Sunteți pe pagina 1din 5

CURS 2.

DISTINCŢII FUNDAMENTALE ŞI RELAŢII INTER- SI TRANS-


DISCIPLINARE ALE ETICII JURIDICE
1. Caracterul Eticii Juridice
2. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice
3. Funcţiile eticii juridice
4. Principii Specifice

I. Caracterul Eticii Juridice


Noţiunea de caracter reprezintă trăsătura distinctivă care constituie specificul unui lucru, al
unui fenomen sau a unui domeniu de cercetare.
a) Caracter ştiinţific
Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice, fiind tratată ca o ştiinţă independentă; un
sistem de norme morale aplicat la activitatea juridică . În special se cercetează normele morale şi
se propune codificarea lor în standarde de conduită.
Ştiinţa este un ansamblu de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire obţinut prin metode
adecvate şi exprimat în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Ştiinţele care studiază societatea au ca scop cunoaşterea legităţilor generale de existenţă şi
dezvoltare a societăţii, studierea formelor şi stărilor de organizare socială şi a modalităţilor
specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii politice, sociale, juridice, etice, etc.
Ştiinţa dreptului face parte din sfera ştiinţelor sociale şi aceasta se reflectă prin conţinut,
obiect şi tradiţie. Ulpian, unul din marii jurişti romani, definea dreptul ca fiind "CUNOAŞTEREA
LUCRURILOR DIVINE ŞI UMANE, ŞTIINŢA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE
CEEA CE ESTE NEDREPT .
Etica este o disciplină ştiinţifică deoarece în cadrul ei sunt elucidate două categorii de
probleme:
• Teoretice - natura şi esenţa morală.
• Practice - principiile şi normele după care omul ar trebui să se conducă în viaţă.
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la
rezultatele adecvate pe care le cercetează.
Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă - legile morale
sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le origine divină.
Metoda empirică - prin analizarea faptelor, din perspectivă morală, în baza experienţelor
avute te poţi ridica până la formularea unor legi cauzale ale moralităţii. În etică trebuie plecat de
la faptele morale deoarece acestea alcătuiesc realitatea morală. Aplicând această metodă
descoperim idealul moral.
Metoda prospectivă - elaborarea unor norme etico-deontologice în baza vectorilor sau
tendinţelor din societatea europeană.
b) Caracter interdisciplinar
Mai multe discipline cu care etica juridică se intersectează:
• Etica juridică nu este un curs de filozofie cu toate că filozofia este preocupată cu aflarea
adevărului, a binelui.
Filozofia (filosofia) (gr. şikoaoşia, philein şi sophia, dragoste de înţelepciune) este
disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoaşterea formelor şi proceselor gândirii.
Filozofia este o modalitate de gândire şi investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei,
care tinde să cunoască şi să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o
concepţie generală despre lume şi viaţă.
Juriştii elaborează noţiuni generale ca izvor de drept, normă juridică, raport juridic, act
juridic, fapt juridic, subiect de drept, legalitate, iar filosofii elaborează noţiuni de maximă
generalitate ca normă, raport social, act, fapt, subiect, esenţă, fenomen, sistem, structură, cauză,
efect, principiu.
• Etica juridică nu este un curs de teologie, cu toate că se raportează la norma morală şi
virtuţile morale.
Teologia este discursul raţional despre Dumnezeu. În sens literal, termenul înseamnă ştiinţă
sau cuvântul despre Dumnezeu (din greceşte 0eo<;, theos, "Dumnezeu" + Xoyoţ, logos, "cuvânt",
"ştiinţă"). Prin extensie, se referă şi la studiul altor subiecte religioase. Din acest punct de vedere
este interesant faptul că în teologie sunt cuprinse şi religii care, de fapt, nu vorbesc despre
Dumnezeu (e.g. budism).
Faţă de ştiintele comune, teologia se deosebeşte întrucât include în cercetarea sa, pe lângă
realitatea imediată - numită şi imanentă - ce se poate observa prin simţuri, şi realitatea
transcendentă.
• Etica juridică nu este un curs de sociologie.
Analiza aspectelor morale ale colectivităţilor sau publice cad în sfera eticii economice şi
sociale .
Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care leagă şi separă
oamenii, nu numai ca indivizi, dar şi ca membri ai asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor. Termenul
a fost propus de către Auguste Comte.
Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor. Este un demers
îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului nostru
comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al
societăţilor umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.
Sociologia este o disciplină socială bazată pe metoda inductivă. Dreptul este o disciplină
normativă - metoda deductivă. Sociologia cercetează „dreptul viu", adică rolul faptelor şi stărilor
juridice în viaţa socială. În timp ce dreptul este o ştiinţă normativă, sociologia este o ştiinţă a
realităţii sociale. Eugen Erlich consideră că centrul de greutate al apariţiei şi funcţionării dreptului
nu rezidă în legi, coduri, jurisprudenţă, ci în însăşi societatea care, prin grupurile sociale, creează
şi aplică dreptul.
c) Caracter Holistic / Integrator
- ţinteşte la o integrare a vieţii publice cu cea particulară; persoana juristului cu profesia
juristului
- ţinteşte la o integrare a aspectelor teoretice cu cele practice
- ţineşte la o integrare a convingerilor cu conduita;
- aspectele interne cu cele externe;
- ţinteşte la integrarea culturii juridice cu conştiinţa juridică
d) Caracter Particular / Specific (Disciplinar Specific)
Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu toate acestea etica juridică
ca ştiinţa are un domeniu propriu de cercetare ce presupune un sistem conceptual specific:
personalitatea juristului cu totalitatea calităţilor omeneşti şi profesionale, conceptul datoriei în
conduita juristului, categoriile generale ale deontologiei ca bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare,
cinste, demnitate, libertate şi responsabilitate.
e) Caracter normativ
Profesorului Mihai Bădescu analizează concepţia lui Mircea Djuvara cu privire la raportul
morală şi drept apreciind că: Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea
care determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe sociale:
normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele juridice sunt reguli normative, care
se aplică în mod prescriptiv realităţii sociale. Aceste reguli au un caracter necesar şi constrângător,
care trebuie să fie conştientizat de către orice fiinţă raţională. Normele morale şi cele juridice nu
sunt rezultatul unor simple constatări factual, ci fie sunt imperative categorice (pe care raţiunea şi
le prescrie singură), fie sunt deduse, în mod logic, din acestea.
Astfel nu doar norma juridică are un caracter normativ, ci şi norma morală, şi acest fapt nu
este argumentat prin asocierea acestora, ci datorită aspectului de fiinţă umană raţională. Posibil că
o aprofundare şi extindere a argumentului normativ al eticii ar fi necesar.
II. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice
Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în raport cu
componentele sale, respectiv:
• Ştiinţele juridice istorice
• Ştiinţele juridice de ramură
• Ştiinţele ajutătoare
Ştiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor dreptului, sunt
indispensabile unor fenomene de drept şi pentru aplicarea în practică a normelor juridice:
criminalistica, criminologia, statistica judiciară, logica şi retorica juridică, medicina legală, etica,
etc.
III. Funcţiile eticii juridice
Funcţiile eticii juridice sunt aliniate funcţiilor dreptului care sunt acele orientări
fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al
dreptului - ramurile, instituţiile, normele dreptului - precum şi instanţele sociale special abilitate
cu atribuţii în domeniul realizării dreptului, dar au anumit grad de indivitualitate şi specificitate,
rezultat tocmai din caracterul specific al disciplinei de studiu.
Aceste funcţii sunt:
1. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a prezenţei valorilor etice fundamentale atât
în conţinutul normelor juridice, cât şi la nivelul profesiilor juridice. Acest fapt se realizează prin
raportarea continuă a normelor juridice la normele morale.
2. Funcţia cognitivă
Etica juridică contribuie la sistematizarea, analizarea şi explicarea fenomenului moral în
întreaga complexitate a lui prin studiul structurilor şi dezvoltarea caracterelor, a conexiunilor
interne şi externe ale diferitelor fenomene morale, cât şi a factorilor cauzali şi ai progresului moral.
3. Funcţia normativă
Aceasta nu presupune crearea de norme, deoarece normele morale nu pot fi decretate precum
normele juridice de către legiuitor, ele sunt un "dat" şi sunt articulate în viaţa reală a colectivităţii.
Dacă este vorba de elaborarea unor coduri morale, această elaborare constă doar într-o explicare
şi sistematizare a unor norme elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.
4. Funcţia persuasivă exprimă rolul eticii juridice de a convinge asupra internalizării sau
interiorizării valorilor morale fundamentale şi a perceptelor etice profesionale. Persuasiunea se
realizează în cadrul discursului etic prin îndeplinirea funcţiei cognitive şi normative, altfel această
poate decade în constrângere etică şi manipulare.
Funcţia educativă constă în modelarea continuă a convingerilor şi comportamentului
personal şi profesional în vederea atingerii idealului moral.
IV. Principii Specifice
Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din principiile de
ramură. Principiile de ramură au la bază principiile fundamentale, continuându-le acţiunea,
amplificând-o la nivelul fiecărei ramuri de drept, dar şi asupra ştiinţelor ajutătoare.
Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale dreptului:
1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor
3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;
4. Principiul echităţii şi justiţiei.
Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii specifice. Aceste
principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale dreptului, dar nici cu principiile morale
generale care reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii
generale înţelegerea cu privire la conţinutul moralităţii ce există la un anumit moment în societate.
Principiile etice conferă suportul pentru principiile generale ale dreptului, dar sunt şi o reflectare
a acestora în perimetrul specific al profesiilor juridice.
1. Principiul răspunderii şi responsabilităţii
Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a individului în procesul
interacţiunii sociale. Acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, şi
totodată, libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii.
În sens general răspunderea se referă la "obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni,
sarcini" . Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, şi are un
caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi
suportarea consecinţelor ce decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea etică şi juridică
au un rol determinant.
2. Principiul ordinii morale şi sociale
Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul ordo, inis. Tradus în
limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă sau măsură a lucrurilor1.
Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează ansamblul instituţiilor
- şi al relaţiilor stabile dintre acestea - existent într-o societate dată. În limbajul curent, ordinea
social semnifică desfăşurarea normală a vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări,
manifestaţii, mişcări sociale revendicative sau contestatate etc.).
Ordinea morală presupune un dat prealabil, ordinea şi armonia universului, fără de care omul
nu ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi posibilă şi nici nu ar putea fi gândită decât în relaţie
cu întregul univers. „Universul nu conţine nimic întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite
grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia"2.
3. Principiul echităţii şi justiţiei
Cuvântul echitate provine din limba latină: ECVITAS - Nepărtinire, Cumpătare,
DREPTATE.

1
Nouveau dictionnaire latin franţais, Paris 1912, p. 1031.
2
J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.
Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului - în elaborarea
actelor normative - cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului de către organele care
aplică legea.
Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin asigurarea pentru
fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime.
În dreptul roman, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptăţii - HONESTE
VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt aşezate legile divine, care dau conţinut legii
naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.
4. Principiul eticii integrate
Etica juridică este preocupată de integrarea eticii personale cu etica profesională, evidenţiind
faptul că abordarea dihotomică rigidă, adică lipsa unui raport cel puţin mutual, între cele două
poate duce la duplicitate şi lipsă de integritate.
Totodată se are în vedere raportul de conţinut între norma juridică şi norma morală. O
examinare atentă a normei juridice în raport cu morala are ca scop atenţia acordată exprimării
normelor morale prin intermediul normelor juridice.

S-ar putea să vă placă și