JUNIMEA TITU MAIORESCU NEOLOGISMELE, ORATORI, RETORI, LIMBUȚI

BEȚIA DE CUVINTE

Cine e Titu Maiorescu?

Titu Maiorescu este primul critic literar în adevăratul sens al cuvântului pe care l-a avut
literatura română; el a fost totodată mentorul generației marilor clasici, promovând scriitori
precum Eminescu, Slavici, Creanga, Caragiale.1
Ce este Junimea?
Societatea Junimea se naște la Iași, cândva între anii 1863-1864 (1), ca inițiativa culturală a
cinci tineri cu studii superioare în Occident :Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti,
Iacob Negruzzi și, nu în ultimul rând, Titu Maiorescu. O prima manifestare a societății a fost
Cenaclul literar, al cărui președinte onorific a fost ales Vasile Alecsandri. În cadrul
întâlnirilor, invitații discutau pe marginea unor lucrări, fie ele artistice sau științifice,
încercând să stabilească valoarea lor estetică și științifică. Ulterior, din 1867, tipografia
Junimii începe să publice revista Convorbiri Literare, ce va servi drept mijloc de promovare a
ideilor junimiste, dar și a operelor scriitorilor români.
Evoluția Junimii a cunoscut trei etape:
 prima, între anii 1867 și 1874, stă sub semnul elaborării principiilor;
 a doua – între anii 1874 și 1885, apogeul – în care se consolidează ”direcția nouă”,
 treia etapă, până în 1944, în care se dezvoltă principiile estetice.

Concepții și principii generale

Înainte de toate, junimiștii se opun bazelor pe care societatea românească începuse să-
și clădească cultura. Această bază, cred ei, este fragilă și nu poate reprezenta o
adevărată structură fondatoare a culturii naționale. Generația pașoptistă, al cărui rol
important în procesul de modernizare a culturii este recunoscut de junimiști, este totuși
criticată pentru graba cu care încercase să facă totul. Principiile pe care pașoptiștii le
luaseră cu împrumut din arsenalul ideologic al Occidentului trebuiau prefăcute în
instituții durabile, în cadrul unui proces de mai lungă durată, dar mai fecund.

Mediocritate, impostură, formalism, improvizație, grandilocvență – acestea sunt

doar câteva dintre trăsăturile caracteristice ”culturii” românești de până atunci
împotriva cărora Junimea se ridică extrem de critic. Toate acestea confereau

1
http://www.scritub.com/literatura-romana/TITU-MAIORESCU-JUNIMEA-SI-CONV3218191419.php
1
ansamblului cultural românesc o anumită falsitate, un caracter efemer, și nu puteau în
niciun caz clădi o cultură națională demnă de admirație și respect.

În schimbul acestor false principii directoare, junimiștii propun o schimbare

fundamentală. Ei aduc în prim plan rolul esențial al atitudinii critice, al selecției
drastice care trebuie să stea la baza dezvoltării culturale. Nu trebuie, așa cum
îndemnau pașoptiștii cu ceva timp în urmă, să se scrie orice, ”doar ca să se scrie”.
Toate operele, literare sau științifice, trebuie să treacă printr-un filtru critic,
să îndeplinească o serie de principii pentru a putea fi calificate drept valoroase.

Junimea vine cu o critică dură la adresa lipsei originalității punctelor de vedere

existente în mediul cultural românesc. În schimb, adepții junimismului încep să
prelucreze și să adapteze puncte de vedere de circulație europeană la realitățile
românești. Junimiștii sunt, prin excelență, conservatori

Istoricul Alexandru Zub consideră că Junimea reprezintă nu doar un complex

structural ideologic, estetic sau literar, ci și o stare de spirit caracterizată prin trăsături
precum rigoare, adevăr, luciditate, specificitate și elan creator original. Aceste câteva
trăsături nu se aplică strict creațiilor literare, ci ele se traduc și în modelul de spirit
public pe care Junimea încearcă să îl impună, al românului cultivat, critic într-un sens
constructiv și nu negativ, și care se implică activ în viața societății.2

Neologismele de Titu Maiorescu

„Neologismele” este un studiu cu caracter didactic. În acest studiu Titu Maiorescu

sugerează că ar trebui adoptate neologismele românești. Studiul are patru capitole.

Primul capitol vorbește despre cuvintele slavone care trebuie îndepărtate.

Acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt român,
cuvântul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvântul român păstrat.
Vom zice dar binecuvântare şi nu blagoslovenie, vom zice preacurată şi nu precistă, bunavestireşi
nu blagoveştenie.3

Al doilea capitol explică faptul că nu trebuie folosite neologisme latinești, ci cuvinte

românești pe care să le înțeleagă toți oamenii chiar și țăranul. Atrage atenția scriitorilor să nu
folosească franțuzisme pentru a nu face limba română o limbă de care să se râdă.

2
https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/junimea-punct-de-cotitura-in-evolutia-societatii-
romanesti
3
https://www.tititudorancea.com/z/titu_maiorescu_neologismele.htm
2
 Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem
altul neologist.
Vom zice dar: împrejurare şi niciodată cercustanţă sau circonstanţă, binecuvântare şi
nu benedicţiune etc.

Al treilea capitol accentuează două idei: prima aceea că neologismele trebuie luate
doar din limbi romanice mai ales franceză, iar a doua e că neologismele sunt primite în limbă
doar atunci când lipsesc cuvintele în limba română.

Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi
cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză.

Al patrulea capitol dezvoltă idea că nu pot fi îndepărtate toate cuvintele slavone din limba
română deoarece ele fac parte din vocabularul românesc. Maiorescu afirmă că o treime din
cuvintele unui țăran sunt slavone

Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba română şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o
greşeală şi este cu neputinţă.

Oratori, retori, limbuți.

Fiind implicat în procesele politice cele mai semnificative din acea perioadă, Titu
Maiorescu nu putea să nu observe degringolada existentă în Parlament. De aceea a găsit de
cuviinţă să manifeste împotriva gradului imens de ignoranţă existent în cadrul politic. Fiecare
persoană prezentă în plen încerca să îşi exercite calităţile discursive. Uneori, încerca un lucru
imposibil, pentru că acestea îi lipseau cu desăvârşire. Titu Maiorescu face o radiografie reală a
problemei oratorice în scurtul său studiu intitulat „Oratori, retori şi limbuţi”. Aici, Maiorescu
împarte oamenii politici în cele trei categorii menţionate anterior şi se ocupă intens mai ales
de cea de-a treia grupă, oferind exemple din belşug.4

„Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva,
retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei
situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului
este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei sau încântarea de sonoritatea propriilor
sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricând. Pe orator îl
stăpâneşte scopul, pe retor - deşertăciunea, pe guraliv - mâncărimea de limbă. De aceea oratorul
poate avea o valoare permanentă, retorul - numai una trecătoare, limbutul - nici una“
(Oratori, retori şi limbuţi, p. 384)

4
http://ziarullumina.ro/titu-maiorescu-teoreticianul-formelor-fara-fond-43899.html
3
 Beția de cuvinte
În primăvara anului 1873, Titu Maiorescu publica în „Convorbiri Literare” un articol
privind nefericitele utilizări ale limbii române în „Revista Contimporană” Litere-Arte-Ştiinţe,
din 1 Martie 1873. Esenţa articolului lui Titu Maiorescu, intitulat „Beţia de cuvinte”, depăşea
cu mult, ca importanţă, obiectul imediat al criticii maioresciene, reprezentând o magistrală
condamnare a verbiajului fără rost pe care îl „practicau” unii condeieri ai timpului. 5
Pornind de la studiul lui Darwin Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală autorul îşi
familiarizează cititorul cu ideea că aplecarea către ameţeala artificială produsă prin plante şi
preparatele lor are la bază tendinţa comună tuturor primatelor, studiul pornind chiar de la o
experienţă asupra maimuţelor. Pe lângă cânepă, viţa de vie, tutun şi alte halucinogene,
urmaşul biped al maimuţei a mai găsit o sursă de-a se înălţa în eter, desprinzându-se de lumea
cea rea şi potrivnică: cuvântul. Ca şi celelate mijloace provocatoare de beţie, consumul
cuvântului până la o anumită limită are un minim grad de stimulare a inteligenţei. Consumat
în cantităţi mai mari capătă efectele specifice oricărei beţii.
Astfel, ne explică Titu Maiorescu, simptomele patologice ale îmbătării prin folosirea
nefirească a cuvintelor sunt gradate, ţinând cont de cantitatea de drog utilizată.
«Primul simptom, este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia
vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea
oricărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci: atunci tonul gol al vocalelor şi
consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie
naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine
apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândirilor
puse lîngă olaltă, violenţa nemotivată alimbajului. »
„Demersul liric se înscrie pe un portativ inedit, introducînd cu mare fineţe o ordine
plastică în lumea inspiraţiei, în lumea dinamică şi fără statornicie a materiei. Esenţe
abstracte, inalterabile, fulguraţii ale clipelor, impresionante mlădieri ale limbajului,
canoane, tonalităţi criptice, un fel de gradaţie a tensiunii lăuntrice, statuează micro-forme
dominante de comunicare cu cititorul. Atras de exprimarea modernă prin care, se pare,
sondează dincolo de realitatea concretă, în lumea misterelor, pe un ton regal, Emil Druncea
emite judecăţi despre sine şi, purtînd o aură de înţelept, vorbeşte cititorului despre cunoaştere
şi necunoscut, despre bucurii, dezolări, iubiri, hotare, despre măruntaiele gîndurilor sale:

5
https://www.curentul.info/special/betia-de-cuvinte-pe-vremea-lui-maiorescu/
4
„Pe insulă/ Tata/ bea vin/ împreună/ cu doisprezece/ bărbaţi./ Vântul s-a înteţit/ în furtună./
Au rostit/ un cuvânt.” »
În continuare aflăm că « demersul liric » introduce “cu mare fineţe”” o ordine plastică” în
lumea inspiraţiei, în lumea dinamică şi fără statornicie a materiei”. Acum e acum. Înţeleg că
lumea inspiraţiei era cam dezordonată, aşa că avea nevoie de o «ordine plastică» Şi pentru că
n-a fost de-ajuns ordonarea imaginaţiei, demersul liric trece şi la ordonarea «lumii dinamice şi
fără statornicie a materiei» .6
„Beția de cuvinte” în "Revista Contimporană" este un studiu subintitulat “Studiu de
patologie literară”, scris de Titu Maiorescu în 1873, în care satirizează fraza supraîncărcată și,
prin aceasta, confuză, numind boala de care suferă flecarul “lipsă de idei”. „Beția de cuvinte”
are ca referință limba cultă românească și, mai strâns, cea a jurnaliștilor și scriitorilor.7

6
http://www.atheneum.ca/maria-sava/betia-de-cuvinte
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Be%C8%9Bia_de_cuvinte
5
 BIBLIOGRAFIE

http://www.scritub.com/literatura-romana/TITU-MAIORESCU-JUNIMEA-SI-
CONV3218191419.php
https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/junimea-punct-de-cotitura-in-evolutia-
societatii-romanesti
https://www.tititudorancea.com/z/titu_maiorescu_neologismele.html
http://ziarullumina.ro/titu-maiorescu-teoreticianul-formelor-fara-fond-43899.html
https://www.curentul.info/special/betia-de-cuvinte-pe-vremea-lui-maiorescu/
http://www.atheneum.ca/maria-sava/betia-de-cuvinte
https://ro.wikipedia.org/wiki/Be%C8%9Bia_de_cuvinte