EMPIRISMUL PRAGMATIC

Willard van Orman Quine (1908-2000) este principalul

reprezentant al empirismului pragmatic. Vă aduc aminte, această
orientare face parte din primul val de reacții critice la empirismul
logic, alături de încercările de îndulcire a programului acestuia
făcute din interiorul orientării de către R. Carnap și C.G. Hempel
și alături de raționalismul critic.
Studiul Două dogme ale empirismului (1953), considerat
fundamental în literatura epistemologică (Godfrey- Smith, 2012)
condensează majoritatea ideilor răspândite în corpul scrierilor lui
Quine. Empirismul logic presupune distingerea netă a
analiticului de sintetic şi eficacitatea abordărilor reducţioniste ale
semnificației. Cele două presupuneri sunt dogmatice şi trebuie
abandonate pentru a permite metafizicii să se apropie de ştiinţele
naturii, arată Quine. Abandonarea lor permite configurarea unui
model holist de dezvoltare a cunoașterii.
Distincţia analitic-sintetic poate fi analizată, argumentează
Quine, la nivelul limbajului în sine şi din perspectiva raportului
limbajului cu experienţa. La nivelul limbajului, analiza presupune
o reformulare a ideii de analiticitate, idee prezentă deja la Leibniz
şi Kant. Astfel, un enunţ este analitic dacă este adevărat în
virtutea sensurilor şi independent de fapte. Există două tipuri de
enunțuri analitice: a. enunțuri logic adevărate, enunțuri care sunt
adevărate independent de interpretarea termenilor lor (ex: Niciun
bărbat necăsătorit nu este căsătorit); b. enunțuri analitice în sens
larg, enunțuri care pot fi transformate în enunțuri logic adevărate
prin substituirea termenilor sinonimi (ex: Niciun celibatar nu este
căsătorit). Orice teorie a sensului pune astfel problema sinonimiei
și a temeiurilor ei. Rezolvarea acestei probleme ar explica
analiticitatea. Numai că în limbaj natural definiţia nu poate
întemeia sinonimia, deoarece se bazează pe sinonimii anterioare
(cu excepţia cazului limită al introducerii unei notaţii
convenţionale noi, desigur). Nici intersubstituibilitatea (iertați-mi
forțarea, se bazează pe îngăduința limbii române față de filosofie)
nu poate întemeia sinonimia. În limbajele extensionale (vă
amintiți, desigur, de la logica termenilor, că distincția
extensional/ intensional se suprapune pe distincția sferă/
conținut, adică număr de elemente/ caracteristici ale acestora)
ea nu are caracter necesar. În limbajele intensionale (care conţin
un adverb de tipul “necesar” sau un echivalent al acestuia),
intersubstituibilitatea ar putea garanta sinonimia, dar
inteligibilitatea acestor limbaje presupune înţelegerea prealabilă a
analiticităţii, caz de eroare prin definire circulară, cum tot de la
logică bine vă amintiți. Așadar, analiticitatea nu poate fi
întemeiată în limbaj natural prin sinonimie (căreia nu i se pot
găsi temeiurile nici în definiții, nici în intersubstituibilitatea
termenilor). În limbajele formale există reguli semantice ce
determină analiticitatea, dar acestea presupun cunoaşterea
semnificaţiei termenului “analitic”, adică nu-l pot, tot din motive
de circularitate, întemeia.
Distincţia analitic-sintetic poate fi abordată şi din
perspectiva raportului dintre limbaj şi experienţă. Adevărul
enunţurilor depinde de limbaj şi de fapte extra-lingvistice. Analiza
adevărului enunţurilor identifică o componentă lingvistică şi una
factuală ale acestora. Enunţurile analitice sunt enunţuri cu
componentă factuală nulă (semnificația lor este dată de
componenta lingvistică; sunt enunțuri cu valoare de adevăr
independentă de context). Conform principiului clasic al
semnificaţiei, principiu formulat de Frege şi Carnap, semnificaţia
unui enunţ constă în condiţiile adevărului lui. Dar principiul este
subsumat atomismului, se bazează pe posibilitatea de a confirma
sau infirma enunţuri izolate. Această posibilitate constituie
expresia unui reducţionism radical ce nu poate explica relaţia
complexă a limbajului cu experienţa. În fapt, semnificaţia oricărui
enunţ depinde de întregul cunoaşterii.
Cele două dogme ale empirismului (vi le amintesc: distincția
analitic-sintetic și reducționismul semnificației) sunt solidare,
arată Quine, în virtutea comunei lor originări în reducţionism:
dacă se admite posibilitatea confirmării sau infirmării unui enunţ
izolat, se poate admite şi existenţa unor enunţuri limită
(analitice), confirmabile în absenţa componentei factuale.
Alternativa pe care Quine o propune empirismului dogmatic
constă în abordarea cunoaşterii ca totalitate ce înfruntă prin
experiență realitatea numai de-a lungul graniţelor, într-un model
holist de dezvoltare a ştiinţei. Potrivit acestuia, semnificaţie
empirică are ştiinţa în ansamblul ei, nu fiecare dintre enunţurile
ce o alcătuiesc. Știința se comportă asemenea unui câmp de forță
ale cărui condiții limită le constituie experiența. Nicio experienţă
particulară nu este legată de un enunţ izolat. Un conflict cu
experienţa la periferie determină reajustări în zona centrală, a
enunţurilor teoretice, prinse într-o rețea. Aceste reajustări
reprezintă redistribuiri ale valorilor lor de adevăr. Este lipsită de
sens, în acest context, căutarea unei granite între enunțurile
sintetice (adevărate contingent, în virtutea conținutului lor
experimental) și enunțurile analitice (adevărate în general,
independente de experiență): statutul oricărui enunț poate fi
revizuit cu ajutorul unor ajustări suficient de drastice în altă
parte a rețelei.
Holismul epistemologic propus de Quine reprezintă o
variantă mult mai prietenoasă de reprezentare a relației dintre
cunoaștere și realitate decât cea configurată în Cercurile de la
Viena și Berlin. Dar discursul desfăşurat de Quine păstrează
cadrul lingvistic de analiză şi concepţia verificaţionistă a
semnificaţiei (chiar sancționând varianta atomistă a ei), trăsături
caracteristice empirismului logic. Din acest motiv, empirismul
pragmatic este considerat o critică din interior a celui din urmă.
Vă propun, pentru clarificarea relațiilor dintre aceste
orientări, următoarea reprezentare schematică:

Poziţia epistemologică a lui W. van O. Quine raportată la empirismul

logic

Premise  Cadru lingvistic global de analiză a discursului

comune: ştiinţific
 Abordare verificaţionistă a semnificaţiei
 Rolul fundamental al observaţiei în stabilirea
adevărului şi a semnificaţiei
Deosebiri R. Carnap (reprezentant al W. van Orman Quine
empirismului logic) (reprezentant al empirismului
pragmatic)
 Există o distincţie de  Nu există distincţie de
natură între cunoaşterea natură, ci distincţie de grad
analitică (logică şi între cunoaşterea analitică
matematică) şi şi cea sintetică
cunoaşterea sintetică
(ştiinţe factuale)
 Logica este un limbaj, nu  Nu există distincţie de
o teorie natură între limbaj şi teorie
 Logica este analitică  Logica este revizuibilă
(evidentă, fără conţinut experimental (conform
specific, universală) mecanicii cuantice)
 Explicare metateoretică  Explicare metateoretică
formalistă a conceptelor naturalistă a conceptelor
(prin analiză în contextul (prin întemeiere intuitivă în
unui limbaj vid, contextul limbajului
structurat anterior natural)
teoriei)
 Teorie atomistă a  Teorie holistă a
semnificaţiei semnificaţiei (semnificaţia
(semnificaţia întregului oricărui element este
cunoaşterii este determinată de întegul
determinată de cunoaşterii şi enunţurile nu
semnificaţia părţilor şi pot fi confirmate sau
fiecare enunţ poate fi infirmate izolat)
confirmat sau infirmat
izolat)
 Model atomist de  Model holist de raportare a
raportare a teoriei teoriei ştiinţifice la
ştiinţifice la experienţă experienţă (infirmarea
(infirmarea empirică a empirică a unui enunţ la
unui enunţ, parte frontieră cu experienţa
componentă a unei provoacă reajustarea
teorii, provoacă enunţurilor din interiorul
infirmarea teoriei în teoriei, în virtutea
ansamblul ei, în virtutea subdeterminării empirice a
raportării izomorfe la teoriilor)
realitate a propoziţiilor
protocolare)