Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată

abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată, Dispoziţii legale care interesează materia
abuzului de drept. Premise pentru încercarea de definire a abuzului de drept în materia proprietăţii. Abuzul
de drept în materia proprietăţii sub regimul noului Cod civil român.

Dreptul de proprietate este un drept subiectiv, recunoscut şi garantat de lege, având caracterele juridice pe
care le-am analizat şi conferind titularului său prerogativele cunoscute.

Am văzut, de asemenea, că dreptul de proprietate este compatibil cu existenţa unor limite ale exerciţiului
prerogativelor sale, care pot consta în unele limite materiale, precum şi limite juridice, reglementate atât
de dispoziţiile noului Cod civil, cât şi de cele cuprinse în legi speciale. De asemenea, în anumite condiţii
prevăzute de Constituţie, de noul Cod civil şi de acte normative speciale, se poate ajunge la pierderea
dreptului, contra unei juste despăgubiri, ca în cazul exproprierii, pentru că, aşa cum dispunea art. 480
fostul C. civ. şi cum prevede, în prezent, art. 555 alin. (1) NCC, dreptul de proprietate trebuie exercitat în
limitele prevăzute de lege.

Există însă un aspect distinct privitor la exerciţiul dreptului de proprietate, în ansamblul prerogativelor
sale; ca drept subiectiv, dreptul de proprietate este exercitat de către titularul său în cadrul unor relaţii
sociale, într-un cadru social. De aceea, este posibil să apară şi o limită a exerciţiului dreptului, anume în
aşa fel încât, prin exerciţiul atribuţiilor sale, să nu fie aduse atingeri drepturilor subiective ce aparţin altor
persoane. Dacă exerciţiul dreptului de proprietate se concretizează în asemenea atingeri, proprietarul
comite ceea ce se numeşte abuz de drept. Aşa după cum se arată în literatura juridică interbelică, evident
sub regimul fostului Cod civil român, „orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa
naturală şi în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relaţiilor şi a uzurilor
sociale; când un proprietar exercită dreptul său în aceste limite, el se află la adăpostul oricărei
responsabilităţi pentru prejudiciile pe care le-ar cauza şi nu se pot admite restricţii dincolo de aceste limite.
Când însă cineva uzează de dreptul său în mod anormal şi întoarce dreptul de la menirea sa normală şi
obişnuită, el comite un abuz de drept (...)" (s.n., C.B.).

La rândul său, profesorul M. Cantacuzino arăta, în sintetica, dar monumentala sa carte „Elementele
dreptului civil" din anul 1921, că, din cauza tendinţei exclusiviste, mai mult psihologică decât juridică, a
dreptului de proprietate, determinarea exactă a hotarului dintre atributele cuprinse în dreptul subiectiv al
unei persoane şi punctul unde începe dreptul subiectiv al altei persoane „dă loc la dificultăţi şi la multe şi
variate conflicte", iar pentru soluţionarea acestora „s-a introdus în limbajul juridic expresia de abuz de
drept, care nu poate să aibă alt înţeles decât acela de depăşire a hotarului dreptului subiectiv”.

De regulă, se vorbeşte despre abuzul de drept în materia dreptului de proprietate atunci când sunt amintite
limitările lui date de raporturile de vecinătate, ceea ce am arătat şi noi când am analizat aceste raporturi.

Totuşi, dacă în jurisprudenţă cel mai adesea abuzul de drept în materia proprietăţii priveşte într-adevăr
raporturile de vecinătate, nu credem că problema se poate pune exclusiv tn cadrul acestor raporturi.
Dimpotrivă, ni se pare că este o problemă care priveşte dreptul de proprietate în general şi are a fi legată
tot de limitele exerciţiului său.

Dispoziţii legale care interesează materia abuzului de drept.

1/7
Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată

Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011, în legislaţia noastră civilă, spre
deosebire de alte legislaţii europene, cum ar fi Codul civil german (art. 206

şi art. 906) sau Codul civil elveţian (art. 684-685), nu existau referiri directe la abuzul de drept în
exerciţiul dreptului de proprietate. Nu mai puţin, atât dispoziţii constituţionale, cât şi unele referiri
generale ce erau cuprinse în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice. în prezent
abrogat, printr-o interpretare sistematică, se considera că puteau constitui suport legal \n materie.

Astfel, art. 57 din Constituţie prevede că „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi". într-o lucrare anterioară consacrată materiei drepturilor reale, elaborată sub regimul fostului
Cod civil român de la 1864, arătam că, situat la sfârşitul capitolului consacrat drepturilor şi libertăţilor
fundamentale prevăzute de Constituţie, printre care figurează şi dreptul de proprietate, textul evocat
determină modul cum au a fi exercitate aceste drepturi de către toate persoanele fizice, anume cu bună-
credinţă şi fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Consideram în aceeaşi lucrare că exercitarea cu
bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţie semnifică punerea lor în valoare în
conformitate cu scopul lor, şi anume, pe de o parte, asigurarea participării depline a tuturor membrilor
societăţii la viaţa socială, iar, pe de altă parte, nedeturnarea lor de la această finalitate.

în acelaşi timp, precizam că acest text mai evocă o limită a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor
fundamentale de care beneficiază toate persoanele, anume că ele trebuie să fie exercitate în aşa fel încât să
nu încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi membri ai societăţii. Dacă nu sunt exercitate în conformitate cu
aceste exigenţe, înseamnă că ele au fost deturnate de la scopurile avute în vedere de constituant, ajungându-
se astfel la abuzul de drept. Cum am văzut că însuşi dreptul de proprietate este un drept fundamental,
înseamnă că şi el este susceptibil de exercitare abuzivă.

Adoptat în contextul altor realităţi social-istorice, Decretul nr. 31/1954 dispunea chiar în art. 1 că
„drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale,
materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socialistă",
adică în conformitate cu regulile de convieţuire socială, cum observă îngrijitorii uneia dintre ediţiile
Codului civil şi a altor acte normative civile, iar art. 3 din acelaşi act normativ prevedea că „drepturile
civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.

Spuneam că formularea textului avea a fi adaptată unor realităţi în care drepturile subiective trebuie
exercitate pentru asigurarea realizării intereselor tuturor membrilor societăţii, în acord cu interesul social,
şi nu numai potrivit cu scopul lor economic şi social. însă, dincolo de luarea în considerare a unor
asemenea dispoziţii care, oricum, nu mai sunt în vigoare, este afară de îndoială că, în exerciţiul tuturor
drepturilor subiective, deci şi în al dreptului de proprietate, nu se poate face abstracţie de scopul lor
economic şi social. Dar nu putem avea în vedere numai

acest scop. Oricum, deturnarea exerciţiului dreptului de la finalităţile evocate poate conduce la existenţa
unui abuz de drept.

Premise pentru încercarea de definire a abuzului de drept în materia

proprietăţii.

2/7
Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată

Apărută în jurisprudenţa franceză încă de la mijlocul secolului al XlX-lea, problema abuzului de drept în
materia proprietăţii a fost legată, mai întâi, de raporturile de vecinătate, apoi s-a extins cu privire la
exerciţiul dreptului de proprietate în general.

Instanţele franceze au considerat că proprietarul care construieşte un fals coş de fum numai pentru a
întuneca vederea vecinului său, instalează un izvor numai pentru a seca izvoarele vecinilor săi sau
construieşte pe proprietatea sa, dar în faţa unui hangar pentru dirijabile al vecinului său cu care era în
conflict, numai pentru a jena activitatea aeronautică a acestuia din urmă, comite un abuz de drept, astfel că
el a fost obligat să îndepărteze lucrările astfel făcute .

Confirmată ulterior, această jurisprudenţă a fost sintetizată de Curtea de Casaţie franceză, care a decis că
„exerciţiul dreptului de proprietate, care are ca limite satisfacerea unui interes serios şi legitim, nu ar putea
autoriza comiterea unor acte răuvoitoare, care nu s-ar justifica prin nicio utilitate şi ar fi de natură să
cauzeze un prejudiciu altuia".

în literatura noastră juridică mai veche s-a observat că există legislaţii moderne care au introdus un criteriu
subiectiv de determinare a existenţei unui abuz de drept, anume exerciţiul dreptului „ar fi abuziv când el e
dictat exclusiv numai prin intenţia de a cauza altuia o pagubă’’.

S-a observat însă că acest criteriu este nesigur, pentru că „atribuirea unui element intern de intenţie e
neapărat arbitrară şi prea îngustă, pentru că limitele normale ale dreptului subiectiv nu depind numai de un
element de intenţie, ci de elementul mult mai cuprinzător de culpă în sensul cel mai larg al cuvântului". De
aceea, se arată că „în noţiunea generală de culpă trebuie căutat criteriul (...) caracterului abuziv al
exerciţiului unui drept, adică al depăşirii hotarelor dreptului, şi este culpă şi, prin urmare, îngrădire
normală a dreptului" atunci când „exerciţiul unui atribut al dreptului cauzează altuia o daună” şi „nu
corespunde cu scopul economic şi cu funcţia normală a dreptului (...) respectiv”.

Alţi autori au observat că, aşa fiind, „regula romană neminem laedit qui suo iure utitur trebuie astăzi
tradusă în sensul că cel care îşi exercită drepturile cu băgare de seamă, fără a comite imprudenţe sau
neglijenţe, nu va fi răspunzător de pagubele cauzate terţilor, cum, de altfel, s-a decis şi în practica fostei
Curţi de Casaţie.

Pe baza celor de mai sus, afirmam în ediţia din 2008 a lucrării noastre consacrate drepturilor reale că
există abuz de drept în situaţia în care titularul dreptului de proprietate, prin exercitarea atributelor pe care
acesta i le conferă, cauzează,

din vina sa, un prejudiciu altei persoană. Consecinţa ce decurge dintr-o asemenea împrejurare va fi
angajarea răspunderii civile delictuale a proprietarului pentru prejudiciul astfel cauzat.

Se poate susţine că un asemenea punct de vedere are a fi amendat în condiţiile vieţii moderne. într-adevăr,
dezvoltarea exploatărilor industriale impune din ce în ce mai mult luarea în considerare a imperativului
protecţiei mediului, în înţelesul cel mai larg al cuvântului, indiferent de sursele de poluare a acestuia. De
altfel, în viaţa socială din contemporaneitate înseşi raporturile de vecinătate au a fi relativizate. De poluare
sonoră se pot plânge nu numai vecinii fondului pe care aceasta se produce, ci şi cei aflaţi, eventual, pe o
arie mult mai întinsă.

3/7
Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată

Observaţia este cu atât mai pertinentă pentru emanaţiile industriale.

De aceea, s-a spus că, atunci când în cadrul unor activităţi licite şi normale se ajunge la producerea unui
prejudiciu faţă de terţe persoane, de natură să exceadă unor inconveniente normale ale unei activităţi, se va
angaja răspunderea celui care le-a produs faţă de cei care le suferă.

În ceea ce ne priveşte, sub regimul fostului Cod civil român de la 1864, înţelegeam să distingem între
abuzul de drept care presupune, în concepţia noastră, exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate în
aşa fel încât, din vina proprietarului, sunt cauzate prejudicii altor persoane, cu consecinţa angajării
răspunderii sale civile delictuale, şi cauzarea unor dezagremente altora, în mod obiectiv, prin utilizarea
bunurilor asupra cărora poartă obiectul dreptului său. Şi în această din urmă situaţie se poate angaja
răspunderea civilă delictuală a proprietarului, dar pe un alt temei juridic, anume răspunderea obiectivă,
pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Aşadar, consideram că, atunci când vorbim despre abuzul de drept în materia proprietăţii, concepţia
clasică rămâne edificatoare.

Pentru a exista abuz de drept, spuneam că trebuie să existe: a) exercitarea anormală a atributelor dreptului
prin deturnare de la scopul lor, b) vina celui care acţionează astfel; c) un prejudiciu suferit de terţe
persoane.

în orice caz, consideram că judecătorul va fi acela care, aplecându-se cu grijă la datele fiecărei cauze în
parte, va determina, prin folosirea unor asemenea criterii, dacă dreptul de proprietate este exercitat dincolo
de limitele sale, în mod culpabil, în aşa fel încât să constate existenţa unui abuz de drept, cu toate
consecinţele ce pot decurge dintr-o asemenea împrejurare. Pentru că, în măsura în care va exista un
prejudiciu, va fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a proprietarului, ca autor al
faptei prejudiciabile.

Abuzul de drept în materia proprietăţii sub regimul noului Cod civil

român.
în abordarea, fie şi în mod sintetic, a acestei probleme, credem că două sunt coordonatele ce trebuie avute
în vedere. Mai întâi, este de reţinut că, în cel de-al treilea capitol, denumit „Interpretarea şi efectele legii
civile", din Titlul său preliminar intitulat „Despre legea civilă", noul Cod civil consacră pentru prima dată
în dreptul civil român, în mod expres, un text abuzului de drept. într-adevăr, potrivit art. 15, „Niciun drept
nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil,
contrar bunei-credinţe". După modelul Codului civil din Quebec, acest text înscrie principiul general al
modului în care au a fi exercitate drepturile subiective civile, deci şi dreptul de proprietate privată; legea
fundamentală civilă impune exercitarea tuturor drepturilor subiective civile de către titularul lor în raport
de scopurile pentru care acestea sunt recunoscute şi apărate de lege. în orice caz, textul interzice în mod
limpede exercitarea acestor drepturi în scopul de a vătăma sau păgubi alte persoane „ori într-un mod
excesiv şi nerezo-nabil”, contrar principiului bunei-credinţe; pentru că art. 14 alin. (1) NCC dispune că
orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi asume obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Aşadar, „obstacolele" ce nu pot fi depăşite pentru
a nu se ajunge la exercitarea în mod abuziv a unui drept subiectiv civil, deci şi dreptul de proprietate

4/7
Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată

privată, sunt:

a) aceste drepturi nu pot fi exercitate în scopul de a vătăma sau păgubi o altă persoană, adică în scopul de a-
i crea acesteia un prejudiciu; b) ele nu trebuie exercitate dincolo de limitele normale recunoscute
exerciţiului lor, adică „într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Cel care depăşeşte
aceste limite în exerciţiul drepturilor sale subiective civile o face în mod abuziv, comite un abuz de drept.

Ajungem astfel la cea de-a doua coordonată care, strâns legată de cea de ordin general înscrisă în art. 15
NCC, este de natură să determine conţinutul noţiunii de abuz de drept, de această dată în domeniul
exerciţiului dreptului de proprietate

privată: limitele juridice ale exerciţiului acestui drept, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art.
602-630 analizate mai sus, în special cele care privesc raporturile de vecinătate. Bunăoară, reamintim că,
potrivit art. 630 NCC, care reglementează limitele judiciare ale exerciţiului dreptului de proprietate
privată, un proprietar nu poate, prin folosirea fondului său, să creeze proprietarului fondului învecinat
„inconveniente mai mari decât cele normale”: dacă o face, totuşi, instanţa de judecată va putea, din
considerente de echitate, să îl oblige la plata de despăgubiri, precum şi, atunci când aceasta este cu putinţă,
la restabilirea situaţiei anterioare. în orice caz, prin raportare la dispoziţiile art. 15 NCC, putem spune că
proprietarul care creează vecinilor săi „inconveniente mai mari decât cele normale în raporturile de
vecinătate” exercită dreptul său de proprietate privată „într-un mod excesiv şi nerezonabil", ceea ce
înseamnă că el comite un abuz de drept, sancţionat prin angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru
prejudiciul astfel cauzat proprietarului fondului învecinat.

Raţionând pe exemplul unei limite legale a exerciţiului dreptului de proprietate privată cum este cea
privitoare la întrebuinţarea izvoarelor, reamintim că, potrivit art. 608 NCC, un proprietar poate da orice
întrebuinţare izvorului ce ar exista pe fondul său, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite
de proprietarul fondului inferior, cum ar fi dreptul de a utiliza apa ce prisoseşte proprietarului pe al cărui
fond se află izvorul pentru irigarea grădinii sale. Dacă proprietarul izvorului dă un alt curs apei din izvor,
în aşa fel încât aceasta să nu mai poată fi folosită de proprietarul fondului inferior, el îşi exercită dreptul
său, până la proba contrarie, „în scopul de a păgubi pe altul”, comiţând astfel un abuz de drept. Şi
exemplele ar putea continua.

Aşadar, în prezent, dispoziţiile noului Cod civil român stabilesc criteriile după care are a fi determinată
existenţa unui eventual abuz de drept în materia exerciţiului dreptului de proprietate privată: exercitarea
acestuia „în scopul de a vătăma ori păgubi pe altul” ori „în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
credinţe”, în cadrul limitelor speciale - legale, convenţionale şi judiciare - stabilite de legea civilă
fundamentală. Rămâne ca judecătorul să aprecieze, în fiecare cauză dedusă judecăţii, prin folosirea
criteriilor prevăzute de lege, dacă exercitarea dreptului de proprietate se concretizează, eventual, într-un
abuz de drept.

Nu putem încheia totuşi această discuţie fără a pune în evidenţă faptul că preocuparea pentru exercitarea
atributelor dreptului de proprietate în aşa fel încât să nu fie aduse atingeri drepturilor aparţinând altor
persoane nu este străină nici jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Astfel, într-un litigiu în care reclamanta se plângea că o staţie de epurare, proprietatea unei municipalităţi
din Spania, a fost amplasată foarte aproape de locuinţa sa, astfel că exploatarea ei, prin emanaţii rău

5/7
Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată

mirositoare şi alte dezagremente, este de natură să îi aducă atingere dreptului la domiciliu, viaţă privată şi
familială, apărat prin art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, jurisdicţia europeană a admis că
atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta bunăstarea unei persoane şi o pot priva de dreptul
de folosire a domiciliului ei, în aşa fel încât să dăuneze asupra vieţii sale private şi familiale, fără ca, prin
aceasta, să fie pusă în pericol grav însăşi sănătatea persoanei.

Fie că această problemă este abordată din punctul de vedere al existenţei unei obligaţii pozitive ce incumbă
statului, anume de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a protegui dreptul la viaţă privată,
familială şi domiciliu, aşa cum dispune art. 8 parag. 1 din Convenţie, fie că este vorba despre o ingerinţă
justificată în exerciţiul acestui drept, cum îngăduie art. 8 parag. 2 din acelaşi tratat internaţional, principiile
aplicabile sunt asemănătoare. în ambele situaţii, trebuie avut în vedere justul echilibru care se impune a fi
prezervat între interesele concurente ale individului şi cele ale societăţii, în ansamblul său, iar statul se
bucură, în oricare dintre aceste ipoteze, de o marjă de apreciere care îi este recunoscută de jurisdicţia
europeană.

în speţă, Curtea a constatat că municipalitatea nu a luat toate măsurile necesare pentru încetarea
inconvenientelor ce rezultau, pentru reclamantă, din exploatarea staţiei de epurare, ceea ce a condus-o la
concluzia că statul în cauză nu a ştiut să asigure justul echilibru între interesele economice ale
municipalităţii şi asigurarea protecţiei efective a dreptului reclamantei la respectul domiciliului, vieţii ei
private şi familiale, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană. Curtea a obligat
statul spaniol la plata unei substanţiale sume de bani pentru acoperirea prejudiciului material şi moral
suferit de reclamantă. Aşadar, pentru jurisdicţia europeană, proprietarul unei instalaţii, în speţă o autoritate
publică, trebuie să asigure exploatarea ei în aşa fel încât aceasta să nu producă dezagremente de natură a
atinge dreptul la viaţă privată şi domiciliu protejat de Convenţie, în măsura în care o asemenea atingere s-a
produs, va fi angajată răspunderea statului, care va fi obligat şi la plata de despăgubiri.

Dimpotrivă, o cameră a Secţiei a ll-a a Curţii a decis, într-un litigiu care opunea 78 de persoane fizice
statului Luxemburg, privitor la acordarea autorizaţiei de funcţionare unei societăţi producătoare de oţel
pentru instalaţii care emanau praf şi gaze toxice şi produceau un zgomot foarte puternic, toate acestea
constituind elemente foarte nocive pentru ele, că simpla invocare a riscurilor poluării inerente producţiei
de oţel nu este suficientă pentru ca reclamanţii să se pretindă victime ale încălcării dispoziţiilor art. 8 din
Convenţie. Pentru a putea să invoce acest text, trebuie ca reclamanţii să demonstreze de o manieră
circumstanţiată că, în lipsa unor precauţiuni suficiente din partea autorităţilor statale, gradul de
probabilitate a producerii unei pagube pentru ei este atât de ridicat, încât să se ajungă la constatarea unei
încălcări a Convenţiei, cu condiţia ca actele autorităţilor să nu aibă consecinţe foarte îndepărtate, care nu
sunt în măsură să constituie o atingere gravă a principiului precauţiei, operabil în materie.

Curtea a constatat că autorităţile statale luxemburgheze au luat toate măsurile pentru a impune societăţii în
cauză norme stricte de funcţionare privitoare la poluarea mediului. Mai mult, reclamanţii nu au făcut uz de
mijloacele puse la dispoziţia lor de legislaţia naţională civilă şi penală pentru a se plânge de consecinţele
asupra calităţii vieţii lor prin exploatarea instalaţiilor incriminate. Ca atare, acţiunea a fost declarată
inadmisibilă.

în această decizie, ca şi în alte decizii în acelaşi sens', Curtea pare să accepte ideea existenţei unor posibile
inconveniente rezultate din folosirea unor exploatări industriale, neimputabile autorităţilor statale chemate
să autorizeze funcţionarea lor, dacă acestea s-au asigurat că ele corespund normelor de protecţie a

6/7
 Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată

mediului, potrivit principiului precauţiunii. Oricum însă, în asemenea situaţii, reclamanţii trebuie să uzeze
mai întâi, aşa cum impun dispoziţiile Convenţiei, de căile interne pe care le au la dispoziţie pentru a obliga
statele să pună capăt, în ordinea internă, pretinselor încălcări ale Convenţiei.

Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale

LegeAZ.net

7/7

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)