Tonio Kroger

Thomas Mann
Thomas Mann însuși consideră această nuvela ca pe copilul său preferat și-și păstrează
atașamentul până la adânci bătrâneți. De altfel Tonio Kroger a fost un mare succes de public și a
fost primit favorabil și de critică. Asupra tineretului a avut un impact deosebit, astfel autorul a
numit-o „Werther-ul meu”. Definirea problemei artistului pornind de la opoziția polară dintre
artă și viață precum și dezvăluirea dimensiunii inhumatului din artist nu reprezintă teme
inventate de Thomas Mann, dar scriitorul german a reușit o foarte convingătoare îmbinare de
elemente autobiografice însuflețite de un deosebit farmec liric cu tematica literară europeană.
Elaborarea textului a fost un proces complicat și anevoios. Au fost necesare mai multe eforturi
înainte ca materialul „lirico-eseistic” cu privire la problema artistului să se poată contopi cu
amintirile despre tinerețe.

În nuvela Tonio Kröger se împletesc multe teme ce vor fi dezbătute pe larg în operele de
maturitate ale lui Thomas Mann. Acest fapt face ca nuvela să reprezinte, dincolo de valoarea ei
intrinsecă, un bun port de intrare în gândirea autorului. 1

Nuvela Tonio Kröger (apărută în 1903) este un veritabil testament de credință al lui Thomas
Mann pentru tema în discuție, ceva asemănător, chiar foarte asemănător cu rolul deținut de
Însemnări din subterană în ansamblul marii creații dostoievskiene. Căci Tonio nu numai că
vorbește de simțământul izolării artistului și al “neapartenenței la restul lumii”, dar chiar insistă
asupra “blestemului cunoașterii și al chinurilor creației”, convins fiind că “cine trăiește din plin
n-are vreme să creeze și că pentru a fi cu adevărat creator trebuie să fi murit mai întâi”. 2

„When I was young, I wrote a story that young people still like: Tonio Kröger. It is about the
South and the North and their mixture in one person, a problematic and productive mixture. The
South in that story is the essence of sensual, intellectual adventure, of the cold passion of art. The
North, on the other hand, stands for the heart, the bourgeois home, the deeply rooted emotion and
intimate humanity. Now, this home of heart, the North, welcomes and embraces me in a splendid
celebration.”

Teme

Căutarea de sens- Tonio deși face parte din burghezie nu simte că ar aparține acolo. Aspirațiile
lui spirituale sunt opuse lui Hans colegul lui care e atletic vesel. Viața lui Tonio este plină de
creativitate, îndoieli, căutări. Dialogul cu Lizaveta e plin de sens.

Dragostea și arta- narațiunea arată dorința autorului ca oamenii să aibă o viață sănătoasă.
Dragostea pentru lucrurile obișnuite, sănătoase pământești este un semn al adevăratei arte.
1 https://dragdelectura.wordpress.com/2016/01/27/tonio-kroger-thomas-mann-comentarii/
2 http://www.revistanoinu.com/arata/personalitati-simboluri/destinul-artistului-in-societate-tem-de-referin-in-opera-
lui-thomas-mann
Sexualitatea lui Tonio care e și homosexuală pentru Hans și heterosexuală pentru Inge.

Rezumat

La începutul nuvelei Tonio Kröger e un tânăr brunet, cu trăsături ascuțite de sorginte

mediteraneeană, cu ochi negri și pleoape grele de visător. Elevul de 14 ani e îndrăgostit de
colegul său Hans Hansen, cel care purta un chipiu de marinar danez peste părul său blond ca
rafia. Hans e neobișnuit de chipeș și de bine clădit, cu umeri lați și coapse înguste și niște ochi
albaștri-gri pătrunzători. Dar în vreme ce Tonio e o fire profundă care scrie versuri și trăiește într-
o lume interioară construită în jurul elementelor pe care el le iubește (vioara, marea, nucul bătrân
şi fântâna arteziană din curtea casei părintești), Hans e un tânăr mai curând superficial, pasionat
de călărie, gimnastică şi înot, dar foarte popular. Cu toate acestea, la școală Hans e primul la
învățătură, în timp ce Tonio e considerat de profesori mai slab dotat pentru că mai mereu e
neatent și adâncit în visare. În privat, Hans se simte flatat de iubirea castă pe care Tonio i-o
poartă, dar în prezentă camarazilor se cam rușinează de asocierea lui cu Tonio care e
desconsiderat de colegi din cauza pasiunii lui pentru poezie. Ba mai mult, în public Hans evita şi
să îi pronunțe prenumele pe care îl consideră ciudat şi de nesuportat. Și Tonio care e înzestrat cu
o abilitate specială de a citi oamenii admiră tocmai mediocritatea (fără conotații peiorative aici)
solidă pe care Hans o întruchipează şi nu înțelege de ce el, fiul consulului Kröger, descendentul
unei familii respectabile „și nu vreun tifan într-o căruță verde”, e atât de neadecvat mediului său
în care mereu se simte ca nuca în perete. În fapt, Tonio îl iubește pe Hans tocmai pentru că acesta
reprezintă contrariul său după care el tânjește cu râvnă şi cu un dor invidios, după cum singur
mărturisește.

Tatăl lui Tonio e patronul unei firme care distribuie cereale și proprietarul celei mai impunătoare
case din oraș. Consulul Kröger e un tip nordic, foarte respectabil, sever, un bărbat înalt cu ochi
albaștri contemplativi care poartă mereu o floare de câmp în gaica reverului. Mama lui, bruneta
și apriga Consuelo, e altfel decât celelalte doamne ale urbei căci ea provine din sud. Tonio își
iubește mama care trăiește într-o nepăsare senină fată de tot în afară de pianul şi de mandolina ei.
Și cu toate că tatăl îl ceartă mereu pentru notele proaste, Tonio simte totuși că furia acestuia e
îndreptățită şi că, în schimb, impasibilitatea mamei e cam nesăbuită.

La 16 ani Tonio se îndrăgostește – la fel de platonic – de blonda Inge (Ingeborg Holm, fiică de
doctor). Inge are ochii mici, lunguieți, albaștri și senini, niște mâini cam mari pentru o femeie și
e la fel de superficială ca și Hans și tocmai de aceea nu îi acordă nicio atenție lui Tonio. Deși e pe
deplin conștient de suferința și de umilințele pe care dragostea urma să i le aducă și de faptul că
nu îi va lăsa liniște, Tonio primește dragostea aceasta cu bucurie și i se abandonează pe de-a
întregul tocmai pentru că știe că ea îmbogățește și te face să te simți viu, iar el după așa ceva
tânjea (și nu după posibilitatea de a făuri în liniște ceva desăvârșit). La o lecție de dans la care
participă împreună cu Inge greșește și se face de râs atât în fata ei și a colegilor, cât și a
profesorului de dans Knaak, cu accentul lui franțuzesc ireproșabil. Tonio se simte străin la lecția
de dans și deși vede că nu e locul lui acolo (cum nu e niciodată între cei de seama lui), decide să
rămână pentru că realizează pe deplin că seninătatea, căldura vieții și fericirea le e rezervată
exclusiv lor, cei care sunt opusul lui. Magdalena Vermehren, fiica de avocat cu ochii închiși la
culoare și lipsiți de expresie, care cădea mai mereu la dans era foarte interesată de Tonio tocmai
pentru că scria versuri, dar el o iubea pe distractiva Inge care îl desconsidera mai ales pentru că
scria versuri. Deși Tonio era singur și exclus din cercul colegilor săi și știa că Inge îi va rămâne
mereu străină și asta îl durea foarte tare, era totuși fericit pentru că pe atunci îi trăia inima.
Limba lui nu era și limba ei. Fericirea pentru Tonio nu era să fie iubit, ci să iubească și poate să
fure mici apropieri înșelătoare de subiectul iubit. Și această dragoste pentru Inge se stinge cu
timpul, ca și cea pentru Hans.

Trec anii. Familia Kröger s-a dezintegrat după moartea bunicii paterne a lui Tonio care
reprezenta capul întregului neam Kröger. La scurt timp a urmat moartea tatălui, vânzarea casei
impozante și dezmembrarea firmei. Mama lui Tonio se recăsătorește după un an de doliu cu un
muzician cu nume italienesc și se mută cu acesta în străinătate. Tonio se maturizează și părăsește
orașul natal din dispreț pentru „traiul bucălat și meschin care îl reținuse atâta timp în mijlocul
său” (traducerea mea din germană). E o mare provocare pentru mine să traduc din Thomas
Mann, dar încerc. „[Tonio] S-a predat complet forței care i s-a părut cea mai măreață de pe
Pământ, simțind că era chemarea lui să fie în slujba ei. Și ea i-a promis culmi și prețuire – forța
spiritului și a cuvântului, care domnește zâmbind peste viața inconștientă și mută . (…) [Această
forță] i-a fãcut accesibile sufletele oamenilor și pe al lui, l-a făcut clarvăzător și i-a arătat
interiorul lumii și realitățile ultime care se ascund în spatele cuvintelor și acțiunilor. Dar ceea ce
a văzut a fost asta: grotesc și jale – grotesc și jale.” Această forță l-a răsplătit cu celebritate, dar
n-a pregetat nici să își ia simbria obișnuită de la el. S-a mutat în sud, atras probabil într-acolo de
sângele moștenit de la mamă. Și cum inima îi era moartă și lipsită de dragoste, Tonio se aruncă în
aventuri carnale care îl fac să sufere cumplit, probabil ca urmare a moștenirii paterne. Tonio
trăiește o viață a extremelor pe care o detestă, hăituit între spiritualitate glacială și dogoarea
mistuitoare a simțurilor, mânat atât de scârba și de ura fată de minte, cât și de râvna după
curățenie și preacinstita pace. În perioada aceasta muncește ca un maniac, există numai pentru a
crea, convins fiind că „cel care trăiește nu muncește și că trebuie să fii mort ca să poți fi pe
deplin un creator” (traducerea mea).

O vizită pe care Tonio, acum la 30 de ani și locuind în Muenchen, i-o face amicei sale pictorița
Lizaveta Ivanova îi dă ocazia să își expună pe larg părerile sale despre condiția artistului.
Dialogul e un adevărat eseu despre artă și sentiment, plin de reflecții deosebit de profunde.
Foarte pe scurt, Tonio e de părere că artistul veritabil nu poate fi și om în adevăratul sens al
cuvântului și nu își poate permite să simtă. Literatura nu poate fi o profesie, ci un blestem.
Lisaseră în schimb înțelege literatul ca pe omul desăvârșit, sfântul, iar Tonio îi răspunde că
aceasta se aplică doar literaturii ruse. Tonio însă îi vorbește despre greața de cunoaștere pe care o
vede în cazul lui Hamlet și al danezilor pe care îi denumește „literați tipici”. Tonio îi face o
mărturisire pe care n-a mai făcut-o vreodată şi anume ca el iubește viață, iar verdictul Lizavetei e
că el e un cetățean rătăcit („Sie sind ein Bürger auf Irrwegen, Tonio Kröger, – ein verirrter
Bürger”). La auzul acestora, Tonio concluzionează că poate pleca acasă pentru că e terminat
(„Ichi bin erledigt.” – acest „erledigt” poate însemna rezolvat, terminat, omorât, epuizat,
remediat, fãcut praf).

Se hotărăște înspre toamnă să facă o călătorie, dar nu înspre Italia cu arta ei, cerul ei albastru,
vinul și senzualitatea ei dulce pentru că demult nu se mai amăgește că acolo îi e locul. Se lipsește
de toate acestea și de vitalitatea strașnică a locuitorilor ei și se îndreaptă spre Danemarca, urmând
înclinația nordică a tatălui. După 13 ani Tonio decide să revină în drum spre Danemarca la
„punctul său de plecare”, orașul său natal. Se cazează la hotelul elegant străjuit de statuile a doi
lei negri și a doua zi de dimineață se duce la casa părintească unde se așteaptă din clipă în clipă
să dea nas în nas cu tatăl său care să-l certe pentru viața decadentă pe care o duce. La mezanin e
surprins să găsească o bibliotecă publică (Volksbibliothek). I se pare ciudat pentru că e de părere
că acolo nu aveau ce căuta nici poporul, nici literatura. Erau trei camere la mezanin, acum toate
pline de cărți pe care Tonio pretinde că vrea să le consulte. Își amintește că pe vremuri prima
camera era locul unde familia lua micul dejun, a doua era dormitorul în care întâi și-a dat duhul
bunica lui paternă și apoi tatăl lui și a treia era fosta lui odaie. De la fereastră vede grădina căzută
în paragină în care mai există însă nucul bătrân care trosnea și fremăta în vânt. Nu își dorește să
pătrundă mai adânc în casă, în spațiile de la etaj închiriate de străini. Fusese acasă, așa că pleacă
lăudând colecția bibliotecii și decide să își urmeze călătoria în aceeași după amiază. Revine la
hotel, își achită nota și la plecare e reținut de directorul hotelului și de un polițist care îi cere să se
legitimeze pentru a dovedi că nu este escrocul cu părinți necunoscuți și de competentă
nedeterminată care a părăsit după mai multe infracțiuni Muenchenul şi încearcă cel mai probabil
să se refugieze în Danemarca. Tonio le dezvăluie numele său complet şi profesia sa, dar nu are
documente de identitate. Se întreabă dacă ar trebui să pună capăt îndoielilor celor doi în ceea ce
îl privește dezvăluind-i directorului hotelului că nu e niciun escroc şi nici nu e prin naștere vreun
tifan în căruță verde, ci e fiul consulului Kröger, din neamul Kröger. Dar nu are chef de așa ceva.
„Şi nu aveau acești oameni ai ordinii civile în fond cumva dreptate? Într-o anume măsura el
[Tonio] era pe deplin de acord cu ei…” (traducerea mea) Cei doi descoperă manuscrisul unei
nuvele pe care Tonio dorea să îl corecteze în Danemarca în vederea publicării şi după ce citesc
un pasaj îi permit autorului să își continue călătoria.

Ajuns pe vas în largul Mării Baltice pe care o iubea atât de mult în copilărie şi de care îi fusese
atât de dor la Muenchen, Tonio își îndreaptă capul împotriva vântului sărat şi simte o amețeală
ușoară, o amorțeală lină „în care amintirea a tot ce era rău, chinuitor şi rătăcitor, a oricărei dorințe
şi străduințe se scufunda alene şi tihnit” şi zgomotul îi părea freamătul bătrânului nuc. Un
negustor din Hamburg aflat în concediu îi împărtășește reflecțiile sale pseudo-intelectuale (dar
trăite din plin) despre om care sub măreția stelelor ce luminau cerul în acea noapte nu are cum să
nu înțeleagă că e doar o gânganie. Tonio remarcă imediat că negustorul nu are niciun pic de
literatură în el, deși cel mai probabil scrie versuri, dar îi ascultă prietenos neroziile. Se duc la
culcare, dar marea învolburată de furtună nu-l lasă pe Tonio să doarmă şi iese din nou la aer. „În
el se înălța un vaiet şi i se părea că era suficient de puternic să acopere rumoarea furtunii şi a
potopului. Un cânt către mare răsuna în el, înflăcărat de iubire. Tu, tânărul meu prieten
năbădăios, iată-ne din nou uniți… Dar deodată poezia se curmă. Nu era isprăvită, nu era
desăvârșită şi nu plăsmuise în liniște un întreg neștirbit. Inima lui trăia…”

Ajuns în Copenhaga, petrece trei zile vizitând capitala, dar în simțire vede doar orașul natal. Nu
suportă mult agitația şi într-o zi tulbure cu mare neagră călătorește la Helsingoer şi de acolo la un
mic hotel din apropiere unde se pregătește să trăiască o perioadă. Tonio se bucură de mare şi de
singurătate. Stătea cu câte o carte în față fără a citi vreun rând. „Savura o uitare adâncă, o plutire
eliberatoare/mântuitoare peste spațiu şi timp şi numai din când în când era ca şi cum inima îi
tresărea de o durere, de un sentiment scurt şi săgetător de dor sau de căință, dar el era prea
letargic şi prea cufundat să se întrebe cum se numește şi de unde îi vine.” Într-o dimineață Tonio
se trezește cuprins în camera lui de o lumină magică, ca din poveștile cu zâne, scăldat în
strălucire parfumată de trandafiri şi își dă seama că spectacolul acesta minunat era efectul
soarelui în răsărit. După zile tulburi, aceea era o zi cu cerul albastru şi marea incandescentă.
Tonio înoată în mare şi face o plimbare matinală pe plajă de o oră. La întoarcere găsește
autobuze întregi de excursioniști din Helsingoer la hotel care vor să dea o petrecere cu dans
seara. Deodată Ingeborg Holm şi Hans Hansen traversează sala de mese. Seara Tonio se furișează
prin întuneric atras de sunetul muzicii din afară înspre veranda de sticlă de unde, cufundat în
întuneric şi nevăzut, îi putea observa pe cei de dansau. Petrecăreții erau veseli şi nu erau
îmbrăcați în haine de bal, ci în straie obișnuite de duminică în târgurile de provincie. Aveau şi un
maestru de ceremonii îmbrăcat în frac care amintea de profesorul de balet Knaak din tinerețea lui
Tonio. În sala de dans Tonio îi vede din nou pe cei doi (Hans şi Inge) pe care îi văzuse de
dimineață în lumina soarelui şi tresare de bucurie. Observau-i i se cutremură pieptul așa de
dureros de dor de casă, încât se retrage şi mai adânc în întuneric. Își spune că niciodată nu i-a
uitat pe cei doi şi că de fiecare dată când primea aplauze se uita pe furiș în jurul său să vadă dacă
veneau şi din partea celor doi. Se întreabă dacă Hans a citit așa cum îi promisese „Don Carlos” şi
apoi își dă seama că nu ar trebui să o facă pentru a nu își întrista frumoșii ochi albaștri cu versuri.
„Să fiu ca tine! Să o iau din nou de la început, să cresc ca tine, corect, vesel şi simplu, după toate
regulile, în conformitate cu rânduielile şi în armonie cu Dumnezeu şi cu lumea, iubit de cei
inofensivi şi fericiți, să te iau pe tine de femeie, Ingeborg Holm, şi să am un fiu ca tine, Hans
Hansen, – care să nu cunoască blestemul cunoașterii şi chinul creator să trăiască, să iubească şi
să preamărească în binecuvântată rutină!… Să mai încep odată? Dar n-ar ajuta la nimic. Ar
evolua totul la fel – toate s-ar petrece cum s-au întâmplat. Căci nenumărați se duc inevitabil în
rătăcire, pentru că pentru ei nici nu există un drum drept.” Muzica se întrerupe pentru o scurtă
pauză şi oaspeții încep să îl vadă pe spectatorul Tonio, chiar şi Hans şi Inge îl descoperă cu
priviri indiferente. Tonio observă însă o tânără care nu părea prea populară şi se gândește cum ar
putea intra în vorbă cu Hans şi Inge. Își dorea să stabilească o comuniune cât de trecătoare cu cei
doi, dar nu găsește curajul să îi abordeze. „Era şi de data aceasta ca întotdeauna: ei nu l-ar fi
înțeles, ar fi ascultat înstrăinați ce ar fi vrut să le zică el. Căci limba lor nu era şi limba lui.”
Muzica reîncepe cu un cadril şi Tonio e foarte aproape de Inge căreia îi simte parfumul pe care i-
l cunoștea din tinerețe şi pe care îl simțise discret în ultimele zile. Tonio știe că Inge ar râde de el
şi acum ca şi la lecția profesorului Knaak când s-a fãcut de râs la același dans, deși între timp el
ajunsese un bărbat faimos. Dansul se termină şi începe o agitație în care fata slăbuță care îi
atrăsese atenția cade. Tonio o ridică, ea îi mulțumește în daneză şi el îi spune că n-ar trebui să
mai danseze şi după ce mai aruncă o privire înspre Inge şi Hans se duce în camera sa. Tonio era
amețit de petrecerea la care n-a putut fi părtaș şi era obosit de gelozie, întocmai ca în tinerețe. Şi
deși Inge nu l-a urmat ca să îl cheme din nou la bal sau să îi spună că îl iubește, Tonio era fericit
ca în tinerețe. „Căci inima îi trăia. Dar ce se întâmplase în tot acel timp în care el devenise ceea
ce era acum? – Rigidizare; pustiu; gheață; şi spirit! Şi artă!…” Se bagă în pat șoptind numele
celor doi şi plânge cu suspine de căință şi de dor de casă.

În ultimul capitol Tonio îi scrie Lizavetei Ivanova, admițând că ea a avut dreptate şi că burghezia
(Bürgertum) lui şi dragostea lui pentru „viață” sunt sinonime. Îi explică amestecul de
temperamente din sângele lui (partea nordică şi melancolică a tatălui şi partea pasională, sudică
şi înclinată spre superficialitate a mamei) din care a rezultat un cetățean (Bürger) care s-a
rătăcit în artă, un artist cu conștiința încărcată. „Eu stau între două lumi, nu aparțin niciuneia şi
de aceea mi-e puțin greu. Voi artiștii mă numiți cetățean (Bürger), iar cetățenii sunt tentați să
mă aresteze… nu știu care dintre cele două mă deranjează mai mult. Cetățenii sunt prosti, dar voi
admiratorii frumuseții (…) ar trebui să vă gândiți că există artiști atât de profunzi – dintru început
şi din destin – încât niciun dor nu le pare mai dulce şi mai demn de a fi trăit decât fericirile
rutinei.” Încheie scrisoarea promițând că va realiza lucruri mult mai mărețe, dar că dragostea lui
va arde mereu pentru cei simpli, fericiți, cei cu ochi albaștri, cei obișnuiți. Ultimele cuvinte: „Nu
înfierați această dragoste, Lizaveta; ea e bună și roditoare. În ea se ascunde dor și o invidie
melancolică și puțin dispreț și un neștirbit extaz cast.”

Personaje

Tonio Kroger este un băiat melancolic, visător. Făcea parte din familia consulului. Lui Tonio îi
plăcea să cânte la vioară, să compună versuri, să citească astfel profesorii și colegii nu îl priveau
prea bine. Îi plăcea să caute sensul artei și îl găsește în viața însuși.

Hans Hansen este colegul lui Tonio pe care îl iubește și admiră. Hans este opusul lui, lui Hans îi
place călăria chiar face cursuri de călărie, este bun la învățătură astfel este îndrăgit de profesori și
colegi.

Consulul Kroger este tatăl lui Tonio. El este un om bogat, faimos și respectat. În relație cu fiul
său este aspru sobru și vrea ca să Tonio să devină astfel. Dar nu îi este dat să vadă ce va deveni
Tonio deoarece moare după ce mama sa a murit.

Consuelo Kroger este mama lui Tonio. Nu se aseamănă cu soțul ei, ea este romantică, visătoare
și îi place muzica. După ce soțul ei moare se recăsătorește și pleacă în sud.

Ingeborn Holm este prima fată de care Tonio se îndrăgostește. Inge nu răspunde la dragostea lui,
nici nu îi observă existența. După 13 ani se mărită cu Hans
Magdalena Vermehren este cea care îl place pe Tonio, dar Tonio nu o place.

Herr Knaak e profesorul francez de dans.

Lizaveta Ivanovna este prietena lui Tonio. El vorbește cu ea despre artă și literatură. Ea este o
pictoriță iar Tonio îi vizitează atelierul.

Bibliografie

https://dragdelectura.wordpress.com/2016/01/19/tonio-kroger-de-thomas-mann/

Grade Saver. com

http://donostiabookclub.booklikes.com/post/832006/tonio-kroger-by-thomas-mann-analysis