Referitor la libertate, s-au s-au cristalizat cateva doctrine majore si opuse privind

libertatea: fatalismul şi voluntarismul.

Fatalismul pleacă în esenţă de la relaţia cauzală – orice cauză generează un efect,
orice efect este generat de o cauză. Dar în interpretarea fatalistă relaţia cauzală este înţeleasă
şi liniar şi univoc. Liniar în sensul că o cauză generează numai un anumit efect, respectiv un
anumit efect este generat numai de o anumită cauză si univoc în sensul că o cauză generează
un efect care, la rândul lui, poate deveni cauza altui efect, dar nu există nici o relaţie inversă,
de la efect la cauză. Pe această cale se constituie aşa numitele lanţuri cauzale.
Dacă acum aplicăm această schemă de interpretare la viaţa şi activitatea umană,
rezultă că orice act uman (cel mai simplu) este determinat de o cauză (sau un set de cauze
conjugate) care la rândul lor este efectul unei cauze anterioare. Rezultă că orice act uman nu
este doar determinat de o cauză anterioară, ci este chiar predeterminat.
Consecinţele etice – respectiv deontologice – ale acestei viziuni asupra lumii sunt
dramatice. În perspectiva fatalismului, totul şi orice se explică prin necesitatea cauzală.
Echivalentul popular al acestei viziuni este destinul sau soarta: “aşa mi-a fost dat”, “aşa ,I-a
fost scris”. Dar acolo unde totul şi orice se explică în mod cauzal, totul şi orice se şi justifică.
Fiind explicată, libertatea este de fapt anulată, şi odată cu ea este anulată şi responsabilitatea
(răspunderea). Căci unde totul şi orice se justifică, nimic nu se mai justifică.
Mai întâi, relaţia cauzală nu este liniară, întrucât o anumită cauză (Cx) poate genera nu
doar mai multe efecte, ci poate genera diferite (diverse) efecte (E1, sau E2 …. sau E n). Cu
exemplul intuitiv cel mai simplu: focul (acelaşi foc) topeşte ceara, dar întăreşte lutul.
Apoi, relaţia cauzală nu este univocă, întrucât efectul nu se izolează (nu se rupe, nu se
înstrăinează de propria sa cauză, ci o poate influenţa invers. Cauza şi efectul pot interacţiona
şi aici apare conceptul modern al cauzalităţii circulare (care se defineşte şi ca feed-back) iar
cauzalitatea circulară este un temei ontologic al autonomiei persoanei şi, indirect, al libertăţii.
Dar atacul cel mai consistent la adresa acestei viziuni fataliste vine din partea
Filosofiei, de la Aristotel până azi. Aristotel în Metafizica elaborează şi conceptul de
posibilitate. În limbajul actualizat: posibilitatea există ca posibilitate, dar încă nu există ca
realitate. posibilitatea se înscrie între două limite şi numai două: prima este imposibilitatea pe
care o simbolizăm cu “0” (zero); a doua este realitatea pe care simbolizăm cu “1” (unu).
Posibilitatea se înscrie variabil între cele două limite, limite la care (sau în care) ea se
anulează ca posibilitate, în două moduri diferite. probabilitate este definit tocmai ca măsură
cantitativă a posibilităţii. Această scală graduală o definim în gândirea cotidiană prin expresia
“mai mult sau mai puţin posibil”. Viziunea fatalistă (bazată pe ideea de destin) i s-a părut
bătrânului Epicur atât de catastrofală, încât într-o scrisoare către un prieten, el, care era ateu,
afirmă (parafrazăm): Ar fi mai bine să credem în zei, decât în destin; căci zeii ne lasă cel puţin
speranţa deşartă a mântuirii, pe când destinul este orb şi este surd la orice rugăciuni.