Aspecte ale desacralizarii sacrului n poezia lui BLAGA

n literatura noastra interbelica, gruparea ortodoxistilor (despre care G. Calines

eu vorbeste n termeni elogiosi n a sa lLR...) ocupa un loc aparte. De altfel, dist
insul critic si istoric literar l ncadreaza pe Lucian Blaga n capitolul ORTODOXISTII
. Momentul 1926. Iconografia mistica. Doctrina miracolului , alaturi de Nichifor C
rainic, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Sandu Tudor, St. I. Nenitescu si Const.
Goran.
La Blaga, sentimentul religios transpare chiar din volumul ce marca debutul - Po
emele luminii (1919) -, iar iubirea ca modalitate de cunoastere se asociaza cu em
otia religioasa (Vl. Streinu, Versificatia moderna, EPL, 1966, p. 241). Lumina metafora simbol definitorie pentru ntregul volum, subsumata erosului, este de sorg
inte sacra: Lumina ce-o simt / navalindu-mi n piept cnd te vad, / oare nu e un stro
p din lumina / creata n ziua dinti, / din lumina aceea-nsetata adnc de viata? (Lumin
a). Eternul mister feminin capata o noua anecdotica n viziunea poetului, nct se aju
nge la un paradox: taina pe care sarpele i-a mpartasit-o Evei nu poate fi cunoscu
ta de cel Atoatestiutor: De-atunci femeia ascunde sub pleoape-o taina / si-si mis
ca geana parc-ar zice / ca ea stie ceva, / ce noi nu stim; / ce nimenea nu stie,
/ nici Dumnezeu chiar (Eva). Neputinta celui Atoatestiutor de a cunoaste misteru
l este sugerata printr-o negatie totala, realizata cu ajutorul repetitiei verbul
ui a nu sti, ca si a elipsei acestuia, din ultimul vers, precum si cu ajutorul p
ronumelor noi, nimenea, acestea intrnd n disjunctie cu substantivul propriu Dumneze
u , precedat de conjunctia adversativa nici . Nu este oare acesta un aspect al degrad
arii sacrului? Mitul eternului feminin este de fapt un secret al existentei pe ca
re Eva l-ar detine. Poetul converteste mitul religios ntr-un mister laic - putem
sa-l numim misterul (sau eternul) feminin, care nu este, n fond, dect un aspect al
marelui mister al luminii, din care se hraneste att filosofa, ct si poezia lui Bl
aga... (AI. Tanase, Lucian Blaga - filosoful poet, poetul filosof, Editura Cartea
romneasca, 1977, p. 330).
Poezia Lacrimile (din volumul deja amintit) are ca tema nostalgia paradisului alt aspect al desacralizarii sacrului. Nostalgia e durerea de a nu mai fi n locul
unde ai fost odinioara, pe care amintirea l pastreaza mereu prezent, ca pe un cui
b al fericirii pierdute . (Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Editura Moldov
a, 1994, p. 243). Din perspectiva celui alungat din rai, nostalgia paradisului p
refigureaza desacralizarea sacrului : Stapne, ia-mi vederea, / ori daca-ti sta-n p
utinta mpaienjeneste-mi ochii / c-un giulgiu, / sa nu mai vad / nici flori, nici
cer, nici zmbetele Evei, si nici nori,/ caci vezi - lumina lor ma doare .
Abia conturata n primul volum, jalea ndepartarii de Dumnezeu (apud T. Vianu) capat
a accente dramatice n volumul din 1924 - n marea trecere, poezia Psalm fiind elocv
enta n acest sens. Aici, Dumnezeu e invocat de o constiinta dramatica, interogativ
a (Al. Tanase, op. cit., p. 346), amintind prin aceasta de permanentul dialog al
eu-lui cunoscator cu Dumnezeu, din ciclul Psalmilor, al caror autor - Tudor Argh
ezi - e considerat un poet interogativ: Cnd eram copil ma jucam cu tine / si-n nchi
puiri te desfaceam cum desfaci o jucarie. / Apoi salbaticia mi-a crescut, / cntar
ile mi-au pierit, / si fara sa-mi fi fost vreodata aproape / te-am pierdut pentr
u totdeauna / n tarna, n joc, n vazduh si pe ape . Dupa cum se poate observa din versu
rile citate, singuratatea eu-lui cunoscator este similara cu singuratatea obiectu
lui cunoasterii, reprezentat panteistic n lucruri si n natura, nct Dumnezeu este asoci
at cu ideea de suferinta, de durere, care devine cosmica (Ibidem, p. 347): ntre ras
aritul de soare si apusul de soare / sunt numai tina si rana. / n cer te-ai nchis
ca-ntr-un cosciug. / O, de n-ai mai fi nrudit cu moartea / dect cu viata / mi-ai v
orbi. De-acolo de unde esti / din pamnt ori din poveste mi-ai vorbi // (...) Iata
stelele intra n lume / deodata cu ntrebatoarele mele tristeti. / Iata e noapte fa
ra ferestre-n afara. / Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
Jertfa sub semnul nalt al curcubeului magic (cum spune poetul) i se refuza eu-lui
cunoscator, astfel nct acesta si simte zadarnicit orice elan n procesul cunoasterii
: Porumbii mi i-am slobozit / sa-ncerce pajistea cerului, / dar sfsiati de vnturi /
se-ntorc napoi. Pe vatra corabiei / inima mi-o-ngrop sub spuza (Pe ape). Este si
acesta un alt aspect al singuratatii eu-lui, sub un cer ale carui porti ramn vesn
ic nchise, registrul verbal si adverbial fiind graitor sub acest aspect: Dainuie v

esnic potopul. / Niciodata nu voi ajunge / s-aduc jertfa... (s.n.). Mutenia, nonc
omunicarea ca atribute ale sacrului expus degradarii - asa cum sunt surprinse n poe
ziile Psalm si Pe ape - apar mpinse pna la paroxism n poezia Din cer a venit un cnte
c de lebada, degradarea celesta atragnd dupa sine expierea teluricului : Din cer a
venit un cntec de lebada. / l aud fecioarele ce umbla cu frumuseti desculte / pes
te muguri. si pretutindeni l aud eu si tu // Calugarii si-au nchis rugaciunile / n
pivnitele pamntului. Toate-au ncetat/ murind sub zavor . Dar culmea degradarii sacru
lui este atinsa n poemul De mna cu Marele orb, motivul peregrinului avnd aici rolul
de a evidentia mutenia Marelui orb, dar si sau mai ales permanenta sa teama: El
tace pentru ca-i e frica de cuvinte (...) // De ce a tresarit? / Tata orb, fii li
nistit, n jur nu e nimic . Observam aici (dar si ceva mai ncolo, cnd vom aduce n discu
tie poezia Paradis n destramare) o apropiere a sacrului de profan, n sensul ca cel
dinti capata nsusiri si defecte asemanatoare celui de-al doilea.
n amintirea taranului zugrav si Bunavestire sunt doua creatii din volumul n marea
trecere, n care recunoastem desacralizarea mitului crestin al Fecioarei Maria. Mi
racolul rodirii se produce n planul profanului, nu al sacrului: Ce-a mai venit se po
ate-asemana numai c-un vis. / Din pulbere de floare / cernuta peste tnarul ei tru
p / fecioara Maria / a legat rod ca un pom (n amintirea...). n ambele poezii, Fecio
ara e pretuita tocmai pentru starea ei omeneasca, de cuceritoare naivitate si ing
enuitate (Al. Tanase, op. cit., p. 358): n noaptea asta lunga, fara sfrsit, / o feme
ie umbla sub cerul apropiat. / Ea ntelege mai putin dect oricine / minunea ce s-antmplat. / Aude sori cntareti, ntreaba, / ntreaba si nu ntelege. / n trupul ei sta nch
s ca ntr-o temnita buna / un prunc (Bunavestire). Aceeasi naivitate si simplitate n
gestica, specifice tarancii, le vom gasi si n Biblica (din volumul Lauda somnulu
i - 1929): Maica Precista, tu umbli si astazi rznd / pe carari de apa pentru broast
e testoase. // ntre ierburi nalte si goale / copilul ti-l dezbraci / si-l nveti sa
stea n picioare. / Cnd e prea rau / l adormi cu zeama de maci // Pentru tine lumea
e o pecete / pusa pe o taina si mai mare: / de aceea mintea nu ti-o muncesti / c
u nimic. / n casa lnga blidarul cu smalturi rare / n fiecare zi pazesti cu rabdare
/ somnul marelui prunc. A mustrare clipind / te superi doar / cnd ngerii trntesc pr
ea tare usile / venind si iesind . Se poate lesne observa cum sacrul a fost conver
tit n profan; Maria este aici o mama iubitoare, care vegheaza atent cresterea pru
ncului, iar dojana care cade asupra ngerilor, cnd acestia - ca orice copil - devin
prea zgomotosi, este, n fond, mustrarea oricarei mame.
Lumea care populeaza volumul Lauda somnului este una desacralizata. Asa cum opin
a G. Calinescu, procesul de spiritualizare e mai nalt (n volumul mentionat - n. n.)
si poetul cade ntr-un soi de nostalgie de Eden, ntr-o lncezeala numita tristete me
tafizica, ncercnd sa depaseasca spatiul terestru, sa evoce un peisaj transcendent - s
.n. (ILR..., Editura Minerva, 1982, p. 879). Inexorabila finitudine a sacrului (
ca ultim aspect al desacralizarii sacrului, ce seamana tot mai mult, n poeziile d
in acest volum, cu profanul) se contureaza chiar din primele versuri ale poeziei
Paradis n destramare, considerata cea mai reprezentativa pentru tristetea metafi
zica: Portarul naripat mai tine ntins / un cotor de spada fara flacari. / Nu se lup
ta cu nimeni, dar se simte nvins. / Pretutindeni pe pajisti si pe ogor / serafimi
cu parul nins / nseteaza dupa adevar, / dar apele din fntni / refuza galetile lor .
Paradoxul din versurile subliniate reliefeaza o stare cu totul de exceptie pentr
u lumea sacrului, care, degradndu-se, ia chipul si asemanarea celeilalte lumi - c
ea profana. Tristetea metafizica resimtita acut, ca urmare a nchiderii oricarei p
osibilitati de comunicare cu absolutul (a se vedea mai sus semnificatia metafore
i fntnilor) trimite la o situatie similara din poezia lui Arghezi, Heruvim bolnav:
ngerul meu si mai aduce-aminte / Din fericirile de mai nainte. / Cerul la gust i-a
junge ca un blid / Cu laptele amar si agurind, / Stelele lui nu si le mai trimit
e / Ca niste steaguri sfinte zugravite, / si vntul serii nu-i mai da ndemn / Cu ar
omele-i de vin si untdelemn . n ultima strofa a poeziei lui Blaga, desacralizarea e
ste totala: putem constata coborrea sacrului n profan; arhanghelii si ngerii - simp
le elemente de figuratie - trec, cu dezinvoltura, la ndeletniciri umane: Arnd fara nde
mn / cu pluguri de lemn / arhanghelii se plng / de greutatea aripelor // (...) No
aptea ngerii goi / zgribulind se culca n fn . Cele doua imagini - arhanghelii ce se p
lng de greutatea aripilor si ngerii zgribuliti - sunt rizibile, caricaturalul fiind
aici o alta modalitate artistica de creionare a desacralizarii sacrului. Totul

culmineaza cu trecerea protagonistilor sub zodia thanatosului, nct orice disociere n

tre sacru si profan dispare: paianjeni multi au umplut apa vie, / odata vor putre
zi si ngerii sub glie, / tarna va seca povestile / din trupul trist .