UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE ȘI A CELORLALTE DREPTURI REALE.
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE

Coordonator: Prof. Teacă Mihaela

Absolvent: Sas Ioana-Maria

Oradea
2022

1
CUPRINS
INTRODUCERE

CAP I. DREPTUL DE PROPRIETATE

Secțiunea I. Aspecte generale privind dreptul de proprietate

§1. Definiția dreptului de proprietate. Delimitare între dreptul de proprietate privată și

dreptul de proprietate publică
§2. Prerogativele dreptului de proprietate

CAP AL II-LEA. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE ȘI A CELORLALTE DREPTURI REALE

Secțiunea I. Acțiunea în revendicare

§1. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate privată.

§2. Acțiunea în revendicare imobiliară

§3. Acțiunea în revendicare mobiliară

§4. Efectele acțiunii în revendicare

Secțiunea a II-a. Acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică

CAP AL III-LEA. ALTE ACȚIUNI REALE DE APĂRARE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE PRIVATĂ ȘI A DEZMEMBRĂMINTELOR SALE

Secțiunea I. Acțiunea negatorie

Secțiunea a II-a. Acțiunile confensorii

Secțiunea a III-a. Acțiunea în grănițuire

CONCLUZII

2
INTRODUCERE

Pornind de la ideea consacrată în doctrină și recunoscută de legiuitor, și anume aceea că

proprietatea este un drept absolut, lucrarea de față are scopul de a analiza succint instituțiile juridice
care reprezintă mijloacele de apărare a dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate este cel mai important drept subiectiv, calificat de doctrină drept real,
deci opozabil erga omnes, poate fi apărat prin diverse acţiuni, reglementate de diversele ramuri de
drept: civil, penal ş.a.1, delimitându-se astfel gradul de importanță în viața socială.

Din punctul de vedere al dreptului civil, mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au

fost definite ca fiind „totalitatea acţiunilor în justiţie prin care titularul dreptului solicită instanţei
de judecată să pronunţe hotărâri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului
său.”2

În principal, ne vom îndrepta atenția asupra acțiunii în revendicare, întrucât reprezintă cel
mai important și eficient mijloc de apărare a dreptului de proprietate, iar în subsidiar vom surprinde
în lucrarea de față caracteristicile elementare și definitorii ale celorlalte acțiuni reale de apărare a
dreptului de proprietate privată și a dezmembrămintelor sale.

Astfel, această lucrare cuprinde o amplă analiză a mijloacelor de apărare a dreptului de

proprietate și a celorlalte drepturi reale în sistemul nostru juridic și modalitatea de aplicabilitate și
funcționare a acestora.

Pentru a înțelege acest mecanism am debutat cu o scurtă prezentare a dreptului de

proprietate, capitolul fiind dedicat delimitării aspectelor generale precum definiția instituției
antemenționate, delimitarea proprietății private de proprietatea publică pentru a nu exista nicio
confuziune, iar apoi surprinderea prerogativelor dreptului de proprietate.

1
Revista Romana de Drept al Afacerilor 12 din 2014, Dobrev Dumitru, Acțunea în revendicare imobiliară și
acțiunile confesorii în noul Cod civil, p. 10
2
L. Pop, Dreptul de proprietate ĩi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 282

3
 Capitolul al II-lea, intitulat “Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate și a
celorlalte drepturi reale” reprezintă ideea centrală a lucrării de față, capitol dedicat acțiunii în
revendicare, care a fost disjunsă spre analiză în două secțiuni. Prima secțiune face referire la
acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate privată iar cea de a doua surprinde instituția
juridică a acțiunii în revendicare a dreptului de proprietate publică.

În final, cel din urmă capitol consacră aspectele delimitatorii care prezintă interes pentru
lucrarea de față cu privire la celelalte acțiuni reale, pe lângă acțiunea în revendicare, de apărare a
dreptului de proprietate privată și a dezmembrămintelor sale, precum acțiunea negatorie, acțiunile
confesorii și acțiunea în grănițuire.

În ansamblul ei, lucrarea a fost redactată pe baza surselor de specialitate din doctrina
românească, însă întrucât multe instituții au fost inspirate din legislațiile străine, au fost folosite și
materiale din dreptul altor state, cu precădere francez și englez.

4
CAP I. DREPTUL DE PROPRIETATE

Secțiunea I. Aspecte generale privind dreptul de proprietate

§1. Definiția dreptului de proprietate. Delimitare între dreptul de proprietate privată

și dreptul de proprietate publică

În pofida criticilor aduse de autorii socialiști și comuniști proprietății ca principiu,

proprietatea individuală apare ca un fapt istoric foarte vechi, iar organizarea ei actuală este ultimul
stadiu al unei întregi evoluții. Proprietatea individuală este o forță socială și o necesitate
economică.3
Este pe deplin recunoscut că dreptul de proprietate întruchipează un concept deosebit de
complex, aspect prevăzut în cadrul literaturii juridice ce consacră materia drepturilor reale , fiind
supus unei constante evoluții.
Importanța dreptului de proprietate se denotă din reglementarea sa la nivel constituțional.
Astfel, regăsim în Titlul II din Constituția României revizuită, intitulat “Drepturile,
libertățile și îndoririle fundamentale” la Capitolului II care reglementează drepturile și libertățile
fundamentale, art, 44 care instituie un principiu consituțional potrivit căruia proprietatea privată
este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.4
Literatura juridică de specialitate a adus în prim plan o definiție general acceptată a
dreptului de proprietate privată, prin punerea în evidență a atributelor conferite titularulului
dreptului de proprietate, și anume: posesia, folosința și dispoziția, aspecte ce urmează a fi tratate
detaliat în secțiunea dedicată în mod expres acestora.
Definiția dreptului de proprietate este surprinsă și în art. 555, Cod civil, care definește
dreptul de proprietate privată ca fiind „dreptul titularului de a poseda, a folosi și a dispune de un
bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”, fiind “susceptibil de
modalități și dezmembrăminte, după caz.” 5

“Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul
exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprite și în interes propriu. (…)
Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în

3
Mihai Ciocâlteu, Evoluția conceptului de proprietate, Tipografia Curierul Judiciar, București, p. 4
4
Constuția României și legislația conexă, 2020, Ed. Universul Juridic
5
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu

5
virtutea puterii transmise de proprietar și în conformitate nu numai cu legea, dar și cu voința
proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi aparține, i le concretizează și le
fixează limitele de exercitare.”6

Sintetizând cele prezentate anterior, dreptul de proprietate se caracterizează sub aspect

economic, ca un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale; exprimă o relație
socială de apropriere; cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței, și dispoziției iar
atributele aceastea sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu.7

În cele ce urmează, voi realiza succind o delimitare între dreptul de proprietate privată și
dreptul de proprietate publică pentru a surprinde principalele caracteristici care prezintă interes
pentru lucrarea de față.

“În cadrul sistemului raporturilor juridice de proprietate specifice unei economii de piață
bazate pe libera inițiativă și pe concurență, așa cum este definită, prin art. 135 alin. (1) din
Constituție, economia României, proprietatea privată prezintă forma dominantă de proprietate.”8

Observăm că art. 552 din NCC prezintă o clasificare duală a dreptului de proprietate și
anume dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică.

Printr-o scurtă deducere a dispozițiilor art. 553 NCC, constatăm că bunurile care formează
obiectul dreptului de proprietate publică sunt, de regulă, scoase din circuitul civil general, pe când
în cazul dreptului de proprietate privată, nu numai că sunt în circuitul civil general, dar circulația
lor rapidă, punerea lor imediată în valoare sunt de natură să asigure însăși vigoarea unei economii
de tip concurențial.9

De asemenea, putem să regăsim o reglementare la nivel constituțional a celor doua forme

de proprietate.

Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituție, proprietate privată este garantată și ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular, de asemenea, potrivit Consituției, nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despagubire,

6
Corneliu Bîrsan “Drept civil. Drepturi reale principale” în reglementarea noului Cod civil, Ed. a 4-a, revizuită și
actualizată, pag.36, Ed. Hamangiu, 2020
7
Corneliu Bîrsan, op.cit., p.37
8
Ibidem
9
Ibidem

6
iar daca pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăți imobiliare, aceasta are obligația de a-l despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse
solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității (art. 44
alin. (3) și (5) din Constituție.10

Conform doctrinei dublată de dispozițiile art. 555 NCC, dreptul de proprietate privată poate
fi definit astfel ca fiind “acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice,
statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv
în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în
putere proprie și în interes propriu, însa în limitele determinate de lege.”11
Mai departe voi aduce în prim plan definiția dreptulu de proprietate publică alături de
trăsăturile generale specifice ale acestei forme de proprietate.
“Proprietatea publică este acel tip de proprietate care aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale şi care poartă asupra unor bunuri care, prin natura lor sau printr-o
dispoziţie specială a legii, sunt de uz sau de interes public.”12
“Dreptul de proprietate publică reprezintă un concept interdisciplinar şi nu poate fi privit
numai ca un simplu element patrimonial civil, astfel încât statul sau persoanele juridice, în legătură
cu domeniul public, nu acţionează numai în calitate de persoane juridice - subiecte de drept civil,
ci şi în calitate de subiecte de drept public.”13
În ceea ce privește bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică, deducem că
există anumite bunuri care sunt reglementate în mod expres ca făcând parte din proprietatea
exclusivă a domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Aceste bunuri
sunt enumerate în cadrul dispozițiilor art. 136 alin. (3) din Constituția României și în unele legi
organice.
“O a doua concluzie este aceea că, în măsura în care anumite bunuri nu fac parte exclusiv
din domeniul public, ele se pot regăsi atât în cadrul acestuia, cât și în domeniul privat, care poate
avea ca titular statul sau unitățile administrativ-teritoriale.”14

10
Constuția României și legislația conexă, 2020, Ed. Universul Juridic
11
O. Ungureanu, C. Munteanu, Conținutul și definiția dreptului de proprietate privată în lumina noului Cod civil, în
R.R.D.P. nr. 3/2013, p. 102 și urm.
12
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 34.
13
Revista Dreptul 1 din 2017, Chiochina- Barbu Ioan, Jora Cristian, Unele repere privind proprietatea publică, p. 15
14
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 169

7
 În ultimul rând, constatăm necesară îndeplinirea unei condiții esențiale ca bunul să fie în
propretate publică, și anume să fi intrat în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale
privitoare la dobândirea bunului în cauză, în vigoare la data când aceasta a avut loc.15

§2. Prerogativele dreptului de proprietate

Conform celor prezentate anterior cât și în considerația constituantului româm, dreptul de

proprietate este un drept fundamental al cetățenilor țării, care se bucură de aceeași protecție oferită
și celorlalte drepturi și libertăți fundamentale recunoscute în orice stat democratic modern, dreptul
de proprietate poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun,
drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie
și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.16

Pentru a înțelege mai bine acest concept complex, se impun a fi examinate atributele
dreptului de proprietate privată.

Cele trei atribute ale dreptului de proprietate configurează, din perspectiva dreptului
substanțial, prerogativele pe care proprietarul le are asupra lucrului ce formează obiectul dreptului
său.17 În actualul Cod Civil, art. 555 alin. (1) menționează expres prerogativele dreptului de
proprietate, cunoscute încă din perioada romană: ius possidendi (dreptul de a poseda bunul), ius
utendi și ius fruendi (dreptul de a-l folosi pentru sine, respectiv de a culege fructele), ius abutendi
(dreptul de dispoziție). Sub acest aspect, dreptul de proprietate este o putere asupra lucrului.18

Posesia (ius possidendi) ca atribut ori prerogativă a dreptului de proprietate ce intră în

conținutul acestuia, reprezintă aproprierea, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul
dreptului analizat de către titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuală a

15
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 169
16
C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia Universitatea din București,
1988, p. 32
17
G. Boroi, Curs de drept civil. Drepturi reale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 17
18
V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 101

8
împrejurării că el are calitatea de proprietar.19 Aceasta este fundamentul celorlalte atribute ale
dreptului de proprietate.

Folosința (ius utendi și ius fruendi) reprezintă facultatea conferită titularului dreptului de
proprietate de a uza de lucrul său și facultatea de a pune lucrul în valoare prin exploatarea acestuia
în interes propriu.20

Această structură a dreptului de proprietate nu este una nouă în actuala reglementare, ci una
recunoscută și în dreptul roman. Încă de la Justinian se susținea faptul că dreptul de proprietate
conferă titularului său plena potestas, mai exact cele trei atribute mai sus prezentate: posesia,
folosința și dispoziția. Altfel spus, dreptul de proprietate este un drept deplin și exclusiv, absolut și
inviolabil, pereptuu și transmisibil.21

19
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, op.cit., p. 43, infra 43
20
G. Boroi, op. cit., p. 18
21
L. Pop, L-M. Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, București, an 2006, p.56

9
CAP AL II-LEA. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE A DREPTULUI DE
PROPRIETATE ȘI A CELORLALTE DREPTURI REALE

Secțiunea I. Acțiunea în revendicare

§1. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate privată.

Chiar dacă există garanţii ale dreptului de proprietate în diverse ramuri ale dreptului, cele
mai multe sunt în dreptul civil. Din punctul de vedere al dreptului civil, mijloacele de apărare a
dreptului de proprietate au fost definite ca fiind „totalitatea acţiunilor în justiţie prin care titularul
dreptului solicită instanţei de judecată să pronunţe hotărâri în scopul de a înlătura orice atingere
sau încălcare a dreptului său”22 fie ca „acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile
aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui.23

Acest capitol este dedicat mijloacelor juridice de apărare a dreptului de proprietate și a

celorlalte drepturi reale, care conform doctrinei se clasifică în mijloare juridice specifice și
nespecifice de apărare a acestor drepturi.24

Voi menționa cu titlu exemplificativ acele mijloace juridice de apărare specifice, și anume,
pe de o parte, acțiunile reale, întemeiate pe dreptul de proprietate privată ori pe dreptul de nudă
proprietate privată, iar pe de altă parte, acțiunea în revendicare întemeiata pe dreptul de proprietate
publică, care reprezintă și ideea centrală a lucrării de față.

Alături de cele expuse anterior, consider oportun a specifica și alte mijloace juridice
specifice de apărare a drepturilor reale principale, și anume acțiunea confensorie prin care se apără
demembrămintele dreptului de proprietate privată, respectiv dreptul de superficie, uz, uzufruct,
abitație și dreptul de servitute; acțiunea negatorie și acțiunea în grănințuire, aspecte ce vor fi tratate
în subsidiar în capitolul consacrat expres acestora.

În doctrina juridică veche, dar şi în cea recentă, s-a încercat definirea acţiunii în revendicare,
pornindu-se de la caracteristicile acesteia. Acţiunea în revendicare a fost definită, în literatura
juridică veche, ca fiind „acţiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere

22
L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 282
23
C. Bîrsan, op.cit., p. 199.
24
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 300

10
înapoi de la cel care îl deţine”25, fie ca „acţiunea prin care o persoană cere în justiţie să i se
recunoască un drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată”26.

“Acțiunea în revendicare conform unui joc de cuvinte deja acceptat în doctrină, joc de
cuvinte cu priză la practicieni, este acţiunea intentată de proprietarul neposesor împotriva
posesorului neproprietar. Se adaugă, în finalul acestei formulări, că acţiunea este intentată în scopul
obligării posesorului neproprietar pârât la predarea în deplină proprietate şi posesie a bunului
revendicat, către reclamantul proprietar neposesor.”27

Însă această definiție suferă anumite critici întrucât art. 563 alin. (1) NCC, prevede că
proprietarul unui bun poate intenta acțiunea în revendicare atât împotriva posesorului, cât și
împotriva unei alte persoane care stăpânește bunul revendicat și ca el are dreptul, dacă este cazul,
la despăgubiri.28

Astfel, “acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut
stăpânirea bunului său, cere restituirea acestui bun de la cel care îl deține fără temei juridic.”29

Precizăm că în cadrul doctrinei s-au aduc critici cu privire la alin. (3) al art. 563 din NCC,
potrivit căruia dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin
recunoscut, aspect asupra căruia doctrina a precizat caracterul inutil și inxact al prevederilor legale,
întrucât dreptul de proprietate se bucură de protecție indiferent dacă este dobândit cu bună sau cu
rea-credință, precum este cazul uzucapiunii extratabulare, aplicabilă dobândirii proprietății unui
imobil neînscris în cartea funciară.30

“În doctrină s-a spus că inserarea acestei prevederi în cuprinsul unui text consacrat acțiunii
în revendicare nu face altceva decât să sublineze faptul că acțiunea în revendicare formulată
împotriva unei persoane care a dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun ca efect al posesiei

25
D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică ĩi practică a dreptului civil român, Tomul III, Partea I, ed. a 2-a, Atelierele
Grafice Socec, București, 1909, p. 264.
26
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Ed. All, București, 1998, p. 61
27
Revista Română de executare silită 2 din 2009, Dumitrache Bogdan, Câteva scurte considerații asupra deprecierii
conceptului de revendicare. Consecințe politice asupra executării silite.
28
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022, Ed. Hamangiu, București
29
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 300
30
E. Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 616

11
de bună-credință urmează a fi respinsă și că, pe altă parte, acest posesor poate intenta o acțiune în
revendicare chiar și împotriva fostului proprietar al bunului.”31

În ceea ce privește caracterele juridice ale acțiunii în revendicare, din însăși definiția ei
antemenționată, rezultă că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie și imprecriptibilă.32

Astfel, acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece ea însoțește, apără și se

întemeiează pe însuși dreptul real de proprietate; este o acțiune petitorie, deoarece tinde să
stabilească direct existența dreptului de proprietate al relamantului, redobândirea posesiei ca
urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acțiuni, și nu în ultimul rând, este de
principiu, imprescriptibilă, trăsătură care rezultă din caracterul perpetuu al dreptului de
proprietate.33

De la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare putem remarca doua excepții:

conform art. 860 alin. (2) NCPC, acțiunea în revendicare a unui bun imobil dobândit prin
adjudecare, în urma executării silite imobiliare, prin licitație publică se prescrie în termen de 3 ani
de la data înscrierii actului în cartea funciară; și art. 572 NCC care prevede că proprietarul unui
teren smuls brusc de o apă curgătoare și alipit la un teren riveran poate să îl revendice de la
proprietarul riveran la care s-a produs alipirea în termen de un an de la data faptului.34

Cu referire la condițiile exercitării acțiunii în revendicare precizăm ca aceasta poate fi

exercitată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.35

De-a lungul reglementării anterioare, în lumina fostului Cod civil, practica judecătorească
a apreciat că reclamantul într-o asemenea acțiune trebuie să fie proprietarul exclusiv al acestui bun
ceea ce înseamnă că acțiunea în revendicare nu ar putea fi intentată de către un proprietar aflat ăn
indiviziune.36

Având în vedere cele relatate anterior, remarcăm o schimbare în reglementarea actuală a

materiei acțiunii în revendicare în ce privește ipoteza copropritetății.

31
E. Chelaru, op.cit., p. 628
32
L. Pop, L.M. Harosa, op.cit., p. 55 și urm.
33
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 302
34
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București
35
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 300
36
Ibidem

12
 În reglementarea anterioară, un coproprietar nu putea formula acțiune în revendicare
considerându-se că aceasta era oportună doar după rezolvarea situaţiei juridice a bunului indiviz
prin partaj, datorită efectului declarativ al partajului consacrat de art. 786 C. civ. din 1864.37

Înainte de a comenta inovaţia în reglementarea acţiunii în revendicare, considerăm utilă o

incursiune în trecutul acestei instituţii de drept civil.

Astfel, în vechea reglementare, majoritatea doctrinei şi practicii judiciare precia că datorită

naturii juridice de act de dispoziţie al acţiunii în revendicare, calitatea procesuală activă aparţinea
tuturor coproprietarilor, doar unul dintre aceştia nefiind îndreptăţit să acţioneze singur, fără acordul
expres al celorlalţi. Refuzul unuia dintre coproprietari paraliza exercitarea acţiunii în revendicare,
fiind necesar în acest caz să se procedeze la sistarea coproprietăţii prin partaj, iar coproprietarul în
lotul căruia cădea bunul indiviz putea să promoveze singur acţiunea în revendicare în calitate de
proprietar exclusiv.38

Ceea ce a reprezentant însă un moment hotărâtor în viziunea majoritară asupra aplicării

regulii unanimităţii în privinţa acţiunii în revendicare a fost Hotărârea din 14 decembrie 2006
CEDO pronunţată în cauza Lupaş şi alţii contra României39, prin care instanţa a constatat încălcarea
art. 6 par. 1 din Convenţie prin aplicarea strictă a regulii unanimităţii în materia acţiunii în
revendicare a unui bun proprietate comună pe cote-părţi, reţinând că "într-adevăr, este suficient să
constate că regula unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe reclamanţi să obţină examinarea
temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe. În realitate, ţinându-se cont de circumstanţele speciale
ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a
identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost
coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, ea reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice
tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize".

37
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2021, p. 61.
38
E. Popa, Acţiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 66-67
39
Publicată în M. Of. Nr. 464 din 10 iulie 2007

13
 În prezent această controversă a fost tranșată prin reglementările legale din materia
coproprietății, mai exact, prin art. 643 NCC, potrivit cu care fiecare dintre coproprietari poate
formula acțiune în revendicare privitoare la bunul comun.40

În orice caz, așa după cum s-a decis în practica judecătorească, acțiunea în revendicare a
unui proprietrar în indiviziune asupra celorlalți proprietari nu poate fi primită, deoarece copărtașii
au drepturi concurente și simultane asupra bunului aflat în coproprietate.41

Deşi aproape toate modificările semnalate pe parcursul acestui studiu au fost prefigurate
înainte de doctrina şi practica judiciară civilă, consacrarea legală a noutăţilor, precum novaţia în
materia acţiunii în revendicare, efectul constitutiv al partajului, reprezintă materializarea intenţiei
legiuitorului în crearea unui echilibrului necesar între realitatea juridică şi norma legală, echilibru
în lipsa căruia nu putem vorbi de securitate juridică.42

§2. Acțiunea în revendicare imobiliară

Spre deosebire de Codul civil din 1864, Codul civil actual sintetizează reglementarea
acțiunii în revendicare în 3 articole, și anume art. 563, 565 și 566. Aceste articole reprezintă dreptul
comun în materie şi sunt situate în Cartea a III-a ("Despre bunuri"), Titlul II ("Proprietatea
privată"), Capitolul I ("Dispoziţii generale"), Secţiunea a 2-a ("Apărarea dreptului de proprietate
privată"), formată din art. 563-566 C. civ.

Specificul acţiunii în revendicare imobiliară constă în faptul că aceasta are ca obiect un bun
imobil.43

În considerarea acestui aspect, de lege lata, acţiunea în revendicare imobiliară este supusă
unui regim juridic diferit faţă de acţiunea în revendicare mobiliară, mai ales în ceea ce priveşte

40
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 303.
41
D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 222
42
Revista Română de Drept al Afacerilor 6 din 2004, Stanca Ioana Alina, Noua fizionomie a coproprietății obișnuite
în lumina dispozțiilor actualului Cod civil
43
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București

14
proba dreptului de proprietate şi modalitatea de soluţionare a acesteia în contextul reglementărilor
de carte funciară.44

Astfel, în cele ce urmează ne vom opri asupra unei scurte analize a probei dreptului de
proprietate deoarece constituie un regim juridic diferit precum am precizat anterior, reprezentând
un punct de interes în materia acțiunii în revendicare imobiliare.

Regula generală (art. 249 C. pr. civ.). La fel ca în orice alt proces civil, şi în cazul acţiunii
în revendicare, sarcina probei revine reclamantului actori incumbit probatio.45

Având în vedere că proba dreptului de proprietate în privinţa unui imobil înscris în cartea
funciară se poate face prin extrasul de carte funciară (art. 565 C. civ.), considerăm că intrarea în
vigoare a efectului constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară [art. 885 alin. (1) C. civ.;
art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011] nu va modifica în mod substanţial sarcina probei în materia
imobilelor înscrise în cartea funciară [art. 15 alin. (3) din Legea nr. 7/1996]. Însă intrarea în vigoare
a unui asemenea efect va reduce în mod semnificativ situaţiile în care proba dreptului de proprietate
se va putea face altfel decât prin extrasul de carte funciară [art. 900 alin. (3) C. civ.].46

Cu privire la caracterele juridice ale acțiunii în revendicare imobiliară menționăm cu titlu

exemplificativ următoarele: acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune reală, petitorie,
imprescriptibilă extinctiv și în realizare.

§3. Acțiunea în revendicare mobiliară

Având în vedere clasificarea duală a acțiunii în revendicare raportat la natura bunurilor vom
aduce în prim plan unele considerații cu privire la acțiunea în revendicare mobiliară.

“În sistemul fostului Cod civil român, acțiunea în revendicare a bunurilor mobile se
deosebea radical de acțiunea în revendicare a bunurilor imobile. În anumite condiții, prevăzute de

44
Revista Română de Drept Privat 3-4 din 2011, Baias Flaviu Antoniu, Ciltea Valentin, Acțiunea în revendicare
imobiliară în contextul reglementărilor de carte funciară
45
G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București,
2012, p. 138;
46
Revista Română de Drept Privat 3-4 din 2011, Baias Flaviu Antoniu, Ciltea Valentin, Acțiunea în revendicare
imobiliară în contextul reglementărilor de carte funciară

15
fostul art. 1909 alin. (1) C.civ., se consideră că se crea în favoarea posesorului bunului mobil o
prezumție absolută-iuris et de iure- de proprietate.”47

Regula ce era formulată de vechea reglementare este aceea că în materia bunurilor mobile,
posesiunea de bună-credință valoarează titlu de proprietate.

Textul acestui articol a fost criticat de-a lungul timpului deoarece evoca anumite
reglementări contradictorii în materia acțiunii în revendicare mobiliară.

“În schimb, se aprecia, atât în literatura de specialitate48, cât și în jurisprudență, că în

sistemul fostului Cod civil se putea intenta cu posibil succes acțiunea în revendicare mobiliară
împotriva fostului dobânditor de rea-credință al bunului, deci a celui ce știa că nu dobândește de la
adevăratul proprietar, împotriva celui ce a găsit bunul ori l-a furat.”49

Observăm însă ca Noul Cod civil român nu aduce vreo modificare cu privire la regimul
juridic al revendicării mobiliare.

Menționăm dispozițiile art. 938 NCC, care prevăd că este de bună-credință cel care, la data
intrării în posesia efectivă a bunului, nu cunoștea și nu trebuia să cunoască, după împrejurări, lipsa
calității de proprietar a înstrăinătorului.50

Având în vedere cele prezentate anterior, concluzionăm că dacă nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile menționate, proprietarul bunului nu va putea intenta acțiunea în
revendicare împotriva pârâtului de rea-credință, deținător al acestuia.51

§4. Efectele acțiunii în revendicare

Reglementarea efectelor acțiunii în revendicare o regăsim într-un singur articol din cadrul
Noului Cod civil, care enumeră în mod precis aceelași trei efecte care au fost prevăzute și în
reglementarea anterioară.

Astfel, art. 566 Cod civil indică că, în principiu, efectele acțiunii în revendicare sunt
următoarele: pârâtul este obligat să restituie bunul; pârâtul va fi obligat să restituie fructe și

47
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 318.
48
Trib. Surpem, s. civ., dec. nr. 144/1982, în C.D. 1982, p. 13
49
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 319
50
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022, Ed. Hamangiu, București
51
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 319

16
producte; eclamantul va fi obligat să restituie cheltuielile necesare pentru perceperea fructelor și
a productelor; restituirea cheltuielilor utile.52

Observăm un element de noutate în actuala reglementare care constă în recunoașterea unui

drept de retenție asupra fructelor sau asupra produselor culese în favoarea pârâtului, ipoteză în care
adevăratul proprietar are a-i restitui acestuia cheltuielile ocazionate de producerea lor.53

Astfel, în cele ce urmează vom analiza succint efectele acțiunii în revendicare.

Cu privire la primu efect, precizăm că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la

despăgubiri, evaluate în raport cu momentul restituirii. Dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost
înstrăinat; de asemenea, în aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a
contravalorii acestora.54

Regăsită sub forma unei reguli general aplicabile în dreptul civil, restituirea bunului se va
face în natură. “Bunul va reveni în patrimoniul reclamantului liber de eventualele sarcini pe care,
în timpul cât l-a stăpânit, pârâtul le-ar fi instituit asupra acelui bun (resoluto iure dantis, resolvitur
ius accipientis).”55

Din moment ce textul citat precizează că pârâtul datorează despăgubiri reclamantului daca
bunul a pierit din culpa sa, aceasta înseamnă că despăguburile nu vor mai fi datorate în ipoteza
pierii bunului fără culpa sa, anume din caz fortuit ori în caz de forță majoră.56

În situația în care bunul a pierit sau a fost înstrăinat, despăgubirea se va acorda pe tărâmul
răspunderii civile delictuale.57

În continuare, vom aduce în prim plan aspectele elementare care privesc restituirea fructelor
și a productelor în cazul admiterii acțiunii în revendicare.

52
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022, Ed. Hamangiu, București
53
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 322
54
Revista Romana de Drept al Afacerilor 12 din 2014, Dobrez Dumitru, Acțiunea în revendicare imobiliară și
acțiuniile confesorii în Noul Cod civil, p. 15
55
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 322
56
Eugen Chelaru, Drepturile reale principale, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 631
57
Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 459.

17
 Înainte de a trece la analiza restituirii fructelor și a productelor în situația admiterii unei
acțiuni în revendicare, consider oportun a realiza o diferențiere între cei doi termeni antementionați.

Astfel, definiția fructelor o regăsim în art. 548 alin. (1) C.civ., care instituie următorul
aspect “Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanța acestuia”58, de unde rezultă că principalul criteriu de determinare și de delimitare față de
producte este însușirea lor de a nu afecta substanța bunului din care rezultă.59

Conform art. 549 C.civ., productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea
sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și alte
asemenea.60

În continuare, preizîm reglementările art. 566 alin. (2) NCC, care statuează că, în cazul
admiterii acțiunii în revendicare, posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat să
restituie, la cererea proprietarului, fructele naturale, civile ori industriale produse de bun până la
înapoierea acestuia cătr proprietar; el va fi ținut să restituie nu numai fructele pe care le-a cules, ci
și pe cele pe care, din neglijența sa, a omis să le culeagă.61

Din cele expuse anterior, tragem concluzia că posesorul de rea-credință sau detentorul
precar va avea obligația de a restitui și acele fructe care au fost produse de bun între momentul
pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în revendicare și momentul
înapoierii efective a bunului revendicat.62

Precizăm că soarta fructelor naturale și industriale va urma regimul restituirii în natură sub
condiția neconsumării acestora de către pârât. În cazul în care acestea nu mai există, se va restitui
contravaloarea lor, calculată la același moment și anume momentul restiturii efective.

Conform reglementărilor în vigoare, productele se cuvin proprietarului, deoarece prin

producerea lor se consumă substanța materială a bunului, astfel că perceperea lor intră pe conținutul
dreptului de dispoziție materială a bunului, iar acest drept aparține întotdeauna proprietarului,

58
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022, Ed. Hamangiu, București
59
Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, 2013, p. 416
60
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022 , Ed. Hamangiu, București
61
Ibidem
62
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 323

18
noțiune pentru care teza a II-a a alin. (1) al art. 566 dispune că pârâtul va fi obligat ca, odată cu
restituirea bunului, să restituie și productele ori contravaloarea acestora, la momentul restituirii.63

Un alt aspect pe care îl regăsim reglementat în prevederile Codului civil relevă restituirea
cheltuielilor făcute de pârât.

Astfel, dispozițiile art. 566 Cod civil având la baza clasica distincție a cheltuielilor, și
anume cheltuieli necesare, cheltuieli utile și cheltuieli voluptuare, reglementează în mod expres
situația acestora pe timpul cât bunul supus restituirii a fost deținut de pârât.

Vom trece în lucrarea de față alineatele relevante ale art. 566 Cod civil care surprind
condițiile esențiale pentru a opera restituirea cheltuielilor făcute de pârât.

Potrivit art. 566 alin. (3) proprietarul va fi obligat, la cererea pârâtului, să restituie acestuia
cheltuielile necesare pe care le-a efectuat asupra bunului; de asemenea, conform art. 566 alin. (4),
în aceleași condiții, proprietarul va fi obligat la restituirea cheltuielilor utile, în măsura în care
acestea au sporit valoarea bunului, dacă prin lege nu se prevede altfel.64

Alineatul (9) al art. 566 C.civ., își găsește aplicabilitatea doar în situația în care cheltuielile
necesare și cele utile nu se concretizează într-o lucrare nouă. În ipoteza contrară a celor prezentate
anterior, ar opera regulile accesiunii imobiliare artificiale.

În continuare, vom trece în lucrarea de față elementele esențiale care vizează dreptul de
retenție al pârâtului, aspect relevant deoarece reprezintă cel din urmă efect al admiterii acțiunii în
revendicare.

Consider oportun a explica în mod succint semnificația dreptului de retenție, făcând

trimitere la sediul materiei care stă la baza definiției.

Astfel, conform art. 2495 NCC, “Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate
să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau,
după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-

63
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 323
64
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București

19
a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Prin lege se pot stabili şi
alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie.”65

În doctrină au fost formulate mai multe definiții ale dreptului de retenție, dintre care se pot
aminti: Dreptul de retenție este un „drept real de garanție imperfect”66 virtutea căruia cel care deține
un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină lucrul
respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care
le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.67

Cu referire la dreptul de retenție al pârâtului în cazul admiterii acțiunii în revendicare, facem

trimitere la reglementările legale ale art. 566 alin. (6) NCC, care recunosc pârâtului un drept de
retenție asupra produselor bunului revendicat până la restituirea cheltuielilor făcute de posesor cu
producerea și culegerea acestora, cu excepția situației în care proprietarul furnizează pârîtului “o
garanție îndestulătoare”, care să asigure restituirea acestor cheltuieli.68

“Din moment ce legea nu distinge, înseamnă că o asemenea garanție poate fi personală ori
reală, supusă condițiilor în care ea poate fi constituită, după natura și obiectul ei.”69

De asemenea, art. 566 alin. (7) NCC, prevede o serie de cazuri în care pârâtul nu beneficiază
de acest drept de retenție, neavând posibilitatea exercitării sale.

Astfel, reiterăm dispozițiile art. 566 alin. (7) NCC care surprind aceste cazuri, și anume:
“dacă bunul în legătură cu care au fost efectuate cheltuielile necesare ori cele utile este un bun
frugifer; dacă intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență ori prin fraudă; dacă
produsele asupra cărora s-ar exercita o retenție sunt bunuri perisabile; dacă produsele asupra cărora
ar urma să se exercite retenția sunt supuse, ca urmare a trecerii unei scurte perioade de timp, unei
scăderi semnificative a valorii lor.”70

65
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București
66
C. Stătescu și C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 428 – 429.
67
Moise în FL. A. Baias, E. Chelaru, R. Constatinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, pp. 2494 – 2495.
68
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București
69
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 323
70
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București

20
Secțiunea a II-a. Acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică

Având în vedere scopul important de satisfacere a unor intere de ordin general, precizăm
că bunurile proprietate publică au un regim juridic deosebit.

Reiterăm cele menționate în secțiunea dedicată în mod expres acesteia întrucât constituie
principalele caracterisitici de diferențiere a proprietății publice față de cea private. Astfel, conform
reglementărilor legale, dreptul de proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Art. 865 alin. (1) NCC, dispune că titularii dreptului de proprietate publică au obligația
apărării ei prin justiție, ceea ce presupune îndatorirea de a lua toate măsurile necesare pentru
apărarea proprietății publice, mai întâi de ordin administrativ, prin cunoașterea exacta a situației
bunurilor care formează obiectul acestui drept, și apoi de ordin judiciar, prin intentarea acțiunilor
în justiție prin care el este apărat.71

“Iar cea mai enegică acțiune civilă de apărare a dreptului de proprietate publică este
acțiunea în revendicare, atunci când bunul se găsește la un terț care îi neagă dreptul și refuză
restituirea lui.”72

O problemă aparte găsim în situația bunurilor care sunt proprietate publică prin destinația
legii.

În acest caz observămun regim juridic diferit al bunurilor, acestea putând să fie atât în
proprietatea publică cât și în proprietate privată. Pentru a înțelege pe deplin cele enunțate anterior,
consider oportun a menționa urmărotul exemplu: un tabloul unic dintr-o colecție de artă care se
regăseste expus într-un muzeu național, ar putea constitui obiectul de interes al unei persoane și să
iasă din sfera proprietății publice, intrând fără drept în sfera dreptului de proprietate privată.

“Într-o asemenea situație, trebuie să se recunoască titularului dreptului de proprietate

publică posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare, pentru a reintra în stăpânirea bunului
său.”73

71
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 330
72
Ibidem
73
Ibidem

21
 Exercitarea dreptului de proprietate publică poate fi realizată fie în mod direct, de către
titulari, fie prin constituirea unor drepturi reale specifice în favoarea unor terţe subiecte de drept,
fie prin închirierea bunurilor care fac obiectul acestei proprietăţi.74

În exercitarea directă a dreptului de proprietate publică statul acţionează ca persoană

juridică civilă. Este motivul pentru care în literatura juridică s-a arătat că exercitarea directă se
poate realiza prin Ministerul Finanţelor, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954.75

Astfel, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate publică, statul și unitățile sale

administrative-teritoriale vor avea calitatea de reclamant într-o acțiune în revendicare întemeiată
pe acest drept.76

Cu privire la caracterele juridice ale acțiunii în revendicare a dreptului de proprietate

publică, amintim următoarele: acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică este o
acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă.

Este o acțiune petitorie, pentru că în cadrul ei se pune în discuție însăși existența acestui
drept; în același timp întemeindu-se pe dreptul real principal de proprietate publică, ea este o
acțiune reală iar cu privire la caracterul imprescriptibil, ca orice acțiune în revendicare constatăm
că și în acest caz beneficiază de imprescriptibilitate aspect care se denotă și din reglementările
legale ale art. 563 alin. (1) NCC.77

La o scurtă analiză a imprescriptibilității constatăm o serie de concluzii. Astfel, acțiunea în

revendicare a dreptului de proprietate publică este impresriptibilă atât extinctiv, situație care
constituie o particularitate, cât și achizitiv.

În susținerea caracterului imprescriptibil achizitiv al acțiunii în revendicare a dreptului de

proprietate publică, întâlnim prevederile art. 930 și următoarele din NCC.

74
Revista Romana de Drept Privat 2 din 2008, Chelaru Eugen, Dreptul real de concesiune, p. 19
75
V. Stoica, op.cit., pp. 432-433.
76
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 331
77
Ibidem

22
 Astfel, acțiunea în revendicare nu ar putea fi paralizată prin invocarea de către pârât a
dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului revendicate prin ucuzapiune, tabulară ori
extratabulară ori a dobândirii proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-credință.78

78
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022, Ed. Hamangiu, București

23
CAP AL III-LEA. ALTE ACȚIUNI REALE DE APĂRARE A DREPTULUI DE
PROPRIETATE PRIVATĂ ȘI A DEZMEMBRĂMINTELOR SALE

Secțiunea I. Acțiunea negatorie

Alături de acțiunea în revendicare care întruchipează în mod neîndoielnic cea mai puternică
și importantă acțiune în justiție prin care titularul își poate apăra dreptul de proprietate privată, în
lumina dispozițiilor atât a fostului Cod civil, cât și a noului Cod civil, se admit și alte acțiuni reale
de care se poate uza o persoană care are un drept de proprietate.

În considerentele expuse mai sus, menționăm următoarele acțiuni reale asupra cărora ne
vom îndrepta atenția realizând o prezentare amănunțită: acțiunea negatorie, acțiunea confesorie și
acțiunea în grănințuire.

Doctrina definea acțiunea negatorie ca “acea acțiune reală prin care titularul dreptului de
proprietate asupra unui bun cere instanței de judecată să stabilească prin hotărârea sa că pârâtul din
acțiune nu este titularul unui drept real, dezmembrământ al proprietății- usufruct, uz, abitație,
superficie, asupra bunului său și să îl oblige la încetarea exercițiului nelegitim al unuia dintre aceste
drepturi.”79

Definiția amintită mai sus își găsește aplicabilitate pe deplin, întrucât prevederile art. 564
alin. (1) statuează următoarele: “Proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei
persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra
bunului său.”80

S-a pus problema determinării motivelor care ar sta la baza apelării la acțiunea negatorie de
către titularul dreptului de proprietate, în detrimentul celeilalte posibilități și anume acțiunea în
revendicare.

Astfel, pe baza studiului realizat putem să deducem o serie de caracteristici determinanți în

vederea optării pentru prevederile legale ale acțiunii negatorii.

Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 324

79

Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București
80

24
 Menționăm că un prim motiv ar fi cela că acțiunea în revendicare presupune anumite
dificultăți procedurale, mai ales pe tărâm probatoriu, iar un alt motiv ar fi faptul că dreptul de
proprietate nu este negat.81 Dimpotrivă, ceea ce se neagă este dreptul real pretins de pârât, pe calea
acțiunii negatorii.82

Asemănarea dintre acțiunea negatorie și acțiunea în revendicare este aceea că, în ambele
acțiuni, reclamantul pretinde că este titularul dreptului de proprietate și solicită instanței să îi
recunoască acest drept.83 O altă asemănare vizează caracterul, astfel și acțiunea negatorie la fel ca
și acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie, care se întemează pe dreptul de proprietate
al reclamantului.

Deosebirea dintre acțiunea negatorie și acțiunea în revendicare este aceea că, în cazul
acțiunii negatorii, „pârâtul nu are stăpânirea materială a bunului aceasta fiind exercitată de către
reclamant, dar pretinde că este titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate; ca urmare,
nu se pune problema restituirii stăpânirii materiale a bunului de la pârât către reclamant.84

Cu privire la caracterul imprescriptibil, acțiunea negatorie este prescriptibilă achizitiv,

aspect prevăzut și de norma legală în vigoare, și anume art. 564 alin. (2) NCC care statueză că
pârâtul poate invoca dobândirea dezmembrământului dreptului de proprietate prin uzucapiune,
dacă aceasta este compatibilă cu dreptul din discuție.85

Secțiunea a II-a. Acțiunile confensorii

Ţinând seama şi de precizările făcute în legătură cu acţiunea în revendicare întemeiată pe

dreptul de proprietate privată, acţiunea confesorie poate fi definită ca fiind acţiunea civilă pusă în
mişcare prin cererea reclamantului, care, pretinzând că este titularul unui dezmembrământ în sens

81
Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu,
București, 2020, p. 369.
82
Ibidem
83
Valeriu Stoica, op.cit., p. 487.
84
Ibidem
85
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 324

25
restrâns al dreptului de proprietate, dar nu are stăpânirea materială a bunului care este obiectul
dezmembrământului, îl cheamă în judecată pe pârât, solicitând instanţei să îi recunoască
dezmembrământul şi să îi restituie stăpânirea materială a bunului, corespunzătoare acelui
dezmembrământ.86

Acţiunea confesorie se aseamănă cu acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de

proprietate privată, singura diferenţă majoră decurgând din natura juridică a dreptului subiectiv
dedus judecăţii, care determină atât specificul dreptului material la acţiune, cât şi particularităţile
acţiunii confesorii ca variantă a acţiunii civile.87

Dispozițile Codului civil român au consacrat câte un text special reglementat pentru
acțiunea confesorie care e menită sa apere dezmembrămintele dreptului de proprietate, cum ar fi:
dreptul de superficie, fiind reglementat de prevederile art. 696 NCC, dreptul de uzufruct (art. 705
NCC) și dreptul de servitute (art. 757 NCC). Putem să observăm că acțiuniile confesorii ale uzului
și abitației, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, nu beneficiază de o reglementare expresă,
urmând a li se aplica prin analogie prevederile de la acțiunea confesorie de uzufruct, întrucât
reprezintă variante ale uzufructului cu o limitare în privința titularilor și a obiectului.

Astfel, în continuare vom analiza în mod succint acțiuniile confesorii aferente dreptului de
superficie, uzufruct, uz, abitație și servitute pentru a sublinia principalele elemente definitorii.

Înainte de a analiza acțiunea confesorie de superficie, consider oportun a prezenta definiția

dreptului de superficie.

Unii autori au considerat că dreptul de superficie este "o modalitate sub care se poate
înfăţişa dreptul de proprietate sau, dacă vrem un alt mod de proprietăţi suprapuse".88 Criticile aduse
acestei opinii au fost numeroase şi pertinente: nu poate fi vorba de o modalitate a dreptului de
proprietate pentru că ar trebui ca bunul, obiect al exercitării dreptului să aparţină mai multor

86
Revista Romana de Drept Privat 4 din 2018, Stoica Valeriu, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor
reale principale, p. 15
87
Ibidem
88
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale
principale, Bucureşti, 1947, p. 376.

26
proprietari, ori, în cazul superficiei, drepturile părţilor au obiecte diferite: un drept de proprietate
asupra terenului, chiar grevat de o "sarcină reală" şi un alt drept de proprietate asupra construcţiei.89

Sediul actual al materiei sunt art. 693-702 noul Cod civil, prevederi care se aplică numai
drepturilor de superficie constituite după intrarea în vigoare a Codului civil, conform art. 68 din
Legea nr. 71/2011.90

Potrivit art. 693 "superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul
altuia, deasupra sau în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de
folosinţă".91

Cu privire la acțiunea confesorie de superficie, în temeiul acesteia “reclamantul care a

pierdut stăpânirea materială a bunului ce face obiectul dreptului său, terenul pe care se află
construcția, plantația ori alte lucrări, pretinde pârâtului care a intra în stăpânirea lor să ii recunoască
dreptul pe care îl are asupra acestor imobile și să îi restituie stăpânirea lor materială.”92

În cele ce urmează vom trece în lucrarea de față cele mai relevamte caracteristici ale acțiunii
confesorii de uzufruct.

Potrivit art. 703 Cod civil, "uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a
culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa".93

Reglementare relativ asemănătoare cu aceea a vechiului Cod civil (art. 517), uzufructul este
un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, cu caracter temporar,
care conferă posibilitatea de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar, împreună cu
prerogativa folosinţei asupra acelui bun, atribute (posesie, folosinţă specifice dreptului de uzufruct)
pe care uzufructuarul le exercită în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul bunului.94

89
Revista Romana de Drept al Afacerilor 9 din 2014, Stanca Ioana Alina, Despre dreptul de superficie în
reglementarea Noului Cod civil, p. 19
90
Pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011
91
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București
92
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 325
93
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu
94
Revista Romana de Drept Privat 4 din 2015, Popa Ioan, Despre uzufructul valorilor mobiliare în viziunea noului
Cod civil, p. 15

27
 Cu referire la acțiunea confesorie de uzufruct, reținem pentru identitate de rațiune aceleași
precizații realizate și cu ocazia prezentării acțiunii confesorii de superficie.

Menționăm însă un aspect particular al acțiunii confesorii de uzufruct care vizează

caracterului prescriptibil. Asfel, fiind un drept esențialmente temporar, această acțiune este
prescriptibilă în termenul de 10 ani prevăzut de dispozițiile art. 2518 pct. 1 NCC, potrivit cu care
se prescrie în 10 ani dreptul la acțiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege
ca fiind imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripție.95

Precum în susținerile prezentate anterior, acțiunea confesorie de uz și acțiunea confesorie

de abitație se completează cu dispozițiile privitoare la dreptul de uzufruct, inclusiv cu cele
privitoare la acțiunea confesorie de uzufruct.

Nu în ultimul rând, vom analiza în mod succint acțiunea confesorie de servitute.

Astfel, dreptul de servitute este, potrivit art. 551 C. civ. unul dintre drepturile reale
principale, iar potrivit art. 755 C. civ., "servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul
sau utilitatea imobilului unui alt proprietar".96

Cu privire la noțiunea acțiunii confesorii de servitute, menționăm faptul că este o acţiune

prin care se solicită instanţei ca, printr-o hotărâre judecătorească, să se recunoască calitatea
reclamantului de titular al unui drept de servitute şi obligarea pârâtului să permită exercitarea
netulburată a acestui drept.97

De asemenea, prevederile art. 757 NCC statuează că dispozițiile art. 696 alin. (1) NCC care
privesc acțiunea confesorie de superficie se aplică în mod corespunzător și în privința acțiunii
confesorie de servitute.

Cu privire la caracterele juridice ale acțiunii confesorii de servitute, aceasta este o acţiune
petitorie, întrucât se pune în discuţie existenţa dreptului de servitute al reclamantului; este o acţiune
reală, întrucât temeiul său este un drept real - dreptul de servitute; acţiunea confesorie de servitute
este prescriptibilă extinctiv deoarece Articolul 757 Noul C. civ. nu face trimitere la dispoziţiile art.

95
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 325
96
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022, Ed. Hamangiu, București
97
Revista Romana de Drept al Afacerilor 12 din 2014, Dobrev Dumitru, Acțiunea în revendicare imobliară și
acțiuniile confesorii în noul Cod civil, p. 16

28
696 alin. (2) Noul C. civ. privind imprescriptibilitatea acţiunii confesorii (de superficie) ceea ce se
coroborează şi cu prevederile art. 2518 pct. 1 Noul C. civ. potrivit cărora dreptul la acţiune privind
drepturile reale care nu sunt declarate de lege imprescriptibile, se prescriu într-un termen de 10
ani.98

Secțiunea a III-a. Acțiunea în grănințuire

În dreptul civil socialist român, mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate şi

a celorlalte drepturi reale sunt foarte numeroase cele mai importante fiind cele care se întemeiază
direct pe dreptul real, menite să-l însoţească, ocrotindu-l în chip nemijlocit.99

Astfel, aceste mijloace de apărare a dreptului de proprietate, precum acțiunea în

revendicare, acțiunea negatorie, acțiuniile confesorii, au fost tratate în capitolele antecedente, în
cele ce urmează ne vom îndrepta atenția asupra acțiunii în grănințuire.

Art. 560 NCC, situat în cadrul dispozițiilor generale aplicabile dreptului de proprietate
privată, prevede că proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănințuire prin
reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare și să suporte, în mod egal, cheltuielile
ocazionate de această operațiune materială.100

Important a nu confunda acțiunea în grănințuire cu grănințuirea, aceasta din urmă

reprezentând o “operațiune de delimitare prim semne exterioare a două proprietăți vecine, ce
aparțin unor titulari diferiți. Dacă între aceșia nu există conflict, ea este o simplă operațiune
materială realizată prin acordul părților. În caz de conflict însă, prin acțiunea în grănințiire se
urmăresc determinarea, prin hotărâre judecătorească, a limitelor dintre proprietăți și stabilirea
traseului real pe care trebuie să îl urmeze titularul.”101

98
Revista Romana de Drept al Afacerilor 12 din 2014, Dobrev Dumitru, Acțiunea în revendicare imobliară și
acțiuniile confesorii în noul Cod civil, p. 16
99
Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Ed. Academiei, Bucureşti,
1978, p. 191;
100
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2022, Ed. Hamangiu, București
101
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 327

29
 Acţiunea în grăniţuire se întemeiază pe dreptul real pe care-l apără, astfel că, din punctul
de vedere al caracterelor sale juridice, ea este o acţiune reală şi petitorie, imobiliară şi
imprescriptibilă, având regulile sale proprii.

Mai departe, vom analiza în lucrarea de față corelația dintre acțiunea în grănințuire și
acțiunea în revendicare, urmând a surprinde principalele elemente definitorii ale fiecărei acțiuni în
parte pentru a înțelege pe deplin cele două concepte.

Acţiunea în grăniţuire se deosebeşte de acţiunea în revendicare întrucât în prima acţiune nu

se contestă dreptul real, ci numai întinderea terenurilor care-i formează obiectul.
La acţiunea în grăniţuire reclamantul pretinde ca prin hotărârea judecătorească să se fixeze în chip
cert întinderea şi limitele dreptului său. Dimpotrivă, în acţiunea de revendicare reclamantul
pretinde direct ca pârâtul să-i restituie o parcelă de teren determinată, al cărei titular susţine că este
el, şi nu pârâtul, care o deţine fără temei juridic. Aşadar, acţiunea în revendicare are drept obiect
soluţionarea unui conflict între părţi care poartă asupra însuşi dreptului de proprietate, pe
când acţiunea în grăniţuire tinde să materializeze pe teren linia de demarcaţie dintre două
fonduri. De aceea, regimul juridic al celor două acţiuni este diferit.102

O altă diferențiere remarcată între cele două acțiuni o reprezintă necesitatea dovedirii
dreptului de proprietate.

Astfel, cu privire la acțiunea în revendicare, reclamantul are obligația de a dovedi dreptul

de proprietate asupra fondului a cărui restituire o cere de la cealalta parte, și anume de la pârât, pe
când în cazul acțiunii în grănițuire putem să concluzionăm luând în considerare practica
judecătorească că această obligație nu îi incumbă reclamantului cu privire la porțiunile de teren
asupra cărora are se stabili hotărnicia.

De asemenea, putem să remarcăm o diferențiere din punct de vedere procedural, cele două
acțiuni taxându-se în mod diferit.

Astfel, în timp ce acţiunea în grăniţuire se taxează ca orice acţiune neevaluabilă în

bani, acţiunea în revendicare se taxează ad valorem.103

102
Revista Romana de Drept Privat 2 din 2015, Corneliu Bîrsan, Acțiunea în grănințuire, p. 16
103
Ibidem

30
 Cu referire la momentul la care acțiunea în grănițuire poate să fie cerută prin acțiune în
justiție, menționăm faptul că această acţiune poate fi intentată mai întâi atunci când nu se contestă
limitele fondurilor aparţinând celor doi titulari vecini, deoarece ea are ca scop tocmai delimitarea
întinderii lor iar în al doilea rând, ea poate fi introdusă atunci când există o asemenea contestare,
delimitarea dintre cele două fonduri urmând a se face de instanţă, prin hotărârea ce o va pronunţa.104

În final, vom trece în lucrarea de față principalele caracteristici ale efectelor acțiunii în
grănițuire.

“Hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparțin părților, nu

și cu privire la însuși dreptul real, astfel că oricare dintre ele poate introduce, ulterior, o acțiune în
revendicare privind suprafața determinată de teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru
judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea de grănițuire.”105

În situația în care grănițuirea a avut loc prin convenția părțior, poate fi constată doar printr-
o acțiune în anulare.

Cu referire la cheltuielile grănițuirii, precizăm prevederile art. 560 NCC care statuează că
aceste cheltuieli vor fi suportate deopotrivă de ambele părți ori în mod egal de toate părțile în
proces, atunci când grănițuirea se face între mai mulți proprietari învecinați.106

Cât priveşte cheltuielile ocazionate de proces, precum şi taxa de timbru, efectuarea

măsurătorilor, onorariul cuvenit expertului etc., legea nefăcând nicio derogare de la dreptul comun,
înseamnă că ele vor fi plătite de partea care a căzut în pretenţii.107

104
Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Bucureşti, 1930, vol. VI, p. 242, nr. 12
105
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 329
106
Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 1 septembrie 2020, Ed. Hamangiu, București
107
Revista Romana de Drept Privat 2 din 2015, Corneliu Bîrsan, Acțiunea în grănințuire, p. 18

31
Concluzii

Pe baza analizei realizate în cadrul lucrării, putem să afirmăm caracterul important al

mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate și a celorlalte dreputuri reale, importanță întărită
și de normele constituționale, alături de care literatura juridică subliniază și existența unui ansamblu
de norme de drept public, interne și externe, ce au scop fie împiedicarea, fie înlăturarea încălcărilor
acestor drepturi.108

Punctul de interes al dreptului civil constituie acele mijloace de apărare a drepturilor reale
principale care pornesc de la trăsătura esențială a raporturilor juridice civile, inclusiv cele
procesuale, de egalitate juridică a părților.109

Astfel, structura lucrării care se axează pe mijloacele de apărare a dreptului de proprietate

și a celorlalte drepturi reale prin intermediul a trei capitole, care se completează cu subcapitole,
surprinde în esență elucidarea tuturor aspectelor care denotă o importanță deosebită și care
conturează instituția acțiunii în revendicare.

De asemenea, în finalul lucrării am trasat în mod concret delimitările dintre acțiunea în

revendicare și acțiunea negatorie, acțiunile confesorii și acțiunea în grănițuire.

Astfel, din paleta largă de posibilităţi de protecţie juridică incluse în conţinutul dreptului de
proprietate privată, dreptul material la acţiunea în revendicare este elementul cel mai des utilizat în
practică. De cele mai multe ori, încălcarea dreptului de proprietate, indiferent dacă are ca obiect un
bun imobil sau un bun mobil, constă în lipsirea proprietarului de stăpânirea materială a bunului.110

În concluzie, în lumina susținerilor prezentate putem să deduce importanța instituților

juridice care au stat la baza lucrării și care au fost consacrate atât în legislația anterioră, cât și prin
prevederile legale de actualitate.

108
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 229
109
Ibidem
110
Revista Romana de Drept Privat 4 din 2018, Stoica Valeriu, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor
reale principale, p. 18

32
Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

1. Dimitrie Alexandresco, Explicaţiune teoretică ĩi practică a dreptului civil român, Tomul

III, Partea I, ed. a 2-a, Atelierele Grafice Socec, București, 1898.

2. Corneliu Bîrsan, ”Drept civil. Drepturi reale principale” în reglementarea noului Cod
civil, Ed. a 4-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2020.

3. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod
civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.

4. Gabriel Boroi, Curs de drept civil. Drepturi reale, Ed. Hamangiu, București, 2013.

5. Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București,
2009.

6. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2021

7. Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Ed.
All, București, 1998.

8. Traian Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1978

9. Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Ed. Universul Juridic, București,

2013.

10. George. N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului.

Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947.

11. Moise în FL. A. Baias, E. Chelaru, R. Constatinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

12. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București,
1996.

33
 13. Liviu Pop, Liviu Marius Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul
Juridic, București, 2006.

14. Eugenia Popa, Acţiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

15. Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed.
Hamangiu, 2013.

16. Constantin Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia
Universitatea din București, 1988.

17. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2021.

18. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2004.

II. Articole și studii de specialitate

1. Baias Flaviu Antoniu, Ciltea Valentin, Acțiunea în revendicare imobiliară în contextul

reglementărilor de carte funciară, Revista Română de Drept Privat 3-4 din 2011.
2. Chelaru Eugen, Dreptul real de concesiune, Revista Romana de Drept Privat 2 din 2008.
3. Chiochina- Barbu Ioan, Jora Cristian, Unele repere privind proprietatea publică, Revista
Dreptul 1 din 2017.
4. Corneliu Bîrsan, Acțiunea în grănințuire, Revista Romana de Drept Privat 2 din 2015.
5. Dobrev Dumitru, Acțunea în revendicare imobiliară și acțiunile confesorii în noul Cod civil,
Revista Romana de Drept al Afacerilor 12 din 2014.

6. Dumitrache Bogdan, Câteva scurte considerații asupra deprecierii conceptului de

revendicare. Consecințe politice asupra executării silite, Revista Română de executare silită
2 din 2009.
7. Popa Ioan, Despre uzufructul valorilor mobiliare în viziunea noului Cod civil, Revista
Romana de Drept Privat 4 din 2015.

34
 8. Stoica Valeriu, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, Revista
Romana de Drept Privat 4 din 2018.
9. Stanca Ioana Alina, Despre dreptul de superficie în reglementarea Noului Cod civil, Revista
Romana de Drept al Afacerilor 9 din 2014.
10. Stanca Ioana Alina, Noua fizionomie a coproprietății obișnuite în lumina dispozițiilor
actualului Cod civil, Revista Română de Drept al Afacerilor 6 din 2004.
11. Ovidiu Ungureanu, C. Munteanu, Conținutul și definiția dreptului de proprietate privată în
lumina noului Cod civil, în R.R.D.P. nr. 3/2013
III. Legislație

1. Constuția României și legislația conexă, 2020, Ed. Universul Juridic.

2. Codul civil. Codul de procedură civilă, Ediție actualizată la 15 februarie 2021, Ed. Hamangiu.

IV. Jurisprudență
1. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 144/1982, în C.D. 1982

35