Ludwig Wittgenstein (1889-1951), strălucit student și

discipol al lui Russell, ocupă o poziţie aparte în istoria filosofiei.

Datorează această poziţie deopotrivă spectaculoaselor lui
influențe asupra filosofiei analitice și semnificativelor diferenţe de
orientare filosofică manifestate între Tractatus logico-
philosophicus şi scrierile ulterioare acestuia.
Wittgenstein a reluat în Tractatus logico-philosophicus (1921)
interogaţia kantiană cu privire la posibilitatea şi condiţiile
cunoaşterii, operând două tranziţii (Marga, 1984): de la critica
facultăţilor umane de cunoaştere la critica limbajului și, respectiv,
de la problema adevărului la problema sensului propoziţiilor.
Elementele ultime ale cunoaşterii, considera Wittgenstein,
sunt propoziţiile elementare, (enunţuri în care unui subiect i se
atribuie un predicat). Acestea reprezintă atomii cunoaşterii,
corespund propoziţiilor atomare despre care vorbea Russell.
Propoziţiile elementare sunt corelatele realităţii structurate
atomar.
Tractatus logico-philosophicus condensează poziţia filosofică
a lui Wittgenstein în şapte propoziţii principale şi propoziţiile
derivate ale acestora (vă amintiți, lucrarea de mici dimensiuni
înfiorător structurată, trimisă acasă din război pe dosul cărților
poștale…).
Propoziţiile principale,
1. Lumea este tot ceea ce are loc (se petrece).
2. Ceea ce are loc, faptul, este existenţa stărilor de lucruri.
3. Tabloul logic al faptelor constituie gândirea.
4. Judecata este propoziţia ce are un sens.
5. Propoziţia este o funcţie de adevăr de funcţii elementare.
6. Forma generală a funcţiei de adevăr este [¯p, ¯ξ, N(¯ξ)]*
7. Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.
formulează dimensiunile ontologică (propoziţiile 1-2),
gnoseologică (propoziţia 3) şi analitică (propoziţiile 4-6) ale
filosofiei lui Wittgenstein. Propoziţia 7 reprezintă concluzia
Tractatus-ului, semnalând, potrivit unora dintre comentatori,
dimensiunea mistică a gândirii autorului.
*unde „p” e propoziție elementară, „¯” înseamnă „toate” („¯p” =
toate propozițiile elementare care pot intra în alcătuirea unei
expresii logice), „ξ” e expresia logică („¯ξ” = toate tipurile de
expresie logică), iar „N” înseamnă negare (a expresiilor logice, în
sensul în care incompatibilitatea e negare a conjuncției și
excluziunea negare a exhivalenței; dacă apelați la reprezentarea
grafică a acestor expresii—p,q,p&q…, o să înțelegeți repede ce-i cu
această negare)

Voi încerca să rezum (aproape să traduc, îmi vine să spun;

oricum, încercarea e tributară interpretării clujene—a filosofilor
de la Babeș-Bolyai, adică, a lui Wittgenstein) pe rând, aceste
dimensiuni. Așadar, în ordinea despre care am vorbit deja ca fiind
cea a orientărilor succesive d einteres în istoria filosofiei:

Ontologie (propoziţiile 1şi 2):

Obiectele ce formează substanţa lumii sunt prinse în reţele
de conexiuni. Relațiile potențiale dintre obiectele prinse în rețele
reprezintă stări de lucruri. Faptul, adică ceea ce are loc, este
existenţa (ca actualizare a potenței) unei stări de lucruri. Lumea
reală e suma faptelor. Aceasta nu se suprapune decât parţial
realităţii care cuprinde și existenţa şi non-existenţa stărilor de
lucruri.
Iată câteva dintre propoziții Tractatus-ului:
„1.1. Lumea este ansamblul faptelor, nu al lucrurilor.”, arată
Wittgenstein. Lucrurile nu pot fi gândite decât ca purtătoare de
proprietăţi, adică în relații de predicație.
„1.13. Faptele în spaţiul logic formează lumea.” mai arată
Wittgenstein. Spaţiul logic reprezintă ansamblul invariabil al
posibilităţilor de combinare a componentelor, adică a faptelor, ca
stări de lucruri care au loc. Conexiunile obiectelor sunt logice
întrucât structura lumii corespunde structurii logicii.
Lumea reală diferită de celelalte lumi posibile întrucât este
rezultatul actualizării anumitor componente ale realităţii.

Gnoseologie (propoziția 3)
 Conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein este cel de
tablou (das Bild), ca transpunere a realităţii. Tabloul este o
reprezentare a faptului în spaţiul logic (ca existență a unei stări
de lucruri alături de non-existenţa altor stări de lucruri). În
această accepţiune, tabloul are câteva caracteristici: nu este
imagine picturală, ci structură matematică; nu este reflexiv, nu-
şi poate reprezenta propria formă (faptele pot fi stabilite, dar nu
se poate stabili modul în care au fost stabilite); nu există tablou
a priori adevărat; tabloul are sens, sensul său fiind conţinutul
său descriptiv. (Propoziţia „3.225. Ceea ce tabloul reprezintă
constituie sensul său” condensează teoria descriptivă a sensului
cunoaşterii.)

Filosofia limbii (propoziţiile 4-6)

Tablourile sunt propoziţii (enunțuri descriptive cu privire la
realitate). O propoziţie are sens dacă este reprezentare a stărilor
de lucruri sau dacă poate fi transformată într-o asemenea
reprezentare. Sensul propoziţiilor elementare este evident; în
cazul propoziţiilor complexe, pentru stabilirea sensului este
necesară utilizarea tabelelor funcţiilor de adevăr.
Propoziţiile care redau stări de lucruri (au sens) sunt
judecăţi. Suma judecăţilor reprezintă gândirea. Aceasta este mai
puţin cuprinzătoare decât limbajul.
Limbajul cuprinde totalitatea propoziţiilor. Expresiile lui
depăşesc sfera propoziţiilor cu sens. Din acest motiv, limbajul
poate travesti /trăda gândirea.
Forma limbajului natural diferă de forma logică a limbajului.
Există o sintaxă logică a unei limbi ideale, diferită de sintaxa
oricărei limbi naturale, socotea Wittgenstein (preluând ideea lui
Russell cu privire la necesitatea unui limbaj logic perfect).
Construcţiile ei sunt cele care corespund faptelor. Această sintaxă
logică prescrie regulile de constituire a expresiilor cu conţinut
descriptiv (şi sens). O limbă edificată după regulile sintaxei logice
reprezintă condiţia cunoaşterii.
Limbajul natural crează sensuri false, aparenţe. Acestea
sunt erori ce pot fi înlăturate prin utilizarea unui limbaj ce se
supune sintaxei logice.
 Filosofia, arată Wittgenstein, reprezintă o continuă încălcare
a condiţiilor privind sensul propoziţiilor. Filosofia este o sursă de
probleme lipsite de sens, probleme ce nu pot căpăta răspuns
deoarece oamenii nu înţeleg logica limbajului lor. În acest
context, filosofia trebuie să-şi schimbe (nu să-şi piardă) funcţia,
devenind critică a limbajului. Scopul demersului critic este cel de
clarificare logică a gândirii. În felul acesta filosofia nu mai este
doctrină, ea devine activitate.
Metoda justă a ei constă (parafrazând propoziția 6.53 a
Tractatus-ului) în a nu spune decât ceea ce se poate spune (adică
propoziţii ale ştiinţelor naturii) şi a semnala în orice enunţ
metafizic lipsa de semnificaţie a unor termeni.

Concluzia (propoziția 7)
„7. Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.”
considera Wittgenstein în încheierea Tractatus-ului. Este ceea ce,
aparent paradoxal, Wittgenstein tocmai nu face prin Tractatus.
Aceasta deoarece rolul lucrării este de a semnala lipsa de sens a
propoziţiilor filosofice (inclusiv a propoziţiilor Tractatus-ului):
„6.54. Propoziţiile mele explică lucrurile în aşa fel încât cel
care mă înţelege le recunoaşte la sfârşit ca absurde, dacă prin
intermediul acestora—pe baza lor—a reuşit să le depăşească. (El
trebuie, ca să spunem aşa, să arunce scara pe care s-a urcat).
Trebuie să depăşească aceste propoziţii, apoi vede lumea corect.”
Așadar, în bună tradiție filosofică europeană, nimic
(metafizic, desigur) n-ar mai trebui să urmeze după Tractatus.
Wittgenstein chiar nu a mai publicat multă vreme nimic.
Dar până la ceea ce exegeții numesc Wittgenstein II, aș vrea să
mai zăbovim un pic. Oricum, tractatus-ul a lucrat în istoria
filosofiei europene în timp ce Wittgenstein tăcea (vă aduc aminte,
aceasta e o prezentare a precursorilor empirismului logic).
După cum spuneam mai la început, pentru unii dintre
filosofi ultima propoziție a Tractatus-ului nu e simpla concluzie
logică, limitativă a argumentației desfășurate (de felul „Enunțurile
metafizicii sunt lisite de sens”). Propoziția admite, fără a-și pierde
caracterul conclusiv, o interpretare în registru mistic: cuvintele
nu sunt potrivite (nu slujesc) reprezentării divinului. Divinitatea
nu poate fi surprinsă în tablou.
Și încă ceva, ca să vă treacă de tot supărarea: aș vrea să vă
gândiți la tot ce poate încăpea, ca înțelesuri, într-o propoziție de
felul
„5.6. Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.”

Cercetări logice (1953) este lucrarea definitorie pentru cea

de-a doua perioadă de creaţie filosofică a lui Wittgenstein. Acesta
a depășit (a lăsat în urmă) modalitatea de raportare la limbă
caracteristică Tractatus-ului, prin elaborarea unei noi teorii a
semnificaţiei. În Tractatus, Wittgenstein credita cu sens doar
enunţurile formulate în acord cu sintaxa logică şi identifica
semnificaţia expresiei cu conținutul descriptiv al acesteia (în această
accepție, sensul formulează logic semnificația) . În Cercetări logice sensul
expresiei cuprinde şi ceea ce se gândeşte prin aceasta, iar
semnificaţia unui cuvânt constă în utilizarea lui, îmbinând
componenta cognitivă cu o componentă interacţională. Analiza
limbajului curent devine, în acest context, indispensabilă
înţelegerii mecanismelor limbii. Joc de vorbire constituie
conceptul central al Cercetărilor logice şi presupune interacţiunea
vorbitorilor. Semnificaţiile se constituie la confluenţa unor reguli
lingvistice cu valabilitate intersubiectivă. Suma celor din urmă
alcătuieşte gramatica jocurilor de vorbire.
Problemele filosofice rămân greşeli de limbaj. Filosofia îşi
pierde, în acest context, funcţia explicativă şi pe cea normativă,
dar îşi păstrează utilitatea terapeutică. Sarcina ei constă în
clarificarea critică a limbajului, iar metodologia ei adecvată este
de tip observaţional.
De la Tractatus logico-philosophicus la Cercetări logice
atitudinea filosofică a lui L. Wittgenstein evoluează, consideră
Andrei Marga (1984) într-o direcţie relativistă: atomismul logic se
îndulceşte în interacţiuni comunicative, limbajul curent este
repus în drepturi cu statut de metalimbaj indispensabil şi
semnificaţia-descriere lasă locul semnificaţiei prin folosire.
Continuitatea între cele două etape în filosofia lui Wittgenstein
este dată de asumarea limbajului ca o condiţie de natură
transcendentală a oricărei cunoaşteri. Sub semnul acestei
asumări se va aşeza o bună parte din filosofia contemporană.