II.

Corelaţia dintre filosofia, metodologia

şi logica ştiinţei

1. Noţiune de filosofie a ştiinţei

Noţiunea “filosofia ştiinţei” înglobează, în primul rînd, orientarea

filosofică ce studiază caracteristicile de bază ale activităţii ştiinţifico-
cognitive, adică a ştiinţei ca sferăă specifică a activităţii umane. Ca orientare
filosofică de sine stătătoare cu şcolile şi etapele ei de dezvoltare (pozitivismul
şi postpozitivismul) filosofia ştiinţei apare încă la mijlocul secolului al XIX-
lea în operele savanţilor A.Comte, J.S.Mill, H.Spenser ş.a. În secolui al XIX-
lea cu această problematică s-au ocupat Poincare, Russel, Wittgenstein,
Carnap, Popper, P.Feyerabend, T.Kuhn, A.J.Ayer, S.Toulmin ş.a. Filosofia
ştiinţei este şi în alte direcţii filosofice ca marxismul, fenomenologia,
neotomismul ş.a. Actualmente în literatura filosofică contemporană se pot
evidenţia cinci direcţii ale filosofiei ştiinţei: relativismul (Quine W.V.O. -
V.Cuain, T.Kuhn), falibilismul (din engleză - păcătuit) - toate teoriile sunt
false (Popper, Agassi), epistemologia evoluţionistă (K.Hahlveg, C.Hooker -
K.Hoahlveg, K.Huker), concepţiile raţionalităţii ştiinţifice (K.Popper,
H.Putnam - H.Patnem, W.H.Newton - Smith, L.Laudan) empirismul
constructiv (B.C.Fraassen). Afară de aceste paradigme există încă multe alte
concepţii în interpretarea filosofică a ştiinţei. E deficil a da preferinţă unei
concepţii în favoarea altei. Probabil calea cea mai adecvată în aprecierea
paradigmelor nominalizate este cea a pliralismului şi principiului
completatităţii. Fiecare interpretare filosofică a ştiinţei conţine în sine atît
momente indiscutabile, cît şi cele discutabile.
Termenul “filosofia ştiinţei” a fost folosit pe larg abea în anii 20 ai sec.
al XX-lea de reprezentanţii neopozitivismului. Pînă în anii 60 termenul
“filosofia ştiinţei” se identifică cu termenul “neopozitivism”, ceea ce nu era
justificat deoarece problematica filosofiei gîndirii filosofice era elaborată şi
de alte curente filosofice ca fenomenologia, structuralismul, marxismul,
neotomismul şi chiar de existenţialism. După anii 60 începe perioada
postpozitivistă în interpretarea filosofiei ştiinţei, care înglobează, după cum s-
a menţionat, o mulţime de concepţii, paradigme. Evidenţa acestor fenomene
ne permit de a contura conceperea obiectului de studiu al filosofiei ştiinţei.
Obiectul de studiu al filosofiei ştiinţei îl constituie legităţile şi tendinţele
generale ale cunoşterii ştiinţifice determinată drept o activitate specifică de
producere a cunoştinţelor ştiinţifice, luate în dezvoltarea lor istorică şi
examinate într-un context sociocultural care se schimbă istoticeşte. Reieşind
din cele spuse putem circimscrie unele probleme ce ţin de obiectul de studiu
al filosofiei ştiinţei: ştiinţa ca activitate specifică, ca un sistem de cunoştinţe,
ca tradiţie; coraportul ştiinţei şi filosofiei; cunoaşterea ştiinţifică ca un
fenomen sociocultural; ştiinţa, societatea şi savantul; esenţa, conţinutul,
structura şi dinamica cunoştinţelor ştiinţifice; legităţile şi perioadele de
dezvoltare ale ştiinţei; ştiinţa şi tehnica; integrarea şi diferenţierea
cunoştinţelor ştiinţifice; bazele ştiinţii, societatea şi PTŞ; revoluţiile
ştiinţifice; aspectele istoriei ştiinţei; etica ştiinţei, legităţile de constituire, de
dezvoltare şi de interacţiune ale disciplinilor ştiinţifice ş.a.