Cultura ecranului: Restrângerea relațiilor interumane

Student: Mitra Dan Vlad

Coordonator: Prof. Mihaela Constantinescu

Facultatea de Litere, Studii Europene

Anul 3, grupa 2

Universitatea din București

 1. Paradoxul rețelelor de socializare

Hiperconectarea și hipercomunicarea sunt doi termeni care pun în evidență paradoxul social
online. Faptul că tehnologia ne ajută să ne cunoaștem, să comunicăm și să menținem legătura între
noi sună ideal. Numai că apare abuzul acestui instrument și, în multe cazuri, duce la dependență.
Nu sună așa rău, până în punctul în care apare o reducere a comunicării dintre persoanele aflate în
mod real în contact în mediul lor concret, iar, în final, individul se izolează profund în mediul
online.

De ce paradox? Pentru că termenii în sine de "social media networking" mă duc cu gândul la

întărirea relațiilor cu oamenii pe care îi cunosc, dar, de fapt, ce face tehnologia în acesta caz este
să te facă să fii din ce în ce mai atras de interacțiunile online decât cele fizice. Omul de azi cedează
bucuros unei interacțiuni virtuale, care i se propune, pentru simplul fapt că ar fi mai promiţătoare
decât relaţia reală pe care o poate stabili în acelaşi moment.

Pentru unii, comunicarea în mediul virtual este foarte importantă și de aceea trebuie sa fie
perfectă, chiar dacă nu reflectă realitatea. Așa se face că vedem diverse manifestări ale afecțiunii
și fericirii pe Facebook, deși în realitate lucrurile nu stau chiar atât de bine. De fapt, mulți oameni
se simt singuri și neapreciați, iar platformele de socializare le permit să se compare cu ceilalți, să
caute aprecierea celorlalți, să iasă în evidență, să își creeze o imagine de care să fie mândri sau,
dimpotrivă, să devină deprimați văzând ce viață minunată au ceilalți. Toate acestea pot duce la
pierderea identității, jobului, relațiilor pe care le ai și așa mai departe.

2. Restrângerea vieții comunitare

Noile media sunt în acelaşi timp rezultatul şi sursa unei restrângeri a vieţii comunitare. De o
anumită manieră, dezvoltarea telefoniei mobile este legată de o restrângere a vieţii comunitare.
După cum observă un eseist contemporan, „avem nevoie de o mediere electronică pentru a
comunica, ca să ne adaptăm la o lume care ne atomizează pe fiecare dintre noi şi ne fragmentează
viaţa”.1 Este un mijloc de recreare de legături într‑o societate în care legăturile dintre persoane au
slăbit, fiindcă viaţa comunitară a sărăcit sau a dispărut, nu doar în oraşe, ci chiar şi în sate, şi mai

1
http://www.piecesetmaindoeuvre.com/IMG/pdf/Portable_2008.pdf, pag. 46
ales fiindcă în societăţile occidentale moderne coeziunea vieţii de familie a fost slăbită de faptul
că bunicii nu mai trăiesc împreună cu copiii şi nepoţii lor, de criza prin care trece instituţia
căsătoriei, de înmulţirea familiilor monoparentale sau a persoanelor care trăiesc singure.

Dar, în acelaşi timp şi cu mult mai mult, noile media provoacă o restrângere a vieţii comunitare
chiar acolo unde ea ar putea exista. Ele sunt responsabile de scindarea vieţii conjugale şi familiale
şi de asemenea, în parte, a altor forme de viaţă comunitară.

Când radioul şi‑a făcut apariţia în casele oamenilor, el a luat adeseori locul conversaţiilor purtate
de membrii familiei în timpul meselor. Cu aceeaşi funcţie uzurpatoare, în urma lui, a venit
televizorul, mai ales în casele în care masa se ia în timpul jurnalului de ştiri, urmărit cu o atenţie
de‑a dreptul religioasă, situaţie frecventă, potrivit studiilor efectuate. În afară de aceasta,
emisiunile pentru copii şi emisiunile pentru adulţi îi separă pe unii de alţii în fiecare zi, pentru
multe ore, iar emisiunile urmărite în comun reduc aproape la zero conversaţiile sau schimbul de
idei, pentru că atenţia pe care fiecare o acordă celor ce se petrec pe ecran duce la neatenţie faţă de
celălalt şi la reducerea comunicării interpersonale. În multe case în care există câte un televizor în
fiecare cameră, izolarea este şi fizică, nu doar verbală. 2

3. Ecranul ca instrument: impactul acestuia asupra vieții comunitare

Ecranul este poate cel mai important instrument folosit de oamenii din perioada modernităţii târzii,
dacă stăm să ne gândim la impactul pe care l-a avut asupra vieţii interioare a omului. Tehnologia
ecranului a modificat raportul conştiinţei cu realitatea, dar şi felul cum imaginarul construieşte
imaginile. Apariţia şi universalizarea cărţilor a dus la atrofierea parţială a memoriei, dar în schimb
a dus la dezvoltarea gândirii abstracte. În vremuri de demult anumiţi oameni aveau o memorie
legendară, diverşi rapsozi şi poeţi puteau memora o cantitate imensă de poeme. Ulterior, cartea sa
dezvoltat ca un receptacol extern pentru memorie.

În epoca contemporană, ecranul a devenit un receptacol exterior al imaginarului, iar folosirea

exagerată a acestuia, mai ales în epoca internetului, a dus la scăderea capacităţii imaginarului de a
genera structuri imagologice noi, autonome faţă de cele date de natură, dar şi la scăderea capacităţii

2
Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Editura Sophia, pag. 18-20, 2018
abstracte a intelectului 3. Raportul dintre imaginile generate de facultatea imaginară şi cele doar
reproduse de el este din ce în ce mai dezechilibrat în favoarea reproducerii.

În epoci mai vechi, conţinuturile arhetipale ale inconştientului se exprimau prin diverse forme
cultural-istorice, care limitau variabilitatea extremă a posibilităţilor formale de actualizare a
arhetipurilor, ca reprezentări în conştiinţă. Fiecare simbol universal se manifesta printr-un stil
specific unei epoci sau tradiţii, care îl particulariza, fără ai ştirbi esenţa universală. Stilurile
culturale nu fixau, decât relativ, tipuri figurative prin care simbolurile se manifestau în viaţa
interioară a omului. Arta cultică avea un rol mai mult călăuzitor sau coordonator pentru viaţa
simbolică a spiritului, datorită lipsei de elaborare figurativă, sugerându-i structuri formale care să
medieze prezenţa arhetipurilor în conştiinţă. Structurile formale ale simbolurilor sacre nu epuizau
cantitativ viaţa imaginară a omului vechi. Acestea dezvoltau dimensiunea contemplativă, care
ducea la generarea de structuri imagologice complexe, ca un dans al imaginarului, care îl apropiau
pe om de nivelurile profunde ale realului.4

În prezent, ecranul este omniprezent în viaţa omului, lucru care a dus la dependenţa acestuia de
imaginile date. S-a dezvoltat astfel un totalitarism al datului imagologic exterior, în faţa
autonomiei creative a imaginarului. Aceasta a dus la sărăcirea diversităţii formale a materialului
generat de facultatea imaginarului. Structurile formale contemporane prin care se manifestă
materialul arhetipal, au devenit cvasiuniversale, lucru care a dus, pe de-o parte, la o posibilitate de
comunicare cantitativă şi informaţională dintre oameni nemaiîntâlnită până acum, iar pe de altă
parte la mecanizarea imaginarului. Diverse structuri imagologice formale au fost impuse în
imaginarul global al umanităţii datorită tehnologiilor de comunicare rapidă şi directă. Imaginile pe
care le vedem azi sunt extrem de elaborate şi de complexe din punct de vedere formal, nemailăsând
imaginarului să participe cu un aport personal original.

4. Metalingvistica

De vreme ce putem contacta pe cineva prin SMS sau mail, ce rost mai are să ne întâlnim cu el faţă
către faţă? Şi comunicarea prin noile media este limpede că va fi mai săracă.

3
Virgiliu Gheorghe – Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, pag. 45-46, 2006
4
Ibid., pag. 74
Mai întâi, pentru că ea se face fără ca interlocutorul să fie de faţă, aşadar nu beneficiază de forţa
prezenţei sale, de încărcătura afectivă a unei comunicări reale şi de îmbogăţirea pe care o produc
elementele metalingvistice (expresia, privirea, tonul folosit, gesturile, mimica, etc).

În al doilea rând, pentru că forma dialogului va fi mai simplă şi conţinutul mai scurt, după cum se
poate constata din mailuri și SMS‑uri, care ocupă azi o mare parte a comunicării.

În al treilea rând, pentru că aceste diferite forme de comunicare reduc la extrem şi chiar elimină
formulele de politeţe şi celelalte forme de amabilitate, de introducere şi de încheiere, pe care le
impunea modul de a coresponda folosit odinioară; ele aveau, desigur, un caracter formal, dar
datorită lor legătura se stabilea şi se menţinea dincolo de conţinutul strict utilitar al mesajului
central.

Acest lucru este deosebit de vizibil în SMS‑uri, dar el se manifestă şi în mailuri, cu toate că acestea
se pretează la mesaje mai ample şi folosesc forme lingvistice normale.

Mailul, iute trimis şi iute primit, se integrează într‑un context global al comunicării rapide, chiar
atunci când el însuşi nu are un caracter de urgenţă. Cel care redactează mesajul iniţial sau răspunsul
la el, adesea prins în această comprimare şi accelerare a timpului, se simte obligat să fie scurt, fie
că întreabă ceva, fie că răspunde la ceva. Lucrul acesta se transpune într‑o pierdere progresivă pe
mai multe planuri:

1) mesajul în sine este mai puţin amplu şi mai puţin nuanţat decât dacă ar avea forma unei scrisori
normale;

2) redus adesea la esenţial, adică la scopul urmărit, el capătă forma autoritară sau chiar cominatorie
a unui ordin, lăsând deoparte politeţea şi respectul datorate celui cu care se corespondează;

3) formulele de politeţe, de introducere şi de încheiere sunt mai scurte – în mod frecvent reduse la
scurte formule cu caracter formal – şi uneori absente; formulele de introducere şi de încheiere din
corespondenţa clasică aveau şi ele un caracter formal, fiind puternic codificate, dar ele se
desfăşurau pe o paletă vastă şi permiteau exprimarea fin nuanţată a sentimentelor şi a respectului,
care vădea treapta pe care erau plasaţi corespondenţii în ie­rarhia socială, gradul de familiaritate,
de apropiere sau de distanţă dintre ei;

4) mesajul capătă un caracter efemer (înrudindu‑se mai mult cu vorba care zboară decât cu scrisul
care rămâne), iar grija aproape exclusivă referitor la conţinut a celui care îl trimite îl face pe
corespondent să neglijeze într‑atât forma, încât, în comparaţie cu stilul scrisorilor, stilul mailurilor
se arată în general foarte sărac, nu doar în plan literar, ci şi în plan uman, adesea foarte strâns legat
de el.

5. Noua lume a imaginilor

De ce omul este mai atras de o "ştire" despre un omor sau care înfăţişează natura umană în mizerie
decât de politică? Pentru că avem cu toţii vocaţie de actori, ne place să ne dăm în spectacol şi ne
place să ni se reamintească că sunt oameni mult mai nenorociţi ca noi. Asta ne face să ne simţim
bine. Sartori avertizează: părinţii trebuie să conştientizeze pericolul în care se află copiii lor, care
privesc la televizor chiar mai mult de cinci ore pe zi. Toate acestea duc la imbecilitate, ignoranţă
împinsă la extrem şi lipsa coloanei vertebrale. Video-copilul nu va creşte niciodată. Novitivismul
(cuvânt inventat de Sartori) sau goana după tot ce e nou caracterizează cel mai bine o societate
bazată pe o "spoială" de cultură şi în care până şi noţiunea de libertate se atrofiază treptat: "Leibniz
a trebuit să definească libertatea umană ca spontaneitas intelligentis, spontaneitatea celui
inteligent" Fără această precizare, ceea ce e spontan la om nu se diferenţiază de ceea ce e spontan
la animal, iar noţiunea de libertate nu mai are sens".5

Giovanni Sartori se înşela când spunea că omenirea, după ce a depăşit epoca logocentrismului, se
va întoarce la lumea imaginilor. În realitate nu este vorba de o întoarcere ciclică la un acelaşi, ci
de o reîntâlnire cu imaginea într-un alt mod, aceasta modificându-şi conţinutului ca realitate
mediatoare. Imaginile pe care le contemplă omul contemporan nu mai trimit dincolo de ele, nu
mai mediază relaţia omului cu realităţile inefabile, aşa cum o făceau simbolurile în societăţile
tradiţionale, ci sunt autosuficiente, lăsând conştiinţa prizonieră lumii concrete. Omul nu mai
înţelege altceva decât ce se vede, decât realităţile dinamice şi concrete, care îl scot din astenia
cotidiană prin jocul spectaculos al formelor goale. El nu mai procesează realitatea dată printr-un

5
Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, Humanitas, pag. 10-13, 1997
limbaj conceptual sau simbolic, ca să se ridice astfel deasupra ei şi să îi pătrundă sensul, ci este un
martor mecanic, şi instinctual al ei, fiind pierdut pe suprafaţa ei orizontală.6

6. Ecranul calculatorului: mediator

Intensificarea folosirii calculatorului a modificat raportul cu realitatea exterioară. Scade cu timpul

contactul cu aceasta în favoarea celei virtuale. Ecranul calculatorului devine un mediator, din ce
în ce mai complex, între conştiinţă şi lumea concretă. Ecranul semnifică realitatea într-un mod
indirect şi abreviat. Conştiinţa încearcă să reconstruiască realitatea, ce îi este dată doar formal şi
abreviat de către ecran, în conştiinţă prin diverse imagini, sugerate de structurile virtuale ale
ecranului, care o fac să fie aproape. Realitatea este din ce în ce mai mult proiectată în imaginar.
Aceste simulacre înlocuiesc realitatea concretă şi organică. Messengerul este un bun exemplu. Stai
nopţile în faţa calculatorului, cu lista de messenger pe ecran, vorbind cu diverşi oameni a căror
realitate este construită într-un mod virtual în minte, astfel nu te mai simţi singur, dar nici nu mai
simţi nevoia imediată a unei comunicări nemediate de calculator. Existenţa virtuală a celorlalţi
conţine iluzia unei prezenţe ce te-ar scoate din singurătate. Simţi o comunicare cu lumea proiectată
în interiorul minţii tale. Calculatorul este întreaga ta lume, acolo sunt prietenii tăi, pasiunile tale,
toată lumea ta, de ce ai mai avea nevoie de altceva?7

Lumea proiectată mental este accesată de fiecare dată când comunici pe calculator, şi îţi poate da
iluzia efemeră a unei lumi complete, în care eşti singur doar fizic, nu şi mental. Activităţile pe care
le dezvoltă spaţiul mental sunt din ce în ce mai rupte de realitatea fizică a corporalităţii.
Dependenţa de lumea virtuală duce la destructurarea personalităţii ca entitate centrată şi
echilibrată, sau îi împiedică formarea, anemiindu-se astfel relaţia conştiinţei cu corporalitatea.

Comunicăm din ce în ce mai mult în spaţiul virtual, astfel că raportul intersubiectiv concret îşi
pierde din importanţă. Intensitatea emoţională a contactului real dintre două priviri, contemplarea
prezenţei corporale a celuilalt, sunt înlocuite cu schimbul de informaţie virtuală şi impersonală.
Comunicarea dintre oameni a devenit din ce în ce mai impersonală, conştiinţa comportându-se din
ce în ce mai asemănător unui calculator care procesează date. E interesant de observat situaţia

6
Ibid., pag. 20
7
Jean-Claude Larchet, Captivi in Internet, Editura Sophia, pag. 85-86, 2018
Japoniei, societatea cea mai evoluată tehnologic, în care s-au dezvoltat generaţii de tineri apatici
şi depresivi, care trăiesc mare parte a timpului în faţa computerului, izolându-se social de lume.
Intensitatea experienţei organice şi nemijlocite a vieţii, dar şi capacitatea de a contempla şi a
înţelege sensul lucrurilor ce ne înconjoară, a fost înlocuită cu procesarea extensivă a unei cantităţi
din ce în ce mai mare de reprezentări date de ecrane.

7. Spațiul imaginar

Spaţiul imaginar, îşi dezvoltă o autonomie schizofrenică faţă de existenţa concretă a corporalităţii,
a cărei prezenţă în conştiinţă scade în intensitate, dar şi faţă de viaţa reală în general 8. Paradoxal,
acest imaginar autonom devine din ce în ce mai dependent de imaginile date de tehnologia
ecranului, atrofiindu-şi capacitatea de generare autonomă de structuri formale imagologice.
Această izolare în spaţiul virtual poate duce la pierderea perspectivei asupra ansamblului organic
al vieţii, şi astfel a posibilităţii de a înţelege straturi mai profunde ale realului.

Într-un anume sens, abstractizarea mediului concret şi starea de absenţă faţă de celelalte persoane
prezente sunt mai mult impuse decât voite de omul supus solicitărilor sau tentaţiilor la conectare,
la care nici măcar nu se gândeşte să reziste, ci, dimpotrivă, cedează bucuros, ca şi cum relaţia
virtuală care i se propune ar fi mai promiţătoare decât relaţia reală pe care o poate stabili în acelaşi
moment. Dar într-un alt sens tendinţa omului modern de a se izola de ambianţa reală prin folosirea
mijloacelor de comunicare în masă dovedeşte dificultatea lui de a trăi în mod concret cu ceilalţi –
ceea ce explică de asemenea criza prin care trece căsătoria (ca făgăduinţă a unei uniri pe viaţă) şi
chiar a cuplului (ca viaţă trăită împreună) –, adică de a consimţi necesarele sacrificii pe care le
implică orice fel de viaţă comunitară care ţine de proximitate. Lucrul acesta trebuie situat în
contextul unei societăţi hedoniste, care face din dorinţele şi plăcerile individuale valori absolute.9

8. Concluzii

Pentru că nu poate coabita în mod real cu ceilalţi, homo connecticus îşi crează propria sa lume,
virtuală, în care se închide, aflându şi în ea plăcerea, fiindcă este o lume croită pe măsura lui, ferită

8
Revista Verso nr. 74-75, 2009
9
Ibid., nr. 74-75
de constrângerile din lumea reală şi de exigenţele impuse de relaţiile cu ceilalţi, o lume în care
domneşte ca stăpân al ei.

Concentrarea noastră nu ar trebui, în acest caz, să fie doar asupra tehnologiei și culturii digitale, ci
și asupra intereselor și motivațiilor care le guvernează concepția și le promovează diseminarea în
toate aspectele noastre de viață, deoarece produsele în sine sunt concepute să ne atragă și să ne
creeze dependență.

Bibliografie

http://www.piecesetmaindoeuvre.com/IMG/pdf/Portable_2008.pdf

Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Editura Sophia

Virgiliu Gheorghe – Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos

Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, Humanitas

Revista Verso, www.revistaverso.ro