Pe Mitică l-a ucis miticismul

Inutil a mai glosa paseist pe marginea domniei urîtului, a dizarmoniei, decerebrării,

decreştinării şi antivalorii ca normă, a cruzimii groteşti, a cinismului mercantil, a
consumismului nesăţios şi alienant care ne înconjoară şi ne spulberă. Cretinizare
deliberată dinspre mediul politic şi mass-media, un sistem "educativ" care parcă
face totul împotriva ideii de educaţie, mîrlănie copleşitoare, ură generală,
agresivitate, îndrăcire şi îndobitocire oriunde te uiţi.
Ştiu că nu distinşilor cititori "caragialoeminescieni" (Radu Cosaşu dixit) ai Dilemei
vechi avem a le spune atari banalităţi încercănate. Însă " dacă ne întrebăm de soarta
caragialianului Mitică, "simpaticul parizian al Orientului", "spiritualul copil al
Capitalei, care inspiră atîta admiraţie şi invidie provincialilor", calamburgiul, omul
poantelor şi farselor ghiduş picante, cel "foarte căutat şi plăcut în societate"
ş.a.m.d. " apoi trebuie să cădem de acord că el tot moare din 1900 încoace, bolnav
de noi înşine.
În epoca "bunului simţ ca paradox", pînă şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur,
instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură
grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul
nostru haz de necaz, versatilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional,
acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult
incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există
prea apăsat " toate aceste condimente cînd plăcut picante, cînd sufocante au coborît
în pivniţă, involuînd fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt
ghiduşia parşivă, pehlivănia levantină, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile
etice ale snoavei, acea rînduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele,
separînd zîmbetul de hohot, surîsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de
tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au
tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală.
Aşa stînd lucrurile, cum să nu faci o reverenţă în faţa duhului cu care Nicolae
Steinhardt, părintele de la Rohia, a citit lumea Scrisorii pierdute? Cum să nu-l
(re)citeşti pe Mitică prin acest sublim-utopic filtru cu ochiuri de Pateric şi cernere
de Filocalie? N-o fi el adevărat, dar e recomandabil. Terapeutic.
Caragialianul Mitică a murit demult, aşa cum eminescianul Hyperion a fost sufocat
de eminescianism. Pe unul l-au ucis mitocănia, prostia carnivoră şi moartea vechii
mahalale, cea înlocuită fie de şatra pustiitoare, fie de blocurile dezumanizante ale
comunismului. Pe celălalt (pentru care Caragiale făcea figură de "arhicanalie") l-au
alterat o dată non-aşteptările societăţii româneşti din vremea lui, dar a fost
ireversibil strivit de soclul uriaş al statuii sub care l-a împins fanatismul posterităţii.

Între bucolism şi cruzime

O privire iute îndărăt, înspre receptarea critică a operei caragialiene ne dezvăluie o
tensiune permanentă între perspectiva crudă şi cea bucolică. Între impulsul coleric,
agresivitatea, violenţa mai mult sau mai puţin reţinută (mascată), de tip naturalist,
de o parte, iar de cealaltă: seninătatea clasică, bonomia rîsului sănătos pentru care
plăcerea nu corodează, nu dizolvă, ci ocroteşte îngăduitor, întăreşte edificiul moral
(ridendo castigat mores: nu aşa am învăţat la şcoală?). Unii au exaltat ironia
casantă, rînjetul caustic, nesaţiul punitiv şi răzbunător, sarcasmul crîncen şi atavica
pornire distructivă a celui "fără nici un dumnezeu". Alţii, dimpotrivă, au etalat
umorul hîtru, persiflarea comprehensivă, epicureismul coagulant tocmai prin
dizolvarea contrariilor şi detensionarea polarităţilor. De bună seamă că ambele
demersuri îşi află în egală măsură exemplificări în operă, ca şi justificări în
psihologia şi biografia scriitorului.
Cu timpul, viziunea crudă a cîştigat. Hidoşenia alienantă a prezentului a funcţionat
letal pentru Mitică, suavul farseur a cărui supremă vulgaritate se rezuma în hazos
codificatul "Cade o doamnă. S-a rupt gazometrul"! (Încercaţi să vă imaginaţi
echivalenţele de azi ale expresiei cu pricina...). E de ajuns că revedem viziunea de
bolgie dantescă şi ospiciu asasin din filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele,
Mitică? pentru a o contrapune viziunii serafice a lui Nicu Steinhardt.
Ar fi o frumoasă provocare editorială o antologie care să adune componentele
figurii lui Mitică de-a lungul principalelor perioade de receptare critică, de la
Maiorescu-Gherea-Ibrăileanu pînă la Liviu Papadima-Ioana Pârvulescu-Gelu
Negrea, trecînd prin Iorga-Lovinescu-Zarifopol-Cioculescu, apoi Iosifescu-Elvin-
Mîndra-Cazimir-Tomuş-Valentin Silvestru, venind către Ion Constantinescu,
Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Florin Manolescu, Ion Vartic, Mircea Iorgulescu,
Alexandru George, Marin Bucur. Aşa cum există un Eminescu "al" conservatorilor
şi socialiştilor, al legionarilor şi liberalilor, al dejiştilor şi ceauşiştilor, există un
Caragiale aplaudat de junimişti şi radicalii lui Panu, refuzat de liberalul Mitiţă
Sturdza, prizat preponderent prin Năpasta în Ardeal, Basarabia şi Bucovina,
veştejit de dreapta interbelică din raţiuni de antifanariotism tradus ca
antiromânism, un Caragiale filtrat apoi prin Vitner şi Moraru ca "biciuitor al
racilelor burghezo-moşierimii", pentru a campa după aceea din naturalism în
vecinătatea teatrului ionesciano-beckettian ş.a.m.d.
În funcţie de subtextul moral-politic al analizei estetice, stilistica lui Mitică
oscilează între gluma nevinovată, şarja flegmatică, poanta spumoasă ori aluzia uşor
sadică " şi caricatura fiinţei naţionale (nu glumesc, dar n-am loc de exemple!).
Treptat, bietul personaj cu farmec bulevardier, de fante plezirist, stîlp al cafenelei
bucureştene, al jemanfişismului şi risipitorismului sudist a devenit emblema
"netrebniciei româneşti" şi a "neantului valah". Deopotrivă Noica şi Cioran "
constructivul şi distructivul prin excelenţă! " circulau prin şleauri năiste şi blamau
miticismul, lăutărismul, inconştienţa prin care băşcălia, datul cu sîk din Isarlîk sau,
cum am zice astăzi, miştoul, ajung, din armă de apărare, un drog ucigător. El
postulează supremaţia relativismului, a improvizaţiei, amatorismului,
netemeiniciei, flecărelii cancaniere, în defavoarea ethosului absolut, a seriozităţii
arhitecturante ş.a.m.d. Încet, dar sigur, odată deveniţi categorii etnopsihologice,
Caragiale şi Eminescu " mai precis: caragialismul şi eminescianismul (Mitică şi
Hyperion în polaritatea etalată de Laurenţiu Ulici) " au încetat să-şi mai aparţină ca
fiinţe (şi personaje) cu biografie aparte şi au devenit feţele emblemei naţionale.
Care-i capul şi care-i pajura? " din această dilemă nu putem ieşi.
"Lasă-i să moară proşti..."

Cert e faptul că Mitică a murit. ("Auzi putere la Poltronu! De frică...!")

Cît de străin sună caracterizarea de la 1902! "Mitică este bucureşteanul par
excellence. Şi fiindcă Bucureştii sînt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un
mic parizian." În amestecul indo-libanezo-etiopian al Bucureştilor de azi, un oraş
ca un hoit putrezind la soare cu maţele-n afară, numai de acel savoir vivre tipic
epocii lui Mitică n-ai cum să mai dai. Sigur acuma că, dacă e să facem inventarul
ororilor postmoderne din Parisul descris prin însumare de statistici apocaliptice de
Jean Sévillia în deprimanta lui carte din 2007, Corectitudinea morală. Căutăm cu
disperare valori, tradusă recent la Humanitas, ne dăm seama că sîntem perfect
sincroni în mizeria morală