UNIVERSITATEA ‚‚ SPIRU HARET’’ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

DISCIPLINA - DREPT CIVIL

TEMA: PATRIMONIUL DI DREPTURILE PATRIMONIALE

Coordonator ştiinţific:
Conf. Univ. dr. Mariana Rudăreanu

Absolvent:

Bucureşti
2013
 ,,PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE PATRIMONIALE”

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND PATRIMONIUL

1.1. Noţiunea de patrimoniu.
Caracterele juridice ale patrimoniului
1.2. Funcţiile patrimoniului
1.3. Teorii cu privire la patrimoniu

CAPITOLUL 2. DREPTURILE PATRIMONIALE

2.1. Consideraţii generale privind drepturile patrimoniale
2.2. Noţiunea şi clasificarea drepturilor patrimoniale
2.3. Drepturile reale. Noţiune şi clasificare
2.3.1. Drepturi reale principale
2.3.2. Drepturi reale accesorii
2.3.3. Efectele drepturilor reale: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă
2.4. Drepturile de creanţă. Noţiunea şi caractere juridice.
2.5. Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă
CAPITOLUL3.OBLIGAŢIILE REALE, CATEGORIE INTERMEDIARĂ ÎNTRE
DREPTURILE REALE ŞI DREPTURILE DE CREANŢĂ
3.1. Noţiunea şi clasificarea obligaţiilor reale
3.2. Obligaţiile propter rem
3.3. Obligaţiile scriptae in rem
BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND PATRIMONIUL

Consideraţii generale
Dreptul civil este definit ca acea ramură a sistemului dreptului românesc care
reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.1
Una dintre cele mai importante noţiuni ale dreptului civil este cea de patrimoniu, care are
un sens tehnic şi precis.
Pentru definirea noţiunii de patrimoniu se porneşte de la analiza raportului juridic civil, care
sub aspect structural este alcătuit din trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.2
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice
care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori
de care acestea sunt ţinute să le respecte.
În funcţie da natura conţinutului lor drepturile şi obligaţiile civile se clasifică în
patrimoniale şi nepatrimoniale.
Sunt patrimoniale drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative care au un
conţinut economic, evaluabil în bani.
Noţiunea de patrimoniu, în sensul dreptului civil, se raportează la sfera drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale.

1.1. Noţiunea de patrimoniu. Caracterele juridice ale patrimoniului

1.Precizări preliminare. Noţiunea de patrimoniu are o vechime foarte mare; ea este
întâlnită chiar în Legea celor XII Table.
În dreptul roman erau folosiţi mai mulţi termeni pentru exprimarea ideii de patrimoniu:
familia, pecunia, bona, hereditas, pecunia - familiaquae, patrimonium.3
Termenul "familia", de exemplu, desemna atât totalitatea persoanelor care descind
dintr-un autor comun, dar şi totalitatea bunurilor unei persoane.
Tot aşa cuvântul "pecunia" a desemnat iniţial animalele aparţinând familiei, iar apoi a
fost folosit cu înţelesul de monedă, pentru ca în final să fie utilizat pentru a desemna

1
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi
Presă Şansa S.R.LBucureşti, 1994, p.25.
2
Mariana Rudăreanu, Drept civil. Drepturi reale, vol.I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004,p.9; Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 200, p.1.
3
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale, Bucureşti, 1974, p.11-17.
totalitatea bunurilor aparţinând unei persoane, considerate în expresie bănească (familia
pecuniaquae).
Dar, aşa cum se întâmplă adeseori, suntem în prezenţa unei noţiuni care este întâlnită
şi în alte ramuri ale dreptului. Spre exemplu, în dreptul internaţional public se vorbeşte despre
patrimoniul comun al umanităţii, care are ca obiect resursele naturale ale mării libere.
Este evident că noţiunea de patrimoniu astfel folosită are în vedere totalitatea acestor
resurse care aparţin întregii umanităţi.
Într-o formulare discutabilă şi imprecisă, art. 1 alin. 2 al Legii nr. 107 din 25
septembrie 1996 - Legea apelor, modificata prin Legea nr.112/2006 - prevede că apele fac
parte integrantă din patrimoniul natural.
Dimpotrivă, mult mai clar şi mai exact din punct de vedere juridic, Legea nr. 182 din
20 octombrie 2000, modificata prin Legea nr. 105/2004 consacra termenul de patrimoniului
cultural naţional si prevede că acesta este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau
excepţională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică,
literară, cinematografică etc. (art. 1 alin. 2).
Legea menţionată instituie un regim juridic distinct şi unic pentru bunurile mobile care
fac parte din patrimoniul cultural naţional, indiferent de proprietarul acestora, prin
reglementarea activităţilor specifice de evidenţă, expertizare, clasare, cercetare, depozitare,
conservare, restaurare şi punere în valoare a acestor bunuri.
Fără a face referire la o anumită ramură de drept, observăm că uneori o grupare de
bunuri, de valori care au sau aceeaşi natură sau acelaşi regimjuridic poate fi desemnată prin
noţiunea de fond. Astfel, art. 1 al Legii nr. 18 din 19 februarie 1991 - Legea fondului funciar,
astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997, republicată, dispune că
terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de
domeniul public ori privat din care fac parte constituie fondul funciar al României.
Sau, potrivit reglementărilor cuprinse în Codul silvic 4 şi în Ordonanţa Guvernului nr.
96 din 27 august 1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului
forestier naţional5, toate pădurile de pe teritoriul României, indiferent de forma de proprietate
care se exercită asupra lor, constituie fondul forestier naţional care este supus regimului silvic
reglementat prin această ordonanţă.
Alteori, o grupare de bunuri care au sau aceeaşi natură sau acelaşi regim juridic poate
fi desemnată prin noţiunea de domeniu.
4
Legea nr.26/1996- Codul silvic, pubicată în M.Of., P.I,nr. 93/8.05.1996, cu modificările ulterioare.
5
Republicată în temeiul art.IV din Legea nr.141/1999 pentru aprobarea acestei ordonanţe, publicată în M.Of.,
P.I.nr.335/27.07.1999, cu o nouă numerotare a textelor.
 Spre exemplu, art. 4 din Legea fondului funciar prevede că terenurile pot face obiect al
dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale ce au ca titulari persoane fizice sau
juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat. Domeniul public poate fi
de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine
statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public,
aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Din punctul de vedere al regimului juridic, terenurile din domeniul public sunt scoase
din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar dreptul de proprietate asupra lor este
imprescriptibil (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991).
Dimpotrivă, terenurile din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun,
dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 6 din Legea nr. 18/1991, modificată şi republicată).
Aşadar, patrimoniu, fond, domeniu, sunt noţiuni care, în chip evident, evocă un
ansamblu, o totalitate de bunuri.
Totuşi, pe noi ne interesează noţiunea de patrimoniu. Care este punctul de plecare
pentru a o putea defini astfel cum este ea specifică ştiinţei dreptului civil?
În concepţia profesorului Stătescu, ştiinţa dreptului civil are ca obiect, în ultimă
analiză, cercetarea raportului juridic civil ca relaţie socială reglementată de norma juridică
civilă, privit în elementele sale structurale: subiecte, conţinut, obiect . 6
Conţinutul raportului juridic civil este dat de drepturile subiective şi obligaţiile
corelative care aparţin subiecţilor raportului juridic civil.
Se ştie că drepturile subiective şi obligaţiile corelative pot fi patrimoniale, adică au un
conţinut economic, şi personal-nepatrimoniale, care nu au un asemenea conţinut.
În principiu, drepturile personal-nepatrimoniale privesc subiectele raportului juridic
civil şi de aceea sunt cercetate legate de acestea, fără a fi însă astfel epuizate.
Bunăoară, unele dintre drepturile personal-nepatrimoniale sunt avute în vedere şi în
cadrul altor ramuri ale dreptului privat, cum ar fi: dreptul familiei sau drepturile de creaţie
intelectuală.
Pentru definirea noţiunii de patrimoniu este evident că ne interesează numai drepturile
şi obligaţiile subiective care au o valoare economică, adică cele patrimoniale.
Cercetarea drepturilor subiective patrimoniale şi a obligaţiilor corelative, poate fi
făcută însă în două moduri7.

6
Constantin Stătescu, Drept civil.Persoana fizică.Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagocică, Bucureşti,1970.
7
Traian Ionaşcu, S.Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti,1978,p.13.
 Ele pot fi cercetate separat, unul câte unul, ca aparţinând unui anumit subiect de drept,
deci unui anumit titular. Ele pot fi drepturi reale sau drepturi de creanţă.
Dar, pot fi cercetate şi ca un ansamblu, ca o universalitate juridică ce aparţine unui
subiect de drept, fără a mai avea în vedere identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligaţii în
parte, conştienţi fiind că ansamblul este alcătuit din acestea.
Printr-o asemenea încercare de reunire a tuturor drepturilor subiective cu conţinut
economic şi a obligaţiilor corelative ajungem la o noţiune care realizează sinteza lor, adică la
noţiunea de patrimoniu.
2.Noţiunea de patrimoniu în legislaţia civilă.
În legislaţia civilă română actuala există o definiţie a noţiunii de patrimoniu. Noului
Codului civil român a fost adoptat prin Legea nr.278/2009, iar intrarea sa in vigoare a fost
amanata pana la elaborarea si adoptarea legii de punere in apilcare. Legea nr.71/2011 care
prevede punerea in aplicare a noului Cod Civil a intrat in vigoare la 3 iunie 2011.
Defiitia patrimoniului o gasim in art.31 noul Cod Civil care prevede ca„orice
persoana fizica sau persoana juridica este titulara a unui patrimoniu care include toate
drepturile si datoriile ce pot fi evaluate in bani si apartin acesteia."
Din aceasta definitie rezulta ca ptrimoniul aredoua elemente :
-latura activa-totalitatea drepturilor patrimoniale
-latura pasiva-totalitatea obligatiilor patrimonale
Trimiterea pe care o face Codul civil la toate bunurile ce aparţin debitorului, „prezente
şi viitoare" cu care acesta garantează îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de creditorul său
are în vedere totalitatea bunurilor acestuia, universalitatea lor, privită ca atare. Codul civil se
referă explicit la această noţiune atunci când reglementează separaţia de patrimonii.
Mult mai numeroase sunt referirile la noţiunea de patrimoniu în legislaţia civilă
adoptată în ţara noastră după anul 1950, până la cea mai recentă.
Un prim exemplu în acest sens ni-l oferă Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, care, mai întâi, printre elementele constitutive ale persoanei
juridice menţionează existenţa unui patrimoniu [art. 26 lit. e)].
Apoi, alte texte din acest act normativ fac menţiune despre patrimoniu: art. 2324 alin.
4, prevede că „divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice".
Referiri la noţiunea de patrimoniu găsim în Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990
privitoare la societăţile comerciale, modificată şi republicată. 8 Astfel, art. 143 al legii dispune
8
După republicare, Legea nr.31/1990 a fost modificată şi completată prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri
că administratorii unei societăţi comerciale pot să încheie acte juridice prin care societatea să
dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri
aflate în patrimoniul societăţii a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea conta bilă a
activelor societăţii la data încheierii actului juridic numai cu aprobarea adunării generale
extraordinare a acţionarilor, dată în condiţiile impuse de art. 115 din aceeaşi lege.
Sau, potrivit art. 158 alin. 1, cenzorii unei societăţi comerciale sunt obligaţi, printre
altele, să verifice dacă evaluarea patrimoniului societăţii s-a făcut conform regulilor stabilite
pentru întocmirea bilanţului contabil.
Tot astfel, art. 205 alin. 3 din materia reducerii sau majorării capitalului social vorbeşte
despre reevaluarea patrimoniului societăţii comerciale, după cum textele din materia
dizolvării, fuziunii şi divizării societăţilor comerciale reglementează repartizarea şi lichidarea
patrimoniului acestora în urma dizolvării (art. 230), împărţirea întregului patrimoniu al unei
societăţi care îşi încetează existenţa prin divizare (art. 233), transmiterea universală a patrimo-
niului ca urmare a fuziunii sau divizării societăţilor comerciale (art. 235) etc.
Potrivit art. 121 din Legea nr. 215/2001 privitoare la administraţia publică locală
constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin
domeniului public al acesteia, domeniului ei privat, precum şi drepturile şi obligaţiile cu
caracter patrimonial pe care o asemenea unitate administrativă le poate avea.
De asemenea, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, modificată ulterior prin mai
multe acte normative, prevede că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul
său.

3.Definiţia patrimoniului.
În noul Codul civil român din 2009, intrat in vigoare prin Legea nr.287/2011,
termenul de "patrimoniu" este folosit in art.31 care prevede ca„orice persoana fizica sau
persoana juridica este titulara a unui patrimoniu care include toate drepturile si datoriile ce
pot fi evaluate in bani si apartin acesteia."
În literatura juridică s-a considerat că art. 1718 din vechiul Cod civil de la 1864
reprezintă fie un rudiment de definiţie a noţiunii de patrimoniu 9, fie însăşi noţiunea

pentru accelerarea reformei economice, publicată în M.Of.,nr.236/27.05.1999.

9
Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2001,p.9.
patrimoniului şi universalitatea acestuia, întrucât toate bunurile prezente şi viitoare reprezintă
o abstracţiune, o virtualitate care afectează capacitatea de dobândire, cine se obligă îşi obligă
patrimoniul.10
Unii autori au recurs, pentru a defini noţiunea de patrimoniu şi la un registru contabil,
întrucât întocmai ca şi într-un astfel de registru, într-o rubrică sunt înscrise veniturile, iar în
alta datoriile, sau mai exact un cont curent în care drepturile sunt înscrise la "credit", adică la
rubrica sumelor depuse, iar obligaţiile la ,,debit”, adică la rubrica sumelor retrase, aşa încât
patrimoniul poate fi definit ca expresia contabilă a tuturor puterilor economice aparţinând
unui subiect de drept11.
Simpla evocare a unor menţiuni din legislaţia noastră civilă în vigoare privitoare la
noţiunea de patrimoniu ne conduce în chip netăgăduit la ideea că acesta presupune, prin el
însuşi, o însumare de drepturi şi obligaţii (latura activa si latura pasiva a patrimoniului) cu
conţinut economic ce aparţin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
Cum s-a spus, patrimoniul „nu mai presupune luarea în considerare a drepturilor şi
obligaţiilor concrete pe care subiectul de drept le are la un moment dat, ci ansamblul acestor
drepturi şi obligaţii, privite fără luarea în considerare a individualităţii lor"12. El este
asemănător unui „adevărat recipient, al cărui conţinut poate fi supus unei permanente
fluctuaţii, fără ca existenţa recipientului să fie afectată".13
Aşa fiind, putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică ce aparţin unui subiect de drept.14
Nu este singura definiţie care s-a dat patrimoniului.
Astfel, profesorii Tr. lonaşcu şi S. Brădeanu l-au definit ca „totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi,
aparţinând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă."15
Observăm însă că în dreptul nostru civil drepturile patrimoniale sunt considerate ca
fiind bunuri, în definitiv, toate drepturile şi obligaţiile cu caracter economic se referă la bunuri
corporale sau incorporale sau sunt ele însele bunuri. De aceea, se poate lesne renunţa la
menţionarea lor în definiţia patrimoniului.
Indiferent însă de definiţiile propuse pentru noţiunea de patrimoniu, determinarea cu

10
P.C.Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Editura Eoropa Nova, Bucureşti,1994, p.39.
11
G.N.Luţescu,op.cit.p.21.
12
Constantin Stătescu, op.cit.,p.484.
13
Corneliu Bîrsan, op.cit.,p.6.
14
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I, reeditat, Editura All Beck,
Bucureşti,1996, p.552.
15
Traian. Ionaşcu, S.Brădeanu, op.ci.t,p.13.
exactitate a conţinutului patrimoniului se va contura examinându-se elementele patrimoniului
şi caracterele sale juridice.
4.Clasificarea elementelor patrimoniului.
Cu privire la această problemă este de reţinut, mai întâi, că dacă patrimoniul cuprinde
drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce aparţin unei persoane, deci care pot fi
exprimate în bani, aceasta înseamnă automat înlăturarea din cuprinsul lui a drepturilor
personal-nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la nume, dreptul la onoare, dreptul la reputaţie
etc. împrejurarea că atingerea adusă unui asemenea drept s-ar putea concretiza într-o creanţă
în despăgubiri, adică într-un element activ al patrimoniului nu este de natură să pună în
discuţie această înlăturare. Spre exemplu, atingerea adusă dreptului la onoare al unei persoane
prin afirmaţii calomnioase despre acea persoană poate conduce la obligarea celui care le-a
făcut la plata, către cel al cărui drept subiectiv personal nepatrimonial a fost atins, a unei
despăgubiri16.
În patrimoniul acestei persoane vom găsi dreptul de creanţă împotriva autorului faptei
ilicite, în cuantumul stabilit de instanţă sau de părţi.
Dar această creanţă apare ca urmare a atingerii dreptului personal-nepatrimonial care,
în această calitate, rămâne întotdeauna în afara patrimoniului, aşa cum este cazul tuturor
drepturilor subiective ce aparţin acestei categorii.
În al doilea rând, când vorbim despre clasificarea elementelor patrimoniului, nu avem
încă în vedere nici cunoscuta clasificare a drepturilor subiective patrimoniale în drepturi reale
şi drepturi de creanţă, deşi este evident că acestea dau conţinutul patrimoniului.
În sfârşit, nu avem în vedere, spre deosebire de alţi autori, nici clasificarea bunurilor
care, după părerea noastră, constituie materie de cercetare pentru teoria raportului juridic civil
şi are a fi analizată la obiectul acestuia atunci când se vorbeşte despre obiectul derivat al
raportului juridic civil17.
Dacă drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic îşi pierd identitatea, „se topesc" în
cadrul patrimoniului, nu mai puţin drepturile alcătuiesc ceea ce denumim activul patrimonial,
iar obligaţiile pasivul acestuia.

Deci cuprinsul patrimoniului, ca expresie contabilă, este dat de un activ şi pasivul

corespunzător18.

16
Corneliu Bîrsan, op.cit.p.6.
17
Gheorghe Beleiu, op.cit.,p.98.
18
G.N.Luţescu, op.cit., p.21;Este raţiunea pentru care uneori patrimoniul este definit ca expresiunea contabilă a
tuturor puterilor economice aparţinând unui subiect de drept.
 Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective ce au valoare economică,
deci exprimabile în bani. Astfel, poate fi vorba despre: dreptul de proprietate asupra anumitor
bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra unor bunuri, acestea
ca drepturi reale; dreptul de a se restitui suma împrumutată, dreptul de a folosi bunul
împrumutat de cineva, dreptul de a primi preţul asupra lucrului vândut cuiva, dreptul de a
utiliza energia electrică în urma încheierii unui contract de furnizare a acesteia etc., ca
drepturi de creanţă, sau drepturi personale.
Capitalul reprezintă expresia valorică a unor bunuri ce fac parte din patrimoniul unei
persoane. El poate fi productiv, adică producător de venituri -un imobil care a fost închiriat şi
produce chirii, un număr de acţiuni reprezentând participarea la constituirea capitalului social
al unei societăţi comercial şi care vor produce dividende, un număr de obligaţiuni cumpărate
de la o societate comercială care le-a emis şi care vor produce dobânda, o sumă de bani
împrumutată unei anumite persoane şi care şi ea va produce dobândă, sau neproductiv, cum ar
fi: o bibliotecă de cărţi, un imobil locuit de proprietar etc. Nimic nu împiedică titularul să
schimbe natura acestui capital şi să-l facă din productiv, neproductiv sau din neproductiv,
productiv.
Spre exemplu, la expirarea contractului de închiriere proprietarul nu mai închiriază
imobilul, sau, invers, se hotărăşte să închirieze o parte din imobil pe care el însuşi îl locuieşte.
La rândul lor, veniturile reprezintă resurse periodice care sunt realizate de o anumită
persoană şi care fac să intre în patrimoniul acesteia valori apreciabile în bani.Veniturile pot
avea origine diversă.
De regulă, ele constau în sume de bani obţinute prin exploatarea unui bun productiv,
cum ar fi: chiriile încasate prin închirierea unui imobil, dividendele produse de acţiunile unei
societăţi comerciale, dobânzile unor sume împrumutate, salariul etc. Dar veniturile pot consta
şi în bunuri în natură, cum ar fi: produsele obţinute prin arendarea unei suprafeţe de teren.
Pasivul patrimonial cuprinde datoriile, obligaţiile evaluabile în bani pe care le are o
anumită persoană.
Datoria poate consta în obligaţia de a da, adică de a transmite sau a constitui un drept
real, în obligaţia de a face, adică de a executa o prestaţie pozitivă, sau în obligaţia de a nu
face, adică de a nu face ceva, ceea ce, în lipsa acestei obligaţii, ai fi putut să faci. 19

5.Caracterele juridice ale patrimoniului

Patrimoniul este o universalitate juridică. In noul Cod Civil prin art. 541 alin. 1 a fost
19
Spre exemplu, obligaţia de a nu ridica un zid la o înălţime mai mică decât cea premisă de lege.
consacrata universalitarea de fapt (ansamblul bunurilor care apartin aceleasi persane si au o
destintie stabilita prin vointa acesteia sau prin lege conforma lin.2) si universalitatea de
drept (care contine pe langa elemente active si datorii). Am arătat că patrimoniul cuprinde
drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce aparţin unui subiect de drept, privite însă în
totalitatea lor, fără a ne interesa identitatea fiecărui drept sau identitatea fiecărei obligaţii.
Aceasta înseamnă că patrimoniul apare ca o universalitate juridică, cu două consecinţe:
a) drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt legate între ele, formând un
tot unitar; nu este exclusă nici ipoteza în care patrimoniul să fie format dintr-o grupare de
mase de bunuri, fiecare masă având un regim juridic distinct;
b) drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce alcătuiesc patrimoniul sunt distincte
de universalitate, aşa încât schimbările care se produc în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii
nu pun în discuţie însăşi universalitatea, în ansamblul ei, care există indiferent de mişcările
produse în interiorul ei.
Patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept si de fapt, care
există independent de voinţa titularului ei.
Această trăsătură deosebeşte net patrimoniul de ceea ce se denumeşte uneori
universalitate de fapt. Atunci când vorbim de o universalitate de fapt avem în vedere
împrejurarea în care, prin voinţa titularului - de regulă proprietarul - mai multe bunuri sunt
grupate iar gruparea, în ansamblul ei, primeşte o anumită destinaţie sau este privită ca atare.
Spre exemplu, o persoană decide să vândă biblioteca ce-i aparţine sau s-o doneze cuiva. Se
poate spune că, în această situaţie, biblioteca formează o universalitate de fapt, pentru că nu
interesează individualitatea fiecărei cărţi dintre cele ce-o compun, ci interesează că toate
cărţile formează biblioteca ce aparţine proprietarului ei. În orice caz, ea este un element
component al patrimoniului aceleiaşi persoane. La fel se raţionează pe exemplul unor colecţii
de tablouri, colecţii numismatice sau alte asemenea.
Dimpotrivă, în cuprinsul patrimoniului ca universalitate de drept, elementele
componente - drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic - alcătuiesc o unitate abstractă,
susceptibilă de modificări sau transformări, ce sunt privite prin expresia valorică - bănească -
pe care o au.
De aceea, ca universalitate de drept, spre deosebire de universalitatea de fapt 20,
patrimoniul are un activ şi un pasiv, iar între acestea există o strânsă corelaţie. 21

20
Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000,p.111 şi urm; I.Deleanu,
Fondul de comerţ-consideraţii generale, în Dreptul nr.14/2001, p.73
21
G.N.Luţescu, op.cit.,p.22.
 Cum s-a spus22, „o universalitate de drept se defineşte ca un ansamblu în cadrul căruia
activul corespunde pasivului".

Realtatea patrimoniului - orice persoană are un patrimoniu.

Într-adevăr, calitatea de subiect de drept civil, de participant la raporturile juridice
civile a unei persoane fizice sau juridice se bazează şi pe existenţa unui patrimoniu.
Pentru persoanele fizice acest caracter are valoare de axiomă. Oricât de sărac ar fi
cineva, are totuşi un minimum de bunuri ce-i alcătuiesc patrimoniul.
La rândul lor, persoanele juridice sunt titulare ale patrimoniului necesar îndeplinirii
scopului pentru care au fost înfiinţate, indiferent care ar fi acesta: economic, de binefacere, de
asistenţă mutuală pentru membrii lor, cultural, sportiv etc. De altfel, legea impune existenţa
unui patrimoniu ca una dintre condiţiile esenţiale pentru însăşi existenţa persoanei juridice. 23
Unicitatea patrimoniului. Aceasta înseamnă că fiecare subiect de drept, persoană
fizică sau juridică are un singur patrimoniu, oricât de multe drepturi şi obligaţii ar cuprinde
acesta.
Această trăsătură decurge din unicitatea subiectului care îi este titular.
Fiecare persoană fizică sau juridică poate avea un singur patrimoniu, indiferent de
cuantumul sau întinderea drepturilor care sunt incluse în patrimoniu.
În doctrină, s-a susţinut că teoria patrimoniului unic este depăşită, cu motivarea că în
condiţiile actualelor relaţii economice şi sociale s-a ajuns la o fracţionare juridică a
patrimoniului aproape fiecărei persoane, lucru care se datorează raporturilor complexe care se
creează între subiectele de drept şi care nu mai sunt acelea de la data adoptării Codului
Napoleon.
În acest sens sunt prezentate exemple de fracţionare în mai multe categorii de bunuri ale
patrimoniului unei persoane, cum ar fi: depunerea unor sume de bani la diferite bănci, sume
care nu pot fi urmărite având în vedere secretul depunerilor; participarea unei persoane la
Programul Smart Miles al Companiei Tarom, ea beneficiind de gratuitate în funcţie de numărul
kilometrilor parcurşi cu avioanele acestei companii; participarea la un contract în virtutea
căruia dobândeşte un drept de proprietate într-o anumită cotă a unui complex de vile din
diferite staţiuni din mai multe ţări drept care îi conferă posibilitatea de a folosi în fiecare an, într-
un interval de timp limitat un anumit spaţiu dintre vilele respective.24
22
Corneliu Bîrsan, op.cit.p.289.
23
Art.26 lit.e) din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice. De asemenea, art.19 din Legea
215/2001, privitoare la Administraţia publică locală dispune: comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice
de drept public. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.
24
Betinio Diamant, Caracterul depăşit al teoriei patrimoniului unic, în Dreptul, nr.1/2000, p.116.
 Legea nu permite ca acelaşi subiect de drept să fie titularul mai multor patrimonii.
Faptul că, spre exemplu, în dreptul comercial român este posibilă constituirea unei societăţi
comerciale cu răspundere limitată cu un asociat unic nu trebuie să ne conducă la o altă
concluzie. Astfel, dacă acest unic asociat al unei asemenea societăţi comerciale este o
persoană fizică, aceasta nu înseamnă că respectiva persoană apare ca titulară a două
patrimonii: cel propriu şi cel al societăţii al cărei unic asociat este. În realitate, ea este titulara
unui patrimoniu unic, în care vom găsi dreptul ce-l are asupra părţilor sociale cu care a
contribuit la înfiinţarea unei persoane juridice distincte, însăşi societatea comercială.

La rândul ei, aceasta din urmă are un patrimoniu propriu, ca persoană juridică, distinct
de cel al asociatului unic iniţiator şi constituitor al societăţii25.
Divizibilitatea patrimoniului.
Dacă patrimoniul este unic, aceasta nu înseamnă că el este şi indivizibil, în sensul că
toate componentele sale ar avea unul şi acelaşi regim juridic. Patrimoniul unui subiect de
drept poate fi divizibil în mai multe categorii (conform art. 31, alin.2 noul Cod Civil), grupe
sau mase de drepturi şi obligaţii, fiecare dintre acestea având un regim juridic distinct, în
raport cu scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată.
Orice societate comercială, ca subiect de drept, are un patrimoniu propriu care
cuprinde mai multe mase de bunuri - mobile, imobile, fonduri băneşti, fiecare având un regim
juridic distinct.
Sau o unitate administrativ-teritorială, ca persoană juridică de drept public, are un
patrimoniu propriu, supus şi normelor juridice de drept civil, care cuprinde bunuri ce fac parte
din domeniul public de interes local şi bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia, în
timp ce bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile26, cele
din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede
altfel27.
În cazul persoanelor căsătorite, fiecare dintre soţi poate avea în patrimoniul său atât
bunuri proprii, cât şi bunuri comune.
Astfel, potrivit art. 339 C. Civil , bunurile dobândite in timpul casatoriei legale de
oricare dintre soti sunt la data dobandirii lor bunuri comune in devalmasie ala sotilor ( art. 340
din noul Cod civil enumera categorile de bunuri proprii ale fiecarui sot).
25
B.Diamant, Caracterul depăşit al teoriei patrimoniului, Dreptul nr.1/2000, p.116
26
Art.122 alin.2) din Legea 215/2001
27
Corneliu Bîrsan, op.cit., p.11.
 Fiecare soţ poate avea însă în patrimoniul său şi bunuri proprii, apartenenţa bunurilor
la această masă stabilindu-se după: momentul dobândirii, modul de dobândire, destinaţia
concretă a bunului etc.
În această categorie intră bunurile prevăzute în art. 340 noul Cod Civil.
Urmărirea fiecărei mase de bunuri de către creditorii soţilor se va face, în principiu,
asupra masei de bunuri în legătură cu care s-a născut creanţa, iar în caz de neîndestulare se
poate proceda la urmărirea celeilalte mase.
Astfel, bunurile comune pot să fie urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor.
Conform art. 2324 noul Cod Civil prevede ca bunurile care fac obiectul unei diviziuni a
patrimoniului afectate exercitari unei profesii autorizate pot urmări şi bunurile proprii, însă
numai de creditorii ai caror creante s-au nascut in legatura cu profesia respectiva, insa nu vor
putea urmari celelalte bunuri ale debitorului.
Creditorii personali ai fiecărui soţ nu pot urmări decât bunurile proprii şi, numai în
ipoteza în care acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărţirea bunurilor comune, pentru
satisfacerea creanţelor lor din partea de bunuri cuvenită soţului debitor . Art. 352 din Codul
Civil prevede ca daca datoriile comune nu au fost acoperite prin urmarirea bunurilor omune,
fiecare sot va raspunde solidarcu bunurile proprii, iar sotul care a acoperit datoria are drept de
retentie asupra bunurior celuilalt sot pana la acoperirea integrala a creantelor.
Tot astfel, în caz de acceptare a succesiunii sub beneficiu de inventar (art. 1107 noul
C. civ.), patrimoniul unic al succesorului cuprinde două categorii de bunuri cu regimuri
juridice diferite, anume: masa bunurilor avute până la deschiderea succesiunii şi masa
bunurilor succesorale, cele două mase de bunuri menţinându-se până la lichidarea pasivului
succesoral.
Aşadar, prin acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar nu mai operează
contopirea între patrimoniul defunctului şi cel al succesorului său, iar succesorul va răspunde
pentru datoriile defunctului numai în limitele activului succesoral (intra vires hereditatis).
Aşa cum am mai arătat, patrimoniul unei persoane fizice poate să apară divizat între
mai multe mase de bunuri şi în cazul separaţiei de patrimonii care poate fi cerută de creditorii
succesiunii, care doresc astfel să evite concursul creditorilor succesorului cu privire la
bunurile succesorale.
Prin provocarea separaţiei de patrimonii se înlătură contopirea patrimoniului lăsat de
defunct cu cel al succesorului său, astfel că se creează posibilitatea juridică şi materială pentru
creditorii succesiunii de a se îndestula din bunurile care au aparţinut defunctului.
 Inalienabilitatea patrimoniului - netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice
între vii.
Din moment ce patrimoniul este strâns legat de subiectul de drept căruia îi aparţine, nu
este de conceput transmiterea lui prin acte între vii.
O persoană fizică sau juridică poate transmite, prin asemenea acte, unul sau mai multe
drepturi din cuprinsul patrimoniului ei dar nu însuşi patrimoniul.
După cum s-a spus28, patrimoniul rămâne legat de persoana titularului său atâta vreme
cât acesta este în fiinţă.
Transmisiunea universală a patrimoniului nu poate avea loc decât la decesul unei
persoane fizice sau în momentul reorganizării şi încetării existenţei persoanei juridice.
De la acest principiu există o singură excepţie în privinţa persoanelor juridice, în
sensul că poate opera o transmisiune patrimonială cu titlu universal fără ca persoana juridică
să-şi înceteze existenţa, anume atunci când ea este supusă reorganizării prin divizare parţială.
Într-adevăr, reamintim că într-o asemenea ipoteză, o fracţiune din patrimoniul unei
persoane juridice care-şi menţine fiinţa se desprinde şi se transmite către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel. 29 Suntem deci în prezenţa unei
transmisiuni de patrimoniu cu titlu universal, „între vii", adică între persoane juridice care
„fiinţează" sau care iau astfel „fiinţă".
O aplicaţie practică a acestui principiu general găsim în art. 233 alin. 3 din Legea
societăţilor comerciale - Legea nr. 31/1990 republicată, potrivit cu care o societate comercială
nu-şi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite
către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

1.2. Funcţiile patrimoniului

Construcţia patrimoniului ca entitate juridică distinctă, de sine de stătătoare, nu a fost şi
nu este un scop în sine. Dimpotrivă noţiunea prezintă o deosebită importanţă practică, deoarece
patrimoniul îndeplineşte trei funcţii: constituie gajul general al creditorilor; explică şi face
posibilă subrogaţia reală cu titlu universal; face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu
universal a drepturilor şi obligaţiilor.
Gajul general al creditorilor chirografari
Patrimoniul constituie singura garanţie generală a tuturor creditorilor titularului său. Cu alte
cuvinte, debitorul răspunde faţă de creditorii săi pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are,

28
Corneliu Bîrsan, op.cit., p.12.
29
Gheorghe Beleiu, op.cit.,p.402-415.
cu întregul patrimoniu. Această funcţie a fost instituita de art.1718 C.civ. de la 1864, unde se
dispune: "Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare". Art. 2324 din noul Cod Civil alin. 1 instituie
gajul general a creditorilor chirografari , aşadar, patrimoniul debitorului are, printre altele,
funcţia de garanţie comună şi proporţională a tuturor creditorilor, cu exceptia bunurilor insesizabile.
Expresia de gaj general nu are nimic comun şi nu se confundă cu dreptul de gaj,
garanţie specială a creditorilor gajişti. Dreptul de gaj este un drept real accesoriu dreptului de
creanţă ce conferă titularului prerogative speciale în raport cu acelea recunoscute oricărui
creditor, şi anume: atributul de urmărire şi atributul de preferinţă.
Denumirea de gaj general ne sugerează că, în realitate, nu este vorba de un drept de gaj
propriu-zis, ci de dreptul creditorului de a urmări oricare din bunurile ce se află în patrimoniul
debitorului pentru a-şi realiza creanţele, fără a-l putea opri să le înstrăineze.
Explicaţia rezidă în faptul că dreptul de gaj general nu are ca obiect bunuri individual
determinate şi nu duce la deposedarea debitorului de bunurile sale. El poartă asupra întregului
patrimoniu, ca universalitate. De aceea, schimbările care au loc în conţinutul patrimoniului, nu
afectează existenţa gajului general, chiar dacă îl micşorează, iar actele de înstrăinare încheiate de
debitor cu privire la bunurile sale, fără fraudă, sunt opozabile creditorilor, care nu au dreptul să
le urmărească în patrimoniul terţilor.
Aşadar, debitorul păstrează posesia bunurilor pe care le are în patrimoniu, precum şi dreptul
să le înstrăineze ori să dobândească altele.
Pe cale de consecinţă, creditorul va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul
debitorului în momentul executării silite şi bunurile ce vor intra, între timp, în acelaşi patrimoniu,
până la realizarea integrală a dreptului de creanţă.
Am arătat la caracterele patrimoniului că el este divizibil, între gajul general al creditorilor
şi divizibilitatea patrimoniului există o strânsă interdependenţă. Ori de câte ori patrimoniul unei
persoane este divizat în două sau mai multe grupe de drepturi şi obligaţii, creditorii săi pot urmări
numai acele bunuri care fac parte din grupa sau masa patrimonială în legătură cu care s-au
născut creanţele lor.
Chiar aşa fiind, gajul este şi rămâne general, deoarece poartă asupra unei întregi grupe
patrimoniale, şi este, în acelaşi timp, specializat, fiindcă se limitează doar la activul patrimonial
din aceea grupă. Are loc aşa numita specializare a gajului general al creditorilor.
În afara părţilor (care îşi manifestă voinţa personal sau prin reprezentant) care participă
la încheierea actului juridic şi terţi (persoane total străine de actul juridic) mai există o
categorie de persoane care, deşi nu participă la încheierea actului juridic, nu sunt nici terţi,
actul juridic fiindu-le opozabil, în condiţiile legii şi în funcţie de natura actului juridic. Este
vorba de "avânzii-cauză" printre care se află şi creditorii chirografari (categorie de creditori
care nu beneficiază de o garanţie reală -gaj sau ipotecă - pentru creanţa lor, ci numai de "un
drept de gaj general" asupra întregului patrimoniu al debitorului).
În virtutea acestui drept de gaj general, debitorul este ţinut să garanteze datoria cu
toate bunurile care se află în patrimoniul său, iar, în mod corelativ, creditorul poate urmări
orice bun al debitorului pentru realizarea creanţei sale.
Această funcţie a patrimoniului este consacrată legislativ prin art. 2324 noul C. civ. si
dispune că "bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi şi preţul
lor se împarte prin analogie, afară de cazul în care există între creditori cauze legitime de
preferinţă".
Deci, patrimoniul are funcţia de "garanţie comună şi proporţională" a tuturor
creditorilor.
Mai întâi trebuie subliniat că "dreptul de gaj general" nu se confundă cu "dreptul de
gaj" (garanţie specială a creditorilor numiţi "gajişti" care rezultă din contractul de amanet ).
După cum este cunoscut "dreptul de gaj" este un drept real accesoriu dreptului de
creanţă ce conferă titularului prerogative speciale: dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire.
Gajul implică "deposedarea debitorului" (obiectul gajat - bun mobil -trecând în mâinile
creditorului care, în caz de neplată, poate cere scoaterea lui la vânzare la data scadenţei).
„Dreptul de gaj general" este dreptul care poartă asupra patrimoniului debitorului
(asupra tuturor bunurilor acestuia: mobile şi imobile, prezente şi viitoare), drept care operează
"de jure", indiferent de voinţa celor implicaţi şi, lucru important, este "fără deposedare",
debitorul rămânând în posesia bunurilor sale, putând dispune liber de ele şi având posibilitatea
să aducă orice schimbare în compunerea elementelor patrimoniului său.
De menţionat, însă, că libertatea debitorului de a dispune de patrimoniul său are o
limită, şi anume, obligaţia de a nu încheia acte prin care să-şi micşoreze patrimoniul în
detrimentul creditorilor.
În cazul în care debitorul încheie astfel de acte, creditorul chirografar îşi pierde
calitatea sa de având-cauză faţă de actele încheiate în frauda intereselor sale, el devenind terţ
faţă de aceste acte şi putând înainta acţiunea revocatorie ori acţiunea în declararea simulaţiei
(art. 1289 noul C.civ.).
Dreptul de gaj general nu asigură în cele mai bune condiţii siguranţa recuperării
creanţelor creditorilor chirografari; de aceea creditorii preferă ca plata creanţei să le fie
garantată printr-o ipotecă sau un gaj, evitând astfel să suporte concursul tuturor celorlalţi
creditori.
Dar este de conceput şi o specializare a gajului general, întrucât patrimoniul fiind
divizibil, acesta poate fi divizat în mai multe grupe de drepturi şi obligaţii, 30 aşa încât
creditorii debitorului vor putea urmări numai acele bunuri care fac parte din masa
patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa lor.
Este vorba de aşa-zisa "specializare a gajului general al creditorului", 31 care poate
exista, de exemplu, în cazul soţilor în situaţia separaţiei de patrimonii sau în cazul acceptării
moştenirii sub beneficiu de inventar.
Gajul, rămâne şi în astfel de situaţii, "general" pentru că poartă asupra unei întregi
grupe patrimoniale.
Patrimoniul şi subrogaţia reală cu titlu universal
Subrogaţia reală (singura care interesează în legătură cu patrimoniul constă în
înlocuirea unui lucru cu un altul, a unei valori cu o alta, aşa cum se întâmplă atunci când
preţul obţinut pe un lucru sau bunul cumpărat cu acest preţ ia locul şi poziţia juridică a
bunului înstrăinat. Subrogaţia reală poate fi cu titlu universal sau cu titlu particular.

Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă înlocuirea automată a unei valori cu o alta,
în cadrul unui patrimoniu. Ea poate fi explicată numai prin noţiunea de patrimoniu privit ca
universalitate juridică în cadrul căreia drepturile şi obligaţiile sunt avute în vedere ca valori
legate între ele susceptibile de înlocuire cu alte valori.
Operaţiunea de subrogare reală cu titlu universal nu este reglementată expres de
legislaţia civilă, ea impunându-se prin aceea că asigură conţinutul gajului general al
creditorilor chirografari. Aceştia vor urmări bunurile care se află în patrimoniul debitorului la
data executării creanţei, fără a li se putea opune (de debitor) faptul că aceste bunuri sunt altele
decât cele existente în momentul naşterii datoriei.
Subrogaţia reală cu titlu universal este în raport cu divizibilitatea patrimoniului, în
sensul că înlocuirea valorii ieşită cu valoarea primită se realizează în cadrul aceleiaşi mase de
bunuri.
De exemplu, în cazul soţilor, valoarea care înlocuieşte un bun propriu al unuia dintre
soţi va intra în masa bunurilor proprii ale acestuia, după cum, invers, valoarea de înlocuire a
unui bun comun ajunge tot în masa bunurilor comune. În felul acesta, se păstrează destinaţia
fiecărei mase de bunuri.

30
Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.16.
31
Corneliu Bârsan, op.cit., p.14.
 Tot astfel, în cazul împărţirii unui patrimoniu, dacă bunurile ce-l alcătuiesc nu sunt
partajabile în natură, se ajunge la vânzarea lor, iar preţul obţinut ia locul bunurilor înstrăinate
în patrimoniul respectiv (bunurile indivizibile sunt înlocuite cu sume de bani, pentru că banii
sunt divizibili).
Un alt caz în care operează subrogaţia reală cu titlu universal este cel la care se referă -
ipotetic - art. 20 din Decretul nr. 31/1954, atunci când hotărârea judecătorească declarativă de
moarte este anulată pentru că cel declarat mort este în viaţă.
Cel declarat mort poate cere înapoierea bunurilor sale (art. 20 alin.2 din Decretul nr.
31/1954). Dacă unele bunuri au fost dobândite de terţi de bună-credinţă, prin acte cu titlu
oneros, în patrimoniul celui interesat va intra preţul bunurilor care se va subroga acestora.
Subrogaţia cu titlu particular înseamnă înlocuirea unui bun individual determinat, cu
un alt bun individual determinat. Deci, nefiind vorba de înlocuirea unei valori cu o alta, acest
gen de subrogaţie nu prezintă interes pentru funcţia de subrogaţie reală cu titlu universal.
Subrogaţia cu titlu particular nu operează automat, ci trebuie prevăzută expres de lege
(sunt câteva cazuri, cu totul excepţionale care nu au legătură cu tema funcţiilor patrimoniului).
O discuţie s-a purtat totuşi în literatura juridică în legătură cu subrogaţia reală cu titlu
universal şi fungibilitatea bunurilor (echivalenţa lor cantitativă şi calitativă).
În teoria clasică a subrogaţiei se arată că aceasta (subrogaţia) îşi găseşte temeiul în
ideea de fungibilitate, lucrurile fiind privite, în cuprinsul patrimoniului, ca valori băneşti, nu
în individualitatea lor, ele având astfel calitatea de a fi fungibile, adică putând a fi schimbate
unele cu altele.
În ceea ce priveşte subrogaţia reală, sunt aplicabile două adagii latine care dau contur
acestei instituţii:
- in judiciis universalibus pretium succedit loco rei, et res loco pretii, care exprimă
ideea că o valoare care intră într-o universalitate juridică este de plin drept subrogată celei pe
care o înlocuieşte. Acest adagiu arată, de asemenea, că atunci când se restituie o universalitate
juridică, cel interesat poate cere nu doar lucrurile care şi-au păstrat identitatea lor fizică, ci şi
pe acelea care au luat locul celor înstrăinate;32
- in judiciis singularibus pretium non succedit loco rei nec res loco pretii, care exprimă
o idee (contrară celei precedente), potrivit căreia, dacă nu este vorba de un lucru care face
parte dintr-o universalitate juridică, ci de exercitarea unei acţiuni în restituire privind un bun
determinat, ficţiunea fungibilităţii nu mai operează (nu se mai aplică), şi, în consecinţă,

32
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept.Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia Universităţii Din
Bucureşti, 1988, p.15
suborgarea nu mai poate opera de plin drept.
Avându-se în vedere aceste elemente teoretice referitoare la subrogarea reală, în
literatura juridică s-a susţinut că fungibilitatea, considerată în sens larg, se identifică şi chiar
se confundă cu subrogaţia reală.
Această opinie a fost însă criticată, arătându-se că subrogaţia (nu fungibilitatea) este
însuşirea conform căreia unele bunuri se înlocuiesc cu preţul lor ori cu altele de aceeaşi
valoare într-o universalitate juridică. Fungibilitatea nu se poate confunda cu subrogaţia reală
şi nici nu o poate explica pe temeiul ficţiunii prin care se face abstracţie de caracterul material
al lucrurilor. Esenţa subrogării reale este tocmai nefungibilitatea, pentru că dacă bunurile sunt
fungibile nu se mai ridică problema înlocuirii şi nici a păstrării finalităţii în patrimoniu.
Subrogaţia reală trebuie să fie admisă întotdeauna când este vorba de păstrarea valorii
unui bun supus unei afectaţiuni speciale sau atunci când trebuie asigurată restituirea unei mase
de bunuri. Ea nu operează însă numai la nivelul diferitelor mase de bunuri, atunci când
patrimoniul este divizat astfel, ci şi la nivelul întregului patrimoniu, care nu este supus vreunei
divizări pe temeiul ideii de afectaţiune.
Subrogaţia reală cu titlu universal. Cuvântul subrogaţie înseamnă înlocuire.
În dreptul civil, subrogaţia este de două feluri: personală şi reală.
Subrogaţia personală constă în înlocuirea unuia dintre subiectele raportului juridic de
obligaţii civile cu o altă persoană. Analiza acestei operaţii juridice are loc la materia teoriei
generale a obligaţiilor civile.
Subrogaţia reală este înlocuirea unei valori cu altă valoare, a unui lucru cu alt lucru şi
poate fi: subrogaţie reală cu titlu universal şi subrogaţie reală cu titlu particular.
A. Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă înlocuirea automată a unei valori cu altă
valoare, în cuprinsul unui patrimoniu.
Subrogaţia este cu titlu universal, deoarece suntem în prezenţa înlocuirii unei valori cu
altă valoare, făcând abstracţie de individualitatea lucrului care iese şi a celui care intră, în locul
său, într-un anumit patrimoniu. Ea se produce automat, fără ca o dispoziţie a legii să o
prevadă expres. Explicaţia rezidă în faptul că patrimoniul este o universalitate juridică,
drepturile şi obligaţiile din conţinutul său nefiind privite ut singuli, ci împreună, ca valori
legate între ele, susceptibile de înlocuire cu alte valori, fără ca înlocuirea să afecteze existenţa
acestuia .
Valorile de înlocuire, nou intrate în patrimoniu, vor avea regimul juridic al valorilor
înlocuite.
Subrogaţia reală cu titlu universal este în strânsă legătură cu gajul general al creditorilor.
Având în vedere că debitorul îşi poate înstrăina bunurile pe care le are în patrimoniu, ele nefiind
indisponibilizate, subrogaţia reală cu titlu universal asigură conţinutul gajului general,
valoarea bunului înstrăinat fiind înlocuită cu valoarea primită în schimb. În urma subrogaţiei,
creditorii vor putea urmări bunul concret existent în patrimoniul debitorului lor la data urmăririi.
Subrogaţia reală cu titlu universal este subordonată divizibilităţii patrimoniului. Astfel, în
cazul unui patrimoniu divizat, înlocuirea valorii ieşite cu valoarea primită în schimb se produce în
cadrul aceleaşi mase patrimoniale. În acest fel se asigură menţinerea destinaţiei fiecărei grupe
de bunuri. Astfel, valoarea de înlocuire a unui bun comun al soţilor intră în masa bunurilor
comune, iar valoarea de înlocuire a unui bun propriu al unuia dintre soţi va intra în grupa bunurilor
proprii ale acestuia.
Importanţa practică a subrogaţiei cu titlu universal se relevă şi în cazul împărţirii unui
patrimoniu, precum şi atunci când se pune problema restituirii unui patrimoniu de către
moştenitorii aparenţi.
Aşa, de pildă, în cazul sistării indiviziunii, în ipoteza în care bunurile ce intră în alcătuirea ei
sau unele dintre ele nu pot fi împărţite în natură, se recurge la procedeul înstrăinării lor, iar sumele
de bani obţinute în acest fel, fiind prin excelenţă divizibile, iau locul bunurilor înstrăinate în
patrimoniul respectiv.
După cum este cunoscut, unul din efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarativă de
moarte a unei persoane este restituirea patrimoniului acelei persoane de către moştenitorii săi
prezumtivi. Dacă însă, între timp, moştenitorii prezumtivi au înstrăinat o parte a bunurilor din
acel patrimoniu, cu titlu oneros, unor terţi de bună-credinţă, actele de înstrăinare vor rămâne
valabile, neputând fi anulate sau revocate. Locul lor în patrimoniul de restituit este luat de sumele
de bani primite de către succesorul prezumtiv de la terţii dobânditori.
B. Subrogaţia reală cu titlu particular. Subrogaţia reală cu titlu particular constă în
înlocuirea unui bun individual determinat, cu un alt bun individual determinat, privite izolat, ut
singuli. Spre deosebire de subrogaţia reală cu titlu universal, nefiind vorba de înlocuirea unei
valori cu altă valoare în cuprinsul unui patrimoniu, subrogaţia reală cu titlu particular poate
exista numai dacă este prevăzută expres de lege. Înseamnă că ea nu operează automat.
Enunţăm câteva cazuri:
a) Art.1721 C.civ. prevede: "Când un imobil, recolte, sau alte bunuri mobile vor fi
asigurate în contra incendiului sau în contra oricărui alt caz fortuit, suma ce se va datora de
către asigurător va trebui, dacă nu va fi fost cheltuită în reparaţia obiectului asigurat, să fie
afectată la plata creanţelor privilegiate şi ipotecate, după rangul fiecăreia din ele.
Asemenea se va urma şi cu orice despăgubire va fi datorată de către o a treia persoană
pentru pierderea totală sau deteriorarea obiectului însărcinat de un privilegiu sau ipotecă. "
Noul Cod Civil prin at.2330 a extins acest caz de subrogatie reala cu titlu particular de la
ipoteca la privilegiile si ipoteci.
Din analiza acestui text, rezultă că în situaţia în care un bun ipotecat, gajat sau grevat de un
privilegiu special a fost distrus sau deteriorat de un caz asigurat sau printr-o faptă ilicită,
ipoteca, gajul sau privilegiul special se strămută de drept asupra sumei de bani primită sau cuvenită
cu titlu de indemnizaţie de asigurare sau, după caz, asupra despăgubirii primită sau datorată de
autorul prejudiciului.
Acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular este prevăzut de lege în vederea apărării
intereselor creditorilor cu garanţii reale. Aceasta pentru motivul că orice drept real se stinge
prin distrugerea sau pieirea bunului care face obiectul său. Aşadar, dacă un bun ipotecat, gajat sau
grevat de privilegiu special piere sau este distrus, dreptul real accesoriu se stinge. Ar urma astfel
ca creditorul ipotecar, gajist sau privilegiat să fie prejudiciat, intrând în categoria creditorilor
chirografari, prin stingerea garanţiei sale reale. El ar fi lipsit de atributele de urmărire şi
preferinţă, fiind ameninţat de concursul celorlalţi creditori şi de o eventuală insolvabilitate a
debitorului.
b) În conformitate cu prevederile art.12 alin.4 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor, în cazul schimburilor de terenuri, fiecare teren primit în schimb va avea
situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor şi sarcinilor legal
constituite anterior;
c) Art.28 alin.2 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică
dispune că dreptul de ipotecă şi privilegiul special imobiliar care grevează un imobil expropriat se
strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite potrivit procedurii şi în condiţiile prevăzute de
această lege.
Transmisiunea universală şi cu titlu universal constă în transmisiunea de la o persoană
la alta a unui întreg patrimoniu ori a unei părţi (sau fracţiuni) dintr-un patrimoniu.
Aceste operaţiuni juridice nu pot fi concepute decât în cadrul noţiunii de "patrimoniu"
(aşa cum a fost definit mai sus) în care se reflectă unitatea activului şi pasivului, care aparţin
şi formează patrimoniul unui subiect de drept.
Am arătat mai sus, când ne-am referit la caracterele juridice ale patrimoniului că unul
din aceste caractere îl constituie netransmisibilitatea sa prin acte între vii. Deci, transmiterea
universală sau cu titlu universal a patrimoniului nu este posibilă decât pentru cauză de moarte.
Astfel, la decesul unei persoane fizice ori în caz de reorganizare a unei persoane juridice, toate
drepturile şi obligaţiile care au aparţinut acestora se transmit altui subiect de drept.
 Obiectul transmisiunii îl constituie aşadar, chiar patrimoniul persoanei ca
universalitate juridică, nu drepturi şi obligaţii privite izolat. 33 Dacă patrimoniul se transmite în
întregime unui succesor, avem de-a face cu o transmisiune universală, iar dacă mai mulţi
succesori primesc anumite cote-părţi din patrimoniu, operează o transmisiune cu titlu
universal.
Atât succesorul universal, cât şi cei cu titlu universal dobândesc atât activul, cât şi
pasivul patrimonial, între cele două feluri de transmisiune a patrimoniului neexistând vreo
deosebire de natură calitativă, ci doar de natură cantitativă.
Când se transmite un anumit bun de la o persoană la alta, ca, de exemplu, printr-un
contract de vânzare-cumpărare sau donaţie, avem de-a face cu transmisiunea unui drept
individualizat, ceea ce înseamnă că operează o transmisiune cu titlu particular (care nu
interesează din punct de vedere al funcţiilor patrimoniului).
Transmisiunea universală şi cu titlu universal constă în transmiterea de la o persoană la
alta a unui patrimoniu în întregul său ori, după caz, a unei cote părţi sau fracţiuni matematice
dintr-un patrimoniu. În lipsa conceptului de patrimoniu ca entitate juridică distinctă, asemenea
transmisiuni ar fi imposibil de explicat.
Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu,
nefracţionat de la o persoană la altă persoană. Astfel, în cazul decesului unei persoane, întregul
patrimoniu succesoral poate fi cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie
universală legală sau testamentară.
De asemenea, transmisiunea universală intervine şi în situaţia reorganizării persoanelor
juridice prin absorbţie sau fuziune, când întregul patrimoniu al persoanei juridice absorbite
este preluat de persoana juridică absorbantă sau, după caz, patrimoniile persoanelor juridice care
fuzionează se transmit la persoana juridică ce se înfiinţează cu acest prilej.
Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată a întregului
patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane sau în desprinderea unei părţi
dintr-un patrimoniu pentru a reveni altei persoane.
În cazul persoanelor fizice, transmisiunea cu titlu universal are loc numai la decesul lor, în
situaţia când patrimoniul succesoral este dobândit pe cote-părţi de către doi sau mai mulţi moştenitori
legali sau testamentari cu vocaţie universală. Este întâlnită şi la persoanele juridice cu prilejul
reorganizării lor prin divizare totală sau parţială.
Aşa cum pe drept cuvânt s-a arătat, între cele două feluri de transmisiune a patrimoniului nu
există deosebire sub aspect calitativ, în ambele cazuri, obiectul transmisiunii este patrimoniul sau o
33
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.18
fracţiune dintr-un patrimoniu, adică o universalitate sau cotă-parte dintr-o universalitate, alcătuită
din activ şi pasiv.
Ele se deosebesc exclusiv din punct de vedere cantitativ sau valoric. Prin transmisiune
universală se dobândeşte totalitatea valorilor active şi pasive care alcătuiesc întregul patrimoniu,
iar prin transmisiunea cu titlu universal se dobândeşte doar o fracţiune, o cotă-parte matematică, din
aceste valori.

1.3. Teoriile despre patrimoniu

Precizări prealabile. Explicarea noţiunii de patrimoniu şi a caracterelor care îl definesc şi
particularizează ca entitate juridică distinctă a constituit o preocupare a literaturii de
specialitate.
Evoluţia concepţiilor despre patrimoniu a fost strâns legată de fazele şi etapele de
dezvoltare a societăţii omeneştimoderne şi contemporane. Două teorii sau concepţii au fost
reţinute de doctrina juridică: teoria personalistă a patrimoniului sau patrimoniului-personalitate şi
teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune.
Aceste două teorii pot fi considerate clasice, fiecare având neajunsurile sale. De aceea, în
ce ne priveşte, aşa cum vom arăta, apreciem că există sau poate fi elaborată şi împărtăşită şi o a
treia teorie, mixtă sau eclectică.
Teoria personalistă sau a patrimoniului - personalitate. Teoria a fost elaborată în
spaţiul doctrinei juridice din Franţa, fiind acceptată, fără rezerve, până la sfârşitul secolului al XLX-
lea.
Potrivit acestei teorii, patrimoniul ar constitui unul dintre atributele personalităţii
umane.34 Ba mai mult, s-a afirmat că patrimoniul este emanaţia personalităţii umane şi expresia
puterii juridice cu care este investită orice persoană. Aşadar, patrimoniul este strâns legat de
persoana fizică.
Datorită legăturii dintre patrimoniu şi persoana fizică, patrimoniul ar avea, potrivit
acestei concepţii, următoarele caractere sau trăsături specifice:
 numai persoanele pot avea un patrimoniu;
 patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine, fiind inalienabil;35
 persoana poate avea numai un singur patrimoniu, care este unitar şi indivizibil.
Această construcţie juridică a corespuns pe deplin realităţilor şi intereselor economice
existente înainte de sfârşitul secolului al XLX-lea, când întreprinderile aveau forma

34
Mariana Rudăreanu, op.cit., p.19
35
Ovidiu Ungureanu, Drepturi reale, Editura Rosetti, Bucureşti,2001, p.16
întreprinderilor individuale şi a societăţilor de persoane.
Caracterul indivizibil al patrimoniului a constituit explicaţia şi fundamentul posibilităţii
angajării răspunderii nelimitate a întreprinzătorilor, cu întreaga lor avere, faţă de creditorii
întreprinderii, fără a fi limitată la capitalul acelei întreprinderi sau, după caz, la părţile sociale
ale cosocietarilor. Numai în aceste condiţii, deţinătorii de capital financiar erau dispuşi să
acorde credite diferiţilor întreprinzători.
Revoluţia industrială accentuată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a generat
procesul obiectiv de concentrare a capitalurilor.
Urmare a acestui fapt devin tot mai numeroase întreprinderile de capital sub forma
societăţilor anonime, pe acţiuni. Specificul societăţilor anonime constă în aceea că, la
înfiinţarea şi funcţionarea lor, identitatea şi calităţile cosocietarilor nu au nici o importanţă. Ba mai
mult, adeseori, ei nici nu se cunosc.
Capitalul societăţii este constituit din acţiuni liber cesibile sau transmisibile. Răspunderea
acţionarilor este limitată doar la valoarea acţiunilor pe care le deţin din capitalul societăţii.
În aceste condiţii, regula indivizibilităţii patrimoniului şi caracterul său unitar nu mai
corespundeau realităţii şi nevoilor social-economice.
Admiterea divizibilităţii patrimoniului determinată de limitarea răspunderii acţionarilor,
la început propusă, a sfârşit prin a fi proclamată şi susţinută de doctrina juridică. Regula
diviziunii patrimoniului a permis astfel crearea condiţiilor pentru toate persoanele de a participa,
în calitate de acţionari, cu părţi sau valori din patrimoniul lor, la două sau mai multe societăţi
comerciale, ştiind că răspunderea, faţă de creditorii fiecărei societăţi, este limitată doar la
întinderea aportului la capitalul social.

În concluzie, pe plan practic, teoria patrimoniului-personalitate a ajuns la rezultate

dăunătoare. Este motivul pentru care în dreptul francez au fost elaborate procedee de ocolire a
principiului indivizibilităţii patrimoniului, printre care cel mai important este procedeul ficţiunii.
Conform acestui procedeu "întrucât patrimoniul unei persoane nu poate fi divizat, se vor
crea atâtea persoane câte mase de bunuri distincte se doreşte a se avea. Aceste persoane nu se vor
naşte şi nu vor trăi decât în scopul de a susţine un patrimoniu. Dacă un comerciant vrea să
desfăşoare două activităţi comerciale şi să afecteze fiecăreia numai o parte din averea sa, va
crea două persoane juridice".
În acest fel, va realiza ceea ce a dorit: "alături de patrimoniul său civil, el va avea, în
fapt, unul sau mai multe patrimonii comerciale".
Teoria patrimoniului - scop sau de afectaţiune. Datorită inconvenientelor sale practice,
în unele ţări europene ale căror coduri civile au fost adoptate în ultimii ani ai secolului al XIX-lea
sau în secolul nostru, teoria patrimoniului-personalitate a fost abandonată, fiind înlocuită cu teoria
patrimoniului - scop, în care se susţine existenţa patrimoniului ca universalitate de drepturi şi
obligaţii, independent că aparţine sau nu unei persoane.
Teoria patrimoniului - scop sau de afectaţiune a fost elaborată în dreptul german, fiind
preluată şi de doctrina juridică din alte ţări şi chiar în cea franceză. Potrivit acestei teorii, ideea că
numai persoanele pot avea patrimoniu, nu este riguros exactă, deoarece patrimoniul există ori de
câte ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop, fără ca pentru existenţa lui să fie nevoie
de crearea unei persoane juridice.
Noţiunea de persoană sau de personalitate juridică şi noţiunea de patrimoniu trebuie
separate. Personalitatea juridică nu se confundă cu patrimoniul, care trebuie să rămână ceea ce este:
o universalitate de drepturi şi obligaţii afectate unui scop comun.36
Aşa se explică faptul că una şi aceeaşi persoană poate avea două sau mai multe
patrimonii, un patrimoniu general şi unul sau mai multe patrimonii speciale. Existenţa fiecărui
patrimoniu este dependentă de scopul, de afectaţiunea pe care persoana respectivă a dat-o unei
anumite mase din bunurile sale. În conţinutul său vor intra şi datoriile născute în legătură cu
bunurile în cauză şi cu realizarea scopului căruia ele au fost şi sunt afectate.
În concluzie, unitatea drepturilor şi obligaţiilor nu depinde de apartenenţa lor la o anumită
persoană, ci de ideea de scop sau afectaţiune. Orice universalitate de drepturi şi obligaţii
patrimoniale reunite între ele printr-o legătură intelectuală, afectate fiind unui scop comun, poate
constitui, aşadar, un patrimoniu independent cu o existenţă separată de patrimoniul general şi de
celelalte patrimonii speciale, fiecare cu activul şi pasivul său, ale aceleaşi persoane.
Teoria corespunde realităţilor şi nevoilor practice ale economiei de piaţă tot mai
complexe, permiţând lărgirea posibilităţilor întreprinzătorilor de a participa cu acţiuni sau părţi
sociale la mai multe societăţi comerciale, însoţită de limitarea răspunderii pentru datoriile
fiecărei societăţi la capitalul afectat activităţii acesteia.
Cu toate acestea, teoria este criticabilă deoarece ignoră cu desăvârşire existenţa persoanei
ca subiect de drept. Deşi patrimoniul nu poate fi confundat cu capacitatea de folosinţă, totuşi, în
mod necesar, el trebuie să aparţină unei persoane.

Numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii. Drepturile şi obligaţiile sunt de

neconceput fără a aparţine unui subiect de drept.
Or, pornind de la această concepţie, se consideră că persoanele juridice sunt simple
36
Mariana Rudăreanu, op.cit., p.19
patrimonii impersonale, care nu aparţin nimănui, ci scopului, afectaţiunii sau destinaţiei pentru
care au fost constituite.
Teoria mixtă sau eclectică. Apreciem că ambele teorii expuse mai sus prezintă, pe lângă
indiscutabile avantaje, şi importante neajunsuri. Acesta este motivul pentru care în literatura
noastră juridică au fost formulate tendinţe care ne permit să afirmăm posibilitatea admiterii şi
construcţiei unei alte teorii, preluând unele dintre elementele ce alcătuiesc conţinutul celorlalte
două concepţii.
Astfel, din teoria patrimoniului - personalitate trebuie reţinute afirmaţiile că patrimoniul
aparţine obligatoriu unei persoane şi că orice persoană are un singur patrimoniu. Unicitatea
patrimoniului nu exclude divizibilitatea lui. De asemenea, raportându-ne la teoria patrimoniului
de afectaţiune, este necesar să reţinem şi ideea de scop sau afectaţiune, pentru a demonstra că
patrimoniul unei persoane fizice sau juridice, deşi unic, poate fi totuşi divizat.

CAPITOLUL 2
DREPTURILE PATRIMONIALE
2.1. Consideraţii generale cu privire la drepturile patrimoniale
Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ al
raportului şi, corelativ, din obligaţiile subiectului pasiv al aceluiaşi raport.
Aceste drepturi sunt, în majoritate, drepturi patrimoniale care au un conţinut
economic, dar şi drepturi personale nepatrimoniale, care sunt indisolubil legate de persoană şi
nu au un caracter economic.
De subliniat că tot drepturi patrimoniale sunt şi drepturile cu conţinut economic ce
aparţin autorului de opere ştiinţifice, literare, muzicale, artistice sau inventatorului, în privinţa
operei sale.
Toate drepturile cu caracter economic, considerate - faţă de subiectul căuia îi aparţin -
ca o totalitate (masă), împreună cu bunurile la care aceste drepturi se referă, ca şi totalitatea
obligaţiilor ce incumbă persoanei respective alcătuiesc "patrimoniul".
Patrimoniul este deci totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, a
bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini
este destinat să le satisfacă.
Drepturile civile patrimoniale se împart în două mari categorii (în funcţie de
opozabilitatea lor): drepturi reale şi drepturi de creanţă; între aceste două categorii
intercalându-se o altă categorie de drepturi, intermediară, a căror opozabilitate este mai
restrânsă decât a drepturilor reale, dar mai extinsă în raport cu drepturile de creanţă.

2.2. Noţiunea şi clasificarea drepturilor patrimoniale

Conţinutul concret al patrimoniului este alcătuit din drepturile şi obligaţiile patrimoniale

care aparţin unei persoane determinate.
Noţiune:
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conţinut economic, fiind
evaluabile în bani.
Clasificare
Drepturile patrimoniale se împart în două mari categorii:
 drepturi reale
 drepturi de creanţă.

2.3. Drepturile reale. Noţiune şi clasificare

Deniţia drepturilor reale
Drepturile reale -jus in re - sunt acele drepturi subiective civile în virtutea cărora titularul
lor poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără
a fi necesară intervenţia unei alte persoane.37
Dimpotrivă, toţi ceilalţi sunt obligaţi să nu facă nimic, adică să se abţină de la orice

37
Corneliu Bârsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, Drept civil . Drepturi reale, Editura Institutului
European, Iaşi, 1997, p.17; Mariana Rudăreanu, op.cit, p.20; Corneliu Bârsan, op.cit., p.19
acţiune, prin care ar împiedica exerciţiul liber şi deplin al acestor drepturi de către titularii lor.
Pentru a pune în evidenţă împrejurarea că în cazul drepturilor reale titularul exercită
direct şi nemijlocit anumite prerogative asupra bunului care apare ca obiect al dreptului său, în
literatura juridică mai veche s-a spus uneori că dreptul real creează un raport nemijlocit între
om şi lucru38.
Astăzi doctrina este unanimă în a considera că dreptul real este un raport între
oameni, cu privire la lucruri.
Numai astfel se poate recunoaşte caracterul social al raportului juridic civil care
priveşte un drept real.
Aşa fiind, dreptul real presupune stabilirea unui raport juridic privitor la un bun
determinat între una sau mai multe persoane ca subiect activ al raportului juridic şi toate
celelalte persoane nedeterminate ca subiect pasiv, care au obligaţia generală negativă de a nu
face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real de către titularul său.39
Nu se poate nega faptul că această construcţie are un caracter abstract. Ce înseamnă
„toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat"? Că suntem tot timpul în raporturi
juridice cu privire la bunurile asupra cărora avem un drept de proprietate - spre exemplu, cu
toate subiectele de drept de pe pământ? Şi apoi, ce conţinut economic are „obligaţia generală
negativă" ce revine acestui subiect pasiv al raportului juridic ce poartă asupra unui drept real?
Evident zero.
Dar numai printr-o asemenea construcţie abstractă se poate da caracter social acestui
raport juridic.
Căci atunci când cineva aduce atingere exerciţiului prerogativelor dreptului real de
către titularul său nu se „individualizează" în cadrul raportului juridic ce priveşte un drept
real, ci se naşte un nou raport juridic - un raport juridic obligaţional, un drept de creanţă - pe
temeiul căruia titularul dreptului lezat - creditor - va pretinde celui care i-a „atins" dreptul real
- debitor, să-l despăgubească, adică să repare atingerea adusă. Faţă de toate celelalte persoane
nedeterminate subzistă obligaţia generală negativă de care aminteam mai sus.
Caracterele juridice ale drepturilor reale
1. Drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes
Drepturile reale, al căror prototip este dreptul de proprietate, sunt drepturi absolute
opozabile "erga omnes" (tuturor) care îndreptăţesc pe titularii lor să exercite şi să obţină
realizarea atributelor corespunzătoare privitoare la un lucru, fără intervenţia activă a altor

38
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 526.
39
Corneliu Bârsan, op.cit., p.19
persoane care, ca subiecte pasive, sunt obligate numai de a nu face nimic de natură a stânjeni
exercitarea acestor atribute de către titularii dreptului real.40
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil, în temeiul căruia, titularul său,
determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte persoane revenindu-le obligaţia,
generală şi negativă, de a nu face nimic de natură să-i aducă atingere.41
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:
• numai titularii lor sunt determinaţi ca subiecte active ale raporturilor juridice în al căror
conţinut intră, titularii obligaţiei corelative fiind constituiţi din toate celelalte persoane, ca subiect
pasiv nedeterminat;
• obligaţia corelativă acestor drepturi are întotdeauna acelaşi conţinut: îndatorirea ce
revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil de a nu face nimic de natură să împiedice
titularii drepturilor să-şi exercite prerogativele ce formează conţinutul acestor drepturi;
• drepturile absolute sunt opozabile tuturor erga omnes - în sensul că toată lumea este
ţinută să respecte prerogativele pe care titularii lor le au.
2. Drepturile reale au un caracter perpetuu sau limitat.
Drepturi reale cu caracter perpetuu sunt proprietatea şi servituţile.
Drept real cu caracter limitat, de obicei la viaţa beneficiarului, este uzufructul. Astfel
uzufructul, uzul şi abitaţia sunt drepturi viagere când titularul lor este o persoană fizică sau au o
durată limitată în timp la cel mult 30 ani când titularul lor este o persoană juridică.
3. Drepturile reale sunt limitate ca număr.
Din punct de vedere numeric se afirmă adeseori că drepturile reale sunt limitate ca
număr, în timp ce drepturile de creanţă sunt nelimitate. Într-adevăr, pe lângă contractele
reglementate de lege - aşa-numitele contracte numite, părţile pot imagina raporturi juridice
obligaţionale sub forma contractelor nenumite.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere că un raport juridic obligaţional, adică un
drept de creanţă se poate naşte din orice faptă a omului cauzatoare de prejudicii, adică din
fapte ilicite, sau din anumite situaţii care conduc la crearea unui dezechilibru patrimonial -
cum ar fi: îmbogăţirea fără temei legitim, şi impun restabilirea echilibrului iniţial.
Observăm că într-adevăr, drepturile reale sunt limitate ca număr în legislaţia civilă,
dar numai la un moment dat. Nimic nu împiedică legiuitorul să reglementeze noi drepturi

40
Vasile Pătulea, Dreptul de proprietate, vol.I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p.22
41
Mariana Rudăreanu, op.cit., p.20
reale, cum ar fi, spre exemplu, dreptul de concesiune42, sau anumite drepturi de folosinţă, ca
drepturi reale.
Clasificarea drepturilor reale
În dreptul civil român drepturile reale se clasifică în:
- drepturi reale principale
- drepturi reale accesorii.
2.3.1. Drepturi reale principale
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare în
raport cu alte drepturi reale sau drepturi de creanţă

.
Categorii de drepturi reale principale
Ca principiu, sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele acestuia.
Totuşi, înfăţişarea drepturilor reale principale în dreptul civil în vigoare este mult mai
complexă.
Astfel, din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil, dreptul de proprietate
poate fi: drept de proprietate publică ce aparţine, în regim de drept public, statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale şi drept de proprietate privată ce poate aparţine oricărui
subiect de drept.
Art.551din noul Cod Civil prevede drepturile reale
- dreptul de proprietate
- dreptul de administrare;
- dreptul de concesiune;
- dreptul de folosinţă.
- dreptul de uzufruct;
- dreptul de uz;
- dreptul de abitaţie;
- dreptul de servitute;
- dreptul de superficie.
2.3.2. Drepturile reale accesorii

42
Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în M. Of., P I., nr. 459/30.11.1998.
 Drepturile reale accesorii sunt afectate garantării unor drepturi de creanţă şi, în
consecinţă, existenţa lor depinde în mod direct şi nemijlocit de existenţa dreptului pe care-l
garantează.
Aşadar, drepturile reale accesorii sunt accesorii pe lângă drepturile de creanţă.
Legislaţia civilă română în vigoare reglementează ca drepturi reale accesorii pe lângă
un drept de creanţă: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj şi privilegiile.
Dreptul de ipotecă constă în garanţia constituită titularului său - creditor ipotecar,
asupra unui bun imobil proprietatea debitorului, sau asupra dreptului de uzufruct cu privire la
un imobil ce aparţine acestuia, de a se îndestula cu preferinţă şi în mâna oricăruia s-ar găsi
bunul la momentul executării, din valoarea bunului, în cazul în care debitorul nu-şi
îndeplineşte, la scadenţă, obligaţia asumată.
Dreptul de gaj constă în garanţia recunoscută de debitor creditorului său de a putea să
execute, la scadenţă, un bun mobil din patrimoniul debitorului, sau prin reţinerea, sub
controlul justiţiei, în proprietate a acelui bun în contul creanţei neexecutate, sau prin vânzarea
acestuia, tot sub controlul justiţiei şi îndestularea cu preferinţă faţă de creditorii chirografari,
din preţul astfel obţinut.
Privilegiile, numeroase şi reglementate atât în Codul civil, cât şi în alte acte normative
speciale, reprezintă anumite clauze legale de preferinţă pe temeiul cărora, date fiind calitatea
şi modul în care s-a născut creanţa, creditorii pot obţine plata datoriei cu preferinţă înaintea
altor categorii de creditori, chirografari sau chiar titulari de anumite garanţii reale.
O garanţie care se situează la limita garanţiilor reale 43 este dreptul de retenţie,
nereglementat ca atare de legislaţia noastră civilă, dar recunoscut atât de practica judiciară, cât
şi de doctrină. Pe temeiul dreptului de retenţie debitorul obligaţiei de restituire a unui bun are
posibilitatea să refuze executarea acesteia până când titularul bunului care pretinde restituirea
nu-i va plăti eventualele cheltuieli pe care el Ie-a făcut cu conservarea, întreţinerea sau
îmbunătăţirea bunului în cauză.

2.3.3. Efectele drepturilor reale: dreptul de urmărire şi derptul de preferinţă

Din punct de vedere al efectelor, în cazul drepturilor reale sunt întâlnite două efecte
specifice: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire este posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a
43
C.Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Editura Institutul european, laşi, 1997, p.
21.
pretinde restituirea bunului de la orice persoană la care acesta s-ar afla.44
Sau într-o altă definiţie dreptul de urmărire este posibilitatea recunoscută titularului unui
drept real de a căuta, identifica şi pretinde restituirea bunului său din stăpânirea oricui s-ar
găsi în mod nelegitim, pentru a-şi restabili, astfel, dreptul ce-i aparţine, în plenitudinea
atributelor recunoscute de lege. Aşa, de exemplu, dacă un bun a fost pierdut sau furat, proprietarul
are dreptul să pretindă restituirea lui de la orice persoană, nu numai de la găsitor sau de la
autorul furtului.
Un alt exemplu este acela dacă un debitor, care a garantat restituirea unei sume împrumutate
printr-o ipotecă ar înstrăina bunul imobil ipotecat şi nu şi-ar executa, de bună voie, obligaţia de
restituire a sumei împrumutate, creditorul ipotecar poate urmări imobilul şi în mâinile noului
proprietar, cerând scoaterea lui în vânzare silită, pentru ca din preţul obţinut să-şi satisfacă dreptul
său de creanţă pe care îl are contra debitorului.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea conferită de dreptul real titularului său de a fi
satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi.
De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit de un drept de gaj care îl garantează,
titularul dreptului real de garanţie are posibilitatea de a-şi satisface creanţa înaintea altor creditori,
care nu au garantată creanţa lor printr-un drept real accesoriu.
În cazul în care ar exista concurs între titularii mai multor drepturi reale, urmează să se
vadă care dintre ei şi-a făcut mai întâi opozabil dreptul faţă de terţi, prin îndeplinirea formelor
de publicitate imobiliară, întrucât acesta va avea dreptul de preferinţă faţă de ceilalţi conform
regulii exprimată în adagiul qui prior tempore potior jure.
Ni se pare însă că şi aici lucrurile nu sunt aşa de nete şi trebuie nuanţate.
Să presupunem că A este titularul dreptului de proprietate asupra unui bun, care a
intrat fără temei în stăpânirea lui B; A doreşte să redobândească bunul proprietatea sa. Ce va
putea face A, din punct de vedere juridic, în ipoteza în care B refuză înapoierea de bunăvoie a
bunului? Va trebui să intenteze o acţiune în revendicare împotriva lui B în care va trebui să
dovedească dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu; odată această dovadă făcută, B va
fi obligat de instanţă să-i restituie bunul. Se poate spune oare că A a urmărit bunul şi că a
beneficiat de dreptul de preferinţă asupra bunului respectiv? Nu, el pur şi simplu a dovedit că
este proprietar şi că, aşa fiind, cel ce-i deţine bunul fără drept trebuie să i-l restituie.
Să admitem acum că A are o creanţă împotriva lui B, garantată cu o ipotecă asupra
unui imobil proprietatea lui B, ipotecă înscrisă în registrul de publicitate imobiliară.

44
Mariana Rudăreanu, op.cit., p.21
 Până la scadenţă B vinde imobilul ipotecat; la scadenţă el nu plăteşte datoria către A,
astfel că acesta va urmări bunul ipotecat în mâinile noului proprietar pe temeiul dreptului său
de ipotecă, îl va scoate în vânzare în condiţiile stabilite de lege şi se va îndestula din preţ, cu
preferinţă faţă de creditorii chirografari ai proprietarilor.
lată de ce am fi tentaţi să spunem că, în realitate, dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă operează în privinţa drepturilor reale accesorii pe lângă drepturile de creanţă –
ipoteca, gajul, privilegiile, nu şi în privinţa drepturilor reale principale.

Apărarea drepturilor reale

Drepturile reale sunt apărate prin acţiuni reale care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti de la locul situării imobilului -forum rei sitae - conform prevederilor art.13 Cod
procedură civilă.

2.4.Drepturile de creanţă. Noţiune şi caractere juridice

Definiţia drepturilor de creanţă

Dreptul de creanţă - jus in personam - este acel drept subiectiv civil în virtutea căruia
subiectul activ - creditorul - poate pretinde subiectului pasiv - debitorul - să dea, să facă sau să
nu facă ceva.12
Într-o altă definiţie, drepturile de creanţă sunt acele drepturi subiective patrimoniale în
virtutea cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a
pretinde subiectului pasiv, numit debitor, persoană determinată, să dea (dare), să facă (facere) sau
să nu facă (non facere) ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat.
Aşadar, pentru a fi realizate, drepturile de creanţă presupun, de regulă, intervenţia
debitorului, care este o persoană determinată.

Caracterele juridice ale drepturilor de creanţă

a) Dreptul de creanţă este un drept relativ
Dreptul de creanţă este un raport juridic între două subiecte determinate de la început;
atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinate.
 Obligaţia corelativă dreptului de creanţă poate consta în:
• a da - aut dare;
• a face - aut facere;
• a nu face - aut non facere.
Din punct de vedere al obligaţiilor corelative, spre deosebire de dreptul real căruia îi
corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu se aduce atingere exercitării libere şi depline
al acestui drept, în cazul dreptului de creanţă îi corespunde întotdeauna o obligaţie civilă
concretă a subiectului pasiv, care constă în a da, a face sau a nu face ceva concret.
Spre deosebire de drepturile reale care sunt absolute, fiind opozabile "erga omnes",
drepturile de creanţă sunt drepturi relative, fiind opozabile doar "inter partes".
Cu alte cuvinte, dreptul de creanţă este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
b) Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr
În timp ce drepturile reale sunt limitate (numeric) şi prevăzute în legislaţia civilă,
drepturile de creanţă sunt nelimitate (nimic nu împiedică, însă, pe legiuitor să reglementeze
noi drepturi reale).
Altfel spus, drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, izvorul acestora putând fi un act
juridic sau un fapt juridic.
c) Dreptul de creanţă nu dă naştere dreptului de urmărire şi dreptului de preferinţă
Fiind un drept relativ, dreptul de creanţă nu produce cele două efecte specifice, dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă, întâlnite în cazul drepturilor reale.

Apărarea drepturilor de creanţă

Apărarea drepturilor de creanţă se face prin acţiuni personale care se introduc, în
principiu, la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază debitorul -forum rei -.

2.5. Comparaţie între drepturile reale şi de creanţă

Orice comparaţie presupune evidenţierea asemănărilor şi a deosebirilor dintre categoriilor
enumerate mai sus.
Asemănări
• ambele drepturi sunt drepturi patrimoniale;
• ambele drepturi isi au izvorul in acte dau fapte juridice stricto sensu;
• la ambele drepturi sunt cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
 Deosebiri
Drepturile reale sunt drepturi absolute, fiind opozabile tuturor, deoarece le corespunde
obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a le aduce atingere. Drepturile de
creanţă sunt drepturi relative, întrucât sunt opozabile doar subiectului ori subiectelor pasive
determinate care au o obligaţie concretă să dea, să facă sau să nu facă ceea ce ar fi putut face dacă
nu s-ar fi îndatorat.
Pornind de la caracterul lor diferit, între cele două categorii de drepturi patrimoniale pot fi
sesizate importante deosebiri, după cum urmează:
a) Din punct de vedere al subiectelor
• la dreptul real este determinat numai subiectul activ, subiectul pasiv fiind nedeterminat;
• la dreptul de creanţă este determinat atât subiectul activ, creditorul, cât şi subiectul
pasiv, debitorul.
b) Din punct de vedere al obligaţiei corelative
• dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură să
aducă atingere exerciţiului dreptului de către titularul său;
• dreptului de creanţă îi corespunde obligaţia subiectului pasiv, determinat, debitorul, de a
da, a face sau a nu face ceva.
Dreptul de creanţă, având caracter relativ, conferă titularului său doar posibilitatea de a
pretinde debitorului şi numai lui, executarea obligaţiei. Aşa, de pildă, vânzătorul unui bun
poate pretinde plata preţului, în exclusivitate, de la cumpărător, chiar dacă între timp acesta din
urmă a transmis bunul respectiv la o terţă persoană.
Obligaţia de a nu face, deşi este întâlnită atât în cazul dreptului real cât şi în cazul dreptului
de creanţă nu are acelaşi conţinut.
A nu face, în cazul dreptului real înseamnă obligaţia generală ce revine tuturor de a nu face
nimic de natură a stânjeni exerciţiul acestui drept.
A nu face, în cazul dreptului de creanţă înseamnă obligaţia ce revine debitorului de a nu
face ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o astfel de obligaţie.
c) Din punct de vedere al numărului lor
• drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind indicate expres de lege.
• drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, părţile prin acte juridice putând da naştere la
orice drept de creanţă. Ba mai mult, ele se nasc şi din orice fapte juridice, licite sau ilicite, adică
din acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se
produc în temeiul legii, cum sunt: plata nedatorată, sustragerea de bunuri, distrugerea de bunuri etc.
d) Din punct de vedere al efectelor
 • numai în cazul drepturilor reale sunt întâlnite două efecte specifice: dreptul de urmărire
şi dreptul de preferinţă.
e) Din punct de vedere al modului în care sunt apărate
• drepturile reale sunt apărate prin acţiuni reale;
• drepturile de creanţă sunt apărate prin acţiuni personale.
Deosebirile prezentate, aparent esenţiale, îşi au limitele lor.
Mai întâi, este de observat că titularul dreptului real nu poate opune dreptul său tuturor
decât sub formă negativă, în sensul că toţi sunt obligaţi să-i respecte dreptul, dar nimeni nu are
vreo obligaţie pozitivă în legătură cu acest drept.45
În al doilea rând, afirmaţia că dreptul real este absolut pe când cel de creanţă este
relativ trebuie nuanţată. într-adevăr, dreptul de creanţă este relativ în sensul efectelor sale
obligatorii; dreptul la care dă naştere poate fi exercitat de către creditor, iar obligaţia trebuie
executată de către debitor. Dimpotrivă situaţia juridică creată între părţi este opozabilă erga
omnes, în sensul că nimeni'nu poate să stânjenească în vreun fel exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor.
Este vorba aici despre clasica distincţie din materia efectelor contractului între
relativitate şi opozabilitate .46
În al treilea rând, să presupunem că fiind vorba despre un drept real - spre exemplu,
dreptul de proprietate, cineva aduce o atingere dreptului proprietarului; bunăoară acel cineva
produce o stricăciune bunului în discuţie.
Într-o asemenea situaţie se va crea un nou raport juridic, obligaţional de această dată,
adică un drept de creanţă, în sensul că proprietarul va putea cere despăgubiri de la autorul
atingerii dreptului său. El este creditorul obligaţiei de despăgubire iar cel care i-a atins dreptul
debitorul aceleiaşi obligaţii. Subzistă însă obligaţia generală negativă a tuturor celorlalte
persoane ne-determinate, menţinându-se caracterul absolut al dreptului real, opozabil erga
omnes.
Să presupunem acum că cineva este creditorul obligaţiei asumate de o altă persoană de
a-l transporta într-un anumit loc.
Suntem în prezenţa unui drept de creanţă, cu obligaţia corelativă. Un terţ împiedică pe
debitor să-l transporte pe creditorul acestei obligaţii, ceea ce conduce la crearea unui
prejudiciu pentru creditor. Terţul a ignorat obligaţia negativă de a nu stânjeni exerciţiul
dreptului creditorului, care, ca situaţie juridică este opozabilă erga omnes. Consecinţa? Se
45
Corneliu Bârsan, op.cit., p.21
46
I. Deleanu, Opozabilitatea - Consideraţii generale, Dreptul nr. 7/2001, p. 87 şi urm., în special p. 91-95.
naşte un nou raport juridic, tot obiigaţional, pe temeiul căruia terţul va fi ţinut să-l
despăgubească pe creditorul împiedicat în exerciţiul dreptului său.
În sfârşit, este de reţinut că opozabilitatea în materia drepturilor reale impune uneori
îndeplinirea anumitor forme de publicitate, cum ar fi: publicitatea transmisiunilor imobiliare
sau publicitatea ipotecilor.
e) Din punct de vedere al duratei
-drepturi reale perpetuue
-drepturi reale de creanta sau temporare

CAPITOLUL 3
OBLIGAŢIILE REALE, CATEGORIE INTERMEDIARĂ ÎNTRE
DREPTURILE REALE ŞI DREPTURILE DE CREANŢĂ

Precizări prealabile
 În general, se admite că la limita dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă se
situează două categorii juridice intermediare, anume: obligaţiile reale de a face - obligaţiile
propter rem şi obligaţiile opozabile terţilor - obligaţiile scriptae in rem.
Credem că, din punctul de vedere al clasificării drepturilor subiective patrimoniale în
drepturi reale şi drepturi de creanţă, tot ca o categorie intermediară situată între acestea două
pot fi considerate şi drepturile de creaţie intelectuală.47
Desigur că, spre a evita orice confuzie, nu pierdem din vedere nici un moment că
drepturile de creaţie intelectuală sunt situate şi la graniţa dintre drepturile patrimoniale şi cele
personal-nepatrimoniale, deoarece prezintă trăsături specifice ambelor categorii. Nu mai
puţin, considerăm că trăsăturile patrimoniale ce le caracterizează sunt de natură să le situeze şi
la limita dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă.
3.1. Noţiunea şi clasificarea obligaţiilor reale
Obligaţiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară între drepturile reale şi
drepturile de creanţă şi constau în anumite îndatoriri, prevăzute expres de lege sau convenţia
părţilor, a căror existenţă este determinată, de regulă, de stăpânirea unui lucru.48
Caracteristica acestor obligaţii este aceea că au o opozabilitate mai mare decât drepturile
de creanţă, dar mai restrânsă decât drepturile reale.
Obligaţiile reale sunt :
-obligaţiile propter rem
-obligaţiile scriptae in rem.

3.2. Obligaţiile propter rem

Obligaţiile propter rem, cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face, sunt
îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau convenţia părţilor.
Într-o altă definiţie, obligaţiile propter rem sau ob rem, sunt îndatoriri pozitive (de a
face) sau negative (de a nu face) care "decurg din stăpânirea unor bunuri" şi "obligă numai în
legătură cu acele bunuri, adică propter rem". Fiind accesorii ale stăpânirii unui anumit bun, ele se
transmit o dată cu bunul, fără a fi nevoie de nici o formalitate specială de transcriere, înscriere sau
întabulare. Din definiţiile date rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.
În ce priveşte sfera obligaţiilor propter rem, în doctrina juridică s-au exprimat două
opinii: una restrictivă, conform căreia obligaţiile reale sunt accesorii exclusiv drepturilor reale;
alta extensivă, potrivit căreia aceste obligaţii sunt accesorii stăpânirii unor bunuri, chiar dacă cel

47
Corneliu Bârsan, op.cit., p.24
48
Mariana Rudăreanu, op.cit., p.24
care exercită stăpânirea nu este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real.
Fără îndoială că cele mai multe obligaţii propter rem sunt accesorii unui drept real. De
aceea, se poate afirma că ele sunt reversul medaliei drepturilor reale.

Drepturile reale conferă titlurilor o sumă de prerogative şi avantaje, iar obligaţiile propter
rem sunt sarcini care grevează şi chiar limitează aceste drepturi. Dar indiferent de faptul că
sunt sau nu accesorii drepturilor reale, aceste obligaţii sunt prevăzute de lege sau stabilite prin
acte juridice pentru raţiuni bine determinate, cum ar fi: utilizarea completă a unui bun,
exploatarea raţională sau conservarea unor calităţi ale unor bunuri importante; existenţa şi
desfăşurarea raporturilor de bună vecinătate dintre proprietarii unor bunuri; protecţia unor bunuri
de importanţă naţională etc.
Aceste obligaţii apar ca un accesoriu al unui drept real şi urmează soarta juridică a
acestuia (ca orice accesoriu), transmiţându-se odată cu acesta.
Izvorul obligaţiilor propter rem îl constituie legea sau voinţa subiectelor de drept.
Exemple de obligaţii propter rem care-şi au sursa în lege sunt destul de numeroase.
1. Obligaţiile propter rem legale
a)Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr. 18/1991
republicată si modificata prin Legea 247/2005,49 care impune tuturor deţinătorilor de terenuri
agricole obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului,
care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.50
Astfel, potrivit art. 75, proprietarii de terenuri care nu îşi îndeplinesc obligaţiile
prevăzute la art. 74 vor fi somaţi în scris de către primăriile comunale, orăşeneşti sau
municipale, după caz, să execute aceste obligaţii. Persoanele care nu dau curs somaţiei şi nu
execută obligaţiile în termenul stabilit de primar, din motive imputabile lor, vor fi sancţionate,
anual, cu plata unei sume de la 50.000 la 100.000 lei/ha, în raport cu categoria de folosinţă a
terenului.
b) Obligaţiile prevăzute de art.16 alin. l-2 din Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi
a protecţiei vânatului în sarcina deţinătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare,
cum sunt: să permită exercitarea vânătorii şi aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului; să permită
deplasarea instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti provizorii; să ia măsuri pentru protecţia
vânatului şi a mediului său de viaţă etc.;51
49
Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi repuplicată în temeiul art. VII din Legea nr. 169/1997,
puclicată în M. Of. nr. 299/27.11.1997
50
Art.8 şi art.10 din O.G. nr.97/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier
naţional
51
Corneliu Bârsan, op.cit., p.21
 c) Potrivit art. 34 din Legea nr. 107/1996 în zonele în care albiile râurilor sunt
amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări,
obligaţia de întreţinere, reparare sau refacere a acestora, ca şi de întreţinere a albiilor din zona
amenajată, a cuvetelor şi a malurilor, revine celor care au în administrare sau în exploatare
lucrările respective;
d) Potrivit art. 8 şi 16 alin. 1 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, autorităţile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum şi
titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din acest patrimoniu au
obligaţia de a le proteja împoriva oricăror acte (comisive sau omisive), care pot duce la
degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora. Cei care deţin
cu orice titlu astfel de bunuri, pentru care s-a declanaşt procedura de clasare, au obligaţia să
permită examinarea bunurilor respective de către experţi acreditaţi,
e) Obligaţia de grăniţuire reglementată de art. 560 noul C.civ., unde se dispune: "Orice
proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile
grăniţuirii se vor face pe jumătate";
f) Obligaţia de a contribui la cheltuielile de întreţinere şi construire a zidului comun
prevăzută de art.656 noul C.civ., care dispune: "Reparaţiunea şi reclădirea zidului comun
sunt în sarcina tuturor devălmaşilor şi în proporţie cu dreptul fiecăruia ";
g) Obligaţiile reglementate în 607 noul Codul civil ca fiind servituti naturale sau servituti
legale: servitutea distanţei plantaţiilor, servitutea negativă de vedere, servitutea de scurgere a
apelor naturale, servitutea de trecere sau a locului înfundat, obligaţiile reale accesorii dreptului de
uzufruct: obligaţia de a face inventarul şi a constata starea imobilelor; obligaţia de a face reparaţiile
de întreţinere; obligaţia de a achita sarcinile anuale ale fondului; obligaţia de a contribui la
plata datoriilor etc.
2. Obligaţiile propter rem convenţionale
Obligaţiile propter rem convenţionale se nasc din acordul de voinţă. Aşa cum s-a arătat în
literatura de specialitate, o astfel de obligaţie este aceea pe care "şi-o asumă proprietarul unui
fond aservit, cu ocazia constituirii unei servituti de trecere, de a efectua lucrările necesare
exerciţiului normal al servitutii ", prin derogare de la prevederile art.620 C.civ.
Această obligaţie este propter rem, deoarece se va transmite, ca un accesoriu a fondului
aservit, la toţi dobânditorii succesivi, fără a fi necesară o nouă convenţie în acest sens şi fără nici o
altă formalitate.
Naşterea de obligaţii propter rem prin convenţia părţilor este posibilă şi în cazul
constituirii altor servituti. Astfel, art.622 noul C.civ. prevede că părţile pot conveni, prin titlul de
constituire a unei servituti sau ulterior, ca lucrările necesare pentru exercitarea acesteia să se
facă pe cheltuiala proprietarului aservit, în caz contrar, aceste lucrări cad în sarcina proprietarului
fondului dominant.
Subliniem însă că obligaţiile convenţionale propter rem corelative unei servituti sunt
întotdeauna pozitive, adică de a face, spre deosebire de cele izvorâte din lege, care pot fi pozitive
(facere) sau negaţive(non facere).
Tot obligaţii propter rem convenţionale sunt spre exemplu:
a) obligaţiile corelative dreptului de creanţă pe care îl are constructorul pe terenul
altuia, proprietarul la care se referă art. 494 din Codul civil neputând fi altul decât cel actual;
b) obligaţiile care decurg din raporturile de vecinătate, potrivit cărora vecinii sunt
reciproc îndatoraţi, pe temeiul unei garanţii de bună vecinătate, să nu-şi cauzeze prejudicii, iar
atunci când asemenea pagube s-au produs fără culpă, repararea lor se face potrivit regulilor
răspunderii civile obiective, pe temeiul ideii de garanţie;
c) interdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobile de natura celor la care se
referă art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, modificata prin Legea 247/2005 (terenurile
atribuite în anumite condiţii nu pot fi înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi de la
începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii) sau art. 9 alin. 8 din
Legea nr. 112/1995 (apartamentele dobândite în anumite condiţii nu pot fi înstrăinate 10 ani
de la data cumpărării);
d) obligaţia dobânditorului ulterior al unui imobil de a se asigura chiriaşilor evacuaţi o
locuinţă corespunzătoare, întrucât odată cu imobilul a fost transmisă şi sarcina care îl greva,
ca o obligaţie propter rem.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează
dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o
formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.

3.3.Obligaţiile scriptae in rem

Obligaţiile scriptae in rem, numite şi obligaţii opozabile şi terţilor, se caracterizează

prin faptul că sunt aţâţ de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine
satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept,
deşi nu a participat direct şi personal la naşterea raportului obligaţional.
Aceste obligaţii, numite uneori obligaţii reale, iar alteori obligaţii opozabile terţilor, sunt
corelative unor drepturi de creanţă şi strâns legate de stăpânirea unui bun de către o altă persoană
decât proprietarul ori titularul unui alt drept real principal asupra acelui bun.
O astfel de obligaţie este cea prevăzută în art.1441 C.civ., care dispune: "Dacă
locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte
locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act
privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s~ar fi prevăzut în
însuşi contractul de locuţiune"'.
Cu alte cuvinte, cel care dobândeşte proprietatea asupra unui bun închiriat ori arendat
are obligaţia să respecte contractul de închiriere sau, după caz, de arendare şi să asigure locatarului
ori arendaşului folosinţa sau exploatarea acelui bun până la împlinirea termenului de
închiriere sau arendare.
Proprietarul actual al bunului este terţ în raport cu părţile contractului de închiriere sau
arendare. Cu toate acestea, el este ţinut de obligaţiile rezultate din contractul încheiat de fostul
proprietar al bunului închiriat sau arendat şi apoi înstrăinat înainte de expirarea închirierii.
De aceea, se spune că asemenea obligaţii sunt opozabile terţilor, pentru simplul motiv că
orice dobânditor al bunului închiriat sau arendat trebuie să respecte contractul încheiat de
antecesorul său, devenind locator sau arendator. Suntem în prezenţa unei obligaţii reale, deoarece
se transmite fără nici o altă formalitate la dobânditorul cu titlu particular al bunului închiriat
sau arendat.
Ori, obligaţiile personale se transmit exclusiv la dobânditorul sau succesorul universal
sau cu titlu universal.

Art. 1811 din noul Cod Civil instituie opozabilitatea contractului de locatie fata de cel care l-a
dobandit, prevazand ca dreptul locatarului este opozabil dobanditorului; daca bunu dat in locatiune
este instrainat :
-in cazul bunurilor inscrise in cartea funciara , daca locatiunea a fost notata in cartea funciara
-in cazul imobilelor neinscrise in cartea funciara, dca data certa a locatiunii este anterioara
datei certe a instrainarii
-in cazul imobilelor supuse unor formalitati de publicitate, daca locatarul a indeplinit acete
formalitati
-in cazul celorlalte bunuri mobile, daca la data instrainarii bunului se afla in folosinta
locatarului.
Bibliografie
 Legislaţie

1. Constituţia revizuită a României (2003)

2. Codul civil român
3. Codul familiei
4. Legea nr. 114 din 1996 a locuinţei
5. Legea nr.26/1996 – Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial partea I
nr.93/08.05.1996
6. Ordonanaţa Guvernului nr.97/1998 privind reglementarea fondului silvic şi
administrarea fondului forestier
7. Legea nr.31/1990 – modificată şi completată prin Legea nr.99/1999, privind
unele măsuri pentru accelerarea formei economice, publicată în Monitorul Oficial
nr.236/27.05.1999
8. Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice
9. Legea nr.215/2001, privind Administraţia publică locală
10. Legea nr.33 din 27.05.1994 privind exproprierea pentru utilitate publică
11. Legea nr.54 din 02.03.1998 privind circulaţia juridică a terenurilor
12. Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată în temeiul art. VII
din Legea nr.169/1997, publicată în Monitorul Oficial nr.299/27.11.1997.
13. Legea nr.103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului
14. Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor publicată în Monitorul Oficial partea
I nr.459/30.11.1998

Doctrină
1. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
2. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale,
Tipografia Universităţii , Bucureşti, 1988
3. Constantin Bîrsan, Maria Gaiţă, Maria Pivniceru, Drept civil. Drepturi reale, Institutul
European Iaşi, 1997
4. Constantin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
5. Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, vol. I reeditat, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996,
6. Corneliu Turianu, Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Călina Jugastru, Principii şi
instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005
7. Dumitru Lupulescu, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
8. Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată în România, Ed.
Graphis, Iaşi, 1993
9. G. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea
bunurilor. Drepturile reale principale. Bucureşti, 1947
10. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, Casa de Editură şi
Presă,, Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1994
11. Ion P.Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami,
Bucureşti, 2000
12. Liviu Pop, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1995
13. Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996.
14. Mariana Rudăreanu, Drept civil. Drepturi reale, vol.I, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2012
15. Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921
16. Mircea Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. I, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1982
17. Mircea Toma, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Argument, Bucureşti, 2000
18. Ovidiu Ungureanu, Drepturi reale. Curs practic, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001
19. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturile reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All,
Bucureşti, 1994
20. P.Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994
21. Stanciu Cărpenaru, Drept commercial roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
22. Traian Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei,
Bucureşti, 1978

Jurisprudenţă
1. Betinio Diamant, Caracterul depăşit al teoriei patrimoniului unic, în Dreptul
 nr.1/2000
2. I. Deleanu, Fondul de comerţ – Consideraţii generale, în Dreptul nr. 14/2001
3. I. Deleanu, Opozabilitatea – Consideraţii generale, în Dreptul nr.7/2001
4. I. Lulă, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, în Dreptul nr.1/1998.
5. I. Lulă, Privire generală asupra obligaţiilor propter rem, în Dreptul nr.5/2001.
6. I. Albu, Privire generală asupra raporturilor de vecinătate, în Revista Română de
Drept, nr.8/1984.
7. D.Andrei, Dreptul la despăgubiri al constructoruli locatar, în Revista Română de
Drept nr.3/1978.
8. M. Nicolae, Discuţii privind interdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobile,
în Dreptul nr.7/2001.
9. Tribunalul Judeţean Broşov, dec. pen. nr. 833/1992, în Dreptul nr. 5-6/1992, p.173.
10. Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţ.IV civ., sent.civ.,nr.465/1997, citată de
D.Lupaşcu şi alţii, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993-
1997, Ed.All Beck, Bucureşti, 1998.
11. Curtea de Apel Timişoara, s.civ.,dec.nr.1688/2001, în Curierul Judiciar, nr.4/2002.
12. Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 1439/1957, în Culegere de decizii pe 1957.
13. Tribunalul Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 281/1982, în Revista Română de Drept nr.
12/1982.
14. Tribunalul Municipiului Bucureşti , dec. civ. nr. 96/1992, în Culegere de practică
jdiciară civilă pa 1992.
15. Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. civ. nr. 238/2002, în Dreptul nr. 12/2003.
16. Curtea Supremă de Justiţie, s. com., dec. nr. 225/2002, în Dreptul nr. 3/2004.