În marea trecere

Lucian Blaga

Volumul este publicat în 1924 în revista Gândirea, conține 27 de poezii:

 Către cititori
 Psalm
 În marea trecere
 Pluguri
 În amintirea țăranului zugrav
 Un om se-apleacă peste margine
 Liniște între lucruri bătrâne
 Călugărul bătrân îmi șoptește din prag
 Înviere de toate zilele
 Heraclit lângă lac
 Bunătate toamna
 Din cer a venit un cântec de lebădă
 Sufletul satului
 Noi, cântăreți leproși
 Scrisoare
 Taina inițiatului
 De mână cu Marele Orb
 Amintire
 Fiica pământului joacă
 Am înțeles păcatul ce apasă asupra mea
 Lucrătorul
 Pe ape
 Fiu al faptei nu sunt
 Bunăvestire
 Cuvântul cel din urmă
 Semne
 Epilog

În creaţia poetică a lui Blaga, volumul În marea trecere este un moment de cotitură, de la
elanul dionisiac din Poemele luminii (1919) şi lumea senzual-euforică a lui Pan din Paşii
profetului (1921) la lirica “tristeţii metafizice”. Poezia devine acum expresia unei conştiinţe
scindate: eul se trezeşte brusc într-o lume străină, în care a pătruns suferinţa şi spaima (o “boală
fără leac” – o numeşte poetul). De la vitalizarea misterului din primele volume se trece la
spiritualizarea acestuia, cu accente de un dramatism sfâşietor, care se reflectă şi în retorica
discursului poetic. Sentimentul tragic al “rupturii ontologice” de marele Tot îşi are originea, pe
de o parte, în sentimentul pierderii definitive a legăturii cu divinitatea, ca în poemul Psalm (“O
durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă/ Dumnezeule, dar ce era să fac?/ Când eram
copil mă jucam cu tine/ şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie./ Apoi sălbăticia mi-a
crescut,/ cântările mi-au pierit,/ şi fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru
totdeauna/ în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.”); pe de altă parte, se acutizează sentimentul
curgerii inexorabile a timpului, în faţa căreia fiinţa umană este cea mai vulnerabilă.
Un “motto” aşezat la început exprimă destul de explicit tema fundamentală a întregului
volum: “Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, - şi totuşi te rog:
opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”. Aceasta e tonalitatea în care
trebuie citite mai toate poemele lui Blaga din a doua etapă a creaţiei sale.
Poetul nu are încă treizeci de ani, dar aproape nimic nu mai rămâne din bucuria de a trăi,
din pasiunea, vitalitatea, entuziasmul de care deborda strălucita sa carte de debut. Demersul liric
este aici acela al cuiva care, traversând toate marile experienţe ale existenţei, trăieşte spaima de
timpul care se scurge inexorabil într-o lume din care Dumnezeu pare să se fi retras, rămânând
însă prezent prin semnele înscrise în universul magic al străvechiului sat românesc. Univers
poetic ivit din lumea copilăriei lui Blaga.
Operă de o evidentă maturitate lirică, acest al treilea volum al integralei poetice a unuia
dintre cei mai mari poeţi români pune pe deplin în evidenţă trei teme majore ale poeziei sale:
tăcerea, absenţa (lui Dumnezeu), satul (minunilor), trei cuvinte magice aureolate de o nostalgie
perpetuă şi de o iremediabilă tristeţe în faţa timpului şi a vieţii care se scurg sub lumina rece
izvorâtă din „steaua cea mai tristă”. (Horia Bădescu)
În creația poetică blagiană, În marea trecere reprezintă un moment de cotitură: după
Poemele luminii (1919) și Pașii profetului (1921), dominate fie de elanul nietzsche-an-dionisiac
al identificării cu elementaritatea cosmică, fie de voluptatea comunicării cu un univers
germinativ, în care eul se lasă cuprins și asimilat de inerția, torpoarea, somnolența generală,
aceste poeme vorbesc despre o conștiință și o lume scindată, conflictuală, profund dereglată și
tulburată de neliniști metafizice.
Poezia care dă titlul cărții „schematizează" oarecum această situare a subiectului uman
între două orizonturi: pe de o parte, i se desfășoară în față spectacolul unei lumi deplin
echilibrate, sub semn solar, în care toate nivelurile cosmice comunică, se oglindesc reciproc,
supuse unei expresii geometrice:
„Soarele ține-n zenit cântarul zilei
Cerul se dăruiește apelor de jos.
Cu ochi cuminți dobitoace în trecere
își privesc fără de spaimă umbra in albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste".

Dar, în raport cu aceasta lume unde „nimic nu vrea să fie altfel decât este", deci care trăiește în
perspectiva originarului echilibru, eul liric se descoperă distanțat, incapabil să regăsească
unitatea pierdută, „răspunsul" căutat; excepție nefericită într-un univers luminos și rotund
(„Numai sângele meu strigă prin păduri / după îndepărtata-i copilărie"), el se simte vinovat,
dezorientat, fără repere („Tot mai departe șovăi pe drum ca un ucigaș"), tânjind zadarnic după
refacerea vârstei fericite. Aceleiași stări de spirit profund tulburate îi răspund poeme precum
Psalm, Un om s-apleacă peste margine, Heraclit lângă lac, Din cer a venit un cântec de lebădă,
Am înțeles păcatul ce apasă peste casa mea sau Epilog. Psalmul, bunăoară, vorbește despre
înstrăinarea de o divinitate altădată apropiata și familiară, ce se refuză oricărei comunicări. El
oferă și „cheia" simbolică a numitei „tristeți metafizice": ruptura de însuși principiul cosmic e
pusă pe seama „sălbăticiei" omului care, despărțindu-se de vârsta naivă și pură a copilăriei,
pătrunde în lumea întrebărilor fără răspuns, a sterilelor frământări ale conștiinței
problematizante.
Teme și motive caracteristice pentru viziunea expresionistă: extrema tensiune spirituală, starea
de neliniște profundă, întoarcerea spre originar, sentimentul iminenței unui apocalips, atmosfera
stranie a unor poeme, stilizarea gesticulației, devenită ritualică, ceremonioasă, servind expresia
„retorica" a durerii și sugestia tulburătoarelor premoniții etc.

În marea trecere

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.
Tot mai departe șovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.
Poemul În marea trecere exprimă cel mai concentrat viziunea metafizică asupra
“timpului catastrofic”, cum a fost definit. Această percepţie a timpului ca “trecere” şi destrămare
face ca eul să se situeze – dramatic - între două orizonturi. Unul este acela al lumii pe deplin
echilibrate, alcătuind un cosmos unitar, în care toate fiinţele şi elementele se află la locul lor de
neclintit, fixat de soartă.
Sensul principal se concentrează în ultimul vers, cu accentul semantic pe verbul “a fi”,
care la Blaga are de obicei o funcţie ontologică. Nici o fisură nu s-a produs în acest orizont
statornicit de când lumea, proiectat într-o imagine a Totului cosmic. Deşi suntem departe de
imagismul frenetic al “poemelor luminii”, poetul nu şi-a pierdut dexteritatea de a construi
imagini totale. Atât că acestea sunt mai stilizate şi însoţite de un fior metafizic nemaiîntâlnit până
acum în lirica lui Blaga. Poetul imaginează un peisaj straniu, hieratic, compus numai din câteva
elemente esenţiale: soarele aflat la zenit (simbol ascensional suprem), cerul dăruindu-se apelor
de jos (imagine a “transcendentului care coboară”), dobitoace privind vrăjite – parcă hipnotizate
- în oglinda fluviului-timp etc. Toate la un loc alcătuiesc o geografie mitică, lumea “poveste”
numită într-un alt poem “ţara fără de nume” (Linişte printre lucruri bătrâne).
Celălalt orizont aparţine fiinţei rătăcite şi înstrăinate, care nu-şi găseşte nicăieri locul şi
rostul. În absenţa divinului, interogaţia şi problematizarea intensifică şi mai mult starea de
nelinişte a eului alungat din lumea “poveste”. Nu e numai suferinţa individuală: condiţia umană
însăşi este proiectată într-o situaţie-limită, prin pierderea legăturii cu cosmosul (gest sinonim cu
acceptarea / neacceptarea faptului elementar de a fi). Poetul mai aşteaptă, totuşi, un semn al
regăsirii unităţii pierdute şi crede că-l poate identifica în regresiunea către originar:
“Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit sub stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
Numai peşteri răsună, păraie se cer în adânc.”

Zbaterea eului, prizonier al curgerii, e însă zadarnică. Căutările n-au nici o finalitate şi nostalgia
stării de increat (strigătul după “îndepărtata-i copilărie”) nu vindecă de suferinţă. Cum
interogaţia patetică a poetului rămâne “fără răspuns”, singura consolare ar fi ca eul să ajungă la
un liman al liniştii:
“Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.”
“Liniştea” are un sens special la Blaga, ca şi “sângele” – cuvinte cu sarcină mitică, cum
glosează poetul într-unul din eseurile sale filosofice. Liniştea, asociată cu sintagme precum
“lucrurile bătrâne” sau “sufletul satului” (din alte poeme), se cuvine raportată la o scară a
veşniciei. Aceşti termeni, oarecum echivalenţi, au o semnificaţie ontologică, nu psihologică sau
morală. Liniştea, bunăoară, e o absenţă mai plină decât prezenţa pur fenomenală a lucrurilor.
Suferinţa e legată de timpul concret, individual, de scurgerea sa inevitabilă spre moarte.
Cuvintele înseşi sunt semne ale căderii fiinţei şi ale condamnării la timp, de unde gestul “ucigaş”
de a reduce totul la tăcere, din finalul poemului:
“Tot mai departe şovăim pe drum, -
şi ca un ucigaş ce-astupă cu năframa
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.”
Tăcerea e un alt echivalent ontologic al liniştii. Uneori poetul imaginează relaţii de
ucidere şi strivire cu realul, cum anunţa (sub acoperirea negaţiei) încă din poemul
programatic Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Dar misterul nu poate fi strivit şi nici
epuizat în vreun fel. Taina supremei iniţieri este chiar tăcerea absolută invocată de poet şi
tematizată într-o altă poezie din volum, Taina iniţiatului (“Omule, ziua de-apoi/ e ca orice altă
zi./ Îndoaie-ţi genunchii,/ frânge-ţi mâinile,/ deschide ochii şi miră-te./ Omule, ţi-aş spune mai
mult,/ dar e-n zadar,-/ şi-afară de-aceea stele răsar/ şi-mi fac semn să tac/ şi-mi fac semn să
tac.”).
Cum spunea Nicolae Balotă, “legătura dintre tăcere şi cuvinte la Lucian Blaga e de
natură orfică”. Viziunea orfică (Privitor la Orfeu, care se referă la doctrine, mistere, concepții
filosofice atribuite acestuia. Poeme orfice = denumire dată textelor lirice și filosofice grecești
atribuite poetului mitic Orfeu)imprimă un caracter esenţial lirismului şi-l aşează pe poet în
vecinătatea lui Hölderlin, Rilke sau Ștefan George. Tăcerea poetului e aceea a iniţiatului care
păstrează o taină chiar exprimând-o. La Blaga, cuvintele înseşi sunt înrădăcinate în tăcere.
Dualităţii cuvânt – tăcere îi corespund altele de aceaşi esenţă: lumină – întuneric, revelare –
uitare, feeric – escatologic etc..
În acest poem, întâlnim numai unele vagi sugestii din escatologia expresionistă. Toposul
mitic transfigurat se conjugă, firesc, cu viziunea “timpului concentrat, feeric” (cum ar spune
Mircea Eliade). Sentimentul timpului şi spaima “marii treceri” sunt trăite extatic în imagini
dramatice, adeseori halucinante, dar nu infernale. Chiar gestul disperat de stăvilire a izvoarelor
ţine de o anumită percepţie a timpului. Suferinţa metafizică a poetului în faţa “marii treceri” se
transformă treptat într-o “laudă a suferinţei”, cum afirmă inspirat acelaşi critic.
Luat în totalitate, poemul are o structură extatică, prin pauzele bine marcate între strofe
sau unele versuri, dar mai ales prin finalul abrupt care taie respiraţia. Versul cheie l-am remarcat
şi mai înainte: “Nimic nu vrea să fie altfel decât este”. Timpul e un atribut al existenţei: a fi în
timp înseamnă a deveni, iar devenirea are ca termen final moartea. Cu alte cuvinte, spaima de
timp e spaima de moarte, pe care o putem suprima numai suprimând existenţa. Dar nu şi
existenţa absolută, pe care timpul şi moartea n-o ating. Regretul poetului e că n-a rămas acolo în
“ţara fără de nume”, ţara mitică a lumii “poveste”.

Mitul poetic al “marii treceri” imaginat în acest poem e numai un fragment din “marea
poveste” a misterelor lumii, care n-are început şi nici sfârşit.

Bibliografie
http://muhaz.org/i-autorul-si-opera-sa-1895-1961.html?page=9

http://scoalaardeleanacluj.ro/shop/%C8%98coala-ardelean%C4%83-de-poezie-c-
147/%C3%8En-marea-trecere-dans-le-grand-passage-p-331.html

https://www.referatele.com/referate/noi/romana/in-marea-trecere--volum-de-poezii-de147.php