Lectia 16: Oglinda

Ca sa aflam cine suntem, universul ne-a pus la dispozitie o oglinda vie: omul de langa noi. Doar ca aceasta oglinda are o caracteristica ciudata: este negativul imaginii noastre constiente. Tot ce este in lumina, acolo apare intunecat, tot ce este in umbra, acolo este pus sub lumina reflectoarelor. Partenerul nostru va ajunge, mai devreme sau mai tarziu sa scoata tot ce este mai rau din noi la suprafata. El este chirurgul sufletului nostru, el va taia in carne vie ca sa curete si sa dreneze. Iubirea este cel mai mare invatator. Omul pe care-l iubim este instrumentul ei. Si reciproca este valabila. Si noi suntem pentru partenerul nostru acelasi profesor drastic si exigent, acelasi bisturiu corector al sufletului sau, asa cum este si el pentru noi. Vi se pare ciudat ca putem fi in aceeasi relatie si profesor si elev, si doctor si pacient, si victima si calau, si iubit si dusman? Amintiti-va ca si-ul este conjunctia lui Dumnezeu. Poate ca la un moment dat ne aflam intr-o ipostaza contrara si complemetara cu partenerul nostru (el calau, noi victima sa spunem), dar intr-un moment ulterior rolurile se vor schimba. Amintiti-va ca pentru constiinta timpul nu exista decat ca masura de protectie fata de creatiile monstruoase ale propriilor noastre ganduri. Timpul asezat intre gand si materializarea sa, ne mai da o sansa sa ne razgandim. Toate angoasele, toate fricile noastre existentiale, toate impulsurile noastre reprimate, toate aceste deseuri cum le numeste Freud, ne vor privi cu ochii partenerului nostru. El va fi acela care va atinge fiecare rana nevindecata a psihicului nostru, el va fi acela care ne va palpa sufletul si va identifica locurile unde stau ascunse temerile noastre. El va da la o parte zidurile concentrice pe care le-am ridicat in frica noastra de lume, in lasitatea noastra de a refuza puterea si responsabilitatea de unici creatori ai vietii noastre. Si noi ii vom face omului de langa noi acelasi serviciu. Cum de este posibil sa gasim un asemenea profesor care sa ne predea toate lectiile de care avem nevoie? Noi il atragem. Noi il recunoastem din primele momente in care privirile ni se intalnesc. Noi pe el si el pe noi. Mesaje subliminare, neconstientizate, ne informeaza instantaneu ca acela este El, jumatatea noastra inconstienta, oglinda abisurilor noastre. Universul asta chiar este elegant! Desigur ca avem liber arbitru. Desigur ca putem alege sa intoarcem spatele imaginii care nu ne convine, desigur ca putem lasa logaritmii si integralele pe tabla din clasa si sa iesim afara sa ne distram, desigur ca putem sa-l respingem pe profesorul antipatic si dusmanos care se uita urat la noi. Doar ca vom fi corigenti. Si asta putem s-o facem. Orice putem. Suntem Dumnezei. Daca este bine? Nimic nu este bine sau rau. Este doar o alegere care va atrage niste consecinte. Un singur lucru este clar: putem sa schimbam profesorul, putem sa amanam ora, dar de lectie nu vom scapa. Mai devreme sau mai tarziu, un alt profesor, de data asta poate cu ochii verzi, ne va da acelasi test. Si din privirea lui se vor uita la noi aceeasi antipatici si durerosi logaritmi. Si pentru ca universul este perfect, peste lectia amanata se va suprapune consecinta tergiversarii. Nu mai avem aceeasi varsta, amintirea lasitatii noastre a mai facut o cicatrice, purtam in noi nostalgia primului profesor. Daca am putut sa fugim odata, stim ca o putem face din nou si vom recurge mult mai usor la aceasta manevra de evitare. Daca nu am iertat primul partener, de ce am face-o cu urmatorul? Poate pentru ca intre timp am imbatranit si nu mai avem asa de multe optiuni? Si ca avem si un copil care are nevoie de un tata? Sirul de posibili profesori se imputineaza, culoarul se ingusteaza. Imbatranim. Moartea este o ultima metoda coercitiva. Tot ce nu am invatat in viata, invatam in apropierea moartii. Daca tineri si plini de energie, cu mintile inca maleabile si conexiunile nervoase inca nepietrificate, am refuzat schimbarea, batrani si neputinciosi, bolnavi si inchistati in conditionari, o acceptam cu pretul unei suferinte mai mari.

Sa va spun un banc (imi plac foarte mult povestioarele in care intelepciunea imbraca haina umorului si carora le spun bancuri filozofice). O doamna avea o problema cu masina: un led rosu clipocea neostoit pe bord. Se duce intr-un service si mecanicul o anunta: - Doamna, aveti o problema la motor, putem sa o rezolvam dar reparatia dureaza trei ore si va costa 300 de dolari. - Fugi de-aici, i-a spus doamna. Nu am nici atata timp la dispozitie si nici nu vreau sa cheltuiesc atatia bani. Si a cautat un alt service. - Doamna, defectiunea se poate repara, dar va costa 200 de dolari si dureaza doua ore, i-a comunicat cel de-al doile mecanic. Nici solutia asta nu i s-a parut rezonabila doamnei cu pricina, care a gasit un al treilea mecanic: - Dureaza cinci minute si va costa 100 dolari. Incantata, doamna a batut palma, mecanicul a luat masina, a venit cu ea peste cinci minute, exact asa cum promisese. Fericita, da sa plece din service dupa ce ii platise suta de dolari si cand sa iasa pe poarta, deschide gemul si striga dupa mecanic: - Domnule, domnule, spuneti-mi si mie cum de ati rezolvat asa de repede defectiunea si atat de ieftin, ca alti mecanici mi-au cerut mult mai multi bani si mi-o si reparau in 2-3 ore? - Am spart ledul, a raspuns mecanicul... Dupa cum am spus deja, suferinta este beculetul care semnalizeaza avaria. Daca alegem sa-l spargem ca sa nu ne mai streseze, o durere si mai mare ni se pregateste. Pentru ca nu clipocitul enervant al ledului rosu de pe bord este problema, ci defectiunea profunda despre care ne avertizeaza. Durerea nu este dusmanul nostru. Asa cum nici partenerul nu este dusmanul nostru. Ei doar ne ajuta sa constientizam ce nu merge bine inauntrul nostru. Schimbarea partenerului este o solutie temporara care nu rezolva, doar amana si complica vindecarea ranilor. Sa va dau exemplul durerilor fizice, care sunt o analogie foarte exacta a celor psihice. Aveti o gripa. Adica un virus isi face de cap prin celulele organismului dumneavoastra. Nasul va curge ca un robinet lasat deschis, un ochi va plange desi celalalt nu rade, va doare tot corpul de parca ati fi fost batut cu maiul, iar mercurul termometrului se zbantuie intre cifrele 38 si 39. Doamna farmacista de la scara vecina, v-a dat o sacosa de cutiute colorate maniacal in culori contrastante, pe care sunt scrise niste cuvinte interminabile ce va amintesc clar de turnul Babel. Mergeti pe incredere si luati pastiluta glazurata pe care scrie antitermic. Atata lucru stiti si dumneavoastra, ca la febra se da un antitermic. Si miracolul chiar se produce: transpirati abundent si termometrul revine la sentimente mai bune. Chiar va ridicati din pat si corpul nu va mai reaminteste dureros de sutele de muschi pe care le aveti. Pentru 2-3 ore. Caci spre seara ledurile se reaprind si de data asta este un adevarat pom de Craciun pe bordul masinii dumneavoastra. Febra este chiar ceva mai mult decat o simpla avertizare. Este un mecanism de aparare al organismului impotriva intrusilor microscopici, pentru ca mititeilor nu le prea prieste caldura. Orice crestere cu un grad a temperaturii corpului dubleaza eficienta sistemului imun. Asa cum frigul a fost armata care l-a invins pe Napoleon in Siberia, caldura este ucigatoare pentru trepadusii care ne invadeaza. Ce sens are sa inchidem caloriferul intern? Doar pentru ca senzatia de oboseala generalizata pe care ne-o da este enervanta? Si pentru asta merita sa renuntam la o arma eficienta? Bineinteles, exista si situatii in care simptomul in sine devine periculos pentru organism, poate mai periculos decat motivul pentru combaterea caruia a fost declansat. In acest caz, in aceasta unica situatie, merita suprimat. Administrarea de antitermice la cea mai mica crestere

de temperatura este insa o eroare de strategie care duce la agravari ale unor boli ce puteau fi usor rezolvate daca nu ne sabotam singuri imunitatea. In mod similar, pentru ca luam exteriorul ca punct de referinta, consideram durerea psihica o consecinta a comportamentului defectuos al partenerului nostru. Si alegem sa-l suprimam din viata noastra. Este foarte adevarat ca prin el vine corectia, dar este doar un instrument, este doar calaul, nu este cel care ne-a condamnat la moarte. Aceia suntem noi insine. Abolirea sentintei este calea, nu inlocuirea instrumentului. Speriati de forma, neglijam fondul si ajungem sa nu mai vedem padurea de copaci.

Lectia 13: SI-ul este conjunctia lui Dumnezeu

Pana cand geologii, arheologii, si alti profanatori de morminte (ma iertati va rog, o zic cu afectiune, doar de dragul metaforei), nu vor gasi veriga lipsa, acea fosila care sa ateste transformarea prin evolutie darwiniana a umanoidului-maimuta in Homos Sapience, la intrebarea cine suntem?, eu raspund astfel: suntem o constiinta care s-a separat in entitati eterice si care, prin incarnare incearca sa se reunifice. Suntem un Dumnezeu care a adormit si care se identifica cu personajul din visul sau. Incarnarea este scenariul, visul constient menit sa ne trezeasca din propriul vis. Cunoasterea binelui si raului nu a insemnat intr-adevar a lua la cunostiinta. A insemnat alegerea unuia. Acesta a fost pacatul nostru primordial. Acesta a fost defectul de gandire care ne-a aruncat in ghearele fricii si ale suferintei. Am considerat ca intre noi, personajele onirice ale aceleiasi constiinte, trebuie sa punem conjunctia sau. Nu am inteles ca si-ul este conjunctia lui Dumnezeu. Doar incarnarea intr-un univers in care exista timpul permite personajelor eterice sa constientizeze ca sunt unul singur. Suntem si lumina si intuneric, si ying si yang, si plus si minus, si energie si materie, si eu si tu, si viata si moarte, si ordine si libertate, si constienta si inconstienta, si Dumnezeu si Diavol. Suntem o forta. Buna sau rea? Nu exista buna sau rea. Exista forta. Poate fi distructiva, poate fi creatoare. Poate da fericire, poate da suferinta. Forta nucleara este buna sau rea? Electricitatea este buna sau rea? Caldura este buna sau rea? Dar frigul? Dar gravitatia? Suntem o forta creatoare. Daca suferim, inseamna ca asta am creat. Daca ne bucuram inseamna ca asta am creat. Daca traim inseamna ca am facut in asa fel. Daca murim inseamna ca am facut in asa fel. La inceput nu a fost nici haosul nici gaura neagra. Sau a fost si haosul si gaura neagra. Constiinta noastra a creat realitatea sau realitatea a creat constiinta noastra? Conteaza? Nu conteaza. Pentru ca ajungem in acelasi punct. Daca electricitatea exista inaintea constientei, constienta a cunoscut-o si acum poate sa o creeze, sa o faca sa i se supuna.

Lectia 14: Instructiuni de folosire

Am incercat sa va conving pana acum ca nimic nu este intamplator si ca detinem in interiorul mintii noastre adormite, puteri de Dumnezei. A venit vremea sa discutam instructiunile de folosire. Este ciudat ca desi avem toti acest instrument fabulos care este mintea, nu stim inca deloc cum sa o utilizam. Universul in care traim este intr-adevar de o eleganta tulburatoare, pentru ca tot ceea ce experimentam intr-o viata de om, are un sens si inca unul sublim: sa aflam cine suntem. Tot ceea ce ne inconjoara este doar un scenariu menit sa ne ajute in procesul fascinant al constientizarii de sine. Dar sa incepem cu inceputul.

Ce-ati spune daca toata puterea din lume, puterea lui Dumnezeu, ati putea sa o daruiti fiului dumneavoastra. I-ati da-o? Fiului dumneavoastra care are, sa zicem, 12 ani? Sau sapte. Sau 18. I-ati da-o? Desigur, considerati ca este cel mai minunat copil din lume, dar este totusi un copil. Cunoasteti pe cineva, din jurul dumneavoastra, pe care sa-l considerati destul de responsabil pentru a pune soarta universului in mana sa? In ceea ce va priveste pe dumneavoastra insiva, chiar cred ca desi ati fi putin incomodati de enorma presiune ce v-ar apasa pe umeri, va preferati oricui altcuiva. Atunci de ce sotia dumneavoastra nu are aceeasi parere? Sau tatal dumneavoastra? Sau seful, sau subalternul dumneavoastra? Sau vecinul? De ce ne alegem pe noi insine si nu pe ceilalti? Pentru ca avem senzatia ca pe noi insine ne cunoastem. Asa sa fie? Va propun o situatie ipotetica. Daca puterea asta ar insemna materializarea instantanee a tot ceea ce ganditi si simtiti, inclusiv a ceea ce visati noaptea in somn, v-ati mai aseza in fruntea listei cu candidatii pentru portofotoliul de Dumnezeu? Ganditi-va bine! Visati monstrii, apar monstrii, visati cataclisme, apar cataclisme, visati moartea mamei, ati omorat-o... Nu ati prefera sa lasati povara asta pe umerii unei fiinte care isi poate controla visele, care isi poate controla gandurile, care stie ce este suferinta si nu se teme de ea? Pentru ca, va reamintesc, orice gand se materializeaza in ipoteza noastra. Nu ceea ce doriti, ci ceea ce ganditi. Ceea ce simtiti.Vedeti un sarpe, va ingrijorati ca ar putea sa va atace si el chiar asta va face. Va temeti ca sotia va abandoneaza si ea a disparut. Va ganditi cu groaza ca cel mic poate fi rapus de febra si el chiar face patruzeci de grade. Daca nu sunteti siguri de propriile dumneavoastra ganduri, cum credeti atunci ca va cunoasteti? Va doriti marul asta otravit care materializeaza instantaneu orice este in mintea dumneavoastra? Sau v-ati ascunde tulburat pe dupa tufisurile raiului sperand ca puterea asta ciudata sa dispara? Nu-i asa ca ati refuza sa fiti Dumnezeu? Adam nu mai putea renunta la mar. Il inghitise. Stia ca gandurile sale se intrupeaza si i s-a facut frica. Si frica s-a intrupat. Poate ca singura solutie pentru Adam a fost sa existe o intarziere, o defazare intre ganduri si materializare astfel incat sa existe timp pentru crearea si a altor ganduri, eventual de sens contrar astfel incat sa se poata neutraliza unul pe celalalt si doar rezultanta lor sa se exprime. In timpul acestei tergiversari, mintea sa avea ragazul sa traiasca o experienta care sa il invete cum e sa fie in bataia pustii propriilor sale ganduri, prin schimbarea locului cu cel asupra caruia se proiecteaza, Am vazut odata un episod din serialul Twilight zone care m-a cutremurat. Un personaj intunecat lasa in fata usii unui cuplu care se zbatea in neajunsuri financiare majore, o cutie neagra cu un biletel: daca apasati pe butonul rosu, cineva, undeva, o sa moara dar voi o sa primiti un milion de dolari. Atat. Dupa o noapte lunga de insomnie si discutii aprinse, cei doi tineri s-au hotarat sa apese butonul. A doua zi, acelasi personaj a venit sa recupereze cutia, lea intins un plic cu un milion de dolari si s-a facut nevazut. In urmatoarea scena se repeta situatia initiala, cutia fiind lasata la usa unui alte perechi care apasa la miezul noptii butonul rosu. Doar ca persoanele care au platit cu viata alegerea celui de-al doilea cuplu de a scapa de necazuri pe o cale usoara, erau bineinteles, tinerii din primul act. Dumneavoastra ce ati fi facut cu cutia aia neagra? Este o vorba in popor de o intelepciune magistrala: daca vrei sa cunosti un om, da-i puterea. Nu necazurile ne identifica pe noi ca oameni, ci puterea. In suferinta toti suntem umili. Puterea ne transforma in dictatori. Devenim autosuficienti, misecuvenisti si egoisti. Satulul nu-i crede flamandului, spune aceeasi intelepciune colectiva. Puterea este capacitatea de a

controla. Ca sa controlezi trebuie mai intai sa cunosti, sa stii. Daca vrem sa controlam oamenii, trebuie sa ii cunoastem. Daca vrem sa controlam fortele naturii trebuie mai intai sa le cunoastem. Daca vrem sa ne controlam pe noi insine trebuie mai intai sa ne cunoastem. Daca vrem sa controlam suferinta trebuie mai intai sa o cunoastem. Identificarea cu celalalt este calea catre constienta. Fara responsabilizare am produce un genocid fizic si psihologic, cu sau fara vrerea noastra. Einstein nu si-a iertat niciodata ca a pus in mana unor oameni nepregatiti, forta nucleara. Si a acoperit cu tacere toate celelalte descoperiri ale sale. Abia atunci a devenit un iluminat, cand a ales sa-si sacrifice gloria personala pentru binele unei umanitati care nu ajunsese la un grad de maturitate suficient pentru a-si asuma constient responsabilitatea detinerii unei asemenea cunoasteri. Puterea nu poate fi data oamenilor neiluminati, pentru ca ar fi ca si cum am pune chibriturile in mana unui copil care se joaca intr-o balta cu petrol. Puterea se invata, puterea se descopera, puterea se merita. Un om constient si puternic nu poate folosi puterea impotriva aproapelui sau pentru ca il respecta pe Dumnezeul pe care il vede in celalalt, asa cum se respecta si pe sine. Un om care se intelege pe sine, intelege toate fiintele care-i ies in cale. Un om care se iubeste pe sine, binecuvanteaza. Un om care se crede Dumnezeu, stie ca toti suntem Dumnezeu. Un om care stie ce este raul si consecintele sale, nu poate face rau. Nu din frica de pedeapsa, ci pentru ca el cunoaste legea cauzei-si-efectului. Pentru ca el a gasit ordinea pretutindeni, chiar si acolo unde ceilalti vad doar haos. Suntem spirite. Suntem puternici. Suntem Dumnezei. Dar trebuie sa intelegem care sunt consecintele gandurilor si actiunilor noastre inainte ca acestea sa se poata materializa. Ca sa redevenim constienti de cine suntem si de ce puteri avem, trecem in existenta asta temporala prin bine si prin rau. Ca sa cunoastem, pe propria piele, consecintele gandurilor si sentimentelor noastre. Am uitat ca suntem nemuritori ca sa existe o metoda de corectie pentru abuzuri. Suferinta este busola noastra. Daca apare, am gresit drumul si este nevoie de o reconsiderare a pozitiei in care ne aflam. Este o eroare sa ne uitam la ceilalti si sa aruncam asupra lor pacatele noastre. Chiar daca avem senzatia ca ei ne-au ranit si ca noi nu suntem responsabili de ceea ce ni se intampla, lucrurile nu stau chiar asa.

Lectia 17: Love-story sau povestea iubirilor noastre triste

Petrecerea era in toi. Rasete si clinchete de pahare. Cred ca privirile mi se tulburasera putin sub aburii alcoolului si lumea dobandise nuante amuzante. Dansam si mi se parea ca muzica e cea care-mi onduleaza corpul, nu eu. Mircea m-a strigat si mi-am intors capul sa-l vad mai bine. Atunci caruselul s-a oprit pe imaginea unui barbat care statea in usa si ma privea. L-am recunoscut. Nu-l stiam de nicaieri, dar l-am recunoscut. Poate ca semana cu cineva, si nu-mi dadeam seama inca cu cine. Felul in care si-a desfacut fularul trebuie ca-mi deschisese o cutiuta muzicala din minte. Daca era frumos? Nu, nu era frumos. Dar se misca incet, ca in reluare, ca o felina ce se intinde inainte de a se aseza la panda. Am stiut ca o sa ma vaneze si inima a inceput sa mi se zbata in gat. Panica si caldura. Sa stau sau sa fug? Era deja prea tarziu. Ochii mi se intorceau invariabil, ca sub hipnoza, catre vanatorul meu. S-a asezat calm pe canapeaua din spatele meu. Ii simteam privirea ca un fascicul de raze care imi incalzea cand ceafa, cand gleznele, cand coapsele. Ceva duios, ca un sange cald, a inceput sa-mi curga prin suflet. Asa descrie Ana intalnirea cu Bogdan. Poezie? Sa ascultam si proza lui: Ne-am cunoscut la o petrecere, in ziua meciului cu Bonfica. Intarziasem din cauza

prelungirilor. Ea era deja putin ametita cand am ajuns eu si dansa cu papagalul ala de amic al ei, Mircea parca... Frumoasa, ce sa zic... Picioare lungi, fusta scurta, parul valvoi. Buuuna!... Nu puteam s-o las sa-mi scape. M-am dumirit eu ca nu era genul care sa mearga direct in pat, asa ca m-am pregatit pentru o cursa lunga: floricele, plimbarici, pupici sub clar de luna. Greu, frate, dar asta e... Mi se pusese pata. Nu mi-am dat seama ca o sa ma prinda in lat. M-am trezit intr-o zi cu saiba pe deget. Recunoasteti personajele? Sunt doi oameni care se atrag, unul constient de profunzimea atractiei, altul mai superficial... Anima traduce atractia in emotie. Animus o confunda cu instinctul sexual. Si pentru o vreme chiar refac mitul androginului primordial. Sexual si emotional. Experimenteaza prin indragostire, euforicul sentiment al reintregirii. Pentru ca el este un vanator si ea un vanat. Ea este senzuala si lui ii place asta. La suprafata. Dedesubt? Ea nu are incredere in barbati si el se teme de femei. Ea nu poate concepe sexul ca fiind separat de iubire, el considera femeile un obiect sexual. Ea a uitat ca in ziua in care mama i-a spus tatalui ei Pleaca!, acesta purta la gat un fular de casmir. El a uitat ca in dimineata in care n-a mai putut sa intre in dormitorul parintilor lui, mama lui avea parul valvoi. Subconstientul fiecaruia a recunoscut in celalalt potentialul substituirii in personajul care il marcasera major. Si pentru ca sentimentele erau impartasite, un antialgic a fost pus pe rana inca nevindecata. Era prima oara cand durerea surda din fundal, chiar incetase sa existe. Erau fericiti. Ea era mama care-i deschisese usa dormitorului, el era tatal care se intorsese cu fularul la gat. Intr-o zi, cand el nu i-a raspuns la telefon, ea s-a gandit ca poate n-o sa-i mai raspunda niciodata. Ca plecase. Poate ca stiuse ceva mama ei care il alungase pe tata. Probabil ca aflase ca o inseala. Poate ca asta face si Bogdan acum. Intre bucatarie si dormitor, frangandu-si mainile si chinuindu-si creierii, Ana a hotarat ca e mai bine sa plece ea decat sa mai traiasca odata trauma fularului care dispare pe usa pentru totdeauna. Cand s-a intors acasa, Bogdan a gasit un biletel: Nu ma cauta! Totul intre noi s-a sfarsit. Usa dormitorului se zavorase din nou. Injurand femeile si coasta de drac din care au fost facute, Bogdan s-a oprit in primul bar de langa casa si s-a facut praf. Ca sa uite de parul valvoi. Povestea de dragoste se termina aici, dar povestile personale nicidecum. Retrasi in propriile cochilii, ca doi melci indurerati, Ana si Bogdan isi traiesc suferintele cauzate, zic ei, de lipsa de iubire a celuilalt si de nenorocul lor. Mecanismele de evitare au tendinta de a se intari unele pe celelalte, de a crea adevarate cercuri vicioase din care scapa doar cei intr-adevar norocosi. Sau inteleptii. Acceptarea faptului de a nu fi iubiti de catre cei pe care ii iubim este un proces atat de dureros incat ramane ultimul pe lista optiunilor noastre. Preferam sa ne formam o conceptie globala despre rautatea si egoismul femeilor, respectiv al barbatilor decat sa privim in ochi posibilitatea ca celalalat sa nu ne iubeasca asa cum il iubim noi. Lumea toata devine dusmanul nostru, sau macar jumatatea de sex opus... Nimic nu exista, dragostea este un bull-shit si lumea asta nu ne merita. Bogdan isi da cu pumnii in cap ca a pierdut fraiele si a uitat ca femeile sunt doar niste obiecte sexuale iar Ana se hotaraste sa nu mai iubeasca niciodata. Amandoi se arunca in aventuri de o noapte, se reintalnesc prin baruri, fiecare cu o alta persoana la brat, si zambesc cu masca fericirii afisate. Fiecare dintre ei este atat de vulnerabil incat preocuparea de a-si acoperi calcaiele lui Achile cu platose de otel nu le mai lasa nici un pic de atentie libera astfel incat sa observe ca efortul de a zambi il costa pe celalalt lacrimile din ochi. Ana chiar hotaraste dupa o vreme sa consulte un psihanalist ca sa inteleaga ce este in neregula cu ea, de ce nu-si revine dupa esuarea relatiei cu Bogdan. Acolo afla ca e suparata pe mama sa, ca are teama de abandon, ca il idealizeaza pe tatal sau si ca nu-i da drumul lui Bogdan din sufletul sau, pentru ca nu-i da drumul tatalui sau care le-a parasit. Asa ca da-i drumul,

spune psihanalistul. Constientizeaza-ti traumele si mergi mai departe!. Are dreptate, isi spune Ana, oricum este un om de nimic si un fustangiu notoriu. O sa gasesc un alt barbat mai putin defect decat asta. In urmatoarea faza a suferintei, lumea cea rea se restrange la Bogdan cel groaznic. In acest fel, omul fiind iertat de monogamie, poate sa aibe o a doua sansa. Sau a treia. Sau a patra... Si intr-o zi, peste ani, chiar il gaseste pe barbatul-mai-bun-decat-Bogdan. Nu poarta fular dar se uita la toate meciurile lui Benfica Lisabona. Si nu este nici fustangiu. A avut doar relatii lungi. Are un copil din prima casatorie de care se ocupa, il ia in week-end-uri si il duce in fiecare zi la scoala, nu ca taica-meu care cand s-a despartit de mama s-a despartit si de mine, ii marturisteste Ana psihanalistului sau. Apreciez foarte mult asta la el, ca este om... Fosta lui sotie? O matracuca! Il sufoca pe Lucian cu doleantele ei nesfarsite, il tapeaza de bani si il suna noaptea ca tuseste ala micu. Si aseara de exemplu, Lucian s-a intors acasa la ora 2 noaptea pentru ca a racit baietelul. Da, a stat la matracuca, unde sa stea, ca acolo este copilul. Dar in seara asta nu mai pleaca. Doar daca face o complicatie, ceva... Culmea, copilul chiar face o complicatie si Lucian nu vine deloc acasa. Singura, frangandu-si mainile, Ana isi aminteste vorbele psihiatrului sau El are problemele lui, nu-i vorba, dar cu tine cum ramane? De ce sa porti tu pe umeri povara problemelor lui? Isi ia fularul din cuier, lasa un biletel pe masa si incuie usa pe dinafara. Nu-mi plac psihanalistii deoarece consider ca ne-au dus pe un drum gresit. Nu cred ca intentionat, dar asta nici nu mai conteaza. Ne-au invatat sa dezertam. Ne-au spus ca oricand putem sa spunem nu si sa rupem cuplul care a ajuns in impas. Ne-au dat ca solutie aratatul cu degetul catre celalalt, aruncarea responsabilitatii pe umerii lui, ne-au asigurat ca suntem indreptatiti sa spargem oglinda. Ne-au incurajat sa chiulim. Gasiti vreo solutie? Identificati undeva, in prototipul asta de drama a relatiilor noastre, greseala? Nu-mi vorbiti despre parinti, va rog! Ei sunt ceea ce sunt si au fost ceea ce au fost. Aratatul cu degetul in alte directii decat inspre propria minte nu duce niciodata la fericire. Nici Adam si nici Eva nu au scapat de pedeapsa doar pentru ca i-au raspuns lui Dumnezeu prin nu sunt eu de vina, sarpele e de vina. Nu este vorba despre vina. Este vorba despre responsabilitate. Despre responsabilitatea propriei noastre creatii. Atata timp cat ne privim pe noi insine ca pe niste victime, nu vom afla niciodata cat suntem de puternici. Ce-ar fi daca eu v-as prezenta un scenariu care permite happy-end-ul? Ana se confrunta cu teama de a fi abandonata, dar alege sa aibe incredere. In Bogdan? Nu. In ea insasi. In capacitatea ei de a face fata din nou traumei originare pe care nu a depasit-o pentru ca era nestiutoare. Si acum este vulnerabila, ca si atunci, pentru ca iubeste. Iubirea chiar ne face vulnerabili. Asta este marea ei forta, ca ne reaminteste de legaturile care exista intre noi. Ca nu ne lasa sa fim fericiti si multumiti de unul singur. Ca ne obliga sa ne imperechem. In felul acesta, prin anihilarea autosuficientei, se creaza conditiile ideale pentru reconstituirea dramei initiale. Daca ar intelege ca mintea ei l-a ales pe Bogdan ca profesor, ar spune Sarut-mana Invatatorule! chiar si atunci cand acesta o cearta. Daca ar crede in intelepciunea universului, ar accepta lectiile de viata si ar scapa de tentatia de a juca rolul victimei doar pentru ca o exonereaza de responsabilitate si ii permite evadarea. Nu fuga este raspunsul, ci maturizarea emotionala. Nu anularea sau blamarea lui Dumnezeu si a ordinii ci cunoasterea si imblanzirea fortelor care se exprima in univers. Pentru ca realitatea este imaginea gandurilor si sentimentelor noastre. Daca boala avem in suflet, o lume bolnava intalnim afara. Nu prosferez deloc ideea de supunere, de a suporta orice in numele conceptiei ca meritam ceea ce ni se intampla. Nicidecum. Lectiile de viata sunt diferite si una dintre ele chiar poate fi acest nesuferit de let it go!. Dar cred ca trebuie lasata ca ultima varianta. Cred intr-o intelepciune universala care nu ne-ar fi adus in situatia respectiva daca nu exista solutie la problema. Cred ca despartirea partenerilor care s-au iubit candva reprezinta un esec personal.

Nu al cuplului ci al fiecaruia in parte. Nu exista victima si calau. Exista doi imaturi emotional. Si mai cred ca daca macar unul si-ar fi invatat lectia, atunci l-ar fi determinat si pe celalalt sa si-o invete pe-a lui. Cred ca avem aceasta formidabila capacitate de a ne ajuta unul pe celalalt sa ne mantuim. Cel intelept poate sa aduca lumina in mintea celui nestiutor. O sa-mi spuneti ca nu este problema dumneavoastra daca cel care v-a fost alaturi o vreme nu vrea sa creasca. Ba da, este. Pentru ca intr-o relatie esuata intre un copil si un adult, cine credeti ca ar putea indrepta lucrurile? Este usor sa ne uitam la paiul din ochiul celuilalt... Daca intr-adevar noi suntem adultii, putem gasi o cale de a-l ajuta si pe copilul de langa noi sa devina puternic. Abandonul nu poate fi acceptat decat prin motivatia egoismului prost inteles. Daca ne iubim pe noi insine, nu ne condamnam la singuratate si la schimbarea partenerilor, pentru ca, oricum s-ar fi produs, desfacerea unui cuplu este un traumatism si pentru cel care pleaca si pentru cel care ramane. Victime intr-adevar sunt doar copiii nostrii, cei carora nu le permitem liberul-arbitru, cei pentru care alegem noi. Atata timp cat ruperea unui cuplu este perceputa ca o suferinta pentru un copil, inseamna ca nu este fireasca, inseamna ca este o defectiune. Mai devreme sau mai tarziu, consecintele actiunilor noastre se vor materializa. Universul nu este crud, universul este o oglinda. Nu exista bine si rau. Exista cauza si efect. Insamantam vant, culegem furtuna. Tot ce trimitem in jurul nostru, ne este intors de catre univers printr-un intarziat si amplificat efect de bumerang. Daca am intelege macar ca suferinta este busola noastra cea de toate zilele, ca utilizarea morfinei marcheaza capitularea in fata cancerului care ne-a macinat sufletul... Recurgerea la anestezierea simturilor noastre pentru a uita de durere este inceputul sfarsitului. Nu, nu suntem condamnati sa traim in durere, ea nu trebuie insa suprimata ca si simptom, ea trebuie sa dispara prin rezolvarea cauzei care a produs-o. Altfel se va intoarce multiplicata ca si capetele balaurului din poveste, cand tai unul apar doua. Viata este un profesor care ne da extemporalul inainte de a ne preda lectia, a spus candva un mare cugetator. Si asa este. Uneori. Alteori lectia ne-a fost predata dar pe un ton linistit si calm pe care l-am ignorat. Mai tarziu universul ridica vocea si ne cearta. Pentru ca noi am ridicat vocea la el. Pentru ca avem pretentii de la un univers care nu poate altceva decat sa ne returneze chipul nostru interior materializat in oamenii pe care ii intalnim. Vreau sa fiu iubit, ii spunem noi. Ne trimite un om de care ne indragostim. Urasc oamenii, spunem noi. Intalnim oameni dusmanosi. Iarta-ma, cerem noi. Trebuie mai intai sa iertam noi. In spatele tuturor doleantelor noastre stau ascunse frici si temeri care se exprima in realitatea vietii noastre. Frica de paienjeni ne va face sa-i zarim oriunde. Frica de moarte ne va face sa o vedem oriunde. Iubirea de aproapele nostru ne va inconjura de oameni care ne iubesc. Universul nu creaza special o armata de paienjeni care sa ne urmareasca peste tot. Doar frica noastra este cea care ne indreapta atentia spre ei. E ca un fenomen de rezonanta care ne conecteaza la subiectele pe care le invartim in minte. Si oamenii nu urasc din principiu, dar sentimentele noastre negative fata de ei ni se vor citi pe fata si in gesturi, determinandu-i sa ne raspunda in acelasi fel. Ati observat ca atunci cand zambim, cei care trec pe langa noi ne intorc zambetul? Daca ne incruntam si ei isi vor ingusta pleoapele cand ne vor privi. Ceea ce trimitem in exterior ni se intoarce. Cu ce masura judecam, cu aceea vom fi judecati. Nu dupa moarte, ci chiar aici, ci chiar in viata asta. Bineinteles cu intarzierea de rigoare.

Lectia 18: Oglinda-oglinjoara, cine-i cea mai frumoasa din tara?

Sa va mai spun ceva despre aceasta oglinda ciudata care este universul: este oglinda adevarului. Nu poate fi mintita. Oricat ati incerca sa formulati altfel intrebarea, sa va schimbati infatisarea astfel incat sa manipulati raspunsul, ea va va raspunde mereu cu sinceritate: Nu esti cea mai frumoasa din tara.

Si mai are o caracteristica oglinda asta magica: imaginea pe care o zarim in ea este negativul constientului nostru, adica este imaginea inconstientului nostru. Suntem ca niste aisberguri, o parte deasupra apei, o mare parte sub apa. Partea de care suntem constienti este mai mica decat partea ascunsa in inconstient. Psihicul nostru functioneaza dupa legea lui Arhimede: un corp scufundat intr-un lichid, este impins de sus in jos cu o forta egala cu greutatea volumului de lichid dizlocuit. Ceea ce apare la suprafata, toate acele calitati ale psihicului nostru care se exprima, sunt impinse peste linia orizontului de catre partile aflate la capatul opus, care sunt in lichid. Cu cat o caracteristica se exprima mai pregnant, cu atat contrariul ei ascuns este mai voluminos. Sa va dau un exemplu: generozitatea. Vecina mea este aberant de generoasa. Mana-larga as putea sa-i spun. Face daruri frumoase, nu intra in casa nimanui cu mana goala, iti place ceva, ti-l face cadou. Si nu ca ar da-o banii afara din casa! Dar asa este ea. Cand s-au cunoscut, sotul ei era sarac-lipit. Nu-i nimic, si-a spus vecina mea. Doar n-or sa stea niste bani in calea fericirii mele! Azi asa, maine asa, pana cand, intr-o dimineata de duminica, luna de miere s-a sfarsit. Nu conteaza foarte mult motivul disputei ci felul in care a decurs acest adevarat dialog al surzilor. Ingrijorata de o pierdere financiara pe care o suferise, doamna-vecina, cauta atentie si intelegere la partenerul ei de viata. Doar ca el nu a inteles-o, poate pentru ca tocmai se uita la finala de la Romanian Open Tenis... Oricum ar fi, poate nu mai mult decat in alta zi in care ar fi fost finala turneului de tenis, el nu a fost disponibil pentru nevoile ei afective. -Nici nu ma bagi in seama, bombanea vecina facandu-si mereu drum prin fata ecranului: sa ia matura, sa duca ceasca la bucatarie, sa se spele pe maini... - Draga mea, vrei sa stai putin locului ca este point game! a ingaimat el facand acrobatii pe canapea pentru a scapa de silueta ei enervanta care-i defila prin fata. - Da, sigur, eu ma dau aici de ceasul mortii si tie nu-ti pasa decat de nenorocita asta de finala. Normal ca nu-ti pasa, doar nu ai tu nici o grija sa aduci bani in casa. Tu te distrezi si eu muncesc sa te tin... Sa pleci, sa vedem pe cine-ti mai gasesti tu de nivelul meu financiar, a strigat la un moment dat vecina mea. Si omul a plecat. Generozitatea este uneori masca avaritiei. Banii erau importanti pentru ea, reprezentau motivul principal pentru care putea fi iubita. In lipsa lor, mobilul atasamentului partenerului disparea. Universul, oglinda sincera in care ne privim, i-a prezentat vecinei mele un partener sarac care chiar avea nevoie de bani. Subconstientul sau l-a recunoscut si l-a ales, astfel incat sa o confrunte exact cu partea ascunsa a aisbergului falsei generozitati. Nu ma mai iubesti pentru ca nu mai am bani! Daca aceasta fraza exista in mintea dumneavoastra, sub ea este gandul ca averea chiar este un motiv pentru a fi iubit. Acuza interesului financiar adusa omului de langa noi este demascarea propriului nostru interes financiar. Pare logic ca o persoana generoasa sa se adune cu o alta care nu dispune de bani. In realitate, pentru cei mai dezinteresati dintre noi, banii sunt o moneda forte care, dupa criteriile noastre, dau un ascendent celui care ii detine. O generozitate reala nu este adusa in discutie ca moneda de schimb. Frustrarea se exprima in momente de furie, cand controlul nu mai functioneaza. Masca este aruncata si partea ascunsa a aisbergului iese la lumina. Persoanele pentru care averea este foarte importanta vor alege intotdeauna sa iubeasca parteneri in nevoi financiare daca sunt bogati, sau parteneri cu bani dar zgarciti ori risipitori, daca ei sunt saraci. Mai devreme sau mai tarziu se vor confrunta cu teama lor cea mare. Exista si situatia in care dorinta de un nivel financiar ridicat impinge spre compromisul unei legaturi lipsite de iubire dar avantajoasa din acest punct de vedere. Pretul platit este o viata ce seamana cu cea a unei pasari inchise intr-o colivie de aur.

Lectia 19: "Nu ni se intampla intotdeauna ceea ce meritam, doar ceea ce ne seamana"
Maria este o femeie intr-adevar frumoasa. Are tinuta, are clasa si o ajuta si mintea. Este inteligenta, cultivata, constiincioasa, fidela. Are tot ce-si poate dori un barbat. Si totusi, n-are noroc. Primul sau prieten a inselat-o si i-a facut inima tandari. Si-a reconstituit-o cu greu din cioburi, acum este iar intreaga dar cu cicatrici serioase. Lipitura se vede. Cand intr-o zi s-a surprins surazand fara motiv copacilor infloriti, a realizat ca se indragostise de Alexandru. O curta de multa vreme dar ea nu mai putea simti nimic cu sufletul zdrelit. Acum se pare ca-si revenise si iubea din nou. Sorbea din cafea tinand ceasca aburinda si parfumata cu o mana in timp ce pe cealalta o tinea in palma lui Alexandru. Vorbeau verzi-si-uscate si viata era frumoasa. Pana in momentul in care o tanara zvelta si gratioasa a aparut in cafenea. Singura. S-a asezat la o masa vecina si fericirea Mariei s-a dus pe apa sambetei. Nu e mai frumoasa ca mine, s-a incurajat ea. Dar este mai slaba si are picioarele mai lungi. Asta chiar era o problema, pentru ca lui Alexandru ii placeau picioarele lungi (si cui nu-i plac oare?). Cateva minute a sperat ca el sa n-o observe. Semana putin cu sclifosita aia cu care l-a gasit pe Andrei in pat. O sa se intample iar? Alexandru a remarcat ca devenise agitata si a intrebat-o ce s-a intamplat. - Mi-e putin rau, a ingaimat Maria. Poate de la caldura. - Te-ar ajuta sa-ti dai cu putina apa pe fata si pe maini? a incercat el. - Ma duc pana la baie. Intorcandu-se dupa cateva minute, iremediabilul se produsese: Alexandru vorbea cu individa. Mariei i s-a ridicat sangele la cap. Asa sunt toti, abia asteapta sa te intorci cu spatele ca sasi faca zambre cu alta, a concluzionat ea in gand. Si-a scos telefonul din geanta si l-a sunat pe Andrei apoi s-a reintors la masa cu un zambet larg pe fata si cu barbia ridicata. Inainte sa apuce sa spuna ceva Alexandru, i-a comunicat pe un ton sec: - Ma duc sa ma vad cu Andrei. Alexandru si-a lasat ochii in jos, invins. Stia ca inca il iubeste pe fostul ei prieten. De ce oare? Doar o inselase si se purtase ca un nemernic. Baietii buni n-au noroc, si-a amintit vorbele bunicii cand intr-o seara de Craciun ii daruise o pereche de rame de ochelari care il costasera doua burse. Doar il lasase sa o tina de mana si el incepuse deja sa-si faca iluzii. Ce imbecil sunt, se gandi el. Ceva in inima lui a facut trosc. Un minut mai tarziu, Maria iesea pe usa cafenelei, profund nefericita si dezamagita. A intors capul o clipa doar pentru a o vedea pe sclifosita aia cu picioare lungi cum se muta la masa lui Alexandru. Macar Andrei are bani. Daca tot e sa ma insele, macar sa plang in Primaverii si nu in Berceni, isi spuse ea si grabi pasul spre masina. - Du-te dupa ea! Alexandru, du-te dupa ea! ii repeta sora-sa, sclifosita cu picioare lungi. Dar Alexandru era cu mintea departe, gandindu-se ca s-a terminat cu baiatul bun. Femeile nu iubesc decat Andrei nenorociti care nu dau doi bani pe ele. Nu am pretentia ca viata are intotdeauna izul asta de telenovela. Relatiile nu se termina mereu asa de brusc, inainte chiar de a incepe, de la un missunderstanding. Am recurs la aceasta reprezentare doar pentru a fi mai succinta. Oricat de lung ar fi romanul, oricate sanse am avea sa inlaturam confuzia, traumele noastre contribuie zi de zi la erodarea iubirii. Nu iubirea inceteaza sa existe, noi o incarceram in ziduri menite sa ne apere de suferinta. Este atat de greu sa ne tinem de capatul nostru de esarfa, cum spunea un psiholog. Pentru ca ne acoperim ranile cu carapace groase cu tepi care ajung sa lezeze cicatricele nevindecate ale celuilalt. Experientele avute ne-au invatat ceva dar concluzia este gresita daca este amara,

daca ne intareste frica. Daca incepem sa vedem rivali in oamenii din jur, noi ne-am comparat cu ei. Daca suntem gelosi, daca credem ca cel iubit nu ne mai iubeste si alege pe altcineva, noi nu ne mai iubim, noi nu credem ca meritam sa fim alesi. O sa-mi replicati ca nu v-ati asteptat sa fiti tradati si totusi ati fost, ca nu cunoscuserati gelozia pana la momentul la care partenerul a preferat o alta persoana, ca ati avut incredere si increderea v-a fost inselata. Dupa cum am spus deja, extemporale dam cu totii. Suntem elevi in bancile vietii si dam nenumarate examene. Nu putem cere sa ni se dea alta problema, sa ni se dea alt chestionar. Putem doar sa ne ridicam din banca si sa iesim afara, dar acelasi chestionar ni se va materializa in fata ochilor pana cand vom afla raspunsul corect. Abia atunci vom avea o perioada de liniste pana la urmatorul test. Daca partenerul ne-a inselat, ce e de facut? Care este lectia de viata care mi-ar permite sa nu mai trec prin asa ceva niciodata? Dar daca a murit? Dar daca nu ma mai iubeste? Dar daca ma abandonat? O sa folosesc o metafora.

Lectia 20: Cinematograful

Imaginati-va ca sunteti intr-un cinematograf panoramic. De jur-imprejurul dumneavoastra se proiecteaza un film care este chiar viata dumneavoastra. Faceti stop-cadru. Situatia de astazi se prezinta astfel: partenerul dumneavoastra va inseala. Scenaristul filmului sunt credintele dumneavoastra iar producatorul, subconstientul. Nu puteti schimba replicile celorlalte personaje decat daca ii furnizati producatorului un nou scenariu. Cinematograful asta chiar este o sala de examen. Situatia proiectata pe ecran este problema careia trebuie sa-i gasiti raspunsul astfel incat suferinta sa dispara. Porniti de la urmatoarea axioma: realitatea pe care o traim, oglindeste convingerile noastre, inclusiv pe cele inconstiente. Sentimentele sunt doar exprimarea in afect a interactiunii dintre ceea ce credem si ceea ce ne dorim. Pentru ca suferinta sa dispara, fie trebuie sa renuntam la dorinta, fie trebuie sa ne modificam convingerile astfel incat sa nu ne mai lezeze dorinta. In cazul situatiei exemplificate, doriti sa fiti iubiti de catre partenerul dumneavoastra. Convingerea ca va inseala contravine dorului dumneavoastra de a fi pereche. Emotia pe care o creaza acest conflict se numeste gelozie si este una dintre cele mai cumplite trairi. Aveti doua solutii: fie renuntati la dorinta de a fi iubiti, fie va modificati convingerea ca celalalt nu va iubeste. Dorintele nu dispar prin ignorare, prin ingroparea lor in uitare. Se numeste reprimare si este o cale spre suferinta pe termen lung. Si nici sa se implineasca de la sine, doar pentru ca exista. Doar hranirea prin consumarea obiectului sau a situatiei ravnite satura acest dragon infometat al psihicului nostru. Atentie, convingerile se materializeaza, nu dorintele! Si ele pot fi modificate prin gandire. Singura metoda pe care o avem de fapt la dispozitie este gandirea. Pentru infrangerea emotiilor negative, ea este singurul ajutor care asculta de vointa noastra si nu de dorinta. E la fel de buna si pentru ruinarea emotiilor pozitive, daca pentru asta o vom folosi. Daca nu alegeti o cale, conflictul se va rezolva oricum dar pe campul de bataie, prin experimentarea suferintei, nu pe cale diplomatica. Si costurile vor fi in consecinta. Dupa ce veti inghiti toata cupa amara a dezamagirii, a durerii de a fi parasiti, dupa ce veti lasa in urma bucati intregi din sufletul vostru, veti renunta intr-o zi la dorinta. Va veni un moment in care va veti simti atat de obositi, cu atat de multe resentimente adunate impotriva celui care v-a ranit incat veti spune: Duca-se! Veti renunta la dorinta. Veti capitula. Si pelicula ce ruleaza pe ecranul panoramic al cosmosului vietii voastre, va schimba personajele si intrigile dar nu si finalul. Aceasta este legea karmei. Modificarea credintei negative intr-una pozitiva, este legea lui Cristos si ne scuteste de

suferinta, de lupta cu exteriorul. Dar necesita o metamorfoza interioara. Eu nu va cer sa credeti in ceva ilogic si aberant. Tocmai aici este revelatia pe care incerc sa o impartasesc cu dumneavoastra, ca si noi, oamenii pragmatici, putem ajunge pe calea noastra proprie la Dumnezeu. Nu doar cei saraci cu duhul. Folositi-va propriile cunostiinte, folositi-va logica pentru a identifica sursa suferintei si pentru a-i gasi tratamentul. Pentru asta insa trebuie sa mergeti cu dialogul dumneavoastra interior pana la capat. Puneti-va intrebari ca in fata unei probleme de matematica si mai ales, raspundeti cu sinceritate. Universul nu poate fi mintit. Luati-o incetul cu incetul. Tineti minte ca suferinta este busola dumneavoastra interna. N-o sa va lase sa va rataciti. Aveti incredere in ea. Singurele medicamente sunt gandurile dumneavoastra. Daca raspunsul mental la problema ridicata de subconstient este corect, suferinta dispare. Sau macar se atenueaza cand sunteti pe drumul cel bun. Daca raspunsul nu este corect, ea se amplifica. Jucati din nou, ca in copilarie, jocul cald-rece. Atentie! Nu puteti modifica prezentul si nici evolutia celorlalte personaje prin actiuni asupra lor. Este lectia dumneavoastra. Nu incercati deci sa va ganditi la ce ati putea spune sau face ca sa influentati personajul x sau y, astfel incat sa renunte la comportamentul care va deranjeaza. Intrebati-va de ce va deranjeaza? de ce credeti ca o face? ce vrea sa va arate? sunteti fara de pacat in acest conflict? de ce ati facut-o? si acceptati numai raspunsurile care sunt sincere, logice si care va scad suferinta. Trebuie rezolvat conflictul care a generat emotia pentru ca subconstientul dumneavoastra sa schimbe pelicula. O va face daca aflati raspunsul corect. Folositi-va de logica. Cand convingerile proprii se vor fi schimbat veti actiona in conformitate cu ele, chiar fara sa realizati asta constient. Actiunile generate de noile credintele, vor crea consecinte care le vor intari si le vor maturiza. Exemplu : de ce credeti ca va inseala partenerul? Raspunsuri posibile: a. nu v-a iubit niciodata. Si atunci de ce a intrat intr-un cuplu cu dumneavoastra? Daca chiar credeti ca cel pe care il iubiti a stat din alte considerente decat cele sentimentale in acest cuplu, atunci cum de v-ati bagat in asa ceva? Daca ati stiut si ati acceptat aceasta situatie, de ce va plangeti acum, de ce aveti acum pretentii? Pentru ca l-ati iubit dumneavoastra pe el? V-ati asumat-o.... Nu puteti invoca necunoasterea legilor. Va casatoriti cu un animal de prada si aveti pretentia sa devina domestic de la sine? Inseamna ca nu v-ati iubit intr-adevar partenerul, ci o proiectie a ceea ce v-ati fi dorit dumneavoastra sa fie el. In acest caz, pe cine jeliti acum? Pe omul care ati sperat dumneavoastra sa fie, nu pe cel care este. Nu el va tradeaza, dumneavoastra ati pus camasa de noapte din finet si ochelari de vedere lupului si i-ati spus bunicuta cu ochii mari. Suferinta de acum nu este decat orgoliu ranit si este consecinta nesinceritatii dumneavoastra. Daca acum macar constientizati ca nu l-ati iubit pe cel care este ci pe cel care ati fi vrut sa fie, nu-i asa ca suferinta scade? Pentru ca orgoliul se micsoreaza sub lupa ratiunii. Sau poate ca ati hotarat sa intemeiati acest cuplu din disperarea de a nu ramane singuri, din dorinta de a avea un copil, din grija de ce spune lumea? In aceste cazuri, ceea ce v-a oferit el a fost iubire dar nu si ceea ce i-ati daruit dumneavoastra. Nu el nu v-a iubit ci dumneavoastra ati confundat iubirea cu altceva. Partenerul pe care-l vedeti in oglinda, sunteti chiar dumneavoastra cel nemarturisit. b. v-a iubit dar nu va mai iubeste. Daca ati fost intr-un cuplu intemeiat pe iubire reciproca si la un moment dat celalalt nu va mai iubeste, ceva pe parcurs ati gresit. Nu, nu cred ca iubirea dureaza trei ani. Si nici cinci, si nici sapte. Doar daca noi o omoram. Doar daca noi o distrugem. Iubirea nu este efemera. Mama ne iubeste toata viata ei. Si tata la fel. Si copilul. Nu cu aceeasi dragoste, exista suisuri si coborasuri, dar iubirea nu dispare. Odata ce subconstientul nostru si-

a ales un partener si el ne-a ales pe noi, inseamna ca suntem ca cheia in broasca si ca avem potentialul de a ne invata unul pe celalalt tot ceea ce este de invatat. Ganditi-va ca iubitul sau iubita sunt singurele persoane din lumea asta pe care alegem sa le iubim. Restul ne sunt date, toate rudele noastre, inclusiv copilul. Ii iubim pur si simplu. Partenerii ne sunt straini, nu au nici o legatura de sange cu noi si totusi ii consideram la un moment dat mai importanti decat pe parintii nostrii. Si chiar sunt. Pentru ca ei chiar pot sa ne fie tovarasi in drumul nostru spiritual catre redobandirea puterii uitate. Parintii au fost invatatorii nostrii in gimnaziul vietii, partenerii sunt profesorii nostrii in universitatea vietii. Ei continua educatia inceputa de parinti si chiar o corecteaza pe alocuri. Ei transforma aritmetica in algebra si citirea in filozofie de viata. Iubirea nu dispare de la sine. Da, este adevarat, partenerul va poate insela. Dar cand motivul inselatului este ca nu va mai iubeste, atunci ceva, undeva ati gresit dumneavoastra. Intrebati-l unde este eroarea, spuneti iarta-ma si indreptati-o. Vi se pare ciudat ca tocmai cel care sufera, cel care este ranit trebuie sa ierte? Stiu, dar este logic daca tinem cont de faptul ca durerea este un semn de avertizare ca ceva la masina noastra nu merge bine. Din aceasta cauza exista atatea divorturi, pentru ca e greu sa fii bun cand suferi. Cei care sufera devin rai. Se cred indreptatiti sa atace. Daca eu sufar, atunci sa suferi si tu. Asta este legea karmei. Doar iubirea adevarata este iertatoare. Aceasta este legea lui Cristos. Si auziti-l, pentru Dumnezeu! Avem aceasta proasta mentalitate de a considera ca motivele pe care le invoca celalalt pentru comportamentul sau fata de noi sunt doar pretexte, minciuni si pretentii aberante. Dar el asa simte, el de asta s-a temut, el asta si-a dorit, lui asta nu i-a placut, el de asta avea nevoie. Exact lucrul pe care ni-l spune, nu altul. Daca vi se pare incredibil este pentru ca nu puteti sa va puneti in mintea lui, sa-i traiti complexele si fricile, pentru ca nu sunteti capabili de empatie, pentru ca de fapt nu-l iubiti. Si pentru ca e greu sa acceptam cum se vede Eul nostru din scaunul celuilalt. Parca nu mai suntem asa de buni, frumosi, destepti si fara pata priviti de dincolo. Si atunci punem stupida intrebare care ne face rusine noua, oamenilor inteligenti Dar el cum este? El ce a facut pentru mine? El nu mi-a facut la fel?. Nu mai suntem la gradinita. Va veni o zi in care el va va intreba cu ce ti-am gresit de mi-ai facut asta?. Deocamdata sunteti in situatia asta dumneavoastra. Ati pus o intrebare si ati aflat raspunsul. De ce-l aruncati? De ce il refuzati? Este adevarul partenerului dumneavoastra. Singurul care conteaza de altfel pentru ca este singurul in care crede si care l-a facut sa faca ceea ce a facut. Sa stiti, nu-l convingeti ca de fapt s-a inselat, ca de fapt a vazut el aiurea, ca de fapt... el nu are dreptate si dumneavoastra aveti. Trebuie sa-i demonstrati asta. Nu prin discutii interminabile care degenereaza in certuri fara de sfarsit, ci din ceea ce veti face in continuare. Pentru moment spuneti doar iarta-ma. Depuneti toate eforturile posibile pentru a-l convinge pe partenerul dumneavoastra ca ati constientizat problema si ca meritati o a doua sansa. Intre timp, asumativa purgatoriul. Voi l-ati chemat. c. va iubeste si totusi va inseala Atunci este o greseala a lui personala: ii e frica de moarte, nu este sigur pe sine, are nevoie de confirmari. Daca il iubiti ii dati voie sa isi rezolve problema. Se va intoarce cand va fi din nou intreg. Punand limite si constrangeri nu-i faceti un bine, nu il tratati, doar il suprimati si va atrageti resentimentele sale. Doar asa va ajunge intr-adevar sa nu va mai iubeasca. Nu spuneti de ce sa platesc eu confuzia din sufletul lui?. Pentru ca exista sigur o confuzie si in sufletul dumneavoastra caci altfel nu v-ati fi aflat in situatia asta, ar fi fost altcineva langa el in momentul degringoladei sale. Nu este nimic nedrept in universul asta.

Lectia 21: Cine ridica sabia, de sabie va pieri...

Cine iubeste mult pedepseste aspru spune o vorba mai putin inteleapta. Cine NU SE iubeste mult pedepseste aspru ar fi fost mai aproape de adevar. Dar si cu iubirea de sine este o problema, caci egoistul isi acopera lipsa de iubire de sine prin lacomie exterioara. Impartirea lumii in eu si ceilalti creaza o insingurare teribila pe termen lung. Pentru fiecare avantaj pe care si-l insuseste, pierde respectul si iubirea pagubitului. El ia si celalalt da, el sta si celalalt lucreaza, el mananca si celalalt flamanzeste. Si distanta creste... Intr-o zi se va trezi singur in castelul sau de gheata. O gaura neagra care inghite totul din jurul sau este egoistul. Langa el nu exista lumina. Si noi suntem fiinte de lumina. Trebuie sa luam distanta. Daca nu o facem noi, o face universul pentru noi. Caci hranind o gaura neagra nu o vom putea umple niciodata, din contra... vom contribui la marirea ei. Daca vrem sa inchidem gaura neagra, trebuia sa ne departam. Nemaiavand ce sa mistuie, va reconstitui Big-Bang-ul. Departati-va o vreme de egoist, tocmai pentru ca il iubiti. Dar sa nu-i raspundeti cu aceeasi moneda. Legea talionului, "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte" este legea karmei care a functionat foarte bine intr-o societate pseudoanimalica. Intre timp, Cineva ne-a adus mantuirea. Cel care sufera este cel care se gaseste in culpa. Ma gandesc cu groaza cat de revoltata as fi fost daca as fi citit asa ceva acum cativa ani. Dar viata ne invata multe si este un timp pentru toate atunci cand ochii vor sa vada si mintea vrea sa inteleaga. Stiu ca cel care este inselat traieste o suferinta groaznica, dar este vorba despre o gandire gresita care naste suferinta. Nu este placut pentru nimeni si repet, nu s-ar ajunge la inselat daca noi oamenii ne-am fi invatat lectiile. Dar nu le-am invatat. Ne vom reintoarce la monogamie atunci cand vom avea intelepciunea de a renunta la frica si la complexe, atunci cand nu ne vom mai teme de abandon. Pana atunci doar prin experimentarea consecintelor actiunilor noastre vom intelege ca inselandu-ne partenerul, vom fi la randul nostru inselati. Dar nu este dreptul celui inselat sa aplice pedeapsa. Daca cel inselat alege sa iubeasca, indiferent de context, lantul sau karmic se rupe. Cel care a inselat va suporta ulterior intreaga responsabilitate a actiunilor sale. Daca cel ranit raspunde la rau cu rau, alege la randul lui sa se tarasca pe drumul karmic al sarpelui in locul inaltarii. Doar cei care stiu ce este libertatea deplina ajung sa aprecieze radacinile. Doar cei care se stiu puternici, aleg sa nu foloseasca forta impotriva celor slabi. Doar cei care se iubesc pe sine pot iubi si pe altul. Doar cel care se respecta pe sine, il poate respecta si pe celalalt. Cel care ia fara sa dea, este o gaura neagra. Nu are alta cale decat explozia. Daca va ascultati gandurile si sentimentele cu sinceritate, daca va permiteti voua insiva sa experimentati, atunci ii respectati si celui de langa voi aceleasi drepturi. Nu detinem fiinte vii in proprietate in aceasta lume. Nu suntem stapanii nimanui in aceasta lume. Folosind constrangerea, vom atrage constrangerea. Folosind iubirea, vom atrage iubirea. Daca v-ati impus restrictii si v-ati acordat doar anumite libertati, daca v-ati ales principii calauzitoare si traiti dupa un sistem propriu de valori, este doar alegerea dumneavoastra. Omul de langa voi are dreptul sa aibe propriile principii, propriile restrictii, propriile libertati si propriul sistem de valori. Respectati-l pe Dumnezeul din el, caci este acelasi cu cel din dumneavoastra, dar intr-o alta conjunctura.

Lectia 22: Patul lui Procust

Cand ne luam pe noi insine ca punct de referinta, ne asezam in centrul junglei cosmice si incepem sa judecam si sa ajustam dupa propriul criteriu tot ce se apropie. Ceea ce stim devine sistemul universal de evaluare pe care ne chinuim sa-l implementam, cu forta daca nu se poate altfel, persoanelor din jur dar mai ales celor pe care ii iubim, pentru ca in relatii exista o nevoie obsesiva de impartasire si comuniune. Incercarea de a aduce doi oameni la acelasi numitor comun este insa cauzatoare de suferinta pentru amandoi, chiar daca este facuta in numele unui deziderat nobil cum este dragostea. In relatiile interpersonale, neacceptarea

diferentele individuale creaza frustrari si declanseaza un intreg razboi prin care se urmareste estomparea sau chiar anularea lor. Ma schimb pe mine pentru a fi ca celalalt sau incerc sa-l schimb pe el pentru a fi ca mine? Fiecare vrea sa se constituie in tiparul patului procustian si celalalt sa fie ajustat. Presupunand ca procesul de remodelare a unui partener dupa chipul si asemanarea noastra chiar reuseste, suferinta este rasplata amandurora in egala masura, doar ca nu in acelasi timp. Cel frustrat de chingile tiparului in care este introdus cu forta este nefericit si chiar daca va suporta o vreme situatia de dragul nostru, va renunta intr-o zi, fara regrete, la calaul sau. Multumit in perioada in care am trait fara constrangeri, nu intelegem de ce partenerul rupe o relatie care mergea bine si percepem abandonul celuilalt ca pe o nedreptate strigatoare la cer. Rolurile se schimba, victima devine calau si calaul victima. Controlul asupra celorlalti nu pare a fi o solutie prea reusita pentru o viata fericita. Nu putem determina pe nimeni sa ne iubeasca. Dragoste cu sila nu se poate. Pentru ca cel care iubeste, iubeste in celalalt o parte din el insusi. Pe sine se iubeste. Acea parte ascunsa si nestiuta a noastra care tanjeste sa iasa in lumina cunoasterii de sine, este ceea ce ne atrage la partenerul nostru. In partenerul nostru ea este deja la suprafata si straluceste. Ne indragostim pentru ca el (sau ea) este vesel, sincer, energic etc. Doar ca toate aceste trasaturi care ne apar initial doar in aspectul lor pozitiv, vor deveni mai tarziu motivul frustrarilor noastre: veselia pare superficialitate uneori, sinceritatea este deseori o cruzime iar mobilitatea pare obositoare. Tot ceea ce credem ca nu suntem, iubim initial la celalalt. Recunoasterea in celalalt a partii nestiute a sinelui propriu, creaza sentimentul de iubire, de apropiere, de eliberare. Daca nu acceptam insa aceste fragmente de cunoastere, daca judecam si amendam conform unui sistem de valori rigid aceste noi fatete ale noastre, vom ajunge sa uram manifestarile lor in celalalt. Aceleasi lucruri care ne-au atras, aceleasi lucruri ne vor irita. Pentru ca nimic nu este doar alb sau doar negru, ci este si alb si negru in functie de context si de masura. Calitatile sunt si defecte dar in timpi si in masuri diferite. Cel care nu se catalogheaza pe sine in asa sunt eu si asa nu sunt eu, sau in eu nu as face niciodata asa ceva, cel care isi permite lui insusi sa se uimeasca pe sine, cel care a invatat sa spuna despre sine never say never , acela isi accepta partile ascunse. Iar atunci cand le recunoaste in cei din jurul sau le tolereaza, le accepta. Acel om permite tuturor sa fie ei insisi iar compania sa este foarte cautata. Pentru ca este asa o usurare sa traiesti langa o persoana care nu te judeca! Persoanele tolerante masoara lumea cu masura cu care ar vrea sa fie si ele masurate. Nu inseamna ca suporta orice. Ele observa si aleg fara sa judece, fara sa arunce cu piatra. Aici imi place, aici nu-mi place sa stau este verdictul lor. Isi asuma propria alegere si recunosc implicarea subiectiva prin expresia il plac sau nu il plac pe x care inlocuieste mult prea uzitatele epitete x este un ratat, un mitocan, un dobitoc, nu e in stare sa..., a fost in stare sa... etc Nu e capabil de iubire cel care nu se iubeste pe sine, cel care nu-si da voie sa fie ceea ce nu stie ca este. Cel care uraste oamenii nu-si da voie sa existe. A creat un personaj care in mintea sa este demn sa existe si restul trebuie sa moara. Lumea toata ar trebui sa fie populata doar cu acest personaj. Ce plictisitoare ar fi insa o asemenea lume! Sa vezi aceasta fata mutilata a sinelui tau in toate fetele pe care le intalnesti! Ce sens ar mai avea o astfel de lume? Sa celebram diversitatea! este o expresie a carei profunzime ma uimeste de fiecare data cand apare pe canalul Discovery dupa ce este prezentat un clip foarte scurt despre viata diferitelor triburi sau populatii. Cat suntem de diferiti si ce bine este ca suntem asa! Ce fabuloasa este puterea creatoare care a produs o asemenea bogatie de forme, de culori, de minti, de caractere, de obiceiuri, de stiluri! Nu inregimentati omul! Celebrati-i diversitatea! Am ales sa fim cei care suntem, dar putem fi oricine... Aceasta este cea mai mare putere a omului. Nu va temeti ca diversitatea ar putea aduce haosul, pentru ca oricum vom ajunge prin

eliberarea de constrangeri la acelasi sistem de valori. Universul ne va trece pe fiecare, pe noi si pe partenerii nostrii prin experiente de viata care ne vor conduce la acelasi adevar. Si nu in alta viata, ci chiar in aceasta. Pentru ca adevarul este numai unul.

Lectia 23: Nu iubim pe cine vrem, iubim pe cine trebuie

Daca am putea sa ne debarasam de sentimentele noastre prin apasarea unui buton cu iubit/neiubit care sa functioneze ca o supapa pentru merita/nu merita ar fi fost totul foarte simplu. Iubirea nu functioneaza insa asa. De aceea este atat de puternica, de aceea este motorul principal al evolutiei spirituale a omului, pentru ca nu poate fi suprimata cand vrem. Nu iubim numai pe cine merita. Este adevarat ca nici nu putem rezista foarte mult in suferinta, ca pana si cainele fuge de bataie, dar lucrurile nu se petrec asa de repede. Conditionarile se formeaza in timp. Suportarea sentimentelor negative atrage pana la urma saturatia si distrugerea iubirii. Pe asta se si bazeaza poligamia, pe incapacitatea noastra de a tolera foarte mult timp frustrarea. Pentru ca universul exista doar in echilibru, dar nu in unul imobil, static, ci intr-un pendul al lui Foucaux. Nu poti doar sa dai, trebuie sa si primesti. Doar ca nu in acelasi timp. Caci doar in acest fel poate exista lumina, separand lumina de intuneric prin timp. Nu putem sa scapam de suferita apasand pe off butonul iubirii. Pentru ca iubirea are un sens. Partenerul respectiv nu a aparut degeaba in calea noastra. Iubirea insasi este inceputul filmului. Gelozia este intriga. Poate v-ar ajuta sa-l inselati si dumneavoastra pe partenerul infidel? Si asta se poate. Cu cine? Daca intr-adevar exista in viata dumneavoastra persoane care chiar sa va tenteze in acest sens, chiar asta este solutia. Teoretic insa inseamna ca v-ati dorit deja sa o faceti si n-ati facut-o din niste considerente: nu este moral, nu este etic, daca afla si ma lasa? Nici unul din aceste motive nu sta in picioare. Daca v-ati inhibat dorintele doar de teama, asta a fost alegerea dumneavoastra. Nu este obligatoriu ca si partenerul sa reactioneze in acelasi mod, pentru ca este o greseala sa ne inabusim dorintele din teama de a experimenta. Din aceasta cauza ati ajuns aici. Poate asta era lectia dumneavoastra de viata adusa cu forta de partener, revelarea regretelor dumneavoastra ascunse ca nu ati ales altceva, ca nu ati ales pe altcineva... Poate ca undeva, ascunsa sub toate motivele fluorescente pentru EXCLUS din constientul dumneavoastra, incoltise ideea evadarii din cuplu iar ceea ce simtiti acum nu este decat ciuda ca partenerul dumneavoastra v-a luat-o inainte neacceptand frustrarea. Frustrarea inseamna a suporta ceva impotriva vointei proprii. Presupune teama, presupune conditionare (suport asta ca sa imi dai aia). Daca v-ati dorit sa faceti sex cu alta persoana si v-ati oprit doar ca sa puteti avea aceeasi pretentie de la partenerul dumneavoastra este, repet, o greseala. Raspundem doar de alegerile noastre, doar de actiunile noastre. Ati ales doar pentru dumneavoastra. Nu puteti determina pe nimeni sa faca o alegere impotriva vointei proprii doar pentru ca asa ati facut dumneavoastra. Poate ca sinceritatea v-ar ajuta sa intelegeti ca nu ati simtit nevoia asta. Da, pentru ca v-ati iubit partenerul. Poate fi adevarat. Dar nici macar acest raspuns nu motiveaza pretentia dumneavoastra la fidelitatea celuilalt. Il iubiti si el nu va iubeste. Si? Tineti-va de capatul dumneavoastra de esarfa, cum spune Jack Salomee. Nu puteti schimba nimic din ceea ce ii priveste pe ceilalti. Sunt sentimentele lor, nu ale voastre. Poate si dumneavoastra ati fost iubit de altcineva si nu i-ati raspuns cu aceeasi moneda. Este un pacat in asta? Iubim pe cine vrem? Nu. Nu iubim pe cine vrem, iubim pe cine trebuie. Asumati-va Golgota proprie pentru ca nu este inutila. Nu sunteti victime, dumneavoastra ati determinat-o. Fara Iuda, Isus nu ar fi inviat. O sa aflati ceva despre dumneavoastra in aceasta incercare. Daca intr-adevar il iubiti, aveti rabdare. Lasati-i dreptul sa experimenteze. O sa se intoarca. Avem datoria sfanta de a experimenta intr-o viata tot ce ne dorim sa experimentam. Si sa

platim pretul pentru distractia asta. Si noi, si partenerii nostrii. Daca nu o vom face, ne va obliga universul sa o facem. Mai devreme sau mai tarziu. Pentru ca ar fi doar risipa sa fi deschis ochii pe pamant si sa ni-i lipim singuri cu glue doar din teama de a privi. Deschideti ochii si infruntati exteriorul. Este doar interiorul dumneavoastra, este doar o reflectie a mintii dumneavoastra. Daca nu va place ce vedeti, intelegeti ce a creat imaginea si schimbati filtrele. Nu exista nimic care sa va fie interzis, nu exista nimic de care sa va rusinati, nu exista vina. A, da, veti crea monstrii veti locui cu monstrii, veti crea ingeri, veti locui cu ingerii. Si partenerul dumneavoastra la fel. Daca in subconstient a aparut intrebarea ce-ar fi daca?, veti trai pe propria piele raspunsul. Doar asa evoluam, doar asa aflam cine suntem cu adevarat. Daca am fi stiut cu siguranta raspunsul, nu l-am mai fi trait. Parteneriatul functioneaza dupa reguli de complementaritate. Animus si Anima. Plus si minus. Situatia dureroasa in care ne va pune la un moment dat partenerul nostru este cea in care vom fi tentati sa facem exact lucrul pentru care il blamam pe el. Daca dam curs tentatiei de a raspunde in maniera ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, vom ajunge sa inselam pentru el ne-a inselat, sa mintim pentru ca el ne-a mintit, sa iubim banii pentru ca el era zgarcit, sa fugim de raspundere pentru ca el era las, sa abandonam pentru ca el ne-a lasat. Cercul vicios se intareste. Acolo unde am spus eu nu as face niciodata asa ceva, acolo vom face exact asa... Acolo unde am aruncat piatra, de acolo ne va lovi piatra. Cand spunem esti egoist vom avea de demonstrat ca noi nu suntem, cand vom spune cum indraznesti sa ma minti, va trebui sa dovedim intr-o zi ca noi alegem adevarul cu orice pret, cand ne vom revolta cum ai putut sa ma inseli? vom avea de infruntat tentatii cumplite de a-l insela (razbunare, perioade lungi de abstinenta etc), aceleasi tentatii care l-au facut pe partener sa ne insele. Raspunsul la aceste intrebari il vom afla traversand conflicte psihologice identice cu cele care l-au determinat pe celalalt sa ne raneasca. Daca vom alege doua tipuri de ocale, una mare pentru noi si una mica pentru celalalt, universul nu va inceta sa ne forteze sa ne deconspiram inselatoria. Pentru ca el este oglinda adevarului. Veti sustine ca felul in care v-a ranit partenerul si motivele lui, nu se compara deloc cu cele pentru care dumneavoastra ati ales tot agresiunea (vorbim despre cea psihica desigur, considerand ca am trecut de multe sute sau mii de ani de primitivismul animalic). Ganditi-va bine. Poate nu ca forma, dar ca fond sigur sunt mai mult decat similare. Daca a facut-o din gelozie, o sa va faca gelosi, daca s-a temut de abandon, o sa va abandoneze, daca i-a fost teama ca nu il mai doriti, o sa va arate ca nu va mai doreste. In toate cazurile, va va incerca acelasi sentiment, aceeasi frica si veti fi tentati sa raspundeti in aceeasi maniera. Opriti-va si cugetati. Aratati-va dumneavoastra insiva ca sunteti altfel. Alegeti in mod constient sa fiti altfel. Alegeti in mod constient sa iertati si sa iubiti. Ca doar asa se poate. Constient. Oameni care se iubesc toata viata ati vazut? Dar cupluri care au rezistat impreuna pana la moarte ati vazut? Nu multe, e adevarat, dar ati vazut? De ce nu credeti in ele? De ce nu credeti ca se poate? Poate pentru ca nu sunteti dispusi sa depuneti efortul, sa platiti pretul respectiv? E foarte adevarat ca ati fi dispusi sa faceti cate ceva, mai putin ceea ce trebuie. Sa va infuriati pe cel pe care spuneti ca-l iubiti puteti, sa va razbunati iarasi puteti, sa ii trantiti usa in nas si sa il alungati puteti. Iertarea, rabdarea, asteptarea sunt insa moneda forte. Dar nu vreti sa dati aur pe diamante, vreti sa dati cositor... Asta nu se poate. Nu cereti nedreptate unui univers drept. Nu cereti partinire unui univers pentru care toti suntem egali. Nu cereti aproapelui ce nu puteti sa-i dati. Nu-i cereti omului de langa voi sa fie slab ca sa va simiti voi puternici. Nu legati o fiinta vie in lanturi doar ca sa va credeti voi stapani. Daca intoarcem si celalalt obraz, nu numai ca vom scapa de acest lant al raului care se intareste atunci cand este bagat in seama, dar chiar il vom ajuta pe cel de langa noi sa inteleaga consecintele actiunilor sale fara a mai avea scuza ca si noi l-am inselat, si noi l-am

mintit, si noi l-am abandonat. Ii vom pune in acest fel in fata o oglinda in care va trebui sa se recunoasca. Daca cineva da o palma si celalalt ii raspunde cu pumnul, nici macar nu mai conteaza cine a inceput lupta. Cel care va avea sange mai mult pe fata se va simti indreptatit sa-l urasca pe cel care este inca in picioare. Calaul s-a transformat in victima in ochii sai proprii si de multe ori si in ochii celor din jur. Universul pare atunci nedrept pentru cel care a primit primul palma fara sa fi facut nimic. Lucrurile care ne deranjeaza foarte mult la partenerul nostru sunt contrariul calitatilor noastre constiente. Daca ne place sa stam in casa, suntem frustrati ca el vrea afara. Daca suntem atasati de parintii nostrii, nu intelegem de ce el nu vrea duminica la mama la masa. Daca noi vrem copil, consideram ca el este egoist ca nu-si doreste un urmas. De ce l-am ales atunci? L-am prins ca minte, dar cand eram indragostiti ne spuneam ca doar exagereaza. Stiam ca nu si-a vazut mama de doi ani, dar am sperat ca o s-o iubeasca pe a noastra. Stiam ca nu iarta greselile celorlalti, amendandu-i cu abandonul pe cei care l-au dezamagit, ca intoarce spatele si pleaca atunci cand ceva nu functioneaza bine, ca alege sa schimbe toaster-ul in loc sa-l repare, dar nu ne-am gandit ca o sa aibe acelasi comportament si cu noi. Cand chiar iese pe usa pentru ca am refuzat sa-i punem cafeaua in ceasca, ne consideram victime si ne plangem nenorocul. Uitam ca noi l-am ales. Nu ne asumam responsabilitatea alegerii noastre. Preferam sa ne consideram inselati, pacaliti, pedepsiti, preferam sa ne victimizam si sa ne plangem de mila. Amintiti-va ca voi l-ati ales. Amintiti-va ca il iubiti pentru ca e ceea ce este. Realizati ca daca s-ar schimba, ca daca ar deveni omul de care credeti ca aveti nevoie, nu l-ati mai iubi. Pentru ca nu ar mai avea ce sa va invete. Daca ar fi ca dumneavoastra, v-ati plictisi de moarte. De ce nu puteti trai doar cu dumneavoastra insiva, de ce nu va sunteti suficienti daca ceea ca va doriti sunteti chiar dumneavoastra? Sa va spun un secret: pentru ca nu sunteti exact ceea ce credeti ca sunteti. Pentru ca undeva, adanc ingropat in fluidul psihicului dumneavoastra sta ceea ce numiti personalitatea partenerului dumneavoastra. Este de fapt propria dumneavoastra personalitate reprimata. Si el va va dovedi intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, acest adevar. Atunci va trebui sa raspundeti in fata propriei constiinte la intrebarea: poti sa arunci cu piatra? Petre traia un cosmar de cand cu divortul. Lupta cu avocatii prin tribunale, obiectele scoase la mezat, sufletul disecat si expus in vitrina la care se holbau toti neavenitii. Dar asta era. Si el este puternic. Foarte puternic. O frumoasa poveste de iubire se transformase intr-un balci la care se vindeau copilul, casa, iubirea. Cine da mai mult? Cine ia mai mult? Acum de pilda, doi oameni straini, avocata ei si avocatul lui, ridicau pretentii asupra tabloului a carei semnatura valora cateva zeci de mii de dolari. Isi aminti de ziua aia de toamna tarzie cand colindase disperat magazinele sa-i ia Sarei un cadou frumos. Era ziua ei de nastere si o iubea asa de mult.... Cautase zile intregi darul perfect, isi dorise atat de mult sa o vada cum desface nerabdatoare panglicile ambalajului si cum ramane perplexa de ceea ce gaseste sub carton. Dumnezeu probabil ca il ajutase pentru ca, obosit si resemnat ca nu va gasi nimic care sa exprime ce avea el in suflet pentru ea, intrase intr-un magazin de antichitati. Acolo, pe un perete, inghesuita intre alte zeci de tablouri, statea stinghera mica schita a unei femei cu parul facut vant. Era perfect, pentru ca era ea in tabloul ala. Era Sara lui. I s-a parut odios pretul dar era Sara lui. A negociat la sange, si totusi discount-ul nu a fost semnificativ. Dar a plecat cu Sara lui cu parul facut vant sub brat. Oricum ea ar fi apreciat nu doar imaginea de pe panza, dar si semnatura. Este critic de arta si stie ce inseamna autograful micut din coltul dreapta jos. Retraia fiorul de placere si bucuria care il inundase cand a vazut fata ei incremenita de uimire. Si strigatul ei de surpriza si-l amintea, si felul in care i s-a aruncat de gat, si noaptea

aia de dragoste... Si cat de Mos Craciun pentru Fetita cu chibriturile s-a simtit el in seara aia... Acum, Fetita cu chibriturile s-a transformat in Cruela si sta in celalalt colt de banca, in sala asta infecta de tribunal vorbind necontenit cu avocata. Este asa de dura, cu parul rasucit intr-un coc sever la ceafa, cu camasa alba cu lavabou ca a judecatorilor. Parca nici nu mai este Sara. Este o straina care vrea sa-l jecmaneasca. Avida de bani se lupta ca o hiena pentru fiecare obiect de valoare pe care l-au cumparat impreuna. Si casa vrea sa i-o ia, desi stie ca este a lui. El adusese marea parte a banilor in casa. Da, ea chiar avusese o copilarie de Fetita cu chibriturile, crescuta de o mama saraca, mutandu-se in fiecare an dintr-o casa in alta pentru ca nu-si mai puteau plati chiria. Facuse faculatate totusi. Ambitioasa, a muncit pe rupte sa iasa din saracie si a reusit. Acum vrea cu orice pret sa se trezeasca cu o casa de pe urma lui. Pentru asta invoca orice: ca are copil si nu are unde sa-l creasca, ca el mai are si alte proprietati... Dar sunt ale lui, pentru ca el castigase marea majoritate a banilor. Ea n-a avut nici o contributie, din contra, ii pusese bete-n roate batandu-l la cap ca venea prea tarziu acasa si ca se departeaza de ea si de copil. Si acum vrea sa-i ia tot. Si cu pensia alimentara o sa fie acelasi circ. A inteles el de la inceput ca era disperata dupa bani. Nu-i spunea niciodata cat castiga. Cat de tare s-au certat cand a aflat ca ea are un cont secret de economii! Cica o facea pentru copil, ca n-are incredere in barbati. De ce sa platesca el ca boul ala de taica-sau le lasase pe ea si pe maicasa in fundul gol in strada si ca Sara traia cu trauma asta in cap? Poate d-aia l-a si luat, ca sa aibe cu ce sa se aleaga dupa divort. Nu fusese el un prost ca ii spusese la inceput exact cat castiga si de unde, de toate dividentele si de toate comisioanele pe care le primea? Bine ca a inteles la timp si apucase sa mai puna departe de privirile ei lacome ceva banisori. Si luase si terenul ala pe numele maica-sii. Acum valoreaza o mica avere. Si atunci ce scandal monstruos a mai fost, cand a aflat Cruela ca el ii daduse maica-sii banii pentru achizitionarea terenului. Saraca mama, cat indurase ea privirile rautacioase ale nurorii ei, si nu a scos o vorba amarata. Nu a recunoscut niciodata ca de fapt era terenul lui si ca el l-a pus pe numele ei ca sa nu se atinga lacoma aia de el. Spunea intr-una ca tot voua o sa vi-l las mai mama, dupa ce m-oi duce eu.... De parca mai statea el cu hrapareata asta. S-a ridicat in picioare: - Domnule judecator, am aici chitanta care atesta ca eu am cumparat tabloul... Pus in fata unei situatii asemanatoare de catre partenera sa, Petre a raspuns cu acelasi comportament pe care l-a blamat: cont secret. A facut aceeasi alegere: sa nu impartaseasca. Sa nu aibe incredere. Sa se inarmeze. Este greu sa dormim linistiti intr-un pat cu un om care tine sub pijama un cutit. Poate ca Petre chiar a fost bine intentionat la inceputul relatiei lor. Dar trauma ei emotionala, incercarea ei de a evita sa ramana in strada cu un copil, asa cum a patit mama ei, a adus-o exact in situatia respectiva. Boul de ta-su, asa cum il numeste Petre pe tatal sotiei lui, este omul in care s-a transformat el astazi. Un rau atrage un altul, acesta mai aduna unul si lantul suferintelor nu se mai termina. Daca Petre ar fi riscat sa-i inteleaga rana Sarei si sa o lase sa-si asigure un back-up fara a-i raspunde cu aceeasi moneda, poate ca ea ar fi depasit lipsa de incredere in barbati si nu s-ar fi ajuns prin atat de multe certuri la asemenea deznodamant. Cel care, intr-o situatie data este mai putin traumatizat, este adultul. Doar el poate in criza respectiva sa solutioneze diferendele. Nu putem avea pretentia de la cel ranit sa-si invinga teama, desi teama lui l-a facut sa plateasca cu dezamagire pe un nevinovat. Luati-o asa: cel care sufera pentru ca partenerul l-a mintit sau l-a inselat, este cel care poate dezamorsa bomba. Da, e adevarat, vi se pare nefiresc, dar tot cel care sufera este cel care trebuie sa dea. Pentru ca ceea ce trebuie sa dea este iertare si intelegere. Nu poate ierta cel

care loveste, doar cel care a fost lovit. Din aceasta cauza funia problemelor noastre incepe prin faptul ca la un moment dat nu vrem sa dam. Doar daca dam primii, nu in conditiile ideale ale unui schimb dublu-avantajos, ci atunci cand celalalt ne-a luat ceva, doar asa putem ajunge sa reparam traumele celui de langa noi si ulterior sa ni le repare si el pe ale noastre. Este usor sa iubim oamenii care ne iubesc. Orice om, oricat ar fi de prost sau de desptept, de bine intentionat sau de rau intentionat, poate sa faca asta. N-o sa scuipam niciodata in fata o persoana care ne face declaratii de dragoste. N-o sa lovim niciodata o fiinta cand ne linge mana. Doar daca avem probleme grave la cap. In rest, noi toti oamenii normali placem oamenii care ne plac pe noi, iubim oamenii care ne iubesc, antipatizam oamenii care ne antipatizeaza. Ati observat desigur ca antipatia este intotdeauna reciproca. Dar a face o opera de arta din viata noastra, a deveni artisti ai propriei noastre realitati nu presupune sa fim doar oameni normali. Trebuie sa fim capabili de a domoli stihiile care zac in cei din jurul nostru, de a incerca sa imblanzim bestiile din noi, de a pune balsam peste sufletele zbuciumate. Daca un copil face o criza de isterie intr-un supermarket, credeti ca il veti linisti daca incepeti si dumneavoastra sa va tavaliti pe jos si sa urlati ca din gura de sarpe, profitand de faptul ca vocea dumneavoastra este mai puternica si poate sa o acopere pe a lui? Incercati daca nu ma credeti! Desi se va opri o clipa uimit de reactia dumneavoastra, va incepe sa tipe cu forte proaspete odata trecuta surpriza. Incercati!

Lectia 9: Decodificarea metaforei Genezei

Biblia (sau Cartea cartilor caci este cea mai citita carte de pe fata pamantului), este o epopee a nasterii universului si a crearii omului. Este motivul pentru care e pertinent sa incercam sa cautam acolo informatii care ar putea folosi scopului nostru de a afla cine suntem pentru a stii ce putem face. Bineinteles ca o interpretare mot-a-mot a Bibliei este cel putin hazardata. Abordarea simbolistica si metaforica pare mult mai potrivita conceptiei holistice a ganditorului din era trecuta. Pentru a ma feri cat mai mult de speculatii, voi incerca sa verific din cand in cand directia firului logic prin compararea concluziilor cu faptele stiintifice demonstrate si cu imaginile arhetipale clasice in care ar trebui sa se regaseasca. Ca sa intelegem Geneza biblica, trebuie sa facem o precizare: cartea asta, are mari probleme de lexic. Motivul principal il reprezinta folosirea omonimelor, adica a cuvintelor care au aceeasi forma dar mai multe sensuri. De exemplu, pentru noi, cuvintele suflare suflet duh au semnificatii diferite : cand spunem suflet ne gandim la afectivitate, duhul il asimilam gndirii iar suflul, respiratiei. Dar gndirea biblic nu face aceast deosebire, atat in ebraic cat i n greac, noiunile sunt sinonime provenind de la aceeai rdcin: a respira. De ce ar fi utilizat autorii acest fel de scriere, care produce nenumarate confuzii de sens? Modul detaliat in care este redata povestea biblica exclude din start ideea de neglijenta sau nepricepere. Poate fi intr-adevar vorba despre neinspiratia traducatorilor, dar persistenta echivocului cuvintelor in mai toate limbile in care a fost tradusa ne indeparteaza si de aceasta ipoteza. Este mai curand uimitorul rezultat al unui efort complex de scriere a unei carti care are intelesuri diferite in functie de treapta de elevare spirituala pe care se afla cititorul. Caci ce ar putea intelege un semistiutor de carte daca ar citi: omul are o tripla natura, fizica, eterica si astrala? Sfanta Treime (Tatal, Fiul si Sfantul Duh) este o formulare mult mai accesibila pentru o fiinta aflata in zilele timpurii ale initierii sale.

Atata timp cat Adam este descris ca o figurina de lut careia Dumnezeu i-a suflat viata in nari, el poate avea inteles atat in mintea neofitului cat si in cea a initiatului. Fizicianul poate traduce in propriul sau limbaj aceasta imagine a crearii unui unic stramos al omenirii: primul om a fost format din energie si materie. Matematicianul vede echivalente numerice in literele numelui Adam de exemplu, si ajunge prin adunari, scaderi, inmultiri si impartiri la tot felul de alte numere pe care le considera perfecte, din niste considerente care imi scapa... Pesimistul isi primeste lectia prin conditionarea negativa a Apocalisei iar optimistul incurabil ia de buna promisiunea reinvierii. Oricum, am auzit zilele trecute la radio ca acestia din urma traiesc mai mult decat primii, asa ca m-am hotarat sa imbratisez conceptiile lor fanteziste. Si chiar daca nu voi trai mai mult, sunt sigura ca macar voi trai mai bine. Cine zicea ca nu avem liber-arbitru? Desi probabil ca marea majoritate a contemporanilor crestini cunoaste in principiu povestea biblica a genezei, ideile utile demersului nostru merita accentuate. In primele zile ale saptamanii primordiale (Facerea, cap I), Dumnezeu creaza prin tot felul de procese de (atentie!) separare si despartire, universul, initial partea nevie pe care o populeaza in a doua parte a aceleiasi spatamani, cu fiinte vii. Omul apare ca un apogeu al creatiei primei saptamani dar stupoare, dupa o zi de odihna, in a opta zi, Dumnezeu creaza din nou omul!..., o incongruenta cel putin ciudata. Fiinta umanoida a zilei a sasea, desi superioara ierarhic tuturor celorlalte vietuitoare, seamana foarte mult cu un animal pentru ca nu pare a detine inteligenta ci doar instinct (nu cunoaste vorbirea, nu munceste dar are sexualitate). i a zis Dumnezeu: "S facem om dup chipul i dup asemnarea Noastr, ca s stpneasc petii mrii, psrile cerului, animalele domestice, toate vietile ce se trsc pe pmnt i tot pmntul!" i a fcut Dumnezeu pe om dup chipul Su; dup chipul lui Dumnezeu l-a fcut; a fcut brbat i femeie. i Dumnezeu i-a binecuvntat, zicnd: "Cretei i v nmulii i umplei pmntul i-l supunei; i stpnii peste petii mrii, peste psrile cerului, peste toate animalele, peste toate vietile ce se mic pe pmnt i peste tot pmntul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iat, v dau toat iarba ce face smn de pe toat faa pmntului i tot pomul ce are rod cu smn n el. Acestea vor fi hrana voastr. Iar tuturor fiarelor pmntului i tuturor psrilor cerului i tuturor vietilor ce se mic pe pmnt, care au n ele suflare de viat, le dau toat iarba verde spre hran. i a fost aa. i a privit Dumnezeu toate cte a fcut i iat erau bune foarte. i a fost sear i a fost diminea: ziua a asea. Tot omul, de data aceasta avand un nume, Adam, apare si ca nou-nascutul zilei a opta care urmeaza cronologic zilei de odihna, ziua a saptea. Desi este si el facut din tarana si suflare de viata, dupa chipul si asemanarea creatorului, Adam este o fiinta inteligenta deoarece vorbeste (da nume vietuitoarelor) si munceste (lucreaza si pazeste raiul). i a sfrit Dumnezeu n ziua a asea lucrarea Sa, pe care a fcut-o; iar n ziua a aptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a fcut. i a binecuvntat Dumnezeu ziua a aptea i a sfinit-o, pentru c ntr-nsa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a fcut i le-a pus n rnduial. Iat obria cerului i a pmntului de la facerea lor, din ziua cnd Domnul Dumnezeu a fcut cerul i pmntul. Pe cmp nu se afla nici un copcel, iar iarba de pe el nu ncepuse a odrsli, pentru c Domnul Dumnezeu nu trimisese nc ploaie pe pmnt i nu era nimeni ca s lucreze pmntul. Ci numai abur ieea din pmnt i umezea toat faa pmntului. Atunci, lund Domnul Dumnezeu rn din pmnt, a fcut pe om i a suflat n faa lui suflare de via i s-a fcut omul fiin vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sdit o grdin n Eden, spre rsrit, i a pus acolo pe omul pe care-l zidise. i a fcut Domnul Dumnezeu s rsar din pmnt tot soiul de pomi, plcui la vedere i cu roade bune de mncat; iar n

mijlocul raiului era pomul vieii i pomul cunotinei binelui i rului. i a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l fcuse i l-a pus n grdina cea din Eden, ca so lucreze i s-o pzeasc. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam porunc i a zis: "Din toi pomii din rai poi s mnnci, Iar din pomul cunotinei binelui i rului s nu mnnci, cci, n ziua n care vei mnca din el, vei muri negreit! i a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine s fie omul singur; s-i facem ajutor potrivit pentru el". i Domnul Dumnezeu, Care fcuse din pmnt toate fiarele cmpului i toate psrile cerului, le-a adus la Adam, ca s vad cum le va numi; aa ca toate fiinele vii s se numeasc precum le va numi Adam. i a pus Adam nume tuturor animalelor i tuturor psrilor cerului i tuturor fiarelor slbatice; dar pentru Adam nu s-a gsit ajutor de potriva lui. Eva este separata de catre Dumnezeu din coasta lui Adam, pentru ca nici un animal nu era un ajutor pe potriva sa, proces care a necesitat adormirea prealabila a biblicului donator de coasta. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; i, dac a adormit, a luat una din coastele lui i a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luat din Adam a fcut-o Domnul Dumnezeu femeie i a adus-o la Adam. i a zis Adam: "Iat aceasta-i os din oasele mele i carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru c este luat din brbatul su. Par fericiti si inocenti cei doi membri ai cuplului primordial, pana cand marea ruptura se produce: tentati de sarpele cel viclean, mananca marul, ca sa fie asemenea lui Dumnezeu. Par sa realizeze pacatul comis si intentioneaza sa-l ascunda de Dumnezeu, dar cunoasterea binelui si raului are un efect secundar ce demasca gestul de nesupunere: rusinea de a fi goi. Iar femeia a zis ctre arpe: "Roade din pomii raiului putem s mncm; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "S nu mncai din el, nici s v atingei de el, ca s nu murii!" Atunci arpele a zis ctre femeie: "Nu, nu vei muri! Dar Dumnezeu tie c n ziua n care vei mnca din el vi se vor deschide ochii i vei fi ca Dumnezeu, cunoscnd binele i rul". De aceea femeia, socotind c rodul pomului este bun de mncat i plcut ochilor la vedere i vrednic de dorit, pentru c d tiin, a luat din el i a mncat i a dat brbatului su i a mncat i el. Atunci li s-au deschis ochii la amndoi i au cunoscut c erau goi, i au cusut frunze de smochin i i-au fcut acoperminte. Dumnezeu audiaza inculpatii si le cere sa isi explice gestul. Neasteptat din partea unor cunoscatori de acum ai binelui si raului (gustasera deja marul), Adam si Eva paseaza responsabilitatea faptei lor catre cineva din afara: Adam o arata cu degetul pe Eva, iar aceasta il invinuieste pe sarpe. i i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus c eti gol? Nu cumva ai mncat din pomul din care tiam poruncit s nu mnnci?" Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o s fie cu mine, aceea mi-a dat din pom i am mncat". i a zis Domnul Dumnezeu ctre femeie: "Pentru ce ai fcut aceasta?" Iar femeia a zis: "arpele m-a amgit i eu am mncat". Dumnezeu nu pare sa absolve pe nimeni de vina comiterii pacatului deoarece ii pedepseste pe toti trei: Adam este surghiunit pe pamantul din care a fost luat si condamnat la munca silnica pana la moarte, Evei ii este rezervata o viata plina de masochism (stapanita dar atrasa de barbatul ei, cu necazuri si durere legate mai ales de procreere) iar sarpelui i se lasa ca singur mijloc de locomotie, taratul iar ca hrana, tarana.

Este interesant ca surghiunul nu pare a fi doar pedeapsa pentru comiterea pacatului originar ci si solutia de a micsora consecintele gestului. In mijlocul raiului exista doi copaci interzisi perechii primordiale: cel ale carui fructe il inzestrau pe degustator cu cunosterea binelui si raului si pomul vietii, creator de nemurire. Formularea frazeologica pare sa indice ca principal motiv pentru condamnarea perechii primordiale la moarte, prin exilare pe pamant, evitarea imortalitatii acesteia in conditiile nou-existente: Iata Adam s-a facut ca unul dintre noi, cunoscand binele si raul. Si acum nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci!... Exista atat de multe interpretari ale povestii biblice incat este chiar o lipsa de sens sa incerc macar sa le amintesc aici. Cum fiecare cititor poseda propriul sau sistem de valori, este inerenta contradictia de sensuri atribuite metaforei. Pornind de la conceptia reprezentarii holografice a adevarului (intregul este continut in fiecare parte componenta) ce caracterizeaza simbolismul, consider ca abordarea cea mai exacta este cea care isi mentine sensul indiferent de prisma prin care este privita (psihologica, fizica, filozofica). Fara sa-mi doresc sa intru in polemici nesfarsite, va propun o interpretare care indeplineste criteriul sustinerii logice, indiferent de unghiul din care este evaluata. Vom avea ca obiect de studiu principala ciudatenie a Bibliei care este ziua a 8-a, cea care urmeaza zilei de odihna. Sa incercam sa traducem din limbajul simbolic arhetipal (limbajul anticilor autori ai cartii) in limbajul filozofilor, psihologilor si fizicienilor de astazi, strania geneza a omului. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 8: Hocus-Pocus
Vreti sa fiti magicieni? Exista cineva pe lumea asta care sa nu vrea sa fie magician? Haideti sa vedem daca putem face asta! In primul rand, avem nevoie de o palarie in care sa se produca lucruri stranii. In al doilea rand, ar trebui ca palaria asta sa ne auda si sa se conformeze poruncilor noastre. Si abea in al treilea rand, trebuie sa avem o formula magica. Eu am ales hocus-pocus dar poate sa fie si abracadabra, fiecare sa aleaga dupa preferinte. Ce este o palarie magica? Un spatiu in care se poate intampla orice. Orice, orice? Da, orice. Stiati ca un astfel de spatiu exista? Si ca il puteti avea? O sa va spun o poveste. Exista pe lumea asta niste oameni foarte destepti, foarte curiosi si foarte incapatanati care s-au apucat ei, de capul lor, sa disece materia. Si au disecat-o, si au impartit-o, si au separat-o pana au dat intr-o zi de niste bucatele foarte, foarte mici care aveau totusi forma unui sistem solar: un soare in centru si niste planete care gravitau in jurul soarelui lor liliputan. Atomul. S-au mirat, au discutat unii cu ceilalti si i-au chemat si pe confratii lor, specialistii in marile sisteme solare, sa vada minunea. Fiind obsedati de impartire, au hotarat sa dezasambleze micile jucarii ca sa vada ei din ce sunt facute. Au numit micile planete electroni si soarelui i-au spus nucleu. Au observat cu uimire ca pentru a smulge o planeta d-asta mica din locul ei, trebuiau sa depuna ceva efort. Dar au reusit. Credeti ca s-au oprit aici? Nicidecum. Au continuat dezasamblarea. Pentru ca piesele devenisera atat de mici incat nu mai puteau fi desfacute, au hotarat sa foloseasca ciocanul, asa ca au inventat un dispozitiv diabolic: acceleratorul de particule. Au inceput sa invarta, si sa invarta, si sa invarta micul soare, pana la viteze ametitoare si apoi poc, il loveau de perete. Nu prea au avut succes asa ca s-au gandit ca mai bine invart doi nuclei in directii opuse, pana la aceleasi viteze ametitoare si pe urma aplica faza cu poc-ul, dar nu de un perete ci unul de celalalt. Si au reusit. Numai ca spargerea nucleului a produs o explozie de o asa violenta, ca au ramas toti cu gurile cascate. Cel mai destept dintre ei, prietenul meu

Albert, s-a dus la tatal sau si i-a aratat incantat, descoperirea. - Mai stie cineva de treaba asta? a intrebat tatal. - Sper ca nu, dar nu stii ca peretii au urechi si ferestrele ochi? Si pentru ca familia lui Albert (America) se certa de ceva vreme cu o familie vecina (Japonia), au hotarat sa ii dea o lectie vecinului si sa-i sparga in curte niste nuclee d-astea. Ce s-a intamplat atunci, a cutremurat intregul sat: curtea a fost distrusa, iar vecinul a ajuns in coma la spital. Rusinat de devastatorul efect al descoperirii sale, Albert Einstein nu a mai vrut sa stie nimic de micii monstruleti care zaceau captivi in atom. Dar altii, mai incapatanati, au hotarat sa-i scoata afara si sa-i domesticeasca. Stiind ca monstrii isi pierd din putere cand li se spune pe nume, i-au botezat particule cuantice si ei au constituit fratia Cercetatorii fizicii cuantice. Nu poti domesticii ceva despre care nu stii mai nimic, au postulat ei, logic. Asa ca au inceput sa pandeasca particulele. Doar ca micile bestii pareau ca-si vad linistite de treaba: unele stateau retrase in casa, in nucleu, in timp ce electronii se invarteau in jurul lor, atat de aproape si totusi destul de departe. Pentru ca e periculos sa le scoatem pe cele din casa, hai sa le ademenim pe astea de afara, au gandit ei. Zis si facut: au reusit sa separe electronii. Hai sa vedem cum se deplaseaza, au mers ei mai departe. Dar au intampinat o alta problema: electronii sunt extrem de mici, deci nu pot fi observati direct. In consecinta, putem afla ceva despre ei doar prin deductii logice. Ii punem intr-un sistem si vom deduce logic cum se comporta, dupa modificarile pe care le fac in sistemul respectiv. Asa ca au adus un perete pe care impactul electronilor sa lase amprente. Banuind ca se deplaseaza in linie dreapta, asemanator luminii, au hotarat sa le deduca traiectoria prin analizarea urmei lasate de electronii care, propulsati spre o tablita prevazuta in centru cu o fanta, reuseau sa treaca prin fanta si sa loveasca peretele asezat in spatele placutei. Se asteptau ca pe perete, amprentele lasate de electronii care nimereau prin fanta sa produca prin insumare, o urma de forma fantei, in cazul de fata o linie groasa. Asa s-a si intamplat, ca doar v-am spus ca cercetatorii nostrii nu erau doar incapatanati ci si foarte destepti. Suficient pentru astazi, au decretat ei si s-au dus pe la casele lor Dar dimineata.... Ei, si aici e aici... Cercetatorii, aerieni cum ii stim (de ce oare?), au uitat ca programasera masina de propulsat electroni sa porneasca automat la un anumit interval de timp si ca aceasta se declansase si in timpul noptii. Cand s-au intors dimineata, au amutit: pe perete nu mai era doar o linie groasa de forma fantei, ci mai multe linii, la fel de groase, paralele. Au inceput sa-si dea cu presupusul: ca a miscat cineva placuta, ca electronii propulsati prin fanta au ricosat de perete, apoi de placuta, iar de perete etc. Dar de ce nu au ricosat si prima oara? Rabdatori, au repetat experimentul obtinand, dupa cum era de asteptat ... o urma ca o linie groasa pe perete. Orice incercare de a obtine din nou mai multe linii, s-a soldat cu un esec. Au plecat iar acasa, iar dimineata... Surpriza! Liniile erau iarasi acolo. Mai, sa fie!, si-au spus ei. Cand pisica nu-i acasa, joaca soarecii pe masa? Dar n-au cum, ca nu sunt vii. Trebuie sa fie ceva la mijloc. Singurul punct slab al acestui experiment era ca se baza nu pe observatie directa ci pe o deductie logica (daca electronii se misca in linie dreapta, cei care scapa prin fanta din placuta, vor lasa pe peretele opus o urma de forma fantei), asa ca au hotarat sa faca niste eforturi financiare si sa cumpere o camera de filmat atat de performanta incat sa poata sa-i inregistreze pe obraznicii monstruleti submicroscopici. Dupa ce au facut tot ce era de facut ca sa-si procure instrumentul ( sa traiesti, boierule!; fii dragut!; ajuta-ma si pe mine ca nu te uit nici eu!; lasa ca iti vine tie randul!; iti spun si tie daca aflu ceva!; bine, te las sa vezi tu primul etc), si-au instalat bucurosi camera de filmat, au facut mis-en-place-ul, si-au pus cafele si s-au asezat la observat...

Cand au aruncat cu primul electron, acesta, zbang!, a zburat prin fanta si s-a lovit de peretele pe care a lasat o urma punctiforma. Au mai aruncat cu unul si filmul s-a repetat: electronul a trecut prin fanta si s-a lovit de perete. Au inceput bombardamentul sustinut si toti, zbang!, fuga prin fanta si buff de perete. Sa vezi si sa nu crezi! Ce monstrii? Cum obraznici? Care dezmat? Electronii nu sareau inapoi, nu se dadeau peste cap, nu jucau baba-oarba prin fante... Nimic. Erau extrem de previzibili si pe perete au creat aceeasi unica linie groasa. Va prindem noi!, nu s-au lasat pagubasi cercetatorii. Au lasat camera video in functiune si au plecat acasa. In dimineata urmatoare, au inceput sa-si smulga parul din cap: desenata frumos pe perete, era doar o linie. Si au inceput: banuieli... suspiciuni... Indiferent de cate ori au repetat experimentul, indiferent cum au schimbat conditiile de desfasurare, nimic nu a convins rebelii electroni sa demonstreze un comportament firesc: cand erau observati, erau cumintenia intruchipata. Cum nu se mai uita nimeni la ei, cum incepeau sa-si faca de cap: fiecare electron lasa pe perete mai multe amprente IN ACELASI TIMP!!!!! Imi plac particulele cuantice. Pentru ca sunt magice. Sunt pline de paradoxuri: au o durata de viata extrem de mica si totusi controleaza timpul. Nu ocupa spatiu dar pot fi oriunde. Nu sunt ceva, dar pot fi orice. Seamana cu palaria magica? Sa incercam sa formulam ceva logic din toate rezultatele acestui experiment abracadabrant: O particula cuantica poate fi in doua locuri in acelasi timp Si mai mult decat atat, O particula cuantica va fi in locul si in timpul la care se asteapta Observatorul ca va fi. Este Legea Observatorului, o alta lege a fizicii cuantice. Nici pe una, nici pe cealalta nu am formulat-o eu, nu am eu atata minte... Sunt legi enuntate de niste titani ai stiintei mondiale. Avem o palarie magica si ea face ce ne asteptam noi sa faca, ce credem noi ca o sa faca. Nu este doar un truc, este o vrajitorie. Adica este reala, desi pare imposibila. Palaria ne poate face iepurasul, daca magicianul (observatorul) se asteapta la asta. Daca magicianul crede ca asa se va intampla. Nu am reusit sa va dau o reteta pentru a deveni magicieni? Asta pentru ca sunteti deja vrajitori. Daca observatorul creaza realitatea (adica noi insine), de ce am alege sa ne facem una asa de dureroasa? Ca doar nu suntem masochisti cu totii? Raspunsul zace de mai multe mii de ani intre copertile unei carti pe care jumatate dintre pamanteni o numesc sfanta. Este vorba despre complexul de inferioritate. In Geneza i se spune rusine. Nu moartea a adus frica, uitarea atotputerniciei noastre a materializat gandul nevolniciei noastre in moarte. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 7: Noua realitate

Posibilitatea tot mai facila de a impartasi informatia a facut posibila transmiterea cunostiintelor dobandite de generatiile precedente, urmasilor. Si cum doua perechi de ochi vad mai bine decat una singura, in mintea unui singur membru al unei comunitati stau invataturile tuturor predecesorilor sai. Suntem posesorii descoperirilor facute de toti inaintasii nostrii, timp de multe mii de ani. Viteza cu care circula astazi informatia face aproape instantanee difuzarea sa, de la cel care a descoperit-o catre toti semenii nostrii. Toti suntem intr-unul si unul in toti. Poate ca intr-o zi vom functiona ca un singur creier format din miliarde de neuroni interconectati...Poate deja suntem asta...si mai avem un pas pana la constientizare...Poate ca de fapt nu suntem singuri... Din ce in ce mai multe glasuri sustin ca ne aflam in pragul unui moment crucial in care conceptia noastra despre ce inseamna om se va schimba fundamental. Aceasta noua

dimensiune sau alta realitate ne va da oare privirea de sus care ne va permite sa intelegem intregul puzzle al vietii noastre? Ne vom putea da seama ce infatiseaza culorile pe care le percepem fara sens astazi deoarece privim prea de aproape tabloul? Nici macar nu este important cum ni se va revela noua realitate. Descoperirea unei noi teorii a relativitatii, identificarea particulei divine in uriasele acceleratoare de particule sau poate doar stabilirea naturii celor 6 grame pierdute de corp in momentul mortii pot fi doar cateva dintre infinitele posibilitati prin care putem primi revelatia. Pentru ca nu cred ca Mesia ni se va mai infatisa sub forma unui prunc nascut intr-o iesle din Betleem pentru a ne arata dubla noastra natura: umana si divina. Asa cum fotonul este unda si corpuscul. Eu sunt lumina, a spus El acum doua mii de ani, si noi abia acum intelegem ce a vrut sa zica. Oare ce schimbare atat de dramatica s-a produs in ultimii ani astfel incat sa ne aduca atat de aproape de punctul zero cum il numeste Greg Brandon? Pare superficial ce va spun, dar eu cred ca raspunsul este: Internetul. Reteaua. Ne-am interconectat unii cu altii. Si probabil ca ultimele sinapse, cele care vor inchide circuitul, sunt pe cale de a se desavarsi. In acel moment ne vom trezi. Creierul societatii umane va deveni constient de sine. Vom afla cine suntem. Nu cred totusi ca Mesia cel asteptat este Bill Gates, pentru simplul fapt ca realizarea retelei de cabluri nu este suficienta pentru a face lumina. Este nevoie de fotoni. Este nevoie de revelatie. Transmiterea ei rapida prin retea ne va ajuta doar sa reactionam aproape sincron la aflarea minunatei vesti, astfel incat sa nu mai fi nevoie de milenii pentru ca adevarul sa ajunga nedeformat pana la ultima celula. Indivizi rau-voitori nu-l vor mai putea confisca pentru puterea pe care le-o confera detinerea unei astfel de informatii. Trezirea nu se poate face decat daca suntem la unison, toti intr-unul si unul in toti. Din aceasta cauza era nevoie ca reteaua sa functioneze. Energia produce efecte doar daca are un suport material. Sufletul are nevoie de un corp pentru a se putea exprima. Suntem pregatiti pentru primirea unei astfel de revelatii? Einstein a considerat acum cateva decenii ca omenirea nu era suficient de matura pentru a face fata unui asemenea adevar. Si a ales sa taca. Sper ca imposibilitatea cenzurarii informatiei datorita internetului sa ne faca mai apti pentru a primi aceasta taina din simplul motiv ca face posibil ca noul mister revelat sa ajunga in urechile celor multi inainte ca vreo schisma sau vreun Constantin cel Mare sa amputeze noua constiinta. Va trebui insa sa putem suporta sa ne traverseze o asemenea energie. Pentru asta avem nevoie de sanatate. Fizica si psihica. Cercetarile recente au identificat tulburarile psihice ca fiind la originea maladiilor fizice. Totul ni se trage de la cap sau pestele de la cap se strica, spune intelepciunea populara. Orice studiu asupra efectelor unui medicament este validat de comunitatea stiintifica doar daca rezultatele obtinute pe lotul respectiv au fost comparate cu cele ale unui lot martor caruia i s-a administrat o substanta asemanatoare ca aspect cu cea studiata, dar fara impact asupra organismului. Efectul prin care se intampla ceea ce ne asteptam sa se intample se numeste in medicina efect placebo iar in fizica cuantica legea observatorului. Studiile de neurofiziologie au demonstrat puteri neasteptate ale creierului nostru. Stiati ca apa rece produce leziuni de tip arsuri unui om legat la ochi daca el a fost sugestionat in prealabil ca apa care ii va atinge mana este fierbinte? Daca ati avea credinta cat un bob de mustar, ati spune muntelui acesta sa se miste din loc si el s-ar misca. Recunoasteti vorbele Marelui Initiat de acum doua mii de ani? Putem fi magicieni. Nu ma credeti? Lasati-ma sa va conving! Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 6: Cine sau Ce suntem?

Am putea fi parti din intreg, asa cum celulele sunt partile componente ale unui organism? E adevarat, aceasta conceptie asupra lumii ne impiedica de a ne face rau unul altuia, ne da o motivatie pentru a-l respecta pe cel de langa noi asa cum e, fara sa-i producem suferinta incercand sa-l constrangem, pentru ca diferenta dintre sistemele noastre de valori ar fi motivata de functiile variate pe care le detinem: unul e hematie, altul leucocit, alta celula nervoasa. Poate ca suntem specializati, de aici diferentele dintre noi, fara ca asta sa presupuna o impartire in buni si rai, fara ca asta sa ne faca sa ne simtim vinovati de ceea ce ne deosebeste pe unii de ceilalti, fara sa ne condamne la dureroasa corijare pentru uniformizare. Motivatia respectarii unui bine comun nu este insa suficienta pentru a accepta cu zambetul pe buze sacrificiul individual. Celulele din corpul lui Dumnezeu sunt importante numai prin numar, nici una nu ii este esentiala Creatorului si oricand poate fi inlocuita. Am fi ca intr-o utopica societate comunista care, dupa cum a demonstrat istoria, se transforma intr-o ipocrizie autodistructiva. Instinctul de supravietuire individual il excede pe cel de supravietuire a speciei. Exceptiilor de la aceasta regula le spunem eroi si le facem statui in centrele metropolelor noastre, ba chiar le transformam numele in zile de sarbatoare nationala. Adevarul trebuie sa fie unul care sa nu vina in contradictie cu natura noastra intima. Daca avem incredere in Dumnezeul nostru ca si Creator al unor fiinte necondamnate la suferinta, trebuie sa pornim de la premisa ca suntem niste opere de arta perfecte. Trebuie ca suntem hologramele ale aceluiasi Dumnezeu. Precum in cer, asa si pe pamant... Creatorul nu doar ne-a facut dupa chipul si asemanarea sa, ci noi suntem Creatorul insusi, imbracat prin fiecare nastere mereu in alta haina de materie. Acelasi actor care joaca in acelasi timp mai multe roluri. Moartea nu este decat iesirea din rolul conferit de acesta haina si reconstientizarea a ceea ce suntem cu adevarat. Einstein ne-a demonstrat deja ca timpul este relativ, ca este o alta dimensiune pe care se poate merge inainte si inapoi, ceea ce inseamna ca e posibil ca Creatorul sa se materializeze in mai multe corpuri in acelasi timp. Si nu doar Einstein... Cei interesati de fizica stiu ca exista o lege in universul macro care NU se aplica deloc particulelor subatomice: un obiect nu poate ocupa doua locuri in acelasi timp. Particulele cuantice se pare ca pot face aceasta scamatorie (innebunitor, nu?). Ar trebui sa acceptam ca suntem atotputernici, ca suntem Creatorul insusi si nu victime aflate la cheremul unui Dumnezeu cu hachite. Pentru asta Dumnezeul parintilor nostrii ar trebui sa moara, pentru ca nu exista un tata ceresc, exterior noua. Eu sunt tatal, eu sunt copilul, eu sunt prietenul, eu sunt dusmanul, eu sunt vecinul, eu sunt tu si tu esti eu... Eu sunt Alfa si Omega, scrie in pergamente tinute de sfinti desenati in icoane bizantine. Eu sunt papusarul. Ceea ce e in fata ochilor mei, este o oglinda care condenseaza potentialul in materie si energie. Este reflexia intrupata a ceea ce este in mintea mea, a gandurilor mele, recunoscute sau nu, a credintelor mele. Acesta este forma pe care ar avea-o acest alt fel de Dumnezeu capabil de a crea o lume in care suferinta nu este o pedeapsa a simplului fapt ca ne-am nascut. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 5: Sistemul de credinte

Imaginea unei furnici intr-un univers infinit aflat in convulsii, este datatoare de mari anxietati. Stresul continuu ca fiecare clipa poate fi ultima creaza boala si moartea prematura. Din punct de vedere genetic suntem "construiti" pentru a trai cel putin 120 de ani. Omul nu moare niciodata de batranete ci de boala. Pentru ca frica are capacitatea de a-si materializa obiectul. Perceptia unui univers indiferent, guvernat de haos si miscare browniana, lipsit total de sens este otravitoare pentru psihicul si pentru corpul nostru. Daca viata este doar intamplare, atunci si moartea este lipsita de sens. Numaratoarea inversa care incepe in momentul constientizarii

mortii ca destinatie implacabila a vietii este atat de greu de tolerat incat e de mirare ca nu preferam un sfarsit rapid acestei agonii. Abandonul in mana haosului nu este un scenariu acceptabil pentru viata constienta. Inexistenta unui Dumnezeu este o absenta de fapt, este un handicap care condamna omul la singuratate intr-un univers total insecur in care nu se afla nici macar un singur punct fix. Se pare ca o constienta are nevoie de sens pentru a-si accepta existenta... Sensul inseamna ordine. Gandirea constienta chiar a descoperit o ordine in universul din care a aparut se zicem "intamplator": legea cauzei si efectului. Putem determina locul in care o piatra aruncata va atinge pamantul, intelegem cum se produce ploaia, stim ca un antialgic ne va scuti de durere pentru o vreme, manipulam legile fizicii pentru a produce curent electric si chiar avem stiinta de a ne distruge planeta. Toate legile fizice care ne guverneaza lumea nu inseamna altceva decat ca universul (cel putin o parte din el) are o orientare, un sens si deci nu este intru totul haotic. Este foarte adevarat ca exista o parte care se sustrage controlului nostru. Oare aceasta parte necunoscuta este in afara sferei noastre de influenta pentru ca chiar e dezordonata sau pentru ca nu am descoperit inca toate cheile? Daca nu putem rezolva decat un sector al unui puzzle inseamna ca bucatelele de carton ramase sunt fara sens? Daca in evul mediu umanitatea lumina noptile cu lampile de gaz, insemna ca pe atunci nu exista legea electro-magnetismului? Si o singura lege daca ar actiona in interiorul unui sistem, ar fi suficienta pentru a ordona tot sistemul. Universul ori este coerent cu totul, ori nu este deloc. Ce produce aceasta ordonare? Ce aseaza spatiul si timpul in forme reproductibile? O lege a fizicii ne spune ca "nimic nu poate fi creat din nimic". Atata timp cat universul exista, "ceva" sau "cineva" trebuie sa fi fost genitorul sau. Atata timp cat ordinea exista, "ceva" sau "cineva" trebuie ca a impus limite si a admis grade de libertate. Si noi? Suntem rezultatul unei evolutii intamplatoare sau am fost creati? Daca legea cauzei si efectului este o caracteristica a acestei "realitati", aparitia vietii nu poate fi o intamplare ci doar un eveniment creat de datatorul de legi. Cine este in spatele ochiilor care ne privesc din oglinda? Un observator? Culege informatia din universul care o inconjoara deci este Observatorul... dar ceea ce caracterizeaza in principal aceasta entitate este capacitatea sa de a gasi corelatii. Cautarea a ceva presupune insa ca acel ceva sa fi fost deja cunoscut si ulterior pierdut. Cum ar putea entitatea sa caute ordinea in haosul din jur daca nu ar fi stiut deja cate ceva despre ordine? Un robot poate sa observe, sa analizeze si in final sa gaseasca dar numai daca a fost programat sa caute. Bastinasii din America nu au vazut timp de cateva zile vapoarele conchistadorilor spanioli desi erau ancorate in apropierea tarmuului deoarece nu mai intalnisera inca asa ceva si in consecinta mintea lor nu a putut recunoaste conceptul (insusi cuvantul "recunoastere" implica o ante-cunoastere). Oamenii albi imbracati in metal stralucitor le-au parut pieilor rosii zei materializati din cer pe pamanturile lor. Cum am sti sa-l cautam pe Dumnezeu daca nu am fi fost programati pentru asta? Pe masura ce gaseste coincidentele, entitatea dobandeste din ce in ce mai multa cunoastere, devine din ce in ce mai capabila sa-si controleze propriul univers. Descopera corelatii din ce in ce mai indepartate in timp si in spatiu. Faptul ca ea "descopera" si nu "inventeaza"aceste legaturi implica preexistenta lor. Electronii si protonii se atrageau inainte ca ea sa afle. Si gravitatia o tinea legata de pamant inainte ca ea sa dea un nume acestei forte. Ceea ce dobandeste entitatea in acest proces de observatie, inregistrare si analiza este capacitatea de a reproduce evenimentele. Pe masura ce gaseste corelatiile dintre evenimente, dintre ceea ce o inconjoara, Creatura ajunge sa se autocreeze. Creatura devine Creator. Focul venea din cer, acum il producem noi. Ne adaposteam in pesteri, acum ridicam case. Creatia a existat inainte ca noi sa o cunoastem, dar cunoasterea ne transforma in creatori de realitate controlata, conforma dorintelor noastre. Prin cunoastere dobandim puterea de alegere, dobandim liberul-arbitru. Prin cunoastere ne transformam din victime in Dumnezeu.

Dar nu cunoasterea materializeaza. Haosul se grupeaza in forme prin alt mecanism. Am facut copii chiar si atunci cand nu intelegeam exact mecanismul prin care acestia apareau pe lume. Ni-i dadea Dumnezeu... Acum programam momentul in care ii concepem. Si ceea ce nu stim se matrializeaza dar in tipare independente de dorintele noastre. Cunoasterea doar ne ajuta sa stabilim noi formele in care se cristalizeaza. Cine hotaraste atunci pentru acele aspecte ale realitatii care nu se supun vointei noastre? Oamenii de stiinta considera infatuati ca ceea ce este incontrolabil pentru om, nu poate fi controlat. Ca sa impace si capra si varza, bucatelele de control cu cele de neputinta, stiinta a inventat o teorie intreaga numita teoria probabilitatilor. Intamplarea, norocul sau ghinonul nu sunt rezultatul incompletei noastre intelegeri ci sunt simple probabilitati. Daca nu gasim o logica spun ei, inseamna ca ea nu exista. Decat sa ne acceptam limitele, preferam sa consideram universul un amalgam de sens si non-sens, de logic si ilogic. Nu vi se pare tragic ca alegem deseori pretul nefericirii doar pentru a demonstra ca am avut dreptate? Parintii nostrii spirituali au incercat sa ne convinga ca exista o vointa externa, constienta pe care au numit-o Dumnezeu. Nestiuta. De multe ori neinteleasa. De foarte multe ori cruda. Dar ei au numit-o buna si dreapta. Si fara de pacat. "Ce e rau vine din om", au mai spus ei. De la El, numai de bine. Dumnezeul Torei, Dumnezeul parintilor nostrii este exterior noua, este omnipotent si ne vrea binele dar ne lasa sa suferim. De ce? "Ne incearca", spun ei... "Pentru a vedea daca meritam"... El este evaluatorul nostru, el este cel care ne masoara si da sentinte: tu esti bun, tu esti rau. Tu treci in rai iar pe tine o sa te inhate imediat Scaraotchi sa te trateze cu fum si pucioas pe la nas... Fiecaruia dupa posibilitati...Deci pana la urma, tot de noi depinde unde ne ducem. Poate ca nu este chiar atat de puternic acest personaj prezentat noua drept Dumnezeu... Dar tot parintii nostrii spirituali spun ca El ne-a creat. Suntem imperfecti? Poate fi lucrarea unui Dumnezeu perfect, cu defecte? Sadic trebuie ca este un Dumnezeu care ne-a sortit unei suferinte continui pentru rafinare, care a hotarat sa platim noi cu durere defectele de fabricatie facute de El, fie in viata asta, caz in care tortura are macar un sfarsit, fie dupa moarte, unde vom fierbe la foc mic o vesnicie. Vi se pare ca il descriu pe Dumnezeu? Mie mi se pare ca este mai rau decat mine, ca eu sunt mai Dumnezeu decat e el Dumnezeu. O sa mi-o amintiti pe aia cu diavolul, amarata de oaie neagra care ia asupra sa strambatatea unei vieti create de un Dumnezeu a carui bunatate este cel putin schiloada. Puternic trebuie sa fie bietul incornorat, daca nici Dumnezeu nu a putut sa-i faca fata si ne-a lasat in mainile unui asemenea maniac. Se lupta ca nebunii pentru sufletele noastre o zeitate slaba si "buna" caruia ii spunem Dumnezeu si una puternica si "rea" careia ii spunem Diavol. Vi se pare corect sa se duca lupta asta pe corpul si pe nervii nostrii? Daca Diavolul este cel putin la fel de puternic ca Dumnezeu, de ce sa nu-l alegem pe el? Si cum ramane cu ideea unui singur creator? Inseamna ca tot el l-a nascut si pe Diavol, nu? Cine sunt acesti parinti spirituali? As fi putut foarte bine sa le spun guru, dar nu stiu pluralul cuvantului... sau rabini , dar stiu ca sunt foarte sensibili si nu vreau sa-mi bat singura cuie in talpa... poate preoti... Sau psihanalisti, ca doar si ei ne spovedesc si pe urma ne traduc visele in pacate care l-ar face si pe marchizul de Sade sa paleasca de rusine: vrem sa facem sex cu mama si sa-l omoram pe tata (sau invers), femeile ar vrea sa detina penis si barbatii sa si-l taie etc. Trebuie sa gaseasca ei ceva abominabil in mintea noastra. La sfarsit, ca orice parinti veritabili, ne acorda iertarea. Mai bine parinti spirituali... Cum au ajuns ei sa aibe asemenea putere asupra noastra? O sa va spun povestea invincibilului virus, cel mai simplu organism din lume. Are o structura atat de rudimentara incat nu are puncte vulnerabile. Gazda parazitata ii face toata treaba: il hraneste, il inmulteste. Singurul lucru pe care il face microscopicul monstru este sa-i introduca celulei un program pe care ea sa-l ruleze. Programul in cazul de fata este o singura spirala de ADN, planul de constructie al virusului. Pentru ca asta stie sa faca, celula, fabrica de asamblat proteine,

incepe, urmand instructiunile, productia de serie. Virusi nou-nouti, echipati fiecare cu noi spirale de ADN, ies pe banda rulanta din celula care se straduieste sa-si faca treaba cat mai eficient, pentru binele intregului organism, crede ea. Epuizata de rezerve si de atata munca, biata celula, loiala toata viata ei marelui stapan, nu intelege de ce o armata de leucocite o inconjoara cu scopul precis de a o distruge. Moare nedumerita, invocand in zadar interventia corectoare a celui atotputernic caruia ea ii spunea Dumnezeu si pe care s-a straduit toata viata sa-l multumeasca. Stiti unde este singurul punct vulnerabil asupra caruia se poate interveni astfel incat acest program sa nu se materializeze? La poarta de intrare. Doar paznicul, programul antivirus, este singura veriga care ar fi putut evita moartea celulei si pericolul in care se afla acum intregul organism. El hotaraste cine intra si cine nu pe usa. Programul antivirus, cu care este echipata fiecare celula, este sistemul nostru de credinte. Lasam sa intre ce credem ca ne face bine, respingem ce credem ca ne face rau. De aceea omenirea a avut dintotdeauna nevoie de iluminati. Pe post de antivirus. Ei au reprezentat legatura noastra cu Cel de sus, ne-au invatat pe cine sa lasam sa intre si pe cine nu, ne-au implementat sistemul de credinte. In antichitate tot ei erau si oameni de stiinta, si filozofi, si vindecatori si preoti. Intelegeau si vazutele si nevazutele, si demonstrabilul si ocultul. Acum s-au specializat: oamenii de stiinta descriu sensul universului stiut si ne lasa la cheremul probabilitatilor in fata celui ramas in umbra cunoasterii in timp ce preotii ne fac serviciul de a ne convinge ca meritam fiecare palma pe care o primim pentru ca ne-am nascut pacatosi. Si unii si ceilalti ne-au condamnat la frica. Si unii si ceilalti ne-au convins ca suntem neputinciosi. Nu am pus la indoiala invatamintele celor care pareau ca aud Vocea in direct (stiinta numeste "schiofrenie" capacitatea de a auzi voci pe care ceilalti nu le aud. Am renuntat sa fac psihiatrie deoarece imi facusem prostul obicei de a-i vedea pe pacientii Spitalului 9 diagnosticati cu schizofrenie ca pe niste profeti pusi abuziv pe neuroleptice). EI ne-au spus: sa nu minti, sa nu ucizi, sa nu fi invidios (sa nu ravnesti la nevasta altuia, sa nu furi); sa nu-ti judeci parintii (sic! domnule Freud) etc. De ce? Raspunsul corect ar fi fost: ca sa eviti suferinta. Dar suferinta nu aparea imediat. Din contra, uneori consecinta imediata era o recompensa. Am furat oile altuia si acum am 50 de oi, nu 25, deci mai mult lapte si mai multa lana. Timpul lung care separa actiunea originara de manifestarea repercusiunii ei permite interventia atator variabile incat firul rosu care le leaga nu este usor vizibil. Dar legatura dintre cauza si efect trebuie ca a fost observabila pentru cei cu viziune/halucinatie . De ce nu ne-au aratat-o? De ce au ales sa ne motiveze interdictiile (sa nu...sa nu....sa nu...de zece ori) prin "caci altfel vei fi pedepsit" in loc sa ne explice legea actiunii si reactiunii sau, asa cum spune atat de simplu bunica mea "cine face lui isi face, cine da lui isi da"? Asemenea unui parinte care, atunci cand juniorul nu pricepe de ce ar trebui sa stea in casa sa invete cand afara e o zi numai buna de scaldat, isi motiveaza interdictia prin : Ca asa vreau eu si daca nu faci ce zic, iti dau o bataie de sa ma tii minte, tot asa ne-au raspuns si ei: Cel de sus a zis ca daca nu faceti asa o sa va bata si o sa va trimita in iad, unde credeti-ne ca nu e chiar o clima placuta. Mai sunt si niste urati pe acolo care n-au alta treaba decat sa va perpeleasca la foc mic o vesnicie. Chiar nu pare o crima impotriva umanitatii, nu-i asa? Cu toate astea, omenirea a pierdut cu acest raspuns cea mai de pret credinta a sa: credinta in Sine. Pentru ca nu au vrut sa ne dam seama cine este adevaratul Dumnezeu, ne-au aratat o imagine a Lui in alb si negru, au decupat partile intunecate pe care le-au numit diavol si ne-au cerut sa ne rugam la bucatelele de hartie ramase. Bineinteles ca nu ei au impartit lumea in plus si minus, in alb si negru, in yin si yang, in inauntru si in afara, sus si jos, in constienta si in inconstienta... pentru simplul fapt ca nu au avut ei atata putere creatoare... Dar AU PUS

ETICHETE: bine sau rau, adevar sau minciuna, rai sau iad. Incercand sa creeze un Dumnezeu bun l-au creat prin opozitie si pe Diavol. Ca Dumnezeul Torei sa existe, ca noi sa intelegemca binili invinge, cineva trebuia sa coboare si in Infern, la foalele cazanelor cu smoala (cine o fi inventat si prostia asta cu smoala? Ce imaginatie bolnava!!!), in intuneric si in fum de pucioasa. Asa ca l-au surghiunit pe Lucifer. Si daca el este rau, inseamna ca ceea ce a ramas este binele. Dar ce inseamna bine? Si ce inseamna rau? Asta au hotarat ei. Dumnezeu sta in cer, au tipat ei. Lucifer sta sub pamant. Lumina e de bine, intunericul e de rau. Virtutea inseamna infranare si placerea este pacat. E adevarat ca nu ne-au ascuns originea divina a ingerului cazut, initial unul dintre cei mai puternici si mai aproape de Dumnezeu ingeri dupa Talmud. Atunci cum poate ceva care vine din Dumnezeu sa fie rau? Ne-au inspaimantat cu o umbra careia iau spus in toate felurile: diavolul, satana, chiar si haiosul scaraotchi. Freud i-a gasit un nume mai frumos: i-a spus SUBCONSTIENT. Pentru ca nu-l stim. Pentru ca este ascuns. Jurnalul zilelor pe care ni le amintim il numim CONSTIENT. El e moral, se supune regulilor sociale (atentie, inventate de oamenii care sustineau ca s-au conversat cu Dumnezeu), deci e bun. Am amestecat restul, toate dorintele, gandurile si placerile pe care ei ne-au convins sa le consideram rusinoase, intr-o incalcitura complicata si le-am ingropat intrun alt loc caruia ii spunem SUBCONSTIENT. Si ca sa nu fim tentati sa incepem sa cautam si sa le dezgropam, manati intr-o zi de curiozitatea maladiva a mintii omenesti, cei imbracati in sutane de diferite culori au decretat locul ca fiind otravit cu pucioasa si au pus pe drumul catre acolo multe indicatoare cu Atentie! Caine rau!. Mai razbate noaptea, cand este liniste, pana aici sus, la noi, ecoul latratului terifiantei fiare incatusate. Ehhh, vise de noapte! ne linistim copiii cand ne povestesc despre imaginile si sunetele percepute atunci cand ratiunea a adormit. Nu e nimic acolo jos, doar intuneric, deseuri si pacate, a zis ruda apropiata a paznicilor in sutane. Daca nu ma crezi, aseaza-te in confesional...(ah, pardon, pe canapea), marturiseste tentatiile monstruoase care ti se arata in vis si eu iti voi arata ce spun ele despre tine. Bineinteles, te costa 100 de dolari ora de traducere pentru ca ce Dumnezeului, doar mi-a luat mult timp sa inventez labirintul asta de oglinzi in care sa te vezi cat esti de deformat si de hidos. Trebuie sa te doara, macar la buzunar, ca sa crezi in ceea ce iti proiectez eu. Te avertizez ca este o experienta traumatizanta, te vei speria de armata de monstrii care zace in tine (care intre noi fie vorba, nu e altceva decat imaginea Sinelui nostru, caruia i-au fost puse coarne si coada si a fost asezat astfel incat sa se reflecte la nesfarsit in oglinzile mincinoase puse fata-n fata). Iti voi arata cat de urat esti pe interior ca sa te conving ca meriti suferinta. Eu voi fi aici, cu tine, de partea cealalta a masivului birou, pe un scaun mai inalt, privind cu intelegere din inalta mea sfera de pseudostiinta, cum iti rostesti propria sentinta de vinovat. Dar o sa te iert, o sa-ti dau o penitenta si o sa te iert...ah, pardon, adica tu o sa te ierti pentru ca iti pun la dispozitie un tap ispasitor: pe mama ta. Sau pe taica-tu? Pe care il preferi? Pe care il iubesti mai mult, pe ala ti-l dau.. Sau il vrei pe unchiul care te-a violat cand erai mic. Ba da, te-a abuzat, daca nu fizic atunci psihic. Nu iti amintesti? Pai da, e normal, asa se manifesta rezistenta la terapie. Daca nu esti tu vinovat, cineva tot trebuie sa fie. Esti fie calau, fie victima. Nu te obosi sa negi pentru ca acum exista solutie: ai bani. Poti sa-ti cumperi linistea sufleteasca. Eu am asemenea marfa de vanzare. Prin emiterea de judecati de valoare, au facut insurmontabila mintii noastre reconstituirea luminii din ROGVAIV atata timp cat nu ne-au lasat sa folosim decat jumatate din culorile componente. Au spus asa: jumatatii drepte ii spunem Dumnezeu si jumatatii stangi ii spunem Diavol. Si ne-au intrebat: voi cu cine tineti? Cu dreapta sau cu stanga? Ne-au condamnat pe vecie atunci cand au spus: puteti sa alegeti intre bine si rau. Prin recunoasterea unui firav liber-arbitru ne-au osandit vesnic sa il spintecam in doua pe adevaratul Dumnezeu si sa ne disputam intre noi cele doua parti. Prin inventarea unui dusman imaginar, ne-au aruncat intr-o

lupta care ne-a distras atentia de la adevarata noastra putere de creatie. Ne-au dat voie sa facem ceva ca sa nu aflam ca putem face orice. Ne-au incarcerat. Daca gratiile sunt in mintea noastra, atunci ele exista chiar daca ochiul nu le percepe. Reale pentru simplul fapt ca isi indeplinesc functia de a ne tine prizonieri. Zugravindu-ne un Dumnezeu razbunator, intolerant, isteric, gata sa amendeze orice eroare cu o bataie cumplita de bici (dar bine intentionat ?!), parintii nostri spirituali ne-au facut prizonierii FRICII. Ai fricii de greseala. Ne-au potolit dorinta noastra ancestrala de a experimenta, de a incerca. Esecul fiind amendat atat de drastic, nu am mai avut curiozitatea de a explora. Suntem copii ascultatori, asezati cuminti intr-un coltisor privind inspaimantati la Tatal nostru care este in ceruri. Suntem incarcerati de gratii facute din FRICA. Antivirusul a facut un filtru atat de dens incat nu a mai intrat nici aer in celula. Ne-am sufocat din teama de a deschide geamurile. Nu ne pedepseste nimeni exterior noua. Caci nu exista exterior si interior. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 3: Sensul bolilor

Este meritul unor autori geniali ca Annick De Souzenelle, Ruediger Dahlke, Rodney Collin sau al medicilor homeopati Olivier Soulier, Grandgeorge Didier, Sankaran etc de a fi evidentiat in ultimii ani, rolul imens pe care il are psihicul uman in producerea bolilor. Psihosomatica, un principiu care sta la baza filozofiei homeopate, pune la originea tuturor maladiilor fizice o problema psihica inca nerezolvata. Atunci cand psihicul nu gaseste sau nu accepta solutia unui conflict cognitiv, corpul somatizeaza "razboiul mental" sub forma de boala. Metaforic vorbind, boala este piesa de teatru pe care o creaza organismul pentru a ne forta sa ne insusim o anumita lectie de viata.Vazuta astfel, boala dobandeste un sens, nu mai este un simplu "ghinion" ci devine o "corectie" necesara dezvoltarii psihice a omului. Persistenta bolii, cronicizarea ei, se produce atunci cand omul nu a inteles sau nu a invatat. Ruediger Dahlke, in extraordinara sa carte Boala ca sansa, consemneaza: In boala, corpul preia sarcina sufletului. Este o teorie intr-adevar mareata si eleganta deoarece in aceasta viziune omul, si mai ales sufletul sau, este atat scopul cat si cauza existentei, lumea materiala fiind considerata doar o "condensare" in materie a viselor si gandurilor sale in demersul sau catre autocunoastere. Cartea lui Stanislav Lev, "Solaris", propune intr-un exercitiu de imaginatie (este o carte S.F.) o lume in care gandurile si amintirile se materializeaza instantaneu. In aceasta lume, visul este trait constient, nu mai exista demarcatie intre zi si noapte, intre constient si inconstient, intre real si ireal. Omul este Creatorul condamnat sa traiasca printre propriile creatii. Dar cate dintre visele noastre sunt intr-adevar frumoase? Numai cei cu un "cuget curat" puteau sa stea in fata Chivotului, straniul "mecanism" descris in Biblie ca instrumentul dumnezeiesc datorita carora evreii din Exod au despartit apele Marii Rosii si prin care Moise primea raspuns la rugile sale. Nu avea cumva puterea de a materializa gandurile si dorintele celui care il folosea si de aceea se spune ca putea aduce nebunia sau moartea celor care ajungeau in preajma sa cu "ganduri necurate"? Daca avem dubii despre capacitatea psihicului uman de a materializa ceva exterior lui, este neindoielnic efectul fizic pe care mintea il are asupra propriului corp. Imaginati-va ca mancati o felie de lamaie verde. Nu-i asa ca deja salivati? Organismul nu face diferenta intre real si imaginar. Studii recente de neurofiziologie au demonstrat ca imaginarea unei actiuni, cum ar fi miscarea mainii, produce o stimulare a celulelor corticale identica cu cea produsa de miscarea reala a mainii. Efectul placebo se bazeaza pe acest fenomen numit autosugestie. Imaginandu-ne o situatie periculoasa, traim frica chiar si atunci cand realitatea este foarte sigura. Ganditi-va cat de repede va bate inima atunci cand vizionati un film de groaza, desi monstrul care va urmareste actorul preferat pe

ecran nu este nicidecum langa dumneavoastra pe canapea. Iar simpla evocare a unui aliment care ne-a produs altadata o toxinfectie alimentara, este suficienta pentru a declansa si astazi o senzatie de greata cat se poate de reala. Un alt xemplu este atacul de panica. Este o frica teribila care pare ca se produce din senin si fara nici un motiv. In realitate este vorba despre factori declansatori care amintesc cortexului de o sperietura anterioara al carei obiect poate fi inaltimea, intunericul, focul, abandonul, boala, singuratatea, deoarece toate aceste subiecte reprezinta potentiale de risc crescut pentru supravietuire. Cicatricea nevindecata pe care o purtam in minte, devine o sursa permanenta de durere. Orice factor trigger care ne duce cu gandul la pericolul de care ne temem, poate declansa atacul de panica: un supermarket plin de cupluri (o sa mor singur), o autostrada aglomerata pe care se pot intampla accidente (cum o sa ajung la spital?), o punte suspendata, o umbra pe tavan... Implicarea proceselor psihice in maladii decurge intr-un sens bine stabilit: conflictul cognitiv (ex. constatarea pericolului) creaza emotii (frica), emotiile descarca diferiti neuromediatori si hormoni (adrenalina, noradrenalina numiti si hormoni de stres) care modifica functionalitatea organelor (ex. cresterea frecventei cardiace si a fluxului sanguin). Cand tulburarile functionale se prelungesc (in stresul cronic), ele determina modificari organice (boli cardiace, hipetensiune arteriala etc). In acest fel, conflictul psihic se materializeaza. Atata timp cat "medicina ortodoxa" enumera stresul ca factor etiologic pentru majoritatea bolilor, inseamna ca chiar si in sistemul ei limitat cercetatorii nu s-au putut sustrage observatiei implicarii psihicului in mecanismele patogenice. Numai ca demersul lor nu a continuat firul logic catre gasirea unor corelatii intre tipul de stres si maladie ci s-a multumit cu aceasta constatare generala. Observatia, desi importanta si adevarata a ramas doar la nivel teoretic fara a-si gasi si o aplicare practica in gasirea unor cai de vindecare. Referindu-se la importanta devoalarii complexelor psihologice in vindecarea tuturor tipurilor de maladii, Rodney Collin scria: Cu cat mai aproape este un om de cunoasterea propriei persoane, cu atat mai mult se apropie de intelepciune. Cu cat imaginatia despre sine este mai indepartata de realitate, cu atat devine mai bolnav. Si cum orice demon isi pierde din putere prin identificare, cum spune acelasi Ruediger Dahlke, demascarea conflictului face posibila dezamorsarea sa si disparitia consecutiva a simptomelor. Nestiind unde se afla acest demon, vindecatorii pot apela la deductii logice prin parcurgerea drumului in sens invers: identificarea dupa urme. Boala comunica prin simptome. Corecta interpretare a semnificatiilor acestora este un demers terapeutic de o importanta covarsitoare in redobandirea echilibrului fizic si psihic. Atata timp cat marea majoritate a proceselor fiziologice din corpul nostru sunt controlate de catre subconstient, tot el trebuie sa fie cel care declanseaza si dirijeaza procesele reparatorii care apar in boala sub forma de simptom. In consecinta, in interpretarea lor ( ca si in a celeilalte forme de manifestare a subconstientului, visul) trebuie sa folosim limbajul subconstientului care este cel al simbolurilor, al imaginilor arhetipale despre care vorbea Jung. Annick de Souzenelle in cartea sa Simbolismul corpului uman, insista asupra faptului ca localizarea leziunilor, aspectul lor, tipul afectiunii pot fi traduse, prin cunoasterea simbolurilor arhetipale aflate in subconstientul nostru colectiv, in informatii despre dezechilibrul initial care sta la originea maladiei respective. Aceasta idee este impartasita de toti adeptii teoriei psihosomatice dintre care am enumerat cativa la inceputul acestui capitol. De exemplu, stomacul: este un organ care vine in contact cu lucruri din exterior (alimentele) pe care trebuie sa le digere. Vomismentele se produc daca bolul ingerat nu poate fi asimilat, dar si daca o situatie de viata nu poate fi acceptata, daca ne impunem sa suportam ceva ce nu mai putem inghiti. Mamiferele isi hranesc puii cu laptele produs de glandele mamare iar femeile care se ingrijoreaza mult pentru copiii lor (sau pentru ca nu pot face copii) au risc

crescut de a somatiza prin boli de san. Tristetea cronica poate fi exprimata prin bronsita (popular, unui bolnav la plamani i se spune ca are oftica), mania si invidia produc crize biliare (s-a ingalbenit de invidie/nervi) etc. Combativitatea poate fi o trasatura pozitiva atata timp cat este rezonabila, in doza prea mare se numeste agresivitate si se intoarce impotriva propriului organism sub forma unei maladii cu nume foarte asemanator cu tensiunea psihologica in care traieste razboinicul, si anume hipertensiunea arteriala etc. Maladia are intotdeauna o intentie pozitiva spune dr. Olivier Soulier, ne pune intrebari si ne propune solutii. Simptomul reprezinta o oglinda si in fata lui trebuie sa ne intrebam mereu : Ce intrebare ne pune? Ce ne forteaza sa rezolvam? Identificarea conflictului care a generat-o este marea provocare si singura cale de obtinere a vindecarii reale si nicidecum suprimarea simptomului. Este intr-adevar greu sa acceptam responsabilitatea propriei noastre stari de sanatate. Este mai usor sa ne consideram victimele frigului, curentului, batranetii sau ghinionului. Si in general este mai usor sa ne consideram victime. Victimele primesc compasiunea celorlalti. Este un avantaj, nu? Sau nu mai merg la scoala (victimele de varsta scolara desigur). Si sunt ingrijiti ca bebelusii ( hraniti la pat cu lingurita). Sa fim din nou copii este o recompensa echitabila uneori pentru un nas infundat si o febra usoara...In orice boala exista un avantaj mascat. Aflati-l daca vreti vindecarea! Sunt prea dura? Pentru ca doar adevarul ne poate elibera... In plus, prin "responsabilitate" nu inteleg nicidecum "vina"... Consider "chintesenta principiului psihosomatic" un sir scurt de replici dintr-un film absolut nememorabil din punct de vedere artistic: "- De ce ai lipsit ieri de la servici? Ai fost bolnava? - Nu. Am fost pur si simplu nefericita. - Este acelasi lucru..." Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 2: Avem nevoie de suferinta?

Un sinonim destul de reusit al suferintei este durerea. O resimtim ca pe o senzatie extrem de neplacuta la nivelul corpului nostru fizic sau la nivelul celui emotional. De ce apare? De necesitate. Este sistemul nostru de avertizare. Este clopotelul care anunta o defectiune. Este becul din bord care se aprinde atunci cand ceva trebuie reparat sau schimbat. Atat de pretioase sunt fiintele vii incat, pentru conservarea lor, sistemul de alarma a fost construit astfel incat sa nu poata fi ignorat. Nou-nascutii cu sindromul insensibilitatii congenitale la durere, au sanse mici de supravietuire. Durerea este atat de neplacuta, ca poate fi infranta doar de o durere mai mare. Oricat de neplacuta ni s-ar parea senzatia de suferinta, ea are initial un rol pozitiv: declanseaza comportamente care ne asigura supravietuirea. Sa urmarim un exemplu: frica. Frica este o reactie fiziologica al carei scop este acela de a ne ajuta sa facem fata unei situatii periculoase. Orice animal o experimenteaza. O primejdie declanseaza in organism o serie de reactii al caror rezultat este secretia unor substante de stres care il vor pregati pentru fuga sau lupta. Aceste substante (adrenalina de exemplu) au un efect de stimulare a cordului, cu intensificarea batailor inimii astfel incat musculatura implicata in lupta sau fuga sa primeasca un aflux crescut de sange, atentia sa se concentreaze asupra agresorului, simturile sa devina mai alerte pentru a face fata situatiei combative. Desi atat de neplacuta, frica mobilizeaza toate fortele si vointa pentru a scapa de primejdie. Exista si un alt fel de reactie la pericol, si anume "impietrirea". Oricat ar parea de ciudat este tot un mecanism de aparare pentru ca imobilitatea poate fi salvatoare prin faptul ca agresorul fie nu o observa, fie crede moarta victima intepenita de groaza, majoritatea animalelor de

prada nefiind interesate de cadavre. In mod asemanator fricii, toate celelalte emotii produc adaptari ale organismului la mediu. Chiar si tristetea, prin retragerea in sine, devine o solutie temporara pentru supravietuire atunci cand este produsa de o pierdere, acordand ragazul necesar restructurarii emotionale din piesele ramase. In conditiile vietii preistorice, moartea unor membrii ai tribului in razboaie sau la vanatoare, destabilizau pentru o vreme intregul aparat de lupta al comunitatii. Tristetea producea retragerea tribului pana la refacerea fortelor. Din fericire sau din pacate, emotiile sunt trecatoare. In incercarea sa de a se mentine cat mai mult timp in viata, organismul tinde mereu catre punctul de echilibru. Organismele sunt caracterizate de homeostazie, de o stare de echilibru in care toti parametrii sai sunt relativ constanti (tensiune arteriala, glicemie, temperatura etc). Mentinerea acestei homeostazii este foarte importanta pentru supravietuirea individului, orice modificare in plus sau in minus declansand mecanisme care readuc parametrul respectiv intre limitele normale. Viului ii place calea de mijloc. Ca si Universului, de altfel... Echilibrul este posibil deoarece exista butoane cu plus si cu minus. Detinem in interiorul acestei superbe masinarii care este corpul nostru, substante care declanseaza durerea dar si substante antialgice numite endorfine, adevarate droguri endogene care genereaza senzatii de placere, fericire, bucurie relaxare etc. Este foarte fragila aceasta echilibristica intre substantele euforizante si cele anxiogene ale creierului nostru. Suferinta psihica este expresia unui excedent de substante de stres la nivelul creierului. Indragostitul pe de alta parte, este extaticul detinator al unui dezechilibru mental in favoarea endorfinelor. Dragostea euforica nu poate rezista din pacate prea mult timp, creierul posedand mecanisme de protectie fata de dezechilibre. Si este bine ca este asa. Cel putin pentru supravietuirea individului, aceasta stare de nebunie este doar temporara deoarece reprezinta un impediment al adaptarii eficiente la variabilele externe. Ea este utila doar pentru o perioada de timp (o sa vorbim mai tarziu despre rostul ei pe lume), dupa care starea de gratie a indragostitului se atenueaza si ulterior dispare pentru ca mintea sa revina in firea ei. Ce sau cine hotaraste care substanta se secreta in organism si ce fel de emotie vom experimenta? Creierul, fireste! Dar aici este nevoie de o precizare: creierul este cea mai complexa structura cunoscuta vreodata de om. Nu este unitar. Este organizat pe compartimente care au functii diferite si o ierarhie extrem de complicata. Este el insusi un microunivers iar in deslusirea mecanismelor care il guverneaza, omul este doar la inceputul drumului catre anticul deziderat al cunoasterii de sine. Gandirea, vointa, dorintele, instinctele, toate isi au sediul la diferite etaje ale aceastei misterioase retele de celule cenusii care a ajuns la fabuloasa situatie de a deveni constienta de sine. In pent-house-ul de la ultimul nivel, denumit de anatomisti "neocortex", salasluieste "seful", factorul final de decizie: gandirea constienta. Ea are drept de "veto": daca decreteaza o situatie ca lipsita de risc, vocile de jos sunt reduse la tacere. Astfel, o intalnire fata in fata cu un lup sa spunem, ar fi logic sa determine senzatie de frica si descarcarea consecutiva de adrenalina. Cu toate astea, nu vedem in gradina zoologica prea multe persoane alergand ingrozite pe alei sau escaladand zidurile in cautarea unui adapost salvator. Nici cu pumnii stransi, cu fata la dusman, gata de atac. Neocortexul, care analizeaza situatia si constientizeaza protectia realizata de zabrelele custilor, ne permite sa ne plimbam linistiti si sa admiram frumoasele pete de pe pielea tigrului sau a ghepardului, total neinteresante daca am fi avut un scop mai stringent ca acela de a ne salva propria piele. Sa nu ne imaginam insa ca "cei de jos" pot fi intr-adevar ignorati. Emotiile apar ca un factor de corectie sau de recompensa pentru felul in care "cel de sus" implineste sau nu nevoile celor din straturile bazale. Daca ceea ce gandesc (sau cred) nu este si ceea ce doresc (sau vreau) emotiile sunt neplacute si invers. Gandurile in sine nu au valoare pozitiva sau negativa

decat in masura in care continutul lor se opune sau nu dorintelor noastre. Perspectiva unei asteptari de doua ore pe un refugiu de tramvai este frustranta daca va doriti sa ajungeti acasa cat mai repede. Aceeasi anticipare a asteptarii v-ar face fericiti daca pe refugiul de tramvai ati fi intalnit pe cineva drag. Moartea este in sine un gand anxiogen deoarece ne aminteste de propria moarte si se opune instinctului natural de supravietuire dar ceea ce experimentam este suferinta reala atunci cand subiectul a fost o fiinta a carui companie o dorim si o senzatie de eliberare daca a fost vanat un animal periculos. Emotiile negative dispar natural doar prin realinierea dorintelor cu gandurile. Gasirea caii de a realiza aceasta reconciliere este ghicitoarea pe care mintea noastra trebuie sa o rezolve pentru a depasi situatia data. Suprimarea emotiilor neplacute prin administrare de substante euforizante din exterior produce o confuzie teribila in organismul nostru, al carei pret il vom plati pe termen lung. Subconstientul isi va intensifica eforturile si va sintetiza cantitati din ce in ce mai mari de substante anxiogene sau de stres, cu scopul de a-si face auzita vocea. Din dorinta de a mentine o stare placuta intr-o situatie care nu ar permite-o in mod natural decat prin dificilul proces de invatare a lectiei, oamenii recurg la droguri (caci droguri sunt chiar daca se cumpara de la farmacie), proces care nu face decat sa atate si mai tare eforturile organismului de a sincroniza emotiile la starea de fapt. Astfel apare "tahifilaxia" sau rezistenta, efectul euforizant necesitand doze din ce in ce mai mari de psihotrope. Intreruperea furnizarii pastilutelor de viata roz, va lasa organismul inundat de cantitati uriase de substante stresoare, fenomen de rebound numit si sindrom de abstinenta la drog. Doar efortul volitiv de a suporta simptomele sevrajului intrerupe acest cerc vicios al nevoii de euforizante externe. Credeti insa ca cel care a refuzat de la inceput o senzatie neplacuta, va alege sa suporte o alta mult mai intensa? Administrarea de antidepresive, tranchilizante, anxiolitice etc, reprezinta de cele mai multe ori, o deschidere a cutiei Pandorei catre dependenta si catre depresii si anxietati cronice. Suferinta apare pentru a ne determina sa gasim o rezolvare si inceteaza atunci cand nu mai este necesara, adica atunci cand am gasit solutia la problema. Si intotdeauna exista o solutie la orice problema caci altfel, ce sens ar fi avut suferinta daca nu am fi dispus de mijloace pentru a o corecta dupa ce si-a indeplinit rolul de avertizare? Nici unul. Dar natura nu face niciodata risipa. Adica este intotdeauna logica. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 1: Trebuie sa existe un sens

Dumnezeu nu poate sa joace zaruri a spus detinatorul celui mai mare IQ masurat vreodata, Einstein. Si nu pot sa nu-l cred. Este undeva, in mintea noastra, nevoia obsesiva de a cauta o solutie la ecuatia asta complicata care este viata. Exista? Au evenimentele vietilor noastre o logica? Sau este doar haos, intamplare si miscare browniana? Au incercat sa raspunda filozofii. S-au impartit in curente sau in doctrine, in functie de afinitatile lor psihologice sau de contextul social in care s-au format ca fiinte inteligente si asa au inceput, acum mii de ani, dezbaterile. Nu s-au terminat nici astazi. Idealistii spun : ideea precede materializarea. Materialistii contraataca: materia produce energia, mintea naste gandul. Nihilistii l-au luat pe NU in brate si inca mai defileaza cu el NEfericiti prin viata iar deterministii ne-au explicat cum este cu ce ti-e scris in frunte ti-e pus... Controversele lor ne-au imbogatit pe noi cu multe indoieli, ca si cand nu aveam deja destule... Adevarul intreg nu l-au gasit cu siguranta, pentru ca l-am fi recunoscut. Dar crampeie de adevar, da. Fragmente ale puzzle-ului nostru angoasant au fost scoase din intuneric de catre felinarul lui Diogene sau metaforele onirice ale lui Proust. Matematicienii si-au folosit miliardele de sinapse pentru a strange nelinistea in ecuatii sau

figuri geometrice. Au incercat sa imparta haosul in unitati abstracte si sa gaseasca locurile geometrice ale particulelor componente prin functii matematice. Pe alocuri au reusit. Din stradania lor am primit un instrument puternic care ne-a ajutat sa materializam edificii uriase, sa aflam cat de departe este de noi sursa luminii noastre, soarele, desi nu am ajuns niciodata pana acolo, sa aproximam statistic probabilitatile si sa ne tinem contabilitatea. In ceea ce priveste ecuatia universala, chiar daca or fi aflat-o, noua nu ne-au spus-o. Nici abscisele, nici tangentele, nici bisectoarele, integralele, dodecaedrii, radicalii si logaritmii lor nu au ajuns pana la sensul final a toate cate sunt. Cu fizicienii, scuzati-ma, dar sunt subiectiva: imi place fizica. Pentru ca este stiinta observarii legilor vietii (phisio=viata). Il ador pe Newton si il venerez pe Einstein. Am aflat de curand cate a facut Bohr pentru fizica cuantica si m-am suparat putin pe idolul meu Albert (ne tutuim in intimitate), ca a refuzat sa colaboreze cu el la descompunerea materiei in piese mici, mici, mici, mici de tot, cu nume care se termina mereu in on (electron, proton, neutron etc). Daca un neocortex ca al lui nu ar fi fost amputat de ezitarile unui paleocortex nu tot atat de meritoriu, poate am fi descoperit pana acum particula elementara care produce gravitatia sau particula divina cum i se mai spune. Pentru ca nu stiu daca sunteti la curent cu micile verigi lipsa ale fizicii cum ar fi ca inca nu ne putem explica gravitatia. O recunoastem ca lege universala. Nici nu e greu: stim sigur ca ne vom contopi cu mama Gea daca ne vine nastrusnica idee de a o verifica prin aruncare de la etajul superior al unui bloc. Si mai mult decat atat, putem afla exact cat de scurta ar fi extatica senzatie de zbor pe care am experimenta-o in cadere libera daca renuntam la cochetarie cand ne declaram greutatea reala si daca ne mai amintim valoarea lui g din scoala primara. Asta nu inseamna insa ca ne explicam gravitatia, ca intelegem CE o produce si de ce. (Sau CINE?! Poate asta o sa descoperim in acceleratoarele de la Geneva, ca intrebarea corecta este CINE?...) Medicina!, a tipat consortiul cautatorilor de adevar. Poate la ea e cheia. Daca dam la o parte pielea si desfacem omul in organe, si organele in tesuturi, si tesuturile in celule, si celulele in organite celulare, si organitele in proteine, lipide si glucide...si uite asa am ajuns la... Carbon, Hidrogen si Oxigen au murmurat bosumflati biochimistii cu microscoapele pe genunchi si generatii intregi de broaste raioase si soricei albi jertfite pe altarul stiintei. Genocidul nu a fost inutil, daca asta poate sa-l consoleze pe ipoteticul Creator al tuturor fiintelor: media de viata a omului este astazi mai mult decat dublul celei de dinaintea macelului comis de curiosii oameni in halate albe. Ma numar printre ei, nu pot sa arunc cu piatra, dar stiu ca motivul pentru care am reusit sa termin facultatea de medicina si sa-mi iau licenta este ca am fost ajutata sa trec examenul practic de fiziologie de catre Dumnezeul broastelor care s-a ingrijit sa nu trag biletelul cu Evidentierea arcului reflex neconditionat la broasca spinalizata. Ea oricum se ducea dincolo, ucisa de catre mine sau de catre altul, dar eu nu reuseam sa termin facultatea daca nu era de catre altul. Macar Darwin a ales: sensul este de la ameoba catre om trecand prin pesti, reptile, pasari si mamifere. Si ne-a descris o intreaga epopee ilustrata genial de o caricatura (despre al carui autor nu stiu de ce mintea mea a ales sa-i uite numele) care infatisa plaja unui ocean si un peste care se chinuia sa iasa din apa, opintindu-se in niste aripioare ciudate carora incepusera sa le creasca gheare de soparla. In josul imaginii era scris motto-ul: Asa a inceput evolutia omului: cu un peste nemultumit Adevarul este ca pestisorul avea o fata cam nemultumita! Credeti ca in spatele tuturor acestor eforturi de a gasi un sens vietii, a stat numai meritoria curiozitate stiintifica? Ce alt interes a putut fi atat de puternic incat sa puna omenirea pe jar de atata amar de vreme? Nu-i asa ca daca am fi gasit un sens pentru viata, am fi aflat unul si pentru moarte? Este visul

nostru, al oamenilor, sa fim nemuritori. Pentru ca frica de moarte este atat de adanc inradacinata in sufletele noastre incat suntem condamnati sa traim intr-o eterna suferinta. De ce a trebuit sa stim ca murim? O inconstienta la acest capitol ne-ar fi scutit de povara tristetii pe care o ducem pe umeri din momentul trezirii constientei. Toate realizarile noastre, toata bucuria urcusului, toata minunea lumii se sfarseste intr-o prapastie? Ne reintoarcem in neant? Ne inventam continuu, cu atatea eforturi, doar pentru a ne prabusi neputinciosi in tarana din care am plecat? Avem capacitatea de a suporta frustrarile prezentului pentru recompensa viitorului. Avem capacitatea de a invata. Si totul ca sa sfarsim in moarte? Am inventat scrisul pentru a permite macar unei parti din noi sa traiasca dupa ce noi nu vom mai fi fost. Toata evolutia noastra nu reprezinta nimic altceva decat efortul omenirii de a scapa de moarte. Recompensa nu este nici pe departe echitabila: platim cu alienarea noastra psihica, simplul fapt ca stim ca murim. In aceasta numaratoare inversa pe care o incepem de la nastere, singura noastra tovarasa de drum este suferinta. Suferinta de a vedea cum se apropie marea risipa, marea dizolvare in nimic. Fricile noastre toate se reduc la aceasta frica-esentiala de inutilitate. Orice sacrificiu este acceptabil daca s-a facut in numele unui scop nobil. Dar sacrificiul durerilor noastre ce sens are daca moartea este iminenta? Moartea este obsesia noastra cea mare. Frica de ea, desfacuta in multe cioburi, ne macina mintile in fiecare zi: frica de singuratate, de abandon, de necunoscut, cea de boala si cea de intuneric, frica de saracie si cea de spatii inchise... Pentru ca sunt atat de multe situatii care ne apropie sau macar ne amintesc de doamna in neagru: singuratatea ne scade sansele de supravietuire, abandonul la varste mici este perceput de copil ca un pericol real de a muri prin infometare, boala este antecamera sfarsitului, spatiile inchise ne evoca un cosciug, doar intuneric este sub pamant iar saracul nu are cu ce-si plati sanatatea... Toate sunt parti ale aceluiasi intreg. Ele produc suferitele noastre cele de toate zilele. Suntem fascinati de suferinta pentru ca este inutila, pentru ca nu-i gasim o motivatie destul de pertinenta cat sa reziste in fata sfarsitului. Am ajuns sa o consideram a doua noastra natura. Ca si cand fara ea viata ar inceta sa existe. Ca si cand ea inseamna insasi viata. Nu mai stim sa traim fara ea. A devenit sistemul nostru de referinta: suntem fericiti daca nu ne doare ceva, suntem multumiti daca ceea ce ne chinuie, ne chinuie in limite suportabile. Suntem sase miliarde de suflete alienate de suferinta. O ducem in corpuri, o ducem in minte, o ducem cu noi pretutindeni. In avioane, in case, in trenuri, pe mari si pe oceane, in cosmos... E umbra noastra. Sudata in noi, in moleculele noastre, inca de la nastere. Venim pe lume in suferinta, plecam in moarte tot in suferinta. Construim spitale, cazemate menite sa ne apere, dar ajung ele insele pepiniere ale unor boli mai cumplite chiar decat cele pentru care am cautat acolo vindecarea. Mintile noastre, aceste microcosmosuri uluitoare cu puteri de dumnezei, nu au gasit solutia infrangerii cumplitei si perpetuei plagi a umanitatii. Rani, rani, peste tot numai rani si cicatrici deformante purtam cu noi in fiecare zi si in fiecare privire. Le purtam cu mandrie. Au devenit insemnele calitatii de om. Nu vi se pare ca pamantul asta seamana cu iadul? Unde este raiul atunci? Doar in imaginatia noastra? De ce nu evadam? De ce alegem sa traim asa pana la sfarsit? De ce nu ne gasim alinarea in moarte? De ce continuam sa jucam aceasta ruleta ruseasca si sa ne bucuram de fiecare clipa furata pana la iminenta descarcare a glontului aflat, in cel mai bun caz, pe ultima pozitie a butucului? Dizolvarea in neant nu vi se pare o solutie acceptabila? Sinucigasii sunt adevaratii atei. Pentru ca nu cred in inviere, nu inteleg nici de ce sa suporte. Succesul mortii produce esecul vietii. Ce ne impiedica? Speranta. Poate pana la urmatoarea tragere gasim o solutie sa evitam suferinta. Poate pana la urmatoarea tragere gasim o solutie antimoarte. Ce ati crede daca v-as spune ca suferinta NU trebuie sa existe? Ca nu este in genele noastre,

ca noi am inventat-o? Ca avem puterea de a renunta in fiecare clipa la ea? Ar insemna ca trebuie sa nu mai credem nici in moarte, nu-i asa? Cum sa facem asta cand in jurul nostru tot ce e viu moare? Dar daca moartea ar avea un sens? Numai descifrarea unui sens al vietii noastre, numai descoperirea unui patern inteligent in toate cate sunt, in toate cate au fost si in toate cate vor veni, poate sa ne salveze din capcana suferintei. Doar cand vom afla la ce bun?, vom putea alege. Unii oameni au revelatii, adica pur si simplu, la un moment dat, ceva in mintea lor ii convinge ca exista un cineva deasupra tuturor, o forta care ne guverneaza si ne supravegheaza drumul catre o tinta precisa ascunsa dincolo de moarte. Nu stiu sa explice, nu stiu sa motiveze, dar stiu ca asa este. Primesc un dar atat de pretios, de obicei fara sa-l merite, spun ei... Si nici macar nu de ziua lor de nastere. Altii se nasc asa, cu credinta asta... saraci cu duhul le spune Isus, dusi cu capul le spunem noi... Oricum ar fi, ei cred intr-un sens pe care il numesc Dumnezeu si caruia ii cedeaza total controlul. Noi ceilalti, oamenii normali, cu picioarele pe pamant si cu capul pe umeri, credem doar in demonstratii. Credem in stiinta. Credem in rezultatele unor experimente doar cand acestea sunt reproductibile: de cate ori repet experimentul, obtin aceleasi rezultate. Cum pot sa cred in ceva neperceput de simturile mele, in ceva ce nu inteleg cum functioneaza? Asa am gandit eu la 14-15 ani cand materialismul dialectic si stiintific ma convinsese ca ne tragem din Euglena verde. Pe la 18 am avut un vis. Se facea ca eram un barbat tanar (nu zambiti va rog si nu va ganditi imediat la cliseul complexului de castrare) imbracat in camasa si itari albi, cu opinci in picioare. Eram mai multi flacai, toti calare, trecand in sir indian printr-un defileu ingust, strajuit de pereti inalti de cremene. In dreapta, imediat langa poteca ingusta, serpuia un rau. Era o tacere ciudata, monumentala cumva, nu se auzeau decat copitele cailor lovind pietrisul cararii. Se facuse seara si ne-am oprit intr-o padure de copaci inalti care aparuse pe versantul din stanga. Eram nemultumit(a) de alegerea facuta, parca presimtind o amenintare in aer. Ceilalti au facut un foc si s-au asezat in jurul lui (e un vis, n-as face niciodata asa ceva... eu citesc pancartele cu Atentie! Interzis focul in padure!). M-am indepartat la un moment dat de foc si am vazut printre copaci o silueta neagra. Am impietrit. Ea s-a intors spre mine si m-am pomenit admirand-o in toata splendoarea sa pe doamna Moartea. Avea tot ce-i trebuia: gugla si coasa, gavane negre in loc de ochi ivorii, deci tot ce avea nevoie sa ma bage definitiv in sperieti. Am luat-o la sanatoasa pe murgul meu nazdravan pana intr-o infundatura. M-am blocat intr-o curte interioara cu porti imense de lemn si cand ma asteptam sa faca hat! gheara Mortii pe umarul meu, m-am pomenit dincolo de poarta unde era... sa nu radeti va rog! ... al doilea razboi mondial. Trebuie ca exista ceva totusi din complexul asta cu un anumit organ sexual in capul meu, ca si acolo eram tot un barbat, tanar,de data asta imbracat in soldat. Spre rusinea mea, nu par sa detin resurse ascunse de vitejie, nu cred ca am sanse sa devin vreodata o mare eroina, pentru ca mi-era ingrozitor de frica tupilandu-ma in pozitia mers pe coate, pe langa un zid. Un glont mi-a sfasiat pieptul si va jur ca-mi amintesc si acum durerea napraznica si caldura ciudata a sangelui care-mi imbiba vestonul de postav kaki. Cumva, cumva, am mai trecut o poarta (de data asta mititica, dar tot de lemn) si am avut senzatia ca am ajuns acasa. Un mosulet cu barba alba m-a intampinat, si mi-a spus: - Nu-i nimic... Odihneste-te! Va veni o zi cand o sa pleci iar dupa ea si ai sa o invingi. Ai sa omori Moartea. Deznodamant: se facea ca trecusera ani, eu eram din nou in itari si camasa alba, tot cu murgul meu, si plecam sa omor Moartea. Da, da, stiu ca daca va vine nastrusnica idee sa-mi psihanalizati visul, o sa-mi puneti in carca

toate complexele posibile: de castrare, de inferioritate, de castrare, de superioritate, de castrare, de frustrare sexuala (doar calaream un cal, jurati ca nu v-ati gandit la asta?), narcisismul, iar cel de castrare... Aleg sa cred in alegorie (doar este visul meu), aleg sa cred in arhetipuri (recunoasteti ca rar se exprima asa de clar), aleg sa cred ca voi invinge Moartea. Nu stiu dumneavoastra ce o sa faceti, dar eu am fost un copil cuminte si politicos asa ca nu pot sa ies din vorba batranilor cu barba alba. Ciudat este ca Anima mea (partea feminina a mintii mele care ar fi fost logic sa apara sub forma unui personaj oniric feminin) nu exista deloc... Poate ca vorbeste atat de mult in timpul zilei ca se mai odihneste si ea noaptea... Stiti ce sunt coincidentele semnificative? Cateva zile mai tarziu, am asistat pentru prima data la moartea unui om tanar care s-a stins in urma unui infarct. Sa nu va intristati! O fi avut el drumul lui nestiut de noi... Asa a pornit cruciada mea impotriva non-sens-ului. Inaintea acelui vis pe care l-ati putea considera o ramasita inconstienta a povestilor copilariei, aflarea unor raspunsuri coerente la intrebarile existentiale ale umanitatii nu figurase pe lista mea de prioritati. Din acel moment insa, mintea mea nu s-a mai oprit din cautare. Dupa cum vedeti, continui si astazi. Pentru ca nu pot altfel. Batranelul ala chiar mi-a facut-o... A aruncat el o pietricica in apa si de atunci eu m-am tot scufundat dupa ea sa o gasesc. Nu am crezut niciodata ca privind viata din perspectiva stiintifica, voi gasi vreun sens haosului. Nu m-am asteptat sa gasesc in fizica, in medicina si in psihologie, atatea imagini reflectate in desenele naive ale unui set de carti cu care ne jucam de-a vrajitoarele, eu si prietenele mele, in frageda noastra tinerete. Nici sa descopar adevaruri in greoaia si trunchiata carte a crestinatatii. Eleganta pe care am aflat-o in ceea ce am crezut ca este doar intamplare si anarhie, m-a uimit si inca ma uimeste teribil. Cateodata ma tem sa respir ca sa nu deranjez aceasta imagine superba reflectata de apa sufletului meu limpezita prin durere. Poate ganditi ca este o iluzie, ca este dorinta unei inimi incercate... Dar eu stiu ca nu este asa. Pur si simplu stiu. Am ajuns la acest adevar pe o cale mai putin obisnuita, nu prin revelatie, nu prin inconstient, ci prin stiinta, prin constient. Notiunile materialist-stiintifice s-au asezat intr-un spectru ROGVAIV care prin miscari circulare, atat de rotunde incat am crezut ca sunt cercuri vicioase, s-au transformat in lumina pura a adevarului. Poate ca tot el, subconstientul sau inconstientul meu, spuneti-i cum vreti, a invartit discul colorat pana s-a albit. Oricum, daca se opreste, revad piesele initiale ale puzzle-ului. Cand incep sa-l invart, adevarul reapare din neant. Rezulatatele experimentului sunt mereu aceleasi. Insirarea lectiilor date de stiinte intr-o tesatura cu sens, a presupus in primul rand o schema de montaj, o harta. Logica , o caracteristica fundamentala a mintii prin care noi oamenii am facut dintotdeauna legatura dintre cauza si efect, s-a constituit pentru mine in ghidul asamblarii pieselor aparent disparate. Logica ne-a ajutat de cand ne stim sa formulam legi ale naturii prin care sa exprimam in cuvinte ordinea care guverneaza universul si tot pe ea am ales-o ca indrumator pentru refacerea din fragmente a marelui sens al universului. Desi sunt constienta de dificultatile pe care le voi intampina in a va reconstitui pas cu pas procesul prin care am ajuns la acest Evrika! personal, completand logic misterele revelate de stiinte cu simbolurile ascunse in metaforele si in ritualurile religioase, efortul merita cu prisosinta, atata timp cat ceea ce am obtinut, imaginea holografica a lumii, imi pare de o frumusete desavarsita. Ce cauta religia in aceasta ecuatie? Religia este mama tuturor stiintelor. Istoria oricarei stiinte incepe cu una, doua,... n zeitati. Erau foarte ocupati zeii pe vremea inceputurilor omenirii: ei aduceau ploaia, ei soarele, ei focul. Unii isi faceau treaba in cer, altii pe pamant, altii sub pamant. Nici marile si nici oceanele nu au fost lasate de izbeliste de catre harnicii nemuritori

care aveau o groaza de preocupari... Si ca si cand n-ar fi fost de ajuns, le mai dadeam si noi oamenii, o bataie de cap, teribila... Dar ei au fost primii nostri invatatori. Ei, zeii. Ca sa-i imbunam pe ei am numarat stelele si astfel am masurat timpul, am ridicat piramidele si pentru asta am invatat geometrie, am imbalsamat cadavre si astfel am invatat anatomie, am vrut sa-i auzim si astfel am inceput sa ne interpretam visele... Tot ceea ce stim astazi isi are originea intr-un templu dedicat unei puteri nevazute. Filozofia, matematica, medicina, fizica, muzica, chimia, toate sunt doar ramurile acestei tulpini ancestrale numita religie. Preotii au fost primii ganditori ai omenirii. Holistici. Adica le stiau ei pe toate. Nu se specializau pe caprarii: tu cu bolile, celalalt cu otravurile, eu cu solstitiul. Fiecare se preocupa de tot. Tocmai pentru ca aveau o privire de ansamblu asupra vietii, s-au aflat intotdeauna mult mai aproape de adevar decat au fost vreodata epigonii lor, savantii. Sa va dau un exemplu: Se spune ca a existat odata o carte care continea toate secretele vietii: Cartea lui Thot . Cel care o citea, devenea atotcunoscator si nemuritor. Dar si atotputernic. Mult prea puternic. Periculos de puternic. Asa ca inteleptii vremii, constientizand riscul la care era expusa omenirea daca aceasta carte ar fi cazut in mana unei constiinte nu prea elevate, au ales sa imparta cartea in capitole disparate. Fiecare capitol a fost redus la o singura imagine plina de simboluri a caror intelegere nu putea sa apartina niciodata unui neofit. Capitolele au fost denumite arcane majore iar subcapitolelor le-au spus arcane minore. Toata intelepciunea veacurilor este condensata la maximum in aceste imagini colorate si ciudate ale arcanelor majore care alcatuiesc ceea ce cunostem astazi sub numele de Tarot. Arcanele minore sunt inca si mai raspandite, devenind un instrument banal de distractie: cartile de joc. Vi se pare imposibil? Nu credeti ca cel mai bun loc pentru a ascunde secrete periculoase este cel care este cel mai vizibil? Ati cauta vreodata un diamant in sticla geamurilor unei case? Si daca geamul s-ar face cioburi, ati stii sa deosebiti diamantul de franturile de sticla? Unii spun ca manuscrisul originar a murit in flacarile care au spulberat Biblioteca de la Alexandria. Altii, bolnavi de teoria conspiratiei, sustin cu convingere ca Papalitatea detine sigur o copie. Oricum ar fi, este cert ca nu avem acces la el. Cel putin nu la el intreg. Dar cioburile cartii, arcanele majore, sunt imagini arhetipale veritabile, poate chiar tiparele originare pe care s-a brodat constienta colectiva de astazi. Am facut cunostiinta cu ele de dinainte sa ne nastem, le purtam inscrise cumva in codul nostru genetic si formeaza alfabetul pictografic al subconstientului nostru. Sunt reprezentari holistice ale aspectelor esentiale ale existentei umane, fiecarei arcane fiindu-i atribuit un numar, o planeta, un zeu, un nume, o litera ebraica veche, o zodie. Marele ocultist Eliphas Levi a considerat TAROTUL ca fiind Cheia universal a artelor magice i a tuturor dogmelor religioase, cheia Quabbalei i a Bibliei, clavicula lui Solomon. Arhetipurile, recunoscute acum de comunitatea stiintifica a psihologilor, au fost descrise pentru prima data de Jung, cu cateva mii de ani mai tarziu ca intelepciunea lui Thot sa fi luat forma unor ciudate personaje pe tablite de lut. Spre deosebire de confratele sau, Freud, care a considerat subconstientul un fel de cos de gunoi al constientului, Jung a asemanat subconstientul (sau inconstientul dupa altii) cu o biblioteca universala in care exista toate cartile care s-au scris vreodata. Atunci cand pastratorul intelepciunii universale (bibliotecarul sau subconstientul) ne vorbeste, foloseste visul ca pe un scenariu cu parabole si personaje aflate in cartile pe care le detine. Personajele mitologice, prin marea incarcatura simbolistica pe care o poarta, joaca, in acceptiunea sa, un rol fundamental in descifrarea mesajelor. Detaliile visului nu au o importanta asa de mare ca in opinia profesorului sau, Freud, doar in masura in care ajuta la identificarea acestor personaje. Exista o echivalenta evidenta intre zeitatile antice si rolurile pe care le indeplinesc ceilalti in viata noastra, intre intrigile mitologice si anxietatile noastre, intre epopeele eroilor din vechime si povestile personale. Arhetipurile sunt un fel de tipare, un fel de modele de tata,

mama, etc sau o personificare a unor notiuni esentiale pentru om: Ariadna- zeita paianjen sau orgoliul de a-l depasi pe Creator, Eros- zeul iubirii, Fortuna- zeita norocului etc. Sunt imagini in spatele carora exista intotdeauna o poveste simbolizata prin detalii semnificative ale infatisarii lor: zeita Justitiei tine in mana o balanta si este legata la ochi, Eros intinde un arc, Narcis este pe malul lacului in care se oglindeste. Personajele diferitelor mitologii ale lumii sunt in mare parte superpozabile (Zeita Artemis la greci devine Diana la romani, Eros-ul elenilor se numeste Cupidon pentru latini etc), astfel incat traducerea mesajelor inconstientului prin cunoasterea arhetipurilor transcede locul de nastere sau cultura personala. Nu stiu cand s-a hotarat stiinta sa se aseze in pozitie de rivalitate cu religia, dar din acest act de rebeliune am pierdut cu totii. Umanitatea asteapta de secole marea reconciliere. Cred ca a venit vremea ei. Am inteles, in sfarsit, ca drumurile pot fi multe, dar toate duc la adevar. Adevarul este doar unul si suntem atat de aproape de aflarea lui! Dar pentru asta trebuie sa incepem sa asezam fiecare piesa de puzzle la locul sau. Si chiar cunoastem, de mult timp, destule piese... Au fost dintotdeauna in fata ochilor nostrii. De ce am intarziat atunci atat de mult cu raspunsul? In primul rand pentru ca am stat prea aproape de ele pentru a vedea imaginea de ansamblu. In al doilea rand, pentru ca ne-au fost revelate de atatea ori pe parcursul lungului si anevoiosului drum al cunoasterii de sine, incat am facut marea greseala de a le considera lipsite de importanta. Dar marele punct de fractura este pacatul parintilor nostrii spirituali care ne-au prezentat o imagine deformata a unui univers in care omul, apogeul creatiei si evolutiei, este slab, vicios si pacatos. Lumea intreaga ne apare atunci plina de defecte si de suferinte interminabile. O eroare care a fost transmisa din generatie in generatie si care s-a intins ca o molima peste umanitate. Suntem bolnavi, rataciti, complexati si alienati. Singura noastra sansa de salvare este sa ne aflam trecutul, sa ne constientizam experientele si sa invatam.

Lectia 40: Androginul

Nu suntem monogami pentru ca avem capacitatea de a alege. Dar nici poligami nu suntem, pentru ca mama si tatal unui copil sunt mama si tata toata viata lui. Animalele uita dupa o vreme cine le-a fost parinte, parasesc cuibul pentru a impiedica incestul dar daca acest lucru nu se infaptuieste, mama devine o femela ca oricare alta iar tatal un mascul ca oricare altul. Pentru noi, oamenii, mama este mama pana inchidem ochii, aceasta functie, acest rol poate fi jucat de o singura fiinta pentru fiecare dintre noi. Atunci cine este femeia de langa tata? Nu avem nici macar un nume pentru aceasta doamna. Si nici pentru domnul care doarme langa mama. Folosim un adjectiv cu conotatii negative pentru a defini aceste personaje: vitreg. Ca si cand nu ar fi de dorit sa existe. Ca si cand acest post este ingrat din start, este o greseala.

Mitul androginului oglindeste aceasta opozitie reala pe care o intalneste in copilul deja nascut, intrusul cuplului parintesc. Nu spun ca cei care se recasatoresc comit un act reprobabil, dar aceasta situatie trebuie sa ramana exceptionala nu o regula. Este nefireasca. Nu este de condamnat cel care alege sa formeaze o alta pereche, dar viata nu-i va fi mai usoara, din contra. Stiu ca nu va e usor sa cititi aceste randuri daca sunteti la a doua, a treia, a patra casatorie, dar va rog, nu aruncati cu pietre de dupa zidurile de aparare pe care vi le-ati ridicat pentru a va permite sa ramaneti copii neputinciosi, victime ale unui univers aspru si incorect, ale unui tata despotic sau ale unei mame-cuc, ale fostului sot sau ale fostei sotii. Sunteti Creatorul. Voi va

regizati filmul, voi va scrieti scenariul si va alegeti actorii. Nu constient, desigur, dar tocmai asta este rolul cinematografului, sa va constientizati inconstientul. Nu puteti invoca necunoasterea legii, macar pentru ca ati citit aceasta carte. Si pentru ca acolo, in uitare, ati ingropat toate fricile, toate rusinile, toate pacatele, ceea ce traiti pe acest drum este Apocalipsa. Treziti-va din suferinta! Inviati din durere! Si odata cu voi, il veti trezi pe Dumnezeu. Va rog, nu aruncati cu perna in ceasul desteptator!

SFARSIT Publicat de adela Niciun comentariu:

Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 39: Degrevarea de efort

A venit si momentul in care spuneti: duca-se! Ati fost tristi. Sau plini de furie. Sau de resentimente. Apoi se aseaza linistea. Faca-se voia ta! este degrevarea de efort, este resemnarea, este pacea. Este cedarea controlului. O oboseala psihica ce va apropie de somnul suferintei. Nu este nimic dramatic aici, in momentul acesta de care v-ati temut atat. Este doar eliberare.

Asta daca ati facut tot ce s-a putut pentru a va salva iubirea. Doar daca nu mai exista nici o cale pe care sa nu fi mers, nici o potentiala solutie pe care sa nu o fi incercat, nici o treapta pe care sa nu fi coborat, nici o mana pe care sa nu o fi intins. Daca tot ce era de facut ati facut, in oboseala care v-a cuprins la sfarsitul anevoiosului drum al descoperirii de sine prin intermediul partenerului dumneavoastra, va veti afla pe voi insiva diferiti... cumva altfel... Mai intelepti, mai toleranti, mai luminati. Acum puteti intr-adevar ierta, o iertare care nu urmareste un interes, o iertare care nu va aduce nimic, doar ca va lasa sa va desfaceti de vechi, doar ca va lasa sa renuntati la vechea haina pentru a va invesmanta in una noua. Este iertarea de sine. Va iertati, va absolviti de misiune, renuntati la Golgota pentru ca ati ajuns la inviere. Vechile conditionari isi dau sufletul si un fluture nou-nout sparge crisalida si zboara afara. Zbuciumul inceteaza. Urmeaza plutirea. Multumiti-i fostului Invatator si bucurati-va de recompensa imponderabilitatii. Intr-o abordare mai pragmatica, doar momentul in care va convingeti ca omul de langa voi nu va raneste doar pentru ca l-ati ranit, nu va intoarce spatele doar pentru ca i l-ati intors pe al vostru, nu va mai iubeste doar pentru ca nu i-ati aratat iubire, nu va iarta doar pentru ca nu lati iertat, doar in acel moment in care veti realiza cu sinceritate ca ati epuizat toate caile de a va demonstra voua insiva ca nu va temeti sa va dezvaluiti propriile sentimente, propriul chip ascuns, doar atunci aratati-va si resemnarea, atunci dati drumul sufleteste omului care vrea sa plece. O sa regrete sau nu, chiar nu mai este problema voastra. Si-a invatat sau nu si el lectia, chiar nu mai este problema voastra. Va plati sau nu, tot nu mai este problema voastra.

Este dificil de recunoscut aceasta etapa, pentru ca de multe ori pe parcursul drumului spre cruce ati crezut ca ati ajuns la limita si ati vrut sa abandonati. Acum nu este insa un abandon, este o smerenie. Este infrangerea orgoliului de a nu putea accepta ca universul nu va da ceea ce va doriti. O face doar pentru ca el este Mos Craciun real, da cadouri doar copiilor care au luat note mari. Este o maturizare, este o capitulare, o renuntare la lupta, la scop. Veti identifica finalul epopeei prin sentimentul de liniste pe care vi-l da, prin mirosul proaspat ca al padurii dupa furtuna, prin lipsa suferintei. Atata timp cat gandul la omul pe care l-ati iubit candva este inca dureros, inseamna ca nu ati facut tot ce se putea face. Inseamna ca subconstientul dumneavoastra stie ca inca mai aveti de invatat. Nu aveti cum sa pacaliti universul. Durerea este busola dumneavoastra. Cat inca va uitati la celalalt cu repros, la dumneavoastra priviti astfel. Cat nu va puteti desprinde atunci sunteti inca prinsi in karma, sunteti inca dependenti de profesorul dumneavoastra, nu ati trecut inca clasa. Pentru ca inca va identificati cu Ego-ul dumneavoastra, singura solutie este sa spuneti Faca-se voia Ta Doamne, nu a mea. Repetati la nesfarsit aceasta mantra datatoare de liniste care va degreveaza de efort. Prin ea predati controlul Divinitatii binevoitoare din dumneavoastra insiva care le stie pe toate si care nu va rataceste pasii printre orgolii, complexe si frici, asa cum o face constienta cea muritoare. Aveti incredere, caci doar ea stie ce este mai bine sa se intample. Desigur ca puteti face uz de liberul arbitru si sa va luati lumea-n cap, sa va aruncati cu disperare in alta relatie, intr-un alt pat, in alte brate si viata sa v-o ia incet-incet pe alt fagas. Daca insa chiar si asa inca nu l-ati iertat pe omul din trecutul dumneavoastra, inseamna ca inca nu l-ati uitat. Lectia este inca acolo si se va intoarce. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 38: Orgoliul

Este cea mai grava lectie. Este cea mai dureroasa lectie. Este ultimul bastion al suferintei. Este iadul sau anticamera raiului. Este cea din urma masca a Sinelui. Este epiderma Ego-ului. Ca sa o dam jos, desfiguram Ego-ul, cel cu care ne identificam. Este fardul complexului de inferioritate.

Cu cat ne acoperim vulnerabilitatile cu o platosa mai groasa de orgoliu, cu atat mai tare vom trai umilinta. Ingroparea propriilor slabiciuni intr-o coaja groasa de nu am nevoie de nimeni si de nimic, metamorfozarea lui te iubesc in te urasc si a lui nu ma parasi in vreau sa pleci vor genera conditii propice experimentarii umilintei. Pentru ca doar umilinta compenseaza orgoliul, pentru ca numai rusinea antidoteaza mandria. Adam a vrut sa fie Dumnezeu iar marul il invata acum prin moarte calea spre nemurire. Prin infrangerea complexului de inferioritate si a deghizarii sale, orgoliul, devenim siguri de noi. Smerenia nu inseamna umilinta, inseamna recunostiinta. Inseamna acceptarea limitelor noastre fara a ne rusina de ele, fara a ne privi ca neadecvati doar pentru ca ele exista, inseamna constientizare. Faca-se voia Ta Doamne, nu a mea este smulgerea controlului din mainile orgolioase ale Ego-ului care pretinde fara sa merite si predarea sa unui univers care imparte fiecaruia dupa pregatire. Nu punem bisturiul in mana unui om care nu stie anatomie, doar pentru ca isi doreste sa i se spuna chirurg. Il scolarizam intai. Daca vrem sa fim

cineva trebuie sa pornim de la a fi nimic. Pretentia de a fi respectat fara a cunoaste umilinta, este absurda. Ca sa meritam respectul, trebuie sa o pornim de jos si sa gasim calea de a ne ridica. Cei care primesc bani nemeritati, ii risipesc. Cei care se nasc frumosi dar nu-si infrumuseteaza sufletul cand imbatranesc traiesc un calvar. Nici macar inteligenta, definita ca viteza cu care se stabilesc sinapsele, nu este meritul celor care o detin ci este un dat genetic. Lipsa de inteligenta nu este reprobabila atat timp cat este constienta de ea insasi. Doar fudulia, incercarea de a poza in ceea ce nu este transforma un IQ modest in prostie. De foarte multe ori, calea celor care vin in aceasta lume cu haruri, a acelora care par favorizati de soarta sau nascuti sub zodii norocoase, este cea mai dificila, pentru ca sunt obisnuiti sa fie tratati ca fiind speciali si vor trebui sa demonstreze ca merita aceste daruri. O femeie frumoasa va pierde odata cu batranetea mult mai mult decat una care nu a beneficiat niciodata de pe urmele aspectului sau fizic, poate chiar pe partenerul care a ales-o pe baza acestei efemere calitati genetice. Pastrarea iubirii unui estetician al fizicului va presupune eforturi de o anvergura mult mai mare decat cele ale unei femei care nu a fost aleasa pe baza acestui criteriu. Un om inteligent se va plictisi langa colegi normali si va fi atras ca un magnet de labilii psihic care ii vor parea indescifrabili adica provocatori. Hitler a iubit o evreica iar Freud o schizofrena. Personalitatile vanitoase sunt foarte sensibile la complimente si vor intretine in jurul lor fariseii, inlaturandu-i pe prietenii adevarati care ii trag de maneca atunci cand gresesc. Intr-o zi se vor trezi singuri, umiliti si tradati, pentru ca lipsa de loialitate a fost metoda prin care au astupat glasurile celor devotati. Alegand sa inlature criticile, au ales sa se minta pe sine. Lor insusi nu si-au fost loiali cand au ales sa se inconjoare de oglinzile mincinoase ale celor care nu-i iubesc. Orgoliul este Ego-ul pentru ca este Masca. Aratati cine sunteti, exprimati-va vulnerabilitatile, spuneti-le pe nume fricilor! Veti vedea ca isi pierd din putere. Nu va temeti de oameni, alegeti sinceritatea, chiar daca or sa profite de ea initial! Pe termen lung este castigatoare. Va demasca ipocrizia celorlati. Cand sunteti sinceri cu ceilalti, sunteti sinceri si cu voi insiva, ceea ce inseamna constientizare. Este psihoterapie curata. Cand va veti simti umiliti, intrebati-va ce orgoliu sufera. Pentru ca Sinele nu poate fi umilit, doar orgoliul isi poate percepe propria antiteza. Si daca va veti denumi orgoliul, veti demasca si frica pe care o acopera. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 37: Contract de iubire

Are dreptate sora mea, iubirea fara parteneriat se sfarseste. Parteneriatul este un contract dublu consimtit: tu imi dai aceste lucruri, de care eu am nevoie, eu iti indeplinesc cerintele tale. Numai ca aceste contracte se renegociaza din cand in cand. In momentele de criza, unul din cei doi nu mai este multumit de felul in care decurge parteneriatul, fie pentru ca asociatul nu-si mai achita partea lui de obligatii, fie pentru ca cerintele sale s-au modificat. Oricum ar fi, cel care doreste iesirea din cuplu, este nemultumit. Indreptatit sau nu, este mai putin important. Daca pretentiile sale vi se par ca va depasesc, atunci spuneti-i NU. Dar ganditi-va bine. E normal sa nu cedati foarte usor pentru simplul fapt ca ieri v-ati primit partea dumneavoastra de beneficiu fara aceste ore suplimentare. Evaluati noile conditii

punand in celalalt taler al balantei posibilitatea reala a ruperii definitive a contractului. Aveti in vedere faptul ca daca ati apucat sa refuzati cresterea de salariu ceruta de partener si el a iesit pe usa, ca sa-l intoarceti veti plati si mai mult.

Necunoasterea de sine, subestimarea partii pe care o primiti si supraestimarea celei pe care o dati este gresala care va fi constientizata prin suferinta despartirii. Nu mizati pe slabiciunea partenerului, estimati cat va va costa pe dumneavoastra separarea si daca pretul ei este mai mic decat cel solicitat de noile conditii contractuale, atunci refuzati-le. Dar numai atunci. Cu cat sunteti mai aproape de cunoasterea propriei persoane cu atat veti sti mai exact ce puteti accepta si ce nu, care este limita pana la care puteti da, fara sa ajungeti sa platiti un pret mare inconstientei de a va fi deghizat in orgoliu propriile slabiciuni. Oricum ele vor aparea mereu in peisaj, vor fi intotdeauna subiect de santaj emotional, oricat de tare ati incerca sa le ingropati in cenusa. Dora nu putea sa doarma singura. Considerand ca chiar reusea sa inchida ochii, ceea ce era o performanta in sine, se trezea dupa 2-3 ore speriata, cautand cu ochi infrigurati ceasul. Orice ar fi aratat limbile diabolicului instrument, verdictul era negativ: era ori prea devreme, deci multe ore pana se facea dimineata, ori prea tarziu si David inca nu se intorsese de la bridge. Sau de pe unde Dumnezeului umbla el... Chiar, cum putea sti ea ca el era la bridge si nu in alta parte? Sa-l sune, sa afle! Asa s-ar mai linisti. Poate ar fi mai bine sa se abtina, gandea ea cotrobaind pe noptiera dupa telefon. Ultima oara cand il sunase la bridge, o repezise. Cica era o mana importanta si ea l-a disturbat. Dar cum era posibil ca el sa se distreze cand ei ii era atat de rau? Stia ca se teme sa stea singura si chiar nu-i pasa? Poate ca nu-i pasa in general de ea...Poate ca n-o iubeste deloc, de-aia el se simte bine desi stie ca ea sufera. A format din ce in ce mai furioasa mult-cunoscutul numar de telefon. David a raspuns putin iritat. Degeaba s-a pisicit ea in telefon, el era deranjat si basta. De ce? De ce tot el era deranjat? La urma urmei ea era cea care se chinuia in casa in timp ce domnul se distra cu prostiile alea de levate. Atat valoreaza ea pentru el: mai putin decat niste nenorocite de levate. Dupa inca o ora de nesomn, dupa un pahar de wisky si un comprimat de distonocalm, dupa ce a intrat si a iesit de trei ori din bucatarie si de doua ori din dus, dupa ce a daramat draperia incercand sa vada cat mai departe pe strada masinile care se apropiau, dupa ce si-a ruinat toata manechiura prin rontairea degetului mare si apoi a celui mijlociu, a cedat nervos si l-a mai sunat odata. Stupoare: David nu a mai raspuns de nici un fel. Abia atunci a simtit ca-si pierde mintile. Desi nu a crezut ca se poate sa suporte si mai mult, iata ca a aflat. Se poate. Dimineata, la ora sase cand a intrat pe usa, David a gasit-o pe Dora nedormita, disperata, cu cercane adanci sub ochi, la debutul unei spectaculoase crize de nervi: - Gata! Ajunge! Vreau sa ne departim! Si s-au despartit, pentru ca el nu a vrut sa renunte la bridge iar ea nu putea dormi singura. David a inceput sa joace bridge foarte des, bucuros ca nu mai dadea explicatii, ca nu mai trebuia sa ceara voie. Iar Dora s-a mutat la sora ei, care era intotdeauna acasa noaptea. Amandoi au respirat usurati o vreme. Apoi au inceput regretele. Sora Dorei era doar sora, iar noptile la fel de singure. Nu. Mai singure. Mai grele. A inteles astfel ca nu de frica hotilor, cutremurelor sau intunericului suferea ea, ci de teama

abandonului. Intoarcerea la David ar fi presupus o acceptare a conditiilor lui si ea chiar nu era dispusa la a se umili astfel. O sa-si dea el seama ca face o prostie si o sa se intoarca, isi spunea ea in fiecare dimineata. Intr-o zi, sora Dorei s-a mutat in alt oras. Si pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura, cateva zile mai tarziu Dora a aflat ca David are o noua iubita. Probabil una careia nu-i era frica sa doarma singura. Sau poate ca doar nu-i pasa de el. Gelozia a muscat din sufletul ei deja bolnav. Nu se mai putea face nimic. Daca nu a acceptat o umilinta, cum ar putea sa accepte acum una si mai mare?Singuratatea sau umilinta, care situatie era mai usoara? Amandoua grele. Si amandoua insemnau acelasi lucru: infruntarea dependentei. Dependenta este o regresie infantila, este o lipsa de asumare, un refuz al maturizarii. Mi-e frica si eu nu pot face nimic in aceasta privinta, dar tu poti sa ma feresti de obiectul fricii mele. Este responsabilitatea ta, nu a mea. Stiu ca iti creez un disconfort, stiu ca asta presupune un sacrificiu din partea ta dar asta e, daca ma iubesti ma feresti de singuratate daca de ea ma tem, de intuneric daca el ma sperie, de abandon daca el ma ingrozeste, de saracie daca ea mi se pare mie insuportabila... Rasfatul nu ajuta pe nimeni sa se faca un om adevarat. Ne pastreaza doar infantili si neputinciosi. Invingerea fricilor noastre ne maturizeaza si ne face puternici. Caci ce nu ne omoara, ne intareste. Nu poate prelua nimeni travaliul propriei noastre iluminari. Nu poate nimeni sa sufere in locul nostru. Nu este corect si nu este drept asa ceva. Santajul emotional este instrumentul prin care dependentii isi pastreaza dependenta. Pentru ca le convine. Pentru ca le place. Pentru ca este felul lor de a domina. Desi par demni de compasiune, dependentii emotional sfarsesc prin a-si transforma gazdele in sclavi. Cei care isi impart viata cu un santajist emotional de acest gen, isi vor epuiza intr-o zi resursele de rabdare si de energie, moment in care se vor scutura de parazitul care se va trezi in praful drumului abandonat si va fi fortat sa invete sa traiasca pe propriile picioare ca sa nu moara. Daca gazda va intarzia prea tare sa se elibereze, parazitul va mirosi din timp ca sursa de hrana s-a imputinat si va cauta o alta gazda, cu resurse mai multe. Desi generoasei gazde viata i se va parea nedreapta, suferinta abandonului il va ajuta sa constientizeze faptul ca el insusi era un dependent la randul sau, un dependent de dependenta celuilalt. Ca si in lumea fizica, organismele care se hranesc prin parazitare, cum sunt lipitorile de exemplu, inoculeaza in corpul gazdei o substanta euforizanta care poate deveni un veritabil drog pentru cel parazitat. In cazul oamenilor, acest drog este senzatia de putere pe care dependentul o creaza celui de care depinde. Cuplul de acest gen pare chiar simbiotic celorlalti, pana in momentul in care va interveni lupta pentru subzistenta. Aparitia unui copil de exemplu, poate destabiliza un astfel de cuplu deoarece noul membru al familiei va necesita si el resurse afective, iar cel care le va da va fi, in mod logic, cel care stie sa faca asta, adica cel care dadea si pana in momentul procrearii. In acest context, dependentul va fi fortat sa se maturizeze. Dar el poate alege sa evite durerosul proces prin recurgerea la o sursa suplimentara de energie afectiva, de obicei la un amant sau la o amanta. Nu este o solutie pentru gazda sa accepte aceasta intromisiune a unui strain in sistemul familial, deoarece lucrurile pot continua in aceasta stare la nesfarsit. Scuturati-va de dependenta proprie creata de iluzia de putere pe care v-o inoculeaza partenerul dependent, si pregatiti-va voi insiva pentru o perioada grea in care veti experimenta sindromul de

abstinenta la drog. Cand veti reinvata sa traiti fara betia puterii, cand si partenerul dumneavoastra va invata ca nu tot ce zboara se mananca, ca nu orice persoana pe care se poate mufa este si o sursa potrivita de hrana, veti putea sa refaceti un cuplu adevarat. Partenerul nu este parintele si nici copilul, nici proprietarul si nici sclavul nostru. Este terapeutul. Este cel care ne vindeca prin expunere la stimulul fobiei. Iar metoda de vindecare psihica naturala, cea pe care o utilizeaza universul karmic, se numeste terapie cognitivcomportamentala. Daca nu vreti sa traiti expunerea dureroasa la stimulii neplacuti, vindecati-va singuri fobiile prin iubire. Alegeti sa ii permiteti celuilalt sa traiasca dupa cum doreste. Respectati-l si nu-i cereti sacrificiul dar nici nu va sacrificati voi peste masura. Dati-i dumneavoastra intai iar daca nu va va raspunde in acelasi fel, cand o sa va saturati o sa iesiti pe usa linistiti, fara resentimente si fara regrete. Nu-i cereti sa va duca el crucea. Fiecare o are pe a lui. Si credetima ca toate cantaresc la fel. Publicat de adela 2 comentarii: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 36: A sti sau a nu sti

Directionarea energiilor noastre catre tranformarea celuilalt conform dorintelor noastre, ne prejudiciaza de autocunoastere. Doar cunoscandu-ne pe noi insine putem schimba ceva in scenariul filmului pe care il proiectam in exterior. Nu faceti greseala de a porni de la premisa ca puteti modifica realitatea actionand asupra personajelor din realitatea visului nostru. Subconstientul este cel care se exprima in jur, si el nu poate fi convins sa se adapteze vointei ci doar credintelor noastre. In fata unei confruntari, nu incercati sa-l manipulati pe conlocutorul dumneavoastra, incercati sa va controlati propria minte si el sa va schimba prin reflexie.

Vlad o banuia de ceva vreme pe Ioana ca il inseala. Banuiala il macina surd pe dinauntru, ca o piatra aspra ce i se rotea peste suflet. Era un barbat curajos, stia atata lucru despre el insusi, asa ca s-a hotarat sa afle adevarul. Orice este mai bine decat indoiala se gandea tulburat cand forma numarul agentiei de detectivi particulari. Si poate ca nici nu este adevarat, isi arata coltul speranta. Dupa o saptamana, zacea distrus pe canapeaua din sufragerie cu fotografiile compromitatoare aruncate in evantai pe masa. Gelozia i se zvarcolea in suflet in timp ce mintea rumega febrila cele mai cumplte razbunari. O astepta pe Ioana sa soseasca din clipa in clipa, si singurul gand care ii mai ostoia durerea era anticiparea satisfactiei pe care o va avea atunci cand ii va arunca in fata dispretuitor, bucatelele de hartie colorata care ii injectasera otrava in vene. Si-o imagina incercand cu disperare sa se dezvinovateasca, aruncandu-i-se la picioare, implorandul sa-l ierte. Dar el va fi de neclintit. El o va da afara din casa si din viata lui. Ioana insa, s-a asezat calma pe fotoliul din fata lui, aruncandu-si geanta pe jos, l-a privit drept in ochi si nu a scos un sunet. Apoi a spus doar atat: - Vreau sa ne despartim. Tot esafodajul gandirii lui, toate scenariile cu ea desfigurata de durere cersind iertare, s-au dus pe apa Sambetei.

Pentru cateva minute, Vlad nici nu a mai putut sa gandeasca. In mintea sa se facuse liniste si nici un alt sentiment in afara unei uriase uimiri nu-i mai bantuia sufletul. Cand in sfarsit a putut sa rosteasca, a ingaimat: -Dar eu nu pot sa traiesc fara tine...

Deschiderea cutiei Pandorei a fost gestul unui inconstient. Relele s-au revarsat in lume pentru ca cineva nu a stiut ca nu se cunoaste pe sine. Calvarul lui Vlad a pornit de la banuiala ca e inselat dar a materializat necunoasterea propriului suflet. Subestimandu-si sentimentele, le-a supraestimat pe ale Ioanei si a actionat in consecinta declansand exprimarea conflictului launtric. Emotiile ingropate in neconstientizare au iesit deasupra iar te iubesc mai mult decat credeam a aparut inversat in imaginea partenerului ca ma iubeste mai putin decat credeam. Expresii complementare, adica de sens opus, ele sunt doar extremele aceluiasi balansoar in care unul urca pentru ca celalalt sa coboare. Cunoasterea de sine, l-ar fi ajutat pe Vlad sa realizeze ca intre a sti si a nu sti, el ar alege nestiinta. Nu ca ar fi o solutie pe termen lung pentru salvarea unei relatii dar taierea unui picior pentru a scapa de suferinta unui deget, chiar nu e o decizie inteleapta. Logica ar fi putut sa-l fereasca de durerea cea mare, daca ar fi recurs la aceasta dovada de sens a universului. Introspectia propriilor sentimente prin imaginarea cat mai exacta a situatiei nedorite in care banuiala i-ar fi fost confirmata, ar fi adus fictivului nostru personaj, constientizarea profunzimii iubirii sale. Daca oricum nu era pregatit pentru a suporta despartirea de iubita sa, solutia salvatoare ar fi fost sa afle ce motive o dusesera pe dramaticul drum al desfacerii de cuplu si sa incerce sa le desfiinteze. Poate ca o neglijase, poate ca si el ii daduse motive de indoiala sau poate ca o speriase ridul care se sapase la coltul ochilor si ar fi putut sa o convinga ca e mai interesanta asa. In toate aceste cazuri, nu strigatul te-am prins, nemernico! ar fi fost rezolvarea problemei. Iertarea partenerului nu este un cadou daruit acestuia pe nedrept, ci este dovada iubirii de sine si abia in plan secund, a iubirii de celalalt. Daca nu vreau sa ma torturez singur prin abandonarea celui iubit, trebuie sa-l inteleg si sa-l iert. Si mai mult decat atat, trebuie sa-l ajut sa vada iarasi lumina. Orgoliul insa, aceasta alta fata a complexului de inferioritate, ne interzice iertarea si ne arunca in prapastia adanca a intransigentei. Neacceptand dreptul de a gresi al altora, le vom interpreta ratacirile ca pe atentate directe si intentionate la adresa noastra. Nefiind capabili sa ne punem in locul celuilalt, nu vom intelege niciodata mecanismele psihologice care au condus la actul respectiv. Vom sanctiona, vom pedepsi, vom condamna fara sa judecam intai. Si vom reusi sa-l lovim pe cel care ne-a cauzat suferinta, dar ne vom rani si pe noi in egala masura, condamnandu-ne la experimentarea sentimentului de umilinta. Empatia este iesirea din propria minte, din popriul sistem de valori, este renuntarea la subiectivism in favoarea obiectivismului. E greu de realizat deoarece ego-ul pare singurul punct fix din univers, dar nu putem cunoaste lumea decat prin daramarea barierelor proprii,

prin schimbarea periodica a lentilelor prin care o privim. Doar cand vom sti cum arata ea si cand o analizam in rosu, si in orange, si in galben, si in toate culorile spectrului, doar atunci vom avea intr-adevar o imagine luminoasa a lumii. Doar detasarea de egocentrism, permite obiectivitatea. Tocmai pentru ca este atat de dificil procesul de iesire din propriul eu, partenerul vine sa ne oblige sa facem aceasta rocada, acest schimb de roluri, transformandu-se din victima in calau pentru a ne forta sa ne uitam in propriul suflet din pozitia celuilalt. Pentru a ne ajuta sa intelegem cum se vede din alt unghi acelasi adevar care din al nostru pare atat de eu am dreptate. Identificand partile noastre ascunse, pe care le-am ingropat considerandu-le rusinoase, expunandu-le in lumina reflectoarelor, vom trece prin durere dar vom intelege ca nimic nu este bun sau rau, ca nu trebuie sa ne fie jena de cine suntem, ca avem si negru nu doar alb, sa devoalam imaginea sinelui care va aparea minunata pe hartia fotografica pe care o credeam goala pentru ca era doar alba. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 35: Gelozia si invidia

Nu sunt sinonime, sunt antonime. Invidia este egocentrism, gelozia este dorul de noi doi, de reconstituire a intregului. Cand invidia apare intr-un cuplu, acolo nu mai exista noi, cei doi protagonisti s-au individuat cum spune Jung, au reintrat in propriile limite corporale si fizice, au devenit rivali, s-au asezat pe pozitii de forta, de o parte si alta a mesei si au inceput confruntarea: tu nu-mi dai desi tu ai, eu fac si tu nu, tie ti-e bine si mie nu... Sexualitatea, aceasta atractie a contrariilor, a lui yang fata de ying, a lui plus fata de minus, dispare, pentru ca cei doi complementari se considera antagonici, se considera in razboi si se resping. Anima si Animus, mentinandu-si pretentia absurda a perfectiunii absolute prin deposedarea celuilalt de ceea ce are el diferit, prin dezechilibrarea balantei catre talerul mie, pierd dorul de contopire pentru ca diminueaza diferenta de potential dintre sarcina pozitiva si cea negativa, dintre anod si catod, dintre electron si proton. Atomul se desface, electronul nu mai graviteaza aproape de nucleu, hidrogenul, elementul primordial al universului, dispare. Distanta si timpul asezate intre cele doua fete ale constiintei care isi intorc una alteia spatele, le condamna la ratacire vesnica, departe unul de celalalt. Adica la haos. Gelozia este incercarea de a conserva sfera formata de alipirea complementara a femininului de masculin. Orice interventie a unui alt feminin sau a unui alt masculin destabilizeaza atractia ce leaga cele doua parti ale cuplului. Din aceasta cauza este atat de puternic si de dureros acest sentiment al geloziei, pentru ca prin el constiinta universala se opune desfacerii intregului. Sarpele este invidia, nu gelozia. Este ego-ul. Este acel mie. Persoanele care percep relatia cu cel iubit ca pe o risipa de energie si ca pe un disconfort, care interpreteaza nevoile indreptatite ale celuilalt ca pe un atentat la comoditatea proprie, numindu-le pretentii, sunt oameni care nu pot darui deoarece se simt deja in inferioritate considerand ca partenerul este cel in masura sa ofere din moment ce viata a fost atat de generoasa cu el. Misoginii (miso=a ura, gineka=femeie), traiesc in adancul sufletului lor regretul de a nu fi fost nascuti femei. Misandrele (andros=barbat) sunt victimele complexului de castrare. Uram ce ne dorim si nu putem avea. Uram ce vrem si nu putem poseda. Uram ce ravnim si ne este interzis. Invidiem ce admiram si nu vom deveni niciodata. Iubirea doreste, admira, vrea, fara teama ca nu merita, ca nu este la inaltimea fiintei ravnite, ca nu i se raspunde in acelasi fel. Ura doreste, admira, vrea si este convinsa ca nu va primi niciodata. Complexul de inferioritate nu permite iubirea. Doar ura si invidia. Pentru ca cel care se vede pe sine sarac si nemeritoriu, nu se poate impiedica sa nu-l admire pe omul sigur pe el, dar nici sa-l respinga din acelasi motiv absurd al supraestimarii. E prea bun pentru mine este gandul care creaza durere si inadecvare, si o fiinta care sufera nu se poate gandi decat la ea insasi.

Bolnavii sunt egoisti si plangaciosi, se lamenteaza si cer mereu atentie, uneori cu glas scancit, altadata prin santaj sentimental. La fel si cei care nu se cred demni de a fi iubiti. Ce transforma dragostea in ura si admiratia in invidie este minimalizarea propriei persoane. Comportamentul va oglindi perfect inadecvarea psihologica iar cei din jurul acestor nefericite personalitati le vor trata conform parerii negative care le creaza. Cercul vicios se inchide, complexul se adanceste, fiinta framantata se izoleaza si se marginalizeaza intr-o lume fara prieteni, fara familie, fara lumina. Indiferent de ce profesie aveti, indiferent de cati bani faceti, indiferent de cat de buni amanti, soti, frati, parinti sau prieteni ati fost, cand intalniti un om care va marturiseste iubirea, acceptati-o ca pe un dar pe care il meritati. Pentru ca chiar il meritati, altfel nu ati fi primit-o. Numai nu va temeti de ea... Numai nu declansati deliruri paranoide despre obscure interese ascunse in spatele declaratiilor de dragoste, doar pentru ca dumneavoastra considerati ca nu meritati o asemenea minune. Amintiti-va ca cel pe care il considerati superior voua, este tot dumneavoastra insiva in alta forma. Degetele mainii sunt diferite, dar credeti ca degetul cel mare, isi face probleme ca nu va este drag, doar pentru ca este mic si gras? De ce sa judecati in locul partenerului dumneavoastra? Daca v-a ales, stie el de ce... Sau nu stie, dar o sa afle. La fel si voi. O sa intelegeti intr-o zi prin suferinta daca nu intelegeti la timp prin intelepciune, ca iubirea nu se merita, ea este sau nu este. Nu incercati sa castigati iubirea celorlalti prin a darui lucruri pe care nu va doriti sa le dati, prin a face sacrificii care va costa dureri mari, pentru ca iubirea oricum nu se poate castiga. Veti avea pretentia la recunostiinta si atunci cand nu o veti primi, il veti privi pe cel caruia ii spuneati iubit ca pe un hot la drumul mare. Nu uitati insa ca dumneavoastra ati ales sa-i dati, ca puteati sa spuneti nu dar nu ati facut-o din frica de abandon, din calcule contabilicesti sau din tot felul de interese mascate. Pentru ca daca ati fi facut-o din iubire, adica pentru ca asa ati simtit, ati fi inteles ca ati facut-o pentru dumneavoastra, pentru ca asa v-ati bucurat, privind fericirea celuilalt, si nu i-ati mai fi asteptat multumesc-ul. Nu iubiti ca sa primiti, iubiti pentru ca iubiti! Si nici nu dati ca sa fiti iubiti, dati pentru ca alegeti sa dati! Nu faceti comert cu sentimentele, pentru ca au ciudata calitate de a se sustrage trocului, indiferent cat de avantajos ar parea mintii! Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 34: Frica de iubire

Va e frica de iubire? De faptul ca va face vulnerabili? Atentie! Frica ucide sufletul. Intr-o dimineata, cand tocmai veti fi reusit sa fugiti de iubire, veti intalni deasupra chiuvetei din baie o pereche de ochi opaci, fara lumina, nevii. O vreme n-o sa recunoasteti ca va apartin, o sa dati vina pe oboseala, pe mahmureala, pe o conjunctivita. Mai devreme sau mai tarziu veti intelege ca ceea ce va arata oglinda este cadavrul sufletului dumneavoastra, cel pe care ati ales sa-l ingropati si care incepe sa va bantuie diminetile. Apoi serile. Apoi noptile. Si intr-o zi tot universul, imaginea materiala a realitatii dumneavoastra interioare, va va parea nelocuit. Singuratatea, acest cumplit pret al neiubirii, se va cuibari in casa, la masa si in patul dumneavoastra. Veti incerca sa va resuscitati emotiile, veti dori sa mai simtiti ceva, orice, si veti recurge la exterior, deoarece inauntru nu mai este nimic. Veti colinda barurile, veti imbratisa femei sau barbati fara sa le stiti chipurile, veti face bungee-jumping, va veti arunca in gol cu parasuta, daca aveti bani, veti cumpara haine, case, terenuri (chiar un iaht si un avion daca va permiteti...). Nimic nu va fi prea scump pentru a mai trai o extrasistola. In vocabularul dumneavoastra, verbul a simti va aparea din ce in ce mai rar conjugat la persoana intaia singular. Verbele de actiune vor prelua controlul si de atata am facut, am cumparat, am baut, am mers , cuvintele sunt, doresc, visez, iubesc, rad, plang nu vor mai

avea loc. Daca sunteti destul de ghinionisti sa fiti si putrezi de bogati, nici macar pe doresc nu-l veti mai putea rosti si atunci gata, tot universul la care veti privi va fi incremenit iar dumneavoastra va trebui sa existati intr-o lume postapocaliptica. Si chiar aveti mari sanse sa va gaseasca sfarsitul lumii interioare putrezi de bogati, deoarece in travaliul distrugerii corpului dumneavoastra emotional, veti fi devenit dedicati acumularilor materiale, focalizati doar pe contracte si afaceri, incapabili de mila, cu atentia intreaga conentrata pe a obtine, nedistrasi de persoane dragi, pentru ca le-ati abandonat, fara slabiciuni pentru ca le-ati invins, fara sentimente pentru ca le-ati sufocat. Aceeasi apocalipsa poate sa va surprinda la fel de bine si saraci lipiti, cu creierul ars de droguri de tot felul, cu pleoapele umflate de nopti de dezmat si cu corpul fizic putred de bolile viciilor in care v-ati inecat in speranta ca bestiile de emotii supravietuiesc mai putin decat dumneavoastra insiva in alcool, prostitutie si desfrau. Si aveti dreptate, sunteti mai rezistenti decat ele la mocirla. Va veti putea invia sufletul doar daca-l veti invoca pe Cristos-ul interior, dar l-ati alungat cu atat de multa vreme in urma, ca nici nu va veti mai amintiti de el si il veti confunda cu un personaj oniric. Dar de ceea ce va va parea realitate ce spuneti? Alegeti visul! In al doisprezecelea ceas alegeti irealul! Agatati-va de el si convingeti-va sa-l considerati pe el adevarat! Intoarceti-va la locul crimei si rugati-va pentru iertare! E singura cale. Poate veti face penitenta, poate veti fi loviti cu reprosuri, dispret si refuzuri. Poate langa omul iubit altadata doarme acum un strain si in camera alaturata un micut si nou-nout Adam alungat din ceruri. Dar bateti in continuare! O sa vi se deschida intr-o zi o alta usa. Dincolo de chiuveta din baie va veti regasi in acea zi binecuvantata, iubirea. Pentru ca ea intoarce si celalalt obraz, pentru ca ea iarta, pentru ca ea muta muntii din loc. Nu va incredeti in urechile care aud dispari din calea mea, nemernicule, dupa ce mi-ai facut ce mi-ai facut mai ai si tupeul sa-mi spui ca-ti pare rau?. Nu va incredeti in mana care considera firesc golul de pe cea de-a doua perna. Nici in narile care sustin ca nu este nici o diferenta intre parfumul unei fiinte cu care faceti dragoste si mirosul unei persoane cu care faceti doar sex. Nici ca gustul unui vin stors din struguri rascopti de soare este metalic sa nu credeti, pentru ca este gustul amaraciunii si al singuratatii. Renuntati de tot la ele, la simturile mincinoase daca ceea ce va arata este numai desert si maracini. Alegeti penitenta. Concediati-le o vreme pentru a scapa de stimulii nocivi care le-au intoxicat, bagati-le in carantina si asteptati rabdatori sa se vindece. Va avertizez ca va fi o convalescenta lunga daca le-ati bombardat cu otravuri puternice o perioada destul de lunga. Dar nu abandonati. Exista intotdeauna mantuire. Chiar si in agonia mortii, inca exista mantuire. Si cateodata, un simplu iarta-ma reinvie o lume de cenusa. Pentru ca iarta-ma este verbul constientizarii, este verbul maturizarii, este dovada intelepciunii pe care ati dobandit-o, este dovada unei lectii invatate. Nu pentru partenerul pe care l-ati ranit, pe care l-ati abandonat, pe care l-ati inselat, nu pentru el trebuie sa spuneti iarta-ma. Universul, ca sa va treaca clasa, are nevoie sa va auda rostind acest sesam deschide-te. Iarta-ma este primul pas catre reconciliere, este primul pas catre reintregire. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 33: Exista destin?

Vi s-a intamplat vreodata sa aveti senzatia ca viata a luat-o inaintea voastra, ca se rostogoleste la vale cu o viteza ametitoare si ca de abia va puteti tine de ea? E ca si cand portile s-au deschis si realitatea a inceput sa alerge. Lucruri ciudate se intampla, nu mai detineti nici un fel de control. Este ceea ce marcheaza inceputul materializarii cand gandurile au atins o limita si paharul incepe sa se reverse in exterior.

Exista destin? Intr-o oarecare masura, da. Toti copiii trebuie sa invete sa mearga, sa citeasca, sa adune si sa inmulteasca. Toti oamenii trebuie sa invete sa iubeasca, sa ierte, sa se desavarseasca. Punctele de trecere exista oricum. Felul in care ajungem la ele, felul in care le abordam depinde de noi. Aici functioneaza liberul-arbitru. Dar punctele de trecere exista oricum. E ca la whist. Avem toti la dispozitie aceleasi tipare de jocuri: dame, levate, popa de rosu etc. Noi alegem cand recurgem la ele. Noi alegem cand sa le abordam, in functie de cartile pe care le avem in mana. Diferenta este ca subconstientul, Dumnezeul nostru interior, nu ne permitem sa pierdem. Pana nu castigam tipul respectiv de joc, nu putem trece mai departe. Frustrat de intuneric si avid de lumina, visand la momentul reintregirii cu constientul, ne va implica mereu si mereu in jocul de levate, apoi in cel de dame, apoi in cel al popei de rosu, pana cand vom sti sa le jucam pe toate. Basmele ne vorbesc despre probele prin care Fat Frumos ajunge sa obtina mana frumoasei domnite. Remarcati ca intotdeauna Anima este adormita sau prizoniera? Procesul de contopire al lui Animus cu Anima, decurge numai dupa ce Animus dovedeste intelepciune. Desi par probe de vitejie, sunt doar exercitii de intelegere. Nici unul din predecesorii lui Fat-Frumos nu castigasera, desi nu le lipsisera nici curajul nici tehnica de lupta. Arma celui ales este intotdeauna fermecata: Sfanta Vineri, pasarea maiastra, inorogul, calul care mananca jaratec, batrana cersetoare. Toate aceste ajutoare ii parvin ca urmare a compasiunii pe care o aratase Fat-Frumos in momente cruciale ale destinului sau: se indurase de vrajitoarea deghizata in cersetoare, mizase pe calul rapciugos care zacea in fundul hergheliei tatalui sau, il luase cu el la drum pe Pasarila. Compasiunea si intelepciunea se determina una pe cealalta. Daca esti intelept, ajungi la compasiune, daca ai compasiune, ajungi sa fii intelept. Cand drumul pe care mergem este cel al destinului, cand am ajuns in acele puncte de convergenta in care trebuia sa ajungem, viata o ia la trap si avem senzatia caderii intr-o cascada ivita pe neasteptate dupa un cot al raului pe care ne navigam noi linistiti in barcuta noastra. Veti identifica aceste bucatele predeterminate prin faptul ca sunt presarate cu coincidente semnificative: va ganditi la cineva si acel cineva apare din senin din iarba verde chiar in fata dumneavoastra, de obicei ca sa va ajute sa o luati pe drumul hotarat deja de inconstient, va ganditi daca sa faceti ceva sau nu si deodata, acel ceva ramane singura optiune posibila. Exista si coincidente mai putin grandioase cum ar fi visele (ca cel pe care vi l-am povestiti intr-un capitol anterior) sau erorile de limbaj, numite si lapsusuri freudiene. Nu le considerati greseli. Folositi mereu metoda reducerii la absurd: plecati de la premisa ca au un sens si incercati sa il numiti. Doar daca nu gasiti nimic care sa stea in picioare, considerati ipoteza absurda. Este o metoda care descalceste de multe ori cele mai complicate probleme matematice. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 32: Blesteme si incantatii

Credeti in blesteme? Daca raspunsul dumneavoastra este negativ, mai ganditi-va putin! Fiind fiinte materiale, energetice si constiente in acelasi timp, fiecare din cele trei naturi din care suntem formati se poate exprima prin ceva. Natura noastra materiala este corpul fizic: avem maini, picioare, cap etc. Natura noastra energetica este campul electro-magnetic care ne inconjoara, este aura noastra evidentiata de experimentele lui Kirilian. Natura noastra constienta este intentia. Cele trei corpuri se influenteaza unul pe celalalt, de la constienta catre energie si de la energie catre materie, adica de la intentie catre materie, trecand prin campuri energetice. Gandurile si emotiile noastre produc campuri electro-magnetice care vor impresiona materia si ii vor schimba forma.

Blestemul este un camp proiectat. Cu cat emotiile care l-au generat sunt mai puternice, cu atat campul este mai puternic. Persoanele emotive, impresionabile, denumite peiorativ labile psihic, sunt capabile sa creeze campuri de mare forta. Cand campul primeste o directionare clara si exacta, el se lipeste de persoana care a fost destinatara gandului si interfera cu campul sau propriu. Exprimarea in materie a acestui camp modificat creaza implinirea blestemului. Materializarea blestemului depinde insa de cateva variabile. In primul rand de intensitatea emotiilor si senzatiilor expeditorului. In acest sens, vrajitorii, care nu sunt altceva decat niste manipulatori ai campurilor fiintelor vii, folosesc obiecte si ritualuri care au rolul de a crea senzatii si emotii foarte puternice: cum se topeste lumanarea asa sa se topeasca si.., cand o iesi foc din apa atunci sa.... Focul, apa, crucea, pisica neagra, ceara, sunt simboluri, sunt un alfabet pictografic pe care subconstientul il intelege, sunt limbajul in care se exprima si el in visele noastre. Turnul Babel trebuie sa fi fost momentul in care am renuntat la aceasta comuna limba arhaica reprezentata de imagini si am ales abstractizarile. Pentru ca i se vorbeste pe limba lui, subconstientul intelege si indeplineste comanda. El dirijeaza toata activitatea organelor noastre interne, iar noua informatie va modifica mediul intern al organismului. Celula, constiinciosul zidar ce urmeaza punct cu punct planul de proiect, cladeste boala sau suferinta dupa indrumarile date de campul parazit. Atentie insa, exista mecanisme de protectie pe care sa spunem ca natura, in marea ei intelepciune, le-a asezat ca pe niste porti menite de a ne proteja de rau-facatori. Daca persoana atacata are un camp puternic si sanatos, nemacinat de vinovatie, ura, ranchiuna, tristete, depresie etc, amestecarea unei nuante de gri peste un auriu sclipitor nu reuseste decat sa-i ia putin din luciu, fara a tulbura prea mult apele cristaline ale unui psihic echilibrat. Daca la adresa de expeditie, otravitul colet gaseste insa un camp energetic bolnav, intoxicat cu aceleasi tip de emotii si ganduri, el devine picatura care varsa paharul, bobarnacul care incepe procesul de daramare in lant a marelui domino interior. Protejati-va de distrugere, protejati-va de boala, protejati-va de influentele nefaste ale sufletelor chinuite prin limpezime si prin incredere. Nu subestimati puterea gandurilor negative, nici ale celor din jur si mai ales ale dumneavoastra, dar nici nu va speriati de ele. Cand apar, priviti-le cu atentie si alegeti constienti sa le dati afara. Alungati-le dupa ce le-ati luminat fata si le-ati pus un nume: tristete, dezamagire, gelozie, teama, invidie. Oricat ar suna de rau, numiti-le. In acest fel isi pierd din putere. Strigati-le pe nume si invitati-le afara din mintea si din sufletul dumneavoastra. Este un antrenament mental, si decurge exact ca unul fizic: intai mai greoi, apoi din ce in ce mai usor pana va ajunge intr-o zi sa se constituie in felul dumneavoastra de-a fi. Va promit ca va veni o zi in care cei din jur, zarind zambetul care va pluteste pe fata, va vor intreba despre sursa fericirii dumneavoastra. Si in acea zi, realizand ca de fapt ati avea toate motivele din lume sa fiti tristi si ingrijorati, veti intelege ca mintea noastra alege prin ce lentila sa priveasca realitatea: roz sau cenusie. Nici blestemelor nu le place sa fie privite prin lentile roz. Devin caraghioase si isi pierd caracterul infricosator. Campul expeditorului, nefiind pe aceeasi lungime de unda adica pe aceeasi frecventa de vibratie cu a celui care va inconjoara, nu mai pot interfera, nu mai pot intra in rezonanta. In caz contrar, rezonanta amplifica neplacuta frecventa de vibratie si nu doar prin insumare. Este legea fizica a rezonantei. Ati invatat-o la gimnaziu in clasa a saptea. Asta daca nu ati chiulit ca nu va placea profesorul cu pricina. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 31: Tacerea sau Eremitul

Este a noua arcana a Tarotului. Infatiseaza un calugar garbovit care cauta ceva in intuneric, cu o lampa in mana. Poate ca este Diogene.

Cateodata chiar asta este ceea ce avem de facut, cand nimic nu mai este de facut sau de spus. Sa ne retragem in pustiu si sa asteptam sa treaca cele 40 de zile. In singuratate, cand ramanem doar noi cu noi insine, singurul personaj care ne poate tine de urat este inconstientul nostru, este partea ascunsa a aisbergurilor psihice, este imaginea noastra de sub ape. Nu e usor. Este o lume fascinanta dedesubt, dar deloc cunoscuta. Totul este fluid acolo, totul curge si se transforma. Nu va temeti ca nu veti supravietui. Nu sunt decat parti din dumneavoastra insiva, nu sunt decat amintiri si dorinte incarcerate, nu sunt decat parti amputate din suflet, pretul platit educatiei care s-a facut cu forta si nu prin convingere. Pentru ca asa spun eu, pentru ca e rusine, pentru ca nu se face, ca sa nu te plesnesc, ca sa nu ma faci sa plang etc. Nu pentru ca am fi inteles ceva din acest asa trebuie, nu pentru ca am fi experimentat si am fi ales in cunostiinta de cauza. Tot ce este acolo, in abisul intunecat de uitare, sunt reprimarile, frustrarile, toate radacinile incolacite ale plantelor carnivore de deasupra, ale fricilor care ne mistuie, toate datoriile pe care le avem fata de noi insine, toata averea pe care am platit-o cedand santajului exercitat de catre ceilalti asupra noastra. Probabil ca nu se poate altfel. Dar vine si timpul asanarii mlastinilor. Vine si timpul sa eliberam serpii tentatiilor nerecunoscute. Putem afla intelepciunea in pustie. Prin rugaciune si meditatie. Veti fi tentati de sarpe sa va reintoarceti in lantul karmic. Sa va indreptati atentia catre exterior si sa incercati sa gasiti acolo solutia. Nu-i cedati. Este doar o iluzie. Nu-i cereti Dumnezeului dumneavoastra interior sa va arate ca exista prin disparitia situatiei ca prin farmec. Nu-l tentati pe Domnul Dumnezeul vostru. Aveti rabdare. Nu alegeti calea cea mai usoara. Nu va revoltati impotriva vietii, pentru ca impotriva dumneavoastra va revoltati. Priviti in dumneavoastra insiva ca in cea mai fascinanta carte pe care ati citit-o vreodata, descifrati hieroglifele si simbolurile, pentru ca merita. Doar acolo este raspunsul la problemele dumneavoastra. Nimeni nu va vrea raul, nimeni nu incearca sa va pedepseasca. Nu sunteti victima nimanui. Notati-va visele. Sunt scurt-metrajele subconstientului nostru. Pentru ca nu il auzim, ne vorbeste in filme. Va vor calauzi. Incercati sa le interpretati simbolistic. Ce inseamna pentru dumneavoastra zapada? Dar rochia rosie? Fata subtirica puteti fi dumneavoastra mai tanara? Sunt importante propriile dumneavoastra interpretari. Nimeni nu poate traduce mai bine un vis decat cel care l-a creat. Pentru ca pentru un iubitor de caini, bichonul care fugea prin visul sau este un prieten poznas, dar pentru o persoana care nu iubeste aceste animale emotionante si fidele, acelasi bichon isi pierde caracterul de loialitate si devine un dusman isteric care latra intr-una. Incercati sa identificati intotdeauna incarcatura emotionala a fiecarui simbol care vi se arata in somn. Este o aventura in sine descifrarea glasului nocturn al mintii noastre. Nu trebuie sa faceti nimic special sau puteti face orice va trece prin cap. Ascultati muzica, scrieti-va gandurile, cititi, lucrati la gherghef, pictati, leneviti la soare, plimbati-va in padure, orice e bine. Dar focalizati-va mereu pe dumneavoastra insiva. La ce simtiti, la ce va doriti. Faceti din mancare, din plimbare, din fumat daca este cazul, un act de meditatie. Constientizati fiecare senzatie pe care o traiti: frigul, caldura, oboseala, foamea, setea, gustul marului, lumina focului, mirosul pamantului, singuratatea... Nu va ganditi la ce ati vrea sa se schimbe la ceilalti, la cine v-ati dori sa apara ca prin farmec sa va salveze. Stati singur in lumina reflectoarelor. Este monologul dumneavoastra. Dialogurile mai tarziu. Si mai ales, cautati frumosul. Este un puternic instrument antidepresie pe care il veti avea la indemana toata viata dumneavoastra. In fiecare loc in care sunteti, in fiecare lucru pe care il faceti, in fiecare cer care va acopera, in fiecare ploaie care va uda, in fiecare imagine care vi se proiecteaza pe retina, in fiecare om pe care-l intalniti pe strada, cautati frumosul. Poate sa fie un nor, poate sa fie o frunza plutind pe apa, pot fi valurile care se sparg in spume pe mal, poate fi o pasare care spinteca aerul, poate fi culoarea irisului batranului care a trecut, sau cusma sa mitoasa, sau copacii indoiti de vant ... orice... oriunde.... oricum... invatati sa gasiti frumosul. Odata ce l-ati gasit, urmariti-l pentru o vreme. Analizati-l. Uitati-va la el cu atentie. Ca si cand ati vedea asa ceva pentru prima oara in viata dumneavoastra. Ca si cum ati fi un

copil de extraterestru aterizat din senin pe planeta asta. Cand nu exista nimic din ce puteati spune si nu ati spus, nimic din ce puteati face si nu ati facut, imbracati-va sufletul in haina eremitului si retrageti-va in pestera. O sa reveniti printre noi, cei stresati si buimaci, senin, curat si puternic. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 30: Catharsis-ul sau purificarea prin lacrimi

Cand ne loveste brusc, suferinta poate fi uneori extrem de dureroasa. Atat de dureroasa incat ne opreste respiratia. Atat de dureroasa incat ne indoim ca ii vom supravietui. Nu fugiti, nu o reprimati, nu o inghesuiti intr-un cotlon prafuit al mintii dumneavoastra. Lasati-o sa se exprime. Lasati-o sa tipe. Lasati-o sa se zvarcoleasca in voie. Dati-va ragazul sa o traiti pana la ultima picatura. Uitati-va in ochii ei cu curaj. Altfel o sa va imbolnaveasca. Luati-o ca pe un catharsis, ca pe o purificare. Acceptati depresia, acceptati incursiunea in dumneavoastra insiva, duceti-va pana la fund, lasati-va in cadere libera, coborati pana acolo de unde nu se mai poate cobora. Nu va temeti. De acolo, singura solutie este numai in sus. Nemiscarea nu poate fi mentinuta prea mult timp. Doar daca va zbateti sa intarziati caderea, doar daca va agatati cu disperare de peretii putului aveti toate sansele sa intarziati ajungerea, sa amanati momentul atingerii abisului dar si pe cel al invierii. Nu veti amortiza caderea, doar o veti amana. Nu va temeti de lacrimi, nu va temeti de insomnie. Acceptati-le pentru ca au si ele rolul lor. Lasati-va sufletul sa se curete, lasati-l sa jeleasca, lasati-l sa asculte cele mai triste melodii daca asta vrea. Nu va luptati cu el. Lasati-l sa-si vindece ranile asa cum stie el. Nu va uscati lacrimile cu feonul, nu va inghititi oftatul, nu va suprimati durerea. Lasati-o sa curga, amplificati-o pana se goleste, pana dispare. Pentru ca va disparea. Deschideti portile si lasati tristetea sa iasa afara. Doar asa scapati de ea. Doar asa nu o veti croniciza. Inregistrati pe o caseta cea mai sfasietoare muzica, stingeti lumina si lasati doar o lumanare sa va vegheze priveghiul. E felinarul Eremitului. Si plangeti. Lacrimile curata. Lacrimile vindeca. Lacrimile descarca. Nu fugiti de ele. Nu va ascundeti de ele. Sunt cateodata tot ce va ramas dar si tot ceea ce aveti nevoie. Ele vor umple groapa in care ati cazut si va vor ridica din nou la suprafata. Permiteti-va pentru un timp, o ora, o seara sau o zi, sau trei zile, sa deschideti usa copilului speriat si indurerat din interiorul inimii dumneavoastra si tineti-l in brate fara sa-i spuneti nimic. Doar sa-l tineti in brate, doar sa-l lasati sa planga pe umarul dumneavoastra. Maine se va juca din nou, dar acum are nevoie de lacrimi. Are nevoie de afectiunea dumnavoastra, are nevoie de recunoasterea dumneavoastra. Nu-i tineti predici, nu-i administrati sfaturi, lasati-l doar sa suspine. Si tineti-l strans in brate. Daca veti experimenta plutirea asta in gol, fara frica, fara inhibitii, fara rusine, nu va veti mai teme niciodata de suferinta. Veti stii ca nu omoara. Veti stii ca este doar o etapa. Veti stii ca este zgomotoasa, ca este dramatica dar ca este o aversa de vara. Nu incercati sa o transformati in ploaia monotona, rece si interminabila a depresiei adevarate, a bolii depresive. Lasati suferinta sa tune si sa fulgere. N-o sa va trazneasca, va promit. Vine si pleaca. Este chiar o voluptate in suspinele descatusate. Daca nu le lasati sa iasa, or sa se transforme intr-un nod in gat care o sa va imbolnaveasca de tiroida sau de tuse fara sfarsit. A doua zi veti avea chiar o expresie enigmatica pe fata, trista si eliberata, cu cearcane si un zambet usor superior in coltul buzelor. Ca si cand stiti dumneavoastra ceva, ca si cand aveti o viata ascunsa, ca si cand sunteti detinatorii unor secrete la care muritorii de rand nu au acces. O sa vedeti. O sa vedeti ca oamenii va vor privi cu uimire si cu fascinatie. Nu va vor intelege poate catharsisul, dar vor sesiza prospetimea ce urmeaza dupa o furtuna de vara. Chiar si copacii scosi din radacini vor fi acolo, pe fata dumneavoastra, dar este ceva grandios intr-o energie descatusata. Relaxarea trasaturilor schimonosite in grimase de abtineri si retineri,

intinereste. Cearcanele au si ele uneori un farmec aparte. Ca si limpezimea ochilor curatati de siroaie lungi de lacrimi. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 29: Pentru dumneavoastra, doamnelor

Desi sunt mari si plini de muschi, desi pot sa ridice greutati enorme in sala de gimnastica, desi pot sa-si riste viata intr-un razboi si sa faca luping-uri cu avioane pline cu trei sute de suflete, barbatii sunt uneori doar niste copiii inspaimantati de voi. Va rog domnilor, nu dati cu pietre! Da doamnelor, ii speriati, pentru ca au fost crescuti de o femeie, pentru ca de ea a depins daca traiesc sau nu, pentru ca de ea a depins daca le era foame sau nu, daca le era frig sau nu, daca se jucau sau nu, daca ii durea sau nu. Cand deveniti foarte importante pentru partenerul dumneavoastra, in mintea sa deveniti mama sa, va pierdeti din aura de fetita-mica-si-neajutorata si incepeti sa semanati cu cea care a avut drept de viata si de moarte asupra sa, inca de cand era o mica celula in burta ei. Aveti glasul ei, toanele ei, mirositi ca ea si va plac aceleasi lucruri ciudate cum ar fi florile, perdelele si volanele. Si rozul. Brrrr!!! Vorbiti la fel de mult si il certati la fel de des, folosind chiar aceleasi expresii: ai grija, o sa cazi, unde ai fost, de ce n-ai venit, de ce n-ai dat un telefon, ma ingrijorezi, fii barbat, nu bea ca-ti face rau, nu manca prajeli ca te doare burta, treci in casa ca s-a facut intuneric afara, nu mai umbla cu golanii aia ca te invata prostii, de ce n-ai luat note bune, o sa ma bagi in mormant, eu te-am facut om, eu te omor, daca n-as fi eu v-ar manca cainii, mai derbedeule, nu te tii si tu de lucruri serioase, cutare de ce poate si tu nu poti etc Dar tineti minte: si-au parasit mama! Si ar fi fost anormali daca n-ar fi facut-o. Trebuie sa devina tati, trebuie sa se maturizeze. Nu ii ajutati daca le intretineti acest complex de stiu eu ce e mai bine pentru tine. Fiti mame doar cu copiii vostrii. Cu barbatii vostrii fiti zana tinuta prizoniera de un zmeu hapsan, ca sa-i transformati in Feti-Frumosi. Aratati-le ca sunt puternici avand incredere in ei, aratati-le ca sunt meritorii multumindu-le pentru ce va dau, ca va fac fericite, aratati-le ca sunt virili pentru ca nu le puteti rezista. Lasati-i sa ridice ei tonul si dumneavoastra folositi lacrimile. Lasati-i sa fie ei fiorosi si dumneavoastra speriati-va. Lasatii sa plece si dumneavoastra asteptati-i sa se intoarca. Lasati-i sa se duca la razboi si dumneavoastra pansati-le ranile chiar daca au fost infranti. Lasati-i pe ei sa fie orgoliosi si dumneavoastra fiti triste. Intr-o zi, cand n-or sa se mai teama de dumneavoastra, or sa poata sa va arate ca nu sunt doar razboinici. Arcana voastra se numeste Forta: o femeie desclesteaza cu mainile goale falcile unui leu. Este blandetea cea care invinge agresivitatea testosteronului. Ea este forta voastra. Poate domestici orice barbat. Folositi-o! Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 28: Pentru dumneavoastra, domnilor

Luati o pauza, domnilor! Daca vreti sa fiti atotputernici, trebuie sa va infruntati frica. Ea nu se gaseste in afara dumneavoastra, ea zace in acea Anima ascunsa, in acea Frumoasa-dinpadurea-adormita pe langa care mergeti in varful picioarelor ca sa nu o treziti. A venit timpul sa se trezeasca. Nu o sa va faca rau. Nu o sa va faca slabi. Nu o sa va faca vulnerabili, pentru ca sunteti vulnerabili doar atata timp cat nu stiti cine sunteti si va acoperiti sentimentele ca pisica ce-si acopera mirosul cu nisip. Sentimentele sunt o forta extraordinara, sunt caii-putere ai masinii creierului nostru. Cu cat un sentiment este mai puternic, cu atat el poate materializa mai mult. Este adevarat ca sentimentele sunt doar o forta, ca pot fi bune si rele, ca ne pot propulsa pe o autostrada cu 200 kilometrii la ora dar si intr-un parapet tot cu 200 km la ora. Asta depinde de

cum tineti volanul. Daca frica este cea care va conduce, o sa sfarsiti intr-un sant cu viata facuta zob. Daca increderea in dumneavoastra si in femeia pe care ati ales-o tine volanul, puteti cere muntelui sa se miste din loc ca sa treceti dumneavoastra, si el se va misca. Puteti cere copilotului-femeie sa va indrume catre fericire si ea asta va face. Dar trebuie sa aveti incredere in ea cand spune urmeaza curba de 70 de grade stanga in 200 de metrii. Nu puteti si centra si da cu capul. Aveti nevoie de o partenera asa cum si femeile au nevoie de un partener. Dumnevoastra aveti logica, femeia are intuitie. Dumneavoastra aveti capacitate de abstractizare, ea are atentie la detaliu. Dumneavoastra aveti concentrare, ea are atentie distributiva. Dumneavoastra construiti casa, ea o umple cu viata. Dumneavoastra aprindeti focul, ea il intretine. Nu exista superior si inferior, stapan si sclav, exista ying si yang. Amintiti-va ca daca o faceti sa planga, mama dumneavoastra plange. Pentru ca si partenera dumneavoastra este mama cuiva. Sau va fi. Sau daca nu va fi, ar putea fi. Instinctul matern este in fiecare femeie, inteligenta sau nu, carierista sau nu, frumoasa sau nu ... Iertati-o daca va cearta uneori, pentru ca asa fac mamele. Poate ca nu va lasa sa alergati pe afara cat v-ati dori, dar va si panseaza genunchii rupti. Poate ca va inchide lumina cand vreti sa va mai jucati, dar va si mangaie cand va e teama de intuneric. Poate ca va streseaza sa mancati broccoli, dar asa a citit ea, ca asta este solutia sa fiti sanatosi. Da, uneori exagereaza. De obicei de frica sa nu patiti ceva. Intelegeti va rog, ca de cele mai multe ori nu este lipsa de respect la adresa dumneavoastra. Este grija. Si da, vor mereu sa le dati dreptate si pe urma se plang ca nu va considerati destul de adulti cat sa va asumati anumite responsabilitati. Recunoasteti insa, nu in fata lor ci in fata constiintei dumneavoastra, ca de obicei chiar au dreptate. Au asta scris in cromozomi. Cand este vorba despre relatii interumane cel putin, la care se pricep, nu despre mecanismul bielamanivela. Nu uitati ca si ele sunt niste fetite infricosate care fac pe vitezele asa cum si dumneavoastra sunteti niste baietei care faceti pe zmeii. Nu le mai speriati si dumneavoastra, nu le mai amenintati cu parasirea si inselatul, si o sa vedeti ca nici ele nu vor mai lua forma cratitei cand va asteapta la usa cu mainile in sold. Recunoasteti munca lor in farfuria din fata dumneavoastra, luati-le din maini sacosele grele cu care vin de la piata, chiar daca le aduc doar din portbagajul masinii, aveti intelegere ca acolo, afara, trebuie sa faca fata unei societati inca a barbatilor. Nu cereti femeii sa se poarte ca un leu in afara casei si ca o gasca inauntrul ei. Ar insemna sa aibe dubla prsonalitate si asta e o boala psihica. Stiu ca v-ati dori sa va intampine surazand, calde si recunoscatoare ca ati venit acasa. Stiu ca v-ati dori sa miroase in casa a vanilie, a cozonaci si a dulceata de cirese amare. Stiu ca visati sa se dea de trei ori peste cap si sa se transforme la usa dormitorului in pisici de rasa aflate in calduri. Stiu ca aveti fantezii cu sotia dumneavoastra la un dineu impresionandu-va definitiv seful cu discutii pertinente despre opera lui Kant, cocotata elegant pe tocuri de 15 cm, dupa ce ieri v-a rasfatat toti prietenii veniti in vizita sa vada meciul, cu gogosele, pateuturi calde si pop-corn. Dar si ele obosesc, si ele vor sa doarma, si ele au nevoie de afectiune si de rasfat. Si nu pe toate le cheama Samantha. Arcana dumneavoastra este Carul triumfal: sunteti infatisati ca si conducator al unui car de lupta la care trag doi cai. Aveti platosa si coif. Sunteti puternici si nesabuiti in vitejia voastra. Victoria este atat de importanta incat va puneti viata si linistea in pericol. Uneori si familia. Chiar si pe cei dragi. Nici macar sufletul vostru nu este uneori un pret prea mare de platit atunci cand va doriti victoria. Va reamintesc ca mandria este unul dintre pacatele capitale. Lasati carul la usa, nu-l bagati in casa. Acasa nu este un camp de lupta. Femeia nu va este inamic si nici copiii cadeti de trupa. Razboiul este afara, domnilor. In casa cuvintele iarta-ma nu sunt o rusine, nu inseamna capitulare. Acasa cuvintele astea va aduc devotamentul si autosacrificiul de care numai o

femeie este capabila. De ce nu va folositi de asta? Va este asa de frica de doua cuvinte cand voi nu va temeti nici de moarte? Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 27: Lectia fluturelui

Am primit odata un e-mail cu o povestire scurta despre metamorfoza fluturelui. Stiti prostioarele alea care circula pe internet din casuta postala in casuta postala. Asta nu era o prostioara amuzanta, era o perla de intelepciune. Un om a vazut pe o ramura un fluture care se chinuia sa iasa din cocon. Crezand ca face un bine, a rupt coconul ca sa elibereze mai repede fluturele. Iesind prematur din camasa lui de borangic, fluturele nu a mai putut zbura vreodata. Cateodata, incercarea de a ajuta cu forta pe cei de langa noi este o cruzime. Atentie! Am spus cu forta. Nu cred in Budha, pentru ca el a propovaduit lipsa de implicare. Totul este asa cum este, a spus el. Daca un pui de randunica pica din cuib, lasa-l acolo, ca asa a fost sa fie. Eu cred in Isus care a spus cand m-ai vazut infometat nu mi-ai dat sa mananc, Cand m-ai vazut gol nu m-ai imbracat, cand m-ai vazut insetat nu mi-ai dat sa beau... Cand Doamne? a raspuns omul. Cand ai venit tu si mi-ai cerut si eu nu ti-am dat?. Cersetorul care a batut la usa ta, eu eram. Golul ala cu picioarele in tarana, eu eram. Insetatul care avea nevoie de apa, tot eu eram. Cine face lui isi face, cine da lui isi da, a concluzionat bunica mea intr-o seara, la gura sobei, dupa ce terminase de spus urmatoarea poveste: Intr-un sat venea mereu un cersetor. Oamenii ii dadeau fiecare cate ceva...o bucata de paine, o fructa, ce aveau si ei. Enervata de vizitele prea dese ale cersetorului si gandindu-se ca un om ca asta face umbra pamantului degeaba, o femeie a vrut sa scape de el si a facut o paine otravita pe care i-a dat-o de pomana. Omul a pus-o in sac si a plecat mai departe, in alt sat. Pe drum, s-a intalnit cu un soldat care venea de pe front. Flamand tare, soldatul i-a cerut cersetorului sa-i dea si lui ceva de mancare. Painea otravita era frumoasa si calda asa ca amaratul i-a intins-o soldatului care a murit imediat dupa ce a gustat din ea. Doar ca soldatul din poveste era chiar fiul femeii care otravise painea... Revenind la fluture, uneori, incercand prea tare sa facem bine, facem rau. Atunci cand binele este facut cu forta. Cand este facut prin constrangere. Cateodata au dreptate si avocatii astia cand invoca viciul de procedura si niste amarati pierd procesul desi aveau dreptate in fond. Tonul face muzica. Iadul chiar poate fi pavat cu intentii bune. De-asta v-am spus lectia fluturelui. Cateodata, cel pe care-l iubim pare ca a apucat-o pe un drum gresit. Il vedem cum se indreapta in pas alergator spre prapastie si degeaba incercam sa-l avertizam. A innebunit si nu ne mai aude. Incercam sa ne asezam in calea lui si atunci ne trezim in tarana, imbranciti si cu praf intre dinti. Nu e corect, o sa protestam noi incercand sa ne adunam de pe jos. Si iar universul ni se pare nedrept si rautacios. Stiti de ce facem asta? Stiti de ce ne asezam in fata lui? Stiti de ce incercam sa-l oprim tinandu-l de haine si dezgolindu-l? Pentru ca nu avem incredere in el. Pentru ca in realitate ne temem de ceea ce ar putea sa faca, de saltul lui in gol. Pentru ca ne credem superiori lui, alegem sa-l blocam la picioare, sa-i punem piedica. Suntem bine intentionati, categoric. Dar este problema lui, nu a noastra. Da, poate ca o sa cada in cap. Da, poate ca o sa-si franga picioarele. Da, poate ca nu o sa-i creasca aripi cand o sa treaca de marginea prapastiei. Dar este alegerea lui. Este dreptul lui de a experimenta. Este dreptul lui de a incerca sa fie Icar. Bineinteles ca o sa-l avertizam, atat cat putem, despre pericolele care credem noi ca-l pandesc. Bineinteles ca o sa fim acolo sa-i raspundem daca ne intreaba despre ce vedem noi ca este dincolo de margine. Bineinteles ca o sa incercam sa-l convingem de ceea ce gandim noi ca

vor fi consecintele actiunilor lui. Dar daca il iubim, alegem sa il respectam si sa avem incredere in el. Il ajutam sa-si faca bagajul, il asiguram ca vom fi acolo cand se va intoarce si ii dam drumul sa zboare. Tot ce putem face dupa ce am epuizat toate metodele de convingere ce nu presupun forta si lipsa de respect, gen esti un prost si nu intelegi ca o sa-ti rupi capul, sa nu vii la mine sa plangi ca o sa-ti dau si eu una dupa ceafa, de ce-mi faci tu asta, mai nemernicule, nu ti-e frica de Dumnezeu ca te bate, etc, tot ce putem face zic, este sa-l conducem pana la usa si sa ne rugam la Dumnezeu. Nu incercati sa faceti binele cu forta. Invatatorul apare atunci cand elevul este pregatit spune un proverb chinezesc. Cateodata, chiar bine intentionati, incurcam itele vietii celuilalt, ii amanam lectia prin faptul ca nu il lasam sa cada, ii prelungim doar suferinta. Lasati-l sa faca febra! Se vindeca mult mai repede. Daca incercam sa-l ferim de faza acuta, vom contribui la cronicizare. Raspundeti doar daca sunteti intrebati. Restul cuvintelor vor fi doar un zgomot care il va deranja pe celalalt si il va impiedica sa-si asculte inima. Cele mai multe actiuni de genul ma duc sa ma arunc in gol fara parasuta sau ma duc sa vad daca alte femei ma mai doresc, sunt determinate de o lipsa de incredere in sine mai mult ca sigur intretinuta daca nu determinata de noi. Uneori sunt, e adevarat, actiuni sinucigase. Si kamikazele este unul dintre arhetipurile noastre primordiale simbolizat prin Spanzuratul Tarotului. Sunt de acord ca in aceasta aventura de redescoperire a lui insusi, noi parem o victima colaterala, dar nu e chiar asa. Lipsa noastra de incredere in el poate ca a declansat lipsa lui de incredere in sine. Incercarea de a-i baga mintile in cap prin santaj emotional, financiar sau de orice alta natura, nu face decat sa amplifice credinta in neputinta proprie si in lipsa lui de adecvare in ochii nostrii. A-l lasa sa incerce ce-si doreste, este dovada noastra de respect. Doar asa putem sa-l convingem ca nu il credem inferior noua. Dar nu e asa ca de fapt nu avem incredere ca o sa se descurce, ca o sa-si realizeze greseala si o sa se intoarca? Nici Dumnezeu nu a crezut ca Adam o sa faca fata cunoasterii si i-a interzis marul. Iar gandul lui sa materializat. De cele mai multe ori partenerii ne inseala pentru a ne atrage atentia, asemenea copilului care varsa ceaiul ca sa o faca pe mama sa inchida telefonul desi stie ca isi atrage o pedeapsa. Mai bine pedeapsa decat indiferenta. Dar nu intrati in jocul lui, pentru ca este necastigator si pentru el si pentru dumneavoastra. Intelegeti ca din punct de vedere emotional suntem totdeauna copii atunci cand ne doare ceva. Daca va puneti la mintea lui emotionala, daca regresati si dumneavoastra in copilarie la frica abandonului tocmai cand el este mai ingrozit, tot ce veti reusi sa faceti este sa materializati teama initiala care a generat revolta. Pentru ca prin alegerea altui partener el urmareste, de cele mai multe ori, sa va faca sa-l iubiti iar ca la inceput, cand nu exista decat el pentru dumneavoastra si nu existau si copilul, familia, prietenii, sau sa va invete minte ca l-ati amenintat cu abandonul. Sau ca nu va mai place sexul cu el. Sau ca nu il considerati destul de meritoriu. Ca nu il mai priviti cu admiratia de la inceput. Barbatii sunt mai inclinati catre acest fel de comportament intrucat sunt mult mai putin siguri pe ei in ceea ce priveste valoarea lor intrinseca (nu va suparati pe mine, domnilor!). Poate ca ii ajuta putin si testosteronul care ii indeamna la actiune, nu-i lasa sa se deprime pentru a se autoanaliza si a afla cauzele interioare care genereaza nesiguranta de sine. Au tendinta de a se uita in afara pentru rezolvarea problemelor interioare pentru ca au fost invatati astfel si pentru ca le este teama ca daca vor privi in abisul lor interior sa va uita si abisul la ei cu niste ochisori ingroziti. Daca partenerul dumneavoastra se poarta urat, ingaduiti-l o vreme incercand sa-l preveniti asupra durerilor pe care vi le provoaca. Daca nu se opreste, departati-va in varful picioarelor si avertizati-l ca numai atunci cand va intelege ca da in el atunci cand va loveste, sa va caute. Pana atunci veti alege departarea pentru ca va respectati destul pe dumneavoastra insiva dar si pe el incat sa nu va expuneti la stimuli toxici. Ca sa mai aibe la ce sa se intoarca. Ca sa mai

gaseasca pe cineva intreg acasa, nu o camera de spital sau un azil de nebuni. Nu-i intoarceti palma. Tot ceea ce dam se intoarce, n-aveti grija! Palma da, palma o sa primeasca. Mult mai dureroasa decat i-ati putea-o da dumneavoastra vreodata. Daca ii raspundeti la agresiune, universul considera scorul egal si o sa va exileze pe amandoi in suferinta pentru ca ati faultat. Sunteti la fel de vinovati. Nu conteaza cine a inceput. Daca nu va iertati parintii pentru ca v-au pus prea devreme pe olita, pentru ca v-au certat cand v-ati pierdut in parc alergand dupa fluturi, pentru ca nu au avut rabdare sa va aline cand ei insisi plangeau, pentru ca v-au parasit ca sa se salveze ei, nu veti fi oameni intregi niciodata. Iertarea, compasiunea si rabdarea pot face dintr-o cocina de porci un rai cu ingeri. Credeti ca nu se face primavara cu o floare? Dar cum a rasarit planta asta daca era asa de iarna? Inseamna ca se poate. Ea va fi aleasa de evolutia darwinista (recunoasteti ca n-ati crezut ca pot sa-l potrivesc si pe Darwin in acest puzzle!). Odata ce a apucat sa infloreasca, va face samanta si va umple pamantul cu fiicele ei. Primavara asta poate ca nu va veni atat de devreme, dar cu siguranta ca urmatoarea, da. Celelalte flori, fie ele trandafiri, garoafe sau tuberoze, poate mai frumoase, poate mai parfumate, apar intr-o lume deja inflorita si nu ne vor uimi niciodata asa cum o face in fiecare iarna, miracolul pe care il numim ghiocel. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 26: De ce indragostirea nu dureaza

De ce extazul nu poate sa dureze? Chiar si atunci cand este incurajat de o reactie pozitiva a obiectului sau, de ce vine o vreme in care se diminueaza, in care se linisteste? Pentru ca rolul sau este acela de a ne forta sa ne conectam cu celalalt. Cand scopul a fost atins, trebuie sa ne reintoarcem la noi insine, ca sa putem urma drumul catre constientizare. Indragostirea nu este decat o momeala menita a ne aduce profesorul aproape si pe noi in banci. Este mai puternica decat noi, alege pe cine trebuie si nu pe cine vrem noi. Dar insusirea lectiilor nu se poate face inconstient. Pentru asta avem nevoie de toate fortele noastre, de mintea noastra intreaga. Altfel, cu ce sa invatam? E normal sa redobandim capacitatea de alegere, liberul-arbitru. Omul de care ne indragostim este adus de destin daca vreti, un destin care nu este insa strain de noi. Este forma abisurilor noastre inconstiente. Ca sa le constientizam insa, avem nevoie de constient. Se spune ca 10% din ce ni se intampla in viata este destin si restul de 90% este modul in care alegem sa reactionam la cei 10%. Legatura indisolubila cu celalalt ne-ar absolvi de alegerea noastra, ne-ar scuti de asumarea responsabilitatii. Va amintiti? Daca nu am avea discernamant, cum am putea intelege ce este binele si ce este raul? Ramanem conectati cu celalalt, astfel incat sa existe feed-back-ul suferintei cand il lovim pe celalalt, astfel incat sa ne gandim de doua ori inainte de a alege separarea. Dar fara constienta, este inutila proba, nam intelege nimic. Pentru ca nu sunt constiente, animalele nu pot intelege, nu pot ajunge la intelepciune, nu pot evolua spiritual. Noi da. Indragostirea este o emotie generata de subconstient. Iubirea este o emotie generata de constient. Aceasta este diferenta dintre ele. Indragostirea nu ne-o putem asuma, doar in masura in care intelegem ca omul de care suntem legati astfel este cel care ni se potriveste perfect subconstientului nostru. Este singura actiune pe care subconstientul o face de capul lui si o face pentru ca se oglindeste pe sine in exterior. Iubirea este alegerea pe care o putem face doar constienti, intre a da si a lua, intre Ego si Sine, intre Eu si Noi, intre uniune si separare. Si pentru ca altadata am ales separarea, acum ar trebui sa alegem uniunea. Intregul. Numai ca nu ne putem recontopi daca nu ne-am iertat unul pe celalalt pentru ca suntem diferiti. Doar iertarea contrariilor, doar acceptare diferentei fara atribuirea de calificative poate permite

intregirea. Iar iertarea nu este o emotie, este un proces constient si are loc acolo unde exista constienta. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 25: Cere si ti se vada, bate si ti se va deschide

Cum sa avem incredere daca ne temem? Isus a spus: Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide. Daca subconstientul este palaria magica, el va putea face si asta. Insistati si va va deschide. Pentru ca este intotdeauna acasa. Subconstientul nostru este mereu acolo, este mereu cu noi. Nu uitati insa de paznic: constientul. Trebuie sa il convingeti mai intai pe el sa lase cuvintele sa alunece in jos pe scara. Stiati ca un vis in care coborati reprezinta scufundarea in subconstient in timp ce urcusul este drumul invers, al constientizarii? Aici este intr-adevar marea provocare: sa va convingeti propriul constient sa lase porunca dumneavoastra sa se transmita subconstientului care o va indeplini oricum fara sa comenteze (de ce? e bine? esti sigur? stiu si eu?!... ). Nu este rau intentionat acest constient, chiar dimpotriva. Doar el sta de garda intre ganduri si materializarea lor. Doar el este strajerul care sa ne protejeze de autodistrugere, de automutilare. Are o sarcina grea, trebuie sa-l intelegeti. Nu va vrea raul, vrea doar sa va apere de dumneavoastra insiva. Tot pentru ca e greu de convins, cand va spuneti sunt un tampit!, el va raspunde Nu te cred. Zici tu asa, ca esti nervos. Vreau sa ma iubeasca!, ii porunciti dumneavoastra jobenului-subconstient, dar iepurasulCupidon nu pare sa-l fi nimerit pe cel pe care-l iubiti. De ce? Pentru ca ceea ce ganditi este vreau sa. Constientul dumneavoastra, magicianul, paznicul, va da replica Vrei tu, dar nu se poate... De ce?, insistati dumneavoastra. Pentru ca nu meriti, zice el. Cum nu merit? Esti uratel, nu foarte inteligent si nici farmecul nu pare sa te dea afara din casa. Are ea pretendenti mai meritorii... doar stii ca e desteapta si se prinde usor, va inchide el gura rautacios. Nu l-ati convins niciodata ca sunteti frumosi, destepti, bogati. Ca meritati ce este mai bun pe lumea asta. Constientul lasa sa treaca spre subconstient doar conceptele pe care el le considera ADEVARATE. Atentie, nu pe cele pe care le considera bune, nici pe cele pe care le considera drepte. Nu. Doar pe cele pe care le considera adevarate, doar pe cele in care crede. Fiindca stie ca el este singura parte treaza in timp ce subconstientul este inconstient, aplica o triere severe in privinta planurilor de proiect ce ajung in fata marelui Creator atotputernic dar total lipsit de discernamant. Spre deosebire de constient, subconstientul nu trebuie convins. El doar face ce i se spune. Exista solutii nu pentru imblanzirea indaratnicului strajer, ca e cerber batran si viclean, dar pentru pacalirea lui. Are o slabiciune: se plictiseste repede. Nu poate sta prea mult concentrat asupra unui singur gand. Daca repetati mereu sunt frumos, destept si bogat, initial o sa piarda ceva vreme incercand sa va opuna rezistenta. Peste cateva zile, cand veti incepe iar litania, o sa caste linistit spunandu-si: Iar a inceput nebunul asta cu utopiile lui... La un

moment dat nici nu mai deschide pleoapa cand repetati mantra. A adormit. E momentul in care vigilenta lui s-a dus si cuvintele intra direct in subconstientul care incepe sa va conduca pasii exact spre situatiile care au ca rezultat sa va simtiti frumos, destept si cu bani. Va amintiti de basmul cu pasarea maiastra care ii era indispensabila lui Fat-Frumos pentru a castiga mana Cosanzenei? Toti flacaii incercasera sa o prinda si nu reusisera. O pandeau zile intregi si cand adormea in sfarsit, ei se repezeau sa o rapeasca de pe creanga. Tocmai atunci ea se trezea si ii transforma pe toti in stane de piatra. Doar Fatul nostru cel Frumos, sfatuit de Sfanta Vineri, s-a apropiat de pasarea maiastra cand aceasta statea linistita dupa ce terminase de cantat si inca avea ochii deschisi. Somnul, adormirea constientei nu ne ajuta prea mult deoarece nu mai are cine sa-i dea porunci subconstientului. O stare de relaxare, de pseudoadormire, starea in care facem lucrurile in mod automat, este cea propice pentru scurt-circuitarea vigilentei constientului, fara a-l scoate cu totul din schema, pentru ca glasul sau este singurul recunoscut de catre subconstient. Cand gandim persuasiv ma tem ca nu ma iubeste, reusim sa convingem constientul m-ai convins: nu te iubeste iar subconstientul raspunde Sa traiti am inteles, nu il iubeste. Si face in asa fel... Cand gandim obsesiv ma inseala, constientul preia gandul ca pe o convingere cred ca te inseala iar subconstientul se conformeaza sa traiti am inteles, il inseala. Intelegeti ce inseamna cuvintele faca-se voia ta, precum in cer asa si pe pamant? Prin repetarea rugaciunii Tatal nostru, care se face pe pilot automat, Isus ne-a daruit o cale prin care sa ne determinam propriul subconstient sa infaptuiasca ceea ce vrem si nu ceea ce credem. Intre dorinta si credinta este de obicei o prapastie enorma. Vreau sa ma iubeasca gandim noi in cer, nu cred ca ma iubeste apare pe pamant. Faca-se voia Ta, pentru ca intruparea sa asculte de vrere si nu de credinta. Pentru ca el stia cate ceva despre credintele noastre in frica si in rau (ce tata este acela care ar da copilului sau pietre daca el ii cere paine?), sau despre lipsa noastra de credinta (daca ati avea credinta cat un bob de mustar, iati spune muntelui sa se miste din loc si el s-ar misca). Nu eu te-am vindecat, credinta ta tea vindecat a mai spus Marele Initiat. Acordarea sentintei inainte de judecata duce la grave nedreptati in justitie. Lasati-va mintea sa aleaga ipoteza cea mai fericita si incercati sa o infirmati asigurandu-va ca si avocatul apararii este la fel de vehement ca cel al acuzarii. Porniti de la prezumtia de nevinovatie a oamenilor. Porniti de la premisa ca exista Dumnezeu. Porniti de la premisa ca sunteti puternici. Porniti de la premisa ca partenerul va iubeste. Porniti de la premisa ca o sa se intoarca. O sa vedeti ca universul va face in asa fel incat sa va confirme ipoteza. Publicat de adela Un comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 24: Bancnota de un milion de dolari

Exista o cale care nu presupune atata cheltuiala energetica, atata zbucium ca aceea de a trai pe propria piele raspunsul la intrebarile subconstientului nostru. Este CREDINTA. Daca va convingeti ascultand cu incredere sau citind o carte, nu va fi nevoie sa va taiati ca sa aflati ca inauntrul dumneavoastra curge sange, sa distrugeti o relatie ca sa stiti ca singuratatea doare, sa faceti rau unui aproape ca sa constientizati ca raul se intoarce. Intelepciunea este acel al treilea ochi care vede din alta dimensiune si care are foarte multa legatura cu increderea. Scepticii si

cinicii sunt inrobiti in karma pentru ca nu pot accede la cunoastere decat prin dovezi, decat prin experimentare proprie. Inteleptii aleg sa nu raneasca, nu pentru ca nu au voie, ci pentru ca CRED ca pe ei insisi se ranesc. Inteleptii aleg sa nu insele, nu pentru ca e rau, ci pentru ca CRED ca pe ei se inseala. Inteleptii aleg sa nu omoare, nu pentru ca vor fi pedepsiti, ci pentru ca CRED ca pe Dumnezeu il omoara in celalalt, adica pe ei insisi. Inteleptii aleg sa nu foloseasca forta, nu pentru ca sunt slabi, ci pentru ca CRED ca sunt atat de puternici incat nu mai au nevoie de ea. Ati vazut filmul cu bancnota de un milion de dolari? Era intacta la sfarsitul filmului desi cel care o detinea a trait zile de huzur care l-ar fi costat mai mult decat milionul respectiv. Incercati sa platiti cu bancnota de un milion a sigurantei de sine in mana si nimeni nu va indrazni sa va atace. Incercati sa platiti cu bancnota de un milion a bunatatii voastre in mana si nimeni nu va indrazni sa va trateze cu rautate. Incercati sa platiti cu bancnota de un milion a iubirii dumneavoastra si nimeni nu va va putea uri. Incercati sa platiti cu bancnota de un milion a increderii dumneavoastra si nimeni n-o sa va dezamageasca. Daca faramitati bancnota in hartii mici, veti plati tot ce traiti. Intelepciunea este cu totul sau nu este. Credinta este cu totul sau nu este. Credeti intr-un sens al vietii sau nu credeti. Nu incap jumatati de masura. Cu cat potentialul dumneavoastra de a darui este mai mare, cu atat el se va consuma mai greu. Daca rezervele dumneavoastra sunt reduse, veti saraci foarte repede. Pentru ca banul la ban trage, si paduchele la paduche. Sau omului sarac nici boii nu-i trag. Numai ca nu este vorba despre bani si saracie reala. Este vorba despre credinta ca suntem saraci sau bogati. Este vorba despre saracia si bogatia in credinta. Daca intelegeti sa va urmati propria cale, neinfluentata de orgoliu sau de dorinta de a administra o lectie, daca va respectati pe dumneavoastra si pe partenerul dumneavoastra, daca alegeti increderea si zavorati usa indoielii, mitul androginului va reinvia. Publicat de adela Niciun comentariu: Linkuri de ntoarcere ctre aceast postare

Lectia 23: Nu iubim pe cine vrem, iubim pe cine trebuie

Daca am putea sa ne debarasam de sentimentele noastre prin apasarea unui buton cu iubit/neiubit care sa functioneze ca o supapa pentru merita/nu merita ar fi fost totul foarte simplu. Iubirea nu functioneaza insa asa. De aceea este atat de puternica, de aceea este motorul principal al evolutiei spirituale a omului, pentru ca nu poate fi suprimata cand vrem. Nu iubim numai pe cine merita. Este adevarat ca nici nu putem rezista foarte mult in suferinta, ca pana si cainele fuge de bataie, dar lucrurile nu se petrec asa de repede. Conditionarile se formeaza in timp. Suportarea sentimentelor negative atrage pana la urma saturatia si distrugerea iubirii. Pe asta se si bazeaza poligamia, pe incapacitatea noastra de a tolera foarte mult timp frustrarea. Pentru ca universul exista doar in echilibru, dar nu in unul imobil, static, ci intr-un pendul al lui Foucaux. Nu poti doar sa dai, trebuie sa si primesti. Doar ca nu in acelasi timp. Caci doar in acest fel poate exista lumina, separand lumina de intuneric prin timp. Nu putem sa scapam de suferita apasand pe off butonul iubirii. Pentru ca iubirea are un sens. Partenerul respectiv nu a aparut degeaba in calea noastra. Iubirea insasi este inceputul filmului. Gelozia este intriga. Poate v-ar ajuta sa-l inselati si dumneavoastra pe partenerul infidel? Si asta se poate. Cu cine? Daca intr-adevar exista in viata dumneavoastra persoane care chiar sa va tenteze in acest sens, chiar asta este solutia. Teoretic insa inseamna ca v-ati dorit deja sa o faceti si n-ati facut-o din niste considerente: nu este moral, nu este etic, daca afla si ma lasa? Nici unul din aceste motive nu sta in picioare. Daca v-ati inhibat dorintele doar de teama, asta a fost alegerea dumneavoastra. Nu este obligatoriu ca si partenerul sa reactioneze in acelasi mod, pentru ca este o greseala sa ne inabusim dorintele din teama de a experimenta. Din aceasta cauza ati

ajuns aici. Poate asta era lectia dumneavoastra de viata adusa cu forta de partener, revelarea regretelor dumneavoastra ascunse ca nu ati ales altceva, ca nu ati ales pe altcineva... Poate ca undeva, ascunsa sub toate motivele fluorescente pentru EXCLUS din constientul dumneavoastra, incoltise ideea evadarii din cuplu iar ceea ce simtiti acum nu este decat ciuda ca partenerul dumneavoastra v-a luat-o inainte neacceptand frustrarea. Frustrarea inseamna a suporta ceva impotriva vointei proprii. Presupune teama, presupune conditionare (suport asta ca sa imi dai aia). Daca v-ati dorit sa faceti sex cu alta persoana si v-ati oprit doar ca sa puteti avea aceeasi pretentie de la partenerul dumneavoastra este, repet, o greseala. Raspundem doar de alegerile noastre, doar de actiunile noastre. Ati ales doar pentru dumneavoastra. Nu puteti determina pe nimeni sa faca o alegere impotriva vointei proprii doar pentru ca asa ati facut dumneavoastra. Poate ca sinceritatea v-ar ajuta sa intelegeti ca nu ati simtit nevoia asta. Da, pentru ca v-ati iubit partenerul. Poate fi adevarat. Dar nici macar acest raspuns nu motiveaza pretentia dumneavoastra la fidelitatea celuilalt. Il iubiti si el nu va iubeste. Si? Tineti-va de capatul dumneavoastra de esarfa, cum spune Jack Salomee. Nu puteti schimba nimic din ceea ce ii priveste pe ceilalti. Sunt sentimentele lor, nu ale voastre. Poate si dumneavoastra ati fost iubit de altcineva si nu i-ati raspuns cu aceeasi moneda. Este un pacat in asta? Iubim pe cine vrem? Nu. Nu iubim pe cine vrem, iubim pe cine trebuie. Asumati-va Golgota proprie pentru ca nu este inutila. Nu sunteti victime, dumneavoastra ati determinat-o. Fara Iuda, Isus nu ar fi inviat. O sa aflati ceva despre dumneavoastra in aceasta incercare. Daca intr-adevar il iubiti, aveti rabdare. Lasati-i dreptul sa experimenteze. O sa se intoarca. Avem datoria sfanta de a experimenta intr-o viata tot ce ne dorim sa experimentam. Si sa platim pretul pentru distractia asta. Si noi, si partenerii nostrii. Daca nu o vom face, ne va obliga universul sa o facem. Mai devreme sau mai tarziu. Pentru ca ar fi doar risipa sa fi deschis ochii pe pamant si sa ni-i lipim singuri cu glue doar din teama de a privi. Deschideti ochii si infruntati exteriorul. Este doar interiorul dumneavoastra, este doar o reflectie a mintii dumneavoastra. Daca nu va place ce vedeti, intelegeti ce a creat imaginea si schimbati filtrele. Nu exista nimic care sa va fie interzis, nu exista nimic de care sa va rusinati, nu exista vina. A, da, veti crea monstrii veti locui cu monstrii, veti crea ingeri, veti locui cu ingerii. Si partenerul dumneavoastra la fel. Daca in subconstient a aparut intrebarea ce-ar fi daca?, veti trai pe propria piele raspunsul. Doar asa evoluam, doar asa aflam cine suntem cu adevarat. Daca am fi stiut cu siguranta raspunsul, nu l-am mai fi trait. Parteneriatul functioneaza dupa reguli de complementaritate. Animus si Anima. Plus si minus. Situatia dureroasa in care ne va pune la un moment dat partenerul nostru este cea in care vom fi tentati sa facem exact lucrul pentru care il blamam pe el. Daca dam curs tentatiei de a raspunde in maniera ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, vom ajunge sa inselam pentru el ne-a inselat, sa mintim pentru ca el ne-a mintit, sa iubim banii pentru ca el era zgarcit, sa fugim de raspundere pentru ca el era las, sa abandonam pentru ca el ne-a lasat. Cercul vicios se intareste. Acolo unde am spus eu nu as face niciodata asa ceva, acolo vom face exact asa... Acolo unde am aruncat piatra, de acolo ne va lovi piatra. Cand spunem esti egoist vom avea de demonstrat ca noi nu suntem, cand vom spune cum indraznesti sa ma minti, va trebui sa dovedim intr-o zi ca noi alegem adevarul cu orice pret, cand ne vom revolta cum ai putut sa ma inseli? vom avea de infruntat tentatii cumplite de a-l insela (razbunare, perioade lungi de abstinenta etc), aceleasi tentatii care l-au facut pe partener sa ne insele. Raspunsul la aceste intrebari il vom afla traversand conflicte psihologice identice cu cele care l-au determinat pe celalalt sa ne raneasca. Daca vom alege doua tipuri de ocale, una mare pentru noi si una mica pentru celalalt, universul nu va inceta sa ne forteze sa ne deconspiram inselatoria. Pentru ca el este oglinda adevarului.

Veti sustine ca felul in care v-a ranit partenerul si motivele lui, nu se compara deloc cu cele pentru care dumneavoastra ati ales tot agresiunea (vorbim despre cea psihica desigur, considerand ca am trecut de multe sute sau mii de ani de primitivismul animalic). Ganditi-va bine. Poate nu ca forma, dar ca fond sigur sunt mai mult decat similare. Daca a facut-o din gelozie, o sa va faca gelosi, daca s-a temut de abandon, o sa va abandoneze, daca i-a fost teama ca nu il mai doriti, o sa va arate ca nu va mai doreste. In toate cazurile, va va incerca acelasi sentiment, aceeasi frica si veti fi tentati sa raspundeti in aceeasi maniera. Opriti-va si cugetati. Aratati-va dumneavoastra insiva ca sunteti altfel. Alegeti in mod constient sa fiti altfel. Alegeti in mod constient sa iertati si sa iubiti. Ca doar asa se poate. Constient. Oameni care se iubesc toata viata ati vazut? Dar cupluri care au rezistat impreuna pana la moarte ati vazut? Nu multe, e adevarat, dar ati vazut? De ce nu credeti in ele? De ce nu credeti ca se poate? Poate pentru ca nu sunteti dispusi sa depuneti efortul, sa platiti pretul respectiv? E foarte adevarat ca ati fi dispusi sa faceti cate ceva, mai putin ceea ce trebuie. Sa va infuriati pe cel pe care spuneti ca-l iubiti puteti, sa va razbunati iarasi puteti, sa ii trantiti usa in nas si sa il alungati puteti. Iertarea, rabdarea, asteptarea sunt insa moneda forte. Dar nu vreti sa dati aur pe diamante, vreti sa dati cositor... Asta nu se poate. Nu cereti nedreptate unui univers drept. Nu cereti partinire unui univers pentru care toti suntem egali. Nu cereti aproapelui ce nu puteti sa-i dati. Nu-i cereti omului de langa voi sa fie slab ca sa va simiti voi puternici. Nu legati o fiinta vie in lanturi doar ca sa va credeti voi stapani. Daca intoarcem si celalalt obraz, nu numai ca vom scapa de acest lant al raului care se intareste atunci cand este bagat in seama, dar chiar il vom ajuta pe cel de langa noi sa inteleaga consecintele actiunilor sale fara a mai avea scuza ca si noi l-am inselat, si noi l-am mintit, si noi l-am abandonat. Ii vom pune in acest fel in fata o oglinda in care va trebui sa se recunoasca. Daca cineva da o palma si celalalt ii raspunde cu pumnul, nici macar nu mai conteaza cine a inceput lupta. Cel care va avea sange mai mult pe fata se va simti indreptatit sa-l urasca pe cel care este inca in picioare. Calaul s-a transformat in victima in ochii sai proprii si de multe ori si in ochii celor din jur. Universul pare atunci nedrept pentru cel care a primit primul palma fara sa fi facut nimic. Lucrurile care ne deranjeaza foarte mult la partenerul nostru sunt contrariul calitatilor noastre constiente. Daca ne place sa stam in casa, suntem frustrati ca el vrea afara. Daca suntem atasati de parintii nostrii, nu intelegem de ce el nu vrea duminica la mama la masa. Daca noi vrem copil, consideram ca el este egoist ca nu-si doreste un urmas. De ce l-am ales atunci? L-am prins ca minte, dar cand eram indragostiti ne spuneam ca doar exagereaza. Stiam ca nu si-a vazut mama de doi ani, dar am sperat ca o s-o iubeasca pe a noastra. Stiam ca nu iarta greselile celorlalti, amendandu-i cu abandonul pe cei care l-au dezamagit, ca intoarce spatele si pleaca atunci cand ceva nu functioneaza bine, ca alege sa schimbe toaster-ul in loc sa-l repare, dar nu ne-am gandit ca o sa aibe acelasi comportament si cu noi. Cand chiar iese pe usa pentru ca am refuzat sa-i punem cafeaua in ceasca, ne consideram victime si ne plangem nenorocul. Uitam ca noi l-am ales. Nu ne asumam responsabilitatea alegerii noastre. Preferam sa ne consideram inselati, pacaliti, pedepsiti, preferam sa ne victimizam si sa ne plangem de mila. Amintiti-va ca voi l-ati ales. Amintiti-va ca il iubiti pentru ca e ceea ce este. Realizati ca daca s-ar schimba, ca daca ar deveni omul de care credeti ca aveti nevoie, nu l-ati mai iubi. Pentru ca nu ar mai avea ce sa va invete. Daca ar fi ca dumneavoastra, v-ati plictisi de moarte. De ce nu puteti trai doar cu dumneavoastra insiva, de ce nu va sunteti suficienti daca ceea ca va doriti sunteti chiar dumneavoastra? Sa va spun un secret: pentru ca nu sunteti exact ceea ce credeti ca sunteti. Pentru ca undeva, adanc ingropat in fluidul psihicului dumneavoastra sta ceea ce numiti personalitatea partenerului dumneavoastra. Este de fapt propria dumneavoastra personalitate reprimata. Si el va va dovedi intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, acest adevar. Atunci va trebui sa

raspundeti in fata propriei constiinte la intrebarea: poti sa arunci cu piatra? Petre traia un cosmar de cand cu divortul. Lupta cu avocatii prin tribunale, obiectele scoase la mezat, sufletul disecat si expus in vitrina la care se holbau toti neavenitii. Dar asta era. Si el este puternic. Foarte puternic. O frumoasa poveste de iubire se transformase intr-un balci la care se vindeau copilul, casa, iubirea. Cine da mai mult? Cine ia mai mult? Acum de pilda, doi oameni straini, avocata ei si avocatul lui, ridicau pretentii asupra tabloului a carei semnatura valora cateva zeci de mii de dolari. Isi aminti de ziua aia de toamna tarzie cand colindase disperat magazinele sa-i ia Sarei un cadou frumos. Era ziua ei de nastere si o iubea asa de mult.... Cautase zile intregi darul perfect, isi dorise atat de mult sa o vada cum desface nerabdatoare panglicile ambalajului si cum ramane perplexa de ceea ce gaseste sub carton. Dumnezeu probabil ca il ajutase pentru ca, obosit si resemnat ca nu va gasi nimic care sa exprime ce avea el in suflet pentru ea, intrase intr-un magazin de antichitati. Acolo, pe un perete, inghesuita intre alte zeci de tablouri, statea stinghera mica schita a unei femei cu parul facut vant. Era perfect, pentru ca era ea in tabloul ala. Era Sara lui. I s-a parut odios pretul dar era Sara lui. A negociat la sange, si totusi discount-ul nu a fost semnificativ. Dar a plecat cu Sara lui cu parul facut vant sub brat. Oricum ea ar fi apreciat nu doar imaginea de pe panza, dar si semnatura. Este critic de arta si stie ce inseamna autograful micut din coltul dreapta jos. Retraia fiorul de placere si bucuria care il inundase cand a vazut fata ei incremenita de uimire. Si strigatul ei de surpriza si-l amintea, si felul in care i s-a aruncat de gat, si noaptea aia de dragoste... Si cat de Mos Craciun pentru Fetita cu chibriturile s-a simtit el in seara aia... Acum, Fetita cu chibriturile s-a transformat in Cruela si sta in celalalt colt de banca, in sala asta infecta de tribunal vorbind necontenit cu avocata. Este asa de dura, cu parul rasucit intr-un coc sever la ceafa, cu camasa alba cu lavabou ca a judecatorilor. Parca nici nu mai este Sara. Este o straina care vrea sa-l jecmaneasca. Avida de bani se lupta ca o hiena pentru fiecare obiect de valoare pe care l-au cumparat impreuna. Si casa vrea sa i-o ia, desi stie ca este a lui. El adusese marea parte a banilor in casa. Da, ea chiar avusese o copilarie de Fetita cu chibriturile, crescuta de o mama saraca, mutandu-se in fiecare an dintr-o casa in alta pentru ca nu-si mai puteau plati chiria. Facuse faculatate totusi. Ambitioasa, a muncit pe rupte sa iasa din saracie si a reusit. Acum vrea cu orice pret sa se trezeasca cu o casa de pe urma lui. Pentru asta invoca orice: ca are copil si nu are unde sa-l creasca, ca el mai are si alte proprietati... Dar sunt ale lui, pentru ca el castigase marea majoritate a banilor. Ea n-a avut nici o contributie, din contra, ii pusese bete-n roate batandu-l la cap ca venea prea tarziu acasa si ca se departeaza de ea si de copil. Si acum vrea sa-i ia tot. Si cu pensia alimentara o sa fie acelasi circ. A inteles el de la inceput ca era disperata dupa bani. Nu-i spunea niciodata cat castiga. Cat de tare s-au certat cand a aflat ca ea are un cont secret de economii! Cica o facea pentru copil, ca n-are incredere in barbati. De ce sa platesca el ca boul ala de taica-sau le lasase pe ea si pe maicasa in fundul gol in strada si ca Sara traia cu trauma asta in cap? Poate d-aia l-a si luat, ca sa aibe cu ce sa se aleaga dupa divort. Nu fusese el un prost ca ii spusese la inceput exact cat castiga si de unde, de toate dividentele si de toate comisioanele pe care le primea? Bine ca a inteles la timp si apucase sa mai puna departe de privirile ei lacome ceva banisori. Si luase si terenul ala pe numele maica-sii. Acum valoreaza o mica avere. Si atunci ce scandal monstruos a mai fost, cand a aflat Cruela ca el ii daduse maica-sii banii pentru achizitionarea terenului. Saraca mama, cat indurase ea privirile rautacioase ale nurorii ei, si nu a scos o vorba amarata. Nu a recunoscut niciodata ca de fapt era terenul lui si ca el l-a pus pe numele ei ca sa nu se atinga lacoma aia de el. Spunea intr-una ca tot voua

o sa vi-l las mai mama, dupa ce m-oi duce eu.... De parca mai statea el cu hrapareata asta. S-a ridicat in picioare: - Domnule judecator, am aici chitanta care atesta ca eu am cumparat tabloul... Pus in fata unei situatii asemanatoare de catre partenera sa, Petre a raspuns cu acelasi comportament pe care l-a blamat: cont secret. A facut aceeasi alegere: sa nu impartaseasca. Sa nu aibe incredere. Sa se inarmeze. Este greu sa dormim linistiti intr-un pat cu un om care tine sub pijama un cutit. Poate ca Petre chiar a fost bine intentionat la inceputul relatiei lor. Dar trauma ei emotionala, incercarea ei de a evita sa ramana in strada cu un copil, asa cum a patit mama ei, a adus-o exact in situatia respectiva. Boul de ta-su, asa cum il numeste Petre pe tatal sotiei lui, este omul in care s-a transformat el astazi. Un rau atrage un altul, acesta mai aduna unul si lantul suferintelor nu se mai termina. Daca Petre ar fi riscat sa-i inteleaga rana Sarei si sa o lase sa-si asigure un back-up fara a-i raspunde cu aceeasi moneda, poate ca ea ar fi depasit lipsa de incredere in barbati si nu s-ar fi ajuns prin atat de multe certuri la asemenea deznodamant. Cel care, intr-o situatie data este mai putin traumatizat, este adultul. Doar el poate in criza respectiva sa solutioneze diferendele. Nu putem avea pretentia de la cel ranit sa-si invinga teama, desi teama lui l-a facut sa plateasca cu dezamagire pe un nevinovat. Luati-o asa: cel care sufera pentru ca partenerul l-a mintit sau l-a inselat, este cel care poate dezamorsa bomba. Da, e adevarat, vi se pare nefiresc, dar tot cel care sufera este cel care trebuie sa dea. Pentru ca ceea ce trebuie sa dea este iertare si intelegere. Nu poate ierta cel care loveste, doar cel care a fost lovit. Din aceasta cauza funia problemelor noastre incepe prin faptul ca la un moment dat nu vrem sa dam. Doar daca dam primii, nu in conditiile ideale ale unui schimb dublu-avantajos, ci atunci cand celalalt ne-a luat ceva, doar asa putem ajunge sa reparam traumele celui de langa noi si ulterior sa ni le repare si el pe ale noastre. Este usor sa iubim oamenii care ne iubesc. Orice om, oricat ar fi de prost sau de desptept, de bine intentionat sau de rau intentionat, poate sa faca asta. N-o sa scuipam niciodata in fata o persoana care ne face declaratii de dragoste. N-o sa lovim niciodata o fiinta cand ne linge mana. Doar daca avem probleme grave la cap. In rest, noi toti oamenii normali placem oamenii care ne plac pe noi, iubim oamenii care ne iubesc, antipatizam oamenii care ne antipatizeaza. Ati observat desigur ca antipatia este intotdeauna reciproca. Dar a face o opera de arta din viata noastra, a deveni artisti ai propriei noastre realitati nu presupune sa fim doar oameni normali. Trebuie sa fim capabili de a domoli stihiile care zac in cei din jurul nostru, de a incerca sa imblanzim bestiile din noi, de a pune balsam peste sufletele zbuciumate. Daca un copil face o criza de isterie intr-un supermarket, credeti ca il veti linisti daca incepeti si dumneavoastra sa va tavaliti pe jos si sa urlati ca din gura de sarpe, profitand de faptul ca vocea dumneavoastra este mai puternica si poate sa o acopere pe a lui? Incercati daca nu ma credeti! Desi se va opri o clipa uimit de reactia dumneavoastra, va incepe sa tipe cu forte proaspete odata trecuta surpriza. Incercati!