Școli filosofice în epoca elenistică și în timpul Romanilor

Filosofia clasică greacă s-a dezvoltat mai departe și în epoca elenistică. Astfel la Alexandria a luat
ființă "Școala din Alexandria", care a exercitat o puternică influență asupra gândirii filosofice în
perioadele următoare, până în epoca expansiunii romane. În Atena, "școala peripateticiană" continuă
activitatea inițiată de Aristotel, în timp ce Academia rămâne fidelă sistemului de gândire al lui Platon.
În perioada de trecere de la secolul al IV-lea către secolul al III-lea î.Chr. au apărut două școli
filosofice, Stoa și Epicureismul, care au marcat momente importante în filosofie și etică, depășind cu
mult locul și timpul lor de apariție. Influența lor, departe de a se epuiza cu trecerea secolilor, se
resimte până în timpurile moderne. În timp ce epicureismul recomandă aspirația spre fericire prin
satisfacția rațională a plăcerilor și stăpânirea de sine în viața de fiecare zi, stoicismul combate
dependența spiritului de satisfacția trebuințelor individuale, recomandă controlul comportamentului
prin rațiune și vede individul ca parte a unei comunități, determinat de propriul destin în acord cu
ordinea universală.

Propagate prin filosofii greci Panaitios din Rhodos și Poseidonios din Apameia, ideile de bază ale
stoicismului au pătruns și în elita romană, atât în epoca republicană, cât și mai târziu în timpul
imperiului. În perioada de declin al Republicei, prin Cicero, și în perioada imperială, prin Seneca și
împăratul Marc Aureliu, romanii preiau principiile stoice, împreună cu elemente ale altor școli
filosofice grecești, scrierile acestora caracterizându-se prin eclectism. Lucretius adoptă sistemul
filosofic al lui Epicur, adaptându-l la concepția sa despre viață și la realitățile romane. Filosofia
epicureică, concurând stoicismul și alte curente filosofice, a dobândit o largă circulație la romani,
care, sătui de războaie și de frământările politice, își doreau o viață mai liniștită. Ca și Cicero,
Lucretius are meritul de a fi contribuit la dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului filosofic în limba
latină, dând sensuri noi unor cuvinte mai vechi: ratio, corpora prima, prima elementa, principia,
primordia rerum etc.

Stoicismul

Stoicismul, creat de Zenon din Citium în secolul al IV-lea î.Chr., este o fiolosofie raționalistă,
recomandând o viață în conformitate cu legile naturii, pentru a atinge astfel înțelepciunea și fericirea.
Filosofia stoică este un întreg coerent, o filosofie sistematică a totalității, care, pornind de la logică și
trecând prin legile fizicei, are ca scop final - ca și alte doctrine filosofice elenistice - normativele
morale, etica. În conformitate cu logica stoică, orice cunoaștere își are originea în impresiile reale ale
lucrurilor date de simțuri, care sunt înregistrate de spirit sub forma percepțiilor. Aceste percepții,
confirmate prin experiențe repetate, se dezvoltă silogistic și devin concepte logice. Demonstrarea
adevărului derivă din forța persuasivă exercitată de impresiile percepute asupra spiritului. Orice
adevăr are o corespondență corporală. Prin "corporal", stoicii recunosc două principii: materia și
forța ("logos"), aspecte de fapt identice, depinzând de unghiul sub care sunt considerate. Nimic în
lume nu are o existență independentă, totul este interconectat într-un lanț cauzal, în acord cu legile
naturii]. Un comportament în conformitate cu principiile naturale rezultă în virtute, binele absolut și
scopul ultim al vieții, singura rețetă pentru obținerea fericirii.

În "prima sa perioadă", în afară de Zenon, reprezentanți ai stoicismului au fost:

 Cleanthe din Assos (330 - 232 î.Chr.)

 Chrysipp din Soleis (280 - 208 î.Chr.)

Din "perioada de mijloc" este de menționat:

  Poseidonios din Apameia (135 - 51 î.Chr), autor al unor tratate asupra zeilor, asupra spiritului,
precum și al unor lucrări de fizică și meteorologie. El a emis ipoteza după care mareele s-ar
datora atracției lunare. A fost maestrul[ lui Cicero și al lui Pompeius
 Seneca (4 î.Chr. - 65 p. Chr.), reprezentantul cel mai complet al filosofiei stoice, fost
perceptor al împăratului Nero, care îl silește să se sinucidă. Autor al unor culegeri de
dialoguri, epistole (Epistulae morales ad Lucilium), meditații (Quaestiones naturales) și al
unui număr de 10 tragedii.
 Marc Aureliu (121 - 180), împărat roman, discipol al lui Sextus din Cheroneia, care l-a inițiat
în literatura și filosofia greacă clasică. Aportul său la filosofia stoică se găsește într-o culegere
de meditații (Meditationes).

Epicureismul

Epicureismul, școală filosofică numită astfel după numele filosofului Epicur (Επικουρος, 341 - 270
î.Chr), fondată de acesta la Atena în jurul anului 306 î.Chr., este axat pe căutarea fericirii și a
înțelepciunii, având ca ultim scop atingerea ataraxiei, o stare de liniște absolută a spiritului. Pentru a
evita suferința, trebuie evitate sursele acelor plăceri, care nu sunt nici naturale, nici necesare.
Epicureii nu preconizează căutarea cu orice preț a plăcerii, cum este de multe ori înțeles în mod
eronat, ei văd în filosofie instrumentele esențiale pentru obținerea fericirii (Tetrapharmakos):

 Liberarea oamenilor de teama de divinități, demonstrând că zeii, în splendoarea lor, nu se

preocupă de ceea ce se întâmplă cu oamenii.
 Liberarea oamenilor de teama de moarte, demonstrând că aceasta nu reprezintă nimic pentru
oameni, din moment ce "când noi existăm, nu există moarte, iar când e moarte, nu mai
existăm noi".
 Demonstrarea posibilității de a obține plăcerea.
 Demonstratrea limitării răului, adică a caracterului de scurtă durată a durerii.

Epicur își bazează gândirea sa pe trei principii: logica sau canonica, fizica (atomismul) și etica (semi-
ateismul).

 Principiu după care senzația este singurul criteriu al adevărului ("sensism") și al binelui (care
se identifică cu plăcerea).
 Atomismul, principiu preluat de la Democrit, prin care se explică formarea și transformarea
lucrurilor prin unirea și separarea atomilor. Nașterea senzațiilor derivă din acțiunea atomilor
proveniți de la lucruri asupra atomilor spiritului.
 Principiu conform căruia zeii există într-un spațiu între universuri (intermundia), dar nu se
preocupă de mersul lucrurilor terestre, de lumea materială, cu atât mai puțin de viața
oamenilor. În consecință, singura fericire este plăcerea, corespunzătoare nevoilor naturale
necesare, care rezultă din absența durerii (aponia) și neliniștii (ataraxia). Limitarea calitativă
și cantitativă a plăcerilor este instrumentul virtuților morale, caracteristică condiției umane.

Școala lui Epicur ("Grădina lui Epicur"):

 Ermarchos (325 - 250 î.Chr.)

 Idomeneos din Lampsakenos (325 - 270 î.Chr.)
 Kolotes (320 - 268 î.Chr.)
 Polyenos (340 - 283 î.Chr.)
 Metrodoros (331 - 278 î.Chr.)

Adepți ai Epicureismului la romani:

  Gaius Amafinius
 Horațiu (65 - 27 î.Chr.)
 Lucrețiu (94 - 55 î.Chr.)

Scepticismul

Termenul scepticism își are originea în limba greacă: Σκεψις (sképsis), însemnând cercetare,
îndoială, dubiu. Sceptic este cel care neagă posibilitatea cunoașterii adevărului sau, mai precis,
admite ideea unui lucru gândit, însă - întrucât noțiunea obiectului real se bazează pe datele furnizate
de simțuri, care dau percepții înșelătoare și variabile în timp - se îndoiește că reprezentării unui lucru
în gândire îi corespunde realitatea fizică a lucrului gândit.

Scepticismul s-a dezvoltat în Grecia antică în epoca cuprinsă între secolele al IV-lea și al II-lea î.Chr.
și este în mod tradițional divizat în trei perioade, corespunzătoare diverselor orientări:

 Pirronismul, după numele filosofului Pyrron din Ilia (360 - 275 î.Chr. Reprezentanții acestui
curent afirmă imposibilitatea cunoașterii unei realități în continuă schimbare, în așa fel încât
înțeleptului nu îi rămâne decât "aphasia", "pierzându-și glasul" și renunțând la orice afirmație
definitivă (Timon din Phleios, 320 - 230 î.Chr.). Recunoscând falsitatea tuturor doctrinelor și
inutilitatea efortului de cunoaștere absolută a adevărului, se obține pacea interioară (quiete).
Scepticii care aparțin acestei școli se dedică astfel unei gnoseologii cu caracter autolimitativ și
pragmatic, contemplă realitatea din care extrag puține elemente certe și utile, pentru a-și
construi un orizont propriu în afara oricărui sistem.
 Scepticismul "Noii Academii", reprezentat prin Arkesilaos din Pitane (315 - 240 î.Chr.),
Karneades din Kyrene (214 - 128 î.Chr) și Philon din Larisa (158 - 84 î.Chr.). Înăuntrul
Academiei platonice s-a dezvoltat s-a dezvoltat un curent critic în problema cunoașterii,
reprezentat prin Arkesilaos, care revine la agnosticismul socratic. Acest punct de vedere a fost
atenuat în forma unei teorii persuasive a probilității de către Karneades, întemeietorul "Noii
Academii", care prin intermediul urmașului său, Philon din Larisa, a exercitat o influență
deosebită asupra modului de gândire al lui Cicero. Astfel, nu ceea ce este adevărat guvernează
acțiunile noastre, ci, pur și simplu, ceea ce este probabil.
 Neopirronismul. În fine, Enesidemos din Knossos (ca. 80 - 10 î.Chr.) și Agrippa zis
"Scepticul" (către sfârșitul ultimului secol î.Chr) revin la principiile vechiului pirronism.
Ideile lor sunt cunoscute mai ales din scrierile lui Sextus Empiricus (160 - 210 d.Chr.). Cei
doi filosofi greci au întocmit o serie de "tropi" (τροποι), argumente fundamentale pentru a
demonstra dogmaticilor necesitatea suprimării oricărei judecăți definitive asupra oricărei
probleme. Negarea radicală a adevărului trebuie înțeleasă, nu ca o afirmație indiscutabil
adevărată, ceea ce ar contrazice îsuși principiul de bază al scepticismului, ci ca o negație care
neagă propriului său conținut, dar și pe ea însăși.

Filosofia antică târzie și începutul filosofiei apologetice creștine

Caracteristic pentru filosofia antică târzie a fost Neoplatonismul, care - într-o oarecare măsură - a
influențat și gândirea primilor părinți ai bisericii creștine. Revenirea la ideile filosofiei platoniciene se
datorește în primul rând lui Ammonios Saccas (secolul al III-lea d.Chr.) și discipolului lui, Plotin din
Lycopolis (204 - 270 d.Chr.). Urmaș al lui Plotin a fost elevul său Porphir, care prin scrierile sale a
popularizat doctrina maestrului său.

Filosofia neoplatoniciană avea ca scop rezolvarea uneia din problemele centrale ale gândirii
filosofilor greci clasici, și anume relația dintre "Unic" și "Multiplu". Multiplul este prezent în natură,
în timp ce Unicul stă la baza inteligibilității. Această filosofie își are rădăcinile în platonism prin
dorința de a rezolva "aporiile" (aporie = dificultate în rezolvarea unei probleme) gândirii lui Platon,
în special dintr-unul din cele mai dificile dialoguri ale sale, Parmenide. Neoplatonicienii identifică
zeii cu "Ideile" platoniciene. Plotin și Porphir consideră însă că practica religioasă nu este demnă de
un înțelept, pentru că acesta este capabil să se apropie de divinitate în mod direct prin elevația
spirituală a gândirii sale.

Ultimul leagăn al filosofiei grecești a fost în Imperiul Roman de Răsărit, unde, la Atena, Proclos (411
- 485) încearcă să reducă la un sistem unic întreaga masă a tradiției filosofice, până când, în anul 529,
împăratul Justinian interzice predarea filosofiei "păgâne" și decretează închiderea Academiei.

Primii reprezentanți ai "Apologeticei" creștine antice au fost Justin Martirul în al II-lea secol d.Chr.,
Clemens din Alexandria și Origen în al III-lea secol și în special Sfântul Augustin din Hippona (354 -
430). Gândirea lui Augustin reflectată în operele sale (Confessiones, Sermones, De Civitate Dei etc.),
precum și operele lui Boethius (ca. 475 - 525), De Consolatione Philosophiae, De Trinitate, De Fide
Catholica, marchează trecerea către filosofia scolastică a evului mediu.