UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Lucru individual

Conceptul deontologie juridică: istorie și actualitate

1.1 Evoluția și conținutul noțiunilor „etica”, „morală” și „deontologie”

Concepția de „etică” își are rădăcinile în cuvântul grecesc „ethos” (moravă, obicei, caracter),
care inițial denumea locul obișnuit de trai, casa, cuibul păsărilor și vizuinile animalelor. Mai
târziu, acest termen a început să indice natura stabilă a unui fenomen, obicei sau caracter etc.
Plecând de la sensul lui „ethos” ca fiind caracter, Aristotel a creat termenul adjectival „etic”
pentru a descrie o clasă specifică de calități umane, numită de el „virtuți etice”. Aceste virtuți
sunt, conform lui Aristotel, facultăți ale caracterului, ale temperamentului profesionalului,
cunoscute și ca „calități spirituale”. Ele se disting atât de afectele ca fiind facultăți ale corpului,
cât și de virtuțile dianoetice ca fiind facultăți ale minții. De exemplu, frica este un afect natural,
memoria este o facultate a minții, iar cumpătarea, curajul și dărnicia sunt facultăți ale
caracterului.

Pentru a evidenția totalitatea virtuților etice într-un domeniu distinct al gnoseologiei și pentru a
clarifica acest domeniu al cunoașterii într-un domeniu separat al științei, Aristotel introduce
noțiunea de „etică”.

În efortul de a traduce exact noțiunea de „etică” din limba greacă în limba latină, Cicero, un
important filosof al Romei antice, a creat termenul „moralis” (moral), derivat din latinul „moris”
(număr), asemănător cu grecescul „ethos”. Ethos înseamnă caracter, temperament, modă, obicei,
croială a îmbrăcămintei. Atunci când discuta despre filozofia morală, Cicero se referea la același
domeniu de cunoaștere pe care Aristotel îl numea „etică”.

În secolul al IV-lea d.Hr., în limba latină s-a consacrat noțiunea de „moralitas” (moralitate), care
era, de fapt, o analogie directă a noțiunii grecești de „etică”. În sensul său inițial, în limbile
europene care s-au conturat în Evul Mediu, termenii „etică”, „morală” și „moralitate” erau
folosiți ca sinonime, având un singur înțeles. În procesul ulterior de dezvoltare a culturii, odată
cu clarificarea particularităților eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare noțiune a început să
capete treptat o semnificație proprie. Prin etică se înțelege acum o ramură distinctă a cunoașterii,
o știință specifică, iar prin morală (moralitate) se înțelege obiectul pe care îl studiază etica.

În plus, mulți filozofi fac distincția între etică și morală în felul următor: moralitatea se referă la
comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine și rău, drept-nedrept etc.), în timp ce
etica se ocupă de studiul întregului spectru de valori și norme morale în acțiune. Deși în limbajul
cotidian cei doi termeni sunt adesea interșanjabili atunci când descriem oameni buni și acțiunile
lor morale, în istoria filozofiei au fost făcute numeroase încercări de a evidenția diferențele dintre
aceste două noțiuni.

Este important de subliniat că în tradiția culturală și lingvistică, moralitatea se referă la

principiile fundamentale ale comportamentului uman, în timp ce morală descrie formele
obișnuite de conduită. În majoritatea limbilor contemporane, cele trei cuvinte sunt utilizate ca
sinonime și se pot înlocui reciproc.

1.2 Obiectul de studiu al deontologiei juridice

Determinarea obiectului de studiu al ştiinţei deontologiei juridice reprezintă o problemă crucială
și fundamentală, a cărei rezolvare ne va permite să înțelegem în profunzime esența acestei științe
și, în același timp, să delimităm domeniul cercetării științifice, precum și să enumerăm
fenomenele sociale care vor fi investigate. În primul rând, în centrul cercetărilor deontologice se
află individul, cu toate capacitățile, aptitudinile și activitățile sale desfășurate în domeniul juridic.
Despre individ și calitățile sale se discută și în alte domenii științifice, însă în cadrul deontologiei
juridice, obiectul de studiu este restrâns.

În al doilea rând, ştiinţa deontologiei juridice analizează sistemul de cunoștințe juridice aplicate
în rezolvarea problemelor cotidiene. În acest context, se pun în evidență problemele practice ale
domeniului juridic; se clarifică noțiunea, conținutul, tipurile și formele de desfășurare a activității
juridice; se examinează aspecte specifice ale diverselor specializări juridice, precum și calitățile
profesionale adecvate ale practicienilor din domeniul juridic. Aici se acordă atenție deosebită
calităților personale ale juristului, precum și etichetei sale, care implică respectarea unui set de
reguli; modul în care comunică cu colegii, participanții la procese și colaboratorii, normele după
care își desfășoară activitatea.

În al treilea rând, o secțiune distinctă o reprezintă problemele legate de educația juridică –

pregătirea și perfecționarea personalului, îmbunătățirea calificării și promovarea unei practici de
lucru de succes. Problema principală nu constă doar în pregătirea unui specialist juridic, ci în
formarea unui profesionist de înalt nivel, bine calificat, în domeniul său de activitate. Un
profesionist este un specialist bine pregătit într-un anumit domeniu de activitate, de aceea
sistemul de pregătire trebuie să reflecte specificul problemelor practice ce trebuie rezolvate în
activitatea de zi cu zi. Societatea are nevoie nu doar de juristi bine educați, ci și de specialiști
într-un domeniu specific – procurori, ofițeri de urmărire penală, judecători, legislatori. Prin
urmare, domeniul de studiu al deontologiei juridice este constituit din: teoria juridică, practica
juridică și sistemul de cerințe morale impuse juristului, care alcătuiesc normele profesionale ale
activității sale. Pentru elaborarea acestuia, se recurge și la cunoștințe din alte domenii – educație,
sociologie, iar uneori, în elaborarea unor recomandări practice pentru dezvoltarea cadrelor,
reorganizarea învățământului juridic sau a sistemului de educare juridică, se pot utiliza și
contribuții din domeniul dreptului constituțional, filozofie și teoria dreptului.

Dacă ar fi să facem distincția între deontologia juridică ca știință și deontologia ca disciplină de

studiu, aceasta din urmă are ca obiect de studiu răspândirea cunoștințelor și rezultatelor științifice
în practică. Obiectul de studiu al disciplinei deontologiei juridice include:

• noțiuni generale despre disciplina de studiu, definirea domeniului de cunoștințe și

importanța lor practică;
• analiza activității juridice și formele acesteia;
• personalitatea juristului, trăsăturile personale în concordanță cu cerințele profesiei
juridice;
• examinarea bazei normative care guvernează activitatea juridică, codurile
deontologice;
• investigarea specializărilor și specificul acestora în cadrul profesiei juridice.

Obiectul de studiu al deontologiei juridice constă în sistemul normativ de recomandări, interdicții

și permisiuni care formează regimul social-juridic al comunicării profesionale a juristului cu
colegii și clienții săi, comportamentul profesional în procesul activității juridico-practice.
Comportamentul profesional implică:

• abilitatea de a comunica;
• capacitatea de a crea o atmosferă morală și psihologică favorabilă pentru obținerea
celor mai bune rezultate în comunicarea cu clienții și colegii;
• aptitudinea de a lua decizii în mod înțelept, corect și la momentul potrivit;
• capacitatea de a formula deciziile luate în conformitate cu regulile tehnice juridice și
estetice.

1.3 Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca disciplină de studiu

Prin urmare, obiectivul deontologiei juridice în calitate de disciplină de studiu constă în
furnizarea viitorului jurist a cunoştinţelor contemporane despre esenţa reală şi conţinutul
profesiei alese.

Acest obiectiv poate fi realizat în următoarele condiţii: a) Analizarea specificului activităţii

juridice practice; b) Stabilirea standardelor către care ar trebui să aspire fiecare abiturient -
viitorul practician juridic; c) Elaborarea unor metode de învăţare de calitate a materiilor juridice,
de dezvoltare şi consolidare a competenţelor şi abilităţilor profesionale; d) Crescerea importanţei
morale a rolului juristului şi a activităţii sale.

Scopul deontologiei juridice se realizează prin următoarele sarcini:

• Adaptarea la cerinţele progresului social, stabilind rolul şi importanţa activităţii

juridice în cadrul societăţii, care satisface nevoile juridice ale oamenilor.
• Înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluind esenţa morală, psihologică şi
profesională a acesteia.
• Um anizarea activităţii juridice prin evitarea formalismului şi aplicarea unei abordări
umane, bazate pe morala personală şi profesională.
• Combaterea deformării profesionale în practica juridică, formând predispoziţii etice,
estetice, culturale şi generale care să împiedice adoptarea obiceiurilor negative.
• Sublinierea rolului social al juriştilor în calitate de grup profesional special,
contribuind la construirea statului de drept şi la prevenirea fenomenelor sociale
negative.
• Prognozarea tendinţelor de dezvoltare ale deontologiei juridice şi ajustarea cerinţelor
de calificare în anumite specializări juridice.
• Caracterizarea completă a personalităţii juristului ca model ideal de profesionist prin
 formularea unui set de calităţi profesionale şi personale, definite în norme de caracter
juridic sau moral.
• Pregătirea psihologică a viitorilor profesionişti juridici pentru o activitate riguroasă şi
responsabilă, orientată spre binele societăţii şi al statului.
Deontologia juridică, în calitate de domeniu de studiu, îndeplinește o funcție formativă
semnificativă, oferind un set esențial de cunoștințe fundamentale, absolut necesare, care sunt
benefice și utile pentru dezvoltarea personalității viitorului jurist și pentru integrarea armonioasă
în mediu, atât natural, cât și social. Aceasta îl ajută pe viitorul jurist să-și clarifice propriile
alegeri prin adoptarea valorilor și principiilor, precum și a idealului de muncă și de viață.

Studiul deontologiei juridice are rolul de a dezvolta simțul moral al individului în evaluarea
obiectivă și în găsirea unor soluții optime pentru situații diverse, prin aplicarea acestei moralități
în evaluarea aspectelor morale, psihologice, juridice și ecologice. În context profesional,
deontologia juridică contribuie în mod decisiv la formarea personalității viitorului jurist, care își
asumă responsabilități, conștientizând că prioritare sunt îndeplinirea datoriei și realizarea
misiunii sale.

În acest sens, posibilitățile deontologiei juridice, ca teorie științifică a datoriei profesionale a

juristului, sunt semnificative și se manifestă prin următoarele:

• Normativitatea activității juridice nu este influențată de factorii sociali și psihologici.

Prin furnizarea de servicii juridice (consultanță, apărare, reprezentare în instituții
juridice etc.), juristul desfășoară o activitate preventivă în societate, contribuind la
remedierea deficiențelor și asistând oamenii în rezolvarea problemelor lor.
• Normele deontologice ale culturii juristului îi ghidează conștiința profesională spre
implicarea în rezolvarea problemelor altor persoane, combaterea faptelor ilegale și
promovarea legalității și a ordinii de drept în societate.

Ca disciplină umanitară, deontologia juridică relevă importanța anumitor acțiuni, fapte, motive și
calități specifice ale juriștilor, contribuind la dezvoltarea calităților moral-psihologice necesare
acestei profesii și prevenind eventualele devieri psihologice survenite în urma îndeplinirii
îndelungate a atribuțiilor profesionale specifice. Deontologia juridică are rolul de a instrui
studenții în comunicarea cu clienții și colegii, în conducerea oamenilor, în analizarea și
soluționarea situațiilor complicate de muncă, să adopte decizii raționale și să învețe din
experiența colegilor, promovând o evaluare obiectivă atât a propriilor acțiuni, cât și a celor din
jur.

1.4 Funcţiile şi principiile deontologiei juridice

Funcțiile deontologiei juridice au un scop atât teoretic, cât și practic, orientat către îndeplinirea
calitativă a datoriei profesionale a juristului. Funcțiile de bază sunt:
 • Funcția gnoseologică (informativă) — se manifestă prin asimilarea cunoștințelor
deontologice, dezvăluind esența activității juridice, comportamentul profesional al
juristului, nivelul său de cultură, evidențiind normele și cerințele care trebuie
respectate în activitatea sa; cunoașterea actelor normative care stau la baza activității
sale, precum și a informațiilor operative din domeniul deontologiei juridice;

• Funcția euristică — constă în studierea detaliată a practicii juridice și descoperirea

unor noi reguli de comportament profesional al juristului. Prin această funcție se
generează noi cunoștințe, se perfecționează continuu modelul profesiei juridice și
normativele culturii juristului;

• Funcția de pronosticare — constă în elaborarea unor perspective de dezvoltare a

activității juridico-practice prin reflectarea adecvată și obiectivă a regulilor de
funcționare a statului și dreptului, precum și a culturii societății;

• Funcția axiologică (axiologie — teoria valorilor) se exprimă prin evaluarea relațiilor

umane și a fenomenelor sociale, precum și prin pronunțarea asupra binelui și răului,
dreptății și nedreptății. Obiectul evaluării este comportamentul profesional al
juristului, faptele sale, intențiile, motivele și calitățile personale;

• Funcția ideologică — constă în elaborarea unor concepții fundamentale despre

modalitățile de îmbunătățire a practicii și profesionalismului juristului, confirmând
politica juridică a statului. Această funcție este destinată să ajute la rezolvarea
sarcinilor juridice corect, având în vedere contextul normativ complex și imperfect;

• Funcția educativă — se manifestă prin educarea și autoeducarea juristului conform

normelor culturii profesionale și standardelor profesiei juridice. Aceste standarde sunt
stabilite la nivel internațional și trebuie respectate de către toți juriștii și instituțiile
juridice.

• Funcția aplicativă — constă în analiza acțiunilor juristului în conformitate cu datoria

sa profesională în procesul activității juridice, precum și elaborarea unor recomandări
pentru rezolvarea problemelor întâlnite în activitatea juridică.

Principiile deontologiei juridice reprezintă idei fundamentale și cerințe esențiale pentru

activitatea profesională a juristului, oferind orientare în diverse situații. Aceste principii sunt:

• Principiul umanismului — implică o atitudine umană față de fiecare persoană în

parte, luând în considerare caracteristicile individuale ale acesteia și încercând să
înțeleagă perspectiva clientului. Umanismul în activitatea juristului se manifestă prin
bunătate, sensibilitate și curaj, cu responsabilitate față de soarta clientului și
 prioritizarea interesului acestuia.

• Principiul justiției și echității — presupune că activitatea juristului trebuie să

corespundă statutului social al acestuia, să recunoască meritele și să ofere recompense
proporționale, iar deciziile să fie conforme cu drepturile și obligațiile, evitându-se
orice formă de injustiție.

• Principiul legalității — juristul trebuie să se conformeze legislației în vigoare în toate

acțiunile sale profesionale, cunoscând legea și acționând în strictă conformitate cu ea.
Această conformare este esențială pentru evitarea fenomenelor negative precum
mituirea sau protecționismul.

• Principiul adevărului — implică căutarea și stabilirea adevărului absolut în fiecare

cauză juridică. Juristul trebuie să fie cinstit cu sine însuși, să gândească și să
cântărească cu atenție fiecare acțiune profesională, evitând dublul discurs sau
incertitudinea în concluzii.

• Principiul pluralismului — este susținut de unii autori și se referă la toleranța față de

pozițiile ideologice, politice sau religioase ale clienților și la prioritatea valorilor
umane generale în fața celor cu caracter social, politic sau religios.

• Principiul activismului profesionist-juridic — implică o activitate deliberată și

eficientă a juristului în realizarea competenței sale în cadrul normelor legale și
profesionale. Aceasta presupune inițiativă, independență și responsabilitate în luarea
deciziilor.

Aceste principii sunt consfințite în documente internaționale și sunt fundamentale pentru

desfășurarea corectă și etică a activității juridice.

1.5 Izvoarele deontologiei

Sursele deontologiei juridice reprezintă totalitatea resurselor, atât scrise cât și nescrise, ce conțin
norme și reguli ce trebuie respectate de către jurist în activitatea sa profesională și în viața
privată.

Din categoria surselor nescrise ale eticii fac parte normele morale și etice de conviețuire în
societate, cum ar fi politețea, integritatea și respectul față de ceilalți. În schimb, din categoria
surselor scrise, putem evidenția normele internaționale, regionale și naționale.
Normele internaționale care guvernează comportamentul persoanelor ce fac parte din sistemul de
drept sunt conținute în documente precum Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10
decembrie 1948, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice din 16 decembrie
1966, și Principiile de Bază ale Independenței Justiției adoptate în cadrul celui de-al 7-lea
Congres al Națiunilor Unite referitor la Prevenirea Infracțiunilor și la Tratamentul Infractorilor în
1985, etc. Normele regionale privind etica juridică sunt întâlnite pe toate continentele globului.

Pe teritoriul american, în Statele Unite ale Americii, avem Codul Model privind Conduita
Judiciară, elaborat de către Asociația Baroului American în 1972, care reglementează
comportamentul judecătorilor. În Asia și regiunea Pacificului, avem Principiile de la Beijing
privind Independența Judiciarului, semnate de către președinții curților supreme de justiție din 32
de țări. În Africa, principiile deontologiei juridice sunt conținute în Carta Africană privind
Drepturile Omului și a Popoarelor adoptată în 1986 și alte documente relevante. În Europa,
standardele deontologice judiciare sunt cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
a Libertăților Fundamentale, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 2000 și alte
documente.

Normele naționale privind etica juridică sunt regăsite în Constituția Republicii Moldova, Legea
privind statutul judecătorului, Codul de Etică al Judecătorului, Codul Deontologic al Avocaților
din Republica Moldova, Codul de Etică și Deontologie a Polițistului, etc. Aceste resurse oferă
cadrul necesar pentru o practică juridică etică și responsabilă.

Izvoarele formale pot fi clasificate în funcție de diferite criterii:

• După forma acestora, se deosebesc:

• Izvoare scrise – în cazul normelor morale, acestea derivă din diverse acte normative,
începând cu legea fundamentală – Constituția, precum și alte acte normative.
• Izvoare nescrise – obiceiul (cutuma), iar în cazul normelor morale se pot regăsi și religia,
valorile culturale din cadrul unei societăți.

• După locul acestora în sistemul dreptului Republicii Moldova:

• Izvoare naționale – care sunt edictate de către legiuitorul național – Parlamentul Republicii
Moldova.
• Izvoare internaționale – actele normative (pacte, convenții, tratate), precum și practica
judiciară internațională.

În literatura de specialitate, nu există o părere unanimă referitor la izvoarele deontologiei juridice

(a eticii juridice). Conform unei opinii, izvoarele deontologiei juridice s-ar putea împărți în 3
mari grupe:
a) Prima grupă – Izvoarele primare includ: obiceiul, mitologia, religia. Aceste fenomene
reprezintă forma incipientă a cadrului normativ, iar sistemul de drept reprezintă forma de
exteriorizare a acestora, care va suferi modificări conform cerințelor societății.

b) A doua grupă – Izvoarele gnoseologice includ: dreptul pozitiv, analiza sistemelor de drept în
general, antropologia (știința despre om).

c) A treia grupă – Izvoarele valorice includ analiza tendințelor existente în cadrul unei societăți,
care în funcție de perioadă poate suferi schimbări în sensul prioritizării unor valori. Aici, sunt
luate în considerare procesele sociale, culturale, politice, economice ca izvor al eticii juridice.

1.6 Știința deontologiei juridice

Termenul "deontologie" are origini grecești:

• "Deon" - datorie, obligație, trebuie, ceva ce trebuie, ce se cade, necesitate

• "Logos" - studiu, știință

Astfel, "deontologia" înseamnă teoria datoriei sau, conform definiției Dicționarului Enciclopedic,
este teoria îndatoririlor, a obligațiilor conștientizate, interiorizate, asumate în temeiul cărora omul
trebuie să se manifeste.

Uneori, prin "deontologie" se înțelege o diviziune a eticii care studiază drepturile, îndatoririle și
standardele de activitate, apreciere și comportare într-un domeniu al vieții sociale. Termenul a
fost utilizat pentru prima dată de filozoful englez Jeremy Bentham (1749-1832) în lucrarea sa
"Deontology or Science of Morality", publicată în 1834.

Bentham definea moralitatea prin noțiunea de "datorie", prezentând-o ca pe un mijloc de

realizare a valorilor ca scop al vieții. El considera că moralitatea poate fi calculată matematic, iar
satisfacerea interesului individual trebuie să fie privită ca un mijloc de a aduce fericire unui
număr cât mai mare de oameni. Astăzi, ideea de deontologie este asociată în principal cu
asigurarea drepturilor subiective ale fiecărui cetățean într-un stat, pentru a implementa ideea
generală de dreptate în funcționarea societății și a statului de drept.

Deși Bentham a folosit "deontologia" pentru a desemna știința morală în general, ulterior acest
termen s-a separat de morală și a evoluat ca un sistem distinct de cunoștințe despre necesitate,
emanând din cerințele morale comune. Astăzi, deontologia este considerată o doctrină privind
normele de conduită și obligațiile etice ale unei profesii, o teorie a datoriei și a obligațiilor
morale.
În societatea modernă, preocupările deontologice, centrate pe conștientizare și responsabilitate,
au câștigat o importanță tot mai mare. O atenție sporită este acordată problemelor legate de
adaptarea omului la diversitatea sistemelor de valori și concepții asupra lumii. Astfel,
sensibilitatea în planul vieții morale și grija pentru reglementarea acesteia au devenit imperative
într-o lume caracterizată de tehnologie avansată și riscuri asociate cu aceasta.
Până recent, termenul "deontologie" se refera în mod restrâns la etica profesională a medicilor, ca
un sistem de norme etice urmate de cadrele medicale în exercitarea obligațiilor lor profesionale.
În plus, în sfera medicală s-a dezvoltat o disciplină distinctă - deontologia medicală. Această
tangență cu medicina este importantă, deoarece poate evidenția mai în profunzime deontologia
juridică. Învățarea cunoștințelor deontologice în domeniul medical nu a fost întâmplătoare,
deoarece medicina este considerată cea mai umană ramură a activității umane. Procesul de tratare
și îngrijire a pacienților, precum și menținerea lor ca valori sociale și parte a naturii vii,
reprezintă manifestări ale unei morale înalte, a bunătății și a umanismului.

Nimeni altcineva decât medicii trebuie să fie extrem de binevoitori, să atingă perfecțiunea în
ceea ce privește capacitățile și abilitățile lor, și să folosească la maxim posibilitățile măiestriei
medicale. Situația se complică atunci când pacienții nu își pot alege în mod individual medicul.
Pentru a preveni diverse abuzuri, încă din antichitate, Hipocrate a formulat jurământul pe care îl
depun medicii în exercitarea profesiei lor. De asemenea, a elaborat o serie de norme
deontologice, care au contribuit la formarea idealului medicului înțelept: "Tot ce este căutat în
înțelepciune, se găsește și în medicină, și anume: ura față de bani, conștiință, modestie, simplitate
în îmbrăcăminte, respect, stimă, hotărâre, analiză".

În afară de acestea, există și alte lucrări celebre cu conținut deontologic, cum ar fi: Codul
Salernitan al sănătății, Etica, Canonul științei medicale de Ibn Sina sau Avicena. Mai târziu,
problema deontologiei medicale a fost descrisă în lucrări științifice.

Referitor la datoria și moralitatea în practica juridică, fiecare jurist, similar medicului, trebuie să
îndeplinească prescripțiile corespunzătoare ale instrucțiunilor de serviciu și cerințelor legii. Este
obligat să fie cinstit, corect și binevoitor. Această responsabilitate este evidentă în lucrările
multor autori și formează subiectul unor capitole întregi.

Profesia de jurist este, de asemenea, una complexă. Acțiunile unui jurist, ca și cele ale medicului,
pot pune în pericol atât sănătatea, cât și viața persoanei. În cazul juristului, nu sunt utilizate
medicamente, ci alte măsuri specifice, cum ar fi amenda, restricționarea libertății și chiar
pedeapsa cu moartea. Pentru fiecare faptă, manifestată sub diferite forme de încălcări, un jurist
profesionist trebuie să găsească măsura adecvată de îndreptare.

Importanța deontologiei juridice, similar cu cea medicală, crește datorită rolului special pe care
legea și organizarea socială îl joacă în viața omului. În acest context, problema îndeplinirii
obligațiilor profesionale de către jurist devine esențială. În ceea ce privește dezvoltarea
deontologiei juridice în Republica Moldova, acesta este încă un domeniu nou, a cărui dezvoltare
a început odată cu trecerea la un nou tip de organizare a relațiilor sociale, care a cerut apariția și
stabilizarea unor cerințe deontologice. Acestea au fost exprimate sub forma unor coduri
deontologice, cum ar fi: Codul deontologic al procurorilor, Codul deontologic al avocaților,
Codul de etică al judecătorilor, Codul deontologic al notarilor din Republica Moldova și Codul
Polițienesc al Republicii Moldova. Astfel, este clar că guvernul a recunoscut importanța unor
servicii juridice prestate de către profesioniști competenți din punct de vedere profesional și cu o
bună reputație.