea  de  avocat,  stipulând  că  acesta 
nu poate pune concluzii asupra excepţiilor și asupra fondului decât 
prin  avocat.  Nu  vom  insista  prea  mult  în  acest  spațiu  asupra 
interpretării textului de lege, amintim însă doar că în doctrină1 s‐a 
conchis  că  limitarea  vizează  toate  categoriile  de  excepții  proce‐
suale  (de  fond sau  procedură), precum și apărările  de fond (care 
țin, de fapt, de fondul cauzei) și fondul cauzei. Rămâne, așadar, în 
puterea  mandatarului  neavocat  să  propună  probe  pentru  partea 
pe  care  o  reprezintă  sau  să  pună  concluzii  cu  privire  la  probele 
propuse de celelalte părți, să pună concluzii asupra unor incidente, 
cum  ar  fi  amânarea  cauzei,  suspendarea  judecății,  cererea  de 
repunere  pe  rol  etc.  Nu  suntem  însă  de  acord  cu  opinia  potrivit 
căreia, deși nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale, 
mandatarul  neavocat  le  poate  invoca,  fără  însă  ca  ulterior  să  le 
poată  susține2.  Pentru  a  invoca  o  excepție  trebuie  să  învederezi 
instanței  motivele  pentru  care  ar  trebui  să  o  admită,  iar  asta  nu 
înseamnă altceva decât să o susții, deci să pui concluzii cu privire 
la  aceasta.  Putem  admite,  eventual,  reluând  discuția  purtată  în 
cadrul principiului contradictorialității privind excepțiile absolute 
sau motivele de ordine publică neinvocate de părți în termen, că, 
atunci  când  este  vorba  despre  excepții  absolute,  mandatarul 
neavocat poate să învedereze instanței că ar putea să le invoce din 
oficiu, dacă înțelege să și le însușească, dovedite fiind până la acel 
moment.  Așa  cum  rezultă  din  dispozițiile  art.  83  alin.  (2)  NCPC, 
aceste  limitări  nu  se  aplică  în  cazul  în  care  mandatarul  are  cali‐
tatea de soț sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea. 

1 Ibidem, pp. 425‐427, pct. 337‐339. 
2 Ibidem, p. 426, pct. 338. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
184
Alin.  (3)  al  art.  83  introduce  încă  o  limitare  legală  în  cazul 
mandatarului neavocat, prevăzând că acesta nu poate declara sau 
susține o cerere de recurs, din cuprinsul acestui text coroborat cu 
cel al art. 490 alin. (1) teza a II‐a NCPC rezultând că cerința vizează 
și  mandatarul  neavocat  al  intimatului,  care  nu  poate  formula 
întâmpinare și nu o poate susține în recurs. Nu intrăm aici într‐o 
discuție elaborată privind interpretarea textului alin. (4) al art. 83, 
care  prevede  că  dispozițiile  cuprinse  în  alineatele  precedente  se 
aplică  și  contestaţiei  în  anulare  și  revizuirii.  Intenționăm  doar  să 
arătăm că, și în cazul acestora, fiind vorba de căi extraordinare de 
atac  ca  și  recursul,  limitate  la  motivele  expres  prevăzute  de  lege, 
presupunând, în unele cazuri, cerințe speciale de admisibilitate, se 
impune  existența  unor  cunoștințe  juridice  pentru  declararea  și 
susținerea  lor,  precum  și  a  apărărilor  împotriva  acestora,  firesc 
fiind  să  se  aplice,  sub  acest  aspect,  regulile  de  la  recurs  privind 
asistarea obligatorie de către avocat, chiar dacă respectiva cale de 
retractare  vizează  hotărârea  primei  instanțe  sau  una  pronunțată 
în apel. Limitările legale arătate nu se aplică mandatarului soț sau 
rudă  până  la  gradul  al  doilea,  dacă  este  licențiat  în  drept  [art.  83 
alin.  (2)  și  (3)  și  art.  13  alin.  (2)  NCPC].  Menționăm  că  textele  
art.  83  alin.  (3)  și  art.  13  alin.  (2)  au  fost  declarate  neconstitu‐
ționale  prin  Decizia  nr.  462  din  17  septembrie  2014  a  Curții 
Constituționale1,  pe  motiv  că  ar  încălca  dreptul  fundamental  de 
acces la justiție, astfel că aceste discuții, aparent, devin de prisos în 
cazul  persoanei  fizice.  O  perioadă  de  timp  acestea  și‐au  păstrat 
actualitatea  în  ceea  ce  privește  persoana  juridică,  textul  art.  84 
alin.  (2)  NCPC  nefiind  declarat  neconstituțional  prin  decizia 
amintită a Curții. Ulterior însă, prin decizia dată în ședința din 25 
iunie  2015,  Curtea  Constituțională  a  declarat  neconstituționale  și 
dispozițiile art. 13 alin. (2) teza a II‐a, ale art. 84 alin. (2), precum 
şi ale art. 486 alin. (3) NCPC, cu referire la mențiunile care decurg 
din obligativitatea formulării şi susținerii cererii de recurs de către 
persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic2. 
1  Poate  fi  găsită  pe  site‐ul  Curții  Constituționale,  la  http://www.ccr.ro/ju 
risprudenta­decizii­de­admitere?search_item=462&letter=&year=2014. 
2 Poate fi găsită pe site‐ul Curții Constituționale, la https://www.ccr.ro/files/ 

products/485­2015.pdf. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
185
În realitate, în ceea ce ne privește, credem că dreptul de acces 
la justiție este încălcat tocmai prin lipsa obligativității asistenței de 
specialitate,  întrucât,  cunoaștem  din  jurisprudența  anterioară 
acestor  modificări,  că  multe  dintre  căile  de  atac  extraordinare 
declarate  de  partea  fără  cunoștințe  juridice  sunt  constatate  nule 
sau respinse ca inadmisibile.  
În afară de aceste limitări, art. 81 alin. (1) NCPC prevede obli‐
gativitatea mandatului special în cazul actelor de dispoziție, cum ar 
fi  renunțarea  la  judecată,  la  dreptul  subiectiv  dedus  judecății, 
tranzacția sau orice alt act procedural de dispoziție. 
Revenind la rolul instanței, în temeiul art. 7 alin. (2) NCPC, ea 
are  îndatorirea  de  a  asigura  respectarea  dispozițiilor  legale  pri‐
vind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din 
proces1. În executarea acestei obligații, în cazul mandatului verbal 
dat  în  fața  ei  de  către  o  persoană  fizică  unui  mandatar  neavocat, 
trebuie să verifice dacă acesta este sau nu licențiat în drept și soț 
sau rudă până la gradul al doilea cu partea și, în funcție de aceasta, 
să  aducă  la  cunoștința  părții  limitele  legale  ale  mandatului.  De 
asemenea,  în  virtutea  aceleiași  obligații  și  așa  cum  rezultă  și  din 
dispozițiile  art.  85  alin.  (2)  NCPC,  judecătorul  trebuie  să  lămu‐
rească  conținutul  mandatului,  în  sensul  art.  87  alin.  (1)  NCPC, 
respectiv dacă este dat pentru toate actele procesuale îndeplinite 
în fața instanței respective (cu excepția celor de dispoziție, pentru 
care trebuie mandat special) ori doar pentru anumite acte sau pe o 
perioadă limitată de timp. 
 
2.5. Limitele mandatului acordat avocatului. Nelegalitatea 
art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat2 
Pentru că tot am vorbit despre mandatul special cerut în cazul 
actelor de dispoziție, art. 81 alin. (1) NCPC nu face distincție între 

1  Textul  corespunde  oarecum  celui  cuprins  în  art.  129  alin.  (2)  C.  pr.  civ. 

1865, ce prevedea obligația judecătorului de a pune în vedere părților drepturile 
și obligațiile lor procesuale. 
2  Poate  fi  găsit  la  adresa  http://www.unbr.ro/fisiere/file/Statut/Statut_ 

profesiei_2011_republicat_pt_site_080911.pdf.  Menționăm  că  forma  nu  este  una 


actualizată, suferind modificări ulterioare, însă textul art. 126 este același. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
186
mandatarul  avocat  și  cel  neavocat1.  Cu  toate  acestea,  art.  126  
alin. (3) din Statutul profesiei de avocat prevede că, „pentru activi‐
tățile  prevăzute  expres  în  cuprinsul  obiectului  contractului  de 
asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea 
căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă 
autentică,  acte  de  conservare,  administrare  ori  dispoziţie  în 
numele și pe seama clientului” (s.n.).  
În  doctrină,  s‐a  arătat  că,  în  temeiul  acestui  text,  pentru  a 
putea efectua acte procedurale de dispoziție, avocatul trebuie doar 
să prezinte contractul de asistență juridică prin care este împuter‐
nicit în general să efectueze acte de dispoziţie2. 
În opinia noastră, textul din Statut încalcă dispozițiile Codului 
de procedură civilă, și nu doar textul art. 81 alin. (1), privind man‐
datul special în cazul unui act de dispoziție, ci și pe cel al art. 269, 
privind  noțiunea  de  act  autentic.  Aceasta  deoarece,  de  exemplu, 
renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății trebuie să îmbrace 
forma  autentică,  potrivit  dispozițiilor  art.  408  alin.  (3)  NCPC. 
Tranzacția  având  ca  obiect  transferul  unui  drept  real  imobiliar 
trebuie  să  îmbrace,  la  rândul  ei,  forma  autentică,  art.  1.244  NCC 
reglementând,  sub  sancțiunea  nulității  absolute,  obligativitatea 
formei  autentice  pentru  convenții  ce  strămută  sau  constituie 
drepturi reale imobiliare. Și exemplele ar putea continua. În aceste 
situații,  și  mandatul  dat  avocatului  pentru  efectuarea  unui  astfel 
de act de dispoziție trebuie să îmbrace forma cerută pentru înche‐
ierea  actului,  în  virtutea  principiului  simetriei  actelor  juridice,  așa 
cum  rezultă  din  prevederile  art.  2.013  NCC,  potrivit  cărora  man‐
datul  trebuie  să  respecte  forma  cerută  pentru  încheierea  actului 
juridic, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Forma mandatului, 
reglementată de art. 85 NCPC (ce prevede forma autentică doar în 
cazul  mandatarului  neavocat,  mandatarul  avocat  dovedindu‐și 

1  Reamintim  că  art.  81  NCPC  se  referă  la  toate  formele  de  reprezentare 

reglementate  în  art.  80  NCPC  (legală,  convențională,  judiciară),  nu  doar  la  cea 
convențională, pe care o tratăm în prezenta secțiune. 
2 A se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, 2013, op. 

cit., p. 431, pct. 349. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
187
împuternicirea  prin  înscrisul  prevăzut  de  legea  de  organizare  a 
profesiei,  care  nu  este  act  autentic),  se  referă  la  mandatul  dat  în 
vederea reprezentării în proces, cu conținutul stabilit potrivit dis‐
pozițiilor art. 87 NCPC, fără a avea în vedere limitele reprezentării 
din art. 81 NCPC. 
Dispoziția din Statutul profesiei de avocat reprezintă, astfel, o 
depășire  a  delegării  legislative  acordate  Uniunii  Barourilor  de 
către  legiuitor  prin  art.  112  lit.  b)  din  Legea  nr.  51/1995  pentru 
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat1, republicată, pentru 
că, prin textul art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei, fie se declară 
autentic  contractul  de  asistență  juridică,  fie  că  se  derogă  de  la 
regula simetriei consacrată de Codul civil. 
Fiind  un  act  normativ,  instanța  nu  poate  invoca  excepția  de 
nelegalitate, întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile art. 4 alin. (1) 
din  Legea  nr.  554/2004  a  contenciosului  administrativ,  republi‐
cată, actualizată2, aceasta poate avea ca obiect doar acte adminis‐
trative individuale. Statutul nu poate constitui nici obiect al excep‐
ției  de  neconstituționalitate,  aceasta  vizând  doar  legile  și  ordo‐
nanțele guvernului, conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea 
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, 
republicată3.  Singura  modalitate  în  care  poate  fi  desființat  textul 
respectiv  pare  să  fie  o  acțiune  în  contencios,  în  temeiul  art.  7  
alin. (11), art. 11 alin. (4) ş.a. din Legea contenciosului administrativ.  
Totuși,  pentru  că  judecătorul  este  cel  care  aplică  legea,  în 
cadrul acestei activități, el poate constata prevalenţa unui act nor‐
mativ (Codul de procedură civilă – lege organică) față de un alt act 
normativ  (Statutul  profesiei  de  avocat,  adoptat  de  Uniunea 
Barourilor din România), atunci când această atribuție cade în sar‐
cina instanței de judecată și nu constituie o chestiune prejudicială 
de  competența  unui  organ  din  afara  instanțelor  judecătorești,  în 

1 Poate fi accesată pe http://lege5.ro/gratuit/ge2danzsga/legea­nr­51­1995­ 

pentru­organizarea­si­exercitarea­profesiei­de­avocat.  
2 Poate fi accesată pe http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1145/LEGEA_ 

554_2004,_Actualizata_2014,_a_contenciosului_administrativ. 
3 Poate fi accesată pe http://www.ccr.ro/Legea­nr­471992. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
188
sensul  art.  124  alin.  (1)  NCPC.  Judecătorul  oricărei  cauze  poate 
înlătura, astfel, aplicarea textului din actul normativ cu forță juri‐
dică inferioară, fără a fi nevoit să aștepte ca vreo persoană intere‐
sată să exercite o acțiune în contencios administrativ în acest sens. 
Revenind  la  problema  de  la  care  am  plecat,  așadar,  avocatul 
are  nevoie  de  mandat  special  pentru  efectuarea  unor  acte  de 
dispoziție în numele părții, iar, în cazul în care aceste acte trebuie 
să  îmbrace  forma  autentică,  și  mandatul  trebuie  să  îmbrace 
aceeași formă. 
 
2.6.  Reprezentarea  judiciară  a  părţii  care  nu  se  poate 
apăra singură și nu este în situaţia de a solicita ajutor public 
judiciar sau reprezentarea judiciară împotriva voinţei părţii. 
Ajutorul  public  judiciar  în  materie  civilă  și  puterea  de 
apreciere a instanţei 
Așa cum am arătat deja, principiul contradictorialității și cel al 
dreptului  la  apărare  se  află  într‐o  strânsă  legătură,  presupunând 
din  partea  instanței  o  serie  de  atribuții  referitoare  nu  doar  la 
salvgardarea  dreptului  părții  de  a  pune  concluzii  în  legătură  cu 
orice  cerere,  apărare,  excepție,  incident  procedural  invocat  în 
cauză, ci și la asigurarea faptului că partea va putea pune concluzii 
în  cunoștinţă  de  cauză,  fie  pentru  că  înțelege  singură  obiectul 
asupra  căruia  i  se  cere  să  se  pronunțe,  fie  pentru  că  dispune  de 
asistența  juridică  necesară  realizării  acestui  scop.  În  realizarea 
acestei atribuții, noul Cod pune la dispoziția judecătorului o insti‐
tuție  ce  nu  exista  în  vechiul  Cod,  ci  doar  în  Codul  de  procedură 
penală, ce îi permite desemnarea unui apărător din oficiu.  
Astfel,  în  art.  80  alin.  (4)  NCPC  se  arată  că,  atunci  „când 
circumstanțele  cauzei  o  impun  pentru  a  se  asigura  dreptul  la  un 
proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din 
proces  un  reprezentant  în  condițiile  art.  58  alin.  (3),  arătând  în 
încheiere limitele și durata reprezentării”.  
Din  cuprinsul  textului  de  lege,  putem  desprinde  câteva  idei 
pentru  a  contura  rolul  judecătorului  în  punerea  în  practică  a 
acestei instituții.  
Contradictorialitate şi drept la apărare   
189
Astfel, judecătorul are puterea de a aprecia [în sensul art. 22 
alin.  (7)  NCPC]  care  sunt  acele  circumstanțe  care  impun  desem‐
narea unui reprezentant judiciar, urmând a avea în vedere o serie 
de  criterii,  cum  ar  fi  complexitatea  cauzei,  gradul  de  pregătire  a 
părții  etc.1.  Oricum,  în  concret,  judecătorul  trebuie  să  evalueze 
dacă  partea  înțelege  problema  de  drept  asupra  căreia  i  se  cere 
să‐și  exprime  părerea  și  care  sunt  consecințele  pe  care  soluția 
asupra  acesteia  le‐ar  putea  atrage  asupra  părții,  respectiv  dacă 
acestea  ar  putea  fi  atât  de  grave  încât  să  afecteze  dreptul  ei 
fundamental  la  un  proces  echitabil.  De  exemplu,  dacă  se  pune  în 
discuția  părții  excepția  lipsei  calității  procesuale  active,  a  cărei 
admitere ar duce la respingerea acțiunii, iar, din concluziile părții, 
rezultă că aceasta nu a înțeles excepția invocată în pofida oricăror 
încercări  din  partea  instanței  de  a  reduce  problema  de  drept  la 
nivelul de înțelegere a părții. Puterea de apreciere a judecătorului 
în astfel de situații poate constitui obiect al controlului judiciar, în 
căile  de  atac  putându‐se  invoca  încălcarea  dreptului  la  apărare, 
ceea  ce  ar  constitui  motiv  de  nulitate  a  hotărârii2.  Aceasta  însă 
circumstanțiat, avându‐se în vedere și atitudinea părții, ținându‐se 
seama de împrejurarea dacă aceasta a învederat sau nu instanței 
lipsa  cunoștințelor  necesare  pentru  a  pune  concluzii  raportat  la 
problema  pusă  în  discuție  de  judecător,  dacă  a  cerut  termen 
pentru pregătirea apărării etc. 
Desemnarea  unui  reprezentant  judiciar  nu  are  nicio  legătură 
cu  posibilitatea  părții  de  a  beneficia  de  ajutor  public  judiciar  sub 
forma asistenței judiciare gratuite3. Aceasta deoarece, ipotetic, pot 
exista situații în care partea dispune de puterea financiară de a‐și 
angaja  orice  avocat,  doar  că  nu  dorește  acest  lucru,  nerealizând 

1 A se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), 

Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 226, pct. 3, lit. c). 
2 Ibidem, pp. 226‐227, pct. 5. 
3 Pentru opinia potrivit căreia faptul că partea nu îndeplinește condițiile legii 

speciale  pentru  a  beneficia  de  asistență  juridică  gratuită  poate  constitui  un 
criteriu  de  care  instanța  trebuie  să  țină  seama  atunci  când  recurge  la  această 
instituție, a se vedea M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de 
procedură civilă…, op. cit., p. 226, pct. 3, lit. c).  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
190
necesitatea  unei  asistențe  juridice  calificate.  Într‐o  astfel  de  situ‐
ație,  instanța  va  desemna  pentru  ea  un  reprezentant  judiciar 
dintre  membrii  baroului,  în  condițiile  art.  58  alin.  (3)  NCPC, 
punându‐i  în  sarcină  obligația  de  plată  a  acestuia  în  condițiile 
prevăzute  de  art.  58  alin.  (4)  NCPC  și  art.  48  alin.  (1)  din  O.U.G.  
nr.  80/20131.  Dacă  partea  nu  este  în  măsură  să  achite  onorariul 
acestui  reprezentant,  art. 48  alin. (2)  din O.U.G.  nr. 80/2013 pre‐
vede  că  instanța  poate  stabili  ca  avansarea  remunerației  curato‐
rului să se facă de cealaltă parte, atunci când aceasta este în inte‐
resul continuării procesului2, sau ca suma să fie avansată de stat, 
în cazuri urgente, urmând a fi recuperată de la partea care pierde 
procesul,  iar,  dacă  aceasta  este  chiar  partea  care  a  beneficiat  de 
numirea  curatorului,  iar  aceasta  îndeplinește  condițiile  acordării 
ajutorului  public  judiciar,  cheltuielile  rămân  în  sarcina  statului 
(art. 49 din același act normativ). 
Instanța  are,  de  asemenea,  puterea  de  a  aprecia  dacă  partea 
are  nevoie  de  asistență  judiciară  pe  toată  durata  unei  anumite 
etape a procesului derulate în fața ei (primă instanță, cale de atac) 
sau doar cu privire la anumite acte de procedură. Pe toate acestea 
le va arăta în încheierea prevăzută de art. 80 alin. (4) NCPC.  
Ea  poate  înlocui  reprezentantul  judiciar  numit  de  aceasta 
dintre membrii baroului, atunci când apreciază că acesta nu înde‐
plinește atribuțiile avute în vedere de instanță atunci când a decis 
numirea sa.  

1 Nu putem să ne abținem de la a remarca actul normativ ales de legiuitor 

pentru a reglementa această instituție, și anume Legea taxelor de timbru, care nu 
are  vreo  legătură  cu  instituția  asistenței  juridice  gratuite.  Credem  că  era  mai 
potrivită  reglementarea  ei  în  cadrul  O.U.G.  nr.  51/2008  privind  ajutorul  public 
judiciar în materie civilă. 
2 Este adevărat că textul se referă la toate ipotezele numirii unui curator în 

condițiile art. 58 alin. (3) NCPC, fiind mai greu de imaginat că instanța ar recurge 
la acest mijloc în cazul analizat, ci, mai degrabă, în situația numirii unui curator 
pentru pârâtul cu domiciliul necunoscut, în condițiile art. 167 alin. (3) NCPC, ori 
pentru incapabilul aflat în conflict de interese cu reprezentantul său legal sau, în 
situații de urgență, pentru incapabilul ce nu are desemnat reprezentant legal, la 
cererea părții interesate, în condițiile art. 58 alin. (1) și (2) NCPC. 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
191
Instanța nu va putea însă aprecia caracterul insuficient al apă‐
rării  în  cazul  în  care  partea  și‐a  angajat  singură  avocat  și  decide 
necesitatea numirii unui reprezentant judiciar, în condițiile art. 80 
alin.  (4)  NCPC,  întrucât  instanța  poate  evalua  munca  depusă  de 
avocat doar  în contextul  stabilirii cheltuielilor de judecată în sar‐
cina  celeilalte  părți,  putând  să  îi  reducă  onorariul  în  condițiile  ce 
urmează a fi analizate în secțiunea ce urmează1. 
 
2.7.  Câteva  probleme  legate  de  reducerea  onorariului 
avocaţial 
În  spațiul  acestei  secțiuni,  nu  ne‐am  propus  să  dezbatem  pe 
larg chestiunea atribuțiilor instanței în ceea ce privește reducerea 
acelei părți din onorariul avocațial care intră în componența chel‐
tuielilor  de  judecată  suportate  de  partea  care  a  pierdut  procesul, 
existând  o  vastă  jurisprudență  în  acest  sens,  ci  dorim  doar  să 
abordăm  două  chestiuni  legate  de  dispozițiile  cuprinse  în  noua 
reglementare.  
Textul  art.  451  alin.  (2)  teza  I  NCPC  diferă  de  cel  al  art.  274 
alin.  (3)  C.  pr.  civ.  1865.  Astfel,  textul  vechiului  Cod  prevedea  că 
judecătorii  au  dreptul  să  mărească  sau  să  micșoreze  onorariile 
avocaților,  potrivit  cu  cele  prevăzute  în  tabloul  onorariilor  mini‐
male,  ori  de  câte  ori  vor  constata  motivat  că  sunt  nepotrivit  de 
mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau de munca depusă de 
avocat. Noul Cod prevede că instanța poate, „chiar și din oficiu, să 
reducă  motivat  partea  din  cheltuielile  de  judecată  reprezentând 
onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat 
în  raport  cu  valoarea  sau  complexitatea  cauzei  ori  cu  activitatea 
desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”. 
În  principiu,  noul  Cod  nu  face  decât  să  reflecte  expres  criteriile 
1  În  sensul  că,  întrucât  textul  nu  distinge,  judecătorul  ar  putea  să  aplice 

prevederile art. 80 alin.  (4) NCPC  chiar dacă partea  are  reprezentant legal,  con‐


vențional  sau judiciar, a  se vedea M. Tăbârcă,  Drept procesual civil, 2013, vol. II, 
op.  cit.,  p.  421,  pct.  330.  Suntem  de  acord  cu  faptul  că  instanța  poate  numi  un 
reprezentant  judiciar  și  în  cazul  reprezentării  convenționale  a  persoanei  fizice, 
dar numai în situația în care aceasta și‐a desemnat mandatar neavocat. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
192
deja  cristalizate  în  practică  privind  evaluarea  muncii  depuse  de 
avocat.  Ceea  ce  constituie  o  modificare  de  substanță  totuși  este 
termenul  „vădit”,  care  înseamnă  mai  mult  decât  „nepotrivit”,  ne‐
fiind  suficient  ca  onorariul  să  fie  mai  mare  decât  cel  reclamat  de 
munca  concretă  depusă  de  avocat,  având  în  vedere  criteriile  ară‐
tate în textul de lege, ci disproporția trebuie să fie una evidentă și 
mare.  Aprecierea  acestei  împrejurări  rămâne,  oricum,  la  latitu‐
dinea  judecătorului,  care,  atunci  când  va  estima  că  există  o  astfel 
de  disproporție,  va  ajusta  onorariul  până  la  cuantumul  pe  care  îl 
apreciază proporţional raportat la criteriile rezultând din textul de 
lege.  
Aici s‐ar putea ridica o problemă de previzibilitate a practicii 
unei  instanțe  în  ceea  ce  privește  cauzele  repetitive.  Bunăoară,  în 
materia restituirii a ceea ce generic am putea denumi „taxa auto”, 
jurisprudența  Curții  de  Apel  Cluj,  în  ceea  ce  privește  cuantumul 
onorariului  avocațial  în  aceste  categorii  de  cauze  sub  imperiului 
vechiului Cod de procedură civilă, era în sensul de a stabili un ono‐
rariu  avocațial  de  maximum  500  lei  pentru  fond  și  de  maximum 
300 lei pentru recurs. În condițiile noului Cod, s‐ar putea susține, 
de  exemplu,  că  un  onorariu  de  600  lei  pentru  fond  este  „vădit” 
disproporționat? Până la urmă va rămâne tot la aprecierea instan‐
ței, care va avea în vedere toate criteriile, pentru că, dacă am da un 
răspuns  general  negativ,  atunci,  teoretic,  cuantumul  acestor  ono‐
rarii  poate  fi  ridicat  în  timp  gradual  (600,  700,  800  etc.),  fără  ca 
instanța să își poată exercita vreodată puterea de cenzură.  
Nu vom insista foarte mult asupra criteriilor stabilite de textul 
art. 451 alin. (2) NCPC, pentru că, așa cum am arătat deja, criteriile 
sunt  preluate  de  legiuitor  din  practica  deja  cristalizată  a  instan‐
țelor  sub  imperiul  vechiului  Cod.  Aici  dorim  să  discutăm  doar 
criteriul referitor la participarea avocatului (părții care a câștigat 
procesul) la termenele de judecată, existând o practică, în special a 
marilor firme de  avocatură, de  a percepe onorarii  pentru partici‐
parea la fiecare termen de judecată, indiferent de prestația avoca‐
tului,  mai  cu  seamă  în  cazul  deplasării  acestuia  în  altă  localitate. 
Credem  că  și  simpla  deplasare  în  caz  de  amânare  fără  discuție 
Contradictorialitate şi drept la apărare   
193
justifică  plata  unui  onorariu  avocațial,  atunci  când  amânarea  nu 
era previzibilă. De exemplu, nulitatea procedurii de citare poate fi 
acoperită  prin  prezența  părții  sau  a  reprezentantului  ei  [art.  160 
alin. (1) și (2) NCPC], deci nu există o previziune clară în ceea ce 
privește  amânarea  cauzei,  dar,  într‐un  alt  exemplu,  depunerea 
raportului  de  expertiză  cu  nerespectarea  termenului  de  10  zile 
prevăzut de art. 336 alin. (1) teza I NCPC permite părții să solicite 
o  amânare  în  vederea  studierii  acestuia,  așadar,  în  cazul  pre‐
zentării  avocatului  doar  pentru  a  solicita  amânarea  în  acest  scop 
(ceea  ce  putea  face  și  printr‐o  cerere  scrisă  adresată  instanței) 
poate determina o reducere substanțială a onorariului pentru acel 
termen. 
Având  în  vedere  principiul  consacrat  prin  dispozițiile  art.  6 
NCPC, referitor la dreptul la un proces echitabil, în termen optim și 
previzibil,  credem  că  avocatul  nu  trebuie  neapărat  recompensat 
pentru participarea la mai multe termene de judecată, cu atât mai 
puțin în situațiile în care aceasta se datorează unor manevre vexa‐
torii,  dilatorii,  ce  tind  spre  prelungirea  duratei  procesului,  după 
cum  nici  nu  poate  fi  sancționat  pentru  că  a  pregătit  foarte  bine 
cauza, iar aceasta s‐a judecat la primul termen. Activitatea avoca‐
tului  constă  și  în  pregătirea  litigiului,  formularea  cererii  de  che‐
mare  în  judecată,  a  întâmpinării  și  a  celorlalte  acte  de  procedură 
depuse  în  etapa  scrisă  a  procesului,  etapă  scrisă  al  cărei  scop 
constă tocmai în pregătirea cuprinzătoare a soluționării cauzei și, 
prin  aceasta,  în  reducerea  numărului  de  termene  de  judecată 
necesare soluționării cauzei. Cu alte cuvinte, un avocat care mani‐
festă  diligență  în  etapa  scrisă,  formulând  cererile  și  apărările  în 
termenele și condițiile prevăzute de lege, contribuie în mod semni‐
ficativ la scurtarea duratei procesului, iar clientul său nu trebuie în 
niciun caz „sancționat” pe tărâm pecuniar, pe motiv că procesul a 
avut  o  durată  scurtă,  dezideratul  cuprins  în  art.  6  NCPC  fiind 
imposibil de  atins fără cooperarea părților și, îndeosebi,  a  avoca‐
ților  lor.  Așa  fiind,  considerăm  că  numărul  redus  de  termene  ar 
putea fi luat în considerare pentru aplicarea art. 451 alin. (2) NCPC 
numai  în  măsura  în  care  complexitatea  pricinii  și  activitatea 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
194
depusă  de  avocat  sunt  reduse  (de  exemplu,  cauze  repetitive  sau 
foarte simple).  
 
Concluzii 
În  realizarea  principiului  contradictorialității,  noul  Cod  de 
procedură civilă distribuie echilibrat roluri părților și judecătorului. 
Contrar aparenței create la o lectură sumară a textelor, părțile nu au 
doar drepturi, ci și obligații, alături de judecător, în legătură cu acest 
principiu fundamental al procesului civil.  
Cu condiția de a cunoaște mijloacele potrivite, părțile pot folosi 
în favoarea lor rolul activ al judecătorului, în acele situații în care au 
decăzut  din  dreptul  de  a  efectua  anumite  acte  de  procedură,  știut 
fiind că sancțiunea decăderii nu se aplică instanței. 
Cunoscând filosofia Codului în distribuirea rolurilor între cele 
două  categorii  de  participanți  la  proces,  devine  posibilă  găsirea 
soluțiilor în situații particulare care cer aplicarea principiului con‐
tradictorialității,  prezentul  capitol  abordând  doar  câteva  aspecte 
considerate de noi importante.  
Cu  privire  la  principiul  dreptului  la  apărare,  rolul  instanței 
dobândește  noi  valențe,  judecătorul  având  obligația  de  a  se  asi‐
gura că partea beneficiază de o apărare adecvată. 
La  stabilirea  cheltuielilor  de  judecată,  atunci  când  abordează 
problema sensibilă a cenzurării onorariului avocațial, judecătorul 
trebuie  să  aibă  în  vedere  ansamblul  muncii  depuse  de  avocat  și 
mai puțin numărul termenelor de judecată la care acesta a parti‐
cipat,  recompensând,  dar  și  sancționând,  atunci  când  este  cazul, 
contribuția  sau  piedicile  puse  de  acesta  în  ceea  ce  privește  reali‐
zarea  dezideratului  unui  proces  echitabil,  ce  se  desfășoară  într‐o 
durată  de  timp  ce  se  poate  circumscrie  sintagmei  de  „termen 
optim și previzibil”, consacrată de dispozițiile art. 6 din Cod.  
Dezideratul aflării adevărului...   
195

CAPITOLUL IV 
Dezideratul aflării adevărului și rolul 
judecătorului în administrarea probelor 

„Atitudinea raţională poate fi exprimată cel 
mai bine prin  frazele: poate  că tu ai dreptate, și 
poate că eu nu am dreptate; iar dacă în discuţia 
noastră critică poate nu vom decide definitiv care 
din noi are dreptare, totuși putem spera că după 
o asemenea discuţie să vedem lucrurile ceva mai 
limpede  ca  înainte.  Putem  învăţa  amândoi  unul 
de  la  altul,  atâta  vreme  cât  nu  uităm  că  nu  este 
atât de important ca unul să aibă dreptate, ci mai 
degrabă  să  ne  apropiem  de  adevărul  obiectiv. 
Deoarece  pentru  amândoi  este  important  ade­
vărul  obiectiv"  (K.  Popper,  În  căutarea  unei  lumi 
mai  bune.  Conferinţe  și  eseuri  din  trei  decenii,  
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 221). 
 
Preambul 
Rolul activ al judecătorului în materie probatorie constituie o 
constantă a procedurii civile române moderne, începând cu Legea 
de reformă din anul 1900 a Codului de procedură civilă adoptat în 
1865,  continuând  cu  Legile  de  accelerare  a  judecăților  din  anii 
1925, 1929 și 1943, care au lărgit considerabil prerogativele jude‐
cătorului  în  ceea  ce  privește  intervenția  activă  în  dezbateri,  for‐
mularea de întrebări, punerea în discuție a chestiunilor de fapt și 
de  drept  relevante,  respectiv  în  ceea  ce  privește  administrarea 
probelor,  și  culminând  cu  dispozițiile  Legii  nr.  18/1948,  care  au 
extins  prerogativele  preexistente  ale  judecătorului,  soluția  fiind 
păstrată, în linii mari, până în prezent1. 
1  Pentru  o  expunere  detaliată  și  pertinentă  a  evoluției  reglementării,  a  se 

vedea C.E. Alexe, op. cit., pp. 392‐424.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
196
În  pofida  unor  critici  formulate  după  anul  1989,  potrivit 
cărora  principiul  rolului  activ  ar  fi  de  sorginte  comunistă1  și  ar 
trebui  abandonat,  în  doctrină  s‐a  arătat  că  sursa  principală  a  
art.  129  C.  pr.  civ.  1865  (modificat  în  anii  1948  și  2000)  o 
reprezintă  dispozițiile  fostului  art.  95  C.  pr.  civ.  1865  (în  forma 
anterioară  anului  1948),  rolul  activ  al  judecătorului  în  desfă‐
șurarea  dezbaterilor  și  administrarea  probatoriului  fiind  o  trăsă‐
tură caracteristică a legiuirilor moderne2. 
Noul  Cod  de  procedură  civilă  a  păstrat,  în  ansamblu,  soluția 
unui rol semnificativ al instanței judecătorești în ceea ce privește 
administrarea  probelor,  procedând  însă  atât  la  o  actualizare 
terminologică  –  nu  se  vorbește,  in  terminis,  despre  „rol  activ”, 
sintagmă  care  a  suferit  un  proces  de  erodare,  printr‐o  prea 
frecventă și inexactă invocare, deși ea nu se regăsea ca atare nici în 
vechiul Cod –, cât și, mult mai important, la o nouă calibrare fină a 
principiului  rolului  activ  în  materie  probatorie  în  raport  cu 
principiul disponibilității și cu obligația părților de a introduce în 
proces în timp util,  respectiv în  mod corect și complet  faptele  pe 
care  se  întemeiază  [art.  14  alin.  (2)  și  (3)  NCPC]  și  de  a‐și  proba 
pretențiile și apărările [art. 10 alin. (1) NCPC].  
Preeminența  obligației  părților  de  a‐și  proba  pretențiile  și 
apărările rezultă cu precădere din dispozițiile art. 254 alin. (1), (5) 
și (6) NCPC, însăși succesiunea textelor fiind grăitoare3: probele se 
propun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată și 
de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii [art. 254 
alin. (1)]. Doar în mod subsidiar, dacă probele propuse și adminis‐
trate  nu  sunt  îndestulătoare  pentru  lămurirea  în  întregime  a 

1 S‐a arătat cu temei că în anul 1948, apoi în perioada dictaturii comuniste, 

rolul activ al judecătorului a fost exacerbat; în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, 
Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, op. cit., p. 100.  
2 A se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de 

procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 56. 
3 Aceeași constatare se impune  și prin raportare la  ansamblul  dispozițiilor 

art. 129 C. pr. civ. 1865, a cărui structură este similară.  
Dezideratul aflării adevărului...   
197
procesului,  instanța  va  dispune  ca  părțile  să  completeze  probele 
[art.  254  alin.  (5)  teza  I],  fiind  însă  lăsată  la  aprecierea  sa  (care, 
după cum vom vedea, nu este discreționară) forma cea mai ener‐
gică de rol activ, respectiv ordonarea probelor din oficiu [art. 254 
alin. (5) teza a II‐a]. Pentru a înlătura orice dubiu, s‐a prevăzut că 
părțile nu se pot plânge în calea de atac de omisiunea instanței de 
a  ordona  din  oficiu  probe  pe  care  nu  le‐au  propus  și  la  a  căror 
administrare  nu  și‐au  dat  concursul  în  condițiile  legii  [art.  254  
alin. (6)]. 
Credem  că  această  calibrare  fină  constituie  un  demers  bine‐
venit,  de  restabilire  a  unei  corelații  firești  dintre  principiile 
fundamentale ale procesului civil, rolul activ al judecătorului fiind 
sensibil  atenuat,  pentru  a  nu  mai  permite  ca  pe  calea  invocării 
rolului activ să fie eludate obligațiile ce incumbă părților, precum 
și regulile referitoare la sarcina probei. Nu mai puțin însă, prero‐
gativele  extinse  ale  judecătorului  în  materie  de  probațiune  sunt 
păstrate,  judecătorul  fiind  obligat  să  le  exercite  într‐o  manieră 
diligentă, pentru lămurirea situației de fapt și aflarea adevărului în 
cauză. 
Pornind  de  la  aceste  considerații  generale,  după  o  succintă 
trecere  în  revistă  a  sediului  materiei  (ocazie  cu  care  ne  vom  re‐
zuma la principalele dispoziții referitoare la rolul judecătorului în 
administrarea probelor) și după examinarea chestiunii prealabile, 
din punct de vedere conceptual, a obligației de susținere (alegare) 
a  faptelor  litigioase,  vom  examina  chestiunea  faptelor  necontes‐
tate,  respectiv  principalele  etape  în  care  se  manifestă  preroga‐
tivele  instanței  în  materie  probatorie:  propunerea,  dezbaterea 
contradictorie, încuviințarea sau respingerea motivată a probelor 
propuse  de  părți,  administrarea  probelor,  punerea  în  discuție  a 
insuficienței  probelor  administrate,  ordonarea  din  oficiu  a  pro‐
belor,  pentru  ca,  în  final,  să  examinăm  problema  sancțiunii  inci‐
dente  în  cazul  neexercitării  prerogativelor  conferite  de  lege 
judecătorului în materie probatorie. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
198
4.1. Sediul materiei – prevederile legale relevante cuprinse 
în noul Cod de procedură civilă 
 
Art. 10. Obligaţiile părţilor în desfășurarea procesului 
(1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură 
în  condiţiile,  ordinea  şi  termenele  stabilite  de  lege  sau  de  jude­
cător, să­şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfă­
şurarea  fără  întârziere  a  procesului,  urmărind,  tot  astfel,  finali­
zarea acestuia. 
(2) Dacă  o  parte  deţine  un  mijloc  de  probă,  judecătorul 
poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţi­
şarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare. 
 
Art. 14. Contradictorialitatea 
(…) 
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care 
se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără 
a  denatura  sau  omite  faptele  care  le  sunt  cunoscute.  Părţile  au 
obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirma­
ţiile  părţii  adverse  cu  privire  la  împrejurări  de  fapt  relevante  în 
cauză. 
(…) 
 
Art. 16. Nemijlocirea 
Probele  se  administrează  de  către  instanţa  care  judecă 
procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel. 
 
Art. 22. Rolul judecătorului în aflarea adevărului 
(…) 
(2) Judecătorul  are  îndatorirea  să  stăruie,  prin  toate 
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea 
adevărului  în  cauză,  pe  baza  stabilirii  faptelor  şi  prin  aplicarea 
corectă  a  legii,  în  scopul  pronunţării  unei  hotărâri  temeinice  şi 
legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în 
drept  pe  care  părţile  le  invocă,  judecătorul  este  în  drept  să  le 
ceară  să  prezinte  explicaţii,  oral  sau  în  scris,  să  pună  în  dezba­
terea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă 
nu  sunt  menţionate  în  cerere  sau  în  întâmpinare,  să  dispună 
Dezideratul aflării adevărului...   
199
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi 
alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. 
 
Art. 237. Scopul şi conţinutul cercetării procesului 
(1) În  etapa  de  cercetare  a  procesului  se  îndeplinesc,  în 
condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, 
pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. 
(2) În  vederea  realizării  scopului  prevăzut  la  alin.  (1), 
instanţa: 
(…) 
3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza 
cererii  de  chemare  în  judecată,  a  întâmpinării,  a  răspunsului  la 
întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul; 
4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care 
sunt contestate; 
(…) 
6. va  lua  act  de  renunţarea  reclamantului,  de  achiesarea 
pârâtului sau de tranzacţia părţilor; 
7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte 
concludente,  precum  şi  pe  cele  pe  care,  din  oficiu,  le  consideră 
necesare  pentru  judecarea  procesului  şi  le  va  administra  în 
condiţiile legii; 
(…) 
9. va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verifi­
cărilor  în  registrele  de  evidenţă  ori  publicitate  prevăzute  de 
Codul civil sau de legi speciale; 
10. va  îndeplini  orice  alt  act  de  procedură  necesar  soluţio­
nării  cauzei,  inclusiv  verificări  în  registrele  prevăzute  de  legi 
speciale. 
 
Art. 254. Propunerea probelor. Rolul instanţei 
(1) Probele  se  propun,  sub  sancţiunea  decăderii,  de  către 
reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât 
prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse 
şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege. 
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu 
vor  mai  putea  fi  cerute  şi  încuviinţate  în  cursul  procesului,  în 
afară de cazurile în care: 
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
200
2. nevoia  administrării  probei  reiese  din  cercetarea  judecă­
torească şi partea nu o putea prevedea; 
3. partea  învederează  instanţei  că,  din  motive  temeinic 
justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; 
5. există acordul expres al tuturor părţilor. 
(3) În  cazurile  prevăzute  la  alin.  (2),  partea  adversă  are 
dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru 
care s­a încuviinţat proba invocată. 
(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), 
partea  este  obligată,  sub  sancţiunea  decăderii  din  dreptul  de  a 
administra proba încuviinţată: 
a) să  depună  lista  martorilor  în  termen  de  5  zile  de  la 
încuviinţarea probei, când se cere proba cu martori; 
b) să  depună  copii  certificate  de  pe  înscrisurile  invocate  cu 
cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s­a 
încuviinţat proba cu înscrisuri; 
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuvi­
inţarea  acestei  probe,  în  cazurile  în  care  interogatoriul  trebuie 
comunicat, potrivit legii; 
d) să  depună  dovada  plăţii  cheltuielilor  necesare  efectuării 
expertizei,  în  termen  de  5  zile  de  la  numirea  expertului  sau  în 
termenul  stabilit  de  instanţă  potrivit  dispoziţiilor  art.  331  alin. 
(2), dacă s­a încuviinţat proba expertizei. 
(5) Dacă  probele  propuse  nu  sunt  îndestulătoare  pentru 
lămurirea  în  întregime  a  procesului,  instanţa  va  dispune  ca 
părţile  să  completeze  probele.  De  asemenea,  judecătorul  poate, 
din  oficiu,  să  pună  în  discuţia  părţilor  necesitatea  administrării 
altor  probe,  pe  care  le  poate  ordona  chiar  dacă  părţile  se 
împotrivesc. 
(6) Cu  toate  acestea,  părţile  nu  pot  invoca  în  căile  de  atac 
omisiunea  instanţei  de  a  ordona  din  oficiu  probe  pe  care  ele  nu 
le­au propus şi administrat în condiţiile legii. 
 
Art. 255. Admisibilitatea probelor 
(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă 
la soluţionarea procesului. 
(2) Dacă un anumit fapt  este de notorietate publică ori  ne­
contestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstan­
ţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. 
Dezideratul aflării adevărului...   
201
(3) Uzanţele,  regulile  deontologice  şi  practicile  statornicite 
între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le 
invocă.  Regulamentele  şi  reglementările  locale  trebuie  dovedite 
de către cel care le invocă numai la cererea instanţei. 
(4) La  cererea  instanţei,  autorităţile  competente  sunt 
obligate  să  îi  comunice,  în  termenul  stabilit,  toate  informaţiile, 
înscrisurile ori reglementările solicitate. 
 
Art. 261. Locul administrării probelor 
(1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de jude­
cată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel. 
(…) 
 
4.2. Motivarea în fapt a pretenţiilor și apărărilor formulate 
Am  arătat  deja1  că  părțile  au  obligația  de  a‐și  motiva  în  fapt 
pretențiile  și  apărările,  cu  alte  cuvinte,  de  a  contura  obiectul  liti‐
giului, nu doar din perspectiva pretențiilor și apărărilor formulate, 
ci  și  a  împrejurărilor  de  fapt  pe  care  acestea  se  sprijină  [art.  14 
alin. (2), art. 194 lit. d) şi art. 205 alin. (2) lit. c) NCPC].  
Motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată (ori a altei 
cereri  având  aceeași  natură  juridică)  este  un  element  esențial  al 
acesteia, a cărui lipsă atrage nulitatea cererii2, întrucât, în lipsa sus‐
ținerii  (alegării)  unor  împrejurări  de  fapt  care  justifică  pretenția 
formulată,  aceasta  este  insuficient  conturată,  instanței  fiindu‐i 
imposibil  să  califice  juridic  cererea,  iar  pârâtului,  să  formuleze 
apărări3. 

1  A  se  vedea  supra,  Capitolul  I  –  „Principiul  disponibilității  –  conexiuni  şi 

limitări”. 
2 Credem că lipsa, dar și insuficiența ori imprecizia vădită a motivelor de fapt 

expuse  în  susținerea  pretenției  formulate  justifică  parcurgerea  procedurii  de 


regularizare prevăzute de art. 200 alin. (2) NCPC și, în lipsa regularizării, soluția 
corectă  este  anularea  cererii  informe,  potrivit  art.  200  alin.  (3).  Situația  este 
diferită  în  cazul  în  care  cererea  de  chemare  în  judecată  nu  cuprinde  probele 
propuse de reclamant, situație în care este incidentă sancțiunea decăderii, după 
cum vom arăta ulterior. 
3 A se vedea supra, Capitolul II.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
202
4.3. Corelaţie cu principiul disponibilităţii 
Motivele  de  fapt  expuse  de  părți  în  susținerea  pretențiilor  și 
apărărilor lor conturează limitele învestirii instanței judecătorești 
[cf. art. 9 alin. (2) NCPC], care nu este îndreptățită să se pronunțe 
asupra  unui  complex  faptic  cu  totul  diferit  decât  cel  introdus  în 
proces  de  părți.  Prerogativele  judecătorului  de  a  introduce  noi 
fapte  în  proces  sunt  limitate,  judecătorul  fiind  în  drept  să  ceară 
părților  explicații  în  legătură  cu  starea  de  fapt,  în  măsura  în  care 
susținerile  lor  în  legătură  cu  împrejurările  de  fapt  litigioase  sunt 
sumare, insuficiente, confuze ori contradictorii. Este adevărat, așa 
cum am arătat cu altă ocazie1, judecătorul, atunci când invocă din 
oficiu  o  excepție  sau  o  apărare  de  fond  de  ordine  publică,  ine‐
vitabil,  se  referă  și  la  o  stare  de  fapt  rezultând  din  probele  de  la 
dosar,  stare  de  fapt  la  care,  până  la  acel  moment,  este  posibil  ca 
niciuna dintre părți să nu fi făcut vreo referire. 
 
4.4.  Obligaţia  de  alegare  a  faptelor  litigioase,  premisa 
indispensabilă a probaţiunii 
În măsura în care părțile dau curs solicitării instanței, acestea 
vor introduce fapte complementare în proces, obligaţia de alegare 
a faptelor2 fiind îndeplinită în mod corect. Doar pe baza unor sus‐
țineri  complete  cu  privire  la  faptele  litigioase  devine  posibilă  și 
rațională probațiunea.  
Noul Cod de procedură civilă consacră în mod explicit această 
soluție,  stabilind  în  mod  imperativ  că  „părțile  trebuie  să  îşi  facă 
cunoscute  reciproc  şi  în  timp  util,  direct  sau  prin  intermediul 
instanței,  după  caz,  motivele  de  fapt  şi  de  drept  pe  care  îşi  înte‐
meiază  pretențiile  şi  apărările,  precum  şi  mijloacele  de  probă  de 
care  înțeleg  să  se  folosească,  astfel  încât  fiecare  dintre  ele  să  îşi 
poată organiza apărarea” [art. 14 alin. (2) NCPC]. Însă noul Cod nu 

1 A se vedea supra, Capitolul I, pct. 1.12. 
2 A se vedea H. Motulsky, Le “manque de base légale”, pierre de touche de la 

technique juridique, în „Écrits. Études et notes de procédure civile”, Dalloz, Paris, 
2010, p. 32.  
Dezideratul aflării adevărului...   
203
se mulțumește cu atât, obligând părțile să expună „situația de fapt 
la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și com‐
plet,  fără  a  denatura  sau  omite  faptele  care  le  sunt  cunoscute”  
[art.  14  alin.  (3)  teza  I  NCPC],  părțile  fiind,  așadar,  obligate  să  își 
dea  concursul  pentru  înfăptuirea  unei  justiții  corecte,  eficiente  și 
rapide. 
 
4.5.  Obligaţia  de  a  expune  un  punct  de  vedere  propriu 
faţă de susţinerile părţii adverse 
Totodată,  în  măsura  în  care  o  parte  își  îndeplinește  obligația 
de alegare a faptelor, prezentând motivele de fapt care îi justifică 
pretențiile  (în  cazul  reclamantului)  sau  apărările  (în  cazul  pârâ‐
tului),  adversarul  nu  poate  să  rămână  într‐o  simplă  expectativă, 
așteptând ca cel care a făcut o susținere de fapt să o și dovedească. 
Obligația de devoalare a propriului punct de vedere îi incumbă și 
celui față de care se fac anumite susțineri de fapt, întrucât „părțile 
au  obligația  de  a  expune  un  punct  de  vedere  propriu  față  de 
afirmațiile  părții  adverse  cu  privire  la  împrejurări  de  fapt  rele‐
vante în cauză” [art. 14 alin. (3) teza a II‐a NCPC].  
Așadar,  pentru  a  oferi  câteva  exemple,  în  măsura  în  care 
reclamantul  formulează  pretenții  decurgând  dintr‐un  contract 
despre care pretinde că a fost încheiat între părți și ulterior a fost 
executat  necorespunzător  de  pârât,  acesta  din  urmă  nu  poate  să 
facă  o  simplă  referire  la  sarcina  probei  ce‐i  incumbă  reclaman‐
tului,  ci  este  obligat  să  arate,  la  rândul  său,  în  cuprinsul  întâm‐
pinării, în ce măsură contractul a fost încheiat, care au fost preve‐
derile relevante și care sunt condițiile în care a avut loc executarea 
obligației  litigioase.  Similar,  pârâtul  chemat  în  judecată  într‐un 
proces de partaj, în  virtutea calității sale de succesibil, trebuie să 
declare dacă a acceptat sau nu succesiunea și să exhibe eventualul 
certificat de moștenitor care îi atestă calitatea, nefiind admisibil să 
refuze să se pronunțe în legătură cu un fapt care îi este, în mod evi‐
dent, cunoscut, respectiv acceptarea sau neacceptarea succesiunii. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
204
4.6. Obligaţia de a formula declaraţii sincere și complete 
cu privire la faptele relevante 
Generalizând, partea este obligată să formuleze declarații sin‐
cere și complete cu privire la fapte personale și la alte fapte care îi 
sunt cunoscute; în măsura în care este vorba despre faptele unor 
terți sau despre împrejurări obiective de care partea nu are cunoș‐
tință, ea este obligată să arate acest lucru. Desigur, în cazul în care, 
ulterior, din probațiune, rezultă că aceste susțineri nu sunt cores‐
punzătoare adevărului, întrucât partea cunoștea o anumită împre‐
jurare relevantă, pe care a tăinuit‐o față de instanță și față de par‐
tea  adversă,  partea  va  răspunde  pentru  prejudiciul  cauzat  [con‐
form art. 12 alin. (2) NCPC, precum și dispozițiilor dreptului comun 
în materie], fiind obligată, de pildă, să suporte cheltuielile aferente 
probei  a  cărei  necesitate  a  rezultat  doar  din  conduita  sa  proce‐
suală  dolosivă.  Totodată,  partea  poate  fi  obligată  la  plata  unei 
amenzi  judiciare.  Ca  atare,  nu  se  poate  susține  că  obligația  de  a 
expune  corect  și  complet  faptele  cunoscute  părții  ar  fi  lipsită  de 
sancțiune. De altfel, judecătorul poate administra din oficiu proba 
cu interogatoriu pe aspectele de fapt asupra cărora partea refuză 
să  se  pronunțe  din  proprie  inițiativă,  iar  refuzul  de  a  răspunde, 
precum  şi  răspunsul  vag,  neclar  ori  nefundamentat  pot  fi  valo‐
rificate, cu titlu de prezumție, în sensul permis de art. 358 NCPC1. 
Așadar, în mod ideal, probațiunea nu are menirea de a acoperi 
lacune  deliberate  în  expunerea  faptelor,  lacune  datorate  dorinței 
de a tergiversa, de a șicana, de a întârzia aflarea adevărului și nici 
de  a  infirma  susțineri  mincinoase,  părțile  fiind  obligate  să  spună 
adevărul și să‐și dea concursul în mod loial la înfăptuirea justiției.  
Odată  faptele  relevante  alegate  (susținute,  introduse  în  pro‐
ces)  în  etapa  scrisă  a  procesului,  respectiv  pe  calea  cererii  de 
chemare în judecată, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, 
judecătorul dispune de suficiente elemente care conturează cadrul 

1 Un alt exemplu de sancțiune ar putea fi art. 1.019 alin. (3) NCPC, în materia 

procedurii speciale a ordonanței de plată, ce permite instanței să considere lipsa 
întâmpinării ca o recunoaștere a pretențiilor creditorului. 
Dezideratul aflării adevărului...   
205
litigios,  putând  constata  deopotrivă  ce  clarificări  se  impun  cu 
privire la calificarea juridică a cererii, respectiv ce fapte sunt rele‐
vante  din  perspectiva  calificării  juridice  corecte.  După  stabilirea 
faptelor care sunt relevante pentru soluționarea procesului, jude‐
cătorul  trebuie  să  examineze,  în  mod  suplimentar,  în  ce  măsură 
aceste fapte sunt recunoscute, respectiv contestate, pentru a face, 
eventual, aplicarea art. 255 alin. (2) NCPC. 
 
4.7. Corelarea textelor 
Această  succesiune  logică  a  operațiunilor  mentale  desfă‐
șurate, desigur, cu ocazia pregătirii ședinței de judecată și studierii 
dosarului, rezultă acum in terminis din dispozițiile art. 237 alin. (2) 
pct. 3 și 4 NCPC, redate în cele ce precedă. 
Dispozițiile  art.  237  alin.  (2) pct.  4 NCPC  nu își relevă sensul 
deplin decât în urma coroborării lor cu art. 255 alin. (2) NCPC, care 
prevede că, „dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori ne‐
contestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele 
cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui”. 
Așadar,  neîndeplinirea  obligației  de  a  expune  un  punct  de 
vedere propriu  față de afirmațiile părții  adverse cu privire la îm‐
prejurări de fapt relevante în cauză poate produce în anumite con‐
diții consecințe pe plan probatoriu. 
 
4.8. Ce constituie însă un fapt necontestat? Când se poate 
vorbi  despre  o  „necontestare”  a  faptelor  alegate  (susţinute) 
de reclamant, spre exemplu? 
Spre deosebire de alte sisteme procesuale, mult mai exigente 
în această privință, sistemul de drept român îngăduie pârâtului să 
nu se prezinte la proces, fără a deduce că această atitudine pasivă 
semnifică o recunoaștere a pretențiilor formulate. În dreptul ger‐
man,  de  pildă,  pârâtul  este  obligat  să  arate  explicit  în  ce  măsură 
recunoaște  sau  contestă  faptele  alegate  de  reclamant,  simpla  sa 
tăcere având, ex lege, semnificația unei recunoașteri a faptelor care 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
206
nu au fost contestate expres și argumentat [art. 138 alin. (3) ZPO1], 
de unde rezultă că reclamantul este dispensat de probă în privința 
acestora. În condițiile în care pârâtul nu își declară intenția de a se 
apăra în proces în termenul acordat în acest scop, iar, ulterior, nu 
depune întâmpinare sau nu formulează apărări în termenele fixate, 
el este considerat absent, ceea ce îngăduie reclamantului să ceară 
instanței o hotărâre pronunțată în lipsă (Versäumnisurteil – art. 331 
și urm. ZPO). În cadrul acestei proceduri simplificate, instanța nu 
mai verifică temeinicia faptelor relatate de reclamant, care sunt dis‐
pensate de probă, ci doar concludenţa lor (Schlüssigkeit) – respectiv 
în ce măsură ele, dacă sunt prezumate adevărate, justifică în drept 
admiterea  pretenției  formulate.  Ca  un  corectiv  împotriva  acestei 
soluții drastice, care alocă un risc procesual semnificativ pârâtului 
care nu se apără în proces (pe temeiul prezumției că decizia de a 
nu se apăra este una conștientă, pârâtul știind că nu are dreptate, 
iar  faptele  expuse  de  reclamant  sunt  corecte),  pârâtul  poate  for‐
mula opoziție (Einspruch), în urma căreia hotărârea pronunțată în 
lipsă  este  lipsită  de  efecte,  iar  procedura  contencioasă  reîncepe 
(ceea  ce  produce  efecte  similare  unei  repuneri  în  termenul  de  a 
formula apărări de fond)2. Acest sistem – conform cu dreptul la un 
proces echitabil, întrucât pârâtul dispune de posibilități rezonabile 
de  a  se  apăra,  iar  instanța  verifică  oricum  concludența  faptelor 
afirmate,  respectiv  în  ce  măsură  acestea  se  subsumează  ipotezei 
unei norme juridice care justifică admiterea pretenției – simplifică 
în mod semnificativ activitatea instanței, care nu este ținută să ad‐
ministreze  probe  în  prezența  simplei  „tăceri”  a  pârâtului,  necu‐
noașterea poziției procesuale a acestuia fiind uneori de natură să 
îngreuneze semnificativ aflarea adevărului.  

1 Potrivit acestui text de lege, „faptele care nu sunt contestate în mod explicit 

trebuie  privite  ca  recunoscute,  dacă  intenția  de  a  le  contesta  nu  rezultă  din 
celelalte  declarații  ale  părții”.  Cu  privire  la  acest  text,  a  se  vedea  Zöller/Greger, 
Zivilprozessordnung, op. cit., pp. 650‐653.  
2 Indiferent dacă opoziția formulată duce la menținerea soluției inițiale sau 

la  pronunțarea  uneia  diferite,  cheltuielile  suplimentare  cauzate  de  pronunțarea 


unei  hotărâri  în  lipsă  și  de  procedura  opoziției  rămân  în  sarcina  oponentului.  
Cf., pentru detalii, art. 338‐344 ZPO, iar pentru observații doctrinare, a se vedea 
Zöller/Greger, Zivilprozessordnung, op. cit., pp. 1172‐1180. 
Dezideratul aflării adevărului...   
207
Dreptul român nu a preluat această soluție, care ar fi fost ris‐
cantă,  fie  și  numai  din  perspectiva  cunoștințelor  de  ordin  juridic 
foarte  reduse  ale  majorității  populației,  lipsei  mijloacelor  finan‐
ciare, situației frecvente în care domiciliul faptic nu corespunde cu 
cel  declarat  și  unde  partea  poate  fi  citată,  subzistând,  așadar,  o 
incertitudine asupra motivelor care au dus la neprezentare (simpla 
nepăsare,  necunoașterea  procesului,  întrucât  partea  nu  a  luat 
cunoștință de citație, recunoașterea tacită a pretențiilor formulate, 
situația în care partea nu are timp și resurse să formuleze apărări 
într‐o  cauză  etc.)1.  În  plus,  asistența  juridică  nu  este  obligatorie 
nici  în  cazul  reclamantului,  iar  standardul  etic  al  avocaților  și  al 
părților  este,  în  viața  reală,  foarte  divers,  motiv  pentru  care  ipo‐
teza unor acțiuni abuzive, șicanatorii ori pur și simplu temerare nu 
este doar teoretică. 
 
4.9. Relevanţa probatorie a faptelor necontestate 
Așadar,  în  procedura  contencioasă  de  drept  comun,  există 
argumente solide pentru a nu considera că simpla neprezentare a 
pârâtului  l‐ar  putea  dispensa  de  probă  pe  reclamant,  potrivit 
dispozițiilor  art.  255  alin.  (2)  NCPC2.  Aplicarea  acestui  articol  ar 
1  Cu  toate  acestea,  în  cadrul  unor  dezbateri  cu  judecători  din  alte  state 

europene,  îndeosebi  cele  al  căror  sistem  de  drept  este  influențat  de  dreptul 
german sau austriac, s‐a putut constata o mare uimire în legătură cu soluția legii 
române, de a‐l obliga pe judecător să administreze probe, chiar dacă pârâtul nu se 
apără  în  proces.  S‐a  observat  (nu  fără  temei)  că  în  acest  fel  se  pune  o  sarcină 
excesivă  asupra  instanței  judecătorești,  care  trebuie  să  aloce  un  efort  uneori 
semnificativ unor dosare care, în sistemele care cunosc hotărârea pronunțată în 
lipsă,  sunt  rezolvate  într‐o  manieră  simplă  și  expeditivă.  Facem  această 
observație  nu  din  dorința  de  a  introduce  instituția  hotărârii  pronunțate  în  lipsă 
(riscantă și neadecvată în contextul actual, astfel cum am arătat în text), ci pentru 
a sublinia că nu toate  soluțiile legislative pe care, uneori, le  socotim subînțelese 
sunt adoptate și în alte state ale Uniunii Europene. 
2 Însă, în procedura ordonanței de plată, art. 1.019 alin. (3) NCPC prevede că, 

în  cazul  nedepunerii  întâmpinării,  „instanța,  față  de  împrejurările  cauzei,  poate 
considera aceasta ca o recunoaștere a pretențiilor creditorului”. Textul – se pare, 
inspirat  de  dispozițiile  art.  5  alin.  (1)  din  fosta  Directivă  (CE)  2000/35  privind 
combaterea  întârzierii  efectuării  plăților  în  tranzacțiile  comerciale,  înlocuită  cu 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
208
trebui  făcută  doar  atunci  când  pârâtul  se  prezintă  și  formulează 
apărări,  fără  a  contesta  (decât  o  parte  din)  faptele  alegate  de 
reclamant1. 
Chestiunea de a ști în ce măsură un fapt necontestat este totuși 
necesar  a  fi  dovedit  sau,  dimpotrivă,  va  fi  socotit  recunoscut,  pe 
temeiul  unei  prezumții  judiciare  îngăduite  (dar  nu  impuse)  de 
text,  este  lăsată,  în  mod  prudent,  la  aprecierea  instanței  judecă‐
torești. Cum va fi exercitat însă acest drept de apreciere? 

Directiva 2011/7/UE, cu aceeași denumire, care conține o prevedere similară în 
art. 10 alin. (1) – permite, așadar, instanței să tragă o prezumție de recunoaștere 
din  împrejurarea  că  debitorul,  citat  legal,  nu  înțelege  să  formuleze  apărări  în 
procedura ordonanței de plată. Soluția legii este rațională, întrucât, în măsura în 
care  creditorul  opune  debitorului  o  creanță  certă,  lichidă  și  exigibilă,  lipsa  unei 
apărări se poate datora, în multe cazuri, conștiinței că pretenția este întemeiată, 
nefiind posibil ca debitorul să se opună cu succes admiterii cererii.  
Când însă ar trebui să facă instanța uz de această prezumție? Dintru început 
trebuie  spus  că,  atunci  când  pretenția  creditorului  este  pe  deplin  dovedită  prin 
înscrisurile  depuse  la  dosar,  prezumția  (adițională)  de  recunoaștere  este  lipsită 
de  interes  practic.  Cel  mult,  instanța  o  poate  folosi  ca  argument  suplimentar,  în 
motivarea hotărârii de admitere a cererii. Dacă, dimpotrivă, creditorul nu depune 
niciun înscris doveditor, avem îndoieli cu privire la soluția de admitere a cererii 
doar pe temeiul prezumției de recunoaștere. Așadar, ar urma ca instanța să dea 
eficiență  prezumției  menționate  în  completarea  unei  probațiuni  care  face  ca 
existența  creanței  pretinse  să  fie  verosimilă,  chiar  probabilă,  fără  însă  ca 
înscrisurile respective să facă o dovadă deplină [e.g., se depun mai multe facturi 
emise de creditor, care însă, deși comunicate debitorului, nu au fost nici acceptate 
expres, nici contestate în vreun fel; între părți s‐a încheiat un contract‐cadru, iar 
ulterior  sunt  emise  facturi  neacceptate  care  atestă  actele  de  executare  ale 
acordurilor  de  voință  subsecvente  (comenzi  acceptate),  precum  livrarea  unor 
mărfuri, prestarea unor servicii etc.]. În acest caz, trebuie sancționată atitudinea 
debitorului,  care  refuză  să  coopereze  cu  instanța  și  să  formuleze  un  punct  de 
vedere, în speranța că cererea va fi respinsă în considerarea unui probatoriu care 
nu este pe deplin edificator. 
1 Pentru o viziune mai restrictivă asupra semnificației faptelor necontestate, 

în  sensul  că  pare  a  fi  vorba  doar  despre  cele  explicit  recunoscute,  a  se  vedea:  
V.  Dănăilă,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  vol.  I,  p.  575;  
M.  Tăbârcă,  op.  cit.,  vol.  II,  p.  301.  Se  tinde,  după  părerea  noastră  nejustificat,  la 
asimilarea faptelor necontestate cu cele explicit recunoscute, caz în care suntem 
mai degrabă în sfera mărturisirii judiciare decât a aplicării dispozițiilor art. 255 
alin. (2) NCPC. În plus, adoptând această opinie, prevederile art. 14 alin. (3) teza a 
II‐a NCPC, discutate anterior, ar rămâne fără semnificație practică.  
Dezideratul aflării adevărului...   
209
Considerăm  că,  ori  de  câte  ori  litigiul  pune  în  discuție  doar 
drepturile  și  interesele  părților  litigante,  fără  ca  natura  dreptului 
litigios  ori  alte  circumstanțe  ale  pricinii  să  releve  probabilitatea 
atingerii unor interese legitime generale ori aparținând unor terți 
(spre exemplu, în discuție este un drept de creanță izvorât dintr‐un 
raport  juridic  obligațional  ale  cărui  părți  sunt  reclamantul  și 
pârâtul, neexistând indicii verosimile care ar face plauzibilă ideea 
fraudării intereselor unor terți determinați1), instanța ar trebui să 
dispenseze  cu  mai  multă  ușurință  de  probe  faptele  necontestate, 
pe  temeiul  prezumției  raționale  că,  în  ipoteza  în  care  acele  fapte 
nu ar corespunde adevărului, partea căreia i se opun și față de care 
ar produce consecințe nefavorabile le‐ar contesta în mod explicit, 
expunând  propria  sa  versiune  asupra  faptelor.  Bunăoară,  dacă 
succesibilii  (dovediți  ca  atare  prin  depunerea  actelor  de  stare 
civilă  corespunzătoare)  declanșează  un  proces  de  partaj  succe‐
soral, fără a‐și contesta reciproc calitatea de moștenitor acceptant, 
ar  fi  nejustificat  și  de  neînțeles  ca  instanța,  din  oficiu,  să  pună  la 
îndoială acceptarea în termen a moștenirii și să dispună adminis‐
trarea  de  dovezi  în  privința  unui  fapt  care,  fiind  necontestat  de 
către  cei  cărora  le‐ar  profita  ipotetica  neacceptare,  trebuie  privit 
ca recunoscut, procesul civil fiind cu precădere unul al intereselor 
private.  
Dimpotrivă,  dacă  litigiul  privește  drepturi  reale  (e.g.,  acțiune 
în revendicare, grănițuire, rectificare de carte funciară etc.), simpla 
necontestare sau chiar recunoaștere a pârâtului este în sine necon‐
cludentă,  dacă  reclamantul  nu  face  dovada  dreptului  invocat, 
întrucât, în această situație, există posibilitatea ca dreptul să apar‐
țină altei persoane, iar crearea unei aparențe (greșite) de drept în 
favoarea  reclamantului  ar  fi  de  natură  să  îl  prejudicieze  pe  ade‐
văratul  titular  al  dreptului2.  Situația  se  prezintă  similar  atunci 

1  Într‐o  astfel  de  situație,  dacă  tot  se  înțeleg,  părțile  ar  putea  depune  un 

înscris, chiar redactat ulterior, prin care să recunoască actul juridic preexistent. 
2  În  plus,  dacă  este  vorba  despre  un  bun  imobil,  transferul  dreptului  de 

proprietate  presupune  un  titlu  constând  într‐un  act  autentic  (art.  1.244  NCC), 
astfel  că  simpla  recunoaștere  a  dreptului  din  partea  pârâtului  nu  poate  suplini 
existența titlului. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
210
când  litigiul  privește  drepturi  de  care  părțile  nu  pot  dispune  în 
mod liber (e.g., expropriere, plata despăgubirilor pentru bunurile 
preluate abuziv de statul totalitar comunist, în cazul cărora iden‐
tificarea bunurilor ridică uneori dificultăți probatorii apreciabile). 
În aceste cazuri, instanța trebuie să aibă un rol activ mai accentuat 
și să dispună chiar din oficiu administrarea de probe pentru aflarea 
adevărului, chiar dincolo de ceea ce susțin părțile, dispunând, spre 
exemplu,  verificarea  registrelor  de  publicitate  imobiliară,  a  isto‐
ricului de rol fiscal, a evidențelor autorităților implicate în procesul 
de restituire a imobilelor preluate în perioada regimului comunist, 
precum și, dacă este cazul, efectuarea unei expertize tehnice topo‐
grafice pentru identificarea corectă a amplasamentului imobilului la 
care se referă titlurile de proprietate. 
Instanța poate dispune, de asemenea, administrarea de probe 
pentru dovedirea faptului necontestat atunci când dispune de indi‐
cii  temeinice  care  fac  plauzibilă  existența  unei  înțelegeri  fraudu‐
loase  a  părților,  în  detrimentul  terților1.  Soluția  decurge  atât  din 
caracterul permisiv al art. 255 alin. (2) NCPC, care lasă necesitatea 
probării  faptelor  necontestate  la  aprecierea  instanței,  cât  și  din 
argumentul  a  fortiori:  de  vreme  ce  se  admite  că  actele  de  dispo‐
ziție (exprese) ale părților pot fi cenzurate în cazul existenței unor 
indicii temeinice care fac plauzibilă existența intenției de a frauda 
interesele unor terți determinați2, cu atât mai mult trebuie admis 
că  instanța  poate  administra  probe  cu  privire  la  împrejurări  de 
fapt cu privire la care părțile nu fac recunoașteri exprese, dar nici 
nu le contestă.  
Dacă  părțile  doresc  să  treacă  peste  voinţa  judecătorului  de  a 
administra  probe  atunci  când  este  vorba  despre  drepturi  de  care 
1 Pentru un exemplu pertinent, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. II,  

p. 301.  
2  Circumstanțierile  din  text  nu  sunt  întâmplătoare,  întrucât  credem  că 

instanța  nu  ar  putea  cenzura  actele  de  dispoziție  ale  părților,  nici  verifica  din 
oficiu faptele necontestate în temeiul unei bănuieli cu caracter general, aprioric că 
astfel  de  acte  sau  atitudini  procesuale  ar  putea  servi  unor  scopuri  frauduloase. 
Prin  urmare,  din  circumstanțele  cauzei  ar  trebui  să  rezulte  atât  probabilitatea 
unei înțelegeri frauduloase (nu simpla posibilitate), cât și cine sunt terții care ar 
putea fi vătămați, în concret.  
Dezideratul aflării adevărului...   
211
acestea  pot  dispune,  pârâtul  recunoscând  pretențiile  reclaman‐
tului, reclamantul trebuie să solicite pronunțarea unei hotărâri în 
condițiile art. 436 NCPC, hotărârea pronunțată într‐o astfel de situ‐
ație  nebucurându‐se  însă  de  autoritate  de  lucru  judecat,  tocmai 
pentru că nu au la bază verificări jurisdicționale ale instanței1. 
 
4.10. Clarificarea susţinerilor părţilor 
În  fine,  în  măsura  în  care  instanța  are  dubii  asupra  semnifi‐
cației reale a necontestării explicite a unor fapte relevante de către 
partea căreia i se opun (bunăoară, reclamantul nu depune răspuns 
la  întâmpinare  ori  nu  răspunde  în  cuprinsul  acestuia  susținerii 
pârâtului, potrivit căreia a operat compensația, novația ori o remi‐
tere,  fie  și  parțială,  de  datorie),  ea  este  în  drept  să  solicite  părții 
să‐și completeze susținerile, oral sau în scris, fiind astfel înlăturate 
ambiguitățile cu privire la faptele a căror stabilire necesită sau nu 
administrarea  altor  probe  [prezumția  judiciară  îngăduită  de  
art. 255 alin. (2) NCPC fiind ea însăși o probă]. 
 
4.11. Dezbaterea cu privire la obiectul probaţiunii 
Notăm,  așadar,  că,  cel  puțin  atunci  când  susținerile  părților 
prezintă  o  anumită  complexitate,  este  recomandat  ca,  anterior 
încuviințării probelor, instanța să învedereze părților acele împre‐
jurări  de  fapt2  pe  care  le  consideră  relevante,  precum  și  princi‐
palele  chestiuni  de  fapt  care  vor  trebui  lămurite  prin  probele 
1 A se vedea, în acest sens, A. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), 

Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 992, pct. 8.  
2  În  ceea  ce  privește  dreptul  aplicabil,  art.  252  alin.  (1)  NCPC  prevede  că 

instanța  de  judecată  trebuie  să  ia  cunoştință  din  oficiu  de  dreptul  în  vigoare  în 
România,  regulă  care  dă  expresie  accepțiunii  celei  mai  uzitate  a  adagiului  iura 
novit curia. Cu titlu de excepție, art. 252 alin. (2) NCPC prevede că textele care nu 
sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într‐o altă modalitate anume 
prevăzută de lege, convențiile, tratatele şi acordurile internaționale aplicabile în 
România,  care  nu  sunt  integrate  într‐un  text  de  lege,  precum  şi  dreptul 
internațional  cutumiar  trebuie  dovedite  de  partea  interesată.  A  se  vedea  supra, 
Capitolul II. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
212
administrate [art. 14 alin. (4) și (5), art. 22 alin. (2) NCPC]1. După 
cum am arătat deja pe larg2, în acest mod, instanța dă o eficiență 
reală, iar nu doar declarativă și formală contradictorialității dezba‐
terilor,  ajutând  părțile  să  formuleze  cereri  utile  în  cauză,  inclusiv 
în ceea ce privește probațiunea. Cu alte cuvinte, dacă în prezența 
unei  instanțe  „opace”  părțile  ar  putea  înclina  spre  a  propune  o 
probațiune  mai  amplă  decât  cea  cu  adevărat  necesară,  pentru  a 
acoperi  toate  posibilitățile  ulterioare  de  apreciere,  o  conduită 
activă  și  transparentă  a  instanței,  orientată  spre  stabilirea  punc‐
telor de fapt și de drept litigioase, va duce la o concentrare și rațio‐
nalizare  a  dezbaterilor,  urmând  a  fi  administrate  doar  probele 
care sunt concludente și utile cauzei. În acest fel, se dă eficiență și 
dreptului părților la desfășurarea procesului într‐un termen optim 
și previzibil [art. 6 alin. (1) NCPC]. 
 
4.12. Scurte observaţii asupra succesiunii actelor procesuale 
la  începutul  cercetării  procesului,  din  perspectiva  încuviinţării 
probatoriului 
Instanța  se  pronunță  motivat  asupra  cererilor  de  probe  for‐
mulate,  de  regulă,  în  etapa  scrisă  [ori,  în  cazurile  limitativ  pre‐
văzute  de  art.  254  alin.  (2)  NCPC,  ulterior,  în  cursul  procesului], 
desigur,  în  urma  dezbaterilor  contradictorii  purtate  cu  privire  la 
admisibilitatea și concludența probelor propuse [art. 255 alin. (1) 
NCPC].  
Discutarea probelor nu este însă primul act de procedură în‐
făptuit în cursul cercetării procesului, după cum rezultă și din enu‐
merarea, desigur, orientativă, dar nicidecum aleatorie, cuprinsă în 
art. 237 alin. (2) NCPC. 

1 Învederăm, de altfel, că, încă din anul 1900, procedura civilă obliga instanța 

„ca  prin  întrebări  puse  părților  să  deslușească  punctele  nelămurite  ale  pricinei” 
[art. 95 alin. (1) C. pr. civ. 1865, modificat în anul 1900], de unde rezultă că teama 
de a adresa întrebări lămuritoare (desigur, sub spectrul nejustificat al „antepro‐
nunțării”) nu are niciun fundament, nici măcar sub imperiul vechii legislații și cu 
atât mai puțin în prezent. 
2 A se vedea supra, Capitolul III. 
Dezideratul aflării adevărului...   
213
Considerăm  că,  în  primul  rând,  instanța  trebuie  să  supună 
dezbaterii contradictorii a părților verificarea competenței sale și 
să  se  pronunțe  motivat  asupra  eventualelor  excepții  invocate  de 
părți  sau  din  oficiu,  prin  încheiere  interlocutorie,  potrivit  
art. 130‐131 NCPC.  
Ulterior,  instanța  va  examina  celelalte  excepții  procesuale 
invocate de părți sau din oficiu1, ceea ce poate implica o dezbatere 
separată asupra probelor propuse în susținerea, respectiv comba‐
terea excepției, întrucât, de regulă, instanța se pronunță mai întâi 
asupra  excepțiilor  procesuale  care  fac  inutilă,  în  tot  sau  în  parte, 
administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei 
[art.  248  alin.  (1)  NCPC].  Drept  urmare,  trebuie  încuviinţate  și 
administrate în mod prioritar probele necesare pentru soluţionarea 
excepţiei, urmând ca instanța să se pronunțe asupra acesteia înainte 
de  a  da  cuvântul  asupra  probelor  (adiționale2)  necesare  pentru 
soluționarea fondului. Unirea excepției cu administrarea probelor 
sau  cu  fondul  cauzei  rămâne,  în  concepția  Codului,  o  măsură  cu 
caracter  de  excepție  (deși  frecvent  uzitată  în  practica  judiciară, 
inclusiv în ipoteze neavute în vedere de legiuitor3), fiind permisă 

1 A se vedea supra, Capitolul III. 
2 Desigur, nu poate fi exclus ca proba necesară pentru soluționarea excepției 

procesuale  să  fie  în  continuare  utilă  și  cu  ocazia  examinării  fondului  raportului 
juridic litigios. 
3 În mod relativ frecvent, instanțele dispun unirea excepției cu fondul atunci 

când  argumentele  necesare  pentru  soluționarea  acesteia  antamează  într‐o 


anumită măsură fondul cauzei. În aceste situații trebuie însă examinat cu atenție 
dacă suntem în prezența unei veritabile excepții procesuale ori a unei apărări de 
fond, care urmează a fi recalificată ca atare, acesta fiind remediul corect (art. 152 
NCPC). În măsura în care este vorba despre o veritabilă excepție procesuală, este 
preferabil ca instanța să o soluționeze motivat, chiar dacă din motivarea încheierii 
interlocutorii rezultă  anumite dezlegări  și cu  privire la aspecte de fond.  Aceasta 
întrucât dezlegarea unor chestiuni litigioase, nu neapărat de ordin procedural, ci 
și de ordin substanțial, este permisă de formularea generală a art. 235 teza a II‐a 
NCPC,  iar  instanța  se  dezînvestește  de  aspectul  dezlegat,  nefiind  posibilă  reve‐
nirea  asupra  lui,  motiv  pentru  care  nu  poate  fi  în  niciun  fel  vorba  despre  o 
„antepronunțare”,  ci  chiar  despre  o  „pronunțare”  care  leagă  instanța  în  cursul 
ulterior al procesului. În plus, am arătat pe larg și nu mai revenim la faptul că, în 
concepția  noului  Cod,  instanța  trebuie  să  se  manifeste  deschis  în  cursul 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
214
doar  atunci  când  probele  necesare  pentru  judecarea  excepțiilor 
sunt comune cu cele necesare pentru finalizarea etapei cercetării 
procesului  sau,  după  caz,  pentru  soluționarea  fondului  [art.  248 
alin. (4) NCPC]1. 
Tot în contextul măsurilor prealabile discutării și încuviințării 
probelor,  art.  237  alin.  (2)  pct.  2  NCPC  menționează  examinarea 
cererilor de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane, 
desigur, în măsura în care aceste cereri au fost formulate în etapa 
scrisă  ori  chiar  la  debutul  cercetării  procesului  [cu  privire  la 
propunerea  probelor  în  contextul  formulării  cererilor  de  inter‐
venție,  a  se  vedea  art.  65  alin.  (2)  și  (3),  art.  69  alin.  (3),  art.  74  
alin. (2) și (3), art. 77 alin. (2) NCPC]. 
 
4.13. Necesitatea indicării precise a probelor solicitate 
Dispozițiile noului Cod urmăresc o concentrare a probațiunii, 
pentru a se evita surprinderea adversarului prin probe propuse (și 
administrate) tardiv. Instanța va pune în discuția părților probele 
a  căror  administrare  a  fost  cerută  în  etapa  scrisă  a  procesului, 
respectiv a probelor cerute ulterior, în condițiile art. 254 alin. (2) 
NCPC. 
Probele se cer de către reclamant prin cererea de chemare în 
judecată  [art.  194  lit.  d)]  și  de  către  pârât  prin  întâmpinare  
[art. 205 alin. (2) lit. d)], sub sancțiunea decăderii [art. 208 alin. (2) 
şi art. 254 alin. (1)]. 
Considerăm  că  reclamantul  este  în  drept  să  propună  prin 
răspunsul la întâmpinare  acele  probe  a căror necesitate  a rezultat 
din  întâmpinarea  formulată  de  pârât,  iar  soluția  este  rațională, 
întrucât  nu  se  poate  cere  reclamantului  ca,  chiar  la  momentul 

dezbaterilor  și  să  pună  în  discuție  probleme  de  fapt  sau  de  drept,  chiar  dacă 
transpare  părerea  sa  provizorie  asupra  chestiunilor  invocate,  despre  „antepro‐
nunțare”  putând  fi  vorba  doar  dacă  judecătorul,  prealabil  discutării  unei  ches‐
tiuni, o pune în discuție  de  așa manieră încât  rezultă  fără  echivoc că  părerea sa 
este  definitiv  formată,  nefiind  dispus  spre  a  examina  în  mod  real  argumentele 
părților. 
1 Pentru amănunte, a se vedea Al. Suciu, op. cit., pp. 43‐44. 
Dezideratul aflării adevărului...   
215
formulării  cererii,  să  anticipeze  probele  ce  vor  fi  necesare  în 
contraprobă faţă de apărările expuse și de probele cerute de pârât 
în  cuprinsul  întâmpinării.  De  vreme  ce  răspunsul  la  întâmpinare 
este  obligatoriu,  acest  drept  constituie  totodată  o  obligație,  așa 
încât reclamantul nu va mai putea cere probele a căror necesitate 
a rezultat din întâmpinare într‐un stadiu ulterior al procesului. În 
ceea  ce  privește  temeiurile  juridice  care  ar  putea  fi  invocate  în 
sprijinul acestei soluții, pe lângă finalitatea instituției răspunsului 
la  întâmpinare,  ar  putea  fi  luate  în  considerare  atât  dispozițiile  
art.  254  alin.  (2)  pct.  2  NCPC,  aplicabil  prin  analogie,  în  temeiul 
unui  argument  a  fortiori  (de  vreme  ce  este  permisă  propunerea 
unor probe a căror necesitate a rezultat din cercetarea procesului, 
cu atât mai mult trebuie permis reclamantului să propună încă în 
etapa scrisă acele probe a căror necesitate rezultă din cunoașterea 
apărărilor  formulate  și  probelor  invocate  de  pârât  prin  întâm‐
pinare), cât și cele ale art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC, neputându‐se 
considera, în principiu, că administrarea unei probe suplimentare 
propuse prin răspunsul la întâmpinare ar duce la o amânare supli‐
mentară a judecății, față de situația în care proba ar fi fost propusă 
dintru început, în cuprinsul cererii de chemare în judecată. 
Decăderea  poate  fi  invocată  și  de  instanță  din  oficiu1  (vom 
vedea însă că tot la inițiativa instanței, în exercițiul prerogativelor 
care îi sunt conferite în această materie, decăderea poate fi înlătu‐
rată), câtă vreme simplul acord tacit al părții adverse cu privire la 
proba  propusă  tardiv  nu  este  suficient;  potrivit  art.  254  alin.  (2) 
pct.  5  NCPC,  probele  pot  fi  propuse  și  peste  termen,  dacă  există 
acordul expres al tuturor părților, ceea ce reprezintă o manifestare 
specifică  a  principiului  disponibilității2,  similară  soluției  alese  de 
legiuitor în privința modificării peste termen a cererii de chemare 
în judecată [art. 204 alin. (3) NCPC]. În ambele cazuri, legiuitorul a 
conciliat  posibilitatea  instanței  de  a  lua  în  considerare  din  oficiu 

1  În  acest  sens,  a  se  vedea:  M.  Tăbârcă,  op.  cit.,  2013,  vol.  II,  op.  cit.,  

pp. 292‐293; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 423. 
2  În  sensul  opiniei  expuse  în  text,  cu  o  argumentație  amplă,  a  se  vedea  

V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 569. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
216
decăderea  cu  dreptul  părților  de  a  dispune  (expres)  de  aspecte 
esențiale  privind  soarta  procesului,  precum  modificarea  cererii 
introductive de instanță ori încuviințarea probelor. De menționat 
însă este faptul că acordul părților vizează doar înlăturarea sanc‐
țiunii  decăderii,  fără  a  obliga  instanța  să  accepte  administrarea 
probei dacă aceasta nu este admisibilă și nu consideră că este de 
natură  să  ducă  la  soluționarea  procesului,  conform  cerințelor 
rezultând din dispozițiile art. 255 alin. (1) NCPC. 
Pentru a nu se eluda termenele de decădere prevăzute de lege 
și pentru  a permite părții adverse  o  apărare  eficientă, cunoscând 
în mod real probele care i se opun, este imperios necesar ca partea 
care  propune  o  probă  să  o  indice  cât  mai  exact,  indicând  fie  și 
rezumativ  înscrisurile  care  urmează  a  fi  depuse  în  cadrul  proba‐
țiunii,  martorii  a  căror  audiere  se  solicită,  expertizele  care  se 
solicită a fi administrate și, fie și orientativ, obiectivele generice ale 
acestora, explicându‐se, totodată, care sunt faptele ce urmează a fi 
probate.  Așadar,  nu  sunt  suficiente  mențiuni  precum  „solicităm 
probele cu înscrisuri,  martori, interogatoriu și  expertiză tehnică”, 
asemenea  formule  imprecise  echivalând  cu  nepropunerea  în 
termen  a  probelor1.  Totuși,  apreciem  că,  de  exemplu,  în  ceea  ce 
privește  proba  cu  martori,  atunci  când  este  vorba  de  un  număr 
mare de persoane care au asistat la producerea faptului generator 
al raportului juridic dedus judecății sau al unuia conex de natură 
să conducă la dezlegarea cauzei, indicarea faptului ce se dorește a 
fi  probat  și  a  împrejurării  că  vor  fi  propuși  o  parte  dintre  cei 
prezenți  la  producerea  lui  este  suficientă  pentru  ca  solicitarea  în 
probațiune  să  fie  determinabilă,  aceștia  putând  fi  indicați  în 
concret la momentul discutării probei. Aceasta cu atât mai mult cu 
cât  judecătorul  ar  putea  dispune  administrarea  unei  astfel  de 
probe  din  oficiu,  solicitând  concursul  părților  în  identificarea 
martorilor despre care se face vorbire în actul de procedură prin 
care au fost propuși (cerere de chemare în judecată, întâmpinare, 
răspuns la întâmpinare etc.), dacă apreciază, desigur, că ascultarea 
lor ar duce la aflarea adevărului în cauză.  

1  În  același  sens,  a  se  vedea  V.  Dănăilă,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de 

procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 570.  
Dezideratul aflării adevărului...   
217
Cel  mai  frecvent  totuși,  această  problemă  se  ivește  în  cazul 
probei  cu  înscrisuri,  datorită  manierei  imprecise  în  care  această 
probă  este  propusă  și,  ulterior,  încuviințată  de  instanță.  Noua 
reglementare  urmărește  să  evite  însă  surprinderea  adversarului 
prin  înscrisuri  depuse  tardiv,  precum  și  tergiversarea  judecății, 
prin  solicitarea  imprecisă  de  amânare  a  judecății  pentru  „depu‐
nerea de înscrisuri” (neprecizate), situație în care, nu arareori, se 
constată  că  la  termenul  acordat  nu  se  mai  depune  niciun  înscris. 
Chiar  dacă  proba  cu  înscrisuri  este  încuviințată  adesea  într‐o 
manieră  imprecisă,  generică  („înscrisuri”),  credem  că  instanța 
trebuie să întrebe partea care sunt faptele ce urmează a fi probate, 
nefiind  suficiente  mențiuni  golite  de  conținut  precum  „înscrisuri 
pe  situația  de  fapt”1,  precum  și  să  ceară  menționarea,  fie  și  rezu‐
mativă,  a  înscrisurilor  ce  urmează  a  fi  depuse.  În  caz  contrar, 
instanța nu poate exercita un veritabil control asupra concludenței 
și  utilității  probei  și  nici  nu  are  instrumente  eficiente  pentru  a 
limita  în  timp  administrarea  probei  cu  înscrisuri,  prevenind 
abuzul de drept, la care am făcut anterior referire. 
Subliniem  că,  în  cazul  prezumţiilor  judiciare  (cf.  art.  327  și  
art. 329 NCPC), există o particularitate, în sensul că nu suntem în 
prezența  unei  probe  a  cărei  administrare  ar  trebui  solicitată  de 
părți  în  anumite  termene,  după  cum  instanța,  dacă  dorește  să 
tragă o astfel de prezumție, nu trebuie să pună această chestiune în 
discuţie  și  să  dispună  din  oficiu  „proba  cu  prezumţii  judiciare”. 
Credem  că  această  soluție  se  impune,  întrucât  prezumția  repre‐
zintă  un  raţionament  întemeiat  pe  celelalte  probe  administrate  în 
cauză,  raționament  care  are  loc,  de  regulă,  cu  ocazia  deliberării 
asupra  fondului  și  se  reflectă  în  cuprinsul  hotărârii  pronunțate. 
Astfel, prezumțiile reprezintă un instrument logic inerent stabilirii 

1  Evident  că  înscrisurile,  ca  mijloace  de  probă,  nu  puteau  privi  situația  de 

drept,  cel  puțin  nu  în  situația  cea  mai  frecventă,  în  care  este  aplicabil  dreptul 
român,  pe  care  instanța  este  obligată  să  îl  cunoască  –  iura  novit  curia  [art.  252 
alin.  (1)  NCPC],  regulă  care  se  extinde,  credem,  și  asupra  dreptului  Uniunii 
Europene,  publicat  în  condițiile  cerute  de  lege.  Situația  este  diferită  în  cazul  în 
care  este  aplicabil  dreptul  străin,  care  face  obiectul  probei  în  condițiile  art.  253 
NCPC și ale art. 2.562 NCC. A se vedea, pentru detalii, supra, Capitolul II, pct. 2.8.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
218
situației de fapt, pe temeiul probelor administrate1, motiv pentru 
care  reținerea  sau  nu  a  unei  prezumții  judiciare  va  face  obiectul 
concluziilor pe fond ale părților, care vor solicita instanței să tragă 
o  anumită  concluzie,  cu  privire  la  un  fapt  care  nu  este  pe  deplin 
dovedit  ori  nu  este  privit  de  lege  ca  deplin  dovedit2.  Desigur, 
instanța va avea în vedere dispozițiile art. 329 partea finală NCPC, 
potrivit  cărora  prezumțiile  judiciare  pot  fi  primite  numai  în 
cazurile în care legea admite dovada cu martori.  
Situația este însă diferită în cazul prezumțiilor legale, instanța 
fiind  datoare  să  pună  în  discuția  părților  incidența  dispoziției 
legale  care  instituie  respectiva  prezumție,  chiar  dacă  niciuna 
dintre părți nu s‐a referit la aceasta, pentru a preveni surprinderea 
și pentru a permite părților să formuleze concluzii pe acest aspect.  
 
4.14. Corelaţii cu procedura regularizării 
În  ceea  ce  ne  privește,  considerăm  că  instituirea  expresă  a 
sancțiunii  decăderii  pentru  nepropunerea  în  termen  a  probelor 
[art.  208  alin.  (2),  art.  254  alin.  (1)  NCPC]  este  de  natură  să 

1  S‐a  arătat,  de  altfel,  că  prezumțiile  n‐ar  fi  mijloace  de  probă,  ci  simple 

raționamente,  în  vreme  ce  alți  autori  au  arătat  că  cel  puțin  prezumțiile  legale 
trebuie socotite probe indirecte. A se vedea, pentru această discuție, Tr.C. Briciu, 
în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, 
p. 782, precum și doctrina acolo citată. 
2 Spre exemplu, potrivit art. 310 NCPC: „(1) Se socoteşte început de dovadă 

scrisă  orice  scriere,  chiar  nesemnată  şi  nedatată,  care  provine  de  la  o  persoană 
căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea 
persoană,  dacă  scrierea  face  credibil  faptul  pretins.  (2)  Constituie  început  de 
dovadă  scrisă  şi  înscrisul,  chiar  nesemnat  de  persoana  căreia  acesta  i  se  opune, 
dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile 
cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană. (3) Începutul de 
dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte 
mijloace  de  probă,  inclusiv  prin  proba  cu  martori  ori  prin  prezumții”.  Mai 
învederăm că,  potrivit art. 276  NCPC, înscrisurile sub  semnătură  privată  pentru 
care  nu  s‐au  îndeplinit  cerințele  prevăzute  la  art.  274  și  art.  275  vor  putea  fi 
socotite ca început de dovadă scrisă. Pentru alte precizări cu privire la prezumțiile 
legale,  respectiv  judiciare,  a  se  vedea  Tr.C.  Briciu,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae 
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…., op. cit., vol. I, pp. 782‐790.  
Dezideratul aflării adevărului...   
219
înlăture  incidența  art.  200  alin.  (3)  NCPC,  în  cazul  în  care  în 
cuprinsul  cererii  de  chemare  în  judecată  nu  se  propun  probe.  Cu 
alte cuvinte, nu este posibilă anularea cererii de chemare în jude‐
cată în etapa regularizării sub cuvânt că reclamantul nu a propus 
probe,  întrucât  este  posibil  ca  pârâtul  să  recunoască  pretențiile 
formulate, caz în care reclamantul ar putea cere pronunțarea unei 
hotărâri în măsura recunoașterii, iar, în această ipoteză, problema 
propunerii altor probe nu se mai pune (art. 436‐437 NCPC). După 
cum  s‐a  relevat  în  mod  just  în  literatura  de  specialitate1,  există 
situații în care sarcina probei este inversată, incumbând pârâtului, 
precum  în  cazul  litigiilor  de  muncă  ori  în  cazul  în  prezumțiilor 
legale  relative,  când  sarcina  probei  este  inversată.  În  tot  cazul, 
stabilirea probelor necesare a fi administrate implică parcurgerea 
integrală a etapei scrise prevăzute de art. 201 NCPC, o dezbatere 
contradictorie, precum și o veritabilă judecată cu privire la conse‐
cințele  neprobării  pretențiilor,  respectiv  apărărilor  formulate.  Ca 
urmare,  ea  excedează  verificării  formale  a  cererii  de  chemare  în 
judecată pe care o impune lectura corectă a art. 200 NCPC (cu alte 
cuvinte,  judecătorul  nu  ar  putea  să  verifice  în  acest  stadiu  dacă 
este incidentă o regulă referitoare la inversarea sarcinii probei și, 
în funcție de aceasta, să anuleze sau nu cererea pentru neindicarea 
probelor,  întrucât,  procedând  astfel,  ar  efectua  o  veritabilă  jude‐
cată asupra fondului, cu încălcarea principiului contradictorialității). 
Situația este însă parțial diferită în cazul propunerii imprecise 
a  unor  probe  indicate  doar  generic  (în  mod  deliberat  ori  din 
neglijență), precum am ilustrat în text. În acest caz, instanța este în 
drept să ceară părții să desemneze într‐o manieră rezonabilă atât 
proba  propusă,  cât  și  teza  probatorie.  Folosim  termenul  „rezo‐
nabil”, întrucât nu credem că este cazul ca partea să fie obligată să 
enumere fiecare înscris (anexat cererii) și nici să detalieze obiec‐
tivele expertizei propuse, întrucât aceste aspecte pot fi clarificate 
în  mod  suplimentar  la  termenul  de  încuviințare  a  probelor.  Ar  fi, 

1  A  se  vedea:  Gh.  Florea,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.),  Noul  Cod  de 

procedură civilă…., op. cit., vol. I, p. 563; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 420. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
220
așadar, suficient, bunăoară, ca partea să arate că solicită proba cu 
expertiză  topometrică  pentru  identificarea  terenului  la  care  se 
referă cererea. În principiu, nu credem însă că, din perspectiva exi‐
genței  proporționalității  care  trebuie  să  existe  între  sancțiunea 
anulării cererii ca informă (prin definiție, foarte gravă și aducând o 
restrângere, fie și temporară, dreptului de acces liber la justiție) și 
gravitatea abaterii, imprecizia felului în care se solicită probe ar fi 
de  natură  să  justifice  anularea  cererii  în  procedura  regularizării, 
fiind preferabilă aplicarea ulterioară a sancțiunii decăderii1. Aceasta 
cu  atât  mai  mult  cu  cât  judecătorul  poate  dispune  administrarea 
unor probe din oficiu. 
 
4.15. Încheierea de încuviinţare a probelor 
În  ceea  ce  privește  încheierea  de  încuviințare  a  probelor, 
aceasta  „va  arăta  faptele  ce  vor  trebui  dovedite,  mijloacele  de 
probă  încuviințate,  precum  şi  obligațiile  ce  revin  părților  în 
legătură  cu  administrarea  acestora”  [art.  258  alin.  (2)].  Desigur, 
față de multitudinea încheierilor de acest gen, pronunțate în cursul 
unei  ședințe  de  judecată,  este  rezonabil  să  spunem  că  toate 
elementele  arătate  de  text  trebuie  indicate  limpede  (îndeosebi 
faptele  ce  urmează  a  fi  dovedite  trebuie  conturate  clar,  iar 
martorii,  precis  identificați),  dar  în  mod  concis.  Este  totodată 
suficient, față de prevederile art. 255 alin. (1) NCPC, ca instanța să 
arate  că  probele  sunt  „admisibile  și  concludente”  fiind,  așadar:  a) 
legale  și  verosimile;  și  b)  de  natură  să  ducă  la  soluționarea 
procesului, fiind totodată utile cauzei.  
Obligația  de  motivare  este  însă  mai  întinsă  atunci  când  se 
poartă  dezbateri  contradictorii  asupra  admisibilității,  ca  și  atunci 
când instanța respinge o probă ca neconcludentă. 
1  Pentru  alte  detalii  cu  privire  la  procedura  de  regularizare,  a  se  vedea:  

A.‐A.  Chiș,  Procedura  prealabilă  a  medierii…,  op.  cit.,  p.  47  și  urm.;  Gh.‐L.  Zidaru, 
Unele  aspecte  privind  regularizarea  cererii  de  chemare  în  judecată  și  noua 
reglementare a taxelor judiciare de timbru, în RRDP nr. 3/2013, p. 149 și urm., și, 
într‐o formă actualizată, disponibilă pe www.inm­lex.ro și pe www.juridice.ro. 
Dezideratul aflării adevărului...   
221
4.16. Neconcludenţa probei din perspectiva problemei de 
drept ridicate în speţă 
Câteva observații adiționale se impun cu privire la această din 
urmă ipoteză: cum va proceda instanța dacă cererea (sau un anu‐
mit capăt de cerere) va fi oricum respinsă, indiferent dacă faptele 
alegate de reclamant sunt sau nu reale, întrucât acestea, chiar dacă 
ar fi probate, nu justifică în drept pretenția formulată? 
Pentru  a  da  un  exemplu  inspirat  din  practica  judiciară,  dacă 
reclamantul  cere  anularea  unui  contract  de  vânzare  imobiliară, 
sub cuvânt că prețul de 200.000 euro ar fi derizoriu, cel real fiind 
de 300.000 euro, este destul de limpede că nu suntem în prezența 
unui  preț  derizoriu,  în  sensul  art.  1.665  alin.  (2)  NCC,  care  ar 
justifica  anulabilitatea  contractului  (cel  puțin  ca  vânzare)  pentru 
lipsa contraprestației; în măsura în care reclamantul nici măcar nu 
a susţinut că a fost indus în eroare cu privire la valoare, prin ma‐
nopere viclene, ori, după caz, că pârâtul a profitat de starea sa de 
nevoie,  de  lipsa  sa  de  experiență  ori  de  cunoștințe,  instanța  nu 
dispune  nici  de  un  temei  factual  suficient  (alegat,  desigur;  pro‐
blema  probei  este  subsecventă)  pentru  a  pune  în  discuție  recali‐
ficarea cererii, ca tinzând la anulare pentru dol (art. 1.214 NCC) ori 
pentru leziune (art. 1.221 NCC).  
În  acest  caz,  administrarea  probei  cu  expertiză  tehnică  imo‐
biliară  este  în  esență  neconcludentă,  întrucât,  chiar  dacă  s‐ar  do‐
vedi că imobilul  avea  o  valoare de  300.000  euro la data  vânzării, 
aceasta nu ar avea nicio consecință asupra valabilității contractului, 
neputându‐se susține, în drept, că suma de 200.000 euro ar repre‐
zenta un preț derizoriu.  
La fel, în cazul în care se propune proba cu expertiză contabilă 
pentru  determinarea  unui  prejudiciu  cauzat  printr‐o  pretinsă 
faptă  ilicită,  însă  instanța  constată  că,  în  mod  vădit,  respectiva 
faptă  are  caracter  licit,  fiind  în  acord  cu  ordinea  de  drept,  proce‐
dează corect instanța dacă administrează totuși proba respectivă? 
Chiar dacă la prima vedere răspunsul ar fi pozitiv, în această ipo‐
teză instanța va avea în vedere la motivarea soluției de respingere 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
222
doar  lipsa  caracterului  ilicit  al  faptei,  existența  prejudiciului 
devenind nerelevantă; ca atare, post factum, se va constata că s‐a 
pierdut timp și s‐au cheltuit bani pentru administrarea unei probe 
care nu a servit la soluționarea cauzei.  
De asemenea, dacă locatarul cere proba cu expertiză pentru a 
dovedi contravaloarea  unor  îmbunătățiri aduse  bunului închiriat, 
în  lipsa  acordului  prealabil  al  locatorului,  instanța  ar  trebui  să 
pună, în prealabil, în discuție necesitatea probării acestui acord [cf. 
art.  1.823  alin.  (1)  NCC]  și,  în  lipsa  acestei  probe,  să  respingă  ca 
neconcludentă  proba  cu  expertiză,  care  nu  poate  influența  cu 
nimic soluția în cauză.  
Argumentul principal pentru a încuviința totuși proba în astfel 
de  situații  ar  fi  că,  altminteri,  instanța  s‐ar  antepronunţa,  exami­
narea temeiniciei pretenţiei formulate urmând a avea loc doar după 
închiderea dezbaterilor asupra fondului. 
 
4.17.  Evaluarea  concludenţei  probei  se  raportează  la  un 
model  juridic.  Necesitatea  pregătirii  temeinice  a  cauzei  din 
această perspectivă 
Totuși,  conducerea  rațională  a  procesului  implică  cu  nece‐
sitate  ca  judecătorul  să  urmărească  un  model  juridic  [după  cum 
am  arătat  deja,  acesta  poate  fi  reprezentat  de  calificarea  juridică 
propusă de titularul cererii sau, în condițiile art. 22 alin. (4) NCPC, 
de  calificarea  juridică  restabilită,  în  mod  corect,  de  instanță,  în 
urma dezbaterilor purtate asupra acestei chestiuni] la care trebuie 
să  raporteze  faptele  introduse  de  părți  în  proces,  pentru  a  vedea 
care  dintre  acestea  sunt  relevante,  fiind  susceptibile  de  a  fi  sub‐
sumate  în  ipotezele  normelor  juridice  aplicabile  în  cauză.  Numai 
faptele relevante, cu privire la care se constată, în urma unui exa‐
men ipotetic, că stabilirea lor ar influența soluționarea procesului, 
constituie  obiectul  probațiunii;  ca  atare,  numai  probele  suscep‐
tibile de a duce la lămurirea respectivelor fapte sunt concludente.  
Așadar,  examinarea  concludenței,  la  care  judecătorul  cauzei 
este obligat [cf. dispozițiile tranșante ale art. 258 alin. (1), cu refe‐
Dezideratul aflării adevărului...   
223
rire la art. 255 NCPC], nu poate fi disociată de o prefigurare preli‐
minară a modelului juridic ce va fi avut în vedere la soluționarea 
cauzei.  Mai  ales  judecătorul  primei  instanțe  trebuie  să  depună 
diligențe pentru a face această operațiune mentală încă din stadiul 
incipient al dosarului și, în orice caz, la începerea cercetării proce‐
sului,  întrucât,  în  caz  contrar,  verificarea  competenței,  soluționa‐
rea  excepțiilor procesuale și  încuviințarea probatoriului  vor  avea 
loc  pe  temeiul  unor  premise  logice  neclare,  existând  riscul  unor 
încheieri  intermediare  greșite  și  al  unor  măsuri  neadecvate,  care 
nu  pregătesc  în  bune  condiții  dezbaterea  în  fond  a  procesului  și 
nici  soluționarea  temeinică  și  legală  a  cauzei.  Altfel  spus,  judecă‐
torul nu poate avea o conduită pasivă, rezumându‐se la a da curs 
cererilor  părților  și  la  a  examina  aspectele  de  fapt  și  de  drept 
relevante  doar  după  închiderea  dezbaterilor,  întrucât,  procedând 
în acest mod, ar putea descoperi că au fost administrate o serie de 
probe  inutile  și  că,  dimpotrivă,  nu  au  fost  administrate  toate 
probele necesare aflării adevărului – pentru a nu mai vorbi despre 
faptul  că  nici  obligația  de  a  stabili  calificarea  juridică  exactă  a 
cererii [art. 22 alin. (4)], nici obligația de a pune în discuția părților 
împrejurările  de  fapt  și  de  drept  relevante,  solicitând  părților 
clarificările necesare [art. 14 alin. (5) și (6), art. 22 alin. (2)], nu pot 
fi exercitate dacă judecătorul examinează problemele de drept din 
dosar doar cu ocazia deliberării.  
Pentru  motivele  expuse,  credem  că  judecătorul  este  dator  să 
examineze concludența probelor solicitate inclusiv din perspectiva 
temeiului  juridic  incident,  stabilind  dacă  faptele  ce  se  solicită  a  fi 
probate  sunt  sau  nu  relevante  pentru  aplicarea  legii  în  cauză.  În 
caz negativ, se impune ca proba să fie respinsă ca neconcludentă1. 

1  Desigur,  procedând  astfel,  judecătorul  trebuie  să  manifeste  o  anumită 

prudență, întrucât în prezența unei probleme de drept controversate în doctrină 
și  jurisprudență,  dacă  proba  ar  putea  fi  relevantă  din  perspectiva  unei 
interpretări  pe  care  judecătorul  cauzei  nu  o  împărtășește  (dar  care  nu  este 
nerezonabilă),  este  preferabilă  administrarea  ei.  Prin  urmare,  proba  ar  trebui 
respinsă  numai  dacă  este  evident  neconcludentă,  din  perspectiva  calificării 
juridice incidente. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
224
4.18.  Motivarea  respingerii  probei,  premisă  a  exercitării 
controlului judiciar 
Cum va motiva instanța această măsură? O motivare exhaus‐
tivă nu apare ca posibilă, de vreme ce ea ar presupune, într‐o anu‐
mită măsură, o antamare a fondului ce ar putea constitui, uneori, o 
veritabilă exprimare a părerii asupra soluției ce va fi dată în cauză, 
deci  o  antepronunțare,  în  sensul  art.  42  alin.  (1)  pct.  1  NCPC.  Ar 
urma, așadar, ca motivarea soluției de respingere a probei să aibă 
loc în doi timpi: într‐o primă etapă, în cuprinsul încheierii de respin­
gere a probei, instanța se va rezuma să arate că proba nu este con‐
cludentă,  prin  raportare  la  obiectul  cauzei,  precum  și  la  celelalte 
probe administrate, respectiv care se vor administra. Într‐o a doua 
etapă însă, instanța este obligată ca, în cuprinsul hotărârii pronun­
ţate, să motiveze detaliat care sunt considerentele de drept pentru 
care  proba  nu  putea  duce  la  soluționarea  cauzei,  întrucât  soluția 
de  respingere  a  unei  probe  este  supusă  controlului  judiciar,  nefi‐
ind  lăsată  la  aprecierea  discreționară  a  instanței  de  fond.  Chiar 
dacă  în  mod  tradițional  se  vorbește  despre  un  drept  suveran  de 
apreciere  al  instanței  de  fond  asupra  probelor  încuviințate  și 
administrate,  această  apreciere  trebuie  să  se  exercite  într‐o  ma‐
nieră  diligentă,  cu  luarea  în  considerare  a  bunelor  practici  rezul‐
tate dintr‐un exercițiu îndelungat al profesiei, cu bună‐credință și 
urmărind  realizarea  scopului  probațiunii,  anume  aflarea  adevă‐
rului,  deslușirea  adevăratelor  raporturi  dintre  părți.  Respectarea 
acestor  criterii  poate  fi  verificată  numai  pe  temeiul  unui  raționa‐
ment  judiciar  explicit,  care  să  justifice  în  fapt  și  în  drept  soluția 
dată  cererii  de  probe.  În  caz  contrar,  respingerea  nemotivată  și, 
finalmente, greșită a unei probe ce ar fi fost necesară pentru afla‐
rea adevărului este de natură să producă o vătămare părții care a 
propus‐o,  aceasta  fiind  în  drept  să  exercite  calea  de  atac  de  re‐
formare  deschisă  de  lege  și  să  invoce  nulitatea  încheierii,  res‐
pectiv, în mod derivat, a hotărârii pronunțate în cauză. 
 
Dezideratul aflării adevărului...   
225
4.19. Lămurirea temeinică a situaţiei de fapt 
Trebuie,  așadar,  încuviințate  toate  probele  solicitate  în  con‐
dițiile legii și care sunt necesare aflării adevărului, fiind de evitat 
soluția comodă a respingerii unor probe a căror administrare ne‐
cesită  un  efort  din  partea  instanței  (care  constă,  e.g.,  în  fixarea 
obiectivelor  expertizei,  audierea  martorului,  formularea  unor 
întrebări pertinente și consemnarea corectă a răspunsurilor aces‐
tuia,  luarea  interogatoriului,  reformularea  și  explicitarea  între‐
bărilor  formulate  de  parte,  formularea  unor  întrebări  din  oficiu 
etc.).  Raționamentul  judiciar  întemeiat  pe  o  situație  de  fapt  sta‐
bilită  superficial  și  lacunar  este  îndoielnic,  întocmai  ca  și  soluția 
pronunțată1. 

1  Menționăm  doar  incidental,  întrucât  excedează  într‐o  anumită  măsură 

temei aici discutate, că trebuie evitată tendința nemotivării sentinței (îndeosebi) 
sau deciziei (instanței de apel) în ceea ce privește situația de fapt. Situația de fapt 
trebuie  reținută  în  concret,  cu  trimiteri  concrete  la  piesele  dosarului.  Ceea  ce 
contează  nu  este  menționarea  etapizată  a  înscrisurilor  care  au  fost  depuse  la 
fiecare  termen  de  judecată,  respectiv  de  fiecare  parte  (practică  uzitată  în  unele 
hotărâri judecătorești, dar pe care o socotim greșită, pentru că hotărârea nu este 
un  rezumat  al  celor  petrecute  de‐a  lungul  procesului,  dublând  încheierile  de 
ședință, și nu trebuie să devină prolixă, prin detalii inutile cu privire la chestiuni 
care  rezultă  din  dosar),  nici  existența  unei  enumerări  cuprinzătoare  a  înscri‐
surilor  depuse  (practică  mai  puțin  dăunătoare,  dar  în  esență  inutilă,  întrucât 
nimeni  nu  citește  acel  opis),  ci  o  analiză  punctuală,  dar  concretă  și  motivată  a 
acelor acte din dosar care servesc la stabilirea situaţiei de fapt. Exceptând cauzele 
foarte  simple,  stabilirea  situației  de  fapt  nu  se  poate  face  prin  trimiteri  foarte 
generale,  precum  „din  înscrisurile  depuse/din  probele  administrate  rezultă  că…”, 
fără  alte  circumstanțieri,  întrucât  în  această  manieră  reținerea  situației  de  fapt 
apare ca nemotivată, îndeosebi în cazurile în care susținerile părților cu privire la 
situația  de  fapt  nu  concordă,  iar  probatoriul  administrat  nu  converge  limpede 
spre  o  concluzie  unică.  În  măsura  în  care  situația  de  fapt  este  reținută  în  mod 
corect,  exhaustiv  (trebuie  totuși  evitate  detalii  care,  fără  a  servi  la  elaborarea 
raționamentului  juridic  subsecvent,  îngreunează  excesiv  lectura  hotărârii, 
instanța  fiind,  așadar,  ținută  să  rețină  doar  faptele  relevante,  iar  nu  să  facă  o 
înșiruire  nediferențiată  a  tuturor  faptelor  aflate  într‐o  legătură  oarecare  cu 
litigiul), cu trimiteri concrete la probele administrate [cf. art. 264 alin. (1) NCPC, 
potrivit căruia „instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe 
toate  în  ansamblul  lor”],  ulterior  devine  facilă  aplicarea  în  concret  a  normelor 
juridice la situația de fapt expusă, precum și înlăturarea motivată a susținerilor și 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
226
4.20. Statuarea asupra admisibilităţii probei 
Deși  încheierea  de  încuviințare  a  probelor  este  dată  în  mod 
uzual ca exemplu de încheiere preparatorie1, asupra căreia instanța 

argumentelor  care  nu  au  fost  reținute  de  instanță  [cf.,  cu  privire  la  motivarea 
hotărârii  judecătorești,  art.  425  alin.  (1)  lit.  b)  NCPC].  În  mod  natural,  odată 
reținută cum se cuvine și în mod corect situația de fapt, considerentele în drept 
vor  fi  concrete,  pertinente,  particularizate  la  împrejurările  din  dosar,  iar  hotă‐
rârea  nu  va  mai  cuprinde  pasaje  întregi  de  reproduceri  din  manuale  de  drept 
destinate cu precădere studenților (e.g., nu este necesară copierea a două pagini 
despre  tranzacție dintr‐un manual de drept  procesual  civil  pentru a  pronunța o 
hotărâre de expedient), nici citarea in extenso a jurisprudenței Curții Europene a 
Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene (care trebuie mai 
degrabă  aplicată  în  spiritul  ei,  decât  citată  pe  larg,  pentru  a  face  o  paradă  de 
cunoștințe), nici inserarea unor definiții uzuale și de nimeni contestate. Ținem, de 
asemenea,  să  remarcăm  că  nu  este  recomandabilă  și,  în  orice  caz,  nu  este  con‐
formă cu exigențele legii preluarea întocmai (de regulă, prin scanare, uneori chiar 
prin copiere) a susținerilor cuprinse în cererea introductivă de instanță, respectiv 
în  întâmpinare,  întrucât  art.  425  alin.  (1)  lit.  b)  NCPC  prevede  fără  echivoc  că 
aceste susțineri vor fi evocate doar „pe scurt”, fără detalii inutile, pentru a permite 
cititorului  să  deslușească  limitele  învestirii  și  esența  pretențiilor  și  apărărilor 
formulate  –  și,  adăugăm  noi,  chiar  judecătorului  care  motivează  hotărârea, 
întrucât acesta trebuie să structureze, prin esențializare, motivele cărora trebuie 
să le răspundă. Cel care dorește să lectureze pe larg cererile părților o va face în 
mod  direct,  neavând  nevoie  de  reproducerea  servilă  a  acestora  în  cuprinsul 
hotărârii judecătorești. Cu alte cuvinte, raportându‐ne la structura uzuală a consi‐
derentelor,  esența  motivării  se  regăsește  după  fraza  tip  „analizând  materialul 
probator, instanţa reţine…” (sau orice expresie echivalentă), în vreme ce partea ce 
precede  este  doar  o  introducere,  care  nu  ar  trebui  să  depășească  decât  în  mod 
excepțional, ca întindere, partea centrală a motivării și care, în fond, este cea care 
reflectă ce a reținut instanța și care sunt motivele care justifică soluția cuprinsă în 
dispozitiv.  Pentru  o  amplă  și  pertinentă  expunere  referitoare  la  motivarea 
hotărârilor  judecătorești,  a  se  vedea  A.  Nicolae,  în  V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae 
(coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  vol.  I,  pp.  922‐935,  precum  și 
doctrina și jurisprudența acolo citate.  
1 Mai recent, a se vedea: V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de proce­

dură civilă…, op. cit., vol. I, p. 579; M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. II, p. 233, unde se 
susține  chiar  că  încheierea  ar  avea  caracter  preparatoriu,  chiar  dacă  partea 
adversă se opune, invocând inadmisibilitatea probei. În alt loc (p. 304), autoarea 
arată  totuși  că  unicul  motiv  pentru  care  instanța  ar  putea  reveni  asupra  unor 
dovezi  încuviințate  „îl  constituie  faptul  că  administrarea  acestora  nu  mai  este 
necesară”,  afirmație  care  susține  cele  expuse  de  noi  în  text:  instanța  nu  poate 
Dezideratul aflării adevărului...   
227
poate reveni motivat, în realitate, trebuie operată o distincţie între 
chestiunile admisibilităţii, respectiv concludenţei/utilităţii probei. 
În  ceea  ce  privește  admisibilitatea  probei,  considerăm  că  în­
cheierea are caracter interlocutoriu, atât în situația – mai evidentă – 
în care există o dezbatere contradictorie cu privire la admisibilitate, 
una  dintre  părți  cerând  instanței  să  nu  încuviințeze  o  anumită 
probă, întrucât este contrară legii, cât și în situația în care instanța 
încuviințează  proba  în  lipsa  unei  astfel  de  contestări,  afirmând  – 
implicit, dar logic necesar – că proba este admisibilă potrivit legii. În 
ipoteza  contestării  admisibilității,  suntem  în  prezența  unei  „ches‐
tiuni  litigioase”,  în  sensul  art.  235  teza  a  II‐a  NCPC,  iar  instanța 
trebuie  să  motiveze  explicit  de  ce  consideră  proba  admisibilă  sau, 
dimpotrivă, cu trimitere la temeiurile de drept aplicabile.  
Așadar, numai în ceea ce privește concludenţa probei se poate 
susține  că  încheierea  are  caracter  preparatoriu,  cu  precizarea  că 
instanța nu poate reveni în mod necondiționat asupra unei probe 
anterior  încuviințate,  ci  numai  „dacă,  după  administrarea  altor 
probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. 
Instanța este însă obligată să pună această împrejurare în discuția 
părților” (art. 259 NCPC). Simetric invers, în cazul în care o probă a 
fost  inițial  respinsă  ca  neconcludentă/inutilă  cauzei,  iar  ulterior 
instanța o încuviințează, ar trebui să arate elementele de noutate 
ori cel puțin rațiunile1 care au determinat revenirea asupra solu‐
ției inițiale. 
 
4.21. Conduita instanţei în cazul în care partea îndreptăţită 
nu se opune administrării probei 
O  chestiune  frecvent  discutată  în  doctrină  privește  conduita 
instanței în situația în care o parte propune proba testimonială în 

reveni  asupra  statuării  sale  referitoare  la  admisibilitatea  probei,  ci  poate 
reaprecia numai concludența și utilitatea acesteia.  
1  Nu  excludem  ca  reaprecierea  probei  să  nu  se  datoreze  unor  împrejurări 

noi, iar instanța pur și simplu să‐și fi dat seama că a greșit când a respins proba ca 
neconcludentă. Într‐o asemenea situație, credem că este preferabil ca proba să fie 
totuși pusă din nou în discuție, încuviințată și administrată.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
228
împrejurări în care o normă imperativă de ordine privată interzice 
această probă [cum ar fi dovedirea unui act juridic al cărui obiect 
are o valoare mai mare de 250 lei ori împotriva sau peste ceea ce 
cuprinde  un  înscris,  cf.  art.  309  alin.  (2)  teza  I  și  alin.  (5)  NCPC]: 
este instanța ținută să învedereze părții interesate că are dreptul 
să  se  opună  administrării  acestei  probe,  în  exercitarea  atribuției 
prevăzute de art. 7 alin. (1) NCPC, sau, dimpotrivă, o atare interven‐
ție este în contradicție cu rolul judecătorului în aflarea adevărului, 
întrucât restrânge posibilitățile probatorii, în loc să le extindă?  
Judecătorul nu este dator să învedereze părții posibilitatea de a 
se opune probei, întrucât în discuție este o normă de ordine privată, 
a cărei încălcare poate fi invocată doar de către partea interesată. 
Dacă ar pune în vedere părții interesate că se poate opune unei 
probe  la  care  poate  și  achiesa  tacit  ori,  de  pildă,  că  poate  invoca 
excepția prescripției extinctive, în condițiile prevăzute de art. 2.512 
alin. (1) și art. 2.513 NCC, judecătorul ar încălca principiul neutra‐
lității  și  s‐ar  transforma  în  avocatul  unei  părți,  furnizându‐i  un 
mijloc  de  apărare  care  provoacă  celeilalte  părți  un  dezavantaj  ne‐
mijlocit, prin respingerea cererii ca prescrisă ori a probei propuse 
ca inadmisibilă (ceea ce poate determina, mediat, pierderea pro‐
cesului).  
În  ceea  ce  privește  acordul  tacit  la  care  se  referă  art.  309  
alin. (4) pct. 4 NCPC, acesta nu poate fi dedus din simpla absență la 
termen a părții adverse, ci presupune ca partea care este prezentă 
la propunerea probei testimoniale să  nu  formuleze obiecțiuni,  ba 
mai mult, eventual să propună alt martor în contraprobă. În sine, 
absența părții la termenul la care se încuviințează proba constituie 
o conduită echivocă, care nu poate valora acord expres. Cel mult, 
instanța  ar  putea  să  acorde  un  termen  pentru  ca  partea  care 
lipsește să‐și exprime un punct de vedere (fără a fi însă obligată să 
o  facă),  însă  dacă  partea  nu  răspunde,  tăcerea  nu  poate  fi  consi‐
derată  acord  tacit,  în  lipsa  unei  dispoziții  legale  similare  cu  cea 
cuprinsă în art. 406 alin. (4) teza finală NCPC. În consecință, proba 
va fi respinsă ca inadmisibilă, aplicarea normei supletive fiind obli­
gatorie, dacă părţile nu au derogat de la ea. 
Dezideratul aflării adevărului...   
229
4.22. Limitele obligaţiei judecătorului de a pune în vedere 
părţilor drepturile și obligaţiile ce le revin în proces 
Prin urmare, art. 7 alin. (2) NCPC trebuie interpretat în sensul 
că se referă, cu precădere, la obligația judecătorului de a învedera 
părților incidența unor norme de ordine publică sau de a le aduce 
la  cunoștință  anumite  drepturi  al  căror  exercițiu  este  menit  să 
asigure liberul acces la justiție, precum dreptul de a cere, în con‐
dițiile legii, acordarea ajutorului public judiciar. În acest din urmă 
caz, dacă judecătorul învederează titularului cererii incidentale ori 
adiționale1  că  poate  formula  cerere  de  ajutor  public  judiciar,  sub 
forma scutirii, reducerii ori eșalonării taxei judiciare de timbru, el 
nu  face altceva decât să  asigure caracterul efectiv  al dreptului de 
acces  liber  la  justiție,  fără  ca  această  măsură  să  dezavantajeze  în 
mod  necuvenit  partea  adversă,  care  n‐ar  putea  invoca  un  interes 
legitim  ca  cel  care  l‐a  chemat  în  judecată  să  nu  beneficieze  de 
ajutor public judiciar. Pentru a rămâne în sfera probelor, aceleași 
considerente sunt valabile atunci când partea nu este în măsură să 
suporte costurile unei expertize, iar judecătorul îi pune în vedere 
dreptul de a solicita ajutor public judiciar. 
 
4.23. Principiul nemijlocirii 
În  acest  context,  nu  ne  propunem  să  examinăm  în  detaliu 
regulile referitoare la administrarea probelor, acestea fiind tratate 
în  mod  amplu  în  alte  lucrări,  ci  numai  anumite  aspecte  care 

1 În cazul cererii de chemare în judecată netimbrate sau insuficient timbrate, 

„reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul 
de procedură civilă, obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță 
şi de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de 
cel  mult  10  zile  de  la  primirea  comunicării  instanței.  Prin  aceeaşi  comunicare 
instanța  îi  pune  în  vedere  reclamantului  posibilitatea  de  a  formula,  în  condițiile 
legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen 
de  5  zile  de  la  primirea  comunicării”  [art.  33  alin.  (2)  din  O.U.G.  nr.  80/2013 
privind taxele judiciare de timbru]. Prin urmare, și în acest caz i se pune în vedere 
reclamantului  dreptul  de  a  formula  cerere  de  ajutor  public  judiciar,  însă 
comunicarea are loc în scris.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
230
prezintă o conexiune mai accentuată cu rolul judecătorului. Acest 
din urmă rol este preeminent în administrarea probatoriului, care 
se face, de regulă, în fața instanței sesizate [principiul nemijlocirii – 
art. 260 alin. (1) NCPC; de la această regulă există excepția, nesem‐
nificativă  din  punctul  de  vedere  al  aplicării  practice,  a  adminis‐
trării  probelor  prin  avocați  –  art.  366  și  urm.  NCPC,  precum  și 
instituția comisiei rogatorii – art. 261 alin. (2)‐(5) NCPC], în camera 
de  consiliu,  dacă  legea  nu  dispune  altfel  [însă,  potrivit  art.  XII  din 
Legea  nr.  2/2013,  dispozițiile  noului  Cod  de  procedură  civilă 
privind cercetarea procesului în camera de consiliu se aplică doar 
proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, în vreme 
ce în cazul celor pornite anterior cercetarea procesului are loc în 
ședință publică]1. 
 
4.24. Ordinea administrării probelor 
Ordinea  în  care  vor  fi  administrate  probele  este  stabilită  de 
instanță [art. 260 alin. (1) NCPC], probele urmând a fi administrate, 
când  este  posibil,  chiar  în  ședința  în  care  au  fost  încuviințate. 
Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându‐se 
totodată  măsurile  ce  se  impun  pentru  prezentarea  martorilor, 

1  Dispozițiile  art.  215  alin.  (1)  teza  finală  NCPC,  referitoare  la  fixarea  unor 

intervale orare orientative pentru strigarea cauzelor, sunt în vigoare, ele nefiind 
amânate  prin  dispozițiile  Legii  nr.  2/2013.  Fixarea  unor  intervale  orare 
orientative  pentru  strigarea  unor  cauze  ori  grupe  de  cauze  nu  este  indisolubil 
legată  de  cercetarea  procesului  în  camera  de  consiliu,  ci  poate  contribui  și  la  o 
activitate  mai  rațională  în  cursul  ședinței  de  judecată,  precum  și  la  menajarea 
timpului avocaților, al părților și al martorilor. Deși în prezent acest text pare să 
nu fie aplicat – deși nu întrevedem temeiul juridic pentru aceasta –, recomandăm, 
cel puțin, ca în cazul în care se acordă termen pentru administrarea unor probe 
precum interogatorii reciproce mai numeroase ori audierea mai multor martori, 
în  cauza  respectivă  să  fie  fixată  și  ora  dezbaterilor,  către  finalul  ședinței  de 
judecată,  după  ce  vor  fi  fost  rezolvate  majoritatea  pricinilor  aflate  pe  lista  de 
ședință.  Avantajele  sunt  evidente:  instanța  se  va  putea  concentra  pe  adminis‐
trarea  probatoriului,  fără  a  resimți  presiunea  părților  din  alte  dosare,  aflate  în 
așteptare,  iar  martorii  (totuși,  terți  față  de  litigiu)  nu  vor  pierde  o  zi  întreagă 
pentru a‐și da depoziția.  
Dezideratul aflării adevărului...   
231
efectuarea  expertizelor,  aducerea  înscrisurilor  și  a  oricăror  alte 
mijloace de probă [art. 260 alin. (2) NCPC]1.  
Singura  regulă  edictată  de  legiuitor  în  privința  succesiunii 
propriu‐zise a administrării probelor este cea cuprinsă în art. 260 
alin. (5) NCPC, potrivit căruia, „dacă s‐a dispus o cercetare la fața 
locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de admi‐
nistrarea celorlalte probe”. Chiar și această normă trebuie privită 
ca  o  recomandare,  întrucât,  pe  de  o  parte,  ea  nu  prevede  nicio 
sancțiune, iar, pe de altă parte, din punct de vedere practic,  efec‐
tuarea cercetării la fața locului s‐ar putea impune tocmai în urma 
efectuării  expertizei,  pentru  lămurirea  concluziilor  acesteia  (e.g., 
expertul apreciază că terenul este „liber”, fiind ocupat de „construc‐
ții  dezafectate”,  însă  acestea  nu  sunt  simple  noțiuni  de  fapt,  ci 
noțiuni  cu  relevanță  juridică  certă  în  contextul  anumitor  norme, 
aprecierile  expertului  fiind,  așadar,  supuse  cenzurii  instanței,  care 
poate aprecia motivat că terenul nu este totuși „liber” – fiind, spre 
exemplu,  la  intrarea  într‐o  școală,  este  necesar  pentru  accesul 
elevilor în bune condiții; expertul propune două variante de acces 
pentru  exercitarea  servituții  ori  pentru  grănițuirea  proprietăților, 
sensibil  egale,  iar  instanța  vrea  să  își  formeze  o  impresie  proprie, 
discutând  și  cu  părțile  la  fața  locului  ș.a.m.d.).  Reținem,  așadar,  ca 
regulă  generală,  că  ordinea  administrării  probelor  încuviințate  se 
stabilește de instanță, desigur, ținând seama și de cererile părților în 
această  privință,  precum  și  de  posibilitățile  concrete  de  adminis‐
trare a unor probe (e.g., se poate lăsa la urmă audierea unui martor 
plecat pentru o perioadă ceva mai lungă în străinătate). 

1 S‐a învederat în mod just că instanța „trebuie să asigure accesul părților la 

cunoașterea  acestor  informații,  fie  prin  înștiințarea  părții  la  termen,  fie  prin 
identificarea  acestor  măsuri  (…)  într‐un  mod  clar,  în  încheierea  de  ședință”. 
Instanța  nu  are  totuși  obligația  de  a  comunica  părților  (care  lipsesc  la  termen) 
printr‐o modalitate specifică (precum citarea cu mențiuni exprese referitoare la) 
măsurile  dispuse,  părțile  având  obligația  de  a  urmări  finalizarea  procesului.  Se 
admite  totuși  că,  în  anumite  ipoteze  concrete  (în  opinia  noastră,  o  asemenea 
ipoteză poate fi aceea în care partea care domiciliază la mare distanță a solicitat 
judecarea  cauzei  în  lipsă,  accesul  său  faptic  la  dosarul  cauzei  fiind  îngreunat), 
instanța  poate  lua  aceste  măsuri  suplimentare  de  încunoștințare,  fără  a  fi  însă 
obligată  la  aceasta.  A  se  vedea  V.  Dănăilă,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de  pro­
cedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 583.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
232
4.25. Recomandări privind ordinea administrării probelor 
Apreciem că proba cu înscrisuri va fi administrată, de regulă, 
cu prioritate, înscrisurile urmând a fi depuse odată cu cererea de 
chemare  în  judecată,  cu  întâmpinarea,  cu  răspunsul  la  întâm‐
pinare,  în  măsura  în  care  necesitatea  lor  a  rezultat  din  cuprinsul 
întâmpinării și, în cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) NCPC, și 
într‐un stadiu ulterior al procesului, caz în care partea trebuie să 
depună  copii  certificate  de  pe  înscrisurile  invocate  cu  cel  puțin  
5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată [art. 254 alin. (4)  
lit. b) NCPC]. Așadar, de regulă, încuviințarea înscrisurilor depuse 
peste  termen  (prin  urmare,  ulterior  cererii  de  chemare  în  jude‐
cată,  respectiv  întâmpinării  și,  în  condițiile  deja  menționate, 
răspunsului  la  întâmpinare)  va  duce  la  amânarea  judecății,  chiar 
dacă înscrisurile ar fi depuse chiar în ședința în care au fost pro‐
puse,  întrucât  partea  adversă  este  în  drept  să  solicite  termen 
pentru  a  lua  cunoștință  de  ele,  după  cum  rezultă  din  dispozițiile 
generale în materia dreptului la apărare, cuprinse în art. 13 alin. (3). 
Nu  vor  fi,  așadar,  îndeplinite  condițiile  ipotezei  de  excepție  cu‐
prinse în art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC, cu excepția situației în care 
partea  adversă  declară  că  nu  solicită  termen  pentru  a  lua  cunoș‐
tință  de  înscrisurile  care  i‐au  fost  comunicate  chiar  în  ședința  în 
care a fost propusă proba.  
Fără a fi în prezența unei reguli imutabile, credem că proba cu 
interogatoriu  ar  trebui  administrată  cu  prioritate  față  de  proba 
testimonială,  pentru  ca  instanța  să  ia  act  de  acordul  și  recunoaș‐
terile  părților  asupra  anumitor  chestiuni  litigioase  și  să  audieze 
martorii cu precădere asupra chestiunilor contestate. 
Prin urmare, chiar dacă încuviințarea probelor se face, de re‐
gulă,  la  un  singur  moment  procesual  (nu  considerăm  totuși  con‐
trară legii soluția prorogării discutării unei probe a cărei utilitate 
nu  poate  fi  apreciată  înainte  de  administrarea  altor  probe)1,  este 
recomandabil ca administrarea probelor testimoniale și cu expertiză 
1 Pentru o critică a acestui procedeu, a se vedea totuși V. Dănăilă, în G. Boroi 

(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 579. 
Dezideratul aflării adevărului...   
233
să fie prorogate până după administrarea probelor cu înscrisuri și 
cu  interogatoriu.  Repetăm,  acestea  sunt  doar  recomandări,  întru‐
cât instanța va decide de la caz la caz, în raport cu particularitățile 
probațiunii în fiecare dosar. 
 
4.26. Aspecte particulare privind proba testimonială 
Principiul  nemijlocirii  prezintă  o  importanță  particulară  în 
cazul  probei  testimoniale,  instanța  formându‐și  nemijlocit  con‐
vingerea cu privire la gradul de onestitate și cu privire la relevanța 
probatorie  a  declarațiilor  martorului  în  urma  contactului  direct, 
vizual și auditiv, cu acesta. Instanța nu trebuie să pornească de la 
părerea  preconcepută  că  martorul  va  spune  adevărul  ori  că  va 
minți, ci va trebui să examineze cu atenție care sunt relațiile mar‐
torului cu părțile litigante, precum și modalitatea în care martorul 
a luat cunoștință de împrejurările de fapt relatate. Așadar,  nu este 
suficient  să  se  consemneze  afirmații  precum  „știu  că  părţile  au 
purtat  discuţii...”,  asemenea  enunțuri  urmând  a  fi  verificate  și 
circumstanțiate  temeinic,  prin  întrebări  referitoare  la  modul  în 
care martorul a luat cunoștință de faptele relatate (în mod direct, 
caz  în  care  valoarea  probatorie  a  declarației  este  ridicată,  ori  în 
mod indirect, eventual doar din relatările unei singure părți, caz în 
care  declarația  trebuie  privită  cu  circumspecție).  Totodată,  în 
măsura în care martorul se rezumă la afirmații imprecise și gene‐
rale, imposibil de verificat ca atare și care tind să exprime judecăți 
de  valoare  și  aprecieri  subiective  proprii  („reclamantul  venea 
târziu acasă și nu o ajuta cu nimic pe pârâtă”, „pârâta se purta urât 
cu  reclamantul”),  valoarea  probatorie  apare  ca  fiind  redusă,  iar 
sinceritatea  martorului  trebuie  verificată  prin  cerința  de  a  con‐
cretiza, de a da exemple și de a relata în concret cum a luat cunoș‐
tință  de  faptele  relatate,  pentru  a  preveni  relatările  învățate  sau 
inventate.  Cu  alte  cuvinte,  instanța  nu  trebuie  să  preia  necritic 
declarația  martorului,  ci  trebuie  să  o  treacă  prin  filtrul  propriu, 
examinând  și  potențialul  interes  (moral  sau  chiar  material)  al 
martorului în pronunțarea unei anumite soluții. Numai în măsura 
în  care  instanța  și‐a  format  convingerea  că  martorul  a  spus  ade‐
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
234
vărul, iar faptele au fost percepute cu o anumită exactitate urmează 
ca  declarația  acestuia  să  fie  avută  în  vedere  la  soluționarea  cauzei 
(spre  exemplu,  declarația  soției  celui  sancționat  contravențional 
pentru o abatere de la regimul circulației rutiere urmează a fi exa‐
minată și din perspectiva relației martorului cu partea). Desigur, în 
măsura în care instanța are rezerve semnificative asupra relevanței 
probatorii a declarațiilor luate, ar urma, pentru a preveni surprin‐
derea părților, să întrebe dacă acestea sunt în măsură să completeze 
probațiunea, propunând audierea altor martori [cf. art. 254 alin. (5) 
NCPC]. 
 
4.27.  Punerea  în  discuţie  a  insuficienţei  probelor 
administrate 
Generalizând,  ori  de  câte  ori  constată  că  probele  propuse  și 
administrate  nu  sunt  suficiente  pentru  lămurirea  raportului 
juridic  litigios,  existând  totuși  date  din  care  rezultă  posibilitatea 
administrării altor probe, instanța este datoare să pună în discuția 
părților  completarea  probelor,  potrivit  art.  254  alin.  (5)  teza  I 
NCPC. În pofida formulării relativ eliptice a textului, instanța nu va 
formula un „ordin”, nu va „dispune” în mod imperativ, categoric, ca 
părțile  să  completeze  probatoriul,  întrucât,  în  caz  contrar,  ar 
anticipa  prea  mult  stabilirea  finală  a  situației  de  fapt,  creând  to‐
todată  un  sentiment  de  inferioritate  părții  căreia  i  se  pune  în 
vedere  că  probatoriul  este  insuficient,  dar  nu  dispune  de  probe 
suplimentare.  Este,  așadar,  necesară  o  abordare  fină,  cu  tact  a 
problemei.  Credem  că  instanța  va  pune  în  discuția  părților  în  ce 
măsură  se  impune  suplimentarea  probatoriului  cu  privire  la  o 
chestiune de fapt care trebuie desemnată cât mai precis (e.g., cuan‐
tumul  daunelor‐interese,  calitatea  mărfurilor  livrate,  formularea 
unor eventuale contestații cu privire la aceasta etc.). În acest fel, în 
măsura  în  care  partea  căreia  îi  incumbă  sarcina  probei  învede‐
rează  că  nu  mai  are  alte  probe  de  propus,  nu  se  va  crea  senti‐
mentul (îndreptățit sau nu) unei antepronunțări, al unei aprecieri 
cvasidefinitive a situației de fapt, fiind păstrat echilibrul procesual. 
Spre exemplu, în măsura în care reclamantul cere daune‐interese 
Dezideratul aflării adevărului...   
235
de  la  pârâtul  care  a  pierdut  în  mod  imputabil  controlul  asupra 
volanului și a intrat cu autoturismul în vitrina magazinului recla‐
mantului,  ocazie  cu  care  au  fost  distruse  mai  multe  bunuri,  exis‐
tența  unui  prejudiciu  apare  ca  fiind  certă,  iar,  dacă  probele  sunt 
insuficiente  pentru  cuantificarea  acestuia,  instanța  va  pune  în 
vedere  părții  necesitatea  suplimentării  probatoriului  (e.g.,  depu‐
nerea  înscrisurilor  care  atestă  achiziția  bunurilor  distruse,  foto‐
grafii  care  atestă  starea  anterioară  a  lucrurilor,  eventual,  efec‐
tuarea unei expertize mobiliare pentru evaluarea ipotetică a bunu‐
rilor  distruse).  Soluția  este  evident  mult  mai  justă  decât  respin‐
gerea  acțiunii,  în  considerarea  nedovedirii  cuantumului  prejudi‐
ciului,  chestiune  pe  care  însă  instanța  n‐a  pus‐o  în  discuție  în 
cursul cercetării procesului.  
În schimb, în măsura în care instanța constată că în mod cert 
este  necesară  administrarea  unei  probe  a  cărei  posibilitate  de 
administrare  este,  de  asemenea,  certă  (e.g.,  în  măsura  în  care 
pârâtul  chemat  în  judecată  de  asociația  de  proprietari  contestă 
corectitudinea  calculelor  reclamantei,  referindu‐se  la  pretinse 
erori  contabile,  i  se  va  învedera  necesitatea  administrării  unei 
expertize  contabile  pentru  dovedirea  apărărilor  formulate,  care 
riscă, altminteri, să rămână simple susțineri neverificabile), atunci 
va pune în discuția părților, într‐o manieră limpede, directă, chiar 
necesitatea  administrării  probei  (de  regulă,  acesta  va  fi  cazul 
consultării  unor  registre  sau  evidențe  publice,  respectiv  al 
expertizei)1. 

1 Această din urmă ipoteză ridică o problemă delicată de delimitare a acestei 

prime  forme  de  rol  activ  (învederarea  necesității  unei  probe,  rămânând  însă  la 
latitudinea părții dacă o cere sau nu) și ordonarea nemijlocită a probei, din oficiu, 
chiar împotriva voinței părților. În măsura în care instanța întrevede necesitatea 
unei probe din perspectiva obligației părții de a‐și proba susținerile și apărările, 
credem că este preferabilă prima formă de rol activ, cea aici discutată, respectiv 
punerea în discuție a necesității probei, urmând ca partea să decidă ce conduită 
corespunde  mai  bine  intereselor  sale.  Dacă  însă  instanța  este  convinsă  de 
necesitatea  probei  pentru  a  se  lămuri  pe  deplin  asupra  situației  de  fapt  și  a 
pronunța o hotărâre în cunoștință de cauză, va ordona administrarea probei din 
oficiu. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
236
De asemenea, dacă, în cadrul unei expertize contabile fiscale, 
se  constată  că  expertul  a  făcut  referire  la  documente  justificative 
care  nu  se  află  la  dosarul  cauzei,  judecătorul  va  pune  în  vedere 
părților necesitatea depunerii la dosar a respectivelor documente, 
pentru ca principiul nemijlocirii să fie respectat și pentru a fi posi‐
bilă verificarea susținerilor expertului1. 
 
4.28.  Sancţiunea  în  cazul  nerespectării  dispoziţiilor  
art. 254 alin. (5) NCPC 
Față de formularea textului („va dispune”), suntem în prezența 
unei  obligații  a  instanței,  instituită  de  legiuitor  pentru  a  preveni 
surprinderea  părții  care,  dacă  ar  cunoaște  că  instanța  apreciază 
probatoriul ca fiind insuficient, ar formula cererile necesare pentru 
completarea  probatoriului.  Astfel,  neîndeplinirea  obligației  aici 
discutate  constituie  o  încălcare  a  principiului  contradictorialității 
[cf.  art.  14  alin.  (4)  și  (6)  NCPC],  ceea  ce  poate  atrage  nulitatea 
hotărârii, dacă vătămarea creată nu poate fi înlăturată în alt mod 
[art.  175  alin.  (1)  şi  art.  177  alin.  (1)  NCPC].  Vătămarea  poate  fi 
înlăturată  în  alt  mod  în  apel,  dacă  această  cale  de  atac  este 

1 Într‐o cauză, Înalta Curte de Casație şi Justiție a hotărât că instanța de fond 

nu  a  realizat  o  cercetare  judecătorească  efectivă  a  fondului  cauzei,  aspect  de 


natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al uneia dintre părți, în condițiile 
în  care  a  îmbrățișat  opinia  expertului  contabil  referitoare  la  existența  docu‐
mentelor  justificative  ale  societății  intimate  pentru  perioada  de  referință,  fără  a 
motiva  înlăturarea  celor  reținute  de  organele  fiscale  prin  raportul  de  inspecție 
fiscală cu privire la inexistența documentelor justificative şi fără a face o analiză 
proprie  a  realității  și  necesității  studiilor  și  a  conținutului  economic  efectiv  al 
respectivelor operațiuni, cu atât mai mult cu cât expertul s‐a limitat la a consemna 
existența  unor  documente  justificative  pentru  perioada  supusă  controlului,  fără 
însă a le ataşa ca anexă la raportul de expertiză depus la dosarul cauzei. În conse‐
cință, Înalta Curte a reținut că judecătorul fondului nu a evaluat întregul material 
probator, nu a examinat, prin prisma dispozițiilor legale din materie, dacă probele 
administrate  fac  dovada  celor  susținute  de  intimata‐reclamantă,  astfel  că  recu‐
rentei  i  s‐a  cauzat  o  vătămare  procesuală  care  nu  poate  fi  înlăturată  decât  prin 
casarea sentinței atacate  și trimiterea cauzei  spre rejudecare  la aceeași instanță 
de  fond  (ICCJ,  s.  cont.  adm.  fisc.,  dec.  nr.  2483  din  28  mai  2014,  disponibilă  pe 
www.scj.ro și www.juridice.ro). 
Dezideratul aflării adevărului...   
237
deschisă,  apelantul  fiind  în  drept  să  propună  probe  noi,  potrivit 
art.  478  alin.  (2)  NCPC  (fiind  vorba  despre  probele  a  căror  nece‐
sitate  a  rezultat  din  hotărârea  de  respingere  a  cererii,  în  consi‐
derarea  neîndeplinirii  sarcinii  probei)1.  În  schimb,  dacă  singura 
cale  de  atac  deschisă  este  recursul,  hotărârea  va  fi  casată  pe  te‐
meiul art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, încălcarea dispozițiilor art. 254 
alin. (5) NCPC fiind de natură să atragă nulitatea hotărârii, în con‐
siderarea  încălcării  principiului  contradictorialității2.  Precizăm  că 
posibilitatea prevăzută de art. 492 NCPC, de a administra proba cu 
înscrisuri în recurs, nu este de natură să înlăture vătămarea, întru‐
cât înscrisurile pot fi administrate pentru dovedirea motivelor de 
casare  care  privesc  chestiuni  de  nelegalitate  (bunăoară,  aspecte 

1  Chiar  dacă  s‐ar  considera  că  hotărârea  primei  instanțe  este  lovită  de 

nulitate,  în  pofida  posibilității  suplimentării  probatoriului  în  apel  (abordare  pe 
care  o  socotim  formalistă),  efectele  practice  ar  fi,  în  esență,  aceleași,  întrucât 
instanța de apel ar fi ținută să anuleze hotărârea apelată și să rețină procesul spre 
judecare în apel, potrivit art. 480 alin. (6) NCPC, nefiind posibilă trimiterea cauzei 
spre rejudecare primei instanțe, întrucât, prin ipoteză, prima instanță a soluționat 
cauza  în  fond,  iar  insuficiența  probatoriului  nu  poate  fi  în  niciun  fel  asimilată 
nejudecării  fondului.  Ca  atare,  dispozițiile  art.  480  alin.  (3)  NCPC  nu  sunt  inci‐
dente. 
2 Astfel, în practica judiciară s‐a decis că, „conform art. 22 alin. 2 C. pr. civ., 

judecătorul  are  îndatorirea  să  stăruie  prin  toate  mijloacele  legale  pentru  a  afla 
adevărul, stabilind corect faptele, scop în care poate să ceară părților explicații, să 
le  pună  în  dezbatere  orice  împrejurare  de  fapt  sau  de  drept  şi  să  administreze 
orice probă pe care o consideră necesară. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor 
art. 254 alin. 6 C. pr. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței 
de a ordona din oficiu probele pe care ele nu le‐au propus în condițiile legii. 
Cu toate acestea, Curtea apreciază că, atunci când judecătorul se consideră 
nelămurit de probațiunea propusă de parte, trebuie să‐i învedereze acest aspect 
pentru  a‐i  permite  să‐şi  completeze  probațiunea,  mai  cu  seamă  în  ipoteza,  cum 
este şi cea în speță, în care partea nu mai poate uza de calea  de atac a apelului, 
devolutivă,  care  îi  permite  să  invoce  orice  motive  de  nemulțumire  față  de 
hotărârea atacată şi să administreze probe noi în vederea dovedirii lor. Partea nu 
avea cum să anticipeze faptul că judecătorul nu se consideră lămurit de contractul 
de vânzare‐cumpărare încheiat în Germania, subzistând, astfel, motivul de recurs 
prevăzut de  art. 488 pct. 5 C. pr. civ., privind încălcarea regulilor de procedură”  
(C.  Ap.  Cluj,  s.  a  II‐a  civ.,  cont.  adm.  fisc.,  dec.  nr.  8290  din  16  noiembrie  2014, 
nepublicată).  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
238
referitoare la încălcarea regulilor privind repartizarea aleatorie ori 
care interesează legala citare a părții), nu însă și pentru reținerea 
altei situații de fapt decât cea reținută de instanța de fond, întrucât 
reglementarea actuală nu mai cunoaște o dispoziție similară fostului 
art. 3041 C. pr. civ. 18651. 
Îndeplinirea  obligației  prevăzute  de  art.  254  alin.  (5)  NCPC 
trebuie  consemnată  în  încheiere  ori,  după  caz,  în  partea  intro‐
ductivă a hotărârii pronunțate la același termen. 
 
4.29. Caz adiţional de înlăturare a sancţiunii decăderii 
Prin  ipoteză,  aplicarea  textului  aici  discutat  intervine  spre 
finalul cercetării procesului, când se constată insuficiența probelor 
deja  administrate  pentru  dovedirea  unor  pretenții  sau,  după  caz, 
apărări.  Prin  urmare,  s‐ar  putea  ridica  problema  incidenței  sanc‐
țiunii decăderii, la care se referă art. 254 alin. (1) NCPC. În măsura 
în  care  instanța  pune  în  discuția  părților  necesitatea  completării 

1 „În ce privește critica referitoare la imposibilitatea depunerii înscrisurilor 

doveditoare referitoare la renovarea biroului notarial, aceasta nu poate fi primită, 
întrucât recurenta‐reclamantă avea obligația de a depune înscrisurile doveditoare 
odată cu cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii (art. 254 alin. 1 
NCPC),  nefiind  invocate  ori  dovedite  împrejurările  prevăzute  de  art.  254  alin.  2 
NCPC,  care  să  fi  justificat  amânarea  judecății  la  termenul  din  8.10.2014,  pentru 
depunerea de noi înscrisuri, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a 
fost depusă la 9.04.2014. 
Ca  atare,  înscrisurile  depuse  în  recurs,  potrivit  art.  492  NCPC,  sunt  menite 
doar  să  facă  dovada  motivelor  de  casare,  care  privesc  doar  chestiuni  de 
nelegalitate,  iar  nu  să  stabilească  altă  situație  de  fapt  decât  cea  reținută  de 
instanța  ori  instanțele  de  fond,  instanța  de  recurs  nefiind  îndreptățită  să 
reaprecieze situația de fapt, pe temeiul probelor (noi) administrate cu privire la 
aceasta. Desigur, în măsura în care s‐ar găsi întemeiat un motiv de casare, în urma 
casării  se  rejudecă  fondul,  ca  regulă  (art.  498  alin.  1  NCPC,  art.  20  din  Legea  
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), însă etapa rejudecării după casare 
nu  poate  fi  confundată  cu  recursul  însuși,  or,  în  cauză  se  constată  că  nu  s‐a 
demonstrat  incidența  vreunui  motiv  de  casare,  ceea  ce  duce  la  respingerea 
recursului,  ca  nefondat,  potrivit  art.  496  alin.  (1)  NCPC”  (C.  Ap.  București,  s.  a 
VIII‐a cont. adm. fisc., dec. nr. 1410 din 9 martie 2015, în revista „Tax Magazine” 
nr. 6/2015, pp. 318‐320). 
Dezideratul aflării adevărului...   
239
probatoriului,  iar  partea  căreia  îi  incumbă  sarcina  probei  formu‐
lează o cerere corespunzătoare de suplimentare a probelor, i s‐ar 
putea  opune  sancțiunea  decăderii?  Răspunsul  nu  poate  fi  decât 
negativ,  intervenția  instanței,  în  exercițiul  rolului  activ,  fiind  de 
natură să înlăture incidența decăderii, chiar dacă instanța nu dis‐
pune în mod nemijlocit administrarea probei, ci lasă la îndemâna 
părții  interesate  formularea  cererii  corespunzătoare.  Ca  urmare, 
interpretarea teleologică a art. 254 alin. (5), a cărui finalitate constă 
în completarea probelor și soluționarea temeinică a cauzei, impune 
concluzia  că  suntem  în  prezența  unui  caz  distinct  de  înlăturare  a 
decăderii  pentru  nesolicitarea  probelor  în  condițiile  dreptului 
comun. 
Nu  excludem  nici  interpretarea  potrivit  căreia,  în  acest  caz, 
decăderea  este  înlăturată,  întrucât  necesitatea  administrării  pro‐
bei  rezultă  din  dezbateri,  respectiv  din  punerea  în  discuție  a 
acestei chestiuni de către instanță [art. 254 alin. (2) pct. 1 NCPC]. 
Desigur,  s‐ar  putea  obiecta  că  instanța  învederează  părții  nece‐
sitatea unei probe pe care partea o putea prevedea dintru început, 
cea de‐a doua condiție a textului nefiind îndeplinită. De aceea, pre‐
ferăm  interpretarea  propusă  în  text,  potrivit  căreia  suntem  în 
prezența unui caz adițional de înlăturare a decăderii. 
 
4.30. Ordonarea din oficiu a probelor 
Cea  mai  energică  formă  de  manifestare  a  rolului  activ  în  ma‐
terie probatorie o constituie prerogativa instanței de a ordona din 
oficiu  administrarea  probelor  pe  care  le  socotește  necesare,  chiar 
dacă părțile se împotrivesc [art. 254 alin. (5) teza finală NCPC]1. 
Dacă  instanța  este  obligată  să  pună  în  vedere  părților  insufi‐
ciența  probatoriului,  pentru  a  le  permite  acestora  să‐și  îndepli‐
nească sarcina probei și pentru a preveni surprinderea lor, instanța 

1  S‐a  arătat  că  „ordonarea  probelor  din  oficiu  este  una  dintre  formele  cele 

mai  importante  sub  care  se  manifestă  rolul  activ  al  judecătorului  (…)”.  În  acest 
sens, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de 
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 58.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
240
poate să dispună, în mod direct (fără a mai aștepta, așadar, o cerere 
corespunzătoare),  administrarea  probelor  pe  care  le  socotește 
necesare.  Suntem,  așadar,  în  prezența,  în  primul  caz,  a  unei  obli­
gaţii, iar, în al doilea caz, a unei facultăţi1. 
Apreciem că nu suntem în prezența unei facultăți supuse unui 
exercițiu  discreţionar,  instanța  fiind  obligată  să  cerceteze  în  mod 
diligent în ce măsură ordonarea din oficiu a unei probe este utilă 
aflării  adevărului,  prin  lămurirea  adițională  a  împrejurărilor  de 
fapt relevante în cauză.  
Chiar  în  măsura  în  care  instanței  i  s‐ar  recunoaşte,  în  mod 
excepțional, o facultate de apreciere foarte largă, sustrasă în mare 
măsură  controlului  judiciar  (precum  în  cazul  disjungerii2  ori  al 

1  În  sensul  că  ordonarea  probelor  din  oficiu  are  caracter  facultativ,  a  se 

vedea:  D.N.  Theohari,  M.  Eftimie,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de  procedură 
civilă…, op. cit., vol. I, p. 62; M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, pp. 142‐144, şi vol. II,  
p. 292.  
2  Menționăm  în  treacăt  că  disjungerea  nu  trebuie  totuși  dispusă  într‐o 

manieră  artificială,  nesocotind  unitatea  naturală  a  litigiului,  precum  și  regulile 


imperative  din  materia  prorogării  de  competență  (art.  123  NCPC),  ori  posibi‐
litatea coparticipării procesuale active, în cazul în care obiectul litigiului privește 
un drept sau o obligație comună, ori dacă, cel puțin, între drepturile și obligațiile 
părților există o strânsă legătură, împrejurările de fapt și de drept deduse jude‐
cății  fiind  cel  puțin  în  parte  comune.  În  asemenea  cazuri,  soluția  disjungerii 
pentru a multiplica, statistic, numărul dosarelor și al hotărârilor pronunțate apare 
ca  artificială  și  dăunătoare,  atunci  când  nu  este  pur  și  simplu  nelegală.  Realități 
din practica recentă ne obligă să constatăm că există situații în care o cerere de 
chemare în judecată formulată de un sindicat în numele mai multor salariați ori o 
cerere formulată de mai mulți consumatori care invocă nulitatea aceleiași clauze, 
cuprinsă în același tip de contract, este disjunsă în atâtea dosare câți reclamanți 
sunt, din motive  (trebuie  să o  spunem)  preponderent  statistice.  Pe lângă incon‐
venientele  inerente  oricărei  disjungeri  (menționăm  doar  că  nu  este  optim  să 
judeci în dosare care cuprind doar înscrisuri fotocopiate, pentru a nu mai vorbi de 
timpul pierdut de grefier și de resursele materiale suplimentare folosite), se neso‐
cotește  posibilitatea,  recunoscută  de  lege,  a  existenței  coparticipării  procesuale 
active  în  asemenea  cazuri  (fiind,  așadar,  nesocotită  opțiunea  perfect  legitimă  a 
reclamanților) și, totodată, însăși rațiunea instituției coparticipării procesuale (și 
a  conexității),  de  a  permite  judecarea  împreună  a  unor  cereri  care  ridică  pro‐
bleme  de  fapt  și  de  drept  în  mare  parte  similare,  prevenind  astfel  pronunțarea 
Dezideratul aflării adevărului...   
241
conexării1),  în  cazul  instanței  nu  se  poate  vorbi  niciodată  de  o 
simplă facultate de acțiune, care ar putea fi exercitată în orice fel. 
Dimpotrivă,  instanței  îi  revin  o  serie  de  obligații  în  desfăşurarea 
procesului civil: în primul rând, aceea de a lua măsurile necesare 
unei  soluționări  legale,  raționale  şi  drepte  a  cauzei  deduse  jude‐
cății  sale,  cu  respectarea  principiilor  procesului  civil  şi  a  dreptu‐
rilor părților, fără a exista întârzieri nejustificate2. 
Așadar, în măsura în care este convinsă că o probă este nece‐
sară soluționării cauzei, instanța este obligată să pună în discuția 
părților necesitatea administrării probei și, la nevoie, să o dispună 
chiar și din oficiu. 
 

unor  soluții contradictorii. Inconvenientul disjungerii operate de  prima instanță 


devine și mai evident la nivelul instanțelor de control judiciar, unde se vor pro‐
nunța,  spre  exemplu,  60  de  decizii  în  loc  de  una  singură,  de  către  completuri 
diferite,  ceea ce generează  și riscul apreciabil  al unor  soluții  contradictorii,  pro‐
fund inechitabile pentru părțile implicate și dăunătoare pentru buna administrare 
a  justiției.  În  fond,  singurul  argument  (informal)  pentru  asemenea  conduite 
procesuale dăunătoare îl reprezintă „reflectarea justă a volumului de activitate”, 
însă  un  atare  argument  nu  poate  fi  contrapus  în  mod  serios  tuturor  conside‐
rentelor  ce  precedă,  judecătorul  nefiind  un  funcționar  care  colectează  „puncte” 
ce‐i reflectă „volumul de activitate” – de altfel, este inamovibil, neputând fi sancți‐
onat pentru că soluționează dosare „puține” și nici nu poate spera să fie recom‐
pensat  pentru  multiplicarea  numerică  a  activității  sale  –,  ci  are  o  menire  mai 
înaltă, aceea de a înfăptui justiția.  
1  Cu  privire  la  problema  controlului  judiciar  în  cazul  conexării,  a  se  vedea 

Gh.‐L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, 
op. cit., vol. I, pp. 431‐432.  
2 Am arătat cu altă ocazie că dualitatea prerogativelor date de lege instanței 

judecătoreşti,  chiar  acelora  care  constituie,  la  prima  vedere,  o  simplă  facultate, 
este exprimată foarte bine de art. 6 alin. (1) NCPC: „Orice persoană are dreptul la 
judecarea cauzei sale în mod echitabil, într‐un termen optim şi previzibil, de către 
o instanță independentă, imparțială şi stabilită de lege. În acest scop, instanța este 
datoare  să  dispună toate măsurile  permise de  lege  şi  să  asigure desfăşurarea cu 
celeritate  a  judecății”  (s.n.).  A  se  vedea  Gh.‐L.  Zidaru,  teză  de  doctorat,  p.  92. 
Concluzia  este  evidentă:  instanța  este  datoare  să  își  exercite  rațional  și,  uneori, 
chiar  exhaustiv  prerogativele,  pentru  a‐și  împlini  finalitatea,  aceea  de  a  face 
dreptate.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
242
4.31.  Cum  va  proceda  instanţa  în  cazul  în  care  partea 
învederează  concludenţa  unei  probe  propuse  peste  termen, 
solicitând  instanţei  să­și  exercite  rolul  activ  și  să  înlăture 
astfel, mediat, decăderea care sancţionează lipsa de diligenţă 
a părţii [prin ipoteză, nu este incident niciunul dintre cazurile 
prevăzute de art. 254 alin. (2) NCPC]? 
Credem  că,  în  acest  caz,  administrarea  probei  nu  poate  fi  de 
plano impusă, dar nici exclusă. În mod evident, trebuie contracarată 
tendința de a abuza de rolul activ al judecătorului, transformându‐l 
într‐un „panaceu”, respectiv într‐un substitut pentru neîndeplinirea 
obligațiilor  ce  incumbă,  potrivit  legii,  părților  în  ceea  ce  privește 
propunerea  probelor.  Nu  în  mod  întâmplător  stabilește  legea  în 
primul rând obligația părților de a‐și proba pretențiile și apărările, 
stabilind  rolul  activ  al  judecătorului  ca  un  corectiv  auxiliar,  com‐
plinitor1. „Motorul probațiunii” nu ar trebui să fie judecătorul (care 
trebuie lăsat să se concentreze asupra misiunii sale primordiale, de 
a rosti dreptul)2, ci părțile (că în practică se întâmplă frecvent altfel 
este regretabil, atât în considerarea faptului că procesul civil este cu 
precădere  al  intereselor  private,  cât  și  în  considerarea  supra‐
încărcării cronice a instanțelor, ceea ce face ca exercitarea unui rol 
activ, diligent să fie o adevărată provocare). Așadar, credem că jude‐
cătorul trebuie să supună sugestia părții – care constituie, în fapt, o 
cerere tardivă de suplimentare a probatoriului – unei evaluări pro‐
prii, exigente și să dispună din oficiu proba nu doar dacă aceasta ar 
putea fi utilă cauzei, ci în măsura în care probabilitatea acestei uti‐
lități, rezultată din împrejurările cauzei, este vecină cu certitudinea. 
Simplu spus, dacă proba „învederată” de parte este în mod evident 
1  S‐a  arătat  în  mod  elocvent  că  „judecătorul  nu  trebuie  să  se  substituie 

părților, să suplinească automat pasivitatea părții care pretinde sau se apără”. În 
acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod 
de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  vol.  I,  p.  58.  A  se  vedea  și  C.E.  Alexe,  op.  cit.,  vol.  I,  
pp. 617‐618. 
2 În sensul că funcția esențială a judecătorului este aceea de a judeca, de a 

pronunța dreptul în conflictul cu care a  fost sesizat, a se vedea V.M.  Ciobanu, în 


V.M.  Ciobanu,  M.  Nicolae  (coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  vol.  I,  
p. 55.  
Dezideratul aflării adevărului...   
243
necesară, instanța ar trebui să o dispună din oficiu, exercitându‐și 
într‐o manieră pozitivă rolul activ în materie probatorie. 
Aceasta  inclusiv  în  considerarea  împrejurării  că,  în  sistemul 
noului  Cod,  de  regulă,  hotărârea  primei  instanțe  este  supusă 
apelului,  calea  de  atac  în  care  decăderea  din  dreptul  de  a  cere 
probe  noi  este  înlăturată  [art.  478  alin.  (2)  NCPC]1,  iar  instanța 
verifică  deopotrivă  temeinicia  hotărârii  apelate,  fiind  în  drept  să 
încuviințeze  administrarea  probelor  noi,  pe  care  le  consideră 
necesare. Așadar, în loc să amâne administrarea probei vădit nece‐
sare pentru etapa apelului, încurajând astfel (mediat) exercitarea 
căii  de  atac,  judecătorul  ar  trebui  să  depună  diligențele  necesare 
pentru lămurirea pricinii, încă de la prima instanță. 
 
4.32. Încalcă exercitarea rolului activ principiul imparţia­
lităţii instanţei? 
Din capul locului trebuie spus că scopul prefigurat de instanță 
la momentul dispunerii din oficiu a unei probe nu poate fi acela de 
a  crea  un  avantaj  unei  părți,  ajutând‐o  pe  aceasta  să  câștige 

1 Din această reglementare, care nu este la adăpostul unor critici, rezultă o 

judecată  de  valoare  a  legiuitorului,  care  nu  poate  fi  ignorată  nici  de  judecătorul 
primei instanțe: în cele din urmă, legiuitorul acordă o importanță mai mare aflării 
adevărului,  prin  suplimentarea  probatoriului,  decât  soluționării  rapide,  concen‐
trate a cauzei, care este în mod evident facilitată de aplicarea strictă a sancțiunii 
decăderii. De aici rezultă că în legislația noastră procesuală există un echilibru fin 
și, uneori, precar între deziderate care cel puțin în parte sunt divergente, respec‐
tiv soluționarea cauzei într‐un termen optim și previzibil, pe de o parte, și aflarea 
adevărului prin administrarea de probe cuprinzătoare, pe de altă parte.  
Mai trebuie notat că nu întotdeauna, a priori și apodictic, suplimentarea pro‐
batoriului duce la o mai corectă stabilire a faptelor. S‐ar putea ca probele adițio‐
nale să nu producă altceva decât o tergiversare, fără a aduce lămuriri suplimen‐
tare, ba dimpotrivă; dacă, de exemplu, martorul propus și audiat abia în apel este 
„instruit”, în disperare de cauză, să declare altceva decât s‐a reținut de către prima 
instanță ori expertiza readministrată în apel este mai puțin bine întocmită, se ajunge 
la  situația  în  care,  în  cel  mai  bun  caz,  instanța  de  apel  trebuie  să  motiveze  de  ce 
înlătură probele noi, iar în cel mai rău caz, se reține o situație de fapt nereală, pe 
temeiul noilor probe. Așadar, uneori chiar și un exces de probațiune poate dăuna 
aflării adevărului. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
244
procesul.  În  acest  fel,  credem  că  trebuie  înțelese  susținerile  din 
doctrină, potrivit cărora judecătorul nu trebuie să acționeze ca un 
avocat al unei părți, acționând pentru a o favoriza, întrucât în acest 
fel s‐ar rupe în mod necuvenit echilibrul procesual.  
Apreciem  însă  ca  fiind  puțin  realist  postulatul  (de  altfel,  ne‐
prevăzut  de  lege)  ca  intervenția  judecătorului,  concretizată  în 
dispunerea  din  oficiu  a  unei  probe,  să  nu  profite  unei  părți, 
respectiv  să  dăuneze  celeilalte1.  Deși  seducătoare,  această  idee 
este  inaplicabilă:  în  condițiile  în  care  părțile  se  află  pe  poziții 
antagonice,  iar  proba  dispusă  din  oficiu  este,  prin  ipoteză,  con‐
cludentă  și  utilă,  fiind,  așadar,  de  natură  a  duce  la  dezlegarea 
pricinii,  întrucât  contribuie  la  lămurirea  faptelor  litigioase,  este 
evident că, de  multe  ori,  proba  va profita unei părți și, în  aceeași 
măsură,  va  dăuna  celeilalte,  întrucât,  prin  lămurirea  raporturilor 
juridice  litigioase,  va  putea  fi  dezlegat  fondul  raportului  juridic 
litigios.  
Ceea  ce  este,  așadar,  esențial  este  perspectiva  din  care  acțio‐
nează  instanța,  sensibil  diferită  de  cea  a  părților.  Scopul  instanţei 
este acela de a afla adevărul, de a se lămuri cât mai deplin, pentru o 
justă soluţionare a cauzei, iar nu de a ajuta vreuna dintre părţi să 
câștige procesul2. În acest scop, instanța poate dispune neîngrădit 
de  toate  probele  pe  care  le  consideră  necesare,  și  aceasta  chiar 
dacă  administrarea  respectivei  probe  va  avea  drept  consecință 
mediată  și  dovedirea  unor  împrejurări  favorabile  uneia  dintre 
părți  (și,  fatalmente,  defavorabile  celeilalte).  Trebuie,  așadar, 
distins  între  scopul  urmărit  de  instanţă,  care  este  unul  neutru  și 
supraordonat  intereselor  părților,  și  consecinţa  iniţiativelor  pro­
cesuale  ale  acesteia,  care  vor  profita,  respectiv  dăuna  părților  în 
raport  cu  poziția  procesuală  a  fiecăreia  dintre  ele  (e.g.,  prin 
invocarea  din  oficiu  și  prin  admiterea  unei  excepții  procesuale 
peremptorii  se  creează  o  situație  favorabilă  pârâtului,  însă  nu 
acesta a fost scopul urmărit de instanță, care este obligată să dea 

1 A se vedea, spre exemplu, I. Deleanu, Tratat, 2013, op. cit., p. 963, nota 1.  
2 A se vedea și V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, 

op. cit., vol. I, p. 572. 
Dezideratul aflării adevărului...   
245
eficiență normelor imperative de ordine publică ce au determinat 
admiterea respectivei excepții).  
Prin urmare, măsurile luate de instanță cu privire la adminis‐
trarea probatoriului nu pot da naștere unei incompatibilități, iar o 
eventuală cerere de recuzare formulată de partea nemulțumită va 
trebui  –  cel  puțin  ca  o  regulă  generală,  exceptând  situații  de  o 
anormalitate  vădită,  izbitoare,  în  care  măsurile  luate  ating  sfera 
neinteligibilului și nescuzabilului pentru orice observator neutru – 
să fie respinsă, ca reprezentând expresia unui abuz de drept, care 
deturnează  instituția  recuzării  de  la  finalitatea  sa  [cf.  pentru 
consecințele  unei  astfel  de  conduite  procesuale  și  dispozițiile  
art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. b) NCPC], întrucât recuzarea nu se poate 
substitui controlului judiciar. 
Simetric  invers,  nici  refuzul  instanței  de  a‐și  exercita  rolul 
activ  în  materie  probatorie,  în  situația  în  care  una  dintre  părți, 
decăzută din termenul de a cere ea însăși proba, sugerează o astfel 
de soluție, nu este de natură a ridica suspiciuni cu privire la impar‐
țialitatea instanței. 
 
4.33.  Nu  se  poate  dispune  din  oficiu  administrarea  de 
probe în procedura regularizării 
În  fine,  în  raport  cu  unele  soluții  greșite  ivite  în  practica 
judiciară,  în  care  judecătorul  a  pus  în  vedere  reclamantului,  în 
cadrul  procedurii  de  regularizare,  să  depună  la  dosar  anumite 
probe  –  apreciate  necesare  din  oficiu  –,  iar  ulterior  a  anulat 
cererea în procedura prevăzută de art. 200 alin. (3) NCPC, în con‐
siderarea nedepunerii probelor solicitate, observăm că faza regu‐
larizării  nu  trebuie  în  niciun  fel  amestecată  cu  faza  administrării 
probatoriului,  etapă  căreia  i  se  subsumează  și  dispunerea  din 
oficiu a unor probe. Din economia textelor rezultă în mod limpede 
această  delimitare,  cel  mai  timpuriu  moment  procesual  la  care 
judecătorul  poate  lua  măsuri  pentru  administrarea  probelor, 
solicitând,  spre  exemplu,  reclamantului  să  depună  la  dosar  copie 
de  pe  titlul  său  de  proprietate,  extras  de  carte  funciară,  certificat 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
246
de  moștenitor,  copie  de  pe  contractele  invocate  etc.,  fiind  cel  la 
care  se  referă  art.  203  NCPC.  Astfel,  aceste  măsuri,  prin  definiție 
provizorii și preparatorii, ele fiind supuse dezbaterii contradictorii 
a părților la  primul  termen de judecată la care  acestea sunt legal 
citate, pot fi luate doar după epuizarea atât a eventualei proceduri 
de  regularizare,  cât  și  a  procedurii  prevăzute  de  art.  201  NCPC, 
care  privește,  în  esență,  comunicarea  cererii  de  chemare  în 
judecată  către  pârât  și  a  întâmpinării  acestuia  către  reclamant. 
Așadar,  măsurile  la  care  se  referă  art.  203  NCPC  vor  fi  luate,  de 
regulă, odată cu fixarea termenului de judecată și, în tot cazul, doar 
după  epuizarea  fazei  scrise,  moment  la  care  instanța  cunoaște 
susținerile părților și poate examina care dintre acestea sunt con‐
cordante ori, dimpotrivă, divergente și contestate, fiind, așadar, în 
măsură să facă aprecierile cuvenite cu privire la probele ce trebuie 
administrate. 
Prin urmare, anticiparea cercetării procesului, fază în care se 
discută  probele  în  contradictoriu  și  cu  respectarea  dreptului  la 
apărare, și amestecarea procedurii prevăzute de art. 203, respec‐
tiv de art. 254 alin. (5) NCPC cu procedura regularizării prevăzute 
de art. 200 NCPC conduce la încălcarea unor principii fundamen‐
tale  ale  procesului  civil  (ne  referim  îndeosebi  la  contradicto‐
rialitate  și  la  dreptul  la  apărare),  precum  și  a  logicii  sancțiunilor 
prevăzute  de  Cod:  neîndeplinirea  sarcinii  probei  nu  poate  atrage 
niciodată  anularea  cererii,  ci  va  atrage  pierderea  procesului  de 
către  partea  care  nu  și‐a  probat  pretențiile,  respectiv  apărările, 
printr‐o  hotărâre  pronunțată  în  urma  unor  dezbateri  contra‐
dictorii și susceptibilă de a intra în autoritatea lucrului judecat. 
 
4.34.  Corelaţii  cu  sancţiunea  suspendării  judecăţii  în 
temeiul art. 242 alin. (1) NCPC 
Această  din  urmă  chestiune  ridică  problema  de  a  ști  cum  va 
proceda instanța în cazul în care partea în sarcina căreia este pusă 
obligația de plată a costurilor probei dispuse din oficiu (problema 
se ridică, de  regulă, în cazul expertizei), potrivit  art. 262  alin.  (2) 
Dezideratul aflării adevărului...   
247
NCPC,  nu  plătește  cheltuielile  stabilite  în  sarcina  sa.  Este  îndrep‐
tățită  instanța  în  această  situație  să  suspende  judecarea  cauzei, 
potrivit art. 242 alin. (1) NCPC? 
Răspunsul nu poate fi decât negativ în cazul în care cel care nu 
își  îndeplinește  obligațiile  stabilite  în  legătură  cu  administrarea 
probei este pârâtul. În acest caz, măsura suspendării nu l‐ar sanc‐
ționa  pe  pârâtul  vinovat,  ci  pe  reclamant,  fiind,  așadar,  vădit  in‐
justă,  ilogică  chiar,  întrucât  s‐ar  aduce  atingere  dreptului  recla‐
mantului  la  un  proces  echitabil,  desfășurat  într‐un  termen  rezo‐
nabil1. De altfel, în măsura în care pârâtul nu plătește cheltuielile 
aferente probei necesare dovedirii susținerilor sale (e.g., instanța a 
dispus  din  oficiu  efectuarea  unei  expertize  medico‐legale  psihi‐
atrice,  în  condițiile  în  care  pârâtul,  prin  întâmpinare,  a  invocat 
nulitatea  relativă  a  actului  pe  care  reclamantul  își  întemeiază 
pretențiile,  invocând  o  pretinsă  lipsă  de  discernământ),  soluția 
justă  este  revenirea  asupra  probei  dispuse  din  oficiu  și  soluțio‐
narea cauzei pe temeiul probelor administrate, urmând ca apără‐
rile  neprobate  să  fie  înlăturate,  ceea  ce  echivalează,  în  planul 
efectelor,  cu  o  decădere.  Cu  toate  că  într‐o  opinie  exprimată  în 
literatura de specialitate  s‐a  apreciat  că decăderea operează și  în 
cazul  în  care  proba  a  fost  dispusă  din  oficiu2,  achiesăm  la  opinia 
contrară,  nefiind  vorba  despre  o  decădere  propriu‐zisă,  întrucât 
prin ipoteză partea în sarcina căreia s‐au stabilit cheltuielile nu‐și 
exercită  un  drept,  ci  nu‐și  îndeplinește  obligațiile  dispuse  de 

1 În cazul în care pârâtul a formulat cerere reconvențională, având el însuși 

calitatea  de  reclamant  în  această  cerere,  și  nu  își  îndeplinește  în  mod  imputabil 
obligațiile stabilite de instanță în sarcina sa, în legătură cu această cerere, soluția 
corectă  este  cea  a  disjungerii  cererii  reconvenționale  –  care  este  de  natură  să 
întârzie  judecarea  cererii  principale  [art.  210  alin.  (2)  NCPC]  –  și  suspendarea 
doar a acestei cereri. În acest sens, a se vedea I. Gîlcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae 
(coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  vol.  I,  p.  637.  În  cazul  în  care 
disjungerea nu poate fi dispusă, respectiv în cazurile anume prevăzute de lege sau 
dacă  judecarea  ambelor  cereri  se  impune  pentru  soluționarea  unitară  a  proce‐
sului  [art.  210  alin.  (2)  teza  a  II‐a  NCPC],  credem  că  suspendarea  nu  poate  fi 
dispusă, întrucât ar afecta în mod necuvenit interesele legitime ale reclamantului, 
astfel cum arătăm în text.  
2 A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. II, p. 298.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
248
instanță în sarcina sa. Totodată, trimiterea pe care art. 262 alin. (3) 
o  face  doar  la  alin.  (1)  nu  poate  fi  socotită  întâmplătoare,  fiind 
opțiunea  legiuitorului  ca  sancțiunea  decăderii  să  opereze  doar  în 
cazul  probei  încuviințate  la  cererea  părții,  iar  nu  în  cazul  probei 
dispuse din oficiu1.  
Avem,  așadar,  rezerve  și  față  de  soluția,  întâlnită  uneori  în 
practica judiciară, potrivit căreia cheltuielile să fie puse integral în 
sarcina reclamantului, urmând ca acesta să le recupereze în forma 
cheltuielilor de judecată, dacă va câștiga procesul, întrucât, pe de o 
parte,  este  ilogic  ca  reclamantul  să  finanțeze  administrarea  unei 
probe  îndreptate  împotriva  sa,  iar,  pe  de  altă  parte,  îl  expune  pe 
reclamant necesității de a porni o executare silită și riscului insol‐
vabilității pârâtului. De altfel, în măsura în care legiuitorul dorește 
să  pună  o  cheltuială  procesuală  în  sarcina  altei  părți  decât  cea 
căreia i‐ar reveni în mod normal, face acest lucru în mod expres; 
de  exemplu,  în  cazul  citării  prin  publicitate  a  pârâtului  cu  domi‐
ciliul necunoscut, în temeiul art. 167 alin. (3) NCPC, instanța este 
obligată să numească pentru pârât un curator în condițiile art. 58, 
cheltuielile cu plata acestuia urmând să fie suportate de partea în 
favoarea  căreia  acesta  este  numit,  însă  tocmai  pentru  că  această 
parte  nu  poate  fi  găsită,  în  condițiile  art.  48  alin.  (2)  din  O.U.G.  
nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.  
În  cazul  în  care  partea  în  sarcina  căreia  cheltuielile  au  fost 
stabilite  este  reclamantul  (situație  întâlnită  cel  mai  frecvent),  iar 
acesta  nu  plătește  aceste  cheltuieli,  sub  imperiul  vechii  regle‐
mentări s‐a dispus adesea suspendarea judecății, potrivit art. 1551 
C.  pr.  civ.  1865,  sub  cuvânt  că  este  preferabilă  această  sancțiune 
pronunțării  unei  soluții  de  respingere  a  cererii,  care  ar  intra  în 
autoritate de lucru judecat. Soluția s‐ar putea întemeia în prezent 
pe art. 242 alin. (1) NCPC. 
Este  însă  această  soluție  corespunzătoare?  Ea  tinde  să  pri‐
vească  problema  prea  mult  din  perspectiva  intereselor  recla‐
mantului,  care,  deși  a  ales  felul  acțiunii  și  momentul  introducerii 
acesteia,  nu  a  fost  în  stare  să‐și  probeze  pretențiile  (cel  puțin  în 
1 A se vedea și G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 425, nota 1. 
Dezideratul aflării adevărului...   
249
accepțiunea  instanței)  și  nici  nu  a  înțeles  să  își  dea  concursul  la 
administrarea probei dispuse din oficiu1. Cu toate acestea, soluția 
suspendării  evită  consecința  respingerii  cererii  cu  autoritate  de 
lucru judecat, ajungându‐se in extremis doar la perimarea cererii, 
dacă  pricina  rămâne  în  nelucrare  timp  de  6  luni  [cf.  art.  416  
alin. (1) NCPC]. 
Din  perspectiva  pârâtului,  incertitudinea  antrenată  de  sus‐
pendarea  judecății  și  chiar  perimarea  ulterioară  a  cererii  de 
chemare  în  judecată  poate  reprezenta  o  sarcină  excesivă,  pârâtul 
având,  întocmai  ca  și  reclamantul,  interesul  legitim  de  a  obține  o 
hotărâre finală și obligatorie asupra fondului, într‐un termen rezo‐
nabil. Cu alte cuvinte, soluția suspendării urmată de perimare este 
deficitară, întrucât îl expune pe pârât unui nou proces. Nu se vede 
de  ce  instanța  ar  fi  atât  de  îngăduitoare  cu  reclamantul,  câtă 
vreme,  în  ipoteza  inversă,  în  care  ar  dispune  administrarea  din 
oficiu  a  unei  probe  pentru  examinarea  unei  apărări  formulate  de 
pârât  (e.g.,  se  dispune  din  oficiu  proba  cu  expertiză  contabilă,  în 
condițiile  în  care  pârâtul  susține  că  evidențele  asociației  de 
proprietari  reclamante  sunt  nelegal  ținute,  fiind  consemnate 
debite  nereale),  neplata  cheltuielilor  aferente  probei  ar  duce  la 
înlăturarea apărării ca neprobată și admiterea cererii formulate de 
reclamant.  
Mai  mult,  nu  excludem  ca,  uneori,  soluția  suspendării  să  îl 
dezavantajeze  în  mod  necuvenit  chiar  pe  reclamantul  care  con‐
sideră că probatoriul  administrat  este suficient, fiind în dezacord 
cu  instanța  asupra  acestei  chestiuni,  și  preferă  o  sentință  de 
respingere  a  acțiunii,  în  primă  instanță,  pentru  a  putea  declara 
apel și a invoca greșita apreciere a probelor de către prima instanță 
de fond. 

1  S‐a  remarcat  cu  temei  că  „dispoziția  instanței  cu  privire  la  completarea 

probelor  sau  administrarea  unor  probe  noi  din  oficiu  nu  dispensează  părțile  de 
îndeplinirea  obligațiilor  de  administrare  a  probelor  astfel  dispuse,  în  măsura 
stabilită de instanță”. În acest sens, a se vedea V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul 
Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 573.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
250
Așadar,  pare  că  în  spiritul  reglementării  ar  fi  mai  degrabă 
respingerea  cererii,  ca  neîntemeiată,  având  în  vedere  că,  în  con‐
dițiile unui probatoriu insuficient, procesul va fi pierdut de partea 
care  nu  și‐a  îndeplinit  sarcina  probei  (idem  est  non  esse  et  non 
probari)1. O asemenea soluție, deși mai severă pentru reclamantul 
care refuză să‐și dea concursul2, este mai onestă și mai tranșantă 
decât  o  non‐soluție  precum  suspendarea  judecății,  urmată  de 
perimare. 

1  A  se  vedea  și  argumentele  pertinente  înfățișate  în  această  privință  de  

V.  Dănăilă,  în  G.  Boroi  (coord.),  Noul  Cod  de  procedură  civilă…,  op.  cit.,  vol.  I,  
pp. 541‐542. 
2 Vorbim despre un refuz, iar nu despre o imposibilitate de ordin material, 

întrucât, dacă reclamantul nu are posibilități materiale pentru plata cheltuielilor 
puse în sarcina sa, este în drept să solicite ajutor public judiciar [art. 6 lit. c) din 
O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă], iar instanța 
este datoare să‐i pună în vedere această posibilitate (art. 10 NCPC). 
Mai  observăm  că  noua  lege  procesuală  înțelege  să  sancționeze  atitudinea 
obstrucționistă a unei părți, care nu înțelege să‐și dea concursul la administrarea 
expertizei încuviințate, înlăturând tergiversarea sine die a cauzei prin instituirea 
anumitor consecințe în plan probator, respectiv prin acordarea unor prerogative 
suplimentare instanței civile, care poate recurge, în mod excepțional, la forța pu‐
blică. Bunăoară, dacă în cazul unei cereri în stabilirea paternității presupusul tată 
refuză în mod repetat și nejustificat recoltarea sângelui (ori, în cazul unei acțiuni 
în  tăgada  paternității,  mama  copilului  refuză  în  aceeași  manieră  prezentarea 
copilului  în  vederea  recoltării  probei  sanguine),  instanța  poate  fie  să  tragă  pre‐
zumția că faptele susținute de reclamant sunt adevărate [potrivit art. 335 alin. (3) 
NCPC, „în cazul în care una dintre părți opune rezistență sau împiedică în orice alt 
mod efectuarea lucrării, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute de 
partea  adversă  cu  privire  la  împrejurarea  de  fapt  ce  face  obiectul  lucrării,  în 
contextul administrării tuturor celorlalte probe”], fie să dispună aducerea forțată 
a persoanei vizate la serviciul competent de medicină legală, în vederea recoltării 
probei [potrivit art. 335  alin.  (5)  NCPC, în mod excepțional,  când aflarea  adevă‐
rului  în  cauză  este  indisolubil  legată  de  efectuarea  probei  cu  expertiză  tehnică, 
instanța  va  autoriza  folosirea  forței  publice  în  scopul  efectuării  expertizei,  prin 
încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după ascultarea părților]. 
În exemplele date anterior, principiul interesului superior al copilului prezintă o 
importanță practică deosebită. Textele ar putea fi aplicate, mutatis mutandis, și în 
cazul  în  care  una  dintre  părți  refuză  accesul  expertului  în  anumite  încăperi  sau 
dependințe care formează obiectul litigiului. 
Dezideratul aflării adevărului...   
251
4.35.  Inexistenţa  unei  sancţiuni  nemijlocite  pentru  lipsa 
rolului activ în administrarea probelor 
Potrivit  art.  254  alin. (6) NCPC, părțile  nu  pot invoca în căile 
de  atac  omisiunea  instanței  de  a  ordona  din  oficiu  probe  pe  care 
ele nu le‐au propus și administrat în condițiile legii. 
Opțiunea  legiuitorului  este  întru  totul  justă,  textul  fiind  de 
natură  să  curme  interpretarea  [relativ  frecventă  în  practica  judi‐
ciară  anterioară  Legii  nr.  202/2010,  prin  care  textul  menționat  a 
fost preluat din noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea 
nr. 134/2010, și introdus în cuprinsul art. 129 alin. (51) C. pr. civ. 
1865] potrivit căreia neordonarea din oficiu a unor probe nepro‐
puse în termen de părți ar putea fi, singură, cauza desființării unei 
hotărâri judecătorești1. 
O  atare  interpretare  absolutiza  rolul  activ  al  judecătorului  în 
materie  probatorie,  lăsând,  practic,  fără  niciun  efect  sancțiunea 
decăderii,  de  vreme  ce  partea  decăzută  s‐ar  fi  putut  rezuma  la  a 
arăta că o probă concludentă nu a fost dispusă din oficiu de către 
instanță, chiar în absența oricărei cereri corespunzătoare a părții. 
Lăsând  însă  obligațiile  părților  fără  o  sancțiune  eficace,  o  atare 
exacerbare  a  rolului  activ  în  materie  probatorie  prezenta  nea‐
junsul  însemnat  al  deresponsabilizării  părților,  care  erau  (indi‐
rect) încurajate să aibă o conduită procesuală neglijentă (eventual, 
chiar  dilatorie  și  abuzivă)  în  fața  primei  instanțe,  invocând  doar 
ulterior,  după  pierderea  procesului,  eventualele  probe  a  căror 
administrare ar fi fost utilă pentru a‐și proba susținerile. Pe lângă 
izbitoarea  lipsă  de  loialitate  procesuală  a  unei  astfel  de  strategii, 
aceasta ducea la o prelungire a proceselor, ca urmare a admiterii 
căilor  de  atac,  urmată,  mai  ales  în  cazul  recursului,  de  trimiterea 
cauzelor spre rejudecare, în vederea suplimentării probatoriului2. 

1 Pentru unele exemple de practică judiciară, a se vedea C.E. Alexe,  op. cit., 

vol. I, pp. 616‐617. 
2 Relativ recent – și, din păcate, mult după clarificările în același sens aduse 

art. 312 alin. (5) C. pr. civ. 1865 prin Legea nr. 202/2010 și la aproximativ 5 ani de 
la data sesizării sale de către colegiul de conducere al C. Ap. Târgu Mureș –, Înalta 
Curte  de  Casație  și  Justiție  a  statuat  prin  decizia  în  interesul  legii  nr.  14/2013 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
252
Se ridică însă întrebarea legitimă de ce partea adversă trebuie să 
suporte  consecința  neglijenței  celui  care  invocă  abia  în  recurs 
probe pe care putea și trebuia să le prevadă și să le propună încă 
de la începutul procesului. Aceste soluții, de frecventă (și, uneori, 
repetată) trimitere a cauzelor spre rejudecare, pentru ca instanța 
să  suplimenteze  din  oficiu  probele,  ridicau  probleme  și  din 
perspectiva  dreptului  părților  la  un  proces  echitabil,  desfășurat 
într‐un termen rezonabil, consacrat deopotrivă de art. 6 par. 1 din 
Convenția europeană a drepturilor omului și de art. 21 alin. (3) din 
Constituție.  
Suntem,  așadar,  de  părere  că,  prin  consacrarea  explicită  a 
soluției  care  se  impunea,  după  noi,  și  în  fosta  reglementare1, 

(publicată în M. Of. nr. 665 din 24 octombrie 2013 și disponibilă pe www.scj.ro) 
că,  „în  interpretarea  şi  aplicarea  unitară  a  dispozițiilor  art.  312 alin.  4 din  Codul 
procedură  civilă  de  la  1865,  în  procesele  începute  anterior  intrării  în  vigoare  a 
Legii  nr.  202/2010  privind  unele  măsuri  pentru  accelerarea  soluționării  proce‐
selor, în cazul rejudecării cauzei la un alt termen de judecată decât la cel la care 
s‐a dispus admiterea recursului şi casarea cu reținere a hotărârii atacate de către 
curțile de apel şi tribunale, prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă nu 
sunt aplicabile”. 
Cu  alte  cuvinte,  după  casarea  cu  reținere  sunt  admisibile  orice  probe  noi, 
fiind  infirmată  interpretarea  jurisprudențială  potrivit  căreia,  ori  de  câte  ori  se 
impune administrarea unor noi probe, altele decât înscrisurile, se impune casarea 
cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Înalta Curte a reținut că „instanțele care au 
apreciat că dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 au aplica‐
bilitate şi în cazul casării cu reținere spre rejudecare au omis a avea în vedere că, 
prin reglementarea expresă a casării cu reținere spre rejudecare – în cazul jude‐
cării recursurilor de către tribunale şi curțile de apel –, s‐a stabilit, implicit, rolul 
acestora de a acționa ca instanțe de fond, fiind evident că restricția prevăzută de 
textul evocat nu are aplicabilitate decât în faza procesuală a recursului, iar nu şi în 
cea ulterioară, aceea a rejudecării cauzei în fond. În consecință, rejudecarea cauzei 
după casarea cu reținere pronunțată de curțile de apel şi tribunale se face după 
aceleaşi  reguli  de  la  judecata  în  fond,  inclusiv  sub  aspectul  probelor,  putând  fi 
administrate oricare dintre probele prevăzute de lege”. 
1  Chiar  anterior  modificărilor  aduse  în  această  materie  prin  Legea  nr. 

202/2010, s‐a arătat în doctrină că „judecătorul are posibilitatea de a manifesta 
un rol activ, în limitele prevăzute de lege, însă, în principiu, neexercitarea acestei 
facultăți  nu  reprezintă  un  motiv  pt.  desființarea  hotărârii”.  În  acest  sens,  a  se 
vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a 
II‐a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 25. De asemenea, s‐a decis că „nu se poate 
Dezideratul aflării adevărului...   
253
legiuitorul a stabilit un raport just între obligațiile părților în ma‐
terie  probatorie  și  sancțiunile  pentru  neîndeplinirea  acestora,  pe 
de o parte, și obligația instanței de a lua toate măsurile permise de 
lege  pentru  aflarea  adevărului  și  justa  soluționare  a  cauzei,  in‐
clusiv ordonarea din oficiu a probelor necesare, pe de altă parte1. 
O explicație suplimentară se impune în raport cu formularea 
textului de lege, care se referă atât la propunerea, cât și la adminis­
trarea probelor de către părți, în condițiile legii. Desigur, probele 
nu se „administrează” de părți, însă acestora le incumbă o serie de 
obligații cu privire la administrarea probei, obligații a căror neîn‐
deplinire  atrage  sancțiunea  decăderii.  Bunăoară,  nedepunerea 
cheltuielilor  pentru  administrarea  probelor,  de  către  partea  și  în 
termenul stabilite de instanță, atrage decăderea părții din dreptul 
de  a  administra  dovada  încuviințată  în  fața  acelei  instanțe,  după 
cum  dispune  art.  262  alin.  (3)  NCPC.  De  asemenea,  în  măsura  în 
care  partea  își  asumă  obligația  de  a  aduce  martorul,  însă  aceasta 
nu  își  îndeplinește  obligația,  instanța  va  dispune  citarea  marto‐
rului (din teza finală rezultă că citarea se poate dispune direct cu 
mandat  de  aducere,  pentru  a  preveni  o  nouă  amânare),  iar,  dacă 
martorul  nu  se  prezintă  nici  după  emiterea  mandatului,  instanța 
va  putea  proceda  la  judecată  [art.  313  alin.  (3)  NCPC].  Așadar, 
partea care nu și‐a îndeplinit obligațiile ce‐i incumbă în legătură că 
administrarea  probei  (bunăoară,  nu  a  depus  înscrisurile  a  căror 
administrare  a  fost  încuviințată  de  instanță)  nu  poate  invoca  în 
căile  de  atac  omisiunea  instanței  de  a  dispune  din  oficiu  proba. 
Prin urmare, considerăm că formularea textului este una sugestivă 
și corectă, în lumina considerațiilor ce precedă. 

dispune casarea unei hotărâri pentru că din oficiu instanța nu a ordonat anumite 
dovezi, câtă vreme părțile aveau mijloace procesuale pentru a determina adminis‐
trarea  dovezilor  pe  care  le  doreau,  iar,  pe  de  altă  parte,  rolul  activ  al  instanței, 
prevăzut de art. 129 C. pr. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în 
poziția  procesuală  a  uneia  din  părți  şi  în  apărarea  intereselor  acesteia”  –  C.  Ap. 
Bucureşti,  s.  a  IV‐a  civ.,  dec.  nr.  2048/2000,  în  Culegere  de  practică  judiciară  în 
materie civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, București, 2001, p. 398. 
1 A se vedea  și  M. Fodor, în V.M. Ciobanu,  M.  Nicolae (coord.), Noul  Cod de 

procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 671. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
254
Consecvența  logică,  precum  şi  interpretarea  teleologică  şi 
sistematică a art. 254 alin. (5) teza finală și alin. (6) NCPC impun 
concluzia că nici instanța de control judiciar din oficiu nu ar putea 
invoca neexercitarea acestui aspect al rolului activ, pentru a anula, 
respectiv casa hotărârea1. 
De  altfel,  în  cazul  instanței  de  apel,  în  condițiile  în  care,  prin 
ipoteză,  instanța  s‐a  pronunțat  asupra  fondului  raportului  juridic 
litigios, insuficiența probatoriului nu poate duce niciodată la admi‐
terea căii de atac și  la trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța 
fiind în drept să dispună, la nevoie, din oficiu, refacerea sau com‐
pletarea probelor administrate la prima instanță [art. 479 alin. (2) 
NCPC],  pronunțând  ea  însăși  o  soluție  în  cauză  [prin  respingerea 
apelului, ceea ce echivalează cu păstrarea soluției primei instanțe, 
ori admiterea apelului, urmată de schimbarea, în tot sau în parte, a 
sentinței apelate, cf. art. 480 alin. (1) și (2) NCPC].  
În  ceea  ce  privește  recursul,  acesta  este  o  cale  extraordinară 
de atac, care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nele‐
galitate  limitativ  prevăzute  de  art.  488  alin.  (1)  NCPC,  cu  respec‐
tarea regulii non omisso medio, instituită de art. 488 alin. (2)2, ceea 
ce  închide,  în  principiu,  calea  unor  critici  vizând  netemeinicia 
hotărârii recurate (inclusiv ca urmare a insuficienței probatoriului 
administrat).  Așadar,  nici  omisiunea  instanței  de  a  dispune  din 
oficiu  probe  nu  ar  putea  fi  invocată,  atât  ca  urmare  a  dispoziției 
cuprinse în art. 254 alin. (6) NCPC, cât și ca urmare a neîncadrării 
acestei critici în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) 
NCPC3.  Aceste  considerații  sunt  valabile,  mutatis  mutandis,  și  în 
cazul celorlalte căi extraordinare de atac. 

1 În același sens, a se vedea și M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 144.  
2 A se vedea, cu privire la această regulă, supra, Capitolul III. 
3 Nu excludem casarea hotărârii recurate ca urmare a reținerii cu totul lacu‐

nare, vagi, imprecise a situației de fapt, de așa manieră încât nu se poate verifica 
dacă legea a fost corect aplicată faptelor stabilite, însă în această ipoteză suntem 
în prezența unui viciu formal, respectiv nemotivarea hotărârii [art. 488 alin. (1) 
pct. 6 NCPC]. Eventualele concluzii greșit trase de instanța de fond din probatoriul 
administrat  sunt  sustrase,  în  principiu,  controlului  judiciar,  în  măsura  în  care 
instanța  și‐a  îndeplinit  obligația  de  motivare;  în  acest  sens,  trebuie  înțeleasă 
Dezideratul aflării adevărului...   
255
Concluzii 
Rolul judecătorului în materie probatorie rămâne unul semni‐
ficativ  și  ne  așteptăm  ca  ponderea  sa  în  practica  judiciară  să 
rămână una destul de amplă.  
Cu toate acestea, acest rol trebuie privit doar în ultimă instanță 
din  perspectiva  prerogativei  judecătorului  de  a  ordona  din  oficiu 
administrarea  probelor  pe  care  le  găsește  necesare  pentru  for‐
marea  convingerii  sale.  Nu  întâmplător  prevede  noul  Cod  că 
părțile  nu  pot  invoca  în  calea  de  atac  omisiunea  instanței  de  a 
ordona din oficiu probe pe care ele nu le‐au propus și administrat 
în  condițiile  legii.  Judecătorul  poate  și  trebuie  să  uziteze  prero‐
gativa sa de  a ordona din oficiu probe ori de câte  ori constată  că 
acestea sunt necesare pentru soluționarea temeinică a cauzei, însă 
existența acestei prerogative nu exonerează părțile de obligația de 

susținerea  clasică  potrivit  căreia  stabilirea  situației  de  fapt  rămâne  la  suverana 
apreciere a instanței de fond, fiind sustrasă controlului Curții de Casație.  
În  acest  sens,  s‐a  decis,  recent,  că  „motivarea  tribunalului  cu  privire  la 
împrejurările de fapt ale cauzei respectă dispozițiile art. 425 lit. b) NCPC, potrivit 
cărora  considerentele  vor  cuprinde,  între  altele,  expunerea  situației  de  fapt 
reținută de instanță pe baza probelor administrate. În condițiile în care motivarea 
respectă  exigențele  rezultate  din  textul  menționat,  coroborat  cu  garanțiile  pro‐
cesului echitabil, statornicite de art. 21 alin. 3 din Constituție și de art. 6 par. 1 din 
Convenția europeană a drepturilor omului, situația de fapt reținută va fi avută în 
vedere și de instanța de recurs, care nu este îndreptățită să reaprecieze probele, ci 
doar  să  verifice  legalitatea  aplicării  dispozițiilor  de  drept  material  la  situația  de 
fapt reținută de instanța de fond (art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC)” (C. Ap. București,  
s. a VIII‐a cont. adm. fisc., dec. nr. 1677 din 23 martie 2015, nepublicată). În altă 
cauză, s‐a reținut însă că, „în mod cu totul justificat, recurenta‐pârâtă a formulat 
obiecțiuni  la  raportul  de  expertiză,  care  nu  au  fost  analizate  de  expert  în  ce 
priveşte  omisiunea  de  a  analiza  modul  de  achitare  a  facturilor  de  avans,  prin 
raportare la art. 1342 Cod fiscal, omisiune care în mod nelegal nu a fost cenzurată 
de tribunal. Tribunalul a apreciat apărările pârâtei drept «apărări de fond», fără 
însă a oferi un răspuns apărărilor formulate, în cuprinsul sentinței recurate. Aşa 
fiind,  sentința  nu  cuprinde  motivele  pe  care  se  sprijină,  situația  de  fapt  fiind 
reținută  lacunar  şi  superficial,  fără  a  fi  analizate  motive,  apărări  şi  susțineri 
esențiale, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 
NCPC şi impune casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât 
fondul pricinii nu a fost analizat” (C. Ap. București, s. a VIII‐a cont. adm. fisc., dec. 
nr. 2995 din 25 mai 2015, nepublicată). 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
256
a‐și  proba  pretențiile  și  apărările;  în  cele  din  urmă,  partea  care 
nu‐și  îndeplinește  sarcina  probei  va  fi  cea  care  va  cădea  în  pre‐
tenții, fără a putea invoca lipsa de rol activ al instanței! 
În  primul  rând,  judecătorul  este  dator  să  constate  care  sunt 
faptele  relevante,  din  perspectiva  calificării  juridice  corecte  date 
pretențiilor și apărărilor formulate, iar apoi, comparând motivele de 
fapt  expuse  de  părți  (și  după  ce  a  cerut  acestora,  dacă  este  cazul, 
să‐și  completeze  susținerile,  ceea  ce  se  poate  dispune  inclusiv  în 
condițiile art. 203 NCPC, sub rezerva dezbaterii ulterioare), să stabi‐
lească faptele contestate și pe cele recunoscute, cele dintâi urmând 
a forma cu precădere obiectul probațiunii.  
În cauzele complexe, cel puțin, ar fi indicat ca instanța să indice 
părților  care  sunt  acele  împrejurări  de  fapt  a  căror  lămurire  o 
consideră  necesară,  pentru  ca  acestea  să  cunoască  ce  probe  sunt 
utile pentru formarea convingerii instanței. 
În  fine,  în  ceea  ce  privește  administrarea  și  aprecierea  pro‐
belor,  rolul  instanței  judecătorești  rămâne  unul  central,  câtă 
vreme procedura alternativă a administrării probelor prin avocați 
nu  pare,  la  știința  noastră,  să  fi  fost  până  în  prezent  uzitată  în 
practica judiciară.  
Pentru  deplina  respectare  a  principiului  contradictorialității, 
instanța este datoare să pună în discuția părților insuficiența pro‐
belor  administrate,  din  perspectiva  obligației  acestora  de  a‐și 
proba susținerile și apărările. În acest fel, este facilitată formularea 
unor  cereri  utile  pentru  completarea  probațiunii  și  lămurirea 
completă a situației de fapt încă de la prima instanță. 
Rolul judecătorului în crearea legii   
257

CAPITOLUL V 
Rolul judecătorului în crearea legii 

 
"The  supreme  office  of  the  jurist  was  to 
interpret law in such ways as would conduce to the 
greatest  good  of  society  as  an  organic  whole. 
While  he  taught  the  highest  respect  for  all 
authority, human and divine, he claimed the right 
of indivudual judgement in applying this authority 
to practical social needs" [E. Emerton, Bartolus, în 
„11  Encyclopedia  of  Social  Science”,  pp.  470‐71 
(1930),  citat  de  A.P.  Miceli,  Forum  Juridicum: 
Bartolus  of  Sassoferrato,  în  „Louisiana  Law 
Review", vol. 37, no. 5, summer 1977, p. 1035]. 
 
 
Preambul 
De  ce  am  ales  să  intitulăm  acest  capitol  într‐un  mod  atât  de 
general și, aparent, controversat1? De ce nu ne‐am limitat la rolul 
universal recunoscut judecătorului, acela de a aplica și de a inter‐
preta legea? De ce contestăm ceea ce pare evident la prima vedere, 
și anume împrejurarea că crearea legii constituie exclusiv apanajul 
legiuitorului? 
Răspunsul va veni de la sine în cele ce urmează, pentru că, în 
acest capitol, ne‐am propus să tratăm și ceea ce tradițional consti‐
tuie  atributul  judecătorului,  respectiv  interpretarea  și  aplicarea 
legii, despre cât de creator poate fi judecătorul atunci când inter‐
1  Faptul  că  ideea  nu  este  atât  de  năstrușnică  pe  cât  pare  la  prima  vedere 

rezultă din titlul unui volum ce cuprinde câteva studii semnificative în domeniu; 
este vorba despre La crèation du droit par le juge, din seria „Archives de philosophie 
du droit“, tome 50, Dalloz, Paris, 2007.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
258
pretează  legea,  despre  diferența  dintre  diversele  forme  de  inter‐
pretare, dar și despre situațiile în care, cu sau fără acceptul legiui‐
torului național, judecătorul se transformă într‐un veritabil creator 
al legii. 
Vom vorbi, de asemenea, despre rolul judecătorului în unifor‐
mizarea  jurisprudenței,  despre  previzibilitatea  jurisprudenței  și 
motivele ce determină schimbarea acesteia, despre cât de impor‐
tantă este interpretarea unitară și previzibilă a legii.  
Așa cum am procedat și în cazul celorlalte capitole, vom căuta 
nu  doar  să  analizăm  teoretic  instituțiile,  ci  și  să  răspundem  unor 
probleme deja ivite sau care pot să apară în practică.  
 
 
Secțiunea 1 
Interpretarea legii 
 

1.1. Sediul materiei 
Sediul materiei îl constituie textul art. 5 NCPC, „Îndatoriri pri‐
vind primirea şi soluționarea cererilor”, ce are următorul conținut: 
„(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluționeze 
orice cerere de competența instanțelor judecătoreşti, potrivit legii. 
(2)  Niciun  judecător  nu  poate  refuza  să  judece  pe  motiv  că 
legea nu prevede, este neclară sau incompletă. 
(3)  În  cazul  în  care  o  pricină  nu  poate  fi  soluționată  nici  în 
baza  legii,  nici  a  uzanțelor,  iar  în  lipsa  acestora  din  urmă,  nici  în 
baza  dispoziţiilor  legale  privitoare  la  situaţii  asemănătoare,  ea  va 
trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în 
vedere toate circumstanțele acesteia şi ținând seama de cerințele 
echității. 
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general 
obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt 
supuse judecății” (s.n.). 
Aceste dispoziții se completează cu cele cuprinse în Capitolul III, 
„Interpretarea  și  efectele  legii  civile”  (art.  9‐17  NCC),  din  Titlul 
Rolul judecătorului în crearea legii   
259
preliminar  al  Codului  civil.  Aici  ne  vom  mărgini  să  indicăm  doar 
textele art. 9 și art. 10 NCC. 
Astfel, art. 9 NCC, având denumirea marginală „Interpretarea 
legii”, prevede că: 
„(1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și 
interpretarea ei oficială1. 
(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor. 
(3) Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul 
aplicării ei în cazul dedus judecăţii”2 (s.n.). 
 
Art. 10 NCC – „Interzicere analogiei” – are următorul cuprins:  
„Legile  care  derogă  de  la  o  dispoziție  generală,  care  restrâng 
exerciţiul  unor  drepturi  civile  sau  care  prevăd  sancţiuni  civile  se 
aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege” (s.n.). 
 
1.2. Premise 
În  locul  unei  abordări  teoretice,  de  clasificare  a  formelor  de 
interpretare, așa cum întâlnim în cărțile privind teoria generală a 
dreptului3,  tratate  privind  diferite  ramuri  de  drept4,  monografii5 

1  Este  vorba  despre  interpretarea  făcută  de  legiuitor  în  sensul  art.  69  din 
Legea  nr.  24/2000  privind  normele  de  tehnică  legislativă  pentru  elaborarea 
actelor normative, republicată și actualizată. 
2 Acest text trebuie văzut în legătură cu cel al art. 5 alin. (4) NCPC, reprodus 
mai sus, precum și cu cel al art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC, ce stabilește ca fiind un 
motiv  de  recurs  depășirea  atribuțiilor  puterii  judecătorești.  Textul  nu  are  în 
vedere  atribuțiile  Înaltei  Curți  privind  uniformizarea  jurisprudenței,  deciziile 
acesteia  având  o  aplicabilitate  mai  largă  decât  la  o  speță  concretă.  Pentru  amă‐
nunte, a se vedea infra, secțiunea următoare, pct. 2.4.  
3  Dintre  acestea,  amintim,  cu  titlu  de  exemplu,  Gh.  Boboș,  în  Gh.  Boboș,  
C.  Buzdugan,  V.  Rebreanu,  Teoria  generală  a  statului  și  dreptului,  Ed.  Argonaut, 
Cluj‐Napoca, 2008, pp. 403‐425. 
4 A se vedea, de exemplu, A. Ionașcu, în T. Ionașcu, E.A. Barasch, A. Ionașcu,  
S.  Brădeanu  ş.a.,  Tratat  de  drept  civil,  vol.  I  –  Partea  generală,  Ed.  Academiei 
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967, pp. 135‐153. 
5 Dintre acestea, amintim H. Kelsen, General Theory of Norms, translated by 
M.  Hartney,  Claredon  Press  Oxford  1991, Fr.  Geny,  Méthode  d'interprétation  et 
sources  en  droit  privé  positif,  ed.  a  2‐a,  LGDJ,  Paris,  1919.  Pentru  un  studiu 
pertinent asupra misiunii Curții de Casație franceze de a enunța reguli generale și 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
260
etc.,  am  decis  să  abordăm  problema  interpretării  legii  utilizând 
metoda inducției, adică pornind de la câteva exemple concrete din 
noul Cod de procedură civilă și încercând să interpretăm texte de 
lege, pentru a stabili dacă există vreun principiu care ar trebui să 
stea  la  baza  interpretării  normelor  de  drept  procesual  civil  și,  în 
cazul  unui  răspuns  pozitiv,  să  determinăm  conținutului  acestuia. 
Este  adevărat  că,  încercând  să  definească  limitele  în  interiorul 
cărora judecătorul are o putere de apreciere în interpretarea legii, 
în alin. (7) al art. 22 NCPC, legiuitorul definește câteva criterii de 
care  acesta  trebuie  să  țină  seama,  respectiv  toate  circumstanţele 
cauzei1,  principiile  generale  ale  dreptului,  cerinţele  echităţii  și 

abstracte, cu ocazia soluționării recursurilor în casație, contribuind astfel la arti‐
cularea  ordinii  de  drept,  a  se  vedea  G.  Canivet,  Activisme  judiciaire  et  prudence 
interprétative, p. 14 și urm., în „La création du droit par le juge, Archives de philo‐
sophie du droit”, tome 50, Dalloz, Paris, 2007, pp. 305‐311. 
Din  literatura  juridică  română  recentă,  amintim:  L.  Riteș,  Interpretarea  – 
instituţie  fundamentală  a  dreptului,  Ed.  Universul  Juridic,  București,  2014;  
L.  Barac,  Repere  de  interpretare  în  drept.  Ghid  de  interpretare  în  materie  civilă,  
Ed. Universul Juridic, București, 2014. 
1  Este  adevărat  că  legiuitorul,  aparent,  prin  modul  de  formulare  a  textului 
invocat  (ori  de  câte  ori  legea  îi  rezervă  judecătorului  putere  de  apreciere  sau  îi 
cere  să  țină  seama  de  toate  circumstanțele  cauzei…),  pune  pe  același  palier 
puterea  de  apreciere  cu  necesitatea  de  a  ține  seama  de  toate  circumstanțele 
(concrete) ale cauzei, iar, în aplicarea acestor obligații legale, stabilește criteriile 
deja  arătate  (să  țină  seama  de  principiile  generale  ale  dreptului,  de  cerințele 
echității și de buna‐credință); în realitate, atunci când judecătorul are o putere de 
apreciere  în  interpretarea  legii,  el  va  trebui  să  țină  seama  și  de  circumstanțele 
concrete  ale  cauzei.  Dovada  ceea  mai  clară  în  acest  sens  o  reprezintă  modul  de 
reglementare  a  unor  instrumente  de  uniformizare  a  jurisprudenței.  După  cum 
vom vedea în cele ce urmează – a se vedea infra, secțiunea următoare, pct. 2.2 –, 
judecătorul  care  sesizează  cu  o  astfel  de  întrebare  instanța  supremă  trebuie  să 
indice circumstanţele concrete ale cauzei și să ceară interpretarea legii raportat la 
aceste circumstanţe; tocmai pentru că problema de drept este una nouă, nu există 
încă o practică cristalizată, chiar neunitară a instanțelor pentru a fi verificate toate 
împrejurările concrete la care poate fi aplicat textul de lege și a putea fi solicitată 
pronunțarea  unei  decizii  în  cadrul  recursului  în  interesul  legii,  care  are  forța 
juridică a unei legi de interpretare datorită caracterului general obligatoriu după 
publicarea  în  Monitorul  Oficial.  De  aceea,  și  decizia  pronunțată  în  cadrul  unei 
astfel de sesizări are putere obligatorie pentru instanțe doar dacă sunt sesizate cu 
solicitări  de  aplicare  a  textului  de  lege  interpretat  de  Înalta  Curte  de  Casație  şi 
Justiție la stări de fapt similare.  
Rolul judecătorului în crearea legii   
261
buna­credinţă. Având în vedere și aceste repere legale, vom încerca 
să  găsim, dacă  este posibil, un  fir roșu, călăuzitor, pentru  judecă‐
torul învestit cu interpretarea unei norme de drept procesual civil. 
 
1.3.  Puterea  de  apreciere  a  judecătorului  –  exemple  de 
texte neclare din Codul de procedură civilă, care au generat o 
jurisprudenţă și o doctrină neunitare 
În  cuprinsul  celorlalte  capitole,  așa  cum  ați  sesizat  deja,  am 
recurs  la  numeroase  exemple  privind  posibile  interpretări  ale 
unor  texte  ale  noului  Cod,  la  care  vom  face  trimitere  atunci  când 
vom  considera  necesar,  dar  la  care,  în  cuprinsul  acestei  secțiuni, 
vom  adăuga  altele,  pentru  a  răspunde  la  întrebarea  dacă  există 
vreun  principiu  unitar  după  care  judecătorul  ar  trebui  să  se  ghi‐
deze atunci când interpretează legea procesual civilă. 
În abordarea acestei probleme, nu ne‐am propus nicidecum să 
inventariem toate textele ce au generat deja sau care pot genera în 
viitor  o  interpretare  neunitară  a  textelor  noului  Cod.  Vom  atinge 
doar  câteva  repere  esențiale,  constând  în  situații  în  care,  deși 
aparent  textul  de  lege  reglementează  contrariul,  judecătorul  nu 
are  o  putere  de  apreciere  în  aplicarea  lui  sau  aceasta  este  una 
foarte limitată; împrejurări în care textul de lege este suficient de 
generos pentru a permite judecătorului să aprecieze felul în care îl 
interpretează și îl aplică; exemple în care această putere de apre‐
ciere  nu  poate  fi  supusă  controlului  judiciar  și  exemple  în  care 
poate fi cenzurată pe această cale, cu indicarea consecințelor unei 
astfel de cenzuri și, în fine, situații în care judecătorul are puterea 
de  a  aprecia  că  trebuie  să  treacă  peste  voința  legiuitorului  națio‐
nal,  atunci  când,  prin  reglementarea  adoptată,  acesta  încalcă  un 
drept  fundamental  recunoscut  printr‐un  tratat,  în  special  dreptul 
privind accesul (liber) la justiție sau dreptul la un proces echitabil. 
 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
262
1.3.1. Când judecătorul nu are o putere de apreciere, deși, 
aparent, textul de lege este unul permisiv în ceea ce­l privește 
Am arătat deja, cu altă ocazie1, că textul art. 489 alin. (3) NCPC, 
deși  aparent  permisiv  prin  formularea  sa,  reglementând  că  jude‐
cătorul poate din oficiu să invoce motive de casare de ordine pu‐
blică și după împlinirea termenului de motivare a recursului, insti‐
tuie, în realitate, o obligaţie pentru judecător de a invoca un astfel 
de  motiv  atunci  când  îl  observă,  fie  de  unul  singur,  fie  pentru  că 
partea i l‐a învederat după ce ea însăși nu‐l mai putea invoca dato‐
rită depășirii termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) și art. 487 
alin. (1) NCPC.  
De  ce  criterii  trebuie  să  țină  seama  judecătorul  atunci  când 
interpretează un astfel de text de lege, întrucât, așa cum am sesizat 
deja2, doctrina, chiar scrisă de unii judecători, este contrară opiniei 
exprimate  de  noi.  Credem  că  răspunsul  trebuie  să  fie  acela  că 
practica unui complet de judecată trebuie să fie previzibilă. Acesta 
nu poate într‐o cauză, din considerente de oportunitate, cum ar fi 
faptul că, pe fond, soluția cuprinsă în hotărârea obiect al recursului 
este  legală,  iar,  pe  parcursul  judecății,  Înalta  Curte  a  dispus  mai 
multe casări cu trimitere, o nouă casare prelungind nejustificat du‐
rata procesului, să refuze să rețină motivul de ordine publică invo‐
cat de parte peste termen, referitor la împrejurarea că hotărârea e 
nulă  pentru  că  lipsește  încheierea  de  amânare  a  pronunțării  sau 
minuta nu a fost semnată de un judecător, iar în alte situații să îl 
rețină,  pentru  că,  revenind  la  aceleași  exemple,  din  lectura  dosa‐
rului rezultă că, oricum, soluția era nelegală și din considerentele 
indicate  de  parte  în  motivele  de  recurs  redactate  în  termen  –  de 
exemplu, instanța de apel a aplicat greșit norma de drept substan‐
țial sau nu a motivat hotărârea etc., iar motivarea pe considerentul 
de ordine publică invocat peste termen este una mai facilă pentru 
judecătorul din recurs.  
Oricum,  dacă  un  complet  de  recurs  ar  refuza  să  rețină  un 
motiv de casare de ordine publică invocat de parte peste termen, 

1 A se vedea supra, Capitolul III, pct. 1.7. 
2 Ibidem. 
Rolul judecătorului în crearea legii   
263
el ar trebui să motiveze această împrejurare. Acest lucru poate  fi 
realizat în două modalități. În opinia potrivit căreia legea permite 
completului  să  aprecieze  oportunitatea  însușirii  motivului,  va 
trebui să spună aceasta, fără a putea însă, în circumstanțele înve‐
derate,  să  realizeze  o  motivare  elaborată  în  cadrul  raportului 
întocmit în condițiile art. 493 NCPC, chiar dacă textul permite să se 
învedereze  în  cuprinsul  acestuia  caracterul  vădit  nefondat  al 
recursului. Cu alte cuvinte, credem noi, judecătorul raportor nu va 
putea  propune  nereținerea  motivului  invocat  peste  termen  doar 
pentru motivul de oportunitate vizând caracterul vădit nefondat al 
motivelor invocate în termen. Cu atât mai puțin ar fi posibil acest 
lucru  dacă  este  depășită  etapa  filtrului  și  se  ajunge  la  cea  a  cer‐
cetării judecătorești, completul trebuind să se pronunțe în ședință 
publică, după o dezbatere contradictorie, asupra nereținerii moti‐
vului invocat peste termen. În opinia exprimată de noi, am arătat 
că judecătorul ar putea refuza să rețină motivul de ordine publică 
invocat de parte peste termen pe considerentul că nu a fost probat 
până  la  acel  moment,  aceasta  constituind  o  pronunţare,  și  nu  o 
antepronunţare, atunci când partea însăși susține că are nevoie de 
administrarea unor probe în acest scop. De altminteri, în recurs nu 
pot fi administrate alte probe decât înscrisurile, conform art. 492 
NCPC,  iar  acestea  pot  fi  depuse  doar  anexă  la  cererea  de  recurs, 
întâmpinare (ori răspuns la întâmpinare, am adăuga noi) sau, cel 
târziu, până la primul termen de judecată, dacă este fixat un astfel 
de  termen,  depășindu‐se  etapa  filtrului.  Dacă  partea  susține  că 
motivul  este  probat,  de  exemplu,  rezultă  din  minuta  deciziei  din 
apel  că  aceasta  nu  este  semnată  sau  din  dosarul  din  apel  că  lip‐
sește  încheierea  de  amânare  a  pronunțării,  completului  nu  îi  ră‐
mâne  altă  soluție  decât  să‐și  însușească  motivul,  să‐l  pună  în 
raport  sau  în  discuția  contradictorie  a  părților  și  să  se  pronunțe 
asupra lui prin decizia dată în recurs.  O astfel de practică  a com‐
pletului de judecată este una previzibilă. 
Raționamentul  rămâne  valabil,  chiar  dacă  necesită  unele 
dezvoltări,  și  în  ceea  ce  privește  invocarea  nulităților  procesuale 
de  ordine  publică  la  solicitarea  părții  care  a  depășit  termenul 
prevăzut de art. 178 alin. (5) NCPC. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
264
1.3.2.  Situaţii  în  care  judecătorul  are  o  largă  putere  de 
apreciere 
1.3.2.1. Regulă. Excepţie versus regulă. Aplicaţie particulară 
Revenim  în  acest  context  la  exemplul  privind  posibilitatea 
judecătorului  de  a  aprecia  oportunitatea  citării  părţilor,  atunci 
când legea îi permite acest lucru1, şi aceasta din două considerente: 
unul îl reprezintă faptul  că vom utiliza acest exemplu și pentru a 
ilustra situații când puterea de apreciere a judecătorului nu poate 
fi  supusă  controlului  judiciar  (subiectul  subsecțiunii  următoare), 
iar celălalt motiv – faptul că acest exemplu reprezintă o excelentă 
oportunitate pentru a ilustra o metodă de interpretare la care ne 
gândim mai puțin, dar care poate apărea în cazul mai multor texte 
din noul Cod. 
Astfel,  am  arătat  deja  că  sunt  texte  –  cum  ar  fi  art.  360  și  
art. 364 în materia asigurării probelor și constatării de urgență a 
unei stări de fapt, art. 442 în materia îndreptării erorilor materiale 
din  hotărâre,  art.  532  în  procedura  necontencioasă,  art.  999  în 
procedura ordonanței președințiale etc. – ce permit judecătorului 
să  aprecieze  dacă  este  sau  nu  oportună  citarea  părților.  De  ase‐
menea, am arătat că, în opinia noastră, această putere de apreciere 
nu  poate  fi  supusă  controlului  judiciar,  pentru  că  s‐ar  încadra  în 
categoria  măsurilor  de  administrare  judiciară  în  sensul  art.  465 
NCPC.  
De  remarcat  este  că,  în  materia  cererilor  de  valoare  redusă, 
textul art. 1.030 alin. (2) NCPC permite instanței să aprecieze dacă 
dispune  sau  nu  înfățișarea  părților,  din  oficiu  sau  la  cererea  unei 
părți, situație în care va cita părțile [conform alin. (10) al aceluiași 
articol]. Refuzul instanței se motivează, pentru că, deși nu poate fi 
atacat separat [art. 1.030 alin. (2) teza finală NCPC], se poate ataca 

1  Pentru  amănunte,  a  se  vedea  supra,  Capitolul  III,  pct.  1.2  –  „Puterea  de 

apreciere a instanței în ceea ce privește citarea părților. Măsuri de administrare 
judiciară versus dispoziții ce pot constitui obiect al căilor de atac”. 
Rolul judecătorului în crearea legii   
265
cu  apel  odată  cu  fondul,  în  condițiile  art.  1.033  NCPC1.  Textul  
art.  1.030  alin.  (2)  teza  finală  și  alin.  (10)  coroborat  cu  cel  al  
art. 1.033 NCPC este o excepţie de la regula generală potrivit căreia 
puterea  de  apreciere  a  judecătorului  privind  citarea  părților  nu 
este  supusă  controlului  judiciar,  fiind  o  simplă  măsură  de  admi‐
nistrare judiciară, dar este o aplicaţie particulară a regulii cuprinse 
în art. 466 alin. (4) NCPC, potrivit căreia încheierile premergătoare 
pot fi atacate doar odată cu fondul. 
În  mod  legitim,  am  putea  să  ne  punem  întrebarea  dacă  nu 
cumva textul art. 1.030 alin. (2) teza finală și alin. (10) coroborat 
cu  art.  1.033  NCPC  nu  este  și  o  aplicație  particulară  a  regulii  po‐
trivit căreia puterea de apreciere a instanței poate fi supusă con‐
trolului  judiciar,  asta  dacă  am  nega  calificarea  de  măsură  de 

1  Menționăm  că  procedura  a  fost  preluată  după  modelul  celei  cuprinse  în 

Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 
11  iulie  2007  de  stabilire  a  unei  proceduri  europene  cu  privire  la  cererile  cu 
valoare redusă. Acesta poate fi găsit la http://eur­lex.europa.eu/legal­content/RO/ 
TXT/?uri=URISERV:l16028. El prevede, referitor la dezbaterea orală, că aceasta „se 
organizează numai dacă acest lucru este necesar sau dacă a fost solicitat de către 
una dintre părți. Solicitarea poate fi refuzată dacă este evident că aceasta nu este 
necesară  pentru  desfășurarea  corectă  a  procesului.  Dezbaterea  orală  se  poate 
organiza  prin  videoconferință  sau  prin  intermediul  altor  tehnici  similare”.  Cu 
privire la căile de atac, inclusiv împotriva refuzului de a dispune dezbateri orale 
care  presupun înștiințarea  părților (care  se  face  prin  citare),  Regulamentul  pre‐
vede  că  „este  posibilă  o  cale  de  atac  în  cazul  în  care  aceasta  a  fost  prevăzută  în 
legislația  țării  în  care  se  află  instanța  sesizată”,  legislația  română,  în  art.  1.033 
NCPC,  prevăzând  că  hotărârea  primei  instanțe  poate  fi  atacată  numai  cu  apel  la 
tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare. Acest apel  vizează, în opinia 
noastră,  nu  doar  hotărârea  finală,  ci  și  încheierile  premergătoare,  inclusiv  cea 
privind  refuzul  de  a  dispune  înfățișarea  părților,  pentru  că  textul  art.  1.030  
alin. (2) NCPC nu spune că acesta nu poate fi atacat deloc, ci doar că nu poate fi 
atacat  separat.  În  sensul  că  măsura  înfățișării  părților  este  una  de  administrare 
judiciară,  ce  nu  poate  constitui  obiect  al  vreunei  căi  de  atac,  în  timp  ce  refuzul 
înfățișării se  atacă odată  cu  fondul,  a  se vedea  M. Tăbârcă, Drept  procesual civil, 
vol.  II,  op.  cit.,  p.  815,  pct.  346‐2.  De  aici,  deducem  că  măsură  de  administrare 
judiciară  ar  fi  doar  dispoziția  de înfățișare, nu  și cea de refuz,  ceea  ce, în opinia 
noastră,  este  greșit,  întrucât  este  vorba  despre  pronunțarea  instanței,  din  oficiu 
sau  la  cerere,  asupra  necesității  înfățișării  părților,  astfel  că,  fie  apreciem  că 
amândouă sunt măsuri de administrare judiciară, fie că nu este niciuna dintre ele.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
266
administrare judiciară a dispoziției de citare a părților, atunci când 
aceasta este lăsată la latitudinea judecătorului, cu atât mai mult cu 
cât  textul  art.  465  NCPC  spune  doar  că  măsurile  de  administrare 
judiciară  nu  pot  constitui  obiect  al  controlului  judiciar,  fără  să 
adauge  „dacă  legea  nu  prevede  altfel”.  Desigur,  și  un  astfel  de 
răspuns  apare  ca  fiind  plauzibil,  dar  atunci  textul  art.  1.030  
alin.  (2)  teza  finală  NCPC,  ce  prevede  că  refuzul  instanței  de  a 
dispune înfățișarea părților nu poate fi atacat separat, nu are nicio 
noimă sau, mai exact, este superfluu, pentru că știam că încheierile 
premergătoare  pot  fi  atacate  doar  odată  cu  fondul.  Iar  faptul  că 
legiuitorul nu spune expres într‐un text ce reglementează o regulă 
generală  „dacă  legea  nu  prevede  altfel”  nu  înseamnă  că  nu  pot 
exista excepții de la acea regulă. 
În contextul dat, arătăm că principiul călăuzitor într­o astfel de 
interpretare,  chiar  dacă  nu  singurul,  este  de  a  da  eficienţă  unui 
text de lege, și nu de a­l considera superfluu, deși nu putem nega 
faptul că există și texte inutile în noul Cod1.  
În materia chemării în judecată a altei persoane, art. 71 NCPC 
prevede  scoaterea  pârâtului  din  proces  în  situațiile  în  care  este 
vorba  despre  o  datorie  bănească  recunoscută  de  acesta  și  suma 
este consemnată la dispoziția instanței sau de predarea unui bun 
sau  a  folosinței  acestuia,  dacă  pârâtul  care‐l  deține  declară  că  va 
preda  bunul  celui  al  cărui  drept  va  fi  stabilit  de  instanță,  bunul 
fiind pus sub sechestru judiciar pe durata procesului. Cu privire la 
instituția  cererii  de  chemare  în  judecată  a  altei  persoane,  sub 
imperiul noului Cod, doctrina a exprimat păreri diferite în ceea ce 
privește  posibilitatea  (mai  exact,  obligația)  instanței  de  a  obliga 
pârâtul la efectuarea unei prestații în favoarea celui introdus forțat 
în  proces,  o  parte  a  acesteia  afirmând  că  cel  chemat  în  judecată 

1 Dacă tot vorbim despre procedura cu privire la cererile de valoare redusă, 

textul art. 1.033 alin. (3) NCPC prevede în mod superfluu că hotărârea pronunțată 
în  apel  este  definitivă,  deși,  în  alin.  (1),  arată  că  hotărârea  primei  instanțe  este 
supusă numai apelului, ceea ce înseamnă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC, 
că este definitivă. Tot textul art. 1.033 alin. (3) NCPC stabilește ca fiind superfluu 
că hotărârea dată în apel se comunică, deși art. 427 alin. (1) NCPC prevede deja că 
hotărârea judecătorească se comunică din oficiu părților, chiar dacă este definitivă.  
Rolul judecătorului în crearea legii   
267
este introdus doar pentru opozabilitate (cu toate consecințele, de 
exemplu,  că  cererea nu s‐ar  timbra ca  o  veritabilă cerere de che‐
mare în judecată1), iar, în cazul în care se constată că cel introdus 
forțat este titularul dreptului, și nu reclamantul, cererea principală 
va  fi  respinsă  pentru  lipsa  calității  procesuale  active  și  cea  de 
chemare în judecată a altei persoane admisă, fără însă ca pârâtul 
să  fie  obligat  să  efectueze  o  prestație  în  favoarea  acesteia.  Dacă 
s‐ar  merge  mai  departe  pe  linia  acestui  raționament,  s‐ar  putea 
conchide că cel chemat în judecată este obligat, dacă dorește efec‐
tuarea  unei  prestații  din  partea  pârâtului,  să  introducă  o  nouă 
cerere  de  chemare  în  judecată  (pe  care  să  o  timbreze  adecvat), 
invocând puterea de lucru judecat a hotărârii de admitere a inter‐
venției forțate. În această opinie, textul art. 71 este o excepţie de la 
regula  că  cel  introdus  forțat  este  chemat  în  judecată  doar  pentru 
opozabilitate2. Cu  privire la  această instituție,  mai  există o opinie 
doctrinară, conformă cu cea elaborată sub imperiul vechiului Cod3, 
care  nu  vorbește  de  chemarea  în  judecată  a  altei  persoane  doar 
pentru opozabilitate, ci ca un veritabil reclamant, a cărui poziție o 
dobândește cu toate consecințele, conform art. 70 NCPC. Mergând 
pe linia acestei opinii, textul art. 71 NCPC, privind scoaterea pârâ‐
tului din proces, ar fi doar o aplicaţie particulară a regulii potrivit 
căreia  acesta  este  întotdeauna  obligat  la  o  prestație,  fie  față  de 
reclamantul inițial, fie față de cel introdus forțat în proces, doar că 
execută  această  obligație  în  avans,  motiv  pentru  care,  deși  discu‐
tabil, textul art. 71 alin. (3) teza finală NCPC vorbește de faptul că 
hotărârea îi este opozabilă (deși el nu este terț față de proces), și 
1 A se vedea, în acest sens, D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de 

procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 204, pct. 1 și 3. 
2 În paranteză fie spus, textul noului Cod nu aduce modificări de substanță 

instituției chemării în judecată a altei persoane, introducând doar o nouă situație 
de scoatere a pârâtului din proces. De aceea, noua opinie doctrinară pare greu de 
înțeles,  cu  atât  mai  mult  cu  cât  nu  este  explicată  prin  raportare  la  vechea 
reglementare. 
3 A se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu: G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 

pp.  126‐131;  I.  Leș,  Tratat  de  drept  procesual  civil,  vol.  I  –  Principii  și  instituţii 
generale.  Judecata  în  faţa  primei  instanţe,  Ed.  Universul  Juridic,  București,  2014, 
pp. 183‐184. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
268
nu obligatorie (cum ar trebui să fie față de o parte), cum ar rezulta 
din textul art. 435 NCPC. 
Pentru  că,  în  cadrul  acestei  secțiuni,  urmărim  căutarea  unui 
principiu călăuzitor al interpretării legii, ne limităm doar a spune 
că  opinia  tradițională,  dacă  ne  este  permis  a  o  numi  așa,  econo­
misește timp părţilor și reduce volumul de activitate a instan­
ţelor, pentru că nu presupune un nou proces, în cazul în care nu ne 
aflăm în situațiile de la art. 71 NCPC. 
 
1.3.2.2. Aplicarea analogiei versus interpretarea teleologică 
Cu  privire  la  aplicarea  analogiei,  uneori  e  dificil  să  spunem 
dacă  legiuitorul  a  omis  să  observe  situaţiile  asemănătoare  și  să  le 
reglementeze identic sub aspectul unor dispoziții de excepție sau nu 
a  dorit  să  aplice  dispoziţiile  de  excepţie  la  situaţii  chiar  asemă­
nătoare. 
Bunăoară,  textul  art.  225  NCPC,  privind  folosirea  traducă‐
torului și interpretului, în alin. (1) permite judecătorului sau gre‐
fierului, cu acordul părților, să facă oficiile de traducător. Alin. (2) 
se  referă  la  folosirea  interpretului  în  cazul  persoanelor  mute, 
surdomute sau care, din orice altă cauză, nu se pot exprima și care 
se încadrează în cazurile de la alin. (1), deci care nu cunosc limba 
română.  De  remarcat  este  faptul  că  legiuitorul  a  omis  să  prevadă 
ce se întâmplă în cazul persoanelor aflate în aceeași situație, care 
cunosc limba română. Desigur că, fiind vorba de o omisiune, se vor 
aplica dispoziţiile alin. (2) privind posibilitatea de a se exprima în 
scris  sau  folosirea  unui  interpret  pentru  acelea  care  nu  pot  scrie 
nici  în  limba  română.  Dar,  dacă  vorbim  de  persoane  care  cunosc 
sau  nu  limba  română  și  sunt  mute,  surdomute  sau  nu  se  pot 
exprima din alte motive și nu o pot face nici în scris, având nevoie 
de un interpret în toate situațiile, judecătorul și grefierul mai pot 
face  acest  oficiu  cu  acordul  părților  sau  răspunsul  este  negativ, 
câtă vreme textul alin. (2) nu are o dispoziție asemănătoare cu cea 
din alin. (1) teza a II‐a privind această posibilitate acordată instan‐
ței  și  părților  și  nici  nu  face  vreo  trimitere  la  alin.  (1)  sub  acest 
aspect?  Înseamnă  că  legiuitorul  a  omis  să  reglementeze  sau  nu  a 
Rolul judecătorului în crearea legii   
269
dorit ca judecătorul sau  grefierul să  facă oficiile de interpret, nici 
măcar cu acordul părților? De remarcat este că nu este o omisiune 
integrală  de  a  reglementa  situația  persoanelor  care  nu  se  pot 
exprima oral, pentru că se vorbește despre posibilitatea lor de a se 
exprima  în  scris  sau  de  a  recurge  la  un  interpret.  Iată  deci  că  nu 
este  o  omisiune.  Cu  toate  acestea,  s‐ar  putea  ajunge  la  aceeași 
soluție, de acceptare a posibilității ca judecătorul sau grefierul să 
facă oficiul de interpret cu acordul părților, dar pe calea unei alte 
metode de interpretare. S‐ar putea discuta, în acest context, dacă 
textul alin. (2) este unul supletiv, de la care părţile ar putea deroga. 
Putem  deduce  acest  lucru  din  faptul  că  cel  din  alin.  (1)  este? 
Credem  că  răspunsul  este  unul  pozitiv.  Problema  cu  normele 
supletive  este  că  ele  ocrotesc  cu  preponderență  un  interes  parti‐
cular  și  exemplul  dat  ridică  o  altă  întrebare,  respectiv  dacă  acest 
interes este doar al părții care nu se poate exprima oral sau și al 
celeilalte  ori  putem deduce din textul  alin. (1) că  interesul este  al 
tuturor părţilor. Credem că interesul aparține tuturor părților, deci 
atât  celei  care  nu  se  poate  exprima  oral,  care,  în  absența  acestei 
instituții, nu s‐ar putea adresa instanței, cât și părții care se poate 
exprima  oral,  însă  nu  înțelege  modul  de  exprimare  a  celeilalte, 
pentru  că  aceasta  ar  putea  recunoaște  vreun  fapt  alegat  ori  vreo 
pretenție formulată de adversarul ei în proces.  
Dar ce facem cu situațiile în care norma nu este una supletivă? 
De exemplu, în materia administrării probelor la faţa locului, există 
o  serie  de  dispoziţii  derogatorii  de  la  compunerea  completului  de 
judecată  sub  aspect  cantitativ,  ce  permit  administrarea  probei  de 
către  un  singur  judecător1.  Astfel,  art.  296  alin.  (1)  NCPC  permite 
cercetarea  înscrisului  prin  judecător  delegat;  art.  343  alin.  (2) 
NCPC,  ce  trimite  la  acest  text,  permite  unui  judecător  delegat  să 
cerceteze mijlocul material de probă la locul în care acesta se află; 
art.  346  alin.  (1)  permite  ca  cercetarea  la  fața  locului  să  poată  fi 
făcută  de  un  judecător  delegat;  art.  357  alin.  (1)  NCPC  permite 

1  Desigur,  în  mare  parte,  aceste  dispoziții  vizează  soluționarea  apelului,  ce 

presupune  un  complet  colegial  și  este  o  cale  de  atac  devolutivă,  ce  permite 
administrarea oricăror probe.  
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
270
luarea  interogatoriului  prin  judecător  delegat  în  cazul  persoanei 
care este împiedicată de a veni în fața instanței. Deși martorii pot fi 
ascultați  la  fața  locului,  așa  cum  prevede  art.  346  alin.  (2)  NCPC, 
art. 314 NCPC – ce reglementează imposibilitatea de prezentare a 
martorului – nu stipulează că martorul poate fi audiat de un jude‐
cător  delegat,  ca  în  cazul  părții  căreia  i  se  ia  interogatoriu  la 
locuința ei. Se aplică prin analogie textul art. 346 alin. (2) sau cel al 
art. 357 alin. (1) NCPC în acest caz sau vorbim nu de o omisiune, ci 
de  dorința  legiuitorului  de  a  nu  aplica  un  text  de  excepție  de  la 
regula imperativă (de la care părțile nu pot deroga) privind com‐
punerea  cantitativă  a  completului  de  judecată?  Credem  că  răs‐
punsul  ultim  este  cel  corect.  Aceasta  deoarece,  altminteri,  legiui‐
torul  ar  fi  optat  pentru  un  text  general  privind  administrarea 
probelor de un singur judecător atunci când aceasta se realizează 
în  afara  sediului  instanței,  cu  eventuale  aplicaţii  particulare,  de 
natura  celor  amintite.  În  realitate,  el  a  prevăzut  excepţii  de  la  re‐
gula că probele sunt administrate de întregul complet de judecată. 
De  aceea,  atunci când  a optat să nu excepteze un caz,  a făcut‐o în 
cunoștință de cauză, și nu din omisiune. Revenind la tema inițială, 
ce  principiu  călăuzitor  ar  trebui  să  aibă  în  vedere  judecătorul 
într‐un  asemenea  caz?  Dacă  ne  gândim  la  consecința  încălcării 
unui  text  privind  compunerea,  aceasta  poate  constitui  motiv  de 
casare cu trimitere în condițiile art. 494 NCPC, dacă hotărârea din 
apel  mai  este  susceptibilă  de  recurs1,  ceea  ce  ar  presupune  relu‐
area judecății și refacerea probei, cu consecința prelungirii duratei 
procesului  și  încărcării  volumului  de  activitate  a  instanţei  de  apel. 
De aceea, dincolo de alte rațiuni, deja enumerate, credem că și cea 
de  oportunitate,  rezultând  din  evitarea  unei  nulități  absolute  a 
actului  de  procedură,  doar  din  comoditatea  completului  de  jude‐
cată (pentru că deplasarea unui singur judecător din completul de 

1  Nu  poate  însă  constitui  motiv  de  contestație  în  anulare  întemeiat  pe  

art.  503  alin.  (2)  pct.  1  și  alin.  (3)  NCPC  decât  dacă  greșita  compunere  a  fost 
invocată  în  fața  instanței  de  apel  și  aceasta  a  omis  să  se  pronunțe,  împrejurare 
destul de greu de imaginat. 
Rolul judecătorului în crearea legii   
271
apel  de  doi  judecători  la  locuința  martorului  nu  e  decât  în  bene‐
ficiul completului de judecată, și nicidecum al părților sau al altor 
participanți,  cum  ar  fi  martorul  însuși),  interpretarea  pe  care  am 
propus‐o s‐ar impune avută în vedere. 
De  asemenea,  judecătorul  nu  poate  aplica  analogia  atunci 
când este vorba despre limitarea unui drept sau aplicarea unei sanc­
ţiuni. De exemplu, referitor la instituția ajutorului public judiciar în 
materie  civilă,  în  cazul  acordării  acestuia  persoanei  juridice  sub 
forma  reducerii  sau/și  amânării  ori  eșalonării  taxei  judiciare  de 
timbru1, în situația în care beneficiarul câștigă procesul, acestea nu 
pot fi puse în sarcina celeilalte părți, căzute în pretenții, pentru că 
O.U.G. nr. 80/2013 nu are un text similar cu cel cuprins în art. 18 
din  O.G.  nr.  51/2008,  aplicabil  persoanelor  fizice,  ce  prevede  că 
„partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor 
sume”,  iar  aplicarea  prin  analogie  a  textului  art.  18  din  O.G.  
nr.  51/2008  în  cazul  persoanei  juridice  ar  însemna  încălcarea  
art. 10 NCC, fiind, astfel, interzisă de legiuitor2.  
Sunt situații în care legiuitorul omite cu bună știinţă să aplice 
un text de lege unei situații similare, cum este cazul motivului de 
contestație  în  anulare  prevăzut  de  art.  503  alin.  (2)  pct.  3  NCPC, 
privind  nepronunțarea  asupra  unui  motiv  de  recurs,  în  cazul 
respingerii sau admiterii acestuia în parte, motiv de contestație în 
anulare  pe  care  intenționat  îl  omite  în  cazul  apelului  soluționat 

1 Atragem atenția asupra faptului că, în ceea ce privește persoana juridică, 

singura formă de ajutor public judiciar prevăzută de legea națională o constituie 
reducerea  sau  eșalonarea  taxei  judiciare  de  timbru,  așa  cum  rezultă  din  textul 
general al art. 90 alin. (4) NCPC privind condițiile de acordare a asistenței juridice, 
care  trimite,  în  acest  sens,  la  legea  specială,  care  este  art.  42  din  O.U.G.  
nr.  80/2013  privind  taxele  judiciare  de  timbru,  și  nu  O.G.  nr.  51/2008  privind 
ajutorul public judiciar în materie civilă, această din urmă ordonanță aplicându‐se 
doar persoanelor fizice, așa cum rezultă din art. 2 alin. (1) din acest act normativ.  
2 A se vedea, în acest sens, decizia nr. 242 din 13 martie 2014 a C. Ap. Cluj,  

s.  I  civ.,  în  Buletinul  jurisprudenţei.  Repertoriu  anual  2014,  Ed.  Universul  Juridic, 
București, 2015, pp. 490‐491. În astfel de situații, nu este, așadar, aplicabil prin‐
cipiul non‐discriminării, pentru că, folosind o comparație plastică, ar fi o aplicație 
particulară a regulii non‐juridice „să moară și capra vecinului”. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
272
prin  hotărâre  definitivă1.  Într‐o  astfel  de  situație,  judecătorul  nu 
poate aplica analogia decât dacă este vorba despre încălcarea 
unui  drept fundamental prevăzut  de un tratat.  O situație simi‐
lară  ar  fi  aplicarea  textelor  privind  ajutorul  public  judiciar  în 
materia  cauțiunii2.  De  altfel,  în  materie  de  drept  procesual  civil, 
judecătorul  nu  creează  nicidecum  proceduri,  ci  folosește  proce‐
durile  create  de  legiuitor  în  situații  în  care  acesta  nu  le‐a  regle‐
mentat, cu sau fără știință.  
Fiind  în  etapa  recentei  intrări  în  vigoare  a  unui  nou  Cod  de 
procedură civilă, s‐ar mai putea ridica rezonabil întrebarea: Dacă 
legiuitorul  rezolvă  prin  intermediul  acestuia  chestiuni  ce  au 
determinat o jurisprudență neunitară, această viziune a sa poate fi 
aplicată și în procese începute sub imperiul vechiului Cod?  
De  exemplu,  în  materia  ordonanței  președințiale,  art.  581  
alin.  (2)  C.  pr.  civ.  1865  prevedea  că  cererea  se  va  introduce  la 
instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului, iar, în situația 
în care cauza pe fond se afla în calea de atac, doctrina și jurispru‐
dența au fost neunitare, o parte afirmând că instanța competentă 
să  soluționeze  cererea  de  ordonanță  președințială  este  prima 
instanță competentă să se pronunțe asupra fondului3, în timp ce o 
altă  parte  că  ar  fi  cea  în  fața  căreia  se  afla  în  acel  moment  spre 
soluționare  procesul  pe  fond4,  adică  inclusiv  din  calea  de  atac. 

1 Pentru detalii cu privire la această chestiune, a se vedea supra, Capitolul III, 

„Realizarea  principiilor  contradictorialității  și  dreptului  la  apărare”,  pct.  1.12, 


„Hotărârea  cuprinzând  chestiuni  ce  nu  au  fost  puse  în  discuția  părților  versus 
hotărârea nemotivată. Contestația în anulare pentru nemotivarea hotărârii. Încăl‐
carea art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului în cazul apelului 
soluționat prin hotărâre definitivă nemotivată”. 
2 Ibidem. 
3  A  se  vedea,  în  acest  sens,  I.  Leș,  Tratat  de  drept  procesual  civil,  ed.  a  5‐a,  

Ed.  C.H.  Beck,  București,  2010,  p.  931,  pct.  4.6.  Autorul  susține  că  instanța  de 
control judiciar este competentă să soluționeze doar cererea de ordonanță preșe‐
dințială  ce  vizează  suspendarea  provizorie  a  executării  vremelnice,  dispusă  de 
instanța  de  apel,  în  baza  unui  text  special  (este  vorba  despre  art.  280  C.  pr.  civ. 
1865). 
4 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv,  

p. 419.  
Rolul judecătorului în crearea legii   
273
Legiuitorul noului Cod înlătură această controversă prin art. 998, 
prevăzând că cererea de ordonanță președințială se va introduce 
la  instanța  competentă  în  primă  instanţă  să  se  pronunţe  asupra 
fondului dreptului.  
Un  exemplu  similar, care, chiar dacă  ține de trecut, este  ilus‐
trativ  pentru  ceea  ce  dorim  să  demonstrăm,  îl  constituie  posibi­
litatea  instanţei  de  recurs  de  a  administra  orice  probe  în  urma 
casării cu reţinere, nefiind ținută de dispozițiile art. 305, ce limitau 
probațiunea  în  recurs  la  înscrisuri,  în  cauze  începute  anterior 
intrării  în  vigoare  a  Legii  nr.  202/2010  privind  unele  măsuri 
pentru  accelerarea  soluționării  proceselor1,  care  implementează 
sau face să intre în vigoare în avans dispoziții ale Codului de pro‐
cedură civilă anterior intrării acestuia în vigoare, pentru realizarea 
dezideratului  cuprins  în  titlul  legii  și  care,  prin  art.  I  pct.  31,  a 
introdus un nou alineat în cuprinsul art. 315, respectiv alin. (31), ce 
a prevăzut expres că, „în cazul rejudecării după casare, cu reținere 
sau  cu  trimitere,  sunt  admisibile  orice  probe  prevăzute  de  lege”. 
Textul  a  constituit  obiectul  unui  recurs  în  interesul  legii,  Înalta 
Curte  pronunțându‐se  în  dosarul  nr.  11/2013,  prin  decizia  
nr. 14/20132, în sensul că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a 
dispozițiilor  art.  312  alin.  (4)  din  Codul  procedură  civilă  de  la 
1865,  în  procesele  începute  anterior  intrării  în  vigoare  a  Legii  
nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării 
proceselor, în cazul rejudecării cauzei la un alt termen de judecată 
decât  la  cel  la  care  s‐a  dispus  admiterea  recursului  şi  casarea  cu 
reținere  a  hotărârii  atacate  de  către  curțile  de  apel  şi  tribunale, 
prevederile  art.  305  din  Codul  de  procedură  civilă  nu  sunt  apli‐
cabile”.  Este  adevărat  că,  pe  bună  dreptate,  Curtea  a  arată  că,  „în 
ceea  ce  priveşte  soluțiile  legislative  adoptate  prin  reglementările 
ulterioare, transpuse prin art. 315 alin. 31 din Codul de procedură 
civilă de la 1865, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din 
Legea  nr.  202/2010  şi  art.  501  alin.  (4)  din  Codul  de  procedură 

1 Legea a fost publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și a intrat în 

vigoare la 25 noiembrie 2010. 
2 Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 655 din 24 octombrie 2013. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
274
civilă, se reține că, raportat la dispozițiile art. XXII alin. 2 din Legea 
nr.  202/2010,  ale  Deciziei  nr.  2/2010  pronunțate  în  recurs  în 
interesul  legii  de  Înalta  Curte  de  Casație  şi  Justiție,  precum  şi  la 
cele  ale  art.  24‐28  din  Codul  de  procedură  civilă,  acestea  nu  au 
incidență  în  prezenta  cauză,  chiar  dacă  prin  ele  se  confirmă  o 
orientare  a  practicii  judiciare,  pentru  că  altfel  s‐ar  aduce  în  dis‐
cuție o retroactivitate a legii, ceea ce nu este permis”. Aceasta nu 
contrazice  însă  opinia  pe  care  o  exprimăm,  în  sensul  că,  uneori, 
legiuitorul de la bun început urmărea interpretarea într­un anume 
fel a unui text de lege, însă, în urma unei practici neunitare, a venit 
cu  o  precizare  necesară,  chiar  dacă  nu  pe  calea  unei  legi  de  inter­
pretare, ci printr­o modificare a textului iniţial. 
De  aceea,  credem  că  judecătorul  cauzei  ar  trebui  să  aibă  în 
vedere  modul  în  care  legiuitorul  a  rezolvat  problema  în  noul 
Cod, pentru că acest lucru înseamnă, de multe ori, faptul că aceasta 
a fost voința sa de la bun început1 și, în tot cazul, nu vedem de ce în 
cazul unei chestiuni controversate sub vechea reglementare jude‐
cătorul ar trebui să opteze asupra unei interpretări contrare celei 
reținute prin noul Cod, doar pe motiv că legea anterioară nu era la 
fel de clară, câtă vreme o continuitate în interpretare și în soluțiile 
practicii apare mult mai logică, fiind în interesul înfăptuirii justiției 
într‐o manieră predictibilă și uniformă.  
Au existat discuții și în ceea ce privește interpretarea unor dis‐
poziții din noul Cod de procedură civilă, iar prin Legea nr. 138/2014 
pentru  modificarea  şi  completarea  Legii  nr.  134/2010  privind 
Codul  de  procedură  civilă,  precum  şi  pentru  modificarea  şi  com‐
pletarea unor acte normative conexe2, legiuitorul a adoptat o anu‐
mită  soluție  din  posibilele  interpretări  date  anterior  de  juris‐
prudență. Astfel, în situațiile în care cererile conexe erau de compe‐
tența  materială  a  unor  instanțe  de  grade  diferite,  în  interpretarea 

1  Cu  privire  la  momentul  la  care  trebuie  raportată  voința  legiuitorului,  în 

sensul că trebuie avut în vedere momentul intrării în vigoare a legii, și nu cel în 
care se realizează interpretarea ei de către judecător, a se vedea Fr. Geny, op. cit., 
vol. I, pp. 273‐275. 
2 Legea a fost publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014. 
Rolul judecătorului în crearea legii   
275
art. 139 alin. (3) NCPC, privind excepția conexității, ce prevedea că 
dosarul va fi trimis instanței mai întâi învestite, dacă reclamantul 
sau  pârâtul  nu  cer  trimiterea  la  una  dintre  celelalte  instanțe, 
coroborat cu alin. (4) al aceluiași articol, ce prevedea că, în caz de 
competență  exclusivă  a  uneia  dintre  instanțe,  dosarul  era  trimis 
acesteia,  interpretările  posibile  erau  două:  una  era  în  sensul  că, 
fiind  vorba  de  două  instanțe  competente  exclusiv,  dosarele  nu 
puteau  fi  conexate,  întrucât  s‐ar  încălca  competența  exclusivă  a 
uneia dintre ele, iar cealaltă opinie posibilă era că este vorba de o 
prorogare legală de competență, or, în materia prorogării legale de 
competență,  legiuitorul  recunoștea  posibilitatea  prorogării  com‐
petenței  în  favoarea  instanței  mai  mari  în  grad,  așa  cum  rezultă 
din dispozițiile art. 99 alin. (2) NCPC, adevărat, vizând mai multe 
capete principale de cerere, formulate în cadrul unei unice cereri 
de chemare în judecată, care însă puteau fi formulate și prin cereri 
distincte, a căror reunire să se solicite pe calea excepției de cone‐
xitate. Prin Legea nr. 138/2014, legiuitorul a introdus teza a II‐a în 
cuprinsul alin. (3) al art. 139, prevăzând că, „dacă instanțele sunt 
de  grad  diferit,  conexarea  se  va  face  la  instanța  superioară  în 
grad”.  Credem  că  aceasta  a  fost  opțiunea  lui  de  la  bun  început, 
astfel că poate fi adoptată și în cazul proceselor începute anterior 
intrării în vigoare a Legii de modificare a Codului. Nu exista motiv 
să  introducă  o  nouă  reglementare,  cum  a  fost  cazul  posibilității 
acordate instanței de control judiciar de a recalifica o cale de atac, 
a  cărei  utilitate  practică  a  rezultat  abia  din  jurisprudența  ulte‐
rioară noului Cod. 
Desigur,  s‐ar  putea  replica,  cum  se  coroborează  o  astfel  de 
interpretare  cu  textul  art.  9  alin.  (2)  NCC,  ce  prevede  că  norma 
interpretativă  produce  efecte  numai  pentru  viitor1.  Dacă  legiui‐
torul nu permite nici măcar normei interpretative să retroactiveze, 
cum  am  putea  crede  că  ar  putea  permite  aplicarea  retroactivă  a 
1 Pentru doctrină privind interpretarea acestui text, în sensul  că se referă la 

respectarea drepturilor câștigate, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, în I. Reghini,  
Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere  în  dreptul  civil, Ed. Hamangiu, București, 
2013, pp. 55‐56. 
  ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL 
276
unei viziuni cuprinse în noul Cod unui proces început sub imperiul 
celui  vechi?  Răspunsul  este  unul  simplu  și  este  cuprins  într‐o 
întrebare aproape retorică, folosind metoda (logică a) reducerii la 
absurd,  și  anume:  ce  argument  ar  avea  judecătorul  pentru  o  altă 
interpretare  decât  cea  oficială,  chiar  în  cazul  procesului  început 
anterior adoptării legii interpretative? Aceasta cu atât mai mult cu 
cât  interpretarea  oficială  vine,  de  regulă,  ca  urmare  a  unei  inter‐
pretări  neunitare  a  textului  inițial,  o  parte  a  jurisprudenţei  (și 
doctrinei,  de  regulă)  fiind  în  acord  deja  cu  interpretarea  oficială, 
care vine ulterior doar ca o confirmare. O situație similară o consti‐
tuie cea a recursului în interesul legii, decizia dată de Înalta Curte 
devenind  obligatorie  doar  de  la  data  publicării  ei  în  Monitorul 
Oficial, Partea I, conform art. 517 alin. (4) NCPC. Cu toate acestea, 
judecătorul  nu  poate  utiliza  o  altă  interpretare  după  data  afișării 
minutei pe site­ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, datorită rolului 
acestei  căi  de  a  uniformiza  jurisprudența  și  pentru  că,  dacă  ar 
proceda  altfel,  ar  aplica  unor  părți  aflate  în  situații  juridice  egale 
(care  au  pornit  procesul  sub  imperiul  aceleiași  reglementări)  un 
tratament juridic inegal,  discriminatoriu, indiferent de  comporta‐
mentul  lor  procesual,  doar  pentru  că  procesul  uneia  este  solu‐
ționat înainte de data motivării și publicării deciziei în Monitorul 
Oficial1.  
Raționamentul  rămâne  valabil  și  în  cazul  deciziilor  Curții 
Constituționale, al căror dispozitiv este adus la cunoștință publică 
prin  postarea  pe  site‐ul  instituției  a  unor  comunicate  de  presă. 
Trebuie să distingem însă între deciziile cu rezervă de interpretare2, 

1 Pentru amănunte, a se vedea infra, secțiunea următoare, pct. 2.1.  
2 Cu titlu de exemplu, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 387 din 27 

mai 2015, publicată în M. Of. nr. 555 din 27 iulie 2015, prin care Curtea a admis 
excepția  de  neconstituționalitate  ridicată  și  a  constatat  că  dispozițiile  art.  29  
alin.  (1)  lit.  i)  din  O.U.G.  nr.  80/2013  privind  taxele  judiciare  de  timbru  sunt 
constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxe