3. Ce pot să sper?

– Pornind de la cei 3 postulate: postulatul libertatii existentei in lume;

postulatul existentei lumii de apoi si a nemuririi sufletului; postulatul existentei lui Dzeu,
Kant considera ca desi nu putem cunoaste in mod empiric aceste lucruri (sufletul, divinitatea),
faptul ca ele se reflecta in legea morala conduce la presupunerea ca ele exista, desi nu le
putem cunoaste prin intermediul simturilor. Astfel, ceea ce putem spera, conform lui Kant,
este ca sufletele noastre sunt intr-adevar nemuritoare, iar Dumnezeu a creat aceasta
lume in armonie cu principiile dreptatii si adevarului.
Critica rațiunii pure – opera sa capitală – în care cercetează bazele procesului de
cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale
teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de alta
empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume.
În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică.
Cunostintele sunt judecati de tipul S - P. Analizand judecatile, Kant distinge intre
judecatile analitice si judecatile sintetice. Judecatile analitice sunt judecati explicative si nu
sporesc cunoasterea pentru ca noi aflam ceea ce deja stiam. Aceasta inseamna ca, din
perspectiva logica, predicatul judecatii analitice este inclus in subiect ca nota a sa. Aceste
judecati sunt necesare si universale (valabile oricand, pretutindeni si intotdeauna).
Proprietatea de a fi necesare si universale este numita de Kant cu termenul de a priori.
Judecatile analitice sunt judecati a priori pentru faptul ca ele sunt valabile in mod general,
indiferent de modul in care va evolua experienta. Adevarul lor poate fi stabilit numai prin
inspectie logica, ele impunandu se mintii noastre pentru ca noi nu putem gandi contrariul lor.
De pilda, judecata: "Toti sotii sunt casatoriti" este o judecata analitica pentru ca predicatul
logic "casatorit" este inclus in subiectul "sotii" in chiar definitia lui. Noi nu putem gandi
contrariul acestui enunt "Toti sotii sunt necasatoriti", pentru ca venim in conflict cu ideea de
"sot", ideea care este gandita, prin definitia cu ideea "casatorit".
Judecatile sintetice sunt, dimpotriva, toate, a posteriori, adica sunt judecati de
experienta. Legatura subiect predicat (S - P) in astfel de judecati se realizeaza prin
intermediul experientei. Experienta le poate confirma sau infirma. Nu putem sa spunem
despre ele ca sunt necesare sau universale intrucat experienta este in mers. Ceea ce astazi este
adevarat, maine poate fi fals. De exemplu, "Toti corbi sunt negri" este o judecata sintetica
pentru ca legatura dintre subiect si predicat este realizata de experienta si nu de unul dintre
principiile gandirii ca in cazul judecatilor analitice.
În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori.
Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația:
"acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate
independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu
doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.
Kant susține că "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu
poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a
"fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre
deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere.
Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant
"filozofie transcendentală", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care
este supusă cunoașterea subiectului.