Educaţia intelectuală Cuvinte şi expresii cheie : educaţie intelectuală, formare, informare,

deprinderi de lucru intelectual, învăţarea învăţării, tehnici de învăţare eficientă, strategii

metacognitive. 56 EDUCAŢIA INTELECTUALĂ Educaţia intelectuală lat. intellectus – minte,
gândire, raţiune, act raţional Educaţia intelectuală este dimensiunea educaţiei care contribuie la
formarea capacităţilor cognitive, afective şi psihomotorii prin intermediul valorilor ştiinţifice şi
umaniste. Obiective: (informative şi formative) • însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice fundamentale;
• dezvoltarea proceselor de cunoaştere (percepţiile, reprezentările, limbaj, gândire, memorie,
atenţie imaginaţie); • formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi capacităţilor intelectuale
(competenţa de cunoaştere, competenţa de consemnare a datelor, competenţa de operare cu
informaţia, competenţa de comunicare etc. ); • asimilarea regulilor de igienă intelectuală şi de
adaptare la stres; • formarea atitudinilor intelectuale şi dezvoltarea motivaţiei pentru cunoaştere.
În şcoală, elevul învaţă cum să înveţe În atenţia cadrului didactic (indiferent de disciplină) este
nu doar informarea elevului, ci mai ales formarea deprinderilor de învăţare. Elevul îşi însuşeşte
deprinderi de lucru intelectual necesare activităţilor de fiecare zi în mediul şcolar şi, ulterior, în
spaţiul din afara şcolii. În acest fel se face trecerea către autoînvăţare, autoinstruire, autoeducaţie.
Activitatea/munca intelectuală Deprinderile intelectuale fundamentale: citit, scris, socotit (se
asimilează în prima perioadă a şcolarităţii). În timp, elevul îşi formează un stil de studiu personal
prin stăpânirea unor deprinderi de lucru individual cum sunt: tehnicile de lectură, tehnicile de
documentare şi prelucrare a informaţiei, tehnicile de organizare a învăţării, de respectare a
normelor de igienă în procesul învăţării etc. Tehnici de învăţare eficientă • Cum se iau notiţele?
Indiferent de disciplina pe care o predă, profesorul formează elevilor deprinderi de luare a
notiţelor. În acest demers, sunt importante două etape: - înregistrarea – făcându-se apel la
prescurtări/abrevieri, scheme, sublinieri ale cuvintelor cheie, numerotări, aranjarea în pagină etc.
- prelucrarea şi organizarea notiţelor – prin apel la organizatorii cognitivi – care sunt reprezentări
grafice utilizate cu succes în structurarea informaţiilor/ cunoştinţelor, având impact asupra
înţelegerii, cât şi asupra memorării acestora. Exemple de organizatori cognitivi: - hărţile
conceptuale - tabelele - diagramele - listele structurate - matricile etc. • Mnemotehnici Sunt
metode utilizate pentru memorarea şi stocarea informaţiilor precum şi actualizarea lor cu
uşurinţă şi acurateţe. Exemple: - asocierile - procedeul pâlniei - numerotările - propoziţiile -
grupările - itinerarul - camera romană - oraşul etc. (vezi şi S. Bernat, Tehnica învăţării eficiente,
P. U. C, Cluj-Napoca, 2003) Strategiile metacognitive şi rolul lor în eficientizarea învăţării
Studiile arată că de cele mai multe ori, diferenţa între cei care învaţă cu uşurinţă şi cei care
prezintă dificultăţi în învăţare se datorează stăpânirii sau nu a comportamentelor metacognitive.
Pentru o învăţare eficientă, elevul trebuie să cunoască potenţialul propriilor procese cognitive şi
să conştientizeze propriul comportament de învăţare. Astfel, profesorul trebuie să formeaze
elevilor abilităţi metacognitive, esenţiale pentru eficientizarea actului învăţării. Dar ce este
metacunoaşterea/ metacogniţia? „Cunoaşterea despre cunoaştere” „Gândirea asupra gândirii”
Procesul prin care reflectăm asupra propriilor procese implicate în actul cunoaşterii/învăţării:
gândire, memorie, atenţie etc., dar şi asupra produselor cognitive, conştientizând punctele tari,
dar şi cele slabe, cu scopul monitorizării propriei învăţări şi recuperării, ameliorării, dezvoltării
potenţialului intelectual. Conform lui J. H. Flavell şi A. L. Brown, Componentele metacogniţiei
sunt: Cunoştinţele metacognitive: - cunoştinţe referitoare la persoane; - cunoştinţe referitoare la
sarcină; - cunoştinţe referitoare la strategii. Abilităţile metacognitive: - strategii de planificare; -
strategii de control/monitorizare; - strategii de reglare. 57 Educaţia intelectuală lat. intellectus –
minte, gândire, raţiune, act raţional Educaţia intelectuală este dimensiunea educaţiei care
contribuie la formarea capacităţilor cognitive, afective şi psihomotorii prin intermediul valorilor
ştiinţifice şi umaniste. Alte definiţii: “Educaţia intelectuală reprezintă dimensiunea cognitivă a
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane proiectată şi realizată la nivel logic
superior, pe baza valorilor adevărului ştiinţific. Prin resursele sale formative superioare-
rigurozitate, esenţialitate, abstractizare, obiectivitate, legitate, necesitate, generalitate, stabilitate
epistemică, deschidere metodologică etc., aceste valori conferă conţinutului general proiectat,
conţinuturilor specifice realizate în diferite contexte şi forme de acţiune dimensiunea unei
educaţii “prin ştiinţă şi pentru ştiinţă”. (S. Cristea, 2011, p.212) “Educaţia intelectuală este acea
componentă a acţiunii educaţionale care, prin intermediul valorilor ştiinţifice şi umaniste pe care
le prelucrează şi vehiculează, contribuie la formarea şi dezvoltarea tuturor capacităţilor
intelectuale, funcţiunilor cognitive şi instrumentale, schemelor asimilatorii, structurilor
operatorii, precum şi a tuturor mobilurilor care declanşează, orientează şi întreţin activitatea
obiectului educaţional îndreptată în această direcţie. Educaţia intelectuală este un proces
complex, informativ şi formativ.” (I. Nicola) 58 Obiectivele educaţiei intelectuale: Obiective:
(informative şi formative) • însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice fundamentale; • dezvoltarea
proceselor de cunoaştere (percepţiile, reprezentările, limbaj, gândire, memorie, atenţie
imaginaţie); • formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi capacităţilor intelectuale (competenţa de
cunoaştere, competenţa de consemnare a datelor, competenţa de operare cu informaţia,
competenţa de comunicare etc.); • asimilarea regulilor de igienă intelectuală şi de adaptare la
stres; • formarea atitudinilor intelectuale şi dezvoltarea motivaţiei pentru cunoaştere. „Esenţa
educaţiei intelectuale rezidă în sarcinile sau direcţiile de influenţare (educaţie) şi autoinfluenţare
(autoeducaţie). Exprimate ca scopuri şi obiective, ele devin operaţionale pentru modelarea
comportamentului intelectual. Acestea sunt: formarea şi dezvoltarea capacităţilor/ facultăţilor
intelectuale: funcţii, operaţii, însuşiri, transmiterea şi asimilarea valorilor cunoaşterii şi practicii
umane, a valorilor culturii şi civilizaţiei universale şi naţionale formarea şi dezvoltarea motivaţiei
stimulative, a atitudinilor epistemice, a convingerilor bioetice, formarea atitudinii active faţă de
informaţie, formarea concepţiei despre lume şi viaţă, formarea stilului individual de muncă
intelectuală, a deprinderilor şi aptitudinilor de a învăţa, însuşirea cunoştinţelor, formarea
atitudinilor şi deprinderilor de igienă mentală, creşterea capacităţii de adaptare fizică şi psihică la
subsolicitări şi suprasolicitări, modelarea adaptării la nivelul acceptabil/suportabil al stresului,
apărarea antistres. ” ( Elena Macavei, 2001, Pedagogie, Teoria educaţiei, Editura Aramis,
Bucureşti, p. 189) Profesorul dirijează activitatea de învaţare a elevilor Învăţarea este o activitate
individuală (nu poate nimeni învăţa în locul tău), iar rolul profesorului este de a dirijara
activitatea de învăţare a elevilor, oferindu-le tehnici şi instrumente necesare unei învăţări
eficiente (indiferent de disciplina pe care o predă). Aşadar, în cadrul activităţilor, profesorul
predă, dar, cum predarea nu are sens fără învăţare, urmăreşte etapele/fazele învăţării: Pentru
început, este interesat de modul în care materialul prezentat este receptat şi înregistrat de către
elevi, iar, în acest sens, trebuie să urmărească în permanenţă captarea 59 atenţiei elevilor.
Modalităţi eficiente sunt elementele de noutate şi inedit, mesajele transmise şi schemele, culorile,
ilustrările etc. la care apelează profesorul de-a lungul activităţii; o glumă strecurată la momentul
oportun sau chiar tăcerea, pot fi elemente de captare a atenţiei elevilor spre subiectele puse în
discuţie. Receptat şi înregistrat, materialul trebuie să fie şi înţeles de către elevi. De aceea, se
apelează, de cele mai ulte ori, la metode active cum sunt, de pildă, cele euristice (euristic- gr.
evriskein- a descoperi) (ex. conversaţia euristică) problematizările, studiile de caz etc; acestea
sunt metode prin care conţinuturile noi sunt descoperite prin efortul personal al elevului (de
căutare, de interogare, de formulare a ipotezelor, de rezolvare etc.) şi cu ajutorul profesorului
care coordonează procesul descoperirii şi al învăţării. În acest mod elevul înţelege conţinutul
nou, îl reţine mai bine, realizează cu uşurinţă legături între cunoştinţe şi poate face transferuri de
informaţii (cunoştinţele, deprinderile etc. sunt aplicate în contexte diferite, altele decât cele în
care au fost prezentate), operează cu informaţia nouă şi o poate comunica cu uşurinţă.
Memorarea şi păstrarea cunoştinţelor învăţate perioade îndelungate În acest sens, profesorul
oferă elevilor o serie de mnemotehnici (tehnici de memorare) care să le uşureze reţinerea şi
actualizarea cât mai fidelă a cunoştinţelor: acrostihurile, prescurtările, propoziţiile, procedeul
pâlniei, itinerariul, camera romană etc. Autorul C. Moise prezintă o suită de reguli pe baza cărora
“elevul să fie îndrumat în exerciţiul formării deprinderilor de memorare eficientă:  formarea
deprinderii ca, înainte de începerea memorării, elevul să aibă bine clarificat în minte scopul şi
conţinutul memorării;  conştiinţa duratei pentru care se face memorarea – influenţează trăinicia
şi precizia memorării;(experiment: două grupe de subiecţi au avut ca sarcină să fixeze un
conţinut în memorie, în aşa fel încât unii să-l poată reproduce a doua zi, iar alţii peste o
săptămână ; verificarea s-a făcut însă după două săptămâni când s-a constatat că cei ceşi
propuseseră reţinerea pe termen scurt uitaseră aproape în întregime conţinutul, în timp ce ceilalţi
îl reţineau în proporţie de 55%).  elevul să fie obişnuit să încerce a surprinde sensul
materialului de memorat sau de a-şi găsi punctele de sprijin pentru memorarea mai rapidă, mai
durabilă;  adoptarea în timpul memorării a unei atitudini active faţă de materialul memorat
(întocmirea schemelor, extragerea ideilor principale, desene sugestive, etc.)  o eşalonare optimă
a repetiţiilor în timp - se consideră că memorarea eşalonată la anumite intervale de timp
realizează, în funcţie de situaţie, atât economie de timp, cât şi de energie, iar durabilitatea şi
fidelitatea este net superioară în cadrul ei ( A. Chircev); se impune astfel respectarea intervalului
optim între repetiţii, astfel ca să se poată preveni atât oboseala prematură, cât şi uitarea masivă
da la o repetiţie la alta. 60  variaţia repetiţiilor – prin schimbarea ordinii elementelor de
memorat în funcţie de anumite criterii, descoperite de elev pe parcursul memorării.  Însuşirea
de către elev a anumitor tehnici de memorare:  memorare globală - pentru texte, conţinuturi de
întindere mică;  memorare pe fragmente - pentru conţinuturi mai întinse  memorare
combinată - una, două lecturi pentru pătrunderea sensului textului, reluarea apoi pe fragmente şi
reluarea la sfârşit a întregului pentru siguranţa reunificării fragmentelor în întregul pe care îl
alcătuiesc.” (C. Moise, T. Cozma, Reconstrucţie pedagogică) Actualizarea cunoştinţelor
Recapitulările, sistematizările, reluările sunt tot atâtea modalităţi de actualizare a cunoştinţelor
dobândite de elevi în etapele anterioare. În şcoală elevul învăţă cum să înveţe: În atenţia cadrului
didactic (indiferent de disciplină) este nu doar informarea elevului, ci mai ales formarea
deprinderilor de învăţare. Elevul îşi însuşeşte deprinderi de lucru intelectual necesare activităţilor
de fiecare zi în mediul şcolar şi, ulterior, în spaţiul din afara şcolii. În acest fel se face trecerea
către autoînvăţare, autoinstruire, autoeducaţie. Informarea trebuie să ţină cont de o serie de
reguli: (conform I. Nicola, op. cit) - informarea intelectuală trebuie să fie în concordanţă cu
cerinţele idealului educaţional - vor fi selecţionate acele cunoştinţe care să faciliteze formarea
integral-vocaţională şi creatoare a personalităţii, prin asigurarea unor proporţii adecte şi a unui
echilibru între diferite categorii de cunoştinţe- realiste-umaniste, teoretice-practice,
fundamentaleaplicative, de cultură generală- de specialitate, opţionale-facultative, etc. -
informaţia intelectuală trebuie să fie în concordanţă şi să asigure formarea unei viziuni
interdisciplinare care să ofere posibilitatea unei înţelegeri mai profunde a realităţii şi implicit a
unei acţiuni creatoare asupra ei.; - raportarea informării intelectuale la procesul învăţării; noile
cunoştinţe însuşite trebuie să permită individului posibilitatea asimilării altora în etapele
următoare; - calitatea informării intelectuale (puterea explicativă a cunoştinţelor, gradul lor
generalizare, locul pe care îl ocupă în ansamblul celorlalte cunoştinţe) trebuie să se situeze pe
prim plan. - cantitatea şi calitatea informaţiei prelucrate şi transmise trebuie să fie în concordanţă
cu particularităţile de vârstă şi individuale ale elev