Confluențe româno-franceze

Istoria relațiilor culturale româno-franceze acoperă toate categoriile de preocupare

intelectuală postiluministă (literatură, istoriografie, arte, lingvistică, cercetări științifice,
jurnalism etc.), fără a genera însă o relație de vasalitate, astfel că, între România și Franța s-a
creat o relație istorică privilegiată.
„Micul Paris” a influențat considerabil cultura franceză, de la Ronsard la Emil Cioran și
încă continua să facă acest lucru.
Primele infuzii masive de limbă si civilizatie franceză civilizația pe teritoriul României a
avut loc în perioada fanariota, intre 1711-1821. Prima reprezentație a unei piese la București,
in 1802, a pus în scenă o piesă franceză, care a fost interpretată la „Cișmeaua roșe” sub
patronajul lui Ralu Caragea, fiica unui conducător fanariot.
Este bine documentat faptul că cele mai multe familii bizantine care trimitereau
conducători pentru provinciile românești erau impregnate de cultura franceză, multi dintre
viitorii prinți fiind născuți la Paris. Cu toate acestea, relatiile franco-române erau biunivoce,
ceea ce însemna comunicare activă si permanentă între Hexagon și Regatul României, și nu
o relație de vasalitate unidirecțională.
Influența franceză este cel mai substanțial vizibilă la nivel lingvistic, astfel că
împrumuturile neologismelor au rădăcinile in Fanța, iar 15-20% din vocabularul fundamental
al limbii române este de origine franceză. Până târziu după al doilea război mondial, franceza
ramane aici un limbaj de rezistență, de exprimare și de tranziție. Majoritatea românilor din
Basarabia ocupată învață alfabetul latin prin intermediul limbii franceze.
Istoria literaturii române moderne, este, de asemenea, infuzată de spiritul francez, de la
Michelet traducând Miorița (La Brebis) si pana la ultimul mare stilist francez, Cioran. Aici
putem aminti o lista aditionala de personalitati literar-artistice francezo-române: Panait
Istrati, Mircea Eliade, George Enescu, Constantin Brâncuși, Traian Vuia, Henri Coandă,
Victor Babeș sau Eugen Ionesco.
Nu mai puțin relevantă este lista traducătorilor, absolut imposibil de epuizat. Începând cu
frații Văcărescu și Ion Heliade Rădulescu, si continuând cu Eminescu, Caragiale, Șt. O. Iosif,
Duiliu Zamfirescu, Odobescu, Coșbuc sau Sadoveanu, s-a făcut o cantitate masivă de
traducere în și din franceza. Printre autorii privilegiați menționăm Voltaire, Racine,
Lamartine, Corneille și Victor Hugo.
De asemenea, se poate prezenta un eșantion din lunga listă de personalități care au
salutat calduros studenții români la Paris : Jules Michelet, Paul Bataillard, Edgar Quinet, Ulise
de Marsillac, și C.Rosenthal.
Incă de la jumătatea secolului al XIX-lea, tinerii români plecau la Paris ca să uimească
elitele din „Orașul Luminilor”. Tradiția a continuat si în prima parte a secolului XX si o nouă
pleiadă de personaje uimitoare cu rădăcini românești au luat cu asalt capitala Frantei.
Intre ei, titanul teatrului absurd – Eugen Ionescu (a cărui mamă era ea insăsi
franțuzoaică), filosoful Silogismelor amărăciunii – Emil Cioran (cel care a copilarit la Coasta
Boacii ajungand sa fie considerat cel mai mare stilist al limbii franceze moderne), marele
istoric al religiilor Mircea Eliade, sculptorul de geniu– Constantin Brancusi (al carui atelier se
afla acum, reconstruit, in fata Muzeului Beaubourg) si muzicianul fabulos George Enescu
(compozitorul operei Oedip si cel mai mare violonist al timpului său).
 Pentru această temă a confluențelor literare româno-franceze mi se pare reprezentativ și
demn de amintit, schimbul de scrisori dintre Cioran și C-tin Noica care sunt pure reprezentari
ale identitatilor române si franceze.
Emil Cioran a publicat, la Paris, în La Nouvelle Revue Française o scrisoare către Noica,
intitulată Scrisoare către un prieten îndepărtat. Scrisoarea este o justificare pentru plecarea sa
din țară, dar ea cuprinde și multe întrebări deschise pentru cei rămași acasă.
Pentru că e scrisă în franceză, cuvintele sale – consideră Cioran – nu mai au „nici urmă
de pământ, de sânge, de suflet”, el regretând „mirosul, frăgezimea, putreziciunea, amestecul
de soare și de brumă, urâțenia nostalgică și superbul dezmăț” al limbii române.
Intrucat se încadreaza perfect in aceasta dezbatere, am sa includ in aceasta lucrare un
fragment din Scrisoarea lui Emil Cioran către Constantin Noica – 1950:
„Dragă prietene,
Îmi dau silința să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și
identitatea mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe de
alta împiedic uitarea să îmi smulgă din suflet și din minte limba. Nu mă certa pentru că
trădând România, încă nu pot și nu vreau să îi dau drumul, ca o adulterină ce devine
dependentă de situația ei promiscuă și ambivalentă. Nu m-aș lupta cu atâta îndârjire să
rămân credincios trădării mele, dacă nu aș avea senzația că am rămas atât de puțini pe aici
și pretutindeni, încât de mine însumi depinde supraviețuirea românismului...E un eroism tacit
și egoist, fără miză. Ostracizat. Nici nu știu dacă cuvintele mele românești, pe care îți
mărturisesc că uneori le gândesc în franceză, vor ajunge la tine...]
[..... Sunt uimit de inocența și de pofta de viață a francezilor. Îi văd în jurul meu cum își
trăiesc încă o dată fantezia renașterii lor ca imperiu, fantezie pe care acest fanfaron de
sorginte napoleoniana – De Gaulle – le-o bagă în cap. Din nou, după 1000 de ani, își
imaginează ca civilizația occidentala își afla centrul în Paris; se comportă ca și cum ar fi
câștigat războiul și își admiră în oglinda laurii. Oare nu simt răsuflarea Rusiei – sfânta
Rusie, ursul trezit în bârlogul său – în nord-est sau ambiția și aroganta economica a Americii
care nu așteptă decât un semn pentru a ne absorbi? Oare chiar își imaginează că acum,
împărțit, leul Germaniei este pus cu botul pe labe. Francezii stăpânesc arta viețuirii prin
imaginar si, din cate înțeleg, este tocmai beneficiul culturii lor (și al culturii în general). Le
dau un scop și un sens: continuarea istoriei. Tipul de cultură națională franceză își creează
identitățile culturale printr-o puternică mitologie istorică, spre deosebire de tipul culturii
naționale germanice unde esențială pentru apartenență este etnicitatea. Dar ea nu mai poate
supraviețui mult timp. Bate vântul globalizării din toate direcțiile și nu este vorba decât de
timp până când și ei – aparținători ai unor culturi majore – vor trece prin același purgatoriu
ca și noi cei ce aparținem unor culturi minore]...[Știu că dacă mă voi preface în francez, mă
voi salva pentru o vreme. De asta am și venit aici. Să mă vindec și să mă regăsesc. De
departe și Iadul pare o stațiune de odihnă. Dar Franța nu e Franța propagandei culturale
ante și postbelice. Franța nu este Franța lui Rousseau, a lui Carol cel Mare sau a lui
Moliere. Franța nu îți oferă nimic diferit, ci doar, poate, mai mult, iar gândul asta îmi animă
toate părerile de rău. Franța nu este Franța, dacă nu ești francez, iar plata privilegiului de a
fi francez este prea mare. În consecință refuz sa devin francez, la fel cum tu refuzi sa nu fi
roman. Este vina lucidității și melancoliei, căci ce altceva ne rămâne amândurora la sfârșitul
timpului?...Eu în schimb, scriu. Într-o limbă deja moartă, departe de spațialitatea plaiului
mioritic – după cum numea Blaga acel orizont înalt, ritmic și indefinit alcătuit din deal și
vale, în care eu am fost odată român.”
Cioran, Paris 1950

Raspunsul lui Noica la aceasta tema a exilului este unul plin de semnificații: „Am
început să înțelegem că e mai multă platitudine în destinele voastre: până și exilul vostru
banal, care riscă să vă ducă la nostalgie, patriotism și sentiment, ce puțin lucru este față de
exilul nostru subtil, exil printre ai tăi, la tine acasă uneori, în lumea ta și totuși dintr-o dată
vidat de ea” De asemenea, Constantin Noica continuă în răspunsul său: „din colțul acesta de
lume unde, după cum știi, comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participație
la istorie ....nu avem nimic de opus comunismului – decât valorile europene”
Tot in această idee a identității putem aminti câteva citate din opera aceluiași mare
scriitor Emil Cioran Despre Franța ( Paris, 1941) unde isi exprima puternic viziunea asupra
culturii franceze: în primul rand e o cultura a-cosmică. Adică nu fară pământ, ci deasupra
lui, valorile au rădăcină, dar se articulează ca atare. Numai sculptura greacă a mai
reprezentat acest fenomen al dezlipirii de natură- nu prin îndepărtarea de ea, ci prin
rotunjimea armonica a spiritului. Ce a iubit Franța? Stiluri, plăcerile inteligenței, salonul,
rațiunea, micile perfecțiuni. Ceea ce inseamnă Expresia înaintea Naturii. Suntem în fața unei
culturi a formei care acoperă forțele elementare și peste care orice izbucnire pasională
întinde poleiada gândită a rafinamentului...Este țara cea mai împlinită care a dat tot ce putea
da, care n-a pierdut niciodată căruța, care a avut un Ev Mediu, o Renaștere, o Revoluție si un
imperialism. Și o decadență. E țara care și-a făcut datoria, e țara împlinirii. ( Despre Franța,
pag 23)
Vorbind despre literatura română in Franța, poetul și dramaturgul român Matei Vișniec se
intreaba dacă literatura română în Franța este slab cunoscută sau slab iubită? Si desigur,
adaugă faptul că există câteva nume românești obligatorii pe care noi le-am amintit deja și pe
care orice francez care iubește literatura ar trebui să știe. România a „produs” și a trimis în
străinătate si alți autori surprinzători. Unii au scris în Franceză și au devenit autori francezi
sau pur și simplu francofoni.
Dar a trebuit să așteptăm căderea comunismului pentru ca unii autori români să se poată
afirma în cele din urmă în Franța fără a fi nevoie să-și părăsească fizic țara: Mircea
Cărtărescu, Dan Lungu, Gabriela Adameșteanu, Florina Iliș- aceștia scriind România, dar
romanele lor sunt traduse foarte mult în străinătate. Am putea continua apoi cu Ana
Blandiana, Dinu Flamand, Linda Maria Baros, Magda Carneci, Sebastian Reichman, Valeriu
Stancu ... Imposibil de dat aici lista completă a poeților români traduși și publicați în Franța.
Acelasi Matéi Visniec a afirmat in lucrarea sa La littérature roumaine en France faptul
ca exista si la ora actuală traducători francezi care sunt admirabili "purtători" ai literaturii
române în limba Molière, care traduc cu o pasiune enormă și cu multă dragoste pentru această
țară, România, a cărei latinitate și vocație francofonă, vor fi mereu apreciate.
În concluzie, istoria relațiilor francezo-române și a influențelor reciproce este
tricentenar și biunivoc. Cele doua entitățile naționale, lingvistice și culturale se află într-o
relație dinamică a vaselor comunicante. Pe de o parte, francofonia romanilor justifică epitetele
de „micul Paris, și „Belgia Orientului”, limba si literatura moderna fiind decisiv marcată de
influența franceză. În acelasi timp, personalitătile romanești culturale si politice au jucat cel
putin un rol constant in paradigna intelectuala a Franței, fiind un exemplu fericit de
comunicare interculturală și comuniune a idealurilor.
Ardelean ( Curpaș) Salomea-Nicoleta
CCE, an II

Bibliografie

A. Carți:
1. Brăescu, I. (1980). Perspective şi confluenţe literare româno-franceze. Bucureşti: Univers.
2. Cioran, Emil ( 2011). Despre Franța. București: Humanitas
3. Călinescu, G. (1988). Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Bucureşti:
Minerva.

B. Surse digitale:
4. Mermet, G. (2004). Francoscopie. Pour comprendre les Français. Paris: Larousse.
5. Michelet, J. (1973). Istoria Franţei. Bucureşti: Minerva.
6. Ralea, M. (1962). Cele două Franţe. Bucureşti: EPL.
7. Vișinec, Matei. La littérature roumaine en France, Google document, accesat pe
22.12.2020