Marea idee a lui Spinoza a fost preluată de către Hegel care a dezvoltat-o amplu, într-o

viziune metafizică atotcuprinzătoare. Hegel defineşte întreaga istorie umană ca pe un “progres

în conştiinţa libertăţii”, în finalul căreia libertatea absolută este înţeleasă ca o absolută
libertate a gândirii care ajunge – în sfârşit – la Ideea Absolută (sau cum spuneam în capitolul
2, la Adevărul Absolut). Soluţia hegeliană (plecată de la Spinoza) a intrat şi în filosofia
marxistă în care a fost pusă pe baze materialiste dar a fost şi răstălmăcită (degradată) din
raţiuni ideologice.
De fapt, dreptul este un cadru legal (prescris şi scris) prin care cetăţenii îşi afirmă
libertatea, îşi afirmă natura proprie şi interesele. Dacă în datorii accentul cade pe interesele
societăţii (pe necesitatea, obiectivă) în cazul drepturilor accentul cade, invers, pe interesele
indivizilor (necesitatea subiectivă). Numai indirect interesele societăţii sunt şi ale indivizilor,
respectiv interesele indivizilor sunt şi ale societăţii.
De exemplu, cine ascultă prescripţia normativă de a nu fura, de a nu înşela, şi de a nu
minţi realizează mult din conţinutul valorii de cinste, de onestitate.42. Astfel, „proba“
realizării valorii o avem dată de obedienţa normativă. De aici, derivă o importantă temă de
reflexie filosofică: dacă morala reprezintă libertatea în acţiune (în acest sens, Kant spunea că
„practicul [morala] înseamnă tot ceea ce este posibil prin libertate“), atunci, adevărata
libertate este compatibilă nu cu bunul plac şi arbitrariul comportării, ci cu interdicţii care
eliberează, cu porunci care-i dau omului sens şi valoare, cu imperative care urmate îl
înnobilează pe omul-persoană.43
Astfel, morala îţi cere, ca şi legea, să nu furi, să nu ucizi, să nu minţi etc., dar numai
morala îţi cere imperios să fii altruist, mărinimos, generos.51 În acelaşi sens: nu este de ajuns
să nu ucizi sau să nu iei bunul străin; un om cu o conştiinţă morală normală, sănătoasă şi
puternică va accepta, ca de la sine înţeles, că este de datoria lui să nu atenteze la viaţa
semenilor sau să dăruiască (nu să ia de la alţii) din ce-i prisoseşte, celor aflaţi în nevoie sau în
suferinţă şi care merită să fie ajutaţi. În fapt, nu este doar de ajuns să nu minţi – când acest
lucru nu presupune nici un risc, sau chiar îţi este avantajos; omul pe deplin moral se simte
obligat să spună adevărul şi îşi asumă curajos consecinţele, inclusiv, cele dezagreabile sau
periculoase ce derivă din această atitudine. Pe de altă parte, nimeni nu poate fi chemat în
justiţie pentru că nu a vrut să dea vecinului sau colegului de serviciu o sumă de bani de care
acesta avea nevoie pentru a-şi trata fiul bolnav sau pentru a-şi plăti o excursie de studii. De
asemenea, nimeni nu poate fi chemat şi acuzat la tribunal pentru că n-a încercat să salvez pe
cineva, cu riscul pierderii propriei sale vieţi, fără să aibă nici o obligaţie legală în acest sens.
Din punct de vedere moral însă, aceste comportamente umane lipsite de altruism, generozitate
sau de curaj şi spirit de sacrificiu sunt mai mult sau mai puţin blamabile.
În fapt, normele juridice interzicând grave fapte antisociale urmăresc să asigure un
minimimum de sociabilitate, fără de care societatea s-ar transforma într-o junglă. În acelaşi
timp, normele morale, solicitând un comportament altruist, urmăresc să instituie un maximum
de sociabilitate.52 Pe drept cuvânt, se spune în acest sens (Henri Bergson) că morala constă în
extinderea sociabilităţii de la nivelele sale primare („morala închisă“) până la limitele ultime
ale umanităţii („morala deschisă“).53
În statul hegelian, nu va exista astfel, nicio diferenţă între libertăţile interioare şi
exterioare, nicio separare, o sfâşiere între libertăţile individuale şi colective (momentul istoric
al reconcilierii). Raţiunea este înţeleasă în sfârşit ca libertate efectivă atunci când interesele
cetăţeanului coincid cu imperativele Statului. Conflictul dintre libertatea individuală şi Stat
trebuie depăşit: istoria reprezintă realizarea acestui scop şi atestă faptul că raţiunea
progresează prin depăşirea conflictelor. Încetul cu încetul, distanţa dintre libertate şi realitatea
ei este redusă. Scopul Istoriei este momentul în care universalul este realizat, adică în care
libertatea tuturor oamenilor devine obiectivă, garantată de instituţii. Aceste instituţii sunt de
încredere, pentru că urmăresc interesul universal, nu să abuzeze de puterea şi autoritatea lor
pentru a-şi promova propriile interese particulare.