RAŢIONALISMUL CRITIC

De numele lui Karl Raimund Popper (1902-1994) se leagă

orientarea filosofică numită raţionalism critic, considerată de
asemenea reacţie din primul val la empirismul logic (ca în cazul
lui Quine, critica nu vizează presupoziţiile fundamentale ale
acestuia). Discursul lui Popper se desfăşoară pe coordonatele
abordării lingvistice şi în contextul întemeierii logice a ştiinţei.
Popper păstrează accepțiunea empiristă a teoriei ştiinţifice drept
sistem de enunţuri şi încrederea în existenţa unor norme
anistorice de raţionalitate. Criticile lui Popper la adresa poziţiei
empirist logice vizează inductivismul, teoria confirmabilităţii şi
discreditarea categorică a metafizicii.
Lucrarea Cele două probleme fundamentale ale teoriei
cunoaşterii, elaborată la sugestia lui H. Feigl, membru al Cercului
de la Viena, şi publicată într-o versiune prescurtată, în 1934, sub
titlul Logica cercetării, reprezintă cea mai importantă scriere a lui
Popper. Notele şi anexele adăugate diverselor ediţii ulterioare ale
acesteia înregistrează evoluţia concepţiei lui epistemologice.
Popper reproşează concepţiei inductiviste de dezvoltare a
ştiinţei lipsa unui temei logic pentru raţionamentele
amplificatoare şi, de asemenea, imposibilitatea de a explica
originea propoziţiilor elementare (inductivismul explică numai
cum sunt obținute propozițiile universale din cele particulare, dar
nu modul de constituire a celor din urmă; o prezentare a
mecanismului de constituire a propozițiilor particulare ar depăși
domeniul de competențe al logicii înspre psihologie). Nu prea
poate fi vorba, așadar, despre o logică a cercetării.
În privinţa teoriei empirist-logice a confirmării, Popper
evidenţiază eroarea de logică ce-i stă la bază: deducerea
antecedentului (adevărul teoriei) din confirmarea consecventului
(adevărul consecințelor ei empirice), ceva de felul Dacă plouă,
atunci îmi iau umbrela. Îmi iau umbrela, deci plouă., tot de la
logică ar fi să va amintiți (dacă T, atunci C; are loc C; deci T). Din
cauza acestui raționament ipotetic eronat, pretențiile empirist-
logice de confirmare a teoriilor sunt neîntemeiate. Teoriile
științifice nu pot fi confirmate. Ele pot fi doar testate, arată
Popper. Mecanismul de testare este operaţional pe un model
ipotetico-deductiv al teoriei științifice, model pe care autorul îl
propune ca alternativă la modelul inductiv standard. (asta pentru
că, întrucât nu pot fi confirmate, propozițiile ce compun teoria
sunt ipoteze și pentru că inducția nu este întrutotul întemeiată
logic). În modelul popperian teoria este un sistem deductiv de
ipoteze. Numai că aceste ipoteze nu pot fi testate direct (ele sunt
propoziții universale), ci tot prin consecințele lor empirice. Acestea
sunt propoziții cu termeni observaționali care pot fi deduse din
ipoteze. Ele sunt verificabile experimental. Dar oricât de multe
astfel de consecinţe empirice sunt verificate experimental, teoria
nu poate fi considerată confirmată. Este, în schimb, coroborată,
concept gradual ce indică încrederea cercetătorului în teoria
științifică. Încrederea este dată de numărul şi severitatea testelor
la care a fost supusă teoria ştiinţifică și pe care aceasta le-a trecut
cu bine. Cercetătorii preferă (acceptă, utilizează) teoriile înalt
coroborate. Gradul de coroborare al unei teorii crește în timp,
odată cu creșterea numărului de consecințe verificate și cu
creșterea spectaculozității verificărilor. Infirmarea unei singure
consecinţe empirice falsifică, pe de altă parte, teoria.
Raționamentul logic de falsificare (sau respingere) a teoriei este
corect: e un raționament ipotetic de negare a antecedentului pe
seama negării consecventului (dacă T, atunci C; nu are loc C; deci
nu are loc T). O terie științifică testată poate rezista testelor, caz în
care gradul ei de coroborare crește, sau nu rezistă cel puțin unui
test, caz în care ea este falsificată. Coroborarea este provizorie,
semnifică apropierea teoriei de adevăr. Falsificarea este definitivă.
Inegalitatea consecinţelor testării experimentale se datorează
restricţiilor impuse de legile logicii (vă aduceți aminte, acestea
dau corectitudinea raționamentelor) şi justifică importanţa
conceptului de falsificabilitate în discursul popperian. Conţinutul
empiric al unei teorii reprezintă numărul consecinţelor empirice
ale acesteia. Acesta e preferabil să fie cât mai mare. Dar cu cât
conținutul empiric al unei teorii e mai mare, cu atât crește șansa
de falsificare a teoriei. O teorie cu înalt grad de generalitate are
multe consecinţe empirice şi, implicit, mai multe posibilităţi de
falsificare prin testarea lor. Falsificabilitatea funcţionează, în
acest context, cu statut de criteriu de ierarhizare a teoriilor
concurente. Sunt preferate teoriile îndrăznețe, cu falsificabilitate
mare.
Falsificabilitatea este la Popper și criteriu de demarcație
(criteriu de separare a teoriilor științifice de cele neștiințifice, vă
mai amintesc o dată). Teoria este științifică dacă este falsificabilă.
Utilizarea falsificabilității drept criteriu de demarcaţie permite
respingerea pretenţiilor de ştiinţificitate ale discursului
speculativ. Totuși Popper nu contestă caracterul cognitiv al
metafizicii, așa cum au făcut reprezentanții empirismului logic.
Metafizica și știința sunt în raționalismul critic soluții alternative
la problema cunoașterii.
Ştiinţa autentică are, consideră Popper, dimensiuni eroice.
Eroismul ei vine, în concordanţă cu concepţia despre
falsificabilitate, din asumarea de către cercetători a riscului
infirmării empirice a teoriilor ştiinţifice îndrăzneţe. Teoria trebuie
împinsă spre testele cele mai severe, falsificarea ei trebuie
stimulată. Eşecul testării este exploatabil cognitiv, consideră
autorul Logicii cercetării, întrucât susţine progresul cunoaşterii
ştiinţifice.
Pentru Popper, aflat în dispută în această privinţă cu
Thomas Kuhn, progresul ştiinţific este raţional şi se realizează
prin răsturnarea repetată a teoriilor ştiinţifice şi înlocuirea lor cu
altele, superioare. Raţionalitatea progresului provine din
posibilitatea de a decide logic asupra superiorităţii sau
inferiorităţii unei teorii, în raport cu predecesoarea ei. Autorul
Logicii cercetării evidenţiază lipsa de semnificaţie a ştiinţei
normale (o să se lămurească mai jos ce înseamnă în
epistemologie asta) în istoria cunoaşterii şi pledează pentru
perenitatea dimensiunii eroice a discursului ştiinţific.
Există, arată Popper în Prelegerile Kenan. Cunoaşterea şi
problema raportului corp-minte (1969), o lume a produselor minții
omenești, obiective și independente de condiţionările personale
sau istorice ale actului creator. Această lume a treia e distinctă de
cea a faptelor fizice sau psihice. Ea are realitate, furnizează
criterii anistorice de raţionalitate și găzduieşte cunoaşterea
obiectivă (teorii, probleme şi argumente). Toate organismele
rezolvă probleme, socoteşte Popper. Schema formării teoriilor:

P1 (problema iniţială) TT (teoria care testează soluția)

EE (teste pentru eliminarea erorilor)P2 (noua problemă
apărută după testare)....

evidenţiază evoluţia emergentă prin rezolvare de probleme.

Principala obiecţie adusă concepţiei epistemologice a lui
Popper vizează inconsecvenţa acestuia în respingerea inducţiei.
Conceptul de coroborare reprezintă o reintroducere tacită a
acesteia, în măsura în care propune selectarea ipotezelor pe baza
unor propoziţii particulare.
Discursul popperian iniţial, modificările suferite ulterior de
acesta şi completările aduse lui constituie puncte de referinţă în
evoluţia epistemologiei. Reprezentarea schematică de mai jos
evidențiază relația raționalismului critic cu orientarea
epistemologică definitorie.

Poziţia epistemologică a lui K.R. Popper raportată la empirismul logic

 Premise  Perspectivă lingvistică asupra ştiinţei

comune  Metodică logică de cercetare a ştiinţei
 Situare în contextul întemeierii
 Existenţa unor reguli şi norme anistorice de raţionalitate
 Apropierea discursului filosofiei de rigurozitatea ştiinţifică
 Neştiinţificitatea metafizicii
 Deosebiri  Empirism logic  Raţionalism critic (K.R.
Popper)
 Abordare inductivistă a  Abordare deductivistă a
creşterii cunoaşterii creşterii cunoaşterii

 Model standard al teoriilor  Model ipotetico-deductiv al

teoriilor

 Problema testării teoriilor

 Problema confirmării
teoriilor

 Concept de confirmare  Concept de coroborare

 Criteriu de demarcaţie:  Criteriu de demarcaţie:

verificabilitatea sensului falsificabilitatea teoriei
enunţurilor teoriei

 Enunţurile metafizicii nu
 Enunţurile metafizicii nu sunt
au sens
ştiinţă, dar au conţinut
cognitiv

 Evidenţierea aspectului  Evidenţierea aspectului

sincronic diacronic al ştiinţei

 Progresul ştiinţific este  Progresul ştiinţific are două

liniar, cumulativ dimensiuni, este revoluţionar
şi conservativ