TEMA I.

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE PATRIMONIALE

SECŢIUNEA I. NOŢIUNEA DE PATRIMONIU

În Codul civil al Republicii Moldova legiuitorul a încercat sa definească anumite instituţii,

lucru care în opinia noastră nu era neapărat necesar, cel puţin în partea generală a acestuia, iar
aceste definiţii, de cele mai multe ori sunt defectuoase, sau cel puţin susceptibile de unele
observaţii şi, în cele mai multe cazuri, pe lângă faptul că lasă loc de interpretare, fac dificilă
înţelegerea corectă a instituţiilor definite sau chiar îngreuiază aplicarea legislaţiei în practică.
Aici credem util a reaminti, după cum susţineau juriştii romani, că: in iure civili omnis definitio
periculosa est.
Codul civil în art.453 intitulat „Noţiunea de patrimoniu”, la alineatul întâi menţionează că:
„Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate
în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele, aparţinând unor
persoane fizice şi juridice determinate”.
De la bun început, ţinem să remarcăm că, o definiţie practic identică întâlnim în una din
lucrările dlui profesor Liviu Pop, care califică patrimoniul „ca fiind totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinată, privite ca o
sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele” 1. Susţinem că definiţiile citate mai sus
sunt practic identice, deoarece observăm că conţin elemente comune, lucru lesne de înţeles or se
defineşte una şi aceeaşi instituţie, dar, faptul că aceleaşi sintagme sunt schimbate cu locul şi sunt
enunţate în altă ordine nu ascunde originea definiţiei date patrimoniului în Codul civil al
Republicii Moldova. Cu această definiţie, practic, se validează afirmaţiile dlui raportor Roger
Perrot care spunea că: „acest Cod se apropie mai mult de un tratat de drept civil decât de un Cod
civil”.
În literatura juridică, patrimoniul a mai fost definit ca fiind:
- „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani, care
aparţin unei persoane”2;
- „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare
economică, adică pot fi apreciate în bani”;
- „totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare, în care drepturile răspund de
plata datoriilor”3;
- „expresia contabilă a tuturor puterilor economice aparţinând unui subiect de drept”4.
În vorbirea populară, patrimoniul reprezintă „averea unei persoane”.
În sensul economic, „patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea
unei persoane”5. Această definiţie este corectă din punct de vedere juridic dacă prin bun
înţelegem atât lucrurile materiale ce compun avutul unei persoane, cât şi toate drepturile pe care
le are acea persoană ce au un conţinut economic6. În acest înţeles, „patrimoniul este ansamblul
drepturilor unei persoane, deoarece lucrurile materiale prezintă interes pentru jurist în măsura
în care fac obiectul unor drepturi ale omului”7. Dar, după cum susţin autorii citaţi, această
definiţie nu este completă, deoarece în ea nu se cuprind obligaţiile persoanei. Or, un patrimoniu
1
L.Pop, DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI DEZMEMBRĂMINTELE SALE, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p.9.
2
C.Stătescu, C.Bârsan, DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE, Bucureşti, 1988, p.5.
3
T.R.Popescu, DREPT CIVIL I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.42.
4
G.N.Luţescu, TEORIA GENERALĂ A DREPTURILOR REALE, Bucureşti, 1947, p.21, citat de I.P.Filipescu,
DREPTUL CIVIL. DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI ALTE DREPTURI REALE, Ediţie revăzută şi completată,
Editura Actami, Bucureşti, 1998, p.9.
5
I.P.Filipescu, op.cit., p.8. Pentru legislaţia Republicii Moldova, considerăm că această definiţie este corectă şi din
punct de vedere juridic (s.n. V.P.) deoarece, art.285 alin.1 C.civ. prevede că: „Bunuri sunt toate lucrurile
susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale”.
6
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, DREPT CIVIL ROMÂN, 1929, Vol.I, p.844, citat de
I.P.Filipescu, op.cit., p.8.
7
I.P.Filipescu, op.cit., p.9.
1
trebuie privit sub dublul său aspect de activ şi de pasiv, şi pentru a-l defini în mod complet,
trebuie să spunem că el este „ansamblul drepturilor şi obligaţiunilor unei persoane”8.
Definiţia prin care a fost desemnat patrimoniul în legislaţia civilă a Republicii Moldova, dar
şi altele din literatura de specialitate pe care le-am prezentat mai sus conţin, după cum am
menţionat deja, o serie de elemente comune, care, în opinia noastră, sunt susceptibile de anumite
comentarii, pe care o sa îndrăznim să le prezentăm în continuare. Astfel:
- în primul rând, legiuitorul statuează că „patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale”, fapt cu care noi suntem de acord în totalitate. Dar, în acelaşi timp
legiuitorul, tot în conţinutul acestei dispoziţii legale îşi permite să facă o paranteză, în care ne
tălmăceşte ce înseamnă, sau ce trebuie să înţelegem noi, cei cărora le este destinat actul normativ
în cauză, prin „drepturi şi obligaţii patrimoniale”, explicând că acestea sunt cele „care pot fi
evaluate în bani”. Este bine cunoscut faptul că drepturile subiective civile, în funcţie de natura
conţinutului lor, se clasifică în „patrimoniale” şi „nepatrimoniale”. Sunt „patrimoniale”,
drepturile subiective al căror conţinut „poate fi exprimat băneşte, pecuniar”. Sunt
„nepatrimoniale” acele drepturi subiective civile al căror conţinut „nu poate fi exprimat în
bani”9. Tot la fel de bine este cunoscut şi faptul că, nu există drepturi subiective civile fără
obligaţii corelative, care au acelaşi conţinut. Deci, dacă dreptul subiectiv este patrimonial şi
obligaţia corelativă este la fel de aceeaşi natură. În acest sens considerăm că legiuitorul, în Codul
civil, nu ar fi trebuit chiar atât de minuţios să tâlcuiască sensul anumitor termeni juridici, care
sunt îndeobşte cunoscuţi de întregul public, nemaivorbind de absolvenţii facultăţilor de drept
care trec această materie în primii ani de studii;
- în al doilea rând, legiuitorul statuează că aceste drepturi şi obligaţii patrimoniale sunt
„privite ca o sumă de valori active şi pasive”. Considerăm inutilă această subliniere în Codul
civil deoarece, când spunem „drepturi şi obligaţii patrimoniale”, ne dăm bine seama că
patrimoniul este alcătuit dintr-o latură „activă” şi o altă latură „pasivă”, or, „activul
patrimonial” este format din „valoarea tuturor drepturilor patrimoniale ale unei persoane
determinate”, în schimb „pasivul patrimonial” constă în „valoarea tuturor obligaţiilor
patrimoniale ale aceleiaşi persoane”10.
- în al treilea rând, legiuitorul ne subliniază că această „totalitate de drepturi şi obligaţii
(care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive” sunt „strâns legate
între ele”. Considerăm, de asemenea, inutilă această subliniere într-un text de lege deoarece, este
general cunoscut că activul şi pasivul patrimoniului se găsesc într-o strânsă legătură. Şi aceasta
pentru faptul că „unui drept subiectiv îi corespunde o îndatorire ce incumbă subiectului pasiv
astfel că noţiunea de drept subiectiv este strâns legată de cea de îndatorire sau obligaţie a
subiectului pasiv”11. Deci, pe de o parte, nu există vreun drept fără ca să nu existe şi o obligaţie
corelativă şi invers, iar pe de altă parte, conţinutul dreptului, determină conţinutul obligaţiei.
Astfel, dacă patrimoniul reprezintă o totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale, este de la sine
înţeles că acestea sunt evaluabile în bani şi sunt strâns legate între ele;
- în rândul al patrulea, legiuitorul moldovean în partea finală a definiţiei menţionează că
drepturile şi obligaţiile patrimoniale … „aparţin unor persoane fizice şi juridice determinate”.
În general, cum am arătat şi cu alte ocazii12, în calitate de subiecte ale raporturilor juridice civile,
care sunt relaţii sociale, apar membrii societăţii în calitatea acestora de persoane fizice sau
persoane juridice şi nu între „persoane şi bunuri” sau între alte „fiinţe”. Deci, menţiunea

8
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, Editura ALL, Bucureşti,
1998, Vol.I, p.521.
9
Gh.Beleiu, DREPT CIVIL ROMÂN. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL. SUBIECTELE DREPTULUI
CIVIL,Ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită de M.Nicolae şi P.Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2003,
p.77-78.
10
L.Pop, op.cit., p.9.
11
T.R.Popescu, op.cit., p.25.
12
V.Pînzari, UNELE CONSIDERENTE CU PRIVIRE LA DEFINIREA ACTULUI JURIDIC ÎN CODUL CIVIL
AL REPUBLICII MOLDOVA, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România, Nr.1-2/2004, anul
XLIX, p.115 – 121.
2
expresă că drepturile şi obligaţiile patrimoniale aparţin unor persoane fizice şi juridice este
facultativă prin caracterul său implicit. Considerăm că ar fi fost mai oportună utilizarea noţiunii
de „persoană”, deoarece ea presupune că titulare ale patrimoniului pot fi atât persoanele fizice
cât şi persoanele juridice. Această subliniere, în opinia noastră, ar fi oportună în cazul în care
titulari ai patrimoniului ar putea fi şi altcineva decât persoanele. Dacă s-a avut în vedere că şi
statul poate fi titular al unui patrimoniu, ceea ce este adevărat, amintim dispoziţiile art.304 alin. 1
şi 2. C.civ. care prevăd că: „(1) Republica Moldova şi unităţile ei administrativ-teritoriale
participă la raporturile reglementate de legislaţia civilă pe principiul egalităţii participanţilor la
aceste raporturi – persoane fizice şi juridice.
(2) Subiectelor menţionate la alin.(1) se aplică normele care reglementează participarea
persoanelor juridice la raporturile reglementate de legislaţia civilă dacă din lege sau din
specificul acestor subiecte nu reiese altfel”. Deci, în afară de persoane, fie ele fizice sau juridice,
fie statul sau unităţile administrativ – teritoriale, alte fiinţe sau subiecte nu pot fi titulare ale unui
patrimoniu. Deci, ne menţinem punctul de vedere potrivit căruia, stipularea expresă ca în calitate
de titulare ale unui patrimoniu pot apărea persoane fizice şi juridice este inutilă. Nu mai vorbim
de utilizarea conjuncţiei „şi” în cadrul acestei sintagme, care la fel considerăm că este
inoportună, în această situaţie considerăm că ar fi fost necesară utilizarea conjuncţiei „sau”.
În concluzie, considerăm că definiţia dată patrimoniului de către legiuitor în Codul civil prin
dispoziţiile art.453 alin.1 este una cu multe deficienţe care ar trebui înlăturate. În opinia noastră,
patrimoniul poate fi definit ca fiind „o universalitate juridică ce aparţine unei persoane la un
anumit moment dat”. În definiţiile pe care le-am propus subliniem că drepturile şi obligaţiile
aparţin unei persoane „la un anumit moment dat”. Am inclus această sintagmă deoarece, în
opinia noastră, patrimoniul unei persoane ne interesează la anumite momente exact determinate
din viaţa titularului lui. Astfel, la momentul încheierii căsătoriei ne interesează starea
patrimoniului persoanelor care se căsătoresc, pentru a putea aprecia care sunt bunurile proprii ale
acestora şi care bunuri vor fi proprietate comună devălmaşă a soţilor. În acelaşi sens, situaţia
patrimoniul persoanelor care divorţează, ne interesează la momentul depunerii cererii de partaj,
pentru a cunoaşte care bunuri se supun partajului şi care nu. De asemenea, la momentul
decesului persoanei ne interesează care este componenţa patrimoniului succesoral, pentru a
cunoaşte volumul drepturilor şi obligaţiilor care vor trece către succesorii defunctului. Exemplele
în acest sens pot continua, astfel că, în opinia noastră, este indicat ca în definiţia patrimoniului să
fie inclusă această sintagmă.
Ţinând cont de cele expuse mai sus, făcând abstracţie de definiţia dată patrimoniului de către
Codul civil în art.453 alin.1 C.civ., considerăm că legiuitorul moldovean nu trebuia să definească
anumite instituţii, ci ar fi trebuit să meargă pe ideea reglementării unor principii, pe care mai
apoi instanţele de judecată să le aplice pentru fiecare caz în parte, făcând uz de toate resursele de
interpretare. Astfel, în opinia noastră, s-ar fi omis lacunele strecurate în reglementarea legală a
unor instituţii pe care legiuitorul le-a comis în procesul elaborării acestui act normativ, inclusiv
prin încercarea de a defini unele noţiuni, care, de fapt, sunt definite în literatura de specialitate
mult mai reuşit decât a făcut-o legiuitorul moldav în Codul civil. Considerăm că aceasta este
misiunea doctrinei juridice, care are menirea să se ocupe de definirea şi analiza instituţiilor de
drept.

SECŢIUNEA II. NOŢIUNEA DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII REALE

§ 1. Drepturi reale
Drepturile (şi obligaţiile) subiectelor raportului de drept civil, în funcţie de conţinut, pot fi:
patrimoniale şi nepatrimoniale.13 Drepturile şi obligaţiile patrimoniale au un conţinut economic,
fiind evaluabile în bani, acestea alcătuind patrimoniul unei persoane.
Patrimoniul este definit, în sens juridic, ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
13
Gh.Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 1993, p. 75;
3
şi a bunurilor la care se referă aparţinând unei persoane determinate. Drepturile şi obligaţiile
patrimoniale pot fi analizate, fiecare separat, în individualitatea lor, sau în totalitatea lor ca sumă
de valori active şi pasive, ca universalitate juridică aparţinând unei persoane fără considerare la
individualitatea fiecărui drept şi fiecărei obligaţii.14
Drepturile patrimoniale ce alcătuiesc conţinutul patrimoniului sunt grupate în două categorii:
drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Drepturile reale (jus in re) sunt drepturi subiective patrimoniale, care conferă titularului lor
determinat posibilitatea exercitării directe şi nemijlocite a prerogativelor prevăzute de lege, fără a
fi necesară intervenţia altui subiect de drept. Mai mult, orice altă persoană are obligaţia de a nu
face nimic, de a se abţine de la orice acţiune prin care ar aduce o atingere exerciţiului liber şi
deplin al acestor drepturi.
Drepturile de creanţă, după cum se ştie, sunt acele drepturi subiective, patrimoniale care
conferă titularului lor determinat, adică subiectului activ (creditorului), posibilitatea de a pretinde
subiectului pasiv determinat (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva sub consecinţa
aplicării constrângerii statale.
Drepturile reale sunt definite prin următoarele trăsături, comparativ cu drepturile de
creanţă:
- în cazul drepturilor reale, numai subiectul activ este determinat, pe când în cazul
drepturilor de creanţă ambele subiecte sunt determinate;
- conţinutul obligaţiei corespunzătoare dreptului real este întotdeauna de a nu face, iar al
dreptului de creanţă este de a da, a face sau a nu face;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege, pe când drepturile
de creanţă sunt nelimitate;
- titularul unui drept real îşi exercită singur prerogativele, iar titularul dreptului de creanţă
are nevoie de acţiunea sau inacţiunea altui subiect de drept (a da, a face, a nu face).
- drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes în timp ce drepturile de
creanţă sunt drepturi relative, opozabile erga certa personae;15
- dreptul real poate avea ca obiect numai lucruri determinate, res certa, pe când dreptul de
creanţă poate avea ca obiect lucruri certe sau generice, determinate în genul lor, res genera,
(vânzarea a 10 tone ciment).16
- sub aspect procedural, în cazul drepturilor reale, acţiunea în justiţie se intentează la instanţa
locului unde este situat bunul, după regula actor sequitur forum ret site. Acţiunea se numeşte
reală, deoarece prin ea se urmăreşte numai lucrul, persoana nefiind luată în seamă decât în
legătură cu încălcarea dreptului real. În cazul drepturilor de creanţă, acţiunea se intentează la
instanţa domiciliului debitorului, după regula actor sequitor forum rei;
- din faptul că dreptul real este un drept absolut, opozabil erga omnes, şi are ca obiect un
bun cert, rezultă două consecinţe specifice, deosebit de importante pentru titularul unui drept
real. Ne referim la dreptul de urmărire şi la dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real, de a
pretinde bunul în orice mâini s-ar găsi. Astfel, dacă proprietarul unui imobil ipotecat a vândut
imobilul înainte de plata datoriei garantate cu ipoteca, creditorul garantat poate urmări imobilul
oriunde s-ar afla, deoarece imobilul respectiv nu putea fi înstrăinat decât grevat de dreptul real,

14
Pentru dezvoltări privind definirea, caracterizarea şi funcţiile patrimoniului, a se vedea: Liviu Pop, Drept civil.
Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Cluj-Napoca, 1987; Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil; Teoria generală a
drepturilor reale. Universitatea Bucureşti, 1988; Ion P. Filipescu, Drept civil; Dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale. Editura Actami, Bucureşti, 1996 şi 1988; I.P. Romoşan, Drept civil Drepturile reale. Editura Imprimeriei de
Vest, Oradea 1996; Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol. I, cap. V, Editura Oscar Prinţ, 1998.
15
Josserand, Cours de droit civil fransais, Tome I, nr. 1335. Pentru o opinie contrară, a se vedea C.Hamangiu,
I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român. vol.I, Editura ALL, 1996, p.528.
16
Până în momentul individualizării cimentului, a determinării lui, cumpărătorul are un drept de creanţă în virtutea
căruia poate pretinde vânzătorului să dea şi să facă; după determinarea şi îndeplinirea obligaţiei de a da, el devine
proprietar, titularul unui drept real.
4
anterior constituit.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a fi
satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi reale dobândite ulterior sau de titularii unor
drepturi de creanţă fără garanţii (creditori chirografari). Astfel, titularii unor drepturi reale vor fi
plătiţi în ordinea datei drepturilor lor, potrivit principiului qui prior tempore potior jure, fiind
preferat acela care a îndeplinit primul formalităţile de opozabilitate, iar titularul unui drept de
creanţă garantat cu un drept de gaj poate cere satisfacerea creanţei, înaintea altor creditori care nu
au drept de gaj.

§ 2. Obligaţii reale
Între drepturile reale şi cele de creanţă există o categorie juridică învecinată cu acestea ca
regim juridic, cunoscută sub denumirea de obligaţii reale.17
Obligaţiile reale sunt îndatoriri legale sau contractuale, a căror existenţă este strâns legată de
anumite drepturi reale sau de posesia unor lucruri imobile. Obligaţiile reale au o opozabilitate
mai restrânsă decât drepturile reale şi mai largă decât drepturile de creanţă, nefiind strict legate
de persoana debitorului iniţial determinat. Se disting două categorii de obligaţii reale: obligaţiile
reale de a face (propter rem) şi obligaţiile terţilor (scriptae in rem).
a) Obligaţiile reale de a face sunt îndatoriri ce însoţesc un drept real. Obligaţia reală de a
face este în strânsă legătură cu un anumit bun (propter rem) şi apare ca un accesoriu al dreptului
real, urmând regimul juridic al acestuia din urmă. Obligaţiile propter rem sunt: legale ori
convenţionale.
Obligaţiile legale îşi au izvorul în lege. Astfel, art.24 al Codului funciar, şi unele
următoarele cuprinde mai multe obligaţii în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole (de
cultivare, de protecţie, de a pune la dispoziţie terenurile aflate în perimetrele de ameliorare în
scopul aplicării măsurilor şi executării lucrărilor necesare pentru mărirea capacităţii de
producţie).
Obligaţiile convenţionale îşi au izvorul în acordul de voinţă al părţilor. Intră în această
categorie servituţile convenţionale (servitutea de trecere etc.). În temeiul art.639 C.civ.,
proprietarul fondului aservit are dreptul de a executa lucrările necesare exercitării dreptului de
servitute.
b) Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem), sunt îndatoriri ce corespund unor drepturi
de creanţă, dar în strânsă legătură cu posesia unui imobil. Este cazul dobânditorului unui imobil
închiriat sau arendat care este obligat să respecte contractul de închiriere sau arendare încheiate
anterior şi să asigure folosinţa bunului până la expirarea termenului contractual, deşi proprietarul
actual este un terţ în raport cu părţile contractante.

SECŢIUNEA III. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE18

După cum au sau nu au o existenţă independentă, proprie, drepturile reale se împart în:
drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Mai amintim că, în raport de natura bunului asupra căruia se constituie dreptul real, acestea
sunt drepturi reale imobiliare şi drepturi reale mobiliare, având regim juridic propriu.
Drepturile reale principale sunt drepturi care au existenţă independentă, proprie, de sine
stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă.
a) Dreptul civil reglementează două categorii de drepturi reale principale:
- dreptul de proprietate, fie ca drept de proprietate publică, fie ca drept de proprietate
privată;
- drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate (dezmembrămintele dreptului
de proprietate), legiuitorul moldav le numește în art.454 C.civ. „drepturi reale limitate”.
17
Tr.Ionaşcu, S.Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Editura Academiei, 1978, p.16.
18
Gh.Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 1993, p.75; I.P.Filipescu, op. cit., p.21-26.
5
 Din această categorie fac parte:
- dreptul de uzufruct (art.604-634 C.civ.)
- dreptul de uz (art.635 al.1 C.civ.)
- dreptul de abitaţie (art.635 al.2 – 638 C.civ.);
- dreptul de servitute (art.639-653 C.civ.)
- dreptul de superficie (art.654-666 C.civ.)
b) Există unele drepturi reale reglementate de acte normative speciale, cum sunt:
- dreptul de administrare;
- dreptul de folosinţă asupra unor bunuri proprietate publică atribuit unor organizaţii
cooperatiste sau obşteşti;
- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri proprietate de stat situate în intravilanul
localităţilor atribuite în vederea construirii de locuinţe proprietate personală;
- dreptul de concesiune asupra unor terenuri atribuite persoanelor fizice pentru construcţii;
- dreptul de preemţiune.
Drepturile reale accesorii sunt drepturi reale care însoţesc şi garantează anumite drepturi de
creanţă, neavând o existenţă proprie, independentă, de sine stătătoare. Ele urmează regimul
juridic al drepturilor principale pe care le însoţesc şi le garantează. Intră în această categorie
următoarele:
- dreptul de gaj sau amanetul (art.667-773 C.civ.). Este un drept real constituit asupra unui
bun sau a unor bunuri determinate, prin care debitorul garantează creanţele creditorului. Ca
regulă, contractul de gaj se face cu deposedarea bunului, dacă debitorul este deposedat de bunul
său care poate să intre în posesia creditorului sau a unei terţe persoane (depozitar). Gajul se poate
face şi fără deposedare, atunci când bunul gajat rămâne în posesia debitorului.
- dreptul de ipotecă (art.671 alin.2 - 773 C.civ.). Este un drept real asupra unui imobil
determinat, ce conferă creditorului ipotecar dreptul de a fi plătit cu prioritate din preţul bunului şi
de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla.
- privilegiile (art.890 C.civ.). Sunt drepturi reale asupra mobilelor sau imobilelor ce conferă
unor creditori, datorită calităţii creanţelor lor, garanţia de a fi plătiţi cu prioritate faţă de alţi
creditori, chiar ipotecari posteriori. În raport de întinderea lor, privilegiile sunt: privilegii
generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile; privilegii speciale asupra unor bunuri
imobile; privilegii speciale asupra unor bunuri imobile, cum este de exemplu, în cazul vânzării
succesive de imobile pentru creanţa de plată a preţului (dacă înainte de a plăti preţul integral,
cumpărătorul revinde imobilul, primul vânzător are privilegiul plăţii creanţei sau faţă de al doilea
etc.).