UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

ETICA PROFESIILOR JURIDICE

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

LECT.UNIV.DR. CRISTINEL GHIGHECI

AN I, SEMESTRUL II

2017
Introducere

La elaborarea pezentului curs am pornit de la situația în care se află candidații pentru

admiterea în magistratură, cărora li se cere să susțină un interviu în fața unei comisii fără a li
se indica o tematică sau o bibliografie pentru pregătirea acestei probe de concurs. De altfel ar
fi și greu de identificat o astfel de tematică, deoarece domeniul eticii profesiei de magistrat
nu poate fi epuizat într-un tratat, oricât de cuprinzător ar fi acesta. Situațiile în care
magistratul poate fi pus în fața unei dileme de natură etică sunt atât de variate încât ar fi
imposibil de întocmit „un rețetar” de conduite etice.
În lucrare sunt redate sub formă de spețe, după modelul celor de la admiterea la
Institutul Național al Magistraturii, o serie de cazuri concrete în care s-ar impune adoptarea
de către profesionistul dreptului a unei decizii de natură etică. Consider însă că singura
posibilitate pe care o are profesionistul dreptului pentru rezolvarea cât mai bună a acestor
dileme de natură etică este aceea de a dobândi un mod de a fi care să coincidă cu așteptările
celorlalți de la el și să își dezvolte singur capacitatea de a reflecta asupra problemelor și
valorilor profesiilor juridice. De aceea lucrarea conține și o serie de citate și aforisme,
grupate pe cât posibil în jurul temelor abordate, care să-l ajute pe profesionist să
dobândească mai ușor această capacitate de reflecție.
Din păcate învățământul nostru juridic, cu mici excepții, nu pare să rezoneze cu
această nevoie reală a sistemului judiciar de a avea profesioniști capabili să facă față
problemelor din ce în ce mai complexe de natură etică. Într-un raport asupra sistemului
judiciar din România s-a spus că „Deși România duce o campanie națională de combatere a
corupției în sistemul juridic, puține sunt facultățile care tratează subiecte de etică juridică și
rezolvare a dilemelor profesionale. Lipsa cursurilor de etică din curricula universitară îi
împiedică, cel mai adesea, pe absolvenții de drept să identifice și să conștientizeze factorii de
presiune și conflictele de interese pe care voit sau nevoit le întâlnesc în practică” 1. Lucrarea
de față reprezintă o încercare de remediere a acestei deficiențe a învățământului superior
juridic, constatată în acest raport încă de acum 10 ani.
Într-o exprimare foarte succintă, s-a spus că unui judecător i se cere în principal să fie
independent, imparțial și integru (cei trei „i”), considerându-se că aceste atribute ar constitui
esența eticii profesiei de judecător. Ele nu sunt de natură să lămurească însă o multitudine de
probleme concrete în fața cărora este pus judecătorul și pe care acesta ar trebui să le
soluționeze în activitatea sa. De pildă, nu-i spun judecătorului dacă în luarea unei decizii ar
trebui să dea prioritate legii sau echității, atunci când acestea par a fi în opoziție una cu
cealaltă, și nici nu-i spun ce rol ar trebui să joace conștiința în activitatea sa. De asemenea,
cele trei concepte nu par să-l lămurească prea bine pe judecător nici cu privire la modul în
care ar trebui să se poarte în ședința de judecată, cu participanții sau cu avocații, ori în afara
ședinței de judecată, cu prietenii sau cu vecinii.
În cazul procurorului lucrurile sunt și mai neclare în ceea ce privește etica
profesională, deoarece rolul său în societate pare să nu fie foarte bine conturat, oscilând de la
statutul de magistrat la cel de funcționar. Dacă procurorul este subordonat ierarhic poate să-
și îndeplinească rolul de apărător al legalității? Cum ar trebui procurorul să-i asigure
suspectului sau inculpatului dreptul la apărare în cursul urmăririi penale? Cât de ambițios ar
trebui să fie un procuror? Sunt doar câteva dintre chestiunile de etică a profesiei de procuror
care ar trebui să-și găsească un răspuns cât mai larg acceptat în rândul practicienilor.

1
SoJust.ro, Raport independent asupra sistemului juridic din România, București, 2007, p. 128.

4
 Referitor la profesia de avocat, dezbaterile actuale din jurul asigurării imunității și
secretului profesional al avocatului sunt argumente în favoarea necesității abordării acestor
probleme din perspectiva eticii profesionale. Până unde ar trebui să meargă avocatul cu
loialitatea față de client? Poate avocatul să folosească minciuna sau manipularea pentru a
apăra interesele acestuia? Când poate fi limitat timpul de pledoarie al avocatului? Sunt alte
întrebări care își așteaptă un răspuns de la profesioniștii din domeniu.
Deși pare a fi într-o criză de identitate, profesia de consilier juridic are multe
provocări, inclusiv de natură etică. La fel și profesia de notar, mai ales că sunt situații în care
se poate ajunge la răspunderea penală a notarului pentru acte efectuate în exercitarea
profesiei.
Dacă profesioniștii dreptului ar fi făcut mai demult efortul de a-și stabili reguli de
conduită etică poate nu s-ar fi ajuns la impasul actual, când fiecare categorie profesională
pare că trăiește într-o izolare aproape totală față de celelalte. Or, având în vedere că toate
profesiile juridice sunt obligate să lucreze împreună pentru înfăptuirea actului de justiție,
mentalitatea izolaționistă a acestora este foarte dăunătoare.
Adoptarea codurilor etice pentru fiecare profesie juridică reprezină un demers
important pentru creșterea încrederii publicului în actul de justiție, dar nu este suficient doar
atât. Oricât de bune ar fi aceste conduri de conduită, dacă ele vor rămâne doar la nivel de
teorie și nu vor fi însușite și aplicate de fiecare persoană care își desfășoară activitatea în
domeniul profesiilor juridice, lucrurile nu se vor îmbunătăți semnificativ. De aceea partea
cea mai grea este aceea de a-l convinge pe fiecare profesionist în parte să creadă în aceste
valori profesionale comune, iar acest lucru nu poate fi făcut decât printr-un efort comun al
tuturor celor interesați de a avea o justiție mai bună.

Obiectivele cursului
Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul
de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp
corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este
diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este
necesară stăpânirea în parte a fiecărei sursă de cunoaştere pentru corelarea acesteia
cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul
însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei
analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.
Obiectivele cursului constau, în principal, în:
• familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale eticii profesiilor juridice
• dezvoltarea de catre student a abilităţilor de a aplica corect cunoștinţele
teoretice acumulate pentru soluţionarea problememlor de etică a profesiilor
juridice;
• dezvoltarea de catre student a abilităţilor necesare pentru a determina şi
preciza conţinutul drepturilor şi obligațiilor membrilor profesiilor juridice
• dezvoltarea de catre student a abilităţilor necesare să selecteze şi să aplice

5
corect metodele și principiile de bază învățate în soluţionarea problemelor practice
şi a speţelor de etică a profesiilor juridice
• dezvoltarea de catre student a abilităţilor necesare să realizeze eseuri şi
proiecte de cercetare pe teme de etică a profesiilor juridice
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate asigura
doar incipienta si initiala aprofundare a materiei, astfel încât, pentru optime
rezultate în cadrul activităţii lor profesionale în calitate de studenţi, aceştia ar
trebui să recurgă şi la una sau mai multe din lucrările recente indicate în
bibliografia aflată la sfârşit.

Competenţe conferite
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student isi
va însuşi noţiunile de bază cu privire la etica profesiilor juridice, drepturile și
obligațiile etice ale profesioniștilor din domeniul dreptului, modul de soluționare a
acestor dileme, etc.
De asemenea fiecare student va putea aplica cunoştinţe dobândite la curs, in
discutii libere sau ghidate pe teme indicate de profesor; va putea a identifica
notiuni si concepte juridice ale aticii profesiilor juridice, de a le intelege si de a le
folosi in descrierea mecanismelor etice, ale spetelor in domeniu, putand aprecia şi
evalua date oferite de curs aplicate pe domeniul de interes al studentilor; va putea
formula enunturi coerente notiuni, concepte si principii ale acestei discipline care
sa le permita sa-si exprime punctul de vedere sau opiniile in mod corect si coerent.
Nu in ultimul rand orice student ar trebui să demonstreze că poate lucra atat
independent cat si in grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerea datelor
necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a utiliza în
mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte persoane
în cadrul muncii în echipă; să fie capabil de a putea intelege şi dezbate conţinutul
manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le pot
transmite mai departe; ar trebui să dovedească: progresul în însuşirea unor noi
tehnici de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind
motivaţiile pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi
cunoaştere şi a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării continue.

6
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a
jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a
monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de practică judiciară.
Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea Principiilor de la
Bangalore privind conduita judiciară.

Structura cursului
Structura cursului conţine:
- un singur modul pentru semestrul II al anului I;
- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în
complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade
cuprinse între 1 ora şi 3 ore;
- configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu
trimitere la soluţiile practice ale instanțelor de judecată, la doctrina
specifica, fapt de natură a facilita înţelegerea noţiunilor şi a
instituţiilor juridice
- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte
un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare
a problematicii analizate;
- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate
tematicii fiecărei unităţi de învăţare.

Cerinţe preliminare
Cunoasterea sistemului constitutional, a organizării profesiilor juridice, a
notiunilor, conceptelor si principiilor fundamentale ale dreptului, astfel precum au
fost insusite urmare a parcurgerii cursurilor: Teoria generala a dreptului, Drept
constitutional, Organizarea profesiilor juridice.

Discipline deservite
Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în

7
 domeniul tuturor ramurilor dreptului privat, chiar ale dreptului public.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice
cuprinse modul este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie concentrată.

Evaluarea
Examen scris, sistem mixt – rezolvarea unor intrebari de etică, dezvoltarea unui
scurt eseu pe marginea unui concept de etică si solutionarea unor subiecte de genul
„intrebare - raspuns”.

Modulul I. ETICA PROFESIILOR JURIDICE

Unitatea de învăţare I.1. Necesitatea studierii eticii profesiilor
juridice. Concept.

Cuprins
I.1.1. Este nevoie de o probă de etică la admiterea în profesiile juridice?
I.1.2. Ce este etica?
I.1.3. Ce diferență este între etică şi deontologie judiciară?
I.1.4. Ce este etica profesiilor juridice?
I.1.5. Care este rolul eticii profesiilor juridice?
I.1.6. De ce este utilă etica în profesiile juridice?

I.1.1. Necesitatea studierii eticii profesiilor juridice. Concept.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu conceptul de etică a
profesiilor juridice și cu utilitatea studierii acestei discipline.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea motivelor pentru care este
necesară aprofundarea acestui domeniu.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

8
 I.1.1. Este nevoie de o probă de etică la admiterea în profesiile juridice?
Potrivit art. 23 din Regulamentul de organizare a examenului de admitere la Institutul
naţional al Magistraturii, candidaţii susţin un interviu în faţa comisiei de examinare formată
dintr-un psiholog, un judecător, un procuror, un cadru didactic universitar selectat, de regulă,
din rândul celor care au gradul didactic de profesor universitar şi un pedagog, desemnaţi de
Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
În continuare se arată în același articol că numărul comisiilor de interviu se stabileşte
în funcţie de numărul candidaţilor declaraţi admişi după prima etapă eliminatorie. Aceasta
creează posibilitatea desemnării mai multor comisii, care vor examina candidaţii în paralel,
fapt ce poate conduce la inechităţi, având în vedere modalitatea orală de examinare şi
caracterul destul de ridicat de subiectivitate al notelor acordate la o astfel de modalitate de
examinare. Pentru înlăturarea oricărei discuţii cu privire la posibilele inechităţi ce ar putea
apărea în această probă ar fi fost de preferat ca toţi candidaţii să fie examinaţi de aceeaşi
comisie, chiar dacă durata de timp în care s-ar fi desfăşurat proba ar fi fost considerabil mai
mare. Deși ponderea acestei note nu este la fel de mare ca notele obţinute la celelalte probe, ea
poate face totuşi diferenţa între un candidat admis şi unul respins, mai ales că este instituit un
prag minim de punctaj sub care candidatul este respins indiferent de punctajul obținut la
celelalte două probe.
Proba interviului la admiterea în profesia de magistrat presupune un grad mai ridicat
de subiectivitate decât celelalte două probe, care sunt cât se poate de obiective. Se ştie că au
fost candidaţi care au obţinut rezultate foarte bune la proba de cunoştinţe juridice şi la proba
de logică, dar au căzut la proba interviului, în cadrul căreia se analizează în principal
probleme de etică a profesiei, dar nu numai. Prin această probă comisia de interviu urmăreşte
și capacitatea candidatului de a reflecta asupra fenomenului dreptului, deşi această aptitudine
nu se dezvoltă în prezent în şcolile noastre de drept. Aşa cum s-a spus, în facultăţile noastre de
drept s-a dezvoltat „o manieră de învățare a dreptului centrată aproape exclusiv pe pregătirea
viitorului practician, a profesionistului de carieră, preocupat de interpretarea și tehnica de
aplicare a normei juridice. Ce se întâmplă însă cu latura, tot atât, dacă nu chiar mai
importantă, a formării juristului de reflecție și analiză asupra fenomenului juridic, a celui care
urmează să activeze în laboratoarele de elaborare a strategiilor, politicilor și legislației, a
întreținerii unui minimum de cercetare științifică fundamentală și știință a dreptului?
Asumându-și o atare misiune formativă, de a livra pieței juridice tehnicianul deja apt să
exercite o profesie, universitatea, facultatea devenită școală de drept, în mod evident nu-și mai
poate îndeplini o atare responsabilitate. Ca o prelungire a obiectivului încredințat în mod
absolut la catedră și cercetarea auxiliară ei poate face cel mult doctrină și, în orice caz, nu
știință juridică autentică”2.
Față de aceste afirmații cât se poate de pertinente, se pune întrebarea ce ar fi de făcut
pentru a veni în întâmpinarea acestei necesități a sistemului judiciar român de a avea
profesioniști pregătiți nu doar sub aspectul tehnico-juridic, ci și sub aspectul etico-moral? Un
proaspăt admis la Institutul Național al Magistraturii, când a fost întrebat ce ar putea face
facultățile de drept pentru cei care vor să devină magistrați, a răspuns că acestea ar trebui să
introducă în programă Etica profesiilor juridice, văzută ca o materie care să nu se rezume doar
la regulile deontologice, ci care să lărgească sfera de studiu către filozofie, psihologie,
sociologie, teologie, beletristică 3. Credem că o astfel de abordare ar fi necesară pentru toți cei
2
M. Duţu, Pentru o nouă pedagogie de învăţare a dreptului, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 14.10.2015.

3
Bogdan Gubici: Magistrații români îmi plac , interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro la data de
8.12.2016.

9
care vor să acceadă într-o profesie juridică, nu doar pentru candidații la profesia de magistrat,
deoarece toți se vor confrunta cu aceleași probleme de practică, chiar dacă le vor aborda din
perspectivă diferită.
Principala întrebare pe care ar trebui să și-o pună candidatul la admiterea în
magistratură este „De ce vreau să devin magistrat?”, pentru că această motivație subiectivă
relevă mult din caracterul persoanei, respectiv dacă este un om ambițios, dacă urmărește
câștigul material ori dacă are într-adevăr vocație pentru această profesie. Resortul interior al
fiecăruia nu poate fi cunoscut decât de el, dar prin educație și prin învățare se poate dobândi
un mod de raportare etic la exigențele profesiei.
Examinatorii au în vedere la proba interviului la Institutul Național al Magistraturii
următoarele criterii, care sunt notate distinct:
Criteriul „Aptitudini”, pentru care se acordă maxim 50 de puncte, la care se analizează
următoarele subcriterii: capacitatea de comunicare eficientă, capacitatea de gândire autonomă,
capacitatea de rezolvare de probleme şi de cooperare, înţelegerea realităţilor sociale şi
utilizarea corectă a limbii române, fiecare subcriteriu primind câte 10 puncte.
Criteriul „Motivaţia pentru a accede în profesia de magistrat”, la se analizează
motivaţia intrinsecă şi extrinsecă și se acordă 10 puncte.
Criteriul „Elemente de etică specifice profesiei – pe baza analizei unei speţe”, pentru
care se acordă maxim 40 de puncte, analizându-se următoarele subcriterii: identificarea
problemelor de etică specifice profesiei, identificarea opţiunilor şi analiza acestora, alegerea şi
motivarea soluţiei şi implicarea în elaborarea răspunsurilor, fiecare subcriteriu primind câte
10 puncte.
În legătură cu această probă destul de controversată, într-o conferință dedicată acestui
subiect, unul dintre vorbitori arăta că aptitudinile specifice pentru profesia de magistrat
înseamnă „să comunicați eficient, să gândiți autonom, să aveți capacitatea de a rezolva
probleme și de a coopera cu cei din fața voastră, de a înțelege realitățile sociale, utilizarea
corectă a limbii române”; motivația pentru a accede în profesia de magistrat priveşte atât
aspectele intrinseci, cât și extrinseci; elementele de etică specifice profesiei de judecător sau
procuror presupun „capacitatea de a identifica problemele; analiza opțiunilor posibile;
alegerea și motivarea soluției; implicarea voastră în elaborarea răspunsului” 4. În ce priveşte
speţa de etică, acelaşi vorbitor sublinia că «Nu vă cerem să dați un răspuns bun la o speță. Ne
interesează să vedem modul în care gândiți și mai ales să croiți, să faceți un teren pe care
comisia să vină apoi să vadă dacă îl stăpâniți. De la anumite afirmații, argumente ale
dumneavoastră, comisia începe să dezvolte și chiar să facă scenarii, plecând de la un răspuns
pe care dumneavoastră îl puteți da bun, sau ne-bun, adică potrivit cu ceea ce așteaptă
5
comisia, sau nu.»
În ce priveşte abordarea acestei probe de concurs, s-a mai spus că „Nu e simplu. Sunt
niște chestiuni la care trebuie să te gândești foarte bine, să dai un răspuns foarte
argumentat. Eu cred că este important într-un astfel de interviu să îți expui dilemele morale, să
fii onest, să arăți ce se petrece în tine atunci când ești pus într-o astfel de situație.”6 Într-
adevăr, proba trebuie să fie în primul rând una de sinceritate a candidatului cu sine însuşi şi cu
ceilalţi. Într-o întâlnire cu studenţii unul dintre membrii în funcție ai Consiliului Superior al

4
C. Dănileţ, Conferinţa „Interviul INM – Misiune imposibilă?!”, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro,
ultima vizualizare 8.11.2016.
5
Idem.
6
Interviu cu Andrea Chiş, o judecătoare nonconformistă, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , la data de
17 octombrie 2015.

10
Magistraturii a atras atenția viitorilor candidați cu privire la obligativitatea ca aceștia să fie
sinceri în cadrul interviului, că prin această probă se urmărește obținerea unor răspunsuri
sincere din pareta candidaților, nu capacitatea acestora de a simula anumite situații sau stări:
„Prin proba interviului se urmărește calitatea umană a persoanei, capacitatea de a înțelege și
percepe fenomenele sociale, modul în care acesta se raportează la societate și la oameni în
general.”7
Toate acestea sunt suficiente pentru ca fiecare candidat să-și formeze o părere despre
cerințele probei de etică, introdusă la admiterea în magistratură.
În ciuda tuturor criticilor, mai mult sau mai puţin întemeiate, credem că era nevoie de
o astfel de abordare a admiterii în profesie, pentru că modalitatea de admitere de până acum,
bazată exclusiv pe verificarea cunoştinţelor teoretice, a condus la concluzia că „Noua
generație s-a trezit dintr-odată plonjând în capitalismul sălbatic. Pare o perpetuă generație de
sacrificiu. Mulți pleacă împreună la drum de pe băncile facultăților. Unii aleg puterea și devin
judecători, alții caută libertatea și devin avocați. Puțini sunt cei care întrezăresc și
responsabilitățile profesiei. Motivațiile lor sunt de cele mai multe ori instinctuale.” 8 Este
nevoie ca tinerii profesioniști ai dreptului să cunoască de la început care sunt așteptările de la
un profesionist și care sunt căile prin care pot ajunge la împlinirea lor în profesie. Altfel, riscă
să fie dezamăgiți, să se lovească în activitatea lor de probleme pe care nu le-au prevăzut ori,
mai rău, să-și găsească false modele care îi pot face să-și piardă definitiv valorile profesionale
și umane cu care au intrat în profesie.
Din aceste motive au fost şi opinii care au susţinut că o astfel de examinare ar trebui
extinsă şi la magistraţii din profesie, precum şi la celelalte categorii din cadrul profesiilor
juridice. „Este nevoie în egală măsură atât de un profil al candidatului cât şi de un profil al
actualului magistrat. Curajul Institutului Naţional al Magistraturii rămâne o faptă minoră dacă
se rezumă la această abordare statică, aplicabilă doar candidatului, şi nu identifică şi profilul
magistratului din ziua de astăzi, întrucât doar acest din urmă profil permite măsurarea
gradului de eficacitate al sistemului de justiţie. De asemenea, acest exemplu dat de Consiliul
Superior al Magistraturii trebuie urmat şi de avocaţi respectiv de restul entităţilor implicate în
realizarea actului de justiţie.” 9 Va fi greu de introdus o astfel de probă pe care să o susţină
periodic magistraţii în funcţie, deoarece ea ar deschide uşa pentru înlăturarea subiectivă a
acestora din sistem, fapt care este de natură să aducă atingere independenţei magistratului. În
ce priveşte celelalte profesii juridice, în special cea de avocat, acest lucru va fi şi mai greu de
făcut, având în vedere caracterul liberal al acestei profesii. Singura posibilitate viabilă pentru
magistraţii şi avocaţii în funcţie va fi determinarea acestora, prin convingere, să-şi însuşească
regulile de conduită deontologică, prin participarea la cursuri de formare profesională în
domeniul eticii.
Necesitatea instruirii profesioniștilor dreptului în domeniul eticii rofesionale este
abordată și în Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
privind “justiţia şi societatea”, adoptată în cadrul celei de-a şasea reuniuni (Strasbourg, 23-25
noiembrie 2005), care subliniază cu privire la pregătirea deontologică a judecătorilor,
personalului auxiliar, avocaţilor, etc. că „Unele programe de pregătire profesională sunt
menite să se asigure că instanţele sunt văzute, sub toate aspectele comportamentului lor, ca
tratând toate părţile în acelaşi mod, adică cu imparţialitate şi fără nici o discriminare bazată pe
7
Procuror gen. adj. PCA Cluj: „mediatizarea cazurilor este nocivă”. Vicepreședinte CSM: „presiunea media
uneori poate fi benefică”, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 21.11.2015.
8
C. Pamuc, Justiţie fără iubire, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
6.10.2016.
9
M. Niculeasa, Justiţia devine din ce în ce mai subiectivă, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro ,
ultima vizualizare la 20.12.2015.

11
rasă, sex, religie, origine etnică sau statut social. Judecătorii şi personalul auxiliar sunt
instruiţi să recunoască situaţiile în care unele persoane pot simţi că există sau pare a exista
părtinire, şi să rezolve acest gen de situaţii într-un mod care sporeşte încrederea şi respectul
faţă de instanţe. Avocaţii se organizează şi primesc pregătire deontologică specială pentru a
nu contribui, intenţionat sau nu, la neîncrederea în sistemul judiciar”.
Profesionistul dreptului trebuie stimulat în permanență să-şi pună întrebări cu privire
la ştiinţa dreptului, la valorile dreptății, adevărului, la scopul urmărit în activitatea sa, etc..
Eugen Petit, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie (1934), sublinia că „tânărul licenţiat
învaţă la facultate abia modul cum să descifreze cărţi de drept. Faimoasele rezumate, învăţate
pe de rost în două, trei nopţi de insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau
magistrat în cariera lui …După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează
vede cât de puţin ştie şi câte are încă de învăţat. El află zilnic lucruri noi şi abia către sfârşitul
carierei constată, cu destulă mâhnire, ca şi Faust din legendă, că nu ştie nimic. Şi dacă un
asemenea avocat sau magistrat, care a muncit o viaţă întreagă, mai poate greşi uneori, ce să
mai zicem de un începător, care culcându-se pe laurii celor câtorva bile albe-roşii (notele bune
de atunci – n.n.) de la examen, nu-şi mai dă în urmă nicio osteneală … Ca să rezolvi o
problemă de drept, trebuie mai întâi să cunoşti principiile generale, pe lângă modul
interpretării vechilor texte, ceea ce se învaţă numai din cărţi. Judecata nu se poate face în mod
empiric”10.

I.1.2. Ce este etica?

Deși sunt și opinii potrivit cărora termenii „etic” și „moral” ar fi diferiți, în general
se acceptă că aceștia ar fi identici în conținut, fapt care ne ajută la definirea conținutului
comportamentului etic în domeniul profesiilor juridice. Chiar etimologic vorbind, cei doi
termeni au același înțeles, atât grecescul „éthicos” (éthos), cât și latinescul „mores” (prin
care s-a tradus în latină termenul grecesc) având semnificația de „moravuri”. La început
termenul grecesc (etică) desemna orice fel de obicei, bun sau rău, dar cu timpul a căpătat un
sens moral. Vom folosi, așadar, cei doi termeni ca fiind sinonimi, fără a acorda vreo
importanță deosebirilor de conținut care au fost identificate de-a lungul timpului între
aceștia11.
Morala a fost definită ca fiind un ansamblu de judecăți ce privesc binele și răul,
destinate să conducă comportamentul oamenilor 12. Într-o altă opinie, moralul consistă într-o
dispoziție interioară de a recunoaște legea, a i se supune și a o împlini 13. Credem că acestă
din urmă afirmație este valabilă atât în ceea ce privește legea pozitivă, adoptată de legiuitor,
cât și cu privire la legea morală, care nu are o consacrare într-un act normativ.

10
Profesorul Viorel Mihai Ciobanu la 65 de ani, interviu publicat on line pe site-ul www.juridice.ro .

11
S-a susținut că etica este morala filozofilor, ea este filozofică, în timp ce morala a apărut strâns legată de
filozofie la început; etica își are izvorul în natura umană și organul de cunoaștere în rațiunea umană, în timp ce
morala își are izvorul și cunoașterea în Revelație, subliniindu-se superioritatea moralei, întrucât rațiunea singură
nu poate ajunge la o descoperire, cunoaștere totală a legilor morale – a se vedea N. Mladin, Poruncă și libertate.
Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 45-49.
12
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 4.
13
Georges Fonsegrive, La morale contemporaine, în Revue des deux mondes, August, 1911, p. 812, apud. I.
Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 8.

12
 Într-o încercare de a o defini știința eticii s-a spus că aceasta este o disciplină socio-
umană, îndrumătoare şi prescriptivă, bazată pe principiile deliberării şi alegerii, vizând
natura personalităţii şi vieţii, formarea caracterului, studiul moravurilor 14.
De aici deducem că etica nu este o știință descriptivă, care descrie fenomenele din
natură așa cum sunt (de ex, biologia, chimia, fizica, etc.), ci este o știință normativă, care
descrie viața omenească așa cum ar trebui să fie (ca și dreptul).
Sunt normele etice universal valabile? Constantin Noica era de părere că normele etice
nu sunt absolute şi universal valabile, în orice spaţiu şi în orice timp, considerând că această
idee îşi are originea în „prejudecata mai adâncă a unei ordini prestabilite, dar pierdute, cu
valori imuabile care ar putea fi regăsite prin norme cu valabilitate universală”, când în
realitate „domeniul de valabilitate al normei este relativ la subiect şi la contextul actului etic,
căci statutul de fapt al normei este acela de a fi circumstanţială şi nu absolută” 15. Aici
filozoful român se detaşează de Kant, care credea într-o normă universal valabilă (imperativul
categoric) şi susţine că „o lege etică poate fi bună pentru unii şi inadecvată pentru alţii,
eficientă într-un context şi ineficientă în altul, potrivită acum şi nepotrivită mai târziu etc.”16

I.1.3. Ce diferență este între etică şi deontologie judiciară?

S-a susţinut că „Există o distincţie, atât etimologică, cât şi de conţinut, între etică şi
deontologie: deontologia reprezintă acea parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile
specifice unei activităţi profesionale, pe când noţiunea de etică are o sferă mai largă,
înglobând atât studiul normelor şi obligaţiilor, cât şi pe cel al noţiunilor primare care justifică
instituirea acestor norme şi obligaţii. Etica presupune, în plus, o asumare de către corpul
juridic al standardelor şi normelor înscrise, şi nu o edictare a lor de către un organism statal ca
în cazul celor deontologice. Tot astfel, încălcarea normelor etice atrage o răspundere morală,
pe când încălcarea celor deontologice atrage o răspundere juridică, și anume disciplinară”17.
S-a mai arătat că «un cod de conduită deontologică este un mijloc de corecţie impus de
„sus în jos”, care „proscrie” comportamentele inacceptabile, iar sancţiunile sunt negative,
disciplinare», în timp ce «un cod etic are rolul de a stimula comportamentul dorit chiar de
corpul profesional, ar trebui ca “sancţiunile” să fie pozitive (cum ar fi premii, decoraţii,
avansări) pentru atingerea sau depăşirea obiectivelor. Singura sancţiune reală trebuie să fie
blamul, deteriorarea reputaţiei în sânul corpului profesional, eventual excluderea din asociaţia
profesională.»18.
Din aceste motive preferăm denumirea de „etică” a profesiilor juridice, față de cea
de „deontologie”, pentru că prima pune accentul pe căutarea și împlinirea binelui, în timp ce
aceasta din urmă pune accentul pe împlinirea datoriei. Conceptul „deontologie” îşi are
rădăcina în grecescul δέον / déon, care înseamnă „ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine”;

14
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 2.
15
L. Pamfil, Etica retrospecţiei la Constantin Noica, între metafizica greacă şi formalismul kantian, în I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării
europene, Ed. Casa Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 90.
16
Idem, p. 92.
17
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 20, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-
copoeru_sanctiune-disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
18
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 21.

13
pe scurt, „datorie”, care în conjuncţie cu λογος / logos – studiu, teorie, disciplină de studiu
formează cuvântul „deontologie”, care ar desemna teoria datoriei; mai exact, teoria
îndatoririlor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în baza cărora omul
are a se manifesta19. Or, omul în general asociază datoria cu ceva neplăcut, pe când binele
este asociat cu ceva plăcut, ceea ce face preferabilă denumirea de etică (știința binelui), față
de cea de deontologie (știința datoriei).
În plus, s-a mai spus că deontologia este o ştiinţă particulară, desprinsă din etică,
axată pe morală şi moralitate, antrenând şi elemente de legalitate; în sens restrâns, ea acoperă
cadrul de investigare şi interpretare a drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de acţiune, de
apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile20. Or, prezentul demers nu se
rezumă doar la aspectele reglementate în legi sau reguli scrise ori nescrise, cum ar fi cele din
codurile deontologice ale profesiilor juridice, ci este extins și la alte aspecte legate de
valorile profesiilor juridice. De aceea optăm pentru folosirea conceptului mai larg de „etică”
a profesiilor juridice, care nu exclude în totalitate noțiunile de „morală” sau „deontologie”.

I.1.4. Ce este etica profesiilor juridice?

Etica este un domeniu al filozofiei, mai exact al flozofiei morale. Se pune atunci
întrebarea de ce ar interesa ea un domeniul specializat, cum este cel al dreptului? Răspunsul
este că și profesionistul dreptului trebuie să urmărească binele în activitatea sa profesională,
ca în orice activitate umană, pentru a putea fi în acord cu „rostul” său. Doar în felul acesta
activitatea sa poate fi considerată una morală sau etică. Altfel, dacă el ar urmări doar una din
celelalte valori (de pildă adevărul), dar nu va avea în vedere valoarea binelui, nu se poate
spune că el a realizat un act moral, deoarece valorile nu pot fi luate decât împreună
(perspectiva integralistă a valorilor, iar nu ierarhică).
Trebuie subliniat însă că, în prezent, în cadrul eticii profesiilor juridice nu se dezbat
(doar) probleme abstracte, pur teoretice, ci în special probleme de etică aplicată în domeniul
profesiilor juridice. Așa cum s-a spus, filozofia morală a fost marcată în ultimii ani, de
dezvoltarea singulară a subdomeniului ei cunoscut sub denumirea de „etici aplicate”, care
are tendința de a se prezenta ca o nouă paradigmă în cadrul filozofiei practice, ca un nou
model de concepere a moralității, alături de și uneori în competiție cu modelele deontologice
și teologice21. Întrucât morala a făcut obiectul atâtor dezbateri teologice și filozofice de-a
lungul timpului, concluziile acestor dezbateri nu pot fi ignorate în cadrul eticii, fie ea și una
aplicată strict la profesiile juridice.
Etica profesiilor juridice decurge așadar din aceeași nevoie a omului de a căuta
binele, care îl animă în majoritatea acțiunilor sale. De data aceasta omul caută binele în
exercitarea profesiei juridice.
Nu credem că etica profesiilor juridice ar avea ca resort o nevoie de recunoaștere
profesională a indivizilor, pentru că nevoia de recunoaștere ar fi una din forțele care se află
în spatele mișcărilor politice din lumea contemporană, așa cum a susținut un filozof canadian
contemporan22. Recunoașterea acestui resort al eticii profesionale ar însemna să i se rețină ca
fundament egoismul persoanei, ceea ce ar veni în contradicție cu fundamentul moralei, care

19
Idem, p. 3.
20
Ibidem.
21
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării
europene, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
22
Charles Taylor, Multiculturalism. Différence et démocratie, Flammarion, 1994, apud. . Copoeru, N. Szabo,
Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene, op.cit., p. 9.

14
 este așezată pe baze altruiste. Așadar, resortul care stă la baza însușirii eticii profesiilor
juridice nu poate fi nevoia profesionistului de a obține recunoașterea în profesie, ci realizarea
binelui.
Este adevărat că în perioada comunistă prin care a trecut societatea noastră au stagnat
orice demersuri în ce privește dezvoltarea filozofiei morale și implicit, a laturii acesteia
constând în etica profesională. Nu a făcut excepție nici domeniul eticii profesiilor juridice,
despre care a început să se vorbească doar de puțin timp, când s-a pus problema adoptării
unor coduri deontologice ale magistraților. Lipsa discutării serioase a problemelor de etică a
profesiilor juridice a făcut ca practici sedimentate în anii regimului comunist să se
perpetueze în diferite forme și după 1989, iar pe de altă parte arbitrariul și managementul
defectuos ori de-a dreptul rău intenționat să-și facă loc cu ușurință în viața profesională 23.
Acum nu mai poate fi însă amânată discuția despre etica sau deontologia profesiilor
juridice pentru că fiecare categorie a profesiilor juridice își revendică drepturile, uitând însă
de obligații. Așa cum s-a spus, „există o tendinţă umană inevitabilă de a se justifica şi afinna
drepturile înaintea obligaţiilor. Deontologia restabileşte acest echilibru, axându-se, cu
precădere, pe obligaţiile profesionale, atât prin afirmarea regulilor ideal-generale profesionale,
dar, mai ales, pe afirmarea regulilor de urmat în situaţii de excepţie sau în situaţii dilematic-
controversate. Diversitatea situaţiilor profesionale obligă la o atare reglementare cu un
caracter de normă deontologică”24.
S-ar putea susține, așadar, că etica profesiilor juridice ar însemna știința dobândirii
unui comportament moral de către reprezentanții acestor profesii, care presupune ca aceștia
să cunoască și să facă binele și să evite totodată răul. Într-o altă definiție a eticii profesionale
(care se limitează însă doar la judecători) etica juridică este văzută ca o sursă pedagogică de
a învăţa să ştii, a învăţa să faci şi a învăţa să fii, ce dau viaţă valorilor juridice şi relaţiilor
judecător - lege, judecător-justiţiabil şi judecător-judecător25. Desigur că aceste valori
juridice sunt valabile și pentru celelalte categorii profesionale din domeniul juridic.

I.1.5. Care este rolul eticii profesiilor juridice?

S-a spus că rolul eticii profesiilor juridice este acela de „formator al conştiinţei
profesionale, de slujire a adevărului fără a te sluji de el şi, astfel, de evitare pe plan subiectiv
a oricărei disonanţe dintre performanţele şi aspiraţiile profesionale şi realitatea concretă pe
care o slujeşte.”26 Într-adevăr, etica îl ajută pe profesionistul din domeniul dreptului să
slujească adevărul și la nivel faptic, nu doar la nivel teoretic. Deși corectă, aceasta este însă o
justificare prea generică a eticii profesiilor juridice.
Într-un mod mai concret, justificarea deontologiei juridice constă, în viziunea
acelorași autori27, în aceea că ea îl ajută pe profesionist la: formarea (contribuţia)
personalităţii profesionale; realizarea binelui (valoare juridică) prin profesiune; satisfacerea
aspiraţiilor de autodepăşire; mediator între morală şi lege; umanizarea normei juridice prin
cunoaşterea omului; realizarea justiţiei prin valorile juridice; satisfacerea sentimentului de
dreptate; evitarea (contribuie la evitarea) erorilor judiciare; oferă profesiunii motivaţii

23
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării
europene, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
24
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Sylabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 232.
25
Idem., p. 33.
26
Idem., p. 15.
27
Idem., p. 42.

15
vocaţionale; satisface nevoia de apreciere socială a judecătorului şi, prin el, a profesiunii;
favorizează metadeschiderile profesionale; contribuie la progresul social-comunitar;
sesizează şi rezolvă abuzurile încălcării drepturilor omului; rezolvă conflictele de datorii
profesionale, în sensul că cele naturale preced pe cele pozitive 28, cele prohibitive preced pe
cele afirmative29, cele certe preced pe cele incerte30, cele de echitate preced pe cele de
dreptate31.
Din aceste motive, credem că doar prin cultivarea valorilor eticii profesionale se
poate ajunge la promovarea în soluțiile adoptate de organele judiciare a principiilor ce stau la
baza științei dreptului.
Etica profesiilor juridice contribuie totodată la întărirea prestigiului jusiției, asigurând
astfel eficiența statului de drept. Cum justiţia se plasează deasupra celorlalte puteri
sistematizate de Montesquieu (puterea legislativă și puterea executivă), doar dacă nimeni nu
va fi deasupra legii (în faţa căreia toţi trebuie să fie egali) și doar atunci când distribuirea
justiției va fi făcută într-un mod integru și corect, va fi instituită ordinea de drept în societate;
reciproca este, de asemenea, valabilă, în sensul că pierderea autorităţii justiţiei duce la rândul
ei la dezordine socială 32.

I.1.6. De ce este utilă etica în profesiile juridice?

S-ar putea pune întrebarea dacă toate discuțiile despre etica profesiilor juridice au
vreo finalitate concretă ori acestea sunt doar pur teoretice?
Scopul acestor discuții este acela de a-i pregăti pe viitorii sau actualii profesioniști ai
dreptului pentru a fi fericiți în profesia pe care și-au ales-o. Nu este puțin lucru, având în
vedere că și aceștia sunt oameni, fiind caracterizați prin aceleași virtuți sau slăbiciuni ca toți
oamenii. Așa cum reiese din cele de mai sus, țelul suprem al oricărui om este dobândirea
fericirii, iar împăcarea acestui deziderat cu neplăcerile și neajunsurile pe care le presupune
exercitarea unei profesii juridice nu va fi ușor de făcut. Dacă alții au reușit înaintea noastră
să traseze niște jaloane care ar putea conduce la atingerea acestei ținte ar trebui să ținem cont
de acestea. Altfel riscăm să ne facem viața neplăcută, atât nouă cât și celor cu care intrăm în
contact în exercitarea profesiei.
Este adevărat că de cele mai multe ori vorbele nu sunt de ajuns pentru a atinge
această țintă, fiind știut că drumul cel mai lung este cel de la vorbă la faptă. Dar, așa cum
spunea Aristotel, vorbele „sunt ce-i drept în stare să devină pentru tineri cu suflet nobil un
imbold și îndemn și să lege de virtute un caracter nobil și aplecat cu adevărat spre ceea ce-i
frumos, dar ele nu pot câștiga mulțimea pentru frumos și bine” 33.

28
Profesionistul are mai întâi datorii naturale, izvorâte din dreptul natural, și apoi datorii prevăzute de lege. De
aceea primele ar trebui să aibă prioritate față de cele din urmă atunci când s-ar întâmpla să existe un conflict
(aparent) între ele.
29
Mai întâi există datoria de a nu face ceva rău și apoi datoria de a face binele. Dacă s-ar întâmpla ca cele două
datorii să vină într-un conflict (aparent), profesionistul dreptului ar trebui să o aleagă pe prima.
30
Între o datorie certă, sigură, și una incertă, care există poate doar în închipuirea profesionistului, acesta din
urmă ar trebui să o aleagă pe prima.
31
În viziunea autorilor dreptatea este valoarea juridică esențială, în timp ce echitatea este valoarea morală
esențială (Idem, p. 36). De aici deducem că în caz de conflict între cele două valori, valoarea morală a echității ar
avea prioritate față de valoarea juridică a dreptății.
32
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 232.
33
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 215.

16
 Pentru cei care nu vor fi convinși de vorbe, sunt necesare Codurile etice, care să-i
îndrume spre ce este bine în profesia lor. Căci „E însă greu ca cineva să primească din
tinerețe o conducere morală potrivită, dacă nu este educat sub legi corespunzătoare. Căci a
trăi cumpătat și călit nu este după gustul mulțimii, și cel mai puțin după gustul tineretului.
De aceea educația și ocupația tineretului trebuie reglementată prin legi. Căci ceea ce a
devenit pentru cineva obișnuință nu-i mai face în urmă nicio greutate.”34
Însușirea eticii profesionale de către cei care practică profesiile juridice mai
urmărește și asigurarea unei egalități reale a tuturor persoanelor în fața legii, deoarece „
deontologia susţine nevoia constituţională a unei justiţii egale pentru toţi, nimeni nefiind
deasupra legii care, în calitate de autoritate a justiţiei în societate, se realizează prin
autoritatea etică a judecătorului, aceea de a fi în afara influenţelor politice, sociale, familiale
şi, mai presus de toate, incoruptibil.”35
În sfârșit, o altă finalitate a eticii profesiilor juridice este aceea de a înlătura
conduitele lipsite de etică, înrădăcinate în cultura profesională din neștiință fapt care duce în
final la eradicarea corupției. Nevoia de a discuta problemele eticii profesiilor juridice în
acest scop a fost subliniată în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru
magistraţii din România36 unde se arată că «Foarte adesea suntem afectaţi de "orbire etică".
Este posibil să sesizăm problema etică dar să o neglijăm - adesea ca urmare a faptului că este
atât de normală neglijarea ei. Apoi este dificilă identificarea chestiunii drept problemă etică.
De aceea corupţia este uneori atât de dificil de eradicat. Aceasta face parte din cultura
încetăţenită. Provocarea este prin urmare să fim conştienţi de o astfel de orbire astfel încât să
putem acţiona în conformitate cu standardele etice. Este crucial ca problemele etice să facă
parte din discuţiile cotidiene dintre judecători şi procurori şi să existe o cultură încetăţenită
pentru a înţelege şi a conştientiza existenţa acestor probleme, iar acestea trebuie discutate de
judecători şi procurori. Dacă există dubii cu privire la modul în care trebuie acţionat, trebuie
să ne punem întotdeauna aceste întrebări cruciale: Mi-am îndeplinit îndatoririle şi obligaţiile
ca magistrat? M-am simţit în forul interior o persoană morală? Cum va fi percepută aceasta
de public?»

Exemple de citate relevante:

Cei răi sunt peste tot în majoritate. Bias din Priene (642-577 Î.Hr.)
E în firea virtuţii, nu şi a viciului, să fugă de nedreptate. Cleobulos din Lindos
(538-470 î.Hr.)
Oamenii nobili trăiesc în înţelegere cu ceilalţi oameni, dar nu se conduc după ei,
oamenii fără valoare se conduc după ceilalţi, dar nu trăiesc în înţelegere cu ei.
Confucius (551-479 î.Hr.) .

34
Idem, p. 216.
35
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, op.cit., p. 19.
36
Elaborat în anul 2016, în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea
capacităţii sistemului judiciar românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi
instituţionale”

17
Să ne reamintim...
1. În cadrul eticii profesiilor juridice nu se dezbat (doar) probleme abstracte, pur
teoretice, ci în special probleme de etică aplicată în domeniul profesiilor juridice.
2. Scopul discuțiilor despre etică este acela de a-i pregăti pe viitorii sau actualii
profesioniști ai dreptului pentru a fi fericiți în profesia pe care și-au ales-o.
3. Etica profesiilor juridice contribuie la întărirea prestigiului jusiției, asigurând
astfel eficiența statului de drept.

Rezumat
Deși sunt și opinii potrivit cărora termenii „etic” și „moral” ar fi diferiți, în general
se acceptă că aceștia ar fi identici în conținut, fapt care ne ajută la definirea
conținutului comportamentului etic în domeniul profesiilor juridice. Chiar
etimologic vorbind, cei doi termeni au același înțeles, atât grecescul „éthicos”
(éthos), cât și latinescul „mores” (prin care s-a tradus în latină termenul grecesc)
având semnificația de „moravuri”. Conceptul „deontologie” îşi are rădăcina în
grecescul δέον / déon, care înseamnă „ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine”; pe
scurt, „datorie”, care în conjuncţie cu λογος / logos – studiu, teorie, disciplină de
studiu formează cuvântul „deontologie”, care ar desemna teoria datoriei; mai exact,
teoria îndatoririlor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în baza
cărora omul are a se manifesta.
Etica profesiilor juridice înseamnă știința dobândirii unui comportament moral de
către reprezentanții acestor profesii, care presupune ca aceștia să cunoască și să facă
binele și să evite totodată răul.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. X este judecătoare la Tribunalul B, în cadrul Secţiei Civile. Pentru că
bănuia că soţul său o înşală cu o altă femeie, a achiziţionat de pe internet
un aparat pe care l-a montat în telefonul soţului pentru a-i asculta
convorbirile telefonice. Întrucât furnizorul era supravegheat de parchet
pentru vânzarea acestor aparate, X a fost depistată şi faţă de ea s-a început
urmărirea penală în cauza respectivă. Pentru că procrorul a considerat că
fapta comisă de X şi ceilalţi cumpărători era lipsită de importanţă, a
dispus faţă de aceştia renunţarea la urmărirea penală, dispunând trimiterea
în judecată doar a vânzătorului. Mai îndeplineşte X condiţia bunei
reputaţii pentru a fi magistrat?

2. X are 31 de ani, este avocat de 6 ani şi a dat examen pentru intrarea în

magistratură, fiind admisă în urma acestui concurs. La verificarea
îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii s-a constatat că aceasta, când avea 18
ani şi era în ultimul an de liceu, a furat o pereche de şlapi dintr-un

18
 magazin. Pentru că fapta era lipsită de gravitate, procurorul nu a dispus
trimiterea în judecată, ci a dat o soluţie de netrimitere în judecată şi
aplicarea unei amenzi administrative de 1000 de lei. Îndeplineşte X
condiţia bunei reputaţii pentru a fi magistrat?

Unitatea de învăţare I.2. Codurile deontologice în cadrul profesiilor

juridice

Cuprins
I.2.1. Este nevoie de coduri etice în domeniul profesiilor juridice?
I.2.2. Contribuie codurile etice la combaterea corupției în profesiile juridice?
I.2.3. Un cod etic trebuie să conțină norme obligatorii sau facultative?
I.2.4. Este nevoie de un cod etic al judecătorilor și procurorilor?
I.2.5. Care este sancţionarea încălcării Codului deontologic al judecătorilor și
procurorilor?
I.1.6. De ce este utilă etica în profesiile juridice?

I.1.1. Codurile deontologice ale profesiilor juridice.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu conceptul de cod de etică.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea dezbaterilor privind normarea
regulilor de etică în profesiile juridice.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.2.1. Este nevoie de coduri etice în domeniul profesiilor juridice?

Problemele etice sau morale ale reprezentanților profesiilor juridice nu sunt legate
doar de deciziile pe care aceștia le au de luat în activitatea lor profesională, ci și de deciziile
luate de aceștia în diferite contexte din viața privată, care pot interfera în vreun fel cu
activitatea profesională a acestora ori se poate răsfrânge asupra acesteia. De pildă, în ce
condiții este acceptabil pentru un judecător sau procuror să frecventeze medii care ar putea fi
considerate ca inadecvate cu statutul profesiei? Poate un avocat să se implice în activități de
natură să aducă atingere prestigiului profesiei? Acestea și multe altele sunt probleme cu care

19
profesionistul dreptului se confruntă foarte des și pentru soluționarea cărora are nevoie de
niște repere.
Pentru sprijinirea reprezentanților profesiilor juridice în luarea celor mai bune decizii,
în cazul în care se ridică astfel de dileme etice, au fost elaborate coduri etice ale acestor
profesii.
Neajunsul acestora, ca de altfel al tuturor legilor, este acela că ele nu pot reglementa
toate situațiile concrete ce se ivesc în viața de zi cu zi. Viața este mult prea complexă ca să
poată fi înglobată în totalitate într-un cod, indiferent de capacitatea de sinteză a legiuitorului.
Oricât ar fi de complex un cod de etică el nu va putea acoperi toate relațiile în care vor intra
destinatarii acestuia, iar acest lucru ar putea crea falsa impresie că aspectele care nu sunt
reglementate în cod ar fi permise. Or, dimpotrivă, în aceste cazuri nereglementate
profesioniștii din domeniul dreptului vor fi puși în situația de a-și soluționa singuri dilemele
etice în fața cărora vor fi puși.
În plus, fiecare persoană are propria filozofie de viață, care poate să nu fie
asemănătoare cu a celorlalte persoane, chiar dacă acestea exercită aceeași profesie.
Activitatea profesională este doar unul din aspectele personalității unui individ și nu s-ar
putea spune nici măcar că acesta este cel mai important din viața lui. Dacă la începutul
carierei aspectul profesional ocupă un rol mai important decât altele în viața fiecăruia, pe
măsura trecerii timpului el scade ca importanță, locul său fiind luat de alte lucruri.
În plus, codurile etice nu fac decât să reglementeze niște principii generale, rezultate
din problemele etice mai frecvente cu care s-au confruntat practicienii de-a lungul timpului
și asupra cărora s-a căzut de acord cu privire la soluția optimă. Ele pot fi utile dacă
practicianul se va întâlni cu situații punctuale reglementate în cod, însă problemele noi care
se vor ivi ori cele asupra cărora nu s-a ajuns la o soluție îmbrățișată de o majoritate mai largă
a reprezentanților profesiei respective nu vor putea fi soluționate decât prin folosirea
principiilor generale etice ale profesiei respective. Aplicarea în cazul concret a acestora o va
face însă persoana pusă în fața dilemei etice, iar dificultatea pentru aceasta este mai ridicată
atunci când în același caz ar veni în conflict două sau mai multe astfel de principii etice.
Pe de altă parte, principiile etice nu acționează ca niște legi implacabile, care să nu
permită nicio derogare de la ele, ci situația concretă în care se află profesionistul poate
impune ca acesta să acționeze în sens contrar, pentru respectarea unui interes superior ori a
unui alt principiu etic are primează în acel context. De aceea, Aristotel a spus că „trebuie să
rămână de înainte îngăduit, că orice teorie a moralității nu poate expune decât în linii
generale și nimic cu exactitate necondiționată”37.
Codurile sunt, așadar, destul de generale, instituind niște regului largi, iar aplicarea
lor în practică se face cu destulă dificultate. De aceea s-a spus că deontologia profesională
poate fi practicată doar atunci când virtuțile umane și regulile etice vor determina atitudinea
și deciziile magistratului, aceste virtuți fiind: conștiinciozitate și responsabilitate, simțul
datoriei, integritate, stăpânire (propriety), onestitate, practicarea neutralității, însușirea
egalității (handling of eqality) 38.
Astfel, ideal ar fi ca profesionistul dreptului să își formeze deprinderea de a acționa
moral în orice situație ar fi pus, fie profesională, fie în afara profesiei, fapt care ar ușura mult
menirea eticii profesiilor juridice. Având în vedere legătura intrinsecă dintre drept și morală,
s-ar putea susține că menirea omului legii, incluzându-se aici orice persoană care are datoria

37
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 38.
38
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură
profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p.
151.

20
de a interpreta și aplica legea, este aceea de a deveni un om moral. Așa cum omul de artă își
realizează valoarea cu literele, sunetele, culorile, materia de sculptat, etc., omul politic se
realizează cu ajutorul oamenilor, prin forță, omul economic cu valori economice, tot așa
omul moral se realizează prin el însuși; capodopera sa este el însuși, capodopera aceasta este
cea mai măreață, dar și cea mai grea.39
Cum însă idealul moral este greu de atins, rămâne ca cea mai plauzibilă soluție să fie
cea a adoptării codurilor etice, care să cuprindă pe lângă principiile etice ale profesiilor
juridice și reglementarea principalelor situații întâlnite în practica acestora.
În plus, adoptarea unor coduri etice în domeniul profesiilor juridice contribuie la
creșterea încrederii publicului în justiție și a respectului pentru aceasta, întrucât
profesioniștii dreptului pot să vadă care trebuie să fie standardul lor profesional pe care să-l
atingă, iar cei din afara profesiei pot să cunoască acest standard și să pretindă respectarea lui.
De altfel, realizarea încrederii publicului în justiție este scopul final al adoptării codurilor
etice în domeniul profesiilor juridice, întrucât ”încrederea publicului în justiţie este etalonul
de măsură a încălcărilor deontologice privitoare la justiţie, adevăr, libertate”40.
O altă problemă care s-a pus a fost aceea dacă ar trebui un singur cod etic pentru
toate profesiile juridice sau fiecare profesie juridică ar trebui să-și adopte propriul cod de
conduită. În ce privește judecătorii și procurorii, într-o opinie s-a spus că un astfel de set de
principii şi norme speciale trebuie să fie comun pentru judecători şi procurori, deoarece
asemănările de statut şi funcţie socială sunt mai mari şi mai importante decât deosebirile, iar
noţiunea de „magistrat”, deşi uneori pusă în discuţie, înglobează, în datele ei esenţiale,
ambele categorii profesionale.41 Într-o altă opinie s-a susținut că activitatea profesională
diferită a judecătorilor și procurorilor ar impune adoptarea unor coduri de conduită diferite
pentru fiecare categorie profesională. 42 În sistemul nostru judiciar s-a adoptat un singur cod
deontologic pentru judecători și procurori, considerându-se că aceste categorii profesionale
au, în principiu, valori etice comune.

I.2.2. Contribuie codurile etice la combaterea corupției în profesiile juridice?

Se acceptă în general că unul din scopurile adoptării codurilor etice în domeniul
profesiilor juridice este acela de a contribui la prevenirea și înlăturarea situațiilor care ar
putea genera corupție în sistemul judiciar. Corupția nu este văzută aici, neapărat, ca
săvârșirea unor infracțiuni de corupție, ci ca orice conduită care ar putea avea ca rezultat
obținerea oricărui avantaj de către persoana care își desfășoară activitatea în cadrul
sistemului judiciat. Din această perspectivă ar putea fi privite ca acte de corupție orice
interferență între activitatea funcționaului și obținerea unui avantaj pentru o persoană, altfel
decât în cadrul legal și normal (de ex. favorizarea unui prieten al judecătorului în cadrul
depunerii cererilor administrative la instanță prin evitarea de către acesta a statului la rând a
arhivă, etc.).
Deși actul nu se situează în zona infracțiunilor de corupție din Codul penal, el poate
fi perceput de terți ca fiind un act de corupție. De altfel, în sens etimologic, cuvântul corupție

39
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 42.
40
Pierre Noreau, Chantal Roberge, Emergence de principiés généraux en matière de déontologie judiciaire:
éléments d’une théorie générale, p. 489,
https://papyrus.bib.umontreal.ca/dspace/bitstream/1866/701/1/Noreau_03.pdf, apud. M.M. Pivniceru, C. Luca,
op.cit., p. 42.
41
F. Costiniu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 137.
42
So Jut, Raport independent, op.cit.

21
provine din latinescul corruptio, -onis, care se traduce prin „a strica, a rupe, a ruina”, putrând
fi înțeles ca „ceva ce rupe ritmul normal al unei activități”, adică ceva situat în afara unui
curs normal de desfășurare a unei activități.
S-a spus că „Există corupție și în sistemul judiciar pentru că și acesta este compus din
oameni. Oamenii în genere presupun și slăbiciuni, cunosc nevoi, unele nesatisfăcute, ce se
cer a fi împăcate. Uneori mijloacele prevăzute de lege nu sunt suficiente pentru satisfacerea
diverselor nevoi. În acest moment, cei neîmpăcați cu opțiunea făcută (pentru un mod de viață
social, moral, pentru profesia de magistrat, grefier), fie pășeșesc în afara legii (corupție
sporadică/ocazională), fie acumulează frustrare.”43
Considerăm că mai degrabă s-ar putea spune că pericolul corupției din sistemul
judiciar provine din cultivarea și menținerea unor relații nedeontologice dintre personalul
din sistemul judiciar și terțe persoane, decât din tentațiile la care ar fi supuse primele din
cauza frustrărilor. De aceea pentru pentru evitarea corupției este foarte importantă și trasarea
unor reguli de conduită referitoare la limitele în care se pot desfășura aceste relații între
funcționarii din justiție și terțele persoane. Din punct de vedere penal normele de conduită
sunt reglementate deja și cad în competența organelor de urmărire penală, fiind cele mai
grave forme de corupție, dar pentru prevenirea lor este nevoie să fie înlăturate căile și
posibilitățile de a se ajunge aici.
O modalitate foarte eficientă de înlăturare a acestor posibilități de a se ajunge la
actele de corupție reglementate de legea penală este crearea unor mecanisme interne de
control al respectării de către magistrați și personalul auxiliar a eticii profesionale. Așa cum
s-a arătat „Deși corupția face obiectul unor pasionante schimburi de opinie și poartă o
încărcătură etică aparte, prevenirea ei necesită o strategie calculată la rece, ca pentru orice
schimbare majoră a politicii sau metodelor de administrație municipală. Strategia trebuie să
treacă dincolo de disputa moralizatoare, chițibușurile legislative sau platitudinile are susțin
că, dacă ne-am face cu toții datoria, corupția n-ar mai exista.”44

I.2.3. Un cod etic trebuie să conțină norme obligatorii sau facultative?

Din această perspectivă, o întrebare care se ridică în mod frecvent este aceea cât de
inflexibil ar trebui să fie profesionistul, în aplicarea normelor etice? Dacă un judecător sau
un procuror își propune să nu facă niciodată vreo derogare de la principiile etice, indiferent
care ar fi situația concretă în care acesta este pus, el riscă să fie catalogat ca fiind inflexibil,
rigid, fixist sau chiar îngust în gândire. Dacă derogă prea des de la acestea, el va fi considerat
ca fiind neserios, neprincipial, inadecvat în comportament, ș.a.m.d.. Același lucru s-ar putea
susține și în legătură cu celeilalți reprezentanți ai profesiilor juridice (avocați, consilieri
juridici, notari ș.a.), chiar dacă în rândul acestora nu ar fi atât de vizibil un astfel de
comportament.
Cine va stabili cât de inflexibil ar trebui să fie un profesionist într-o situație dată, în
care sunt în conflict două sau mai multe norme etice? Cum va reuși să stabilească
profesionistul căreia dintre acestea îi va da prioritate în cazul concret? E greu de dat niște
soluții cu o valabilitate generală. Fiecare situație de viață în care aceta va fi pus, necesită un
răspuns propriu, în funcție de toate circumstanțele incidente. Sunt cazuri în care acesta va
trebui să încalce în mod deliberat anumite principii de etică, pentru a putea aplica alte norme
similare, cu care primele vin în conflict în situația dată. Totul este ca profesionistul să-și

43
A.M. Puiu, Corupția văzută din interior, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo
(coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 212.
44
Robert Klitgaard, Ronald MacLean-Abaroa, H. Lindsey Parris, Orașe corupte, Ghid practic de tratament și
prevenire, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 9, apud. A.M. Puiu, op.cit., p. 214.

22
păstreze anumite repere, anumite limite pe care să-și propună să nu le depășească. Credem că
întotdeauna bunul simț va juca un rol important în alegerea conduitei profesionistului, fără a
exista un risc prea mare de greșeală din partea acestuia. „Totul cu măsură” ar trebui să fie o
deviză importantă în viața unui profesionist al dreptului și ea poate fi avută în vedere și într-
o astfel de situație de conflict între două sau mai multe principii etice.
Mulți înțeleg prin etica profesională o serie de interdicții pentru persoanele care
desfășoară o activitate într-un domeniu. De pildă, se pune accent îndeosebi pe ceea ce nu
este etic pentru un judecător sau procuror: să nu soluționeze cauze în care sunt implicate
persoane cu care se află într-o relație ce presupune afectarea imparțialității sale, să nu fie
implicat în activități publice care afectează imaginea profesiei, să nu facă un act care i-ar
putea atrage o formă de răspundere penală, disciplinară au civilă, etc. Pentru aceste persoane
motivația comportamentului etic derivă în principal din teama de a nu fi sancționați
disciplinar sau penal, de a nu fi dați în judecată pentru răspundere civilă sau de a nu face
obiectul unei campanii negative de presă. De aceea s-a folosit pentru a defini acest mod de
abordare denumirea de etică plafonată, care include acele acțiuni care se concentrează pe
obligațiile minime – respectarea reținerii de la un număr de acțiuni interzise sau realizarea
altora obligatorii, în timpul desfășurării activității profesionale 45. De pildă, un astfel de mod
de abordare a eticii poate conduce la un exces de precauție din partea magisraților de a
relaționa în mod normal unele cu altele. Sunt dese reproșurile adresate judectorilor sau
procurorilor de către avocați că, după ce au ocupat aceste funcții, nu au mai răspuns la salut
pe holul instanței, motivul fiind probabil acela de a nu fi suspectați de parțialitate în cauzele
în care sunt implicați acești avocați.
A mai fost criticat acest mod de abordare etică, considerându-se că, deși un asemenea
comportament poate fi considerat etic într-un sens tehnic, aceta reflectă o atitudine care nu îi
încurajează pe profesioniști să analizeze sentimentele lor proprii sau să se gândească la
modul în care deciziile lor pot fi corelate cu principiile etice generale 46. De aceea s-a propus
un alt mod de abordare a problemelor etice, prin perspectiva eticii pozitive, care caută să
găsească o relație mai potrivită între reguli, reglementări și standardele care ne guvernează
munca, pe de o parte, și idealurile etice generale sau aspiraționale, pe de altă parte 47. Cu alte
cuvinte, etica pozitivă presupune ca profesionistul aflat într-o dilemă etică să-și pună
întrebarea „Cum pot ajuta eu mai bine oamenii în situația asta?”, în timp ce etica plafonată
presupune ca acesta să-și pună întrebarea ”Cum să acționez în situația asta ca să nu dau de
necaz?”.
În felul acesta profesionistul rezolvă dilemele etice într-un mod mai apropiat de
standardele societății actuale, care pune tot mai mult accent pe „bucuria de a face”, decât pe
„datoria de a face”. Un judecător care se simte împlinit în activitatea sa profesională și care
cultivă binele în relațiile cu cei din jur, este de preferat față de un judecător care se izolează
de societate, de teamă că orice contact ar putea să-i afecteze imparțialitatea în luarea
deciziilor.
Un astfel de exemplu de acțiune etică pozitivă este cel al unei judecătoare din
România, care a ieșit din „tiparul” unui judecător obișnuit, atunci când a avut de soluționat o
cauză care implica destinul unui copil. Comportamentul judecătoarei a fost relatat într-un
text publicat în mediul virtual48 de avocatul uneia dintre părți și a primit foarte multe
45
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 21.
46
Ibidem.
47
Idem, p. 22.
48
M. Scutelnicu, text publicat on-line la adresa de internet
https://www.facebook.com/lucamada/posts/1135387659816856 , ultima vizualizare 23.07.2016.

23
aprecieri din partea cititorilor, fapt care dovedește superioritatea acestui mod de a abordare a
unei probleme din perspectiva eticii pozitive.
Deși modul de abordare al eticii pozitive este superior, trebuie subliniat și faptul că
cercetarea din psihologia experimentală a arătat că evenimentele negative tind să aibă un
efect mai puternic asupra comportamentului uman decât evenimentele pozitive corelative; de
exemplu, participanții la un studiu de cercetare au depus mai mult efort pentru a evita
pierderea de bani decât pentru a câștiga o sumă echivalentă de bani 49. Altfel spus,
profesioniștii vor fi mai înclinați să respecte normele de etică de teama unor sancțiuni, decât
dacă ar fi stimulați de satisfacțiile profesionale obținute ca urmare a recunoașterii din partea
celorlalți a comportamentului său etic. Este în firea egoistă a omului să acorde o atenție mai
mare temerii de sancțiune, decât preocupării de a face binele pentru valoarea pe care acesta o
reprezintă în sine. Pentru a depăși acest stadiu etic, profesionistul are nevoie de un efort
suplimentar de a-și disciplina conduita, de a-și depăși înclinația naturală de a pune accent pe
evenimentele negative decât pe cele pozitive. De unde își poate lua profesionistul din
domeniul juridic forța de a lupta cu această înclinație naturală, esențial egoistă? Rămâne o
întrebare deschisă, la care fiecare va trebui să caute răspunsul.
Din această cauză, pentru că cele mai multe persoane nu pot fi capabile să devină
„eroi” și nici nu li se poate cere acest lucru, comportamentul etic pozitiv rămâne doar un
deziderat nereglementat în vreun cod etic profesional, iar standardele etice obligatorii sunt
fixate la o limită minimă, care poate fi atinsă de toți reprezentanții profesiilor juridice.

I.2.4. Este nevoie de un cod etic al judecătorilor și procurorilor?

Până la adoptarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor din anul 2005,
un standard al comportamentului profesional a fost descris doar în linii generale, dar nu
îndeajuns de explicit încât să-l cheme pe judecător la o mai profundă reflecţie asupra
conduitei morale adecvată fiecărui moment al exerciţiului profesional; judecătorul s-a
apropiat cu mai mare uşurinţă de o reflecţie asupra aplicării normelor legale şi rigorilor pe
care acestea le stabilesc, considerând că e suficient să obţină doar convingerea intimă că este
imparţial când soluţionează o cauză, susţinându-se că este necesar să se elaboreze un nou
sistem de evaluare a judecătorului care trebuie să reflecte îndeplinirea criteriilor descrise
profilul profesional al judecătorului, în care sunt incorporate, în mod explicit, conţinuturile
morale ale acestei profesii50.
În urma unui studiu efectuat de echipa ProEtica din cadrul Departamentului de
filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai Cluj – Napoca, s-a concluzionat că „în ciuda unui
interes general în creştere pentru temele etico-morale, mai ales în rândul tinerilor judecători,
reflecția morală este insuficient mobilizată, mai ales în activitatea propriu-zisă de judecată,
aceasta fiind de cele mai multe ori (incorect) asociată cu o activitate rutinieră de aplicare a
legilor, în care responsabilitatea propriilor decizii şi gesturi nu aparține în mod esențial
individului, ci unui complex instituțional supra-individual. În mod corelativ, capacitatea de
schimbare, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv (instituțional) rămâne încă scăzută
în raport cu provocările care stau în fața profesiei juridice în perioada de post-aderare a
România la Uniunea Europeană”51.
49
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 23.
50
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării
europene, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 214.
51
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 15, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-
copoeru_sanctiune-disciplinara-si-convingere-morala1.pdf

24
 Codul deontologic al magistratului a fost criticat pentru faptul că „cei care au elaborat
şi aprobat acest cod au aderat la viziunea – foarte răspândită şi puternic înrădăcinată în
doctrina juridică din țara noastră – care spune că morala şi dreptul se exclud reciproc, că
chestiunile etice întrebările cu caracter moral trebuie să rămână în sfera privată a conştiinței
individului. Este omniprezentă, de aceea, o confuzie între judecata în sens juridic şi judecata
morală, codul deontologic fiind asociat unei reglementări legale şi tratat ca atare (de altfel,
confuzia este întreținută şi de referirile la reglementări legale şi suprapunerile lui cu acestea).
Această situație are drept consecință tendința judecătorilor de a interpreta codul ca pe o lege
pozitivă şi neluarea în considerare a posibilității schimbării lui în funcție de reflecția lor
personală, de experiența lor profesională şi în acord cu viziunea care se formează în profesie
sau în societate la un moment dat cu privire la valorile de urmat în activitatea profesională şi
în viaţa privată”52.
În literatura de specialitate s-a susţinut că accentul nu ar trebui să cadă asupra
redactării unor noi coduri deontologice în care să se prevadă reguli de conduită impuse din
afară ci „mai ales asupra mecanismelor prin care are loc conştientizarea problemelor, de care
depinde în mod esențial dezvoltarea unei culturi profesionale mature, capabile să le
soluționeze şi să modifice din interior cadrele normative, etice sau juridice, în care se
desfăşoară viața profesională”, menţionându-se că aceasta este tendinţa actuală în domeniul
deontologiei magistratului53. Dar fiindcă numărul situaţiilor concrete în care poate fi pus un
magistrat în viaţa sa este indeterminat, acestea nici nu ar putea fi imaginate vreodată de
cineva, care să le reglementeze într-un cod. Eventual ar putea fi trecute cele mai frecvente
situaţii, dar toate situaţiile în care se pun probleme de etică nu ar putea fi trecute într-un cod.
De aceea „Codul etic sau de conduită trebuie, mai ales, să contribuie la formarea unei practici
interioare a judecătorului, a unei modalități eminamente subiective de manifestare a
responsabilităţii cu privire la modul de exercitare a funcţiei” 54.
Cu toate acestea, în societatea actuală, unde preocuparea pentru formarea interioară a
omului e mai redusă, sunt necesare codurile etice pentru că „dacă etica dă în mod curent o
normativitate plată, instaurând regimul necesităţii şi al obedienţei faţă de normă în viaţa de zi
cu zi a insului, în schimb lipsa acesteia duce la anarhie şi la exersarea libertăţii în forma ei
proastă.”55
Prin codificarea normelor etice din domeniul profesiilor juridice și prin crearea unor
mecanisme interne de verificare a respectării acestora profesioniștii sunt ajutați să-și
rezolve singuri problemele de etică profesională, asigurându-se astfel autonomia în raport cu
alte autorități ale statului. În plus, publicul va fi informat astfel cu privire la standardele de
conduită pe care ar trebui să le adopte profesioniștii, instituindu-se astfel și un control din
partea societății aupra acestora.
Din păcate, în sistemul nostru judiciar se pune accent doar pe sancționarea
(disciplinară, penală, etc.) celui care a încălcat regulile deontologice de conduită, fără să se
facă vreun demers concret de prevenire a acestor situații. Rezolvarea problemelor de etică
52
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 16
53
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 17.
54
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 19.
55
L. Pamfil, Etica retrospecţiei la Constantin Noica, între metafizica greacă şi formalismul kantian, în I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării
europene, Ed. Casa Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 88.

25
 doar prin sancționarea abaterilor de la norme nu poate conduce la o însușire de către
profesioniștii din domeniul juridic a principiilor de conduită etică, viața dovedind că acest
lucru nu este suficient. Mai degrabă ar trebui să se pună accent pe consilierea magistratului
sau a celorlalți profesioniști ai dreptului, astfel încât să se evite de la început crearea
situațiilor posibile generatoare de corupție.
În ceea ce-i privește pe judecători, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a
apreciat că ar fi preferabil să existe un organism sau persoane specializate care să ofere
consultanţă judecătorilor confruntaţi cu o problemă de etică sau de incompatibilitate apărută
în raport cu statutul lor datorită unei activităţi extraprofesionale şi impune obligaţia ca
organismul care aplică sancţiuni disciplinare să fie diferit de cel care se ocupă cu problemele
legate de etica profesională a judecătorilor 56. Aceeași organizare ar putea fi preluată și de
celelalte categorii ale profesiei juridice, deoarece separarea disciplinarului de etica
profesională este un principiu general valabil în domeniul eticii profesionale.
Altfel, atâta timp cât există o suprapunere a principiilor de conduită a magistraţilor, ca
standarde etice, cu regulile disciplinare aplicabile acestora, Codul deontologic al judecătorilor
şi procurorilor din România nu-şi îndeplineşte funcţia de ghid al activităţii magistraţilor, ce
are menirea să ofere linii directoare în acţiunile lor şi să le permită, astfel, să depăşească
dificultăţile pe care le înfruntă57.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul în ceea ce privește
codificarea normelor de etică pentru magistrați și caracterul obligatoriu al acestora58.
În Letonia a fost adoptat în cadrul Conferinţei Judecătorilor Letoni din 20.04.1995, un
Cod Etic al Judecătorilor. Aici funcţionează o Comisie de Etică a Judecătorilor, al cărei scop
principal este de a oferi avize cu privire la interpretarea şi încălcările normelor etice ale
judecătorilor şi de a explica standardele etice ale judecătorilor. Acesta emite avizele
respective la solicitarea organului competent să iniţieze o acţiune disciplinară sau la
solicitarea unei instanţe disciplinare şi poate consilia judecătorii cu privire la problemele de
etică juridică. Încălcările de etică sunt păstrate în dosarul profesional al judecătorului. Poate
constitui abatere disciplinară comiterea unor acte dezonorante ori abaterile grave de la Codul
Etic al Judecătorilor.
În Polonia există Standarde Profesionale de Etică ale Judecătorilor, adoptate de
Consiliul Naţional Judiciar.
În Ungaria, Consiliul Judiciar Naţional a adoptat un Cod de conduită al judecătorilor,
în vigoare începând cu data de 1.01.2015, care se aplică tuturor judecătorilor. Acesta nu
prevede consecinţele încălcării sale, dar legea prevede ca abatere disciplinară comiterea unor
acte de natură să aducă atingere prestigiului sistemului judicia. Sancţiunile disciplinare sunt
păstrate la dosarul profesional al judecătorului.
În Anglia există un Ghid privind conduita judiciară, aplicabil judecătorilor, a cărui
încălcare este investigată de Biroul de Investigaţii privind Conduita Judiciară, care îl sprijină
pe Lord Chancellor şi pe Lord Chief Justice (cel mai înalt funcţionar al sistemului judiciar în
Anglia şi Ţara Galilor) în activitatea lor comună pe linia disciplinei judiciare. Abaterile
disciplinare se pot finaliza cu o îndrumare oficială, un avertisment oficial ori cu mustrare, iar
cele mai grave cu suspendarea ori îndepărtarea din funcţie.

56
Consiliul Europei, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.), Avizul nr. 3 asupra principiilor
şi reglementărilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei,
comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, Strasbourg, 19 noiembrie 2002, publicat la adresa de internet
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/23_02_2007__8679_ro.doc
57
S. Luca, M.D. Bulancea, op.cit., p. 114
58
Date preluate dintr-un Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din
România.

26
 În Scoţia există un Cod etic profesional pentru judecători, emis de Lord President
(conducătorul sistemului judiciar din Scoţia). Tot acesta este responsabil de investigarea
oricărei abateri de la etica profesională, sesizându-se din oficiu ori în urma unei plângeri
făcute potrivit Regulilor privind Plângerile la Sistemul Judiciar din 2016. Potrivit acestor
reghuli, Biroul Judiciar va examina plângerea şi, dacă o va găsi întemeiată, o va înainta unui
judecător competent în materie disciplinară. Dacă acesta din urmă consideră că se impune o
cercetare mai amănunţită, va fi desemnat un judecător investigator, care va investiga faptele
reclamate şi va întocmi un raport. Abaterile disciplinare se pot finaliza cu o îndrumare
oficială, un avertisment oficial ori cu mustrare. În cazul în care Lord President consideră că se
impune îndepărtarea din funcţie, acesta sesizează Parlamentul Scoţiei, care desemnează un
tribunal care să investigheze problema. Acest tribunal întocmeşte un raport ce va fi înaintat
Parlamentului Scoţiei, iar acesta din urmă votează cu privire la îndepărtarea din magistratură a
judecătorului respectiv. Dacă votează pentru îndepărtarea din magistratură, Preşedintele
Parlamentului va face o recomandare în acest sens Majestăţii Sale Regina, aceasta din urmă
dispunând eliberarea din funcţie a judecătorului.

I.2.5. Care este sancţionarea încălcării Codului deontologic al judecătorilor și

procurorilor?
Într-o opinie s-a susţinut că „Orice Cod deontologic este edictat de autorități pentru a
reglementa principiile și regulile generale care caracterizează o profesie, așadar standardele
minime necesare și obligatorii pentru exercitarea ei. Încălcarea regulilor deontologice poate și
trebuie să fie sancționată disciplinar, de regulă chiar de aceste autorități” 59.
Preferăm un alt punct de vedere, reflectat și în Opinia nr. 3 din 2002 a Consiliul
Consultativ al Judecătorilor Europeni, intitulată Principiile și regulile ce guvernează conduita
profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul neadecvat și imparțialitatea
judecătorilor, în care s-a arătat că judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor pe
principii de conduită profesională care să le ofere soluții pentru a depăși dificultățile pe care le
înfruntă în acest domeniu; principiile trebuie să fie redactate de însiși judecători și să fie
complet separate de sistemul disciplinar al judecătorilor; este de dorit să se înființeze în
fiecare țară unul sau mai multe organisme sau persoane în cadrul sistemului juridic care să
sfătuiască judecătorii ce se confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de
compatibilitatea unor activități non-juridice cu statutul lor60.
În susţinerea acestui din urmă punct de vedere s-a arătat că „răspunderea disciplinară
poate fi antrenată doar pentru abaterea de la lege, nu şi de la normele etice. Inclusiv în
Principiile de la Bangalore, aşa cum am arătat, se precizează că pentru încălcări ale conduitei
trebuie să existe un organism distinct de cel menit să aplice sancţiuni disciplinare: acesta
poate fi un senat al unei asociaţii profesionale sau un alt organism de reglementare internă al
profesiei, iar încălcarea să atragă doar sancţiuni la nivelul profesiei, cum ar fi oprobriul
asociaţiei sau excluderea din asociaţie. Din acest punct de vedere, stabilirea de către secţiile
CSM (organ esenţialmente disciplinar) a unor încălcări ale comportamentului etic şi notarea
lor în dosarul profesional al magistratului pentru a se ţine seama la evaluare apar nu doar

59
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicat on-line pe site-ul
www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 16.12.2015.
60
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 8, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf

27
lipsite de temei legal, ci chiar ca o încălcare a principiilor eticii şi a independenţei
magistratului”61.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul sub acest aspect 62.
În Suedia au fost publicate în anul 2011 trei documente de bune practici judiciare, care
sunt destinate să asigure îndrumare şi ajutor în rezolvarea unor probleme de etică şi să aducă
la cunoştinţa publicului punctul de vedere al judecătorilor cu privire la aceste probleme de
etică. Ele conţin printre altele, peste o sută de întrebări şi sunt utilizate în programele de
pregătire ale judecătorilor şi servesc ca bază de discuţii între judecători cu privire la
problemele de etică şi bunele practici judiciare. Întrucât aceste documente au caracter de
recomandare, nu există o autoritate care să constate încălcarea lor şi nici nu se ţine o evidenţă
a încălcărilor. Pentru procurori situaţia este similară, cu deosebirea că Procurorul General este
cel care a stabilit orientările etice pentru procurori.
În Finlanda sunt publicate nişte principii etice pentru judecători. În materie
disciplinară, acestora li se aplică aceeaşi procedură ca oricărui funcţionar, putând fi
sancţionaţi de preşedintele instanţei, neexistând un comitet de disciplină sau un alt organism
similar. Cancelarul de justiţie al Guvernului şi Avocatul Poporului din cadrul Parlamentului
trebuie să se asigure că instanţele judecătoreşti şi personalul acestora respectă legea şi îşi
îndeplinesc obligaţiile legale. Aceştia supraveghează respectarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale omului şi au dreptul să pună sub acuzare un judecător pentru conduita ilicită
în exerciţiul funcţiei sale.
În Germania nu există o enumerare completă a obligaţiilor judecătorului într-un Cod
de conduită al acestora. La fel este şi în cazul procurorilor. Prevederi privind standarde etice şi
obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească judecătorii sunt prevăzute în diferite legi, care
reglementează diferite aspecte (Constituţia, Codul de procedură penală, Codul de procedură
civilă, Legea privind organizarea judiciară, etc.). Acest mod de abordare are avantajul că
normele respective reglementează fiecare domeniu de activitate, oferind soluţii pentru
problemele de natură etică legate de domeniul respectiv. Procurorii sunt funcţionari publici şi
lor li se aplică dispoziţiile generale privind funcţionarii publici, inclusiv în ceea ce priveşte
posibilitatea lor de a desfăşura activităţi politică, însă cu respectarea statutului şi a obligaţiilor
pe care le au. Asociaţia germană a judecătorilor a elaborat un document intitulat „Etica
judiciară în Germania – Teze pentru o dezbatere despre etica profesională a judecătorilor şi
procurorilor în cadrul Asociaţiei germane a judecătorilor” şi a întocmit o colecţie de speţe în
acest domeniu. Controlul activităţii judecătorilor este permis doar dacă nu încalcă
independenţa aceastora şi poate fi făcut de preşedintele instanţei şi, în ultimă instanţă, de
ministrul justiţiei. Poate constitui abatere disciplinară încălcarea obligaţiilor şi a atribuţiilor de
serviciu, dar şi o conduită din afara serviciului, care afectează încrederea în independenţa
acestuia. Investigaţiile preliminare privind cercetarea abaterii disciplinare sunt făcute de
superiorul judecătorului, care poate aplica şi sancţiunea mustrării. Cele mai grave, cum sunt
destituirea sau retragerea dreptului la pensie, pot fi aplicate de instanţa competentă în materie
disciplinară (Curtea Disciplinară Federală sau instanţele disciplinare ale landurilor).

Exemple de citate relevante:

Morala a apărut odată cu viciul. Alexander Von Humboldt (1769-1859)
Lanţurile obiceiului sunt în genere prea slabe pentru a fi simţite, până în

61
Idem, p. 11.
62
Date preluate dintr-un Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din
România.

28
momentul în care devin prea puternice pentru a mai fi rupte. Samuel Johnson
(1709-1784)
Etica este filozofia convingerii. Immanuel Kant (1724-1804) .

Să ne reamintim...
1. Etică plafonată include acele acțiuni care se concentrează pe obligațiile minime –
respectarea reținerii de la un număr de acțiuni interzise sau realizarea altora
obligatorii, în timpul desfășurării activității profesionale.
2. Judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor pe principii de conduită
profesională care să le ofere soluții pentru a depăși dificultățile pe care le înfruntă în
acest domeniu.

Rezumat
Problemele etice sau morale ale reprezentanților profesiilor juridice nu sunt legate
doar de deciziile pe care aceștia le au de luat în activitatea lor profesională, ci și de
deciziile luate de aceștia în diferite contexte din viața privată, care pot interfera în
vreun fel cu activitatea profesională a acestora ori se poate răsfrânge asupra acesteia.
Codurile etice nu fac decât să reglementeze niște principii generale, rezultate din
problemele etice mai frecvente cu care s-au confruntat practicienii de-a lungul
timpului și asupra cărora s-a căzut de acord cu privire la soluția optimă.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. X este judecător în cadrul Curţii de Apel G. şi lector universitar la
facultatea de drept din localitate. Aceasta a formulat cerere de abţinere
într-o cauză pe motiv că este avocat al uneia dintre părţi asistentul său de
la aceeaşi facultate de drept. Este întemeiată cererea de abţinere?

2. X este judecător la Tribunalul B. şi are un credit pentru locuinţă la BCR.

Este compatibil X să soluţioneze cauze în care această bancă figurează ca
parte? Dar dacă litigiile ar avea ca obiect clauzele abuzive din contractele
de credit similare cu cel luat de judecătorul X?

29
Unitatea de învăţare I.3. Valori fundamentale ale eticii profesiilor
juridice. Moralul și binele.

Cuprins
I.3.1. Ce este moral și ce este imoral?
I.3.2. Ce este binele și ce este răul?
I.3.3. Se pot comite acte imorale prin pasivitate?
I.3.4. Poți fi moral fără să știi?
I.3.5. Ce stă la baza moralei?
I.3.6. Este omul cu adevărat liber să acționeze moral?

I.3 Valori fundamentale ale eticii profesiilor juridice. Moralul și binele.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu conceptele de moral și
imoral, bine și rău.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea dezbaterilor privind noțiunile
de moral și bine.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.3.1. Ce este moral și ce este imoral?

Lucrurile nu sunt atât de simple în ce privește calea morală, pentru că noi înșine nu
știm de multe ori ce este etic sau moral în diferite acte ale noastre și ce nu este.
În lucrarea sa Etica nicomahică 63, printre primele lucrări și poate cea mai importantă
din domeniul eticii, Aristotel (384 – 322 î. Hr.) spunea că scopul oricărei acțiuni omenești
este obținerea binelui, identificată de el cu fericirea. Așadar, un act etic sau moral este unul
care conduce la realizarea binelui. Credem că o altă definiție mai bună pentru ceea ce este
moral cu greu ar putea fi acceptată.
Trebuie subliniat însă aici că nu este vorba doar de un bine personal, care este alterat
de multe ori de natura egoistă a omului, ci de înfăptuirea binelui pentru omenire, adică în
principal pentru ceilalți „Căci, deși acest bine este același pentru individ și pentru
comunitate, totuși lucru mai mare și mai perfect trebuie să fie a întemeia și păstra binele
comunității. Firește că cineva poate fi mulțumit chiar când îl poate ajuta pe un singur om să
dobândească adevărata bunăstare, dar mai frumos și mai divin este totuși, când poate înfăptui

63
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet.

30
aceasta pentru un popor sau pentru un Stat. Spre această țintă se îndreaptă disciplina de față,
ea fiind o parte a doctrinei politice” 64.
Pentru Aristotel etica este o disciplină ce aparține în primul rând științei politice, cea
care se ocupă de treburile publice, de treburile „cetății” (gr. polis – cetate). Acest lucru este
cu atât mai mult valabil în ceea ce privește etica profesiilor juridice, având în vedere că
justiția reprezintă un serviciu public, aflat în slujba binelui cetății. Așadar el credea că binele
trebuie văzut nu în mod individual, egoist, ca referindu-se doar la binele personal, ci prin
raportare la ceilalți, adică se referă la binele comun. Doar prin obținerea binelui comun se
poate obține și binele personal al fiecăruia în parte.
Tot de acest bine comun (iar nu personal) este legată și valoarea supremă a juriștilor,
respectiv dreptatea, despre care s-a spus că «este o „datorie” pentru a satisface „drepturile”
nu doar personale, ci (mai ales) ale semenilor, pentru a le respecta și, în cazul încălcării
acestora, pentru o cuvenită corectare»65.
În alte opinii morala nu se limitează doar la valoarea binelui, ci ea operează cu
categorii sau valori precum binele, demnitatea umană, datoria morală, altruismul şi
alteritatea, empatia, generozitatea, responsabilitatea, onestitatea, loialitatea, devoţiunea
etc. toate, odată realizate, contribuind la progresul moral al unei comunităţi umane 66. În
realitate, toate aceste valori sunt cuprinse în ceea ce îndeobște este definit ca fiind binele.
Cu toată noblețea acestor idei, se pare că în prezent „binele” nu mai este văzut de
majoritatea persoanelor în același mod, ci (aproape) exclusiv prin raportare la individ. Au
fost și gânditori care l-au văzut ca fiind identificat cu egoismul. Herbert Spencer (1820 –
1903), în morala lui evoluționistă, construiește un sistem în care arată că societatea va evolua
până acolo încât cel ce va lucra pentru interesele sale, eo ipso, va lucra pentru cele ale
societății și invers. De aceea el considera că egoismul este la baza tuturor faptelor omenești,
iar îndestularea necesităților personale este supremul bine 67.
Binele nu mai este în prezent raportat preponderent la colectivitate sau la alții (în
mod altruist), ci este raportat în principal la sine. S-a spus că «...formele, de acum învechite,
de autoritate, bazate pe valori colectiviste (patriotismul, de exemplu) sunt în declin. Valori
individualiste, precum fericirea, viața bună, tind să le ia locul. Aceste probleme ale
guvernării în „era globalizării” se prezintă ca probleme practice, spre deosebire de vechiul
tip de acțiune politică, ce transferă problemele la nivelul întemeierii filosofice, ca probleme
de legitimare»68. Omul nu mai vrea să fie guvernat de alții, nu vrea ca alții să-i impună
valorile lor, ci vrea să se autoguverneze singur, fiind mai preocupat de propria fericire
concretă, decât de ideea abstractă de bine public. De aici și tendința fiecărei categorii
profesionale de a se autoguverna, de a-și trasa propriile reguli (inclusiv etice) de funcționare.
De la această tendință nu fac excepție nici persoanele care exercită profesii juridice, fie că
este vorba de magistrați, fie că este vorba de avocați, consilieri juridici, notari, etc..
E normal ca omul să fie mai mult preocupat de propriul bine, concret, decât de
binele comun? Nu este această viziune individualistă una în esență egoistă?
„Eul este detestabil”, afirmă Pascal (1623 – 1662) în reflecția nr. 455, adică e nedrept
fiindcă raportează totul la sine și tiranic pentru că vrea să le impună celorlalți voința sa;
64
Idem, p. 19.
65
C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 13.
66
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 30.
67
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 106.
68
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, p. 17.

31
 „Deposedat de sine, omul social este, la drept vorbind, înghițit de pasiunile ce nasc judecăți
ale tuturor despre fiecare (invidie, gelozie, ambiție, glorie etc.). Aceste pasiuni ce folosesc
rațiunea ca instrument transformă iubirea legitimă pe care orice individ și-o poartă sieși într-
un egoism calculat ce distruge sentimentul, anulează vocea naturii și amenință conservarea
speciei umane. Hotărât de acum să țină seama de sine mai mult decât oricare altul, fiecare se
folosește de aproapele său, îi dăunează fără să regrete și devine rău fără scrupule, folosindu-
se de forța argumentației în sprijinul motivațiilor lipsite de moralitate. Nimeni nu se dă
înapoi în a profita de propria nedreptate, convins că rațiunea îi oferă mijloace sofisticate de
a-și justifica atitudinea”69.
O viziune individualistă asupra binelui nu credem că va putea să mențină binele în cadrul
unei profesii juridice, nici măcar dacă s-ar ajunge la instituirea unor norme obligații foarte
detaliate și stricte care să guverneze etica acestor profesii. Niciun cod nu va putea să
reglementeze toate problemele ce vor apărea în cadrul profesiei, ci doar însușirea unor
principii generale și valori ce au în vedere binele comun. Promovarea agresivă a
individualismului, a intereselor individului în detrimentul intereselor societății, a făcut
necesară adoptarea codurilor etice în diferite domenii de activitate, pentru a putea asigura
supraviețuirea societății într-o mare de interese egoiste. „Aceasta, în condiţiile în care
societatea modernă tinde a se baza pe un cult al spiritului individual şi al intereselor, pe o
secularizare a moralei de către ştiinţă, transcendenţa cedând locul imanenţei. Se riscă, astfel, o
pierdere a sensului natural al dreptului, cu tendinţa de superioritate a binelui individual faţă de
cel social, mergând până la o diluare a unor drepturi ale omului, astfel că două lucruri
afectează viaţa socială; absenţa libertăţii şi egalităţii şi egalitatea şi libertatea ce nu se opreşte
la libertatea celuilalt (Montesquieu, Rawls).”70
Dar de ce nu poate omul să fie fericit și singur? De ce ar trebui el să aibă în vedere
binele comun? De ce să țină cont de ceilalți și să nu se preocupe doar de binele său?
Răspunsul la aceste întrebări este esențial pentru a pătrunde esența eticii. Dacă putem găsi
răspunsul convingător la aceste întrebări, putem să ne convingem că are un sens să ne
comportăm moral sau etic. Altfel, și-ar pierde mult din substanță discuția despre etică în
general și despre etica profesiilor juridice în special. Aceasta s-ar limita doar la niște reguli
destinate să facă posibilă conviețuirea pașnică a persoanelor care sunt obligate să desfășoare
o activitate împreună. Or, noi credem că etica este mai mult de atât.
În psihologie s-a susținut71că sunt trei mari cauze care alimentează socializarea
umană. Prima cauză, are de-a face cu nevoile afective, căutarea de ocrotire și favorizarea
supraviețuirii; cooperarea socială, activitățile profesionale și relațiile interpersonale
revigorează mecanismele psihologice de recompensă: plăcere, siguranță, ocrotire, schimb. A
doua mare cauză a socializării umane se datorează matricelor de ferestre din centrul
conștient al memoriei și din periferia inconștientă care fundamentează arhitectura,
reprezentarea și, în consecință, importanța oamenilor; nu stabilim relații cu oamenii doar
pentru că ei există și sunt concreți, ci și pentru că sunt reprezentați și au o anume
semnificație în memoria noastră. A treia mare categorie de cauze ale socializării se referă la
singurătatea socială paradoxală a conștiinței virtuale, din cauza căreia suntem aproape de
oameni din punct de vedere fizic, dar infinit de departe de ei; de aceea părinți și copii,
profesori și elevi, cupluri, prietenii stabilesc adesea relații nu doar pentru a satisface
necesitățile afective, de cooperare socială, de supraviețuire sau pentru că au reprezentarea lor

69
Christine Le Bihan, op.cit., p. 8 și 12.
70
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 71.
71
A. Cury, Fascinanta construcție a Eu-lui, Cum să dezvoltăm o mite sănătoasă într-osocietate stresantă, Ed. For
You, București, 2013, p. 111-114.

32
arhivată în memorie, ci și pentru a sfărâma barierele și a depăși distanța dramatică impusă de
conștiința virtuală.
Alte teorii au încercat să justifice altruismul prin considerente de natură socială,
văzându-l ca fiind izvorât din necesitatea supraviețuirii indivizilor (adică și-ar avea sursa tot
în egoism). De pildă, Schopenhauer exemplifica începutul altruismului prin nevoia
instinctivă a oamenilor primitivi de a se încălzi, dar numai atât cât să nu se înțepe reciproc 72.
S-a mai spus că individul nu e ca o monadă înschisă în sine, ci ca una care e în
permanentă relație cu alții, cu societatea; așadar, societatea și individul sunt realități
convergente care se condiționează una pe alta: deci nici individualism anarhic, dar nici
colectivism tiranic, ci concepție intermediară ce echilibrează raportul dintre cei doi factori 73.
Orice tendință de prevalare a factorului individual asupra societății, conduce la anarhie,
precum orice tendință de prevalare a factorului colectiv (a societății) asupra individului,
conduce la dictatură, la tiranie.
Așadar, se poate discuta și de o morală a societății, nu doar de una a individului,
pentru că și societatea trebuie să aibă un comportament moral față de individ, nu doar acesta
din urmă. De aici decurge legitimitatea individului de a pretinde de la societate, de la ceilalți,
un comportament moral față de el. De asemenea, de aici decurge și obligativitatea
legiuitorului de a elabora legi pozitive care să respecte legile morale față de fiecare individ.
Așadar, atât din punct de vedere psihologic, cât și social omul are nevoie de ceilalți,
pentru că el nu poate trăi singur. Întrucât fiecare are nevoie de ceilalți, nu se poate conviețui
decât prin altruism. Altruismul reprezintă, așadar, normalitatea, iar egoismul este
anormalitatea. Or, altruismul nu poate fi cultivat decât prin adoptarea unui comportament
etic sau moral de către fiecare dintre membri societății.
Se ridică acum întrebarea ce „câștigă” individul dacă are un comportament altruist
sau moral? Se pare că cei din vremea lui Aristotel puteau găsi fericirea într-un mod de
comportare etic, adică într-un comportament care să-i aibă în vedere și pe ceilalți și care să
urmărească virtutea în raporturile cu ceilalți. Ei aveau capacitatea să creadă că „binele uman
este activitatea sufletului potrivită cu virtutea”74. Cum s-a spus, virtutea la vechii greci avea
așadar mai mult un caracter social exterior decât personal lăuntric; erau socotite virtuți
acelea prin care individul excela în viața publică, în datoriile față de stat și prea puțin în
virtuțile personale și lăuntrice 75. De altfel și etimologic, cuvântul virtute trimite tot la astfel
de calități benefice în primul rând pentru societate, iar nu pentru individ, cuvântul virtuos
exprimând „puterea bărbătească” (benefică pentru apărarea cetății), de la latinescul vir,
care înseamnă bărbat (de aici cuvântul vechi românesc vârtute, care înseamnă putere).
Trebuie subliniat, așadar, că în etică virtutea nu este un simplu concept abstract, ci o
calitate care poate fi întrupată în persoanele care urmăresc dobândirea ei. Nu ar fi suficient
însă ca o persoană să acționeze etic doar într-o singură acțiune, doar într-un singur context,
pentru a putea fi considerată virtuoasă. Dacă o persoană a acționat în mod etic doar într-o
singură acțiune, iar în restul activităților sale a încălcat toate normele etice, ea nu va putea fi
considerată o persoană morală. Etica se referă la un comportament permanent al persoanei,
omul putând fi condiderat virtuos dacă el a acționat etic în mod repetat, în diferite contexte
în care a acționat. Este adevărat că fiecare acțiune în parte contează, unele mai mult, altele
mai puțin, dar etica nu se reduce la analiza faptelor singulare. Dimpotrivă, doar prin

72
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 32.
73
N. Mladin, op.cit., p. 163-164.
74
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 26.
75
N. Mladin, op.cit., p. 210.

33
repetarea comportamenului etic de fiecare dată când omul este pus în fața dilemelor de
această natură, el ajunge să își aproprieze un mod de conduită etică. Aceasta e ca o
deprindere, care se dobândește doar prin exercițiu continuu și se poate pierde prin
neexersare.
Astăzi e destul de greu să convingi pe cineva că binele decurge din comportamentul
virtuos, pentru că acesta este identificat îndeosebi cu a avea o multitudine de lucruri (bani,
celebritate, plăceri, etc.), iar nu cu a fi (moral, virtuos, etc.). Dar faptul că cei mai mulți
oameni identifică binele sau fericirea cu aceste lucruri, nu înseamnă că ei au și dreptate.
Dimpotrivă, viața dovedește mereu că „fericirea” astfel dobândită nu este una statornică sau
de durată, fiind de multe ori doar o iluzie.
Pentru că s-a dovedit anterior că singura opțiune logică pentru oameni este aceea de a
adopta un comportament moral, înseamnă că acesta este standardul pe care trebuie să-l
atingă fiecare individ. De aceea este adevărat ce s-a spus, că «Morala este, în fond, idealistă,
preferându-l pe „a trebui să fii” lui „a fi”, inteligibilul sensibilului, rațiunea intereselor,
idealul realului. Ea nu vrea ca oamenii să fie așa cum sunt, ci vrea o altă lume în care
aceștia să fie mai buni.»76. Dacă nu ar exista în om această dorință de perfecțiune, acest
idealism, nu ar fi existat nicio evoluție în societatea omenească, ci totul ar fi rămas poate la
stadiul omului preistoric.
Această viziune se opune celei propuse de Spinoza, în etica sa, unde susține că nu ar
trebui să judecăm oamenii după niște reguli ideale care nu există, ci să-i înțelegem așa cum
sunt și să-i iubim așa cum sunt, la fel cum ar trebui să iubim ceea ce există, nu ceea ce ar
trebui să fie. El crede că natura este nevinovată, că ea nu calculează și nu gândește, că
produce fără vre-o intenție atât ceea ce ne place, cât și ceea ce ne dăunează, că operele sale
sunt produsul unei stricte necesități și efectul puterii sale oarbe; așadar, noi greșim pentru că
concepem ca pe o imperfecțiune ceea ce nu este decât un fapt, pentru că refuzăm să
înțelegem că realul nu este altceva decât real.77 Deși se poate găsi un oarecare adevăr în
această viziune, o astfel de etică nu ar folosi la nimic, pentru că ea nu ar ajuta la realizarea
binelui în societate. Etica profesiilor juridice tocmai aceasta urmărește, realizarea binelui în
societate, în cadrul exercitării profesiilor juridice. Evident că nu ar putea fi aplicată în
domeniul eticii profesiilor juridice concepția despre etică a lui Spinoza, pentru că nu ar fi
posibilă desfășurarea activităților judiciare dacă nu am opera cu noțiunile de bine și rău.

I.3.2. Ce este binele și ce este răul?

Dacă cineva își pune întrebarea asta, el se află deja pe drumul cel bun, pentru că a
conștientizat că nu poate defini cu precizie aceste noțiuni. El se găsește deja într-o „neliniște
morală”, ceea ce reprezintă primul pas spre cunoașterea binelui și răului în general și în
profesie în special. Cel care crede că știe deja aceste lucruri nu are nicio neliniște și, drept
urmare, nici nu crede că are nevoie să mai caute. Considerând că a ajuns deja unde trebuie, el
nici măcar nu a pornit la drum. Or, dobândirea comportamentului moral sau etic nu se poate
realiza decât printr-o continuă exersare a binelui, fiind vorba de o cale, iar nu un punct final.
Aceste lucruri sunt valabile și în ceea ce privește cunoașterea comportamentului bun sau rău
în cadrul profesiilor juridice.
Când ești pe un drum dificil, ai nevoie de cineva să te îndrume, să te învețe pe unde
să mergi, pentru că altfel riști să te rătăcești. De un astfel de „îndrumător” au nevoie și cei
care exercită profesiile juridice, indiferent dacă sunt la început de drum ori au parcurs deja o
parte din el, iar cel mai la îndemână îndrumător este „etica profesiilor juridice”. Chiar dacă

76
Christine Le Bihan, op.cit., p. 45.
77
Idem, p. 67.

34
ar cunoaște foarte bine normele legale, cel care profesează în domeniul juridic are nevoie și
de o înțelepciune practică care să îl învețe cum trebuie să interpreteze și să aplice legea în
cazurile concrete pe care le are în față. Altfel poate să creadă că el aplică în mod corect un
text de lege, că face așadar „un bine”, fără ca el să-și dea seama măcar că interpretarea
respectivă produce o mare nedreptate și că, în realitate, „binele” pe care a crezut că îl face
prin actul său s-a dovedit a fi un mare rău. Vechii romani credeau că, de multe ori, chiar prin
aplicarea riguroasă a legii se poate realiza o mare nedreptate („summum jus, summa
injuria”). Tocmai de aceea este importantă etica, funcția acesteia fiind, după vechii greci,
aceea „de a distinge binele adevărat de binele fals” 78.
Însă trebuie subliniat că etica nu este văzută ca o colecție de cazuri, ci ea „va expune
regulile generale ale vieții morale, principiile mari după care se călăuzește viața. În privința
aplicării în diferitele împrejurări ale vieții intră în acțiune puterea individuală a fiecăruia,
puterea de creație a fiecăruia, conștiința personală.”79. În occident, sub influența teologiei
romano-catolice, s-au dezvoltat culegeri de cazuistică în materie morală, în care s-au adunat
cazurile concrete de aplicare a normelor morale. S-a spus că aceasta s-a datorat faptului că
Biserica Romano-Catolică „fiind o Împărăție, are nevoie de credincioși disciplinați, care
trebuie să asculte, și de aceea trebuie să le dea soluții precise pentru toate cazurile. De aici a
rezultat cazuistica... Ortodoxia pretinde spirit creator, să se decidă din proprie inițiativă. Ea îi
dă omului libertatea și pentru aceasta el trebuie să cunoască principiile moralei.” 80. Rămâne
de reflectat care dintre cele două modele este mai eficient în materia eticii profesiilor
juridice, având în vedere și scopul oarecum diferit urmărit de aceasta, față de cel urmărit de
morala teologică. Etica profesiilor juridice urmărește crearea unui comportament bun al
profesioniștilor în domeniul juridic în activitatea de zi cu zi, în timp ce morala teologică
urmărește desăvârșirea spirituală a omului, unirea sa cu Dumnezeu.
Revenind la întrebarea „Ce este binele?”, trebuie precizat că o definiție dincolo de
orice discuții nu s-a putut da acestui concept. Oricine știe când îi este bine sau când îi este
rău, poate da exemple concrete despre ce e bine sau ce e rău, dar nu poate spune cu precizie
ce este binele.
Primul mare filozof care a teoretizat problema aceasta a binelui a fost Socrate. El
credea că omul face răul doar pentru că este ignorant, pentru că nu cunoaște binele; ar fi
suficient să cunoască binele pentru a-l realiza. Din acest motiv principiul lui era „Cunoaște-
te pe tine însuți!”, tocmai pentru ca omul să cunoască în acest fel binele și să devină un om
moral. Socrate mai susține că binele nu constă în satisfacerea tuturor dorințelor ce se trezesc
în firea noastră, ci în reglementarea și ordonarea lor în funcție de virtutea cumpătării; binele
este sinonim cu ordinea, or statornicirea ordinii în viața indivizilor și a colectivităților este
posibilă numai prin cumpătare, măsură și dreptate81.
78
Idem, p. 6.
79
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 35.
80
Idem, p. 36. Autorul mai arată la că că morala romano-catolică primește două caracteristici: raționalismul și
caracterul juridic, deoarece creștinismul, îmbrăcat în forma juridică, a dominat în țările latine, care au un spirit
juridic prin excelență; întrucât morala devine lege, rezultă că ea trebuie să se transforme într-un cod de legi, care
să ofere explicări la toate cele ce se pot întâmpla în viață; se mai susține că protestantismul pune accentul pe o
morală individualistă deosebită de morala juridică (în care colectivitatea are puterea) și de morala raționalistă a
romano-catolicismului; din pricina individualismului excesiv și a concepției pesimiste, protestantismul pune
accent pe activitatea cetățenească, profesională, laică a individului, de unde decurge faptul că protestanții sunt
popoare practice, cu accente religioase; autorul consideră că nu poate exista o etică ortodoxă desăvârșită, ci toate
eticile filozofice nu posedă decât fragmente de adevăr, căci Adevărul deplin nu poate exista decât în Revelația
divină care ni-l descoperă și care ne întărește spre a-l putea înțelege (p. 53-54).
81
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 8-9.

35
 Platon credea că tot ce există în lumea aceasta materială are un corespondent într-o
altă lume, a ideilor. În această lume a ideilor, ideea supremă o reprezintă binele, în timp ce
răul este identificat cu lumea aceasta materială.
Epicurienii identificau binele cu plăcerea și cu desfătarea simțurilor. Din cauza
acestei învățături discipolii lui erau numiți „porci” de contemporani, spunându-se despre ei
că „acesta este porc din turma lui Epicur”82.
Cinicii, dimpotrivă, credeau că la bine se poate ajunge prin renunțarea la oricare
plăceri și adoptarea unui mod de viață cât mai simplu. De exemplu Diogene trăia într-un
butoi și nu avea nimic în proprietate.
Apoi, sub influența religiei creștine, mult timp binele a fost identificat cu Dumnezeu.
Utilitariștii englezi au identificat binele cu utilul, considerând că este bine ceea ce
este util și avantajos din punct de vedere practic pentru cât mai multe persoane.
Naturaliștii credeau că idealul moralității este desăvârșirea individului, dar nu din
punct de vedere spiritual, ci din punct de vedere fizic, biologic, înlăturând exemplarele slabe
din specia sa. Omul trebuie să-și descătușeze toate energiile creatoare și să devină un supra-
om (Nietzsche).
Culturaliștii identifică binele cu progresul cultural al omenirii. Ei pun mai presus de
individ un spirit al lumii, care împinge omenirea către un progres cultural. Hegel credea că
acest spirit al lumii este întrupat în „stat”, căruia i se acordă o importanță mai mare decât
individului.
Spiritualiștii identifică idealul moral cu perfecționarea din punct de vedere spiritual a
individului, negând importanța biologicului.
Foartea interesant în discuția despre definirea conceptului de „bine” este că
etimologic, la origine, termenul de bun avea în limba greacă sensul de sentiment de curaj,
bărbăție, iar cel de rău sensul de sentiment de frică83. Această etimologie ne poate duce cu
gândul și la faptul că pentru a face binele e nevoie de curaj, în timp ce răul se face din frică.
E posibil ca o cheie a definirii binelui și răului să o găsim în aceste semnificații, fapt care ar
lega comportamentul moral sau imoral de sentimentele de curaj și respectiv frică. Adică
binele să fie legat de o acțiune care necesită curaj, în timp de răul de o lipsa a unei acțiuni,
provenită din frică.
Având în vedere toate aceste aspecte legate de definirea binelui, considerăm că răul
poate fi definit ca fiind absența binelui, adică în materie de etică răul înseamnă, pe scurt, „a
nu face binele pe care poți să-l faci”84.

I.3.3. Se pot comite acte imorale prin pasivitate?

În dreptul penal este acceptat punctul de vedere că se pot comite anumite infracțiuni
prin omisiune, atunci când autorul avea obligația de a ieși din pasivitate și nu a făcut-o.
Același lucru se poate susține și în domeniul actelor morale sau imorale. Sunt anumite cazuri
în care o persoană trebuie să iasă din pasivitate, pentru a comite un act etic, iar însăși
rămânerea ei în pasivitate reprezintă un act ce contravine eticii.
S-a spus că „Experiența lui lasă este astfel prima formă de răutate. A lăsa pe mâine
ceea ce poți face azi și a te trezi că-i prea târziu; a intra, din neglijență sau imprudență, în
situații ireversibile în care nu mai e suficient să vrei, cum sunt situațiile concrete în care ne
temem de rău ca un efect involuntar în care voința noastră e totuși implicată. Totul se petrece
în aparență, ca și cum răul s-ar fi petrecut fără noi, ca și cum n-am fi făcut-o intenționat. N-
82
Idem, p. 73.
83
Idem, p. 95.
84
C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 12.

36
am vrut, auzim spunându-se după ce evenimentul s-a produs, și totuși am lăsat ca
ireparabilul să fie comis, deși știam ce să fac pentru a-l evita. Sub această absență a efortului
se ascunde posibilitatea răului.” 85. De această tentație a lui „lasă că merge și așa” nu scapă
nici profesionistul din domeniul juridic, care poate găsi multiple scuze pentru a adopta acest
mod de lucru, începând de la volumul mare de lucru, până la calitatea defectuoasă a legilor.
În profesiile juridice poate fi făsut mult rău prin pasivitate. E suficient să ne gândim
la un judecător care nu motivează mai repede o hotărâre judecătorească, care nu poate fi pusă
în executare și generează consecințe grave pentru părți, la un procuror care nu dă curs cu
celeritate cererii unei persoane vătămate de a investiga o infracțiune, atunci când acest fapt
poate produce consecințe grave, ori la un avocat care nu vrea să se ocupe de un caz dramatic
al unei persoane, pentru că onorariul pe care aceasta i-l poate oferi este sub nivelul
onorariilor percepute de el.
În doctrină s-a susținut că un magistrat poate comite și printr-o inacţiune abaterea
disciplinară constând în „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă
de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori
judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii” reglementată
de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată, deoarece atitudinile nedemne față de colegii, celălalt personal al instanţei sau al
parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori
reprezentanţii altor instituţii pot fi săvârșite și prin omisiune. S-a dat ca exemplu judecătorul
care, în cadrul unei ședințe de judecată, sau procurorul, în cadrul unei anchete penale, nu iau
măsurile necesare prevăzute de lege atunci când o persoană comite anumite fapte ce pot fi
caracterizate ca infracțiuni sau contravenții, omițând sesizarea organelor competente (nu
anunță organele de poliție în cazul în care o persoană este lovită în sala de judecată, nu
anunță salvarea dacă unei persoane cercetate i se face rău etc.)86. Deși aceste exemple sunt
valabile ca fapte ce contravin eticii profesionale a judecătorului sau procurorului, comise
prin inacțiune, avem rezerve că ele ar constitui abaterea disciplinară constând în atitudini
nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi sau față de alte persoane.

I.3.4. Poți fi moral fără să știi?

Potrivit principiului de raționalitate necesară, pentru a putea acționa în mod moral,
ar trebui în primul rând să o facem în urma unei decizii raționale, iar pentru a putea lua o
decizie rațională ar trebui să elucidăm noțiunile fundamentale care privesc intențiile și
acțiunile noastre; altfel spus, nu putem să ne comportăm moral decât în cunoștință de
cauză87. Așadar, pentru a putea considera o acțiune ca fiind morală sau imorală, trebuie ca,
pe lângă dorința de a acționa, să mai existe și o gândire asupra consecințelor acțiunii; trebuie
ca „unul și același lucru să fie afirmat de rațiune și să fie dorit de voință” 88.
Acțiunile care nu sunt rezultatul unei decizii raționale sunt excluse de la o analiză
morală, pentru că ele nu pot să ne spună despre persoana care le-a promovat nici că este o

85
Christine Le Bihan, op.cit., p. 26.

86
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (III). Atitudinile nedemne în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care
funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, articol
publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 10 iulie 2014.
87
I. Vezeanu, Dificultăți etice ale clonării reproductive umane, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru,
N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 57.
88
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 119.

37
 persoană morală, nici că este una imorală. Un judecător care pronunță o hotărâre care s-a
dovedit a fi justă, dar nu pentru că el a vrut să facă un act de dreptate, ci pentru că a dorit să
dobândească o anumită celebritate din aceasta (ori din alte motive care nu au legătură cu
datoria sa), nu săvârșește un act etic. Avocatul care se luptă pentru a convinge instanța să
dispună achitarea nu pentru că el crede în nevinovăția inculpatului, ci pentru a încasa un
onorariu substanțial, nu săvârșește un act etic, chiar dacă în final s-ar dovedi că acesta era
într-adevăr nevinovat.
Aici trebuie făcută însă și precizarea că în etica profesiilor juridice nu este suficient
doar să ști ori doar să vrei să faci un lucru etic, ci trebuie să și pui în aplicare această dorință.
Dacă ea rămâne doar la nivelul de dorință, care nu este pusă în aplicare din comoditate, din
teamă, ori din alte motive, nu valorează aproape nimic din punct de vedere etic. Acest
principiu a fost enunțat cu privire la morala în general, subliniindu-se că „Morala așadar ori
este practică, ori nu este deloc. De aceea trebuie să se convertească într-o etică care să se
îngrijească de materializarea principiilor sale.” 89 S-ar putea spune chiar că morala nici nu ar
putea fi înțeleasă decât de cei care încearcă să o practice; pentru ceilalți ea este un lucru lipsit
de sens și de neînțeles.
Pascal biciuia ipocrizia moraliștilor ce găsesc oricărei acțiuni o intenție bună care să
o justifice; oricând se poate justifica lipsa de generozitate, de exemplu, pretextând că nu
trebuie să-i ajutăm pe cei săraci că le încurajăm lenea iar refuzându-le ajutorul îi determinăm
să muncească și să-și recâștige autonomia pierdută prin acțiunea noastră caritabilă 90.
Dar se pune întrebarea dacă este neștiința o scuză? În felul acesta ar scăpa de
răspundere morală atât indolenții, care nu depun suficient efort pentru a elucida toate
circumstanțele în care acționează, cât și proștii, care nu au capacitatea de a înțelege contextul
în care acționează și a percepe toate consecințele acțiunilor lor. Sunt acestea scuze suficiente
pentru comportamentele care contravin normelor etice sau morale? Credem că nu, pentru că
atât lenea, cât și prostia sunt greșeli în materie morală (nu întotdeauna și din punct de vedere
legal). În materie morală trebuie să știm întotdeauna ce facem, iar dacă nu știm exact ce
consecințe pot produce acțiunile noastre, atunci trebuie să ne abținem de la acțiune. Chiar și
în domeniul penal sunt fapte incriminate atunci când sunt comise din culpă, respectiv atunci
când autorul lor nu a prevăzut că fapta sa va produce un rezultat periculos, deși trebuia și
putea să prevadă acest lucru (de ex. uciderea din culpă sau vătămarea corporală din culpă).
De aceea se vorbește în domeniul eticii și de un principiu de precauție.
În legătură cu prostia s-ar mai putea spune că este o stare de îngustime a minţii, care
nu mai poate discerne binele de rău, si, implicit, nici consecinţele acţiunilor pe care omul le
întreprinde, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Cauzele prostiei sunt însă, cel puțin în
parte, imputabile omului, pentru că ele se trag atât de la indiferenţa faţă de cultivarea virtuţii,
din părerea foarte bună despre sine, din ura faţă de oameni, ori chiar din excese care pot să
afecteze fizic persoana beţia, mâncarea în exces, ş.a.. Opusul prostiei nu este deșteptăciunea
(cum s-ar crede) ci înţelepciunea, care nu poate fi dobândită decât de cel care face eforturi
serioase pentru a o găsi și aproape niciodată de cel care rămâne indiferent.

I.3.5. Ce stă la baza moralei?

Această întrebare este strâns legată de întrebarea ce ne determină să căutăm și să
adoptăm comportamentul moral? De ce nu ar fi omul mulțumit așa cum e, fără să vrea ca el
sau lumea din jur să fie altfel?

89
Christine Le Bihan, op.cit., p. 60.
90
Idem, p. 61.

38
 Într-un prim curent de gândire s-a pus accentul pe sentiment, considerându-se că în
acesta ar trebui căutat criteriul și resortul moralității.
Nu a fost însă o unanimitate de păreri cu privire la care ar fi acel sentiment în care
constă moralitatea. În antichitate și evul mediu, sub influența religiei creștine, s-a afirmat că
iubirea față de ceilalți ne determină să căutăm comportamentul moral. S-a afirmat că omul
are sădită în el această lege a iubirii, a cărei îndeplinire aduce fericirea, iar încălcarea ei
aduce nefericirea.
Alții au considerat că esența moralei este teama de lege, de oprobriul societății etc.
Adam Smith pune criteriul moral în simpatie, considerând că simpatia este
transpunerea în situația altuia, iar orice act de felul acesta este bun.
Schopenhauer pune în milă criteriul binelui, considerând că prin milă ne identificăm
cu semenul nostru. A fost criticată această opinie, susținându-se că nu orice milă este morală,
putându-se comite fapte imorale și prin milă 91. Într-adevăr, dacă un judecător l-ar achita pe
un inculpat care este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni grave pentru că îi este milă de el,
nu s-ar putea susține că el a făcut un act moral.
Într-un alt curent de opinii se susține că morala își are izvorul în rațiune, nu în
sentiment.
Kant credea că un sentiment (chiar și iubirea) nu poate sta la baza comportamentului
moral, pentru că el este instabil și imprevizibil. Omul poate să iubească astăzi pe cineva și
să-l urască mai târziu, după cum poate face fapte ce contravin eticii din iubire față de cineva.
Din acest motiv el consideră că nucleul moralității îl reprezintă datoria. Un om virtuos este
acela care își îndeplinește datoria în orice situație, care face întotdeauna ce trebuie, indiferent
dacă acest lucru îi face sau nu plăcere, indiferent dacă îl face sau nu fericit (virtutea este un
imperativ). De aceea, el punea rațiunea la baza moralei, iar nu sentimentul. Din acest motiv
Schiller ridiculizează rigorismul lui Kant, punând în discuție un ucenic și un filozof kantian,
care-i spune că dacă faci o faptă cu sentiment nu e destul de morală, dar dacă o faci chiar cu
scârbă, atunci e cu adevărat morală 92.
Totuși gândirea lui Kant a influențat mult etica, mulți gânditori considerând că nu
avem altceva ce să punem la baza acesteia decât datoria. Aceasta nu este însă văzută ca ceva
neplăcut, ci ca cea care «în esenţă, sintetizează marile afirmaţii fundamentale – atât din
filosofie, cât şi din religie – ale „bunătăţii”, „bunăvoinţei”, „nevătămării”, ale „protecţiei”,
„grijii”, „respectului”, ale „iubirii etice” din partea omului faţă de tot ce e viaţă, în toate
formele ei: minerală, vegetală, animală, omenească; expresie a necesităţii de a (le) acorda
cele cuvenite şi a refuzului „de a produce suferinţă, de a distruge fără să fie nevoie, de a
pustii”»93.
Cu toate acestea, principala critică ce poate fi adusă acestui punct de vedere este
aceea că el riscă să transforme morala în rigorism; de pildă, deși este adevărat că nu trebuie
să mințim, că nicio împrejurare nu ne îndreptățește să sacrificăm rigoarea formalistă a
regulilor, dreptatea pare să ne ceară uneori să renunțăm la intransigență 94. Discutabilă este și
susținerea că morala este autonomă, în sensul că omul își dă sieși singur regulile morale, prin
rațiune. În realitate morala provine și din afara omului, fie de la societatea care îl învață
regulile morale, fie din religie.

91
N. Mladin, op.cit., p. 124.
92
N. Mladin, op.cit., p. 127.
93
André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 208, apud. C. Cozma,
L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 16.
94
Christine Le Bihan, op.cit., p. 21.

39
 În plus, se pare că sesizarea valorilor morale nu este nici de natură exclusiv
intelectuală, rațională, dar nici de natură exclusiv sentimentală, afectivă, ci este un act
spiritual în care este angajată persoana umană în întregimea ei, cu caracteristicile ei adânci și
specifice95.
Un al treilea curent de gândire pune morala pe seama societății, considerând că
aceasta constă doar în obiceiurile sau învățăturile primite de la ceilalți.
O teorie care pune accent pe rolul societății în formarea moralei o reprezintă
concepția utilitaristă. Autorii care susțin această teorie consideră că morala își are baza în
utilitatea ei. Pentru ca oamenii să poată trăi împreună, să nu se autodistrugă prin conflicte,
aceștia trebuie să își impună niște reguli de conduită în societate și aceste reguli formează
morala. Totuși, credem că morala este mai mult decât niște reguli utile pentru conviețuire,
pentru că pot fi făcute gesturi morale fără ca acestea să aibă vreo utilitate, după cum nu tot ce
prezintă o anumită utilitate este și moral.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorat rolul societății în formarea moralei persoanelor.
Se pare că nici teologii nu mai cred acum că omul se naște cu idei morale întipărite în
sufletul lui, așa cum credeau cu secole în urmă, ci consideră că acesta vine în lume cu
„tabula rasa” – din punct de vedere al ideilor – dar cu anumite tendințe dinamice; omul se
naște cu un complex de tendințe, înclinări, atitudini, impulsiuni, motiv pentru care legea
morală naturală nu e un complex de idei înnăscute, ci o tendință înnăscută, o atitudine a firi
de a distinge între bine și rău, de a înclina spre bine și a evita răul96. Astfel, omul nu
cunoaște de la naștere această lege morală, ci el va trebui să o descopere, să o cunoască pe
parcursul vieții, folosindu-se de rațiune și de conștiință.
Așa se explică faptul că multe persoane, inclusiv profesioniști ai dreptului, nu ajung
să o cunoască niciodată, pentru că nu au avut această preocupare de a o descoperi. Pentru
aceștia este necesară adoptarea unui cod deontologic, care să le arate ce este bine și ce este
rău în profesie, dar există riscul ca ei să rămână doar la prescripțiile acestuia. Pentru cei care
s-au preocupat să descopere legea morală, un astfel de cod nu ar fi necesar, deoarece
conștiința lor cultivată continuu este cea care le spune ce este bine.
Așadar, chiar dacă i se poate recunoaște societății un anumit rol în dezvoltarea unei
conștiințe morale la fiecare individ, aceasta rămâne legată de trăirea interioară a fiecăruia,
esența ei fiind eminamente psihologică, iar nu socială. Așa cum s-a spus, „Adevărata sursă și
adevăratul loc unde se plămădesc marile transformări ale vieții morale este în conștiințele
individuale, care, reunite în societate, lucrează unele asupra altora și de rodnica lor
colaborare se resimt toate arterele vieții publice” 97.
Au fost și autori care au negat existența moralei și au susținut că aceasta este o
invenție a celor slabi, a lașilor (sofiștii, Nietzsche). Nietzsche credea că un om puternic ia ce
i se cuvine fără să dea socoteală cuiva, fiind drept ca el să-i stăpânească pe cei slabi, fără să-
și facă probleme de conștiință. Astfel, el susține că „în această sferă, anume a obligaţiilor
juridice, îşi are sorgintea lumea conceptelor morale de „vină“, „conştiinţă“, „datorie“,
„sfinţenia datoriei" - iar începuturile ei, ca orice început a ceea ce este măreţ în lume, au
fost stropite cu sânge din plin şi vreme îndelungată. Şi nu s-ar putea adăuga oare că de fapt
acea lume nu şi-a pierdut niciodată pe de-a-ntregul un anumit iz de sânge şi tortură? (nici
chiar la bătrânul Kant: imperativul categoric miroase a cruzime.,,). “98

95
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 17.
96
N. Mladin, op.cit., p. 143-144.
97
I. Bunea, op.cit., p. 74.
98
Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, Traducere de Liana Micieseu,
Traducerea versurilor de Simion Ditailă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 343, apud. Gh. Scripcaru, V. Ciucă

40
 Marea majoritate a populației crede însă în existența moralei, chiar dacă unii cred că
omul este creatorul valorilor morale, în timp ce alții cred că el este doar descoperitorul lor și
că ele provin de altundeva, de la divinitate.

I.3.6. Este omul cu adevărat liber să acționeze moral?

Problema liberului arbitru al omului este una deosebit de complexă, care a suscitat
multe discuții de-a lungul timpului. Unii susțin că omul este întotdeauna liber să acționeze
așa cum este moral, în timp ce alții susțin că omul nu are niciodată libertatea de a acționa, ci
el este întotdeauna constrâns de mediul social, de nevoile personale, de moștenirea genetică,
etc. să acționeze într-un mod sau altul. Probabil că adevărul este undeva la mijloc. Cert este
că, indiferent dacă este deplină sau nu, libertatea rămâne una din cele mai mari doleanțe ale
omului. Ba chiar s-ar putea spune că nu doar omul este ghidat de această valoare ci și
întreaga natură, inclusiv animalele și plantele.
Libertatea omului nu este restricționată doar de factori din afara lui, respectiv de către
mediul social, profesional, de limitările de natură economică, de timp, de spațiu, etc., ci și de
factori din interiorul său, cum ar fi instinctele, limitele intelectuale, diferitele sentimente
(frica, ura, iubirea, ș.a).
Așadar, nu este suficient ca omul să vrea să acționeze moral doar la nivel teoretic.
Dacă ar fi doar atât, marea majoritate a oamenilor chiar ar vrea să fie morali, inclusiv mulți
din cei care comit fapte antisociale. Problema intervine în cazul în care această voință
teoretică de a acționa moral trebuie transpusă în viața de zi cu zi, atunci când omul trebuie să
acționeze în cazuri concrete de viață. Aici intervin factorii care constrâng voința omului să
aleagă o cale morală sau una mai puțin morală de a se comporta. La acest nivel al faptei
concrete se analizează liberul arbitru al omului, iar nu la nivelul teoretic de a vrea să fii
moral, căci „ești liber nu numai când poți voi, ci și când poți face” 99. De exemplu un
magistrat cunoaște la nivel teoretic faptul că nu este moral să flirteze cu persoanele pe care le
are în dosarele sale și chiar vrea să nu facă acest lucru, dar în momentul în care i se ivește
ocazia el nu are puterea necesară de a se opune acestei tentații. Din punct de vedere, teoretic,
el este liber să aleagă un comportament etic, dar practic nu poate să-l pună în aplicare și de
aceea libertatea lui nu este deplină în astfel de cazuri, fiind îngrădită de factori din interiorul
său.
Dacă libertatea nu este deplină, cum s-ar putea explica faptul că în momentul în care
acționează în modul neetic fapta îi este imputabilă individului? Dacă nu a putut să acționeze
altfel, de ce i s-ar reproșa comportamentul lipsit de etică? Răspunsul este dat de faptul că
voința poate fi educată, că ea poate fi exersată în sensul dobândirii comportamentului etic,
fapt care îl ajută să dobândească și libertatea deplină de a acționa așa cum trebuie și cum își
dorește. Așadar reproșul moral constă în aceea că nu și-a exersat suficient voința astfel încât
să realizeze o deplină concordanță între voința de la nivelul teoretic, de a avea un
comportament etic, și cea de la nivelul practic, de a pune în executare această voință.
Toate acestea sunt valabile pentru cei care chiar își doresc, la nivel teoretic, să aibă
un comportament etic și își pun problema punerii în aplicare a acestei dorințe. Pentru cei care
nu vor nici măcar la nivel teoretic să aibă un comportament etic, lucrurile nu mai stau astfel.
În astfel de cazuri doar teama de sancțiuni disciplinare ar putea să-i determine să își pună
problema respectării regulilor de conduită profesională, dar aceasta nu înseamnă că ei au
dobândit un comportment etic. Atunci când vor crede că nu pot fi descoperiți, ei nu vor ezita
să acționeze în mod contrar eticii.

ș.a., Deontologia judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 14.

99
N. Mladin, op.cit., p. 195.

41
 De aceea libertatea nu a fost dată omului necondiționat, ci ea este întotdeauna însoțită
de responsabilitate. Adică omul este, în principiu, liber să facă ce vrea, dar trebuie să
răspundă de tot ceea ce face. În aceste condiții libertatea adevărată este doar aceea de a face
binele, pentru că doar în acest caz fapta omului nu este urmată de consecințele negative ale
tragerii la răspundere pentru ceea ce a făcut.
De ce este libertatea însoțită întotdeauna de responsabilitate? Pentru că „Valoarea
libertăţii trebuie identificată, totodată, în relaţionarea omului cu semenii, cu legile şi
instituţiile, cu mediul social şi natural. În ansamblul interdependenţei sociale, libertatea
individuală cunoaşte limite, tocmai pentru asigurarea convieţuirii, a înţelegerii comune. Este
necesară acceptarea unor limite de comportament, a unui acord reciproc asupra drepturilor
indivizilor liberi care se găsesc legaţi între ei în reţeaua socială.” 100
Aceleași lucruri se pot spune și despre relația dintre libertate și responsabilitate în
exercitarea profesiilor juridice. Un judecător, un procuror, un avocat, etc. nu pot fi liberi în
mod absolut în exercitarea profesiei lor, ci ei sunt liberi doar de a acționa așa cum trebuie.
Aceasta este rațiunea pentru care se discută tot mai mult de necesitatea adoptării unor coduri
de etică ori a unor coduri deontologice pentru fiecare profesie în parte. Oamenii și-au dat
seama că libertatea fără responsabilitate în exercitarea acestor profesii poate duce la acte
absurde. Or, dacă în materie de răspundere disciplinară, penală ori civilă, lucrurile sunt
destul de clare în profesiile juridice, în materie de răspundere etică sau morală sunt departe
de a fi lămurite.
De aceea s-a spus că importanţa valorii responsabilităţii în aria eticii şi deontologiei
rezultă şi din consacrarea, tot mai clar, a sintagmei „coduri de responsabilitate profesională”;
astfel denumite, ele „sugerează faptul că profesiile pot fi ghidate în practica lor de norme
speciale care exprimă valorile centrale ale fiecărei profesii şi care nesocotesc acele
consideraţii ce ar putea ghida comportamentul neprofesioniştilor în contexte similare de
conflict sau potenţial conflict” 101.

Exemple de citate relevante:

Este uşor de predicat morala, dar este dificil de justificat. Arthur Schonenhauer
Compasiunea este temeiul întregii morale. Arthur Schopenhauer
Simţul datoriei este respectul nostru faţă de normele morale comune. Adam
Smith (1723-1790)

Să ne reamintim...
1. În ansamblul interdependenţei sociale, libertatea individuală cunoaşte limite,
tocmai pentru asigurarea convieţuirii, a înţelegerii comune.
2. Chiar dacă i se poate recunoaște societății un anumit rol în dezvoltarea unei
conștiințe morale la fiecare individ, aceasta rămâne legată de trăirea interioară a

100
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 17.
101
Encyclopedia of Ethics, Lawrence C. Becker (editor), Garland Publishing Inc., New York & London, 1992,
volume II, p. 1019, apud. C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 21.

42
 fiecăruia, esența ei fiind eminamente psihologică, iar nu socială.

Rezumat
Morala nu se limitează doar la valoarea binelui, ci ea operează cu categorii sau valori
precum binele, demnitatea umană, datoria morală, altruismul şi alteritatea,
empatia, generozitatea, responsabilitatea, onestitatea, loialitatea, devoţiunea

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Daca X este judecător şi îşi ajută bunica sa vândă legumele în piaţă

încalcă regulile eticii profesionale? Dar dacă o ajută doar să le
transporte la piaţă cu maşina?

2. Daca X este judecător la o instanţă cu 5 judecători si bea cafeaua la

serviciu cu colegii şi cu soţia sa, care este avocată? În cazul în care
colegii ar vorbi despre dosare, ce ar trebuie să facă X?

Unitatea de învăţare I.4. Conștiința juridică.

Cuprins
I.4.1. Ce este conștiința morală?
I.4.2. Ce este conștiința juridică?
I.4.3. Poate fi conștiința juridică alterată?
I.4.4. Poate fi conștiința juridică bolnavă?

I.4 Conștiința juridică.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu conceptul de conștiință
juridică.

I.4. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea dezbaterilor privind noțiunea
de conștiință morală și conștiință juridică.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

43
 I.4.1. Ce este conștiința morală?
Pentru a lămuri ce este conștiința juridică va trebui mai întâi să lămurim ce este
conștiința.
Conștiința a fost numită al șaselea simț, „simțul intim”, căruia noi îi datorăm
cunoașterea vieții noastre interioare102.
Trebuie făcută distincția între conștiința psihologică, care se referă la trăirile psihice
ale individului, fără a le raporta la noțiunile de bine și rău, și conștiința morală, care are în
vedere raportarea acțiunilor omului la aceste concepte. Conștiința psihologică presupune
doar cunoașterea de către individ a trăirilor sale interioare, în timp ce conștiința morală e ca
un martor, ca o terță persoană care „judecă” faptele bune sau rele ale individului (de unde
denumirea de „cum scio”, respectiv „con” = „împreună” și „știință” = „a ști”, adică a ști
împreună cu altcineva).
Împărțirea asta în conștiință psihologică și conștiință morală are însă doar un scop pur
didactic și teoretic, deoarece în realitate conștiința se manifestă ca un întreg, ca un tot unitar.
Emblematic pentru deosebirea dintre aceste două feluri ale conștiinței este exemplul dat de
Socrate, care a imaginat un tribunal compus din copii, în fața căruia un bucătar a chemat pe
un doctor și l-a acuzat spunând: „acesta-i omul care vă taie, vă arde, vă impune regim
alimentar, vă dă medicamente amare, vă pune restricții la dulciuri etc.”. În nepriceperea lor,
copii au dat dreptate bucătarului, osândind măsurile doctorului, în dauna sănătății lor, știut
fiind că, dacă doctorul taie, arde sau impune regim alimentar, o face în scopul bun de a salva
sănătatea bolnavului103. Dacă am pierde din vedere binele urmărit de acțiunile umane, adică
dacă ne-am orienta doar după conștiința psihologică, am judeca acțiunile oamenilor precum
acești copii. Dacă am avea însă în vedere conștiința morală, care filtrează toate acțiunile prin
prisma binelui și răului, am judeca în alt mod acțiunile noastre și ale celorlalți.
Despre conștiința morală Juvenal zice că e un bici ascuns care lovește ca un călău
sufletul, un martor al nelegiuirii ce sălășluiește în inimă zi și noapte;104 Socrate vorbea de un
daimon lăuntric – un fel de divinitate – prin care el știa, era avertizat dacă ceea ce făcea era
bine sau nu: „...am în mine ceva divin, un spirit... Duhul acesta este sădit în mine însă de
copil și îmi apare ca un glas și, îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să fac,
însă nu mă împiedică niciodată la ceva...”105; Aristotel vede în conștiință elementul
caracteristic ce deosebește pe om de animal: „Căci aceasta este deosebirea particulară a
omului de animale, că numai ei poartă întrânșii sentimentul de bine și rău, de drept și
nedrept și de ce e asemenea acestora”106; Cicero spune, referitor la conștiință: „Pe fiecare îl
îngrozesc gândurile rele și mustrările conștiinței. Acestea sunt neadormite, furii lăuntrice
pentru păcătoși” (Pro. Rosc. 24,67)107; apostolul Pavel spune, de asemenea, că „Lucrarea
legii este scrisă în inimile lor, căci despre asta le dă mărturie cugetul lor și gândurile lor
care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele” (Romani 2, 15). Așadar, în această
concepție, este bine ceea ce aprobă conștiința și este rău ceea ce condamnă conștiința.

102
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 19.
103
Idem, p. 32-33.
104
N. Mladin, op.cit., p. 170.
105
Platon, Apărarea lui Socrate, trad., p. 38, apud. I. Bunea, op.cit., p. 44. Important de subliniat că Socrate
susține că, deși îl avertizează, acet „ceva divin” nu îl împiedică să săvârșească răul, adică el are liberul arbitru de
a comite răul.
106
Aristoteles, Politica, trad. P. 22, apud. I. Bunea, op.cit., p. 45.
107
I. Scriban, Curs de teologie morală, p. 224, apud. I. Bunea, op.cit., p. 45.

44
 Aceasta nu înseamnă că, în esență, conștiința morală ar fi un instinct, așa cum credea
Rousseau, deoarece: conștiința nu este total înnăscută, ca instinctul; conștiința nu este
imediat perfectă în funcțiunea ei ca instinctul, ci este perfectibilă și educabilă; conștiința nu
este imutabilă sub toate raporturile, dovadă fiind variațiile ei istorice; conștiința nu este
infailibilă108. În plus, nu conștiinșa oricărei persoane poate fi un astfel de „instrument de
măsurare” a binelui și răului, ci doar conștiința oamenilor onești, a celor care și-au cultivat
valorile de bine, dreptate, echitate etc. Altfel, pentru ceilalți, conștiința poate fi și un „martor
mincinos”, care să aprobe acte contrare moralei.
Kant credea că normele morale sunt tot o creație a conștiinței, pe care o identifica cu
rațiunea practică: „Rațiunea pură este în sine practică și dă omului o lege universală pe care
noi o numim legea morală” 109. Așa cum am arătat, cei mai mulți gânditori nu au fost de
acord cu această susținere a lui Kant, că legea morală este o creație a rațiunii, și nici cu
susținerea că originea conștiinței ar fi una pur rațională. Conștiința joacă mai degrabă rolul
de „judecător” decât acela de „legiuitor” al legii morale, iar judecătorul nu poate fi și
legiuitor în același timp, ci el judecă pe baza unor legi care nu îi aparțin, ci sunt date de
altcineva. Conștiința este doar un martor al existenței acestor legi morale, care își au sursa în
altă parte decât în rațiunea omului. Așa cum s-a spus, dacă n-ar exista conștiința, n-ar exista
o punte de legătură între lege și faptă; de fiecare dată ar trebui să căutăm legea, să cercetăm
dacă trebuie să facem sau nu o faptă, pe când în felul acesta, conștiința ne spune îndată dacă
o faptă e bună sau nu 110.
Așadar, cu privire la conștiința morală ar trebui precizat că ea nu este exclusiv
rezultatul rațiunii, ci la formarea ei contribuie atât rațiunea, cât și sentimentul și voința, adică
toate puterile sufletului omenesc. Rațiunea își justifică necesitatea și utilitatea unei acțiuni
morale, inima se însuflețește și te îndeamnă s-o înfăptuiești, dar piedicile de trecut sunt mari
și grele și îți impun anumite renunțări la deprinderi inveterate, de aceea doar o voință
puternică te ajută să treci peste aceste greutăți și îți asigură realizarea moralității111.
Un bun exemplu al afirmației potrivit căreia conștiința morală își are izvorul în altă
parte decât în rațiune este cel al lui Raskolnikov, eroul romanului „Crimă și pedeapsă”, scris
de Dostoievski. Acessta era un student sărac căruia rațiunea i-a spus că poate să omoare o
bătrână cămătăreasă, pe care o considera „un parazit” inutil pentru societate, ca în felul
acesta să salveze mii de vieți prin binele pe care îl va face ulterior, după ce-și va finaliza
studiile. Rațiunea îi spune „Omoar-o și i-ai banii; cu ajutorul lor o să te dedici după aceea
slujirii întregii omeniri, cauzei comune... Pentru o viață – mii de vieți salvate din putrezire și
descompunere. O singură moarte - și sute de vieți în locul ei...”112. Deși părea logic din punct
de vedere utilitarist acest mod de a pune problema, după ce a comis crima Raskolnikov a
început să fie chinuit de conștiință, care îl determină în final să-și mărturisească crima și să-
și ispășească pedeapsa. Or, dacă la originea conștiinței ar sta doar rațiunea, eroul romanului
nu ar fi avut niciun motiv să fie mustrat de conștiință pentru crima comisă. Concluzia care
poate fi trasă de aici, valabilă și pentru profesionistul din domeniul dreptului, este aceea că
nu întotdeauna rațiunea este infailibilă în materie de judecată morală, ci, oricât de logice ar
părea argumentele ei, aceasta este supusă greșelii.

108
V. Iordăchescu, Filosofia morală. Partea generală, Iași, 1939, apud. I. Bunea, op.cit., p. 85.
109
I. Kant, Critica rațiunii practice, trad. D.C. Amzăr și R. Vișan, p. 31, apud. I. Bunea, op.cit., p. 33.
110
N. Mladin, op.cit., p. 171.
111
I. Bunea, op.cit., p. 64.
112
F.M. Dostoievschi, Crimă și pedeapsă, trad. 59-60, apud. I. Bunea, op.cit., p. 23.

45
 Aceasta nu înseamnă că este corect ceea ce susțin evoluționiștii cu privire la
conștiință, respectiv că aceasta ar fi doar o achiziție târzie a omului, că ea ar fi exclusiv
rezultatul evoluției societății și a influenței pe care mediul social a avut-o asupra individului,
adică ar fi ceva învățat. Există o parte a conștiinței care este înnăscută și o parte care este
formată ulterior, prin evoluția societății și prin educație. Altfel nu ne-am putea explica
existența unor acte ale conștiinței morale în medii sociale ori în societăți foarte potrivnice
acestora, în medii degradante, promiscue, etc..

I.4.2. Ce este conștiința juridică?

Există autori, mai cu seamă juriști, pentru care aspectul etic sau moral în aplicarea
dreptului este cuprins în conceptul de conștiință juridică; se consideră că elementele centrale
ale conștiinței juridice ar fi ideea și sentimentul de dreptate ale unei clase și că din ea ar
emana și dreptul pozitiv, adică actele normative adoptate de legiuitor 113. În ce privește
această din urmă afirmație, considerăm că realitatea ne dovedește că sunt multe legi care nu
par a fi izvorâte din ideea de dreptate, ci dintr-o conjunctură de moment ori din interesul unei
categorii restrânse de persoane.
Conștiința juridică este o variantă a conștiinței morale, fiind o aplicație a acesteia din
urmă în domeniul juridic. Despre conștiința juridică nu se vorbește de foarte mult timp, dar
natura ei și problemele ridicate sunt aceleași cu cele ale conștiinței morale. Ea s-a dezvoltat
odată cu dezvoltarea statului și dreptului, începând cu triburile primitive, când morala era
aplicabilă doar între membrii aceluiași trib, până în prezent când aceasta trece dincolo de
granițele statelor și dincolo de naționalități, de religii etc. Astfel, s-a spus că la popoarele mai
înaintate în civilizație, unitatea socială e mai mare, națiunea ia locul tribului, deci se lărgește
și cercul oamenilor care nu trebuie lezați și în felul acesta câștigă tot mai mult teren
învățătura că datoriile față de semeni sunt datorii universale, fără restricții de patrie sau
rasă114.
În toată această evoluție a societății, conștiința morală a însoțit procesul de elaborare
a legilor și de aplicare a acestora. Așa cum s-a spus, fără îndoială că formulele legilor
pozitive vin din afară, constituie sfârșitul unei opere legislative ce se desfășoară în afară; au
însă rădăcini și mai ales un sol admirabil în conștiința morală 115. Că aceasta este un
instrument util atât judecătorului cât și celorlalți profesioniști ai dreptului și tuturor
persoanelor rezultă și din cele spuse de J.J. Rousseau despre conștiință că: „În fundul
sufletelor există un principiu înnăscut de dreptate și de virtute, pe temeiul căruia, împotriva
propunerilor noastre maxime, judecăm acțiunile noastre și ale celorlalți ca bune sau rele.
Acestui principiu i se zice conștiință” 116.
Dacă ceilalți participanți la proces sunt mai interesați să obțină o soluție avantajoasă
pentru ei decât una dreaptă, iar din cauza aceasta nu aud foarte clar glasul conștiinței care le
spune ce este drept și ce nu, judecătorul nu poate să înăbușe glasul acesteia, lăsându-se sedus
de oratori. Astfel, Eschines (314 î.Hr.), rivalul lui Demosthenes, într-o cuvântare împotriva
lui Ktesiphon, spune că dacă judecătorul se lasă mișcat de cuvântarea oratorului „atunci îl
urmărește jurământul pe care l-a făcut înaintea exercitării oficiului, și-l chinuiește”, arătând

113
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în în Etică și cultură profesională,
de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 194.
114
I. Bunea, op.cit., p. 80.
115
Émile Mersch, L'obligation morale, p. 93, 97, apud. I. Bunea, op.cit., p. 38.
116
J.J. Rousseau, Émile, trad. Vol. II, p. 149, apud. I. Bunea, op.cit., p. 46.

46
că în Grecia s-au sinucis mulți judecători, fiind mustrați de conștiință pentru sentințele
nedrepte pe care le-au dat117.
Având în vedere cele arătate anteror cu privire la conștiință, se poate constata că
aceasta este supusă tot timpul unor asalturi prin care se încearcă înșelarea ei, fie că ele provin
din interiorul individului, fie din afară. Acest lucru e valabil cu atât mai mult în cazul
judecătorului. Cum s-a spus, „dar dacă conștiința poruncește judecătorului această justiție
distributivă care constă în a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, cât de grea este această sarcină
în mijlocul patimilor ce se află în mișcare înaintea tribunalului său și atunci iarăși conștiința
îi va veni în ajutor; își va da cu părerea fără favoare, fără deosebire de persoane sau de
interese; el nu va intra sub nici una din aceste priviri particulare care răpesc egalitatea legii
pe care el este dator a o da tuturor fără distincție; el se va sili totdeauna de a se arăta liber de
prejudecăți, lipsit de patimă căci numai prin aceasta se socotește vrednic de a judeca și pe ale
celorlalți; el își va da părerea, însă fără iuțeală și după o scumpă cercetare pentru că o
hotărâre dată în grabă adesea [este] urmată de căință; își va aduce aminte că acela care
judecă, primejduiește mai mult decât cel ce se judecă” 118.

I.4.3. Poate fi conștiința juridică alterată?

Am arătat anterior că nu există o diferență de natură între conștiința morală și
conștiința juridică, cele două având aceeași substanță, chiar dacă se prezintă în forme
diferite. Așadar, despre alterarea conștiinței juridice putem vorbi în aceleași situații ca în
cazul alterării conștiinței morale.
În concepțiile care consideră conștiința morală ca ceva înnăscut, se consideră că
aceasta nu poate fi alterată niciodată. Cele care cred că ea este ceva dobândit, învățat de la
societate, consideră că ea poate fi alterată, deoarece societatea poate să considere morale și
lucruri care sunt departe de ceea ce în mod unanim este astăzi considerat ca fiind moral (de
exemplu, societățile primitive care vedeau ca fiind un act moral jertfele umane aduse zeilor
sau omorârea bătrânilor care nu se mai puteau îngriji singuri).
În opiniile care văd în conștiință ca având o parte înnăscută și o parte dobândită prin
educație, aceasta poate fi alterată, dar nu anihilată complet. Potrivit scriitorului patristic
Tertulian „conștiința poate fi acoperită de întuneric, fiindcă nu este Dumnezeu, dar nu poate
fi nimicită, fiindcă e de la Dumnezeu” 119.
Totuși nu putem să nu observăm că în materie morală sunt multe divergențe cu
privire la ceea ce este moral și ceea ce este imoral. Cum se explică aceste divergențe, într-un
domeniu care ar trebui să normeze viața morală a oamenilor? Credem că în același mod în
care se explică și divergențele între oameni cu privire la ceea ce este drept și ceea ce este
nedrept ori cu privire la ceea ce este legal și ceea ce este ilegal. Adică răspunsul constă în
aceea că legile morale, ca și cele juridice, sunt unele practice, nu teoretice; ele urmăresc să
impună anumite reguli practice de comportament, nu să descrie niște fenomene din natură,
așa cum sunt legile științifice despre natură (legile fizice, chimice etc.). Așa cum s-a spus
„...concluziile în ordinea practică nu au caracter de generalitate, nici de necesitate, așa cum
se întâmplă în cazul principiilor. Variațiile în această direcție, sunt pricinuite și de
perspectiva din care se face cercetarea; dacă cel care o întreprinde este stăpânit de anumite
prejudecăți sau suferă de incapacitate, cercetarea se va solda cu rezultate slabe; unii vor

117
I. Bunea, op.cit., p. 48.
118
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 59.
119
Apud. I. Bunea, op.cit., p. 108.

47
persista în ignoranță, alții se vor împărți în tabere opuse, desigur din cauza dificultăților de
soluții particulare rezultate din delicatețea și complexitatea problemelor” 120.
Toate acestea sunt valabile nu doar în domeniul moralei, ci și în ceea ce privește
cercetarea juridică ori soluționarea problemelor de drept. Este la fel de valabilă și pentru
conștiința juridică, afirmația că „La același om, conștiința variază, uneori de la oră la oră, fie
datorită pasiunilor, fie unei idei fixe, fie oboselii sau unui exces de mâncare și băutură.” 121
Important este ca juristul să găsească niște repere fixe, după care să se poată ghida
întotdeauna când are astfel de tendințe contradictorii. Aceste repere fixe nu le va găsi decât
dacă va cultiva în mod constant adevărurile morale, dacă se va informa cu privire la acestea,
dacă va reflecta permanent la ele. Dacă nu reușesc toți să ajungă la aceleași concluzii cu
privire la diferite probleme etice sau morale nu înseamnă că nu ar exista legi morale ori că
nu ar exista conștiință morală, ci că ei și-au cultivat în mod diferit aceste lucruri. Cum s-a
spus, „Nu toți ochii sunt în mod egal deschiși luminii, nu toate voințele sunt la fel de docile
legii; se poate spune că n-ar fi una și aceeași lumină și n-ar fi aceeași lege pentru toți?” 122
Așa se explică și alterarea conștiinței, când elementele achiziționate, rezultate dintr-o
educație greșită, s-au suprapus normelor apriorice ale conștiinței, covârșindu-le și
eclipsându-le, dând astfel o direcție strâmbă vieții umane 123.

I.4.4. Poate fi conștiința juridică bolnavă?

Când o conștiință este alterată, dintr-unul din motivele expuse mai sus, nu înseamnă
că ea este bolnavă, ci doar că nu este capabilă să dezvăluie în întregime conținutul legii
morale, adică să arate care act este moral și care este imoral. În acest caz, prin educare,
conștiința poate fi îndreptată.
Atunci când conștiința suferă însă de anumite tuburări care o împiedică să-și
îndeplinească menirea, se poate spune că aceasta este bolnavă, iar simpla educare nu mai
este suficientă să conducă la însănătoșirea ei. Ca toate bolile sufletului, bolile conștiinței se
nasc din anumite conflicte, fie de natură psihologică, fie de natură biologică ori psiho-
socială.
În doctrină124 au fost considerate ca fiind maladii indirecte ale conștiinței:
infantilismul moral (oprire în dezvoltarea conștiinței morale, care duce la înțelegerea confuză
a ideilor morale), deviația cinică a conștiinței (cinismul extrem al tinerilor răufăcători, care
adeseori devin criminali), insensibilitatea morală sau nebunia morală (este o stare de egoism
absolut, care determină incapacitatea de a deosebi binele de rău și de a simți mustrarea
conștiinței pentru faptele rele), atonia sau ataraxia morală (domnia capriciilor, oscilațiile
către rău – rar către bine – au o mare amplitudine, impulsiile fiind foarte puternice) și
depravarea morală (produsă de impulsuri normale, dar de o intensitate excesiv de mare, care
contrabalansează simțul moral și uneori i se substituie în întregime); au fost considerate ca
fiind maladii directe ale conștiinței morale: scrupulul (scrupulozitatea în ceea ce privește
amănuntele, în dauna esențialului) și laxismul (o anestezie morală care judecă ușor ceea ce
este grav, permite ceea ce în mod cert este oprit, refuză a vedea binele pentru a nu trebui să-l
facă).
120
A. Chollet, Conscience, în Dictionaire de Theologie Catholique, col. 1167 – 1168 apud. I. Bunea, op.cit., p.
138.
121
Ibidem.
122
Fr. Bouillier, La conscience vraie, Paris, 1992, p. 243-244, apud.I. Bunea, op.cit., p. 146.
123
I. Bunea, op.cit., p. 147.
124
Idem, p. 165-176.

48
 În ceea ce privește maladiile directe ale conștiinței, credem că scrupulul își are
originea în frică (frica exagerată de consecințele greșelii), în timp ce laxismul își are originea
în cultivarea exagerată a plăcerii (refuzul de a renunța la orice plăcere, inclusiv la
comoditate).
În cazul maladiilor indirecte și al maladiilor directe vindecarea lor nu se poate realiza
decât prin exerciții repetate de disciplinare a voinței ori prin urmarea unor cursuri de
dezvoltare personală ori seminarii de specialitate cu sprijin din partea unui psiholog.
Toate aceste maladii ale conștiinței morale îl pot efecta și pe profesionistul dreptului,
afectându-i în același mod conștiința juridică. Profesionistul dreptului poate fi afectat la fel
de bine în activitatea sa de infantilism moral ori de o deviație cinică a conștiinței juridice,
după cum poate fi afectat de scrupulozitate sau laxism în judecarea problemelor de natură
morală, pe care le are de soluționat.

Exemple de citate relevante:

Martorul nostru este zeul, adică propria conştiinţă. Marcus Tullius Cicero (106-
43 î.Hr.)
Rănile conştiinţei nu se cicatrizează niciodată de tot. Publius Syrus (secolul I
î.Hr.)
De zvonuri se tem mulţi, dar de conştiinţă, numai puţini. Pliniu cel Tânăr (Gaius
Plinius Caecilius Secundus) (61-aprox. 114)

Să ne reamintim...
1. Denumirea de „cum scio”, respectiv „con” = „împreună” și „știință” = „a ști”,
adică a ști împreună cu altcineva.
2. Când o conștiință este alterată, nu înseamnă că ea este bolnavă, ci doar că nu este
capabilă să dezvăluie în întregime conținutul legii morale, adică să arate care act este
moral și care este imoral..

Rezumat
Conștiința juridică este o variantă a conștiinței morale, fiind o aplicație a acesteia din
urmă în domeniul juridic. Despre conștiința juridică nu se vorbește de foarte mult
timp, dar natura ei și problemele ridicate sunt aceleași cu cele ale conștiinței morale.
Ea s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea statului și dreptului, începând cu triburile
primitive, când morala era aplicabilă doar între membrii aceluiași trib, până în
prezent când aceasta trece dincolo de granițele statelor și dincolo de naționalități, de
religii etc.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Împotriva unui candidat la Institutul Naţional al Magistraturii a fost formulata

anterior o plangere cu privire la comiterea unei infractiuni de fals. Procurorul a
dispus scoaterea de sub urmarire penala si aplicarea unei sanctiuni administrative
cu amenda. Începand procedura de numire ca magistrat, candidatul sesizeaza

49
 procurorul ierarhic superior pentru infirmarea din oficiu a acestei solutii.
Procurorul în cauză dă dreptate candidatului și schimbă soluția într-una mai
favorabilă, pe motiv că nu există latura subiectivă a comiterii infracțiunii. Soluția
finală nu a fost contestată. Cu toate acestea, candidatul respectiv nu a fost admis
în magistratură, pe motiv că soluția finală nu e bună şi că acesta nu îndeplineşte
condiţia bunei reputaţii pentru această profesie. Este corectă această decizie? 125

Unitatea de învăţare I.5. Adevărul și dreptatea.

Cuprins
I.5.1. Care adevăr ar trebui să primeze în proces?
I.5.2. Ce este dreptatea?
I.5.3. Ce legătură este între morală și drept?
I.5.4. Dacă există contradicție între normele morale și legi care au prioritate ?

I.5. Adevărul și dreptatea

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu conceptele juridice de
adevăr și dreptate.

I.4. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea dezbaterilor privind noțiunile
de adevăr și dreptate.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.5.1. Care adevăr ar trebui să primeze în proces?

Din păcate experiența ne-a dovedit că judecătorul nu are întotdeauna acces la toate
probele din care să reiasă adevărul în fiecare cauză. De multe ori sunt unele probe în
favoarea unei părți și alte probe în favoarea părții adverse, lucru valabil atât în cazul
proceselor civile cât și în cazul proceselor pebale, unde cele două părți adverse sunt acuzarea
și apărarea. În astfel de situații după care probe ar trebui să se ghideze judecătorul în
adoptarea hotărârii? Părțile vor trage fiecare cumpăna de partea sa, încercând să dea
greutate mai mare probelor care le sunt favorabile și să minimalizeze valoarea probelor părții
adverse.
125
Răspuns posibil: A se vedea Sistemul juridic din Romania - raport independent - septembrie 2006: Cap II -
Consiliul Superior al Magistraturii - SoJust - Societatea pentru Justitie, publicat pe site-ul www.dreptonline.ro,
ultima vuzualizare la 19.10.2016.

50
 În acest caz judecătorul va trebui în primul rând să vadă care sunt probele sigure pe
care se poate baza în adoptarea hotărârii, înlăturându-le pe cele care sunt bazate pe simple
presupuneri ori pe supoziții. De pildă, unele dintre cele mai importante probe în proces sunt
declarațiile persoanelor care au cunoștință despre anumite fapte, dar în evaluarea acestor
declarații judecătorul trebuie să țină cont de următoarele aspecte: mărturia integrală şi fidelă
este o excepţie; orice martor sincer se poate afla în eroare; fidelitatea şi întinderea mărturiei
scade proporţional cu vechimea faptei; valoarea mărturiei nu este proporţională cu numărul
martorilor; cel mai mult deformează adevărul, martorii anormali 126.
După ce a stabilit care sunt probele sigure, judecătorul va trebui ca pe baza acestora
să verifice fiecare din versiunile oferite de părțile în cauză, astfel încât dintre aceste versiuni
să o aleagă pe cea care se potrivește cel mai bine cu aceste probe sigure.
În final, judecătorul va trebui să găsească o explicație plauzibilă pentru a înlătura
probele sigure care ar susține cealaltă variantă.
Aceasta nu înseamnă că judecătorul va trebui să aleagă varianta care este susținută de
un număr mai mare de probe sau de probe aparent mai solide, ci varianta pe care o va găsi
conformă cu adevărul obiectiv. Nu este vorba de un arbitrariu din partea judecătorului, ci de
faptul că judecătorul are datoria de a căuta cu sinceritate adevărul, indiferent cât de ascuns ar
fi acesta. Din păcate viața a arătat că nu întotdeauna părțile care se prezintă în fața
judecătorului caută cu sinceritate adevărul, ci uneori acestea încearcă să-și impună propria
minciună drept adevăr. „Din aceste pricini rezultă că judecătorul este îndatorat de a prefera
acea pretenție care i se va părea mai bine întemeiată deși n-ar fi bine sprijinită ca cealaltă.” 127
Altfel, „În ce fel un judecător ar osândi pe un om pentru că nu [a] știut să se apere?
Cum l-ar face să-și piardă pricina pentru că avocatul său nu i-a sprijinit dreptul după
cuviință. În acest chip hotărârea unei judecăți ar atârna mai mult de la avocat decât de la
judecător, dacă avocatul neîngrijind să statornicească dreptul clientului său prin toate
mijloacele necesare, impunea judecătorului legiuirea de a-și forma părerea întocmai după
cele expuse de dânsul. Pe deoparte ar fi jertfa neglijenței sau neștiința avocatuluiîmpotriva
îndatoririlor sale ar veni în sprijinul acestei neștiințe spre a face nedreptate. Ar fi orb, ca să
zic așa, după voința și plăcerea avocatului și n-ar mai avea nici o autoritate pe câtă vreme
acest din urmă ar vrea să o depărteze de clientul său; el n-ar fi decât un privitor nefolositor
triumfului minciunii pe care ar trebui să o confunde și a depărtării adevărului care ar trebui
sprijinit.”128

I.5.2. Ce este dreptatea?

La o primă vedere, ca juriști, suntem tentați să considerăm că dreptatea este
echivalentă cu legalitatea, adică este drept ceea ce este conform cu legea și este nedrept ceea
ce vine în contradicție cu legea. În realitate dreptatea este mai mult decât atât. Ea nu se
limitează doar la ceea ce prevede legea, pentru că sunt multe aspecte ale vieții sociale care
nu sunt reglementate de lege ori care sunt reglementate insuficient. Or, în aceste cazuri
dreptatea se judecă după alte criterii, pe care diferiți gânditori au încercat să le identifice de-a
lungul tipului.
Aristotel, de pildă, nu definea pe omul drept doar prin raportare la respectarea legii. El
spunea că pe lângă respectarea legii, dreptatea se mai caracterizează și prin respectarea unui
principiu al egalității : „Prin urmare drept este ceea ce-i legal și ceea ce corespunde

126
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 107.
127
A. Aman, op.cit., p. 66.
128
Ibidem.

51
egalității, nedrept este ceea ce-i ilegal și ceea ce este potrivnic egalității” 129. Egalitatea nu
este însă văzută aici în sens matematic, așa cum era ea văzută în unele filozofii socialiste, ci
în sens de proporționalitate deoarece se precizează că dacă persoanele „nu sunt egale
laolaltă, ele nu trebuie să primească egal. Dimpotrivă, certuri și plângeri provin din faptul că
sau egali nu primesc și consumă egal sau că neegali primesc și consumă egal”130 (teoria
dreptății distributive).
Alți gânditori, cum ar fi englezii Th. Hobbes și D. Hume, asociază dreptatea cu
rezultatul unor negocieri între diferite persoane care își urmăresc propriul interes. Adică este
drept ceea ce s-a stabilit prin contractele sau înțelegerile dintre persoanele care le-au încheiat
și care au dobândit astfel un avantaj reciproc. Aceasta este o viziune utilitaristă asupra
dreptății, care pleacă de la prezumția că oamenii fac înțelegeri sau încheie contracte în mod
liber, ei stabilindu-și singuri cât este drept să ofere și să primească pentru un anumit lucru
(teoria dreptății ca avantaj reciproc).
Alții, cum ar fi I. Kant, dimpotrivă, consideră dreptatea ca fiind un principiu ideal,
situat deasupra acestor înțelegeri reciproce dintre oameni. Ea este un principiu abstract,
izvorât din rațiune, și este aceeași pretutindeni, nu variază de la o persoană la alta ori de la o
regiune la alta. Aceasta este o viziune idealistă asupra dreptății, asociată cu un soi de
imparțialitate abstractă (teoria dreptății ca imparțialitate).
În opinia unor autori români dreptatea este distinctă de echitate, prima fiind valoarea
juridică esențială, în timp ce aceasta din urmă este valoarea morală esențială131. De aceea ei
consideră că dreptatea este „calea de afirmare a normelor valorice ale dreptului. Dreptatea
devine un act cultural spiritual, ca sentiment şi semnificaţie şi un act juridic, ca tehnică
juridică de realizare”, în timp ce echitatea este „valoarea morală, în baza căreia se realizează
valoarea de dreptate”132. Diferența dintre ele constă în aceea că „Dacă dreptatea cere
absolutul, echitatea cere înțelegerea” (a înțelege înainte de a judeca, cum spunea
Malraux) 133.
Faptul că dreptatea este valoarea juridică esențială nu înseamnă că omul legii ar putea
să pună întotdeauna dreptatea înaintea legii, adică să înlăture legea atunci când el ar
considera că aceasta este nedreaptă. Legea trebuie interpretată în conformitate cu spiritul ei,
care este dreptatea, dar aceasta nu înseamnă că ar fi posibilă și o interpretare împotriva a
ceea ce spune legea (contra legem). Omul legii nu este un filozof care să își creeze sisteme
proprii ale dreptății, ci el trebuie să se raporteze întotdeauna la interpretarea legii impusă de
doctrina și jurisprudența majoritară. Altfel riscă să greșească dacă se va conduce doar după
părerea sa proprie.
Chiar dacă aparent are o marjă mare de apreciere în luarea deciziilor, „judecătorul
vorbeşte în numele legii, nu al său, fie că e vorba de dreptate distributivă a egalităţii (a
aplicării prevederilor legale în raport de fapte şi în mod egal), dreptate corectiva (a
remedierii prejudiciilor produse prin încălcarea normelor) sau dreptatea comutativă (a
respectării obligaţiilor contractuale), pentru că, deşi biologic, oamenii sunt inegali, fiind,
aşadar, unicate, iar printr-o justiţie egală, ei îşi realizează egalitatea în societate” 134.

129
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 96.
130
Idem., p. 100.
131
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 36.
132
Idem, p. 49-50.
133
Idem, p. 50.
134
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 123.

52
 S-a pus deseori problema crizei în care se află justiţia în acest moment, având în
vedere că hotărârile judecătoreşti nu par să exprime de multe ori valoarea dreptăţii. Una din
cauzele acestei crize a fost identificată în faptul că «O hotărâre judecătorească nu se pronunță
în numele dreptății ci, „în numele legii”, adică în numele unei ordini construite de o voință
politică temporară pentru realizarea unor interese, de asemenea, temporare cufundate în
particularitatea lor și de multe ori contrare binelui comun, și nu așa cum ar fi firesc în numele
ordinii date și nu construite a valorilor exterioare justiției dar care reprezintă adevărul și
scopul acesteia. Doctrina afirmă că judecătorul pronunțând o hotărâre „spune dreptul”. Ar fi
bine să fie așa. În fapt, de cele mai multe ori, magistratul prin hotărârea judecătorească
pronunțată „spune legea”- atunci când o face-încercând să includă sentința sa în ordinea legii,
care nu este neapărat și ordinea dreptății.»135

I.5.3. Ce legătură este între morală și drept?

De-a lungul timpului s-au descoperit multe puncte comune între morală şi drept. În
vechime nu se concepea nici măcar uzarea de propriul drept într-un mod care să conducă la un
rezultat inacceptabil din punct de vedere moral, acest lucru fiind sancţionat ca abuz de drept.
Romanii au fost primii care au transpus acest mod de gândire în reguli de drept, consacrând
expresii precum „summum ius summa iniuria, cea care ne spune că un drept extrem constituie
o nedreptate, malitiis non indulgendum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgență
față de cei animați de rea-credință, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt sancționate
atât actele juridice încheiate prin fraudă cât și toate consecințele lor subsecvente, sau male
enim nostro iure uti non debemus care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru”136. Din
toate aceste citate latine rezultă obligaţia clară instituită în dreptul roman de a nu exercita în
mod abuziv propriile drepturi, adică de a nu le exercita într-un mod care să contravină
moralei.
Sub presiunea jurisprudenței teoria abuzului de drept a intrat în terminologia juridică
de uz la începutul veacului trecut, ceea ce l-a determinat pe Raymond Saleilles să propună,
prin Raportul prezentat în anul 1905 Comisiei de revizuire a Codului civil francez,
introducerea unei prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis
abuzul de drept şi, deși propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv
dreptul, ea a rămas ca un reper important în evoluția teoriei abuzului de drept 137. Ceva mai
târziu, Georges Ripert, autorul unei lucrări de referință vizând interferența regulii morale în
obligațiile civile, are în vedere abuzul de drept ca „o greșeală care constă într-un exercițiu
anormal al dreptului, pentru că impune omului datoria de a nu dăuna altuia” 138. Or, datoria de
a nu dăuna altuia este în esenţă una morală, care are prioritate chiar şi în faţa exercitării unui
drept subiectiv. Este ceea ce a spus John Stuard Mill că „libertatea mea se termină acolo unde
începe libertatea celuilalt”.
Morala şi dreptul mai au un punct comun, anume acela că ambele nu sunt ştiinţe
descriptive, ci ştiinţe normative. Ele nu se mulţumesc doar să descrie societatea, ci vor să o
facă mai bună. Cum remarca profesorul şi avocatul Istrate Micescu, spre deosebire de

135
M. Andreescu, Criza justiţiei şi justiţia crizei, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 1.03.2016.
136
S. Neculaescu, Abuzul de drept – Sancţiune sau remediu?, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 17.10.2016.
137
Idem.
138
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, 1925, p. 171, apud. S. Neculaescu, op.cit..

53
celelalte ştiinţe, care ”se mulţumesc să constate ceea ce este şi să exprime ceea ce constată,
dreptul are o pretenţie în plus: după ce a constatat, după ce a observat, după ce a desprins
raporturile aşa cum sunt, să le judece sub unghiul de privire al valorilor morale şi, în loc de a
privi cu resemnare ceea ce este, să impună cu autoritate ceea ce trebuie să fie” 139.
Ce se întâmplă însă în cazul în care legea ar contraveni regulilor morale?
Într-o opinie s-a spus că, trebuind să aleagă între dreptate şi lege, adică între o valoare
morală care este dreptatea şi o valoare juridică, reprezentată de litera legii, judecătorul trebuie
să aleagă valoarea morală a dreptăţii. S-a spus că jurisconsulţii romani (« oracole ale
cetatilor », dupa Cicero) au apreciat că nu legea creeaza dreptul, ci fiecare caz conflictual în
parte conţine propriul său drept, ceea ce transformă legea în simplu instrument iar pe
judecător în hermeneut, nomolog (cunoscator reputat si legitim al legii – jura novit curia), dar
şi nomotet (creator de interpretări supletive, pentru el legea scrisă şi, la limita, cea naturală,
nefiind lacunară, nefiind sursa legitimă de denegare de justiţie); ca atare, între cele doua
riscuri: judecătorul «uzurpator», transgresiv prin creativitate si cel «dezertor», obedient literei,
sub justificarea inexistentei legii, încă din vechime a fost preferat primul, după cum, între cele
doua valori societale, just si legal, prioritate a fost acordata justului 140.
Credem că acest lucru nu se poate realiza decât pe calea interpretării legii, pentru că
judecătorul nu poate să ignore legea şi să dea soluţii exclusiv pe baza principiului echităţii.
Însă interpretarea trebuie să fie una în spiritul legii, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor la
adoptarea ei, fapt care îi va permite judecătorului să o interpreteze în acord cu morala. Acest
lucru nu va fi uşor, deoarece de mai mult de un secol juriştii din Europa au fost învăţaţi că
judecătorul este doar cel care aplică legea, fără să aibă posibilitatea să o judece, dacă ea este
justă sau nu. Aşa cum s-a spus „juristului european, dupa mai mult de un secol de scoală
exegetica și dupa încă o jumătate de secol de pozitivism pur, îi este foarte dificil să se
obișnuiască cu metoda teleologică de interpretare , una prin excelență jusnaturalistă si
democratică. Multe personalități reputate (Denys Simon, Bernd Rüthers, Günter Hirsch, A.
Vauchez, Paul Martens, Mireille Delmas-Marty) au scos în evidență rolul creator al
judecătorului și riscurile enorme de-a nu avea oameni ințelepți, independenți și drepți care să
poarte robele grele ale unor puteri exorbitante”141.
În acelaşi sens, un alt autor arată că «Excesiva cantonare a doctrinei juridice
contemporane pe analiza interpretativă a normelor juridice, atât de necesară de altfel, pe
normativism – dreptul înseamnă norme și numai atât, poziție exprimată de H. Kelsen în mod
strălucit -, dar refuzul dogmatic al oricărei deschideri și schimbări l-a făcut pe un reputat autor
contemporan – Mark van Hoecke – să aprecieze că doctrina juridică actuală se află, uneori,
într-o „situație schizofrenică”(!) pentru că se cantonează numai în textul juridic» 142.
Faptul că interpretarea tradițională a normelor juridice se află în criză o dovedesc și
rezultatele acesteia, de prea multe ori în raport cu alte tipuri de argumentație, puțin
previzibile, vulnerabile, fragile, schimbătoare, uneori sub semnul aleatoriului, paradoxului și

139
I. Micescu, Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000, apud. A. Troanţă Rebeleş Turculeanu, Dreptul
și obligația la pledoarie a avocatului român, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima
vizualizare la 10.12.2015.

140
Valerius M. Ciuca in dialog cu Dan Stoica despre creativitatea judecatorului si rolul lui in constructia noii
culturi juridice europene, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 12.07.2010.

141
Ibidem.
142
I. Craiovean, Interpretare şi hermeneutică în drept, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 3.07.2015.

54
perplexității143. Din acest motiv se propune o utilizare de către interpretul legii a mijloacelor
hermeneuticii, ca ştiinţă a înţelegerii textelor sau mesajelor (de la Hermes, zeul care
transmitea către muritori mesajele zeilor).
Într-o altă opinie s-a susţinut că nu se poate da prioritate valorilor morale atunci când
acestea vin în conflict cu legea, ci trebuie aplicată legea. S-a spus că este discutabil „importul
axiologiei în domeniul dreptului”, deoarece „Valorile – etice, politice, economice, sociale,
culturale – sunt percepute şi apreciate diferit de la caz la caz” 144. În argumentarea opiniei sale
acest autor arată că „Fiecare categorie socio-politică şi fiecare epocă îşi are propria grilă şi
ierarhie de valori; acestea pot foarte bine să coincidă în multe privinţe, dar mereu vor fi ordini
şi priorităţi diferite în apărarea lor. Factorii de decizie (guvernanţi, parlamentari, judecători)
sunt şi vor fi tentaţi frecvent să considere propriile lor judecăţi de valoare drept determinări
obiective ale sensului textului constituţional. În acest sens, limitarea clasică a competenţei
statului numai cât priveşte comportamentul exterior al cetăţenilor este alterată prin aceea că
autorităţile statului cenzurează modul de exercitare a libertăţilor cetăţeneşti în funcţie de
valorile pe care se cred îndreptăţite sau chiar obligate să le promoveze. Nu mai puţin însă,
paradigma statalităţii moderne nu pune la dispoziţia interpreţilor nici un criteriu obiectiv,
verificabil raţional, prin care valori diferite şi de multe ori concurente să poată fi comparate,
stabilindu-se astfel o ordine de prioritate a acestora, în funcţie de anumite categorii de situaţii
de fapt. Astfel stând lucrurile, a pretinde cetăţenilor statului modern ataşamentul interior faţă
de valori şi principii, oricare ar fi ele, nu înseamnă altceva decât a-l desfiinţa pe acesta din
urmă ca stat de drept prin instaurarea unei tiranii a valorilor” 145.
Din cauza dificultății de departajare dintre drept și morală a fost foarte greu de găsit o
definiţie exactă a dreptului. Definiția dată dreptului în antichitate de către Publius Iuventius
Celsus pare a fi cea mai sintetică şi cuprinzătoare: ”Ius est ars boni et aequi” (Dreptul este
arta binelui și a echității). Această misiune ideală a dreptului de a asigura binele și echitatea
între membrii societății a fost considerată destul de utopică, iar pentru a putea fi înfăptuită s-a
spus că legiuitorul trebuie să facă legile în așa fel încât destinatarii lor să și le asume, să le
considere ca și când ar fi fost făcute de ei146. S-a subliniat însă că legea este doar o parte din
drept și anume, proba scrisă a dreptului; ea nu este în niciun caz însuși dreptul, rezultând cu
prisosință că dreptul are o sferă mai largă decât dreptul pozitiv și că departajarea dreptului de
forță are drept condiție esențială existența unui drept natural a cărui menire este umanizarea
dreptului pozitiv și, dacă este cazul, limitarea lui 147.
Probabil că acesta este raportul dintre lege și morală, în sensul că legea pozitivă
reprezintă o mică parte vizibilă (vârful icebergului), în timp ce morala reprezintă partea
nevăzută a normelor, care este însă mult mai substanțială.

I.5.4.Dacă există contradicție între normele morale și legi care au prioritate ?

Într-o direcție care își are originea în dreptul continental, se consideră că legea trebuie
aplicată întotdeauna în așa fel încât să fie în concordanță cu morala. Această concepție are

143
Idem.

144
M. Duţu, Statul de drept şi valorile sociale, articol disponibil la adresa de internet
ttp://www.wolterskluwer.ro/info/articole/statul-de-drept-si-valorile-sociale/ , ultima vizualizare la 17.10.2016.

145
Idem.
146
I. Dogaru, O viaţă dăruită dreptului, interviu publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare
la 22.02.2016.
147
Idem.

55
la bază ideea că omul are sădită în el legea morală și că oricine poate cunoaște ce e just și ce
este injust. Aceasta nu înseamnă că judecătorul poate să lase deoparte legea și să stabilească
regulile pe care le crede el juste, ci că el trebuie să interpreteze dispozițiile legale în spiritul
de dreptate și de echitate care trebuie să le domine. Altfel cel care aplică legea doar după
propria conștiință morală riscă să ajungă un tiran, din cauza încrederii prea mare în
capacitatea sa de a stabili ceea ce este drept și ceea ce este nedrept și își „întemeiază
hotărârea pe niște rațiuni deșarte, lăsând pe cele mai bune; mulțumindu-se pe știința ce a
dobândit neîngrjindu-se a mai învăța ceea ce nu cunoaște și care se cuvine a le ști, se
întemeiază pe luminile duhului său și nu dă nicio atenție la a asculta ceea ce este de datoria
lui să asculte.”148 De aceea, soluția este ca judecătorul să se conformeze spiritului legii, fără
a crea el însuși legi pe care să le considere mai morale decât cele adoptate de legiuitor.
Într-o altă opinie, care își are originea în sfera gândirii anglo-saxone, se susține că nu
interesează conținutul moral al legii, ci rezultatul aplicării ei. De altfel, au fost și vor mai fi
legi considerate imorale de opinia publică și, cu toate acestea, ele s-au aplicat (de ex. legile
din perioada nazismului sau comunismului). Legea nu este decât o abstracțiune, o „profeție”
că dacă cineva (o persoană abstractă) ar face ceva el ar putea suferi niște consecințe
dezagreabile 149. Se consideră în această opinie că modul concret în care legea este aplicată
depinde de mai mulți factori, de circumstanțe, de nuanțe care vor fi dezvăluite în fața
instanței de reprezentanții acuzării și ai apărării și din acest motiv adevărul se poate stabili
doar la sfârșitul procesului, nefiind niciodată atât de evident încât să-l proclame oricine.
În al doilea rând, se consideră că luarea unei decizii judiciare nu este rezultatul
abstract al unei operațiuni logice de suprapunere a faptelor peste ipoteza descrisă în textul
legii. Holmes arată că decizia juridică nu se ia exclusiv pe baze logice, ci depinde de
aprecierea (care nu este niciodată absolut certă și complet unanimă) a greutății unor temeiuri
legale, temeiuri care, la rândul lor, nu fac decât să reflecte obișnuințele de gândire ale opiniei
publice150. Obiceiurile și opiniile comunității sunt însă schimbătoare. Așadar, modul concret
în care va fi aplicată legea are întotdeauna o doză de relativism. Doar instanțele de judecată,
prin hotărârile definitive, pot stabili conținutul legii; până atunci acesta este relativ,
interpretabil, motiv pentru care el și este văzut în mod diferit de acuzare și de apărare.
De exemplu, o instanță de judecată are de soluționat o cauză, în care un angajat
invocă anumite clauze împovărătoare din contractul de muncă. Angajatul susține că la
momentul angajării a fost nevoit să semneze contractul de muncă în forma aceasta excesiv
de injustă pentru el, pentru că altfel nu era angajat, și, în plus, nici nu a prevăzut că în viitor
contractul va deveni atât de împovărător pentru el. Angajatorul susține că dreptatea în
această cauză rezultă din respectarea de către ambele părți a contractului de muncă încheiat
în mod liber. Alte norme aplicabile în cauză nu există, iar o idee abstractă de dreptate nu
poate sta la baza modificării convenției încheiate de părți. Susține că drept este ca fiecare
parte să-și respecte obligațiile liber asumate. În prima concepție enunțată, instanța ar da
câștig de cauză angajatului, pentru că obligațiile contractuale asumare ar contraveni ideii de
dreptate, în timp ce în cea de-a doua concepție, ea ar da dreptate angajatorului, pentru că în
contractul semnat de părți au fost consemnate obligațiile fiecăruia.

148
A. Aman, op.cit., p. 64.
149
O.W. Holmes, The Path of the Law, Feinberg, Gross (eds), 1995, p. 169, apud. A.P. Iliescu, Influențe ale
filosofiei asupra deontologiei juridice. De la ipoteze asupra naturii legii la practica juridică și problemele ei
etice, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca, 2008, p. 15.
150
Idem, p. 16.

56
 Dacă aplicarea strictă a legii vine în contradicție cu ceea ce majoritatea consideră
că ar fi just, ce ar trebui să prevaleze?
O primă opțiune la această dilemă este aceea ca cel care aplică legea să considere că
datoria sa este doar să o aplice, fără să se mai intereseze de consecințele ulterioare ale actului
său. Totuși, așa cum s-a spus, în condițiile conștientizării complexității vieții profesionale,
profesionistul nu mai poate rămâne un „executant orb”, insensibil la consecințele potențiale
ale actelor sale pentru sine și pentru ceilalți 151.
De exemplu, o persoană sustrage un bun cu o valoare modică în condiții în care legea
nu ar permite decât aplicarea unei pedepse cu închisoare în regim de detenție. Este justă
aplicarea unei astfel de pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenție? Dacă
aceasta este singura modalitate prevăzută de lege, ce ar putea să facă judecătorul dacă are
convingerea că o astfel de pedeapsă ar fi injustă? Ar trebui să țină cont de conștiință sau de
lege?
Aici, răspunsul poate veni din faptul că doar în epoca modernă, dreptul este definit ca
fiind ceea ce este reglementat în lege (dreptul pozitiv). Pentru cei din vechime, ideea de
„drept” sau de „just” trimitea totodată la cea de „conștiință dreaptă”, așadar la un concept
care era asociat cu ideile de justiție, etică și bine; atunci când însă un termen este redus doar
la una din accepțiunile sale (în acest caz conceptul de „drept” este redus doar la definiția sa
pozitivistă, adică la ceea ce este reglementat în lege), el este sărăcit, la fel ca un individ care
se închide în două sau trei idei, refuzând să accepte și altă viziune asupra lumii 152.
Au fost mai multe opinii exprimate de-a lungul timpului (John Woolman, Mohanadas
Gandhi, Martin Luther King jr.), conform cărora oamenii trebuie să respecte legile, cu
excepția acelor situații în care respectarea legilor este limitată de circumstanțe; agenții morali
trebuie să încalce legea doar dacă acest lucru este necesar pentru a îndeplini un principiu
moral important - și niciodată doar pentru un câștig personal153.
În antichitate se făcea o distincție între noțiunea de drept și cea de echitabil,
considerându-se că acolo unde aplicarea dreptului ar conduce la soluții injuste, trebuie
aplicată echitatea, pentru că aceasta este mai bună: „Dreptul și echitatea sunt deci același
lucru, și deși amândouă sunt excelente și bune, totuși echitatea este un lucru mai bun” 154.
Potrivit aceste concepții dreptul se aplică cu prioritate, dar pentru că acesta nu poate
reglementa toate situațiile concrete, nefiind posibilă aplicarea lui în unele cazuri, echitatea
vine să corecteze această situație: „Dacă, prin urmare, legea vorbește în general, dar in
concreto se ivește cazul care e cuprins în dispoziția generală, atunci considerându-se că
legiuitorul neglijează acest caz, și vorbind în general, a greșit, se făptuiește potrivit când se
îndreaptă ceea ce s-a neglijat, așa cum legiuitorul însuși, dacă ar avea cazul înaintea sa ar
face-o, și dacă l-ar fu cunoscut, ar fi hotărât în lege cele necesare. De aceea echitabilul este
un drept și mai bun decât un anumit drept, dar nu mai bun decât dreptul absolut, ci decât acel
drept care, deoarece nu cunoaște nicio deosebire, e defectuos. Și aceasta este natura
echitabilului: el este o corectură a legii, acolo unde aceasta din pricina formulării sale

151
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, op.cit., p. 16.
152
Jean-Jacqes Sarfati, L'étude du droit positif chez les post-socratiques et les raisons d'être d'un possible
”déclin” contemporain de la pensée sur le droit, în Etică și cultură profsională, de I. Copoeru, N. Szabo
(coordonatori), Casaa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 37.
153
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale
procesului decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 28.
154
Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 115.

57
generale rămâne defectuoasă” 155. Această concepție a lui Aristotel a stat la baza formării
conceptului de „equity” din dreptul anlgo-saxon și la pronunțarea hotărârilor în echitate, de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Sunt însă și opinii în sensul că „Dacă judecătorul încalcă legea, el poate prejudicia
reputaţia funcţiei sale, poate încuraja nerespectarea legii, şi poate afecta încrederea
publicului în integritatea puterii judecătoreşti însăşi. Însă nici această regulă nu poate fi
absolută. Un judecător din Germania Nazistă ar putea să nu încalce principiile justiţiei prin
aplicarea mai relaxată a Legii de la Nuremberg privind discriminarea rasială. Acelaşi lucru ar
fi valabil şi pentru un judecător din cadrul apartheid-ului din Africa de Sud. Uneori
judecătorul poate, în funcţie de natura funcţiei sale, să se confrunte cu obligaţia de a aplica
legi care sunt contrare drepturilor omului şi demnităţii umane. În acest caz, judecătorul poate
simţi mai degrabă că este obligat să demisioneze din funcţia de judecător, decât să
compromită obligaţia judiciară de aplicare a legii. Judecătorul este obligat să aplice legea.
Aşadar, el trebuie să nu fie pus într-o situaţie de conflict în respectarea legii. Ceea ce poate
părea pentru alţii o încălcare relativ minoră, poate atrage publicitatea, afectând reputaţia
judecătorului şi crescând întrebările asupra integrităţii lui şi a corpului de judecători.”156

Exemple de citate relevante:

Numai proştii îşi denumesc bunul plac libertate. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus)
(cca 56-117)
Ce este libertatea? O conştiinţă curată. Periandru din Corint (666-586 î.Hr.)
Omul cinstit şi cel necinstit se cunosc nu doar după ceea ce fac, ci şi după ceea
ce-şi doresc. Democrit din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)

Să ne reamintim...
1. Doar în epoca modernă, dreptul este definit ca fiind ceea ce este reglementat în
lege (dreptul pozitiv). Pentru cei din vechime, ideea de „drept” sau de „just” trimitea
totodată la cea de „conștiință dreaptă”, așadar la un concept care era asociat cu ideile
de justiție, etică și bine.
2. Suntem tentați să considerăm că dreptatea este echivalentă cu legalitatea, adică
este drept ceea ce este conform cu legea și este nedrept ceea ce vine în contradicție
cu legea.

Rezumat
Acesta este raportul dintre lege și morală, în sensul că legea pozitivă reprezintă o
mică parte vizibilă (vârful icebergului), în timp ce morala reprezintă partea nevăzută
a normelor, care este însă mult mai substanțială.

155
Ibidem.
156
Comentariu asupra Principiilor de la bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 77.

58
 Test de evaluare a cunoştinţelor

X este avocatul inculpatului Y, acuzat de săvârșirea unui jaf la o bancă.

Din interceptarea convorbirilor dintre cei doi rezultă că avocatul i-a spus
inculpatului Y că poate să se ascundă al el acasă, pentru că nu va fi căutat de
poliţie în acel loc. A fost în acest caz încălcată confidenţialitatea convorbirilor
dintre inculpat şi avocatul său?

Unitatea de învăţare I.6. Luarea deciziilor în profesiile juridice.

Cuprins
I.6.1. Cât de grea este luarea deciziilor în profesiile juridice?
I.6.2. Ce instrumente pot fi folosite pentru rezolvarea dilemelor etice în profesiile
juridice?
I.6.3. Modelul procesului etic de luare a deciziilor

I.6. Luarea deciziilor în profesiile juridice.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu dificultățile de luare a
deciziilor de ctre profesioniștii dreptului.

I.6. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea dezbaterilor privind luarea
deciziilor.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.6.1. Cât de grea este luarea deciziilor în profesiile juridice?

Prin natura sa, activitatea juridică presupune deseori luarea unor decizii care implică
de multe ori aspecte morale sau etice. Orice persoană care exercită o profesie juridică este
pusă deseori în activitatea sa profesională în situația de a lua decizii susceptibile de
interpretări sub aspectul moralității lor, nu doar persoanele care sunt investite cu luarea unor
decizii cu caracter obligatoriu cum sunt judecătorii sau procurorii.

59
 Așa cum s-a spus, în fiecare caz particular, judecătorul este obligat să decidă ceea ce
este rezonabil, iar procesul de alegere între principii etice concurente în situații concrete
dezvăluie caracterul complex și ambiguu al majorității judecăților etice 157.
Chiar dacă deciziile aparținând judectorilor și procurorilor sunt mai des puse în
discuție sub aspectul componentei lor morale, fapt justificat de caracterul lor obligatoriu și
de imlicațiile lor cu privire la drepturile și libertățile celorlalți, nici reprezentanții celorlalte
profesii juridice nu sunt scutiți de „judecarea” activității lor prin această perspectivă. Este
mai puțin grav sub aspect etic un comportament neadecvat al unui avocat față de un
comportament la fel de neadecvat al unui judecător? Are vreo relevanță sub apect moral
faptul că primul ia decizii cu caracter obligatoriu pentru mai multe persoane, apte a fi puse
în executare prin constrângere, în timp ce al doilea ia decizii relevante pentru clientul său
ori pentru alte persoane individualizate? În fața moralei poate fi o diferență substanțială
între cei doi?
În activitatea lor, persoanele aparținând profesiilor juridice, fie că sunt judecători,
procurori, avocați, consilieri juridici etc., trebuie să ia decizii care pot afecta viețile altora, de
mule ori deciziile trebuind luate într-un timp foarte scurt. De pildă, în materia luării măsurii
arestării preventive, toți factorii implicați trebuie să decidă foarte repede ce vor face în
legătură cu această măsură. Dacă din punct de vedere al consecințelor legale se pare că
greutatea deciziei cade pe umerii judecătorului, din punct de vedere al consecințelor morale
greutatea deciziei cade la fel pe umerii tuturor persoanelor implicate în actul de justiție
(procuror, avocat, consilier juridic, etc.). Procurorul sau avocatul nu se va putea exonera în
fața celorlalți și în fața propriei conștiințe de responsabilitatea morală a actului lor, dacă
acesta a fost unul inadecvat din acest punct de vedere.
Din acest motiv reprezentanții profesiilor juridice se pot simți adeseori „stresați
moral” ori nesiguri în legătură cu modul în care ar trebui să acționeze ca să îmbine în modul
cel mai adecvat obligațiile profesionale cu cele morale. Astfel, procurorul de ședință poate să
nu fie pe deplin convins în sinea sa că inculpatul trebuie să fie arestat preventiv pentru
infracțiunea comisă, însă îndeplinirea atribuțiilor profesionale îi impun să susțină în fața
judecătorului propuerea de arestare formulată de parchetul din care face parte. Or, avocatul
poate să fie în sinea sa convins că inculpatul pe care îl apără trebuie să fie arestat preventiv,
însă îndeplinirea atribuțiilor profesionale îi impun să susțină în fața judecătorului respingerea
propunerii de luare a măsurii arestării preventive. Aceste dileme etice ale procurorului sau
avocatului sunt la fel de dificile ca cea pe care o are judecătorul cauzei în legătură cu
caracterul just au injust al hotărârii pe care o va pronunța cu privire la propunerea de luare a
măsurii arestării preventive. Atât judecătorul, cât și avocatul sau procurorul pot să nu aibă
certitudinea că actul lor este unul care împacă într-un mod cât mai adecvat valorile lor
personale și cele profesionale, putându-se confrunta deseori în luarea deciziilor cu propriile
emoții foarte puternice, cum ar fi compasiunea, frica sau furia. Ce ar trebui să facă
judecătorul, procurorul sau avocatul într-un astfel de caz? Poate el să facă abstracție în
mod deplin de aceste sentimente, în luara deciziei? Care ar fi cel mai adecvat
comportament, din punct de vedere etic?
Deși ar dori poate de multe ori să nu fie pus în situația de a lua o decizie grea, cu
implicații deosebite de natură afectivă, reprezentantul profesiei juridice va fi obligat să o facă
pentru că acest lucru intră în atribuțiile ale profesionale. Un răspuns banal ar fi acela că

157
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în
în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj
Napoca, 2008, p. 258.

60
acesta trebuie să lase deoparte „povara” afectivă și să ia decizia exclusiv printr-o analiză
rațională a cauzei. Aceasta este și imaginea care s-a consacrat în legătură cu „omul legii”,
care are ca instrument de lucru doar rațiunea, simbolizată prin balanța pe care zeița Themis o
ține în mâna dreaptă.
Este adevărat că analiza rațională are un rol important în luarea celor mai bune
decizii, însă cetătorii au demonstrat că deciziile etice sunt mai complexe, iar cele mai bune
decizii se iau atunci când procesele cognitive sunt completate cu un grad înalt de
conștientizare a factorilor intuitivi, emoționali sau a altor factori nonraționali, inerenți în
deliberările complexe158. De multe ori, profesionistul nici nu este conștient de prezența
factorilor nonraționali în luarea deciziei. Rațional pot fi găsite argumente în favoarea multor
decizii, chiar dacă acestea nu sunt conforme normelor atice sau morale, în timp ce afectele
pot să nu fie la fel de ușor „păcălite”. Sentimentul de disconfort simțit de o persoană care nu
a luat cea mai bună decizie din punct de vedere moral persistă chiar dacă din punct de vedere
rațional decizia este justificată. De aceea nu ar putea fi ignorați total acești factori
nonraționali în luarea unor decizii care presupun dileme etice în domeniul judiciar. De multe
ori, atunci când este pus în fața unei dileme etice, profesionistul nici nu conștientizează acest
lucru. El nu acționează rațional, ci acționează aproape instinctiv, pe baza experiențelor
acumulate anterior, a educației, a valorilor însuțite, a afectelor și sentimentelor de moment.
Așa cum subliniază prihologii „Cercetarea comportamentală a arătat că judecata nu este în
mod necesar corectă și că oamenii, în mod frecvent, nu se comportă rațional. Deciziile nu
sunt bazate pe starea obiectivă a lumii, ci mai degrabă pe experiențele noastre subiective
despre lume. La fel și capacitatea umană de raționalizare este finită, iar limitele ei conduc la
tendințe importante și confuzii problematice.”159
Profesionistul dreptului trebuie să fie conștient că în materie de morală, orice decizie
ar lua, el poate greși în alegerea făcută. De multe ori este posibil ca decizia luată în astfel de
situații concrete să fie considerată ulterior, de alte persoane sau chier de el însuși, ca fiind
una discutabilă. Important este ca profesionistul că înveșe ceva din greșelile făcute,
sinceritatea și atitudinea critică față de adevăr și erorile posibile fiind primele îndatoriri ale
acestuia160.
Este posibilă greșala în luarea deciziilor în primul rând din cauza faptului că atunci
când sunt puși în fața unei dileme care necesită un răspuns urgent (cum sunt multe dintre
dilemele morale în fața cărora sunt puși profesioniștii dreptului) oamenii au tendința de a
soluționa această dilemă în mod rapid, fără o analiză farte detaliată a argumentelor pro și
contra. Așa cum s-a observat, oamenii sunt mai înclinați să-și diminueze autocontrolul atunci
când încărcătura cognitivă, sau „lățimea de bandă”, este suprasolicitată; în consecință, sunt
mai înclinați să se concentreze prea mult asupra problemei imediate și cad pradă
impulsurilor lor161. De pildă, atunci când merge la un salon de coafură, pentru o întâlnire
urgentă și foarte importantă, judecătoarea constată că urmează să fie coafată de o persoană

158
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale
procesului decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 28.
159
M.D. Rogerson, M.C. Gottlieb, M.M. Handelsman, S. Knapp, J. Younggren, Nonrational processes in ethical
decision making, 2011, American psychologist, 66, 614 – 623, http://dx.doi.org/10.1037/a0025215 , apud. S. J.
Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.
160
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 175.
161
S. Mullainathan, E. Safir, Sarcity: Why having too little means so much, New York, NY: Times Books, 2013,
apud. S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.

61
pe care a condamnat-o cu puțin timp în urmă, pentru săvârșirea unei infracțiuni de violență.
În acest caz va trebui să ia rapid decizia dacă va rămâne sau nu în salon.
De multe ori decizia luată se va dovedi a fi una greșită abia ulterior actului, întrucât
la momentul luării ei profesionistul nu a cunoscut toți factorii implicați, toate circumstanțele
în care a fost pus să acționeze. De pildă, acesta nu și-a dat seama de unele aspecte care ar fi
cântărit decisiv în luarea deciziei, pentru că în momentul respectiv acestea nu i-au fost aduse
la cunoștință sau nu i-a trecut prin cap să verifice acest aspect, cum ar fi cazul în care un
judecător a mers la o nuntă, invitat de un prieten apropiat, care nu i-a adus la cunoștință că la
acea nuntă va fi invitată și o persoană care are calitatea de parte într-un dosar pe care îl are
de soluționat.
Eroarea în luarea unor decizii survenite în urma unor dileme etice mai poate fi
cauzată de greșelile de percepție. De pildă, un avocat care a avut o experiență neplăcută cu
persoane care aparțin unei anumite etnii, poate fi tentat să creadă că toate persoanele care
aparțin acestei etnii sunt predispuse la acte similare, motiv pentru care refuză să le asigure
apărarea ori nu percepe circumstanțele care sunt în favoarea celor pe care îi apără. În acest
caz, eroarea de percepție survine din extrapolarea unei experienței proprii negative la toate
persoanele care aparțin unei etnii, fără a lua în considerare faptul că statistic numărul de acte
similare comise de persoanele aparținând etniei respective este egal cu cel al actelor comise
de persoanele aparținând altor etnii. În mod similar, un judecător în calea de atac poate greși
acceptând necritic o hotărâre a unui alt judecător de la instanța inferioară, pe care o
examinează în calea de atac, doar pentru că el crede că acesta este o persoană deosebit de
competentă („vede ceea ce crede”).
Astfel de erori pot fi cauzate nu doar de păreri preconcepute pe care profesionistul în
domeniul juridic le poate avea în anumite situații, ci și de conținutul afectiv al manifestării
pe care o are față de anumite persoane. Astfel, acesta este mai predispus să tolereze
comportamente de neacceptat, dacă are un sentiment pozitiv față de o persoană, după cum
este înclinat să respingă comportamente acceptabile, dacă manifestă un sentiment negativ
față de aceasta. Acest lucru nu este valabil doar pentru judecători sau procurori ci și pentru
avocați, consilieri juridici, notari etc., chiar dacă impactul unui astfel de comportament
asupra celorlalți ar fi mai redus.
La fel, prezența unui sentiment de teamă față de o anumită soluție poate determina
profesionistul în drept să aleagă o altă soluție la o dilemă etică, deși argumentele soluția
contrară ar fi fost mai potrivită pentru realizarea binelui general. De obicei, în astfel de
cazuri profesionistul nici nu evaluează corect riscurile pe care le-ar putea suporta în cazul
luării decizii pe care, din punct de vedere rațional ar considera-o cea mai bună, teama
făcându-l să supraevalueze eventualele riscuri. De pildă, un magistrat poate fi tentat să
respingă orice gest sau orice acțiune, de teamă să nu fie considerat părtinitor, chiar dacă un
astfel de gest sau acțiune ar fi fost necesare în contextul respectiv. Un avocat ar fi tentat să
renunțe unilateral la contractul încheiat cu clienta sa, deși aceasta ar avea nevoie de asistență
de specialitate, de teamă ca nu cumva insistențele acesteia de a se întâlni să nu fie
interpretate ca aspecte ale unei relații intime.
Trebuie subliniat totuși că sentimentele pot să ajute de multe ori la soluționarea unei
probleme etice dacă nu ajung să domine complet rațiunea. Este benefică o implicare afectivă
moderată în sluționarea unei probleme, pentru că aceasta poate ajuta la înțelegerea mai bună
a situației celorlalți (empatie), poate genera motivație pentru înfruntarea obstacolelor, ș.a..
Ele nu trebuie însă să acapareze total sau preponderent luarea deciziei. Dacă un judecător de
penal este dominat de sentimente de compasiune, nu va fi un bun judecător, fie pentru că
deseori va fi nevoit să ia decizii care provoacă suferință inculpatului sau membrilor familiei
acestuia, fie pentru că va fi tentat să se identifice cu suferința persoanei vătămate, pierzându-
și astfel obiectivitatea. S-ar putea susține chiar că lipsa totală a sentimentelor în luarea

62
deciziei este de natură să afecteze luarea acesteia, pentru că omul este caracterizat și prin
latura aceasta afectivă.
În alte cazuri greșeala etică este posibilă pentru că persoanele au standarde etice
diferite, iar subiectul putea crede la momentul acțiunii că aceasta era una conformă
principiilor etice, deși în realitate, pentru cei mai mulți colegi de-ai săi aceasta ar fi
contravenit acestor principii. De pildă, pentru un judecător cântatul la petrecerile la care
participă multe persoane necunoscute poate fi un act conform principiilor eticii profesionale,
dacă acesta are un grup de prieteni apropiați care se manifestă frecvent în mod similar, în
timp ce pentru majoritatea colegilor săi acest act ar putea fi considerat unul care ar aduce
atingere imaginii justiției. Din acest motiv, este recomandabil ca în situații de dileme etice
subiectul să solicite părerea unei alte persoane, înainte de luarea deciziei. Chiar dacă mândria
profesională l-ar putea determina să nu apeleze la părerea unei alte persoane, deoarece acest
lucru ar putea fi interpretat ca o lipsă a competențelor profesionale, profesionistul trebuie să
aibă responsabilitatea asumării dilemei în care se află.
Ca o concluzie se poate prelua afirmația că «o diversitate de predispoziții inerente și
naturale influențează procesul de luare a deciziilor etice în moduri insidioase și adeseori
dăunătoare, care de multe ori scapă capacității noastre de conștientizare. Acești factori sunt
ubicui și nu sunt restricționați la anumite situații, nici nu se regăsesc doar la practicienii
„neetici”; acești factori sunt fenomene inerente, ce țin de funcționarea minții umane» 162.
Profesionistul juridic trebuie să fie conștient de următoarele riscuri care pot interveni
în luarea deciziilor de natură etică sau juridică: încrederea exagerată în calităţile proprii;
rutina (stereotipia); bănuiala excesivă bazată pe idei preconcepute; aroganţă sau vulgaritatea
în locul sobrietăţii şi autorităţii; vanitatea şi orgoliul datorat rigidităţii de caracter; graba,
nervozitatea sau impulsivitatea163.
Văzând în câte moduri se poate greși, ajungem să ne întrebăm cât de greu este să
procedăm corect în diferitele situații în care viața ne pune pe fiecare? Răspunsul la
întrebarea asta a fost dat cu multe secole în urmă și el ar trebui să ne pună pe gânduri: „se
poate greși în diferite moduri – răul aparține nemărginitului, cum ziceau Pitagoreeni în chip
figurativ, binele însă finitului, - pe când nu se poate făptui potrivit decât într-un singur mod;
de aceea a greși e ușor, dar greu a făptui potrivit. Căci e ușor să greșești ținta, dar greu s-o
nimerești. Și din această privință, prin urmare, exagerarea și lipsa aparțin viciului, mijlocul
însă virtuții.”164
În această din urmă propoziție Aristotel ne dă și regula de aur, de care să ne ținem
pentru a evita pe cât se poate greșelile în domeniul eticii, aceeasta fiind aceea a păstrării căii
de mijloc, văzută ca o cale a virtuții. Sfatul său este cu atât mai mult valabil în domeniul
juridic, definit prin excelență ca fiind unul al echilibrului, al echității. Or, soluțiile extreme
sunt mai predispuse la a provoca erori, față de cele moderate, indiferent cât de bune ni s-ar
părea ele la un moment dat.
Dacă mulți oameni ar putea să-și dea seama când o soluție este extremă, pentru că ea
este exagerată, puțini sunt cei care reușesc să găsească exact soluția de mijloc, respectiv cea
mai echilibrată în situația dată. Sfatul dat de Aristotel pentru a reuși este acela să fugim de
plăcere, pentru a fi siguri că în decizia pe care o luăm nu suntem influențați de aceasta: „Mai
trebuie să considerăm spre ce înclinăm noi înșine cel mai mult, iar în această privință
indivizii sunt din capul locului foarte deosebiți. Încotro însă stă înclinația noastră, aceasta ne
trădează însușirea noastră particulară de a simți plăcere și durere. Așa că trebuie să căutăm a
162
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.
163
A se vedea Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 173.
164
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 44.

63
ne da de partea cealaltă cu străduință proprie. Căci depărtându-ne astfel cât se poate de mult
de greșeală, vom ajunge la mijloc, asemănător cum se face pentru a îndrepta un lemn
încovoiat. În toate aceste lucruri trebuie să ne păzim cel mai mult de plăcere și de ceea ce o
produce, deoarece aici nu judecăm ca judecători nemituiți.”165 Nici aceasta nu trebuie să fie
însă o regulă absolută, deoarece pot fi lucruri bune care să ne facă plăcere (probabil mai rar)
și pot fi lucruri rele care să producă acest lucru (probabil mai des). Evident că de acestea din
urmă ar trebui să fugim, atunci când trebuie să luăm o decizie, iar nu de primele.

I.6.2. Ce instrumente pot fi folosite pentru rezolvarea dilemelor etice în

profesiile juridice?
Pentru rezolvarea ilemelor etice în profesiile juridice pot fi folosite instrumentele
dezvoltate de-a lungul timpului pentru rezolvarea oricăror dileme morale.
În luarea unor decizii în caz de dileme morale teologia romano-catolică a dezvoltat
mai multe sisteme166, care merită a fi trecute în revistă pentru ghidarea profesionistului din
domeniul dreptului atunci când acesta ar fi pus în fața unor dileme similare de natură etică.
În acest mod s-a dezvoltat în teologia romano-catolică cazuistica în materie morală, care
reprezintă o culegere de cazuri concrete de dileme morale și de rezolvare a acestora ce a
inspirat probabil adoptarea codurilor etice de mai târziu. Or, din moment ce pentru
soluționarea acestor dileme de natură morală s-au dezvoltat o serie de metode de rezolvare,
cunoașterea lor îl poate ajuta pe profesionistul dreptului să rezolve dilemele etice în care se
va afla. În esență, acestea sunt metode sau repere date individului pus să aleagă între
respectarea literei legii și voința proprie, respectiv între lege și libertate. Deși aceste repere
se referă la legi morale, principiile instituite de ele ar putea fi transpuse la cazurile în care ar
fi vorba de norme instituite prin legi pozitive ori prin codurile etice adoptate în domeniul
profesiilor juridice. Noțiunea de „lege” va fi folosită, așadar, în cele ce urmează într-un sens
foarte larg.
Primul sistem a fost denumit tuțiorism (de la opinio tuta), care spunea că legea
trebuie respectată întotdeauna, fără nicio derogare. Fiind prea rigid în forma aceasta, s-a spus
că totuși este permisă o derogare de la lege atunci când aceasta se bazează pe o certitudine
morală, adică atunci când în mod cert comportamentul contrar legii este cel moral, iar nu cel
care ar respecta litera legii.
Pentru că certitudinea este greu de obținut în materie morală, iar cele mai multe
dileme morale au la bază doar niște supoziții, niște probabilități, s-a dezvoltat un alt sistem,
numit probabiliorismul. Acesta permitea derogarea de la litera legii dacă comportamentul
contrar legii este mai probabil să fie moral decât cel care ar corespunde literei legii.
Pentru că unii au susținut că ar trebui să se acorde prioritate libertății omului de a
acționa, ei au spus că și în cazul în care există o probabilitate redusă ca un comportament
conform voinței proprii să fie mai moral decât cel conform legii, atunci dacă o persoană ar
acționa în conformitate cu propria voință și în sens contrar acestei legi, ea tot nu poate fi
acuzată de o faptă imorală. Aceasta deoarece vrea să se încurajeze ieșirea din pasivitate a
persoanelor. De pildă, un judecător care nu știe dacă să facă sau să nu facă un gest de
consolare a unei rude a victimei, de teamă să nu fie interpretat ca o dovadă a lipsei de
imparțialitate față de inculpat, potrivit acestui sistem el este încurajat să facă gestul respectiv,
chiar dacă probabilitatea ca el să fie interpretat ca un act ce contravine eticii profesionale
este mai mare decât cea ca actul să fie considerat unul moral. Sistemul indicat pune pe
primul plan libertatea persoanei și voința de a acționa moral, fără să conteze rezultatul

165
Idem, p. 49.
166
A se vedea I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 148-149.

64
efectiv produs, considerând că oamenii greșesc mai mult prin inacțiuni decât prin acțiuni.
Acest mod de gândire a condus la crearea unui sistem foarte permisiv în materie morală,
denumit laxism, potrivit căruia comportamentul contrar legii morale este permis chiar dacă
ar fi foarte puțin probabil ca el să fie considerat unul moral.
Pentru că acest sistem era unul exagerat, care putea conduce la situații absurde, s-a
considerat că totuși ar trebui admis modul de acțiune contrar legii doar atunci când
probabilitatea ca acesta să fie moral este cel puțin egală cu cea pe care ar avea-o acțiunea
conformă legii morale, adică atunci când există motive egale pentru a opta pentru un
comportament contrar legii (equiprobabilismul).
Un alt sistem menit să corecteze neajunsurile probabilismului este
compensaționismul , care admite părerea contrară legii dacă aceasta ar avea aceeași
probabilitate să fie morală și, în plus, doar dacă s-ar adăuga obținerea unei compensații,
adică dacă s-ar obține un folos practic ce poate fi considerat moral.
Deși ar putea avea o oarecare utilitate în orientarea comportamentului etic al unei
pesoane, toate aceste sisteme s-au dovedit ineficiente pentru că nu s-au bazat pe convingerea
intimă a persoanei cu privire la adoptarea comportamentului moral, ci pe niște aprecieri
destul de generale. Rareori s-ar putea „cântări” într-un mod atât de precis care este mai
morală, legea sau voința proprie a celui care acționează în fiecare caz în parte.
Din acest motiv s-a ajuns la formularea unor reguli pentru luarea deciziilor în cazuri
îndoelnice, reguli care nu se pot încadra într-un sistem coerent de gândire, ci sunt aplicabile
în cazurile concrete, inclusiv atunci când profesionistul dreptului se află într-o dilemă etică
dacă ar trebui să acționeze într-un mod sau altul167.
a) Dacă ne îndoim asupra obligativității unei fapte, atunci s-o privim ca obligatorie și
s-o îndeplinim, fiindcă în cazul acesta nu facem nimic dăunător, ci îndeplinim mai mult
decât ne cere legea.
b) Dacă ne îndoim asupra neobligativității unei fapte, atunci s-o privim ca oprită și s-
o săvârșim, fiindcă în felul acesta nu putem veni în conflict cu legea.
c) Dacă ne îndoim ce datorie să îndeplinim când datoriile ajung în coliziune, atunci
să îndeplinim pe aceea care ni se prezintă mai însemnată, mai sigură și mai urgentă (in dubiis
para tutior eligenda)
d) Dacă ar trebui să alegem între două fapte care duc la consecințe rele, atunci să o
alegem pe cea care provoacă răul cel mai mic.
Nici aceste reguli nu pot rezolva toate dilemele etice cu care se va confrunta
profesionistul dreptului în activitatea sa, ci doar pe cele care s-ar încadra în ipotezele
descrise. De asemenea, acestea ar avea o oarecare utilitate doar pentru cei care nu și-au
cultivat de-a lungul timpului o conștiință profesională sigură, ci sunt la stadiul de conștiință
îndoielnică. Ele nu vor avea însă niciun efect pentru cei care nu și-au pus niciodată problema
educării propriei conștiințe prin autoreflecție.
Din acest motiv cel mai bun instrument pe care profesionistul în domeniul dreptului
îl poate folosi pentru luarea deciziilor cu implicații morale sau etice este dobândirea
capacității de autoreflecție. Așa cum s-a arătat, o componentă centrală a profesionalismului
este un angajament din partea practicianului respectiv de a se automonitoriza și
autoperfecționa168.
Atât judecătorul, cât și procurorul, avocatul și ceilalți profesioniști ai dreptului nu pot
lua decizii corecte din punct de vedere etic dacă nu vor deprinde exercițiul de a reflecta

167
A se vedea I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, op.cit., p. 148.
168
T.J. Wilkinson, W.B. Wade, L.D. Knock, A blueprint to assess professionalism: Results of a systematic
review, Academic Medicine, 84, 551-558, apud S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 102.

65
asupra propriei personalități sau asupra propriei competențe profesionale. Deși e foarte greu
ca o persoană să se autoevalueze pe sine în mod absolut obiectiv, un astfel de exercițiu este
esențial în activitatea profesională a juristului. Altfel, el va fi tentat doar să dea verdicte, iar
nu să asculte argumente și să le cântărească. Acest lucru ar trebui să îl facă nu doar
judecătorul, ci și ceilalți participanți la procesul judiciar, pentru că și aceștia trebuie să
cântărească argumentele pro și contra puntului de vedere pe care îl susțin în instanță. Altfel,
vor ajunge să se amăgească crezând în puncte de vedere care sunt total neverosimile și
susținându-le cu patimă, fapt care le poate atrage multe neplăceri în plan profesional.
Cel mai mare pericol pe care îl anihilează autoreflecția este cel al supraestimării
propriei persoane. Este foarte greu să iei decizii corecte atunci când ajungi să crezi despre
tine că ești foarte bun, că ești foarte competent, că ești foarte moral, etc. Această
autoamăgire sau supraestimare de sine, care îi poate lovi la fel de bine pe toți profesioniștii
dreptului dar care are implicații foarte mari în cazul judecătorilor, este poate cel mai mare
dușman al unui bun profesionist al dreptului.
În literatura de specialitate din domeniul psihologiei 169 au fost elaborate mai multe
întrebări care îl pot ajuta pe profesionist să deprindă exercițiul autoreflecției, exersându-și
astfel deprinderile etice. Acest procedeu poate fi folosit cu succes și de către un profesionist
din domeniul dreptului, în același scop al dobândirii deprinderilor etice care să îl ajute să ia
decizia corectă atunci când are anumite dileme de această natură. Pentru aceasta, în diferite
situații dificile în care va fi pus să acționeze, acesta poate să-și pună una sau mai multe din
următoarele întrebări și să acționeze în funcție de răspunsul pe care și-l va da.
Ce aș face dacă persoana în cauză nu ar fi un client (pentru avocați) ori un justițiabil,
ci ar fi o rudă a mea, un străin de pe stradă, învățătorul copilului meu, stilistul meu și așa mai
departe?
Pe baza căror valori (virtuți, principii, etc.) funcționez eu când fac speculații având la
bază diferite prejudecăți, în viața mea de zi cu zi?
Ce aș înclina să fac dacă nu ar exista niciun fel de repercusiuni personale sau
profesionale (de pildă, dacă nu ar afla nimeni niciodată ce am făcut)?
Ce aș face dacă m-aș conforma celei mai stricte interpretări a Codului etic și a altor
norme?
Ce aș face dacă nu ar exista legi care să îmi restricționeze opțiunile?
Care sunt motivațiile mele – cele pe care le-aș împărtăți altora și cele pe care le am,
dar nu sunt dispus să le admit în fața altora?
Ce aș vrea să spună prietenii sau colegii mei despre mine cu privire la această
problemă?
Care valori ale profesiei mele se suprapun cu valori pe care le am din familia mea,
din religia mea, din profesiile mele anterioare și din alte arii ale vieții mele personale?
Dacă există un conflict evident între impulsurile mele personale și obligațiile mele
profesionale,
Sunt, în general, mai înclinat să acționez în concordanță cu valorile mele personale
sau cu cele profesionale?
În această situație, sunt atras către zona personală (separare) sau către cea
profesională (asimilare)?
Care ar putea fi cauza care generează acest conflict interior?
Este o valoeare a mea, la care nu m-am gândit până acum, care ar putea justifica
acțiunile mele din ambele perspective, personală și profesională?

169
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 160 – 161.

66
 Există vreo valoare personală la care țin (de pildă, respectul) care ar putea fi mai
importantă pentru mine decât cea pe care o folosesc acum (de pildă, loialitatea față de
prieteni)?
Pot încorpora valoarea profesională cu care mă lupt acum într-o valoare sau virtute
personală pe care o am deja?
Pot modifica implementarea valorilor mele personale astfel încât acțiunile mele să
devină mai compatibile cu obligațiile mele profesionale?
Aceste întrebări îl vor ajuta pe profesionistul dreptului să rezolve în mod corect
dilemele etice în fața cărora va fi pus, doar dacă el va răspunde cu sinceritate la ele și dacă va
exersa acest lucru cât mai mult, până când va ajunge să aleagă în mod firesc conduita
recomandabilă din punct de vedere al eticii profesionale și personale.

I.6.3. Modelul procesului etic de luare a deciziilor.

Pentru că un jurist este nevoit zilnic să ia decizii, iar problemele etice de care se
lovește sunt legate de luarea acestor decizii, sunt aplicabile și în cazul său aceleași reguli ca
la orice categorie profesională confruntată cu același gen de activitate care implică luarea
unor decizii importante pentru alte persoane. Din acest motiv consider că se poate adapta la
activitatea juristului modelul procesului etic de luare a deciziilor elaborat în teoria
psihologică pentru abordarea dilemelor etice în psihoterapie 170.
Acesta presupune o abordare a problemei etice în cinci pași, plecând de la două
curente etice: etica deontologică, axată pe importanța respectării regulilor care stabilesc
obligații și interdicții, și utilitarismul, axat pe efectul pe care decizia o va avea asupra tuturor
persoanelor afectate. Curentul eticii deontologice consideră că respectarea oligațiilor și a
interdicțiilor de natură etică impuse unei persoane (de ex. judecător, procuror, avocat, etc.)
este suficientă pentru ca acesta să ajungă să aibă un comportament etic. Curentul utilitarist
consideră că nu este importantă respectarea obligațiilor și a interdicțiilor, ci rezultatul pe care
comportamentul persoanei respective îl va produce asupra altor persoane. Dacă acest rezultat
este bun, se condideră că actul respectiv a fost unul etic.
O problemă care se pune în acest din urmă caz este aceea a persoanelor care ar trebui
luate în considerare pentru evaluarea rezultatului produs? Dacă se iau în considerare doar
unele dintre persoane, este posibil ca un comportament să producă un efect benefic, în timp
ce dacă se iau în considerare alte persoane, este posibil ca același comportament să nu mai
fie considerat unul etic. De exemplu, dacă un judecător decide să fie foarte compătimitor față
de victima unei infracțiuni și reușește să o facă pe aceasta să se simtă înțeleasă, s-ar putea ca
acest comportament să nu mai fie la fel de etică din punctul de vedere al inculpatului. De
aceea o abordare etică nu se poate face doar din punct de vedere al eticii utilitariste, ci
trebuie în mod obligatoriu ca aceasta să aibă în vedere și etica deontologică. Dar nici aceasta
din urmă nu poate fi luată în consderare în mod exclusiv, pentru că este posibil ca
respectarea strictă a obligațiilor și interdicțiilor deontologice să nu producă un efect benefic
pentru nicio persoană, ci dimpotrivă, aceasta să aibă un efect dăunător pentru toată lumea.
Dacă un magistrat rămâne strict cantonat în respectarea obligațiilor și interdicțiilor luate în
mod singular este posibil ca el să nu mai vadă umanul din ceilalți, iar decizia lui să nu
folosească nimănui, ci, dimpotrivă, să producă mai mult rău în societate.
De aceea, pentru a putea asigura luarea unei decizii etice în cadrul acestui model s-a
spus că este necesară parcurgerea a cinci pași171:

170
A se vedea S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 52-162. Vom dezvolta în continuare
principalele idei ale acestui model de abordare a problemelor etice complexe, adaptându-l la peofesiile juridice.
171
Ibidem.

67
 1. Identificarea sau sesizarea problemei presupune identificarea principiilor etice
care vin în conflict: de ex. în multe situații vine în conflict valoarea imparțialității
magistratului cu valoarea cultivării relației de colaborare cu alte categorii profesionale.
Pentru aceasta este nevoie mai întâi ca profesionistul să aibă niște principii etice după care se
ghidează în viața sa profesională și privată. Este vorba întotdeauna de existența mai multor
principii care acționează concemitent, iar nu de un singur principiu, oricât ar fi acesta de
moral. Profesionistul dreptului nu trebuie să fie omul unui singur principiu, pentru că în
acest caz în mod sigur va greși dacă raportează toate dilemele etice la acesta. Sunt mai multe
principii care au valoare egală în profesiile juridice astfel încât profesionistul va fi deseori
pus în situația să aleagă între două sau mai multe principii care vin în conflict.
2. Dezvoltarea soluțiilor alternative sau a ipotezelor presupune găsirea celor mai
multe soluții posibile, ascultarea tuturor persoanelor implicate, consultarea altor persoane
(de ex, consilierul de etică), discutarea problemei etice pe forumurile profesionale,
consultarea unor baze de date, cum ar fi site-ul creat de CSM cu privire la imparțialitatea
magistraților, ș.a.. De multe ori simpla expunere a problemei conduce la obținerea unei
soluții la problema etică cu care persoana se confruntă. În felul acesta pot fi evitate și
soluțiile în alb sau negru, putându-se găsi alte variante de rezolvare a problemei etice, care să
îmbine într-un mod mai fericit principiile etice aflate în conflict.
3. Analiza și evaluarea datelor presupune analizarea avantajelor și dezavantajelor
fiecărei soluții ce poate fi adoptată pentru problema etică cu care se confruntă subiectul. Sunt
și cazuri în care nu există nicio dilemă cu privire la comportamentul pe care ar trebui să-l
urmeze subiectul. Sunt însă multe situații în care acesta are de ales între două
comportamente aparent la fel de justificate, fiecare dintre ele fiind justificat însă pe baza
unui alt principiu etic. În aceste situații se va pune problema care dintre cele două sau mai
multe principii etice aflate în conflict ar trebui să prevaleze. Există în cazul profesiilor
juridice un principiu etic suprem, care să prevaleze în fiecare situație în care acesta vine în
conflict cu alte principii? Dacă da, care ar putea fi acest principiu etic suprem? Este diferit
el în cazul magistratului, față de cel al avocatului sau consilierului juridic?
S-ar putea considera că un astfel de princcipiu ar fi cel al apărării drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului. Ar fi prea simplu însă ca lucrurile să poată fi clarificate
întrotdeauna pe baza acestui principiu. În primul rând, nimeni nu va susține că restrângerea
drepturilor și libertăților unei persoane s-a făcut în mod gratuit, ci întotdeauna aceasta va
avea loc în baza unor alte principii. Chiar Constituția României prevede în art. 53 o serie de
cazuri în care este permisă restricționarea drepturilor și libertăților fundamentale. Problema
este dacă profesionistul în domeniul dreptului a cântărit bine cele două valori aflate în
conflict. De pildă, libertatea fizică a persoanei este garantată, dar ea poate fi restrânsă atunci
când acest lucru se impune pentru asigurarea bunei desfășuări a unui proces penal, când este
permisă restricționarea libertății prin luarea unei măsuri preventive față de aceasta (arestul
peventiv, arestul la domicliu, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau reținere).
Existența sau nu, în concret, a acestui caz care permite restrângerea libertății va fi stabilită de
judecător sau de procuror în fiecare caz în parte. Acesta nu se poate ghida în luarea deciziilor
doar după principiul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pentru că el
are de judecat tocmai incidența unui caz de restrângere a dreptului fundamental la libertate și
suguranță.
Același lucru se poate susține cu privire la orice dilemă etică în care va fi pus
profesionistul dreptului. De pildă, avocatul va fi pus de multe ori să aleagă între respectarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor vătămate (dreptul la viață, la
integritate corporală, inviolabbilitate, patrimoniu, etc.) și dreptul la apărare al clientului său,
dacă acesta este acuzat de săvârșirea unor infracțiuni prin care a încălcat aceste drepturi
fundamentale ale persoanelor vătămate. El nu se poate ghida după principiul apărării

68
drepturilor și libertăților fundamentale și nici măcar nu poate face o ierarhizare a drepturilor
în funcție de importanța lor, pentru că întotdeauna va trebui să facă apărarea pentru inculpat
indiferent de gravitatea infracțiunii de care acesta este acuzat, indiferent dacă aceasta ar fi
lezat dreptul la viață al altei persoane.
În plus, vor fi multe cazuri în care poate veni în conflict un principiu etic din sfera
profesională (de ex. imparțialitatea magistratului) cu un principiu etic din sfera privată
(cultivarea relațiilor sociale). În acest caz se va pune deseori întrebarea care ar trebui să
prevaleze între cele două principii și va fi greu de susținut că întotdeauna va trebui să
prevaleze principiul etic din sfera profesională, pentru că magistratul, avocatul sau ceilalți
profesioniști ai dreptului sunt înainte de toate oameni.
De aceea răspunsul cel mai apropiat de adevăr la întrebările puse anterior va fi acela
că de la caz la caz profesionistul dreptului va trebui să aleagă principiul etic căruia îi va da
prioritate, dintre cele două principii care vin în conflict. Întotdeauna el va trebui să caute
însă, pe cât posibil, o soluție alternativă, care să diminueze consecințele încălcării celui de-
al doilea principiu etic. Dacă poate lua anumite măsuri prin care să diminueze consecințele
etice ale încălcării celui de-al doilea principiu etic, profesionistul va trebui să o facă, pentru a
putea spune că decizia luată este una etică. De pildă, dacă un judecător a fost invitat la o
acțiune publică, unde constată că este prezentă și o parte dintr-un dosar de-al său, dacă va
alege să rămână la acea acțiune va trebui să ia măsuri necesare pentru a nu-i fi afectată în
vreun fel aparența de imparțialitate (de pildă va evita să stea de vorbă cu partea respetivă).
Dacă alegerea unuia dintre cele două principii etice care vin în conflict nu mai poate
produce niciun efect (de ex. în situația în care este pus, profesionistul realizează că alegerea
unuia dintre principii nu poate da niciun rezultat) și nu mai poate repara în niciun fel această
situație, atunci el va trebui să aleagă celălalt principiu etic, chiar dacă, în mod normal, l-ar fi
ales pe primul. Profesionistul trebuie să aprecieze și dacă acțiunea pe care vrea să o
întreprindă are vreo șansă de succes, deoarece nu poate fi justificată încălcarea unui principiu
etic pentru realizarea unei acțiuni care din start nu are nicio șansă de succes.
4. Acțiunea sau implementarea deciziei presupune activitatea profesionistului din
domeniul juridic de a pune în aplicare decizia luată în urma dilemei etice. Se poate întâmpla
deseori ca în urma luării unei decizii etice profesionistul dreptului să nu aibă curajul au
voința de a o pune în aplicare. În acest caz toată discuția de până acum rămâne fără obiect.
Chiar dacă la nivel mental el ar fi procedat corect din punct de vedere etic, adică ar fi luat
decizia corectă, dacă nu a pus-o în aplicare, ori dacă nu a pus-o corect în aplicare, decizia
rămâne practic fără niciun rezultat. Pot fi decizii etice bune, care să fie puse prost în aplicare,
după cum pot fi decizii etice poaste, care să fie puse bine în aplicare. În acest din urmă caz
rezultatul etic de ansamblu al acțiunii profesionistului dreptului poate fi superior celui care ar
fi obținut în primul caz.
Chiar dacă în momentul punerii în aplicare a deciziei profesionistul va simți poate un
disconfort psihic, dacă ea a fost luată cu respectarea pașilor menționați anterior, adică în
urma unei analize corecte a principiilor etice care vin în conflict, în final profesionistul va
realiza că a acționat așa cum trebuie. Pentru aceasta profesionistul va trebui să-și stabilească
în mod clar un set de valori etice, în care să se ancoreze atunci când va fi pus în fața unor
astfel de dileme etice. Acestea pot fi rezultatul educației școlare, religioase, etice, ori poate fi
rezultatul experienței de viață sau al lecturilor.
De asemenea, profesionistul are nevoie mai întâi de curaj pentru a acționa așa cum
consideră el că este corect din punct de vedere etic. Aceasta deoarece este în firea omului să
aleagă o cale mai ușoară, care să nu-i dea bătăi de cap, și să evite calea care îi aduce
disconfort sau neplăceri.
Aici își spune cuvântul și experianța profesionistului în domeniu, pentru că, în timp,
acesta reușește să-și formeze deprinderea de a acționa în conformitate cu principiile etice,

69
dacă a încercat să le practice continuu. Dacă le-a neglijat, dacă nu a cultivat aceste
preocupări, dacă nu a reflectat deloc la aceste aspecte, este posibil ca și un profesionist cu
experiență să nu poată acționa etic în caz de dileme de această natură.
5. Evaluarea rezultatului este ultimul pas al acestui model de soluționare a dilemelor
etice, care îl face pe profesionist să determine caracterul etic sau nu al actului său în funcție
de rezultatul final obținut.
Ce ar tebui reținut este că nici acest mod teoretic de rezolvare a dilemelor etice nu
este unul care să conducă în mod automat la luarea și aplicarea celei mai bune decizii etice.
El trebuie văzut mai degrabă ca un model orientativ de acțiune al unui profesionist aflat în
fața unei dileme etice, iar nu ca un cod de procedură etică. Pașii de acțiune descriși anterior
se pot intercala, pot fi omiși, se poate reveni la un pas anterior atunci când datele problemei
se schimbă, ș.a.m.d.. La fel, în cazul unei dileme etice nu trebuie neapărat ca profesionistul
să aleagă un principiu etic în detrimentul altuia cu care el vine în conflict, ci poate găsi un
mod de acțiune care să echilibreze aplicarea celor două sau mai multe principii etice care vin
în conflict. Până la urmă compromisul nu poate fi exclus în activitatea profesionistului
dreptului, dacă nu îl face să acționeze în contradicție cu principii de la care nu se poate
deroga.
Chiar dacă aceste modele de abordare a dilemelor etice în domeniul profesiilor
juridice cuprind multe aspecte psihologice acest lucru este în acord cu etica lui Aristotel,
care considera că omul de Stat trebuie să aibă grijă în mod deosebit de virtute, deoarece el
urmărește să-i facă pe cetățeni virtuoși și ascultători de legi. Or, el susținea că „Prin virtute
omenească înțelegem însă nu destoinicia trupului, ci pe cea a sufletului, cum doar prin
fericire înțelegem de asemeni o activitate a sufletului. Dacă este deci așa, omul de Stat și
învățătorul de politică trebuie să fie până la un anumit grad familiarizat în teoria sufletului,
chiar așa cum cel ce vrea să vindece ochii sau în general o parte a trupului trebuie să
cunoască însușirea lor, și anume acela încă mai mult decât acesta, deoarece arta politică e cu
mult mai demnă și mai bună decât arta medicală” 172. Această afirmație conduce la
asemănarea omului de Stat, mai ales a profesionistului în domeniul juridic, cu un medic ce ar
avea de tratat „bolile” societății.

Exemple de citate relevante:

Trasul cu arcul ne învaţă cum trebuie să căutăm adevărul. Când arcaşul dă greş,
el nu dă vina pe alţii, ci caută cauza în el însuşi. Confucius (551-479 Î.Hr.)
Cei care se supun raţiunii se supun zeilor. Pitagora (576-496 Î.Hr.)
Nu forţa trupească şi banii îi fac pe oameni fericiţi, ci dreptatea şi înţelepciunea.
Democrit din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)

Să ne reamintim...
Întrebările îl pot ajuta pe profesionist să deprindă exercițiul autoreflecției,
exersându-și astfel deprinderile etice. Acest procedeu poate fi folosit cu succes și de
către un profesionist din domeniul dreptului, în același scop al dobândirii
deprinderilor etice care să îl ajute să ia decizia corectă atunci când are anumite

172
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 34-35.

70
 dileme de această natură.

Rezumat
Chiar dacă modelele de abordare a dilemelor etice în domeniul profesiilor juridice
cuprind multe aspecte psihologice acest lucru este în acord cu etica lui Aristotel,
care considera că omul de Stat trebuie să aibă grijă în mod deosebit de virtute,
deoarece el urmărește să-i facă pe cetățeni virtuoși și ascultători de legi.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este judecător în cadrul Judecătorie D şi are de soluţionat un dosar de

partaj între foştii soţi. Pentru că era nevoie de o cercetare la faţa locului, acesta a
încuviinţat-o, fixând data şi ora la care părţile împreună cu avocaţii şi instanţa
trebuiau să se întâlnească la sediul judecătoriei, pentru a se deplasa la cercetarea
la faţa locului. Pentru că intsanţa nu avea şofer, iar judecătorul nu avea nici
autoturism şi nici permis de conducere, avocatul uneia dintre părţi s-a oferit să îl
ia cu autoturismul personal, împreună cu grefierul, pentru a se deplasa la faţa
locului. Ce ar trebui să facă judecătorul?

Unitatea de învăţare I.7. Buna reputație a magistratului.

Cuprins
I.7.1. Care sunt faptele prin care magistrații pot aduce atingere probității profesionale
ori prestigiului justiției?
I.7.2. Ce presupune obligaţia de rezervă a magistratului?
I.7.3. Care sunt faptele care pot constitui atitudini nedemne în exercițiul funcției de
magistrat?

I.7. Buna reputație a magistratului.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
buna reputație a magistratului.

I.7. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de buna
reputație a magistratului.

71
 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.7.1. Care sunt faptele prin care magistrații pot aduce atingere probității
profesionale ori prestigiului justiției?
Conform punctului 2.1. din Declaraţia privind etica judiciară de la Londra din 2010,
probitatea impune judecătorului să se abţină de la orice comportament lipsit de tact şi
delicateţe şi nu doar de la cel care este contrar legii. Este instituită astfel în sarcina
magistraților o obligație generală de a se abține de la orice fel de fapte care pot aduce
atingere probității profesionale ori prestigiului justiției, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea
acestei obligații urmează a se examina în fiecare caz concret în parte.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 173se arată că
magistratul trebuie să fie conştient de modul in care activitatea sa profesională poate fi
afectată de anumite comportamente, cum ar fi: participarea la emisiuni de televiziune, ca, de

exemplu, Master Chef, Dansez pentru tine, Vocea României etc.; publicarea unor lucrări
literare în care apar diverse ideologii politice/lucrări religioase/lucrări literare cu un puternic
conţinut erotic; apartenenţa la organizaţii secrete, cum ar fi organizaţiile masonice, Clubul
Rotary etc.; deţinerea unor funcţii suplimentare, în măsura in care este permisă de lege, poate
fi totuşi inoportună dacă afectează buna administrare a justiţiei şi / sau încrederea în justiţie.

De asemenea, în același Ghid se mai arată că «Magistratul trebuie să acorde atenţie

sporită situaţiilor de tipul următor: magistratul este membru al unei formaţii de muzică /
trupe de dans care susţine frecvent reprezentaţii artistice în oraşul în care acesta este
judecător / procuror; fiul magistratului merge într-o excursie şcolară care este sponsorizată
de un om de afaceri binecunoscut în oraş;magistratul frecventează un club despre care s-a
scris în mass-media că este cunoscut pentru droguri şi prostituţie; relaţii tensionate cu vecinii
(certuri, insulte etc.); magistratul discută în diferite ocazii (instanţă/birou/petreceri/reţele de
socializare etc.) despre pregătirea slabă / prestaţia profesională necorespunzătoare a altor
colegi; violenţa domestică (verbală / fizică) la care vecinii sunt martori; publicarea unui
articol într-un jurnal de specialitate în care un magistratul critică o hotărâre judecătorească
pronunţată într-un caz mediatizat pe scară largă; magistratul face avansuri sexuale unei femei
care este funcţionar al instanţei (grefieră); participarea magistratului la diverse evenimente la
care participă persoane care aparţin unor clanuri interlope; consumul de băuturi alcoolice în
timpul orelor de serviciu; conflicte cu poliţia atunci magistratul este oprit în trafic de agenţii
rutieri; magistrat împrumută bani de la mai multe persoane, de obicei avocaţi, fără să îi
retumeze la timp; magistraţii dezbat între ei anumite probleme pe holul instanţei/în locuri
accesibile publicului; magistratul nu trebuie „să îşi etaleze" bogăţia în faţa celor prezenţi în
sala de judecată, ca, de exemplu, atunci când o judecătoare poartă bijuterii scumpe sau când
un procuror poartă un ceas foarte scump.»
Desigur că nu toate aceste comportamente pot atrage răspunderea disciplinară a
magistratului pentru abaterea disciplinară constând în „manifestările care aduc atingere
onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în

173
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”

72
afara exercitării atribuţiilor de serviciu”, reglementată în art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată.
Unele dintre ele ar trebui să constituie doar abateri de la art. 17 din Codul
deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform căruia judecătorii şi procurorii sunt
datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în
funcţie şi în societate.
De pildă, prin Hotărârea nr. 446/09.09.2015, Secţia pentru procurori a constatat
încălcarea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor de
către domnul N. D. A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Secția a reținut în sarcina domnului procuror N. D. A. un comportament
necorespunzător statutului de magistrat, concretizat printr-o atitudine nedemnă şi lipsită de
respect faţă de colegul său, domnul procuror C. C., constând în întrebuinţarea de expresii
jignitoare şi acte de violenţă fizică ( izbire cu umărul ), fapte săvârșite în incinta Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În consecinţă, Secţia a reţinut faptul că
atitudinea domnului procuror N. D. A. s-a poziţionat în afara standardelor de conduită
impuse de statutul magistratului, fiind depăşite limitele unei exprimări permise, care trebuie
să se raporteze la obligaţia de rezervă ce incumbă oricărui magistrat 174.
De asemenea, prin Hotărârea nr. 646/06.11.2014, Secţia pentru procurori a constatat
că doamna A. M. B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în prezent suspendată din funcţie ca urmare a trimiterii în judecată, a încălcat
dispoziţiile art.9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005, prin
manifestările publice din perioada în care îndeplinea funcţia de procuror şef al D.I.I.C.O.T.
Secţia a reţinut că întâlnirea de la P…. din data de 14.02.2014 a doamnei procuror A. M. B.
cu doamna deputat şi preşedinte de partid politic E. U., conform unei înţelegeri anterioare,
constituie o încălcare a normelor deontologice ale magistratului din perspectiva felului în
care imaginea procurorului a fost proiectată în zona publică şi a efectelor pe care această
imagine le-a produs în conştiinţa opiniei publice. Totodată a constatat că, în acord cu
reglementările legale în materie, simpla relaţie de prietenie dintre un magistrat şi orice altă
persoană, inclusiv oameni politici, nu constituie prin ea însăşi o încălcare a normelor de
conduită reglementate de Codul deontologic anterior menţionate 175.
Prin Hotărârea nr. 646/06.11.2014, menţinută prin Hotărârea Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 267/19.03.2015, Secţia pentru procurori a constatat că, prin
atitudinea şi comportamentul adoptat de domnul procuror P. D., în următoarele împrejurări: -
la date de 28.06.2013, în cadrul unei întruniri profesionale cu prim procurorul Parchetului de
lângă Judecătoria C…, prim procurorul Parchetului de lângă Tribunalul C… şi procurorul-
şef secţie urmărire penală din cadrul Parchetului de lângă Tribunalul C…, pe un ton ironic, a
afirmat tendenţios că, în activitatea de supraveghere soluţiile sunt cenzurate de către prim
procuror în timp ce în activitatea judiciară procurorul de şedinţă este liber să pună
concluziile pe care le consideră de cuviinţă, sugerând explicit că activitatea sa ca procuror de
instanţă nu poate fi cenzurată ierarhic; de asemenea, a mai afirmat că doamna procuror B. L.
a greşit încadrarea juridică dată în cauza asupra căreia se comportau discuţiile, fără a-şi
argumenta logico-juridic poziţia. - la data de 18.09.2013, în cadrul unei şedinţe la care au
participat, prim procurorul H. M., prim procurorul adjunct P. V. J. şi procurorii din sectorul
judiciar – P. D. şi S. C., a făcut afirmaţii defăimătoare cu referire la activitatea judiciara a
Parchetului de pe lângă Judecătoria C…, susţinând că „este debandadă” , „nu are încredere

174
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.
175
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

73
în nimeni” şi că „îl deranjează” cu referire la exercitarea atribuţiilor de îndrumare şi control
ale prim procurorului adjunct (dubla verificare a soluţiilor dispuse de instanţă şi întocmirea
corespunzătoare a fişelor de şedinţă după modelul indicat de prim procurorul adjunct P.) - la
data de 12.02.2014, în cadrul şedinţei de lucru săptămânale a Parchetului de pe lângă
Judecătoria C…, a generat un schimb de replici cu prim procurorul unităţii H. M., atmosfera
devenind tensionată. De asemenea, a întrerupt deseori discursul prim procurorului unităţii,
prin solicitări nestatutare . - la data de 29.04.2014 a refuzat să semneze de luare la cunoştinţă
a dispoziţiei prim procurorului privind planificarea procurorilor din compartimentul judiciar
nr……../2014 - la data de 17.07.2013 a refuzat să primească şi să semneze de primire a
Dispoziţiei nr…. din data de 16.07.2013 emisă de prim procurorul unităţii, - la data de
04.02.2014 nu a respectat rezoluţia prim procurorului unităţii refuzând să refacă motivarea
unor căi de atac, conform noilor prevederi legale intrate în vigoare la 01.02.2014 (lucrările
nr……./2013, nr……./2013, nr……../2013) au fost încălcate dispoziţiile art.18 din Codul
deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005176.
În doctrină s-a susținut că pot intra în sfera abaterii disciplinare reglementată în art.
99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor utmătoarele
comportamente: conduita agresivă (limbaj, violenţe fizice) a judecătorului/procurorului de
natură a contraria sau indigna opinia publică; frecventarea unor locuri cunoscute ca având o
reputaţie îndoielnică; legături cu persoane care au o proastă reputaţie (infractori notorii,
interlopi etc.); implicarea în controverse publice; denigrarea unor persoane; desfăşurarea
unor activităţi care, prin natura lor, pot crea îndoieli în rândul opiniei publice cu privire la
seriozitatea, independenţa, imparţialitatea sau integritatea magistratului (şantajarea unor
persoane, acţionarea în calitate de recuperator, implicarea în licitaţii asupra unor bunuri
aflate în litigiu la instanţa sau parchetul unde îşi desfăşoară activitatea, manifestări publice
sau exprimarea unor opinii pe site-urile de socializare cu conotaţii discriminatorii de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, cultură, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă
politică, avere, origine sau condiţie socială, apariţia magistratului în clipuri publicitare sau
electorale, apariţia în reviste pentru adulţi etc.).177
Într-o altă opinie doctrinară s-a susținut că nu constituie manifestări care aduc
atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei următoarele fapte:
punerea de către magistrat în discuţia publică a unei chestiuni care priveşte sistemul judiciar
şi care ar trebui să fie deschisă unei dezbateri publice; călătoria cu un mijloc de transport în
comun în care se află şi persoane care au diferite afaceri judiciare la instanţa sau parchetul
unde judecătorul sau procurorul îşi desfăşoară activitatea; participarea magistratului la un
eveniment (nuntă, botez etc.) la care sunt invitate şi persoane de calitate îndoielnică
(persoane cercetate penal, persoane condamnate penal, interlopi etc.), în condiţiile în care nu
interacţionează cu acestea etc.178

176
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la
9.12.2016.
177
T. Manea, Despre abaterea disciplinară a magistraţilor privind manifestările care aduc atingere onoarei sau
probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
27.01.2012.

178
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraţilor. (I) Manifestările care aduc atingere
onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 27.05.2014.

74
 Relevante sub acest aspect sunt și soluțiile de practică judiciară adoptate de
Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanța supremă în materie disciplinară.
În ce privește faptele comise de judecători, în practica judiciară s-a reținut că fapta
judecătorului care a atras atenţia unei grefiere, în incinta serviciul registratură, unde se aflau
mai multe persoane, să nu înregistreze cererile de strămutare pe care le prezentase sora unui
alt judecător, nu reprezintă o comportare corectă, demnă şi rezervată de natură a menţine
neştirbit prestigiul justiţiei, întrucât această atitudine a judecătorului a avut un mare potenţial
de afectare a justiţiei, ca valoare socială ocrotită de lege, având o influenţă negativă asupra
încrederii oamenilor în sistemul judiciar, inclusiv a magistraţilor. Totodată, s-a mai reţinut că
refuzul de participare a judecătorului la deliberare în mod direct, transmiţând colegilor, prin
intermediul grefierului, pe o foaie de hârtie, menţiuni cu privire la soluţia preconizată în
cauză, dar care nu îmbracă forma unei minute, situaţie ce a dus la repunerea cauzei pe rol,
constituie o manifestare de natură să ducă la subminarea demnităţii funcţiei sale şi a
capacităţii sale de a o exercita. De asemenea, s-a mai reţinut că prin prezentarea în şedinţă
publică a aspectelor privind activitatea sa şi raporturile existente între acesta şi conducerea
instanţei, lipsa intranet-ului, împrejurarea că la adresa judecătorului au fost făcute insinuări
cu privire la existenţa unei boli psihice, precum şi prezentarea unor aspecte privind
deliberarea dintr-un dosar, acesta a încălcat obligaţia de rezervă ce revine fiecărui magistrat.
Această obligaţie presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie şi reţinere în ceea ce priveşte
prezentarea opiniilor de către magistraţi. Prin încălcarea acestei obligaţii, judecătorul şi-a
asumat riscul de a fi pierdut respectul pentru instanţe şi încrederea necesară în activitatea
acestora precum şi de a se produce consecinţe în privinţa recunoaşterii instanţelor ca unice
organe calificate a decide în privinţa soluţionării proceselor. Prin adoptarea acestei atitudini
a fost încălcată solemnitatea şedinţei de judecată, prezentarea aspectelor menţionate mai sus
situându-se în afara cadrului legal ce reglementează judecata. Prin comportamentul şi
acţiunile întreprinse, judecătorul a adus atingere principilor morale cum ar fi integritatea,
etica şi buna credinţă, periclitând atât imaginea publică a magistratului, cât şi prestigiul
justiţiei, prin faptele sale contribuind la scăderea aprecierii publice pozitive asupra sistemului
judiciar din care face parte179.
Într-o altă cauză s-a reţinut că fapta judecătorului care s-a deplasat într-un alt birou şi
pe un ton imperativ, nepoliticos şi inadecvat, folosind expresii nepotrivite în raport cu
atitudinea pe care trebuie să o adopte un magistrat la locul de muncă, refuzând să părăsească
biroul la solicitarea expresă a colegilor, precum şi folosirea unui ton ironic la adresa
vicepreşedintelui instanţei care a fost chemat să aplaneze conflictul, nu întruneşte elementele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,
întrucât fapta s-a petrecut numai în raport cu colegii judecători, în incinta unui birou din
sediul tribunalului, incidentul neajungând la cunoştinţa publicului larg 180.
Într-o speţă s-a reţinut că faptele judecătorului care pe parcursul a două zile a făcut
aprecieri nepotrivite statutului de magistrat la adresa unor avocaţi, a intrat într-un magazin
din centrul oraşului şi a făcut reproşuri fără nicio logică unei vânzătoare, iar la ieşirea din
magazin, a lovit cu poşeta portiera unei maşini şi un afiş publicitar, după care, traversând
strada a intrat în sediul poliţiei, au fost comise fără vinovăţie, întrucât atitudinea
judecătorului a fost determinată de o stare de boală cauzată de stres, astfel că nu a avut
reprezentarea faptelor sale sau nu ar fi putut avea posibilitatea reală de a conştientiza, atât

179
Hotărârea nr. 4J din 12 martie 2014, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I.
Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
180
Hotărârea nr. 1J din 22 ianuarie 2014, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I.
Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..

75
din punct de vedere al deciziei de săvârşire a faptei, cât şi din punct de vedere al urmărilor
acesteia.181
În ce privește faptele comise de procurori, într-o cauză s-a reţinut că manifestările
procurorului constând în citarea în mod repetat a inculpatului la sediul unităţii de parchet, în
condiţiile în care au existat zile în care acesta a fost prezent şi nu s-au efectuat acte
procedurale, iar dacă s-au efectuat, perioada de timp în care deţinutul a fost prezent în biroul
procurorului, nu justifică complexitatea actului; rămânerea fără pază a inculpatului în biroul
procurorului, agenţii de escortă fiind invitaţi să aştepte pe hol; primirea acestuia de
nenumărate ori în audienţă; purtarea unei vaste corespondenţe cu inculpatul prin intermediul
SMS-urilor, în timp ce acesta se afla în stare de deţinere în penitenciar, de cele mai multe ori
iniţiată de către acesta, în cadrul căreia îi dădea detalii cu privire la anumite activităţi
procesuale pe care urma să le întreprindă, în condiţiile în care cunoştea că este interzisă o
astfel de atitudine, întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de
art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.182
Într-o altă speţă s-a reţinut că fapta procurorului de a elabora şi semna un document,
care a fost remis unui ziarist şi publicat în presă, nu întruneşte elementele constitutive ale
abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât se încadrează
în limitele dreptului magistratului la liberă exprimare şi nu poate conduce la reţinerea unei
încălcări de rezervă de la orice manifestări care ar aduce atingere onoarei sau probităţii
profesionale ori prestigiului justiţiei183.
Într-o altă speţă s-a reţinut că afirmaţiile procurorului la un post de televiziune, în
sensul că: tinerii nu se mai duc la sfântul altar, ci stau împreună, ca animalele, că se
mediatizează vrăjitoria, credinţa în vrăjitorie, credinţa în horoscoape, că femeia se îmbracă în
pantaloni, reprezintă aprecieri de ordin personal, care nu au fost de natură să creeze îndoieli
cu privire la seriozitatea, independenţa, imparţialitatea sau integritatea acestuia şi, în
consecinţă, nu au adus atingere onoarei, probităţii profesionale şi prestigiului justiţiei,
nefiind îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a)
din Legea nr. 303/2004. Prin afirmaţiile sale, procurorul nu a încălcat obligaţia de rezervă
impusă magistraţilor, obligaţie care constituie o sinteză a principiilor generale ale
deontologiei profesiei.
În aceeaşi cauză s-a reţinut însă că fapta procurorului care în spaţiul public, a făcut
afirmaţii referitoare la sistemul de justiţie care, în opinia sa, ar fi „prins în propriile
nonvalori”, cât şi aprecieri privind „starea de lehamite şi de dezgust faţă de un guvern
absolut incompetent şi ticălos”; s-a adresat celorlalţi magistraţi cu îndemnul „de a-i da jos pe
aceşti criminali ai ţării”, cât şi opiniei publice căreia i-a adresat îndemnuri mobilizatoare de
genul „hai să terminăm odată cu corupţia, cu hoţia şi să instaurăm un guvern nepătat politic,
un guvern cinstit, un guvern de oameni care sunt în stare să-şi dea şi viaţa pentru cei din
jurul lor”, întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit.
a) din Legea nr. 303/2004, întrucât afirmaţiile mai sus expuse, făcute în spaţiul public,

181
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraţilor. (I) Manifestările care aduc atingere
onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 27.05.2014.

182
Hotărârea nr. 3P din 3 septembrie 2013, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I.
Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..

183
Hotărârea nr. 8P din 10 octombrie 2012, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I.
Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..

76
 contravin obligaţiei de rezervă impusă magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în
considerarea statutului lor, fiind astfel încălcat echilibrul just între dreptul fundamental al
individului la respectarea libertăţii de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui
stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art.10
par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.184
În ce privește faptele anterioare comise de candidați pentru funcția de magistrat, într-o
cauză soluţionată definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie185, s-a reţinut că îndeplineşte
condiţia bunei reputeţii o persoană care în urmă cu 6 ani a fost sancţionată cu amenda
administrativă în cuantum de 20 RON pentru că ar fi furat din incinta SC M.S. SRL două
ciocolate în valoare de 3,08 RON. Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru
judecători constatase că reclamantul nu înseplinea condiţia bunei reputaţii pentru a fi numit
magistrat, deşi acesta trecuse examentul de intrare în magistratură, singurul motiv fiind acela
că fusese sancţionat cu amendă administrativă pentru fapta descrisă. Instanţa supremă a arătat
în motivare că buna reputaţie se construieşte în timp, printr-un întreg ansamblu de elemente
care concură la conturarea profilului său uman şi profesional, care nu pot fi evaluate în mod
izolat, scoase din context. C.S.M. trebuia să ia în considerare intervalul mare de timp scurs de
la data presupusei fapte, conduita ulterioară a recurentului-reclamant, aprecierile favorabile
asupra activităţii desfăşurate ca avocat şi inexistenţa, in concreto, a unor ecouri publice a
faptei reţinute prin ordonanţa Parchetului.

I.7.2. Ce presupune obligaţia de rezervă a magistratului?

Rezerva sau obligația de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale
deontologiei judiciare (independență, imparțialitate, integritate), cu care se asociază și care
poate fi valorizată și în raport cu încrederea publicului în justiție; în substanța ei, obligația de
rezervă reprezintă un comportament cvasi-ireproșabil care se așteaptă de la judecător, ce
poate privi exigențele de prudență și moderație asociate cu funcția de judecător, ceea ce
înseamnă o obligație de distanță pentru prezervarea imparțialității sale ce constă în alte
obligații de abținere în raport cu orice activitate profesională sau de altă natură estimate ca
fiind incompatibile cu funcțiunile sale.186
Nu pot fi enumerate toate situațiile concrete în care magistratul ar trebui să se abțină
de la orice activitate, profesională sau din afara profesiei, care ar fi incompatibilă cu funcția.
Respectarea sau încălcarea de către magistrat a obligației de rezervă se va examina în raport
cu fiecare situație concretă în care acesta acționează.
Obligaţia de rezervă a magistratului, deşi poate crea pentru acesta un dezavantaj faţă
de restul cetăţenilor, în special atunci când acesta este atacat pe nedrept în spaţiul public, îşi
are fundamentul în necesitatea menținerii încrederii populaţiei în justiţie.
Totuşi «Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de societate şi de
celelalte profesii juridice, ci doar limitează sfera libertăţii sale de exprimare, lăsând actele
judiciare pe care le întocmeşte şi hotărârile judecătoreşti pe care le pronunţă “să vorbească”de
la sine atunci când procedurile se vor fi finalizat. Este firesc să fie aşa, limitarea libertărţii de

184
Hotărârea nr. 5P din 2 mai 2012, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..
185
ÎCCJ, SCAF, dec. nr. 2267/30.04.2010, dosar nr. 7495/2/2009, publicată în Revista formulul judecătorilor nr.
3/2010, p. 255.
186
Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, colectiv, coordonatori M.M. Pivniceru, C. Luca,
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 38, apud. C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în
familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol
publicet pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 16.12.2015.

77
exprimare a magistratului prin impunerea obligaţiei de rezervă, respectiv a interdicţiei de a
discuta despre dosare aflate pe rolul său sau de a-şi justifica în mod public soluţiile
pronunţate, constituind una dintre cele mai puternice garanţii de protecţie a drepturilor şi
intereselor justiţiabililor, dar şi a imparţialităţii şi independenţei judecătorilor şi
procurorilor.»187
Obligația de rezervă a magistratului trebuie îndeplinită chiar și față de rudele apropiate
sau față de prieteni. Astfel, Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România
188
obligă „magistratul să clarifice familiei şi prietenilor că aceştia nu trebuie să încerce să îi
influenţeze părerea într-un sens sau altul. De fapt, ei ar trebui să evite să vorbească despre
respectiva cauză câtă vreme acesta este în curs de soluţionare. A îi spune unui magistrat care
se ocupă cu un caz penal grav că suspectul ar trebui să fie aspru pedepsit este ceva nepotrivit.”
Obligația de rezervă nu îl împiedică pe magistrat să desfășoare unele activități care
sunt compatibile cu funcția.
Astfel, magistratul poate să dea scrisori de recomandare, cu următoarele precizări
făcute în comentariul 148 la Principiile de la Bangalore:
Judecătorul nu ar trebui să scrie recomandări în legătură cu o persoană pe care nu o
cunoaşte.
Judecătorul poate scrie scrisori de recomandare dacă acestea ar fi scrise în
desfăşurarea obişnuită a activităţii (de ex. un angajat al instanţei solicită referinţe privind
activitatea sa la instanţă). Scrisoarea ar trebui să cuprindă o declaraţie referitoare la sursa şi
întinderea cunoştinţelor judecătorului despre beneficiar, şi ar trebui adresată şi expediată
direct persoanei sau organizaţiei pentru care a fost scrisă. În cazul unui angajat personal al
judecătorului, cum ar fi un grefier care îşi caută un alt loc de muncă, se pot da referinţe
generale şi adresate „Către cei interesaţi".
Judecătorul poate da referinţe pentru cineva pe care îl cunoaşte personal însă nu
profesional, cum ar fi o rudă sau un prieten apropiat, dacă aceste referinţe îi sunt cerute în
mod normal în baza relaţiei personale.
În aceleași condiții judecătorul ar trebui să depună mărturie în instanță cu privire la
caracterul unei persoane, dacă i se solicită acest lucru.

I.7.3. Care sunt faptele care pot constitui atitudini nedemne în exercițiul funcției
de magistrat?
În art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată este reglementată abaterea disciplinară constând în „atitudinile nedemne în
timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al
parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori
reprezentanţii altor instituţii”.
Pot fi considerate atitudini nedemne faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al
parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori
reprezentanţii altor instituţii următoarele fapte: apostrofarea judecătorilor din complet cu
privire la anumite atitudini ale acestora; proferarea unor acuzații nefondate cu conotații
sexuale la adresa colegilor; interzicerea grefierului de a manipula dosarele din ședința de
judecată; exprimarea unor păreri ofensatoare cu privire la pregătirea profesională a unor

187
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice, interviu
publicat on-line, pe siteul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.

188
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.

78
colegi magistrați; adresarea unor blesteme colegilor; folosirea unui ton ridicat și autoritar
față de colegi; folosirea unui ton ostil la adresa unor judecători; refuzul nejustificat de a
preda dosarele la studiu unui alt judecător; afirmațiile judecătorului în cadrul colegiului de
conducere ”sunteți o gașcă de hoți”, ”asta nu-i instanța lui mă-ta” etc.; formularea de cereri
cu caracter șicanator la adresa colegiului de conducere al instanței; smulgerea dosarului din
mâinile președintelui de complet; afirmațiile făcute în sala de judecată că președintele de
complet nu este în stare să conducă ședința de judecată; adresarea de întrebări direct părților,
fără a-l consulta pe președintele de complet; adresarea unor cuvinte precum ”nenorocit,
falsificator, escroc”, ”ești un infractor”; amenințarea că ”îl va aranja” pentru că este un
mafiot etc.189
Relevante sub acest aspect sunt următoarele soluții adoptate în practica judiciară:
Atitudinea unui judecător concretizată în folosirea de expresii jignitoare față de
colegii judecători și față de personalul auxiliar al instanței, formularea unor petiții în scop
șicanator, practicarea unor ritualuri oculte la sediul instanței, constituie atitudini nedemne,
incompatibile cu ținuta de care trebuie să dea dovadă un judecător.190
Fapta judecătorului care în timpul desfășurării unei ședințe de recurs a contestat cu
voce tare anumite măsuri dispuse de către președintele de complet, iar, în unele cazuri s-a
adresat în mod direct, fără încuviințarea președintelui, părților din proces, grefierului de
ședință și avocaților, adresându-le reproșuri și observații nejustificate, a făcut observații în
legătură cu pregătirea profesională a președintelui de complet, a părăsit, în timpul derulării
ședinței de judecată, nejustificat sala, atitudini ce au provocat reacții de dezaprobare și
zâmbete disprețuitoare din partea publicului și avocaților prezenți în sală constituie atitudini
neconforme cu calitatea de magistrat.191
În practica judiciară s-a reținut că fapta procurorului de a se prezenta la serviciu sub
influența băuturilor alcoolice, împiedicând și celelalte persoane din unitate să-și desfășoare
activitatea, constituie o atitudine nedemnă a unui magistrat 192.
S-a pus problema în doctrină193 care este natura juridică a faptei judecătorului sau
procurorului de a face afirmaţii în presă sau la emisiuni audio-vizuale cu privire la probitatea
profesională şi morală a colegilor. Într-o soluție de practică judiciară 194 s-a reținut că aceasta
constituie abatere disciplinară doar dacă este săvârşită în timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu. Art. 18 alin. (2) din Codul deontologic prevede că: „judecătorii şi procurorii nu îşi
pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor”. Deşi legea
conţine prevederile menţionate, care impun magistraţilor un comportament corespunzător
statutului acestora, faptele de natură să aducă atingere probităţii morale nu-şi găsesc

189
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (III). Atitudinile nedemne în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care
funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, articol
publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 10 iulie 2014.
190
Hotărârea nr. 5J din 27 aprilie 2006, Secţia pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 2 din 19
februarie 2007 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
191
Hotărârea nr. 5J din 23 aprilie 2008, Secţia pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 8 din 17
noiembrie 2008 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
192
Hotărârea nr. 5P din 29 noiembrie 2005, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitiva prin nerecurare, pe
www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
193
F. Costniu, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 142.
194
I.C.C.J. decizia nr. 6/2005, în F. Costniu, op.cit., p. 142.

79
corespondent printre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004,
republicată. Faptele ce constituie abateri disciplinare aşa cum rezultă din art. 98 din aceeaşi
lege privesc neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor îndatoriri de serviciu
precum şi manifestări care aduc atingere prestigiului justiţiei. Deşi norma generală face
referire la afectarea probităţii profesionale cât şi a celei morale, în norma specială sunt
incriminate faptele care lezează probitatea profesională, iar dintre cele care aduc atingere
probităţii morale şi implicit prestigiului justiţiei este sancţionată doar participarea
magistraţilor la jocurile de noroc şi de tip piramidal, în cazul în care nu este asigurată
transparenţa fondurilor. Orice alte manifestări care lezează probitatea morală a magistraţilor
(ca, de pildă, atitudinea judecătorului în speţă) nu mai sunt sancţionate disciplinar. Aceasta
deoarece legiuitorul a înţeles să nu mai prevadă ca abatere disciplinară nerespectarea
normelor Codului deontologic sau manifestările care aduc atingere probităţii morale.195
Considerăm discutabilă această soluție, deoarece fapta ar putea aduce atingere
probității profesionale și prestigiului justiției, încadrându-se astfel în abaterea disciplinară
reglementată în art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, privind „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori
prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
Cu privire la fapte comise în exercitarea profesiri de magistrat, mai trebuie subliniat
că în jurisprudență s-a reținut că fapta procurorului care se afla în fața sediului Institutului
Național al Magistraturii, unde susținea un examen pentru numirea în funcții de conducere,
și care i-a adresat unui alt procuror o serie de expresii nedemne constituie o faptă comisă tot
în exercitarea unor atribuții de serviciu, având în vedere natura și finalitatea acestui
examen196.

I.7.4. Ce înseamnă buna reputaţie a magistratului?

Buna reputație este o condiție esențială atât pentru accederea în profesia de magistrat,
cât și pentru menținerea în această profesie a unei persoane.
Pentru a determina dacă o persoană are au nu bună reputație trebuie avut în vedere un
examen de natură obiectivă, care să justifice o concluzie într-un sens sau altul. În Hotărârea
Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 724/13 octombrie 2015 197
s-a statuat că „Reputația profesională este o consecință a integrității morale și profesionale de
care trebuie să dea dovadă fiecare judecător și procuror și oferă magistratului credibilitate și
siguranță în exercitarea profesiei, precum și autoritate în exprimarea opiniilor profesionale.
Reputația magistratului presupune două component esențiale: obligația magistratului de a
avea o conduită generală exemplară (care reprezintă și o condiție de acces în profesie, căreia îi
corespunde dreptul de a se bucura de reputație în fața societății din punct de vedere
professional) și, de cealaltă parte, obligația Statului de a garanta menținerea reputației
magistratului, de fiecare data când se constată că faptele semnalate sunt de natură să îi
afecteze prestigiul și, pe cale de consecință, autoritatea în exercitarea profesiei.”
Prin această hotărâre a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii
s-a reținut că Inspecția Judiciară, în cadrul verificărilor, din nota de relații dată de doamna
judecător S.A.M. și de petenta B.C., a constatat că între petenta B.C. și familia doamnei
195
Idem.

196
Hotărârea nr. 7P din 22 iunie 2010, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitiva prin decizia nr. 1 din 4 martie
2013 a Î.C.C.J., în Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea de activităţi publice cu caracter
politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu, publicată pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 19.03.2015.
197
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

80
judecător a existat o înțelegere cu părinții doamnei judecător în sensul încheierii unui contract
de vânzare – cumpărare fictiv a imobilului în care locuiește familia, cu scopul obținerii unei
sume de bani prin programul Prima Casă, sumă pe care împreună să o investească într-un
proiect imobiliar, petenta dându-le asigurări că imobilul va reveni la situația juridică inițială.
Pentru că au existat neînțelegeri și disensiuni relativ la această situație de fapt, între petenta
B.C. și familia doamnei judecător S.A.M., a avut loc o întrevedere la domiciliul familiei
(imobil aflat în litigiu) între membrii familiei – mama, doamna judecător S.A.M. și sora
acesteia, S.D.O. – cu petenta B.C., întrevedere pe care toți cei trei membri ai familiei au
hotărât să o înregistreze audio, fără a o preveni pe petenta B.C. Inspecția Judiciară reține că
discuția înregistrată a avut loc în imobilul în care locuiește familia doamnei judecător, întrucât
în acea perioadă petenta le vizita foarte des, cu intenția de a le determina să îi remită o sumă
de bani în schimbul imobilului. De asemenea, se mai reține că mama doamnei judecător
S.A.M. a formulat o plângere penală împotriva petentei B.C. pentru săvârșirea infracțiunii de
înșelăciune, dar și o acțiune civilă în simulație. Petenta B.C., la rândul ei, a înregistrat pe rolul
Judecătoriei ... o acțiune în evacuare, respinsă de instanță, dar și plângeri penale împotriva
doamnei judecător S.A.M. pentru pretinse infracțiuni de hărțuire, tulburare de posesie,
violarea vieții private – cu privire la aceste plângeri penale, Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel ... a dispus clasarea reținând că scopul urmărit prin efectuarea înregistrărilor ambientale
a fost justificat de un interes legitim și “anume acela de a dovedi caracterul simulat al
contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu privire la imobilul situat în C., str. N.R., nr.
33A”. Față de această situație de fapt, Secția pentru judecători a reținut, din probele
administrate, că acestea nu au relevant existența unor indicii privind neîndeplinirea de către
doamna judecător S.A.M. a condiției de bună reputație în condițiile în care conducerea
Judecătoriei … are aprecieri positive la adresa acesteia, presupusa faptă pe care ar fi comis-o
doamna judecător S.A.M. nu a produs consecințe juridice, nu a fost sancționată și nu a avut
vreun impact asupra opiniei publice, neexistând alte elemente care să determine o părere
publică nefavorabilă referitoare la activitatea profesională ori conduita morală a acesteia 198.
Într-o altă cauză, prin Hotărârea nr. 449/15.09.2015199, Secţia pentru procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că nu există indicii privind neîndeplinirea
condiţiei de bună reputaţie de către domnul P. I., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul D…. Secţia pentru procurori a fost sesizată cu raportul Inspecţiei Judiciare nr.
…/IJ/…/DIJ/2015, în cuprinsul căruia s-a aratat că, prin sentinţa civilă nr…./14.10.2013 a
Curţii de Apel Bucureşti –Secţia …, rămasă irevocabilă prin decizia nr. …/26.02.2015 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de …, s-a constatat calitatea de colaborator a
securităţii în ceea ce îl priveşte pe domnul P. I., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul D…. De asemenea, s-a mai arătat că, în declarațiile date în conformitate cu
dispoziţiile art.6 alin.1 din Legea nr.303/2004 şi ataşate la dosarul profesional, domnul
procuror P. I. a consemnat că nu a făcut parte din organele de securitate ca poliţie politică, nu
a fost agent sau colaborator al acestor organe. Secţia pentru procurori a reţinut că la momentul
declanşării procedurii, domnul procuror P. I. se bucura de o bună reputaţie, nu fusese
sancţionat ori cercetat disciplinar şi nu au existat alte elemente care să determine o părere
publică nefavorabilă referitoare la activitatea profesională ori conduita morală a acestuia. De
asemenea, a constatat că la data furnizării informaţiilor domnul P. I. nu avea calitatea de

198
Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 724/13 octombrie 2015,
publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.
199
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

81
procuror, iar de la acea dată şi până în prezent a trecut o perioadă de peste 20 de ani, astfel
încât aplicarea unei sancţiuni atât de grave, cum este excluderea din magistratură, în acest
moment, ar fi disproporţionată şi excesivă. De asemenea, Secţia a apreciat că prin adoptarea
unei astfel măsuri, constând în excluderea din magistratură, s-ar aduce atingere şi principiului
neretroactivităţii legii consacrat de art.15 alin(2) din Constituţie, potrivit căruia “ Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”,
neputându-se pretinde cetăţenilor să aibă în vedere eventualele reglementări viitoare. Această
împrejurare echivalează practic, din punct de vedere al efectelor pe care le poate produce, cu o
veritabilă lustraţie, în condiţiile în care dispoziţiile Legii lustraţiei, privind limitarea temporară
a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din
structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-
22 decembrie 1989 au fost declarate neconstituţionale. Secția a mai avut în vedere și faptul că
în momentul în care domnul procuror P. I. a aflat soluţia dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în dosarul nr. …/2012 şi-a înaintat, de îndată, cererea de demisie din funcţia de
conducere pe care o deținea la acel moment, conformându-se astfel dispozițiilor art. 48
alin.(10) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, care prevăd că „ nu pot fi numiţi în funcţiile de
conducere judecătorii/procurorii care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de
1990 sau au colaborat cu acestea” fără a conţine o astfel de interdicţie și pentru
judecătorii/procurorii care ocupă funcţii de execuţie.
Magistraţii pot solicita Consiliului Superior al Magistraturii să le fie apărată reputaţia,
atunci când aceasta le-a fost afectată în vreun mod. Acest mecanism prevăzut de lege pentru
magistraţi a fost criticat de societatea civilă, unde s-a considerat că magistraţii ar trebui să
folosească instrumentele de drept comun pentru apărarea reputaţiei, afirmându-se că „După
părerea mea un magistrat nu ar trebui să beneficieze de așa ceva, de o apărare suplimentară a
reputației față de un om obișnuit. Dacă te simți lezat din punctul acesta de vedere, folosești
mecanismul justiției ca un justițiabil oarecare” 200.
Nu poate fi primită această soluţie, deoarece, spre deosebire de restul populaţiei,
magistratul are obligaţia de rezervă care îl împiedică să folosească mecanismele obişnuite de
apărare a reputaţiei. Din acest motiv a fost nevoie de instituirea unui mecanism special prin
care acestuia să-i fie apărată reputeţia de către organismul abilitat de lege, respectiv Consiliul
Superior al Magistraturii.
În practica Consiliului Superior al Magistraturii au fost diferite cazuri în care s-a pus
în discuție apărarea reputației unui magistrat, afectată prin afirmații făcute în spațiul public
(inclusiv pe rețele de socializare). Astfel, în sedinta de azi, 21 ianuarie 2016, Plenul
Consiliului Superior al Magistraturii201 a constatat ca afirmatiile lansate in spatiul public
referitoare la conduita necorespunzatoare a domnului M.S., judecator in cadrul Judecatoriei
Pătârlagele, prin intermediul unui schimb de mesaje pe platforma de socializare Facebook,
sunt nefondate si i-au afectat reputatia profesionala. S-a arătat că Consiliul Superior al
Magistraturii apara corpul magistratilor impotriva oricaror acte de natura sa aduca atingere
reputatiei profesionale a acestora. Astfel, prin cererea din data de 11 decembrie 2015, domnul
judecator M.S. a solicitat apararea reputatiei sale profesionale in raport de schimbul de mesaje
postate pe un cont al retelei de socializare Facebook in perioada 30 - 31 octombrie 2015,
pretins apartinând unor reclamante din cadrul a doua dosare aflate in curs de solutionare pe
rolul Judecatoriei Pătârlagele, repartizate aleatoriu, în sistem informatizat, completului avand

200
[Cum a fost] Cristian Tudor Popescu la conferința „Manipularea și Persuasiunea” – 23 februarie 2016,
Bucureşti, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 25.02.2016.
201
Publicat pe site-ul www.csm1909.ro

82
titular pe domnul judecător. Verificarile Inspectiei Judiciare au relevat ca in cadrul schimbului
de mesaje mentionat s-a facut referire expresa si explicita la cele doua dosare, precum si la
domnul judecator M.S., în sensul că reclamantele, prin alte persoane, ar fi intervenit pe langă
acesta în vederea obținerii unor soluții favorabile, fiind evocate si alte situatii in care
magistratul ar fi procedat în sensul pronunțării unor soluții favorabile altor părți. În cursul
verificărilor efectuate, inspectorii judiciari au constatat inexistența datelor si indiciilor din
care să rezulte o conduită neconformă legii și normelor de deontologie profesională a
domnului judecator M.S.. Mai mult, pretinsul schimb de mesaje al părtilor nu se coroboreaza
cu nici un element de fapt din care să se nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la
imparțialitatea judecătorului. Cu toate acestea, conținutul discutiilor menționate difuzate în
spațiul public virtual, deși nu corespunde realității, creează o aparență de imparțialitate a
judecătorului ce trebuie înlaturată, din considerente de deontologie profesională, dar și pentru
evitarea afectării reputației profesionale a magistratului.
Reputația profesională constituie o valoare fundamentală în exercitarea funcției de
magistrat si reprezintă, totodată, percepția creată în conștiința colectivă asupra modului în
care sunt exercitate responsabilitățile profesionale, iar libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea și nici dreptul la propria imagine. Publicarea pe o rețea se
socializare accesibilă publicului larg a unei discuții care creează aparența comiterii de către
magistrat a unor abateri judiciare sau chiar savârșirea unor fapte penale, este de natură a pune
în discuție modul de exercitare a funcției de magistrat. Aparența astfel creată, a unui magistrat
care nu este imparțial, care pronunță hotărâri în funcție de intervențiile realizate de părți sau
interpușii acestora și care ar fi procedat în mod similar și în alte cazuri, se rasfrânge negativ
asupra percepției pe care publicul o are cu privire la activitatea si probitatea profesională a
respectivului magistrat.
In acest context, Plenul Consiliului a constatat că postarea unui dialog, chiar pretins
purtat între părțile unor dosare în curs de soluționare, în legătură cu o posibilă influențare a
judecătorului, pe rețeaua de socializare Facebook, deschisă accesului mai multor persoane și
care a ajuns la cunoștința publicului, este de natură să afecteze reputația profesională a
domnului judecator M.S..

Exemple de citate relevante:

Vitejia nu slujește decât în vreme de război, în timp ce dreptatea este
folositoare în vreme de război și pace (Aristotel, în A. Aman, Logică
judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed.
Sim Art, 2007, p. 58)202.
Tăria de caracter aduce un spor sănătății sufletești a omului (N.
Mărgineanu, Psihologia persoanei, Sibiu, 1941, p. 467).
Judecătorii să aibă totdeauna legea în mâini și duhul legii în inimă
(Bacon, în A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale
urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art, 2007, p. 58).

202
Într-o pictură apare pe un perete o alegorie la „Buna guvernare”, care are în centru judecătorul, și pe un alt
perete o alegorie la „Reaua guvernare”, care are în centru războinicul.

83
 Să ne reamintim...
Art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor prevede că judecătorii
şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să
compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.

Rezumat
Reputația profesională constituie o valoare fundamentală în exercitarea funcției de
magistrat si reprezintă, totodată, percepția creată în conștiința colectivă asupra
modului în care sunt exercitate responsabilitățile profesionale, iar libertatea de
exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea și nici dreptul la propria imagine.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este judecător la Tribunalul B şi candidat pentru Consiliul Superior al

Magistraturii. Pentru că a observat că la instanţa unde activează nu este respectată
procedura de vot, în sensul că nu există cabine de vot, ci judecătorii votează la o
masă, X a înregistrat cu telefonul mobil modul de desfăşurare a alegerilor, pentru
a putea folosi înregistrarea ca mijloc de probă în contestaţia pe care a formulat-o
cu privire la aceste alegeri. A încălcat X deontologia profesională?

Unitatea de învăţare I.8. Magistrații în relația cu presa.

Cuprins
I.8.1. Are vreo importanță viaţa privată a magistratului pentru buna exercitare a
profesiei?
I.8.2. Care trebuie să fie conduita magistraților în raport cu politica și politicienii?
I.8.3. În ce condiții pot fi furnizate informaţii din dosare presei?
I.8.4. Cum trebuie abordate atacurile în presă la adresa magistraţilor?

I.8. Magistrații în realația cu presa.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
apariția publică a magistraților.

I.8. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de
apariția publică a magistraților.

84
 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.8.1. Are vreo importanță viaţa privată a magistratului pentru buna exercitare a
profesiei?
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 203 se arată că
“Magistratul trebuie să fie atent şi să identifice corect propriile sentimente, în special cele care l-
ar putea împiedica să fie imparţial, cum ar fi frica, mila, resentimentul, dorinţa de răzbunare
etc. Acest lucru nu ar trebui să fie dificil, deoarece orice persoană este, în principiu, capabilă
să facă acest lucru. Cu toate acestea, magistratul se poate confrunta cu situaţii de viaţă extrem
de complexe şi de dificile, în care amestecul de sentimente face ca acestea sau sursa lor să
devină neclare. De aceea, este recomandat şi, în anumite situaţii, chiar necesar ca magistratul
să simplifice şi să separe, pe cât posibil, aspectele profesionale şi personale ale vieţii sale. Cu toate
acestea, un magistrat cu experienţă nu va renunţa în totalitate la viaţa sa privată. Există
circumstanţe în care faptul că magistratul reuşeşte să păstreze o anumită distanţă faţă de
aspectele vieţii care ar putea interfera cu activitatea sa profesională se dovedeşte a fi benefic.
Există şi circumstanţe în care magistratul este capabil să găsească sprijin emoţional sau
spiritual la oamenii din jur. Prin urmare, acesta nu trebuie să îşi neglijeze viaţa socială.”
În acelaşi ghid se mai arată că “Un magistrat cu experienţă poate anticipa situaţiile care
ar putea să ii afecteze judecata, fiind, de fapt, necesar ca el/ea să facă acest lucru. în plus,
magistratul se dezvoltă într-un anumit mediu (prieteni, familie şi colaboratori), care îl susţine
în activitatea sa profesională, şi trebuie să evite acele persoane care ar putea sau care tind, de
fapt, să interfereze cu activitatea sa profesională. De exemplu, dacă unei judecătoare care este
mamă a unui copil cu handicap i se repartizează o cauză în care o mamă este nemulţumită de
calitatea serviciilor medicale de care a beneficiat copilul ei într-un spital, atunci judecătoarea
se poate autorecuza.”
De multe ori analiza în cadrul raporturilor profesionale a vieții private nu se limitează
doar la persoana magistratului, ci poate privi și membrii familiei acestuia și atitudinea
magistratului în raport cu unele fapte ale acestora.
Dacă un membru al familiei judecătorului este implicat în vreun incident, magistratul
poate face tot ceea ce este de așteptat, în mod normal, din partea oricărui tată sau soț aflat într-
o situație similară. De exemplu, s-a spus că „dacă copilul unui judecător ar fi arestat,
judecătorul ar avea aceleaşi emoţii profund umane pe care le-ar avea orice alt părinte, şi are
dreptul, în calitate de părinte, să răspundă dacă simte că i s-a făcut o nedreptate copilului său.
Însă dacă judecătorul, fie direct, fie prin intermediari, contactează organele de aplicare a legii,
le informează despre funcţia sa, şi le cere sancţionarea disciplinară a ofiţerului care a făcut
arestarea, linia dintre părinte şi judecător nu mai este clară. Deşi judecătorul, ca orice părinte,
are dreptul să îşi ajute fiul sau fiica, şi să iniţieze o acţiune în justiţie pentru a proteja
interesele copilului, judecătorul nu are dreptul să îndeplinească vreun act care nu ar putea fi
îndeplinit de către un părinte care nu este judecător. Folosirea funcţiei judiciare în încercarea
de a influenţa alţi funcţionari publici în îndeplinirea atribuţiilor lor legale înseamnă o depăşire
a liniei dată de protecţia şi intervenţia părintească, şi un abuz de prestigiul conferit de funcţia
judiciară.”204

203
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
204
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 91.

85
 I.8.2. Care trebuie să fie conduita magistraților în raport cu politica și
politicienii?
În Avizul nr. 3 (2003) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni
(C.C.J.E.) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi
regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a
deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii s-a ridicat problema implicării
judecătorilor în anumite activităţi guvernamentale, cum ar fi serviciul în cabinetul privat al
unui ministru (cabinet ministerial). Dacă nu există niciun impediment ca un judecător să
exercite funcţii într-un departament administrativ al unui minister (de exemplu, un
departament de legislaţie penală sau civilă din Ministerul Justiţiei), problema este mai delicată
în situația în care un judecător devine membru al cabinetului privat al unui ministru, deoarece
miniştrii au dreptul de a numi pe cine doresc pentru a lucra în cabinetul lor personal dar, în
calitate de colaboratori apropiaţi ai ministrului, aceşti angajaţi participă într-o oarecare măsură
la activităţile politice ale ministerului. În asemenea condiţii, înainte ca un judecător să înceapă
serviciul în cabinetul privat al unui ministru, s-a recomandat să se obţină o părere de la un
organism independent responsabil cu numirea judecătorilor, pentru ca acest organism să poată
stabili regulile de conduită aplicabile în fiecare caz în parte.
La noi au fost mai multe cazuri de judecători desemnați secretari de stat în cadrul
Ministerului Justiției, deși a fost nevoie de o susținere a unui partid politic pentru această
funcție. Nu s-a acceptat însă ca un magistrat să fie desemnat ministru, nici măcar la Ministerul
Justiției, deoarece s-a considerat că această funcție este una politică. 205
În comentariul 38 la Principiile de la Bangalore se arată că „În cazul în care soţia
judecătorului sau soţul judecătoarei este politician activ, judecătorul trebuie să rămână
suficient de distanţat de conduita membrilor familiei sale pentru a se asigura că publicul nu
are percepţia conform căreia judecătorul susţine un anumit candidat politic. Dacă soţul
participă la întruniri de ordin politic, judecătorul nu îl poate însoţi. Astfel de întruniri nu ar
trebui să aibă loc în casa judecătorului. Dacă soţul insistă asupra ţinerii unei astfel de întruniri
în casa judecătorului, acesta din urmă trebuie să ia toate măsurile rezonabil aşteptate pentru a
se distanţa de această manifestare, inclusiv de a evita să fie văzut de către participanţi în
timpul întrunirii, ceea ce ar putea însemna, dacă este necesar, să plece de acasă pe durata unor
astfel de evenimente. Orice contribuţie politică făcută de soţ trebuie făcute în numele soţului
din fondul său separat şi nu, de pildă, dintr-un cont al cărei titular este împreună cu
judecătorul. Trebuie menţionat că asemenea activităţi nu îmbunătăţesc imaginea publică a
instanţelor sau a administrării justiţiei. 206 Pe de altă parte, în asemenea cazuri, este posibil ca
participarea de către judecător împreună cu soţul sau soţia la o manifestare pur ceremonioasă,
de exemplu la deschiderea parlamentului sau la o recepţie oferită unui şef de stat, să nu fie
nepotrivită, în funcţie de împrejurări.” 207
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 208 se arată că
“Magistratul trebuie să acorde atenţie sporită situaţiilor de tipul următor: întâlniri regulate
205
În şedinţa din data de 6 august 2012, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins
solicitarea privind detaşarea la Ministerul Justiţiei, pe o perioadă de 6 luni, în vederea numirii în funcţia de
ministru al Justiţiei, a doamnei judecător Mona Maria Pivniceru, membru ales al CSM.
206
Vezi United States of America, The Massachusetts Committee on Judicial Ethics, Opinion No.1998-4,
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H.
Beck, București, 2010, p. 50.
207
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 50.
208
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.

86
(socializare) cu politicieni; legături de prietenie / relaţii apropiate cu politicieni; participarea la
diverse evenimente (lansări de cărţi din domeniul juridic / nunţi / botezuri / petreceri)
organizate de politicieni; în cazul deţinerii unor funcţii suplimentare de orice natură,
magistratul trebuie să fie întotdeauna conştient că imparţialitatea sa poate fi afectată.”
Se mai arată în acelaşi ghid că “Exprimarea unor convingeri politice sau religioase de
către magistraţi poate afecta imaginea sistemului judiciar ca fiind independent şi imparţial.
Această limitare are în vedere şi participarea la demonstraţii publice care, prin asocierea
judecătorului cu anumite vederi sau obiective politice, poate crea ulterior o percepţie a
acestuia ca având o atitudine părtinitoare, diminuând astfel autoritatea sa ca judecător.” Acest
lucru nu înseamnă că magistratul nu ar beneficia de libertatea de gândire, ca orice persoană, ci
doar că acesta ar trebui să evite activităţile militante ori asocierea lui cu astfel de acţiuni.
Se exemplifică în acelaşi ghid că se poate întâmpla ca magistratul să primească
invitaţii la petreceri, întâlniri, evenimente sociale sau sportive, iar în astfel de situaţii
magistratul ar trebui să îşi pună următoarea întrebare: de ce sunt invitat? Sunt invitat pentru că
deţin funcţia de judecător / procuror sau pentru că cel care a lansat invitaţia este un prieten
apropiat (din anii de şcoală, de exemplu)? Răspunsul la această întrebare determină atitudinea
pe care trebuie să o adopte magistratul. În cazul în care evenimentul este unulcu caracter pur
politic, este greu de acceptat că magistratul ar putea participa la acest eveniment, chiar dacă ar
fi prieten bun cu politicianul carei-a făcut invitaţia. De aceea, circumstanţele pot fi de aşa
natură încât să fie nevoie ca magistratul să păstreze o anumită distanţă şi să decidă să nu
accepte astfel de invitaţii sau cadouri din partea unor oameni politici.
Sunt de asemenea considerate discutabile din punct de vedere etic utilizarea de către
procurori în exercitarea atribuţiilor de serviciu a semnelor electorale (pixuri, calendare etc.);
utilizarea unor argumente/contraargumente de natură politică în motivarea hotărârilor
judecătoreşti; participarea magistraţilor la manifestări publice sau de natură socială (de
exemplu, proteste de stradă) care se transformă în manifestări cu conotaţii politice;
exprimarea unor convingeri politice de către magistraţi folosind reţelele de socializare. 209
În legislația noastră, în art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004, este reglementată
abaterea disciplinară a magistraților constând în desfăşurarea de activităţi publice cu caracter
politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Interdicția
este reluată în art. 5 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care prevede că
judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea
atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.
Deși la noi acest comportament este considerat ca fiind unul care aduce atingere
prestigiului funției de magistrat, în alte țări magistraților nu le este interzis să desfășoare
activități cu caracater politic, aceștia putând face parte din partide politice și putând fi aleși
primari, parlamentari etc.210
În doctrina noastră au fost considerate activități publice cu caracter politic
următoarele: susținerea unui discurs în cadrul unei adunări cu caracter politic; participarea la
lucrările congresului unui partid politic; implicarea în dezbaterile electorale; participarea la
emisiuni televizate care au caracter politic, participarea la mitinguri cu caracter politic, lipirea
sau distribuirea afișelor electorale ale candidaților sau partidelor politice etc 211.
209
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România.
210
De exemplu în Norvegia.

211
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea de activităţi publice
cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu, publicată pe
site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 19.03.2015.

87
 În cazul în care magistratul participă la o manifestare publică cu scop umanitar,
organizată de o fundație sau asociație non profit, nu vorbim despre comiterea abaterii
disciplinare în modalitatea analizată. De asemenea, s-a considerat că magistratul care participă
la o manifestare publică ce nu are caracter politic, însă este organizată de un partid politic, el
nu comite abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. d), deoarece nu este îndeplinită una
din cele două condiții prezentate mai sus, respectiv caracterul politic al activităților publice
desfășurate de către magistrat, dar în această situație ar putea fi reținută comiterea unei alte
abateri disciplinare, de exemplu cea prevăzută la lit. a) sau b), în funcție de datele concrete ale
cauzei212.
De asemenea, au fost considerate ca fiind manifestări ale convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu acele acțiuni ale magistratului prin care își exteriorizează
în mod neechivoc convingerile politice în cadrul exercitării atribuțiilor de serviciu, fie la
sediul instanței sau parchetului, fie într-un alt loc, dar în exercitarea acestor atribuții, cum ar
fi: afirmațiile de susținere a unui partid politic sau a unui candidat la o funcție politică în sala
de judecată; distribuirea de materiale electorale în cadrul instanței sau parchetului;
determinarea colegilor din instanță sau parchete să voteze un anumit partid sau candidat;
manifestarea convingerilor politice cu prilejul efectuării unei cercetări la fața locului etc.213
În practica noastră în materie disciplinară s-a reținut că fapta procurorului manifestată
prin dispozițiile date personalului din subordine de a efectua copii ale unui înscris privind pe
un viitor candidat al unui partid politic la funcția de primar, ce reprezenta un preambul al
campaniei electorale, și a le distribui în incinta unității de parchet reprezintă conținutul
abaterii disciplinare analizate.214

I.8.3. În ce condiții pot fi furnizate informaţii din dosare presei?

Judecătorii şi procurorii trebuie să acorde o atenţie deosebită în ce proveşte furnizarea
de informaţii din dosarele pe care le judecă ori le instrumentează, deoarece prin aceasta se pot
încălca o serie de drepturi ale persoanelor. Aşa cum s-a reţinut şi în Opinia nr. 7 (2005) a
Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni «În vreme ce mass media joacă un rol de
importanţă crucială pentru a garanta dreptul publicului la informare, şi reprezintă, conform
exprimării Curţii Europene a Drepturilor Omului, „gardianul democraţiei”, ea poate uneori să
încalce intimitatea persoanelor, afectându-le reputaţia sau subminând prezumţia de
nevinovăţie, fapte pentru care persoanele astfel vătămate pot solicita despăgubiri în instanţă.
Căutarea ştirilor de senzaţie şi concurenţa dintre diverşi membri ai mass media prezintă riscul
apariţiei excesului şi erorilor. În cauzele penale, inculpaţii sunt uneori descrişi în public sau
presupuşi de către mass media ca fiind vinovaţi de comiterea infracţiunilor, înainte ca instanţa
să le fi stabilit vinovăţia. În cazul unei achitări ulterioare, este posibil ca reportajele din mass
media să fi provocat deja prejudicii iremediabile reputaţiei inculpaţilor, iar acest lucru nu va fi
şters prin hotărârea de achitare.»
Aici este sarcina judecătorului sau procurorului să se îngrijească de protejarea efectivă
a drepturilor persoanelor ce pot fi afectate prin furnizarea acestor informaţii, prevăzându-se la
pct. 52 din opinia mai sus menţionată a CCJE că „instanţele trebuie să îşi îndeplinească

212
Idem.
213
Idem.
214
Hotărârea nr. 6P din 16 decembrie 2008, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 8 din 19
septembrie 2011 a Î.C.C.J., în I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (IV).
Desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, op.cit.

88
obligaţia prevăzută de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a găsi
echilibrul dintre valorile apărării demnităţii omului, intimităţii şi reputaţiei şi prezumţiei de
nevinovăţie pe de o parte, şi libertatea de informare pe de altă parte”.
În art. 3 din Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-
media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1
iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior
al Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015 se prevede şi
modalitatea concretă în care sunt protejate aceste drepturi ale persoanelor ce fac obiectul
dosarelor, arătându-se că „În general, purtătorul de cuvânt sau înlocuitorul acestuia este cel
care furnizează date şi informaţii de interes public către mass-media. Nu este permis
judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor să furnizeze informaţii privind cauzele deduse judecăţii sau
instrumentate de parchet, aceste persoane având obligaţia să îndrume solicitanţii către
structurile de comunicare. Procurorii pot furniza direct mass-mediei date şi informaţii de
interes public, în condiţiile Ordinului Procurorului General nr. 116/2007 privind desfăşurarea
activităţii de relaţii cu mass-media în Ministerul Public şi dacă nu se încalcă alte ordine şi
dispoziţii în vigoare”.
O problemă mai delicată este furnizarea de informații din dosare către presă în cursul
urmăririi penale, deoarece prin furnizarea unor informaţii sau probe din dosar se poate afecta
prezumţia de nevinovăţie a persoanei cercetate ori se poate afecta buna desfășurare a urmăririi
penale. De aceea a fost nevoie de instituirea unor reguli speciale de comunicare a
informaţiilor în cursul urmăririi penale, prevăzându-se în art. 25 din acelaşi ghid că în cursul
urmăririi penale „Comunicarea de informaţii privind stadiul actelor de cercetare
reprezentanţilor mass-media poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză. Dacă fapta
ce formează obiectul dosarului penal prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un
interes deosebit pentru public pot fi comunicate informaţii despre începerea urmăririi penale
cu privire la faptă şi măsurile dispuse în cauză în vederea identificării făptuitorului sau pentru
strângerea probelor, cu excepţia situaţiei în care prin transmiterea acestor informaţii s-ar
periclita rezultatul anchetei.”
În aliniatul (2) al aceluiaşi articol se arată că „Informaţiile menţionate la alin. (1) se
referă la următoarele aspecte: s-a început urmărirea penală, s-a pus în mişcare acţiunea penală,
s-a luat măsura reţinerii, s-a solicitat instanţei competente luarea/prelungirea măsurilor
preventive, s-a finalizat urmărirea penală, s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, s-a
dispus trimiterea în judecată, fiind întocmit şi înaintat rechizitoriul către instanţă.
Comunicatele sau comunicările de informaţii la cerere pot cuprinde şi informaţii cu privire la
persoana faţă de care măsurile au fost dispuse, fapta reţinută şi încadrarea juridică a acesteia şi
motivele care au determinat adoptarea soluţiei sau luarea măsurii respective.”
Ghidul lasă deschisă şi posibilitatea necomunicării acestor informaţii, în situaţiile
precizate în art. 36, potrivit căruia „Furnizarea de informaţii de interes public privind
activitatea judiciară poate fi restrânsă în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale sau când o impun interesele minorilor ori protecţia vieţii private a părţilor
în proces sau a altor persoane. Dreptul la liberul acces la informaţii de interes public poate fi
restrâns şi atunci când, în împrejurări speciale, instanţa apreciază că publicitatea ar fi de
natură să aducă atingere înfăptuirii justiţiei”.

I.8.4. Cum trebuie abordate atacurile în presă la adresa magistraţilor?

Justiţia are nevoie de încrederea populaţiei, pentru a putea să-şi realizeze obiectivul
principal de a împărţi dreptatea. Altfel, dacă încrederea în justiţie este scăzută, orice persoană
nemulţumită de o hotărâre judecătorească se va simţi îndreptăţită să-şi facă singură dreptate,
perpetuându-se astfel conflictele din societate. De aceea apărarea independenţei justiţiei poate

89
fi un motiv justificat pentru restrângerea libertăţii de exprimare atunci când exercitarea
acesteia tinde să ia forme care atentează la independența justiției. Acest lucru a fost avut în
vedere şi în reglementările internaţionale referitoare la independenţa justiţiei: „Criteriile de
diferenţiere a afirmaţiilor ce aduc atingere independenţei justiţiei sau reputaţiei magistraţilor
sunt amplu reglementate prin documente europene şi internaţionale. Toate acestea converg
spre un punct comun: justiţia trebuie protejată de afirmaţii ce-i pot ştirbi credibilitatea în faţa
publicului. Judecătorii şi procurorii au nevoie de încrederea publică pentru a-şi realiza
menirea.”215
Apărarea independenţei justiţiei de atacurile injuste care în mod voit sau nu o
decredibilizează nu se poate realiza însă fără concursul celorlalţi membri ai societăţii, în
special al celorlalte puteri ale statului. Aşa cum s-a spus „Mecanisme de prevenţie şi
sancţionare a atingerilor aduse independenţei şi reputaţiei magistraţilor ar trebui să se
regăsească în însăşi codurile de conduită ale celorlalte puteri în stat, aşa cum recomandă
Comisia Europeană în cadrul MCV. Mai mult, este necesar ca aceste reguli, pe care sperăm ca
cei vizaţi să le adopte şi să le aplice cât de curând, să fie interiorizate şi asumate la nivel
instituţional şi personal, astfel încât să se reducă cât mai mult incidenţa cazurilor de afectare a
valorilor unei justiţii pe care cu toţii, declarativ, ne-o dorim independentă şi în slujba
cetăţeanului.”216
Totuși, atunci când se depășește limita criticilor normale exercitate în limitele
dreptului la libertatea de exprimare și se ajunge la o formă de presiune asupra magistratului,
pentru a-l determina să adopte o anumită soluție, acestea trebuie respinse de organele
însărcinate cu apărarea independenței sistemului judiciar.
În acest sens este și comentariul 29 la Principiile de la Bangalore, unde se arată că
„Judecătorul poate fi supus ocazional eforturilor altor persoane, din afara instanţei, de a-i
influenţa deciziile în ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de soluţionare. Indiferent dacă
sursa este una ministerială, politică, oficială, jurnalistică, familială sau de orice altă natură,
toate aceste eforturi trebuie respinse în mod ferm. Aceste ameninţări la adresa independenţei
justiţiei pot lua uneori forma unor încercări subtile de a influenţa modul în care judecătorul
ar trebui să abordeze o anumită cauză sau a unor încercări de a câştiga favoarea judecătorului
într-un anumit mod. Orice astfel de încercări exterioare, fie ele directe sau indirecte, de a-l
influenţa pe judecător, trebuie respinse. În unele cazuri, mai ales dacă încercările sunt
repetate deşi au fost respinse, judecătorul ar trebui să le semnaleze autorităţilor competente.
Judecătorul nu trebuie să permită relaţiilor sale familiale, sociale sau politice să îi influenţeze
vreo decizie judiciară.”217
Desigur că apărarea sistemului judiciar nu ar trebui să aibă în vedere și criticarea cu
bună credinţă a activităţii organelor judiciare, ci doar la atacurile nejustificate care urmăresc
decredibilizarea justiţiei ori influențarea soluțiilor organelor judiciare. Altfel, orice critică de
bună credinţă, nepătimaşă, nu poate decât să ajute la cunoaşterea deficienţelor de funcţionare
a sistemului judiciar şi la înlăturarea lor.
Astfel, în cazul De Haes și Gijsels, Curtea a recunoscut că membrii sistemului judiciar
trebuie să se bucure de încredere publică și de aceea aceștia trebuie să fie protejați împotriva
atacurilor distructive lipsite de orice temei de fapt. Mai mult decât atât, deoarece acestea au o
datorie de discreție, judecătorii nu pot răspunde în public la diverse atacuri, ca, de exemplu,
politicienii sunt în stare să facă. Curtea a considerat apoi articolele și a observat că multe

215
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.
216
Idem.
217
Idem., p. 44.

90
detalii au fost date, inclusiv a experților opinii, dovedind că jurnaliștii au efectuat cercetări
serioase înainte de a informa publicul cu privire la acest caz. Articolele au fost parte a unei
dezbateri publice pe larg asupra incestului și asupra modului în care sistemul judiciar îl
tratează. Oferirea de importanței cuvenite dreptului publicului de a fi informat asupra unei
probleme de interes public, Curtea a decis că hotărârea instanțelor naționale nu a fost
“necesară într-o societate democratică”, și, prin urmare că articolul 10 a fost încălcat 218.
De asemenea, în cauza Cornelia Popa contra României, Curtea a dat câștig de cauză
unei tinere jurnaliste condamnate în România pentru calomnie adusă unui judecător, deoarece
a publicat un articol în care a caracterizat drept „stupefiantă” o decizie a acestuia, sugerând că
a încălcat legea, și nu pentru prima oară. Curtea a constatat că jurnalista a acționat „cu bună-
credință, convinsă de existența unei probleme de deontologie profesională a judecătorului.” 219

Exemple de citate relevante:

„între oameni deci la care presupoziția libertății sau a egalității nu este
dată, nu există drept politic, dar totuși încă un anumit drept există acolo unde e o
lege care stabilește raportul reciproc;” (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere
din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 107)
Oamenii cred însă că stă în puterea lor să facă ceva nedrept, și de aceea ar
fi și ușor să fii drept. Dar nu este așa. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere
din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 113)

Să ne reamintim...
Justiţia trebuie protejată de afirmaţii ce-i pot ştirbi credibilitatea în faţa publicului.
Judecătorii şi procurorii au nevoie de încrederea publică pentru a-şi realiza menirea.

Rezumat
. Judecătorii şi procurorii trebuie să acorde o atenţie deosebită în ce proveşte
furnizarea de informaţii din dosarele pe care le judecă ori le instrumentează,
deoarece prin aceasta se pot încălca o serie de drepturi ale persoanelor.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este judecător şi are spre soluţionare un dosar cu un accident de munca petrecut

într-un mall. În timpul acesta soţia lui X câştigă la o tombolă organizată de acest
mall un premiu. Ce ar trebui să facă? Dar daca se publică in ziar câştigătorii?

218
A se vedea I. Turculeanu, A. Troanţă Rebeleş Turculeanu, Există o libertate de exprimare a avocatului în
timpul exercitării profesiei?, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 8.12.2015.

219
Cornelia Popa împotriva României, nr. 17.437/03, publicata in Monitorul oficial al României, nr. 31/2012 din
6 ianuarie 2012, apud. B. Gorea, Libertatea de exprimare şi responsabilitatea avocatului, articol publicat on line
pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 11.12.2015.

91
Unitatea de învăţare I.9. Independența judecătorului.

Cuprins
I.9.1. Ce reprezintă independența judecătorului?
I.9.2. Cât de întinsă ar trebui să fie independența judecătorului?
I.9.3. Jurisprudența CEDO referitoare la independența judecătorului.
I.9.4. Cum poate fi afectată independența judecătorului?

I.9. Independența judecătorului.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
independența judecătorului.

I.9. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de
independența.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.9.1. Ce reprezintă independența judecătorului?

Independenţa judecătorilor reprezintă un principiu fundamental al statului de drept,
fiind consacrată în art. 124 alin. 3 din Constituţia României care prevede că „Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”. Aceasta este şi o garanție esenţială a dreptului la un
proces echitabil, de care trebuie să se bucure orice persoană, fiind consacrată în art. 6
paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Independența judecătorilor este
diferită de independenţa pe care legea o recunoaște procurorilor, potrivit art. 3 alin. 1 din
Legea 303/2004, care prevede că „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de
stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii”.
Dispozițiile legale menționate consacră dreptul și totodată obligația judecătorului de
a lua decizii exclusiv în baza legii, prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, în afara
oricăror influențe din exterior, incluzând aici și influențele din sistem. Nicio persoană,
autoritate, entitate sau organism nu are dreptul de a acţiona de o aşa manieră încât să creeze
aparenţa neechivocă a direcţionării actului judiciar spre o anume soluție - alta decât cea care
ar trebui stabilită de către magistrat, în temeiul legii, pe baza probelor cauzei şi potrivit
conştiinţei sale.
Relevant pentru definirea noțiunii de independență a judecătorului este și răspunsul
Comisie de la Veneţia adresat la solicitarea Curții Constituționale din republica Moldova, în
care s-a subliniat că «Independenţa judiciarului este crucială pentru salvgardarea
drepturilor şi libertăţilor persoanei în conformitate cu legea, nefiind un scop în sine. Este o

92
parte a scopului garantării unui proces echitabil în baza articolului 6 din Convenţie, care
impune independenţa instanţelor. Acest fapt a fost stabilit clar în articolul 3 din
Recomandarea Comitetului Miniştrilor pentru statele membre cu privire la judecători:
independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (CM/Rec(2010)12): „Scopul independenţei, aşa
cum se menţionează în articolul 6 din Convenţie, este să-i garanteze fiecărei persoane dreptul
fundamental de a avea parte de un proces judecat în mod echitabil, doar în baza unor
argumente juridice şi fără nici o influenţă necorespunzătoare”. Independenţa judiciarului
impune ca judecătorii să fie apăraţi de influenţe exterioare de către celelalte puteri ale
statului şi ca fiecare judecător în parte să aibă libertatea profesională de a interpreta legea, de
a stabili faptele şi de a cântări probele în cazurile particulare. În acest sens, deciziile eronate
trebuie contestate prin intermediul căilor de atac, nu prin tragerea la răspundere individuală a
judecătorilor.»220. De asemenea, în acelaşi document se mai arată că „Independenţa
judecătorilor în privinţa aplicării dreptului trebuie protejată, asigurându-li-se imunitate
funcţională pentru acţiunile efectuate în exerciţiul funcţiei lor judiciare. Judecătorii nu ar
trebui să fie traşi la răspundere individuală pentru exercitarea funcţiei lor judiciare, cu
excepţia cazurilor de rea-voinţă sau de neglijenţă gravă” 221.
Independența judecătorului nu este un privilegiu al acestuia, ci este o garanție a
părților că vor avea un proces echitabil dacă judecătorul este total independent și va
soluționa cauza exclusiv pe baza legii și a convingerii sale intime rezultate din probele de la
dosar. Altfel toate hotărârile judecătorului ar fi puse sub semnul întrebării, iar încrederea
populației în instanțele de judecată și în actul de justiție făcut de acestea s-ar pierde
iremediabil.
De asemenea, așa cum s-a spus, independența magistraților nu constituie doar o
garanție a statului pentru înfăptuirea justiției, ci, în egală măsură, un drept și o obligație a
magistraților222. Faptul că aceasta constituie nu doar un drept, ci și o obligație a
magistraților, se refletă în primul rând în obligația pe care magistrații o au potrivit Codului
deontologic de a aduce la cunoștința Consiliului Superior al Magistraturii orice presiuni sau
ingerințe în actul de justiție, indiferent de proveniența lor. Independenţa fiind o datorie a
judecătorului, acesta ar trebui să învețe să o apere atunci când este pusă în pericol în vreun
fel. Astfel, în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România223 se arată că
“judecătorul trebuie să ignore orice presiune sau influenţă exercitată în afara sălii de judecată
sau altfel decât prin intermediul documentelor prezentate în Instanţă, în special atunci când
nu este clar dacă cealaltă parte are acces la aceleaşi informaţii şi/sau nu are posibilitatea de a
combate argumentele prezentate. În exercitarea atribuţiilor sale, magistratul trebuie să
dovedească sau, atunci când este necesar, să precizeze în mod explicit că exercitarea
presiunilor este nepermisă şi nu poate influenţa pronunţarea hotărârilor judecătoreşti.”
În al doilea rând, faptul că independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al
judecătorului, ci ca o datorie, se reflectă în obligaţia fundamentală a fiecărei persoane care
ocupă această funcţie de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi morale care să stea la baza

220
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica
Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva
judecătorilor, par. 13.
221
Idem, par. 18.
222
I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 181,
apud. S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru,
C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 68.
223
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.

93
conduitei independente şi imparţiale în judecarea fiecărui caz; de aceea s-a spus că principiul
independenţei judecătorului poate fi înţeles doar în legătură cu principiul
responsabilităţii/răspunderii judecătorului pentru calitatea activităţii sale profesionale, iar
echilibrul dintre aceste două principii creează condiţiile procesului echitabil224.
În raport cu cine ar trebui asigurată independența judecătorului?
Independența judecătorului trebuie asigurată în primul rând în raport cu celelalte
puteri ale statului (puterea executivă și puterea legislativă), deoarece, așa cum s-a spus,
judecătorul nu este un funcţionar public, deoarece el nu depinde de stat, ci este însuşi statul
adică o parte din organele sale constituţionale care, asemeni legislativului şi executivului,
deţin puterea imediat şi nu mediat 225. De pildă, „Dacă un parlamentar scrie unui judecător
pentru a-l informa despre interesul său, în numele unui alegător, faţă de soluţionarea cu
celeritate şi justeţe a unui proces de divorţ şi de încredinţare a copiilor în care alegătorul este
parte, judecătorul poate răspunde la această scrisoare prin a-l informa pe membrul
legislativului - personal sau, de preferinţă, printr-un reprezentant - cu privire la faptul că
principiile conduite judiciare interzic judecătorului să primească, să ia în considerare sau să
răspundă la astfel de comunicări.” 226
După aceea, independența judecătorului trebuie asigurată în raport cu părțile din
dosar și în raport cu mass-media. Judecătorul nu trebuie să fie afectat în niciun fel de
calitatea părților din dosar, iar mass media ar trebui să informeze publicul cu privire la astfel
de cauze fără să transforme libertatea de exprimare într-un atac la adresa judecătorului.
Independenţa judecătorilor față de părți se asigură şi prin respectul funcţiei pe care o deţine,
sens în care în procesele pe care le instrumentează toate persoanele implicate în cauză,
organele statului sau reprezentanţii acestora trebuie să se supună autorităţii judecătorului, el
având puterea legală de a lua toate măsurile pentru a menţine ordinea publică în instanţă227.
Nu în ultimul rând, independența judecătorului trebuie asigurată în raport cu propria
ignoranță, deoarece un judecător care ar cădea pradă ignoranței nu s-ar mai conduce după
lege și după propria conștiință, ci ar fi condus ori manipulat foarte ușor de alții.

I.9.2. Cât de întinsă ar trebui să fie independența judecătorului?

Dacă în ce privește necesitatea asigurării idependenței judecătorului nu sunt discuții,
referitor la întinderea acesteia au apărut unele opinii diferite, venite în special din afara
profesiei. Astfel, s-a spus că «A lăsa, însă, ca puterea judecătorească să acționeze
„independent” înseamnă să admitem existența „statului în stat”, adică să admitem
constituirea unei puteri în cadrul statului, care se va sustrage oricărui control statal,
îngăduindu-și puteri discreționare, ceea ce este inadmisibil.»228. Lucrurile sunt foarte sensibile

224
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării
europene, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 203.
225
Éssai sur le pouvoir du juge, L'Indipendenza della Giustizia, Oggi-Judical Independence of Justice, Today,
Liber Amicorum in onore di Giovanni Longo, Giuffré, Roma, Justice dans le monde, no. 3, 1999, p. 2,
http://www.richtervereinigung.at/international/justice3/justice3a.htm, accesat la 18 iulie 2008, apud. M.M.
Pivniceru, C. Luca, în Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 34.
226
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H.
Beck, București, 2010, p. 49.
227
Recomandarea R (94)12 a Comitetului Miniştrilor, Principiul II, www.coe.int/legalprof , apud. M.M.
Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 53.
228
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în Etică și cultură profesională, de
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 202.

94
aici, pentru că deși este posibil ca puterea judecătorească să aibă derapaje, orice tendință de
controlare a acesteia se poate întoarce, ca un bumerang, împotriva societății. De aceea,
credem că singurul mecanism de control al puterii judecătorești care nu aduce atingere
principiului de bază al independenței ar fi unul din interiorul puterii judecătorești (de către
Consiliul Superioral Magistraturii, Inspecția judiciară, etc.). În prezent sunt instituite
premisele acestui control, având în vedere independența funcțională a Inspecției Judiciare,
organismul competent să identifice și să neutralizeze actele de derapaj ale judecătorilor.
Considerăm că teoria puterii unice, aplicabilă într-o anumită măsură în Statele Unite ale
Americii, unde judecătorii sunt împărțiți în tabere politice (republicani și democrați) și sunt
aleși, evident cu sprijinul partidelor politice, ar fi complet nefuncțională la noi.

S-a pus problema, din perspectiva întinderii independenței magistratului, care ar fi

natura raportului de muncă al acestuia cu statul? Este un raport de muncă obișnuit, ori are
o natură aparte? Dacă este un raport de muncă obișnuit, care se caracterizează în principal
prin subordonarea ierarhică, cum se împacă el cu necesitatea asigurării independenței
magistratului? Dacă nu este un raport de muncă atunci cum ar trebui asigurată îndeplinirea
obligației judecătorului de a-și îndeplini toate obligațiile profesionale?
În doctrina de dreptul muncii, într-o primă opinie, se susține că magistrații fac parte
din categoria demnitarilor deoarece beneficiază de o îndemnizație de încadrare lunară brută
și sunt numiți de Președintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii,
asemenea celorlalți demnitari229.
Într-o altă opinie se susține că desfășurând o activitate de putere publică, magistrații
ar deține o funcție de putere publică, în regim de drept public, fiind supuși unor norme
statutare230.
Apropiat acestui punct de vedere este cel potrivit căruia judecătorul, în exercitarea
atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat; el este
astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia 231.
Într-o altă opinie s-a susținut că magistrații nu fac parte din categoria demnitarilor, iar
raporturile de muncă ale acestora sunt raporturi de muncă sui generis, astfel că legea
aplicabilă specifică se completează cu normele dreptului muncii, în măsura în care apelul la
normele dreptului muncii este necesar și posibil, considerându-se că răspunderea
disciplinară, ca instituție fundamentală a dreptului muncii, nu poate și nu trebuie să facă
excepție de la sistemul general al legislației muncii; varietatea raporturilor de muncă fiind în
continuă creștere, reglementarea lor nu este posibilă în detaliu și pentru toate domeniile,
corespunzător cerințelor aplicării concrete, doar prin legi cadru, iar normele cuprinse în
statutele profesionale nu sunt, pur și simplu, numai norme derivate, de concretizare a celor
generale; statutele conțin și norme speciale care înglobează reglementări noi, fără a se abate
însă de la principiile generale ale dreptului muncii 232.

229
Ș. Beligrădeanu, Natura raportului juridic de muncă al magistraților, în „Dreptul” nr. 7/2003, p. 29 și urm.,
apud I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților. Absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau
care afectează în mod direct activitatea instanței sau a parchetului, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.02.2016.
230
C.L. Popescu, Funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanță de judecată și dreptul
la un proces echitabil, în „Dreptul” nr. 3/2005, p. 39, apud. I. Gârbuleț, op.cit.
231
F. Costiniu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 150.
232
I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de dreptul muncii, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul
Juridic, București, 2014, p. 30 – 31 și 803, apud. I. Gârbuleț, op.cit..

95
 Chiar și în cadrul acestui din urmă punct de vedere, care e cel mai restrictiv cu privire
la statutul magistraților, se acceptă că magistrații nu pot fi supuși tuturor dispozițiilor de
dreptul muncii, având în vedere necesitatea asigurării independenței acestora. Considerăm că
tocmai acest din urmă obiectiv a impus reglementarea în mod explicit a obligațiilor
magistraților, normele care le reglementează trebuind interpretate astfel încât să nu se aducă
atingere principiului independenței magistratului.
De pildă, spre deosebire de ceilalți salariați cărora li se aplică dispozițiile de dreptul
muncii, judecătorilor trebuie să li se garanteze inamovibilitatea 233, ceea ce înseamnă că
acesta nu poate fi transferat ori detașat fără acordul său iar destituirea din funcție nu poate
interveni decât pentru săvârșirea de abateri disciplinare ori pentru că acesta nu mai
îndeplinește condiția bunei reputații.
În comentariul 40 la Principiile de la Bangalore se arată că „În îndeplinirea
atribuţiilor sale, judecătorul nu este angajatul nimănui. El sau ea slujeşte şi răspunde numai
în faţa legii şi a propriei sale conştiinţe, pe care judecătorul este obligat să o examineze în
mod constant. Este o axiomă faptul că, în afara căilor de atac, judecătorul care soluţionează o
cauză nu îndeplineşte niciun ordin sau indicaţie venită din partea unui terţ, fie dinăuntrul, fie
din afara puterii judecătoreşti. Nicio organizare ierarhică a justiţiei şi nicio diferenţă de grad
sau rang nu poate afecta în vreun mod dreptul unui judecător de a pronunţa hotărâri în mod
liber, fără a fi influenţat de consideraţii sau influenţe extrinseci.” 234
În acest context, cine îi verifică pe judecători? În sistemul nostru judiciar este
reglementată activitatea Inspecției Judiciare, care are competența să cerceteze activitatea
magistraților, să constate eventualele abateri disciplinare ori de la codul de etică și să sesieze
Consiliul Superior al Magistraturii pentru a se pronunța cu privire la săvârșirea acestor
abateri. Nu toate sistemele judiciare au un astfel de organism care să cerceteze eventualele
abateri. Trebuie subliniat însă că sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care acestea
există (deci și în țara noastră), nu trebuie să se preocupe de obiectul sau corectitudinea
hotărârilor şi nu trebuie să-i determine pe judecători, din motive de eficienţă, să acţioneze în
favoarea productivităţii, sacrificând astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care
aceştia îl au, acela de a pronunţa o hotărâre bine gândită, dreaptă, în conformitate cu
interesele legitime ale celor care apelează la justiţie235.
Verificarea hotărârii judecătorești nu poate face obiectul cercetării disciplinare decât
în caz excepțional, atunci când ea ar releva o incompetență profesională vădită. În rest, așa
cum se arată în comentariul 41 la Principiile de la Bangalore «Cu excepţia motivărilor
judecătoreşti sau a altor proceduri prevăzute de lege, judecătorul nu este obligat să îşi
justifice soluţia, nici chiar faţă de alţi membri ai sistemului judecătoresc. Dacă o decizie
judecătorească dă dovadă de atâta incompetenţă încât să justifice iniţierea acţiunii
disciplinare, în acest caz foarte rar judecătorul nu este obligat să „raporteze", ci să răspundă
unei acuzaţii sau unei anchete formale desfăşurate conform legii.» 236

233
Avizul 1 din 23 noiembrie 2001 al C.C.J.E. 60 (a), publicat pe site-ul www.coe.int/legalprof
234
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 51.
235
Recomandarea R (94) 12 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la
independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994, disponibilă pe site-ul
C.S.M., http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_05_2006__4189_ro.doc , apud. F. Costiniu, Deontologia
profesiei de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 152.
236
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 51.

96
 În același sens, într-un interviu acordat de profesorul Valerius Ciucă se arăta că un
Consiliu Superior al Magistraturii ar trebui să aibă doar un rol pur deontologic pentru a nu fi
adusa atingere principiului suprem, acela al independentei judecatorului. 237
Aceasta nu înseamnă că nu se poate face o evaluare a sistemului judiciar, a fiecărei
instanțe în parte ori chiar a fiecărui judecător. Chiar documentele internaționale
reglementează posibilitatea efectuării unei astfel de evaluări.
Astfel, în Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni
(CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil
şi rolul judecătorilor în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare
a disputelor adoptat de CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie
2004) se arată că:
«CCJE accentuează, în primul rând, că evaluarea „calităţii” sistemului justiţiei,
respectiv prin performanţele sistemului de instanţe ca întreg sau ale fiecărei instanţe sau grup
local de instanţe, individual, nu trebuie confundată cu evaluarea capacităţii profesionale a
fiecărui judecător în parte. Evaluarea profesională a judecătorilor, în special atunci când
vizează decizii care influenţează statutul sau cariera acestora reprezintă o sarcină care are alte
scopuri şi trebuie îndeplinită pe baza unor criterii obiective, cu toate garanţiile pentru
independenţa judiciară (vezi Avizul nr. 1 (2001) al CCJE, în special alin. 45).
35. Practica anumitor ţări arată o suprapunere, pe care CCJE o consideră nepotrivită,
între evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea judecătorilor din punct de vedere profesional.
Această suprapunere se reflectă în modul în care sunt colectate statisticile. În anumite ţări se
realizează statistici pentru fiecare judecător, în altele cifrele sunt stabilite pentru fiecare
instanţă. Este probabil ca toate să păstreze înregistrări ale numărului de cazuri abordate, dar
vechiul sistem asociază această cifră cu persoanele individuale. Sistemele care evaluează
judecătorii în mod statistic, în mod uzual includ o cifră pentru procentul de recursuri cu
succes.
36. Unele ţări consideră ca indicator procentul de hotărâri anulate în cadrul unui
recurs. O evaluare obiectivă a calităţii hotărârilor judiciare poate constitui unul dintre
elementele relevante pentru evaluarea profesională a unui judecător, (dar chiar şi în acest
context trebuie să se ţină seama de principiul independenţei judiciare interne şi de faptul că
anularea hotărârilor trebuie acceptată ca un rezultat normal al procedurilor de recurs, fără o
vină din partea primului judecător). Cu toate acestea, utilizarea ratelor de anulare ca singurul
sau chiar în mod necesar un indicator important de evaluare a calităţii activităţii judiciare este
neadecvată în viziunea CCJE. Printre câteva aspecte care ar putea fi discutate referitor la
această problemă, CCJE subliniază că o caracteristică a sistemului de justiţie bazat pe
proceduri o reprezintă faptul că nivelul calităţii rezultatului unei singure cauze depinde în
mare măsură de calitatea măsurilor procedurale anterioare (iniţiate de poliţie, parchet, avocaţi
privaţi sau părţi), astfel încât evaluarea performanţelor judiciare este imposibilă fără evaluarea
fiecărui context procedural în parte.
37. Aceleaşi considerente se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea
deciziilor individuale luate de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de observarea
ratei de anulare.»

I.9.3. Jurisprudența CEDO referitoare la independența judecătorului.

Într-o cauză238, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat consecințele
generate de înlocuirile frecvente ale judecătorilor într-un dosar. În fapt, reclamantul

237
Valerius M. Ciuca in dialog cu Andrei Savescu. Despre judecatori, invatamantul juridic si Justitie, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 1.07.2011.

97
Moiseyev a fost arestat și condamnat pentru înaltă trădare prin spionaj, reținându-se că în
calitate de adjunct-șef al Departamentului pentru Asia al Ministerului de Afaceri Externe a
divulgat informații clasificate unei agenții secrete străine. Pe parcursul judecării cauzei s-au
succedat patru președinți de complet și de fiecare dată înlocuirea lor a fost urmată de
înlocuirea celorlalți doi judecători, numărul total al judecătorilor care au fost înlocuiți în
timpul procesului fiind de 11. Curtea a notat că o chestiune de maximă îngrijorare a fost
dedusă atât din numărul mare al înlocuirilor care au intervenit cu privire la judecătorii din
cauza reclamantului, cât mai ales din faptul că motivele unor astfel de înlocuiri au fost făcute
publice doar în două ocazii. A apreciat Curtea că îndepărtarea unui judecător fără motivarea
acestei măsuri nu poate fi descrisă decât ca arbitrară. La acel moment puterea de a repartiza
o cauză penală aflată pe rolul unui complet către un alt complet de judecată era exercitată în
mod obișnuit de către președinte, fără ca legea să determine în vreun fel circumstanțele în
care putea să intervină această situație, context în care președinților de complet din cauza
reclamantului li s-au acordat efectiv puteri nelimitate fără nicio garanție procedurală, cum ar
fi cerința de a informa părțile asupra motivelor sau de a le da posibilitatea de a-și exprima
părerea sau de a solicita reexaminarea de către o instanță superioară. În consecință, Curtea a
reținut că îndoielile reclamantului asupra independenței și imparțialității instanței puteau fi
apreciate ca fiind justificate în mod obiectiv, constatând încălcarea dispozițiilor art. 6 parag.
1 din Convenție.
Într-o altă cauză239 Curtea a reținut că reclamantul s-a plâns că instanța care l-a
judecat nu a fost „o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege”, având în vedere
modificarea componenței instanței ca urmare a redistribuirii cauzei de la judecătorul Sh. la
judecătorului K., cât și selectarea juraților candidați dintr-o listă nepublicată și într-un mod
care ar fi împiedicat verificarea legalității acesteia, în scopul participării lui Y., în calitate de
jurat, în proces. Curtea a constatat că apărarea nu a primit nicio explicație cu privire la
motivele care au dus la înlocuirea judecătorului Sh. cu judecătorul K. Mai mult, nicio decizie
procedurală nu a fost emisă în acest sens. În conformitate cu secțiunea 6.2. din Statutul
magistraților, președintele Curții distribuie cauzele judecătorilor conform propriei sale
aprecieri. Cu toate acestea, după ce un caz a fost distribuit, legea impune ca respectivul caz
să rămână la același complet până la pronunțarea deciziei finale. Acest principiu, cunoscut
drept regula continuității completului de judecată, a fost stabilit la art. 242 din noul Cod de
procedură penală al Federației Ruse. Acesta prevede posibilitatea înlocuirii unui judecător
care nu a mai fost în măsură să participe la soluționarea cauzei. S-a reținut că nici Codul de
procedură penală, nici o altă lege nu stabilesc circumstanțele în care o astfel de înlocuire ar
putea avea loc și procedura care trebuie urmată. Guvernul a susținut că motivele pentru
înlocuirea judecătorului Sh., căruia îi fusese repartizat inițial dosarul, au fost implicarea
acestuia în mai multe alte proceduri penale complexe cât și concediul anual programat în
perioada 15 decembrie 2003 – 14 ianuarie 2004. Curtea a considerat că volumul de muncă și
concediul anual sunt inerente în activitatea profesională a oricărui judecător și nu sunt de
natură a explica, în mod plauzibil, că judecătorul Sh. nu ar mai putea „să ia parte”, în cadrul
procedurii. Aceasta cu atât mai mult cu cât noul judecător desemnat nu a fost în măsură să
înceapă procesul până în martie 2004, respectiv la trei luni și jumătate după numire. În aceste
circumstanțe, Curtea a constatat că îndoielile reclamantului cu privire la independența și
238
Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, Hotărârea din 9 octombrie 2008, în I. Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea
aleatorie a cauzelor. Reflectarea principiului repartizării aleatorii și a principiului continuității completului de
judecată în jurisprudența CEDO, articol disponibil pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
11.04.2016.
239
Cauza Sutyagin împotriva Rusiei, Hotărârea din 3 mai 2011, în I. Gârbuleț, C.A. Susanu, op.cit..

98
imparțialitatea instanței de judecată se poate spune că au fost justificate în mod obiectiv,
având în vedere că înlocuirea judecătorului căruia îi fusese repartizată cauza a fost
determinată de motive imposibil de verificat și măsura înlocuirii nu a fost circumscrisă unor
garanții procedurale. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 parag. 1 din cauza lipsei
de independență și imparțialitate a instanței de judecată, în temeiul testului obiectiv.
Curtea a mai decis că reprezintă o ingerinţă în dreptul oricărei persoane la un tribunal
independent faţă de legislativ faptul că Parlamentul unei ţări emite o lege, cu aplicare
retroactivă, care influenţează soluţionarea litigiilor la care statul este parte, impunând
judecătorului, prin lege, promovarea unei soluţii în favoarea statului240.
În hotărârea adoptată în cauza Ramos Nunes de Carvalho E Sá c. Portugaliei Curtea a
statuat că în cazul în care consiliul de disciplină pentru judecători ar fi alcătuit în majoritate
de persoane care nu sunt judecători se pune problema încălcării art. 6 paragraful 1 din
Convenţie, în ce priveşte independenţa judecătorului. În speţă Consiliul Superior al
Magistraturii portughez era compus din 8 membri judecători şi nouă membri care nu sunt
judecători, desemnaţi de diferite organe ale statului. În condiţiile în care şi competenţa
instanţei supreme în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva hotărârii Consiliului
Superior al Magistraturii era una limitată, s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din
Convenţie.
În Cauza Hirschhorn c. României Curtea a decis că nu a fost respectată exigența
independenței atunci când președintele unei instanțe a avertizat un complet de judecată
despre soluția litigiului, care a fost menționată de un judecător inspector și care ar trebui
urmată de către instanța de fond241.
Convenția nu interzice existența unui control jurisdicțional – prin posibilitatea de a se
casa hotărârile de către instanțele superioare în grad – ori al unui control disciplinar al
activității judecătorilor – prin posibilitatea sancționării judecătorilor pentru lipsa
punctualității sau atitudine ireverențioasă ori altele 242.

I.9.4. Cum poate fi afectată independența judecătorului?

În primul rând independența judecătorului ar putea fi afectată prin tratarea lui ca
funcționar public.
Judecătorul nu este însă un funcționar public, deoarece el nu depinde de stat, ci este
însuși statul, adică o parte din organele sale constituționale care, asemeni legislativului și
executivului, dețin puterea imediat, și nu mediat; astfel, independența nu este doar
exterioară în raport cu celelalte puteri ale statului, ori cu alte subiecte ale vieții economice și
sociale, ci și în raport cu părțile din proces și cu propriul sistem judiciar, înțelegând prin
aceasta din urmă mecanisme transparente democratice de organizare și gestiune a
magistraturii în privința recrutării, evaluării, promovării, sancționarea disciplinară și
respectul procedurilor 243.
240
Decizia Naviera Uralar SA c. Région Flamande din 19 aprilie 1991, în O.D.E. Şchutter, S. Van
Drooghenbroeck, Droit International des Droit de l’Homme devant le juge national, p. 141, apud. R. Chiriţă,
Independenţa şi imparţialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate a puterii judiciare (I), în Noua Revistă
de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, aprilie-iunie 2007, p. 9.
241
Cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din 26 iulie 2007.
242
T. Weigend, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial en République fédérale
d’Allemagne în RSC, 1990 p. 751, apud. I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților.
Imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în
jurisprudența CEDO, publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.03.2016.
243
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicet pe site-ul www.universuljuridic.ro,
ultima vizualizare la 16.12.2015.

99
 Într-o opinie s-a considerat că refuzul Parlamentului de a da avizul pentru începerea
urmăririi penale faţă de un ministru sau un fost ministru aduce atingere independenţei
justiţiei, considerându-se că aceasta din urmă ar trebui să fie singura care să decidă cu privire
la vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane. Se arată că faptul că Parlamentul împiedică
începerea urmăririi penale cu privire la un ministru sau fost ministru „înseamnă că nu se
poate face cercetarea mai departe pentru a se stabili vinovăția sau nevinovăția unei
persoane. Începerea urmăririi penale ar însemna doar deschiderea cadrului procesual în
care se pot strânge legal probe și persoana vizată și-ar exprima poziția față de fapta în care
a fost implicată. În final, un judecător este împiedicat să stabilească asupra acestui aspect,
pentru a se înfăptui justiția, singura garanție a respectării drepturilor și libertăților omului și
restabilirii ordinii de drept în comunitate. În aceste condiții, justiția fiind cea împiedicată a
se înfăptui din cauză că o putere politică a statului se opune, consider că este un conflict
constituțional între puteri, Puterea Legislativă subrogându-se în atribuțiile Puterii
Judecătorești cu privire la un membru din Puterea Executivă.”244
Într-o rezoluție a organizației magistraților europeni Magistrats Europeens pour la
Democratie et les Libertes (MEDEL), adoptată la Pisa în data de 12 martie 2016245, a fost
analizată afirmația unui ofiţer al unui serviciu de informaţii care a spus că instanțele din
România au devenit „câmp tactic” pentru acest serviciu secret de informații, care îşi
„menține interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze”, considerându-se
că „Acest lucru ridică îngrijorări serioase cu privire la integritatea sistemului judiciar în
ansamblul sau, precum și cu privire la independența acestuia. La aproape un an de când acest
scandal a izbucnit, autoritățile române nu au clarificat implicarea SRI în procesul judiciar”.
În aceeaşi rezoluţie se mai arată că directorul aceluiaşi serviciu de informaţii a declarat
public că acest serviciu de informații este în parteneriat cu procurorii în efectuarea
anchetelor penale, iar o astfel de activitate nu este prevăzută de lege.
O altă cauză în care s-a pus în discuție limitele independenței judecătorului a fost
considerată cercetarea disciplinară a judecătorilor pentru nerespectarea dispozițiilor
obligatorii ale unui recurs în interesul legii. La momentul când a fost analizată o astfel de
situație Secţia pentru judecători a respins acţiunea disciplinară formulată împotriva unui
judecător, reţinând că neaplicarea deciziei pronunţate în interesul legii nu constituie o
încălcare a normelor de procedură în sensul dispoziţiilor art. 99 lit. h) teza 2 din Legea nr.
303/2004. S-a motivat că incidenţa normelor legale şi aplicabilitatea lor la situaţia de fapt
dedusă judecăţii reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raţionament logico-
juridic şi al unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente şi, în
consecinţă, atributul esenţial al activităţii de judecată propriu-zise. Interpretarea normelor
legale şi analiza aplicării acestora în timp nu sunt reglementate ca norme de procedură, ci
reprezintă opinia judecătorului, fundamentată în fapt şi în drept, formată în urma deliberării,
potrivit convingerii acestuia. În cadrul răspunderii disciplinare nu se poate analiza legalitatea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecători, aceştia răspunzând disciplinar numai pentru
abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 246. Deși în prezent este

244
C. Dănileţ, în Jud. Cristi Dănileţ solicită sesizarea CCR pentru soluţionarea unui conflict constituţional între
puteri, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.11.2016.
245
Comunicat de presă al Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, publicat la adresa de internet
http://www.unjr.ro/comunicate-de-presa/91-
magistratiieuropenisolicitaincetareaoricarorinfluenteaserviciilorsecreteinjustitiadinromania.html
246
Hotărârea nr. 3/J/28 februarie 2007 a Secţiei pentru judecători, publicată în A.C. Lăbuș, T. Manea,
Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed.
Hamangiu, București, 2008, p. 200-203.

100
reglementată explicit o astfel de abatere disciplinară, credem că s-ar putea pune în discuție
afectarea independenței judecătorului dacă acesta a argumentat neaplicarea unui recurs în
interesul legii prin aplicarea unor norme prioritare (de ex. norme ale Uniunii Europene ori
jurisprudența CEDO).
Un alt caz în care s-a pus în discuție independența judecătorulor a fost legat de
sesizările din oficiu ale Inspecției Judiciare în cazul unor soluții controversate adoptate de
judecători. Astfel, la data de 29.10.2015, Inspecţia Judiciară a emis un comunicat de presă
prin care a arătat următoarele: „Având în vedere relatările recente din mass media, Inspecţia
Judiciară s-a sesizat din oficiu, la data de 29 octombrie 2015, cu privire la posibile încălcări
ale dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa de efectuare sau supraveghere a
urmăririi penale, în dosarul vizând decesul subinspectorului de poliţie GIGINĂ BOGDAN-
COSMIN, instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.”. Acest comunicat s-a
emis la scurt timp după ce în mass media s-au făcut mai multe discuţii cu privire la
competenţa parchetului care s-a sesizat din oficiu într-un caz mediatizat.
La data de 12.11.2015, Inspecţia Judiciară a emis un comunicat de presă prin care a
arătat următoarele: “Având în vedere relatările recente din mass media, Inspecţia Judiciară s-
a sesizat din oficiu, la data de 12 noiembrie 2015, cu privire la posibile abateri disciplinare în
legătură cu modul în care Curtea de Apel Bucureşti a instrumentat şi soluţionat, în data de
11.11.2015, cauza având ca obiect măsuri preventive.” Acest comunicat a fost emis a doua zi
după ce un judecător din cadrul Curţii de Apel Bucureşti se pronunţare cu privire la o măsură
preventivă, într-un caz intens mediatizat.
În urma emiterii acestor comunicate de către inspecţia judiciară, mai mulţi magistraţi
au formulat către Consiliul Superior al Magistraturii o cerere de apărare a independenţei,
considerând că astfel de acte sau fapte pot fi percepute de către un observator rezonabil ca
reprezentând mijloace de presiune asupra magistratului şi că se induce în spațiul public și
justițiabililor ideea că soluția într-un dosar poate fi determinată nu doar de probatoriul
administrat și dispozițiile legale aplicabile, interpretate de judecător potrivit propriei
conștiințe, ci și de teama de represalii sau, dimpotrivă, bravura împotriva acestora. S-a mai
considerat că această atitudine a Inspecției Judiciare ar putea fi apreciată ca fiind părtinitoare
față de interesele uneia dintre părți, respectiv partea nemulțumită de măsura luată de
judecător, din cauza grabei cu care s-a autosesizat și lipsei oricărui motiv rezonabil constând
într-o posibilă abatere disciplinară indicat în comunicat care să justifice acțiunea atât de
promptă.
În cererea de apărare a independenţei s-a mai arătat că emiterea unor comunicate de
presă în legătură cu sesizări din oficiu cu privire la pretinse abateri, neidentificate nici măcar
la modul aparent, în cursul instrumentării unor dosare judiciare de rezonanţă publică este o
practică incorectă, ce sfidează principii fundamentale ale statului de drept precum dreptul la
un proces echitabil și independența judecătorului în a da soluții în cauzele pe care le judecă.
S-a considerat că acest mod de acțiune reprezintă o presiune inacceptabilă nu numai în
privinţa magistraţilor vizaţi în concret de sesizare sau a celor care soluționează sau vor
soluționa eventuale căi de atac privind soluția respectivă, ci şi în ceea ce priveşte întreg
corpul judiciar, arătându-se că potrivit pct. 17 din Principiile adoptate de ONU în anul 1985,
ca garanţie a respectării independenţei judecătorului, „faza iniţială a cazului trebuie să
rămână confidenţială, cu excepţia situaţiei în care judecătorul solicită altfel."
În răspunsul formulat de Inspecţia Judiciară la această cerere de apărare a
independenţei s-a considerat că nu au fost încălcate aceste principii, deoarece conţinutul
dosarului aflat pe rolul inspecţiei a rămas confidenţial, iar comunicatele de presă au fost date
cu respectarea acestei obligaţii.
Ar trebui menționat aici că judecătorii şi procurorii trebuie să îndeplinească condiţiile
de independenţă şi imparţialitate chiar şi în cazul în care aceştia îndeplinesc funcţia de

101
inspector judiciar, fiind detaşaţi la Inspecţia Judiciară. ”Obligaţia de imparţialitate, de
independenţă şi echitate, în schimb, subzistă, din perspectiva inspectorului, şi în faza
verificărilor prealabile, iar această obligaţie este garantată în mod explicit tot prin lege, cu
posibilitatea – şi mă refer expres la modul de repartizare a dosarului, în mod aleatoriu – şi
posibilitatea redistribuirii lucrării în situaţia în care sunt realizate acele condiţii prevăzute de
lege inclusiv la iniţiativa inspectorului judiciar, în măsură în care subzistă elemente care ar
pune la îndoială lipsa de imparţialitate.”247
În legătură cu publicarea în presă a sesizărilor din oficiu a Inspecției Judiciare, mai
trebuie subliniat că potrivit art. 481 din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din
România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.
482 din 1 iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015 –
Comunicarea de informaţii privind procedurile disciplinare ce îi vizează pe magistrați nu
trebuie să fie de natură să creeze aparenţa de afectare a independenţei justiţiei.
De asemenea, potrivit art. 482 din acelaşi Ghid „(1) Comunicarea din oficiu a
informaţiilor de către Inspecţia Judiciară se poate realiza doar la momentul sesizării secţiei
corespunzătoare a Consiliului cu judecarea acţiunii disciplinare.
(2) Aspectele comunicate din oficiu, potrivit alin. (1), pot viza doar faptul exercitării
acţiunii disciplinare, textul legal în care se încadrează fapta pentru care se exercită acţiunea
disciplinară şi o prezentare sintetică a acestei fapte.
(3) Anterior sesizării secţiei corespunzătoare a Consiliului cu judecarea acţiunii
disciplinare, comunicarea de informaţii se poate realiza de către Inspecţia Judiciară numai la
cererea persoanelor interesate, în condiţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public.”
Magistraţii români au identificat în urma unor dezbateri ca fiind posibili factori de
presiune de natură a afecta independenţa magistratului: reflectarea independenţei justiţiei în
mass-media; atitudinea/conduita părţilor, avocaţilor; imixtiunea conducătorului
instanţei/parchetului; imixtiunea unui coleg ori alt judecător sau procuror; ameninţarea
procurorului/judecătorului; participarea anterioară la comiterea unor fapte penale (de regulă,
infracţiuni de corupţie); mesajele preşedintelui ţării; mesajele Guvernului; mesajele
ministrului justiţiei; solicitarea de informaţii despre un dosar; raportul dat preşedintelui
instanţei /conducătorului parchetului sau altor organe despre cauzele care au condus la
amânarea judecăţii după fiecare termen acordat sau despre motivele de tergiversare a
urmăririi penale; practica instanţei de control judiciar; dispoziţiile legale - judecătorul nu
poate lua măsuri decât cu respectarea legii; volumul mare de muncă; propunerea de bani sau
alte avantaje; conduita preşedintelui instanţei/conducătorului parchetului; dispoziţiile legale
care prevăd răspunderea materială a magistraţilor pentru erorile judiciare 248.
De asemenea, s-a mai considerat că următoarele fapte sau conduite pot afecta
independenţa magistratului sau pot crea aparenţa lipsei de independenţă: participarea
magistratului la o campanie electorală; refuzul unei autorităţi publice de a comunica un înscris
cerut de instanţă, motivat pe lipsa utilităţii acestuia în dosarul respectiv şi revenirea asupra
probei respective de către magistrat; întâlnirile magistratului cu politicieni în diverse locuri:
instanţă/parchet, restaurant, tenis, fotbal etc.; discuţii pe teme politice purtate de magistrat în
diverse situaţii: birou, holul instanţei/parchetului sau alte spaţii publice; intrarea împreună a
247
F. Grosu: Imparţialitatea şi independenţa inspectorului sunt garantate pe tot parcursul procedurii
disciplinare, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 16.12.2015.
248
L. Gheorghe, Note de seminar. Etică și deontologie profesională pentru magistrați, Sovata, martie 2008,
apud. S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru,
C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 87.

102
judecătorului şi procurorului în sala de judecată, discuţiile dintre aceştia purtate în timpul
şedinţei fără a fi auzite de alte persoane sau aşezarea în spaţiu a judecătorului şi procurorului
în sala de judecată249. În legătură cu acest din urmă aspect, credem că nu ar putea avea vreun
efect asupra independenței sau aparenței de independență a judecătorului modul în care sunt
amplasați în sala de judecată participanții la proces. De pildă sunt țări occidentale în care
judecătorul și ceilalți participanți stau la aceeași masă, fără ca acest lucru să fie văzut ca o
aparență a lipsei de independență sau imparțialitate a judecătorului. De asemenea nici faptul
că biroul procurorului ar fi amplasat în mod diferit de cel al avocaților nu constituie un factor
relevant sub acest aspect.
În doctrină s-a susținut că reprezintă imixtiuni în activitatea altui magistrat, întrunind
condițiile pentru a se reține o abatere disciplinară, următoarele fapte: solicitarea
judecătorului adresată unui alt judecător de a preschimba termenul de judecată, de a
administra unele probe, de a respinge sau de a admite unele excepții de procedură în cauze
care nu se află pe rolul său; solicitarea procurorului ierarhic superior adresată procurorului
de caz de a efectua anumite acte de urmărire penală în afara cadrului legal ori de a emite
anumite acte sau a adopta anumite soluții; solicitarea inspectorului judiciar adresată
judecătorului verificat de a administra anumite probe, de a admite sau respinge unele cereri
etc. în dosarele aflate în curs de soluționare.
În opinia acelorași autori nu constituie abaterea disciplinară analizată următoarele:
discuțiile care au loc între membrii completului de judecată și care au ca obiect admiterea
sau respingerea unor cereri sau a unor probe; solicitările făcute de președintele secției de a fi
respectată practica secției într-o anumită materie de către toate completele de judecată etc250.

Exemple de citate relevante:

Dacă vrei să fii un judecător nepărtinitor, priveşte la caz şi nu la acuzat. Epictet
(cca’50-138)
La judecată sunt iertaţi corbii, dar nu şi porumbeii. Juvenal (Decimus Timius
Juvenalis) (cea 60-cca 127)

Să ne reamintim...
Art. 124 alin. 3 din Constituţia României prevede că „Judecătorii sunt independenţi
şi se supun numai legii”

Rezumat
Reprezintă imixtiuni în activitatea altui magistrat, întrunind condițiile pentru a se
reține o abatere disciplinară, următoarele fapte: solicitarea judecătorului adresată
unui alt judecător de a preschimba termenul de judecată, de a administra unele
probe, de a respinge sau de a admite unele excepții de procedură în cauze care nu se
află pe rolul său; solicitarea procurorului ierarhic superior adresată procurorului de

249
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul
Naţional al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca,
D.M. Bulancea, op.cit., p. 87.
250
I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Imixtiunea în activitatea altui judecător
sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, op.cit.

103
 caz de a efectua anumite acte de urmărire penală în afara cadrului legal ori de a
emite anumite acte sau a adopta anumite soluții; solicitarea inspectorului judiciar
adresată judecătorului verificat de a administra anumite probe, de a admite sau
respinge unele cereri etc. în dosarele aflate în curs de soluționare.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este judecător la Curtea de Apel C. si a pronunţat o hotărâre de

condamnare şi de confiscare a averii inculpatului. Pentru că a aflat că judecătorul
delegat Y, de la instanţa de executare, care trebuia să pună în executare hotărârea,
nu a făcut adrese la toate autorităţile competente, în scopul identificării bunurilor
inculpatului supuse confiscării, judecătorul X i-a făcut judecătorului Y o plângere
penală pentru abuz în serviciu. Este etică atitudinea judecătorului X? Dar a
judecătorului Y?

Unitatea de învăţare I.10. Imparțialitatea și integritatea

judecătorului.

Cuprins
I.10.1. Cum ar trebui abordată prietenia dintre judecători și avocați?
I.10.2. Care ar trebui să fie relația judecătorului cu organele de urmărire penală?
I.10.3. Cum poate fi înlăturat un judecător imparțial?
I.10.4. În ce constă integritatea judecătorului?

I.10. Imparțialitatea și integritatea judecătorului.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
imparțialitatea și integritatea judecătorului.

I.10. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de
imparțialitatea și integritatea judecătorului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.10.1. Cum ar trebui abordată prietenia dintre judecători și avocați?

104
 Aristotel crede că sunt trei motive pentru care oamenii se împrietenesc: de dragul
unui folos, de dragul plăcerii, de dragul caracterului persoanei. El subliniază însă că „Aceia
deci care se iubesc din cauza folosului, nu se iubesc unul pe altul în sine, ci întrucât
dobândesc unul de la altul ceva bun, și tot așa stau lucrurile cu cei care se iubesc de dragul
plăcerii: ne este drag omul politicos, nu din cauza însușirilor sale personale, ci fiindcă el ne
procură plăcere”251. Ca în orice domeniu, și în cazul relației de prietenie dintre judecător și
avocat ar trebui făcută distincție între aceste trei feluri de prietenie, pentru că primele două
genuri se învârt în general în jurul exercitării profesiei de către unul sau celălalt. Doar
ultimul gen de prietenie, cel de dragul caracterului, poate fi dincolo de orice dubiu una etică,
dar trebuie ținut cont de faptul că acest gen de prietenie se regăsește destul de rar și nu poate
cuprinde un cerc foarte mare de persoane.
Problemele etice apar în cazul primirii de diferite foloase în considerarea unei
prietenii de dragul folosului sau chiar de dragul plăcerii. Dacă avocatul este cel care ar face
un dar iar judecătorul este cel care l-ar primi, trebuie stabilit de la început care este natura
folosului urmărit în cadrul unei astfel de prietenii. „Dar trebuie să vedem bine de la început,
de la cine și în ce condiții primim o binefacere, pentru ca apoi sau s-o primim sau s-o
respingem”252. O soluție posibilă ar fi aceea a întoarcerii de către judecător a unui folos cel
puțin similar cu cel primit de la avocat, atunci când se pune problema unei astfel de relații de
prietenie. Problemele apar în astfel de situații din cauza percepției diferite asupra naturii
prieteniei dintre cei doi, în sensul că unul crede că prietenia este de dragul caracterului
personal, în timp ce altul crede că ea este de dragul folosului ori plăcerii.
În practica disciplinară s-a reținut că simpla relație de prietenie a unei doamne
judecător cu un avocat nu poate constitui în sine un act contrar demnității funcției sau o
atingere adusă imparțialității ori prestigiului acesteia în lipsa unor elemente care să
demonstreze afectarea negativă a comportamentului profesional în realizarea actului de
justiție, mai ales în condițiile în care colegiul de conducere al tribunalului a respins cererea
formulată de judecător în baza art. 5 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind existența unui
conflict de interese, precum și cererea de abținere formulată întruna din cauze unde avocatul
reprezenta interesele unei părți253.
În orice caz, chiar dacă judecătorul s-ar cunoaște cu avocatul uneia din părți, el nu
trebuie să comunice cu acesta despre dosar decât în cadrul ședinței de judecată. Așa cum se
arată în comentariul 64 la Principiile de la Bangalore, „Principiul imparţialităţii interzice în
general comunicările cu caracter privat dintre judecător şi orice parte la proces, reprezentanţi
legali ai acestora, martori sau juraţi. Dacă instanţa primeşte o asemenea comunicare privată,
este important să se asigure că celelalte părţi interesate sunt informate în mod complet şi
prompt şi că comunicarea este consemnată în mod corespunzător în evidenţele instanţei.” 254
Aceasta nu înseamnă că judecătorul nu ar trebui să aibă niciun contact cu avocații, ci
dimpotrivă „Contactele sociale dintre diverşi membri ai puterii judecătoreşti şi membri ai
profesiilor juridice fac parte dintr-o veche tradiţie şi sunt acceptabile. Deoarece judecătorii
nu trăiesc în turnuri de fildeş ci în lumea reală, nu se poate aştepta de la ei să taie toate
legăturile cu profesiile juridice atunci când sunt numiţi ca judecători. Nici nu ar fi complet
benefic pentru procesul judiciar ca judecătorii să se izoleze de restul societăţii, inclusiv de

251
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 159.
252
Idem, p. 175.
253
Hotărârea nr. 2J din 9 martie 2011, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro

254
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 60.

105
prieteni de şcoală, foşti asociaţi sau colegi în domeniul dreptului. Într-adevăr, participarea de
către judecător la evenimente sociale împreună cu avocaţii prezintă unele avantaje.
Schimburile informale mijlocite de asemenea evenimente pot ajuta la reducerea tensiunii
dintre judecători şi avocaţi şi pot diminua izolarea de foştii colegi, cu care se confruntă
judecătorul după numirea sa. Totuşi, judecătorul trebuie să acţioneze pe baza bunului simţ şi
să dea dovadă de atenţie.”255
Trebuie făcută însă o distincție după cum evenimentul social la care participă
judecătorul este organizat de o asociație profesională a avocaților sau de o anumită casă de
avocatură, în acest din urmă caz prezența judecătorului trebuind să fie una mult mai discretă
decât în primul caz (de pildă nu ar fi recomandat să țină discursuri dacă este vorba de o
participare prea extinsă).
Atunci când însă relația cu un avocat sau cu un consilier juridic ce are frecvent cauze
la instanța unde activează judecătorul a devenit apropiată, judecătorul ar trebui să ia în
considerare posibilitatea abținerii în cauzele în care aistența juridică este acordată de aceștia,
dacă natura relației putea afecta aparența de imparțialitate a judecătorului. Așa cum se arată
în comentariul 120 la Principiile de la Bangalore „Judecătorul este cel căruia îi aparţine
decizia finală cu privire la întrebarea dacă relaţia sa cu un avocat este excesiv de apropriată
sau personală, sau dacă s-a creat această aparenţă. Judecătorul este cel care trage linia de
demarcaţie. Testul ce trebuie aplicat pentru a găsi echilibrul este reprezentat de răspunsul la
întrebarea dacă relaţia de ordin social interferează cu îndeplinirea responsabilităţilor
judiciare, şi dacă un observator neutru, complet informat despre natura relaţiei de ordin
social, ar putea să aibă în mod rezonabil îndoieli referitor la modul în care va fi înfăptuită
justiţia.”

I.10.2. Care ar trebui să fie relația judecătorului cu organele de urmărire

penală?
Spre deosebire de avocat, care este plătit de una din părți și are obligația de a-i apăra
interesele acesteia, procurorul are un statut destul de apropiat de cel al judecătorului,
începând cu formarea profesională comună, posibilitatea de trecere dintr-o profesie în alta,
salarizara bugetară comună, obligația aflării adevărului în cauzele penale, ș.a. Aceasta nu
înseamnă că judecătorul nu are obligația de a păstra imparțialitatea și în raport cu procurorul
sau organele de urmărire penală, având în vedere că el este chemat de multe ori, în procesele
penale, să tranșeze disputa dintre acuzare și apărare.
Din acest motiv, în comentariul 113 la Principiile de la Bangalore s-a subliniat că
„Judecătorul trebuie să fie sensibil şi să evite contactele care pot da naştere la speculaţii
privind existenţa unei relaţii speciale cu cineva pe care judecătorul ar putea fi tentat să îl
avantajeze cumva. De exemplu, judecătorul trebuie de obicei să evite să fie transportat de
către poliţişti sau avocaţi, iar dacă foloseşte mijloacele de transport în comun, trebuie să
evite să se aşeze lângă o parte la proces sau lângă un martor.”256 De asemenea, în
comentariul nr. 119 se arată că judecătorul „ar trebui să aibă grijă atunci când merge în
localuri conduse sau deţinute de către membri ai poliţiei, ai agenţiilor anticorupţie şi ai
departamentelor vamal şi de accize ai căror membri pot apărea în mod frecvent în instanţă.
Deşi nu există nicio obiecţie faţă de acceptarea de către judecător a unei invitaţii ocazionale
de a lua masa la cantina poliţiei, nu este de dorit ca judecătorul să frecventeze sau să devină
membru al unor asemenea cluburi sau să fie clientul lor obişnuit. În majoritatea societăţilor

255
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 81.
256
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 80.

106
este normal ca judecătorii să participe la manifestări organizate de către practicienii dreptului
şi să aibă contacte sociale cu avocaţi.” 257
În comentariul 125 la același principii se arată că „un judecător care a lucrat anterior
ca procuror ar trebui să evite să fie prea apropiat de foştii colegi procurori şi de ofiţerii de
poliţie cu care a lucrat. Ar fi neînţelept chiar numai să se creeze o aparenţa de prietenie
(patronaj).”258

I.10.3. Cum poate fi înlăturat un judecător imparțial?

În pct. 2.5 din Principiile de la Bangalore se menționează că judecătorul ar trebui să se
abțină de la orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparțial sau în care i-ar
putea părea unui observator corect ca nefiind capabil să judece. Cu toate acestea, se prevede o
rezervă potrivit căreia judecătorului nu i se poate cere recuzarea atunci când nu se poate
constitui o altă instanță care să judece cauza sau când, din motive de urgență, inacțiunea ar
putea duce la un grav act de injustiție259.
Înlăturarea unui judecător de la soluționarea cauzei, în cazul în care sunt dubii cu
privire la aparența de imparțilitate a acestuia este un caz de ordine publică, care nu ține de
voința părților din dosar. De aceea, potrivit comentariului nr. 79 la Principiile de la Bangalore
„Chiar dacă părţile sunt de acord cu un judecător care ar trebui exclus, judecătorul nu ar trebui
să continue judecata. Aceasta pentru că şi publicul are interesul ca justiţia să fie administrată
în mod imparţial. Totuşi, în majoritatea ţărilor părţile au dreptul de a renunţa formal la orice
chestiune ce ţine de imparţialitate. O asemenea renunţare, dacă este făcută în cunoştinţă de
cauză, înlătură obiecţia semnalată care ar fi putut fundamenta excluderea.”260
Imparțialitatea fiind un motiv de ordine publică, care privește în primul rând
încrederea publicului în actul de justiție, judecătorul nu trebuie să fie exagerat de sensibil
atunci când este pusă în discuție imparțialitatea sa. Așa cum s-a arătat în comentariul nr. 87 la
Principiile de la Bangalore 261 „Dacă se pretinde existenţa unei bănuieli rezonabile de
subiectivism, judecătorul trebuie în primul rând să se îngrijească de percepţiile persoanei care
a solicitat recuzarea sa. Este important şi ca judecătorul să se asigure că înfăptuirea justiţiei
este văzută de public, acesta fiind un principiu fundamental de drept şi politică publică.
Judecătorul trebuie deci să conducă procesul în aşa fel încât deschiderea la minte,
imparţialitatea şi echitatea să fie evidente pentru toţi cei interesaţi de proces şi de soluţia ce se
va da, şi în special pentru solicitant. Un judecător a cărui recuzare a fost solicitată ar trebui să
aibă în vedere şi faptul că ceea ce se cere, în special atunci când se soluţionează cererea de
recuzare, este o imparţialitate remarcabilă. 262”
În doctrină s-a susținut că „Faptul că cererea de recuzare a judecătorului a fost
respinsă într-un alt dosar nu are nicio relevanță în cauza pendinte și nici nu înlătură obligațiile
de a formula declarație de abținere în dosarele pe care le-a soluționat sau pe care urmează să
le soluționeze în condițiile în care este pusă în discuție imparțialitatea sa. Prin urmare, este
îndeplinită această condiție și în situația în care într-un singur dosar judecătorul nu se abține
de la judecată atunci când știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru

257
Idem., p. 81.
258
Idem., p. 84.
259
În C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, op.cit., p. 191.
260
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 65.
261
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 68.
262
Vezi Cole vs Cullinan ş.a, Curtea de Apel din Lesotho, [2004] 1 LRC 550, apud. Comentariu asupra
Principiilor de la Bangalore privind conuita judiciară, op.cit., p. 68.

107
abținerea.”263. Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere, deoarece în cazul în care
judecătorului i s-a respins o cerere de abținere, formulată pentru un anumit motiv, dilema
posibilei imparțialități a judecătorului în cazul în care este incident motivul respectiv s-a
lămurit, în sensul că judecătorul poate fi imparțial în acel caz. Altfel s-ar ajunge ca judecătorul
să fie nevoit să facă multiple cereri de abținere în diferite cauze (de pildă în care ar fi avocat
un vecinul său de pe scara blocului), deși mai înainte instanța a stabilit deja că acesta nu este
un caz de abținere.
Astfel s-ar putea ajunge ușor la extrema fomulării repetate de cereri de abținere, de
teama cercetării disciplinare, fapt care ar îngreuna activitatea instanței în mod nejustificat. În
jurisprudența disciplinară s-a reținut că formularea de cereri de abținere în mod repetat și
nejustificat, pentru aceleași motive (4 cereri în primul dosar, 3 cereri în cel de-al doilea dosar
și câte 2 cereri în următoarele două dosare), reprezintă în mod clar refuzul judecătorului de a
soluționa cauzele ce i-au fost repartizate, refuz care a avut ca efect tergiversarea soluționării
cauzelor și, nu în ultimul rând, o încălcare a normelor deontologice; atitudinea culpabilă a
judecătorului nu a rezidat numai din numărul cererilor de abținere formulate, ci și în faptul că,
după respingerea acestora, a continuat să formuleze alte cereri invocând aceleași motive de
incompatibilitate, astfel că judecătorii nu se pot prevala de garanția independenței pentru a
justifica nerespectarea unei hotărâri definitive ce stabilește că nu se află în vreunul din
cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege 264. În acest caz s-a reținut săvârșirea de către
magistrat a abaterii disciplinare constând în formularea de cereri de abținere în mod repetat, în
aceeași cauză, care au ca efect tergiverarea soluționării acesteia, prevăzută de art. 99 lit. i) teza
a II-a din Legea nr. 303/2004.
Ar trebui analizate cu precauție cererile de abținere sau de recuzare, deoarece
admiterea lor cu ușurință ar putea da părților impresia că își pot alege judecătorul, fapt care ar
fi de natură să scadă încrederea în sistemul judiciar.

I.10.4. În ce constă integritatea judecătorului?

În comentariul din Principiile de la Bangalore se arată că integritatea este atributul
corectitudinii și justeții, menționându-se cu privire la aceasta că componentele integrității sunt
onestitatea și moralitatea judiciară; judecătorul trebuie să se comporte întotdeauna, și nu
numai în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în mod onorabil și demn de funcția sa; să nu se
facă vinovat de fraude, înșelăciune și falsuri; să fie bun și virtuos în comportament și în
caracter; nu există grade diferite de integritate, aceasta fiind absolută; în justiție integritatea
este mai mult decât o virtute, ea este o necesitate265.
Scopul integrității este fundamentarea încrederii justițiabilului în sistemul juridic,
încredere în care aparențele și percepția joacă un rol esențial266. Există o prezumție, mai mult

263
I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine
atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa,
precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect
tergiversarea judecăţii. Principiul imparțialității și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat
on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro .
264
Hotărârea nr. 11 din 10 septembrie 2014, Secția pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro .
265
Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore
privind conduita judiciară (traducere de C. Dănileț), Editura C.H. Beck, 2010, p 74.
266
C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici anticorupție în sistemul juridic, în Etică și cultură profesională,
de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 221.

108
sau mai puțin reală, că „cine are puterea este tentat să abuzeze de ea” 267, or judecătorii au
această putere și în lipsa atributului integrității vor fi tentați să abuzeze de ea. De aceea este
foarte necesară cultivarea acestui atribut în rândul lor, pentru a frâna această tentație.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 268 se arată că
„Nu este suficient ca magistratul să fie onest, este necesar şi ca magistratul să fie perceput ca
fiind onest. Nu este suficient ca acesta să declare că este o persoană onestă, ci trebuie
dovedească acest lucru în practică prin acţiunile sale. Atâta vreme cât magistratul nu
dovedeşte onestitate în practică, acesta va fi considerat ipocrit. Decenţa şi buna-cuviinţă
reprezintă valori / principii (internaţionale) ce ţin de demnitatea şi onoarea profesiei de
magistrat.”
Modalitatea cea mai bună de cultivare a integrității este aceea a convingerii
judecătorului de necesitatea și de beneficiile acesteia, adică aceea care vine din interiorul
persoanei. Pentru aceasta s-a încercat să se identifice o serie de criterii care să ajute la o bună
re-gândire şi restaurare a demnităţii socio-profesionale a magistratului, cum ar fi: veritabila
cunoaştere şi înţelegere a câmpului de acţiune, degajarea de ignoranţă, eliminarea imposturii
şi a diletantismului; interiorizarea a ceea ce este permis şi a ceea ce este interzis pentru
„jucătorul” în „teatrul” public al justiţiei, care poate evita, cu înţelepciune, a da prilej
celorlalţi să îl sancţioneze moral, şi, mai departe, să nu îl respecte, să nu îl asculte, odată ce
el însuşi, prin comportamentul afişat, s-a pretat la coborârea pe o scară valorică acceptată
unanim; separarea omului de funcţie – aşa cum în cazul papalităţii ori al preşedinţiei
americane funcţionează şi contribuie la supravieţuirea instituţiilor respective, care, indiferent
despre ce se vehiculează în opinia publică cu privire la indivizii ce, temporar, se găsesc
acolo, funcţia în joc merită respect; lucrarea de partea legii, cu obiectivitate, pentru interesul
public, în acord total cu principiile dreptăţii; acţiunea cu justă măsură în toate, corelat
disciplinei, cumpătării, prudenţei, stăpânirii de sine, decenţei, politeţei, respectului pentru
om şi pentru viaţă269.
De multe ori însă omul nu este dispus să se angajeze pe drumul acesta al
autoperfecționării morale, iar criteriile enumerate mai sus, care țin în principal de forul
interior al judecătorului, cu destulă dificultate pot fi cuantificate și evaluate de societate,
fiind destul de subiective. De aceea a fost nevoie de identificarea și a unor criterii obiective,
prin care să fie cultivată integritatea și prin care să poată fi verificată mai ușor de către
ceilalți existența sau inexistența integrității judecătorului.
Aceste criterii sunt dezvoltate în acte interne și internaționale și, dintre ele, pot fi
menționate următoarele: ridicarea la rang de principiu a aparenței de imparțialitate;
reglementarea conflictului de interese; reglementarea explicită a interdicțiilor și a drepturilor
judecătorului; reglementarea cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului; obligația
publicării în declarațiile de avere a darurilor sau favorurilor primite de judecător sau de
membrii familiei acestuia și a persoanelor care le-au remis 270.

267
Montesquieu, Despre spiritul legilor, partea XI, cap. 4, apud. . C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici
anticorupție în sistemul juridic, op.cit., p. 221.
268
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
269
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru,
C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 23
270
C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici anticorupție în sistemul juridic, op.cit., p. 222-224

109
 Dacă în ce privește criteriile subiective de integritate ține în principal de conștiința
judecătorului să le cultive în activitatea de zi cu zi, criteriile obiective menționate anterior
pot fi verificate de oricine și, la nevoie, pot fi impuse judecătorului.
Exemple în care integritatea magistratului poate fi pusă în discuţie au fost
considerate următoarele271: fapta magistratului de a plagia opera unei alte persoane;
frecventarea unui club despre care în mass-media sa relatat că ar constitui loc pentru
consumul de droguri sau pentru prostituţie; conflictul verbal sau fizic cu vecinii; participarea
la o nuntă sau botez cunoscând că la respectivul eveniment participă şi persoane bănuite
public de săvârşirea unor infracţiuni grave; participarea la un simpozion în străinătate cu
ajutorul unei sponsorizări oferite de un cunoscut om de afaceri din comunitate; prietenia cu o
persoană care are mai multe litigii pe rolul instanţei sau parchetului unde funcţionează
magistratul.
În păstrarea acestei valori a integrității judecătorul va trebui în primul rând să se
abțină el însuși de la anumite acte care ar putea fi considerate că lezează integritatea. Astfel,
potrivit principiului 4.9. de la Bangalore „Judecătorul nu va utiliza şi nici nu va permite
utilizarea prestigiului funcţiei sale pentru a rezolva interesele sale private, interesele
personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane, şi nici nu va lăsa impresia sau
nu va permite altora să lase impresia că ar exista persoane într-o poziţie specială, capabile să
îl influenţeze într-un mod necorespunzător în îndeplinirea atribuţiilor sale”.
De pildă, în cazul în care primește o invitație la un eveniment, judecătorul trebuie să-
și pună întrebarea dacă este vorba de o „ospitalitate obișnuită” sau de o încercare de a-i capta
bunăvoința (captatio benevolenta). În comentariul 180 la Principiile de la Bangalore se arată
că „Contextul este important, neexistând de obicei un factor care să poată sluji singur la a
stabili dacă judecătorul poate sau nu să participe la manifestarea respectivă. Una dintre
întrebările care trebuie puse este dacă acceptarea acestei ospitalităţi ar afecta în mod negativ
independenţa sau integritatea judecătorului, obligaţia acestuia de a respecta legea,
imparţialitatea sau demnitatea ori îndeplinirea la timp a obligaţiilor judecătoreşti, sau dacă
poate părea că le încalcă. Alte întrebări care ar trebui luate în considerare sunt: Persoana care
face invitaţia este un vechi prieten sau o cunoştinţă recentă? Persoana respectivă are o
reputaţie nefavorabilă în cadrul comunităţii? Evenimentul are un număr mare de participanţi
sau este unul intim? Este un eveniment spontan sau aranjat dinainte? Printre participanţi se
află vreo persoană implicată într-o cauză aflată pe rolul judecătorului respectiv? Judecătorul
va primi un beneficiu ce nu este oferit altora şi astfel va da naştere în mod rezonabil la
suspiciuni sau critici?”272
Judecătorul trebuie să aibă în vedere în al doilea rând și modul în care activitatea
juridică a soțului sau rudelor sale i-ar putea afecta integritatea. De pildă, în regula nr. 4.5 din
Principiile de la Bangalore se prevede că „Judecătorul nu va permite nici unui membru al
profesiei juridice să îi folosească locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei
juridice.”, a cărei aplicare ar putea fi incidentă și atunci când locuința ar fi una comună a
judecătorului și a avocatului. De asemenea, la pct. 4.7. se prevede că „Judecătorul va trebui
să se documenteze asupra intereselor personale şi financiare ale sale şi va face eforturile
corespunzătoare pentru a se informa de interesele financiare ale membrilor familiei sale”,
fiind greu de acceptat ca un judecător să folosească banii membrilor de familie despre care
cunoaște că provind din săvârșirea de infracțiuni, de pildă.

271
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul
Naţional al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca,
D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 105.
272
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 103.

110
 În al treilea rând judecătorul trebuie să aibă în vedere și comportamentul grefierilor
sau a personalului auxiliar cu care acesta lucrează, care ar putea să aducă atingere prin
atitudinea lor în exercitarea profesiei integrității judecătorului ori prestigiului instanței.
Astfel, potrivit principiului 5.4. de la Bangalore „Judecătorul nu va permite, cu bună ştiinţă,
personalului instanţei sale de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau
controlul său, să facă vreo deosebire, pe motive nerelevante, între persoanele implicate într-o
cauză supusă judecăţii sale”.
În final, se impune a fi redat un prortret deosebit de frumos pe care l-a făcut
jurisconsultul d' Aguesseau judecătorului integru, preluat în frumoasa limbă românească din
secolul XIX de Alexandru Aman: „Ce diferență de simțiment, zice el, între judecătorul
ambițios și între cel ce se supune unei virtuoase simplități. Unul întrebuințează îndatoririle
lui spre îndeplinirea planurilor sale; celălalt fără a fi preocupat de ceva proiecte nu are n
vedere decât datoria sa. Talentele unuia nu sunt folositoare publicului decât când el crede că
pot fi folositoare scopurilor lui; slujbele celuilalt sunt departe de orice dorință de răsplată și
se află în destul de plătit prin mulțumirea sufletească de a face totdeauna bine. Nemulțumiri
secrete, observații supărătoare, neprecurmate, tulburări, mișcări adesea nefolositoare tulbură
toată viața unuia; celălalt privește curgerea zilelor într-o pace fericită și nu se teme de nimic
decât numai de aceea ce ar putea să-i atingă virtutea. Unul după împlinirea dorințelor sale
cele mai arzătoare își vede fericirea scăpând; în sânul posesiei acestei fericiri își formează
din nou dorințe; ceea ce îi lipsește în duhul său tot ce a dobândit cu atâtea greutate și pentru
tot rodul ostenelilor lui nu simte adesea decât apădătoarea povară a mustrărilor de cuget;
celălalt totdeauna fericit, totdeauna liniștit se închide în virtutea sa și mulțumit de a-și sluji
patria în funcțiile cu care s-a însărcinat îi jertfește fără părere de rău o stare la care [ar] fi
putut aspira. În sfârșit unul este obosit de urâtul unei zgomotoase robii care josoraște
noblețea profesiei sale; celălalt gustă plăcerea unei fericite indepndențe de patimi ridicându-
se mai presus de demnitatea sa însăși.” 273

Exemple de citate relevante:

Achitarea vinovatului înseamnă condamnarea judecătorului. Publius Syrus
(secolul I Î.Hr.)
Judecătorul care condamnă un nevinovat se condamnă pe sine. Publius Syrus
(secolul I î.Hr.)

Să ne reamintim...
Principiul imparţialităţii interzice în general comunicările cu caracter privat dintre
judecător şi orice parte la proces, reprezentanţi legali ai acestora, martori sau juraţi.

273
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 62-63.

111
 Rezumat
Judecătorul ar trebui să se abțină de la orice dosar pe care constată că nu îl va putea
judeca imparțial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca nefiind
capabil să judece.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Dacă X este judecător, are şedinţă de judecată în ziua respectivă şi îi face semn la
ocazie un fost coleg de facultate, care e avocat şi are o cauză la el, ce ar trebui să
facă?

Unitatea de învăţare I.11. Statutul procurorului.

Cuprins
I.11.1. Care este rolul procurorului în procesul penal?
I.11.2. Care este responsabilitatea procurorului în societate?
I.11.3. Care este profilul profesional al procurorului?
I.11.4. Ce particularități are conștiința procurorului?

I.11. Statutul procurorului

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
rolul și atribuțiile procurorului.

I.11. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de rolul și
atribuțiile procurorului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.11.1. Care este rolul procurorului în procesul penal?

Sunt multe discuții în literatura de specialitate și în practica judiciară cu
privire la rolul procurorului în procesul penal. Unii susțin că acesta ar trebui să fie
considerat o parte în procesul penal, la fel ca și inculpatul, și că doar în felul
acesta s-ar putea asigura pe deplin principiul egalității de arme în procesul penal.

112
 Alții cred că procurorul nu este o parte în procesul penal, ci un organ
judiciar cu atribuții distincte, un „gardian al legii” 274. Acesta are responsabilitatea
pentru legitimitatea, justețea, corectitudinea (thoroughness) și celeritatea
procedurii în faza de urmărire penală; el crează precondițiile pentru activitatea
instenței penale, astfel încât aceasta să poată cerceta și să decidă asupra
acuzațiilor; obligația procurorului de a cerceta și împrejurprile care îl exonerează
pe inculpat de răspunderea penală este o componentă a procesului echitabil275.
Procurorul este obligat să contribuie la stabilirea de către instanță a
situației de fapt exacte și la corecta aplicare a legii 276. Chiar dacă situația care ar
rezulta din probe ar fi diferită de cea stabilită de procuror în rechizitoriu, el nu
poate ascunde împrejurări sau aspecte relevante pentru aflarea adevărului în
cauză, ci este obligat să le releve instanței de judecată.
În relațiile sale cu instanțele de judecată procurorul trebuie să respecte
deciziile acestora, să nu le pună sub semnul întrebării și să nu împiedice
executarea lor, putând să le critice doar în exercitarea căilor legale de atac.
În relația cu persoanele anchetate procurorii trebuie să le asigure un
tratament egal, indiferent de statutul social al acestora, și să adopte soluțiile
exclusiv în funcția de probele de la dosar, după o practică previzibilă. Altfel, în
cazul în care procurorul decide să ancheteze doar anumite persoane și să lase
necercetate fapte similare comise de altele, fără să existe o explicație rezonabilă
pentru aceasta, acesta lasă impresia că acționează în mod arbitrar.

I.11.2. Care este responsabilitatea procurorului în societate?

Este posibil ca cineva să se întrebe care este binele pe care procurorul îl
face societăţii, prin faptul că depune toate eforturile ca să obţină hotărâri de
condamnare pentru persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.
Unii ar putea crede, aşa cum se exprima o tânără procuroare, că «pentru oamenii
cu care intrăm în contact - ca procuror, cel mai mult intri cu inculpatul, mai puţin
cu persoana vătămată - nu faci un bine. Bagi un om la închisoare, îl iei din familia
lui. Familia lui va suferi indiferent cât de mult merită el să fie la închisoare.
Nimeni nu o să-ţi mulțumească pentru ceea ce faci. În profesia asta nu-ți
mulțumește nimeni, niciodată.»277. Totuşi, chiar dacă în general nu se întâmplă să
vină cineva să-i mulţumească pentru munca făcută, aşa cum arată şi tânăra
procuroare în interviul menţionat, mulțumirea trebuie să vină din faptul că prin
activitatea sa a contribuit la îndepărtarea răului din societate, că persoana
condamnată nu va mai face rău, cel puţin o perioadă, şi că ea ar putea să iasă din
închisoare reeducată.
Faptul că procurorul nu se bucură de simpatie în rândul populaţiei credem
că provine din teama pe care acesta o inspiră, pentru că el este asociat în general cu
represiunea penală. Or, într-o ţară în care mentalitatea larg răspândită este aceea că
legile nu sunt obigatorii, că ele „sunt făcute ca să fie încălcate”, procurorul nu

274
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură
profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 152.
275
Idem, p. 152-153.
276
I. Copoeru, N. Szabo, op.cit., p. 152.

277
A se vedea M. Mihuţ, EXCLUSIV - Dezamăgirea unui tânăr procuror: "În profesia asta nu o să îți
mulțumească nimeni, niciodată!", interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare 25.09.2016.

113
 poate avea prea mulţi admiratori.
Rolul procurorului în societate este de a apăra interesele generale ale
societății, mijlocul principal de realizare a acestui rol este supravegherea modului
în care legea este respectată de membrii societății. Dacă aceștia au încălcat legea
(în principal legea penală) el este cel care trebuie să se îngrijească de tragerea la
răspundere a acestora, prin aducerea lor în fața judecătorului. Așa cum s-a spus el
trebuie în principal să țină „ochii deschiși”, să vadă tot, să aibă „mâna
neiertătoare față de oricine greșește, indiferent dacă este vorba de fiu sau părinte,
de înaltul preot sau magistratul suprem. Nu ca o răzbunare, nu ca un act represiv,
ci ca un act de responsabilitate, de înaltă moralitate, de etică juridică.”278
Rolul procurorului nu poate fi, așadar, limitat doar la acela de acuzator, ci
trebuie să fie în principal acela de apărare a legii în mod imparţial. Aşa cum s-a
reţinut într-un raport al Comisiei de la Veneţia privind standaredele europene
referitoare la independenţa sistemului judiciar „Procurorul trebuie să acţioneze în
mod corect şi imparţial. Chiar şi în sistemele care nu recunosc calitatea de
magistrat a procurorului, acesta trebuie să acţioneze într-o manieră judiciară. Rolul
procurorului nu este acela de a obţine o condamnare penală cu orice preţ.
Procurorul trebuie să pună la dispoziţia instanţei toate probele credibile şi
disponibile şi nu poate alege ceea ce se potriveşte. Procurorul trebuie să dezvăluie
tot probatoriul relevant inculpatului şi nu numai probele care sprijină acuzarea.
Atunci când probele care tind să favorizeze acuzatul nu pot fi dezvăluite (de
exemplu fiindcă ar compromite siguranţa unei alte persoane) este obligaţia
procurorului de a înceta urmărirea penală.” 279
Procurorul este acela care trebuie să vegheze ca respectarea legii să fie
îndeplinită de toate persoanele, indiferent de statutul pe care îl au acestea în
societate. Este adevărat că el îşi manifestă acest rol de cele mai multe ori prin
exercitarea acțiunii penale împotriva persoanelor care au încălcat legea penală,
iniţiind tragerea acestora la răspundere pentru infracţiunile săvârşite. Dar
procurorul trebuie să aibă în vedere tot timpul că obiectivul său este apărarea
legii, iar nu acuzarea. De aceea el trebuie să vegheze la respectarea legii şi atunci
când aceasta conţine reglementări instituite în favoarea suspecţilor sau
inculpaţilor. Este adevărat că desele confruntări dintre procuror şi apărare pot
conduce la ideea că prioritatea procurorului ar fi strângerea probelor în dovedirea
acuzaţiilor, iar în plan secundar respectarea legii. Această tendinţă trebuie însă
înfrânată de procuror, chiar şi în cazurile în care inculpatul nu ar respecta nicio
regulă, legală sau morală, pentru a scăpa de tragerea răspunderea penală. Astfel,
dacă va fi pus vreodată să aleagă între respectarea legalităţii şi obţinerea
condamnării unei persoane care a săvârşit o infracţiune, procurorul va trebui să
aleagă întotdeauna legalitatea. Ideal ar fi ca procurorul să reuşească întotdeauna
să obţină tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni, cu
respectarea deplină a legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora,
dar dacă nu va reuși acest lucru atunci ar trebui să prefere să scape un vinovat,
decât să încalce legea.
Altfel, dacă procurorul ar încălca legea, el va răspunde la rândul său pentru
278
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în în Etică și cultură profesională, de
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 206.
279
RAPORT PRIVIND STANDARDELE EUROPENE REFERITOARE LA INDEPENDENŢA SISTEMULUI
JUDICIAR: PARTEA II – ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ Adoptat de Comisia de la Veneţia la cea
de-a 85 a sesiune plenară (Veneţia, 17-18 decembrie 2010), publicat pe https://cristidanilet.wordpress.com

114
 încălcarea ei, chiar dacă scopul urmărit ar fi unul bun, de tragere la răspundere a
persoanelor care au încălcat legea penală. Exemplificativ pentru cele menţionate
anterior este o soluţie adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia
pentru procurori în materie disciplinară, într-un caz în care s-a reţinut că
procurorul a săvârşit o abatere disciplinară prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
cu gravă neglijenţă, respectiv cu încălcarea legii şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. În cauza respectivă procurorul a solicitat de la
judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul unei judecătorii supravegherea tehnică
a unui director de şcoală, pe motiv că acesta a stabilit să se întâlnească cu un
părinte al unui copil, nemulţumit de nota pe care o obţinuse la o materie predată de
un alt profesor. Tatăl copilului era interceptat într-o altă cauză ce avea ca obiect o
infracţiune de fals şi o infracţiune de abuz în serviciu al unui salariat la o societate
comercială, însă pentru aceste infracţiuni nu erau îndeplinite condiţiile legale
pentru emiterea unor mandate de supraveghere tehnică (art. 139 alin. 2 C.pr.pen.).
Secţia pentru procurori a sancţionat disciplinar procurorul respectiv, cu diminuarea
salariului cu 20% pe timp de 6 luni (cu două opinii separate, din care una era
pentru sancţionarea cu excluderea din magistratură). În această cauză procurorul
de caz a presupus că întâlnirea dintre părintele copilului şi director, care se
cunoşteau, ar fi avut ca scop determinarea de către director a profesoarei să
reexamineze elevul respectiv, ceea ce în opinia procurorului ar fi constituit un act
de pregătire a săvârşirii unei infracţiuni. Secţia pentru procurori a CSM a reţinut că
procurorul de caz nu a făcut o analiză obiectivă a cerinţelor art. 139 C.pr.pen.
pentru a solicita supravegherea tehnică, privind existenţa unei suspiciuni
rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi a unei
proporţionalităţi a măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale părţilor. Secţia pentru procurori a analizat şi
activitatea în ansamblu a procurorului respectiv, constatând că acesta a excelat în
solicitarea încuviinţărilor de supraveghere tehnică, în mai multe cauze care s-au
finalizat apoi prin soluţii de clasare, de renunţarea la urmărire penală şi de
declinare. S-a reţinut că această conduită a procurorului a adus atingere dreptului
la viaţă privată, prevăzut de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, şi dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6
paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.280

I.11.3. Care este profilul profesional al procurorului?

În doctrină281 s-au conturat următoarele calități deontologice cerute unui
anchetator: competenţă ireproşabilă de jurist şi cercetător, pentru cântărirea
adevărului după regulile ştiinţei, plecând de la ipoteze, pe care, prin fapte să le
transforme în teze; calităţi cognitive de analiză şi sinteză şi calităţi voliţionale de
fermitate şi acţiune; calităţi morale de caracter ferm şi simţ pentru uman, astfel ca
o convorbire cu anchetatorul să stimuleze subiectivarea faptei autorului prin
sentimentele sale de culpă şi convingere despre încălcarea şi aplicarea legii;
conştiinţa riscurilor muncii de anchetă ce constă în empirism (încrederea
exagerată în intuiţie şi fler), suspiciune exagerată, acceptarea versiunii celei mai

280
Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară, Hotărârea nr. 2P din data
de 20.04.2016, publicată pe site-ul www.scm1909.ro , ultima vizualizare la 26.09.2016.
281
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 147-148.

115
 uşoare sau, dimpotrivă, încredere excesivă în sine, surditatea la argumentele
contrarii etc.
Alte calități cerute de etica profesională sunt curajul profesional, gândirea
logică, echilibru psiho-moral, imparțialitate și o atitudine lipsită de nervozitate, de
superficialitate, de duritate excesivă, de labilitate emoțională, de simpatie sau
antipatie față de părți; el trebuie să aibă și conştiinţa riscurilor cu care îl confruntă
munca de anchetator, în care scop, nu va avea o încredere exagerată în forţele şi în
ipotezele (versiunile) proprii de anchetă, nici suspiciune exagerată şi nu va
abandona totalitatea versiunilor de anchetă prin acceptarea versiunii celei mai
uşoare; nu va neglija a dovedi o îndoială rezonabilă în lipsa argumentelor
peremptorii şi a cădea în situaţia de a fi influenţat negativ de către „monştrii” pe
care-i anchetează.282
Peste toate acestea procurorul trebuie să dobândească o competență
profesională deosebită, pentru a putea face o justă încadrare juridică a faptelor
cercetate și o anchetă legală. În recomandările Uniunii Europene privind
Ministerul Public se arată că formarea profesională constituie atât o îndatorire, cât
şi un drept pentru procurori, atât înainte de numirea în funcţie, cât şi în exercitarea
acesteia; în consecinţă, statele trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a
asigura procurorilor o formaţie adecvată, atât înainte de preluarea funcţiilor lor, cât
şi în decursul executării lor283.

I.11.4. Ce particularități are conștiința procurorului?

Ca și judecătorul, procurorul este considerat magistrat în sistemul nostru
judiciar, fapt care impune datorii similare celor două categorii profesionale. Chiar
și fără această calificare legislativă, procurorul trebuie să se ghideze în activitatea
sa, la fel ca judecătorul, după lege și după propria conștiință. Cum s-a spus
”Această conștiință care nu-i este mai puțin trebuincioasă decât judecătorului și
care poate îi este mai greu de a ocroti trebuie să-i fie mai mult impusă în prezența
drepturilor și îndatoririlor către societatea de care este instituit privighetorul
apărător. Acest procuror ar fi el oare logic când ar crede că misiunea lui în pricini
criminale este numai de a porni pâre neîncetat? Iar nu de a fi și apărătorul celor
mizerabili. El are o îndatorire cu totul morală de a dovedi tuturor că are o
conștiință nepărtinitoare; el urmează a avea adevărata logică și a se sfii totdeauna
de a-și însuși vreuna falsă pentru vreun scop oarecare. Să punem dar în pricină că
atât pentru procuror cât și pentru toate celelalte funcții judecătorești cumpătarea
și probitatea conștiinței lor vor fi cea mai puternică logică.” 284
Procurorul este preocupat să evite riscul de a scăpa nepedepsit vreun
infractor și de aceea el este perceput mai mult drept un acuzator. În realitate însă
el trebuie să fie preocupat tot de aflarea adevărului, având în vedere statutul său
de magistrat și obligația de imparțialitate.

282
Idem, p. 179-180.
283
A se vedea Gh. Scripsaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 186.
284
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 73.

116
 Exemple de citate relevante:
Cine va îndepărta ticăloşiile, dacă cel obligat să lupte cu viciile este el însuşi
supus lor?
Acela care, ştiind de existenţa unei ticăloşii şi având puterea de a i se opune, nu a
făcut asta, e vinovat în egală măsură cu răufăcătorul.
Fii prieten al adevărului până la sacrificiu, dar nu fi apărătorul lui până la
insuportabil. Pitagora (576-496 î.Hr.)

Să ne reamintim...
Procurorul este obligat să contribuie la stabilirea de către instanță a situației de fapt
exacte și la corecta aplicare a legii.

Rezumat
Procurorul este preocupat să evite riscul de a scăpa nepedepsit vreun
infractor și de aceea el este perceput mai mult drept un acuzator. În realitate însă el
trebuie să fie preocupat tot de aflarea adevărului, având în vedere statutul său de
magistrat și obligația de imparțialitate.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria A. Pentru că părinţii

săi au o livadă cu prune, X i-a ajutat pe aceştia, în timpul liber, să culeagă prunele
respective şi să le transporte la domiciliu. A încălcat X etica profesională? Dar
dacă părinţii făceau ţuică din prunele respective şi o vindeau de la domiciliul lor?

Unitatea de învăţare I.12. Aspecte particulare de etică a

procurorului.

Cuprins
I.12.1. Cum se împacă subordonarea ierarhică a procurorului cu independența?
I.12.2. Ce diferențe există între etica procurorului și etica funcționarului public?
I.12.3. Cum asigură procurorul dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului?

I.12.4. Cât de ambițios ar trebui să fie un procuror?

117
 I.12. Etica procurorului
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
etica procurorului.

I.12. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de etica
procurorului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.12.1. Cum se împacă subordonarea ierarhică a procurorului cu

independența?
S-a susținut că procurorul reprezintă interesele generale ale societății,
acesta fiind motivul pentru care el răspunde, între altele, și de politica penală a
statului. Or, politica penală a statului este atributul puterii executive, acesta fiind
motivul pentru care procurorii sunt subordonați ierarhic, fiind reprezentanți ai
unui minister special, respectiv Ministerul Public. În sistemul nostru de drept
acesta nu este un minister propriu-zis, așa cum sunt celelalte ministere, șeful său
nefiind membru al Guvernului.
În prezent opinia majoritară este aceea că independența procurorului este
necesară pentru că nu ar putea exista o independență reală a puterii judecătorești
dacă procurorii nu ar fi independenți. Prin urmare, este absurd a se vorbi despre
independenţa judecătorului dacă puterea executivă poate exercita un control asupra
procurorilor injoncţionându-se în anchetă285.
În scopul asigurării unei independențe reale a procurorului au fost adoptate
mai multe documente internaționale, inclusiv la nivelul O.N.U.. De pildă,
Principiile directoare aplicabile magistraţilor din parchet 286, care au statut asupra
obligaţiilor statelor în privinţa activităţii judiciare desfăşurate de magistraţii din
parchet, se prevede că statele au obligaţia de a selecta magistraţii din parchet după
criterii care să garanteze absenţa nominalizărilor parţiale sau bazate pe prejudecăţi
ori discriminări; funcţiunile profesionale ale acestora nu trebuie să facă obiectul
intimidărilor, a hărţuirilor, a ingerinţelor nefondate ori a ameninţării cu
responsabilitatea civilă, penală sau de orice altă natură; statul trebuie să sigure
protecţia psihică şi securitatea personală a magistratului din parchet şi a familiei
sale; în mod similar, judecătorului cariera magistratului din parchet trebuie fondată
pe factori obiectivi – calificare profesională, competenţă, integritate, experienţă; de
asemenea libertăţii de exprimare şi de asociere a magistratului din parchet îi
corespunde obligaţia statului de a i le asigura.
De asemenea, la nivel european Recomandarea R (2000) 19 a Comitetului

285
Giacomo Oberto, Independance de la Justice et L’Inamovibilité des Juges, op. cit., p. 5, apud. M.M.
Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 35.
286
www.umn.edu/humanmanits/instree/french/Fi5bpij.html , apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 47.

118
 Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei privind rolul procurorului în
sistemul judiciar penal287 prevede, la pct. 14 că „statul trebuie să ia toate măsurile
astfel încât natura şi întinderea independenţei procurorului să fie prevăzute de
lege”.
S-a susținut însă că, deși procurorii sunt declarați ca fiind independenți,
subordonarea ierarhică a acestora ar fi un mijloc de constrângere a lor, iar «sub
imperiul constrângerii, nu au existat, ca regulă, acte de independență... Putem
afirma, fără a greși, că etica procurorului se vede periclitată de norma legală care îl
subordonează, raportul de subordonare punând în pericol concret integritatea
„oficială” a proccurorului» 288. S-a mai susținut că „Subordonarea ierarhică, care
face posibilă indiscutabila subordonare politică, golește procurorul și munca sa de
conținut, de valoare, etica profesională rămânând doar o problemă de ordin
teoretic, bună de atratat la catedre, rămânând o valoare amăgitoare, o speranță, dar
care permite totuși funcționarea angrenajului social, căci se pare că acesta
funcționează cu utopii, iar speranța este rudă de sânge cu utopia” 289.
Legislația nostră reglementează în art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, ca
abatere disciplinară distinctă, nerespecrarea de către procuror a dispozițiilor
procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea.
S-a pus problema ce se include în noțiunea de „dispoziție” a procurorului
ierarhic superior?
Spre exemplu, s-a spus că dispoziţia dată în scris de conducătorul unui
parchet prin care desemnează un anume procuror să participe în şedinţa de
judecată este o decizie cu caracter administrativ, dată în conformitate cu
dispoziţiile legale şi regulamentare, care îi conferă acestuia atribuţii de ordin
organizatoric a activităţii parchetului; în acelaşi timp, această decizie stabileşte
pentru procurorul vizat o îndatorire de serviciu; în atare condiţii, s-a spus că fapta
procurorului de a nu o respecta poate întruni în egală măsură elementele
constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g, f şi m din Legea
303/2004, modificată290.
S-a susținut însă că nu sunt în conformitate cu legea şi, prin urmare, nu pot
deveni obligatorii, acele dispoziţii jurisdicţionale date de procurorul ierarhic care
înfrâng principiul consacrat de art. 64 alin. 2 din Legea 304/2004 potrivit cărora
procurorul este independent în soluţiile pe care le adoptă (spre exemplu, dispoziţia
dată prin ordonanţa de infirmare a soluţiei de netrimitere în judecată ca procurorul
din subordine să pună în mişcare acţiunea penală şi/sau să dispună trimiterea în
judecată)291. Principiul independenţei procurorului este încălcat atunci când
conducătorul parchetului sau procurorul ierarhic impune procurorilor din
subordine efectuarea unor acte sau luarea unor măsuri contrare convingerii
acestora din urmă, întemeiate pe analiza cazurilor pe care le instrumentează şi a

287
Adoptată la data de 06 octombrie 2000, disponibilă pe site-ul Consiliului Europei, publicată pe site-ul
http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/ccpe/reftexts/Rec(2000)19Romania.pdf
288
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în în Etică și cultură profesională, de
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 207.
289
Idem, p. 208.
290
T. Manea, Despre abaterea disciplinară privind nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului
ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, în revista Inspecţia Judiciară nr. 1/2014, p. 53.
291
Ibidem.

119
 normelor de drept aplicabile 292.
De asemenea, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului
Superior al Magistraturii a decis, în mai multe cazuri, că punerea în discuţie în
cadrul procedurii de stabilire a răspunderii disciplinare, a unor aspecte care vizează
modul de administrare a probatoriilor, tactica de anchetă adoptată de procuror,
măsurile de conexare sau disjungere a cauzei faţă de unii dintre făptuitori,
declinarea competenţei de soluţionare precum şi intervenirea unei cauze care
înlătură răspunderea penală, creează o îndoială legitimă cu privire la independenţa
procurorului în efectuarea anchetei şi în adoptarea soluţiei 293.
Practica judiciară a statuat că această răspundere disciplinară a procurorului
nu ar trebui să intervină în cazul în care nerespectarea ordinului ierarhic superior
nu ar produce vreo consecință importantă. Astfel, s-a decis că neîntocmirea
informărilor ce trebuiau efectuate în baza unui ordin al procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel nu a generat nicio consecință, deoarece în
majoritatea cazurilor termenul de prescripție era împlinit la data formulării
plângerii, iar în celelalte cazuri, puține la număr, termenul de prescripție s-a
împlinit în timp ce dosarele se aflau în lucru la organele de poliție, constatându-se
că împlinirea termenului de prescripție s-a datorat unor motive obiective, neputând
fi reținută nicio culpă în sarcina procurorilor care au supravegheat cercetările294.
La fel, s-a considerat că fapta procurorului de neîntocmire a informărilor ce
trebuiau efectuate în baza unui ordin al procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel se circumscrie culpei scuzabile, care nu este de natură să
atragă răspunderea disciplinară, având în vedere volumul foarte mare de activitate
al acestuia și de faptul că necomunicarea acestor soluții nu au fost de natură să
producă consecințe, astfel că nu se poate reține nicio formă de vinovăție în
săvârșirea acestei abateri295.
Atunci când consecințele produse au fost grave, s-a rețiut însă abaterea
disciplinară în sarcina procurorului. Astfel, într-o cauză s-a exercitat acţiune
disciplinară față de un procuror de ședință, solicitându-se sancţionarea disciplinară
a acestuia pe motiv că în concluziile prezentate în faţa instanţei, a făcut referire la
probe ce nu fuseseră administrate în cauză. Instanța disciplinară a reţinut că
procurorul de şedinţă a solicitat revocarea măsurii arestării preventive luate faţă de
un inculpat invocând acte medicale care nu existau la dosar, apreciindu-se că, sub
aspectul laturii obiective, elementul constitutiv al acestei abaterii disciplinare a
constat într-o acţiune neconformă cu îndatoririle profesionale, respectiv în
prezentarea unor concluzii fără suport probator, încălcându-se astfel dispoziţiile

292
Decizia Curţii Constituţionale nr. 293/05 noiembrie 2002 cit. pct.9, apud. T. Manea, op.cit., p. 54.
293
Rezoluţia nr. 58/CDP/ 14 septembrie 2006 a Comisiei de disciplină pentru procurori (nepublicată); Rezoluţia
nr. 61/CDP/ 4 septembrie 2006 a Comisiei de disciplină pentru procurori (nepublicată); Rezoluţia nr. 84/CDP/28
august 2006 a Comisiei de disciplină pentru procurori (nepublicată) şi Rezoluţia nr. 29/CDP/27 iulie 2007 a
Comisie de disciplină pentru procurori, în A.C. Lăbuș, T. Manea, Deontologia profesiei de magistrat. Repere
contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 187.
294
Hotărârea nr. 4P din 21 mai 2014, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 1 din 12
ianuarie 2015 a Î.C.C.J., publicată pe site-ul www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale
magistraților. Nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în
conformitate cu legea (III), articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 28.08.2015.
295
Hotărârea nr. 4P din 21 mai 2014, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 1 din 12
ianuarie 2015 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, op.cit..

120
 înscrise în art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004296.
Într-o altă cauză în care s-a promovat acţiunea disciplinară împotriva unui
procuror s-a apreciat că latura obiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de
dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 o reprezintă omisiunea acestuia de
a prezenta o hotărâre judecătorească în cadrul şedinţei de analiză a soluţiilor şi de a
informa procurorul ierarhic în termenul legal de apel cu privire la situaţia cauzei,
obligaţii ce-i incumbau potrivit fişei postului; s-a motivat existența abaterii
disciplinare, printre altele, pe dispozițiile art. 12 din Codul deontologic al
judecătorilor şi procurorilor adoptat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a
Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit căruia „Judecătorii şi
procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine
îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite
prin legi, regulamente şi ordine de serviciu” și pe dispozițiile art. 9 alin. (2) din
Codul deontologic, potrivit cărora „Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de
la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în
imparţialitatea lor.”297
În sistemul nostru judiciar procurorul este considerat magistrat, deși unul
din principiile de organizare a parchetului este controlul ierarhic. Este compatibil
acest principiu cu noțiunea de magistrat? Independenţa, în lumina art. 6 paragraful
1 din Convenția europeană a drepturilor omului, așacum a fost dezvoltată prin
jurisprudența progresivă a Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizată
în raport cu executivul, fără a exclude o subordonare faţă de alţi judecători sau
magistraţi dacă ei înşişi se bucură de independenţă faţă de executiv 298. Deși
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
este reprezentantul Ministerului Public, acesta este independent față de ministrul
justiției și față de ceilalți membri ai guvernului, motiv pentru care considerăm că
procurorul ar putea îndeplini în sistemul nostru judiciar condiția de independență
pentru a fi considerat magistrat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat
însă în cauza Vasilescu c. României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea de
hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 40, 41) că, în România, procurorii, acţionând
în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi,
procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de
independenţă în raport cu puterea executivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a lăsat să se înțeleagă în cauza
Pantea c. României că procurorul nu ar îndeplini nici condiția de imparțialitate față
de părțile din proces, deoarece în faza de judecată el reprezintă acuzarea și nu ar
mai fi imparțial față de inculpat. Se arată că în cauza analizată „procurorul D.F. de
la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit iniţial în stadiul de cercetare
penală, analizând dacă exista indicii temeinice că reclamantul a săvârşit o
infracţiune, etapa finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale şi prin luarea
măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de
organ de urmărire penală, etapa finalizată prin punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva reclamantului şi trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a
reprezentat, în speţă, Ministerul Public în procedura în fata instanţei judecătoreşti,
296
Hotărârea nr. 3/P/2007 a Secţiei pentru procurori, în A.C. Lăbuș, T. Manea, Deontologia profesiei de
magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 204.
297
Hotărârea nr. 9/P/07 decembrie 2007 a Secţiei pentru procurori, în A.C. Lăbuș, T. Manea, op.cit., p. 206.
298
Raport independent asupra sistemului juridic din România elaborat de Societatea pentru Justiţie So Just,
Bucureşti, ianuarie 2007, p. 92.

121
 deşi ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziţie legală în materia organizării
judiciare nu o interzicea în mod expres.” 299

I.12.2. Ce diferențe există între etica procurorului și etica

funcționarului public?
În practica administrației funcționează simultan o etică a imparțialității,
care impune funcționarului o poziție neutră ireductibilă în abordarea problemelor
administrative, în sensul că acesta nu poate da curs propriilor convingeri morale,
și o etică a structurii, care consideră că singurii responsabili pentru deciziile luate
și politica generală a instituției sunt conducătorii acesteia 300. În accepțiunea
acestor etici, funcționarul execută în mod exemplar sarcinile trasate de superiorii
săi ierarhici sau de guvern, fără să aibă contribuții personale în procesul realizării
sarcinilor primite. Dacă are obiecții cu privire la deciziile preconizate a fi luate de
instituție, el trebuie să le susțină înainte de luarea deciziei, în spatele ușilor
închise. Dacă însă decizia a fost luată definitiv el trebuie să contribuie la punerea
ei în aplicare. Dacă vrea să protesteze împotriva acestor decizii, el nu o poate face
decât în cadrul formelor prevăzute de lege pentru aceasta. De aceea, funcționaul
nu este considerat vinovat dacă decizia este greșită, chiar dacă și el a contribuit la
punerea ei în aplicare.
În aceste condiții, se pune problema cine este responsabil dacă o decizie
greșită este pusă în aplicare și produce consecințe?
Au fost elaborate mai multe teorii, pentru a găsi o soluție otimă la această
problemă301, teorii care ar putea fi adoptate și în ceea ce privește răspunderea
pentru deciziile greșite luate în parchet.
Teoria cea mai des întâlnită este cea a responsabilității ierarhice, potrivit
căreia responsabilitatea deciziei revine persoanei care deține cea mai înaltă
poziție în lanțul ierarhic. Are neajunsul că în multe situații acesta răspunde chiar
dacă nu poate controla în totalitate aparatul funcționăresc din subordine. În ceea
ce privește răspunderea procurorului ierarhic superior, pentru anumite decizii
greșite luate în cadrul parchetului, aceasta s-ar putea întemeia pe faptul că el este
reprezentantul unității de parchet respective și are atribuția de a infirma orice act
efectuat în cadrul unității.
Teoria responsabilității colective, care pleacă de la premise că eroarea nu
trebuie căutată acțiunilor individuale, ci în modul de organizare al grupului.
Dificultatea majoră cu care se confruntă această teorie constă în determinarea
poziției responsabile, deoarece în cazul în care fiecare membru al organizației
respective devine răspunzător pentru situația creată, cetățenii nu au posibilitatea
să tragă la răspundere o persoană anume. Pentru greșelile din parchet comise din
cauza erorilor de organizare răspunderea nu poate aparține decât celor care ar fi
responsabili de această organizzare, care sunt fie procurorul general, fie Consiliul
Superior al Magistraturii, fie Ministrul Justiției.
Din acest motiv a devenit necesară elaborarea unei teorii a
responsabilității individuale, care presupune două condiții fundamentale
preliminare pentru tragerea la răspundere a unui funcționar pentru o decizie
299
CEDO, Cauza Pantea c. României, hotărârea din 3.06.2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1, 150
din 06 decembrie 2004
300
V. Prahovean, Fundamente kantiene într-o posibilă etică administrativă, în Etică și cultură profesională, de
I.Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2008, p. 28.
301
Idem, p. 30-33.

122
 greșită: responsabilitatea cauzală și responsabilitatea volitivă a acestuia. Ambele
condiții sunt însă, de multe ori, greu de identificat în practică, deoarece sunt
situații în care actele mai multor funcționari au cauzat consecințele deciziei
vătămătoare ori funcționarul nu a avut o deplină cunoștință sau independență în
acțiune. Dacă s-ar aplica această teorie în cadrul răspunderii procurorilor pentru
actele comise, ar trebui îndeplinite cele două condiții menționate anterior. Având
în vedere independența procurorilor în cadrul actelor de urmărire efectuate, s-ar
putea institui o astfel de formă de răspundere individuală, dacă însă nu ar fi vorba
de aspecte supuse aprecierilor subiective.
Din cauza acestor probleme de stabilire a unei responsabilități etice, în
teorie au fost identificate unele linii directoare ale conduitei funcționarului 302,
care ar putea fi adoptate și în cadrul răspunderii procurorilor pentru actele
efectuate:
Funcționarulu public trebuie să ia în considerare, în luarea deciziei, atât
interesul public, cât și interesul personal al celui care apelează la serviciile sale.
Acesta este un aspect al imparțialității procurorului, care îl poate ajuta în
activitatea sa profesională.
Funcționarul public trebuie să știe să identifice prioritatea anumitor
aspecte morale, atunci când are de ales între două posibilități de a acționa. El nu
trebuie nici să-și schimbe prea des ierarhia valorilor, dar nici să nu o țină prea
rigid. Rigiditatea excesivă reprezintă o problemă și în cazul activității
procurorului, deoarece acesta trebuie să știe să discearnă între cazurile pe care le
are de soluționat.
Funcționarul public trebuie să-și assume starea paradoxală a administrației
publice; să țină cont tot timpul de faptul că prescripțiile, regulile sunt menite să
contribuie la constituirea unei societăți drepte și el este direct responsabil de
bunul mers al lucrurilor. Ca și judecătorul, procurorul este ținut de aceeași
valoare a dreptății, care trebuie să constituie un reper permanent al activității sale.
Neputând fi formulate niște criterii clare pentru luarea deciziilor etice în
cazurile concrete, Kant a atribuit luarea deciziilor facultății de judecată, iar
judecata este o capacitate înnăscută, fiind „specificul așa-zisului bun-simț, a cărui
lipsă nicio școală nu o poate înlocui” 303.

I.12.3. Cum asigură procurorul dreptul la apărare al suspectului sau

inculpatului?
Pentru obținerea unor rezultate eficiente în anchetă procurorul trebuie să
țină cont de unele reguli etice legate de interogarea susectului sau inculpatului,
fiind necesar să știe următoarele: că înainte de a asculta, suntem priviţi şi să privim
şi autorul în timp ce răspunde; că limbajul utilizat, pentru a fi inteligibil, constituie
o obligaţie; că înainte de a vorbi, întreba, trebuie să privim şi să ascultăm; că este
nevoie de o atitudine deschisă de încurajare pentru a răspunde; că este necesar a
crea celui interogat convingerea că este ascultat cu toată atenţia; de a avea o
atitudine echilibrată de calm şi răbdare ce nu se va confunda, în mintea autorului,
cu bunăvoinţa ori iertarea.304
302
Stephen K. Bailey, Etika és közszolgálat, în Közigazgatás, coord Richard J. Stillman, Osiris, Budapest, 1999,
p. 131-143, apud. V. Prahoveanu, op.cit. 31-32.
303
I. Kant, Critica rațiunii pure, trad. N. Bagdasar, IRI, București, 1994, p. 165, apud. V. Prahovean, op.cit., p.
33.
304
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 182.

123
 Deseori se ridică problema modului în care ar trebui procurorul să-i asigure
avocatului inculpatului posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire
penală, în special cu ocazia luării faţă de inculpat a unei măsuri preventive
privative sau restrictive de libertate, cum sunt reţinerea sau controlul judiciar.
S-a susţinut că în practică organul judiciar nu ar comunica întotdeauna
suspectului sau inculpatului, cu ocazia primei audieri, în mod complet și detaliat
fapta/faptele de care acesta este acuzat și nu i-ar prezinta, în mod deliberat, probele
existente la dosarul cauzei – fiind astfel încălcat dreptul la apărare al acestuia,
precum și dreptul de a fi informat de îndată în cadrul procedurilor penale [stipulat
de art. 83 lit. a1) C. pr. pen.]305. S-a mai susţinut de către același autor că ar exista
numeroase situații când suspectul sau inculpatul, prin avocat, solicită
reprogramarea audierii pentru a putea lua la cunoștință de actele și lucrările
dosarului însă, de cele mai multe ori în cazul în care se dispune reținerea urmată cu
propunere de arestare preventivă – această situație fiind cel mai des întâlnită în
dosarele DNA și DIICOT care au stabilit o regulă procedurală în acest sens –
admiterea cererii de studiu a dosarului (ca și componentă a exercitării depline și
efective a dreptului la apărare) are loc ulterior acestui moment deosebit de
important și fără efectul scontat306.
Deşi aceste aspecte ţin în principal de legalitatea actelor de urmărire
penală, care se verifică în faza camerei preliminare, ele ridică şi probleme de etică
a profesiei de procuror, în special în ceea ce priveşte comportamentul faţă de
inculpat şi faţă de avocatul acestuia, în cursul urmăririi penale.
Desigur că duelul judiciar dintre acuzare şi apărare nu anulează obligaţia
respectării atât de către procuror cât şi de către avocat a eticii profesionale, astfel
încât măsurile care se dispun să nu fie puse în nici un fel la îndoială de către public
ori de către participanţii la o procedură judiciară.
În cursul urmăririi penale rapiditatea cu care se desfăşoară operaţiunile nu
permit în unele cazuri admiterea cererilor în apărare formulate de inculpaţi, dar
procurorul trebuzie să se preocupe constant să respecte dreptul la apărare al
inculpatului în această fază, în special prin asigurarea posibilităţii de a lua la
cunoştinţă de actele dosarului înainte de luarea unor măsuri preventive privative de
libertate sau restrictive de libertate. Chiar dacă urgenţa pe care o presupune luarea
unei măsuri preventive nu ar face posibilă reprogramarea audierii inculpatului într-
o altă zi, procurorul trebuie să-i asigure avocatului o posibilitate reală de a lua la
cunoştinţă de actele de urmărire penală, înainte de audierea inculpatului. Timpul
rezonabil acordat pentru studierea dosarului în astfel de situaţii nu poate fi stabilit
însă decât de către procuror, el fiind cel care conduce faza de urmărire penală, el
neputând fi lăssat la aprecierea exclusivă a avocatului care îl asistă pe inculpat.
Acesta din urmă nu are la îndemână decât posibilitatea formulării plângerii
împotriva actului procurorului, dacă consideră că timpul acordat nu a fost suficient
pentru a lua la cunoştinţă de actele dosarului de urmărire penală. Un comportament
etic din partea procurorului şi din partea avocatului ar presupune ca cei doi să
încerce să se pună de acord cu privire la timpul necesar pentru studierea dosarului,
astfel încât nici să nu fie prejudiciată în mod ireversibil urmărirea penală şi nici să

305
I.N. Nechita, Aspecte teoretice şi practice constatate în exercitarea dreptului la apărare în cursul procesului
penal privind încălcarea deontologiei profesionale de către organele judiciare, publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 14.03.2016.
306
Idem.

124
 nu fie afectat în mod grav dreptul la apărare al inculpatului.
S-a mai susţinut307 că potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (1)
C. pr. pen. „suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce
dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după
care i se pot pune întrebări”, dar în practică procurorul (de multe ori de față și cu
avocatul), adoptă o atitudine de forță, în afara deontologiei profesiei de magistrat,
fără a putea fi în vreun fel sancționat, menţionându-se spre exemplificare
următoarele practici ale organelor de urmărire penală:
• Suspectul sau inculpatul este audiat în lipsa avocatului ales (substituirea acestuia
fiind „asigurată”de procuror cu un alt avocat „din oficiu”) și înainte ca acesta să
ajungă în locația indicată;
• Suspectul sau inculpatul nu este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la
fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, ci îi sunt adresate direct
întrebări prestabilite, în cascadă, aceeași întrebare fiindu-i pusă succesiv, la diferite
intervale de timp și sub diferite formulări, astfel încât depoziția persoanei audiate
să fie dirijată într-o direcție urmărită de acuzare de la bun început – declarația fiind
astfel incompletă, fragmentată și fără cursivitate logică.
• Se pune presiune pe suspect sau inculpat pentru a denunța fapte penale comise de
alte persoane, sub amenințarea că în caz contrar va fi reținut sau arestat preventiv
ori promițându-i-se acestuia că dacă va face denunțuri ce privesc alte persoane, va
fi lăsat în libertate.
Din nou ar trebui găsit un mod de îmbinare a interesului procurorului de a
asigura o bună desfăşurare a urmăririi penale, cu interesul avocatului de a asigura o
apărare efectivă pentru inculpat. Urgenţa care caracterizează de multe ori
activitatea de urmărire penală poate impune în unele cazuri audierea inculpatului
în prezenţa unui avocat din oficiu, dacă avocatul ales nu poate fi prezent într-un
termen rezonabil pentru efectuarea actului de urmărire penală. Atunci când e
posibilă asigurarea prezenţei avocatului ales procurorul ar trebui însă să facă
demersuri rezonabile pentru efectuarea actului procesual în prezenţa acestuia, iar
nu a avocatului din oficiu. De asemenea, momentul efectuării actului procesual şi
demersurile pentru asigurarea prezenţei avocatului ales trebuie stabilite de către
procuror, pentru că acesta conduce faza de urmărire penală, avocatul având la
îndemână doar plângerea împotriva actului procurorului, dacă se consuderă lezat
prin acesta.
Întrebările adresate de procuror suspectului sau inculpatului pot fi
completate prin întrebările puse acestuia de către avocatul ales, dacă s-au omis
aspecte relevante în cauză, iar aducerea la cunoştinţa persoanei a prevederilor
legale privind cauzele de nepedepseire sau de reducere a pedepselor în cazul
denunţării unor fapte periculoase nu poate fi considerată o atitudine care
contravine eticii profesionale, pentru că aceste cauze sunt reglementate chiar de
lege. Noul Cod de procedură penală a introdus unele elemente de justiţie
negociată, care permit în anumite situaţii purtarea unor negocieri între procuror şi
inculpat, de pildă cu privire la încheierea unor acorduri de recunoaştere a
vinovăţiei. Aceste negocieri trebuie desfăşurate însă cadrul legal şi etic, fără
utilizarea unor mijloace care să contravină legii.

I.12.4. Cât de ambițios ar trebui să fie un procuror?

Exemple de procurori ambiţioşi peste măsură sunt descrise și în beletristică,
307
Idem.

125
 cum este și cel creionat de un autor american de succes în următoarele cuvinte:
„Procurorul Rufus Buckley răsfoia ziarele citind cu interes relatările despre
procesul care urma să înceapă și a fost încântat să-și vadă numele menționat atât de
reporteri, cât și de avocatul Brigance. Chiar dacă unele remarci erau dezagreabile,
procurorul era mulțumit că numele lui a fost menționat în presă. Savura
perspectiva unui proces lung și scârbos, pentru că i se oferea ocazia să aibă un rol
însemnat. La cei 41 de ani ai săi, se regăsea la a treia legislatură și nutrea ambiții
să avanseze dacă se poate chiar la postul de guvernator, iar mai târziu, poate,
Congresul. Trebuia să fie văzut și auzit, avea nevoie de publicitate și procesul de
omor îi oferea cea mai bună ocazie. Din punct de vedere politic, avea o bază
solidă. Era un bun procuror pentru că, printre altele, a trimis la moarte mai mulți
oameni decât oricare alt procuror din statul Mississippi. Gălăgios, ironic și ipocrit,
vedea în populația statului clienta sa, prin voia lui Dumnezeu. Oamenii urau crima
și puteau s-o elimine prin efort comun din viața comunității. Procurorul se pricepea
să țină discursuri adresate juraților. Știa să predice, să se roage, să se strecoare, să
invoce și să-i aducă pe jurați în stare de exaltare atât de puternică încât îi făcea să
dorească să vină în sala de tribunal cu funia pregătită pentru a-l spânzura pe
acuzat. Putea să imite graiul negrilor și al albilor simpli și asta făcea impresie.” 308
În general, despre ambiție se vorbește mai mult în cazul procurorilor,
deoarece aceștia ar trebui să fie caracterizați de regulă prin tenacitate, care îi ajută
să găsească în ei puterea de a investiga și cauzele cele mai dificile. Altfel, pentru
cauzele minore și fără miză, care de regulă sunt recunoscute de autori, nu e
nevoie să ai calități deosebite, deoarece în cazul acestora oricine ar putea să facă
o anchetă. Însă, atunci când e vorba de infractori versați ori de infracțiuni
săvârșite de persoane cu un anumit nivel intelectual, probele nu pot fi obținute
așa ușor. E nevoie de o anumită ambiție a anchetatorului, de o anumită
ingeniozitate uneori, ca să poată afla adevărul în astfel de cazuri. Așadar, ambiția
sau tenacitatea este una din calitățile unui procuror.
Aceasta se poate însă întoarce în defavoarea actului de justiție dacă este
dozată în mod necorespunzător, ori dacă se transformă în patimă. Tot Aristotel
arăta că, așa cum există în cazul altor virtuți exagerări într-un sens sau în altul
„...așa există și la ambiție un mai mult și un mai puțin decât se cuvine, precum și
un mijloc, care face pe cineva să caute onoarea acolo unde este într-adevăr de
aflat, și observă totodată în dorința de onoare măsura potrivită. Noi dojenim pe de
o parte pe cel ambițios, deoarece vrea să câștige onoare peste măsură și din izvor
nepotrivit, pe de altă parte noi dojenim pe cel neambițios, deoarece nu caută
onoarea nici chiar pe ceea ce izvorăște din frumosul moral” 309. Deci, atât lipsa de
ambiție a unui procuror, cât și ambiția prea mare ori dorința de afirmare cu orice
preț, nu sunt atitudini care să poată fi considerate conforme cu etica profesiei, ci
exercitarea acestei calități dozată în mod corect constituie singura atitudine etică.
Sunt cauze pentru care care merită ca procurorul să depună toată ambiția pentru
aflarea adevărului și sunt cauze care nu merită acest efort.
Dacă procurorul va fi mânat doar de ambiția de a trage la răspundere toate
persoanele care comit infracțiuni, indiferent de gravitatea acestora sau de eforul
necesar pentru strângerea probelor, va ajunge cel mai probabil să fie sufocat de

308
A se vedea I. Turcu, Democrația americană în opera lui John Grisham. Ep. 8. Procurorul, articol publicat on
line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 21.04.2015.
309
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 86.

126
 cauze mărunte, în care tragerea la răspundere penală a autorilor nu vor aduce un
beneficiu prea mare societății. Dacă însă el va ști să-și canalizeze efortul și
ambiția spre cauzele importante, va obține un rezultat mult mai folositor pentru
societate. Aceasta deoarece numărul faptelor penale este nedeterminat, iar
numărul persoanelor și al mjloacelor de care statul dispune pentru probarea
acestora și tragerea la răspundere a făptuitorilor este limitat.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 310 se
arată că «Un aspect fundamental al conduitei etice este acela că procurorul nu
trebuie să aibă nicio „implicare" personală în rezultatul cauzei. Procurorul nu
trebuie să privească obţinerea unei condamnări ca pe o victorie şi, prin urmare, nu
ar trebui să se ferească de promovarea unui act de acuzare şi nici nu trebuie să
respingă un dosar de teama unei „înfrângeri" ce ar lua forma unei achitări.
Cetăţeanul vizat are dreptul la un proces echitabil în cazul în care elementele de
probă prezentate în urma unei evaluări echitabile sunt suficiente pentru stabilirea
vinovăţiei. în plus, nu este corect ca procurorul să fie învinuit pentru o achitare. De
fapt, într-o imagine de ansamblu, achitările sunt o trăsătură distinctivă a
supremaţiei legii, care arată că prezumţia de nevinovăţie şi dreptul acuzatului la un
proces echitabil prevalează. Este de asemenea incorectă din punct de vedere etic
cuantificarea succesului prin asprimea sentinţei, adică prin numărul de ani de
închisoare.»

Exemple de citate relevante:

Răufăcătorul poate uneori să scape de pedeapsă, dar nu şi de frica în faţa ei.
Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)
Cruţându-i pe răufăcători, dăunăm oamenilor cinstiţi. Seneca cel Tânăr (Lucius
Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Să ne reamintim...
În prezent opinia majoritară este aceea că independența procurorului este necesară
pentru că nu ar putea exista o independență reală a puterii judecătorești dacă
procurorii nu ar fi independenți.

Rezumat
Procurorul este preocupat să evite riscul de a scăpa nepedepsit vreun
infractor și de aceea el este perceput mai mult drept un acuzator. În realitate însă el
trebuie să fie preocupat tot de aflarea adevărului, având în vedere statutul său de
magistrat și obligația de imparțialitate.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria D. Întrucât

310
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.

127
 acesta era dotat cu un calculator puţin performant, a primit o ofertă de la o
societate comercială locală care dorea să sponsorizeze instituţia cu un calculator
performant. Ar trebui X să accepte oferta societăţii comerciale respective, având
în vedere că nici aceasta şi nici reprezentanţii ei nu au dosare penale pe rolul
Parchetului de pe lângă Judecătoria D?

Unitatea de învăţare I.13. Aspecte particulare de etică a avocatului.

Cuprins
I.13.1. Ce particularități are conștiința avocatului?
I.13.2. În ce constă integritatea avocatului?
I.13.3. Cât de important trebuie să fie „onorariul” pentru avocat ?
I.3.4. Este avocatul de penal un om fără scrupule?
I.13.5. Este morală utilizarea de către avocat a tehnicilor de manipulare?
I.13.6. Poate fi etică vreodată minciuna avocatului?

I.12. Etica avocatului.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
etica avocatului.

I.12. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de etica
avocatului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.13.1. Ce particularități are conștiința avocatului?

Cicero spunea că cea dintâi calitate a unui avocat este de a fi om cinstit,
cea dintâi trebuință a conștiinței sale este de a se sili să merite stima și confiența
judecătorilor și a publicului.
Conștiința este cea care îl va învăța pe avocat că nu trebuie să-și folosească
inteligența și abilitățile pentru a obține câștigarea procesului pentru clientul său,
în detrimentul dreptății. Chiar dacă legea este interpretabilă „Conștiința sa îi va
spune că nu se cuvine, din pricină că a studiat litera moartă a legilor scrise să uite
duhul legii divine care luminează inteligența sa și trăiește în veci în inimile
tuturor.”311

311
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 75.

128
 Tot conștiința va fi cea care îi va spune avocatului ce cauze poate să-și
aleagă, în care să acorde asistență juridică, și ce cauze ar trebui să refuze, dacă
solicitarea clientului ar contraveni principiilor sale. Dacă nu va învăța să refuze
aceste cauze avocatul își va pierde cu timpul respectul față de sine și față de
profesie, va căpăta un mod cinic de a vedea lucrurile și va rata în final ocazia de a
fi fericit în profesie. Acest lucru va depinde însă de importanța pe care o va
acorda mijloacelor materiale în viața sa, pentru că o astfel de atitudine va avea
inevitabil consecințe cu privire la încasările realizate.
Avocatul nu poate garanta, nu poate da asigurări despre rezultatul
procesului și nici nu poate emite pronosticuri privind finalitatea sa.312 El este,
cum s-a spus, primul judecător al cauzei, dar nu pentru a da un verdict clientului
său, ci pentru a-și putea efectua în mod eficient apărarea. Altfel, dacă nu ar judeca
el însuși cât mai obiectiv cauza, riscă să facă o apărare total ruptă de probele din
cauză, care să ducă la un rezultat mai grav pentru clientul său.
De asemenea, conștiința îi va da putere avocatului și să renunțe la o cauză,
atunci când își dă seama că aceasta o ia pe un drum care contravine principiilor
sale. De pildă, atunci când clientul i-a ascuns anumite aspecte esențiale,
inducându-l în eroare, avocatul ar trebui să renunțe la cauză dacă acest lucru ar
face ca apărarea construită să nu mai aibă suport în probe și în realitate. Ar trebui
chiar de la început să insereze o astfel de clauză în contractul de asistență juridică.
Quintilian spune că „O slabă rușine… să nu oprească pe avocat de a părăsi o
pricină pe care la început a socotit-o de bună, dar în urmă luând-o în mai de
aproape băgare de seamă a găsit-o greșită ci să vestească pe al său client să
pretenția sa este nedreaptă ; căci dacă avocatul judecă sănătos, face un bine foarte
mare clientului nelăsându-l să se legene printr-o speranță deșartă.”313
Dacă avocatul va avea conștiința împăcată, crezând că ceea ce solicită în
numele clientului său este pe deplin îndreptățit, el ar pune tot zelul său în
apărarea pe care o face. Zelul îi este foarte necesar avocatului pentru a dobândi
puterea necesară să lupte pentru dreptatea în care crede, dar „acesta trebui să fie
un zel eclerat, iar nu un zel orbit ; o vrednică de laudă silință, o dorință cârtuită de
dreptate și moderată prin înțelepciune, iar nu un foc aprins și agitat de patimi.” 314
Într-un punct de vedere s-a susţinut că resortul certurilor din faţa
instanţelor de judecată ar fi orgoliul participanţilor: „A avea dreptate în secolul în
care trăim pare a fi adevărata ideologie. Tot ce susținem argumentat este strict
pentru ca cineva să aibă dreptate și altcineva să piardă în acest joc, care pornește
de la vechea dispută între BINE ȘI RĂU. Uneori nici nu mai contează DE CE ne
contrazicem, pentru că intrăm cu înverșunare în miezul unui păcat originar. Or,
cum spunea Al Pacino în filmul Pact cu Diavolul, Vanitatea este de departe
păcatul meu preferat, cam acesta e laitmotivul în contraziceri, pe orice temei ar fi
acesta, orgoliul are de suferit ori de cate ori dreptatea nu se află de partea noastră,
fie că este vorba de o terță persoană cea care ne acordă această dreptate, fie că
este vorba de o instituție, prin instanța de judecată.”315 Probabil că cele afirmate

312
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 202.
313
În A. Aman, op.cit., p. 75.
314
Idem, p. 76.
315
A. Girigan, Comunicarea judiciară sau paralela adevăr – dreptate în instanţă, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 2.03.2015.

129
 nu sunt valabile în toate cazurile, dar ele trebuie luate în considerare de avocat
atunci când simte că orgoliul de a câștiga începe să fie imboldul său principal de
a acționa într-o cauză.
Faptul că avocatul este mânat în demersul său de ambiția de a dovedi că
are dreptate nu este neapărat un lucru rău, dacă el are certitudinea că partea pe
care o reprezintă ar avea într-adevăr dreptate. Dar cine îi poate da lui această
certitudine? De aceea mai precaut ar fi ca avocatul să-şi păstreze o rezervă
mentală (rezervatio mentalis) cu privire la acest aspect, având tot timpul în faţă
posibilitatea ca dreptatea să aparțină părţii adverse, iar nu clientului său. În felul
acesta el nu s-ar lăsa mânat de orgoliu şi nu ar deveni pătimaş în susţinerea
intereselor clientului, păstrându-și astfel luciditatea necesară pentru o dreaptă
judecată.

I.13.2. În ce constă integritatea avocatului?

Avocatului i se cere integritate, chiar dacă el nu are de luat decizii
obligatorii în cadrul unui proces. Un avocat lipsit de integritate nu doar că îşi
prejudiciază propria imagine, ci prejudiciază şi imaginea profesiei pe care o
exercită și a justiției în ansamblul ei.
În Japonia există un cod de etică ce spune că avocații stimează dreptatea și
iubesc libertatea, caută adevăruri și virtuți, respectă ordinea publică, sunt curajoși
și au spiritul serviciilor publice, disprețuiesc lăcomia și nu îi flatează pe cei
puternici, luptă să-și educe personalitatea, să-și cultive simțul comun și să continue
instruirea academică316.
S-a reproşat Baroului „că a primit în sânul său ca avocaţi pe unii judecători
sau procurori corupţi – aşa ceva nu este admisibil într-o ţară care duce o acerbă
luptă anticorupţie. Apoi, sunt avocaţi care sunt condamnaţi, dar pentru că s-a
stabilit suspendarea executării pedepsei şi nu trimiterea în penitenciar, iar Baroul
refuză să îi excludă din profesie. La fel, nu pot accepta acest lucru.” 317.
Rămâne de discutat dacă orice condamnare a avocatului ar trebui să atragă
excluderea acestuia din barou, cum se întâmplă în cazul magistraților. Credem că,
având în vedere diferențele dintre cele două profesii, mai degrabă ar trebui să
conducă la acest rezultat doar condamnarea avocatului pentru fapte comise în
exerciţiul acestei profesii, indiferent care ar fi modalitatea de executare a pedepsei,
iar nu condamnarea pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea profesiei.
Pentru promovarea valorii integrității profesiei de avocat a fost reglementat
în mod explicit în statutul avocatului conflictul de interese al acestuia, cu
următorul conținut:
„3.2.1. Avocatul nu poate să consilieze, să reprezinte sau să acționeze în
numele a doi sau mai mulți clienți din aceeași cauză, dacă există un conflict de
interese, sau când există riscul semnificativ de a apărea un astfel de conflict între
interesele acestor clienți.
3.2.2. Avocatul trebuie să se abțină să se mai ocupe de cauzele ambilor sau
tuturor clienților implicați, atunci când intervine un conflict între interesele
acestora, când secretul profesional riscă să fie violat sau când independența sa
316
E. Poenaru, C. Murzea, op.cit., p. 16.

317
C. Dănileţ, Încetul cu încetul pledoaria dispare şi face loc soluţionării dosarului pe bază de documente
scrise, interviu publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , la data de 17.06.2016.

130
 riscă să fie știrbită.
3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul
informațiilor încredințate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când
cunoașterea de către avocat a cauzelor vechiului său client ar favoriza pe noul
client în mod nejustificat.
3.2.4. În cazul în care avocații practică meseria într-o asociație în grup,
paragrafele de la 3.2.1. la 3.2.3. sunt aplicabile asociației în ansamblu și tuturor
membrilor săi”.
În aplicarea acestor cazuri de conflict de interese practica ar putea
identifica o multitudine de situații concrete care pot fi asimilate conflictului de
interese, cum ar fi: un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă el este
adversarul altui client, iar această interdicţie ar trebuisă fie extinsă nu doar la cauza
în care aceştia sunt adversari, ci şi la alte cauze, pentru că relaţia avocat – client
este una bazată pe încredere; un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care
sunt antrenate într-o negociere şi care au interese contrare; un avocat nu poate
acţiona împotriva unui client precedent şi nu poate lucra pentru un nou client dacă
e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent; un avocat care
anterior a reprezentat un client într-un caz, nu poate reprezenta o altă persoană într-
un caz care are legătură cu cel anterior, dacă interesele noului client vin în conflict
cu cele ale clientului precedent.
Credem că în cazul în care clienţii ale căror interese sunt în conflict ar fi
informaţi despre acest lucru de către avocat, iar ei şi-ar da acordul, avocatul ar
putea să-i reprezinte și în astfel de situaţii de posibil conflict de ineterse. Aceasta
deoarece raportul dintre client și avocat este unul care presupune încredere
reciprocă, iar dacă clientul îi acordă această încredere avocatului în cunoștință de
cauză, nu ar trebui să existe vreun impediment să fie asistat sau reprezentat de
avocatul respectiv. S-ar putea face o nunțare în materie penală, unde respectarea
dreptului la un proces echitabil ar presupune ca instanța de judecată să ia, în
anumite situații, măsuri pentru asigurarea unei apărări efective a inculpatului.

I.13.3. Cât de important trebuie să fie „onorariul” pentru avocat ?

Avocatul trebuie să asigure un ajutor real pentru aflarea adevărului și
realizarea justiției în cauzele penale și civile. Cât de greu îi va fi acestuia să
urmărească aceste obiective, în condițiile în care el trebuie să fie și cel care apără
interesul clientului său, depinde doar de capacitatea lui de a-și păstra
independența în raprt cu clientul. De aceea, în perioada de început a avocaturii, în
epoca clasică romană, era interzisă remunerarea directă a avocatului pentru
activitatea sa ; munca avocatului era gratuită, profund umanistă, honorară (de
unde și sensul etimologic al cuvântului „onorariu”, care astăzi s-a răsturnat până
într-atât încât a devenit pandantul sensului primar : onorariu, ergo ceva foarte
scump…).318
Așadar, rațiunea epistemico-juridică a instituției judiciare a avocaturii
rezidă în a suplini lacunele judiciare ale părţilor în proces şi, astfel, a le ridica la
acelaşi nivel de dezbatere juridică și a acţiona pentru stabilirea adevărului judiciar
şi pentru individualizarea pedepsei în baza acestui adevăr 319. Avocatul trebuie să
urmărească în primul rând îndeplinirea acestor rațiuni ale profesiei sale, iar
318
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 201.
319
Idem., p. 202.

131
 onorariul trebuie să vină doar ca o recunoaștere din partea clientului său a
efortului depus în slujba aflării adevărului și împlinirii dreptății. Atunci când va fi
pus în situația de a alege între onorariu și realizarea acestor rațiuni ale profesiei
sale avocatul ar trebui să o aleagă fără ezitare pe aceasta din urmă.
Un aspect specific al avocatului de penal este cel al relaţiei pe care acesta
trebuie să o aibă cu clientul, respectiv al modului în care acesta va putea să-i
răspundă clientului care sunt principiile după care funcționează profesia de avocat.
Astfel, într-o opinie a unui avocat «Infracționalitatea este în creștere, însă nu
infractorii de drept comun sunt aducători de onorarii mari, ci cei cu „gulere albe”,
care de multe ori scapă controlului justiției din varii motive, iar cei care, totuși,
sunt cercetați sau chiar ajung la proces, deși sunt dispuși să își plătească bine
avocații, de multe ori cer anumite lucruri sau impun anumite condiții, de regulă
inacceptabile pentru avocați.»320

I.13.4. Este avocatul de penal un om fără scrupule?

Cel mai des, în legătură cu etica profesiei de avocat, s-a pus problema
caracterului moral al activității avocatului. În special în procesele penale, unde
avocatul este cel care îl apără pe suspect sau pe inculpat, s-a pus la îndoială de
foarte multe ori interesul urmărit de avocat în procesul penal. Planează mereu
suspiciunea că avocatul suspectului sau inculpatului urmărește să-l scape pe
acesta de răspunderea penală doar pentru că a fost plătit de el ori pentru a-și
asigura o faimă de avocat care „câștigă procesele” (tot în scop pecuniar, pentru a
avea mai mulți clienți) și că el nu ar fi interesat de adevăr în cauzele în care
participă. Dacă invocă chestiuni de procedură, este suspectat că urmărește
tergiversarea procesului ori că vrea să obțină câștig de cauză prin „chichițe
avocățești”. Dacă pune la îndoială probele în acuzare este suspectat că nu dorește
să vadă adevărul privind vinovăția clientului său. Ba chiar s-a pus la îndoială
uneori însuși rostul acestei activități, considerându-se că ea ar fi inutilă sau chiar
ar încurca tragerea la răspundere penală a celor care se fac vinovați de fărădelegi
(„dacă inculpatul este nevinovat, atunci el nu are nevoie de avocat pentru a obține
achitarea, iar dacă este vinovat, avocatul nu îl ajută cu nimic”).
Cum se împacă aceste suspiciuni cu etica profesiei de avocat? Cel mai
ușor răspuns ar fi că nu în toate cauzele și nu toți avocații procedează în felul
acesta. De asemenea, s-ar mai putea spune că există și cazuri în care persoanele
nevinovate au fost condamnate pentru că nu au avut parte de o apărare eficientă,
iar judecătorul a fost superficial sau indolent. În aceste condiții, chiar și pentru un
singur astfel de caz, tot ar fi justificată activitatea avocatului în toate cauzele
penale.
Credem că un astfel de răspuns nu ar fi suficient pentru a împăca pe deplin
această activitate a avocatului în procesele penale cu etica. Din moment ce
această justificare ar permite menținerea în continuare a suspiciunii chiar și
pentru o parte din cazuri, ea tot nu ar fi pe deplin satisfăcătoare din punct de
vedere etic pentru întreaga activitate a avocatului. S-ar mai putea spune că, într-
adevăr, atunci când are convingerea că apără un client nevinovat, se justifică
depunerea unui astfel de efort din partea avocatului. Dar avocatul susține cu
convingere achitarea inculpatului și atunci când nu are această convingere, ba

320
Radu Motica in dialog cu Andrei Savescu despre cultura juridica, interviu publicat pe site-ul
www.juridice.ro , la data de 2.05.2011.

132
 chiar atunci când vede clar că probele de la dosar dovedesc vinovăția lui. Or, într-
o astfel de situație mai poate fi considerată etică prestația avocatului?
Un răspuns care poate fi considerat satisfăcător la această dilemă morală a
fost dat din perspectiva filozofiei dreptului. 321 S-a susținut că greșala acestei
concepții pleacă de la idea că adevărul legal ar fi întotdeauna unul manifest, că
este suficient ca oricine să îl privească, pentru a-l recunoaște, că legea este
întotdeauna clară și că ea este expresia dreptății, că faptele supuse judecății sunt
întotdeauna clare. Această abordare este cunoscută sub numele de teoria
pozitivismului juridic, care este una idealist, idilică, asupra legii și asupra
activității judiciare. 322
În opoziție cu aceasta este teoria realismului legal, care susține că ceea ce
spune legea nu decurge complet din formularea legiuitorului, ci reiese abia din
practica instanțelor. Adevărul legal nu este unul manifest, vădit, ci el trebuie
construit în cadrul procesului penal, în urma confruntării echitabile din fața
instanței dintre acuzare și apărare; construirea adevărului legal este o activitate
complicată, ce face necesară instituirea unei proceduri echitabile (due process of
law), care constituie miezul activității profesionale în sfera dreptului; dificultățile
ce apar în cadrul acestui due process of law nu sunt legate doar de minore lacune
legislative, ci ele provin dintr-o indeterminare profundă a legii (ambiguități,
omisiuni, lacune, inadvertențe, discrepanțe, echivocuri, etc.). Or, recunoașterea
deplină a dimensiunilor, profunzimii și semnificației indeterminării pune într-o
lumină nouă activitățile de căutare a adevărului juridic, inclusive activitatea de
testare a ipotezelor interpretative privind existența sau inexistena unei culpe; dacă
există indeterminare, adevărul legal nu este dat (nu decurge direct din legislație și
din faptele cunoscute), ci trebuie abia ulterior găsit prin procedurile standardizate
ale justiției323.
Aceasta înseamnă că rolul procedurii este foarte important în această
abordare, deoarece ea este cea care asigură în final aflarea adevărului legal.
Procedura este cea care permite acuzării și apărării să construiască adevărul legal,
într-un mod just și echitabil. În cadrul teoriei adevărului manifest procedura este
considerată o piedică în calea aflării adevărului, pentru că ea întârzie sau anulează
atingerea acestui rezultat. Însă, dacă adevărul este clar pentru toată lumea de la
început, ce rost ar mai avea procesul? De aceea rolul avocatului în procesul penal
este să ridice îndoieli asupra acestui adevăr manifest, să-l facă pe judecător să
analizeze cu atenție dacă lucrurile stau așa cum sunt descries în rechizitoriu, astfel
încât soluția de condamnare să fie dispusă doar atunci când toate aceste dubii sunt
înlăturate. Acest lucru va fi făcut pe parcursul întregului proces penal, cu
respectarea regulilor de desfășurare a acestuia, astfel încât nici să nu fie
condamnată cu ușurință o persoană, nici să fie amânată nejustificat de mult
adoptarea unei soluții. Echilibrul între aceste tendințe trebuie să-l găsească însă
judecătorul, care va avea în vedere întotdeauna atât interesul societății de a trage
la răspundere persoanele care au comis infracțiuni, cât și interesul inculpatului de
a nu-i fi lezate drepturile și libertățile fundamentale.

321
A.P. Iliescu, Influențe ale filosofiei asupra deontologiei juridice. De la ipoteze asupra naturii legii la practica
juridică și problemele ei etice, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, pp. 9-23.
322
Ibidem.
323
Idem, p. 14.

133
 Teoria realismului legal este oare compatibilă cu folosirea de către avocat
a oricăror stratagii? Răspunsul este că nu sunt premise decât stratagiile legale
pentru apărarea suspectului sau inculpatului și pentru a ajunge la adevărul
judiciar. De pildă, este permisă recuzarea completului dacă avocatul inculpatului
crede că acesta îi este ostil și este permisă formularea de cereri de strămutare dacă
judecarea cauzei în cadrul instanței ar fi dezavantajoasă pentru inculpate. Nu sunt
premise însă stratagii care ar presupune folosirea martorilor mincinoși, folosirea
înscrisurilor false, inducerea în eroare a judecătorului, manipularea aceestuia, etc.
Totuși, cum ar putea fi împăcată teoria realismului legal cu faptul că, în
sistemul nostru judiciar, întotdeauna judecătorul va lua contact prima dată cu
punctul de vedere al acuzării, transmis prin rechizitoriul înaintat instanței de
judecată? Ar trebui ca judecătorul să nu citească nici dosarul și nici rechizitoriul
înainte de ședința de judecată, ca să „construiască” adevărul doar în urma
procesului? Judecătorul nu poate să nu citească dosarul înaintea ședinței de
judecată, pentru că el trebuie să ia măsurile pregătitoare pentru buna desfășurare a
ședinței. Singurul mod de soluționare a acestei dileme este acela ca atât
judecătorul, cât și opinia publică trebuie să aibă tot timpul conștiința că o astfel
de lectură este doar una la prima vedere (prima facie), pe baza căreia nu se poate
forma o convingere, ci doar o impresie. Or, soluțiile în procesele judiciare nu se
pot da pe baza impresiilor sau a intuiției, ci pe baza convingerii și a probelor, iar
convingerea nu poate fi formată decât după audierea și a celeilalte părți (audiat et
altera pars).
Aici trebuie subliniat și riscul ca un avocat de penal să ajungă să pledeze în
fața unui judecător care s-a convins deja de vinovăția inculpatului doar pe baza
dosarului de urmărire penală. Or, în acest caz munca avocatului va fi una deosebit
de dificilă, pentru că va trebui să-l determine pe judecător în primul rând să
asculte ce are de spus în apărarea suspectului sau inculpatului, iar după aceea să-l
convingă de dreptatea sa. Acesta este probabil motivul pentru care s-a spus, într-
un mod plastic, despre avocatul de penal, că „Viața avocatului de penal sau
definiția avocaturii de penal este cea a unui viciu, mai degrabă decât a unei
profesii. Pentru că îți face rău din toate punctele de vedere, dar nu te poți lăsa. Ca
și fumatul. Știi că-ți face rău, știi că nu e bine, dar totuși o faci în continuare.” 324
Din acest motiv, avocații de penal trebuie să aibă anumite calități,
menționate de acelaşi autor, care arată că ei trebuie să fie „oamenii care în linii
mari să aibă trei-patru caracteristici: Să se poată adapta: să poată să învețe astăzi
cum se coc bananele, mâine cum se repară o locomotivă. În al doilea rând caut
oameni la care să văd că pot face asta cu pasiune. Dacă nu o faci cu pasiune, dacă
nu pui suflet în ea, nu ai nicio șansă să o faci bine pentru că dezavantajele sunt
prea multe și te macină. Singurul lucru care te poate duce dincolo de dezavantaje e
pasiunea, să-ți placă. În al treilea rând, caut oameni la care să le fie foame. Nu de
bani sau de lucruri materiale. Oameni care, cum se zice la fotbal, să fie capabili să
moară cu ăla de gât și pe care să nu-i intereseze cât e ceasul și alte chestii de genul
acetsa. Și în al patrulea rând, oameni care să se integreze într-un colectiv și să
lucreze în echipă.”325

324
Radu Chiriță: „Definiția avocaturii de penal este cea a unui viciu, mai degrabă decât a unei profesii, interviu
publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro la data de 12.12.2015.
325
Idem.

134
 I.13.5. Este morală utilizarea de către avocat a tehnicilor de
manipulare?
Avocatul lucrează cu cuvântul, cu logica, cu demonstrațiile, într-un cuvânt
cu arta retoricii. Or, aceata conține și unele tehnici de manipulare, apte să asigure
succesul pledoariei. Este oare etică folosirea acestora de către avocat pentru a
obține câștig de cauză?
Dacă răspunsul ar fi negativ, ar însemna ca arta și știința retoricii să fie
scoasă în afara sferei moralului, ceea ce nu poate fi admis. Dacă răspunsul ar fi
afirmativ, ar însemna să se dea dreptate vechilor sofiști care nu credeau în
existența unor valori, ci considerau că orice poate fi argumentat și, în consecință,
poate fi justificat.
Răspunsul cel mai corect este acela că nu mijloacele retorice folosite dau
caracterul moral sau imoral al pledoariei, ci scopul urmărit. Cum s-a spus,
«…retorica nu este decât un ansamblu de mijloace nici bune, nici rele în ele
însele. Scopul urmărit, acela de a convinge de dreptate sau nedreptate este cel
care determină valoarea morală a unui discurs. Așadar nu este vorba aici de a
condamna din principiu, așa cum o face Platon, „cuvântul frumos”, de a renunța
la serviciul artei oratorice, căci aceasta poate fi un mijloc eficient de a-și asigura
triumful binelui. Astfel, Socrate, neapelând la armele retoricii, s-a lăsat
condamnat: a sacrificat justiția reală unei justiții ideale. Când însă ne stă în putere
să favprizăm aici și acum triumful binelui, nu ține de responsabilitatea noastră să
facem totul pentru dreptate?»326.
E de neînțeles pentru noi de ce Socrate credea că este suficient să te știi
nevinovat, fără să fie nevoie să te aperi în fața tribunalului de acuzațiile care ți se
aduc. Chiar dacă e de apreciat că, în felul acesta, el și-a pus în practică propria
învățătură cu prețul vieții, totuși nu putem ignora că adevărul moral (ca și cel
juridic) nu iese la iveală singur, ci el trebuie descoperit și uneori trebuie
demonstrat. Or, tocmai acesta este rolul dezbaterilor din fața instanței de judecată,
de a ajuta judecătorul să descopere adevărul juridic și moral al problemelor ce fac
obiectul cauzei.

I.13.6. Poate fi etică vreodată minciuna avocatului?

E incontestabil că adevărul este o valoare pentru toate persoanele. Dar
aceata însemană că niciodată etica nu permite o derogare de la el? Nu sunt situații
în care a nu spune adevărul este etic?
Aici răspunsul, aparent paradoxal, vine din faptul că valorile etice au o
ierarhie, iar atunci când două valori vin în contradicție, alegerea valorii mai
importante, în detrimentul celeilalte, nu constituie o abatere de la etică. Teoria că
întotdeauna ar trebui spus adevărul (verismul) a fost considerată iresponsabilă. De
pildă, e greu de admis că atunci când o persoană este întrebată de un ucigaș unde
se ascunde cel pe care vrea să îl omoare, ea ar trebui să spună adevărul. Este
evident, pentru toată lumea, că în acest caz minciuna ar fi soluția cea mai bună.
Ba chiar cel care i-ar spune unde se ascunde victima ar putea deveni astfel
complice la omor, săvârșind el însuși o faptă ilicită.
În aceste condiții este posibil să se susțină că minciuna ar putea fi folosită
de avocat atunci când acesta ar da prioritate unei valori superioare adevărului?
Dacă răspunsul este afirmativ, ce valoare ar putea fi considerată pentru
avocat mai importantă decât adevărul? Scăparea clientului de răspunderea penală,
326
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 56.

135
 de pildă, nu credem că este o astfel de valoare care să justifice minciuna
avocatului. Credem că stabilirea caracterului etic al minciunii avocatului depinde
de mobilul pentru care avocatul dorește să obțină acest rezultat. Dacă mobilul
urmărit este câștigarea onorariului promis, el nu poate fi considerat mai important
decât adevărul. Dacă mobilul ar fi evitarea unei erori judiciare care este pe cale să
se producă, s-ar putea considera că avocatul urmărește o valoare etică mai
importantă decât adevărul. Nu există o regulă infailibilă pentru a alege întro astfel
de situație, ci așa cum credea și Rousseau „Această regulă infailibilă, contrar
celei ce ne cere la modul abstract să spunem întotdeauna adevărul, nu este dată de
rațiune, ci de inimă. Există un instinct moral ce ne determină uneori să mințim nu
pentru că ne-ar plăcea adevărul, ci în numele unui adevăr superior și mai general,
ce va să vină. Acest adevăr este întotdeauna bun, în timp ce adevărul particular
este uneori un rău sau, foarte adesea, un lucru indiferent.”327 Rămâne așadar o
problemă de conștiință a avocatului să identifice cazurile care ar putea justifica o
minciună în fața instanței.
Cu toate acestea, credem că singura minciună permisă pentru avocat ar fi
aceea prin omisiune, prin care avocatul nu spune instanței toate informațiile pe
care le deține cu rivire la cauza respectivă. Minciuna prin comisiune, prin care
avocatul să afirme cu bună știință în fața instanței un fapt despre care știe că nu
este adevărat, în situații excepționale ar putea fi considerată un act etic.
S-a susținut în literatura de specialitate că și într-un proces civil „Partea
este obligată să formuleze declarații sincere și complete cu privire la fapte
personale și la alte fapte care îi sunt cunoscute; în măsura în care este vorba despre
faptele unor terți sau despre împrejurări obiective de care partea nu are cunoștință,
ea este obligată să arate acest lucru. Desigur, în cazul în care, ulterior, din
probațiune, rezultă că aceste susțineri nu sunt corespunzătoare adevărului, întrucât
partea cunoștea o anumită împrejurare relevantă, pe care a tăinuit-o față de instanță
și față de partea adversă, partea va răspunde pentru prejudiciul cauzat [conform art.
12 alin. (2) NCPC, precum și dispozițiilor dreptului comun în materie], fiind
obligată, de pildă, să suporte cheltuielile aferente probei a cărei necesitate a
rezultat doar din conduita sa procesuală dolosivă. Totodată, partea poate fi obligată
la plata unei amenzi judiciare. Ca atare, nu se poate susține că obligația de a
expune corect și complet faptele cunoscute părții ar fi lipsită de sancțiune.”328
Aceste aspecte sunt valabile cu atât mai mult în cazul unui proces penal, unde este
consacrat în mod explicit principiul aflării adevărului obiectiv.

Exemple de citate relevante:

Minciuna se hrăneşte cu adevăr, ea înfloreşte pe seama acestuia, dar viata ei e

scurtă.
Nu faci un orator din cel peltic, nici un harnic din cel leneş, nu faci un înţelept
din cel ignorant, nici nu-l poţi lumina pe cel prost.
Pe cel lacom îl învingi cu bani, pe cel orgolios, cu rugă fierbinte, pe cel prost, cu
îngăduinţa, iar pe cel înţelept, cu sinceritatea.

327
Christine Le Bihan, op.cit., p. 63.
328
A.Chiş, L. Zidaru, Dezideratul aflării adevărului şi rolul judecătorului în administrarea probelor, articol
publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 25.02.2016.

136
 Să ne reamintim...
Singura minciună permisă pentru avocat ar fi aceea prin omisiune, prin care
avocatul nu spune instanței toate informațiile pe care le deține cu rivire la cauza
respectivă.

Rezumat
Conștiința este cea care îl va învăța pe avocat că nu trebuie să-și folosească
inteligența și abilitățile pentru a obține câștigarea procesului pentru clientul său, în
detrimentul dreptății.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este avocatul inculpatului Y, acuzat de săvârșirea unui jaf la o bancă. Din

interceptarea convorbirilor dintre cei doi rezultă că avocatul i-a spus inculpatului
Y că poate să se ascundă al el acasă, pentru că nu va fi căutat de poliţie în acel
loc. A fost în acest caz încălcată confidenţialitatea convorbirilor dintre inculpat şi
avocatul său?

Unitatea de învăţare I.14. Aspecte particulare de etică a consilierului

juridic.

Cuprins
I.14.1. Avocatul vs. consilierul juridic
I.14.2. Ce va face consilierul juridic atunci când politica firmei contravine principiilor
etice ale profesiei sale?
I.14.3. Cât de independent este consilierul juridic?
I.14.4. Care sunt incompatibilitățile consilierului juridic?

I.14. Aspecte de etică a consilierului juridic.

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferite aspecte legate de
etica consilierului juridic.

137
 I.14. Competenţele unităţii de învăţare
Aprofundarea tematicii permite intelegerea problematicii legate de etica
consilierului juridic.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.14.1. Avocatul vs. consilierul juridic

Despre profesia de consilier juridic s-a afirmat, poate în mod nedrept, că
încă nu şi-a găsit o identitate proprie. Această impresie este cauzată însă de un fapt
istoric real, petrecut în anii perioadei de început a guvernării comuniste. S-a spus
că primul pas în sensul introducerii acestei noi meserii – de jurisconsult – a
constat în desfiinţarea corpului profesional al avocaţilor publici, astfel apare
Decretul nr. 173/1949 pentru reglementarea funcţionarii serviciilor juridice ale
ministerului, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat, care a abrogat Legea din 10
noiembrie 1938 pentru organizarea corpului de avocaţi publici; decretul desfiinţa
totodată contencioasele care funcţionau pe lângă ministere, sfaturi populare şi
instituţii de stat de orice fel, precum şi serviciile judeţene de contencios. După
aceea, în 1955 a fost elaborat Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea şi
funcţionarea oficiilor juridice. Însă până la data de 10 iunie 1955, dată la care
intră în vigoare Decretul nr. 143/1955, jurisconsulţii erau membri ai colegilor de
avocaţi şi doar de această dată au trecut ca membri ai colectivelor regionale de
jurisconsulţi. 329
Aşa se explică probabil faptul că au fost unele tentative de modificare a
statutului consilierilor juridici, care ar fi asimilat într-un fel această profesie cu cea
de avocat, dar care ar fi putut produce unele confuzii între cele două profesii. Acest
fapt a provocat reacţia de împotrivire a organelor de conducere a avocaţilor, care
au susţinut că „În mod tradiţional profesia de consilier juridic a fost exercitată ca o
funcţie internă a organismului juridic reprezentat, de unde și raportul de muncă sau
de subordonare în temeiul căruia acesta îşi desfăşoară activitatea. Proiectul de
modificare a Legii nr. 514/2003 tinde să elimine această dependență tradiţională şi
să confere independenţa acestei profesii, statuând că profesia este independentă
şi distinctă, cu organizare si exercitare autonomă (art. 3e din proiect, pastişă a
textului art. 1 din legea nr. 51/1995). Mai mult, și sub aspectul organizării,
proiectul de modificare a Legii nr. 514/2003 copiază modelul organizatoric al
avocaturii, consilierul juridic care îşi desfăşoară activitatea în societăţi profesionale
devenind un liber profesionist. Rezultatul adoptării proiectului de modificare a
Legii nr. 514/2003 este, fără, îndoială, apariţia unor avocaţi de mâna a doua, care
fără să acceadă la această profesie în condiţiile legii, vor putea realiza aceleaşi
servicii juridice, în aceleaşi condiţii și adresate aceloraşi clienţi (persoane juridice
de drept public si drept privat). Pe această cale, ceea ce nu au reuşit barourile
constituţionale (compuse, în marea lor majoritate din consilieri juridici care, cu

329
Mihai Șandru: Jurisconsulţii au fost bine văzuţi şi chiar profesia aceasta a reprezentat o supapă, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 16.02.2016.

138
 încălcarea legii, şi-au arogat calitatea de avocat) ar putea reuşi adunarea
legiuitoare, dacă ar adopta acest proiect. S-ar crea astfel două profesii paralele,
dintre care una ar fi degrevată de exigentele profesiei de avocat (publicitate,
raspundere, interdicţii, etc) dar și lipsită de un nivel de formare profesională
continuă comparabil si compatibil.” 330 S-a susţinut că „prin acest paralelism
inspirat din precepte străine de concepția liberală care trebuie să domine
organizarea si exercitarea profesiei, se compromite calitatea de avocat şi, după
mulţi ani în care accesul la profesie a fost unul fundamentat pe cunoaştere, cu
tendinţa de a transforma avocatura într-o meritocraţie, se cade într-un păgubos
egalitarism, în deserviciul justiţiabililor” 331.
S-a spus că tendinţa aceasta a externalizării serviciilor juridice, care să nu
mai constituie apanajul exclusiv al profesiei de avocat, este rezultatul succesului
repurtat de sistemul de drept anglo-saxon in fata sistemului european-continental,
de drept civil. Se susţine că „Prima victorie determinanta a fost repurtata prin
adoptarea Directivei 2006/123/CE privind serviciile in cadrul pieţei interne,
urmata de Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor. In prezent, in
cadrul CCBE (Asociaţia Barourilor si Societăţilor Europene de Drept) se disting cu
claritate cele doua curente, pro si contra calificării avocaţilor drept
comercianţi/prestatori de servicii. In documentele premergătoare unei poziţii
oficiale sunt strecurate, voalat, opinii favorabile tezei deschiderii profesiei fata de
neprofesionişti, discuţiile fiind purtate asupra procentelor de deţinere a
capitalurilor (ex. minoritare pentru neavocaţi) ceea ce dovedeşte premisa
externalizării etc.”332. Aceasta este cauzată de faptul că „noua viziune a
legislatorilor europeni redefineşte profesia de avocat având drept principal criteriu
fenomenului economic si nu garantarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale
cetăţeanului. Consecinţa ar putea fi consolidarea preponderent economica a
structurilor pieţii, in detrimentul întăririi statului de drept” 333.
În această direcţie pare să fie şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene din data de 3.09.2015, în care s-a statuat că noţiunea de prestare de
servicii cuprinde contractele de abonament privind prestarea de servicii de
consultanţă unei întreprinderi, în special de natură juridică, comercială şi
financiară, în cadrul cărora prestatorul s-a pus la dispoziţia beneficiarului pe durata
contractului. Această hotărâre privea interpretarea art. 24 din Directiva
2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, privind sistemul comun al taxei
pe valoare adăugată. Taxa pe valoare adăugată este specifică activităţilor
comerciale, iar curtea a interpretat că activitatea de consultanţă juridică este o
activitate de prestări servicii, asimilând-o cu toate celelalte activităţi similare în
urma cărora se plăteşte această taxă, fapt care îi conferă activităţii un caracter
pregnant economic.
De altfel, în practica judiciară națională s-a şi reţinut într-o decizie de speţă

330
Opinia Baroului Braşov privind iniţiativa legislativă de modificare a Legii nr. 514/2013 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier juridic.
331
Idem.

332
Călin-Andrei Zamfirescu: Pentru a reuşi în profesia de avocat e nevoie de răbdare, echilibru, competență,
măsură și tenacitate…, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 26.11.2015.

333
Idem.

139
 că neplata TVA-ului de către avocat constituie infracţiunea de evaziune fiscal,
statuându-se că „Fapta inculpatului, avocat în cadrul Baroului București, care în
perioada 2006-2010 nu a depus declarații de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de
TVA, nu a evidențiat TVA în facturile fiscale emise și nu a depus deconturi de
TVA, ascunzând practic sursa impozabilă și sustrăgându-se de la plata sumei de
885.812 lei, reprezentând impozit pe venit, TVA și majorări de întârziere,
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art.9
alin.1 lit.a și alin.2 din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen. din
1968 și art.5 din noul Cod penal. Potrivit art.9 alin.1 lit.a din Legea nr.241/2005
constituie infracțiune de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei
impozabile sau taxabile, exact ceea ce a făcut inculpatul care, timp de ani de zile
nu și-a declarat veniturile realizate către Administrația Financiar, deși avea această
obligație și nu poate invoca că nu ar fi cunoscut legea. (…)”334
Faptul că s-a făcut această separare netă între profesia de avocat și cea de
consilier juridic nu înseamnă că aceasta din urmă s-ar afla într-o criză de identitate.
În realitate trebuie subliniată importanta rolului pe care consilierul juridic il are in
desfasurarea activitatii unei institutii publice sau de drept privat întrucât consilierul
juridic este „de cele mai multe ori prima persoană căreia conducătorul institutiei îi
cere opinia cu privire la deciziile pe care urmează să le ia, începând cu
documentele în baza cărora instituția funcționează din punct de vedere
organizatoric și continuând cu tot ceea ce înseamnă documente cu caracter juridic,
contracte, notificări, tranzacții ș.a. și culminând cu reprezentarea acesteia în fața
tuturor autorităților și, nu în ultimul rând, în fața instanțelor de judecată de toate
gradele”335.

I.14.2. Ce va face consilierul juridic atunci când politica firmei

contravine principiilor etice ale profesiei sale?
Neexistând o regulă care să rezolve această dilemă, credem că soluția ar
trebui împrumutată din alte domenii care ridică probleme asemănătoare.
Bineînțeles, punctul de plecare într-o astfel de situație trebuie să fie discuția.
Problema de natură etică trebuie adusă la cunoștința superiorilor consilierului
juridic. Așa cum s-a spus, asemenea conflicte, în general, sunt cel mai bine
abordate atunci când ambele părți fac efortul de a înțelege toate punctele de
vedere și preocupările celorlalți și încearcă să găsească un teren comun de
discuție336. În orice caz, consilierul juridic nu ar putea să execute ordine care
presupun încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. De altfel, de cele mai
multe ori, faptele care adduc atingere acestor drepturi sunt incriminate și ca

334
Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Sentința penală nr. 67/2015, www.rolii.ro . Prin Decizia nr.
385/28 octombrie 2015, ÎCCJ a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în totalitate sentinţa penală atacată
şi, rejudecând în fond, în temeiul art.17 alin.2 Cod procedură penală raportat la art.16 lit.b teza I Cod procedură
penală, l-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prevăzută de art.9
alin.1 lit.a şi alin.2 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal anterior (1969) şi art.5 Cod penal.
Acest lucru nu are însă relevanță sub aspectul problemei în discuție, anume acela că avocatul datorează această
taxă.

335
E. Vasile, De ce consilier juridic? – De ce nu?! sau Pledoarie pentru profesia de consilier juridic, articol
publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 22.09.2015.

336
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 85.

140
 infracțiuni (de ex. ascultarea convorbirilor angajaților), dar chiar dacă nu ar fi o
lege penală care să incrimineze fapta respectivă, acesta ar trebui să fie un
domeniu interzis pentru jurist.
S-a pus problema dacă un angajator poate intra pe email-ul de serviciu al
unui angajat, pentru a citi corespondența acestuia cu logodnica lui. Firma avea
trecut în regulament interzicerea folosirii calculatorului de serviciu pentru discuții
private pe messenger. Un angajat a încălcat acest regulament, a negat că ar fi
încălcat regulamentul, i s-a făcut acțiune discipliară, iar în cadrul acestei acțiuni
disciplinare s-au adus ca probe discuțiile private purtate cu logodnica lui de pe
calculatorul de la serviciu. Angajatul s-a plans că i s-a încălcat dreptul la viața
privată, garantat de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului însă a constatat că nu s-a încălcat acest drept al
angajatului.

I.14.3. Cât de independent este consilierul juridic?

S-a discutat cât de independent ar putea fi consilierul juridic faţă de
angajatorul său, în condiţiile în care acesta din urmă, mai ales dacă este vorba de o
persoană privată, poate dispune concedierea consilierului juridic în cazurile
prevăzute de lege pentru orice angajat. Aceste nu credem că este un motiv pentru a
se susţine lipsa de independenţă a consilierului juridic, în exercitarea profesiei sale.
Aşa cum s-a subliniat, „Desi profesia de Consilier Juridic nu este o profesie
liberală, în exercitarea sa și în legatură cu aceasta, Consilierul Juridic este
independent profesional și nu poate fi supus niciunei îngradiri sau presiuni de orice
tip, acesta fiind protejat de lege împotriva acestora. Consilierul juridic, în
exercitarea profesiei, se supune numai Constitutiei României, legii speciale,
codului de deontologie profesională și statutului profesiei.” 337
Problema s-ar pune în cazul în care anumite acte ar trebui să poarte viza de
legalitate a consilierului juridic, în special în cazul celor din cadrul instituţiilor
publice sau a autorităţilor publice. În acest caz, având în vedere că şeful instituţiei
nu poate dispune discreţionar de cariera consilierului juridic fără să încalce
legislaţia în vigoare, credem că refuzul întemeiat al consilierului juridic de a da o
astfel de viză de legalitate pentru un act administrativ nu poate atrage nicio
consecinţă nefavorabilă pentru acesta. Aşa cum s-a subliniat, „Manifestă
independență în relația cu organele de conducere ale persoanei juridice unde
exercită profesia, precum și cu orice alte persoane din cadrul acesteia; punctul de
vedere formulat de către Consilierul Juridic in legatură cu aspectul juridic al unei
situații nu poate fi schimbat sau modificat de catre nicio persoana, Consilierul
Juridic menținându-și opinia legală formulată inițial, indiferent de împrejurări;
Avizul pozitiv sau negativ, precum și semnătura Consilierului Juridic sunt aplicate
numai pentru aspectele strict juridice ale documentului respectiv.” 338
Aspectele de oportunitate ale actului administrativ respectiv nu ţin de sfera
de activitate a consilierului juridic, ci responsabilitatea acestora aparţine celui care
semnează actul respectiv ca reprezentant al instituţiei au al autorităţii.

I.14.4. Care sunt incompatibilitățile consilierului juridic?

Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de

337
E. Vasile, De ce consilier juridic? – De ce nu?! sau Pledoarie pentru profesia de consilier juridic, op.cit..
338
E. Vasile, De ce consilier juridic? – De ce nu?! sau Pledoarie pentru profesia de consilier juridic, op.cit..

141
avocat, cu activitățile care lezează demnitatea și independența profesiei de
consilier juridic sau bunele moravuri, cu alte profesii autorizate sau salarizate, cu
functia si activitatea de administrator sau de lichidator în cadrul procedurilor de
reorganizare și lichidare judiciară, cu activitatea publicistică salarizată, cu alte
incompatibilități prevăzute de lege sau rezultate din situația de conflict de interese,
in condițiile legii.
Exercitarea profesiei de consilier juridic este compatibila cu activitatea
didactică universitară și de cercetare, funcția de arbitru, mediator sau expert, în
condițiile legii și cu respectarea prevederilor legale privind conflictul de interese,
participarea la comisii de studii, de întocmire a proiectelor de reglementări
juridice, orice altă activitate profesională care nu încalcă situațiile de
incompatibilitate, calitatea de asociat, acționar, administrator, cenzor la oricare
dintre formele de organizare juridică prevazute de lege.

Exemple de citate relevante:

Unde cuvântul nu a pierit, acolo nici fapta nu a pierit încă. Alexander Ivanovici
Herzen (1812-1870)
Pentru a fi clar, un orator trebuie să fie sincer. Vasilii Osipovici Kliucevski
(1841-1911)

Să ne reamintim...
Desi profesia de Consilier Juridic nu este o profesie liberală, în exercitarea sa și în
legatură cu aceasta, Consilierul Juridic este independent profesional și nu poate fi
supus niciunei îngradiri sau presiuni de orice tip.

Rezumat
Aspectele de oportunitate ale actului administrativ respectiv nu ţin de sfera de
activitate a consilierului juridic, ci responsabilitatea acestora aparţine celui care
semnează actul respectiv ca reprezentant al instituţiei au al autorităţii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

X este consilierul părţii civile dintr-un dosar de ucidere din culpă, ca

urmare a unui accident de circulaţie. Aceasta din urmă i-a declarat inculpatului
verbal că nu doreşte ca acesta să intre în puşcărie. La concluziile pe fond
consilierul părţii civile a pus concluzii de condamnare a inculpatului la o
pedeapsă cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de
ucidere din culpă. A procedat consilierul X în mod etic în cauză?

142
Bibliografie selectiva:
Cristinel Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Editura Hamangiu, 2017.
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Etică și cultură profesională, Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj Napoca, 2008.
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării
şi al integrării europene, Editura Casa Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999

143