Locul epistemologiei în istoria filosofiei

În filosofie, gnoseologia reprezintă teoria generală a

cunoaşterii. Epistemologia (de la gr. episteme = cunoaştere certă,
sigură) este teoria cunoaşterii certe. În măsura în care se admite
drept cunoaştere certă ştiinţa, epistemologia este teorie a
cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta este accepțiunea largă a
termenului. Despre accepțiunea lui tehnică, restrânsă, va fi vorba
mai jos.
Între gnoseologie şi epistemologie funcţionează o relaţie cu conotaţii
recesive: Gnoseologia, teorie generală a cunoaşterii, subsumează
epistemologia ca mod specific de cunoaştere. Discursul epistemologic
operează cu consideraţii filosofice generale, dar vizează exclusiv cunoaşterea
ştiinţifică. În măsura în care este exemplar, acest discurs poate constitui
însă modelul şi şansa gnoseologiei în contextul cunoaşterii contemporane.
Gnoseologia se subordonează în felul acesta idealului epistemologic.
Epistemologia modernă începe cu René Descartes.
Încorporarea mişcării între ideile clare şi distincte, în virtutea
corelării întinderii cu gândirea, aplicabilitatea demersului
matematic la întreaga ştiinţă şi, nu în ultimul rând, degajarea
subiectului epistemic activ constituie fundamente ale
dezvoltărilor de tip epistemologic (Dima, 1978).
În sens restrâns, concret, termenul epistemologie nu
acoperă întreaga filosofie a ştiinţei. Sfera lui cuprinde empirismul
logic şi diversele orientări filosofice ce se constituie ca reacţii
critice la acesta. Despre ce este empirismul logic și cât de
sâcâitoare/supărătoare s-au dovedit a fi pretențiile lui o să tot fie
vorba în continuare. Pentru început, să-l localizăm în istoria
(contemporană) a filosofiei.
Privită dinspre noi, contemporanii, istoria filosofiei e o succesiune de
restrângeri a pretențiilor filosofilor cu privire la obiectul lor legitim de interes.
E un demers de cumințire a întrebărilor lor semnificative, simultan cu
îndepărtarea acestora de esență. Aduceți-vă aminte: primii filosofi au
îndrăznit formulări de felul Totul e apă… sau foc, sau număr, sau alte cele;
mai târziu s-au întrebat (îndrăznind să găsească și răspunsuri) cum se
manifestă principiul prim, făcând lumea vizibilă să existe; apoi centrul lor de
interes s-a mutat în zona cunoașterii: li s-a părut mai important cum și cât
din principiul prim și manifestările lui poate mintea umană să cuprindă; mai
târziu și-au mai ajustat o dată pretențiile: s-au gândit că singura întrebare la
care ar putea pretinde că știu răspunsul e cea despre cum sunt împărtășite
cunoștințele. Principiul prim (și manifestarea acestuia), cunoașterea
principiului și comunicarea cunoașterii, așadar. Filosofie premodernă (antică,
medievală, renascentistă), filosofie modernă și filosofie contemporană.
Granițele preocupărilor de interes pentru filosofi sunt destul de șerpuitoare
(exegeții au fost încântați să admită că toată istoria filosofiei occidentale ar
putea sta ca notă de subsol la scrierile lui Platon), periodizarea istorică nu
urmărește strict schimbările de obiect ale filosofiei. Dar tendința manifestă
de-a lungul timpului pe sub aceste șerpuiri e cea de reducere a anvergurii
întrebărilor pe care filosofii le consideră legitime. Mi se pare spectaculoasă
adecvarea raționamentului lui Gorgias din Leontinoi, un sceptic grec din sec.
V î.Ch., ca expresie anticipatoare a acestei tendințe: „Nu există nimic; dacă
ar exista ceva, n-ar putea fi cunoscut; dacă ar putea fi cunoscut, n-ar putea
fi comunicat.”
În paralel cu manifestările acestei tendințe, în istoria filosofiei
occidentale au alternat preocupările preponderent poetice (sau, pentru
acuratețe, poietice, adică institutoare de idei, creatoare) cu cele critice.
Pentru simplificare, o să îndrăznesc să-i numesc pe filosofii de unul sau
altul dintre felurile acestea poeți și logicieni. Mai aduceți-vă aminte o dată, vă
rog: filosofia a început în Occident cu Totul e apă, enunț instituitor, poetic.
După Thales și ceilalți presocratici a urmat Socrate. Maieutica lui, ca moșire
a adevărului pe care ascultătorii nici nu știau că-l știu, aduce demersul
filosofic în proximitatea logicului. Platoniciana lume a Ideilor e iar expresie a
unei gândiri poetice. După Platon urmează în filosofia clasică a grecilor
Aristotel, cel de la care învățăm încă (recunoscători) logică clasică. Perioada
elenistă, următoarea în istoria filosofiei, e una de recuperare a ideilor lui
Platon. Recuperarea revalorizatoare a avut loc pe fondul constatării
compatibilității acestor idei cu gândirea Orientului Mijlociu în contextul
campaniilor lui Alexandru Macedon. Urmând acestei orietări poetice,
filosofia medievală se așează sub semnul lui Aristotel. E tot o etapă de
recuperare: scrierile lui, copiate, discutate și venerate în mănăstirile Evului
Mediu au fost impuse europenilor prin comentatorii arabi ai Filosofului.
Filosofia Renașterii stă iar sub semnul lui Platon: prima lucrare de filosofie
antică tradusă de Marsilio Ficino a fost Banchetul platonician. Filosofiei
moderne îi sunt caracteristice (desigur, nu exhaustiv; și aici granițele sunt
șerpuitoare) îndoiala metodică, disputele pe tema rațional/ empiric sau
analitic/sintetic, cu prelungire în soluția judecăților sintetice a priori în
creditarea cunoașterii, și filosofii mari matematicieni. E ultima etapă în care
alternanța poetic- logic iese în relief. În filosofia contemporană pot fi izolate
deopotrivă orientări sub semnul poeticului și orietări sub semnul logicului. E
oricum cam devreme pentru o etichetare a perioadei, știm de la Gödel că nu
o putem descrie complet din interiorul ei. Despre respectarea alternanței
numai urmașii noștri vor putea vorbi cu îndreptățire. Tot ce se poate spune
acum despre filosofia contemporană e că pare a sta sub semnul interogațiilor
despre sens. Dinspre intenționalitate (în fenomenologie) sau dinspre
interpretare (în hermeneutică), interesul pentru sens e mai degrabă de
natură poetică. Dinspre relația cu semnul (în semiotică) sau cu semnificația
(în filosofia analitică), interesul pentru sens e ancorat mai degrabă în
logicitate. Am ajuns în sfârșit la epistemologie:
Empirismul logic (despre care mai sus am spus că este
orientare epistemologică definitorie) este unul dintre curentele
semnificative dezvoltate în cadrul filosofiei analitice. Dominantă la
începutul secolului XX, aceasta este caracterizată de considerarea
limbajului drept obiect legitim al filosofiei şi a analizei logice a
limbajului drept unică metodă de investigare filosofică.
În filosofia analitică s-au dezvoltat două orientări
principale:

A. Analiza formală. G.W. Leibniz, B. Bolzano, G. Frege sunt

considerați precursori ai acestei orientări. Lucrarea programatică
a orientării este Principia Mathematica a lui B. Russell şi A.N.
Whitehead.
Filosofia analitică de orientare formală se caracterizează
prin: utilizarea logicii matematice moderne, evidenţierea
deficienţelor limbajului natural, construcţia unor limbaje logice
ideale, traducerea propoziţiilor ştiinţei şi filosofiei în aceste
limbaje ideale, originarea problemelor filosofice în neconcordanţa
formei verbale cu forma logică a expresiilor şi înlăturarea acestor
neconcordanţe prin traducerea propoziţiilor în limbaje artificiale
(Pârvu în TCS- Teoria cunoașterii științifice, volum colectiv, 1982).
În cadrul orientării formale s-au dezvoltat, în ordine
cronologică, atomismul logic, empirismul logic şi empirismul
pragmatic.
1. Curentul filosofic cunoscut sub numele de atomism logic
este legat de şcoala analitică de la Cambridge, în fapt de
personalitatea centrală a acesteia, B. Russell, şi de L.
Wittgenstein, strălucitul student al celui dintâi.
Analiza logică, potrivit concepţiei reprezentanţilor
atomismului logic, dezvăluie un nivel ultim al limbajului,
constituit din propoziţii simple, cu semnificaţie cunoscută din
experienţă. Acestor propoziţii simple, numite propoziţii de bază,
sau atomare, le corespund, într-un izomorfism perfect, fapte
atomare, formate din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale
lor. Atomismului logic îi este proprie teoria adevărului
corespondenţă. Propoziţiile atomare pot fi conectate, în
conformitate cu logica propoziţională, în propoziţii moleculare,
cărora le corespund fapte moleculare. Atomismul logic a
influenţat considerabil empirismul logic şi orientările
epistemologice ulterioare acestuia.
2. Empirismul logic reprezintă curentul analitic dezvoltat în
principal de Cercul de la Viena (M. Schlick, Ph. Frank, O.
Neurath, R. Carnap, K. Gödel), Grupul de la Berlin (H.
Reichenbach, C.G. Hempel) şi Şcoala de la Cambridge (R.
Braithwaite, F.P. Ramsey). În aceeaşi direcţie pot fi înscrise
demersurile şcolilor de logică şi filosofie de la Lwov şi Varşovia (A.
Tarski, J. Lukasiewicz), ale şcolii de la Oxford (A.J. Ayer) şi ale
şcolii de la Paris (L. Rougier). Veți întâlni orientarea și sub
denumirile de pozitivism logic sau neopozitivism. În unele
accepțiuni, empirismul logic denumește varianta târzie și
moderată a ideilor neopozitiviste (Godfrey-Smith, 2012).
Trăsăturile lui caracteristice sunt, după Ilie Pârvu (TCS, 1982)
următoarele: considerarea fizicii matematizate drept standard al
oricărei cunoaşteri, reducerea filosofiei la logica ştiinţei,
predilecţia pentru construcţia de limbaje artificiale, valorizarea
inducţiei, atitudine antimetafizică, analiza ştiinţei în contextul
justificării.
3. Empirismul pragmatic, din punct de vedere cronologic al
treilea curent analitic de orientare formală, s-a dezvoltat cu
precădere în SUA. Sub semnul acestui curent se aşează scrierile
lui W.van O. Quine, N. Goodman, M. White. Trăsăturile comune
ale acestor scrieri, de altfel destul de greu de degajat, sunt:
respingerea dihotomiei analitic-sintetic, încercarea de a elimina
entităţile abstracte, elaborarea unor concepţii pragmatice despre
cunoaştere şi verificare (vom vedea mai târziu ce vrea să însemne
asta) şi tentative de revalorizare a ontologicului (Pârvu în TCS,
1982).
 B. Analiza neformală. Născută ca reacţie la analiza formală
desfăşurată de atomismul logic şi de neopozitivism, această
orientare analitică propune o analiză a limbajului obişnuit.
Cunoscută sub numele de filosofie lingvistică, orientarea se
revendică de la lucrarea Principiile eticii a lui G.E. Moore, şi are
reprezentanţi semnificativi la Cambridge (G.E. Moore, L.
Wittgenstein - a doua perioadă, J. Wisdom) şi Oxford (G. Ryle, Fr.
Weismann, J. L. Austin, P.F. Strawson, St. Hamsphire).
Discursurile acestora se aşează cu greu sub un numitor comun.
O tentativă de izolare a trăsăturilor comune ale demersurilor lor
neunitare de filosofie lingvistică ar viza extinderea cercetării la
limbajul eticii, esteticii, dreptului şi religiei, de asemenea
caracterul nesistematic al analizei acestora şi considerarea
problemelor filosofiei ca încurcături de limbaj. Aceste probleme
nu au fost atribuite complexităţii limbajului obişnuit, ci utilizării
neadecvate a acestuia. Sarcina filosofiei, consideră reprezentanţii
filosofiei lingvistice, constă în reorientarea cuvintelor de la
întrebuinţarea lor metafizică la cea de zi cu zi, considerată
adecvată (Pârvu în TCS, 1982).
Construirea limbajelor artificiale poate fi utilă filosofiei ştiinţei, dar
nu justifică înlocuirea limbajului natural, remediabil şi subtil, în celelalte
demersuri filosofice. Cercetarea acestor expresii evidenţiază dublul statut al
limbajului obişnuit în analiza neformală: acela de obiect al analizei şi,
simultan, vehicul al rezultatelor acesteia: relațiile dintre termeni sunt la fel
de importante ca termenii, binele are caracter obiectiv și ireductibil, etica e
analiză a a judecăților morale din punct de vedere al limbajului (G.E.Moore);
scopul limbii este înțelegerea, semnificaţia cuvintelor este dată de folosirea
lor, în jocuri de limbaj (Wittgenstein II); preocuparea legitimă a filosofiei
vizează descoperirea, corectarea și prevenirea erorilor categoriale datorate
interpretării asemănărilor și deosebirilor gramaticale ca logice (G. Ryle);
distincțiile subtile din limbajul natural furnizează informații despre
distincțiile bazale din lumea înconjurătoare (J. L. Austin).
(Asupra tuturor orientărilor din cadrul filosofiei analitice formale vom
reveni. Nu și asupra filosofiei analitice neformale.)

Primele reacţii critice la programul empirismului logic

au fost înregistrate chiar în interiorul acestuia.
Astfel, R. Carnap a semnalat dificultăţile de corelare a
termenilor (vă aduceți aminte, desigur, un termen este în logică
ansamblul alcătuit din cuvânt, concept și obiect) observaţionali
cu cei teoretici. Modalitatea propusă de Carnap pentru depăşirea
acestor dificultăţi viza elaborarea unor enunţuri condiţionale care
să delimiteze câmpul observaţional în care poate fi întrebuinţat
un termen teoretic.
C.G. Hempel a demonstrat că teoria confirmării specifică
empirismului logic produce paradoxuri şi a încercat să determine
condiţiile unei teorii viabile a confirmării, astfel încât o definiţie în
concordanţă cu acestea să poate evita paradoxurile.
Poziţiile critice dezvoltate de R. Carnap şi C.G. Hempel se
alătură empirismului pragmatic (prin W. van O. Quine, care a
criticat dogmele analiticităţii şi reducţionismului şi a înlocuit
modelul empirist logic cu unul holist) şi filosofiei lingvistice într-
un prim val de reacţii la empirismul logic. Aceste reacţii vin din
interiorul filosofiei analitice şi nu contrazic presupoziţiile ei
fundamentale.
Raţionalismul critic, orientare epistemologică legată de
numele lui K.R. Popper, se înscrie în acelaşi prim val de reacţii la
empirismul logic.
K.R. Popper a semnalat că este eronată din punct de vedere
logic confirmarea unei teorii ştiinţifice prin consecinţele ei
empirice (așa cum propuneau reprezentanții empirismului logic;
vom reveni asupra asupra acestui aspect). Din afirmarea
consecventului nu poate fi dedusă logic afirmarea antecedentului,
vă aduceți aminte. Experimentele nu pot confirma teoria. O pot
însă testa. Consecinţele empirice ale ipotezelor dezvoltate în
cadrul unei teorii ştiinţifice pot fi verificate sau infirmate
experimental, teoria fiind astfel coroborată sau falsificată (despre
asta va fi vorba pe larg mai târziu). Experimentele falsificatoare
trebuie încurajate, socotea Popper. Progresul ştiinţei este
dependent de severitatea testelor la care sunt supuse teoriile.
Deși îndrăzneț, demersul popperian păstrează perspectiva
lingvistică asupra ştiinţei şi metoda logică de cercetare a acesteia,
controlul teoriilor prin apel la experienţă, precum şi concepţia
despre caracterul neştiinţific al metafizicii. Acestea sunt
caracteristici ale empirismului logic. Din acest ultim motiv,
opoziţia raţionalismului critic la empirismul logic nu poate fi
considerată absolută.

Al doilea val de reacţii critice la empirismul logic este

reprezentat de poziţiile filosofice reunite sub denumirea de noua
filosofie a ştiinţei, şi de neoraţionalismul dialectic. Cele două
orientări atacă presupoziţiile generice ale empirismului logic.
Originată în preocupările lui N.R. Hanson (în Modelele
descoperirii, 1958) legate de logica descoperirii şi de angajarea
teoretică a limbajului observaţional, sub influenţa cercetărilor lui
Ch.S. Peirce referitoare la raţionamentul abductiv (adică
raționamentul spre cea mai bună explicație), noua filosofie a
ştiinţei se opune simultan empirismului logic şi raţionalismului
critic. Între reprezentanţii săi semnificativi trebuie enumeraţi: Th.
Kuhn, St. Toulmin, P.K. Feyerabend, I. Lakatos.
Presupoziţiile comune discursurilor desfăşurate de aceștia
se referă la modificarea statutului epistemologiei şi a metodelor ei
de investigare. În accepţiune empirist logică, rostul epistemologiei
este normativ, constă în elaborarea unui model spre care trebuie
să tindă teoriile ştiinţifice concrete. Analiza logico-matematică a
ştiinţei se constituie în metodă eficientă de îndeplinire a acestui
rost. Noua filosofie a ştiinţei propune orientarea epistemologiei
spre descrierea şi explicarea ştiinţei în evoluţie şi spre utilizarea
unei metode de analiză istorico-sociologică pentru atingerea
acestui scop. Experimentele ştiinţifice nu sunt neutre teoretic.
Evaluarea teoriilor depinde de presupoziţii ontologice istoric
determinate. În acest context, reprezentanţii noii filosofii a ştiinţei
au propus diferite modele de evoluţie a cunoașterii științifice,
modele sensibile la factorii sociali şi istorici. Vom reveni asupra
lor.
Curentul filosofic cunoscut sub numele de neoraţionalism
dialectic se alătură noii filosofii a ştiinţei în tentativa de
reorientare a discursului epistemologic. Reprezentanţii lui, G.
Bachelard, Fr. Gonseth şi J. Piaget, fără a intra în dispute
deschise cu susţinătorii empirismului logic, au desfăşurat de
asemenea demersuri ce se opun întreprinderii radicale, rigide,
anti-istorice a acestora. Spre deosebire de noua filosofie a ştiinţei,
pentru care esenţială în analiza evoluţiei ştiinţei este cercetarea
factorilor socio-istorici, neoraţionalismul dialectic aduce în
centrul preocupărilor epistemologice dimensiunea psihologică a
actului ştiinţific, dimensiune evidenţiată în practica ştiinţifică.
Curentul valorifică poziţia kantiană referitoare la rolul subiectului
în constituirea experienţei. Reprezentanții lui sunt interesați de
mecanismele de creştere dialectică a cunoaşterii (între aceștia,
emblematic, Jean Piaget este creatorul epistemologiei genetice).

Al treilea val de reacţii critice la empirismul logic este

caracterizat de tendinţa de depăşire a dihotomiei dintre acesta și
criticile din al doilea val aduse lui. După P. K. Feyerabend,
poziţiile empirist logice se subsumează paradigmei logicianului,
opusă net paradigmei antropologului, caracteristică noii filosofii a
ştiinţei. Pentru epistemologii din cel de-al treilea val, opoziţia
paradigmelor nu mai este absolută: în procesul verificării intervin
elemente neraţionale, iar în descoperiri nu se poate face
abstracţie de raţional. Modelele cognitive elaborate în acest
context încearcă să evidenţieze caracterul complementar al celor
două paradigme:
1.Orientarea empirist logică este continuată de postpozitivism,
curent reprezentat de scrierile lui H. Putnam, R. Rorty, R. Chrisholm, S.
Kripke, şi de şcoala finlandeză de logică inductivă, prin J. Hintikka,
preocupat de depăşirea divergenţelor dintre empirismul logic şi raţionalismul
critic. Deschiderea spre ontologia umanului, spre antropologie şi axiologic
subminează poziţia anti-metafizică a acestor filosofii de ascendenţă analitică.
Noua filosofie a ştiinţei este continuată de L. Laudan, care propune
utilizarea unui criteriu pragmatic de evaluare a teoriilor şi încadrarea
acestora în tradiţii de cercetare, de Paul Lorenzen, creatorul unei
epistemologii constructiviste ce respinge acceptarea necritică a demersurilor
științifice, propunând intervenţia activă a epistemologului în elaborarea
teoriei ştiinţifice, şi de reprezentanţii şcolii sociologice de la Edinburg, pentru
care raţionalitatea este dinamică şi ştiinţa reprezintă o formă de cunoaştere
oarecare, între altele.
Opoziţia dintre continuatorii empirismului logic şi cei ai noii filosofii a
ştiinţei se reduce (Botez, în MAFS, 1988) la opoziţia mai slabă dintre realism
şi relativism epistemologic. Pentru realişti, scopurile cognitive sunt comune
tuturor oamenilor de ştiinţă, iar criteriile de selecție interteoretică sunt
unanim asumate. Succesul ştiinţei se datorează caracterului referenţial al
adevărului. Cunoaşterea ştiiinţifică se referă la lumea reală ce admite o
singură descripţie adevărată, independent de punctul de vedere al
subiectului cunoscător. Pentru relativişti, scopurile şi valorile cognitive nu
sunt măsurabile raţional. Criteriile propuse pentru alegerea între teorii rivale
s-au dovedit temporare şi degradabile în timp. Schimbările de paradigmă
presupun mutaţii în convingerile subiective.
2. Curentul filosofic numit structuralism epistemologic este rezultatul
unei alte încercări de depăşire constructivă a opoziţiei clasice dintre
empirismul logic şi noua filosofie a ştiinţei. J. Sneed şi W. Stegmüller,
reprezentanţii acestui curent, au întreprins un demers de axiomatizare a
teoriei epistemologice a lui Th. Kuhn, utilizând metoda asamblistă propusă
de P. Suppes. Aceeastă metodă, probată cu succes de către descoperitorul ei
în axiomatizarea unor teorii din mecanică şi genetică, utilizează limbajul
teoriei mulţimilor şi permite evitarea unor limbaje logic formalizate. Modelul
structuralist al teoriei ştiinţifice elaborat de Sneed şi Stegmüller uzează de
concepte ca nucleu al teoriei şi modele potenţiale şi evidenţiază posibilitatea
interpretării diferite a unui construct formal în modele diferite.
3. În al treilea val de reacţii la empirismul logic se integrează şi
confruntările dintre empirişti şi realişti, desfăşurate pe fondul unei
ascendenţe comune. Dinspre empirism, B. C. van Fraasen propune (în
Imaginea ştiinţifică, 1980) ca alternativă la realismul ştiinţific şi la relatarea
literal adevărată pe care acesta o oferă despre lume, o soluţie empiristă. În
empirism ştiinţa nu poate depăşi limitele fenomenului. Empirismul
constructiv propus de van Fraasen urmăreşte elaborarea unor modele
adecvate fenomenelor, iar capacitatea de explicare corectă a acestora,
numită adecvare empirică, se constituie în criteriu de evaluare a teoriilor
ştiinţifice, ca alternativă la criteriul realist al adevărului. Dinspre realism,
R.N. Giere (în Explicarea ştiinţei, 1988) propune înlocuirea ipotezei atacabile
a izomorfismului enunţurilor teoretice cu realitatea cu ipoteza mai modestă a
similarităţilor între modelele teoriei şi real. Fuziunea pe care o propune
Giere, între realism şi un criteriu naturalist de evaluare a teoriilor ştiinţifice,
permite valorificarea comportamentului oamenilor de ştiinţă ca argument
împotriva empirismului lui van Fraasen: pentru cercetători, particulele
elementare cercetate au existenţă reală şi acest fenomen nu poate fi explicat
în câmpul unei teorii empiriste care păcătuieşte, astfel, prin inadecvare
empirică. R.N. Giere consideră că adoptarea unui criteriu pragmatic
operaţionalist, potrivit căruia ceva este real dacă este controlabil fizic, poate
salva orientarea realistă în epistemologie.
4. În contextul aceleiaşi tentative de aducere a paradigmelor
epistemologice clasice în poziţii complementare se aşează şi demersurile de
elaborare a unei noi filosofii a naturii. Discursurile desfăşurate de R. Thom,
M. Bunge, I. Prigogine, D. Bohm urmăresc constituirea unui ansamblu
minimal de categorii şi principii necesare caracterizării oricărei existenţe
fizice (Botez, în MAFS, 1988). Fundamentele acestor discursuri trebuie
căutate în domenii şi teorii semnificative ale ştiinţei (teoria catastrofelor,
teoria sistemelor, termodinamică, mecanica cuantică). Desfăşurările lor
propun închegarea experienţelor umane într-un întreg coerent şi abordează
lumea ca totalitate organică, recuperând dimensiunea metafizică a
cunoașterii considerate certe.
Cum spuneam, pentru primii epistemologi fizica a fost
știința exemplară. În cazul ei, socoteau aceștia, întemeierea
empirică a cunoașterii și legătura termenilor observaționali,
utilizați în formularea propozițiilor elementare, cu termenii
teoretici sunt cel mai simplu de evidențiat. Plecând de la marile
constructe teoretice ale fizicii au elaborat reprezentanții
empirismului logic modelul standard al teoriilor științifice.
Oarecum ironic în acest context, evoluția fizicii în prima jumătate
a secolului XX, adică taman atunci când se conturau în Cercurile
de la Viena sau Berlin pozițiile teoretice ale orientării, a devenit
surprinzătoare, alimentând multe dintre reacțiile critice la
empirismul logic:
Poziţiile epistemologice asumate de fizicienii reprezentativi
ai primei jumătăți a secolului XX au vizat identificarea modalităţii
corecte de raportare la lume, accesând astfel tangenţial
presupoziţiile logic empiriste. Pentru A. Einstein, L. de Broglie şi
E. Schrödinger aspectul probabilist al lumii este provizoriu,
depinzând de capacităţile limitate ale cercetătorului antrenat în
procesul de înregistrare a realităţii. Pentru N. Bohr, W.
Heisenberg şi M. Born, lumea este alcătuită, în chiar esenţa ei,
după legi probabilistice. Disputa fizicienilor s-a desfăşurat în
jurul unor concepte cu mare încărcătură epistemologică
(realitate, experienţă, clasic, obiectivitate), păstrând statutul
privilegiat al ştiinţei în asumarea onticului. Identificarea
articulaţiilor subtile ale teoriilor fizicii de ultimă oră (atunci) au
evidenţiat un model specific de desfăşurare a cercetării ştiinţifice.
Multe dintre dimensiunile acestui model, începând cu abordarea
dinamicii demersului cognitiv, au potențat discursul raţionalist
critic desfăşurat de K. R. Popper.
Trecerea de la mecanica clasică, newtoniană, la mecanica
relativist- cuantică a reprezentat pentru noua filozofie a științei
modelul exemplar de evoluție prin revoluție științifică.
 Reprezentarea integratoare a lumii propusă de David Bohm
(în noua filozofie a naturii) are ca suport mecanica cuantică.
Fizica a însoțit așadar epistemologia de la configurarea ei ca
orientare în filosofia analitică până la ultimele reacții critice la
empirismul originar.

Etapa actuală în filosofia ştiinţei poate fi numită, în bună

tradiţie europeană, post-epistemologică. Diversificarea
disciplinelor ştiinţifice şi conturarea profilurilor acestora impune
constituirea unor epistemologii specifice, de ramură. Acestea
urmează disciplinele suport în procesul de tot mai adâncă
specializare, îndepărtându-se de poziţia epistemologică iniţială.
Abordările interdisciplinare, incontestabil folositoare
creşterii cunoaşterii, erodează perimetrul întreprinderilor net
epistemologice. Discuţiile referitoare la statutul epistemologic al
interdisciplinarităţii, considerată disciplină sau context
disciplinar, diminuează şansele unei definiri curate a
epistemologiei.
Fizica actuală întâlneşte, în chiar domeniul său de
investigare, paranormalul. Complicate soluţii ştiinţifice târzii se
dovedesc similare unor rezolvări ancestrale, uluitoare în
simplitatea lor, tributară înţelepciunilor pierdute. Fritjof Capra şi
Jacques Bergier desfăşoară în această direcţie discursuri
impresionante (vom reveni asupra lor, cred că o să vă placă).
Similarităţile relativizează graniţele ştiinţei. Demersul
epistemologic intră, din acest motiv, într-o ilegitimă şi periculoasă
extrapolare, ridicând pretenţii de cunoaştere certă asupra unui
obiect ce nu poate fi cunoscut cu certitudine.
Deschiderile spre ontologic, antropologie, axiologie sau
praxiologie pe care le manifestă epistemologia contemporană şi
tentativele de extindere a abordărilor hermeneutice la discursul
despre ştiinţă diminuează suplimentar eficienţa definiţiei iniţiale
a epistemologiei. Toate aceste consideraţii pledează pentru
intrarea filosofiei ştiinţei într-o etapă post-epistemologică şi
justifică speranţele de constituire a unei teorii unice de largă
cuprindere, mântuitoare.