BASMUL

,,…o oglindire a vieţii(…) în moduri fabuloase”(G. Călinescu,

Estetica basmului)
DEFINIŢIE : Basmul este o specie a genului epic, popular sau cult, cu largă
răspândire, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare(feţi-
frumoşi, zâne, animale năzdrăvane etc.) aflate în luptă cu forţele nefaste ale naturii sau
ale societăţii, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc., pe care ajung să le biruiască
în cele din urmă.
Se deosebeşte de :
-poveste(este mai realistă);
-legendă(care urmăreşte explicarea unor fenomene naturale sau istorice);
-snoavă(scurtă naraţiune anecdotică).

CLASIFICARE(în funcţie de personaje, faptele narate, locul desfăşurării acţiunii şi

unele caracteristici ale relatării):
1. basme fantastice
2. basme nuvelistice
3. basme animaliere

STRUCTURA : -formule tipice;

-o gamă largă de procedee;
-personaje-cheie;
-disponibilitate pentru transfigurarea realităţii.
Autori de basme : H. C. Andersen, fraţii Grimm, Ch. Perrault; Vladimir Colin, M.
Eminescu, I. Creangă, I. Slavici.

TRĂSĂTURILE basmului:
-respectarea unui tipar narativ;
-valorificarea fabulosului;
-personajele sunt împărţite în pozitive şi negative;
-protagonistul este ajutat de adjuvanţi;
-prezenţa animalelor supranaturale;
-valorificarea simbolisticii cifrelor magice(3, 7 şi multiplii);
-ecourile mitologice;
-prezenţa unor obiecte magice;
-formulele iniţiale, finale şi mediane;
-finalul fericit(happy-endul) : victoria binelui asupra răului;
-caracterul didactic, moralizator;
-inserarea unor elemente de etică şi filozofie populară.

BASMUL POPULAR a fost valorificat de scriitorii noştri clasici, în opere originale

numite basme culte : I. Creangă(Povestea lui Harap-Alb, Povestea porcului, Povestea lui
Stan Păţitul), M. Eminescu(Făt-Frumos din lacrimă), I. Slavici(Zâna Zorilor, Floriţa din
codru, Ileana cea şireată, Doi feţi cu stea în frunte).
 Basmul este o creaţie literară care la origine se comunica nemijlocit, prin viu grai, de
la un povestitor către ascultatorii săi. Acest mod de transmitere directă, specific culturii
populare, se numeşte oralitate.
Comunicarea unei opere folclorice prin mijloace directe are mai multe consecinţe :
-transmiterea unei opere folclorice este şi o interpretare(performare);
-interpretarea operei folclorice poate fi o nouă creaţie(actul de creaţie folcloric este diferit
de cel din cultura care are ca principal mijloc de comunicare scrisul);
-opera folclorică nu are o formă unică, nu există interpretare identică, deci ea există în
variante; fixarea ei în scris este un act al culturii scrise care a căutat o soluţie de
conservare a literaturii orale.
În basm, lumea reprezentată este fabuloasă, datele lumii reale(relaţii de familie,
probleme de existenţă curenta etc.) fiind asimilate şi dezvoltate în mod propriu, în
dimensiunea supranaturalului. Basmul este ,,o oglindire a vieţii(…) în moduri
fabuloase”(G. Călinescu).

FABULOSUL este un mod de reflectare a lumii caracterizat prin întâmplări şi

personaje care sunt exclusiv produsul imaginaţiei, fără corespondent în lumea reală;
calităţile, caracteristicile pe care le presupune universul, de regulă fabulos, al basmului
sunt supranaturale. Fiind la început o trăsătură a sincretismului primitiv, fabulosul a
devenit cu timpul o dimensiune a creaţiei artistice.

Basmul are la bază un tipar narativ cu un grad mare de stabilitate, care cuprinde :
-o situaţie iniţiala, de echilibru;
-un eveniment, o împrejurare care dereglează echilibrul iniţial;
-o acţiune de recuperare a echilibrului;
-restabilirea echilibrului şi răsplătirea eroului.
Punctul de înnodare al intrigii este o situaţie perturbatoare :
-un act nelegiuit, un furt, o daună(o prejudiciere);
-o deficienţă, un neajuns, o dorinţă neîmplinită(o lipsă).
Tiparul narativ al basmului se concretizează într-o serie de situaţii-tip(funcţii), cu
grad mare de stabilitate, indiferent de cine şi în ce mod le îndeplineşte(stereotipia
basmului).
Exemple de funcţii : călătoria, interdicţia, recompensarea, pedepsirea etc.

PERSONAJELE basmului :
-sunt atât oameni, cât şi fiinţe imaginare;
-sunt grupate în două serii opuse : personaje pozitive şi personaje negative;
-sunt universale : feciorul de împărat sau de om sărac, mezinul, zmei, împăraţi;
-personajele care îl sprijină pe erou în acţiunea sa se numesc adjuvanţi, şi pot fi :
secundanţi sau donatori;
-se compun dintr-o mărime constantă, funcţia, şi una variabilă, atributele exterioare;
-mărimea variabilă nu dă varietate de substanţă personajelor, acestea diferenţiindu-se
doar prin vârstă, sex, condiţie socială etc.

Începutul şi sfârşitul basmului sunt marcate prin formule iniţiale şi finale, care
încadrează discursul narativ, înlesnind trecerea din lumea reală, exterioară textului, în
lumea ficţională, care, în cazul basmului, este o lume fabuloasă; în cuprinsul textului apar
şi formule mediane.
Rolul formulelor iniţiale şi finale :
-înrămează lumea pe care o comunică povestitorul, avertizând asupra specificului ei;
-fac trecerea de la lumea reală din afara operei la lumea ficţională din interiorul operei;
-marchează distanţa dintre comunicarea nonliterară şi comunicarea literară.
Formula mediană :
-stimulează atenţia receptorului;
-verifică atenţia auditorului;
-face trecerea de la un episod la altul.
În basm, timpul şi spaţiul au o ordine proprie, în care nu funcţionează nicio limită,
fiind proiectate în dimensiune fabuloasă. Formulele iniţiale caracterizează acest timp
fabulos prin corelarea unor elemente care în ordine naturală se exclud: ,,A fost odată ca
niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti; pe când puricele se potcovea cu 99 de oca de fier
şi sărea până la cer.”

Relaţia dintre basmul popular şi basmul cult :

-basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular (oralitatea
stilului);
-tiparul narativ şi funcţiile specifice basmului popular sunt preluate în basmul cult;
-adoptarea speciei populare de către un scriitor se face din perspectiva modului său
propriu de a concepe lumea şi a stilului care-l individualizează;
-de obicei, personajul cult este înzestrat cu substanţă interioară (sunt evidenţiate stările lui
sufleteşti), având atât calităţi, cât şi defecte.