Sunteți pe pagina 1din 4

Norman Manea, la 20 de ani de la moartea lui Cioran: ,,Un rebel refulat, un

instigator care s-a refugiat in contemplare"


Cristina Hermeziu,

La ani lumina distanta de fascinatia din tinerete pentru ,,mesianica" Germanie hitlerista, Cioran si-a trait
autoexilul in Franta cu refuzul oricaror aderente, onoruri sau distinctii. Cioran nu s-a mai lasat curtat nici de
regimul Ceausescu, nici de cei care voiau sa-i recunoasca mondial excelenta literara, prin premii prestigioase.
Scriitorul Norman Manea explica in profunzime aceasta drastica reevaluare de destin.
Se implinesc 20 de ani de la moartea lui Cioran, pe 20 iunie 1995, la Paris.
20 de ani de cand a parasit ,,Coasta Senei", ar fi spus Luca Pitu, intelectual iesean de o eruditie spectaculoasa si
fara trimbite, in raspar cu toate conformismele, de care ne-am despartit zilele trecute, de tot. Luca Pitu l-a vizitat
pe Cioran, impreuna cu Sorin Antohi, in 1991 si din birfele lor benigne si fermecatoare, in franceza, Polirom a
publicat in 2009 un volum*. Cei trei au birfit despre geniul verbal si ,,zeflemitorul" Petre Tutea, despre cum a
lesinat Sorana Topa cand a parasit-o Mircea Eliade, despre Nicu Steinhardt si ,,toti tipii astia [care] au facut
puscarie", dupa cum se infiora sincer si cumva detasat Cioran, in mansarda din rue de l'Odeon.

Mansarda din rue de l'Odeon va fi fost, zeci si zeci de ani de


exil, un fel de ,,triaj" intre Romania si Franta, dar Cioran nu s-a
mai intors niciodata pe Coasta Boacii natale, in tara de origine.
Cand s-a stabilit definitiv in Franta, in 1941, Cioran avea 30 de
ani si deja cinci carti scrise in romana. Cioran va scrie zece carti
in franceza: le-a slefuit limba pina cand francezii au exclamat,
in l'Express, in 1986:
Le plus grand prosateur francais est roumain.
Pentru Cioran, Franta e o napirlire de Romania. Prea liric si
prea febril in limba romana, Cioran isi raceste singele ,,patimas" in palatele de gheata si clestar ale limbii
franceze.
Plecind in limba franceza, Cioran si-a lepadat pielea, inflamata si inflamabila, descoperindu-si o epiderma
sobra, inaderenta si ignifuga. Dupa exaltarea mesianica din anii 1930, cu fascinatia* pentru noua Germanie
hitlerista, autoexilul in Franta si in limba franceza si l-a trait cu refuzul oricaror aderente, onoruri sau distinctii.
Cioran nu s-a mai lasat curtat nici de regimul Ceausescu, care l-ar fi vrut floare la butoniera ideologica, nici de
cei care i-ar fi recunoscut mondial excelenta literara, prin premii prestigioase. Pentru Cioran, adevaratele
artificii nu mai erau cele care exalteaza multimile in delir, ele se petrec intim si spectaculos intr-un pumn
de cuvinte.
Despre aceasta descuamare spectaculoasa, petrecuta intr-unul si acelasi destin, vorbeste splendid Norman
Manea intr-un articol pe care il publica, pe doua pagini, Le Figaro. Acest exercitiu de admiratie vine de la un alt
mare exilat al romanilor, cu diferenta ca Norman Manea, chiar punind oceanul la mijloc (e, in America, profesor
la Bard College), si-a luat cu sine in pribegie, pentru totdeauna, limba romana. Le Figaro il vede, alaturi de
publicatia Dagens Bok din Suedia, ca pe ,,un gigant al literaturii romane" si un candidat serios la premiul Nobel
pentru literatura.
Reproduc, cu acordul scriitorului, portretul** pe care Norman Manea, admirativ dar necomplezent, i-l face lui
Cioran, cel care s-a lepadat de sine si a reinviat drept cel mai mare stilist al limbii franceze.
Norman Manea: Insomnia unui epicurian solitar
,,<<Scandalul>> existentei poate fi asumat ca scandalul (exasperarea) de a exista. Efemeritatea, zadarnicia,
burlescul si tenebrele stimuleaza contradictiile multiple ale unui spirit mereu nelinistit si nihilist precum Cioran,
exilatul prin excelenta, strainul si instrainatul prin excelenta, apatridul prin excelenta. Traumatizat de limitele
existentei, de acomodarile plicticoase pe care le incurajeaza, de mediocritataea pactizarii cu realul.
<<A vingt ans, je n'avais en tete que l'extermination des vieux, je persiste a la croire urgente mais j'y ajouterais
maintenant celle des jeunes; avec l'age on a une vision plus complete des choses>>, marturiseste el in Cahiers
(Gallimard, 1997), avind grija sa adauge, din persectiva virstei, ca <<in jocul de-a masacrul>> n-a avut decit
o atitudine estetica, nu politica. <<Vivre, c'est pouvoir s'indigner. Le sage est un homme qui ne s'indigne plus.
C'est pourquoi il n'est pas au dessous, mais a cote de la vie>>.
Am gasi aici, probabil, cheia unei personalitati deloc usor de simplificat.
Felul in care ginditorul se identifica drept mongol (un Mongol devaste par la melancolie), dar si ca evreu (je suis
metaphysiquement juif), slav si maghiar (j'ai du slave et du Magyar) sau bogomil (je suis bogomile et
bouddhiste), necrutator doar cu tara de origine ("Les Roumains. A notre contact tout este devenu frivole" ; Je

deteste mes compatriotes - des escrocs elegiaques"), modelele pe care si le revendica (Oblomov, Kirilov,
Adolphe) arata zbuciumul necurmat al unei luciditati necrutatoare si nevindecabile.
<<Banalitatea raului>>, celebra formula a Hannei Arendt, este contrazisa vehement de fiecare rand al lui
Cioran. Pentru el, raul nu este deloc banal si nu poate fi tratat cu condescendenta, ci ramine misterios si
stimulator, inventiv si ubicuu, o aventura spirituala profunda si revelatoare, inseparabila de insasi natura
omenescului. Este marea ispita si pasiune a celui care isi priveste cu atentie semenii si nu uita nici o clipa sa se
vada pe el insusi intr-o oglinda sumbra si edificatoare. Melancolia devine tot mai funebra si funesta, apriga,
urgenta, un blestem si un brinci de neocolit spre miezul malefic al viului.
Cele doua elemente esentiale ale acestei ostile confruntari intre individ si lume, se conecteaza constant la la
solitudinea severa cu sine a observatorului care isi exhiba alienarea: <<je ne prendrai jamais racine dans ce
monde; ma lachete devant la vie; toute ma vie j'ai voulu etre autre chose: Espagnol, Russe, Allemand,
cannibale; je suis l'homme le plus desoeuvre de Paris; fanatisme du>>). Ceea ce - rareori - admira si iubeste,
poarta amprenta aceluiasi echivoc amar. Cind mi-a sugerat, in 1990, sa ma mut la Paris, invoca drept argument,
tipic cioranian, ca orasul este "l'endroit ideal pour rater sa vie."
Parisul pe care il cutreiera mai ales noaptea, ca un insomniac maladiv, a avut un efect terapeutic moderator
asupra nelinistii sale originare. Somatia sinuciderii, care l-a insotit constant, s-a convertit in carti,
,,sinucideri zadarnicite".
In excelenta incursiune literara realizata de poeta Marta Petreu in universul cioranian prin investigarea
provocatorului sau volum de tinerete si a conjuncturii social-politice a vremii ("Un trecut deocheat sau
'Schimbarea la fata a Romaniei', Biblioteca Apostrof, 1999) autoarea accentueaza radicala schimbare in aceasta
a treia si ultima faza a creatiei sale, dupa cea a debutului metafizic, sub influenta lui Spengler si Schopenhauer
(1933), dupa mesianismul nationalist morbid si optiunile politice catastrofale (1933-1945).
Faza pariziana in care, abandonindu-si limba natala ("tradare eroica" spune el, adaugind ca ar fi "comme passer
d'une priere a un contrat" / << ca si cum ai inlocui o rugaciune cu un contract >>), Cioran devine nu doar un
mare stilist al limbii franceze, ci si un convertit la drastice re-evaluari. Un important proces de auto-analiza
si chiar autoinculpare, rareori intilnit la "camarazii" sai de extrema dreapta. Hitler - pentru care avusese un
adevarat cult in junetea sa berlineza, admirat pentru ca ar fi izbutit sa vindece poporul german de spiritul critic devine acum "le neant avec une voix"; Garda de Fier, organizatia extremista si antisemita ortodoxa care
propaga, (precum astazi fanatica Al Qaida), "purificarea" etnica si cultul mortii, si pentru care Cioran militase, i
se pare, retrospectiv, "o secta deliranta", dominata de straini si "intemeiata pe idei freoce, disparuta in
ferocitate" ; carismaticul ei conducator criminal, "capitanul" Zelea Codreanu pe care il considerase mai
important decit Isus, devine in noua conjunctura, "tipul unui hatman ucrainean". Chiar si fata de evrei incearca,
o nu cu totul reusita mea-culpa in eseul "Un popor de singurateci" sau in frecventele identificari cu Iov,
subminate, am zice, de o afirmatie stupefianta precum " "exista ceva mai rau decit antisemitismul: e vorba de
anti-antisemitism".
Incomparabil mai detasat, Cioran isi rafineaza, la Paris, arta seductiei si a paradoxului, liber de "angajari" de
orice fel si de fidelitati suspecte. Un spectator iconoclast, un rebel refulat, un instigator care s-a refugiat in
contemplare.
Cioran se regaseste, in acest context, mai curind in traumele Europei Centrale, din care se revendica adesea
("J'appartiens non seulement par mes origines, mais encore par mon temperament a l'Europe Centrale... trente
ans de sejour parisien ne l'effacerent pas") decit prin "culmile disperarii" din 'neantul valah.'
In volumul "Um nichts in der Welt" - Eine liebe von Cioran (Weidle Verlag, 2001), Friedgard Thomas, tinara sa
admiratoare, prietena si iubita de scurta durata, relateaza ca la primul contact, in1979, cu stralucita sa opera

aforistica, si-a amintit instantaneu de un comentariu al lui Kafka la reprosul pe care un elev chinez il facea
invatatorului sau care vorbea mereu despre moarte, dar nu mai murea. "In 1920, cind Cioran avea 9 ani si
crestea in apropiere de Hermmanstadt (n.n.Sibiul transilvan), ca fiu al unui preot orthodox, Kafka avea sa
comenteze astfel acest text: 'Este nedrept sa radem de eroul care zace ranit de moarte pe scena si isi cinta aria.'
Cioran nu banuia cit de aproape va fi opera sa de poezia mortii la Kafka. El a continuat sa cante moartea,
sinuciderea, insomnia, melancolia, decaderea fizica."
Apropierea dintre cei doi mari singurateci se reveleaza si intr-un original si seducator studiu al lui Ion Vartic din
volumul Cioran naiv si sentimental (Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000), care propune o inedita apropiere
intre pivnita kafkiana, unde solitarul praghez isi imagina fericirea izolarii prin scris si mansarda cioraniana din
rue de l'Odeon, in Paris. ,,Pivnita si mansarda se intregesc complementar; in prima, constientul urca, inundind
constructia, in a doua constientul coboara in oceanul incostientului...procesul anonimizarii oceanice, dizolvarea
in stare larvara, activarea metamorfozei...Iata de ce vocea din mansarda ramine, adesea, tot o voce din
subterana. "
Este de mentionat aici si "reveria gastropodica", care implica obscuritatea, nocturnul, vizuina ca domiciliul
cirtitei si retractilitatea melcului : "dibacia mea era a melcului: sa ma ascund, sa ma retrag, sa nu ies decit in caz
prielnic."
Intr-o epistola a lui Cioran catre Francois Mauriac gasim si o sugestie esentiala asupra refuzului sau ultim de a
se identifica cu o cauza, o ideologie, o religie, o speranta cit de vaga produsa de utopiile prea omenesti: " << La
douce mediocrite des Evangile >> - vous me reprochez a juste titre un tel propos. Cependant un fils de pope
peut il en tenir d'autres Des que j'ai commence a me definir, je l'ai fait par reaction contre les verites de mon
pere, contre le christianisme. A cette raison exterieure s'en ajoute une autre, intime : mon inaptitude a
comprendre le Christ, je dirai meme de l'imaginer. Dieu, en revanche, n'a jamais cesse de me hanter et de me
torturer; les souffrances qu'il m a infligees sont l'honneur de mes jours, un desastre inespere, un enfer qui me
rachete a mes yeux."
Religia singuratatii a fost si a ramas pentru marele exilat unica posibila. >>
Norman Manea, New York, 10 mai 2015.
...............
* Emil Cioran, Luca Pitu, Sorin Antohi, ,,Le Neant roumain.Un entretien. Neantul romanesc. O convorbire.",
Polirom, 2009.
**la 20 de ani de la moartea scriitorului, editura L'Herne publica volumul Cioran, Apologie de la barbarie.
Berlin-Bucarest (1932-1941), care cuprinde 45 de articole, dintre care 28 inedite in franceza, semnate de Cioran
in presa romana din anii 1930.
*** Articolul a fost publicat cu titlul << L'art de la seduction et du paradoxe >>, in traducerea lui Nicolas
Cavailles, in Le Figaro din 11 iunie 2015.