O promisiune

18 aprilie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Am astăzi posibilitatea de a-mi îndeplini o promiune de suflet făcută cu ani de zile în urmă
bunicului meu, căruia îi datorez în mare măsură formaţia mea umanistă de azi. De aceea, m-am
hotărât să vă spun o poveste care vorbeşte despre educaţie, rolul imaginaţiei şi a memoriei
afective în viaţa unui copil. La 5-6 ani bunicul îmi vorbea cu mândrie şi regret de o mare cetate
aflată pe malul lacului Fundeni, pe care Primăria o transformase în groapă de gunoi, alături de
care, la câteva minute distanţă îşi construise în anii 60 o modestă locuinţă într-o şi mai modestă
mahala bucureşteană din zona Pantelimonului.

M-am născut şi am făcut şcoala în această mahala, existentă şi astăzi pe malul lacului Fundeni,
după părerea mea un unicat în această zonă a Bucureştiului, pitorească prin arhaism, dar
înspăimântătoare prin sărăcie şi compoziţie socială, dominată în ultimii ani de elemente rome.
Copilăria mi-am petrecut-o frustrată de sărăcia cartierului, a oamenilor de acolo, de distanţa mare
până la magazine sau şcoală, de lipsa oricăror facilităţi. Compensaţia a venit din partea
poveştilor cu iz de legendă ale bunicului. El îmi vorbea despre oasele de mamut descoperite în
apropierea casei noastre, de Matei Basarab şi de bătălia câştigată de el pe malul lacului, dovada
fiind o flintă descoperită de dânsul în apa lacului, dar îngropată de teama autorităţilor înainte de
naşterea mea.

Erau poveşti despre tunelul subteran care lega cetatea lui Basarab, pe dedesuptul lacului, cu
mănăstirea Mărcuţa, tunel pe care bunicul l-ar fi văzut, boltit cu cărămidă roşie şi destul de mare
ca să poată trece o căruţă. Erau poveşti despre moşierul Herescu, marele stăpân al locului înainte
de război, expropiat de comunişti şi fugit din ţară complet sărăcit. Despre numele străzii noastre
– Rodica – mai târziu purtat şi de sora mea, nume dat străzii de biserica din apropiere unde
amândouă am fost botezate – Rodica Moşoiu – şi care până astăzi n-am aflat cui aparţinuse.
Impresionată de toate acestea, la 10 ani căutam ruinele cetăţii medievale descrise de bunicul,
printre gunoaiele depozitate ani la rândul chiar din ordinul instituţiei ce ar fi trebuit în mod
normal să protejeze monumentul istoric. Am avut şansa să descopăr zidurile abia după 25 de ani,
cu ajutorul fotografiilor, documentându-mă pentru un referat pentru şcoala. Una din poveştile
bunicului a devenit atunci reală, iar mahalaua în care m-am născut a căpătat, pe lângă izul
nostalgic şi o valoare istorică.

Am descoperit că oasele de mamut sunt la fel de reale, cercetările arheologice din anii 60 din
strada Ziduri între Vii, paralelă cu strada noastră, scoţând la iveală cele mai vechi urme de
locuire umană din întreg Bucureştiul, unelte de silex şi ceramică lucrată cu mâna, din paleolitic.
Iar strada Heliade între Vii, unde o lună pe an mă chinuiam în perioada liceului să sortez cartofi
alături de colegii mei, a devenit una din cele mai vechi străzi din Bucureşti, cu o legendă specială
legată de marele cărturar Ion Heliade Rădulescu, de tipografia sa, cea mai mare din Bucureşti şi
societatea secretă Frăţia, legată de evenimentele de la 1848 care-şi ţinea întrunirile conspirative
în casele cărturarului. De la bunicul am aflat că Pantelimon era numele unui sfânt mucenic, ceea
ce a fost suficient pentru a conferi o protecţie specială zonei în care locuiam. Acum ştiu că
Pantelimon a fost mult timp sfântul ocrotitor al oraşului Bucureşti, uzurpat târziu în secolul XIX
de către un străin, Sfântul Dimitrie Basarabov, în mare măsură din cauza cosmopolitismului
românesc. Oborul, unde ne făceam sâmbăta aprovizionarea, agasată de aglomeraţie, mizerie şi
noroaie a devenit după documentare Târgul Moşilor, străveche zonă comercială a Bucureştiului,
unde olarii, cojocarii, cizmarii, abagii îşi produceau şi vindeau marfa printre dughene, cârciumi,
comicării şi chiar spânzurători ce-şi aşteptau clienţii în zilele de moşi spre a fi învăţătură de
minte tuturor. Şcoala generală 64 de lângă Gara de Est, care în copilărie avea pentru mine aspect
de casă boierească, unde bunicul venea la sfârşitul anului şcolar să-şi ia premiul şi unde repara
bănci în contul fondului şcolii s-a dovedit una dintre cele mai vechi şcoli din cartier, piatra de
temelie fiind pusă de însuşi regele Ferdinand.

Iar Colegiul Naţional Iulia Hasdeu astăzi, Liceul de Filologie Istorie nr.1 pe vremea aceea, a fost
ales de mine, în absenţa unei consilieri profesionale, instinctiv, datorită aspectului său de
Bastilie, o replică mărită a şcolii primare. Chiar şi linia de tramvai 14, singura în zonă în vrema
copilăriei s-a dovedit a avea o istorie îndelungată şi pitorească, fiind prima linie de tramvai
electrificată din Bucureşti ce-şi păstrează de mai bine de 100 de ani numele şi traseul principal.
Revenind la promisiunea făcută în copilărie, de a mă apleca asupra zonei şi de a descoperi locuri
şi fapte pitoreşti de demult care să înfrumuseţeze prezentul, nu întotdeauna pe măsura trecutului,
sper că mi-am îndeplinit-o cât de puţin în evocarea de faţă. În loc în încheiere vă reproduc cu
regret un fragment dintr-o poezie a unui tânăr “născut şi crescut” în Pantelimon, din păcate fără a
avea alături un bunic, găsită de mine pe internet în munca de documentare pentru acest material:
născut şi crescut în Pantelimon cocalari şi ţigani B.U.G. gagici şmenari barbugii uzine muncitori
şi beton. Consider o datorie a mea şi a dumneavoastră a-i învăţa pe aceşti copii crescuţi fără
bunici, să vadă mai departe de blocuri, de sărăcie şi de societatea pestriţă din Pantelimonul de
astăzi.

Cateva aspecte din istoria cartierului

Pantelimon
25 mai 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Realizarea unei istorii exhaustive a cartierului s-a dovedit o sarcină dificilă, pe de-o parte
datorită lipsei de informaţii, iar pe de alta datorită multiplelor aspecte ce ar fi trebuit luate în
calcul şi care ar fi îngreunat claritatea prezentării. În consecinţă m-am hotărât să vă prezint
câteva momente de istorie, cu identificarea unor zone de interes istoric.

Istoria acestui cartier bucureştean poate fi privită din două perspective complet diferite: prima
se referă la vechimea unor vestigii descoperite pe aceste locuri care duc la concluzia că este unul
dintre cele mai timpurii spaţii locuite din Bucureşti.

A doua perspectivă reflectă tinereţea zonei, avându-se în vedere faptul că abia târziu, în
secolul al XVIII-lea cartierul a fost inclus în perimetrul Capitalei,[1] până atunci limita oraşului
oprindu-se la marginea Pantelimonului. Bariera Vergului era una dintre porţile de intrare sau
ieşirea din oraş care şi-a păstrat numele până în prezent. Pe măsură ce perimetrul oraşului se
extindea, bariera se muta, astfel încât întâlnim denumirea de Bariera Vergului nu numai la
capătul Căii Călăraşilor, ci şi la actuala staţie de metrou Costin Georgian şi în preajma
magazinului Cora. Un episod interesant relatat de către Pappasoglu, istoricul oraşului din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, are legătură cu zona în discuţie şi reflectă importanţa acestor
puncte de intrare sau ieşire din oraş. În timpul epidemiei de holeră, în 1831, s-a instituit în jurul
Bucureştilor un cordon sanitar format din soldaţi. Vrând să-şi dea seama de felul cum se
executau ordinele Kiseleff a venit, într-o droşcă cu patru cai, la podul de la Fundeni, unde păzea
un soldat din Mehedinţi. Generalul a încercat, fără succes să-l mituiască pe soldat pentru a intra
în oraş. După acest episod Kiseleff nu mai contenea cu laude la adresa cinstei oştirii române.[2]

Din punct de vedere administrativ documentele atestă sub domnia lui Constantin Hangerli
(1797-1799) includerea cartierului Pantelimon în plasa Târgului de Afară. Bucureştiul era
împărţit la 1807 în 5 asemenea plase, fiecare numită printr-o culoare, perimetrul Pantelimonului
aparţinând culorii neagră. În zonă s-au stabilit câteva dintre cele 13 bariere de intrare în oraş
existente, între care Târgul de Afară, Iancului, Vergului, Pantelimon, instalându-se la fiecare în
parte cruci de piatră care delimitau perimetrul oraşului şi împiedicau orice construcţie peste acea
limită.[3] Barierele erau dotate cu felinare, cumpănă de lemn şi adăpost pentru străjeri. Ei aveau
menirea de a păzi hotarul pentru a nu intra sau ieşi nimeni, fără ştirea stăpânirii, dar mai ales
pentru a nu se întinde şi lăţi oraşul cu “faceri de case”[4].

Studierea recensămintelor scoate în evidenţă numele şi întinderea principalelor mahalale ale

zonei, precum şi numărul de persoane şi structura lor socială. De exemplu pentru 1821 Vopseaua
Neagră totaliza 18 mahalale cu 1946 case şi un număr de 9864 locuitori, între ele mahalaua
Vergului avea 62 de familii în 62 de case, mahalaua Pantelimon avea 246 familii în 195 case,
mahalaua Iancului 125 familii şi 112 case.[5] Recensământul din 1838 ne oferă date mai precise
în legătură cu populaţia zonei: mahalaua Pantelimon avea 1261 de persoane, Iancului 550
persoane, iar Oborul Vechi 468 persoane[6].

După 1925 Capitala va fi organizată prin împărţirea în patru sectoare (I Galben, II Negru, III
Albastru şi IV Verde), Pantelimonul devenind suburbie a oraşului ataşată sectorului II de Negru.

Numele cartierului, cu forma veche de Panteleimon, provine de la Sfântul cu acelaşi nume,

mare mucenic şi tămăduitor, ocrotitor al întregului Bucureşti, până în secolul al XIX-lea când a
fost înlocuit cu sfântul Dimitrie Basarabov. În timpul campaniei ruso-turce din 1769-1774,
generalul rus Ivan Petrovici Saltâkov aduse la Bucureşti moaştele Sfântului Dimitrie din
localitatea Basarabov de lângă Rusciuc şi le depuse la biserica Mitropoliei[7].

Numele de Pantelimon l-a purtat iniţial mănăstirea construită între 1735-1750 de domnitorul
Grigore al II-lea Ghica care, împreună cu spitalul[8] – de altfel unul dintre cele mai vechi din
Bucureşti[9] – , formau un complex arhitectural şi funcţional.

Ciuma, “această cumplită şi năprasnică boală” – cum îi spune cronicarul – ivindu-se şi în

vara lui 1734, determină pe Grigore Ghica, unul din urmaşii în scaun ai lui Nicolae Mavrocordat,
să întemeieze, la răsărit de Bucureşti, “pre apa Colentinii, la fântâna ce se zice a babei”, un
“spital de săraci bolnavi”, cu o secţie specială pentru ciumaţi. În hrisovul din 12 octombrie 1735,
de înzestrare a acestui spital şi a mănăstirii vecine, ridicate “întru cinstea şi lauda marelui
mucenic şi tămăduitor Panteleimon”, se arată cât suferă lumea, şi în special sărăcimea, de lipsa
unui loc unde să fie îngrijiţi cei bolnavi; căci – citim în hrisov – spitalul întemeiat la Colţea de
Mihai Cantacuzino este “numai de bolnavi cei cu rane şi buboşi”. Prin urmare, face acest nou
spital, care, pe lângă partea “dinlăuntru”, unde vor fi cei atinşi “de alte boale”, va avea şi o parte
“denafară”, cu case izolate pentru ciumaţi, “ca un lazaret”, aşa încât “să nu se smreduiască”,
adică să se contamineze – nici ceilalţi bolnavi, nici “posluşnicii”, adică îngrijitorii acestora.

Întregul ansamblu a fost dărâmat fără nici o justificare, în 1986, pe locul mănăstirii
construindu-se complexul Lebăda. În afara de pierderea suferită de oraş amintim şi alte
neajunsuri: într-o raclă de argint se găsea osul radius al sfântului, pierdut se pare astăzi, iar
chioşcul de la mănăstirea Pantelimon (1750) era cel mai vechi monument cu arcade păstrat în
Bucureşti[10].

Din punct de vedere demografic, conform datelor păstrate din secolul al XVIII-lea[11],
cartierul era locuit de o populaţiei recrutată dintr-o lume măruntă de ostaşi (călăraşi, lefegii,
seimeni), meşteşugari (abagii, băiaşi, postăvari, cojocari, cismari, dulgheri, lăcătuşi) şi
sărăcime.[12] În 1831, cu ocazia primului recensământul modern din istoria Ţării Româneşti, în
mahalaua Pantelimon existau înregistrate 970 de persoane din clasa de mijloc, 36 de slugi, 6
clerici, în total 246 de familii locuitoare în 223 de case[13].
 Una din principalele zone de interes istoric este malul lacului Fundeni, cu împrejurimile
sale care, datorită săpăturilor arheologice din teren şi a monumentelor păstrate până în prezent
reflectă o continuitate de locuire în acest perimetru de cel puţin 6000-7000 ani.

Este de remarcat încă de la început că pe teritoriul acestui cartier au fost descoperite cele mai
vechi urme de existenţă umană de pe tot teritoriul Bucureştilor, ele datând din cea mai veche
epocă a pietrei – paleolitic: astfel, de interes istoric este strada Ziduri între Vii, din spatele Gării
de Est, care face legătura cu lacul Fundeni, unde s-au descoperit oase de mamut datate încă din
cuaternar, de elefanţi şi cerbi, precum şi urme de locuire umană – aşchii tăioase de cremene şi
un nucleu, adică un bulgăre de silex din care se desprindeau aceste aşchii. Aceste urme au o
vechime de aproximativ 150.000 ani.

Prezenţa dacilor este semnalată prin descoperirea făcută în 1931 a unui tezaur cu monede
dacice, imitaţii după cele greceşti, vasul care cuprindea tezaurul era el însuşi o imitaţie după
vasele greceşti zise deliene sau din Delos, care se caracterizează prin ornamente în relief
acoperind pereţii în întregime.[14]

Referindu-ne la evul mediu, remarcăm din nou că cele mai vechi urme de locuire umană din
această perioadă sunt tot pe malul lacului Fundeni – bordeie de dimensiuni mici, acoperite cu
paie sau trestie. Inventar sărăcăcios – vase de lut, cuţite din fier, datate în secolul al XIV-lea.
Zonele considerate până în prezent drept vetre ale Bucureştilor, respectiv colinele de la Radu
Vodă, Mihai Vodă, Curtea Veche, nu sunt mai vechi de secolul XIV,[15] în schimb pentru
zonele limitrofe ale oraşului, în special pe malurile Colentinei, continuitatea de locuire este
permanentă.

În epoca lui Matei Basarab cartierul rămâne în istorie prin bătălia din 1632 pe
malurile lacului Fundeni, câştigată de voievod în faţa lui Radu Iliaş. Din aceeaşi perioadă se pare
că e datată cetatea medievală ale cărei ruine astăzi nu mai sunt vizibile, dar care, fotografiate în
anii `30 erau impresionante. Matei Basarab va ridica pe malul lacului Fundeni, în cinstea
victoriei din 1632, o cruce de piatră care în 1925 a fost înlocuită cu o alta care se mai vedea încă
în 1952 (la 1200 metri est de Gara Obor)[16].

Un alt loc de interes istoric îl reprezintă strada Heliade între Vii, tot în spatele Gării
Obor. Boierii Ghiculeşti, pe moşia lor din Colentina, în jurul lacului Tei şi până departe, în Obor,
aveau întinse vii, dintre care o parte au existat până în preajma primului război mondial. Dintre
aceste vii, o parte a trecut în proprietatea bancherului Gherase, a dr. Ludovic Fialla şi a preotului
Nicolae, iar strada care pornea din Şoseaua Pantelimon şi trecea prin faţa casei şi a tipografiei
lui Ion Heliade Rădulescu se numea strada Ziduri între Vii, fiindcă de o parte şi de alta trecea
numai prin vii, până la zidurile ruine care mai rămăseseră din vechiul palat al lui Matei
Basarab[17].

Tipografia lui Ion Eliade Rădulescu era în 1840 cea mai mare din Bucureşti, avea 6 teascuri
de tipărit, cu 10 casete pentru litere, cu o litografie şi o turnătorie de litere. Se tipăresc până în
1848 peste 200 titluri de cărţi, periodice şi foi volante, referitoare la toate domeniile de activitate,
ca de exemplu ziarul “Curierul Românesc” (1829), “Buletinul oficial al Ţării Româneşti” (1831),
“Regulamentul organic” (1832), volumul de poezii al lui Cezar Bolliac (1835), “Proclamaţia de
la Izlaz” (1848)[18].

Pe proprietatea lui Eliade se va organiza în 1865 o expoziţie agricolă, prima de acest fel la
nivel naţional, iniţiată de Ion Ionescu de la Brad şi P. S. Aurelian, cu sprijinul domnitorului
Alexandru Ioan Cuza[19].
 Strada Baicului, din imediata apropiere a lacului Fundeni este o altă zonă de real interes
istoric. În anul 1935 s-a descoperit aici un tezaur alcătuit din 155 monede (poloneze, maghiare,
transilvănene, olandeze) şi un inel sigilar din bronz (cu model decorativ un romb în care este
înscrisă o cruce, cu tija verticală sub formă de brăduţ), estimate ca vechime pentru secolul al
XVII lea. Deşi nu are o valoare deosebită, datorită numărului redus de piese din metal de calitate
şi a stării avansate de deteriorare, tezaurul ne vorbeşte despre lumea măruntă a negustorilor sau
oierilor transhumanţi care se aşezau la marginea Târgului Moşilor, unde veneau probabil cu
afaceri[20].

Târgul Moşilor. Unul dintre cele mai pitoreşti şi mai vechi perimetre ale cartierului îl
reprezintă Bâlciul Moşilor, numit şi Târgul din Afară, care se întindea pe locul halelor Obor de
astăzi, rămas până astăzi în memoria oraşului prin celebra Cale a Moşilor, care făcea legătura
între centrul oraşului şi târg. Tradiţia pune întemeierea târgului “Moşilor” în legătură cu Matei
Basarab şi cu victoria sa în lupta cu Radu Iliaş, idee susţinută şi de Bogdan Petriceicu Hasdeu. O
altă perspectivă leagă apariţia târgului moşilor de credinţele religioase ale poporului român, de
cultul morţilor şi pomenirea lor care trebuia făcută după un calendar strict.

“Târgul de Afară” s-a ţinut mai întâi în preajma actualei biserici Oborul Vechi, mutându-se apoi,
după ce oraşul s-a întins, pe locul de la capătul Căii Moşilor[21]. Acest teren imens, de aproape o
sută de mii de metri pătraţi, se întindea pe la 1860 de la Mihai Bravu şi Dimitrov, până la Obor şi
la strada Heliade între Vii, către Gara de Est. Străzile din jurul Oborului aduc aminte de marele
târg al Moşilor de aici: Olari, Căluşei, Vaselor, Buciumului, Chiristigiilor, Braşoveni. O veche
tradiţie relatată de Ionescu Gion leagă apariţia Moşilor de Matei Basarab: “de atunci, după
bătălia de la Fundeni, câştigată de Matei Basarab se face Târgul Moşilor la Obor, parastas şi
împărţire de pomeni, în memoria vitejilor căzuţi pe câmpul de luptă”[22].

Strada Mihai Bravu era locul de vânzare pentru căciulari, cizmari, stămbari, ale celor cu vase de
aramă. Stăpânii acestor prăvălii făceau afaceri bune, iar vânzarea mergea de minune nu numai în
timpul “Moşilor”, dar şi marţea şi vinerea, când era zi de obor. În restul anului zona era folosită
pentru vânzarea lemnelor şi a fânului Aceste prăvălii au căpătat în secolul XIX caracter
permanent, iar în jurul lor s-au construit locuinţele negustorilor[23].

Un străvechi obicei legat de Târgul din Afară, încă de la primele sale începuturi, era ca pedepsele
capitale să fie executate în acest târg, în zilele când era adunată lume multă. Atunci se înălţau
spânzurătorile, în centrul târgului şi după ce condamnatul “era dat prin târg”, adică purtat prin
oraş cu actul de condamnare la gât, era spânzurat în văzul mulţimii[24].

Monumente istorice din cartier care au scăpat până în prezent de trecerea timpului şi de
devastările perioadei comuniste sunt biserica Fundenii Doamnei, biserica Mărcuţa.

Mărcuţa este construită în secolul al XVI lea de marele logofăt Dan, unul dintre dregătorii lui
Mihnea Turcitul. A fost moştenire a unei fete a armaşului Marco – de aici denumirea de
Mărcuţa. Timp de 400 de ani, înconjurată de ziduri înalte de 7 metri, care se mai văd şi astăzi, a
fost unul dintre locurile care au făcut parte intens din istoria oraşului. A fost una dintre
mănăstirile bogate, înzestrate cu moară, vii, ateliere meşteşugăreşti. Moara mănăstirii, amplasată
pe malul lacului Fundeni este cea mai veche manufactură care producea hârtie de scris din
Bucureşti, menţionată pentru anii 1765-1776[25].

Două decenii mai târziu, negustorul Stănuţă primi în 1800 din partea domnului Alexandru
Moruzi dreptul de a înfiinţa “o fabrică de testemeluri”, care deţinea monopolul producerii şi
desfacerii unor produse extrem de căutate la aceea dată, respectiv basmalele. În timp “fabrica” a
mărit numărul salariaţilor, de la 8 la 30 şi profilul, producând macaturi, perne, plăpumi. A fost
închisă în 1822, pe de-o parte din cauza unor calamităţi care loveau frecvent Bucureştii acelor
timpuri, incendiile, iar pe de alta din cauza invidiei altor negustori care au intervenit în
nenumărate rânduri la domnitor pentru eliminarea acestui monopol[26].

Dar Mărcuţa a rămas celebră în special datorită transformării chiliilor sale în spital, încă de la
1700. Se pare că în anul 1829 spitalul s-a extins deosebit de mult având 120 de paturi. A
funcţionat iniţial ca spital pentru ciumaţi. De altfel, în perimetrul mănăstirii săpăturile
arheologice au scos la iveală o mulţime de morminte ale ciumaţilor, iar în interiorul bisericii,
săpăturile conduse în perioada interbelică chiar de marele Iorga au permis descoperirea
mormântului fiului domnitorului fanariot Ipsilanti, lovit de asemenea de cumplita boală. După
stingerea epidemiei spitalul a fost folosit pentru adăpostirea alienaţilor mintali; un celebru
personaj care a fost internat aici a fost chiar Eminescu.

De altfel, din documente rezultă că în mod frecvent bolnavii de ciumă din Bucureşti erau izolaţi
sau trataţi în această zonă a Capitalei. Astfel, dintr-o anaforă a ispravnicului de Ilfov, serdarul
Vintilă Prejbeanu, din 24 septembrie 1792, ciumaţii sau doar cei suspectaţi de atingerea bolii
erau izolaţi pe câmpiile din jurul Pantelimonului sau a lacului Fundeni, iar serdarul intervenea
pentru ei pe lângă domn spre a li se ridica 40 de bordeie pentru a se adăposti în timpul iernii[27].

În interiorul bisericii Mărcuţa se mai păstrează încă mici picturi din secolul XVI şi pictură
murală de secol XIX, clopotniţa ridicată de Alexandru Ipsilanti, deasupra căreia, încrustată în
marmură albă se vede stema familiei şi anul 1779. Uşa de la intrarea din pridvor în pronaos are
ancadramente din piatră sculptată în exterior, iar deasupra se află pisania, cu litere chirilice, din
anul 1733.

De numele Mărcuţei este legat un alt episod petrecut în 1833 şi care menţionează ca loc de tabără
a primei oştiri române apărută ca urmare a Regulamentelor Organice “câmpia Mărcuţii, între
Pantelimon şi satul Dobroeşti”; Regimentul 1 Infanterie stă şi face instrucţie acolo tot anul, fiind
inspectat la sfârşit de generalul Kiseleff, care împarte decoraţii[28].

Biserica Fundenii Doamnei – ctitorie a spătarului Mihai Cantacuzino din 1699, rudă apropiată a
lui Constantin Brâncoveanu, se mai poate încă vizita, se află pe şoseaua Fundeni, care leagă
Pantelimonul de cartierul Colentina. În pridvor încă s-a păstrat pictura faimosului zugrav de
biserici Pârvu Mutu, iar la exterior sunt remarcabile stucaturile cu caracter oriental, turco-persan,
înfăţişând chiparoşi, vase cu flori, palate. Construcţia a fost renovată în 1860 de doamna Maria
Ghica şi numită de atunci “biserica Fundenii Doamnei”.

Cernica O zonă deosebită de interes istoric o reprezintă mănăstirea Cernica, aflată la capătul
cartierului Pantelimon, în afara oraşului. Legenda acestei ctitorii vorbeşte despre doamna
Chiajna care o ridică pentru o dragoste din tinereţe neîmplinită. Se mai numea Biserica
Albă pentru că totul era zugrăvit în alb, era o mănăstire de măicuţe şi ele îmbrăcate tot în alb.
Legenda vorbeşte despre stareţa mănăstirii Evdochia, o fiinţă deosebit de frumoasă şi curajoasă,
dintr-o veche familie boierească, nevoită să-l înfrunte la un moment dat pe căpetenia tătarilor
care pustiiau oraşul, Ibrahim. În luptă dreaptă cu stareţa fecioară, tătarul va fi ucis, iar drept
răzbunare camarazii lui le vor ucide pe toate măicuţele. Se găseşte, nu departe de Cernica,
movila numită “albă” la o cotitură a râului Colentina, şi care multă vreme s-a numit Ibrahim[29].

Mănăstirea e atestată documentar din vremea domnitorului Radu Şerban, numită în documente şi
mănăstirea “de la grădiştea Floreştilor”, ctitoria lui Cernica, marele vornic şi al soţiei sale
Cheajna[30].

În prezent, în cadrul complexului mănăstiresc, vizitatorii şi pelerinii pot vedea Biserica Sf.
Gheorghe care adăposteşte racla cu moaştele Sfântului Calinic, iar de interes istoric este
biblioteca mănăstirii care posedă o serie de obiecte de cult cu valoare de patrimoniu, hrisoave
vechi din secolul al XVI-lea, în număr de aproximativ 1000 de bucăţi de carte veche românească.

În legătură cu instituţiile de învăţământ din zonă, cea mai veche menţiune se referă la înfiinţarea
în 1825 a unei şcoli de agricultură la Pantelimon, în anul următor ea avea şi o fermă model; se
făceau plantaţii de duzi pentru creşterea viermilor de mătase.[31] Istoricul George Potra
apreciază inaugurarea şcolii la 1831; ea va fi reorganizată în 1867 şi va deveni “şcoala centrală
pentru agricultură şi silvicultură”. Şcoala de meserii de la Pantelimon era dotată cu maşini pentru
produs şi reparat unelte agricole, o premieră pentru Bucureşti[32]. În 1865 în apropierea
cartierului apare prima instituţie de învăţământ gimnazial, liceul Mihai Viteazul care se va
alătura celorlalte două existente până atunci în Bucureşti, Gheorghe Lazăr şi Matei Basarab.
Colegiul Naţional Iulia Hasdeu va fi construit în 1926.

Dintre arterele de circulaţie ale cartierului Pantelimon cele mai vechi care apar în planurile
realizate la începutul sec. XIX sunt “uliţa Iancului”, “uliţa Mărcuţei”, “uliţa Bariera Vergului”,
strada Pantelimonului apare către jumătatea secolului XIX înlocuind vechea uliţă a Mărcuţei,
pentru ca spre finalul secolului să fie tăiate marile bulevarde aşa cum le cunoaştem astăzi.
Bulevardul ce leagă Cotrocenii de Piaţa Iancului a fost tăiat în 1890, în timpul primariatului lui
Pache Protopopescu, şi avea menirea de a uni oraşul pe artera vest-est[33]. Lucrările au durat
cinci ani. În 1893 apar “bulevarde de centură”, după modelul Parisului, constituind limita de fapt
a Bucureştilor – astfel apar şoselele Ştefan cel Mare şi Mihai Bravu[34].

Linia de tramvai 14. În 1890 primăria concesionează unei societăţi de tramvaie (Frederico
Thalassa şi contele E. Graziadei) construcţia unei linii de tramvai electrice. Trei ani mai târziu
bulevardul a avut parte de o premieră – inaugurarea primei linii de tramvai electrică din
Bucureşti – purtând numărul 14 care lega zona Iancului cu Cotrocenii. Tramvaiele de pe această
linie erau de culoare verde la început, iar în preajma primului război mondial de culoare galbenă.
“Capul liniei” 14 dinspre Obor era la început la Şcoala Iancului, iar mai apoi a fost prelungit
până la biserica Iancu Vechi, în dreptul străzilor Mătăsari, Fluierului şi Agricultori şi mai târziu
în faţa fabricii de ţesătorie de pe Şoseaua Iancului lângă strada Sătucu.[35]

Tot legat de tramvaie, dar ceva mai vechi, cele trase de cai, numite şi tramcare este şi povestea
unui adevărat cimitir de asemenea vehicule, existent ani de-a rândul înspre Obor, în dreptul
Morii Popovici, între Şoseaua Pantelimon şi Şoseaua Colentina.[36]

Stadionul Lia Manoliu este amenajat pe locul vechii gropi a Vergului şi este inaugurat în iulie
1953, cu prilejul celui de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor desfăşurat la
Bucureşti. Este întins pe 70 de hectare şi deţine în afară de stadion, un patinoar, o sală de
atletism, un complex hotelier şi de sănătate pentru sportivi, un teatru de vară, un turn de
paraşutism, terenuri de volei etc.

[1] În secolul XVIII cartierul Pantelimon era încadrat în perimetrul oraşului, după cum indică
hrisovul emis de Grigore Ghica prin care prin care înzestrează aşezămintele sale de la
Pantelimon cu privilegii şi moşii. În document apare şi moşia Colentina-Fundeni a vel-vornicului
Constantin Dudescu, din imediata apropiere. Ştefănescu Liviu, Teritoriul Bucureşti în perioada
precapitalistă, în Materiale de Istorie şi Muzeografie (mai departe MIM), VIII, 1971, p. 272

[2] Giurescu C.C., Istoria Bucureştilor, ediţia a II a, Bucureşti,Editura Sport Turism, 1979, p.
114.

[3] Ştefănescu Liviu, op.cit, p. 277

[4] Predescu Alexandru, Vremuri vechi bucureştene, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1990, p.
93.

[5] Georgescu Florian, Aspecte privind împărţirea administrativă şi evoluţia demografică din
Bucureştii anilor 1831-1848, în MIM, 1966, III, p. 56.

[6] Ibidem, p. 57.

[7] Cernovodeanu Dan, Contribuţii la studiul stemei municipiului Bucureşti, în MIM, 1971,III,
p. 171.

[8] Vezi articolul Ioanei Cristache-Panait, Funcţionarea Spitalului Pantelimon în prima jumătate
a secolului XIX, MIM, vol. II, 1965, p. 209-214.

[9] Hrisovul de înfiinţare a spitalului Pantelimon, emis în 1735,.se găseşte la Muzeul Oraşului
Bucureşti.

[10] Petrescu Paul, Cartiere bucureştene cu locuinţe vechi, în MIM, 1971, VIII, p. 185.

[11] Cu ocazia celui dintâi recensământ al populaţiei din Bucureşti şi totodată cel mai vechi
document demografic cunoscut până în prezent, adică catastihul din 1752, care cuprinde numele
şi ocupaţia locuitorilor din cele 12 mahalale din estul oraşului dăruite de Grigore II Ghica
fundaţiei sale de la Pantelimon. Georgescu Florian, op.cit., p. 60

[12] Ibidem, p. 65.

[13] Ibidem, p. 81.

[14] Giurescu C. Constantin, op.cit., p. 34.

[15] Nicolae Ghinea, Despre evoluţia satului Fundeni în perioada evului mediu, in Aşezări
săteşti din sec. XV-XIX pe teritoriul oraşului Bucureşti, MIM, 1969, VII, p. 247-251.

[16] Ibidem, p. 57

[17] Potra George, Din Bucureştii de altădată, vol.I şi II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1990, p. 74.

[18] Istoria oraşului Bucureşti, vol. I, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965, p. 215.

[19] Ibidem, p. 308.

[20] Pârvan Katiuşa, Un tezaur de secol XVII descoperit în Bucureşti strada Baicului, în
“Cercetări arheologice în Bucureşti”, 2002, V, Muzeul Municipiului Bucureşti, Bucureşti, p.
126-153.

[21] Giurescu C:C., op.cit., p. 79.

[22] Ionescu Gion G.I., Istoria Bucureştiului, Bucureşti, Fundaţia Culturală Gh. Marin Speteanu,
1998, p. 526.

[23] Potra George, op.cit., p. 168.

[24] Ibidem., p. 164.

[25] Şerban Constantin, Manufactura de basmale (testemeluri) de la Mărcuţa (1800-1822), în

MIM, 1966, III, p. 43.

[26] Ibidem, p. 45.

[27] Cernovodeanu Paul, O ştire nouă privitoare la epidemia de ciumă din Bucureşti la 1792, în
MIM, 1964, II, p. 208.

[28] Giurescu C.C., op.cit., p. 113.

[29] Mitru Alexandru, Bucureştii în legende şi povestiri, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1975.

[30] Giurescu C.C., op.cit., p. 65.

[31] Ibidem., p. 125.

[32] Potra G. op.cit, p. 400.

[33] Ionescu Ştefan, Dezvoltarea edilitară a oraşului Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX lea, în
MIM, 1969, VII, p.92.

[34] Giurescu C.C.,op.cit, p. 139.

[35] Potra George, op.cit., p. 291.

[36] Ibidem, p. 293.

BIBLIOGRAFIE

Istoria oraşului Bucureşti, vol. I, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965.

Cernovodeanu Dan, Contribuţii la studiul stemei municipiului Bucureşti, în Materiale de

Istorie şi Muzeografie, 1971, VIII..

Cernovodeanu Paul, O ştire nouă privitoare la epidemia de ciumă din Bucureşti la 1792, în
Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1964, II.

Cristache-Panait Ioana, Funcţionarea Spitalului Pantelimon în prima jumătate a secolului

XIX, Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1965, vol. II.

Giurescu C.Constantin, Istoria Bucureştilor, ediţia a II a, Bucureşti, Editura Sport Turism,

1979.

Georgescu Florian, Aspecte privind împărţirea administrativă şi evoluţia demografică din

Bucureştii anilor 1831-1848, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1966, III.

Ghinea Nicolae, Aşezări săteşti din sec. XV-XIX pe teritoriul oraşului Bucureşti, în
Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1969, VII.

Ionescu Gion G.I., Istoria Bucureştiului, Bucureşti, Fundaţia Culturală Gh. Marin Speteanu,
1998.
Ionescu Ştefan, Dezvoltarea edilitară a oraşului Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX lea, în
Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1969, VII.

Mitru Alexandru, Bucureştii în legende şi povestiri, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1875.

Potra George, Din Bucureştii de altădată, vol.I şi II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1990.

Petrescu Paul, Cartiere bucureştene cu locuinţe vechi, în Materiale de Istorie şi

Muzeografie, 1971, VIII..

Pârvan Katiuşa, Un tezaur de secol XVII descoperit în Bucureşti strada Baicului, în

“Cercetări arheologice în Bucureşti”, V, Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, 2002.

Predescu Alexandru, Vremuri vechi bucureştene, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1990.

Şerban Constantin, Manufactura de basmale (testemeluri) de la Mărcuţa (1800-1822), în

Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1966, III.

Ştefănescu Liviu, Teritoriul Bucureşti în perioada precapitalistă, în Materiale de Istorie şi

Muzeografie, 1971,VIII.

UN CALIGULA BUCUREŞTEAN
26 aprilie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Bucureştii se desfăşoară în faţa ochilor de copil poate mai acut decât îl percep cei maturi:
aglomerat, poluat, periculos şi deloc dispus la aventură, fie explorare directă, fie a minţii tinere
avide de pitoresc. Rândurile de mai jos încearcă să reinventeze un oraş aproape dispărut,
apropiindu-l de cei care, mai mult inconştient, îşi caută rădăcinile şi au nevoie de motive pentru
a-şi numi locul natal cu mândrie acasă. Şi cum poveştile de senzaţie stârnesc curiozitatea, învaţă,
dispun la acţiune, vom folosi pentru scopul nostru – acela de a-i învăţa pe copii că avem o istorie
locală interesantă şi demnă de respect – cele mai pitoreşti naraţii ale cronicilor şi le vom pune în
legătură cu locuri anume din oraş, care astfel vor căpăta o semnificaţie aparte. Fără a avea
pretenţii de originalitate, demersul îşi propune să fie unul util pentru educarea tinerei generaţii.

UN CALIGULA BUCUREŞTEAN

Dacă vă poartă paşii spre Piaţa Victoriei – acum mai bine de o sută de ani capătul celei mai
importante artere bucureştene, Podul Mogoşoaia – reflectaţi un pic la ecourile pe care vi le
trimite trecutul, dacă aveţi puţină vreme să-l ascultaţi. Istoria îşi are ciudaţii ei, iar Bucureştii
noştri nu au dus lipsă. În zona la care facem referire un cal a fost ridicat la rangul de dregător, iar
boierii ţării, deşi şocaţi, au trebuit să asiste la spectacol, la fel cum, în urmă cu 2.000 de ani, la
Roma, calul lui Caligula era făcut consul, spre umilinţa senatorilor romani.

Numit de cronici nevrozatul, maniacul, nebunul, zevzecul, depravatul, nea-ntr-o-parte,

blestematul, Nicolae Mavrogheni, domnitorul fanariot de sfârşit de secol XVIII, a lăsat urme
asupra Capitalei în scurta sa domnie (1786-1780), atât în mentalul colectiv, cât şi în lăcaşuri
zidite la iniţiativa lui, care rezistă în timp până azi – spitalul Filantropia (dragostea de oameni) şi
Biserica Izvorul Tămăduirii (strada Monetăriei nr.4, din apropiere de Piaţa Victoriei).

Domnind numai patru ani (la fel ca şi împăratul roman cu care a fost asemănat), fanariotul a fost
extrem de activ şi a încercat să pună ordine în balcanicul Bucureşti, în care boierii ştiau doar să
petreacă. Deşi i se reproşează că a umilit, a deposedat pe boieri de averi, i-a trimis în exil (cel
mai celebru fiind Ienăchiţă Văcărescu, trimis la Nicopole din ordinul său) şi uneori chiar i-a
înţepat fără judecată, cu banii lor a organizat cea mai bine pusă la punct armată de până atunci.

A organizat serviciul de salubritate în Bucureşti, a reparat străzile, a pus ordine în preţuri, a

combătut furturile, s-a amestecat în mersul bisericilor pentru binele enoriaşilor, a construit la
capătul Podului Mogoşoaia un spital, o biserică, un foişor de relaxare. A captat apă de izvor şi a
trimis-o prin olane până la cişmelele din oraş, pentru folosul tuturor.

La fel ca un alt celebru domnitor de mai târziu, Cuza, Mavrogheni a rămas celebru datorită
deghizărilor şi controalelor inopinate pe străzile bucureştene, în pieţe şi biserici, prăvălii şi
curţile dregătorilor pentru a vedea dacă poruncile îi sunt îndeplinite. Cei prinşi că nu-şi făceau
datoria era pedepsiţi pe loc. Pe hoţi îi spânzura în uliţă, lăsându-i câte o zi să-i vadă lumea. La
răspântii aranjase să se ridice ţepe şi avertizase că oricine va fi prins furând, ucigând, sau fiind
gazdă pentru hoţi va fi pedepsit în acest mod groaznic.

Dar cum faptele rele şi excentricităţile rămân în istorie mai degrabă decât cele bune,
personalitatea lui Mavrogheni este descrisă în termeni şi acţiuni mai mult decât ciudate, care fac
din el un Caligula bucureştean. La fel ca împăratul roman, care i-a construit calului său Incitatus
un grajd de marmură cu iesle din fildeş, l-a invitat la cină alături de senatori şi l-a propus
candidat la consulat, Mavrogheni îşi aduse calul în foişorul de pe Podul Mogoşoaia şi, printr-o
ceremonie solemnă, îi oferi rangul de căminar (dregător însărcinat cu perceperea unor dări) într-
o sursă sau clucer în alta (răspundea de magaziile şi depozitele domneşti). Fanariotul nostru
poate chiar ştia povestea antică dacă luăm în considerare faptul că personajul, născut într-o insulă
grecească, a călătorit mult pe navele turceşti şi a avut funcţia de dragoman (traducător) al Porţii,
ceea ce face din el un om obişnuit cu lectura.

Gustul pentru spectacol prezent la Caligula – recita şi declama, regiza singur spectacole la care
invita, pe bani mulţi, senatori, arunca cu monede de aur şi argint din vârful unei bazilici şi se
amuza de îmbulzeala produsă de mulţimea care căuta banii – a fost din plin prezent şi la cel
poreclit de popor, din cauza culorii negricioase a pielii, Arapul. Mavrogheni se plimba pe străzile
principale ale Bucureştilor cu un echipaj foarte ciudat: o caleaşcă trasă de cerbi cu coarne de aur,
mânaţi de slugi zgomotoase şi urâte, care din vârful atelajului jigneau trecătorii. Alteori, în plină
noapte, striga de mama focului că este incendiu, pentru a băga spaima în locuitori, dar şi pentru
a–i pune în mişcare pe tulumbagiii de la foişor.

A fost omorât din ordinul sultanului, din cauza insubordonării faţă de Imperiul Otoman.

Bucureştenii pot încă vizita biserica ridicată de el, ce şi-a păstrat catapeteasma originală,
mormântul lui Ion Heliade Rădulescu din curtea bisericii şi îl pot aminti pe Constantin Brâncuşi,
elev al Şcolii de Arte in Bucureşti, cântând în strana bisericii lui Mavrogheni.

APEL LA ISTORIE
30 mai 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Am avut de curând ocazia să lucrez asupra unui text care m-a impresionat profund ţinând cont de
trista realitate pe care o exprimă deşi, de la întocmirea lui au trecut mai bine de opt decenii. Încă
o dată se adevereşte vorba că cine nu-şi cunoaşte istoria nu are parte de viitor şi cine nu învaţă
din greşelile trecutului este dator să le repete.

Textul este scris în plină criză economică mondială, în anul 1933, de către un mare intelectual al
megleno-românilor, Constantin Noe. Acesta s-a născut în anul 1883, într-o localitate din
Meglenia (Macedonia otomană). Absolvent al şcolilor române primare şi secundare din
Macedonia, urmând cursurile învăţământului superior la Bucureşti, Constantin Noe a fost
profesor la Liceul „Mihai Viteazul“ din Capitală, precum şi redactor la ziarul „Românul“ din
Arad (1912-1913), precum şi la mai multe publicaţii româneşti din Basarabia (1919-1923). În
calitate de om politic în România interbelică, senatorul şi deputatul Constantin Noe a iniţiat
numeroase acţiuni în sprijinirea identităţii româneşti a congenerilor săi şi a militat pentru
stabilirea în România Mare (judeţele Durostor şi Caliacra) a românilor balcanici, persecutaţi în
Grecia, Serbia, Albania şi Bulgaria. Studiile sale, puţine la număr, rămân repere pentru cei care
doresc să se documenteze cu privire la colonizarea macedoromânilor în Cadrilater, precum şi la
situaţia culturală a acestora în prima jumătate a sec. al XX-lea.

Articolul reprodus mai jos, apărut în revista „Ţară nouă”, patronată în calitate de director
de Constantin Noe, este foarte aproape de realităţile anului 2010 din mai multe motive. Întâi că
identifică câteva din cauzele care au adus România anului 1933 în marasmul economic şi social:
o clasă politică iresponsabilă, numită sugestiv „vraci de modă nouă, dar lipsiţi de experienţă”,
care a deschis larg porţile ţării pentru „concursul străin în tot şi în toate”, spre rezolvarea
intereselor din afară sau a unei mici grupări dinlăuntru. Interesul general a rămas evident în afara
acestei ecuaţii, iar consecinţele au fost evidente: şomaj, sărăcie, degringoladă a valorilor, mizerie
materială şi umană. Sună destul de actual, nu-i aşa? Statul, garantul constituţional al locuitorilor
săi este complet depăşit în asumarea responsabilităţilor legale. Sistemul de învăţământ, coloana
vertebrală a oricărui stat civilizat este în colaps. La fel şi sistemul de sănătate, cel de asistenţă
publică, societatea civilă, cultura, viitorul, totul pare distrus.

Ce e de făcut într-o asemenea situaţie? Asumarea răspunderii publice de către cei care au condus
poate fi un răspuns, dar mult mai aproape de fiecare dintre noi pare a fi totuşi asumarea
răspunderii personale şi familiale. „Este dreptul cetăţenilor de a chema la răspundere pe cei care,
prin reaua lor voinţă sau prin incapacitate, au adus statul în această stare. Dar, orice ar face
cetăţenii, de acum şi pentru multă vreme, o mare parte din funcţiunile, pe care şi le asumase
statul, nu le va mai putea împlini.” Ceea ce nu va putea face statul trebuie să o facem noi
cetăţenii: „prin noi înşine”.

În al doilea rând articolul mi se pare extrem de pertinent pentru că oferă o soluţie, repetată uneori
în documente oficiale sau în mass-media, dar încă neasumată la nici un nivel în societatea
românească de astăzi. Şi anume ridicarea prin învăţătură, prin cultură. Dar nu făcută de şcoală,
elevi, părinţi cu scopul de a obţine o funcţie publică bine remunerată la finalul studiilor, eventual
din bugetul, din ce în ce mai redus al ţării, ci „pentru ei înşişi”, pentru sufletul şi viitoarea
personalitate a lor. „Învăţătura, cu sau fără diplomă, nu era o cheie pentru a deschide poarta
bugetului statului, căci statul era turcesc, ci o podoabă a personalităţii lor, o bogăţie a sufletului
lor, un spor al aptitudinilor lor, care le permitea să perfecţioneze domeniile de activitate practică
şi să obţină o rentabilitate mai mare decât părinţii lor”. La finalul studiilor tânărul ar deţine
suficiente informaţii, competenţe, abilităţi, pasiuni încât, cu inteligenţă şi bun simţ să-şi găsească
propriul rost într-o societate pe care o pot eventual modela după sufletul şi viziunea fiecăruia.
Personal mă rezum la această concluzie desprinsă din lectura articolului, urmând ca
dumneavoastră să găsiţi, cu siguranţă, multe altele care să vă lămurească, să vă motiveze şi poate
să vă ajute în găsirea propriului drum.

PRIN NOI ÎNŞINE

Constantin Noe

Fiecare cunoaşte lozinca aceasta, care a sintetizat esenţialul credinţei unui mare partid politic,
călăuzind timp de decenii năzuinţele ţării.

De la o vreme această lozincă a fost lăsată în părăsire ca ceva vechi şi anacronic. Vraci de modă
nouă, dar lipsiţi de experienţă, au crezut că pot tămădui relele de care suferă Ţara, altfel decât
printr-o puternică încordare a forţelor noastre proprii.

Au preconizat concursul străin în tot şi în toate. Au propovăduit înlăturarea oricărei îngrădiri

ocrotitoare a muncii şi a bogăţiei naţionale faţă de pofta de câştig a capitalurilor de peste graniţă,
pentru ca prin afluxul vast de mijloace băneşti, şi prin punerea în exploatare a tuturor bogăţiilor
Ţării să căpătăm şi noi destule fărâme din ospăţul lor bogat.

Au înlăturat deci îngrădirile. Au votat legi cu duiumul acordându-le celor de peste graniţă tot ce
au vrut şi ce n-au vrut, iar lipsurile mari nu s-au împlinit, dimpotrivă au crescut tot mai mari şi
mai mari. Mii de funcţionari sunt lăsaţi pe drumuri, sute de mii cu lefurile înjumătăţite. Mizeria
se întinde tot mai greu la sate şi oraşe.

Iar vracii de modă nouă, pe măsură ce se izbesc cu fruntea de realităţile aspre, sunt obligaţi să
constate că au mers pe un drum la capătul căruia stă deschisă prăpastia.

De aceea încep să se întoarcă pe drumurile vechi. Fie că-i zice „Geneva fără Genevă”, fie că-i
zice altfel, vechea lozincă este readusă în locul de onoare, de unde nu trebuia să fie scoasă
niciodată şi cu toată sfiala celor vinovaţi, de a o recunoaşte leal şi deschis, ea n-a fost niciodată
mai de actualitate decât astăzi.

Dar între ieri şi astăzi este o mare deosebire. Ieri nu existau sute de mii de şomeri intelectuali şi
manuali. Ieri nu existau zeci de mii de funcţionari trecuţi în cadrul disponibil. Nu existau lefuri
de mizerie şi biruri strivitoare ca cele de astăzi.

De aceea, cuprinsul vechii formule, în înţelesul de ieri, nu mai este îndestulător astăzi.

În trecut lozinca „Prin noi înşine” rezuma mai ales tendinţele statului faţă de munca şi de bogăţia
naţională şi de propria lui armătură economică şi tehnică.

Astăzi ea trebuie să exprime şi modul de salvare al fiecăruia din noi ca particulari din greutăţile
mari ale zilei.

Ieri, când statul dispunea de mijloace, concepţia Statului providenţă, care trebuie să aibă grijă de
toate şi de la care se poate cere orice, putea funcţiona.

Astăzi nu.

Statul, girat în chip revoltător de prost, nu-şi mai ţine angajamentele şi mărindu-şi la maximum
pretenţiile, îşi reduce la minimum posibil obligaţiile. Este dreptul cetăţenilor de a chema la
răspundere pe cei care, prin reaua lor voinţă sau prin incapacitate, au adus statul în această stare.
Dar, ori ce ar face cetăţenii, de acum şi pentru multă vreme, o mare parte din funcţiunile, pe care
şi le asumase statul, nu le va mai putea împlini.

Ceea ce nu va putea face el trebuie să o facem noi cetăţenii: „prin noi înşine”.

Şcolile se închid. Bursele se reduc. Asistenţa statului faţă de public, sub toate formele, este
desfiinţată. Posibilităţile fiecăruia de a-şi face un rost în buget şi prin buget dispar.

Şi atunci trebuie oare să renunţăm la cultură, să renunţăm la sănătate, să renunţăm la viaţă? Nu.

Trebuie să luăm act de realitatea imutabilă a noilor condiţii, să o privim în faţă cu curaj şi să
readaptăm viaţa la aceste realităţi.

Dacă statul nu poate înlesni cultura prin scoli şi internate, nu este un motiv ca această cultură să
dispară. Dacă nu poate oferi locuri destule în buget pentru intelectualitatea lui, nu este un motiv
ca această intelectualitate să piară.

Am cunoscut ţări în care, pe vremuri, statul nu întreţinea nici o şcoală şi totuşi acolo erau cele
mai frumoase şcoli, acolo analfabeţi nu existau şi, deşi studiile nu dădeau nici o posibilitate
de acces în funcţiile publice, oameni cu cultură secundară şi superioară erau pletoră. Aceasta era
situaţia de acum câteva decenii la Românii din Turcia.

Mai târziu propagandele culturale ale statelor interesate le-au pus la dispoziţie un învăţământ
lesnicios.

Dar înainte de ivirea acestor propagande, creştinii din Turcia, şi mai ales românii, aveau şcoli
admirabile de toate gradele: primare, gimnazii, licee ridicate din mijloacele lor proprii, cu
întregul personal didactic plătit de ei (având limba de predare grecească). Acolo unde erau în
mase compacte (Monastir, Cruşova, Meţova ş.a.) aveau spitale sau dispensare şi instituţii de
credit.

Un minister al cultelor care să subvenţioneze biserici şi să salarizeze preoţi nu exista, dar în fiece
sat erau una sau două şi uneori 4-5 biserici cu locaşuri monumentale şi cu un cler numeros şi
select.

Ce făcea tineretul care termina şcolile?

Ceea ce făceau şi părinţii lui. Erau negustori, meşteşugari, industriaşi, moşieri.

Învăţătura, cu sau fără diplomă, nu era o cheie pentru a deschide poarta bugetului statului, căci
statul era turcesc, ci o podoabă a personalităţii lor, o bogăţie a sufletului lor, un spor al
aptitudinilor lor, care le permitea să perfecţioneze domeniile de activitate practică şi să obţină o
rentabilitate mai mare decât părinţii lor.

Trăind în împrejurări de aşa natură încât nici prin gând nu le putea trece că pot aştepta de la stat
altceva decât pretenţii fiscale, aceşti oameni au lucrat „prin ei înşişi” şi au ajuns la o cultură, la o
civilizaţie şi la o bună stare materială fără pereche, nu numai în Orient, ci chiar în comparaţie cu
ţările occidentale.

Vremurile de acolo, din cauza prăbuşirii resorturilor statului, apar, sub alte forme, dar cu acelaşi
fond, astăzi la noi. Am fi nişte nevolnici dacă nu vom şti să tragem consecinţe, nu în sensul unei
lamentări nesfârşite şi a unei resemnări aducătoare de pieire, ci în sensul unor sforţări pentru a
trăi fără Stat: prin noi înşine.
Statul prin sine însuşi, fără a cerşi ajutor de la străini, cetăţenii prin ei înşişi fără a conta pe stat,
iată lozinca zilei de azi.

Mă gândesc în special la elementele macedo-române din Ţară şi le spun:

Nu depinde decât de noi ca să reluăm drumurile bătute de înaintaşii noştri şi să ajungem la acele
rezultate ca ei.

În Ţara aceasta frumoasă, bogată şi bună, în această patrie iubitoare, nimic nu ne este
împotrivă şi totul ne stă în ajutor ca sa constituim o pildă de ceea ce poate energia ordonată şi
călăuzită de o moralitate severă, când îşi pune nădejdea numai în ea însăşi.

Prin asociaţii, conduse cu suflet şi pricepere, se pot înlătura în mare măsură efectele dezastruoase
ale crizei, organizând vânzări de produse şi cumpărări de inventar în comun; punând mână de la
mână, putem organiza cămine, în care şcolarii dotaţi să-şi poată face studiile cu minimum de
cheltuieli. Prin case de economii putem organiza un credit cât se poate de ieftin, care să ajute
activitatea comercială şi industrială, în care fiecare intelectual să-şi găsească un loc într-o muncă
practică şi productivă.

Aduceţi-vă aminte că părinţii noştri n-au cunoscut ce este slujba la stat şi nici ajutorul statului,
totuşi au trăit, au trăit în ţări străine şi au trăit bine.

Să pornim cu hotărâre şi energie pe căile lor, adică: „Prin noi înşine”.

Publicat în „Ţara Nouă”, Revistă culturală, economică, socială, anul I, nr. 4, martie 1933.

Necropole domneşti în Bucureşti (I)

02 mai 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Mulţi dintre noi au privit probabil spectacolul trist al înmormântării preşedintelui polonez în
imediata apropiere a impunătoarei catedrale Wawel din Cracovia. Şi poate ne-am întrebat unde
au românii necropola domnească?

Trebuie spus de la început că problema în discuţie este destul de complicată, iar un răspuns
simplist ar suna aşa: românii nu au un spaţiu istoric şi sacru unde să fie îngropate laolaltă numele
mari ale istoriei româneşti pe parcursul mai multor sute de ani.

Este adevărat că de-a lungul secolelor capitala s-a tot mutat, de la zona Subcarpaţilor, tot mai
aproape de noul centru de putere de la sud de Dunăre, Imperiul Otoman. Aşa că, o parte a
domnitorilor noştri sunt îngropaţi în fostele capitale ale Ţării Româneşti, fie la Câmpulung
Muscel, fie la Curtea de Argeş sau Târgovişte.

În cea mai veche dintre capitale – Câmpulung – sunt îngropaţi atât Basarab I întemeietorul de
ţară, cât şi fiul şi urmaşul său la tron, Nicolae Alexandru. Piatra tombală a acestuia din urmă se
păstrează şi astăzi în biserica din Complexul voievodal Negru Vodă: „În luna noiembrie 16 zile a
răposat marele şi singur stăpânitor Domn Io Nicolae Alexandru Voivod, Fiul marelui Basarab, în
anul 6873 (1364)”. Acest text este cel mai vechi document epigrafic medieval, scris în limba
slavonă, cunoscut până acum în Ţara Românească.

În vechea catedrală episcopală de la Curtea de Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab la începutul

secolului al XVI-lea şi refăcută la sfârşitul secolului al XIX-lea, sunt înmormântaţi, în afară de
familia ctitorului, primii doi regi ai României, Carol I şi Ferdinand. În anul 2003, la Curtea de
Argeş au fost aduse şi rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al II-lea, care au fost depuse într-o
capelă din curtea mânăstirii. În mai anul trecut s-a pus piatra de temelie a viitoarei Catedrale
Episcopale şi Regale de la Curtea de Argeş, ce va adăposti necropola familiei regale româneşti,
după dorinţa ex-regelui Mihai şi a familiei sale. Tot la Curtea de Argeş, în biserica domnească se
adăposteşte mormântul lui Vlaicu Vodă, în interiorul căruia s-au găsit numeroase mărturii
arheologice ale secolului XIV, printre care şi „paftaua de la Argeş”, un castel în miniatură în
centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie, lucrat în aur, ce ajută la închiderea centurii.

La Târgovişte se odihneşte interesantul domnitor Petru Cercel, dar o necropolă domnească

impunătoare întâlnim la mică distanţă de oraş, la mănăstirea Dealu, unde, în afară de Mihai
Viteazul, sunt depuşi Vlad Dracul, Vladislav al II-lea, Radu cel Mare, Vlad Înecatul, Pătraşcu
Vodă cel Bun.

Dar la Bucureşti există un loc unde să fie îngropaţi domnitorii mai vechi ai noştri, de la
întemeierea statelor medievale până în perioada modernă?

Dintre cei aproape 50 de domni de la sud de Carpaţi din perioada în care Bucureştii a fost la
început reşedinţă domnească, apoi capitală a Ţării Româneşti, doar câţiva odihnesc în bisericile
acestui oraş. Capitala nu are necropolă domnească şi asta spune multe despre tragismul şi lipsa
de continuitate istorică a secolelor ce au trecut. În general, marile personalităţi ale istoriei noastre
au fost depuse în mănăstirile pe care le-au ctitorit în afara Bucureştilor: Mircea cel Bătrân la
Cozia, Matei Basarab la Arnota, Vlad al IV-lea Călugărul la Mănăstirea Glavacioc.

O parte însemnată a domnitorilor a fost nevoită să ia drumul străinătăţii şi au murit acolo:

Mihnea cel Rău la Sibiu, în Transilvania, Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, la Constantinopol,
la fel Constantin Brâncoveanu şi familia lui, Gheorghe Ghica şi Alexandru Coconul. Constantin
Şerban şi Gheorghe Duca au murit în Polonia. Despre Radu Paisie, pe care turcii l-au executat în
Egipt, se crede că este înmormântat într-o biserică din Alexandria. Petru cel Tânăr, fiul lui
Mircea Ciobanul care a domnit sub tutela mamei sale, Doamna Chiajna, a fost chemat la
Constantinopol pentru plata tributului, dar după ce a predat plata a fost arestat şi împreună cu
mama sa au fost expulzaţi în Siria, apoi în Asia Mică. Piatra de mormânt se păstrează în oraşul
Koneh, Iran.

Cu mici excepţii, rămăşiţele domnitorilor români morţi în străinătate nu au fost aduse în ţară şi
şi-au găsit odihna în locuri străine.

Necropole domneşti în Bucureşti (II)

17 mai 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În consecinţă, foarte puţine biserici din Bucureşti adăpostesc astăzi morminte domneşti. Biserica
Curtea Veche este cea mai veche din Bucureşti, construcţia ei fiind începută în 1558, pe vremea
domnitorului Mircea Ciobanul şi terminată de soţia acestuia, doamna Chiajna, în 1591. Biserica
Sfântul Anton, cum este ea popular cunoscută azi, adăposteşte mormântul ctitorului Mircea
Ciobanul.

În urma unor investigaţii istorice din anii ‘20 s-a găsit în curtea mănăstirii Radu Vodă, piatra
tombală, fragmentată, a mormântului domnitorului Alexandru Mircea, folosită ca suport pentru
fântâna din curte. Domnitorul ctitorise acolo o mănăstire mai veche, Sfânta Troiţă, peste care s-a
ridicat mai târziu actuala mănăstire Radu Vodă. Ctitorul de la Radu Vodă, domnitorul Radu
Mihnea, a reclădit şi a înfrumuseţat biserica moşului său, înzestrând-o cu mai multe moşii şi a
cerut voie de la sultan să aducă rămăşiţele tatălui său, Mihnea Turcitul, de la Halep (unde fusese
trimis de otomani în exil) spre a fi îngropate în interiorul bisericii, în acelaşi mormânt al familiei.

Până în anii ’80, bucureştenii puteau vizita mormântul primului domn fanariot Nicolae
Mavrocordat, mort de ciumă şi îngropat în ctitoria sa de la Văcăreşti. Regimul comunist a avut
grijă să dispară complet acest lăcaş, bijuterie arhitectonică, aflată la momentul acela într-o stare
de conservare foarte bună.

Ciuma, “această cumplită şi năprasnică boală” – cum îi spune cronicarul – ivindu-se şi în vara lui
1734, determină pe Grigore Ghica, unul din urmaşii în scaun ai lui Nicolae Mavrocordat, să
întemeieze, la răsărit de Bucureşti, un spital de săraci bolnavi, cu o secţie specială pentru
ciumaţi. Întregul ansamblu, format din mănăstire, spital şi locuinţă a domnului, a fost dărâmat
fără nicio justificare, în 1986, pe locul mănăstirii construindu-se complexul Lebăda. În afara de
pierderea suferită de oraş, amintim şi alte neajunsuri: au fost profanate mormintele familiei
Ghica, a dispărut chioşcul de la mănăstirea Pantelimon, cel mai vechi monument cu arcade
păstrat în Bucureşti, şi s-au rătăcit moaştele Sfântului Pantelimon, Sfânt care dăduse numele
mănăstirii şi al cartierului, păstrate într-o raclă de argint. Piatra de mormânt a lui Grigore al II-lea
Ghica poate fi găsită azi în curtea bisericii Ghica Tei, alături de alte morminte ale familiei.

Am lăsat către final povestea celui mai interesant mormânt domnesc din Bucureşti, cel al
martirului Constantin Brâncoveanu, din ctitoria sa, Sfântul Gheorghe cel Nou. După moartea sa
violentă de la Istanbul, Voievodul Brâncoveanu a fost îngropat în Insula Halki. Doamna Maria,
soţia domnitorului martir, a strămutat rămăşiţele voievodului, în biserica “Sfântul Gheorghe
Nou”, în anul 1720, la şase ani de la deces. A fost necesar ca această strămutare să se facă în cea
mai mare taină, deoarece Ahmed al-III-lea era încă pe tronul Imperiului Otoman, iar el pusese
sentinţa de “hainie” (trădare), pe seama lui Brâncoveanu. Doamna Maria a aşezat deasupra
mormântului o lespede de marmură albă, împodobită cu elemente decorative în stil
brâncovenesc, cu stema Ţării Româneşti, în mijlocul căreia este înfăţişat vulturul cu crucea în
plisc. Pe lespede nu există niciun înscris, din motivele expuse mai sus. Locul secret al
mormântului era marcat prin atârnarea deasupra lespezii a unei candele din argint cu o inscripţie
cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu a putut să o scrie pe piatra de marmură a
mormântului: ”această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc
oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat
7228 (1720)”. Ceea ce este de asemenea important de consemnat este faptul că locul de
îngropăciune al voievodului a fost cunoscut la început în familie, iar cu timpul, acest adevăr a
fost cunoscut întrucâtva şi în obştea Bucureştilor. Lespedea este flancată pe stânga de mormântul
lui Ioan Mavrocordat Vodă, iar pe dreapta de mormântul lui Grigore Brâncoveanu.

Cetatea de sub gunoaie

20 iunie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Bătrânii cartierului Baicului, de pe malul lacului Fundeni îşi amintesc că pe vremea tinereţii lor,
la capătul străzii Ziduri între Vii, nu întâmplător numită astfel, existau în anii ‘50-60 ziduri
impunătoare, înalte de 3-5 metri, din cărămidă roşie, pivniţe adânci şi o tradiţie orală care lega
locul de domnia lui Matei Basarab. Epoca lui a fost una de înflorire culturală fiind considerat un
adevărat patron al bisericii, dar şi un bun gospodar în administrarea resurselor materiale ale ţării.
A condus Ţara Românească între 1632 şi 1654. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care
se adaugă refacerea altora atât în ţară, cât şi la Muntele Athos şi la sud de Dunăre, la Vidin şi
Sistov.
Matei Basarab a pendulat între Capitală şi Târgovişte, dar la reşedinţa din Bucureşti venea mai
ales pe timpul verii. Aici a refăcut Curtea Veche, ajunsă în ruină în vremea sa, a construit un
rând de case domneşti la mănăstirea Plumbuita, unde a ridicat în 1647 şi o nouă biserică în locul
celei vechi, alt rând de case s–au ridicat pe malul lacului Fundeni.

E posibil să fi construit palatul de la Fundeni pentru soţia sa, Elena (Elina), în anul 1635. De-a
lungul timpului palatul a ajuns o ruină. Domeniul, probabil din moşia de zestre a soţiei, avea
întinderi mari de viţă de vie şi de aici a provenit şi numele străzii din prezent Ziduri între Vii. În
apropiere există până azi şi strada Heliade între Vii care făcea legătura între zona Târgului din
Afara (Obor), casa lui Ion Heliade Rădulescu şi zidurile cetăţii de pe malul lacului, loc de
promenadă pentru boierimea bucureşteană de început de secol XIX.

Posibil ca palatul să aibă legătură cu bătălia dusă în 1632 de Matei-aga, viitor domn Basarab cu
Radu Iliaş, fiu de domn, pretendent la domnie, pribegit prin Transilvania după mazilirea tatălui
său Alexandru Iliaş.

Lupta a avut lor “din jos de mănăstirea Plumbuita”, în ziua de 4 noiembrie 1632, luptă crâncenă,
care dură toată ziua. Spre seară, Radu Iliaş “au dat dosul, fugind cu mare spaimă şi cu capul gol”.
Conform obiceiului timpului se ridică acolo o movilă peste trupurile celor căzuţi în bătălie şi o
cruce de piatră ce vestea izbânda viitorului domn Basarab. Această cruce a fost înlocuită în 1925
cu o cruce nouă, care a dispărut în 1952.

În anii `60 încep să dispară şi zidurile palatului domnesc prin transformarea zonei în groapă de
gunoi. Nu e vorba doar de neglijenţa oamenilor, care fie foloseau cărămida din ziduri pentru a-şi
ridica propriile construcţii, sau care depozitau alături mormane de gunoaie, ci de o acţiune
concertată, organizată de autorităţi. Zeci de maşini de gunoi ale primăriei depozitau zilnic tone
de gunoaie. Amplasamentul iniţial al palatului a rămas îngropat la circa 4-5 metri sub muntele de
gunoaie. Peste ruine a fost aruncat şi molozul de la cutremurul din ’77, astfel că astăzi absolut
nimic nu mai aminteşte de istorie în această zonă insalubră a oraşului.

Şi palatul de la Fundeni avut aceeaşi soartă ca multe alte zone pitoreşti, construcţii, monumente,
case din vechiul Bucureşti: a fost îngropat de indiferenţă, incultură şi reaua voinţă a autorităţilor,
iar concluzia nu poate fi decât una singură – dacă nu avem respect şi grijă faţă de istorie
rezultatul sunt ruine şi gunoaie.

Cetatea de sub gunoaie

20 iunie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean
Bătrânii cartierului Baicului, de pe malul lacului Fundeni îşi amintesc că pe vremea tinereţii lor,
la capătul străzii Ziduri între Vii, nu întâmplător numită astfel, existau în anii ‘50-60 ziduri
impunătoare, înalte de 3-5 metri, din cărămidă roşie, pivniţe adânci şi o tradiţie orală care lega
locul de domnia lui Matei Basarab. Epoca lui a fost una de înflorire culturală fiind considerat un
adevărat patron al bisericii, dar şi un bun gospodar în administrarea resurselor materiale ale ţării.
A condus Ţara Românească între 1632 şi 1654. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care
se adaugă refacerea altora atât în ţară, cât şi la Muntele Athos şi la sud de Dunăre, la Vidin şi
Sistov.

Matei Basarab a pendulat între Capitală şi Târgovişte, dar la reşedinţa din Bucureşti venea mai
ales pe timpul verii. Aici a refăcut Curtea Veche, ajunsă în ruină în vremea sa, a construit un
rând de case domneşti la mănăstirea Plumbuita, unde a ridicat în 1647 şi o nouă biserică în locul
celei vechi, alt rând de case s–au ridicat pe malul lacului Fundeni.

E posibil să fi construit palatul de la Fundeni pentru soţia sa, Elena (Elina), în anul 1635. De-a
lungul timpului palatul a ajuns o ruină. Domeniul, probabil din moşia de zestre a soţiei, avea
întinderi mari de viţă de vie şi de aici a provenit şi numele străzii din prezent Ziduri între Vii. În
apropiere există până azi şi strada Heliade între Vii care făcea legătura între zona Târgului din
Afara (Obor), casa lui Ion Heliade Rădulescu şi zidurile cetăţii de pe malul lacului, loc de
promenadă pentru boierimea bucureşteană de început de secol XIX.

Posibil ca palatul să aibă legătură cu bătălia dusă în 1632 de Matei-aga, viitor domn Basarab cu
Radu Iliaş, fiu de domn, pretendent la domnie, pribegit prin Transilvania după mazilirea tatălui
său Alexandru Iliaş.

Lupta a avut lor “din jos de mănăstirea Plumbuita”, în ziua de 4 noiembrie 1632, luptă crâncenă,
care dură toată ziua. Spre seară, Radu Iliaş “au dat dosul, fugind cu mare spaimă şi cu capul gol”.
Conform obiceiului timpului se ridică acolo o movilă peste trupurile celor căzuţi în bătălie şi o
cruce de piatră ce vestea izbânda viitorului domn Basarab. Această cruce a fost înlocuită în 1925
cu o cruce nouă, care a dispărut în 1952.

În anii `60 încep să dispară şi zidurile palatului domnesc prin transformarea zonei în groapă de
gunoi. Nu e vorba doar de neglijenţa oamenilor, care fie foloseau cărămida din ziduri pentru a-şi
ridica propriile construcţii, sau care depozitau alături mormane de gunoaie, ci de o acţiune
concertată, organizată de autorităţi. Zeci de maşini de gunoi ale primăriei depozitau zilnic tone
de gunoaie. Amplasamentul iniţial al palatului a rămas îngropat la circa 4-5 metri sub muntele de
gunoaie. Peste ruine a fost aruncat şi molozul de la cutremurul din ’77, astfel că astăzi absolut
nimic nu mai aminteşte de istorie în această zonă insalubră a oraşului.

Şi palatul de la Fundeni avut aceeaşi soartă ca multe alte zone pitoreşti, construcţii, monumente,
case din vechiul Bucureşti: a fost îngropat de indiferenţă, incultură şi reaua voinţă a autorităţilor,
iar concluzia nu poate fi decât una singură – dacă nu avem respect şi grijă faţă de istorie
rezultatul sunt ruine şi gunoaie.
MONUMENTE ISTORICE DĂRÂMATE ÎN
EPOCA CEAUŞESCU
27 iunie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Perioada în discuţie poartă în ea conotaţii negative dintre cele mai diverse: umilinţa poporului,
foamea, regimul strict de supraveghere al Securităţii, lipsa legăturilor cu exteriorul, frica etc., dar
şi perioada tristă în ceea ce priveşte trecutul bucureştean. În megalomania sa Ceauşescu nu a
ezitat, pentru a-şi urmări celebrele planuri de sistematizare să dărâme bijuterii arhitectonice şi
istorice, biserici, întregi mahalalele de un pitoresc deosebit. Puţine au scăpat, unele translatate
datorită priceperii inginerilor români, dar ascunse printre blocuri, pierzând din frumuseţea
anterioară datorată ambientului, altele păstrate ca urmare a unor proteste ferme venite din afara
graniţelor ţării sau din partea unor minorităţi puternice cum ar fi cea evreiască. În cele ce
urmează ne-am gândit să pregătim un scurt inventar al acestor piese istorice dărâmate sau mutate
din locul iniţial, astfel încât să oferim posibilitatea contemporanii noştri atât să nu uite istoria dar
şi să nu o repete, făcând aceleaşi greşeli.

Între 1981 şi 1988 planul de sistematizare a Bucureştilor a implicat dărâmarea a mai mult
de 40.000 de construcţii, locuinţe, edificii administrative, monumente de artă şi cultură, mănăstiri
şi biserici, care reprezentau valori inestimabile. Suprafaţa demolată este egală cu cea a Veneţiei.

Centrul oraşului

Una din zonele cele mai afectate de sistematizarea ceauşistă a fost chiar inima oraşului,
spaţiul întins între Piaţa Unirii şi Piaţa Izvor, de aici dispărând monumente deosebit de valoroase
şi oaze de istorie extrem de pitoreşti. Lăsăm la o parte discuţia despre ansamblul istoric din zona
străzii Lipscani, care timp de 15 ani a fost maghernizat şi lăsat complet la dispoziţia timpului şi a
unor categorii sociale distrugătoare la fel ca rozătoarele şi care abia în 2005 a reuşit să obţină un
plan de reabilitare şi fonduri pentru refacere şi ne ocupăm doar de zone complet dispărute. În
2010 nu e gata decât un procent minor.

Dealul Mihai Vodă, cunoscut şi sub numele de Dealul Spirei sau Dealul Arsenalului este
un astfel de loc complet dispărut, în locul său putând fi admirată cea mai celebră realizare
arhitectonică a epocii Ceauşescu – Casa Poporului, botezată astăzi Palatul Parlamentului.

Dealul Mihai Vodă este una dintre cele mai vechi vetre arheologice bucureştene, aici
descoperindu-se vestigii aparţinând paleoliticului. Continuitatea umană pe acest spaţiu este
reflectată în urme de locuire daco-getică, în biserici şi aşezăminte domneşti refăcute deseori din
ruine.

Sistematizarea lui Ceauşescu a distrus până şi formele de relief, această ridicătură la care facem
referire a dispărut complet sub efectul buldozerelor şi a fost transformată într-un platou neted,
suport pentru imensa construcţie a Palatului Parlamentului. Din preţiosul perimetru de la Mihai
Vodă, unde se afla inima oraşului istoric au căzut sau au fost mutate monumente de referinţă
precum: Biserica Albă-Postăvari, Biserica Spirea Veche, Biserica Izvorul Tămăduirii, Curtea
Domnească, Arhivele Statului, Muzeul Militar, Schitul Maicilor, Sinodul Mănăstirii Antim,
Mănăstirea Mihai Vodă, care alcătuiau cel mai important complex arheologic şi istoric al
Bucureştilor vechi.

Sub Dealul Mihai Vodă se întindea un lac numit “Lacul Adânc”, pe malul căruia se
înălţa, încă din 1564, o biserică cu hramul “Sf. Nicolae”, ridicată de jupâniţa Caplea, denumită
apoi Albă-Postăvari, după îndeletnicirea breslei postăvarilor, care îşi spălau şi prelucrau postavul
în apele acestui lac. Drumurile viitorului voievod Mihai, de la Craiova la Bucureşti, se întretăiau
cu aceste locuri destul de abrupte, singura zonă de urcuş trecând prin dreptul bisericii amintite.

Legenda spune că, fiind prigonit de domnitorul Alexandru cel Rău (care vedea în
destoinicul ban al Craiovei un rival de temut), Mihai este prins şi dus la Curtea Domnească spre
a fi executat. În drum spre vechea Curte Domnească, el cere să intre în biserică pentru a se ruga.
Rugăciunea lui pare a fi fost ascultată, pentru că braţul călăului nu a mai cutezat să cadă asupra
capului viitorului domn. Scăpând din această împrejurare, Mihai ridică o biserică cu acelaşi
hram, “Sfântul Nicolae”, alegându-şi dealul de pe malul drept al Dâmboviţei, important loc
strategic al Bucureştilor.

Din secolul XVIII ne-a rămas o imagine preţioasă a complexului monumental Mihai
Vodă, datorată pictorului Luigi Mayer ce-l însoţea pe ambasadorul Angliei, Robert Ainslie, în
călătoriile sale la Constantinopol. După desenul lui Mayer, artistul William Watts realizează o
valoroasă gravură în culori a Mănăstirii Mihai Vodă, cu Dâmboviţa de la poalele dealului, cu
morile de apă şi podul arcuit in lemn peste care trecea o caleaşcă, cu pescarii şi femeile care-şi
fac de lucru la râu.

Dacă vechiul centru al Bucureştilor era reprezentat de Curtea Domnească situată pe malul
stâng al Dâmboviţei, replica ei de pe malul drept era Curtea Nouă, formată în 1775, în jurul
bisericii ridicate în 1589 de Mihai Vodă. Curtea Nouă Domnească a avut, ca şi Curtea Veche cu
care se lega prin podul de la Mihai Vodă, o istorie agitată, culminând cu incendiul din 1812, de
unde i se trage şi denumirea de Curtea Arsă.

Dealul Mihai Vodă este ales pentru poziţia lui strategică de către oastea pandurilor lui
Tudor Vladimirescu, în 1821.

În vremea domnitorului Cuza se refac vechile ziduri şi se reamenajează spaţii noi

destinate slujbaşilor Armatei. La iniţiativa doctorului Carol Davilla, devenit medic şef al Oştirii,
în clădirile de la Mihai Vodă se instalează în 1853 un spital militar, completat în 1855 cu o
şcoală de chirurgi, iar între 1860-1862 ia fiinţă Şcoala Militară, evenimente ce îndreptăţesc
denumirea de Dealul Arsenalului, preluată după Unirea Principatelor Române.

După 1866 sunt găzduite la Mihai Vodă Arhivele Statului. Figura istorică care va domina cu
personalitatea sa spaţiul acesta din 1876 când este numit director al Arhivelor Statului şi până în
1900 este B.P. Hasdeu. Impresionaţi de ambianţa medievală a incintei – cu biserica şi crucile de
piatră în mijloc, cu ziduri de adevărată fortăreaţă şi sentinele la poartă – ca şi de personalitatea
savantului, cadrând întru totul cu peisajul, contemporanii au înconjurat modesta locuinţă a lui
B.P. Hasdeu cu o aură de neagră magie şi iz legendar. Iată cum sunt descrise împrejurimile sub
pana lui Delavrancea, unul dintre apropiaţii lui Hasdeu: “Am alergat la palatul lui. E vechi, prins
pe creştetul unui deal; în faţă o biserică cu un portic de piatră fumurie. Un miros de documente.
În mijlocul lor Evanghelii pe care le adoră cel cu barba de voievod şi cu privirea de vultur”.

În perioada 1900-1916 se reclădeşte corpul impozant cu trăinicie de cetate a Palatului Arhivelor

Statului, arhitecţi fiind Petre Antonescu şi Cristofi Cerchez.

Prestigiul complexului istoric Mihai Vodă este amplificat de edificiile ulterioare ale Muzeului
Militar Central, Tipografia şi Teatrul Armatei, Cazarma Regimentului 6 de Gardă “Mihai
Viteazul”, Şcoala Militară de Ofiţeri, Institutul de Educaţie Fizică şi Sport şi ampla construcţie a
Stadionului Republicii. În complexul stadionului se afla şi sediul fostului A.N.E.F. (Academia
Naţională de Educaţie Fizică) întemeiată în 1899, printre primele instituţii de acest gen din
Europa şi din lume.
 Culmea dealului era dominată de biserica Mănăstirii Mihai Vodă, în jurul ei
concentrându-se de-a lungul timpului o serie de mahalalele, evident dispărute astăzi: Mihai
Vodă, Izvor, Dealul Spirei, biserica Albă-Postăvarul, Sfinţii Apostoli şi Antim.

Toate aceste edificii de importanţă culturală şi strategică deosebită sunt distruse în 1985.
Dintre monumentele care au rezistat cu ajutorul translatării remarcăm Biserica Mihai Vodă şi
Turnul Clopotniţei, aflate acum printre blocurile din strada Sapienţei, precum şi clădirea
Sinodului Mănăstirii Antim, unde se află un preţios muzeu cu opere de artă.

Biserica Palatului Cotroceni. Palatul, fostă reşedinţă a regilor României, înconjurat de

un frumos parc, avea în preajmă clădiri anexe concepute în stil tradiţional românesc, grajdurile
regale şi hipodromul. Dintre personalităţile care au trăit şi au luat aici decizii importante pentru
ţară amintim pe Şerban Cantacuzino, bogatul fondator al edificiului, urmaşul său Constantin
Brâncoveanu, apoi Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Constantin
Gheorghe Hangerli, Alexandru Moruzi, Barbu Ştirbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, Ferdinand I.

În perioada de după 1948, clădirea a devenit sediul Palatului Pionierilor.

În curtea interioară a palatului se afla biserica ctitorită de Şerban Cantacuzino (1678-1688) în

mai 1679, ridicată, la vremea aceea, într-o poiană a pădurii din partea de vest a oraşului, pădure
în care Şerban Cantacuzino îşi găsise scăparea, ascunzându-se, într-un ceas de cumpănă, pe
vremea prigoanei lui Grigore Ghica, celălalt pretendent la domnie. Din 1893 vechea clădire a
palatului domnesc este înlocuită cu palatul regal construit după proiectul arhitectului francez
Paul Gottreau cu contribuţia de mai târziu a arhitectului Grigore Cerchez.

Biserica, purtând hramul “Adormirii Maicii Domnului”, era o perfecţiune a artei

româneşti medievale şi era pictată de renumitul zugrav Pârvu Mutu. Biserica a fost dărâmată în
1984 cu tot cu mormintele ctitorilor.

Mărturia arhitectului Camil Roguski, implicat în refacerea complexului Cotroceni după

cutremurul din 1977 face răspunzătoare Biserica Ortodoxă Română de dispariţia acestui
monument: “Biserica Cotroceni a rezistat până la momentul în care Elena Ceauşescu a insistat să
o dărâmăm. Pentru a o salva, ne-am adresat Patriarhului de atunci (Iustin Moisescu) printr-o
scrisoare prin care l-am întrebat ce putem să facem ca această biserică să rămână. Patriarhul mi-a
răspuns în scris: “Biserica Mănăstirii Cotroceni nu aparţine Bisericii Ortodoxe Române. Vă
rugăm să vă adresaţi Comisiei Monumentelor Istorice”[1]. Această atitudine face din BOR un
coautor la dezastrul prezentat.

Biserica Sfânta Vineri. Una dintre cele mai vechi biserici din Bucureşti, zidită la 1645
de Aga Niţă şi de fiul său Călin spătarul. Înzestrată cu moşii şi refăcută în 1839 de neamul
Năsturel din Herăştii Ilfovului, neam căruia îi aparţinea şi soţia lui Matei Basarab, această
biserică, aflată la intersecţia Căii Călăraşi cu Calea Văcăreşti a intrat în istorie sub numele de
Biserica Sf. Vineri-Hereasca.

Martorii oculari ai demolării, şi au fost cu miile, vorbesc despre o ploaie cu bucăţi de

gheaţă pornită din senin chiar în mijlocul operaţiunii. “În ziua aia toţi l-au blestemat pe
Ceauşescu şi în ziua în care a murit, adică vineri, cei mai mulţi din cei care au asistat la
demolare, au făcut legătura cu blestemul pentru dărâmarea bisericii Sf. Vineri”.[2]

Dărâmarea bisericii s-a produs într-o vineri şi a existat un moment culminant şi de un ridicol fără
margini: Patriarhul Teoctist a sfinţit buldozerul care a dărâmat biserica Sf. Vineri! Concluzia: nu
Ceauşescu a dărâmat biserica, ci patriarhul îşi dărâma propria biserică. Din această cauză îl
mustră acum conştiinţa şi vrea să construiască Biserica neamului.[3]

Spitalul brâncovenesc. Realizate între 1835-1837 după planurile unui arhitect străin,
germanul Joseph Hartl (Hartel), stabilit la noi în ţară, clădirile au fost o ctitorie a Saftei
Brâncoveanu. Încă de la început scopul a fost înfiinţarea unui spital pentru ajutorarea oamenilor
nevoiaşi, dar în acelaşi timp înfiinţarea unei şcoli ştiinţifice medicale.

Mistuite de un incendiu, clădirile au fost refăcute în anii 1880-1890, iar în procesul de

modernizare, care a continuat la începutul secolului XX, planşeele de lemn au fost înlocuite cu
planşee de beton armat, a cărui folosire de-abia începuse pe plan mondial. După exproprierea
moşiilor, de veniturile cărora depindea funcţionarea spitalului, au început dificultăţile materiale.
Regele Carol al II lea a acordat venituri importante aşezământului, intervenind însă în
organizare. În perioada celui de-al doilea război mondial a funcţionat ca spital militar cu 500 de
paturi. Mihai I i-a restabilit autonomia, însă doar pentru scurt timp, întrucât în 1946, sub
guvernul Groza, spitalul a trecut în proprietatea statului.

În secolul XX, Spitalul Brâncovenesc a devenit o instituţie medicală pilot, în cadrul căreia s-au
dezvoltat şcoli medicale pe mai multe specializări. Trei generaţii de medici au transformat
vechea bolniţă într-un spital modern, sincron cu medicina europeană. Din păcate, totul a fost
spulberat într-o singură zi – 29 martie 1984 – când, pentru înfăptuirea planului funest de crearea
a unui centru civic croit pe măsura grandomaniei paranoice a lui Nicolae Ceauşescu, clădirile
încărcate de istorie au fost demolate, iar personalul medical de elită, precum şi logistica, au fost
împrăştiate în cele patru colţuri ale Capitalei.

Spitalul şi mănăstirea Pantelimon. Mănăstirea a fost construită între 1735-1750 de domnitorul

Grigore al II lea Ghica şi, împreună cu spitalul – de altfel unul dintre cele mai vechi din
Bucureşti – , formau un complex arhitectural şi funcţional.

Întregul ansamblu a fost dărâmat fără nici o justificare, în 1986, pe locul mănăstirii construindu-
se complexul Lebăda. În afara de pierderea suferită de oraş amintim şi alte neajunsuri: într-o
raclă de argint se găsea osul radius al sfântului, pierdut se parte astăzi, iar chioşcul de la
mănăstirea Pantelimon (1750) era cel mai vechi monument cu arcade păstrat în Bucureşti. De
plan patrulater, cu largi arcade pe stâlpi de lemn cu capiteluri compozite, acest foişor era
prevăzut cu o mică încăpere octogonală aşezată pe una din laturi, iar pe latura opusă se afla o
fântână.[4]

Mănăstirea Văcăreşti. A fost începută în 1712, în vremea domniei lui Brâncoveanu. La scurt
timp Brâncoveanu a fost mazilit la fel ca şi Şerban Cantacuzino. Iar în 1715 turcii au urcat pe
tron primul domnitor fanariot al Ţării Româneşti în persoana lui Nicolae Mavrocordat. Acesta a
continuat construcţia şi a realizat aici un complex grandios: biserica, reşedinţă domnească, o
şcoală, o tiparniţă şi o bibliotecă, cea mai prestigioasă din Sud-Estul Europei. Biserica Văcăreşti
de la acea vreme era uriaşă şi întrecea tot ceea ce fusese ctitorit până atunci în Ţările Române. În
1721, ctitorul a închinat Văcăreştii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Mai târziu, fiul lui
Nicolae Mavrocordat, Constantin, a dezvoltat ansamblul pe o suprafaţă de 3 hectare, şi l-a
înfrumuseţat cu o pictură splendidă, întinsă pe 2500 mp.

Cumulând funcţiunile de mănăstire şi reşedinţă domnească ea se constituia în cel mai

mare ansamblu monastic al secolului al XVIII lea, având o vastă incintă dreptunghiulară, în
centrul căreia se afla biserica. În colţurile răsăritene se afla casa domnească – copie în mic a
palatului Mogoşoaia şi, respectiv casa egumească, iar colţurile de apus sunt marcate de formele
identice ale bucătăriei şi brutăriei. Mai în exterior se afla turnul de poartă încadrat de două
corpuri de chilii. Construite mai târziu au fost paraclisul, dar şi galeria etajată, cu arcade pe
coloane de cărămidă.[5]

În 1868 a fost luată din grija bisericii şi va funcţiona de atunci, timp de 100 de ani ca închisoare.
Abia în 1955 este trecută pe lista monumentelor de patrimoniu istoric şi arhitectural şi va fi ţinta
unor studii care vizau – după dezafectarea închisorii, în 1973 – transformarea lui într-un atât de
necesar muzeu al artei feudale româneşti, în care să-şi găsească locul atâtea şi atâtea capodopere
risipite prin ţară, în locuri greu accesibile şi de interes restrâns.

Din păcate, a venit cutremurul din 1977 şi, odată cu el, ideea unui uriaş demers de
“sistematizare” a Capitalei. Sistematizarea era, indiscutabil, necesară, însă ea a fost folosită
abuziv, ca pretext al unor demersuri urbanistice cu totul discutabile.

În 1984, când asupra complexului au căzut privirile conduceri de partid, ansamblul se prezenta
încă destul de bine. Fuseseră aduse unele atingeri planului general al edificiului, în secolul în
care aici a funcţionat un penitenciar, dar starea generală era excelentă.[6] Casa Domnească şi
Paraclisul, colonadele şi turnurile de acces în cele două incinte, ba chiar şi pictura murală a
bisericii se aflau într-o stare care promitea o restaurare de succes. Arhitecta Liana Bilciurescu şi
realizase, după ani de studiu al mănăstirii, proiectul necesar, iar cutremurul avusese efecte
minime.[7]

Arhitectul Gheorghe Leahu, cel care a realizat o lucrare în legătură cu demolarea Văcăreştilor,
pune accent atât pe gratuitatea completă a distrugerii cât şi pe complicitatea unor indivizi, din
aparatul de stat, de la ICRAL Berceni, consideraţi mai vinovaţi decât Ceauşescu. Pentru că nu au
depus nici un efort spre a-i explica acestuia care este importanţa monumentului pentru istoria
României şi au grăbit, prin mijloace uneori ilegale distrugerea fizică a mănăstirii: “Ei toţi, cei ce
s-au pus în slujba minciunii şi a trădării intereselor propriului lor popor, ei, cei care au sprijinit
cu devotament, supralicitând aberaţiile dictatorului, ei toţi, cei ce au dirijat distrugerile de
monumente, ei toţi, aceştia, trăiesc fără remuşcări printre noi…Mănăstirea Văcăreşti însă…nu
mai există”.

Pe data de 1 decembrie 1984, Nicolae Ceauşescu a făcut, în cadrul vizitelor sale “de lucru” prin
Capitală, o descindere neaşteptată la Văcăreşti. De faţă nu a fost nici o persoană capabilă să îi
explice ce este cu acest monument, care era cel mai mare şi mai frumos edificiu de arhitectură al
întregii istorii vechi româneşti şi, totodată, unul dintre cele mai frumoase din lumea ortodoxă. El
încununa un program arhitectural început la Curtea de Argeş, în zorii statelor feudale româneşti,
şi continuat neîntrerupt până în timpul domniei predecesorului lui Nicolae Mavrocordat, marele
Constantin Brâncoveanu. A cărei echipă de constructori şi arhitecţi a fost folosită, după moartea
sa, de domnitorul fanariot la ridicarea acestui edificiu, care a fost o splendidă sinteză a izbânzilor
arhitecturii româneşti în epoca brâncovenească.

Ceauşescu, pentru care mănăstirea nu reprezenta altceva decât o fostă închisoare dezafectată
hotărăşte demolarea ei, fără a-şi pune semnătura pe un act în acest sens, cea mai înaltă semnătură
nu este mai departe de Primăria Capitalei.

Până la sfârşit, demolarea Văcăreştilor a stat sub regimul deplinei ilegalităţi, chiar în cadrele
juridice ale sistemului socialist! Mănăstirea era deja distrusă în proporţie de 50% în momentul în
care au fost emise primele acte care vizau demolarea. De altfel, vinovaţii n-au fost niciodată
acuzaţi după 1989. Este, poate, o trăsătură negativă de caracter a noastră, a românilor, această
uşurinţă cu care acceptăm să ne fie batjocorită istoria, această iertare abuzivă a vinovaţilor, care
nu e creştină, ci este un semn al indolenţei şi al iresponsabilităţii.
Aşa s-a hotărât construirea peste ruinele Văcăreştilor a unui nou Palat de Justiţie, care a rămas
până astăzi un simplu deziderat. Pe locul celei mai frumoase mănăstiri româneşti se ridică şi
astăzi, alături de scheletele gigantice ale unor fundaţii, munţi de gunoaie care au devenit
paradisul romilor. Planurile primarilor care s-au succedat după 1989 de construire aici a unui
complex turistic, a unui hipodrom sau unei piste de raliuri au rămas literă moartă. Poate doar
ideea, vehiculată printre oamenii de cultură, de reclădire a edificiului să aibă mai multă coerenţă.

Urmarea?! Demolarea, fără justificare a vechiului Bucureşti a fost o crimă istorică. Am pierdut
ceva ce nu se pierde nici în războaie: ştiinţa de a trăi, aşa cum am învăţat-o prin istorie. Problema
e că asemenea lucruri nu se pot recupera.

Ce s-a pus în loc? Un morman de cartiere pline de blocuri, locuite de cei aduşi de la ţară şi puşi
să realizeze industrializarea. Cei care, fără vina lor, au înlocuit baraca de şantier cu o locuinţă
mai confortabilă, dar destinată provizoratului. Toate gesturile clasice de integrare în spaţiu –
plantarea de pomi în faţa blocurilor, băncile, uşile masive din holurile lugubre nu au reuşit să
împământenească aceşti indivizi care nu aveau nimic în comun cu spaţiul locuit, care a rămas aşa
cum a fost de la început: un spaţiu viran construit.

Spaţiul blocurilor încurajează o lume dizarmonică, o populaţie în care oamenii, neavând nimic în
comun, neputându-se totuşi ignora datorită traiului în comun, sunt adesea legaţi de raporturi
ostile. Aşa au învăţat oamenii blocurilor să convieţuiască într-o camaraderie de subzistenţă, un
model de viaţă complet lipsit de arta de a trăi, de fineţea şi discreţia vieţii împreună, de ceea ce s-
a numit odinioară, viaţa în Micul Paris.

Istoria nu are preţ. Ce s-a pierdut odată e bun pierdut. Vom fi barbari cu vile, jeep-uri şi antene
satelit, dar vom trăi împreună fără nici o magie, fără înţelepciune şi graţie.

Tragismul lumii româneşti sub comunism e, în primul rând, o lecţie despre autodistrugere
istorică. Ce a fost unic şi aproape sacru prin frumuseţea convieţuirii a fost scos dintre valorile
naţiunii cu buldozerul şi dinamita. Operaţia a ilustrat o nepăsare uluitoare faţă de propria soartă,
mai clar spus, un nivel de inconştienţă naţională pe care clasa conducătoare comunistă nu putea
să-l inventeze cu totul.

Generaţia post-comunistă a crescut într-un spaţiu fără legături cu alte spaţii şi timpuri şi astfel îşi
trăiesc existenţa cu senzaţia unui destin strict individual, excepţional şi independent. Cu rare
excepţii, această generaţie nu se poate raporta decât la ascensiunea socială, strict pe un culoar
foarte strâmt. Nu există trecut pentru ea, există un viitor al oligarhiei din care îşi doresc cu
disperare să facă parte.[8]

[1] Evenimentul zilei, miercuri, 28 aprilie 2004.

[2] Gabriela Martin, Haideţi să dăm cu pietre! în poezie.ro, , 8 februarie 2005

[3] Adevăraţii martiri, în Ortodox. Net, 5 martie 2005.

[4] Vasile Drăguţ, Artă românească, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 435.

[5] Ibidem, p. 438.

[6] Gheorghe Leahu, Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, Bucureşti, 1996.

[7] Răzvan Voncu, Demolarea memoriei, în “Cronica Română”, 1 martie 2005.

[8] Traian Ungureanu, Uranus – loc de pomenire (de ce trăim în postcomunism), în Analize
economice şi politice, anul XIV (706), 16 spetembrie-22septembrie 2003.

BUCUREŞTII ÎN OCHII STRĂINILOR –

EVLIA CELEBI
06 iulie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Informaţiile furnizate de călătorii străini sunt un izvor preţios pentru istoriografia românească.
Mărturiile lor ajută la cunoaşterea diferitelor evenimente, stări politice, sociale şi economice,
completează ştirile mărunte şi sporadice uneori, pe care ni le dau documentele, redau atmosfera
Bucureştilor în secolul al XVII-lea aşa cum au fost percepuţi de un străin. Relatările călătorilor
străini, se referă strict la ceea ce au văzut, majoritatea informaţiilor vizând şi a orăşenilor.

Evlia Celebi, originar din Constantinopol, un călător cu studii ecleziastice, a vizitat Ţara
Românească, fie ca participant direct la diversele campanii turco-tătare, fie îndeplinind unele
misiuni speciale, din însărcinarea protectorilor săi, în ale căror suite se afla. Călătoriile sale au
rămas nedefinite, cele mai importante au fost în 1651, 1657 şi 1659 (a însoţit expediţia de jaf a
turcilor). Ducerile şi întoarcerile sale s-au repetat până în anul 1666.

În concepţia sa (după sistemul de referinţă otoman), Curtea era un “serai”, iar domnitorul “bei”.
A localizat Curtea Domnească în centru oraşului – era un palat cu un etaj, cu aspect de fortăreaţă,
înconjurat cu ziduri din stejar groşi. Palatul avea patru părţi, cu “200 odăi joase şi cu etaj”, (cifră
exagerată deoarece complexul arhitectonic domnesc a avut de suferit o serie de distrugeri
datorită cutremurelor, incendiilor şi războaielor). Palatul era înconjurat de grădini, iar în faţa
acestuia, pe malul celălalt al Dâmboviţei, se afla baia domnească. Începând cu a doua jumătate a
secolului al XVII-lea existau băi domneşti, însă nu ştim cine le-a construit. Prima atestare a
acestora este documentul din 23 februarie 1669, prin care Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672)
dăruia boierului Gheorghe, fost mare stolnic, nişte case ce se aflau “aproape de baia
domnească”, adică pe suprafaţa cuprinsă azi între Palatul Justiţiei şi bulevardul George
Coşbuc.[1]

A manifestat interes şi pentru mănăstirile mari ale oraşului (consemnând 14), fiecare în parte
fiind asemuită cu o cetate puternică. Bisericile erau “clădite cu îngrijiri”, aveau turle cu clopote
“primele pe care le-am auzit de la sosirea mea din Turcia”.[2]

De asemenea, menţionează faptul că în afara oraşului, dincolo de Dâmboviţa exista un Caravan-

Serai, pentru musulmani, cu 50 de odăi, în interiorul căruia se afla un mecet (lăcaş de rugăciune
pentru musulmani), iar lângă el o baie pentru femei.[3] Este singurul călător străin care
pomeneşte despre existenţa Caravan-Seraiului. Nu putem preciza locul unde se afla acest
edificiu, întrucât indicaţia călătorului este vagă.

Relatările sale confirmă imaginea unui oraş în plină reconstrucţie şi extindere, cu unele
exagerări: “existau 12.000 de case”. Celebi ne-a lăsat bogate informaţii despre activitatea
economică a oraşului: “existau 1000 de dughene joase”, ale căror mărfuri (vinuri, siropuri,
holerca, miedul) erau vândute de “fete frumoase”, viile erau puţine deoarece fuseseră distruse de
tătari şi “osmalâi”; funcţionau “7 hanuri de negustori şi case de vămi”. A apreciat în mod
deosebit produse ca mierea, untul, ceara, rachiul (holerca), pâinea albă (franzela), “toate sunt
vestite şi demne de lăudat”.[4]
Evlia Celebi a crezut în legenda întemeierii Bucureştilor de către un arab, Djebel-I-Himme, din
tribul Beni Kureyş. Acest Djebel, primise se pare islamul, sub califul Omar, apoi a fugit la
împăratul bizantin Herakleios (610-641) sau la Constantin al II-lea (641) sau al III-lea (648),
deoarece a dat dovadă de nesupunere şi fusese condamnat conform legii Seriatului să i se aplice
legea talionului. Din Antiohia, el s-a dus în interiorul ţării şi s-a stabilit în apropierea oraşului
Damasc, unde a clădit cetăţi (ar fi întemeiat potrivit legendei, oraşul Djebel, în Sinai). Ţinutul
acesta se numeşte şi acum munţii Djebel-Himme.

Când califul Omar a cucerit Ierusalimul, Djebel, de teamă, a fugit împreună cu familia sa,
formată din 17 copii, în Spania. Unul dintre copiii săi, numit Kureyş, după ce a trecut Dunărea, a
colindat câtva timp şi s-a aşezat într-un loc care i-a plăcut deoarece pământul era curat şi
răspândea un parfum de chihlimbar şi a făcut acest pământ să dea roade. Oraşul întemeiat de
Ebu-Kureyş, s-a numit Bukureyş. “Apoi, oraşul acesta, Bucureşti, a trecut de la un rege la altul
şi, în cele din urmă, în anul 793 (adică 9 decembrie 1390/28 noiembrie 1391) a fost cucerit din
mâinile valahilor de către sultanul Ilderâm Baiazid (1382-1402). Cetatea lui a fost dărâmată
complet şi după aceea n-a mai putut fi locuită, căci nu se află nici o urmă de cetate printre
construcţii”.[5]

A remarcat frumuseţea fetelor, faptul că acestea umblau cu faţa descoperită (fetele musulmane
îşi acopereau faţa), obiceiul acesta, ciudat pentru un musulman, l-a determinat să le califice drept
“nelegiuite”: “Îndeosebi când omul vede fetele necăsătorite umblând cu capul gol şi cu părul
despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca
părul răvăşit…Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de
mătase aurită, în diferite culori. Toţi Ghiaurii de aici poartă dulame albastre, cotănaş de postav
şi veşminte ca cei de la Serhat, iar pe cap îşi pun căciula tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atârnă
de gât o cruce de aur, de argint sau bronz, fiindcă aceşti Ghiauri sunt din neamul lui Mesia, iar
cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, şi în loc de baiaram, au unele zile nefaste, adică
sărbătoarea de ouă roşii, care este aceiaşi ca la ghiaurii greci”.[6]

Călătorul considera că “Ghiaurii cu toţii se răscoală datorită întrebuinţării fără ruşine a

vinului”.[7]

La plecare, conform obiceiului ţării, a primit în dar din partea domnitorului “o pungă cu guruşi,
o blană de samur, doi cai buiestraşi şi alţi doi cai, iar slujitorilor mei le-a dăruit câte 20 galbeni
şi postav şi pânzeturi”.[8]

[1] Potra George, Din Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, p. 120-121.

[2] Călători străini despreŢările Române, redactori Holban Maria, M.M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Cernovodeanu Paul, Editura Ştiinţifică, V, Bucureşti, 1973, p. 120-121.

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem
[8] Ibidem, vol. VI, p. 722-723.

BUCUREŞTII DE LA REŞEDINŢĂ
DOMNEASCĂ LA CAPITALĂ
17 iulie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Centrul politico-administrativ al ţărilor româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti.

Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare.
Fără îndoială, prima raţiune a constituit-o apărarea reşedinţei de primejdiile războiului, dar la
aceasta s-au adăugat şi altele (dezvoltarea oraşelor, aşezarea ei pe cât posibil mai spre centrul
ţării). Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele secundare, de unde domnul
administra ţara.

Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de Argeş,
Târgovişte, Bucureşti.

Reşedinţă domnească

O cetate în târgul Bucureştilor a existat încă din sec. al XIV-lea. Ridicată de Mircea cel Bătrân
(1386-1418) sau mai devreme, sub Vladislav Vlaicu (1364-1377), cetatea avea “un şanţ de
apărare” ce înconjura zidurile din cărămidă. Se pare că cetăţuia a avut o existenţă scurtă fiind
părăsită în contextul războaielor cu turcii purtate de Mihai I (1418-1420) şi Dan al II-lea, în a
doua domnie (1420-1431). Peste zidurile distruse ale cetăţii, Vlad Ţepeş a construit noua sa
reşedinţă domnească între anii 1456-1459. Din vremea lui Vlad Ţepeş datează prima atestare
documentară a oraşului Bucureşti. Domnitorul întărea la 20 septembrie 1459 lui Andrei cu fiii
săi, lui Iova, lui Drag şi unui al patrulea al cărui nume nu se poate citi proprietatea lor, scutindu-i
totodată de dări şi slujbe, adică “prestaţiuni de muncă”. Începând cu această dată Bucureştii
devenea a doua capitală a ţării, alături de Târgovişte.

Urmaşii lui Vlad Ţepeş la domnie, Radu cel Frumos (1462-1475, cu întreruperi), Basarab cel
Bătrân Laiotă (1473-1477, cu întreruperi), Basarab cel Tânăr Ţepeluş (1477-1482), Vlad
Călugărul (1481-1495), Mihnea cel Rău (1508-1509), Vlad Înecatul (1530-1532), au preferat
Bucureştii ca reşedinţă domnească în locul Târgovişte (capitala Ţării Româneşti în sec. XV-
XVII).

Procesul de urbanizare a Bucureştilor s-a desăvârşit în sec. al XVI-lea. Activitatea edilitară a dus
la înmulţirea clădirilor dregătorilor boiereşti, şi au fost construite primele edificii monumentale –
Palatul Voievodal (Curtea Veche), Biserica Buna-Vestire de lângă el, în vremea domniei lui
Mircea Ciobanu (1545-1559, cu întreruperi).

Prădaţi şi incendiaţi de turci în 1554, Bucureştii au fost refăcuţi în timpul domniei lui
Pătraşcu cel Bun (1554-1557) şi au cunoscut o perioadă de înflorire sub domnia lui Alexandru II
Mircea (1568-1577). În vremea acestuia a fost construită Mănăstirea Radu Vodă (1568), unde
ulterior a locuit domnitorul Mihai Viteazul. La 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul (1593-1601) a
declanşat lupta antiotomană, măcelărind creditorii turco-levantini, chemaţi la visterie. În vara şi
toamna anului 1595 Bucureştii au fost ocupaţi de armata otomană a lui Sinan paşa şi fortificaţi:
„Sinan a împresurat Bucureştii cu un şanţ întărit. Dealul Mănăstirii Sfânta Troiţă a fost şi el
întărit cu ziduri şi cu două rânduri de copaci bătuţi în pământ, aşa cum se întăreau pe vremea
aceea orice oraş sau loc de adăpost”. Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost transformată în moschee
turcească.
 În toamna aceluiaşi an Mihai Viteazul a reluat ofensiva iar turcii au fost nevoiţi să
părăsească în mare grabă oraşul, jefuindu-l şi incendiindu-l, aşa cum au făcut şi tătarii în 1596.
După aceste distrugeri, oraşul s-a refăcut cu greu, iar domnitorul şi-a restabilit reşedinţa mai mult
la Târgovişte.

Bucureştii şi-au recăpătat statutul de reşedinţă domnească sub domnia lui Radu Mihnea
(1601-1602, 1611-1616, 1620-1623), care a însemnat o perioadă de linişte. În secolul al XVII-lea
Bucureştii au trecut de la structura unui târg la o structură cu caracteristici preurbane.

Capitala ţării

Potolindu-se jafurile provocate de turci şi tătari, poporul şi boierii s-au supus noului domn
Mihail Radu (Mihnea al III-lea), adus de turci. Acesta, în scurta sa domnie (1658-1659) a
promovat o politică antiotomană, având sprijinul maselor populare, devenind exponentul
răsculaţilor şi înfrânţilor de la 1655. Răscoala antiotomană a fost declanşată în 1659 prin
uciderea turcilor din Bucureşti şi Târgovişte, înfrânt şi trădat de boieri, domnitorul s-a refugiat în
Transilvania. Turcii, l-au înscăunat pe Gheorghe Ghica (1659-1660) şi înfuriaţi de repetatele
răscoale ale domnilor Ţării Româneşti au hotărât ca domnitorii să rămână la Bucureşti, oraş
situat mai în apropiere de raiaua Giurgiu, iar Târgovişte, aşezată prea aproape de Transilvania, să
fie definitiv părăsită.

Bucureştii nu erau numai principalul scaun al domniei, ci au devenit capitala ţării.

Constantin Brâncoveanu a revitalizat pentru ultima dată în evul mediu scaunul domnesc de la
Târgovişte, considerându-l un refugiu mai sigur în faţa turcilor, însă Bucureştii au beneficiat de
statutul de capitală oficială a Ţării Româneşti.

Legenda Bucureştilor
17 august 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Am găsit în arhive, sub semnătura doamnei Lia Dracopol Fudulu o legendă a întemeierii
Bucureştilor în care este prezent celebrul cioban Bucur, dar apar şi alte personaje pitoreşti
– Iafet şi fiica sa Guzla, însoţiţi de slujitorul lor Ibrahim. Povestea ne poartă de la malurile
Mării Negre la malurile Dâmboviţei şi transformă un tătar într-un român ajuns rob în
copilărie, ne vorbeşte despre dragoste, mânie şi iertare şi se finalizează prin construcţia a
două lăcaşuri ce aveau să dăinuie peste veacuri – bisericuţa lui Bucur şi cetatea
Dâmboviţei.

Legenda Bucureştilor

Pe ţărmul dinspre asfinţit al unei ape mari şi întunecate de-i zice Marea Neagră, îşi făurise
palatul un păgân. Îl chema Iafet Bucur şi trăia aici cu fata lui Guzla şi credinciosul său Ibrahim
cel frumos şi tânăr.

Se pripăşise pe locurile acestea venind dinspre răsărit, cu o corabie plină de lucruri nepreţuite,
aur, scule şi armăsari fără seamăn. Cu pământenii ce-i găsise el aici îşi ridicase măreţul palat. Şi
tot ei îl slujeau cu credinţă. Dar nu ştiu cum, de când Iafet călcase pământul ţărmului, parcă nu
mai era el bucur, tânărul falnic şi crunt de care Guzla se temuse întotdeauna, iar Ibrahim nu
îndrăznise vreodată să-l privească în ochi. Din zi în zi tot mai bun şi mai smerit se arăta.
Lepădase hainele cele strălucitoare şi trăia umilit ca un pământean lipsit de avuţii. Pomenile şi
praznicele pentru cei săraci, se ţineau lanţ la palatal său. Se străduiau ei Guzla şi Ibrahim să afle
ce patimă munceşte pe bătrân. Degeaba încă, căci Iafet mereu îngândurat nu scotea o vorbă
nimănui.

Trecu aşa o bucată de vreme, când, într-o bună zi, Iafet se

întoarse luminat la palatul său. Chemă la sine pe căpetenia slugilor şi după ce sfătui câtva cu el,
ospătă bine cum de mult nu mat făcuse. Apoi trimise să vină Ibrahim şi porunci ca nimeni să nu
le tulbure sfatul. Se aşeză pe un tron, trase pe Guzla lângă dânsul, iar Ibrahim se rândui la
picioarele lor. Gândi ce mai gândi şi începu:

– „Află fata mea, şi tu Ibrahime, că eu nu m-am născut din neamul în care am ajuns la mare
cinste şi avuţii. Ţinutul de unde am venit cu voi, nu e ţara mea şi nici a voastră. Să vedeţi cum a
fost. Era într-o zi călduroasă când eu, Bucur, copilandru, păzeam turma lui tătâne-meu la umbra
unui fag bătrân. Aţipisem doar, când o vijelie năprasnică mă deşteptă buimac şi până să mai
scâncesc eu ceva mă şi luase tătarul pe armăsarul său. Ce s-o fi făcut pe urma mea, nu mai ştiu.
Eu însă creşteam mândru şi voinic în adăpostul lui Ghirai tătarul. Dar pentru ei nu mai eram
Bucur. Toţi îmi spuneau Iafet. Vrednic şi credincios cum eram, am ajuns la mare cinste. Şi când
fu să-mi iau nevastă, putui să mi-o aleg din prăzile ce se făceau în ţinutul de unde mă aduseseră
şi pe mine. La urmă, când se prăpădi mama Guzlei, şi credinciosul tot din neamul acela mi-l
alesei. Tu eşti Ibrahime. Zadarnic însă toată cinstea şi bogăţia neamului tătăresc. Căci dorul de
plaiurile mele nu-mi dădea pace. Şi când, se vede, mi se împlini sorocul, fără multă chibzuială,
cum ştiţi, am încărcat avutul. Şi iată-ne pe tărâmurile noastre. Iar azi, după multă strădanie, cu
sufletul şi legea sunt iarăşi Bucur, Bucurel. De voi am avut eu grijă. Aşa, am rânduit ca mâine
chiar şi tu copila mea, şi tu Ibrahime, veţi lepăda ca şi mine, legea voastră păgână şi straiele cele
tătăreşti. La urmă, la ospăţul ce voi da, tu fata mea îţi vei alege un mire din toţi câţi vor veni aici.
Nu uita că toate bogăţiile acestea sunt ale tale. Alege dar potrivit ţie.”

Vorbea Iafet, vorbea de ospăţul ce va fi, apoi de nunta fetei şi toată petrecania, dar Guzla nu-l
mai auzea. Cu inima strânsă, cu ochii lăcrimaţi, căta la Ibrahim. Dar Ibrahim tăcea posomorât.
Iafet nu vedea şi vorbea întruna.

-„ Iar ţie Ibrahime îţi voi face rândul cum ţi se cuvine. Şi-ţi voi găsi nevastă după plac”.

Când sfârşi Iafet îşi îmbrăţişă copila şi plecă cu Ibrahim să vadă el însuşi pregătirile ce se făceau
pentru a doua zi. Îşi mângâia barba şi inima i se umplea de bucurie la forfota slugilor. Viţei şi
miei întregi se învârteau pe frigări de-a lungul bucătăriilor. Butiile cu vin se deschideau una după
alta, iar plăcintele îşi aşteptau rândul la cuptorul aşezat în curtea palatului. Odaia ospeţelor fu
împodobită cum nu mai fusese până atunci, iar Iafet porunci să făurească fetei un scaun numai şi
numai din aur şi nestemate.

Doar negrul nopţii potolii roiul din curte şi palat.

A doua zi, din zori începură iar. Iafet zăbovi de astă dată mai mult în iatacul său, fiindcă avea să
se împodobească mai mult ca de obicei. Apoi porunci să vină Ibrahim la dânsul. Alergă sluga,
câtă încoace, câtă încolo, dar Ibrahim nicăieri. Se încruntă Iafet ca de o rea prevestire când sluga
se întoarse fără credincios. Şi trimise Guzlei vorbă să fie gata. De data asta însă sluga veni într-
un suflet purtând un răvaş în mână.

Citea Iafet, citea şi barba îi tremura de mânie. Guzla, copita lui, să-i calce dorinţa şi Ibrahim să-i
necinstească bătrâneţea!?

Şi bunul Iafet Bucur se cătrăni la suflet şi se făcu iar Iafet cel crunt. Spumegând de mânie
porunci:
– Puneţi-mi şeaua pe Zara!

Dar Zara fugea departe pe plaiuri cu Guzla şi Ibrahim.

– Chebir, Chebir, răcni Iafet.

Şi mai iute decât credeau slugile că-i îngăduie bătrâneţea, Iafet Bucur, încălecă vlăstarul Zarei şi
porni clocotind pe urmele fugarilor.

– Du-mă Chebir, căluţul meu, du-mă pe calea mumă-ti

Zara, şi-ţi voi da să mănânci inimile necredincioşilor ce mi-au
înnegrit bătrâneţea. Şi Chebir gonea adulmecând suflarea Zarei.

Departe, Zara fugea pe cărări neştiute, împinsă parcă de furia lui Iafet.

Cinci zile şi cinci nopţi fugiră Ibrahim şi Guzla, călăuziţi de soare şi de lună. Dar în dimineaţa
zilei a şasea nu mai putură fugi. Ajunseră tocmai la marginea unei păduri şi poposiră aici. De
băut găsiră ei, dar de mâncat pace. Şi cine ştie încotro ar mai fi apucat-o, când numai iacă auziră
un cântat de fluier. Pe dată Ibrahim fu lângă cântăreţ. Era un cioban tânăr cu oile sale.

– „Ciobănele, ciobănele. se rugă Ibrahim, îndură-te de noi, bieţi călători fără ţărm şi ţi-om da pe
Zara, cel mai iute cal din lume. Ia-o pe Zara dar dă-ne adăpost”.

– „Nu-mi trebuie calul tău străine, dar de sunteţi oameni de omenie vom trăi laolaltă şi după
treabă ne vom împărţi câştigul”.

Zis şi făcut. Ibrahim şi Guzla rămaseră acolo. Şi Bucur, căci pe ciobănel îl chema tot Bucur, auzi
şi el povestea lor.

Trei zile trecură şi ciobănelului i se umplea inima de tovarăşii săi.

Dar când se împlini al patrulea asfinţit, Guzla simţi o sfârâială drept în inimă şi spuse către
Ibrahim:

– „Ibrahime, nu ştiu de ce mi se strânge sufletul!”

– „Ha! Dar cine ne poate ajunge aici, râse lbrahim!”

Şi se aşezară cu Bucur voioşi la cină ca de obicei. Cum cinau ei aşa, numai iată că aud un tropot
năprasnic şi până să mai vadă Bucur cine e, Iafet Bucur se şi năpustise pe uşa bordeiului.

– Nelegiuiţilor!

Atât strigă Iafet şi-şi repezi mâna în părul Guzlei – cu cealaltă căuta paloşul să reteze capul ce-i
nesocotise porunca. Dar Bucur, ciobanul semeţ se şi aşezase în faţa tăişului strigând:

– ,,Ho moşneag nebun! Potoleşte-ţi mânia!

Cât ai clipi Bucur zvârli paloşul din mâna lui Iafet şi-l îmbrânci pe bătrân pe buturuga unde
stătuse el până atunci. Iafet gemu şi sări ca ars. Dar nici bucur nu-i dădu răgaz.

– „Linişteşte-te bătrân smintit şi spune mai bine la ce ai agonisit toată viaţa şi ţi-ai boţit obrazul,
pentru cine ai adunat? Ce s-or alege de palatele tale când or rămâne pustii?”
Vorbea ciobănelul şi vorbele lui parcă dezmeticiră pe bătrân. Încă gemând de furia ce abia i se
potolea, el strângea frământând la pieptu-i capul Guzlei.

– „Copila mea, copila mea!”.

Dar când dădu cu ochii de Ibrahim se învineţi din nou. Bătrân şi ostenit cum era, nu mai avu însă
puterea să se repeadă. Şi atunci se rugă Guzla şi se rugă Bucur, şi Iafet se îndură de Ibrahim.

Ba, a doua zi de bucurie că ciobănelul îi zădărnicise pornirea lui haină, Iafet el însuşi, cu Bucur
şi copiii săi hotărâră să adune lemnul să făurească o bisericuţă spre slava Domnului ce dăduse
puteri ciobanului so-i ţină piept. Când sfântul locaş fu gata, Iafet Bucur hotărî plecarea. Care nu-i
fu mirarea însă când Ibrahim şi guzla nu se învoiau în ruptul capului să lase pe ciobănelul lor.
Dar nici Bucur nu se îndura să plece de pe pământurile sale. Căci vezi şi Bucur ciobănelul, avea
un foc la inimă. Şi fiindcă Iafet era acum aşa de bucuros de copii lui, şi fiindcă locurile se arătau
mai minunate pe aici, se învoi să rămână laolaltă. Îşi aduse toate bogăţiile şi rămaseră cu toţii pe
locurile acelea. Chiotele nunţii lui Bucur ca mândra lui şi a fetei lui Iafet Bucur cu Ibrahim,
umplură o lună întreagă pădurea de veselie. Iar apa râuleţului Dâmboviţa, ducea până departe în
murmurul ei cântecele nuntaşilor. Aşa s-a întemeiat „Cetatea Dâmboviţei”. Urmaşii celor doi
Bucuri numiră cetatea „Bucureşti” în amintirea făuritorilor ei.

LEGENDA DÂMBOVIŢEI
04 octombrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

A fost odată ca niciodată un pădurar sărac, care trăia împreună cu fiica sa, pe care o chema
Dâmboviţa, într-o pădure mare şi adâncă, numită Codrii Vlăsiei. Fata ştia toate secretele pădurii,
toate potecile, toate cărările, toate vieţuitoarele care trăiau ascunse în iarbă şi în tufişuri.
Ajunsese până şi să le înţeleagă graiul. Era sprijinul tatălui ei şi lumina ochilor lui.

Dâmboviţa avea un iubit, un flăcău chipeş, păstor, ce-şi avea stâna mai la vale şi cu care fata
copilărise şi-l îndrăgise de mică. Urmau ca, în curând, să se căsătorească.

Într-o zi, un prinţ deosebit de chipeş, îmbrăcat împărăteşte, fugar de peste munţi, s-a rătăcit prin
pădure, urmărit de duşmani. Bătu noaptea la uşa bătrânului şi ceru o călăuză pentru a regăsi
drumul. Dâmboviţa se hotărî să-l ajute, aşa cum făcea cu oricine le călca pragul şi le cerea
sprijin.

Drumul peste munte se dovedi chinuitor pentru fată. Parcă niciodată nu simţise plumb în picioare
şi o oboseala cruntă care o lăsa fără putere. Plină de sudoare, Dâmboviţa se căznea totuşi să-şi
ducă la capăt misiunea de a-l salva pe tânărul care, dimpotrivă, părea din ce în ce mai sprinten pe
măsură ce se apropiau de vârf. Ajunşi pe creastă, Dâmboviţa, sleită de foame, căci pierduseră
merindele, arsă de sete, pentru că nu mai întâlniseră de ore un izvor, îşi luă rămas bun de la tânăr
şi-i arătă cărarea ce cobora către cetatea pe care o căuta.

Prinţul, copleşit de frumuseţea şi spiritul ei de sacrificiu, îi mărturiseşte că cetatea din zare e a lui
şi o cere de nevastă. Dâmboviţa i-a spus însă că-i făgăduise deja mâna lui Bucur, plecat cu oile la
şes, la întoarcerea lui fiind hotărâtă căsătoria celor doi.

În semn de mulţumire, prinţul – care nu era nimeni altul decât Prinţul Munţilor, duhul cel bun al
acestora – i-a oferit atunci fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn. Dacă învârtea sfârleaza, ea se
transforma într-o Zână Bună, cu chip de păpuşă, ce putea îndeplini orice dorinţă. Prinţul învârti
sfârleaza şi ceru mâncare şi băutură pentru a-şi recăpăta amândoi puterile. Apoi îi mărturisi fetei
că a pus-o la încercare pentru a-i testa puterea, dragostea şi credinţa. Cum Dâmboviţa a trecut
testul, cuţitaşul de argint, menit să-i aducă bucurie şi sfârlează pentru noroc erau ale ei.

Între timp, Bucur îşi căuta îngrijorat logodnica pe cărările muntelui. Când se întâlniră, iar fata îi
povesti păţania de noaptea trecută, pe Bucur îl cuprinse fiorul geloziei şi al neîncrederii. Îi ceru
Dâmboviţei să înfigă cuţitaşul în piatră pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Conform tradiţiei
populare o fecioară nevinovată putea să facă asta fără a rupe lama cuţitului.

Dorind să-i dovedească ce mult îl iubeşte şi că i-a fost fidelă, ea a înfipt cuţitul într-o stâncă. Din
locul unde a lovit, a ţâşnit un izvor de apă bună, curată şi clară ca lacrima fetei. Dâmboviţa a
botezat acest izvor cu numele ei şi, împreună cu iubitul său, au format un sătuc la gura izvorului,
la poalele muntelui şi la marginea pădurii. Bucur a dat aşezării numele lui. Şi astfel, sătucul,
devenit astăzi metropolă, se numeşte Bucureşti, iar apa care-l străbate se numeşte Dâmboviţa.
Mai spune legenda că îndrăgostiţii s-au căsătorit, au avut copii vrednici şi au trăit ani mulţi şi
fericiţi. Mulţumită sfârlezei şi a Zânei Bune, ei şi copiii lor n-au dus niciodată lipsă de nimic.
Cuţitul s-a pierdut, însă sfredelul se găseşte. Trece din om în om la cei care se trag din
Dâmboviţa şi din Bucur şi îi slujeşte cu credinţă, deşi pe ascuns.

SCANDAL MATRIMONIAL LA 1800

01 iulie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Un scandal familial a zguduit lumea bună bucureşteană la începutul secolului XIX. Caimacamul
Grigore Ghica, viitor domn al Ţării Româneşti după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, dorea să
divorţeze, după 18 ani de căsătorie şi 6 copii, de nevasta sa, domniţa Maria Hangerli. Cearta
dintre cei doi începuse prin învinuirea adusă de boier nevestei sale de necredinţă, ba chiar de
adulter. Toate prezumţiile erau însă împotriva lui. Gurile rele vorbeau că bărbatul de 57 de ani s-
a îndrăgostit nebuneşte de o fetişcană de 14 ani, Eufrosina Săvescu, dintr-un neam fără ranguri,
dar de o frumuseţe fără asemănare în Bucureşti.

Divorţul pe vremea aceea nu putea fi pronunţat decât de capul bisericii, mitropolitul. Fără dubii,
acesta o declară nevinovată pe Maria şi nu fu de acord cu despărţirea care, potrivit cronicarului “i
se părea nu numai împotriva canoanelor, dar şi împotriva moralei – un om de aproape 60 de ani
şi o copilă de 14”. Şi totuşi căsătoria se desfăcu în fapt: domniţa îşi lua copiii şi plecă la Braşov.

Ajuns domn, la mai puţin un an de la eveniment, Grigore Ghica îşi duse mai departe planul:
merse la Constantinopol şi mituind un nou patriarh în mare lipsă de bani obţinu mult râvnitul
divorţ. Nunta însă se amână, noul domn neîndrăznind totuşi să înfrunte părerea lumii, indignată
de izgonirea nevestei şi de marea diferenţă de vârstă dintre cei doi amorezi. Drept urmare, Ghica
îşi ţinu iubita ascunsă, până făcu 17 ani, apoi o luă pe lângă el, ca ibovnică, şi-i făcu două fete,
Maria şi Alexandrina, făgăduindu-i că o va lua de soţie îndată ce va înfrânge împotrivirea
familiei. Căsătoria avu loc abia în 1832, după pierderea tronului şi, spune cronicarul “a urmat
pentru Eufrosina o viaţă desigur foarte plăcută, adică un soţ bătrân, dar iubitor, o avere din cele
mai mari din ţară şi un nume din cele mai simandicoase”.

Fericirea conjugală dură numai câţiva ani. Deşi în putere, domnitorul Ghica muri la vârsta de 70
de ani, în 1834, nereuşind, datorită legilor de atunci să-şi legitimeze cele două fete din căsătoria
cu Eufrosina şi va fi îngropat în ctitoria sa de lângă palatul Tei din Colentina. Numai norocul şi
înfăţişarea plăcută a copilelor făcură ca ele să nu se zbată în sărăcie, amândouă reuşind să lege
căsătorii bune. Mama lor nu se mai căsători niciodată, murind la vârsta de 74 de ani. Toate trei
nu se odihnesc alături de soţul şi tatăl lor ci în cimitirul Bellu din Bucureşti.

PODIREA STRĂZILOR CU LEMN

26 iulie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Obiceiul românilor de a-şi pava străzile provizoriu şi destul de ineficient se pare că durează de
veacuri. Şi totuşi, astăzi s-ar putea folosi, în scopuri turistice, originalitatea de care au dat dovadă
locuitorii Bucureştilor de altădată. Cum? Prin simpla reconstruire a unui astfel de pavaj, tipic
românesc, pe una dintre străduţele centrului vechi, aflat acum în renovare.

De-a lungul secolelor, pavarea uliţelor bucureştene a cunoscut mai multe etape: pământul gol,
cum era de la natură, cu bârne groase de stejar, cu piatră şi bolovani de râu, după care s-a ajuns la
pavarea cu piatră cioplită, cubică. La început, aceasta era adusă din cariere străine şi apoi din
cele din ţară, care s-au deschis mai târziu.

În urma ploilor, destul de dese primăvara şi toamna, băltoacele şi noroaiele înglodau picioarele
oamenilor şi ale vitelor, iar în timpul verilor secetoase, praful de pe uliţe era gros de un strat de
palmă. La aceste neajunsuri se adăuga şi râul Dâmboviţa (necanalizat până la finalul secolului al
XIX-lea), care curgea în numeroase zig-zaguri, aproape la nivelul uliţelor, cu desele lui inundaţii,
care afectau mahalale întregi.

Cea mai veche informaţie privind pavajul din lemn din Bucureşti există din 1574, de la
călătorul francez Pierre Lescalopiere. Acesta menţionează că uliţele erau pavate cu trunchiuri de
copaci sau bârne groase din stejar.[1] Uliţele pavate cu trunchiuri de copaci făceau ca roţile
caleştilor şi căruţelor să huruie puternic, iar când aveau apă îmbâcsită sub ele produceau un
miros îngrozitor. În afară de aceasta, la trecerea vehiculelor, din cauza apei murdare ce ţâşnea de
sub pavaj, pereţii caselor dinspre uliţe erau stropiţi până deasupra pereţilor, cu toate că acestea
aveau parterele construite la circa doi metri înălţime faţă de nivelul străzilor.

Bârnele groase de stejar, numite „podini”, lungi cât lungimea drumului (ajungeau şi la 8
metri), groase de 25-30 centimetri, erau aşezate transversal pe două tălpi groase, tot de stejar,
numite „urşi”, câte una de fiecare parte a drumului. Între cele două tălpi se săpa un şanţ adânc,
numit „savac”, pe care se scurgea apa de ploaie. Atunci când bârnele erau noi, „podurile” erau
extrem de utile, mai ales în perioadele cu ploi intense. Nu acelaşi lucru se întâmpla atunci când
podurile începeau să se strice, aveau găuri sau se înfunda savacul cu gunoaie. De multe ori
oameni şi animale îşi rupeau picioarele în gropile podului, iar miresmele care urcau din şanţurile
pline cu gunoaie stricau aerul.[2]

Apelul la acest material de construcţie destul de perisabil s-a făcut pentru că era cel mai la
îndemână. Capitala era încă înconjurată de Codrii Vlăsiei, iar valoarea lemnului aproape nu
conta. Deveneau totuşi costisitoare desele reparaţii ce trebuiau făcute o dată la cinci-şase ani de
către administraţia oraşului.

„Podurile” cele mai importante din Bucureşti au fost: Podul domnesc al Uliţei Mari (ce
pleca din faţa Curţii domneşti şi ajungea până la Târgovişte), Podul cel Mare sau podul lui
Şerban Vodă (azi Calea Şerban Vodă), Podul Calicilor (Calea Rahovei de azi), Podul
Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi 5), Podul de Pământ (Calea Plevnei de azi). Primele străzi
erau „poduri mari, domneşti”, în timp ce ultimul nu avea decât, aşa cum îi spune numele, pământ
bătut, amestecat cu pietriş şi moloz.
 În afară de podurile mari existau şi o serie de întreagă de „poduri” mai mici, lucrate tot în
lemn, dar de dimensiuni semnificativ mai reduse.

Această realitate bucureşteană s-a schimbat încet pe parcursul secolului al XIX-lea, când
străzile au început să fie canalizate şi pavate cu piatră de râu sau piatră cubică. Dar „podirea cu
lemn” a rămas tipică Evului Mediu bucureştean, originală şi destul de şocantă pentru străinii care
vizitau Capitala.

De aceea, consider că ar putea fi un element de interes turistic, atât pentru potenţialii vizitatori
străini, cât şi pentru locuitorii oraşului, fie ei tineri sau vârstnici.

[1] Potra George, Pavajul uliţelor bucureştene, în M.I.M., vol. XI, Editura Museion, Bucureşti,
1992, p. 140-141.

[2] Constantin Goiurescu, Istoria Bucureştilor, Editura sport Turism, Bucureşti, 1979, p. 314.

CASE MEMORIALE
05 septembrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În patrimoniul cultural al Bucureştilor există doar câteva case memoriale: Arghezi, Bacovia,
Călinescu, Minulescu, Rebreanu şi Gala Galaction, aflate în administraţia Muzeului Naţional al
Literaturii Române.

Cea mai cunoscută dintre ele este casa Mărţişor, în care a locuit poetul Tudor Arghezi, începand
cu 1930, aflată în cartierul Berceni, în apropiere de Piaţa Sudului, pe strada cu acelaşi nume
(Mărţişor nr. 26). Este o casă cu grădină, situată pe dealul Piscului, care domină partea de sud-est
a oraşului şi unde se află mormintele soţilor Arghezi, dar şi multe obiecte personale aparţinând
poetului.

Din Şoseaua Giurgiului, pe strada George Bacovia nr. 63, sector 4, putem vizita casa în care a
locuit poetul, între anii 1933 şi 1957. Sunt expuse manuscrise literare, fotografii de familie, acte
personale, cărţi din biblioteca personală. Se pot vizita camera de lucru a poetului şi grădina din
jurul casei.

În zona Dorobanţi, pe strada care poartă numele scriitorului, la numărul 53, întâlnim casa
memorială George Călinescu, deschisă numai două zile pe săptămână, respectiv marţi şi vineri,
între orele 10 şi 14. Muzeul se află într-o casă modestă, care se remarcă prin grădina în care sunt
presărate sculpturi. Aici găsim cărţi, mobilă, covoare orientale, obiecte de artă din China, icoane
pe sticlă de Nicula şi Făgăraş, tablouri ale unor pictori români celebri: Ioan Andreescu, Ştefan
Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu.

Casa memorială Ion Minulescu este compusă dintr-un apartament de cinci camere aflat pe B-dul
Dr. Gheorghe Marinescu nr. 19, et. 2, ap. 12, sector 6, în apropierea Grădinei Botanice din
Cotroceni. Aici există o bogată colecţie de artă plastică, cu lucrări de Iosif Iser, Jean Steriadi,
Camil Ressu, Păunescu Gruia, Theodor Pallady, Carol Popp de Szatmáry, Nicolae Dărăscu. Casa
este o adevărată expoziţie, Minulescu având o relaţie de prietenie cu mai mulţi pictori români.
Ultimul portret al lui Ion Minulescu a fost pictat de Camil Ressu în anul 1942. Statuete,
fotografii, sfeşnice, paftale din argint, casete, o impresionantă colecţie de icoane, piese de
ceramică, vase din alamă şi argint completează decorul încăperilor. Biblioteca este
impresionantă, atât ca mărime, cât şi prin conţinut.

În acelaşi imobil este gazduită casa memorială Liviu Rebreanu. Spaţiul şi patrimoniul au fost
donate de fiica scriitorului, iar muzeul a fost inaugurat în 1995. Ca şi casa vecinului său celebru,
apartamentul familiei Rebreanu găzduieşte tablouri cu semnături celebre: Camil Ressu, Steriadi,
Milita Pătraşcu, I. Jalea, Fr. Sirato. Cel mai impunător spaţiu al muzeului este sufrageria, în care
tronează impresionantul mobilier Biedermeier, colecţia de icoane, o pendulă cu soclu, piesă
unicat. În bucătărie este prezentată o impresionantă colecţie de ceramică (specifică zonei
Ardealului) ce tapetează pereţii.

Aşezată într-un cartier din nordul oraşului, pe strada care astăzi poartă numele scriitorului
Gala Galaction, la numărul 51, întâlnim o casă construită în anul 1912. Locuinţa a devenit muzeu
graţie generozităţii doamnei Elena Galaction – Stănciulescu, care a donat clădirea şi patrimoniul.
Parterul clăirii se compune dintr-un living în care o vitrină evidenţiază diferite fotografii, ce-l
reprezintă pe romancier împreună cu prietenii apropiaţi: Tudor Arghezi (cu care s-a împrietenit
încă de pe băncile Colegiului Sf. Sava), N.D.Cocea şi Vasile Demetrius. Tot aici întâlnim şi
câteva manuscrise, legitimaţii, obiecte de scris şi cel mai important exponat, Biblia, tradusă de
Gala Galaction.

ZIUA BUCUREŞTILOR
21 septembrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Ca întotdeauna ziua oraşului seamă cu noi, bucureştenii care-l trăim. Şi dacă Arghezi a reuşit o
descriere pitorească a Moşilor în sărbătoare folosind o nesfârşită enumerare, mă încumet şi eu să-
l copiez, punând între virgule observaţiile personale din cele două zile petrecute de mine pe
străzile oraşului în sărbătoare.

Aglomeraţie, praf, străzi desfundate, gunoi până la cer, mici şi bere la Muzeul Naţional de
Istorie, bucureşteni în trening, bucureşteni în costum, copii frumoşi, copii enervanţi, clădirea
bine întreţinută a Băncii Naţionale şi grădina ei cu bonsai, nenumărate alte clădiri cu buline roşii,
pe care undeva mic, scrie Monument istoric, capace de canal sub formă de muşuroi de lemne, joc
de fotbal cu chiote şi praf lângă terase elegante pe trotuar, cerşetori, bătrâni pământii, clădiri
interzise (Hanul lui Manuc, Cafeneaua Veche), puţine case refăcute impecabil, afişe chicioase,
unele de anul trecut, trotuare mizerabile, pline de gropi, muzică de bună calitate, oameni
talentaţi, oameni dornici să asculte şi să aprecieze, mitocani cu grămada, seminţe, pungi, pahare
de plastic, blazare, preţuri mari, grămada de lemne din spatele Muzeului Şuţu, oameni trişti care
încercau un pic de bucurie, dar nu le ieşea, clădirea întunecată a Parlamentului (oare acolo nu se
serbau zilele oraşului?), bijuterii de arhitectură, dărâmături, Caru’ cu bere, grădina unică de la
Stavropoleos, cabluri, containere de gunoi în mijlocul străzii, magazine de artă şi antichităţi
elegante şi fast-food-uri mizerabile, indiferenţă şi nepăsare, oameni trişti, oameni talentaţi,
oameni dornici!

Palate domneşti şi boiereşti din apropierea

Bucureştilor
21 octombrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean
Datorită aşezării geografice, în mijlocul Câmpiei Române şi a salbei de ape care îl străbate sub
formă de râuri: Dâmboviţa, Argeşul, Sabarul, Colentina, Vlăsia, Ciorogârla, Neajlovul sau îl
înconjoară sub formă de lacuri – Mogoşoaia, Snagov, Căldăruşani, Cernica, Buftea, Bucureştii şi
împrejurimile sale oferă posibilităţi multiple atât pentru recreare cât şi pentru mici excursii cu
caracter cultural.

Din vestiţii Codrii ai Vlăsiei, altădată compacţi şi întinşi pe mii de hectare, au rămas
astăzi, fie copaci izolaţi, fie pâlcuri folosite pentru agrement: pădurile Băneasa, Snagov, Cernica,
Căldăruşani, Tâncăbeşti, Pustnicul.

Ceva mai departe faţă de Bucureşti (circa 50 km) întâlnim o rezervaţie naturală, la Corbii
Mari, Dâmboviţa, o curiozitate a naturii: un complex de izvoare reci ce nu depăşesc vara
temperatura de 10 grade Celsius, care, prin microclimatul pe care-l formează, adăpostesc o faună
de tip glaciar

Din categoria palate, de departe cel mai impozant şi celebru este cel de la Mogoşoaia, construit
până în 1702 de către Constantin Brâncoveanu, în stil arhitectural românesc renascentist numit
apoi stil brâncovenesc, o combinaţie de elemente veneţiene cu elemente otomane. Forma din
prezent a construcţiilor de la Mogoşoaia se datorează eforturilor prinţesei Martha Bibescu care
şi-a dedicat timp şi bani renovării palatului.

Anterior, aceleaşi elemente au fost folosite şi la un alt palat al domnitorului, construit de acesta
pentru fiul său la Potlogi, existent şi el astăzi. Palatul de la Potlogi-Dâmboviţa este, alături de
palatul de la Mogoşoaia şi de cel de la Hurezi-Argeş, unul din cele mai bine păstrate edificii
brâncoveneşti. În mare se aseamănă destul de mult cu palatul de la Mogoşoaia, în special datorită
prezenţei foişorului impunător în partea din faţă a clădirii – reprezentând principala cale de acces
în palat – şi loggiei cu coloane în spate, legate între ele printr-o sală sau hol lung care formează
un fel de ax al întregii clădiri.

La Buftea putem vizita Palatul Ştirbei, construit la mijlocul secolului al XIX-lea de domnitorul
Barbu Ştirbei ca reşedinţă de vară, într-un cadru natural pitoresc, cu pădure, lac şi arbori seculari.
Aici s-a semnat în 1918 tratatul cu Puterile Centrale.

Palatul Udrişte Năsturel din comuna Herăşti, construit la 1641, într-un stil original, este numit
şi „casa de piatră” pentru că este unica construcţie păstrată până azi la care faţadele, pereţii
interiori şi bolţile sunt placate cu piatră. Adăposteşte un muzeu de feronerie şi mobilier de epocă,
precum şi una dintre cele mai vechi şi interesante biblioteci particulare boiereşti. Tot aici se
poate vizita o altă casă boierească de secol XIX, casa Stolojan. Există o livadă mare în spatele
clădirilor, un platou, către lunca Argeşului, folosit actualmente de ţărani pentru culturi de
legume. Ce-i definitoriu pentru sat e tradiţia culturii de legume, adusă de bulgari, tradiţia dulceţii
de trandafiri, adusă tot de ei, tradiţia colacilor rituali româneşti, cu nişte forme fantastice,
fabuloase

În comuna Bolintin se poate vizita Conacul banului Băleanu, construit în secolul al XVIII lea şi
înconjurat de un parc de 7 hectare.

Palatul Târnoveanu-Ştirbei a fost construit în anii 1710-1715 de către Gavril Drugănescu,

mare vornic de Târgovişte şi adăpostea până de curând un Muzeu de etnografie şi de artă
populară. Este o construcţie de început de secol XVIII, aflat astăzi în comuna Floreşti-Stoieneşti,
fiind încadrat de specialişti în rândul palatelor de stil brâncovenesc (Mogoşoaia, Potlogi,
Sâmbăta), cu loggie, foişor cu coloane şi arcade, exterior placat cu cărămidă aparentă.
Centrul Scolar Regina Elisabeta din Vatra
Luminoasa
05 noiembrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În imediata apropiere a Stadiului Naţional, la capătul troleibuzelor 90 şi 86, dacă eşti suficient de
atent, zăreşti printre copaci un bust, dincolo de care poţi pătrunde în lumea orbilor, mai precis la
şcoala pentru nevăzători. Bustul aparţine lui Louis Braille, un francez ce-şi pierde vederea la
vârsta de 3 ani, în urma unui accident produs în atelierul de pielărie al tatălui său. Încă foarte
tânăr – nu avea decât 13 ani – începe cercetările pentru elaborarea unui nou sistem de scriere
pentru nevăzători, terminând Alfabetul Braille în 1824.

După ce laşi în urmă clădirea nouă a şcolii şi traversezi o curte încă neterminată, din cauza
reabilitării ce durează de câţiva ani, pătrunzi parcă în alt timp. Corpuri de clădiri construite cu
eleganţă, arbori seculari, multă verdeaţă, monumente şi plăci memoriale. Ai ajuns în partea cea
mai veche a aşezământului pentru orbi.

«Nimeni din cei cari intră aci să nu se creadă uitat de Dumnezeu».

Aceasta este deviza compusă de regina Elisabeta pentru primul aşezământ de ocrotire a celor
lipsiţi de scumpul simţ al vederei. Iar în spatele statuii din curtea Centrului Şcolar „Regina
Elisabeta”, care o reprezintă pe iniţiatoarea măreţului proiectul de ajutorare a orbilor stă scris în
marmură:

«Să schimbăm mentalitatea veche despre posibilităţile de muncă şi învăţătură ale orbilor».
Iată ce a reuşit, comprimat în câteva cuvinte, prima regină a României, în legătură cu ceea ce va
deveni Fundaţia Culturală Vatra Luminoasă.
Proiectul a fost, pe măsura iniţiatoarei, foarte generos. Se dorea realizarea unei “colonii” pentru
nevăzători, formată dintr-un aşezământ şcolar, unde copii şi adulţi să înveţe să scrie şi să
citească, un loc unde să înveţe o meserie şi unde să locuiască, fără să fie vreodată daţi afară şi
unde să poată fi îngrijiţi medical, în funcţie de nevoile specifice. Modelul coloniei l-a reprezentat
Institutul de orbi de la Neuwied, pe care regina l-a vizitat de mai multe ori.

S-a găsit un nume cu valoare de simbol, Vatra Luminoasă, ce va fi folosit de Primăria Capitalei
în 1920, pentru a înlocui vechiul nume al străzii unde se află astăzi şcoala, Mărcuţa-între-Vii.
Numele străzii s-a extins în timp şi asupra cartierului. Este singurul caz din Europa în care un
cartier al unui mare oraş îşi datorează numele unei instituţii a nevăzătorilor.

Pentru finanţarea proiectului, regina face apel la donatori. Scrie la diferite case regale şi princiare
din Europa, îi scrie în 1905 chiar şi preşedintelui american Roosevelt. Scrie băncilor (inclusiv
Băncii Naţionale a României), societăţilor petroliere, cluburilor (de pildă clubului Concordia),
diferitelor institute (cum ar fi Notre Dame de Sion din Bucureşti) şi personalităţilor publice:
Alexandru Marghiloman, Leon Lahovary, Marie Poenaru, Manachen Elias.

Pentru fundaţie regina a organizat un stand cu lucrările orbilor la expoziţia naţională din 1906 de
la Filaret, cu dublu scop: pentru a se populariza produsele lucrate de această categorie a
populaţiei şi pentru a se strânge fonduri pentru instituţie. Pe prima pagină a albumului standului,
regina notase: „O para pentru Vatra Luminoasă! Cu mulţumirea orbilor! Elisabeta„. Şi
banii încep să se strângă.

Sunt expuse diferite obiecte produse de orbi, de regulă împletituri, dar şi Tiparniţa lui
Teodorescu, nevăzătorul care inventase o tipografie în limbajul Braille.
O parte din fondurile strânse de către societatea orbilor au provenit mai târziu din vânzarea
acestei maşinării. Este vorba de Dimitrie Teodorescu, tipograf care şi-a pierdut vederea, dar nu a
putut să renunţe la lumea literelor şi a semnelor, înlocuindu-le pe cele vizuale cu cele braille. A
inventat o foarte ingenioasă maşină de tipărit în braille, care, pe baza publicităţii făcute de
regină, s-a vândut neaşteptat de bine în Marea Britanie, Statele Unite şi Australia. Un exemplar
din această maşină poate fi văzut şi astăzi la Muzeul Braille al Centrului Şcolar Vatra
Luminoasă.

În anul 1908 se pune piatra de temelie a actualului local. Regina a dorit ca instituţia să deţină un
spaţiu propriu, undeva la marginea Capitalei, de aceea a insistat în acest sens pe lângă regele
Carol I. Regele a hotărât, în anul 1908, să cumpere un teren imens, de la strada Ţepeş Vodă, la
strada Mărcuţa între Vii, un teren de livezi şi plantaţii de duzi. Terenul a fost achiziţionat atât
prin cumpărări, cât şi prin donaţii. Curtea avea o suprafaţă de 1.428 mp, grădina de 10.104 mp,
iar terenul aferent de 3 ha.

Din 1909, cei 80 de nevăzători locuitori ai Fundaţiei au patru pavilioane, cu locuinţe pentru
interni, o şcoală, o cantină, o curte şi gradină, unde era amenajat un teren de sport. În comuna
Andronache, Fundaţia mai deţinea 280 ha, pe care se cultiva porumb, orz, ovăz. Se amenajează
şi un grajd pentru creşterea cailor şi a porcilor. Pentru adulţi au fost construite 12 ateliere unde se
putea învăţa o meserie: împletit scaune, funii, coşuri, pantofi etc. Deviza lor era « Roagă-te şi
lucrează ».

Fundaţia ia proporţii. Planurile sunt ambiţioase, dar nu şi capacităţile manageriale. Regina

Elisabeta n-are deloc spirit practic. Pentru costisitoarele lucrări, ea semnează un împrumut în
Germania, dar nu poate înapoia la termen banii. Creditorii vin în ţară, se duc la Palat şi ameninţă
cu procesul. Carol I, plăteşte împrumutul cu proprii bani şi trece instituţia în 1909 în
administraţia statului.

În anul 1910 a fost mutată la Vatră şi şcoala primară din Focşani, ce funcţiona pe lângă
Orfelinatul din Focşani. Elevii iau lecţii de citit şi scris în Braille. Orele de curs sunt completate
cu ore de muzică, un cor şi un ciclu de conferinţe. Sunt angajaţi profesori (unii, precum profesor
Robin, predau în esperanto). Regina învaţă şi ea, atât Braille, cât şi esperando.

Pentru că fundaţia avea sediul în Bucureşti şi puţini orbi din ţară puteau beneficia de această
formă instituţionalizată, Regina Elisabeta s-a gândit să organizeze filiale ale fundaţiei în diverse
regiuni ale ţării, care să se numească Societăţile regionale „Vatra Luminoasă”. Aceste societăţi,
în număr de 70, aveau ca scop strângerea de fonduri, identificarea persoanelor cu probleme şi
îndrumarea lor spre azilul din Bucureşti.

Primul război mondial a adus probleme multiple generate de lipsurile de toate felurile, hrană,
combustibil etc. Regimul de ocupaţie asupra Bucureştilor, rechiziţiile de hrană şi medicamente
practicate de trupele austro-germane de ocupaţie au dus la izbucnirea unor epidemii precum
tifosul exantematic, care a făcut multe victime şi în colonia nevăzătorilor, printre interni şi
angajaţi.

După război, aşezământul capătă personalitate juridică, printr-o lege votată în parlament şi
publicată în Monitorul Oficial. De asemenea, se numea la conducerea fundaţiei, un nou Consiliu
de Administraţie.

În 1920 se ridică un spital oftalmologic, primul de acest gen din Bucureşti, condus în primii ani
de dr. Adela Leonida, sora inginerului Dimitrie Leonida.

Pentru a omagia contribuţia familiei regale la dezvoltarea Societăţii Orbilor şi a instituţiilor sale,
la 31 oct. 1925, în curtea Aşezământului Vatra Luminoasă, în prezenţa şi sub auspiciul Primului
ministru Ion I. C. Brătianu, a fost dezvelit bustul Reginei Elisabeta.

Şcoala şi atelierele din Vatra Luminoasă au funcţionat relativ bine în perioada interbelică, dar cel
de-al doilea război mondial va aduce din nou probleme generate de război, aici fiind cantonat un
spitalul de campanie numărul 301.

După 1945 azilul s-a desfiinţat, orbii interni fiind integraţi în societate, dar şcoala a rămas să
funcţioneze în subordinea Ministerului Învăţământului.

În prezent Aşezământul Vatra Luminoasă cuprinde doar Centrul Şcolar Regina Elisabeta şi
Asociaţia Nevăzătorilor.
Regimurile dinainte şi după 1989 au tot muşcat din aşezământ, pe el construindu-se Stadionul
Naţional şi complexul sportiv, depouri, locuinţe, fabrici. După 1989 a mai rămas în folosinţă
doar o suprafaţă ce depăşea cu puţin 6 hectare – 14.400 metri pătraţi – în folosinţa Asociaţiei
Nevăzătorilor, alţi 50.000 de metri pătraţi fiind consemnaţi în administrarea şcolii pentru Orbi
„Regina Elisabeta”. Suprafaţa terenului şcolii a fost redusă ulterior la 26.000 de metri pătraţi
după ce Oficiul de Cadastru a constatat o „eroare” în evidenţe.

De altfel, de-a lungul anilor asociaţia a pierdut mai toată zona verde pe care o deţinea. În 2003, a
donat prima bucată din teren pentru construirea unei biserici şi a unei case parohiale. În 2010, în
urma unui schimb de terenuri, asociaţia a pierdut şi restul parcului pe care îl mai avea în
folosinţă.

Plantaţia de duzi, monument al naturii, cu peste 7.000 de metri pătraţi a fost pusă la pământ.

Terenul de sport al nevăzătorilor de la şcoala specială “Regina Elisabeta” a fost la rândul lui
pierdut. Acest lucru a fost posibil în baza referatului de specialitate întocmit de Primăria
Sectorului 2, conform căruia spaţiul respectiv ar fi “teren viran, cu vegetaţie crescută haotic, pe
care locuitorii din zonă îl folosesc din când în când ca teren de fotbal”. Pe terenul de sport al
Şcolii de Nevăzători “Regina Elisabeta” din Sectorul 2 al Capitalei se construieşte un azi un
hotel şi o “Casă a ambasadorilor”.

Parcul Carol
15 septembrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

O plimbare de câteva ore prin aceste locuri te trimite de la frumuseţea naturii, la farmecul
istoriei, de la plăcerea admirării operelor de artă risipite pe alei, la rigoarea ştiinţei adunată în cel
mai mare muzeu tehnic din România.

Parcul Carol are statut de monument istoric şi se află la intersecţia străzilor: Piaţa Libertăţii,
Candiano Popescu, Calea Şerban Vodă, Cuţitul de Argint, Constantin Istrati. Acest parc, care se
întinde pe o suprafaţă de aproape 45 de hectare, este o lucrare de înaltă ţinută artistică. Astfel,
aleile cu aliniament de tei sunt completate cu tufe de arbuşti sau trandafiri. Partea centrală a
parcului este concepută într-un stil geometric, în schimb, restul parcului are un traseu cu alei
sinuoase, vegetaţia fiind grupată într-o asemenea manieră încât să creeze imagini romantice,
apropiate de peisajele naturale. Este fără îndoială şi o gazdă bună, aici găsindu-se capodopere
săpate în granit, muzee, copaci seculari şi lucrări monumentale, cele care dau acestui parc
măreţia caracteristică. Să amintim aici despre Arenele Romane amplasate periferic, cu o
capacitate de 5.500 locuri în aer liber, Muzeul Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”, un
exemplar de Sequoia gigantea – arbore declarat monument al naturii, Turnul lui Vlad Ţepeş, care
adăposteşte astăzi instituţia Cultului Eroilor, Monumentul soldatului necunoscut, adus în anul
1991 de la Mărăşeşti, Giganţii lui Dimitrie Paciurea şi Frederic Storck, dar şi Turnul lui Vlad
Ţepeş, Turnul lui Vlad Ţepeşmonument de artă în stil neoclasic, construită în anul 1870. Aceasta
din urmă e decorată pe faţadă şi pe părţile laterale cu basoreliefuri şi plăci de ceramică
reprezentând cavaleri medievali şi steme.

Începuturile parcului le găsim pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când mitropolitul Filaret al

II-lea a clădit acolo o fântână şi s-a stabilit obiceiul ca lumea să se adune aici. Era câmp deschis,
verdeaţă, umbră, izvoare reci şi mai era încă ceva ce nu se găsea nicăieri în Bucureşti: pridvorul
fântânei era parcă anume făcută ca să slujească drept tribună luptătorilor pentru libertatea
poporului. De atunci aşa i-a rămas câmpului numele: Câmpul Libertăţii. Aici au vorbit pe rând
Bălcescu, Heliade, fraţii Goleşti, Christian Tell şi Magheru şi mulţi alţii. Grădina Filaretului,
cum se numea zona în limbajul bucureştenilor timpului era foarte animată de sărbători, dar şi în
serile calde de vară sau toamnă târzie. Pe de altă parte, podgoriile întinse de pe Dealul Filaretului
şi împrejurimi, făceau fala podgoriilor locale. Din viile Filaretului a mai rămas doar numele unei
străzi care le străbătea odinioară: Şoseaua Viilor.

Evenimentul care va schimba radical spaţiul grădinii Filaret a fost organizarea Expoziţiei
Generale Române, cu prilejul celor 40 de ani de domnie a regelui Carol I, în anul 1906. Anul
jubiliar 1906 a avut o însemnătate aparte în istoria românilor: se împlineau, 40 ani de domnie a
lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României dar şi 1800 ani de la cucerirea Daciei
de către împăratul Traian. Comemorarea celor patru decenii de domniei ai regelui a fost ilustrată
de numeroase manifestări ce au avut ca trăsătură comună participarea reprezentativă a românilor
din Regat şi din celelalte provincii româneşti, din afara hotarelor, capitala căpătând atributul de
centru al românismului. Comisarul General al Expoziţiei a fost numit Dr. Constantin I. Istrati,
membru al Academiei, profesor la Universitatea din Bucureşti, senator şi fost ministru, de
numele căruia astăzi se legă un monument în interiorul parcului şi o stradă în imediata apropiere.

Parcul a fost amenajat pe o suprafaţă totală de 41 hectare între 1905-1906. În numai 11 luni au
fost ridicate peste atât construcţii definitive (Arenele Romane, Turnul lui Ţepeş Vodă, Palatul
Artelor), cât şi construcţii provizorii, reprezentând variate tipuri de pavilioane expoziţionale.
Dacă primele două construcţii definitive vizitatorii parcului le pot vedea încă, Palatul Artelor a
avut un destin mai trist, fiind mistuit de flăcări în perioada interbelică.

În anul 1923, în faţa Palatului Artelor (numit şi Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul
Ostaşului Necunoscut, ce avea să devină locul naţional de pelerinaj şi de reculegere în memoria
celor 225.000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. În prezent, pe locul ocupat
odinioară de Palatul Artelor este amplasat Mausoleul din Parcul Carol, realizat în anii 1959-
1963, după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu. Monumentul, conceput ca o
necropolă, este format dintr-o bază cu un volum construit masiv, de forma stelată, placată cu
granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade zvelte placate cu granit roşu, importat din
Suedia. Rotonda cuprindea criptele reprezentaţilor de seamă ai comunismului din România: dr.
Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dr. C. I. Parhon, Ştefan Gheorghiu, Ion C. Frimu,
Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie,
Constantin Dobrogeanu-Gherea După 1989 monumentul a fost dezafectat, au fost exhumate
osemintele reprezentaţilor comunişti şi au fost mutate în alte cimitire. Se încearcă reconfigurarea
monumentului ca muzeu.

Statuile Giganţii sunt 2 statui înalte de 3,5 m, la o distanţă de 50 m una de cealaltă, amplasate în
prezent pe aleea principală a parcului, în apropierea intrării în parc dinspre Piaţa 11 iunie şi
reprezintă două nuduri de tineri. Piaţa de la intrarea principală în Parcul Carol I din Bucureşti
este deosebită prin faptul că în centrul ei se găseşte o fântână celebră, fântâna „Zodiac”. Cu toate
că Parcul Carol I a suferit multe schimbări de-a lungul istoriei sale, inclusiv o schimbare de
nume (în perioada comunistă s-a numit Parcul Libertăţii), Fântâna Zodiac a rămas la fel de la
inaugurare până în prezent.

În imediata apropiere a parcului întâlnim încă funcţională prima gară din Bucureşti, gara Filaret,
construită de regele Carol I în 1869.

ZONA GHICA-TEI
12 octombrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Perimetrul în discuţie, aflat pe malul Colentinei, datorită condiţiilor geografice prielnice

este locuit încă din epoca bronzului. Dar monumentele istorice pe care încă le mai putem
admira aici aparţin evului mediu şi secolului al XIX-lea. Vom vorbi mai jos despre un lăcaş
religios cu un nume pitoresc „Mănăstirea Plumbuita” şi despre două ctitorii ale unei
faimoase familii de boieri, intelectuali şi domnitori români – familia Ghica – adică palatul
şi biserica Tei.

Mănăstirea de călugări Plumbuita are forma actuală din timpul lui Matei Basarab în 1647
care a reconstruit o biserică mai veche din temelie şi a construit Casa Domnească, astăzi
adăpostind un muzeu cu obiecte de artă religioasă şi colecţie de cărţi vechi, unele având
mai bine de 500 de ani.

Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme
acoperită cu tablă de plumb. Există şi legende în jurul acestei denumiri. Se spune că numele de
Plumbuita vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la
topit acoperişul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica. Altă legendă spune că bătălia lui
Matei Basarab cu Radu Iliaş, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât
mulţimea de ghiulele căzute pe acoperişul bisericii, topindu-se, a dat acoperişului un luciu de
plumb. Radu Iliaş fusese trimis de sultan spre a-l detrona pe Matei Basarab. Câştigând bătălia
acesta rămâne domnul Ţării Româneşti.

În cadrul mănăstirii a fost înfiinţată prima tiparniţă din Bucureşti şi a treia în ordine
cronologică din Ţara Românească, după cele de la Mănăstirea Dealu şi de la Târgovişte, prima
carte tipărită aici fiind un Tetraevengheliar, în anul 1582, urmată de o Psaltire. Astăzi în cadrul
Mănăstirii Plumbuita funcţionează Academia de Pictură Bisericească şi Patrimoniu. Tot aici
se află moaştele Sfântului Ierarh Nicolae.

În timpul Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu, ajungând cu oastea sa la Bucureşti, îşi

stabileşte tabăra la Plumbuita şi pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieşirea din oraş a
celor care încercau să fugă din calea oştilor sale.

În timpul Revoluţiei de la 1848, fără acordul autorităţilor bisericeşti, mănăstirea este

transformată în închisoare politică. În luna octombrie 1848, autorităţile vremii arestează şi
încarcerează în beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revoluţiei.

Legenda vorbeşte despre un tunel subteran care unea, pe dedesubtul lacului Fundeni, Plumbuita
cu mănăstirea Mărcuţa din cartierul Pantelimon. Un lucru inedit este că s-a descoperit un tunel
de refugiu lung de un kilometru care face legătura între mănăstirea Plumbuita şi palatul Ghica.

Familia Ghica, stabilită în Ţările Române în secolul al XVII-lea, în plină epocă fanariotă, sosind
din Balcani, a furnizat de-a lungul istoriei sale mulţi voievozi (nu mai puţin de nouă domnitori
atât în Muntenia cât şi în Moldova), oameni politici şi de cultură. Printre ei s-au aflat intelectuali
de notorietate precum scriitorul Ion Ghica (academician, autor, diplomat, matematician, om
politic şi pedagog român, prim-ministru al României de două ori, preşedintele Academiei
Române), scriitoarea Elena Ghica (cunoscută şi ca Dora d’Istria; prima femeie care a escaladat
Mont Blanc la 1 iunie 1860), Grigore Dimitrie al IV-lea Ghica, primul domn pământean după
regimul fanariot în Ţara Românească. De numele său se leagă construirea unor edificii
importante ca Biserica şi Palatul Ghica, dar şi pavarea cu piatră a unor străzi bucureştene.

La momentul construcţiei sale, palatul servea drept reşedinţă de vară pentru domnitor. În anul
1822, oraşul Bucureşti nu se extinsese, iar palatul se afla la câţiva kilometri. Era tocmai potrivit
pentru o „casă de la ţară”, împrejmuit de păduri şi lacuri. Poarta palatului este încadrată între doi
vulturi impresionanţi, realizaţi din piatră, iar aleile curţii sunt străjuite de teii imenşi.

Palatul şi-a păstrat forma sa iniţială şi chiar denumirea originală a saloanelor: sala de recepţie,
cabinetul de lucru, salonul vânătoresc, salonul Ludovic sau sala tronului. Holul de primire
impresionează prin bolta care păstrează pictura iniţială pictorului italian Giacometti. Salvate în
anii 1930, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, prin acoperirea lor cu un strat de humă de 2 cm grosime,
frescele lui Giacometti din palat, ce împodobesc bolţile salonului de la etaj şi ale holului de la
parter, prezintă o luxuriantă decoraţie de flori, vrejuri şi păsări.

Palatul construit de Grigore Ghica oglindeşte schimbările în gândirea şi aspiraţiile boierilor

români, orientarea spre modelele occidentale şi îndepărtarea de valorile tradiţionale turceşti-
bizantine.

Biserica Ghica, ridicată la 1833, a fost paraclisul palatului. Aceasta este singura biserică rotundă
din Bucureşti, asemănătoare Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Deasupra uşii lăcaşului, în stânga şi în dreapta, se află portretele fraţilor Grigore şi Alexandru
Ghica. În timp ce Grigore este reprezentat în portul oriental al vremii, fratele său Alexandru, care
a domnit doar şase ani mai târziu, este înfăţişat în ţinuta occidentală, fiind primul domn care a
adoptat vestimentaţia europeană şi şi-a ras barba.

Jilţurile domneşti, coloanele şi icoanele sunt bogat decorate şi patinate cu aur. Însă ceea ce este
surprinzător pentru această construcţie este pictura în ulei executată de pictorul italian
Giacometti, care a pictat şi palatul alăturat.

În curtea bisericii se află mormintele mai multor membri ai familiei Ghiculestilor. Frumoasele
pietre de mormânt, adevărate capodopere, zidul bisericii şi copacii alcătuiesc un loc pitoresc şi
romantic. De altfel, clopotniţa şi zidul înconjurător (de cărămidă, înalt de 2m) sunt de asemenea
monumente istorice.

În prezent, palatul şi domeniul lui este proprietate privată, aici funcţionând un restaurant care
este închis în timpul zilei, dar biserica Ghica şi mănăstirea Plumbuita pot fi vizitate oricând, fiind
monumente istorice.

Şcoala Comercială “Nicolae Kretzulescu”

01 decembrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Şcoala Comercială “Nicolae Kretzulescu” a fost înfiinţată în toamna anului 1864, prin stăruinţa
doctorului Nicolae Kretzulescu, ministrul Instrucţiunii Publice. Până la înfiinţarea Academiei de
Studii Economice în aprilie 1913, Şcoala Comercială a fost cea mai înaltă treaptă a
învăţământului economic românesc.
În primii 25 de ani ai existenţei sale (1864–1890), Şcoala Comercială din Bucureşti nu a avut un
local propriu, fiind nevoită să funcţioneze în diverse case închiriate, care nu se ridicau la
exigenţele cerute de activităţile didactice şi de normele sanitare.

Momentul potrivit ca şcoala să-şi aibă propriul edificiu, a apărut în anul 1888, când la
conducerea Primăriei bucureştene a fost ales Em. Protopopescu-Pake. Acesta era direct şi sincer
interesat de problema ridicării unei clădiri corespunzătoare, pentru că vreme de nouă ani el
fusese profesorul de Drept al şcolii.

Pe parcursul celor 146 de ani de existenţă, şcoala şi-a constituit un însemnat patrimoniu
imobiliar, înscris astăzi pe Lista Monumentelor Istorice la poziţia 473.

Momentul solemn al începerii construcţiei a fost în 21 mai 1889, de ziua Sfinţilor Împăraţi
Constantin şi Elena, în prezenţa regelui Carol I şi a Principelui Ferdinand, a Mitropolitului
Primat Iosif Gheorghian, preşedintelui Senatului General I. Em. Florescu, Lascăr Catargi,
preşedintele consiliului de miniştri, Gr. G. Peucescu, ministrul domeniului public, Primarul
Capitalei, Emanoil Protopopescu – Pake, cu consiliul comunal. Muzica regimentului 6 dorobanţi
a intonat imnul naţional.

După un an, luni, 17 septembrie 1890, noul local din strada Domniţa (astăzi Hristo Botev) era
gata.

Proiectarea Şcolii Comerciale a fost încredinţată arhitectului P. Petricu, cel care a realizat
bisericile Silvestru şi Sfinţii Voievozi. Prin arhitectură şi decoraţie, clădirea se încadrează stilului
neoclasic. În ceea ce priveşte organizarea spaţială, construcţia are un plan relativ simetric, clasic,
desfăşurat în adâncime, în jurul unei curţi interioare.

Frontonul secundar al clădirii conţine basoreliefuri, fiind încadrat cu două inscripţii:

COMERCIUL STIMULEAZĂ PRODUCŢIUNEA şi COMERCIUL – SUFLETUL NAŢIUNEI.

Edificiul are două nivele, iar faţadele sunt tratate în mod unitar, relativ sobru, parterul este ridicat
pe un soclu, cu profiluri orizontale de stucatură, ornamentate pe sectorul central. Pe faţada
principală este decorat cu un orologiu, cu ornamente florale, cu statuia zeului Mercur pe centru şi
cu doi grifoni laterali.

Holul de onoare este decorat cu câteva plăci de marmură. Plăcile centrale, prezintă numele
directorilor şcolii, iar cele laterale amintesc momentul inaugurării lucrărilor de construcţie,
precum şi numele celor care au donat bani pentru ridicarea edificiului. Cea mai recentă placă a
fost montată în anul 2001, având următorul conţinut:

“Promoţia 1946 “Prof. D. Goga” îşi exprimă gratitudinea faţă de acest lăcaş de cultură care
ne-a oferit educaţia şi pregătirea necesară pentru o viaţă demnă şi prosperă.

LABOR IMPROBUS OMNIA VINCIT

Iunie 2001”

Scara principală a fost realizată din marmură şi are balustrade din feronerie, terminate cu două
piedestale ce susţin statui de bronz reprezentând câte un putto cu o făclie. Ferestrele de la
nivelul podestului sunt ornamentate cu vitralii realizate de elevii scolii în anul 1971. Ele
ilustrează perioade din istoria patriei: antichitatea, epoca de la 1890 şi cea a anilor 1970.
Parapetul vitraliilor este decorat cu o friză întreruptă de
 o inscripţie comemorativă, pe o placă de
marmură.

Acest monument exprimă recunoştinţa şcolii pentru faptele de

excepţie ale foştilor săi elevi (32 la număr, din

promoţiile 1894—1916) căzuţi la datorie în Războiul de Reîntregire a neamului românesc
(1916—1918). La nivelul scărilor se află o altă piesă de patrimoniu, anume statuia Comerţului. A
fost realizată din bronz, de către sculptorul Ferrand, în anul 1903.

La etaj, privirea este atrasă de două vitrine mari de perete care cuprind numele
personalităţilor şcolii (directori, profesori şi absolvenţi). Din holul de onoare al şcolii se poate
ajunge în cabinetul directorului şi în cancelaria şcolii. Cabinetul directorului mai păstrează până
astăzi ceva din farmecul interioarelor de la 1900. Este mobilat cu piese autentice, lucrate la
comandă acum mai bine de un secol, într-un stil clasic cu elemente renascentiste; mobilierul a
fost recondiţionat în 1999. Frumuseţea bibliotecii este mult evidenţiată de volumele legate,
majoritatea cu cotor aurit, care alcătuiesc fondul de patrimoniu al liceului. Majoritatea cărţilor au
fost editate în secolul al XIX-lea. Acestea se pot grupa în lucrări literare, istorice şi ştiinţifice, în
dicţionare şi enciclopedii, coduri comerciale şi juridice.
 În privinţa arhitecturii interioare, piesa
reprezentativă este sala de festivităţi. Ea este accesibilă din holul central şi se
înalţă pe două nivele. Coloanele şi pilaştrii sunt din stuco-marmură roşie şi se sprijină pe
socluri tip stilobat. Pereţii laterali ai sălii conţin ancadramente cu arce în plin centru, terminate la
cheia de boltă cu console sculptate cu efigii. Timpanele de sub arce au o ornamentaţie eclectică,
cu medalioane rotunde, ghirlande, spice, scoici şi volute, amintind de stiluri diverse: Clasic,
Renaştere, Rocaille, Empire etc.

Scena este încadrată de pilaştri şi coloane angajate ionice din stuco-marmură şi stuco-lustru.
Deasupra scenei a fost montată o inscripţie, care a devenit deviza permanentă a Şcolii Superioare
Comerciale: LABOR IMPROBUS OMNIA VINCIT (Munca stăruitoare învinge totul). În partea
opusă a fost gravat un alt îndemn: CU CURAGIU ŞI CU MINTE AJUNGE CINEVA DEPARTE.

Bibliografie

Şcoala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu” la 140 de ani de de existenţă, Bucureşti,

Ed. Sigma, 2004, p. 15-23.

ŞCOALA DE ENERGETICIENI ŞI
MECANICI A INGINERULUI DIMITRIE
LEONIDA
01 decembrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În anul 1908 Dimitrie Leonida a înfiinţat Şcoala de electricieni şi mecanici, prima de acest gen
din ţara noastră, pentru pregătirea personalului mediu în domeniile electricitate şi mecanică.
Copii şi tineri care doreau să se califice într-o meserie făceau ucenicia pe lângă un lucrător în
condiţii precare şi furau meseria de la acesta.

Începuturile şcolii de ucenici au fost grele şi lecţiile se desfăşurau într-o clădire insalubră, fără
mobilier. Singurul profesor era chiar inginerul D. Leonida, întemeietorul şcolii.
Iată cum prezintă acesta efortul primelor zile: „După terminarea şcolii, (Leonida urmase la
Charlottenburg, Germania, Universitatea tehnică de acolo şi, deşi fusese invitat să rămână ca
asistent universitar refuză şi se întoarce în România – n.a.) reîntors în ţară, în 1908, am văzut la
intersecţia bulevardelor, unde trebuia să se construiască Palatul Comunal (unde se va construi
mai târziu Teatrul naţional – n.a.), o casă aproape în ruină, pe care era o tablă cu inscripţia :
„Bursa Muncii şi Şcoala industrială”. Era o şcoală de ucenici, cu cursuri serale, aşa cum se mai
înfiinţaseră, între timp, încă două: aceea a absolvenţilor Şcolii de meserii şi a Arsenalului
Armatei. Rezultatul acestor scoli de ucenici nu a fost mulţumitor. De astfel, ele nu au mai avut o
viaţă lungă. Era prea greu pentru ucenici, copii, să vină, obosiţi, noaptea, la fabricile situate la
periferia oraşului, ca să înveţe. Şcolile de ucenici trebuiau să aibă cursuri de zi şi să fie create
chiar de întreprinderile cu mai mulţi ucenici.

Am obţinut de la directorul Bursei Muncii o sală în care am predat cursuri muncitorilor

electricieni şi mecanici. Şi astfel în 1908 s-a înfiinţat prima şcoală de specializare de

electrotehnică şi mecanică din ţara noastră”.

Pentru că acest prim sediu se dovedi insalubru, Leonida solicită o audienţă la primarul de atunci
al Capitalei, Vintilă Brătianu, care îi repartiză o clădire lăsată prin testament Primăriei de
inginerul Chiru cu condiţia de a fi folosită pentru instruirea şi cultura muncitorilor. Clădirea se
afla atunci pe strada Primăverii, lângă Piaţa Amzei (astăzi strada Mendeleev). Elevii înscrişi la
această şcoală erau în general absolvenţi ai Şcolii de meserii. La etaj funcţiona şcoala, iar la
parter şi subsol muzeul, devenit mai târziu Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida.

După un timp s-au oferit să predea la aceasta şcoală benevol, fără salariu, şi sora lui, Elisa
Zamfirescu, prima femeie inginer din lume, cumnatul său, ing. C. Zamfirescu, angajat la CFR,
prieteni şi rude. Cursurile se ţineau seara, iar în timpul zilei elevii lucrau în ateliere şi uzine.
Şcolarizarea dura trei ani. Cursurile de bază erau matematica, fizica şi chimia. Fondurile de
întreţinere proveneau din subvenţiile pe care le dădeau chiar profesorii, care nu primeau salarii,
iar elevii nu plăteau nici o taxă, singura lor obligaţie fiind să înveţe. Inginerul Leonida aduna tot
felul de mecanisme ieşite din uz din diverse instalaţii industriale, pe care le repara cu ajutorul
elevilor. Această colecţie personală a stat la baza întemeierii Muzeului Naţional Tehnic Prof. ing.
Dimitrie Leonida.

La deschiderea cursurilor în anul 1911, la trei ani de la înfiinţare, D. Leonida a ţinut un discurs
din care reţinem: „Trăim într-o vreme când tehnica a luat o dezvoltare atât de uimitoare încât
determină înălţimea culturală a popoarelor. Nu există ocupaţie care să nu aibă legătură cu
tehnica. Această şcoală s-a înfiinţat în anul 1908, pentru formarea personalului necesar
instalaţiilor electrice, fochiştilor, montatorilor“.

Şi totuşi, în acelaşi an şcolar, la finele lui, primarul a anunţat că şcoala şi muzeul se desfiinţează,
localul fiind transferat Ministerului Instrucţiunii Publice. Acelaşi primar, D. Dobrescu, găseşte
totuşi o soluţie, şi pune la dispoziţia inginerului o clădire din strada Dreaptă (pe lângă cinema
Patria), rămasă de la exproprierea bulevardului Colţei Nou, folosită până atunci ca garaj pentru
trăsuri. Această clădire era atât de neîncăpătoare, încât multe maşini au fost expuse afară în
curtea neîngrijită.

Muzeul a funcţionat în această clădire în perioada 1911-1929, după care a fost demolată,
construindu-se un bloc (astăzi Teatrul Nottara), iar şcoala a primit un local nou, în strada
Lahovari nr. 10 (astăzi George Enescu).
În 1928, împlinindu -se 20 de ani de la înfiinţarea
şcolii s-a organizat „Prima expoziţie a electricităţii din România”, în pavilioanele din parcul
Carol I, rămase de la expoziţiile anterioare. Unul dintre aceste pavilioane a rămas ca sediu pentru
muzeu până în 1935, când se face un schimb cu alt pavilion, în care muzeul a rămas până în
prezent.

Şcoala de electricieni si mecanici a funcţionat timp de 40 de ani, până în 1949, fiind desfiinţată
prin reforma învăţământului.

Ingineri români în conştiinţa liceenilor

bucureşteni
30 decembrie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Sub acest titlu se va derula pe parcursul anului şcolar 2010-2011, cu posibilitate de prelungire în
anii următori, un proiect școlar ce își propune să pună în lumina prezentului figuri de ingineri
români cu realizări tehnice deosebite în trecut și care astăzi patronează prin memoria numelui lor
școli tehnice din București.

Unităţile de învățământ în care se derulează proiectul sunt: Colegiul Tehnic „Dimitrie Leonida”,
Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau”, Grup Şcolar de Construcţii „Anghel Saligny”, Grup Şcolar
de Construcţii Montaj „Elie Radu”, Colegiul Tehnic de Aeronautica „Henri Coandă”.

În plină criză a identității naționale și a sistemului de valori personale proiectul își dorește
să aducă în fața tinerilor din școlile tehnice, de regulă elevi cu un nivel destul de scăzut de
cultură generală, cu lipsă de interes faţă de probleme legate de trecut, personaje care au lăsat
amprente deosebite asupra istoriei naționale.
Mediul familial ale elevilor nu este de obicei unul stimulativ. Ei ajung în liceu cu carenţe mari de
educaţie, cu lipsă de viziune pentru propria lor carieră şi drum în viaţă, cu o acută lipsă de
comunicare a nevoilor şi aspiraţiilor lor, uneori nedesluşite. Nivelul de trai al elevilor şi
familiilor lor este scăzut sau cel mult mediu, cu consecinţe în implicarea părinţilor şi elevilor în
viaţa şcolii. În acest context, sistemul de valori personale al tinerilor, fie necesită o repoziţionare,
fie nu este suficient definit. S-a constatat prin chestionare că modelele de viaţă ale tinerilor sunt
preluate mult prea facil din cele prezentate în mass-media contemporană, uneori acestea, în afara
farmecului personal şi a popularizării intense, neavând nimic de transmis cu adevărat important
generaţiei de azi de elevi.

Proiectul îşi propune o abordare interdisciplinară – cultură generală – cultură tehnică.

Tema proiectului aduce în faţa elevilor personalităţi majore ale culturii tehnice româneşti, figuri
de ingineri români care au contribuit atât la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, cât şi la progresul
învăţământului. Nume precum Dimitrie Leonida, Nicolae Malaxa, Anghel Saligny, Elie Radu,
Edmond Nicolau, Henri Coandă pot deveni, prin viaţa şi activitatea lor, modele pentru tinerii
care au început o carieră tehnică. Implicarea elevilor în proiect, aşezarea activităţii lor în linia
unei tradiţii culturale naţionale şi locale importante pot dezvolta la tineri sentimentul de
apartenenţă faţă de propria lor şcoală, pot dezvolta respect faţă de alte instituţii de învăţământ
similare din Capitală, pun în contact tinerii cu valori cu adevărat mari ale ştiinţei şi tehnicii
româneşti, trecute sau prezente, le pot oferi perspective pentru transformarea propriei vieţi într-
una dedicată studiului şi dezvoltării.

Documentarea necesară atât catedrelor didactice, cât şi elevilor se va realiza în biblioteca şcolilor
şi în laboratoarele lor, cu acces la internet, în muzee de profil, pe teren etc. Se vor realiza
materiale de prezentare, baze de date pe tema în discuţie, se vor stoca fotografii pentru o
potenţială expoziţie, se va ţine permanent legătura între echipele de proiect din liceele implicate,
se va realiza la finalul activităţii un site de prezentare.

Până la data prezentului articol s-a realizat structura site-ului proiectului care poate fi găsit
la adresa http://www.wix.com/proiecteducational/ingineri-romani, iar una din scoli și-a
prezentat personalitatea care îi patronează liceul – respectiv inginerul Dimitrie Leonida.

O DRAMĂ EXISTENŢIALĂ – DESTINUL

IULIEI HASDEU
09 ianuarie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Una din şcolile bucureştene de azi poartă un nume cu rezonanţe speciale în cultura şi istoria
românească – Iulia Hasdeu.

Unic copil, născută în anul 1869, a dat dovadă încă de timpuriu de o precocitate ieşită din
comun: la doi ani descifra deja literele şi spunea poezii, la patru ani avea cunoştinţe de franceză
şi germană destul de avansate, şcoala primară n-a mai urmat-o, obţinând dispensă de vârstă
pentru a urma cursurile gimnaziale.

Având la dispoziţie un asemenea potenţial, familia Hasdeu şi-a făcut un ţel din “creşterea,
educarea complexă şi stimularea predispoziţiunilor creatoare native ale copilei”[1]. Astfel, Iulia
va urma, sub atentă supraveghere, un program complex de studiu care includea studiul limbilor
clasice latină şi greacă, limbilor moderne, franceză, engleză, germană, obiectele de cultură
generală, pian şi canto, arte plastice etc., toate acestea la standarde foarte înalte, cu preparatori
pentru fiecare domeniu în parte, examenele susţinându-se la şcolile considerate cele mai bune
pentru vremea aceea. Acesta este motivul pentru care Iulia a frecventat în România şcoli pentru
băieţi, după examenele susţinute la şcoala primară nr. 2 din Culoarea de Verde urmând cursurile,
în particular ale celebrului liceu Sfântul Sava.

La 12 ani, pe fondul unor divergenţe între părinţi dar şi a atmosferei de suspiciune cu privire la
rezultatele bune ale fetiţei pe care răuvoitorii le puneau în seama influenţei tatălui, Iulia îşi
urmează mama la Paris. Obiectivele ei acolo erau: luarea bacalaureatului la 16 ani, terminarea
facultăţii la 18 ani şi susţinerea doctoratului în filosofie la 20 de ani, ceea ce impunea o muncă
imensă, o claustrare aproape completă. Ani de zile, în schimbul de scrisori dintre tată şi fiică
(circa 400 pe parcursul a şapte ani) apar ca un laitmotiv efortul, oboseala, lipsa de timp a Iuliei:
“Muncim, muncim, muncim, ca nişte negrese. Mă culc după 12 noaptea, mă trezesc la 6”.[2]

Din partea tatălui în afara încurajărilor şi a nelipsitelor sfaturi paterne, laitmotivul sunt plângerile
savantului privitoare la dificultatea strângerii banilor pentru susţinerea financiară a celor două
Iulii la Paris, deşi personal făcea economii la sânge. A se vedea, spre exemplu, epistola din 5 mai
1882: “Când voi veni la Paris, veţi vedea că eu nu mai fumez ţigarete întregi, ci numai câte o
jumătate de ţigaretă, ceea ce-mi face o economie de 30 franci pe lună şi-mi strică pieptul doar
pe jumătate”[3].

Dificultatea întreţinerii celor două femei la Paris îl va determina pe Hasdeu să întreprindă

demersuri pentru obţinerea unei burse de studiu pentru fetiţa sa. După circa doi ani de negocieri
se va vota în Parlament, în martie 1883, acordarea “fără concurs” a unei burse anuale de 24000
lei pe numele Iuliei Hasdeu.[4]

Eforturilor atât de mari depuse de B.P. Hasdeu ani de-a rândul în vederea asigurării resurselor
financiare necesare întreţinerii familiei pentru studii în străinătate, Iulia le răspunde cu un
devotament, cu o abnegaţie şi cu o dăruire faţă de carte care întreceau cu mult exigenţele
suprafireşti ale tatălui.[5]

Ajunsă pe malurile Senei, Iulia se înscria la College Sevigne, fiind admisă, din cauza vârstei prea
mici, nu în clasa a III a, cum ar fi dorit, ci doar în clasa a IV a (numerotarea era inversă decât la
noi).

În legătură cu dificultăţile pe care Iulia le-a avut de înfruntat la Paris pentru a-şi duce la
îndeplinire obiectivele reproducem traducerea unei scrisori către tatăl său, datată 21 iunie 1885,
prin care ies la iveală atât dificultăţile şi exigenţele învăţământului francez cât şi spiritul critic şi
luciditatea de care dădea dovadă micuţa elevă pentru depăşirea lor: “Ţi-am vorbit despre
bacalaureat, acest lucru grandios şi teribil… trebuie să cer o dispensă din cauza vârstei, dacă
vreau să mă prezint în iulie-august.

La Paris, fetele pot să treacă examenul de institutor, care le dă dreptul de a profesa într-un liceu
de fete, aşa cum admiterea la bacalaureat le dă dreptul băieţilor să obţină gradul de profesor
într-un liceu de băieţi.

Bacalaureatul pentru o femeie la Paris e considerat un lucru absolut inutil, e un lux.

Examinatorii n-au nici un fel de milă pentru ele, considerând că ele nu au nevoie de
bacalaureat, ţinând cont că acest examen nu le dă nici un drept. Deci, tinerele candidate trebuie
să fie mult mai bune decât marea majoritate a băieţilor, pentru a fi admise, în special în latină şi
greacă (examinatorii pun preţ pe latină şi greacă pentru că în general femeile ştiu istorie,
literatură şi geografie la fel de bine şi, adesea, mai bine decât băieţii).

Dacă o fată n-are vârsta necesară, e obligată de a scrie rectorului Academiei pentru a-i cere o
dispensă. Cererea dispensei trebuie să aibă motive valabile, pentru a fi acordată (de exemplu
pentru a intra la Şcoala Politehnică sau la Şcoala militară – unde e necesar bacalaureatul). Dar
eu n-am un motiv viabil ca să nu mai aştept 3 luni. Dacă voi cere dispensa, mă vor trata cu cea
mai mare severitate şi toată atenţia va fi îndreptată asupra mea. Examinatorii îşi vor spune:
domnişoara nu are nevoie de bacalaureat să intre la o şcoală oarecare; ea vrea să intre la
Facultate, ceea ce ne displace destul. Dacă nu vrea să aştepte 3 luni înseamnă că e extraordinar
de bună. Vor încerca să facă tot posibilul să fiu respinsă.”[6]

Odată depăşit bacalaureatul, cu mari eforturi, pe Iulia Hasdeu, deja bolnavă la acea dată, o
aşteptă încercarea audierii şi parcurgerii cursurilor universitare. La fel de conştientă de gravitatea
misiunii sale îi scrie tatălui său: “Uiţi că sunt ocupată sau n-ai nici o idee cât de mult. Facultatea
de Litere la Paris nu e ca în Germania sau în România. Dacă vrei să fii bun, aici trebuie să faci,
nu numai temele scrise, disertaţiile la latină, franceză, filosofie, ci şi lecţii orale, adică trebuie
să vorbeşti, pe un subiect dat, trei sferturi de oră, ca un profesor care se adresează elevilor”.[7]

S-a afirmat uneori că, în orgoliul său nemăsurat şi în dorinţa de a înfăţişa lumii un fenomen ieşit
din comun, Hasdeu şi-ar fi forţat fata la eforturi suprafireşti spre a obţine înainte de vreme şi cu
rezultate strălucite titluri academice, deci, ar fi autorul moral al timpuriului sfârşit. În studiul său
Corespondenţa B.P.Hasdeu – Iulia Hasdeu – un “Billdungsroman” epistolar[8], Paul Cornea
demonstrează, pe baza mărturiilor documentare, exact contrariul, arătând că tatăl a încercat,
dimpotrivă, să stopeze pe cât posibil avântul şi tendinţa de totală claustrare a fetei şi de afundare
până la epuizare în studiu.

Lucrurile sunt ceva mai complexe. La începutul şederii la Paris, Hasdeu o impulsiona stăruitor
pe Iulia să-şi dea toată silinţa spre a confirma aşteptările părinţilor şi ale cunoscuţilor: “Tu sileşte
să fii cea dintâi dintre toate colegele tale; tot ce se învaţă în clasă tu să nu ştii mai rău decât cea
mai silitoare dintre ele, ba încă să ştii mai bine, căci eşti româncă, căci eşti fata lui Hasdeu”.[9]
Sau, la 3 martie 1882: “Să te sileşti să înveţi bine, să te porţi bine, să nu uiţi niciodată că te
cheamă Hasdeu, iar deviza familiei noastre trebuie să fie: patrie, onoare şi ştiinţă”.[10]

Cu timpul, îndemnurile lui Hasdeu, îngrijorat deja de slăbiciunile din ce în ce mai dese ale fetei
se schimbă, punând accent pe recreare, plimbări în aer liber, sănătatea fiind cel mai important
lucru. Impacientat de starea ei care se agravase, tuşind cu sânge, Hasdeu propunea la un moment
dat chiar întreruperea studiilor şi amânarea licenţei: “Lilicuţa ştie deja destulă şi prea multă
carte. Lucrul cel mai bun ar fi să vă întoarceţi în România unde aerul de ţară, fără muncă, fără
grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puţin nu însemnează nemic. Eu n-am nici
o diplomă”.[11]

Încrezătoare în forţa tinereţii sale şi în puterea sa lăuntrică, Iulia va trata cu indiferenţă şi

superioritate boala şi îndemnurile părintelui chiar în faza extrem de gravă a bolii. În ultima
scrisoare trimisă din Paris, în partea a doua a lunii aprilie 1888, deşi recunoştea cu luciditate
starea extrem de gravă a sănătăţii sale, Iulia Hasdeu afirma încă o dată, cu hotărâre, dorinţa de a-
şi susţine cu orice preţ licenţa.[12] Probabil că acum, când toţi cei din jur se uniseră în a o sfătui
să amâne examenul, Iulia îşi rememora toate idealurile pentru care-şi sacrificase tinereţea,
prezentându-le ca deja înfăptuite, într-o notiţă ce urma să apară în presa românească, în
momentul întoarcerii sale triumfătoare de la studii: “Domnişoara Iulia Petriceicu Hasdeu, doctor
în Philosophie din Facultatea din Paris, fostă elevă a şcoalei practice des Hautes-Etudes, va
sosi la Bucureşti, împreună cu doamna Hasdeu, joi 19 august 1889. Se ştie că domnişoara
Hasdeu, după ce şi-a isprăvit în Paris studiile liceale începute în ţară, trecu acolo bacalaureatul
cu menţiune, apoi, după doi ani, ieşi la Licenţa în Litere şi Filosofie cea dintâi peste toţi
candidaţii. Acum, tânăra şi ilustra fiică a marelui nostru erudit, după un strălucit examen de
doctorat susţinut înaintea Facultăţii din Paris, se întoarce în ţară pentru câteva săptămâni, apoi
va face un voiaj în Germania, Englitera şi Italia, spre a se mai întări şi mai tare în filosofie şi
pictură; după aceea, se va reîntoarce la Paris, unde va lua agregaţiunea de istorie. Aflăm că d.
Sturdza, ministrul Instrucţiunei Publice, doreşte de mult a înfiinţa, anume pentru d-ra Hasdeu,
un post de inspectoare generală a şcolilor de fete, primare şi secundare; acest post, după
rugăciunea învăţatei domnişoare, va mai aştepta-o până anul viitor. Să ştie că d-ra Hasdeu a
publicat la Paris, la editura Semene, în octombrie 1887, un volum de versuri Bourgeons d’Avril,
care avu, sub pseudonimul de Armand Camille, un mare succes. Pictor, poetă, filosofă, istoric,
bună cantarice, în toată demnă de numele ce-l poartă, salutăm dară pe această gingaşă stea şi-i
urăm de a lumina lung timp cerul României şi al lumei întregi”.[13]

Era un vis ce nu avea să mai prindă, din păcate, niciodată contururi. Iulia Hasdeu se va stinge la
17/29 septembrie 1888, înmormântarea ei la cimitirul Bellu transformându-se într-o uriaşă
manifestare de simpatie faţă de suferinţa părintelui şi de regrete faţă de pierderea suferită de ţară.

Relaţia dintre Hasdeu şi fiica sa a fost de departe foarte specială. Vine în sprijinul acestei
afirmaţii bogata biografie în legătură cu acest subiect precum şi rezonanţa adâncă păstrată în
mentalul colectiv asupra acestei relaţii care a fost atât de profundă încât a continuat, cel puţin în
mintea savantului şi după moartea prematură a Iuliei.

[1] Oprişan I., B.P.Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, Editura Vestale,
Bucureşti, 2001, p. 339.

[2] Scrisoare din 17 noiembrie 1883, în Decusară Bocşan Crina, Epistolar Iulia Hasdeu,
Editura Asociaţiei UNESCO “Iulia Hasdeu”, f.l., 2002, p. 47.

[3] Documente şi manuscrise literare, III, p. 401.

[4] Oprişan I., B.P.Hasdeu, Tumultul şi misterul vieţii, p. 443.

[5] Ibidem, p. 468

[6] Epistolar Iulia Hasdeu, scrisoarea 59, p. 108-109.

[7] Ibidem, scrisoarea 95, p. 209.

[8] Publicat ca prefaţă la vol. Documente şi manuscrise literare, III.

[9] Epistolar Iulia Hasdeu, p. 287.

[10] Documente şi manucrise literare, III, p. 76.

[11] Ibidem, p. 407.

[12] Epistolar Iulia Hasdeu, p. 281

[13] apud I. Oprişan, op.cit., p. 479.

Inginerul Edmond Nicolau – promotor al

ciberneticii şi simbol al interdisciplinarităţii
în România
24 ianuarie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

« …la sfârşitul acestui secol şi mileniu suntem martori ai unui proces similar celui care a
precedat Renaşterea. »

În cadrul proiectului educaţional “Ingineri români în conştiinţa liceenilor bucureşteni”,

şcoala care poartă numele inginerului Edmond Nicolau şi-a prezentat personalitatea care a dat
numele şcolii.

Profesorul Edmond Nicolau s-a născut la Brăila, în ziua de 2 iunie 1922. Încă de mic copil a fost
atras de electronică, prima sa pasiune. După absolvirea liceului “Nicolae Bălcescu” (1940), a
absolvit cursurile Institutului Politehnic București (1945). Edmond Nicolau a fost unul din
creatorii Facultăţii de Electronică a I.P.B. (1948), unde a devenit profesor. După absolvirea
facultăţii de filosofie (1954), el a devenit doctor în 1969 şi doctor în științe în 1974.

Edmond Nicolau poate fi un exemplu pentru generaţiile tinere în dezvoltarea pe mai departe a
informaticii şi ciberneticii româneşti. Intelectual de mare fineţe, el a abordat diferite domenii ale
cunoaşterii umane, fiind renumit ca promotor al interdisciplinarităţii şi umanitarismului în
informatica şi cultura contemporană. Gândurile pe care le mărturisea într-unul dintre
numeroasele interviuri pe care le-a dat de-a lungul timpului par în momentul acesta mai actuale
ca niciodată:

“Ştiinţa produce mult oriunde. Întrebarea este cum să faci cercetare fundamentală într-o ţară
mică. Depinde de ceea ce vrea să facă fiecare. Dacă doriţi să faceţi matematică aveţi nevoie de
un creier bun, informaţie, un creion şi o hârtie. Am dovedit că ştim cum să le folosim toate
acestea. Dacă doriţi să faceţi fizică teoretică aveţi nevoie de acces la un laborator modern şi o
ambianţă creatore de dialog. Nu cred că un Robinson Crusoe poate reinventa ştiinţa. Acolo unde
este creată ambianţa optimă, creatorii de ştiinţă se adună la un loc…

Singura incompatibilitate între diferite interese ale cogniţiei sau diferite aptitudini este lipsa unei
flexibilităţi comportamentale. O atitudine multilaterala nu înseamnă altceva decât o deschidere
profitabilă şi nu competenţă universală”.

Profesorul Edmond Nicolau a fost promotorul ciberneticii în ţara noastră, cu toate ramurile ei:
cibernetică tehnică, cibernetică economică şi, nu în ultimul rând, biocibernetică. La începutul
anilor ‘60 a reuşit să impună crearea Facultăţii de cibernetică economică la Academia de Studii
Economice, al cărei prim decan a devenit. De asemenea, a fost primul director ştiinţific al
Centrului de Calcul din A.S.E. Unele studii de cibernetică şi realizarea unor modele de neuro-
cibernetică publicate împreună cu prof. Constantin Bălăceanu Stolnici sau împreună cu prietenul
său din Lausanne, Alexandru Popovici, au avut ecou în mediile ştiinţifice internaţionale.
Lucrările respective au fost traduse imediat şi publicate în Franţa şi S.U.A. (1963) cu sau fără
cunoştinţa sa. Apoi, atenția asupra studiilor sale a crescut. O carte scrisă împreună cu Solomon
Marcus şi Sorin Stati a fost tradusă în Italia şi apoi în Spania. O altă carte despre
neurocibernetică a fost publicată la Moscova şi apoi la Sofia şi câteva fascicole au fost publicate
la Amsterdam. Treptat a început să fie invitat la întruniri ştiinţifice internaţionale din cauza
originalităţii şi subiectului lucrărilor.

Îmbinarea ştiinţelor exacte cu cercetarea vieţii, în buna tradiţie a lui Norbert Wiener,
întemeietorul ciberneticii, şi a precursorului ei român Ştefan Odobleja, a reprezentat un teren
predilect de reflecţie şi studiu al profesorului. Împreună cu acad. C. Bălăceanu-Stolnici, a realizat
modele cibernetice ale sistemului nervos (neurocibernetica). A publicat o serie de cărţi şi articole
în domeniu. S-a interesat de bionică şi bioinginerie. Mai târziu, avea sa fie promotorul
informaticii medicale, al studiului reţelelor neuronale (încă din 1987, fiind unul din fondatorii
Societății Române de Reţele Neuronale) şi al inteligenţei artificiale (limbaje naturale).

A cultivat, în unele din scrierile sale, eseul ştiinţific, din care, cu inteligenţa sa sclipitoare şi
cunoştinţele sale enciclopedice, a realizat adevărate bijuterii ale genului. Invitat fiind la Primul
Congres Mondial de Transdisciplinaritate de la Arabida, Portugalia, în noiembrie 1994, Edmond
Nicolau a prezentat o lucrare remarcabilă cu titlul “Cele două transdisciplinarităţi în pragul unei
noi Renaşteri”.

Savant multilateral, profesorul Edmond Nicolau a gândit şi scris enorm. Este autor, coautor sau
coordonator a peste 70 de volume (peste 10 numai la Editura Academiei) şi circa 500 de articole
ştiinţifice publicate în 16 ţări şi în nouă limbi… A făcut parte din conducerea unor reviste
internaţionale ca: editor adjunct la Kybernetics, membru în consiliul ştiinţific al publicaţiei
Revue Internationale de Systemique, membru în colegiul de redacţie al revistelor Robotica
(Anglia) şi Cybernetica (Belgia), recenzent la Zentralblatt fur Mathematik.

În afara domeniilor tehnice, unde a avut contribuţii originale importante, în preocupările

profesorului Edmond Nicolau intra cosmogonia şi antropogeneza, căutând locul omului în
univers, istoria, evoluţia şi viitorul ştiinţei, societatea ca un organism (Can Society Learn,
Namur, 1992), epistemologia şi hermeneutica, relaţia ştiinţă-religie, spiritualitatea în diversele
religii, de la cele mai primitive şi extrem orientale, până la religia mozaică şi la creştinism. El a
fost chiar şi profesor la Academia pentru Studiul Istoriei, Culturii şi al Religiilor.

Prestigioasa activitate ştiinţifică a profesorului Edmond Nicolau s-a bucurat de aprecierea

forurilor ştiinţifice naţionale şi poate în special, internaţionale. Prezenţa lui ar fi onorat fără
îndoiala şi Academia Română…

A fost invitat să conferenţieze la instituţii academice, la congrese şi simpozioane ştiinţifice, atât

în ţară cât şi peste hotare. A condus congrese internaţionale sau secţii de congrese la Namur,
Oxford, Amsterdam, Patras, Ciudad de Mexico, Palma de Majorca etc. De asemenea, a fost
membru în comitetul de organizare al Congresului International de Cibernetică, Bucureşti, 1996
şi al Congresului Transdisciplinaritatea Actuală în Cibernetică şi Filozofie, Oradea, 1996.A fost
distins cu numeroase premii ştiinţifice.

În 1992 a fost instituit Premiul Edmond Nicolau pentru cea mai bună lucrare de biofizica şi/sau
biocibernetică, premiu ce se atribuie anual, în cadrul Conferinţei Naţionale de Informatică
Medicală.

Dascăl prin vocaţie, profesorul Edmond Nicolau a format zeci de generaţii de tineri, studenţi,
doctoranzi şi colaboratori. A ţinut cursuri la Universitatea Politehnică Bucureşti (Măsuri
electrice şi electronice, Antene şi propagare, Reţele neuronale), la Academia de Studii
Economice, la Academia Tehnică Militară, Şcoala Superioară de Radiolocaţie. Cursurile sale,
ţinute cu un remarcabil talent pedagogic, făceau întotdeauna sala plină. “Era un profesor în
adevăratul sens al cuvântului. Adică un om ce nu se mulţumea să transmită un anumit număr de
informaţii, ci se străduia să formeze modele de gândire şi comportare, cultivând aptitudini şi
talente.” (Grigore Moisil)

A plecat dintre noi la 2 septembrie 1996.

PITORESCUL DIN ARHIVE

23 februarie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean
 Pe site-ul dedicat Monseniorului Vladimir Ghika,
http://www.vladimirghika.ro/scrieri_Ghika/spicuiri_istorice/16_din_istoria_palatului_regal-
1.php am găsit acest document, publicat de domnia sa în volumul Spicuiri istorice. M-am
hotărât să-l folosesc nu doar ca material documentar, ci să-l împărtășesc cu alţii, mai ales cu cei
foarte tineri, care nu au încă plăcerea studiului pe document, considerând că aşa o frumuseţe a
limbii române, aşa o bogăţie de informaţie istorică nu-i poate lăsa indiferenţi.

Autoarea rândurilor de mai jos este o prinţesă, domniţa Alexandrina Ghika, nepoata de soră a
primilor domni pământeni ai secolului al XIX-lea, Grigore al IV-lea Ghika şi Alexandru Ghika.
Domniţa, care a copilărit şi a trăit în reşedinţele domneşti ale familiei sale din Bucureşti
povesteşte cu farmec despre ilustra sa familie, care a dat Ţărilor Române nu mai puţin de nouă
domnitori, despre modul de viaţă al familiei domneşti, obiceiuri ale timpului, personaje care îi
populau existenţa.

Este o perioadă interesantă, aflată între două lumi, un Orient trecut, dar care-şi lăsase o puternică
amprentă asupra instituţiilor şi mentalităţilor şi un Occident abia întrezărit. O epocă în care
elitele noastre fac opţiunea trecerii către stilul vestic european în cultură, vestimentaţie, ambient
şi chiar în politică.

Ortografia este cea a timpului său pentru a păstra frumuseţea limbii române vechi.

„ La începutul veacului trecut, după gonirea Fanarioţilor, Curtea Domnească era subt unchiul
meu Grigore Ghika al VIII-lea, Domnul Ţărei Româneşti, pe podul Mogoşoaei, nu departe de
magazinul Capşa de astăzi, în palatul care a fost mai pe urmă cumpărat de familia Lahovary,
afectat Clubului Tinerimei, aliniat şi deformat cu totul. Avea mari şi frumoase încăperi, decorate
de pictorul italian Giacometti şi, la catul cel d’întâi, nişte colonade de porfir cu pereţii mobili
cari îngăduiau transformarea mai multor saloane într’o singură sală foarte arătoasă, coloanele
rămânând singura amintire a pereţilor dispăruţi. În timpul răsboiului ruso-turc din 1828, aceste
saloane serviseră la mari recepţiuni. N’am cunoscut fireşte palatul acesta în timpul domniei
unchiului meu (domnia lui erà cu câţiva ani anterioară naşterei mele). Însă printr’un reflux al
menirei acolo am locuit când m’am măritat cu Principele Ioan fiul lui Grigorie Ghika al X-lea al
Moldovei, şi de acolo am plecat ca să mă cunun în biserica Sărindar, astăzi distrusă, enoria şi
loc de vecinică odihnă a Ghiculeştilor Munteni mai toţi, dela Marele Ban Dimitrie (…1808)
încoace. Pe de altă parte muma mea, Pulheria Ghika sora Domnitorului îşi petrecuse acolo
tinereţele şi îmi povestea deseori anecdote referitoare la acest palat. Una, prin ciudăţenia ei,
merită să găsească loc în această cronică: unchiul meu, cel d’întâiu domn pământean după
alungarea grecilor, în reacţiunea naţională ce urma venirea lui pe tron, încerca dela început să
stârpească ori-unde abuzurile greceşti; într’altele avusese de suprimat cea mai nostimă sarcină
de curte ce s’ar putea închipui. Fusese întocmită în timpul celor din urmă fanarioţi. Opt inşi,
îmbrăcaţi cu portul cel mai strălucit, trebuiau să intre în fiecare dimineaţă, în odaia de culcare
a Domnitorului, imediat după trezirea lui şi trebuiau să-i zică laolaltă „Frumos eşti Măria Ta!
„Sprincenat” (sic!) „eşti, Măria Ta!” După această exclamaţie, strigată în cor, se retrăgeau în
bună ordine, milităreşte. Ziua începută astfel părea mai dulce grecoteiului. Plata „slujbei” erà
însemnată. Alt palat Ghiculesc, tot în timpul lui Grigorie-Vodă, erà pe malul Dâmboviţei, o
adevărată cetate moştenită de la Marele Ban Dimitrie Ghica. Am fost silită s’o vând Statului, şi
pe ruinele ei s’a clădit prefectura actuală a Ilfovului. Avea părţi arhitecturale frumoase de
piatră cioplită, cam în felul palatelor Brâncoveneşti de la Potlogi şi Mogoşoaia. Singura
rămăşiţă care se mai vede a vechiului palat este fosta lui capelă şi dînsa preschimbată în partea
ei exterioară, căci capela erà mai jos decât pământul într’o criptă a palatului, şi distrugerea
aripei acesteia a casei a necesitat o clădire nouă ca să o acopere.
 Urmaşul lui Grigorie-Vodă, celalt unchiu al meu, Alexandru-Vodă Ghika al IX-lea mută
reşedinţa domnească şi o stabili acolo unde mai este astăzi, în fosta casă Golescu, intrată mai
târziu în patrimoniul statului.

Puţin după naşterea mea, am fost adusă la palat pentru botez cu o oare care solemnitate, după
porunca unchiului şi naşului meu Alexandru-Vodă (numele de Alexandrina lui îl datoresc) în
acest „carrosse” al încoronărei ale caror rămăşite cam stricate de intemperii şi de bătrâneţe se
pot vedea în castelul din Paşcani (fosta reşedinţă de vară a Domnitorului). Vicontele de
Grammont, mareşal al Curtei „caracoleà” înaintea uşei şi un escadron însoţea trăsura. După
spusele unchiului, care mă cicălea deseori despre asta, eram fiziceşte, pe atuncea, puţin
vrednică de un cadru atât de arătos născută la şapte luni, eram, aşa zicea el, zbârcită ca un măr
după iarnă şi slăbuţă de speriat.
Am petrecut copilăria jumătate în palatul cel nou, jumătate în casa părintească din str.
Academiei. Ar fi rămas din timpul acesta mai multe urme iconografice înzestrate de vre-un
interes istoric, dacă, cu nepăsarea obişnuită la noi, cea mai mare parte n’ar fi dispărut. Unele
au supravieţuit „naufragiilor” de amintiri prea dese în ţara noastră: sunt desemnele şi
litografiile vestitului artist Raffet, dintre carele cele mai interesante, poate, din punctul de
vedere istorico-pitoresc n’au fost reproduse în ilustraţia călătoriei lui Demidoff, ci au fost
risipite sau au rămas îngropate la Biblioteca Naţională din Paris, unde d-şoara Bengescu a luat
după ele câteva decalcuri. Sunt şi acvarelele pictorului francez Doussault, aproape toate
rătăcite şi nimicite din nefericire: dintr’însele cinci sau şase, cele mai puţin caracteristice, au
fost reproduse prin gravură pe lemn; din seria aceasta de picturi au scăpat la mine câteva
eşantioane care fac şi mai vie părerea noastră de rău de a vedea distrusă sau ascunsă nu ştiu
unde o documentare atât de preţioasă şi de precisă spre ilustrarea unei epoce prea repede
căzută în negura vremei; ca pildă dau aicea icoana inedită după Doussault a salonului mumei
mele în anul 1841.

Vodă nefiind căsătorit, muma mea ca sora Domnitorului în toată floarea vârstei şi a frumuseţei,
făcea onorurile la Curte şi împlinea rostul Doamnei Ţărei, care lipsea.

Din când în când mama erà suplinită în această sarcină de cumnata ei, nevasta marelui ban
Mihai Ghica. Foarte răsfăţată de unchiul şi naşul meu, eram stăpână pe toate. Îmi aduc aminte
de toate ascunzişurile palatului de pe atuncea, în care alergam de sus în jos, de jos în sus
nebuneşte în tovărăşia fraţilor şi verilor mei. Sala tronului părea ochilor mei de copilă de o
mărime neşfârşită şi îmi aducea, cu deşertăciunea ei întunecoasă şi cu solemnitatea aparatului
ei, mai ales spre seară, o adevărată groază. A devenit acuma biblioteca Regelui Carol. Partea
centrală din fund, a clădirilor actuale între palatul şi corpul de gardă (acesta însuşi fără
prelungirea lui spre fund) nu exista fireşte pe atuncea şi nu erà înlocuită prin nici o clădire.
Lângă corpul de gardă se înalţa casa prietinului şi ministrului iubit al lui Alexandru-Vodă,
Banul Constantin Cantacuzino, o casă după stilul vechiu şi legată printr’un cerdac cu geamlîc
de casa alăturată a Tarsiţei Filipescu, cumpărată de el la căsătoria fiului său cu fata lui
Mavrus.

În timpul acela, în acest palat au trecut cu redeşteptarea chestiunii Orientului, cu trezirea

noastră la civilizaţia apusană, nişte călători de seamă ale căror călătorii au lăsat urme de la
diletanţi învăţaţi, ca Demidoff, până la artişti ca Liszt etc… Erà timpul iniţiaţiunei europeane. Şi
acolo au încolţit în sufletele străinilor cu vază care treceau, mai multe germene ale
filoromânismului, acest fenomen ciudat în istoria modernă care s’a adeverit, într’un mod
surprinzător, eficace şi rodnic.
Viaţa erà patriarcală la Curte: tot deodată mai cu pompă orientală şi mai familiară
decât viaţa de curte în timpurile şi în ţările moderne. În deosebi alaiurile erau mari la ori care
mişcare a Domnitorului: nu eşea decât cu opt cai, cu lachei pudraţi în deviza roşie şi cu escorta
miliţiei. Precum se ştie Domnul erà la noi un suveran puţin statornic, dar absolut, cum nu s-a
văzut decât în Rusia, având toate în mână, printr-o confuzie de puteri foarte mare. Cu toate că,
prin regulamentul organic, se dăduse aşezărei statului o înfăţişare mai parlamentară şi mai
modernă, totuşi, de fapt, situaţia de mai înainte se schimbase puţin şi se găsea moraliceşte
întarită pentru Alexandru-Vodă prin calitatea lui de Domn pe viaţă, frate cu antecesorul său,
având, după perspectiva lăsată de Puteri la tractatul de la Adrianopol şi posibilitatea unei
dinastii de întemeiat, cu atât mai mare înlesnire că erà al noulea Domnitor dintr-o familie
anterioară erei Fanariote. Această situaţie trăgea dupa sine consecinţe în ceea ce privea
prestigiul Domnului. Atmosfera erà foarte deosebită de suveranităţile constituţionale de azi; se
dovedeà un fel de respect într-o parte şi de fală într-alta care nu se temperà decât cu
nesiguranţa zilei de mâine, mereu ameninţată de intrigi, de tânguiri la Puteri, de conjuraţii. Pe
de altă parte, dacă se găseà înconjurat de aureola ce datina şi împrejurările dădeau Domniei
lui, Vodă din neamul Ghiculeştilor, cunoscut de moş strămoş, pământean şi iubit de veci, se
apropia deseori de cei mici, nu simţea trebuinţa de a se izolà spre a se mări. Venea mereu în
atingere cu toate straturile populaţiunei. „Vorbea cu oamenii”, după vechea zicătoare
românească şi asta îi făcea mai mulţi prietini între cei de jos, cari atât preţuiesc această
părintească convieţuire.
Dealtmintrelea, din firea lui, Alexandru Vodă, ca şi fratele său Grigorie Vodă, erà mai
mult pornit spre simplicitate. Desfiinţase mai multe solemnităţi deşerte. Prin decret domnesc,
exagerând poate democratismul, căci lucrul se făcea nu ca dela supus la stăpân, ci de la fiu la
părinte, suprimase obiceiul sărutărei de mână la Domnitor, obiceiu străvechiu, care în Moldova
s-a păstrat până la Unire.
Înfăţişarea Curtei se schimbase cu totul după Kiselew. Portul domnesc, ca şi portul
vechiu boeresc, dispăruseră. Grigorie-Vodă îi rămăsese credincios până la sfârşit. Alexandru-
Vodă urmă moda apuseană, erà mereu în uniformă de şef al armatei, în manta căptuşită cu atlas
alb, sau, uneori, civil, mai cu seamă, în timpul iernei, într-o blană, în care chipul lui a fost
deseori reprodus în portretele timpului (de pildă în acela, foarte asemuitor, al Almanachului de
Gotha din anul 1842).
Boerii înşişi erau mai toţi după moda din Paris sau Viena. Abia am văzut în cea mai
fragedă copilărie a mea, câţiva boeri cu antereu, brâu şi giubea: unii, boerinaşi retrograzi, alţii,
bătrâni puţin schimbăcioşi, ca nepotul meu Banul Filipescu, baş-boierul, cu veştmintele sale de
ştofe preţioase şi de blănuri scumpe, cu işlicul lui înalt şi barba sa lungă de un cot, albă ca
zăpada. Am zis nepotul meu bătrânul Ban Filipescu, să nu se mire lumea: Banul Dimitrie Ghika,
bunicul meu, avusese, zice-se douăzeci şi patru de copii (am găsit şi identificat pai-spre-zece
din-trânşii ajunşi la vârsta de om) dintre cari muma mea erà cea mai tânără. Deosebirea de
vârstă într-o atare serie de fii şi fiice crease cele mai ciudate înrudiri – copilă, eram asfel vară
bună cu toţi bunicii şi străbunii din ţară, şi aveam eu, un bunic născut puţină vreme după
moartea lui Ludovic al XIV-lea!!! Când am ajuns la vrâsta de cinsprezece ani toţi moşnegii
boeri din Muntenia şi Moldova, care-mi erau veri primari sau chiar nepoţi, îmi făcură gluma
următoare: în ziua de Crăciun, primii o pereche de ochelari de babă şi o tabacheră de sidef
grosolană umplută cu tutun de tras… cu o adresă a tuturor boerilor încărcaţi de zile ale
amânduror Principatelor începând: „Scumpo şi Venerato mătuşe!” În vestibul, ca să fie imediat
contra-partea lucrului mă aşteptà o ladă întreagă de atlas alb cu bomboane, subt un rând de
trandafiri, dăruită de bătrânii, însă galanţii mei nepoţi.

Tot aceiaşi deosebire de vârstă între copiii Banului Dimitrie, alături de puternica şi
sănătoasa bătrâneţe a părintelui lor, a fost prilejul unei anecdote cu haz. Erà în toiul
frământărilor revoluţionare şi al luptelor europene: împăratul Leopold al II-lea cu armatele sale
se mişcă mai aproape de graniţele noastre. Boerii munteni se duseră spre a-l salutà. Marele Ban
Dimitrie baş-boierul Munteniei, erà în fruntea lor, cu vr-o duzină de „copii” dintre cari unii cu
barbă căruntă, alţii abia băieţandri; în mijlocul acestor fii de toate vârstele, stătea, uriaş,
bătrânul ban cu o înfăţişare mai voinică decât toţi. Îşi prezintă familia. Atunci Leopold zise
râzând: „Gluma e bună! dar acum Prinţule, spune-mi: care-ţi sunt fraţii şi care îţi sunt fii!”
Dintre aceşti „copii” mai bătrâni am cunoscut una din cele mai „antice” mătuşe ale mele:
Anica Floreasca, bunica generalului Florescu, care a trăit până la vârsta de o sută de ani şi de
care îmi aduc aminte, cu turbanul său de tifon alb à la M-me de Staël” cu „feroniera” ei de
smaragd pe frunte.

Banul se căsătorise de două ori, odată cu Maria Văcărescu; a doua oară cu Elena Razu.
Bunica mea, a doua nevastă a banului – îi devenise nevastă ‘ntru nişte împrejurări foarte
romantice. Marele ban erà fratele mai mic al lui Grigore Ghika al V-lea, Domnul Moldovei,
martirul neamului nostru, asasinat şi decapitat în 1777. După savârşirea crimei din Beilic, prin
nu ştiu ce pornire de cruzime rafinată, Turcii poftiră fără a-i vesti ceva, pe ministrul şi sfetnicul
preferit al lui Grigore-Vodă, Razu. Acela, intrând în odaia întunecoasă unde zăcea stăpânul său,
alunecă în sânge, şovăi, îşi prinse picioarele în cadavru, şi văzând la câţi-va paşi mai departe
capul lui despicat, căzù grămadă pe trupul neînsufleţit; nu se mai ridică, lovit de dambla. Ca un
fel de pioasă amintire pentru tragica întamplare, care împreunase sufletele domnitorului şi al
sfetnicului său devotat, marele ban Dimitrie vroi să se căsătorească cu fata boierului Razu;
aceasta îi dădu mai mulţi copii dintre care banul Mihai, Alexandru-Vodă, spătarul Costake, şi
cea din urmă, mama mea, născută cu veacul în 1800.
Dealtmintrelea, despre Grigorie-Vodă cel ucis pentru protestarea lui împotriva răpirei
Bucovinei, am o comoară de tradiţii familiare; erà unchiul mamei mele şi se păstrau cu sfinţenie
toate amănuntele morţei sale. Unele sunt foarte cunoscute, chiar poezia populară le-a
vulgarizat. Altele nu se găsesc însemnate nicăeri, nici în povestirile contemporane nici în
stihuirea vestită, nici în însemnările Domniţei Ruxanda; sunt de pildă, detaliile luptei ce
susţinuse Vodă: mulţumită forţei lui erculeane erà să scape asasinelor săi după cele d’întâiu
lovituri, rupând şi deslipind din zid dungile de fier ale ferestrelor, când o ceată de negri săriţi în
ajutorul celor dântâiu asasini, îi dădură în spate cele din urmă lovituri. Tot aşà nu sunt
consemnate în cronicile timpului soarta lui Razu şi logodna marelui Ban. Posedăm la noi şi o
amintire materială din clipa aceasta, singura moştenire ce a scăpat la confiscarea generală a
averei Domnitorului după moarte: paftalele care închideau la gât mantaua domnească a lui
Grigorie-Vodă. Erau ca pecetluite cu un rubin de toată frumuseţea, de culoarea tocmai a acestui
sânge vărsat pentru ţară, unul din cele mai mari rubine de pe lume. A trecut de pe pieptul
mutilat al mucenicului neamului la ceilalţi domnitori Ghiculeşti şi a ajuns, din domnitor în
domnitor, până la copii mei cari’l posedă acuma şi-l păstrează ca pe nişte moaşte preţioase. A
fost totdeauna purtat ca pafta pe mantaua domnească; portretul din urmă al lui Alexandru-Vodă
ca Domnitor al ţărei în 1841 îl înfăţişează, între patru rânduri de briliante. „

Orient şi Occident într-un lăcaş de cult din

Capitală – Proiect educational
03 martie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

O incursiune într-o parte de istorie românească zbuciumată – sfârşit de perioadă fanariotă şi

început complicat de secol XIX -, o arhitectură neoclasică şi picturi rafinate cu caracter
renascentist într-un lăcaș de cult ortodox, descifrare de simboluri heraldice şi iconografice,
descoperirea unor personalităţi istorice şi culturale fascinante, totul într-o îmbinare unică de
tradiţional şi modern, de oriental şi occidental, de bizantin şi romano-catolic, de laic şi religios.
Iată câştigul nostru (o echipă interdisciplinară de profesori dintr-un liceu al Bucureştiului) în
urma proiectului de cercetare propus – Orient şi Occident într-un lăcaş de cult din Capitală.

Vreme de câteva veacuri şi până în epoca modernă Bucureştii au fost un târg pitoresc şi
cosmopolit, cu o populaţie amestecată din multe neamuri, însă predominând elementul oriental-
balcanic. Pe lângă români, în Bucureşti trăiau şi greci, turci, bulgari, albanezi, evrei şi în mai
mică măsură unguri, saşi ori italieni. Pentru o bună parte a istoriei sale Bucureştii au fost un oraş
balcanic prin ambianţă, mentalităţi şi înfăţişare. Până la începutul secolului XIX oraşul a primit
influenţe complexe de tip oriental, intensificate în perioada fanariotă, de la îmbrăcăminte,
mâncăruri şi moravuri până la elemente privind construcţiile.

Biserica unde echipa de proiect şi-a desfăşurat cercetarea a fost „Înălţarea Domnului”- Teiul
Doamnei, cunoscută şi cu numele de „Biserica Ghika-Tei”, ridicată ca paraclis al palatului
domnesc al lui Grigorie Dimitrie IV Ghika, fiind situată pe malul Lacului Tei din Capitală.

A fost construită în anul 1833 şi reprezintă un monument de arta eclesiastică unicat în Bucureşti,
zidită fiind în stilul neoclasic italian, de către arhitectul german Iosif Weltz, iar pictura realizată
de către renumitul pictor italian A. Giacometti.

Acest lăcaş de cult reprezintă o îmbinare a artei occidentale cu cea bizantină, încercându-
se practic o adaptare a stilului arhitectural neoclasic italian la cerinţele unui lăcaş de cult
bizantin.

Prima parte a secolului XIX, în care a fost construită această biserică, este marcată în plan
cultural şi nu numai, de o orientare către lumea apuseană, asistând la o adevărată schimbare de
mentalitate a românilor, şi anume, îndepărtarea de valorile bizantine.

Această „înnoire” poate fi surprinsă şi în arta eclesiastică, mai ales în Capitala Ţării Româneşti,
mai puţin conservatoare, ce începe să devină „Micul Paris”.

Pe peretele de apus, de-a dreapta şi de-a stânga uşii de intrare, se află tablourile votive ale
ctitorilor; în timp ce Grigorie Ghika este pictat în ţinută orientală, îmbrăcămintea obişnuită a
domnilor şi demnitarilor din acea vreme, Alexandru Ghika este pictat, nu întâmplător, în
îmbrăcăminte apuseană, el fiind primul domnitor ce a adoptat ţinuta occidentală, renunţând şi la
alte multe obiceiuri răsăritene.

Planul arhitectural al bisericii este unitar, de tip central, circular cu tendinţă elipsoidală (18×13
m), fiind singurul lăcaş de cult din Bucureşti construit în stil neoclasic, în ţară mai existând o
biserică de acest tip, şi anume Biserica Sf. Spiridon, de la Leţcani (lângă Iaşi), construită în anul
1793.

Compoziţia bisericii este perfect simetrică, dar are in plus, din raţiuni practice, patru nişe
semicirculare: două către răsărit, ce alcătuiesc proscomidiarul şi diaconiconul, şi două către apus
pentru scările care urcă la cafas. Intrarea, aflată pe latura vestică, este precedată de un
pridvor foarte mic, ce ne duce cu gândul la stilul brâncovenesc, alcătuit din patru coloane
de stil doric-toscan, grupate câte două pe o bază comună, ce susţin un fronton mic de formă
triunghiulară, pe care a fost pictată, în stil realist, icoana hramului bisericii: Înălţarea Domnului.

Faţadele bisericii sunt decorate cu aceiaşi pilaştri dorici, care se regăsesc şi în interiorul bisericii.
În registrul superior, de jur împrejurul bisericii, a fost realizată o friză cu triglife şi metope având
un relief floral, elemente specifice stilului doric. Deasupra uşii de la intrare se află pisania, scrisă
în limba română, cu litere chirilice.

Pictura interioară este realizată în ulei, într-un stil realist renascentist, maestrul Giacometti, cel
care a pictat şi Palatul Ghika, rezumându-se la executarea mai multor medalioane, unite între ele
prin ghirlande florale, urmând astfel stilului baroc. Datorită planului arhitectural străin
spiritualităţii bizantine, pictorul nu a putut respecta programul iconografic al bisericilor
răsăritene. Catapeteasma este semicirculară, cu mai multe coloane dorice şi cu o bogată
ornamentaţie florală, în lemn, elemente ce ne duc cu gândul la stilul baroc.
Registrele catapetesmei respectă programul iconografic ortodox, însă icoanele din aceste registre
sunt realizate în acelaşi stil realist.

Ceea ce frapează este faptul că deasupra Uşilor Împărăteşti nu este dispusă icoana cea
nefăcută de mână a Domnului (Sfânta Mahramă a Mântuitorului), ci „ochiul atotvăzător al
lui Dumnezeu” încadrat în triunghi. Mulţi creştini cred că acest simbol ar fi acela al
Atotputernicului Dumnezeu şi că triunghiul e simbolul Sfintei Treimi. Însă nu este aşa. De
fapt, e vorba de ochiul lui Horus, zeul egiptean al soarelui, simbol al puterii nimicitoare.
Acest simbol este răspândit în masonerie, de unde a şi intrat în Biserica creştină.

Pe bolta altarului nu este reprezentată icoana Maicii Domnului orantă, ci Sfânta Treime,
realizată în mod necanonic: Tatăl înfăţişat ca un bătrân, cu aureolă triunghiulară, Fiul
lângă El, iar Duhul Sfânt deasupra, în chip de porumbel. Erminia picturii bizantine nu
permite pictarea lui Dumnezeu Tatăl.

În jurul bisericii se află numeroase morminte ale familiei Ghika, monumente funerare de o certă
valoare, lucrate în marmură în stil renascentist. Mormântul lui Grigorie Dimitrie IV Ghika se află
lângă zidul bisericii, în partea de sud. Pe mormântul lui se află un monument din marmură
susţinut de patru femei în poziţii funebre, pe care este o inscripţie în limba română, cu caractere
chirilice: “Pietrile de pe uliţele cetăţii vecinate mărturisita-ţi, călător, ce fapte lăudate Ghika
Grigorie a lucrat: Domn plin de înţelepciune, la-l lui mormânt eşti dator smerenia a-ţi depune”.
Deasupra acestei inscripţii este sculptat în marmură un fluture ieşind din crisalidă, ce
simbolizează sufletul nemuritor ce s-a despărţit de trup. Toate mormintele cuprind o
ornamentaţie bogată sculptată în marmură.

În concluzie, putem afirma că Biserica Ghika Tei, prin arhitectura şi pictura sa atât de
diferită de bisericile tradiţionale în stil bizantin, loc de interferenţă culturală a răsăritului
cu apusul, reflectă intr-un mod strălucit tendinţa de asimilare a civilizatiei occidentale de la
inceputul secolului al XIX-lea şi renunţarea la valorile bizantine tradiţionale.

INGINERUL ELIE RADU

16 martie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

INTRODUCERE

Ingineria, fiind o ştiinţă multidimensională, cere organizarea unor cercetări şi activităţi

interdisciplinare, care să cuprindă toate aspectele necesare elaborării şi punerii în operă a marilor
proiecte de infrastructură, industriale, sociale sau de orice natură, în care creaţia ştiinţifică şi
cunoşinţele să se îmbine cu inovaţia tehnică şi concepţia tehnologică, obţinând în acest mod
lucrări de mare utilitate şi eficienţă economică.

„Ingineria este o mare profesie. Este fascinaţia de a vedea cum o plăsmuire a imaginaţiei se
transformă cu ajutorul ştiinţei într-un plan pe hârtie, ca apoi să se materializeze în piatră, metal
sau energie. Ca apoi să creeze locuri de munca şi locuinţe pentru oameni. Ca apoi să ducă la
creşterea standardului de viaţă şi la sporirea confortului. Acesta este înaltul privilegiu al
inginerului“ – Herbert Clarck Hoover, fost preşedinte al SUA (1929-1933).

„Marea responsabilitate a inginerului în comparaţie cu cei de altă profesie, este că operele lui
se află sub văzul tuturor. Acţiunile lui se concretizează, pas cu pas, în material palpabil. El nu-şi
poate îngropa greşelile, ca medicul. El nu le poate face nevăzute şi nu poate da vina pe
judecător, ca avocatul. El nu-şi ascunde erorile cu pomi şi iederă, ca arhitectul. El nu poate, ca
politicianul, să-şi ascundă lipsurile dând vina pe opoziţie, sperând că oamenii vor uita.
Inginerul, pur şi simplu, nu poate nega că el a greşit. Dacă lucrarea nu este bună, e
condamnat.“ – Herbert Clarck Hoover, fost preşedinte al SUA (1929-1933).

STUDII

Elie Radu a văzut lumina zilei într-o epocă de mari prefaceri pentru Moldova, la 20 aprilie 1853,
la Botoşani. Tatăl său era caminar (încasator de impozite) şi a fost timp de 10 ani primarul
oraşului Botoşani. De la tatăl său a moştenit simţul ordinii şi al chibzuinţei de bun gospodar, iar
de la mama sa, cinstea şi severitatea faţă de alţii şi, în primul rând, faţă de sine.

Şi-a petrecut copilăria la Botoşani, unde şi-a facut şi studiile primare şi gimnaziale.

A continuat studiile la nivel superior, la Academia Mihăileană din Iaşi. Tatăl său, om receptiv
pentru progres şi învăţătură, l-a încurajat pe Elie în hotărârea lui de a deveni inginer.

În anul 1872 tânărul Elie Radu a plecat la Bruxelles, unde a urmat cursurile la Şcoala
Politehnică, pe care a absolvit-o în 1877, obţinând titlul de inginer diplomat.

În decembrie 1877, după întoarcerea în ţară, îşi realizează visul adolescenţei intrând în serviciul
Ministerului Lucrărilor Publice, unde debutează ca inginer alături de Anghel Saligny (1854–
1920), la controlul liniei ferate Ploieşti-Predeal construită de inginerul francez Guillon. În
Ministerul Lucrărilor Publice a avansat continuu, ocupâd funcţii ca subdirector, director şi
director general, ajungând la gradul de inginer inspector general clasa I.

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI DIDACTICĂ

În 1894, a fost numit profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Construcţii Civile, unde a predat
cursurile de Trigonometrie, Poduri şi Construcţii Civile.

Din martie 1903 trece la Secţia de ingineri, unde preda „Edilitate„, un curs nou înfiinţat pentru
viitorii ingineri din administraţiile comunale, care se referea la canalizarea şi aprovizionarea cu
apă a centrelor urbane.

Dupa 1920, când s-a înfiinţat Şcoala Politehnică din Bucureşti, cursul de Edilitate a făcut parte
din planul de învăţământ al Secţiei de construcţii, deci pentru toţi inginerii constructori.

A mai predat şi cursul de „Procedee generale de construcţii„.

Activitatea sa didactică a durat 34 de ani, până în toamna anului 1972 când s-a retras, rămânând
profesor onorific al Şcolii Politehnice din Bucureşti.

Elie Radu a devenit membru al asociatiei inginerilor „Societatea Politehnică” în 1882, păstrând
această calitate timp de 49 de ani, iar în anii 1897, 1898, 1903 şi 1904 a fost preşedintele acestei
societăţi. În această postură s-a dovedit un luptător pentru drepturile profesionale ale inginerilor,
a stimulat şi a indrumat creaţia inginerească.

A publicat mai multe articole interesante în Buletinul Societăţii Politehnice.

A lucrat în comisia pentru organizarea Corpului Tehnic.

Remarcabilă este şi activitatea lui Elie Radu în Consiliul Tehnic Superior, înfiinţat în 1901, prin
reorganizarea fostului „Departament al lucrărilor publice” care funcţiona din 1883 în cadrul
Ministerului Agriculturii. Consiliul Tehnic Superior avea ca misiune să completeze şi să
îmbunătăţească proiectele lucrărilor publice, în perioada 1901-1916 fiind îmbunătăţite câteva mii
de asemenea proiecte. Elie Radu a fost membru al acestui Consiliu, iar în perioada 1919 – 1930 a
fost preşedintele Consiliului.

PROIECTE ŞI LUCRĂRI REALIZATE

Elie Radu este o figură luminoasă a începutului ingineriei construcţiilor la noi în ţară. Un om al
competenţei, ferm şi echilibrat, neînduplecat în combaterea neglijenţei. Ca preşedinte al
Consiliului Tehnic Superior (1919—1930) a avizat şi a contribuit la îmbunătăţirea a mii de
proiecte de construcţii, corectînd soluţii neraţionale.

1. A. Elie Radu a contribuit la construirea şoselelor transcarpatice, realizate după Marea

Unire cu Transilvania: Moroieni-Sinaia, Lotru-Câineni, Comăneşti-Palanca, Târgu Ocna-
Slănic (Moldova), Dolhasca-Hârlău şi Călăraşi-Lehliu, totalizând peste 1 000 km de
drumuri, pe trasee uneori dificile (Valea Jiului, Valea Oltului etc.).

Aceste şosele au necesitat numeroase poduri, viaducte, ziduri de sprijin, aparători contra furiei
apelor, parapete pe marginile prăpastiilor etc.

Elie Radu a prevăzut dezvoltarea industriei automobilului şi a trecut la modernizarea şoselelor

existente, utilizând straturi mai groase de pietriş şi folosind experimental, macadamul.

B. A proiectat 650 km de căi ferate după concepţii proprii, fiind executati 475 km de cale ferată.
Una dintre cele mai importante trasee de cale ferată realizate de el este linia Târgu Ocna –
Comăneşti – Palanca.

Alte căi ferate reprezentative sunt: Ploieşti-Predeal (activitate de control împreună cu Anghel
Saligny, lucrarea fiind concesionată), Câmpina-Doftana, dată în exploatare în 1883, Craiova-
Calafat, cu un pod de cale ferata şi şosea suprapuse (1890), Cucuteni-Todireni-Dorohoi, Focşani-
Odobeşti, Târgovişte-Pucioasa, Târgu Ocna-Comăneşti-Palanca, Comăneşti-Moineşti, Galaţi-
Bârlad, Piteşti-Curtea de Argeş, Podul Ilioaiei-Hârlău, Pucioasa-Pietroşiţa, Buda-Slănic
(Prahova). Bacău-Bicaz. Acest traseu feroviar a fost conceput încă din 1883 de către ing. Elie
Radu. Construcţia tronsonului a fost realizată în trei etape, dintre care în prima etapă
(1883-1885) a fost finalizat tronsonul Bacău – Piatra (gara veche, situată în apropierea
gării Piatra Neamţ) cu ecartament de 1.000 mm, în cea de-a doua etapă (1890-1892)
ecartamentul căii ferate s-a normalizat la 1435 de mm sub îndrumarea ing. Anghel Saligny,
iar în cea de-a treia, mult mai târziu (1949-1952), când s-a realizat legătura de 25,5 km
dintre Piatra Neamţ şi Bicaz.

Rolul lui Elie Radu în domeniul căilor ferate a fost acela de alegere a traseelor ţinând seama de
posibilităţile de dezvoltare în viitor, realizarea construcţiilor de căi ferate cu costuri minime,
utilizarea materialelor indigene pentru lucrări (zidăria de piatră, betonul simplu, betonul armat) şi
utilizarea unei şine cu profil mare de 40 kg/m, care asigură viteze mari, economie, întreţinere
uşoară, durata de funcţionare mare şi reducerea la minimum a posibilităţii de accidente.

Studiile sale au permis introducerea unui nou tip de şină grea, care asigura o siguranţă şi
rapiditate sporită în circulaţie.

C. A proiectat și realizat numeroase poduri:

  Ø Poduri din beton armat şi tăbliere metalice, o realizare deosebită fiind considerată
legarea malurilor Siretului prin opt poduri.
 Ø Poduri de sosea din beton armat peste Olt (la Slatina), peste Jiu (la Craiova – arc cu
tiranţi), peste Siret (opt poduri), Vedea, Teleorman, Argeş, Râul Doamnei, Prahova.
 Ø Poduri de sosea metalice peste Jiu, Olt (trei poduri), Olteţ, Lotru, Gura Văii, Argeş
(şase poduri), Siret, Bistriţa, Trotuş, Doftana, Uzu, Buzău (două poduri), Bârlad
 Ø Podurile de pe căile ferate

Lungimea totală a podurilor proiectate şi executate de Elie Radu se apreciază la 20km. Meritul
său în domeniul podurilor este de a fi introdus pe o scară mare betonul armat la deschideri mari,
înlocuind tăblierele metalice, care în acea perioadă erau importate. A fost promotorul utilizării
betonului la podurile de şosea. Intr-un moment de criză a betonului armat, când în Europa se
prăbuşiseră construcţii mari din acest material, Elie Radu a demonstrat că aceasta se datorează
numai unor deficienţe de proiectare şi calcul, promovînd curajos construcţiile de acest fel, dar
corect dimensionate şi realizate.

D. Construcţii feroviare

La momentul respectiv, în construirea unei gări nu se ţinea cont de artă sau stil. Au existat totuşi
două curente: în Moldova şi în Muntenia au fost împrumutate prototipurile austriece, iar în
Dobrogea şi pe linia Bucureşti-Giurgiu s-au reprodus tipurile de gări englezeşti şi germane.

Ulterior, arhitecţii români au început să fie preocupaţi de arhitectura clădirilor, impunând stilul
arhitectonic românesc, inginerul Elie Radu fiind unul dintre cei care au realizat adevarate opere
de artă.

Inginerului Elie Radu i se datorează proiectarea şi construirea a 60 de clădiri de gări, remarcabile

fiind cele de la Curtea de Argeş, Comăneşti şi Galaţi. Elie Radu a proiectat şi executat clădirile
staţiilor de cale ferată Calafat, Băileşti, Comăneşti, Frumuşiţa, Curtea de Argeş, Hârlău, Belceşti,
Buciumeni şi Fieni.

Construcţiile feroviare de pe liniile Târgu Ocna–Palanca, Piteşti–Curtea de Argeş şi Craiova–

Calafat sunt doar câteva dintre gările proiectate de celebrul inginer.

Elie Radu a insistat ca în toate clădirile publice să fie înlocuite planşeele de lemn cu planşee din
beton armat, iar utilizarea unor materiale de construcţie autohtone (cărămida de Ciurea), a
reprezentat o preocupare în favoarea adaptării stilului clădirilor de călători de pe reţeaua căilor
ferate la o arhitectură care să se încadreze armonios în peisajul înconjurător.

1. E. Lucrări de seamă a realizat în domeniul edilitar.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea municipalitatea Bucureştiului realizează planul general

de lucrări edilitare: pavarea străzilor, rectificarea şi adăncirea cursului Dâmboviţei, asigurarea
apei potabile de bună calitate. Alimentarea cu apă potabilă a capitalei face obiectul mai multor
proiecte şi licitaţii, dar cu toate ca existau mai mulţi ofertanţi, nu a fost ales nici unul.

În Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea, în plină dezvoltare, aprovizionarea populaţiei cu

apa potabilă se făcea cu sacale trase de cai, care se încărcau direct din râul Dâmboviţa.

După război (1877-1878) se construiesc la Arcuda trei bazine de 1000 m lungime şi 10 m lăţime
pentru decantarea apei, iar la Bicu, două bazine de filtrare a 1000 m lungime şi 10 m lăţime.
Aceste bazine erau filtre cu nisip. Un canal în lungime de 15 km trebuia să aducă apa filtrată şi
decantată în rezervorul de la Cotroceni, cu o capacitate de 10000 mc. La Arcuda sunt întreprinse
mai multe lucrări de reparaţii şi de modernizare, în anii 1891, 1905, 1910, 1914.

Instalaţiile de la Bicu-Arcuda, şi modul în care apa este decantata şi filtrată au iscat puternice
controverse, încă din faza de construcţie. Se critică durata efectuării lucrării, costul foarte mare
şi realizarea din lemn a pereţilor filtrelor, calitatea apei, cantitatea insuficientă, faptul că apa nu
avea o temperatură constantă (iarna aproape 0 0C, vara circa 26 0C). Asupra calităţii apei
obţinute la Bicu-Arcuda atrag atenţia personalităţi printre care Elie Radu, Victor Babeş, A.
Urbeanu.

In studiile sale privind alimentarea cu apă a oraşelor ţării, a introdus concepţii şi soluţii originale,
vizînd valorificarea surselor subterane şi în domeniul filtrării apelor. În ceea ce priveşte sursele
de apă pentru alimentarea Bucureştiului, Elie Radu propune alimentarea cu apă subterană, prin
puţuri construite cu aer comprimat, considerând aceasta un lucru benefic, datorită abundenţei şi a
calităţii izvoarelor subterane din jurul capitalei. Surse importante pentru alimentarea
Bucureştiului cu apa potabilă sunt considerate izvoarele râurilor Teleajăn, Prahova, Dâmboviţa,
Ialomiţa. O altă soluţie luată în considerare este forarea de puţuri în zona colinară.

Apare astfel varianta Platoul Bragadiru, iar apa subterană din această zonă este analizată de V.
Babeş şi C.I. Istrati. Elie Radu este numit director al lucrărilor de la Bragadiru. După
confirmarea soluţiei, în 1897, au început lucrările, fără să se mai apeleze la străini. Între anii
1899-1901, lucrările sunt realizate de o societate particulară. S-a realizat o captare cu două grupe
de cate 10 puţuri pe o lungime de 6560 m, şi se întindea între Clinceni şi Şoseaua Bucureşti-
Domneşti. Rezervoarele colectoare de la Bragadiru sunt iniţial în numar de două, de aici prin
apeducte apa ajunge la Grozăveşti. Construirea staţiei de la Bragadiru are efecte pozitive pentru
Bucureşti, creşte calitatea şi cantitatea apei potabile.

Prin construcţia sistemului Bragadiru de alimentare cu apă a Capitalei, în anul 1901, se realiza
cea mai mare captare centralizată de apă subterană din Europa, prin care se obţineau 30 000
m3/zi dintr-o singură sursă, iar în anul 1904 se ajunge la un debit de 200 litri de apă pe zi şi om,
ceea ce era o cifră superioară celor mai multe oraşe europene. La 1939 oraşul este străbătut de 7
artere ce pleacă de la Uzina de la Grozăveşti.

La Iaşi, pentru captarea apei s-a lucrat după un proiect străin, mult mai costisitor.

Alte lucrări edilitare făcute sub conducerea lui Elie Radu au fost: alimentarea cu apă a oraşelor
Sinaia, Turnu Severin, Sulina, Botoşani, Târgovişte, Brăila, Piteşti, Iaşi, Târgu Ocna şi
canalizarea oraşelor Sinaia şi Turnu Severin.

A construit numeroase castele de apă pentru oraşe mari: Brăila, Turnu Severin.

Sub conducerea lui Elie Radu a fost proiectată şi realizată construcţia clădirii Ministerului
Lucrărilor Publice, în prezent Primăria Capitalei.

O altă construcţie răsunătoare este amfiteatrul construit la Arenele romane, în anul 1906, în timp
ce se pregătea inaugurarea parcului Carol I, la care a lucrat intens arhitectul urbanist – peisagist
Edouard Redont, proiectarea şi construcţia fiind rezultatul colaborării dintre inginerul Elie
Radu şi arhitectul Leonida Negrescu.

La Bucureşti se păstrează ceea ce oamenii tehnicii numesc „grinda lui Elie Radu„, adevărat
monument tehnic, construită la început de veac de marele inginer. Realizată din beton armat, pe
bază de calcule extrem de riguroase, această grindă, cu o deschidere de 8 metri, a rezistat cu
succes unei încărcături considerabile de saci de nisip, demonstrînd virtuţile betonului armat, într-
o perioadă cînd proprietăţile, mai ales rezistenţa sa, erau contestate. Ulterior, sub conducerea sa,
au fost realizate primele planşee de beton armat de la noi şi o seamă de alte lucrări excelent
proiectate şi executate.

RECUNOAŞTEREA ACTIVITĂŢII

În 1930, când a implinit 50 de ani, a primit în dar o statuetă de bronz reprezentând „Munca
încoronata de glorie”.

În şedinţa din 5 iunie 1926 inginerul Elie Radu a fost ales membru de onoare al Academiei
Române.

S-a stins din viaţă la 10 octombrie 1931, la vârsta de 78 de ani, după o muncă neîntreruptă,
lăsând în urmă o operă pentru eternitate.

În anul 1923, când a împlinit vârsta de 70 de ani şi 45 de ani de activitate, a fost sărbatorit şi
când i s-a cerut să vorbească, a raspuns scurt:

„Nu-mi cereţi să vă ţin discursuri, ca să vă arăt cum ştiu să vorbesc; daţi-mi mai bine o
planşetă, o riglă şi un echer pentru a vă face un proiect.“

Elie Radu, 1923

MAUSOLEUL EROILOR DE LA
COMANA, JUDETUL GIURGIU
20 aprilie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Mausoleul de la Comana a fost înălţat, în 1932, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, pe ruinele fostului
paraclis al cetăţii Comana, în curtea mănăstirii, în amintirea eroilor români din primul război
mondial. Mormintele ostaşilor se aflaseră in curtea mănăstirii, iar osemintele au fost mutate în
mausoleu.
Cripta avea dimensiuni de 6 x 6 m, fiind amenajată de Societatea Cultul Eroilor. În criptă au fost
depuse osemintele a 564 de eroi, din care 24 identificaţi, iar 540 neidentificaţi. Numele
militarilor identificaţi au fost inscripţionate pe plăci din marmură. Ultima statistică privind
numărul eroilor din mausoleu datează din anul 1943, menţionându-se că osemintele a 762 de
militari, din cimitirele din întreg judeţul Vlaşca au fost depuse în criptă şi în firide individuale.

Pe cripta cu osemintele eroilor sunt încrustate patru versuri semnate de Mircea Dem Rădulescu:
„Cei ce căzut-au pentru ţară,/ Pe lanul câmpului bogat,/ Jertfind o-ntreagă primăvară,/ Nu au
murit, ci-au înviat”.

Până în 1948 mausoleul a aparţinut Societăţii Cultul Eroilor, ca şi celelalte, mai cunoscute, de la
Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Soveja şi Focşani.

În anul 1944, cand a fost bombardat Bucureştiul, o baterie antiaeriană germană, aflată în pădurea
Comana, a doborât un avion britanic. Cinci dintre militarii englezi au murit şi au fost
înmormântaţi în curtea mănăstirii. Trei au ramas teferi, iar sătenii i-au predat autorităţilor
române, ca să nu cadă în mâinile nemţilor. În 1946, cei trei au fost eliberaţi, iar cei morţi au fost
deshumati şi duşi în ţara lor natală. Din 1994 încoace, consulul britanic vine în fiecare an la
Comana, cu prilejul Zilei Bujorului, şi se organizează o paradă militară. Ceremoniile militare se
fac numai pentru englezi, iar de Ziua Eroilor nu mai vine nimeni la Mausoleul Ostaşilor Români.

Iniţial, conducerea mânăstirii a dorit să transforme Mausoleul într-un paraclis în care să se

desfăşoare slujbele religioase pe timpul iernii, când costurile de încălzire ale mânăstirii ar fi fost
mult mai ridicate. În acest sens, călugării au demarat lucrări de îmbunătăţire a interiorului
mausoleului, spărgând pardoseala acestuia şi ajungând la cripta cu osemintele eroilor. Lucrările
au fost întrerupte odată cu sesizarea poliţiei.

Legal, deşi e în curtea mănăstirii, mausoleul aparţine Primăriei comunei Comana, dar acoperişul
e spart, iar ploaia curge prin el, lipseşte uşa de la intrare, iniţial de stejar sculptat, acum acoperită
cu un afiş.

Pozitiv este faptul că Mânăstirea Comana a fost inclusă de Ministerul Turismului într-un circuit
turistic, însă Mausoleul nu este deschis publicului spre vizitare.

Tag-uri: Comana, cultul eroilor, mausoleu

MORMÂNTUL LUI VLAD ŢEPEŞ DE LA

MĂNĂSTIREA COMANA
24 aprilie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Despre moartea lui Dracula nu se cunosc prea

multe, existând câteva ipoteze. Cea mai populară poveste este aceea că ar fi fost ucis într-o
bătălie împotriva turcilor, în apropiere de Bucureşti, în decembrie 1476. Alții susțin că a fost ucis
de boieri valahi, în timpul luptei, în urma unui complot.
Ce s-a întâmplat însă cu corpul neînsuflețit al lui Vlad? Aceasta este un alt mister, o țesătură de
legende, din care nici una nu a putut fi confirmată.
Majoritatea istoricilor consideră că Vlad a fost înmormântat în apropierea altarului Mănăstirii
Snagov, mănăstire ce se afla pe o insula în mijlocul lacului Snagov, singura legătură cu uscatul
fiind bărcile. Ceea ce este sigur este faptul că i-a fost tăiat capul şi dus la Constantinopol, pentru
ca întreaga lume otomană să vadă că domnia voievodului înfricoșător se încheiase cu adevărat.

Potrivit legendelor, călugării de la Mănăstirea Snagov, aflată în apropiere de locul bătăliei, ar fi

venit in taină şi ar fi ridicat trupul decapitat. Voievodul şi-ar fi găsit, astfel, odihna la Snagov.
Călugării de aici au transmis, din generație în generație, ideea că mănăstirea ar fi ctitoria lui Vlad
Ţepeş, însă săpăturile arheologice au demonstrat că o bisericuță exista pe insulă încă de la
începuturile secolului al XIV-lea. Dar aceasta este doar una din poveștile susținute de călugări şi
relatate de scriitorul Al. Odobescu. Mai spuneau călugării că mitropolitul Filaret (1792-1793) ar
fi pus să se șteargă „literile după mormântul urgisitului domnitor” şi i-ar fi așezat piatra de
mormânt în faţa altarului. Scopul ar fi fost ca preotul să calce peste mormânt de câte ori iese din
altar şi să ajute, prin acest gest, la izbăvirea sufletului domnitorului. In 1931-32, arheologul Dinu
Rosetti, la ordinul Academiei Române, a cercetat mănăstirea Snagov pentru a descoperi trupul
lui Vlad Dracula.
Dar nu a descoperit decât câteva morminte jefuite, in interiorul mănăstirii, legendele locale
spunând că trupul lui Vlad ar fi fost înmormântat chiar la intrarea în mănăstire. Nedând crezare
acestei legende, cercetătorul a săpat şi a scos la iveala un mormânt aflat în faţa altarului.
Mormântul era însă gol. Continuând să sape, a găsit un altar păgân, cu oase ale animalelor
sacrificate. Dând o şansă legendei, a început să cerceteze locul de la intrarea în mănăstire, unde a
găsit un mormânt ce nu fusese jefuit, aparținând, se pare, unui nobil. Hainele care învăluiau
cadavrul, podoabele şi monedele de acolo arătau că aparțineau unui om înstărit. Totuși scheletul
avea şi cap şi, aşa cum am spus mai sus, este un lucru cert că Vlad a fost decapitat.

O a doua ipoteză despre locul în care se odihneşte voievodul este mănăstirea ctitorită de el la sud
de Bucureşti, în localitatea Comana, judeţul Giurgiu.

Vlad Țepeș şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor cu Basarab Laiotă, care venea cu oaste turcească
din partea opusă, de la Giurgiu, aşadar, de la sud de Bucureşti. În consecinţă, locul luptelor lui
Ţepeş cu turcii lui Basarab Laiotă şi al uciderii sale trebuie căutat la sud de Bucureşti şi nu la
nord, în zona Snagov. Unde anume izvoarele vremii nu precizează. Străinii nu erau interesaţi de
loc ca atare, ci de faptul în sine al dispariţiei lui Vlad Ţepeş, iar relatări interne nu s-au
păstrat. Doar în Povestirea a XVIII-a despre Dracula, redactată în slava veche la 1486, apoi
tradusă în ruseşte, se dă un mic detaliu toponimic, anume că atunci când oastea lui Ţepeş a gonit
pe turci, “Dracula de bucurie s-a suit pe deal, să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste”,
astfel putând fi ucis de către boierii complotişti. Detaliul se potriveşte cu zona de la sud de
Bucureşti, astfel de dealuri putând fi întâlnite pe vechiul drum de la G

iurgiu la Bucureşti, la nord de acesta din urmă, până în zona Snagovului neexistând nici urmă de
deal.

În curtea mănăstirii Comana există un mic panou cu câteva date despre celebrul voievod şi
alături o modestă piatră de mormânt, cu inscripţia aproape ştearsă complet, care, conform
călugărilor, ar aparţine mormântului. Cercetările arheologice desfăşurate între anii 1970-1975 au
stabilit că necropola din preajma bisericuței a fost folosită în a doua jumătate a secolului al XV-
lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, iar lângă pronaosul bisericii distruse de cariile
timpului au fost descoperite rămăşiţele unui bărbat decapitat fără niciun însemn domnesc, despre
care se crede că ar fi Vlad Ţepeş.

Există şi aici o legendă a locului care spune că Ţepeş se arată dușmanilor, prin câmpie,
înfricoșându-i chiar şi mult după moartea sa. La decapitarea voievodului mii de izvoare au
lăcrimat şi din pământul înroșit de sânge au apărut ghimpi nemaivăzuţi pe aceste
meleaguri. După de trupul voievodului a fost înmormântat în mănăstire, călugării săpară o
fântână cu apă limpede şi binecuvântată care astăzi poartă numele de “Fântâna cu nuc” sau
„Fântâna cu leac” şi este împânzită cu ghimpi. Planta întâlnită de obicei în zona Mării
Mediterane, este protejată, fiind încadrată în rezervația științifică de ghimpe (Rucus Aculeatus)

din cadrul Parcului Natural Comana.

PROIECT INGINERI ROMANI –

PERSONALITATEA INGINERULUI
HENRI COANDA
15 mai 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Familia

S-a născut la 7 iunie 1886, într-o familie de oameni înstăriţi

Din documentele vechi ale familiei Coanda, păstrate în arhiva bisericii din satul Strehaia, primul
membru atestat a fost în anul 1630, Vladoianu Coandă. Din aceeaşi sursă aflăm că Matei Coandă
era ocrotitorul lui Iancu Jianu, haiducul apărător al celor oropsiţi. Henri, fiul lui Constantin şi al
lui Hayda Coandă, născut la Bucureşti în ziua de 7 iunie 1886, a devenit savant recunoscut pe
plan mondial.

Tatăl s-a remarcat ca profesor de matematici la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, apoi a fost
militar de carieră şi a ajuns general, a organizat artileria antiaeriană română, a fost preşedinte al
Consiliului de Miniştri, ministru de externe în 1918. Mama, frumoasa Hayda, fiica unui celebru
medic francez Gustav Danet (fusese în serviciul medical al Curţii lui Napoleon al III-lea) şi-a
cunoscut soţul la Paris şi din dragostea lor s-au născut cinci băieţi şi două fete. Bunicii, Rita şi
Mihalache Coandă, s-au stabilit la Calafat, unde au ctitorit o biserică, în care se pot vedea
portretele lor, şi o şcoală elementară.

Studii

A urmat cursurile şcolii Comunale „Petrache Poenaru”, unde a avut primul contact cu ştiinţele,
dar unde, în pofida inteligenţei ascuţite a tânărului învaţăcel, calificativele erau destul de inegale,
astfel că în clasa a III-a cu greu obţinuse o medie de 5.82 la matematici.

Primele trei clase de gimnaziu le-a absolvit la Sf. Sava în Bucureşti, după care a fost trimis de
tatăl său la Liceul Militar din Iaşi, pe care l-a terminat ca sşef de promoţie. Numele lui este
înscris pe placa de onoare a liceului. După care a urmat cursurile Şcolii de Artilerie, Geniu şi
Marină, obţinând gradul de sublocotenent de artilerie. Deşi în familia lui au fost mulţi militari
remarcabili, el considera cariera militară ca mediocră şi avea dorinţa de a deveni inginer.

Urmând glasul conştiinţei, a plecat în Germania în anul 1905 şi s-a înscris la Universitatea
Regală – Technische Hochschule Charlottenburg, de lânga Berlin, de unde a obţinut titlul de
inginer mecanic, şi apoi la Şcoala Superioară de Electricitate de la Montefiore – Italia, de unde a
obţinut diploma de inginer specialist în electrotehnică. După terminarea studiilor a lucrat la
şantierele din Nisa, conduse de celebrul inginer Gustav Eiffel. În anul 1912 a devenit din nou
student la Şcoala Superioară de Aeronautică, prima din lume, înfiinţată în acel an la Paris, de
unde a obţinut diploma de inginer specialist în mecanică şi construcţii aeronautice.

Doctoratul în inginerie l-a susţinut cu mare succes la Charlottenburg.

Pasiuni

1. Aviaţia

Pasiunea lui cea mai mare a fost aviaţia.

În tinereţea lui aviaţia era la începuturi. Avea 19 ani când a construit la Arsenalul Armatei din
Dealul Spirei (Bucureşti) macheta unui avion propulsat de o rachetă.

La 20 de ani, la Montefiore, împreună cu un coleg, Caponi, a construit un planor cu care au

zburat.La 22 de ani a realizat proiectul avionului fără elice, construit cu bani proveniţi din
economiile tatălui său. Acest avion, primul din lume fără elice, a fost lansat în ziua de 16
decembrie 1910, pe câmpul de aviaţie de la Yssy-les-Moulineaux, de lângă Paris, dupa ce a fost
privit cu deosebită curiozitate de vizitatorii salonului aeronautic din acel an. Pe un afiş desenat
de inventator apare tot pentru prima dată termenul de turbopropulsor.

Aparatul de zbor desenat şi construit de H. Coandă era un biplan cu aripi suprapuse, reunite prin
două perechi de bare din ţeavă de otel. Fuselajul, cu o lungime de 12,50 m, avea o formă
cilindrică, îmbrăcat în lemn de mahon bine lustruit. Aripile erau confecţionate dintr-un schelet
metalic învelit în placaj din lemn de mahon. Suprafaţa totală a aripilor era de 32 m2. Motorul, de
50 CP, era fixat pe partea anterioară a fuselajului într-un cilindru, acîiona turbopropulsorul în
care pe o axă comună erau mai multe elici. Greutatea totală a aparatului era de 420 kg. A fost
botezat Avionul Coandă 1910.

Pentru proba de zbor, pilotul a fost chiar inventatorul. Nici el nici altă persoană nu mai pilotase
un astfel de avion. Avionul a zburat, dar a luat foc şi a ars. Pilotul s-a ales cu leziuni corporale,
fracturi la antebraţ şi de atunci nu a mai putut să cânte la violoncel şi nici să sculpteze. Dar
aviaţia lumii l-a adoptat, l-a perfecţionat şi îl produce industrial în zeci de mii de exemplare care
zboară în atmosfera terestră transportând anual milioane de pasageri şi cantităţi uriaşe de
mărfuri.

În anul 1912 a prezentat Uzinelor Bristol din Anglia un proiect de avion bimotor (până atunci
avioanele aveau un singur motor). Uzina Bristol l-a angajat director tehnic pentru fabricarea
aparatului numit Bristol-Coandă, cu care uzina a devenit una dintre cele mai importante
constructoare de avioane din lume, care a vândut aparatele sale în Germania, Italia, Spania şi
chiar România.

În anul 1914 a inventat primul tun fără recul, destinat avioanelor de luptă.

În anul 1918 a conceput primele elemente prefabricate din beton pentru construirea de locuinţe,
invenţie premiată cu medalia de aur la expoziţiile de la Paris, Nisa, Padova.

După o scurtă vizită în ţară, după ce a fost în zona petrolieră Valea Prahovei, a inventat un
dispozitiv de extracţia petrolului prin gaz-lift, mai simplu şi cu eficienţă mare, faţă de
dispozitivele similare.

Pentru desalinizarea apei de mare în vederea utilizării ca apă potabilă în zonele deşertice
apropiate de mare, a inventat un dispozitiv care utilizează energia solară, format dintr-o oglindă
de 15 m2, care pentru a purifica apa, 1500 l/zi, foloseşte 30-40 calorii pentru 1 l de apă potabilă,
utilizând o cantitate de energie echivalentă cu benzina dintr-o bricheta.

În anul 1934 a descoperit un fenomen fizic necunoscut până atunci, aducând o importantă
contribuţie la patrimoniul cunoştinţelor fundamentale ale omenirii, care a pus bazele mecanicii
fluidelor, citat în tratatele de specialitate ca efectul Coandă.

Efectul se regăseşte în: frâna cu recul pentru armele de foc; dispozitivul pentru îmbunătăţirea
randamentului motorului cu combustie internă; propulsia vehiculelor aeriene; turbinele cu gaze;
amplificatoarele cu fluide; amortizoarele de zgomote s.a. Acest efect a fost brevetat în Franţa cu
titlul Procedeu pentru devierea unui fluid în alt fluid.

În anul 1935, pe baza efectului Coandă, inventatorul a construit Aerodina lenticulară, discul
zburător, care şi în prezent este experimentat în secret de NASA. În ultimii ani ai vieţii a inventat
un dispozitiv pentru ameliorarea funcţionării motoarelor cu combustie internă şi s-a ocupat de
una dintre cele mai importante probleme ale zborului interplanetar – antigravitaţia.

După o stralucită carieră în străinătate, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi
inventatori ai secolului al XX-lea, onorat de întreaga comunitate ştiinţifică mondială, în plină
glorie s-a întors în ţară în anul 1970, când la 16 decembrie a fost ales membru titular al
Academiei Române. Conducerea de stat din acea perioada i-a acordat numeroase onoruri, fiind
numit consilier în Consiliul de Stat, cu rang de ministru fără portofoliu. În discursul de recepţie
la Academia Româna a spus, printre altele: „Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista mai multe
naţii care să fi adus, faţă de numărul locuitorilor, atât cât i-a adus naţtia română în ultimii 120 de
ani“.
2. Om al culturii şi artelor

Deşi mare inventator şi renumit om de ştiinţă, el nu a mânuit cu geniul său doar tehnica; ştim din
spusele lui şi ale apropiaţilor, că era un om al culturii şi artelor.

De-a lungul vietii sale s-a dovedit un talentat muzician, sculptor, inventator şi descoperitor al
unor legi naturale, cu care s-a facut cunoscut în toată lumea. Încă din copilărie cânta la violoncel.
Ca elev la Iaşi, concerta într-un cvartet de muzică de cameră, iar ca student la Berlin, a cântat la
violoncel în celebra orchestră simfonică a capitalei germane. Tot la Berlin, Henri Coandă a fost
elevul renumitului maestru, sculptorul german Rudolf Marcusse, iar la Paris a lucrat în atelierul
lui August Rodin, unde a realizat câteva sculpturi şi unde s-a împrietenit cu marele şi genialul
creator al sculpturii moderne, Brâncuşi.

3. Sport

Tânarul doctor inginer, salariat la Uzinele Krupp din Essen, a participat la concursurile de călărie
organizate pe hipodromul din Berlin, unde s-a calificat la probele de obstacole şi viteză pentru
amatori.

Activitatea ştiinţifică

Urmează cursurile Liceului Sf. Sava, însă dupa 3 ani se mută la Liceul Militar din Iaşi unde este
pregnant atras de ştiinţă şi tehnică şi este îndemnat de tatăl său să urmeze o carieră militară, deşi
el visa să devină inginer-mecanic. Îl are acolo ca profesor pe A.D. Xenopol, membru al
Academiei Române, care vede în tânărul Henri un elev excepţional dotat.

După absolvirea Şcolii Militare, în anul 1907, pe când era sublocotenent de artilerie sub
îndrumarea lui Alexandru Zamfirescu care era în acea vreme directorul Pirotehniei Armate, a
construit şi conceput o serie de rachete pirotehnice cu scopul de a experimenta propulsia prin
reacţie a aparatelor de zbor mai grele decât aerul.

Foarte pasionat de ştiintă, renunţă la armată şi-şi desăvârşeşte studiile în străinătate, unde mai
întâi urmează cursurile Şcolii Politehnice din Charlottenburg, Germania, apoi pe cele ale
Universităţii din Liege, Belgia, şi în cele din urmă pe cele ale Şcolii Superioare de Electricitate
Montefiore din Torino. Henri Coandă a realizat pe perioada cât a studiat în Italia împreună cu un
coleg de-al său un planor original cu care a efectuat câteva zboruri. În anul 1909 după terminarea
studiilor din Italia, tânărul Henri merge la Paris să urmeze cursurile Şcolii Superioare de
Aeronautică unde în 1910 face parte din prima promoţie a acesteia.

Iluştri oameni de ştiinţă ai vremii ca Gustave Eiffel şi Paul Painleve au scos în evidenţă primele
lucrări de aerodinamică unde tânărul Coandă a obţinut rezultate remarcabile, şi cu ajutorul cărora
a reuşit să realizeze un banc mobil pentru încercări aerodinamice, cu care a a efectuat numeroase
experienţe. La începutul anului 1910 într-o comunicare susţinută la şcoala Superioară de
Aeronautică din Paris şi-a prezentat rezultatele cercetărilor într-un studiu intitulat „ Aripile
considerate ca maşini de reacţie” pe care l-a şi publicat în revista pariziană „La Tehnique
Aeronautique” şi care a trezit interesul în cercul oamenilor de ştiinţă şi în deosebi a celor care
studiau probleme aerodinamice.

În urma elaborării principiului de aplicare la avioane a unui motor cu reacţie, în octombrie 1910
a expus la Salonul Internaţional de Aeronautică din Paris avionul conceput şi proiectat de el,
prevăzut cu un astfel de motor. Coandă a conceput de fapt primul avion cu reacţie din lume.
Motorul avionului constă dintr-un compresor acţionat de un motor cu piston de 50 cai putere.
Printre alte inovaţii realizate de inventatorul român amintim: rezervoarele cu combustibil au fost
instalate în planul superior al avionului; în locul pânzei a folosit placajul vopsit şi lăcuit pentru a
opune în aer o rezistenţă cât mai mică, iar în vederea a obţinerii unei portanţe cât mai mari a
avionului, aripa a fost făcută cu fantă (volet) la bordul de atac; roţile de la trenul de aterizare au
fost montate pe resorturi late de oţel destul de elastice.

La lansarea acestui avion, constructorul turnului Eiffel a spus despre inventatorul român care nu
avea decât 24 de ani: „băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme!”
. Avea dreptate că ideile lui Henri Coandă erau mult prea avansate, având în vedere faptul că
primele avioane cu reacţie au apărut abia în perioada celui de-al doilea război mondial. Este mai
mult decât evident că la acea vreme, prezentarea primului avion cu reacţie la salonul de
aeronautică de la Paris a stârnit un val de admiraţie incredibil în rândul oamenilor de ştiinţă,
acestui eveniment urmându-i la mult timp după 1910 un val de elogiere mediatică în presa de
specialitate; astfel că Andre Bie, în articolul intitulat Primul Avion Turbopropulsat din Lume,
scria: „ Aeroplanul Coandă, prezentat la Salonul de Aeronautică din 1910, unde a fost extrem de
remarcat, este un veritabil exemplar de avangardă…dacă aspectul exterior al aparatului lui
Coandă, grosimea şi rigiditatea aripilor sale, feluritele îmbunătaţiri introduse constituiau un
ansamblu de inovaţii îndrăzneţe pentru acea epocă, sistemul de propulsie era, el singur, o
adevărată revoluţie, atât ca principiu, cât şi ca aplicare. În acest punct al aparatului său,
constructorul a desfăşurat cea mai mare ingeniozitate creatoare. Problema a fost abordată sub un
unghi deosebit de interesant, iar soluţia, chiar dacă nu a dat imediat rezultate scontate, permitea
pentru viitor cele mai strălucite speranţe.”.

Deşi a trecut un secol de la epocala invenţie a inginerului român, astăzi este un adevăr istoric
recunoscut de către toţi autorii lucrărilor de aviaţie, aşa cum menţiona academicianul Elie
Carafoli:” Avionul cu reacţie Coandă 1910, a luat fiinţă trei decenii înainte ca celebrii
constructori White, Campini si Sbeikk să fi construit avionalele lor cu reacţie care au desăvârşit
această epocală descoperire.”

După acest eveniment, inginerul român a fost numit director tehnic al uzinelor de avioane şi
motoare pentru avion „Bristol” Anglia, unde a realizat mai multe tipuri de avioane denumite
„Bristol-Coandă”, cu care a şi câştigat un concurs internaţional aeronautic organizat în Anglia.

Împreună cu constructorul de motociclete „Douglas” tot din Anglia, Henri Coandă a realizat un
sistem de blindaj pentru protecţia motocicletelor împotriva proiectilelor precum şi avionul
„Bristol Fighter” prevăzut de asemenea cu un blindaj asemeni celui de la motocicleta Douglas.

În anul 1914, în timpul primei mari Conflagraţii mondiale, Henri Coandă demisionează din
funcţia sa de director tehnic de la uzinele engleze „Bristol” şi pleacă în Franţa unde se înrolează
ca ofiţer de artilerie în Regimentul 22 artilerie, fiind subordonat colonelului Esteinne şi
bucurându-se de preţuirea colonelui pentru superioara sa pregătire la Charlottenburg şi de la
Paris, acesta îl detaşează la fabrica Dellauney-Belleville din Saint-Denis, unde a conceput şi
realizat un avion biplan cu aripile repliabile, accesibile oricărui teren şi un avion de
bombardament cu o mare rază de acţiune cu două motoare.

Printre realizările de seamă din timpul primului război mondial se numără şi torpilele aeriene. În
1916 după implicarea României în războiul mondial, Ministerul de Externe a solicitat Franţei
retrimiterea în ţară a sublocotenentului inginer Henri C. Coandă şi în urma analizei făcută de
către guvernul Franţei, i s-a comunicat ministrului român de la Paris: „ deoarece lucrările
încredinţate sublocotenentului Coandă Henri nu pot fi continuate şi realizate decât de acesta, şi
ca atare, Guvernul Franţei apreciază că locul lui în acest război este numai în Franţa, aliata
României.” .
Din cauza enormelor cantităţi de metal necesare industriei de armament, Henri Coandă a studiat
posibilitatea economisirii acestor cantităţi prin înlocuirea acestora cu alte materiale, realizând
nişte rezervoare gigantice din beton pentru păstrarea combustibilului lichid.

A conceput şi construit de asemenea primele elemente prefabricate pentru construcţia clădirilor;

astfel el a realizat materialul denumit beton-bois, foarte potrivit pentru ornamentare şi
construcţie, mult mai rezistente decât lemnul. Aceste invenţii au adus statului francez însemnate
economii.

Primele clădiri construite cu panouri de bois-beton, au fost realizate în România la Iaşi „Palatul
Culturii”, o serie de magazine din Bucureşti, printre care şi „Casa Anticariilor” iar împreună cu
caţiva arhitecţi a realizat ansamblul Halelor de la Obor.

În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian,
primul din lume care putea circula cu o viteză de 600 km/h, viteză care pentru acea vreme părea
de domeniul fantasticului. După prezentarea demonstraţiei proiectului în faţa unei comisii de
specialitate din domeniul aeronauticii, francezii au dat verde la începerea realizării tehnice de
anticipaţie ale fanteziei constructive cu care era dotat inginerul român, însă din considerente
financiare proiectul nu a putut fi realizat.

La 21 mai 1970, Coandă nu renunţase la această idee, cerând în România un brevet pentru o
invenţie denumită „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii
tubulare”, destinat transportului containerizat şi aerodepresiv, folosind efectul Coandă cu
ajutorul căruia pasagerii ar fi putut circula prin tuburi cu 500km/h.

Un alt domeniu în care inginerul Henri Coandă s-a remarcat a fost cel al geofizicii şi depistării
zăcămintelor de hidrocarburi. Împreună cu doi specialişti francezi au efectuat cercetări geologice
asupra unor regiuni întinse din Franţa, presupuse a fi complet sterile. Deşi specialiştii vremii erau
sceptici că vor putea găsi zăcăminte de petrol în acele regiuni, echipa lui Coandă a început
forarea solului, fiind confirmate totuşi predicţiile savantului, astfel că resursele petroliere
descoperite au impus modificări substanţiale hărţii geologice a Franţei.

În 1925, la întâiul Congres Internaţional de foraje la care a participat şi Coandă, s-au început
analizele geologice ale subsolului românesc, şi împreună cu Petre Coandă, fratele său mai mic,
inginer petrolist, a început să facă studii şi prospecte în Moldova şi Oltenia, zone considerate
sărace în zăcăminte petroliere. Totodată au indentificat zăcăminte importante între râul Sabar şi
Argeş, care cuprinde astăzi binecunoscuta regiune Leordeni.

Coandă a studiat în amănunt apa şi efectele ei asupra organismului, ajungând la o concluzie ce in

zilele noastre nu ar mai trebui să surprindă pe nimeni: suntem puternic influenţati de apa pe
care o consumăm, la fel de mult precum suntem de hrana, de mediul în care trăim şi de modul
nostru de viaţă.

Studiind longevitatea ieşită din comun a unei mici comunităţi din zona gheţarului Hunza
(Pakistan), pentru care speranţa de viaţă de 120 de ani era ceva normal, Henri Coandă a
descoperit că, pe lângă hrana proaspătă, evident fără E-uri şi alte adaosuri, apa pe care o beau
are proprietăţi cu totul speciale. Ea provine de sub gheţarul Hunza şi este extrem de bogată în
minerale. Culoarea, asemănătoare cu cea a laptelui, se datorează unor particule mici de piatră
care erodează din peretele glaciar. Acesta se pare că a fost elementul minune pe care Coandă
l-a numit „apa vieţii”.

Şirul invenţiilor sale a atins fabuloasa cifră de 2608, fiind autorul a 250 de invenţii importante
obţinând cele 700 de brevete care l-au recomandat ca un mare savant al secolului.
În 1956, Henri Coandă împlineşte 70 de ani şi este sărbătorit atât în ţară cât şi în străinătate.
Revistele de specialitate de pe întreg mapamondul i-au dedicat savantului român studii şi
articole. La 3 aprilie i s-a decernat de către UNESCO ordinul „Meritul pentru cercetări ştiinţifice,
în grad de comandor”, una dintre cele mai înalte distincţii acordate oamenilor de ştiinţă.

În 1966, Henri Coandă revine în ţară unde înfiinţează şi conduce Institutul de Creaţie Ştiinţifică
şi Tehnică (INCREST).

Statul român, ca o recunoştinţă a meritelor sale, îl numeşte consilier cu rang de ministru în

Consiliul de Stat şi îl alege membru titular al Academiei Române, iar Institutul Politehnic
Bucureşti îi conferă titlul de „Doctor Honoris Causa”. De numele lui sunt legate şi unele realizări
ale zborului omului în cosmos. Lui îi aparţin dispozitive tehnice deosebit de complexe, denumite
„epoleţi zburători” cu ajutorul cărora s-a asigurat frânarea modulului lunar a lui „Apollo 11, 12”
în momentul aselenizării.

La venerabila vârstă de optzeci şi şase de ani, întrebat despre ce şi-ar dori, savantul şi
academicianul Henri Coandă nu a stat pe gânduri: „Îmi doresc să pot încă lucra, să fiu încă util
colectivităţii ţării mele. Iar României… îi doresc atâtea succese pentru a reuşi cu bogăţiile ei
naturale şi puterea de creaţie a creierului românesc, hărnicia ţăranului şi vigoarea muncitorului,
unite în efortul pentru mai bine şi mai frumos, să-i asigure independenţa, tihna şi libertatea
deplină, strălucirea prestigiului pe care-l merită în lumea internaţională. România are acest drept
prin înţelepciunea moştenită din străbuni, prin eroismul înaintaşilor – investiţii sacre autentificate
în universalitate – şi prin credinţa în progresul generaţiilor contemporane ale acestui înzestrat
popor”.

A încetat din viaţă la 24 noiembrie 1972, în Bucureşti.

Bibliografie

http://www.agir.ro/univers-ingineresc/henri_coanda_(1886-
1972)cel_mai_cunoscut_inventator_rom_n_1500.html

http://www.art-emis.ro/stiinta/92-formarea-stiintifico-tehnica-a-lui-henri-coanda-mediul-social-
istoric.html

http://www.jet100.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Coand%C4%83

http://www.apropo.ro/wow/proiectele-necunoscute-ale-lui-henri-coanda-elixirul-vietii-7194095

– Petru Costinescu, Nicolae M. Mihăilescu, Mihai Olteneanu, Inventatori români, ediţiile I şi şi a

II-a, editurile AGIR şi OSIM, Bucureşti, 1999 şi 2000.

– Ion V. T. Cojocaru, „Henri Coandă – omul”, în „Invenţii şi Inovaţii” nr.2/1973;

– Ion N. Iacovachi, „Henri Coandă – savantul”, în „Invenţii şi Inovaţii” nr.2/1973;
– Apud V. Firoiu, „Convorbiri cu Henri Coandă”, Ed. Albatros, 1971;
– Ion R. Popa, „Henri Coandă – umanismul unui savant”, în „Ramuri” nr. 10,11,12/1993;
– Gheorghe Negrescu, „Din amintirile unui vechi aviator”, Ed. Militară, 1977;
– Gheorghe Zarioiu, Ion R. Popa „Henri Coandă – expresie a spiritului creator românesc pe plan
universal”, Ed. Autograf MJM, 2009.
– Apud D. St. Andreescu „Omagiu marelui nostru savant, Henri Coandă”, în „Viaţa Militară” nr.
7/1972.

PALATUL LUI UDRIŞTE NĂSTUREL DE

LA HEREŞTI
18 mai 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

La Hereşti, judeţul Giurgiu, se ajunge relativ simplu. Varianta aleasă de noi a fost ieşirea din
Bucureşti de la Apărătorii Patriei, apoi comunele Berceni, Vidra, Valea Dragului, Hereşti.
Palatul se află în administrarea Muzeului Ţăranului Român care, de câţiva ani a dus la Bucureşti
obiectele de decor şi mobilier ale conacului pentru restaurare şi nu le-a mai adus. Drept pentru
care atmosfera casei este foarte rece, deloc primitoare. Peisajul în schimb e impresionant: muzeul
e construit pe un platou înalt al văii Argeşului, cu o frumoasă panoramă asupra împrejurimilor,
cu o grădină uriaşă, plină de verdeaţă. Undeva, într-un colţ al grădinii se găsesc trei ancore vechi,
destul de mari ca dimensiuni şi despre care legenda locală spune că ar fi aparţinut vaselor care au
transportat piatra de construcţie venită pe Dunăre şi apoi pe Argeş, de la Ruse, sau, după altă
variantă, tocmai din Grecia.

Dar ce putem admira astăzi la Hereşti la capătul celor 35 de km care despart Bucureştii de acest
„conac”, „palat”, „muzeu”, „monument de artă civilă” sau „casă de piatră”, aşa cum apare
numită construcţia în puţinele materiale de promovare? Cităm de pe site-ul Muzeului Ţăranului
câteva informaţii despre importanţa lui: „pe un platou din apropierea râului Argeş, Casa de Piatră
de la Hereşti, ctitorie a boierului Udrişte Năsturel, cărturar vestit în epocă şi cumnat al
domnitorului Matei Basarab, oferă vizitatorilor săi bucuria cunoaşterii singurului monument de
arhitectură civilă românească de la începutul secolului al XVII-lea construit în întregime, pe
dinafară şi pe dinăuntru, din piatră de talie şlefuită. Folosirea spaţiului şi formelor arhitecturale
pe cele trei nivele (pivniţă, parter, etaj), orânduirea şi distribuirea saloanelor, holurilor şi scărilor
interioare, frumuseţea pivniţelor şi încăperilor mici boltite cilindric, împreună cu tehnicile de
lucru folosite şi calitatea materialului dau o notă distinctă de originalitate şi farmec întregului
ansamblu monumental pe care, Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antohiei, ajuns
la Hereşti în septembrie 1657, îl va asemui cu „un palat fără egal în lume afară numai de Ţara
francilor… atât de frumos că împrăştie toată grija sufletului întristat”.

Casa de piatra de la Hereşti, clădire de patrimoniu de gradul unu, a fost construită de logofătul
Udrişte Năsturel şi de fratele său Cazan, după o călătorie în Italia. Această casă din piatră, cu
scară interioară este o ciudățenie şi pentru că materialul din care se construiește în zonă este
chirpicul şi pentru că arhitectura ei este neobișnuită. Palatul are două caracteristici destul de rare
ce fac din el un monument unic în arhitectura veche civilă românească. Prima trăsătură este
distribuţia în plan a camerelor. În varianta originală, clădirea a fost în formă de „L”, iar spaţiile
de locuit, aproape identice, formau două apartament aflate în oglindă, structuri separate, fiecare
cu propria intrare, scară interioară şi pivniţă. Acest tip de cazare dual, proiectat pentru doi
proprietari, este o variantă comună în arhitectură tradiţională. Cu toate acestea, casa de la Herăşti
este singurul tip de cazare astfel construit în arhitectura civilă. A doua trăsătură este sistemul de
construcţie. Casa este realizată în întregime din ziduri groase, împodobite atât la faţadă cât şi la
pereţii din interior, cu blocuri de piatră de mari dimensiuni, bine şlefuite. Casele nobiliare şi
palatele datând din secolele 17 şi 18 sunt făcute adesea din piatră, dar numai în componentele lor
separate: stâlpi, portaluri, balustrade, decorațiuni sculptate etc. Zidăria este întotdeauna executată
cu piatră de mici dimensiuni sau cărămizi, piatra de mari dimensiuni fiind folosită doar pentru
decor. Casa din Hereşti este singura construcție acoperită în întregime cu un astfel de material,
ceea ce dă valoare artistică ansamblului. Beciurile reprezintă una dintre cele mai mari atracţii ale
monumentului datorită dimensiunilor lor mari.

Alături de castel s-a construit şi o biserică de piatră, monument istoric, ctitorită de sora boierului
Udrişte Năsturel, Elena, de fapt Elina Doamna, soţia lui Matei Basarab, pe pământul familiei
acestora, în anul 1644. În pridvorul bisericii o frumoasă construcţie de marmură atrage privirea.
Este o lespede paralelipipedică, având scris cu litere chirilice o genealogie a familiei Năsturel-
Hereşti, monument recuperat din biserica demolată Sfânta Vineri de la Bucureşti, ctitorie tot a

unor Hereşti.

Năsturel-Herescu este una dintre cele mai vechi familii boiereşti, cu rădăcini până la Basarab
Întemeietorul. În marmură apare şi blazonul familiei: acvila bicefală încoronată, cu aripi
deschise, având pe piept scutul cu leul şi şarpele faţă în faţă. Flancând pasărea sunt aşezaţi doi
cavaleri cu arme diferite, iar la picioarele lor se deschide deviza familiei: Honor et patria.

Un articol din România Liberă din septembrie 2006 vorbea despre o lăudabilă iniţiativă a
directorului Muzeului Ţăranului de a face la Herești, în circa un an, un Muzeu al Boierului
Român unde „stilul de viaţă al boierului român va fi făcut cunoscut cu mijloace muzeistice şi
unde vor fi organizate expoziții şi evenimente culturale. Invitații speciali ai Conacului de la
Herești vor fi descendenți ai marilor familii boierești, precum Cantacuzinii, Ghiculeștii ş.a.m.d.
Prin aceste întâlniri, un segment reprezentativ de civilizație autentic românească va fi făcut
cunoscut publicului într-un mediu familiar stilului de viață boieresc. Astfel, se va împlini gândul
lui Horea Bernea, cel care a redescoperit Conacul de la Herești (mult timp abandonat în ruină),
iar ziua de 14 septembrie, ziua de naștere a marelui pictor care a creat Muzeul Ţăranului Român,
așa cum se prezintă azi, va deveni şi ziua de naștere a Muzeului Boierului Român.”

Au trecut de atunci aproape cinci ani şi totul se află încă în stare de proiect. Ba mai mult, între
timp se pare că muzeul este în pericol de a dispărea prin procesul, care parcă nu se mai termină,
al retrocedărilor.

INGINERI ROMÂNI – GHEORGHE

AIRINEI
25 mai 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

GHEORGHE AIRINEI
S-a născut în 1928, la Buhuşi judeţul Neamţ, dintr-o familie săracă de ţărani moldoveni, cu
puţine posibilităţi materiale.

Cu destule greutăţi a absolvit studiile medii, angajându-se apoi la Direcţia Judeţeană de Postă şi
Telecomunicaţii Neamţ. Fiind un om silitor, corect şi deosebit de înzestrat la matematici, a fost
scos din producţie şi a urmat cu bune rezultate Facultatea de Telecomunicaţii publice, obţinând
titlul de inginer în 1954.

A fost repartizat la Direcţia de Telecomunicaţii Bucureşti, unde a lucrat la serviciul Măsurători

ca inginer apoi ca şef staţie interurbană Bucureşti. S-a dovedit un inginer capabil, harnic, bun
coleg şi cu vederi avansate, nedogmatice. A avansat apoi treptat, în primul rând prin inteligenţa
şi simţul său de sinteză, în Direcţia Generală de Poştă şi Telecomunicaţii, ca inginer şef de
serviciu Automatizare şi primind între timp sprijin politic (accentuăm, nu prin mijloace obscure
sau necinstite, ci prin capacitatea deosebită de orientare în probleme grele, de investiţii,
coordonare si analiză) ca director general adjunct. A avut un rol deosebit şi pozitiv în
introducerea automatizării interurbane, a reţelei de radio-relee, cabluri coaxiale şi sisteme
multicăi, reuşind prin entuziasmul său şi caracterul său deschis, accesibil, să antreneze colective
valoroase de specialişti la aceste acţiuni.

După mutaţiile politice din 1964/1965 s-a reînfiinţat Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor,
căutându-se oameni noi, mai deschişi, mai tehnocraţi, mai apropiaţi de tehnica nouă în posturi de
conducere, Gheorghe Airinei primind postul de ministru adjunct.

Legăturile sale cu şcoala şi educaţia sunt vechi. Înca din liceu, a activat în paralel şi ca pedagog
în învăţământul mediu, ataşându-se de latura educativ-pedagogică de specialitate.

A activat mulţi ani în paralel cu serviciul în producţie şi ca profesor la Şcoala Tehnică de

Telecomunicaţii, atât la liceu cât şi la Şcoala Postliceală.

Este autorul primului manual de specialitate „Comunicaţii la mare distanţă” mult apreciat de
specialişti şi apărut în mai multe ediţii. A colaborat apoi, cu alţi specialişti la elaborarea unor
manuale complexe, timp de mulţi ani.

La posturile de conducere pe care le-a ocupat, a sprijinit pe toate căile, cu toate puterile,
învăţământul tehnic de telecomunicaţii, actualul complex de clădiri ale colegiului nostru
(funcţionale şi vizionar proiectate) datorându-i-se în mare măsură.

A antrenat şi încurajat cele mai bune şi capabile cadre de specialitate din ramura de
telecomunicaţii (neţinând cont de nicio restricţie politică) spre a preda cursuri Ia Şcoala de
Telecomunicaţii, pentru a ridica nivelul calitativ al acesteia, a fost totdeauna accesibil pentru
dotarea şi perfecţionarea materială a laboratoarelor, atelierelor, şi cabinetelor şcolii de
telecomunicaţii, prin alocarea de fonduri corespunzătoare şi personal capabil.

În tot acest timp, cu toate funcţiile de conducere ocupate, a rămas acelaşi om simplu, deschis,
prietenos şi săritor, evitând orice exagerare sau favoritism.

Faţă de contribuţia sa multiplă şi pozitivă la crearea, dotarea şi dezvoltarea învăţământului de

specialitate în telecomunicaţii, considerăm ca o recunoaştere minimă a meritelor sale acordarea
numelui GHEORGHE AIRINEI unui colegiu din Capitală, în cartierul Drumul Taberei.

ISTORIA TELECOMUNICAŢIILOR
Istoria telecomunicaţiilor se înscrie pe o linie istorică începând cu telegraful şi extinzându-se
până la Internet:

Domeniul de telecomunicaţii Diferenţa în ani între România şi planul

mondial
Telegrafia 9 ani
Telefonia 1 an
Radioul 6 ani
Televiziunea 14 ani
Internetul 11 ani

România şi telecomunicaţiile

TELEGRAFUL

Telegraful cu semafoare

Denumirea de telegraf a fost introdusă de Claude Chappe în anul 1794, pentru sistemul de
transmitere a mesajelor cu semafoare inventat împreună cu fratele său Ignace în 1791 pe când
erau elevi de şcoală. În 1793 au realizat primul sistem comercial între două locaţii în apropiere
de Paris care a atras atenţia lui Napoleon, acesta din urmă apreciind sistemul ca o mare idee.

Telegraful electric

La 24 mai 1844 Samuel Morse demonstrează public telegraful său electric (înregistrator
electromagnetic) pe o linie între Washington şi Baltimore. Mai înainte de el, în Europa, în 1816
Francis Ronalds la Londra dezvoltă un telegraf electric utilizând “electricitate statică de înaltă
tensiune”, transmiţând cu succes mesaje pe o distanţă de 8 mile. Acest telegraf nu a trezit interes.

În anul 1833, profesorii Gauss şi Weber au instalat un telegraf practic la Göttingen, Germania.

În România liniile telegrafice au fost instalate, cu contribuţie austriacă, dinspre Austria în

Transilvania, apoi în Ţara Românească şi Moldova, iar cu o contribuţie franceză în zonele de
Sud ale Principatelor Române.

TELEFONIA

1876 – Alexander Graham Bell inventează telefonul. Elisha Gray înaintează o cerere de patent
pentru telefon la 3 ore după Bell. Prioritatea îi este acordată legal lui Bell.

Spre sfârşitul anului 1877, telefonul este introdus şi în România experimental (telegraful
vorbitor sau telephon) de către firma Teirich &Leopolder -fabrică de aparate telegrafice- la
Bucureşti. O convorbire la 100 m este raportată pentru început în 1877-78. În anul 1889 fiind
instalata la Bucuresti centrala telefonica manuala cu cinci abonati

În 1878 Titu Maiorescu a vorbit telefonic pe o linie telegrafică de la Dorohoi la Mihăileni (20
km), Mihăileni fiind la frontiera cu Austria.Treptat numărul legăturilor telefonice se măreşte,
pentru calea ferată şi autorităţi. Serviciul public urban este introdus în anii 1893-94 la Brăila,
Galaţi, Bucureşti, cu staţii centrale de 50-100 linii. În 1893 se deschide serviciul interurban prin
linia telefonică Bucureşti-Sinaia. Până în 1900 sunt introduse servicii publice la Ploieşti, Iaşi,
Craiova 7 (1896), Botoşani (1897), Târgovişte (1898) ş.a..
RADIOUL

Marconi, Popov şi Tesla sunt fără îndoială marii pioneri ai radioului. Dacă notorietatea primilor
doi, şi în special a lui Marconi, a fost recunoscută de la bun început, abia în anul 1943 Curtea
supremă de justiţie din SUA recunoşte, în principal, lui Nikola Tesla prioritatea pentru circuitele
de acord ale staţiilor de emisie şi recepţie, fapt esenţial pentru dezvoltarea radioului. Şi totuşi,
marele însufleţitor al radioului şi principalul lui inventator a fost Gugliemo Marconi.

Iniţiatorul introducerii radioului în România a fost Dragomir Hurmuzescu (1865-1954). El repetă

şi realizează la Iaşi în anul 1901 experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Marconi, Popov
şi ale altora.

TELEVIZIUNEA

Ideea televiziunii a apărut încă din secolul XIX, în anul 1884, la numai opt ani de la apariţia
telefoniei (1876), înainte chiar de apariţia radioului, evident pentru transmiterea de imagini pe
linii telefonice.

1884 Paul Nipkow în Germania elaborează un patent pentru un sistem complet de televiziune
bazat pe scanarea mecanică a imaginii, cu un disc rotativ prevăzut cu găuri aşezate pe o
traiectorie în spirală.

1897 K.F. Brown în Germania realizează tubul catodic cu ecran fluorescent.

În ţara noastră, George D. Cristescu (n.1902), fizician, publică prima lucrare de televiziune. În
1928 el face şi prime încercări de transmitere a imaginilor la distanţă.

În 1937 se prezintă o emisiune de televiziune electronică la Universitatea Bucureşti, facultatea de

ştiinţe, în 1939 realizându-se câteva demonstraţii publice.

Prof. Alexandru Spătaru (n.1920) a condus cercetările pentru realizarea primelor

instalaţii româneşti experimentale de televiziune: în alb-negru (1953-1955) şi apoi în culori.

În anul 1955 încep primele emisiuni de televiziune alb-negru cu caracter regulat, iar în culori în
anul 1964.

INTERNETUL

În România, principalele evenimente legate de introducertea transmisiilor de date şi a

Internetului au fost următoarele:

1971 Demararea la ICI de către Marius Guran a primelor studii în România privind reţelele de
calculatoare.

1975 Fabricarea primelor modemuri româneşti (IPA) şi testarea liniilor de telecomunicaţii din
România pentru transmisia de date (ICI şi MTTc)

1979 La Institutul Central de Informatică s-a realizat o reţea locală ( LAN ) pentru
interconectarea calculatoarelor în reţele pe zone restrânse, cu cercetari iniţial conduse de Marius
Guran, finalizată în cadrul proiectului CAMELEON (Florin Păunescu, Dan Goleşteanu ş.a.).Au
fost realizate componentele hardware si software necesare interconectării locale a micro si
minicalculatoarelor, reţeaua fiind omologată cu succes.
1984 Este pusă în funcţiune, de către ICI, prima reţea naţională de calculatoare electronice.

1992 Primul nod românesc, care realizează legătura internaţională cu EARN (European
Academic Research Network) prin Universitatea din Viena, devine operaţional la ICI.

1993 Nodul asigură conectivitate completă la Internet, ICI fiind prima entitate din România
conectată la Internet. La 26 februarie 1993 are loc cuplarea oficială a României la Internet.

1993 Primul operator comercial de Internet din România (SC EUNET SRL)

1996 Prima carte romaneasca pe Internet este editată de Institutul de cercetări pentru Inteligenţă
Artificială al Academiei Române (Mihai Drăgănescu, L’UniversalitÈ ontologique de
l’information).

2001 Academia Română elaborează o strategie privind societatea informaţională-

societatea cunoaşterii, definind vectorii tehnologici şi vectorii funcţionali ai societăţii
cunoaşterii . Primul vector tehnologic este Internetul, în special Internetul de bandă largă pentru
societatea cunoaşterii.

2003 Radiocomunicaţii SA , ca urmare a unui proiect pilot cuprinzând Bucureşti şi alte 6 oraşe
din ţară, trece la realizarea unei reţele de transmisie de date în pachete (inclusiv pentru voce,
video) prin Protocolul Internet care să cuprindă 40 de oraşe ale ţării.

CURTEA ŞI MOŞIA BOIEREASCĂ

DUDEŞTI-CIOPLEA
09 octombrie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Familia Dudeștilor începe să-şi facă apariția pe scena politică românească la sfârșitul secolului al
XVI-lea în vremea domnitorului Mihai Viteazul. Familia boierească a Dudeștilor a fost printre
cele mai de vază din Ţara Românească şi îşi are originile de la satul Dudești din Ilfov (astăzi
cartierul Balta Albă-Titan).

Fiind foarte apropiată de zona puterii familia Dudescu avea să deţină un palat la poalele Dealului
Spirii, în apropierea vestitei mănăstiri Mihai-Vodă, din zona Palatului Parlamentului de astăzi.

Palatul Dudeştilor din centrul Capitalei

Palatul Dudescului, ale cărei vestigii au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice din anii
50, se găsea în apropierea Bisericii Sfinţii Voievozi, ctitoria lor şi necropolă a familiei, de
străzile Apolodor şi Sfinţii Voievozi de azi. Era o construcţie masivă şi întărită, cu pereţii “din
şase cărămizi puse de-a rândul”, înconjurată cu o curte largă apărată de ziduri groase ca de
fortăreață, servită de peste o sută de robi ţigani şi de slugi, cu magazii de provizii şi fântâni ce i-
ar fi permis să stea sub asediu şi un an. Avea dependinţe pentru toate categoriile de slujitori,
brutărie, croitorie, cizmărie, hambare pline cu provizii, gheţărie, grajduri pentru douăzeci-treizeci
de cai şi șoproane pentru zece-cincisprezece trăsuri şi căruţe, fânărie, lemnărie, grădină de
zarzavat, livadă, crescătorii de porci, pasări, vite şi alte animale.

Bucătăria casei era pe măsura curţii boiereşti, cu cuptorul “de doi stânjeni de lung, în care se
mistuiau lemnele întregi, cum veneau de la pădure, netăiate, nespintecate, în care boul se putea
pune întreg la frigare”. Se povestește că nici aga (şeful poliţiei) nu intra aici fără voia stăpânului
(sursa este urmaşul familiei, paşoptistul Ion Ghica).

În vara anului 1786, palatul şi grădinile amenajate în stil englezesc ale Dudescului au fost
vizitate de călătoarea englezoaică lady Craven of Hamstead Marshall aflată, în trecere prin Ţara
Românească, poposind la Curtea Domnească a lui Nicolae Mavrogheni. În același an, Casa
Dudescu devenea printre primele din București alimentate cu apă de izvor adusă din afara
orașului. Palatul a dispărut cu totul din peisajul bucureştean.

Conacul Dudeştilor de la marginea Capitalei

Dudeştii şi-au ridicat un conac boieresc şi pe moşia de lângă Bucureşti, pe care o stăpâneau,
ansamblu care a rămas printr-un miracol aproape intact, acum fiind singurul exemplar de acest
gen care mai există pe întregul cuprins al Bucureștilor. Datează cel puţin din 1760, fiind dintre
cele mai vechi edificii din București şi se află pe strada Ilioara nr.15, sector 3. Se află pe lista
monumentelor istorice din Bucureşti, dar este aproape complet necunoscut bucureștenilor şi
ignorat din punct de vedere turistic.

Astăzi se mai păstrează, pe o mare întindere, zidul împrejmuitor cu poarta originală, conacul
(destul de transformat) din mijlocul curții, construit pe locul unuia mult mai vechi (pivniţa este
anterioară conacului), cuptorul de pâine şi biserica aflată în afara incintei. Curtea imensă a
conacului este mărginită de un zid de fortificaţie şi conţine şi alte vechi anexe, ca turnul de apă.
Aici funcţionează o întreprindere, şi se află chiar peste drum de școala de șoferi Ilioara. Probabil
naţionalizat sub comunişti, după decembrie 1989 a fost alocat Fabricii de Tutun Regie – ca
atelier anexă pentru service mașini sub denumirea de „ferma”. Odată cu privatizarea fabricii,
către firma Galaxy, conacul a fost preluat de noul proprietar, depozitând arhiva Fabricii de
Tutun şi fiind în stare semi-părăsită. Datorită valorii istorico-arhitectonice deosebite au existat
proiecte de restaurare, astăzi fiind însă doar o altă…”casă care plânge”!
Tunelul conacului

În unele documente vechi se spune că Mănăstirea Văcărești (astăzi dispărută) ar fi fost legată
prin două galerii subterane, cu una de Curtea Veche şi cu alta de conacul familiei boierești
Dudescu din fostul sat Dudești-Cioplea. Ultimul, spun unele zvonuri, ar fi fost folosit şi în
secolul al XIX lea, pe vremea când funcționa închisoarea Văcărești, pentru a aduce condamnații
la moarte în curtea conacului, unde erau executați.

Spitalul ciumaţilor

Pe moșia boierilor Dudești, a fost întemeiat în anul 1796 un spital pentru ciumati (era situat
undeva între bulevardul Camil Ressu şi Șoseaua Câmpia Libertăţii – fosta Șoseaua Căţelu).
Spitalul de la Dudești era foarte încăpător, putând primi 500 de bolnavi. Nu se mai știe data când
a fost demolat. De altfel, cartierul Balta Albă se pare că îşi leagă numele de la una din vitregiile
vremii: pe vremea marilor epidemii de ciumă, din secolele XVIII si XIX, cadavrele locuitorilor
erau aruncate în gropile din care era luat pământul necesar producerii de cărămidă (de altfel, din
vechime acolo funcționau fabrici de cărămidă iar, mai târziu, fabrica de ciment Titan), cadavre
peste care se arunca piatra de var, ca agent de dezinfecție. Când ploua, apa care ieșea la suprafață
din gropile respective căpăta culoarea varului aruncat altădată acolo, de unde numele de Balta
Albă.

Biserica Sfântul Nicolae Dudeşti-Cioplea

Lângă curtea boierească din satul Dudeşti s-a construit, cum era obiceiul timpului, o capelă de
rugăciuni, aşezată acolo de unii istorici încă din vremea lui Matei Basarab (secolul XVII). Cert
este că în secolul XVIII bisericuţa există în planurile oraşului, sub numele de Dudeşti, ctitorie a
lui Nicolae Dudescu. Zdruncinată de cutremure (1802, 1804) este refăcută în anul 1820 de către
bancherul Ştefan Hagi-Mosco, baron al Imperiului Austriac, care îi dă şi hramul Sfântului
Nicolae, probabil in amintirea primului ctitor. Nu știm dacă biserica a fost zidită pe același loc cu
fosta capelă ridicată de Nicolae Dudescu. Dărâmată de cutremurul din 1838, biserica a fost
restaurată după aceea. Arsă în anul 1900, a fost refăcută în anul următor. Actuala pisanie nu mai
aminteşte deloc de familia Dudeştilor.
Ultimii boieri Dudeşti

Nicolae Dudescu a fost fiul marelui ban Constantin Dudescu şi a domniţei Maria Cantemir. A
intrat în politică de tânăr şi a ajuns în multe şi mari dregătorii şi până la sfârșitul vieții va fi
cunoscut ca banul Nicolae Dudescu (cea mai mare dregătorie a Ţării Româneşti). Era un om
impunător, conștient de importanţa lui, mândru de vechimea neamului, care se va recomanda
ambasadorilor, trecători prin capitala ţării, la 1780, ca fiind contele al imperiului Dudescu-
Cantacuzino, titlu ce va lăsa cu limbă de moarte să-i fie săpat pe piatra de mormânt. A făcut de-a
lungul vieţii o avere uriaşă, fiind socotită la sfârșitul secolului al XVIII-lea drept una dintre cele
mai mari din Ţara Românească. Dar această avere a fost mărită printr-o întâmplare aproape de
necrezut: Dudescu adusese un meșter neamţ pentru a exploata o carieră de piatră dintr-un deal
de pe una din moșiile lui de la marginea Bucureștiului, spre a o folosi la casele boierului.
Neamţul găsi o ”mină” de aur, extracţia începu şi răsplata fu imediată, cantitatea fiind foarte
mare şi rotunjind destul de respectabil averea Dudeştilor.

Averea avea să fie risipită de Constantin (1769-1831), fiul lui Nicolae, care, fiind un aventurier
din fire şi ducând o viață de huzur, a făcut numeroase vizite în Europa, ajungând să-şi vândă
întreaga avere în anul 1814, pentru a scăpa de datorii. Marele logofăt al Ţării Româneşti,
Constantin Dudescu, a fost un personaj atât de bizar în patriotismul său, încât povestea faptelor
sale pare desprinsă dintr-un roman. De altfel, fostul boier apare ca personaj literar în romanul
“Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu.

Era putred de bogat, dar foc de urât, o adevărată pocitanie. Era totuşi şarmant, cu o minte ageră
şi iute şi-şi risipea cu generozitate avutul pentru cauze, să le spunem, nobile. Desemnat de către
partida boierilor naţionalişti să se ducă la Paris pentru a face lobby în favoarea Principatelor pe
lângă Bonaparte şi anturajul său, Dudescu îşi amanetează moşiile şi acareturile unui alt boier,
Băltăreţu, şi pleacă pe malurile Senei. Petrece acolo câțiva ani buni, cheltuieşte sume imense din
averea sa personală, pentru ca să sfârșească falit şi uitat de lume. Cât despre marile sale fapte
diplomatice de la Paris, se pare că lucrurile n-au stat chiar aşa de bine. Stabilit într-un palat din
cartierul Saint Honoré, logofătul o ţine numai într-un dans şi-ntr-o petrecere, cheltuind în stânga
şi-n dreapta pe ifosele unor apropiaţi ai Primului Consul. Gurile rele zic că nici n-a apucat să-l
vadă vreodată pe Bonaparte, pe care oricum nu îl interesa de soarta Principatelor de la gurile
Dunării. Ca să vă faceţi totuşi o idee, cât de mică, despre ideile de promovare a imaginii
Principatelor în Europa, pe care le aplica logofătul Dudescu la Paris la 1800, n-o să pomenesc
decât de o fază superbă, relatată de nepotul său, Ion Ghica, în 1896. Într-o vară, vrând să le arate
franţujilor frumuseţea de vis a iernilor valahe, Dudescu a cumpărat nişte tone de zahăr de la
cofetarii parizieni, zahăr pe care l-a împrăştiat pe drumul ce ducea la palatul său. Iar peste
zahărul ăla a pus să fie trasă cu caii o sanie, exact ca iarna, în Bucureşti.
În ianuarie 1814 vinde moșia Dudești bancherului Ioan Hagi Mosco. Moșia va fi preluată de
către fiul său, Ştefan Hagi Mosco, noul proprietar al Dudeștilor, care va renova şi biserica in anul
1820. Dar conacul şi moşia nu-şi încheie încă istoria. Familia Hagi Moscu, la rândul său, le va
vinde în anul 1842 bancherului grec din Viena Simon Sina. Urmașii baronului Sina o vor vinde
şi aceștia în anul 1912 arendașului moșiei Ivanciu Grueff, ai cărui urmași o vor avea în stăpânire
până în anul 1949, când vor fi deposedați de comuniști. Ultimul proprietar, Grueff, a transformat
conacul moșiei în magazie de grâne prin 1916-1918 (astupându-i pe trei sferturi ferestrele,
lăsându-le numai ca ochiuri de magazie), acesta construindu-şi o nouă casă peste drum de curte.

Bulgarii din Dudeşti

La începutul secolului XIX încep să apară în zona Dudeşti bulgarii. Fostul sat bulgar se întinde
acum de la târgul de mașini AutoVit până la Dristor. Urmele de istorie se văd în cartierele de pe
Bd. Camil Ressu şi din zona Râmnicu Sărat. Cândva, în locul blocurilor înălțate de Ceaușescu, se
afla paradisul legumicol al Capitalei, patria celei mai mari comunităţi bulgărești de pe malurile
dâmbovițene: comuna Dudești-Cioplea.

Bulgarii şi-au părăsit teritoriul natal şi au început să vină în număr mare în Valahia pe fondul
războiului ruso-turc (1806-1812) şi epidemiei de ciumă. Treptat, bulgarii dispersați în
împrejurimile capitalei sunt chemați să se așeze în acest sat. Venirea în Valahia a constituit,
pentru numeroase familii, o dezrădăcinare de satele natale din apropierea Nicopolelui, dar şi o
nouă şansă, prin stabilirea pe moşia boierului Dudescu, sporindu-i acestuia numărul braţelor de
muncă şi primind, la rândul lor, pământ de lucrat pentru grădinărit, loc de casă şi de biserică.

Biserica Dudeşti-Cioplea catolic

Astfel, în 1812 apare şi biserica Cioplea, lăcaș care încă poate fi găsit printre blocurile
comuniste, pe Str. Râmnicu-Sărat. Puţini locuitori ai zonei de azi ştiu că bulgarii legumicultori
aşezaţi la început de secol XIX în Dudeşti au fost catolici. Prima lor biserică, de fapt o locuinţă
compusă din 4 camere, din care una servea de capelă, a constituit o adevărată reşedinţă
episcopală, care, timp de 31 de ani, pană în martie 1844, a fost reşedinţa Episcopului de
Nicopolis ad Hystrum, care conducea cele trei vicariate: al Valahiei, Bulgariei şi Serbiei.
Biserica s-a reconstruit în forma actuala în 1859. În cimitirul Cioplea, un alt loc de referinţă în
acest cartier, poți remarca nume specifice ale acestei comunităţi: Banciu, Ciamur, Slave,
Ciopolan, Ambrozie, Sebe, Ruse, Petcu (inițial, Petcov), Stoian, Ghetus, Ivan, Vâlciu şi alte
asemenea.

În 1864, Cuza-Vodă împroprietărea 77 de familii de ţărani bulgari în satul Dudești.

Calea Dudeşti
Astăzi s-a păstrat în toponimia locului numai Calea Dudeşti, fostă mare Uliţă care ieșea din oraș
la sud-est şi făcea legătura între centrul vechi al oraşului şi satul Dudeşti. La Bariera Dudești, era
Biserica Sfânta Treime (sau Sfânta Troiță) zidită în 1804 de breasla șalvaragiilor, cei care croiau
șalvarii. Biserica a fost demolată în 1987. Barbu Ștefănescu Delavrancea l-a plasat în mahalaua
acestei biserici pe celebrul sau personaj Hagi Tudose. Lângă biserică se afla o cruce de piatră,
care marca hotarul estic al moșiei Pantelimon. De aceea, cartierul era cunoscut şi sub numele de
Crucea de Piatră. Acest cartier era renumit pentru mulțimea caselor de toleranţă şi a
prostituatelor.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Calea Dudești devine o arteră comercială, cu prăvălii, bodegi,
cabinete medicale, grădini de vară, cinematografe. Mulți dintre proprietarii de pe Calea Dudești
erau evrei. Majoritatea clădirilor vechi de pe aceasta stradă au dispărut, demolate în anii 1987-
1988.

Satul şi parohia Dudești au aparținut administrativ de județul Ilfov până în anul 1927, când au
fost subordonate Capitalei, iar din 1950 este integrat teritoriului acesteia, în cartierul Balta Albă-
Sud.
Tag-uri: balta alba, boierii dudeşti, cioplea catolic, conac boieresc, dudeşti-cioplea

MEMORIA OAMENILOR ŞI LOCURILOR

PRIN ŞCOALĂ ŞI BISERICĂ
23 noiembrie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Pe Bd. Basarabia, în curtea unei grădiniţe, trecătorul mai puţin grăbit poate observa prin gard un
monument, astăzi degradat. Plăcuţa de marmură ne spune ca acolo a fost o fântână, ridicată de
primarul Constantin Brânzoi în anul 1939, în memoria fiului său Virgil decedat în 1938.

Dincolo de tragedia personală pe care o ghiceşti în spatele acestei formulări succinte, nu poţi să
nu admiri gestul înaintaşului, care încearcă să-şi depăşească nenorocirea construind ceva pentru
binele comunităţii pe care o conduce – o fântână aşezată în centrul comunei Dudeşti-Cioplea –
Balta-Albă, căci despre primarul acestei comunităţi este vorba.

Instituţia în curtea căreia a fost abandonat monumentul păstrează încă în memoria colectivă
numele primarului despre care se spune, în prezentarea instituţiei, în mod greşit totuşi, că a
ridicat clădirea la 1853 spre a fi şcoală primară. Constantin Brânzoi s-a născut însă la 21 mai
1900, dar instituţia a funcţionat într-adevăr ca şcoală primară a comunei suburbane Dudeşti, sub
numele de Gheorghe Asachi. Clădirea cu un etaj pare mai degrabă construită în primele decenii

ale secolului XX.

Numele primarului Constantin Brânzoi îl găsim şi în istoricul bisericii de alături, Parohia Baltă
Albă, înfiinţată în 1938. Domnul Vasile Bujoreanu, directorul Şcolii primare Gheorghe Asachi
din cartier, cu aprobarea Comitetului Școlar Comunal al Municipiului București, a amenajat o
capelă într-o sală de clasă a acestei Şcoli, iar în scurt timp s-a început construcţia bisericii.
Primarul Brânzoi a donat terenul, în timp ce oameni importanţi ai vremii au donat bani (printre ei
se remarcă şi Nicolae Malaxa).
Activitatea obştească a primarului Brânzoi a fost „remarcată” de regimul comunist de după 1945,

astfel că numele lui este întâlnit între victimele

sistemului. A fost condamnat la 7 ani de închisoare în 1949 şi la 10 ani de închisoare în 1958. În
1962 a fost trimis de la Jilava la închisoarea din Botoşani, de unde a fost eliberat în 1964. La fel
şi Dumitru, fiul lui Constantin Brânzoi. A fost arestat pe 2 decembrie 1947 şi condamnat la 10
ani de închisoare, pentru manifestări de protest faţă de arestarea conducătorilor P.N.Ţ., fiind
închis la M.A.I., Jilava şi Aiud.

Nu mi se pare deloc întâmplător că numele rămas pe o piatră de fântână şi memoria lui

Constantin Brânzoi s-au păstrat în comunitatea pe care a condus-o numai la şcoală şi la biserică –
pilonii centrali ai spiritualităţii româneşti dintotdeauna. Restul e deșertăciune…

Nicolae Steinhardt între Capra şi Fundeni

05 decembrie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Are orice om câte o uliţă a copilăriei… A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atât de oarecare,
între Capra şi Fundeni…

Aşa scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii despre locurile copilăriei sale, în comuna
suburbană Pantelimon, a Bucureştilor anilor din preajma primului război mondial.

Prima dată când am auzit vorbindu-se despre legătura lui Steinhardt cu Pantelimon-ul a fost anul
trecut, odată cu demersurile făcute de o şcoală generală din cartier, condusă de o prietenă de-a
mea, de a schimba denumirea şcolii, numită impersonal, printr-un număr, cu numele acestei mari
personalităţi a culturii româneşti. Citisem, fireşte, în studenţie Jurnalul Fericirii, dar nu-mi
rămăsese în memorie descrierea atât de nostalgică şi pitorească a ceea ce, la rândul meu, era
locul copilăriei mele. Ca orice iniţiativă de bun simţ, şi schimbarea numelui şcolii a eşuat, ca
multe altele în zilele noastre. Legătura lui Steinhardt cu Pantelimon-ul rămâne, dincolo de orice
act birocratic sau de ignoranţa concetăţenilor noştri.

Născut la 29 iulie 1912 în imobilul familiei din Calea Moşilor, se mută curând în afara
Bucureştilor, în comuna suburbană Pantelimon, unde tatăl său, Oscar-Saia Steinhardt, inginer cu
studii în Elveţia, primise conducerea fabricii de cherestea Sylva. Era o întreprindere cu capital
exclusiv românesc, probabil apărută ca urmare a Legii pentru încurajarea industriei naţionale din
1912, ce stabilea avantaje fiscale pe timp de 30 de ani pentru patronii ce foloseau materia primă
autohtonă. Oscar Steinhardt este în 1913 proaspăt cetăţean român şi decorat, prin decret regal, cu
ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, probabil ca urmare a participării lui la războiul
balcanic. În aceeaşi curte a fabricii de cherestea se va desfăşura în 1919 şi episodul savuros
povestit de fiul său, în care dl. Steinhardt senior, abia sosit de pe front, unde fusese rănit la
Mărăşti, trebuie să facă faţă unei revolte a muncitorilor, stârniţi de propaganda bolşevică,
circulând prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă…

Nu ştim unde a locuit familia Steinhardt în Pantelimon, dar e sigur că o bună parte a timpului
copilul o petrecea în curtea fără capăt a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai
curată, adânc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumegușului. După ce ploua, din scânduri
şi butuci îmbibați se răspândește un parfum înțepător. Şi astăzi găsim pe locul fostei fabrici
Sylva, în spatele complexului comercial Delfinului, o firmă care se ocupă de prelucrarea mobilei.

Către începutul secolului XX, atunci când familia

Steinhardt se muta acolo, zona avea deja câteva sute de gospodării: mici meseriaşi, căruţaşi,
negustori de grâne, negustori ambulanţi, muncitori, crescători de animale, legumicultori, care
fuseseră împroprietăriţi cu mici loturi de pământ, în repetate rânduri, după 1864. Până la 1900 se
formase acolo o adevărată mahala românească din vremuri bune, pestriţă, cosmopolită, agitată,
dar pitorească şi creativă. Dar totul, şi numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de
pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i totuși
ostilă şi rea; că la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, o bucată de pâine şi un pahar cu vin tot
vei găsi pe undeva; că – până-n clipa morţii, se-nţelege – nu vei fi dat afară de la locul şi
culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întâmpla.

Spaţiul descris de Steinhardt se afla atunci, ca şi acum, atârnat de istorie, între mizeria cea mai
cruntă şi măreţe planuri de viitor. Pentru că în acest cartier, aşa cum spune Steinhardt, cu nume
de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon, parcă te temi să păşeşti dacă nu eşti de-al casei. Drumuri
desfundate, maidane de gunoaie, clădiri degradate, populaţie îmbătrânită, săracă, blocuri
îngrămădite, resturi ale fostei industrii comuniste, care încă mai supravieţuieşte sub imaginea
unor firme nu foarte lustruite, nimic nu te îndeamnă să faci o plimbare aici. Odată cu lăsarea
serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. Îşi aveau flăcăii geloşi şi mândri
cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zăvozi
care lătrau în tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. Din
această perspectivă istoria nu s-a schimbat prea mult.

În anii 70 au dispărut aproape complet casele

ridicate în perioada interbelică de mica burghezie a zonei, pentru a face loc ansamblurilor de
blocuri. Foarte puţine au rezistat, înconjurate de blocurile comuniste.

În Pantelimon evreul Nicolae Steinhardt face primii paşi spre religia ortodoxă prin intermediul
preotului bisericii din mahala, parohul Mărculescu[i] de la biserica Capra, prieten cu familia de
evrei, prietenie legată probabil în timpul primului război mondial, care lasă amintiri
traumatizante pentru ambele familii: preotul cade prizonier pe Valea Jiului, în timp ce inginerul
este rănit la Mărăşti. Ambii vor fi decoraţi la finalul războiului. Nu întâmplător, în curtea
cimitirului bisericii Capra este ridicat un frumos monument dedicat eroilor neamului căzuţi în
prima conflagraţie mondială.

La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica şi de sărbători aproape toţi;

măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea

preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar
încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului,
bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de
fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar
un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet,
crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii…

Biserica fusese ridicată la 1877, pe vremuri de război, prin strădania unui negustor de
zarzavaturi, pe nume Constantin Duţulescu (poreclit “Capră”), chiar pe pământul din care îşi
câştigau existenţa. Pentru că de la Pantelimon până la Fundeni se întindeau grădini, crânguri,
lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe – şi mai mult dădeai de turme
decât de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane… Întăreau şi ele părerea
lui Eminescu: blândețea poporului român îşi are obârșia în bunăstarea lui pastorală, mereu
superioară celei a neamurilor agricole. Perioada comunistă a răvăşit rosturile bisericii, aşa cum
a făcut cu toată cuprinderea mahalalei. Numai iscusinţa unor ingineri români, Eugen Iordăchescu
şi Gheorghe Mija a scăpat-o de la demolare prin translatarea în 1985 cu 90 de metri faţă de
aliniamentul şoselei.

În anii 20 familia Steinhardt se mută spre centrul Bucureştilor, unde

tâ nărul Nicolae va frecventa şcoala primară şi

mai târziu Liceul Spiru Haret, fără ca farmecul străzilor primelor amintiri să-l părăsească: Din
Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta,
atâta doar că-s oameni mai numeroşi şi clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un
fel de încredere în lume şi ale ei stihii domnesc şi aici. Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se
poate, pe margini sunt case „boiereşti”, curţi, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde
veneam.

Dar ceea ce l-a învăţat cel mai bine pe Steinhardt mahalaua, periferia, îşi va aduce folosul mult
mai târziu, în plină maturitate, atunci când va fi confruntat cu cea mai mare cumpănă din viaţa
lui. În beciurile Securităţii, ameninţat cu moartea, izolat de lume, îngrijorat de soarta părintelui
bătrân lăsat acasă, bulversat de trădarea unor prieteni va căuta disperat soluţii. Iar puterea va veni
şi din lecţia de viaţă intuită în copilărie atunci când trăia viaţa acelei comunităţi.

Sunt pierdut!

Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii[i] —ale mahalalei şi
satului — mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie. A! nu, umilinţa cedării e de la diavol.
Da, există, mai există o negândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm,
de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu.

Mahalaua nu înseamnă disperare, nu înseamnă trădare, nu înseamnă soluţii de supravieţuire

complicate. Mahalaua înseamnă putere de luptă, spirit răzbătător, inteligenţă şi vicleşug, agitaţie
peste zi, dar linişte în prag de seară, atunci când mahalagiul merge la culcare având conştiinţa
mulţumită că a făcut ce a depins de el pentru ca viața să meargă mai departe.

Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dârz. La
înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi
amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez.

Iar Steinhardt nu a cedat, transformându-şi viaţa într-un adevărat model pentru orice generaţie
dornică de a găsi repere şi valori.

[i] Clucereasa, sat de lângă Câmpulung unde familia deţinea proprietăţi

[i] În istoricul bisericii nu am găsit totuşi numele preotului Mărculescu, cel mai aproape de nume
şi de perioadă fiind parohul Marin Marinescu
CÂND ŞEFUL STATULUI ROMÂN ESTE
OBLIGAT SĂ RESPECTE CONSTITUŢIA.
UN SCANDAL DE-ACUM UN SECOL
13 ianuarie 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În octombrie 1893 s-a născut fiul familiei princiare a moştenitorilor tronului, Ferdinand şi Maria,
cel care avea să devină mai târziu faimos în ţară şi peste hotare ca fiind regele Carol al II-lea.
Conform constituţiei, ca viitor moştenitor al tronului, de fapt primul membru al familiei regale
născut pe teritoriu românesc, nou-născutul trebuia să fie botezat în religia ortodoxă. Atunci însă,
cu sprijinul nemijlocit al regelui Carol şi al anturajului său, în România se desfăşura o intensă
propagandă romano-catolică, materializată între altele şi prin crearea unei Arhiepiscopii romano-
catolice la Bucureşti. Regele a preconizat chiar o soluţie de compromis, respectiv un dublu botez,
făcut atât în rit ortodox de către mitropolitul României de atunci, Ghenadie Petrescu, cât şi în cel
romano-catolic de arhiepiscopul catolic al Bucureştiului. Ghenadie Petrescu a stăruit pentru
respectarea constituţiei şi chiar a şi comandat în acest scop o cristelniţă specială, a cărei execuţie
la timp a fost întârziată. În acest context, regele a hotărât ca botezul să se facă la Sinaia, în
prezenţa celor doi înalţi ierarhi din ţară, cel ortodox şi cel romano-catolic, iar ca naşi ai nou-
născutului trebuiau să fie pe de o parte chiar regele, iar pe de altă parte, din motive tactice, o
prinţesă ortodoxă rusă înrudită, pe linia Romanovilor, cu mama nou-născutului, principesa
Maria.

În aceste condiţii, mitropolitul Ghenadie Petrescu a luat cristelniţa bisericii Domniţa Bălaşa, pe
care a dus-o la Sinaia. La data stabilită de monarh, în prezenţa tuturor invitaţiilor, a oficiat slujba
cuvenită, conform canoanelor ortodoxe şi a săvârşit botezul pruncului Carol în rit ortodox, după
care, scoţându-l din cristelniţă, i l-a pus în braţe principesei ortodoxe ca naşă, surprinzând astfel
întreaga asistenţă şi mai cu seamă pe regele Carol. Actul ca atare avea o semnificaţie deosebită,
depăşind doar cele implicate de taina religioasă a botezului şi devenind, în acest caz, un fapt
politic, un eveniment naţional.

Regele a adresat pe loc invitaţie arhiepiscopului romano-catolic să săvârşească aceeaşi sfântă

taină a botezului, dar din nou a fost surprins văzându-se, pe bună dreptate, refuzat. Înaltul prelat
catolic a explicat că botezul creştin fusese deja făcut şi că în conformitate cu canoanele celor
două biserici, el nu putea fi repetat. Deosebit de afectat de ceea ce se întâmplase, regele Carol a
părăsit sala, însă, cele întâmplate au arătat ulterior că monarhul nu a putut să uite ceea ce el
considera a fi fost un grav afront personal din partea mitropolitului şi nu respectarea unei
prevederi constituţionale de mare însemnătate, chiar şi pentru dinastia românească. Este
începutul scandalului.

Această atitudine nu va rămâne fără urmări pentru mitropolitul Ghenadie Petrescu. Cu prima
ocazie în care numele acestuia apare într-o chestiune controversată, mitropolitul era acuzat de
Sinodul bisericii române, transformat în instrument politic, de deturnare de bani, însuşirea de
vase sfinte şi veşminte bisericeşti, sfinţirea a numeroase biserici cu scopul de a-şi însuşi taxa
aferentă, încasarea printru sine a banilor adunaţi prin colecte din partea credincioşilor, implicarea
mitropolitului în procese penale. Are loc o judecată sinodală, fără precedent până atunci, în care
sunt încălcate o mulţime dintre regulamentele după care funcţiona Biserica ortodoxă, dar care are
rezultatul aşteptat de rege. La 22 mai 1896 se decide caterisirea Mitropolitului Ghenadie şi
mutarea sa la Mănăstirea Căldăruşani în calitate de simplu monah. Astfel l-au acuzat, judecat,
condamnat şi stigmatizat pe cel pe care tot ei şi l-au ales. Acelaşi complet judecătoresc avea să-l
şi reabiliteze după numai o jumătate de an, după un uriaş scandal.
Cronicarul acelor vremi, F. Dame, menţiona în sinteza sa istorică în legătură cu abuzul ducerii
din Bucureşti a înaltului prelat, chiar în noaptea în care i s-a transmis sentinţa de condamnare,
fără a avea practic posibilitatea de a se apăra: „Acest act de violenţă inutilă şi rău gândită a
provocat din toate părţile proteste foarte mari în cercurile politice, care n-au mai vrut să vadă
greşelile prelatului ci procedeele de neînţeles ale guvernului, în special ale şefului acestuia.”

În Bucureşti au avut loc manifestaţii împotriva guvernului, chiar împotriva regelui, în care s-au
implicat forţe din cele mai diverse, de la elementele conservatoare, la cele ale tânărului partid
Social-Democrat, toate aceste forţe încercând a folosi prilejul pentru răsturnarea guvernului.

Întreaga a doua jumătate a anului 1896, problema „Ghenadie” a continuat a se afla în prim plan:
dezbateri politice, discursuri în parlament, articole de presă şi chiar ciocniri cu forţele de ordine
soldate cu victime. Între timp, la casa regală soseau de pretutindeni proteste semnate de mii de
cetăţeni. Toate acestea au avut darul să neliniştească serios Coroana şi Sinodul. Sinodalii nu se
mai arătau demult in public, datorită huiduielilor poporului. Şeful liberal al guvernului, D.A.
Sturdza, pe când era în trăsură pe străzile capitalei, a fost huiduit şi scuipat de cetăţeni. Cele
petrecute în ţară au făcut înconjurul Europei prin presa occidentală şi a înregistrat o atitudine
negativă la adresa guvernului in legătură cu detronarea silnică a Mitropolitului.

În tot acest timp, Ghenadie Petrescu a stat sechestrat la Căldăruşani sub paza aspră a şase
jandarmi, care-l păzeau asemeni unei veritabile „paze de corp”, dar a reacţionat în justiţie iniţiind
un proces de calomnie. În disperare de cauză şi temându-se de discreditare, guvernul
interceptează firul legal al acţiunilor de judecată întreprinse de Ghenadie şi degradează
magistratura prin transformarea judecătorului de instrucţie în „zbir poliţienesc”, însărcinat cu
misiunea precisă de a întoarce cursul judecăţii in defavoarea Mitropolitului şi aducerea lui
înaintea Curţii cu Juraţi pentru delicte de drept comun. În acest scop s-au pus in mişcare
importante forţe poliţieneşti pentru „a zgârma” in lăzile Mitropolitului, sau percheziţionând
persoanele care au fost cât de cât in legătură cu Ghenadie. Scopul urmărit era acela de a aduna
dovezi calomnioase la adresa mitropolitului.

Paralel, guvernul liberal exercita o presiune crescândă asupra Mitropolitului, pentru o înţelegere.
Trimişii guvernului şi-au pierdut vara făcând naveta între Bucureşti şi Căldăruşani cu speranţa că
poate îl vor convinge pe fostul mitropolit să renunţe la opoziţie. I-au propus să ceară iertare
Sinodului şi aşa va reprimi arhieria. Ca să-şi atingă scopul, samsarii guvernamentali au folosit
cele mai nepotrivite metode de convingere: de la linguşirea josnică până la ameninţarea cea mai
trivială. Dar Ghenadie n-a cedat amăgirilor sau înfricoşărilor şi a declarat că „prefer sa fiu
îngropat de viu intr-o groapă de o sută de metri decât să mă împac cu prigonitorii mei intr-un
chip atât de umilitor.”

Lascăr Catargiu, şeful conservatorilor, aduce regelui Carol I o petiţie întărită cu zeci de
semnături, determină pe suveran să recunoască nedreptatea făcută lui Ghenadie şi să iniţieze
tratative cu acesta pentru soluţionarea crizei.

Cazul Ghenadie, în acest context, a dus la demisia guvernului liberal care patronase întreg
scandalul.

La 4 decembrie 1896, prin decret regal, Sf. Sinod este convocat şi se întruneşte in sesiune
extraordinară care hotărăște „să se ridice de deasupra mitropolitului Ungrovlahiei, Ghenadie
Petrescu, hotărârea Sfântului Sinod de la 20 mai 1896”. În aceeaşi zi, printr-un decret regal,
regele Carol I semna actul ce cuprindea în articolul I: „Suspendarea Î.P.S.S. Mitropolitului
Primat D.D.Ghenadie Petrescu din treapta arhieriei şi administraţiunea metropolitană este şi
rămâne ridicată”.
Tot în aceeaşi zi era făcută publică şi scrisoarea de demisie a lui Ghenadie care foarte probabil a
fost adusă la cunoştinţă oficial regelui, odată cu hotărârea Sfântului Sinod şi decizia guvernului.

Acesta este unul dintre rezultatele supunerii necondiţionate faţă de rege şi guvernarea politică a
unor instituţii ale statului, de la biserică, până la justiţie, poliţie, guvern, caz în care patimi
omeneşti dezonorează ideile de legalitate, constituţionalitate, dreptate.

Cu toată discreditarea instituţiilor statului, în frunte cu regele, faţă de lege şi faţă de opinia
publică, cu toate că prelatul a fost reabilitat în urma scandalului, finalitatea a fost de partea celor
ce au iniţiat totul: mitropolitul şi-a dat demisia şi s-a retras din viaţa publică pe care îşi permisese
s-o deranjeze.

Episodul de-acum un secol ne demonstrează încă o dată vocaţia românilor de a-şi sacrifica
oamenii de frunte, influenţa nefastă a politicului, cu lipsa lui completă de valori morale şi
incapacitatea poporului de a-şi apăra până la capăt adevăratele modele.

Poate învăţăm ceva din asta măcar acum!

MICUL BUCUREŞTEAN – UN PROIECT

DE EDUCAŢIE URBANĂ
18 mai 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În ultimii doi ani şcolari am coordonat un proiect educaţional ce vizează aspecte legate de istoria
comunităţii din care fac parte elevii, proiect ce s-a dovedit a avea impact pozitiv atât asupra
principalilor beneficiari, elevii, asupra colegilor şi chiar asupra coordonatorului însuşi. Vi-l
prezint astăzi ca model de bună practică, mai ales că este înscris ca proiect multi-anual aprobat la
nivel de consiliu profesoral. Chiar dacă tema proiectului meu ţine de istoria locală bucureşteană,
ea se poate modifica uşor, în funcţie de comunitatea locală căreia îi aparţineţi, fie ea urbană sau
rurală.

Concret, proiectul de educaţie urbană „Micul Bucureştean” are drept obiectiv principal
familiarizarea elevilor cu istoria, poveştile, clădirile reprezentative ale Capitalei noastre şi
sensibilizarea lor la probleme de interes comunitar: protejarea monumentelor istorice şi a
spaţiilor verzi, respectul faţă de valorile trecutului şi crearea unor modele estetice. Temele
abordate (Legendele Bucureştilor: ciobanul Bucur, legenda Dâmboviţei, mănăstirea Cernica,
mănăstirea Mihai Vodă; Curtea Domnească – scurt istoric, ceremonialul primirii solilor;
Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istoria oraşului: documentul din 1459, ziua Bucureştilor etc.) au
ca scop să capteze interesul elevilor, care vor fi antrenaţi în cercetarea subiectelor, în organizarea
de proiecte de cercetare şi excursii de studii, în realizarea unor lucrări şi referate. Prezentările şi
dezbaterile din sălile de clasă sunt însoţite de excursii tematice în zonele reprezentative ale
oraşului.

Grupul ţintă al proiectului vizează 100 de elevi anual, din clase diferite, care vor lucra împreună
şi vor dezvolta sentimentul de apartenenţă la propria lor şcoală şi la comunitatea din care ea face
parte. Elevii provin în general din vecinătatea instituţiei de învăţământ, aflată la periferia
Bucureştilor şi din comunele din judeţul Ilfov. Nivelul de pregătire iniţială al elevilor este între
scăzut şi mediu, un nivel destul de scăzut de cultură generală, o lipsă de interes faţă de probleme
legate de trecut, o scăzută implicare în problemele comunităţii locale în care-şi desfăşoară
activitatea în prezent. De asemenea, sistemul de valori personale al tinerilor, fie necesită o
repoziţionare, fie nu este suficient definit. Justificarea acestei abordări se referă la nevoia de
repere axiologice pentru copiii noştri.

Pot participa la proiect, în afara grupului ţintă şi diriginţii elevilor, dar şi părinţii interesaţi.
Prezentările pot avea loc în laboratorul de informatică al şcolii, utilizându-se fotografii,
prezentări power point, internetul.

Excursiile pe teren se fac cu grupe mici de elevi, 15-20, după programul şcolar. Se va utiliza un
aparat de fotografiat pentru surprinderea celor mai reprezentative momente ale excursiei. La
finalul proiectului se poate realiza o expoziţie de fotografii cu zonele şi monumentele oraşului.
Se vizitează la fiecare ieşire în oraş un muzeu. Sunt preconizate câte 6 excursii pentru fiecare
grup pe parcursul unui an şcolar.

Dezvoltarea de proiecte comunitare este, credem, cea mai complexă metodă de educaţie.
Aplecarea spre istoria comunităţii din care elevii fac parte, spre problemele ei din prezent, prin
participarea la acest proiect de istorie locală fac din elevi participanţi activi la viaţa comunităţii,
dezvoltată atitudinea civică şi abilităţile fiecăruia. La finalul proiectului elevii pot să-şi
îmbunătăţească înţelegerea asupra spaţiului şi timpului în care trăiesc, conştientizând nevoile
individuale cu care se confruntă ei, alte persoane, comunitatea în general.

Apelul la istorie şi la valorile ei, arhitecturale sau religioase, păstrate de-a lungul timpului în
cadrul comunităţii permit creşterea stimei de sine asupra elevilor, care îşi repoziţionează poziţia
faţă de şcoala lor sau faţă de alte şcoli din apropiere şi mai ales faţă de spaţiul cu valenţe istorice
din vecinătatea unităţilor de învăţământ. Se pot realiza materiale de prezentare, baze de date pe
tema in discuţie, se pot stoca fotografii pentru portofolii, se pot stabili echipe de proiect din mai
multe şcoli care să colaboreze. Pot fi întocmite articole, care pot fi publicate pe internet, se poate
realiza un site de prezentare a proiectului.

Vă urăm succes şi dumneavoastră în cazul în care iniţiativa noastră v-a dat idei!

INVESTIGAŢIA CA METODĂ
DIDACTICĂ MODERN. Studiu de caz:
Istorie Locală
13 mai 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Problema ridicată de utilizarea metodelor moderne, cu grad sporit de interactivitate, menite să

sprijine atractivitatea şi accesibilitatea informaţiei în conformitate cu nivelul colectivului de
elevi, dar şi al fiecărui elev în parte, este asumată de oricare cadru didactic preocupat de
schimbarea învăţământului românesc, atât la nivelul sistemului, cât şi la cel al procesului de
învăţământ. Aceste metode, folosite în mod raţional, programat, dirijat, conştient şi, nu în ultimul
rând, echilibrat, prezintă deosebitul avantaj de a se constitui, în acelaşi timp, în metode de
predare – învăţare – evaluare, consolidând principala direcţie a învăţământului modern, cea de a
face din aceste trei dimensiuni ale actului educaţional un sistem unitar, axat pe însuşirea de
competenţe, având în centru reuşita elevului, necesităţile şi interesele sale. Astfel, dintre
metodele moderne, am ales pentru cercetare, analiză şi exemplificare în prezenta lucrare,
investigaţia, căci, din perspectiva disciplinelor umaniste, în special a istoriei, aceasta prezintă un
grad mare de aplicabilitate practică. De asemenea, un alt argument pentru selectarea, ca obiect de
studiu al lucrării de faţă, este faptul că utilitatea şi aplicabilitatea acestei metode se extinde şi
asupra viitoarei activităţi a elevului, fie în cadrul învăţământului superior, fie în cadru
profesional, sporind şansele integrării ulterioare a absolvenţilor de liceu într-o formă de
învăţământ superior şi/sau pe piaţa muncii.

Caracteristicile esenţiale ale investigaţiei constau în faptul că are un pronunţat caracter formativ;
are un profund caracter integrator, atât pentru procesele de învăţare anterioare, cât şi pentru
metodologia informării şi a cercetării ştiinţifice, fiind în acest fel o modalitate de evaluare foarte
sugestivă, precisă, intuitivă şi predictivă; are un caracter sumativ, angrenând cunoştinţe,
priceperi, abilităţi şi atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de
învăţare; se pot exersa în mod organizat activităţi de cercetare utile în formarea ulterioară şi în
educaţia permanentă.

Cu ajutorul acestei metode cadrul didactic poate să aprecieze: gradul în care elevii îşi definesc şi
înţeleg problema investigată; capacitatea de a identifica şi a selecta procedeele de obţinere a
informaţiilor, de colectare şi organizare a datelor; abilitatea de a formula şi testa ipotezele; felul
în care elevul prezintă metodele de investigaţie folosite; conciziunea şi validitatea raportului-
analiză a rezultatelor obţinute;

Toate acestea, corelate cu gradul de complexitate al sarcinii de lucru şi cu natura disciplinei de

studiu fac din metoda investigaţiei un veritabil instrument de analiză şi apreciere a cunoştinţelor,
capacităţilor şi personalităţii elevului.

Cazul de bună practică pe care îl supunem astăzi atenţiei dv. a fost realizat într-o şcoală
bucureşteană care a hotărât să participe la un concurs ISTORIA MEA-EUSTORY. Pentru a
finaliza tema de cercetare a concursului, care implica contribuţia activă a copiilor, s-a căutat şi s-
a găsit o potenţială investigaţie de interes comun, atât pentru elevi cât şi pentru profesor. Tema
viitoarei cercetări a fost realizarea unei prezentări din punct de vedere istoric a cartierului în
care se găseşte şcoala, Pantelimon, şi unde majoritatea elevilor locuiau. Provocarea s-a dovedit
destul de incitantă. Pe de o parte pentru că materiale publicate despre această temă aproape că nu
existau. În lucrările de istorie locală zona era prezentată de-a lungul timpului drept una din
moşiile periferice ale Bucureştilor, cu grădini şi livezi şi cam atât. Pe de altă parte, la prima
vedere, Pantelimon-ul părea să nu aibă nimic de spus din punct de vedere istoric: un cartier
mărginaş, de periferie, plin până la refuz de blocuri ceauşiste şi încărcat de probleme
infracţionale. Aceasta a fost de fapt marea provocare: de a stârni curiozitatea copiilor asupra unei
probleme ce părea fără soluţie, de a-i face părtaşi la descoperiri, de a-i pune în situaţia de a face
ei istorie.

Investigaţia a durat aproximativ două luni şi s-a realizat atât în timpul orele de curs de la
opţional, prin documentări, dezbateri, prezentări, problematizări, redactări de materiale şi
în final prin redactarea unei lucrări ştiinţifice de către profesor, dar şi a unei prezentări
power point de către elevi. Dar mai ales investigaţia s-a dezvoltat cu succes prin observaţii
directe în teren, în weekend-uri succesive. Pe teren au mers atât grupul de elevi însoţiţi de
profesori, cât şi grupe mici de elevi care aveau repartizate sarcini individuale.

La începutul investigaţiei s-a dezvoltat tema şi s-a stabilit că ea va ţine cont de aspecte
referitoare la legendele zonei, la obiectivele istorice, la străzile din jurul şcolii, denumiri cu
specific istoric care pot ascunde conotaţii mai largi în timp, de tradiţia orală a zonei şi extinderea
chiar până la chestiuni contemporane nouă, de schimbări în cadrul cartierului care se pot încadra
în ideea de istorie prezentă. Documentarea urma să se facă având la dispoziţie câteva tratate de
istoria Bucureştilor, revistele Muzeului de Istoria Bucureştilor şi internetul. Elevii au primit
materiale şi au realizat fişe de lectură în legătură cu problema în discuţie. După o săptămână de
lucru s-au inventariat monumentele istorice ale zonei, cu precădere lăcaşe de cult, ce urmau a fi
vizitate, fotografiate şi prezentate: mănăstirile Cernica, Plumbuita, Mărcuţa, bisericile Ghica Tei,
Capra, Fundenii Doamnei.
Grupele de lucru au fost formate din 3-4 elevi, iar sarcinile s-au distribuit în funcţie de cerinţele
elevilor, apropierea faţă de obiective, apetenţa lor faţă de un anume subiect. Grupele au raportat
săptămânal progresele făcute.

În munca de teren elevii au fost instruiţi să observe activ, să-şi pună întrebări, să comunice cu
oamenii locului, să noteze, să fotografieze tot ce li se părea semnificativ, trierea urmând a se
face în urma unei discuţii în grupul comun de lucru.

Una din sarcinile care şi-a dovedit imediat utilitatea a fost intervievarea oamenilor în vârstă care
locuiau de zeci de ani în zonă şi care puteau oferi date interesante despre cartier. Aşa, de
exemplu, am aflat despre ruinele cetăţii de pe malul lacului Fundeni, pe care ulterior am şi
documentat-o cu materiale ştiinţifice. Totodată, existenţa cetăţii distruse de indiferenţa
autorităţilor şi transformarea ei în groapă de gunoi a fost pretextul unei lungi discuţii de formare
de atitudini despre respectul cu care ar trebui înconjurate mărturiile trecutului, atât de către cei
care au puterea de a decide, dar şi de comunităţile locale, oamenii locului fiind şi ei părtaşi la
distrugere, furând cărămizi pentru a-şi ridica locuinţe. Plecând de la ideea că un popor fără
trecut e un popor fără viitor s-a iniţiat şi o lecţie de dirigenţie bazată pe cele aflate de pe teren,
dar şi prezentări făcute de elevi pentru alte clase, pentru diseminarea celor aflate de noi.

Istoria locală povestită de oamenii bătrâni ai cartierului a pus în faţa copiilor o altă
provocare: descoperirea tunelurilor subterane care legau cele două mănăstiri ale zonei, Plumbuita
şi Cernica, pe sub lacurile zonei. Cu toate eforturile elevilor, această idee nu a putut merge mai
departe de stadiul de legendă, farmecul aventurii păstrându-se totuşi, copiii declarând că-şi vor
continua cercetările şi pe viitor.

Investigaţia s-a îmbogăţit pe măsură ce copiii se întorceau din teren cu mai multe date, echipele
primind noi obiective de studiu. Vizitarea bisericii Ghica Tei s–a dovedit în acest sens
fructuoasă, dincolo de realizarea unei fişe de prezentare a obiectivului. Astfel, în curtea bisericii
elevii au descoperit o adevărată necropolă domnească, nu mai puţin de 15 membri ai familiei
Ghica, principi, prelaţi, prinţese etc. fiind îngropaţi acolo. Pentru că, la prima vedere, lucrurile
păreau complicate, s-a hotărât realizarea unui arbore genealogic al familiei Ghiculeştilor. S-a
studiat şi blazonul familiei, inscripţionat pe pietrele de mormânt, dar şi în interiorul bisericii,
elevii având astfel să ia contact cu noţiuni de heraldică. Copiii au remarcat elemente de
simbolistică extrem de interesante: vulturul cu aripile desfăcute (simbolizând braţele crucii) sau
vulturul cu crucea în cioc (puterea divină cedată domnitorului prin prerogativele sale) sau
vulturul cu cartea în cioc (înţelepciune). De asemenea pe câteva dintre pietrele funerare există
cele 5 lacrimi de argint, prezente şi în blazonul familiei. Tot în grădina aceleiaşi biserici a fost
observată, pe unul din postamentele de marmură ale monumentului dedicat Mariei Ghica,
semnătura sculptorului Carl Storck, elevii urmând a se informa pe internet despre viaţa şi
activitatea acestui mare sculptor român. Un alt exemplu de dezvoltare a temei pe baza
observaţiilor din teren o găsim în placa de marmură din faţa bisericii Capra care anunţa faptul că
lăcaşul de cult a fost mutat pe rotile mai bine de 100 metri. Descoperirea a generat de asemenea
o discuţie nouă despre metodele folosite în timpul epocii Ceauşescu de distrugere sau ascundere
a bisericilor, fie ele şi monumente istorice. Discuţia s-a finalizat cu un material despre
Monumente istorice distruse în timpul regimului comunist care ulterior a fost prezentat într-o
sesiune de comunicări.

Foarte interesantă a fost şi experienţa legată de dezafectarea unui monument cu tema „Răscoala
din 1907” din apropierea şcolii. Pentru că elevii au fost stimulaţi să-şi pună întrebări şi să ia
atitudine faţă de schimbările prezentului, grupa de elevi, însoţită de profesor s-a deplasat în
Parcul Obor, pe locul fostului amplasament al statuii 1907 şi s-a hotărât realizarea unui sondaj
pentru a vedea impactul acestei schimbări în conştiinţa oamenilor locului. Întrebările au fost
extrem de simple: “Ce părere aveţi despre dărâmarea monumentului?” “Ce amintiri vă leagă de
acesta?” “Credeţi că oficialii se vor ţine de cuvânt pentru reconstrucţia ei în altă locaţie? Nu am
fost extrem de surprinşi să constatăm că, în exclusivitate, locuitorii cartierului intervievaţi
regretau dispariţia monumentului, cu toate scăderile ei (proletcultistă, comunistă, urâtă). Fiecare
avea amintiri nostalgice legate de construcţie: unii se jucau în copilărie acolo, fotbal sau cu
rolele, alţii s-au căţărat cel puţin o dată pe statuie, alţii se amuzau de anecdotica creată în timp.
Copii s-au distrat teribil la auzul poezioarei create de folclorul local Fraţilor, nu daţi năvală, Că
nu este carne-n hală, Îl vedeţi pe cel de jos? A căzut pentru un os sau de apelativele date statuii:
Pugilistul sau La oase.

Observaţiile copiilor asupra denumirilor întâlnite în munca de teren au condus la concluzii foarte
interesante. S-a dovedit ulterior, prin documentare, că strada Heliade între vii are legătură cu
paşoptistul Ion Heliade Rădulescu care-şi avea acolo moşia şi casa, strada Ziduri între vii era de
fapt drumul către ruinele cetăţii lui Matei Basarab, că străzile din jurul Oborului, fost mare târg
al Bucureştilor se refereau la meserii şi obiceiuri tradiţionale: Olari, Cojocari, Clopoţei etc., că
numele unui mare bulevard al capitalei Calea Moşilor era drumul către Obor, numit în vechime
Târgul Moşilor, că Bariera Vergului, intersecţie a cartierului, era în urmă cu 2-300 de ani limita
oraşului, o adevărată barieră de protecţie, populată cu soldaţi care nu admiteau intrarea în oraş a
oamenilor bolnavi. Era epoca marilor epidemii. Doamna Ghica, o altă stradă importantă a
cartierului o evoca pe principesa Maria Ghica a cărei moşie de zestre se întindea în zonă, numele
de Plumbuita a celebrei mănăstiri vine de la acoperişul de plumb al lăcaşului, iar ceea ce a
încântat cel mai mult a fost istoricul făcut Sfântului Pantelimon, al cărui nume îl poartă atât
cartierul, cât şi liceul unde funcţiona şcoala. Copiii au dezvoltat un sentiment de mândrie atunci
când au descoperit că sfântul cu pricina fusese la un moment dat protectorul Capitalei, locul lui
fiind detronat, de curând, de un sfânt împrumutat de la vecinii bulgari, Sfântul Dumitru. De
altfel, s-a dovedit că zona cercetată fusese în vechime prima din Bucureşti unde s-a construit un
spital, botezat tot cu numele Sfântului Pantelimon.

Investigaţia s-a finalizat prin prezentarea concluziilor echipelor trimise pe teren, la finalul
cercetărilor. Astfel, Echipa nr.1, care a investigat zona Obor prezintă, conform sarcinilor
primite, istoricul târgului, principalele meşteşuguri şi activităţi comerciale, numele de străzi cu
conotaţii istorice, fotografii ale zonei astăzi. Concluzie: Oborul, zonă tradiţional comercială îşi
păstrează şi astăzi aceeaşi funcţiune. Echipa nr.2 cu zona Bd. Pache Protopopescu ne prezintă
modernizarea acestei artere importante a oraşului şi fotografii ale unor case din perioada
interbelică. Concluzie: artera a unit de acum 200 de ani estul oraşului cu centrul său. Echipa nr.3
a avut de urmărit zona din jurul şcolii. Elemente de interes: Stadionul Naţional Lia Manoliu,
biserica mutată pe roţi Capra. Concluzie: zona este foarte nouă, cu blocuri, fabrici, parcuri
construite în anii comunismului. Echipa nr.4 s-a ocupat de zona Vatra Luminoasă, cartier al
perioadei interbelice, cu case cochete, dar construite pentru clasa de mijloc. Concluzie: numele
de Vatra Luminoasă provine de la şcoala pentru nevăzători, din imediata apropiere a noastră,
construită pentru aceştia printr-o donaţie a reginei Maria a României. Echipa nr.5 s-a ocupat de
Bariera Vergului, având sarcină să descopere rolul barierelor în evul mediu. Concluzie: cartierul
Pantelimon, fiind unul de periferie, era în evul mediu în afara oraşului. Intrarea şi ieşirea din
cetate se făceau prin bariere montate de-a lungul drumurilor principale, cu rol de securitate
militară şi de sănătate. Echipa nr.6 s-a ocupat de capătul cartierului, acolo unde astăzi s-a
construit supermarketul Cora. Monument de interes: biserica Mărcuţa, fost spital pentru ciumaţi,
fostă mare şi bogată mănăstire. Concluzie: o istorie interesantă şi cu rădăcini în timp poate fi
descoperită în spatele blocurilor. Este locul unde Eminescu a fost spitalizat în ultima fază a vieţi
sale. Echipa nr.7 a avut ca sarcină zona Fundeni, cea mai veche şi mai interesantă din punct de
vedere istoric. S-au fotografiat groapa de gunoi din locul fostei cetăţi medievale, mahalalele din
jurul lacului. Concluzie: dacă nu avem respect şi grijă faţă de istorie rezultatul sunt ruinele şi
gunoaiele.
 Istoria locală este esenţială în educaţia şi dezvoltarea tinerilor, în transmiterea către
aceştia a informaţiilor de interes istoric şi mai ales în dezvoltarea unor atitudini civice legate de
respectul faţă de locurile natale şi implicarea în cadrul comunităţii. Ca să obţii asemenea
rezultate faţă de anumite locuri în care fie te-ai născut, fie îţi desfăşori activitatea, în primul rând
trebuie să le recunoşti, în al doilea rând trebuie să le descoperi, identificând toate elementele
conţinute şi, mai ales, pe acelea cu valoare universală. În al treilea rând, trebuie să-i cunoşti pe
cei care animă acele locuri, oameni obişnuiţi, cu opţiuni, caractere, obiceiuri, visuri, dureri şi
bucurii, într-un cuvânt, cu personalitatea lor, apoi să încerci să modelezi acei oameni, nu
obligându-i să fie ca tine, ci împletind personalitatea lor, cu a ta, până când vei observa că ai
obţinut ceva nou, atât în ei, cât şi în tine. Apoi trebuie să adaugi, să împodobeşti locul alegerii
tale cu acele mici obiecte sau ritualuri, ale tale şi numai ale tale, care îl vor înzestra pe vecie, cu
atributul “acasă”. Şi, nu în ultimul rând, trebuie să-l respecţi! Nu-ţi poţi permite să-l murdăreşti,
să-l neglijezi, să-l dispreţuieşti cu acţiuni şi atitudini nedemne de tine.

Astfel, scopul proiectului a tins să depăşească clasicul dobândirea de cunoştinţe despre trecutul
Bucureştilor, dezvoltarea limbajului istoric, învăţarea prin descoperire şi să creeze atitudini şi
comportamente de civism.

SPEAKER’S CORNER DE BUCUREŞTI

20 ianuarie 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Cred că a venit momentul să importăm ceva mai puţin formal, inventat de societatea occidentală
şi care şi-a demonstrat eficacitatea de-a lungul secolelor. Este vorba de locul de dezbateri publice
destinat oamenilor din popor, numit în lumea britanică „Colţul oratorului”. Deşi instituţia se
regăseşte în multe ţări, de departe cea mai cunoscută zonă în care oamenii pot să-şi spună liber
opiniile este aşezată în partea de nord-est a Hyde Park din Londra.

Hyde Park a făcut parte pe vremuri din terenurile de vânătoare ale lui Henric al VIII-lea, dar
demonstraţiile apar aici în 1855, ca protest la o lege care interzicea comerţul în ziua de duminică,
singura zi nelucrătoare pentru londonezi. Protestele sunt considerate de Karl Marx ca fiind
punctul de plecare a viitoarei revoluţii socialiste engleze. Poate chiar existenţa acestui spaţiu a
evitat radicalizarea lucrurilor în Anglia. Oamenii au avut posibilitatea de a-şi arăta reacţia de
împotrivire în public, guvernanţii au avut urechi de auzit şi în final problema s-a rezolvat. De la
revendicări sociale, la cele politice, de la drame personale, la utopii prezentate ca soluţii
salvatoare, de-a lungul timpului Hyde Park le-a ascultat pe toate. Colţul oratorului a devenit
curând cel mai reprezentativ loc pentru dezbateri şi discursuri publice din Marea Britanie, dar şi
loc de protest şi întrunire pentru oricine are timp şi energie pentru asta.

În prezent, este un spaţiu liniştit, cu excepţia, poate, a dimineţilor de duminică, atunci când
persoanele care simt că au ceva de spus se reunesc în Colţul Oratorilor. Absolut oricine poate lua
cuvântul aici, povestindu-le trecătorilor ce are pe suflet, gălăgios sau paşnic (dar de obicei
ţipetele sunt mult mai apreciate şi culmea, percepute de publicul larg). Se pot auzi glasuri isterice
şi alte vociferări. Este foarte pitoresc.

În Bucureşti începe să se contureze un Colţ al Oratorilor, deocamdată mai degrabă ca un colţ al

lozincarzilor, foarte multe dintre lozincile de la protestul bucureştean fiind extrem de reuşite,
inteligente şi pline de umor. Nu dau exemple, pentru că subiectele lozincilor nu contează în
economia istoriei, spectacolul însă rămâne etern. La umbra lui Caragiale, care i-a vegheat
permanent pe protestatari din Căruţa cu paiaţe, pe hârtie, pe textile, pe găleţi, pe cartoane, pe
propriul trup, pe cruci, păpuşi, tufe, garduri, românul a simţit nevoia să scrie. De la omul cu
câteva clase şi multe greşeli de ortografie în cele câteva cuvinte scrise, până la intelectualul
rafinat, care a reuşit să sintetizeze în câteva vorbe oful unei mulţimi, fiecare şi-a transmis
mesajul. Mesaje jignitoare sau elevate, imperative, dramatice, haioase, înălţătoare, profunde,
obsesive, totul a fost scris. O parte din popor s-a răcorit un pic, deşi afară trecea bine către zero
grade.

Cu siguranţă acolo sunt şi oratori, iar glasul lor s-a făcut auzit puţin în cele câteva interviuri
scurte ale televiziunilor prezente. Dar şi în dezbaterile pe care oamenii, atunci când se odihneau
de la strigat lozinci, le promovau cu cetăţeanul de alături. Am văzut timp de câteva zile, dincolo
de supărările care-i adunaseră acolo, nenumărate exemple de gândire critică, sănătoasă şi
pertinentă pe subiecte foarte complicate. Am întâlnit şi incoerenţă, radicalism, subcultură, dar
este normal să fie aşa. Societatea e diversă, iar oamenii nu seamănă unii cu alţii.

Vorbitul în public despre problemele cu care te confrunţi e terapeutic pe plan personal, dar e
valabil şi la nivel social. Societatea românească adunată în piaţă încearcă să-şi cureţe un interior
îmbâcsit de abuzurile ultimilor ani. Pentru că s-a întârziat reacţia de curăţare, totul e acum
cronicizat, iar doleanţele sunt radicale. Poate altfel ar fi stat lucrurile dacă românul şi-ar fi
descoperit mai din vreme nevoia de a vorbi despre problemele lui. Şi, bineînţeles, dacă ar fi avut
şi cine să-l asculte.

Acum sunt vremuri tensionate, dar pentru vremurile de linişte cred că ar trebui să cultivăm cu
insistenţă ideea Colţului Oratorului în Piaţa Universităţii. Ca element de igienă socială şi, poate,
de ce nu, ca pitoresc import dâmboviţean. Pentru că sunt convinsă că Speaker Corner-ul în
variantă bucureşteană va arăta mult mai viu şi mai deştept decât oricare altul.

GEOCACHING-UL ŞI VALOAREA LUI

EDUCATIVĂ
20 mai 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Peste 5 milioane de persoane din întreaga lume sunt implicate într-un joc la nivel mondial, în
care cineva ascunde o cutie, postează coordonatele GPS ale ascunzătorii pe Internet[1], iar o altă
persoană se aventurează cu GPS-ul în căutarea cutiei. Este vorba despre o formă neconvenţională
de turism, în care aventurierii, căutând aceste ascunzători, pot ajunge la o destinaţie deosebită, de
lângă localitatea lor sau chiar în ţări foarte îndepărtate, precum Taiwan sau Coreea. Majoritatea
practicanților de geocaching sunt din Vest, însă în ultimii ani s-au dezvoltat câteva astfel de
comunităţi şi în România. Jocul a fost conceput la scurt timp după eliminarea restricțiilor privind
folosirea GPS-ului, la 1 mai 2000. Prima plasare documentată a avut loc pe 3 mai 2000 de către
Dave Ulmer din Beavercreek, Oregon[2]. Potrivit mesajului lui Dave Ulmer cutia originală era o
găleată neagră din plastic, îngropată jumătate în pământ şi conținea software, clipuri video, cărţi,
alimente, bani şi o praștie. Pe acest loc se află acum o placă memorială, numită ,,Original Stash
Tribute Plaque” (GCGVOP)[3].

Cele peste 1 milion de cache (cutii) puse astăzi la dispoziţia celor implicaţi în joc sunt dispuse în
spaţii foarte diferite, de la zone publice până la locuri izolate din natură (vârfuri de munte,
adâncuri ale apelor, peşteri, păduri) şi chiar pe o staţie orbitală, acolo unde un astronaut a plasat
un asemenea obiect ce nu poate fi descoperit decât studiind cu atenţie detaliile dintr-un film
postat pe net.

Regulile sunt simple: cauţi un geocache pe site-ul oficial, conectezi coordonatele GPS-ului
personal şi urmezi instrucţiunile. Atunci când găseşti un geocache, te treci pe lista celor care au
găsit-o până atunci. Astăzi dimensiunea cutiilor poate ajunge la miniatură, pentru a face jocul
mai aventuros. Cutiile mai mari pot conţine obiecte: maşinuţe, figurine, obiecte cu valoare mai
mult sentimentală. O regulă a acestui hobby spune că oricine poate lua un obiect din cutie, o dată
ce a găsit-o, însă trebuie să lase în loc un obiect cu valoare cel puţin egală. Modelele de
ascunzători dau dovadă de multă imaginaţie.

Considerăm că profesorii pasionaţi de metode moderne de educaţie pot utiliza cu succes acest joc
în activităţile didactice, stabilindu-şi obiective foarte importante pentru demersul didactic şi
transferând elevilor competenţe valoroase.

Poate că cele mai evidente beneficii ale practicării acestui joc sunt în planul activităţilor fizice.
Deşi este bazat pe folosirea înaltei tehnologii actuale, rezolvarea lui implică obligatoriu mişcarea
în aer liber, deplasarea în forme diferite – de la clasicele mijloace de transport până la folosirea
bicicletelor sau a mersului pe jos până la destinaţie. Mişcarea în aer liber înseamnă sănătate
fizică şi mentală, dacă ne gândim şi la relaxarea şi distracţia pe care un asemenea joc îl presupun.

Educaţia out-door, ca metodă educativă nouă pentru sistemul nostru de învăţământ, folosită de
ani buni cu succes în SUA, Australia şi Europa de Vest, situează în prim-plan elevul, având la
bază alegeri sănătoase sub îndrumarea unui profesor înţelept, a unui lider talentat, capabil să
ofere subiecţilor o materie fascinantă, să le stârnească acestora curiozitatea şi să îi facă să
cerceteze mai mult subiectul predat. Scopurile uzuale ale educaţiei în aer liber sunt: învăţarea
modului de învingere a greutăţilor, dezvoltarea personală şi îmbunătăţirea relaţiilor sociale,
dezvoltarea unei relaţii mai strânse cu mediul înconjurător. Ea se bazează pe filozofia, teoria şi
practica educaţiei experienţiale şi a educaţiei ecologice, dezvoltând la elevi înţelegerea şi
aprecierea de sine, a celor din jur şi a lumii naturale. Un program de educaţie în aer liber poate
aplica aceste scopuri de exemplu la: predarea competenţelor de supravieţuire în sălbăticie,
îmbunătăţirea capacităţii de rezolvarea problemelor, scăderea recidivei la delicvenţi,
îmbunătăţirea muncii în echipă, dezvoltarea competenţelor de conducere (lidership), înţelegerea
şi compasiunea pentru mediul înconjurător, promovarea spiritualităţii. Educaţia in aer liber se
defineşte ca o combinaţie de activităţi in aer liber, de educaţie de mediu şi de dezvoltare socială
şi personală. Aceasta permite elevilor să experimenteze învăţarea activă intr-un cadru natural:
rezervaţie naturală, parc, pădure etc. Educaţia in aer liber poate să fie şi un instrument pedagogic
pentru îmbunătăţirea rezultatelor învăţării.[4]

În această filozofie se încadrează folosirea jocului de geocaching în demersurile educaţionale.

Nu toţi elevii îşi pot dezvolta potenţialul intelectual în clasă. Mai există acei elevi care excelează
din punct de vedere fizic şi estetic. Prin conştientizarea şi punerea în practică a acestui potenţial,
elevul este văzut intr-o altă lumină de colegi şi de profesori. Acest aspect are ca rezultat creşterea
stimei de sine ce poate avea, la rândul ei, consecinţe în plan social şi educaţional.
Folosirea geocaching-ului este trans-disciplinară şi poate fi adaptat ca parte aplicativă la un
curriculum şcolar. Elevii devin curioşi în natură, fac legătura între mai multe discipline şi văd
poza în ansamblu.

La geografie, de exemplu, folosirea jocului îi poate familiariza pe elevi cu noţiunile de latitudine

şi longitudine, ca şi cu obţinerea de abilităţi legate de folosirea busolei, orientarea în teren şi
citirea corectă a unei hărţi. De asemenea, se pot utiliza geocache-uri tematice, pentru
identificarea şi analizarea aspectelor geografice dintr-un anumit areal. La fel se poate proceda şi
în cadrul disciplinei biologie. Probleme precum înţelegerea mediului şi conservarea lui sunt
văzute ca responsabilitatea centrală a educaţiei contemporane. Grija pentru mediul natural este
un element esenţial în dezvoltarea simţului valorii şi în încurajarea practicilor de conservare a
mediului. Geocacherii sunt învăţaţi să respecte natura, să se includă în ea şi să nu distrugă nimic.
Ei îşi ascund cu grijă cutia (atunci când este creaţia lor) în locuri cu potenţial natural, folosind
ceea ce le oferă natura. Şuruburile false − montate la băncile de pe trotuare −, cărămizile mobile
− desprinse din construcţii −, sau diferite segmente din mobilierul urban pot oferi spaţiu pentru
cutiile ascunse. În natură, spre exemplu, se poate recurge la folosirea scorburilor, a unor butuci
goliţi in interior sau chiar la false căsuţe pentru păsări.[5] De asemenea, atunci când sunt puşi în
situaţia de a găsi o asemenea cutie ascunsă de alţii, geocacherii sunt îndrumaţi să dea dovadă de
discreţie, de respect faţă de munca altora şi faţă de locul în care se află.

Pentru matematică se pot concepe aplicaţii pentru învăţarea noţiunilor de sistem de coordonate,
dar se pot concepe, de asemenea ecuaţii de rezolvat pentru a stabili poziţia exactă a cache-ul. Se
poate învăţa despre receptoarele GPS, sateliţi şi semnalele pe care acestea le transmit în cadrul
orelor aplicative de fizică.

Un real succes l-a constituit folosirea jocului în cadrul orelor de istorie. Un muzeu din Carolina
(SUA) a pus în practică pentru prima dată o îmbinare între acest joc şi istoria adresată copiilor,
prin intermediul unui program educaţional. Cercul de istorie locală coordonat de muzeu, destinat,
de două ori pe lună, elevilor din ciclul gimnazial, are ca obiectiv cunoaşterea istoriei comunităţii
în care aceştia trăiesc. În fiecare an, grupul se angajează să prezinte un proiect comun la o
competiţie naţională şi un proiect individual al fiecărui participant. În 2008 proiectul a inclus
folosirea de geocaching. După ce participanţii au învăţat elementele de bază ale jocului, precum
şi modul de utilizare al unui dispozitiv portabil de poziţionare globală, au stabilit principalele
zone de interes din oraş şi au realizat un lanţ de geochache local, cu tematică istorică. Au rezultat
aproximativ 130 geocache într-un perimetru de 10 km. Toate cutiile includ informaţii istorice şi
indicii către altele asemenea, astfel încât s-a creat un adevărat traseu tematic, pe care, cine
reuşeşte să-l parcurgă, învaţă foarte de multe[6]. În Bucureşti există ascunse câteva zeci de cutii,
în locuri cu rezonanţă istorică, de la biserici (Colţea, Stavropoleos, Rusă, Sf. Gheorghe, Sf.
Nicolae Şelari, Italiană), până la clădiri publice (Palatul telefoanelor, Biblioteca Naţională,
Universitate) şi mai ales în aer liber (Km 0, Curtea Sticlarilor, Pasajul Victoriei, Calea Victoriei)
care îşi aşteaptă vizitatorii, iar la nivelul întregii ţării sunt câteva sute.[7]

Jocul se poate practica individual, dar valenţele educative sunt potenţate atunci când se aplică în
echipă. Beneficiile unei asemenea activităţi de grup sunt evidente: cultivarea sentimentului de
competitivitate şi a fair‐play-lui, comunicarea eficientă în echipă, stabilirea de roluri în echipă,
oferirea şi primirea feedback-ului, identitatea echipei, coordonarea şi cooperarea în cadrul
echipei, creșterea încrederii în ceilalți, dezvoltarea spiritului de echipă, dezvoltarea creativității,
socializare, bună dispoziție, atmosferă plăcută şi provocatoare în același timp. Elevii învaţă să
relaţioneze unii cu alţii, să respecte natura şi pe cei din jur, sunt creativi şi îşi dezvoltă gândirea
critică.

Căutarea devine şi mai atractivă atunci când pentru a afla coordonatele unei ascunzători trebuie
să rezolvi anumite sarcini sau ghicitori. În centrul oricărui asemenea joc sunt indiciile[8]. Ele te
pot ajuta să ajungi la o nouă destinaţie sau pot descrie locul în care trebuie să ajungi. Indiciile
prea grele sau înţelese greşit pot ruina o asemenea întreprindere. Dar dacă ele sunt prea uşoare nu
stimulează ambiţiile şi spiritul de competiţie. Structura generală a jocului presupune
transformarea indiciilor în provocări, care pot implica jocuri de cuvinte, puzzle-uri, anagrame,
probleme de matematică, fotografii, sfaturi sau o combinaţie a acestora. Prima parte a unui
indiciu tip puzzle, în general, se referă la o destinaţie. Acest lucru ar putea fi o stradă, o clădire, o
firmă, un punct de reper etc. Din acest motiv, nu orice indiciu va fi imediat evident. El va avea
sens doar când echipa va ajunge la locul indicat. A doua parte a jocului poate cere identificarea
unui indiciu unic din locul specificat, sau poate conduce la o altă destinaţie în care se pot aduna
aceste informaţii. Aceste informaţii ar putea fi cuvinte dintr-o placă istorică, o serie de numere
sau o adresă, un reper, sau orice alt element unic, specific reperului. De obicei, există o temă
generală pentru indicii, sau chiar o poveste care leagă toate indiciile împreună. Aici se pot
strecura, cunoştinţe noi, informaţii istorice despre trecut, oameni, locuri, obiceiuri. Fiecare
jucător va primi un set identic de indicii şi o hartă. De multe ori, echipele trebuie să
îndeplinească o anumită sarcină înainte de a primi un indiciul următor. Participanţii vor rezolva
probleme utilizând capacitatea de observaţie, logica şi, de ce nu, intuiţia. La acestea se adaugă o
combinaţie de aptitudini specifice membrilor echipei: ascultarea celuilalt, lucru eficient
împreună, stabilirea de sarcini, întărirea relaţiilor.

Nu este neapărat necesar să se facă deplasări la distanţe mari faţă de şcoală. Există în alte ţări
cache-uri plasate în interiorul şi în imediata apropiere a spaţiilor educaţionale, în campusuri
universitare, în curtea şcolilor, în jurul lor, făcând astfel mult mai accesibilă descoperirea lor de
către tineri. În acest context jocul, cu accent acum pus pe căutare şi descifrare de indicii, poate fi
de aşa natură ghidat de către profesori încât să conţină probleme complexe de rezolvat pentru a
ajunge la ţintă şi chiar premii, simbolice sau chiar consistente pentru cel (cei) care descoperă
locul.

Unui asemenea demers educaţional li se pot alătura şi părinţii. Căutarea cu ajutorul înaltei
tehnologii este considerată o activitate de familie atractivă, care poate fi parte dintr-o plimbare în
aer liber. Uneori, copiii au un punct de vedere total diferit decât adulții şi pot descoperi cu mai
multă uşurinţă cutiile sau pot da idei originale cu privire la locul unde este sau trebuie ascunsă
comoara. Nu este un secret faptul că menţinerea unor copii activi este tot mai dificilă din cauza
tehnologiei avansate. Copiii sunt tentaţi să consume tot mai mult televiziune, internet, jocuri pe
calculator, riscând astfel să piardă contactul cu natura, cu viaţa reală. Dar tot tehnologia poate
ajuta familiile să găsească comori în aer liber, în locuri pitoreşti din oraş.

În 2011 se scrie prima carte pentru copiii pasionaţi de Geocaching[9]. Heather Gregory, o
profesoară de şcoală primară din Carolina de Sud scrie prima sa carte de până atunci, un manual
succint – 28 de pagini − de utilizare al acestui hobby pentru copii. Intitulează cartea Ben and the
Geocache Treasure şi descrie aici propria experienţă în legătură cu implicarea întâmplătoare a
familiei sale în această activitate. Vrea să demonstreze părinţilor şi copiilor că aventura, comorile
şi secretele nu trebuie să fie doar ficţionale. Circumstanţele care creează intriga în cartea sa sunt
fictive, dar toate personajele fac parte din propria familie[10].

Pentru a uşura includerea geocaching în procesul educaţional, o serie de biblioteci publice din
SUA au conceput o modalitate de a uşura accesul tuturor pasionaţilor la echipamentele şi
informaţiile de care au nevoie. Contra unei sume modice, recuperate ulterior, elevii şi studenţii
pot închiria un kit pentru joc care cuprinde lista tuturor cache-urilor dintr-o regiune anume, cărţi
pentru începători, echipamente GPS şi alte echipamente necesare (busole, hărţi, modele de
rezolvare a puzzle-urilor). Programul este folosit pentru promovarea turismului şi istoriei
regiunilor respective la nivelul tinerilor.
Învăţarea prin joc e specifică copilăriei şi adolescenței şi rămâne o resursă valoroasă în mâna
educatorilor. Prin joc se învaţă nu numai noțiuni motrice, ci și comportamente: competitivitatea,
lucrul în echipă, să conduci pe alții, să îți miști corpul, să gestionezi resurse (cum e într-un joc de
strategie), orientarea în spațiu (pe o hartă de ex.). e mai ușor să se relaxeze, să relaționeze, să
interacționeze cu oameni în alte cadre decât cele cotidiene. Jocul este esențial pentru dezvoltarea,
sănătatea, capacitatea de a acumula noi cunoștințe şi, într-un cuvânt, pentru fericirea copiilor.
Plecând de la această idee, o serie de instituţii educaţionale din vest (şcoli, muzee, firme de
trening, edituri) au preluat de câţiva ani ideea vânătorii de comori şi au folosit-o cu succes în
practici de învăţare, atingând obiective esenţiale în dezvoltarea unor tineri, de la cele fizice
(mişcarea în natură, relaxare, distracţie), până la cele mentale (gândirea critică, atenţia pentru
detalii, căutarea de soluţii) şi afective (respect faţă de natură, faţă de comunitatea din care fac
parte, faţă de partenerul cu care fac echipă) etc.

Suntem convinşi că apelând la metode de educaţie alternativă, care tratează tânărul ca pe o sumă
de calităţi fizice, motrice, emoţionale, psihice, impactul pozitiv asupra copiilor este mult mai
mare iar obiectivele noastre ca profesori şi educatori pot fi mult mai uşor de atins.

[1] Unul din site-urile specializate este www.geocaching.com

[2] Coordonatele destinaţiei au fost postate pe site-ul sci.geo.satellite-nav ca fiind 45°17.460′N

122°24.800′V.

[3] http://ro.wikipedia.org/wiki/Geocaching

[4] http://www.lumebuna.ro/2009/02/20/educatia-in-aer-liber/

[5] Victor Gavril, Geocachingul. Turiştii care văd lumea prin ochii localnicilor sau atunci când
geekşii întâlnesc natura, în ,,România Liberă”, 31 octombrie 2011,
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/video-reportaj-1-500-de-comori-vanate-de-sute-
de-romani-cu-gps-ul-242965.html

[6] http://www.mtairynews.com/view/full_story/15971473/article-Junior-historians-explore-
geocaching?

[7] http://www.geocaching.com/seek/nearest.aspx?lat=44.434295&lng=26.102965&dist=100

[8] Există patru feluri principale de indicii: 1. Vânătoarea pe spaţii neidentificate – nu se oferă o
destinaţie, indiciile urmând a fi găsite undeva pe ruta dispusă; 2. Indicii de navigaţie – sunt
indicii care mută persoana dintr-un loc în altul; 3. Indicii ale locului – sunt locuri de găsit; s-ar
putea folosi un indiciu criptic pentru a găsi locul sau detaliile dorite pentru colectare; 4.
Dovedeşte că ai fost acolo − ar putea fi o fotografie cu locul respectiv şi toată echipa cuprinsă
acolo sau un obiect de luat printr-un anumit spaţiu: un bon, o listă de meniu, un bilet de intrare.

[9] Heather Gregory, Ben and the Geocache Treasure, Tate Publishing, 2011.

[10] http://www.tatepublishing.com/bookstore/book.php?w=978-1-61346-135-8

ESTE NECESARĂ ISTORIA

BUCUREŞTILOR ÎN ŞCOLI?
11 august 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În această perioadă destul de tulbure din existenţa noastră, coordonată de repere financiare şi
materiale, în care degringolada valorilor este singura certitudine axiologică, mai avem nevoie de
istoria Bucureştilor în viaţa noastră, şi mai ales în viaţa copiilor noştri?

Un lucru e sigur. Fiecare comunitate are propria istorie, dezvoltare în timp şi spaţiu, momente
speciale şi oameni neobişnuiţi. Fiecare copil are nevoie să se identifice cu spaţiul şi timpul din
care face parte. Pentru a deveni om întreg, responsabil, activ în societatea căreia îi aparţine, este
necesar să-şi cunoască trecutul pentru a-şi contura viitorul, pentru a-şi putea face o imagine cât
mai realistă asupra prezentului şi a şti astfel să decidă corect în problemele actuale.

Adică să cunoască în primul rând o istorie locală, o istorie a ceea ce avem cu toţii în comun
(elevi, profesori, părinţi), să poată face apel la legende, amintiri, simboluri, locuri, pentru a se
construi astfel, în interiorul fiecăruia, starea de bine, de apartenenţă. Dar cum istoria locurilor nu
poate fi concepută fără istoria oamenilor, istoria locală trebuie să includă elemente ce
umanizează spaţiul: oamenii locului au construit (pot fi identificate construcţii de interes istoric
şi artistic), au muncit (se pot face referiri la practici şi meserii, unele de mult apuse), au făcut
istorie devenind împreună (se pot studia de exemplu obiceiuri pierdute în negura timpului, dar şi
viaţa mahalalelor), au făcut greşeli (şi nu ne este teamă să recunoaştem asta ca să ne putem feri
de ele în viitor).

Dar rezolvă astăzi şcoala, cea mai importantă instituţie a unui stat civilizat, aceste obiective, se
implică astăzi familia pentru a construi în sufletul copiilor sentimentul de apartenenţă şi
responsabilitate faţă de comunitatea căreia îi aparţin? Cred că răspunsul e mai degrabă nu, iar
consecinţele asupra copiilor noştri, pe termen scurt şi mai ales de perspectivă, nu pot fi decât
nefaste.

La prima vedere, Capitala noastră e un oraş urât: neîngrijit, locuit de oameni mult prea ocupaţi şi
uneori, prea trişti, pentru a mai putea privi în jur sau, şi, mai mult, pentru a face ceva generos
pentru semenii săi şi pentru spaţiul pe care îl locuiesc. Clădirile simbolice ale oraşului nu numai
că nu sunt puse în valoare, ci, de multe ori, se zbat pentru propria supravieţuire, într-un război
nedrept cu incultura şi indiferenţa. Locurile din Bucureşti, altă dată cu farmec şi semnificaţie, nu
mai sunt acum decât nişte aglomerări chicioase de oameni şi spaţii comerciale, iar istoria lor a
devenit de mult desuetă. Noţiunea de bucureştean nu mai e legată de ideea de cetăţean locuitor al
unei mari capitale, elegant în atitudine civică şi în viziune asupra vieţii, ci e încărcată de valenţe
negative: venit din afara oraşului, necivilizat, nepăsător, arogant, insensibil la frumuseţile şi
valorile pe lângă care trece.

Acest tip nou de bucureştean are, în mod firesc, tendinţa de a-şi educa copiii după propriul chip:
nedeschis către viaţa cetăţii, ignorant în legătură cu istoria locurilor, nepăsător la traumele
oraşului sau ale oamenilor lui, neimplicat în activităţi civice neaducătoare de profit imediat. Iar
şcoala, reproduce şi ea societatea pe care o reprezintă şi se zbate pentru ziua de mâine, între lipsa
unui salariu decent şi bulversarea produsă de interminabile reforme orgolioase.

Ce e de făcut pentru copiii noştri din această perspectivă, a educaţiei pentru şi în comunitate?
Individualităţile care încă mai cred în valorile estetice şi culturale, care au responsabilitate faţă
de viitorul celor mici îi pot face să înţeleagă lumea în care trăiesc, să descopere colţuri pitoreşti
şi să se bucure de ele. Putem astfel, părinți, elevi, profesori să căutăm soluţii pentru viitor,
astfel încât să ne facem viaţa mai bună şi în legătură cu acest oraş. Putem să ne ajutăm copiii să-
şi facă din orașul natal un adevărat acasă. Adică să poată translata în mintea şi sufletul lor
confortul şi siguranţa din sânul familiei către zidurile cetăţii, către un oraş care trebuie
descoperit, construit, personalizat şi împodobit, aşa cum face fiecare în propria casă.
E atât de greu să transformi pentru un copil un uriaş oraş în acasă? Nu cred!

În primul rând copilul trebuie învăţat să recunoască oraşul, să-l descopere, identificând toate
elementele care îl conţin şi, mai ales, pe acelea demne de luat în seamă. Apoi copiii trebuie să-i
cunoască pe cei care-l animează, oameni ca el, cu opţiuni, caractere, obiceiuri, visuri, dureri şi
bucurii, într-un cuvânt, cu personalitatea lor. Ca profesor şi părinte poţi să încerci să modelezi
acei copii, nu obligându-i să fie ca tine, ci împletind personalitatea lor, cu a ta, până când vei
observa că ai obţinut ceva nou, atât în ei, cât şi în tine. Cei mici trebuie învăţaţi să adauge, să
împodobească oraşul lor cu acele mici obiecte sau ritualuri, care îl vor înzestra pe vecie, cu
atributul “acasă”.

Şi, nu în ultimul rând, copiii trebuie învăţaţi să-şi respecte oraşul! Nu-ţi poţi permite să-l
murdăreşti, să-l neglijezi, să-l dispreţuieşti cu acţiuni şi atitudini nedemne de tine. Atunci el
devine o parte din tine şi tu o parte din el. Definitiv!

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC – ÎNTRE

COLAPS ŞI REINVENTARE
15 august 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

De ani buni, pe canale media, în studii de specialităţi diferite, în vocabularul comun al oamenilor
s-a perpetuat folosirea unui cuvânt destul de dur în conotaţiile lui de dicţionar, dar care tinde să-
şi piardă din semnificaţii prin utilizarea în exces – criză. Mediul înconjurător e în criză,
sistemele financiare şi economice au intrat în colaps, psihicul uman e tot mai labil, societatea în
toate compartimentele ei a luat-o razna.

Inevitabil, şi sistemul de învăţământ a fost catalogat a fi în criză, cu sau fără argumente solide.
Se vorbeşte şi se scrie mult despre degradarea profesională din sistem, despre demotivarea
tinerilor, lipsa de investiţii, corupţie, degringoladă în sistemul de valori, lipsă de perspectivă. Şi
se vorbeşte la el de mult, deja golit de sens, despre un termen în care nu mai crede aproape
nimeni, acela de reformă, ca medicament miraculos care rezolvă un organism grav bolnav.

Nu ne-am propus aici să prezentăm cauzele, consecinţele, implicaţiile crizei din sistemul de
învăţământ; sunt profesionişti care au făcut deja diagnoze bazate pe studii întinse pe câţiva ani şi
care ating o multitudine de aspecte care au legătură cu şcoala şi oamenii ei. Vom încerca doar să
tratăm termenul criză dintr-o perspectivă nouă, optimistă, care să depăşească conotaţiile de
dicţionar: „manifestare ascuţită a unor neconcordanţe sau contradicţii; perioadă de tensiune, de
tulburare, de încercări (adesea decisive) în care se manifestă acut neconcordanţele sau
contradicţiile[1]”, vizând soluţii, bazându-ne pe cele mai noi studii de management americane.
De altfel, se pare că ideograma chineză a cuvântului criză este o sinteză între două ideograme,
pentru pericol, dar şi pentru oportunitate. Obiectivul nostru aici a fost să ne concentrăm pe
oportunităţile desprinse dintr-o stare de criză şi să sugerăm astfel câteva elemente care să ne
poată ajuta, pe noi profesorii, să depăşim mai uşor, mai constructiv, perioada tulbure pe care o
traversăm în învăţământ.

Criza ca şansă a schimbării

Conform părerilor din managementul american, orice criză este urmată de a doua fază, tranziţia,
în care lucrurile se pun în mişcare. Noul set de structuri încă nu s-a format, nu s-a ajuns la
destinaţie şi nici nu se ştie prea bine care ar putea fi această destinaţie. Singura certitudine este că
s-a renunţat la vechea stare de lucruri, fără a se fi ajuns într-un nou punct de stabilitate.
Transformarea, a treia fază, marchează dezintegrarea vechii structuri, ce devenise excesiv de
rigidă şi nu mai era viabilă. Dezintegrarea produce regresia spre stare primitivă, mai puţin
integrată, ce ne aduce într-un contact mai direct atât cu umbrele, cât şi cu resursele noastre, ce nu
fuseseră recunoscute sau utilizate anterior. [2]

Dacă reuşim, ca profesionişti ai învăţământului, să rămânem centraţi pe noi înşine, cu cea ce

avem mai valoros şi mai coerent, putem obţine în final o stare de expansiune, inovare şi
reorganizare generativă, benefică, aceasta este teza pe care o supunem atenţiei
dumneavoastră astăzi. Propun o schimbare de atitudine a corpului profesoral faţă de starea de
fapt a învăţământului românesc. De ce n-am considera totul în loc de o criză profundă, o
perioadă de tranziţie, e adevărat, perioadă de mari regrese şi degringoladă, dar care se poate
transforma, cu eforturile fiecăruia dintre noi, într-o reorganizare cu adevărat pozitivă a
sistemului de învăţământ?

Dar care ne sunt soluţiile aflate la îndemâna fiecărui cadru didactic care se simte implicat,
responsabil şi preocupat de viitorul său profesional şi al generaţiilor pe care le educă? Cred că
răspunsul la această întrebare îl găsim în legătură cu termenul atitudine pozitivă. O atitudine
pozitivă ar duce de exemplu la acceptarea şi valorificarea crizei şi a schimbării, în locul
supunerii faţă de aceasta. Este clar că în perioade de schimbări dramatice apar probleme legate
de frica de necunoscut, care pot genera pasivitate, retragere, rebeliune, supunere, toate atitudini
neconstructive ce fac să fie blocat atât individul cât şi sistemul în întregul lui. Se creează o stare
de inerţie care se perpetuează atâta vreme cât oamenii implicaţi în sistemul de învăţământ sunt
blocaţi de diferite temeri: faţă de viitor, de eşec, de aproapele tău. „În loc să fim prezenţi,
deschişi şi conştienţi, ne deconectăm de mediu, ne blocăm emoţional şi mintal”, spune Robert
Dilts, sugerând mai jos câteva din reacţiile potrivite:

– să dezvoltăm o stare de deschidere mentală pregătită pentru acţiune

– să ne adaptăm la tranziţie

– să ne creştem discernământul în gândire şi acţiune

– să ne cultivăm înţelepciunea de a accepta ceea ce nu poate fi controlat şi a ne integra

acelui flux

– să dezvoltăm aptitudinea de a răspunde diferit fiecărei situaţii moi

– să păstrăm conexiunea cu identitatea profundă, în perioadele în care ceilalţi devin

instabili.

În concluzie, călătoria prin criză, tranziţia şi transformarea implică trecerea de la rigiditate la

regresie şi reorganizare. Cine are instrumentele, resursele necesare pentru a călători, poate
ajunge la un nivel superior de unitate, ce include şi transcede stadiile anterioare. Pentru a
progresa prin schimbare este importantă cultivarea calităţilor de genul flexibilităţii, stabilităţii,
echilibrului, conectării şi implicării.

[1] Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, 1984.

[2] Robert Dilts, Criza, tranziţia şi transformarea: instrumente de gestionare a

schimbării, preluat din http://www.dilts.ro/cartiarticole/
VÂNĂTOAREA DE COMORI CA
PROIECT EDUCAȚIONAL COMUNITAR
30 septembrie 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Acest program educaţional a fost conceput de prof. Petrescu Viorica și destinat copiilor din
clasele I-X din localităţile Ciocăneşti, Urziceanca şi Vizuresti, judeţul Dâmboviţa, în cadrul
şcolii de vară organizată în perioada 7-21 iulie 2012 de Asociaţia pentru Educaţie Antreprenoriat
Leadership- ApEAL. Prin intermediul acestui joc didactic ne-am propus scoaterea în evidenţă a
valorilor zonei, fie cele naturale (comunitatea e aşezată pe valea Colentinei), fie cele istorico-
culturale (situri arheologice, clădiri istorice, oameni şi locuri speciale), fie valori contemporane
(potenţial turistic, meserii tradiţionale).

Vânătoarea de comori este un mod distractiv de a aduce toate acestea în faţa copiilor care pot
conştientiza astfel frumuseţea şi importanţa zonei în care s-au născut şi trăiesc. Deşi fără tradiţie
în educaţia românească acest joc a reuşit în alte zone ale lumii să dezvolte sentimentul
apartenenţei faţă de un loc, să consolideze relaţiile dintre şcoală şi patrimoniul cultural al zonei,
să construiască poduri între generaţii prin construirea de parteneriate între copiii, adulţii
comunităţii şi grupurile civice implicate în viaţa zonei şi, în sfârşit, să facă dintr-un loc anume o
zonă specială pentru nou veniţii în comunitate. Mai multe amănunte și fotografii pe blogul
proiectului – http://vanatoaredecomori.wordpress.com/

Grupul de copii a fost invitat să participe la o vânătoare de comori în Parcul Carol din Bucureşti,
joc didactic deja realizat împreună cu elevi de la şcoala 78 din Bucureşti, cu rezultate foarte
bune. Având un model, copiii de la Ciocăneşti au fost invitaţi să realizeze propria vânătoare de

comori raportată la comunitatea lor.

Paşii pe care copiii însoţiţi de îndrumătorul lor i-au făcut: 1. Identificarea locurilor speciale din
comunitate – clădiri de patrimoniu, situri arheologice, zone cu potenţial turistic şi ecologic; 2.
Identificarea proprietarilor sau administratorilor acelor locuri şi obţinerea permisiunii de a
desfăşura activităţi acolo; 3. Realizarea de călătorii de studiu pentru a obţine detalii despre
locurile respective; 4. Invitarea oamenilor comunităţii de a participa la activitate; 5. Realizarea
unei strategii pentru conţinutul viitoarei vânători de comori: o hartă detaliată sau o hartă cu spaţii
lipsă, un puzzel sau ghicitori, sarcini de lucru, indicii etc.; 6. Realizarea de scurte texte pentru a
descrie ce face locul special. Textele au fost ulterior lipite în interiorul cutiei de comori, și au
devenit indicii; 7. Introducerea în cutie a unei liste în care să se treacă toţi cei care au descoperit-
o şi eventual a unei ştampile pentru conformitate; 8. Stabilirea traseului final al jocului, a locului
de început, direcţiei şi finalului cursei; 9. Realizarea hărţii definitive; 10. Stabilirea regulilor; 11.
Ascunderea cutiei/cutiilor şi asigurarea monitorizării lor pe termen lung de membrii ai
comunităţii; 12. Stabilirea unui titlu.

A fost aleasă varianta folosirii mai multor cutii, în final au rezultat 10, în care s-au ascuns indicii,
apoi s-au amplasat în diferite puncte ale satului: la conac, la primărie, la poliţie, la poştă, la
monument, la porţile parcului, la prăvălia lui Florin Teodorescu, la fântână, într-un pom.

Punctele au fost alese după o cercetare de teren în care copiii au stabilit cele mai bune locuri de
ascunzătoare.
A fost folosită poezia de mai jos drept indicii, împărțind-o în 10 bucăți și lipind-o în interiorul
cutiilor:

MAI PRESUS

Mai presus de cei care nu știu sunt cei care află sau citesc

Mai presus de cei care află sau citesc sunt cei care memorează

Mai presus de cei care memorează sunt cei care înțeleg

Mai presus de cei care înțeleg sunt cei care aplică

Mai presus de cei care aplică sunt cei care obțin rezultate

Mai presus de cei care obțin rezultate sunt cei care, obținând succesul, dobândesc puteri
deosebite,

Mai presus de cei care dobândesc puteri deosebite sunt cei care ating absolutul

Dobândind înțelepciunea (absolutul) totul devine cu putință.

Tantra Sara

Apoi au pus pe hârtie indicii ajutător, pe cât posibil în versuri:

TRASEU ŞI INDICII

Poţi începe din orice punct doreşti, dar trebuie să treci pin toate cele 10 puncte ale traseului,
marcate cu o mică bulinuţă pe hartă. Acolo cauţi cu atenţie cutia ascunsă, o găseşti, o deschizi,
copiezi indiciul din interior şi pui la loc cutia cu indiciul original. Comoara o veţi găsi la final,
după ce veţi pune împreună toate textele din cele 10 cutii. Indiciile de mai jos te vor ajuta să
găseşti mai uşor cutiile.

1. O ţii dreapta în conac

Iar pe geam e cutia cu capac

2. Cauţi cele mai vechi cruci,

Iei indiciul şi te duci

3. Cauţi o gaură pe stânga

Bagi mâna şi scoţi punga

4. Între cei doi copăcei

Scoţi cutia şi o iei.

5. Cine vine până-n centru

Vede gardul cu monumentul

 6. Pe panou te vei urca

Să găseşti cutia mea

7. La geamul prăvăliei

Găseşti sigur o cutie

8. Drumul e lung până la fântână

Dar sigur va fi vreme bună

Caută şi în troiţă

După-o mică cutiuţă.

9. În pomul cu două crengi de te vei urca

Găseşti sigur comoara mea.

10. La poarta palatului

E comoara satului.

Felicitări! Aţi ajuns la capătul drumului. Nu vă rămâne decât să puneţi în ordinea lor logică
indiciile copiate şi apoi să vă ridicaţi premiul.

În ziua următoare echipa Comorile noastre a organizat pentru participanții la alte ateliere ale
şcolii de vară o vânătoare de comori. S-a realizat un panou publicitar, s-a făcut promovare pentru
participare prin distribuirea de fluturaşi. Copiii s-au împărţit pe roluri pentru organizarea
evenimentului: înscrieri, juriu, prezentarea regulamentului, sponsorizări, fotograf, amenajare
stand etc.

În ultima zi a atelierului, într-o mică şedinţă de lucru copiii au putut trage singuri câteva
concluzii asupra a ceea ce am trăit în propriul nostru atelier. Elisei, asistentul din ziua aceea, le-a
transcris pe măsură ce ne veneau ideile, astfel că la final a reieşit următoarea listă:

1. Comorile sunt atractive pentru toată lumea, chiar dacă de cele mai multe ori rămâi doar cu
alergarea (în legătură cu furatul cutiilor noastre de câteva ori)

2. Dacă ceri ceva frumos primeşti (în legătură cu acţiunea noastră de sponsorizare pentru a oferi
premii participanţilor)

3. Nu toate uşile la care baţi se şi deschid (încercarea eşuată de a primi sponsorizare de la

primărie, poliţie sau magazinul satului)

4. Când nu respecţi regulile strici jucul sau viaţa altuia, dar şi pe a ta. Regulile sunt importante şi
trebuiesc respectate (ne-am suparat foarte tare atunci când participanţii “au uitat” sau “n-au ştiut”
ce le-am spus noi la înscriere)

5. Oferă mereu ca să poţi să primeşti (de-a lungul săptămânii noi am invitat echipa din imediata
vecinătate, a Micilor cercetaşi, la o parte dintre acţiunile noastre. În dimineaţa de vineri aveam şi
noi din partea lor o invitaţie la un eveniment organizat de ei)
 6. Călătoriile sunt speciale pentru toată lumea. Înveţi uşor într-un mediu nou şi atractiv (pentru
că atunci când au fost întrebaţi ce i-a marcat au răspuns că drumul la Bucureşti)

7. Încrederea a foarte importantă atât pentru grup, cât şi pentru fiecare membru. Se câştigă greu
şi se pierde uşor (pentru că, din naivitate, unul din membri grupului nostru ne-a trădat secretele,
riscând astfel ca jocul să nu mai poată avea lor)

8. Oricine are dreptul să fie iertat cel puţin odată (cu referire la cel care ne-a trădat încrederea)

9. Comorile adevărate sunt în oameni şi pentru oameni (pentru că dincolo de alergarea după
“comori”, noi ne-am plăcut, ne-am împrietenit, ne respectăm şi vom ţine legătura pe viitor. E
principalul câştig).

10. Fiecare dintre noi e important pentru ceilalţi (oamenii sunt diferiţi, au talente şi calităţi
diferite, ceea ce face un grup foarte interesant şi echilibrat)

11. Am putut învăța lucruri importante jucându-ne

Istoria Bucureștilor prin joaca de-a comoara

ascunsă
25 noiembrie 2012 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Copilărie cu poveşti, cu aventurieri şi pirați, aventuri pe mare, prin munți, jungle şi păduri, în
căutarea unei comori ascunse. Toate astea nu sunt astazi doar vise de copil, ci pot deveni
realitate, chiar şi la maturitate. E vorba doar de un joc. Dar unul care îţi poate schimba viaţa şi pe
care îl pot practica atât copiii, cât şi părinţii sau bunicii acestora.
prof. Viorica Petrescu

Consecventă ideii că educaţia urbană în şcolile de masă este una dintre soluţiile importante de
cunoaştere, păstrare şi dezvoltare a patrimoniului cultural al Bucureştilor, propun în cele ce
urmează o modalitate concretă prin care copiii şi adolescenţii noştri să ia contact cu valorile
Capitalei, să simtă plăcerea descoperirii unui alt oraş, dincolo de toate neajunsurile societăţii de
consum contemporane, să păstreze peste timp această plăcere şi să o poată regăsi şi mai târziu, în
perioada adultă de viitor cetăţean al oraşului.
Practic, e vorba de jocul de vânătoare de comori urbane, cu toate variantele lui dezvoltate până
acum: Treasure Hunt, Scavanger Hunt sau Urban Quest, City Chase, Urban Challenge, Amazing
Race. Un joc prin care atât copiii, şi adolescenţii, iau contact cu valorile Capitalei, simt plăcerea
descoperirii unui alt oraş.
Învăţarea prin joc e specifică copilăriei şi adolescenței şi rămâne o resursă valoroasă în mâna
educatorilor. Prin joc se învaţă nu numai noțiuni motrice, ci și comportamente: competitivitatea,
lucrul în echipă, să conduci pe alții, să îți miști corpul, să gestionezi resurse (cum e într-un joc de
strategie), orientarea în spațiu (pe o hartă de ex.). E mai ușor pentru copiii să se relaxeze, să
relaționeze, să interacționeze cu oameni în alte cadre decât cele cotidiene. Jocul este esențial
pentru dezvoltarea, sănătatea, capacitatea de a acumula noi cunoștințe şi, într-un cuvânt, pentru
fericirea copiilor. Plecând de la această idee, o serie de instituţii educaţionale din vest (şcoli,
muzee, firme de trening, edituri) au preluat de câţiva ani ideea vânătorii de comori şi au folosit-o
cu succes în practici de învăţare, atingând obiective esenţiale în dezvoltarea unor tineri, de la cele
fizice (mişcarea în natură, relaxare, distracţie), până la cele mentale (gândirea critică, atenţia
pentru detalii, căutarea de soluţii) şi afective (respect faţă de natură, faţă de comunitatea din care
fac parte, faţă de partenerul cu care fac echipă) etc.

Cum se derulează jocul

Un exemplu concret: o vânătoare de comori urbane realizată într-o şcoală bucureşteană, care s-a
desfăşurat de curând în Parcul Carol. Elevii de clasa a IV a au fost împărţiţi în grupe de 3-4 şi au
primit în plic o serie de sarcini care presupuneau atingerea unor obiective specifice parcului:
Arenele Romane, Mausoleul, Monumentul Eroului Necunoscut, Observatorul Astronomic,
Biserica Cuţitul de Argint, Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida. Elevii au fost stimulaţi să
observe cu atenţie detalii legate de informaţiile de pe monumentul, tipul de construcţie,
amplasament, panoramă, culori, efect, natură etc. În urma realizării sarcinilor au primit indicii
care, în final, i-a condus către descoperirea comorii. Lucru care i-a încântat nespus.
De pildă, ajunși în Muzeul Tehnic Leonida copiii trebuiau să observe culoarea automobilului
Persu, să facă deosebirea din gramofon și fonograf, dar și să-și îmbogățească vocabularul
stabilind denumirea mijlocului de locomoție cu roți inegale. De asemenea, au avut de observat
din câte arce e format mausoleul, dar și de discutat cu soldații aflați la paza Monumentului
Eroului Necunoscut pentru a afla numele regimentului din care fac parte. Au avut de numărat
copacii de pe insula de la Podul lui Gogu Constantinescu și de stabilit la ce interval orar bate
ceasul de la Fântâna cu Zodiac. Și tot așa. Fiecare sarcină greșită a fost penalizată cu o întârziere
de 10 minute de predare a indiciilor care conduceau la comoară.

Ce spun participanții
Puţini dintre noi reuşesc, odată ajunşi la maturitate, să plece cu adevărat în căutări de comori
legendare − a piratului Barbă Neagră, a lui Montezuma, a lui Decebal sau a faraonilor, a
Chivotului Legământului sau a camerei de chihlimbar a lui Petru cel Mare −, să-şi procure un
detector de metale şi să bată pustietăţile sau să muncească pentru a scoate la suprafaţă o epavă
demult scufundată. Majoritatea îşi rezolvă nevoia de aventură prin consumarea de produse de
divertisment de tip vânătoare de comori: filme − artistice sau documentare −, cărţi − de aventuri
sau ştiinţifice −, călătorii – în ţară sau străinătate şi mai ales jocuri – indoor, outdoor sau pe
calculator.
Prin urmare, nu a fost deloc dificil să constat la finalul activității că toți participanții au fost
obosiți, dar încântați. Marian V., elev în clasa a IV-a, povesteşte: „Ne-am distrat foarte bine. N-
aş fi crezut. În plus, am învățat o grămadă de lucruri”. Şi Elena, din aceeaşi clasă, a apreciat
joaca din Parcul Carol. „Nici n-am simţit când a trecut timpul, mai ales că îmi doream foarte
mult să găsesc comoara. Şi am găsit-o, chiar eu, ajutată de echipa mea!”. Şi părinţii au fost
încântaţi de joc. „Nu ţin minte de când nu m-am distrat aşa de bine alături de copilul meu. Habar
nu aveam că parcul Carol e atât de interesant. Data viitoare, o să-mi iau şi soţul. Să se miște și
el”, spune Melania H., 35 de ani.
Începi să „vezi” lucruri
Jocurile de tipul vânători de comori, mai ales acelea care presupun formatul de echipă, care se
desfăşoară într-un spaţiu public, sunt exerciţii amuzante de lucru cu ceilalţi, de conştientizare a
mediului înconjurător. Prin intermediul lor copiii pot afla lucruri noi despre ei, despre prieteni şi
coechipieri, îşi dezvoltă capacitatea de a vedea şi observa lucruri pe lângă care în mod normal
treci indiferent în vieţile noastre aglomerate. Deoarece există o varietate de provocări, iar echipa
este formată din personalităţi diferite, vânătoarea de comori poate fi un excelent mod de
construcţie a echipei. Lucrând împreună şi discutând fiecare indiciu se permite echipelor
rezolvări mai eficiente. Multe indicii conţin jocuri de cuvinte, care pot avea sensuri multiple,
interpretându-le rapid pot duce la greşeli. Colaborarea este vitală pentru succesul echipei.
Echipele funcţionează cel mai bine atunci când toată lumea este implicată în luarea deciziilor şi
fiecare persoană este în măsură să participe. O parte a experienţei de învăţare este despre
membrii echipei tale, o altă parte este despre povestea oraşului şi, în final, fiecare dintre noi pot
învăța despre noi înşine – probabil adevărata comoară descoperită.

EDUCATIE CU TRENUL REGAL

11 aprilie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Trenul Regal cuprinde în povestea lui, povestea statului român, spune un material documentar
prezentat la o televiziune națională.

Trenul este simplu și elegant, are cinci vagoane, este dotat cu mobilier de lemn masiv (de nuc,
mahon, trandafir etc.), tapițeria vișinie, iar pe alocuri scaunele tapițate cu piele de Cordoba,
obiecte decorative din alabastru din Grecia și sticlă de Murano pentru lămpile din
vagoane. Familia regală a folosit trenul ultima oară anul trecut, de 1 decembrie, ocazie cu care a
donat o serie de tablouri deosebit de frumoase, ce se găsesc încă în vagoane și animă aspectul
vechi al vagoanelor.

Trenul a fost construit în 1928 în Italia, iar cu el au călătorit regii Carol al II-lea şi Mihai I, dar și
Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Dintre oaspeții străini celebrii notăm pe Gerard
Ford, Henry Kisinger, Nikita Hrusciov sau Leonid Brejnev, Erik Honecker.

Evenimente care au marcat istoria României au legătură cu vagonul sufragerie: ultimul prânz al
Regelui Mihai pe teritoriul ţării înainte de a pleca în străinatate în 1948, discuţiile privind
plecarea trupelor sovietice din Romania în 1955, decizia acordării de către SUA a “Clauzei
Naţiunii celei mai favorizate” pentru România, în 1975. Este fascinantă această poveste cu
oameni și momente ale trecutului.

Dar istoria continuă până în prezent, iar istoria trenului de astăzi se aseamănă cu istoria
prezentului nostru. Pentru că, în general, trenul istoric a fost garat pe o linie moartă în depoul de
la Mogoșoaia și nu mai are dreptul de a circula pe liniile ferate. Este scos la lumină, la intervale
mari, cu ocazia unor evenimente importante.

În perioada 1-7 aprilie 2013 o inițiativa lăudabilă a Ministerului Transporturilor, prin unitățile
din subordinea sa, Societatea Feroviară de Turism „S.F.T. – C.F.R.” S.A. și Centrul Național de
Calificare și Instruire Feroviară – CENAFER, în colaborare cu Ministerul Educației Naționale a
permis elevilor ca în cadrul saptamani „SĂ ȘTII MAI MULTE, SĂ FII MAI BUN!”, dedicat
activitatilor extracurriculare și extrascolare, Trenul Regal să poată fi vizitat de elevi, la pachet cu
Muzeul Căilor Ferate .

Dar, dincolo de inițiativa lăudabilă și de povestea fascinantă a trenului și a oamenilor deosebiți

legați de el, copiii noștri au putut face legătura și cu istoria prezentă: o taxă aproape prohibitivă
de vizitare – 11 lei copiii și 16 lei adulții, un interior plin de praf și păianjeni, geamuri murdare,
miros înecăcios, atmosferă blazată. Observațiile sunt valabile atât pentru interiorul trenului, cât și
pentru Muzeul CFR, unde parcă nimic nu s-a mișcat de zeci de ani, inclusiv praful. Totul parcă
vorbește despre o instituție a statului român, veche și mândră, Căile Ferate, care astăzi zace sub
povara neputinței oamenilor ei, a unei societăți disperate de câștig imediat. Povestea frumoasă a
istoriei a fost învățată papagalicește și transmisă mai departe, dar ea nu se simte ca fiind organic
integrată în prezent.

Prezentul are praf, lâncezeală și prețuri mari!

ATMOSFERĂ AUTO-INTERBELICĂ ÎN
PARCUL CAROL
21 aprilie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În Parcul Carol, acolo unde, acum 75 de ani, se organiza primul Salon-Automobil al României s-
au adunat sâmbătă, 20 aprilie, peste 100 de maşini istorice de colecţie, într-un spectacol vivant
organizat de asociația Retromobil Club România.
În primăvara anului 1998, 21 de pasionați de vehicule istorice s-au reunit la București și au
hotărât fondarea unei asociații care să fie organizată și să funcționeze după principiile grupărilor
similare din țările cu tradiție în domeniu. Activitatea clubului se constituie într-un demers
cultural, de instruire a noilor generații cu privire la istoria automobilului, România fiind în topul
primelor zece țări din Europa care au introdus automobilul și a șasea țară în care s-au organizat
curse de automobile. Membrii clubului dețin peste 700 de vehicule istorice dintre care mai mult
de 10% au fost fabricate înainte de 1944, o performanță, date fiind exporturile masive de după
deschiderea granițelor.

La ora 11.30, maşinile au pornit într-o paradă prin cosmopolitul Bucureşti, luând apoi drumul
vinului, către Domeniul Conacul dintre Vii – acesta fiind singurul proiect de turism oenolog din
Europa de Est, dezvoltat în judeţul Prahova, în arealul viticol Dealu Mare. Un loc cu o atmosferă
boierească, destinat grupurilor exclusiviste, situat în mijlocul a 12 hectare de vii şi păşuni.

FRUMUSEȚEA LUCRULUI MIC

26 aprilie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean
 Am vizitat câteva orașe
mari ale lumii și peste tot m-a impresionat grija pentru decorarea și înfrumusețarea spațiului, mai
ales în zonele cu specific istoric și turistic. Dincolo de atmosfera specifică dată de arhitectura și
istoria locurilor, pitorescul venea și din grija pentru detaliu, prin frumusețea lucrului mic, fie el
atins de patina timpului, fie creație modernă, dar integrat cu grijă spațiului cultural. Mici
expoziții, de fotografii, tablouri, obiecte de colecție ale unor artiști contemporani, profesioniști,
dar mai ales amatori, colorează și dau parcă mai multă viață zonelor culturale sau turistice, fac
legătura între trecut și prezent și lasă impresia că pasiunea și arta nu sunt doar apanajul
strămoșilor. Iar copiii noștri pot învăța de aici că trambulina trecutului nu este doar un scop un
sine, ci și un mijloc pentru a-ți dezvolta și exprima propriile talente, gusturi și pasiuni.
 Am văzut astăzi o mică
expoziție de bijuterii în holul Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu care se potrivea foarte
bine locului și atmosferei culturale. Doamna profesoară Mariana Tănăsescu, astăzi pensionară,
pasionată de frumos toată viața, a învățat singură să realizeze bijuterii în stil soutache. Tehnica
de lucru este numită așa după numele materialului cu care se lucrează, şi anume firul/şnurul, în
franceză soutache. La origini, acest şnur tip panglică îngustă era folosit pentru uniformele
militare, pentru a indica rangul. Astăzi acest şnur are o largă utilizare pentru marginile
draperiilor, pentru uniforme sportive sau chiar la legarea cărţilor. Şnurul soutache avea în trecut
în componenţă un amestec de mătase şi lână, precum şi fire metalice. În secolul 20 şnurul
soutache a început să fie ţesut şi din fire sintetice.
Poți crea astfel bijuterii din orice: mărgele, plastic, materiale din natură (lemn, scoici, pietre),
având nevoie de ac, ață și multă răbdare și imaginație. Dar satisfacția finală este deosebită pentru
că nici o bijuterie nu seamănă cu alta și toate exprimă frumosul!

Pentru informare, doamna profesoară coordonează la Centrul Recreativ din Louis Calderon un
cerc de handmade, la care sunt invitate toate doamnele care locuiesc în sectorul 2. Cercul are loc
săptămânal, în ziua de marți, între 11-13.

Mi-aș dori multiplicarea unor astfel de activități în toate sectoarele, dar mai ales facilitarea
accesului generației tinere spre culoare, imaginație, răbdare, pasiune și frumos!
LA ȘOSEA – LEAGĂNUL SPORTULUI
BUCUREȘTEAN (I)
06 mai 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Zona Kiseleff, și mai ales spațiul din preajma Arcului de Triumf, poartă amprenta
primelor manifestări sportive din București, începute încă din zorii secolului XX și
chiar mai timpuriu. În secolul XIX sportul a câștigat din ce în ce mai mult teren în
viața bucureștenilor, făcând și el dovada că aceasta era o societate din ce în ce mai
dinamică.
Din nou despre Șoseaua Kiseleff

Șoseaua, a fost tăiată după 1833, la porunca domnitorului Gheorghe Bibescu, la

îndemnul generalului rus al cărui nume îl poartă și prin munca peisagistului vienez
Friederich Mayer, care trebuia să realizeze o alee mare, cu plantații de tei și grădini
care să meargă spre Dumbrava Bănesii, loc folosit pentru sărbători câmpenești.
Marea alee s-a realizat pe porțiuni, în timp, aerisită prin amenajarea celor trei
„ronduri”, care ritmează parcursul acesteia: rondul I, situat la Capul Podului
Mogoșoaiei, în apropierea bisericii și școlii Mavrogheni (Piața Victoriei de azi),
rondul II, în mijlocul căruia s-a ridicat Arcul de Triumf și rondul III, aflat pe
actualul amplasament al Pieții Presei Libere.

D e-o parte și de alta a șoselei se găseau

alte două alei, una pentru pietoni și una pentru călăreți, pe dreapta și una pentru
pietoni și bicicliști pe stânga. Până la rondul 2 (Arcul de Triumf) erau pavilioane
de vară, înconjurate de grădini și livezi, în dreptul Muzeului Satului era o baltă cu
stuf unde se putea face baie, la Rondul III șoseaua se bifurca la stânga spre
Mogoșoaia și Târgoviște, iar la dreapta mergea spre Băneasa și Ploiești.

Lumea venea aici prin toate mijloacele posibile la acea vreme: cu tramvaiul cu un
cal până la Bufetul construit de Ion Mincu, cu trăsuri, birje, cu săniile în timpul
ienii, călări, cu bicicleta sau pe jos, pentru a se plimba până la Vila Minovici,
punctul final al plimbărilor de atunci.

Spațiu predilect pentru manifestările de divertisment ale bucureștenilor, prin

celebrele plimbări la șosea, bătăi cu flori, petrecerile în cârciumile și lăptăriile
înșirate de-a lungul lui, a fost martorul primelor manifestări sportive organizate în
Capitala noastră, de la fotbal, atletism, tenis, rugby și până la ciclism, hipism și
aeronautică. Nu întâmplător astăzi, pe baza unei tradiții pe care puțini bucureșteni
o mai cunosc, tronează în spatele Arcului de Triumf modernele sedii ale
Comitetului Olimpic Român și Muzeul Sporturilor, iar federații sportive
importante: atletism, rugby, își desfășoară activitatea aici.

Începuri mișcării sportive bucureștene

Fenomen tipic urban, sportul a devenit și în Bucureștii secolului XIX o petrecere,

preferată ca atare nu doar de către popor, ci și de elita societății. Printre spectatorii
întrecerilor sportive se regăseau nume importante ale vieții culturale și științifice,
iar ideile lor au alimentat o dezbatere semnificativă asupra necesității sportului și
educației fizice într-o societate dominată de ruralitate.

Prima societate sportivă, înființată legal la 5 mai 1862, a fost Societatea Română
de Arme şi Dare la Semnu Bucureşci, cu sediul în altă zonă a orașului, respectiv în

Cotroceni, actuala baza sportivă Progresul-BNR.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dispune să se doneze, Societății 13.211 stânjeni

pătrați, care să slujească pentru aşezarea semnelor şi desfăşurarea solemnității
generale de dare la semn. Decretul menționa, totodată şi clauza ca acest teren,
care aparținuse până atunci Mănăstirii Radu-Vodă, să fie folosit drept poligon de
tir și să nu fie înstrăinat.Tirul la talere a devenit astfel primul sport organizat în
București, practicat şi recunoscut oficial (“darea la semn”). Domnitorul a dăruit
societății şi un Trofeu Challenge – Colanul lui Cuza – trofeu care, după 1944, a
dispărut, fiind reconstruit în 2006, şi acordat celui mai bun sportiv al anului.

Din anul 1867, această asociaţie şi-a extins activitatea, modificându-şi denumirea
în Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică şi Dare de Semn.

Înainte de 1918, în Vechiul Regat, inițiativa popularizării culturii fizice a fost luată
de un grup de tineri de familie bună, pentru care timpul liber și banii necesari
echipamentelor nu erau un impediment. În persoana regelui Carol, aceștia au gasit
un susținător al ideilor lor, urmat apoi de implicarea regelui Ferdinand.

După 1880 încep să se organizeze competiții sportive și la Șosea.

Călărie

În anii 1880 erau la modă cursele de cai, care se organizau numai duminica, pe
hipodromul aflat pe lângă parcul Herăstrău, loc ocupat anterior de cocioabe și
spații verzi, unde venea lumea obișnuită să petreacă primăvara, după Paști, cu vin,
grătare și lăutari.

De administrare se ocupa clubul jocheilor români, un club elitist şi aristocrat care

garanta onestitatea curselor. Acestea erau organizate în fiecare duminică pe tot
parcursul verii. Evenimentul era o adevărată sărbătoare la care participa toată elita
societăţii. Dupa curse, toata lumea mergea la Jockey Club, pentru mâncare, băutură
și partide de golf.

În 1875, când se înfiinţase Jockey Clubul Român, al cărui scop era să contribuie la
îmbunătăţirea rasei pursânge, hipodromul nu exista. Cursele au fost organizate mai
întâi în Pantelimon, apoi în Cotroceni, dar pentru că aici se făceau exerciţii
militare, deci nu era un loc foarte bun, s-a hotărât să existe un loc special pentru
curse: Băneasa. Primarul de atunci, Nicolae Fleva, un politician popular, a pus la
dispoziţie terenul, câteva zeci de hectare. Doi ani mai târziu este construit şi
hipodromul. La cursele importante, la premiul regal sau la derby venea familia
regală, regina Elisabeta, regele Carol I, regina Maria, tot ce însemna protipendadă
românească: miniştri, corp diplomatic, oameni foarte bogaţi.

De proiectul pentru amenajarea hipodromului modern, la începutul secolului XX,

s-a ocupat arhitectul Ion Berindei care avea o misiune cât se poate de precisă:
trebuia să construiască un edificiu care să respecte toate standardele vremii.
Complexul construit ocupa peste 60 de hectare, suprafață pe care se află astăzi
Casa Scânteii, terenul din spatele ei, dar și spațiile ocupate de Pavilionul
expozițional construit în 1962, de World Trade Center, până aproape de Grivița și
Dămăroaia.

În 1905, l a intersecţia şoselei Kiseleff cu

şoseaua naţională Bucureşti-Ploieşti, s-a început construcţia Hipodromului
Băneasa, a cărui tribună, prin îndrăzneţul său acoperiş în consolă, demonstra
ultimele cuceriri ale tehnicii. Hipodromul a fost conceput în genul celor de la
Longchamp şi Chantilly. Ambiţiosul proiect a fost inaugurat cu mare fast în anul
1908. Terenul era foarte frumos, iar clădirea principală, acolo unde erau tribunele,
era o adevărată operă de arhitectură extraordinar de reuşită. Despre această lucrare,
nepotul arhitectului, scriitorul Mircea I. Berindey povesteşte: „Copertina tribunelor
a fost în consolă, deci fără stâlpi suţinători şi cuprindea o a doua tribună suprapusă
primei de la sol. Verificarea rezistenţei acestei copertine a fost făcută, conform
relatărilor, prin încărcarea ei cu un regiment de ostaşi având în frunte pe însuşi
proiectantul, şi anume arhitectul Ion D. Berindey”.

De complex bucureștenii s-au bucurat până în anul 1952, atunci când a început
construcţia Casei Scânteii. Atunci a dispărut partea dreaptă a hipodromului, iar în
anul 1963, când s-a construit Pavilionul Expoziţiei Economiei Naţionale, Romexpo
de astăzi, a dispărut cu totul.

LA ȘOSEA – LEAGĂNUL SPORTULUI

BUCUREȘTEAN (II)
26 mai 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Ciclism

În București, primele biciclete apar în 1886, pentru ca în 1891

să se consemneze debutul ciclismului ca sport.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomoție,

se numărau și câteva personalități ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al.
Vlahută, B. Delavrancea și Al. Macedonski. În această perioadă, cicliștii care
doreau să organizeze concursuri după modelul occidental au importat biciclete cu
roata mare în față, numite bicicle. În ultimul deceniu al secolului trecut, sporește
numărul societăților de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Cursa de
debut din București, care are loc în 1891 pe distanța Otopeni – Băneasa de 10 km,
este câștigată de D. Dumitrescu. De asemenea, se aleargă cursa Otopeni – Rondul
II de la Șosea.
O dată cu înmulțirea societăților cicliste, se impune necesitatea coordonării și
organizării ritmică a activității cicliste. În consecință, în 1891 se înființează
”Clubul velocipediștilor” din București care va organiza un concurs oficial.

De acum, ciclismul românesc fusese confirmat ca o activitate sportivă, motiv

pentru care se înființează Clubul cicliștilor în 1896 și Uniunea velocipedică a
României în 1897, care dorea să dețină prerogativele unei federații naționale. În
1900 ia naștere Uniunea Cicliștilor Excursioniști și apare prima revistă ciclistă
lunară din țara noastră, intitulată Bicicleta. Încă din 1894 funcționa prima scoală de
învățare a mersului pe bicicleta, în spațiul pieței Victoria și al șoselei Kiseleff din
zilele noastre. Pe câmpul acestei școli va fi amenajată o pistă de pământ lungă de
250 m, cu o turnură ușor ridicată la înălțimea de cca 1,50 m. Apare, așadar, primul,
velodrom din România, denumit Victoria, proprietatea lui Alois Pucher, lângă
atelierul de reparat biciclete. În aceste condiții, pe lângă ciclismul de șosea, apare
și cel de velodrom. Pentru că tribunele velodromului erau neîncăpătoare și cicliștii
evoluau învăluiți de praful pistei, a apărut nevoia de a construi un nou velodrom,
mai încăpător și cu anexe sanitare. Inițiatorul acestui proiect a fost directorul
ziarului Universul, Luigi Cazzavillan și, totodată, reprezentant în România al unei
fabrici italiene dc biciclete (firma Bianchi). El a construit un splendid veledrom cu
pistă de lemn, lungă de 333,33 m și lată de 6 m. Arena a fost ridicată pe șoseaua
Kiseleff, în dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a făcut în 1896,
prilejuind o bogată activitate ciclistă de velodrom, unde au concurat cicliști din
Germania, Austria, Ungaria. În 1898, velodromul a fost demontat și pista vândută
ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, rămase neachitate după moartea
fondatorului.

Fotbal
 În apropierea clădirii Institutului geologic sunt atestate,
între anii 1896-1899 primele meciuri de fotbal din țara noastră. Un teren viran pe
care s-au trasat liniile de tuşă şi s-au amplasau două porţi a fost suficient.
Spectatorii stăteau în picioare, iar un butoi reprezenta vestiarul.

În 1907, undeva în apropiere de Şoseaua Kiseleff, lângă cârciuma Bolta rece s-a
desfășurat un meci internațional, la care românii doar priveau: competitorii erau
englezi şi germani, angajaţi în industria textilă sau petrolieră la Bucureşti, Ploieşti
sau Câmpina. Cronica acelei partide, publicată în revista Din lumea sporturilor,
este socotită un certificat de naştere pentru fotbalul românesc.

Aceiaşi străini au înfiinţat, în 1909, Asociaţia cluburilor de football din România,

al cărei act fondator a fost redactat în engleză, germană şi română. Tot ei au jucat
la Constantinopol, sub numele de România, contra altor germani şi englezi care
reprezentau Turcia.

Locul viran se găsea în fața lăptăriei Flora și era lipit de calcanul cârciumei cu
grădină numit Bolta rece de pe strada Alexandrina, patronată de un jucător al
echipei Olympiei – Huier. Cum sediul clubului Olympia era chiar lângă, pe strada
Porumbacu, e posibil să fi amenajat chiar ei terenul și să-i fi dat și numele, așa că
apare în documentele timpului ba Bolta rece ba Olympia.

Olympia București a fost primul club de fotbal din București, fiind înființată la 15
octombrie 1904, de tineri străini și câțiva români, printre care: Mario Gebauer,
Lazăr Breyer, Theodor Davila, frații Grünberg, prof. Ioanide, Szalay, Mandel.

Dintre aceștia se disting două nume: Mario Gebauer, despre care se spune că pe
când era student în Elveția a venit în vacanță în 1885 la București și a adus cu el
prima minge de fotbal și Theodor Davila care era fiul cunoscutului dramaturg
Alexandru Davila, născut la Golești, ca fiu al doctorului Carol Davila și al Anicăi
Racoviță.

Olympia este invitată în octombrie 1906 la Arenele Romane cu ocazia unui

eveniment politico-cultural de amploare care avea loc în parcul Carol: se
sărbătoreau 1800 de ani de la încheierea războiului daco-roman, 40 de ani de la
înscăunarea lui Carol, cât și 25 de ani de la proclamarea României ca Regat. Cu
această ocazie a fost oferit primul trofeu fotbalistic din România. Pentru a se
pregăti de această sărbătoare cum se cuvine, jucătorii echipei, pe cheltuială proprie,
au comandat șorturile de joc de la Paris, ghetele de joc de la Londra și mingea de la
Köln.

În 1909 are loc, tot la Șosea, prima competiție internă de fotbal, Cupa ASAR –
Asociațiunea Societăților Atletice din România, asimilată primului campionat
național de fotbal. La competiţie – în fapt, mai degrabă o Cupă – au participat doar
trei echipe. Pe lângă Olympia au mai jucat Colentina Bucureşti (echipa
muncitorilor englezi de la fabrica de bumbac din Capitală) şi United Ploieşti
(gruparea muncitorilor străini, în special englezi, olandezi şi scoţieni, de la

rafinăria Teleajen).

Tot acum se pare că se înregistrează primul fals din istoria fotbalului bucureștean.
Lucrurile sunt neclare. Se cunosc rezultatele la doar două dintre cele trei meciuri:
Olympia – Colentina 2-1 (2-0) şi Colentina – United Ploieşti 2-0 (2-0). Jocul
United – Olympia nu e menţionat nicăieri, iar presa vremii omite să scrie cine a
câştigat Cupa. Cert este că doi dintre protagoniştii acelor evenimente, Lazăr Breyer
(fotbalist la Olympia) şi George Costescu (fondator al Federaţiei Societăţilor
Sportive din România, în 1912), au declarat ulterior că întrecerea a fost câştigată de
Colentina! Cu toate acestea, în mod inexplicabil, învingătoarea întrecerii a fost
consemnată în acte, ulterior, Olympia! Virgil Iconomu (personaj important în
fotbalul românesc interbelic) a consfinţit această ierarhie falsă în 1935, când în
lucrarea Football – studiu documentar şi critic a trecut Olympia drept campioană a
sezonului 1909-1910.

Sezonul 1910-1911 a fost al doilea sezon al Diviziei A.Competiția a cuprins tot

cele trei cluburi, iar Olympia a devenit dublă campioană și a primit Cupa Herzog
sau Cupa de Argint, numită astfel deoarece trofeul, donat de președintele de atunci
al clubului Olympia, Hans Herzog, era făcut din argint.

Primul meci internațional amical de fotbal, disputat între echipele României și

Iugoslaviei, manifestare sportivă la care au participat peste zece mii de spectatori,
s-a desfășurat pe primul stadion de fotbal din capitală, așa-numitul Stadion al
Federației, inaugurat în anul 1915, pe terenul de lângă Arcul de Triumf.

Automobilism

Plăcutele plimbări cu trăsura la Şosea au fost deranjate și apoi întrerupte definitiv

de trăsurile fără cai.

Automobilul a spart tiparele şi şi-a făcut

simţită prezenţa zgomotoasă în voiajele către Bufet, Rondul unu şi Rondul doi.
Bucureştenii au putut vedea pe străzi ciudata trăsură fără cai în 1900, când şi-a
făcut apariţia un Penhard de 15 CP, care fusese comandat în Belgia, la Liege, de
Gh. Basil Assan, fiul primului proprietar de moară cu aburi din Bucureşti. La
numai patru ani de la acest eveniment numărul automobilelor din București ajunge
la 40. Tot atunci apare și Automobil Clubul Român sub patronajul prinţului George
Valentin Bibescu.

La Șosea se vor desfășura și primele întreceri auto, România fiind a şasea ţară din
lume unde s-au organizat astfel de competiții. Prima cursă de acest gen s-a
desfăşurat între Bucureşti şi Giurgiu, pe o distanţă de 62 km, câştigători fiind
principele Valentin Bibescu şi L. Leonida, ambii înregistrând timpul de 58 de
minute.

În 1906 are loc prima cursă automobilistică de viteză (cursa kilometrului lansat) pe
un traseu amenajat pe şoseaua Kiseleff. Cursa e câştigată de Leon Leonida cu un
automobil Gabron de 60 CP.

LA ȘOSEA – LEAGĂNUL SPORTULUI

BUCUREȘTEAN (III)
01 iunie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean
Atletism

Primul concurs organizat se desfășoară în București, pe velodromul de la Șosea, în

1882, și participă elevi de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab, iar primul
câştigător, Louis Schmettan, a fost învingător în 3 probe în aceeaşi zi: 100 m,
1.500 m, 350 m obstacole. Apoi, în 1896, tot acolo, elevii de la liceul Gh. Lazăr se
întrec la alergări, săritura în înălțime și aruncări.

În 1912, în cadrul Federației Române a Societăților Sportive (F.R.S.S.) se

înființează Comisia de atletism, alergări pe jos și concursuri. În fapt, această
comisie devine a 19-a federație pe lista mondială și în 1923 se afiliază la Federația
Internațională de Atletism. În vara acelui an (1912), în incinta hipodromului de la
Băneasa, se organizează prima ediție a Campionatului interșcolar, exclusiv pentru
băieți. Performanțele, modeste, realizate sunt considerate primele recorduri
naționale (13,5 la 100 m, 57,5 la 400 m, 1,10 m la săritura în înălțime, 9,92 m la
aruncarea greutății etc.).

Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe,

și se adresează doar bărbaților. Un an mai tarziu, în 1915, se inaugurează la
București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul
Tineretului. Regina Maria a României a vizitat parcul în prima zi a concursului şi
a asistat la probe. Preşedintele juriului a fost Principele Carol.

Tenis

În 1906 la București se înființează “Doherty Club”, instituție elitistă, formată în

general din diplomați străini care amenajează terenuri de tenis în zona Ştirbei
Vodă-Calea Plevnei, în Parcul Operei de astăzi. Denumirea bazei vine de la
numele fraţilor englezi, celebri în lumea tenisului de atunci.

Patru ani mai târziu intră și zona de la Șosea în circuitul de tenis bucureștean prin
apariția Tenis Clubului Român, grupare polisportivă care reunea mai multe
discipline: sporturi atletice, canotaj, footbal-rugby (denumirea englezească a
rugby-ului), fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis şi tir. Culorile
noului club erau alb și verde, iar numărul membrilor se apropia de 350. Numele
care se detașează este cel al lui Dinu Cesianu, ajuns ambasador la Paris după
Restaurație. Alături de el se aflau Neagu Boerescu, George Costescu, Grigore
Caracostea, frații George, Mircea, Barbu și Ionel Iconomu sau Ioan Cămărășescu,
toți polisportivi. Marea lor greșeală a fost însă fondarea unui club de tenis, sport
individualist și exclusivist, departe deci de așteptările și posibilitățile oamenilor
simpli. După Unirea din 1918, fotbalul, democratic, popular, spectaculos, avea să
se impună.

În anul 1912 în cadrul Federației Societăților Sportive din România este creată
Comisiunea pentru Lawn Tenis, comisiune care se va ocupa de activitatea tenisului
din țară. În această perioadă tenisul românesc ia contact cu tenisul internațional
prin participarea lui Mișu Stern la Wimbledon în 1915.

Aeronautică

Domeniul este legat de numele prințului George Valentin Bibescu, cel care, având
o personalitate puternică s-a implicat permanent cu maximă energie în activităţile
sportive, în toate ramurile pe care le-a abordat. În prima parte a vieţii sale a preluat
pasiunile tatălui său, prințul Grigore Gheorghe Bibescu: a fost mânuitor de elită al
armelor albe – floretă, sabie, spadă – apoi utilizator al armelor de foc şi câştigător
al mai multor concursuri în domeniu. La maturitate a devenit pasionat de mecanica
motoarelor și a iubit automobilismul, dar, mai apoi s-a dedicat în mod special
aviaţiei, pentru ca în final să atingă admirabile performanţe aviatice, domeniu pe
care-l îndrăgea în mod deosebit şi nu l-a părăsit până la finele vieţii sale. George
Valentin Bibescu va fi promotorul introducerii în ţară a celor mai noi invenţii în
domeniul locomoţiei – automobilul şi aerostatul, ulterior şi avionul.

Astfel, în baza legăturilor de camaraderie care îl lega de Louis Blériot, cel care
reușise de curând performanța de a traversa Canalul Mânecii într-un obiect mai
greu decât aerul, aa 9 septembrie 1909, îl invită la Bucureşti pentru a susţine o
demonstraţie de zbor, invitaţie care este acceptată; pregătirea o face cu V. Morţun,
Aristide Blank, Jean Cămărăşescu şi Gh.Costescu. Îl determină pe
Al.Marghiloman, proprietarul hipodromului de la Băneasa să cedeze câmpul de
curse şi tribunele pentru o zi curselor Pegas-ului lui Blériot.

Avionul de tip Blériot XI soseşte cu trenul la 8 octombrie, iar pilotul însoţit de

soţia sa ajunge pe 13 octombrie, fiind întâmpinaţi la Gara de Nord de George
Valentin Bibescu, domni şi doamne din înalta societate bucureşteană, ofiţeri,
studenţi şi elevi de liceu. De la gară se deplasează la Ateneul Român (cu prinţul
Ferdinand, principesa Maria, prinţul Carol, patronii mitingului aviatic din
România) unde Louis Blériot prezintă experimentele sale, oferă detalii de
construcţie referitoare la ultimul său aparat de zbor şi mulţumeşte prinţului George
Valentin Bibescu pentru ajutorul dat în timpul pregătirilor în vederea traversării
Canalului Mânecii.

Pe 18 octombrie, în prezenţa prinţului Ferdinand şi a membrilor curţii regale a

României, se execută trei zboruri succesive…acţiunea va fi urmată de un banchet
oferit de Automobil Clubul Român, apoi de o ceremonie în care regele Carol I îl
decorează pe Louis Blériot cu ordinul Coroana României, în grad de comandor.
După ce Louis Blériot părăseşte Bucureştii urmează comenzi de avioane din partea
guvernului român, se pare că, principala intenție a lui Louis Blériot, motivul pentru
care s-a deplasat la Bucureşti.

Peste câteva luni prințul George Valentin Bibescu se va deplasa la Paris pentru a
trece probele impuse pentru obţinerea brevetului de pilot, pe care este trecut
numărul 20.

La 17 octombrie 1910, Ministerul de Razboi a organizat un zbor demonstrativ,

pentru public, la Hipodromul Baneasa, avându-i ca protagoniști pe Aurel Vlaicu și
aparatul său Vlaicu Nr. 1 – model 1910. Bibescu, aflat în tribune, îi oferă lui Vlaicu
un medalion reprezentând scena cu Sf. Gheorghe omorând balaurul – simbolul
familiei Bibescu. Pe reversul piesei este inscripţionat în amintirea biruinţei
aviatorului Aurel Vlaicu de la 11 august 191o, scriindu-i apoi sper că această
medalie îţi aduce şi mai mult noroc, ţi-o trimit cu sincerele mele felicitări şi cu
deviza strămoşilor mei înainte cu Dumnezeu.

Liga aeriană română, ca instituție menită să ajute la dezvoltarea aviației devine o

realitate la 5 mai 1912 și-și stabilește sediul pe un teren de la Băneasa proprietate a
contesei Odon de Montesquiou. Liga va desfăşura o susţinută activitate
propagandistică pentru a face cunoscut publicului şi oficialităţilor scopul acestei
organizaţii şi rolul ce trebuia să-l ocupe în activitatea de înzestrare a aviaţiei cu
aparate de zbor. În cadrul ligii funcţia de director tehnic al zborului revine lui
George Valentin Bibescu, care va construi la Băneasa un aerodrom unde va înfiinţa
o şcoală de zbor (cu fonduri colectate de Liga Naţională Aeriană) având
colaboratori pe Nicolae Capşa, Mircea Zorileanu, Andrei Popovici, Constantin
Fotescu, Eugen Adamovici, Mihai Savu.

În anul 1922 din iniţiativa prinţului Bibescu, dar şi cu sprijinul unor importante
personalităţi române ale vremii între care generalul adjutant Constantin Coandă,
Tache Ionescu, Constantin Olănescu, Andrei Popovici, Nicolae Titulescu, se
înfiinţează Aeroclubul Regal Român având în frunte, ca preşedinte, pe prinţul
Carol, George Valentin Bibescu va ocupa funcţia de vicepreşedinte. Activitatea sa
laborioasă în cadrul aeronauticii va fi recunoscută pe plan mondial şi în corelare cu
multiplele sale legături cu personalităţi proeminente ale aeronauticii mondiale, în
1930 va fi ales preşedinte al Federaţiei Internaţionale Aeronautice, acţiune ce va
constitui o mare cinste pentru România – această demnitate o va deţine până la
decesul său din anul 1941.

Înot

Terenul cuprins între Soseaua Kiselef, Bd. Mărăști și aleea Școlii de Agricultură a
fost amenajat de Federația Societăților Sportive din România ca ștrand în 1929.
Proiectul ștrandului a fost elaborat de Marcel Iancu, promotor de primă mărime al
arhitecturii moderne din România. Schițele lui Marcel Iancu au fost vizate, din
partea federație sportive de arhitectul Nicolae Nenciulescu, proiectul fiind ulterior
aprobat de Consiliul comunal al Bucureștiului. Ansamblul a fost proiectat ca o
amplă compoziție academică, alcatuită dintr-o succesiune de spații cu caractere
diverse, definite și separate între ele prin clădiri sau amenajări peisagere. Clădirea
centrală, multifuncțională, a fost prevăzută la parter cu diferite magazine, cafenele
etc, legate prin portice. La etaj este amplasat numai restaurantul denumit Elysée,
situat pe axul clădirii; restul suprafeței a fost amenajată ca terasă descoperită. În
spatele acestui pavilion se desfășoară incinta propriu zisă a ștrandului, cu plajă și
bazin de 50 x100 m.

În momentul inaugurării și apoi, până la cel de-al doilea război mondial, ștrandul
Kiseleff a fost cel mai mare din București. El a intrat rapid în circuitul zonelor de
agrement ale Capitalei, această funcțiune fiind prima și, până acum, unica
destinație a terenului, cu excepția sediului, probabil provizoriu, al Tenis Clubului
Român.

În prezent ansamblul proiectat de Marcel Iancu a suferit transformări considerabile,

care au alterat imaginea arhitecturală unitară.

Rugby

Sportul oval a pătruns în România la începutul secolului XX, mai precis în

Bucureşti, primele noţiuni legate de rugby, precum şi cele dintâi baloane de joc,
fiind aduse de tinerii români care studiaseră la Paris.

Primul campionat național de rugby, disputat în 1914, a avut programate meciuri la

Șosea. La data de 9 martie 1914 noul stadion construit acolo a fost inaugurat cu un
program sportiv în care s-au întrecut două echipe de rugby compuse din amatori,
Sporting Club și Tenis Club. În această confruntare victoria a revenit rugbyștilor de
la Sporting Club cu scorul de 10 la 3. Imediat a urmat o a doua partidă a echipelor
divizionare și la sfârșit un joc al echipelor școlare. De menționat că pe acest teren,
la data de 30 martie 1914, formația Tenis Club Român câștiga jocul împotriva
echipei Sporting Club cu scorul de 6 la 3, devenind prima campioană de rugby a
României la categoria I. Rugbyştii de la TCR au dominat campionatul până când
comuniştii au ajuns la putere.

În perioada interbelică, mai exact în anii de dinaintea celui de-al doilea război
mondial, Federația Română de Rugby s-a confundat cu tendința unor militari de a
interzice jocul de rugby. Așa se și explică și faptul că terenurile de la Stadionul
Federației, acolo unde se disputau meciurile de rugby, au fost ocupate pentru o
vreme de Straja Țării, organizație paramilitară pro-fascistă. Pe terenurile de rugby
de la acolo au fost instalate baterii antiaeriene.

După al doilea Războ i Mondial, terenurile

au fost preluate de Ministerul Învățământului și abia după 1990 au revenit
Ministerului Tineretului și Sportului. În 2002, prin Hotărâre de Guvern, cele 3
terenuri de rugby de la Stadionul Tineretului sunt date în folosință gratuită
Federației Române de Rugby, pe o perioadă de 49 de ani. Federația Română de
Rugby a început lucrările de modernizare a bazei rugbystice de la Tineretului.
Astfel s-au gazonat cele 3 terenuri, s-au introdus o rețea de drenare a apei și s-a
construit o tribună cochetă la terenul central al bazei. Nu în ultimul rând jucătorii
de rugby beneficiază din septembrie 2006 de o modernă sală de forță, pentru
pregătirea fizică generală.

În baza sportivă de lângă Arcul de Triumf s-a construit și noul sediu al Federației
Române de Rugby, unde au loc și cursurile Academiei de Rugby, într-o sală de
ședințe dotată cu aparatură audio-video de cea mai bună calitate.

LA ȘOSEA – LEAGĂNUL SPORTULUI

BUCUREȘTEAN (IV)
17 iunie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Instituții centrale sportive

Către 1900, mișcarea sportivă

bucureșteană, aflată doar la început, se găsea organizată pe societăți: (Societatea
Generală a Cicliştilor din România, Societatea Equestră Română etc.), şcoli
(Şcoala militară de aviaţie - fondată şi condusă de prinţul George Valentin
Bibescu, viitorul preşedinte al Federaţiei internaţionale a acestui sport), (Şcoala
maeştrilor militari de scrimă şi gimnastică), uniuni (Uniunea sporturilor atletice din
România-a 19-a în lume la acea dată) sau federaţii: de tenis, fotbal, sporturi de
iarnă etc. Cele mai puternice au fost Federaţia Societăţilor de Gimnastică, fondată
în 1905 şi condusă de Ministrul Spiru Haret, şi Federaţia Română de Tir, creată doi
ani mai târziu.

Un moment istoric pentru mișcarea sportivă românească s-a petrecut la 1

decembrie 1912 prin Şedinţa de constituire a Federaţiei Societăţilor Sportive din
România (FSSR), primul organ central al mişcării sportive naţionale, având ca
preşedinte pe prinţul (iar din 28 septembrie 1914 rege al României) Ferdinand,
totodată membru fondator, iar ca secretar general pe Principele Carol. Printre
membri fondatori apar nume ilustre ale protipendadei bucureșene de atunci:
George Valentin Bibescu, Ion Cămărăşescu, Dimitrie Ionescu şi C. Coandă.
La propunerea prințului Ferdinand s-au stabilit emblema (un ecuson albastru ce
avea în mijloc un corb cu crucea în cioc) şi culorile FSSR: albastru şi negru.

FSSR s-a organizat pe comisii (de atletism, fotbal, rugby, tenis de câmp, tir,
gimnastică, scrimă, Comisia Societăţilor de Sporturi de iarnă, Comisia pentru
Propagandă, Comisia Şcolară, Comisia pentru amenajarea terenurilor etc.).

Activitatea noii federații a fost susținută printr-un efort legislativ, care urma să
asigure un spațiu competițional modern. Apare astfel Legea privind Asanarea
Lacului Herăstrău, promulgată în 1912, care a declanșat acțiunea de expropriere și
de schimb de terenuri pe ambele părți ale șoselei Kiseleff, în vederea amenajării
Parcului Național, destinat cu deosebire pentru concursuri hipice, jocuri naționale,
exerciții sportive, expoziții agrare și altele asemenea.

În anul 1913 Federația primește din partea lui Grigore Cantacuzino, primarul de
atunci al Bucureștilor, contra sumei simbolice de 1 leu pe an, pe 99 de ani, terenul
de la Șosea, pentru amenajarea lui în bază sportivă multifuncţională. Termenii în
care a fost cedat terenul catre FSSR, contra unei plăți de 1 leu pe an, au fost
următorii: …având dreptul să îngrădească locul, să facă plantațiuni, chioșcuri,
clădiri, aparate pentru sport etc., dar toate acestea cu o aprobare specială a
Primăriei, care va avea dreptul de control, urmând ca toate acele construcțiuni să
se execute după planul aprobat de Primărie. La caz că Federațiunea se va disolva,
terenurile vor fi reluate de Primărie, împreună cu toate bunurile ce se vor afla pe
dânsele, fără nici o despăgubire. Este definit, în acest fel, caracterul sportiv al
întregii fâșii de teren.

Prima amenajare, ca teren de sport (denumit Parcul de sport al FSSR), a fost

începută în 1913, pe porțiunea limitată la nord de actuala stradă a Ștrandului, iar în
anul 1914 era deja amenajat, după un proiect suedez. Terenul cuprins între Șoseaua
Kiselef, Bd. Mărăști și aleea Școlii de Agricultură a fost amenajat de FSSR ca
ștrand în 1929.

Întinderea totală a parcului sportiv era de 25 ha, iar Comisia de Instalare a FSSR
atribuie fiecărui sport locul de desfășurare a competițiilor. În vederea delimitării și
stabilirii locului destinat fiecărui sport în parte pentru desfășurarea activității,
FSSR a numit o comisie specială de instalare.

Astfel s-a născut leagănul în care au crescut multe ramuri sportive, astăzi cu
tradiție și palmares în București și în țară: fotbal, rugbyul, atletismul românesc,
sărituri în apă ș.a.

În 1922, la aniversarea a 10 ani de la înfiinţarea FSSR, în saloanele Jockey-

Clubului din Bucureşti au participat Regele Ferdinand și Pricipele Carol, care în
discursul său, a reliefat rolul şi însemnătatea FSSR ca instituţie de educare a
tinerelor generaţii.

Comitetul Olimpic Român

Prinţul George Bibescu, fiul domnitorului român Gheorghe Dimitrie Bibescu, aflat
la Paris, a intrat în contact cu baronul Pierre de Coubertin, ajungând ca în 1899 să
fie ales membru al Comitetului Internaţional Olimpic. România a devenit astfel al
16-lea stat din lume membru al forului internaţional olimpic. Comitetul Olimpic
Român va fi fondat în 1914, președinte fiind prințul Carol, viitor rege Carol II.

Muzeul Sporturilor

Muzeul Sportului a fost reînființat în anul 1994, după ce prima instituție de acest
fel, inaugurată în mai 1971, fusese desființată în 1979, pe motivul că era organizată
în sectorul O de la tribuna a I a Stadionului 23 August, deranjând serviciile de
protocol înalt.

Inițiativa reînființării a avut-o conducerea Ministerului Tineretului și Sportului

care, intervenind la Ministerul Culturii și Cultelor, a reușit să obțină spațiile
necesare în clădirea Muzeului Național de Istorie a României, unde, din păcate, din
cauza interminabilelor lucrări de renovare din Muzeul Național, exponatele au stat
adăpostite în subsol, ferite de ochii publicului, până de curând. În 2012 a fost mutat
în noul și modernul sediu din Bdul. Mărăști nr. 20A, adică în imediata apropiere a
Arcului de Triumf. Noua clădire a muzeului de lângă Arcul de Triumf este albă,
semicirculară, cu câteva coloane în față, și are un aer foarte modern.

În interior pot fi admirate mănuşile primului campion mondial român la box,

Nicolae Linca; pagaia campionului olimpic la canotaj, Ivan Patzaichin; o statuetă
ce o reprezintă pe Nadia Comăneci, când a luat prima notă de zece din istoria
gimnasticii; un paşaport colectiv de aproape jumătate de metru folosit de toţi
jucătorii români de fotbal care au plecat la Campionatul Mondial din Uruguay din
1930; sabia scrimerului Mihai Covaliu, cea cu care a câştigat medalia de aur la
Olimpiada de la Sydney din 2000; ghetele şi bustiera campioanei la atletism
Violeta Beclea Szekely; echipament sportiv îmbrăcat de România la CM 1994, din
SUA și multe altele.

Stadionul Federației – astăzi Arcul de Triumf

Regele Ferdinand a pus piatra de temelie a Stadionului Federaţiei Societăţilor de
Sport din România, în prezenţa preşedintelui Comisiei de atletism, Principele
Nicolae. Cunoscut ca Terenul de la Șosea, Federației și apoi, mult timp Stadionul
Tineretului, acest complex sportiv și-a schimbat complet fața prin construirea și
modernizarea arenei centrale și refacerea celor două terenuri de rugby, primind și o
nouă denumire, Stadionul Național de Rugby “Arcul de Triumf”.

În acest moment, stadionul dispune de instalație de nocturnă și are o capacitate de

3.480 de locuri.

Concluzii

Sportul, ca multe alte domenii ale vieții culturale românești a fost creația elitelor
intelectuale, care, prin resursele lor de informație, financiare, de timp și
disponibilitate au introdus și la noi experiențele deja trăite în Occidentul cu care
luaseră contact la studii sau în vizite profesionale sau particulare. În perioada în
care centrul vieții politico-spirituale și economice din București se afla în zona
Centrului Vechi și a Mitropoliei, zona destinată activităților de recreere prin sport a
fost delimitată în spațiul aerisit al Cotrocenilor, dar după ce Șoseaua a devenit
reperul vieții mondene bucureștene, a fost stabilită aici zona competițională și chiar
instituțională pentru ceea ce va deveni mai târziu sportul românesc.

Încă din momentul amenajării primei porțiuni a șoselei Kiseleff, la mijlocul

secolului al XIX-lea, aceasta a devenit unul din lucrurile preferate de promenadă
ale bucureștenilor din înalta societate. Tot aici au avut loc manifestări deosebite cu
caracter național: intrarea triumfală în Capitală a regelui Ferdinand I la încheierea
primului război mondial, defilarea armatei române la intrarea în București după
încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia, parăzile militare organizate de Ziua
Națională, cu trecerea trupelor pe sub Arcul de Triumf, startul sau sosirea
diferitelor întreceri sportive de interes național.

CÂND SOCIETATEA CIVILĂ ȘTIE CE

VREA
16 mai 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

După ce în Săptămâna Altfel am vizitat cu copiii de la școală Trenul Regal și am scris despre
asta, manifestându-mi satisfacția pentru inițiativa lăudabilă, dar dezamăgirea pentru starea destul
de precară în care se găsea trenul, contextul mi-a adus-o în față pe doamna Gabriela Crăciun,
despre care nu știam la momentul acela că avea vreo legătură cu evenimentul mai sus menționat.
Eram la sediul Atelierului Micul modelist pentru un interviu despre ce înseamnă acest concept,
prin care copiii îmbină cultura tehnică, îndemânarea și multă cultură generală, rezultatul fiind
machete frumoase, expoziții, pasiune și, de ce nu, meserii pentru viitor. Din întâmplare, discuția
alunecă spre micile excursii pe care copiii de la atelier le fac pe șantiere navale, aeroporturi, gări
și depouri și îmi spune astfel și povestea aducerii trenului regal, care se datorează entuziasmului
copiilor pe care-i patronează și muncii unor pasionați de trenuri.

După o serie de excursii cu copiii în depoul de la Mogoșoaia pentru a vedea trenurile istorice
care stau acolo în condiții destul de improprii, într-un hangar, unde e întuneric, și unde vin cu
lanterne după ei, le-au propus celor de acolo să scoată trenul pentru Săptămâna Altfel, pentru
copiii din București și de ce nu, din toată țara. Cei de la Societatea CFR au fost neîncrezători, dar
suficient de deschiși să le permită să se ocupe de aprobări, de relația cu presa, de campania de pe
internet. Și a fost un mare succes -10000 de vizitatori într-o săptămână. Toată partea de
comunicarea cu presa, comunicarea cu școlile, afișele, au făcut-o ei. Trenul fiind al statului, toate
costurile trebuiau acoperite: chiria din gară, folosirea șinelor. Adusul de la Mogoșoaia a costat,
curățenia a costat. Și cei de la Societatea Feroviară de Turism nu au buget, pentru că nu există
bani pentru istorie și cultură. Străinii stau de mult cu ochii pe trenurile de la Mogoșoaia ca să le
recondiționeze și să le bage în circuitul turistic. Instituțiile statului sunt greoaie, nu oamenii de
acolo.

S-a lucrat greu cu statul, pentru că statul român nu funcționează gospodărește, ci pe sistemul lasă
că merge și așa, lasă că se poate și mâine, ca să înnebunim toți: sâmbătă trebuia să ajungă trenul
în gară, iar joi seara încă nu veniseră aprobările, toată echipa pregătită pentru marketing și
organizare stătea ca la start. Iar la conferința de presă de la deschidere, cei de la Ministrul
Educației, deși invitați, au lipsit. Dacă cei de la Minister nu au conștiința neamului acesta, se
găsesc alții. Copiilor noștri trebuie să le redeșteptăm ideea de valoare de țară, pentru că toți sunt
fani America, vorbesc engleză și vor să plece. Trebuie să afle cine suntem noi și cei cu țara asta.
Cozile de la trenul regal au confirmat că oamenii au nevoie de istorie, cu atât mai mult copiii
noștri.

A fost o mișcare socială, în care niște oameni pasionați de trenuri și de copii au vrut să
demonstreze că, făcând evenimente de genul acesta, se pot face ceva bani care să fie folosiți în
recondiționarea trenurilor istorice și că poți învinge birocrația și neputința unor instituții pentru
beneficiul educației.
MONARHIA ȘI TRANSPORTUL PUBLIC
11 mai 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În primăvara lui 1866 prințul german Carol de Hohenzollern intra în Principatele Române, după
ce traversase Europa folosind moderne mijloace ale timpului, drumul de fier și vaporul. Puse
piciorul pe pământ românesc la Turnu Severin și făcu drumul spre București în condiții de ev
mediu: o trăsură deschisă, trasă de 8 cai mici, cu hamuri subțiri care se rupeau la tot pasul, cu
surugii care strigau și chiuiau pentru a îndemna animalele, pe drumuri desfundate și foarte
prăfuite, cu traversarea Oltului și Jiului pe plută. Călătoria spre București a durat 24 de ore. La
moartea sa, în 1914, regele Carol lăsa moștenire statului român realizări deosebite în ceea ce
privește transporturile, unele dintre ele chiar premiere la nivel european.

Drumul de fier

Prima realizare importantă în domeniul transporturilor în timpul domniei lui Carol I a fost
ianugurarea, în 1869 a întâiului drum de fier românesc, ce unea Dunărea, la Giurgiu, cu capitala,
lângă dealul Filaretului, acolo unde a fost construită și prima gară din București.

În ziua 7 septembrie 1869, din gara Filaret a plecat primul tren, ce l-a avut ca pasager pe însuşi
Principele Carol, care şi-a putut îndeplini astfel cuvântul dat în faţa tuturor supuşilor săi: acela de
a nu-şi părăsi ţara până când nu va putea utiliza „întâiul drum de fier românesc“. Trenul de
Onoare Mihai Bravul, remorcat de locomotiva cu acelaşi nume, i-a transportat, alături de prinț și
pe membrii Guvernului, pe reprezentanţii Corpului Diplomatic şi pe cei ai autorităţilor din
localităţile traversate de noua legătură feroviară, a parcurs cei 67 de kilometri ai traseului în
numai o oră şi 30 de minute, circulând cu o „iuţeală mijlocie“ de aproximativ 45 de km/oră şi
intrând în gara Giurgiu, care-o aştepta împodobită cu nenumărate ghirlande şi drapele tricolore,
„la ceasurile 12 ½“.

După numai trei ani de la inaugurarea sa, gara Bucureşti Filaret a încetat să mai fie unica staţie
de cale ferată a Capitalei, în ziua de 13 septembrie 1872 fiind inaugurată Gara Târgoviştei, mult
mai bine cunoscută de locuitorii Bucureştilor sub numele pe care ea l-a primit începând cu anul
1888: Gara de Nord.

După cucerirea independenței, Statul Român devine, prin răscumpărarea liniilor ferate din
Dobrogea, proprietarul tuturor liniilor de cale ferată de pe teritoriul său, în lungime totală de
1377 km, pe care le exploatează de acum înainte în regie, cu personalul și controlul său și le
dezvoltă în continuare.

Și dacă primele linii de drum de fier din Principate fuseseră construite prin concesiuni către
societăți străine, vine și vremea când inginerii români, școliți la înalte institute tehnice din
străinătate să-și facă datoria. Prima cale ferată construită de către Inspectorul General, ing.
Dimitrie Frunză, împreună cu un grup de 22 de tineri ingineri români a fost inaugurată în 1881
pe linia Buzău – Mărășești, în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, a Primului
Ministru Ion Brătianu, membrii ai Guvernului, Conducători ai Direcției Generale CFR și a unui
numeros public.

Cel mai lung pod peste Dunăre

După 1878, Dobrogea revenind României, construirea unui pod peste Dunăre devenise o
necesitate. Au fost organizate 2 concursuri internaţionale, în 1883, unde s-au prezentat proiectele
a 8 firme, printre care şi G.Eiffel, creatorul celebrului turn din Paris şi in 1886, unde 5 firme au
prezentat proiecte incomplete. Nimeni nu a câştigat. S-a hotărât să se dea această sarcină
inginerilor români. S-a deschis un serviciu special pentru proiectarea lucrărilor, care va fi condus
de inginerul Anghel Saligny, pe atunci în vârstă de 33 de ani. Proiectul elaborat de Anghel
Saligny a adus două mari inovaţii în construcţia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console
pentru suprastructura podului şi folosirea oţelului moale în locul fierului pudlat ca material de
construcţie pentru tabliere de poduri. Lucrările începute în 1890 sunt terminate în 1895, regele
Carol I bătând ultimul nit de ,,argint ‘’. La inaugurare Saligny a stat într-o barcă sub pod, alături
de muncitori, convins de trăinicia podului. Remarcabila lucrare a ingineriei româneşti, a impus
discuţii în lumea specialiştilor şi a influenţat generaţiile următoare de poduri.

Transportul public în București

În 1871, „Societatea Anonimă Română de Tramvaie”, cu capital englez şi belgian, a obţinut

autorizaţia de a instala, pe unele străzi, linii de fier, pe care să circule primele tramvaie trase de
cai. Un an mai târziu, societatea introducea primele trei linii de tramvaie cu cai din Capitală, care
circulau pe rutele Bariera Mogoşoaiei – Calea Moşilor, Şoseaua Bonaparte – Calea
Călăraşilor şi Sf. Gheorghe – Calea Văcăreşti. Tramvaiele trase de cai erau galbene, vatmanii
aveau uniforme şi şepci roşii, stăteau pe platforma din faţă şi îndemnau caii cu lovituri de bici.
Tramvaiele trase de cai aveau o capacitate de 20 – 25 călători, circulau cam la 10 minute, între
orele 6 şi 10 seara, iar preţul biletului varia în funcţie de confortul asigurat şi de distanţa
parcursă. De cele mai multe ori vehiculele erau arhipline, iar oamenii mergeau pe scări şi pe
tampoane. Cum viteza lor era redusă, mulţi puteau coborî din mers. Vagoanele care circulau vara
erau deschise, cu băncuţe pe ambele părţi, iar cele de iarnă, aveau un fel de copertine culisante.
În anii următori, aceste mijloace de transport au fost îmbunătăţite: s-a asigurat iluminatul pe timp
de noapte, în staţii se puteau amenaja prăvălii, iar pe tăbliţe era obligatorie menţionarea traseului.
Nu erau acceptate în vagoane persoanele murdare, iar limita admisă a numărului de călători nu
trebuia depăşită.

În decembrie 1894, la numai 13 ani distanță față de primul vehicul european pus în funcțiune la
Berlin, a fost dat inaugurat și la București primul tramvai electric, între Obor şi Cotroceni. Mai
târziu, în 1909, odată cu dezvoltarea și creșterea numărului mijloacelor de transport comun în
București, Consiliul comunal al Primăriei a hotărât constituirea Societății de Transport București
(STB) cu scopul de a electrifica toate liniile de tramvai din Capitală și de a construi noi trasee.

SEARA MAGICĂ DE SÂNZIENE

24 iunie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Sânzienele, sărbătoarea solară plasată de înțelepciunea populară la Solstițiul de vară, în noaptea

dintre 23 și 24 iunie este o bucurie a naturii și a frumuseții. Iar organizatorii, artiștii și
participanții la Noaptea de Sânziene în livada Muzeelor Minovici au pus în practică bucuria și
frumusețea ore bune.
Invitații au fost întâmpinați de fete și doamne frumoase din Grupul Coral Sound al Casei de Cultură a
Studenților din București, îmbrăcate în veșminte lungi, galbene, culoarea florilor de sânziene, cu
coronițe pe cap din aceleași plante și au urat bun venit participanților, punându-le în piept mici
buchețele din aceste flori dependente de soare, dar atât de efemere.

Livada dintre cele două clădiri Minovici, care unește tradiția culturală occidentală din Muzeul de
artă medievală cu tradiția pur românească a casei gândită de arhitectul Cerchez era pavoazată cu
mult gust. Copacii și tufișurile pline de luminie, care se vor fi aprins la lăsarea completă a
întunericului, din loc în loc, pe iarbă, opere de artă din porțelan, sticlă și piatră, o expoziție de
fotografii numită Monumente uitate, reprezentând reședințe nobiliare extraurbane din România,
standuri de cărți, loc de divertisment pentru copii, celebrul loc pentru mici și bere, scena și cortul
artiștilor, o muzică blândă pe fundal, totul era pregătit și te îndemna la pace, la bucurie, la
celebrarea vieții de calitate, în comuniune cu natura și cu ceilalți semeni ai tăi.
Mulți, mulți copii. O parte din ei îmbrăcați de părinții lor în ie românească pentru că era, nu-i așa, și ziua
universală a iei, acest obiect vestimentar, pe nedrept pus în uitare temporară de tumultul vieții
contemporane.
VALEA MOSTIȘTEI – POTENȚIAL
TURISTIC PENTRU BUCUREȘTENI
11 iulie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

La distanță destul de mică față de București, adică 40-50 km, spre est, adică spre mare, cu
posibilitatea de a ajunge fie din Autostrada Soarelui, fie pe vechiul drum spre Constanța,
întâlnim în mijlocul Bărăganului oaze de răcoare și verdeață, liniștite și destul de sălbatice, care
pot fi folosite pentru pescuit, plajă, grătar sau pur și simplu relaxare. Râul Mostiştea, având circa
92 km lungime, a format de-a lungul văii o serie de lacuri de tip „mostişte”. Numele ei vine din
cuvântul slav most, adică „pod”, ceea ce ar însemna „vale cu poduri”.

Localitățile din zonă se pot clasifica în: așezări situate în microdepresiuni (Sărulești, Gurbănești,
Frăsinet), așezări în trepte, amplasate pe terasele unor râuri sau lacuri (Valea Argovei, Ileana,
Lehliu Sat), așezări de șes, amplasate în câmpie deschisă (Lehliu Gară). Dar marea bogăție a
zonei, cu excepția pământului fertil, îl reprezintă lacurile: Fundulea, Frăsinet, Gurbăneşti, Valea
Căpitanului, Mostiștea. Întregul bazin al Mostiștei are peste 100 de iazuri realizate prin mici
baraje.
Cea mai mare tentație turistică a zonei sunt bălțile de pescuit. Fauna piscicolă cuprinde specii de:
crap, caras, plătică, biban, ştiucă, şalău, somon, sturion, hamsie şi oblete. Ferma de la Tămădău-
Mare deține în acest moment peste 200.000 de exemplare de morun, nisteru, păstrugă și cegă.
Morunul, cel mai prețios sturion, este majoritar: peste 120.000 de exemplare. La Sărulești se
organizează anual campionatele naționale de pescuit sportiv la crap, iar în anul 2000 a fost
organizat campionatul mondial de pescuit sportiv, stabilindu-se un record greu de egalat – un
exemplar de 37,5 kg. În Sărulești se află și unul din cele mai mari parcuri de fazani din România.

PHOTOVOICE CA METODĂ DE
EDUCAȚIE
31 iulie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Metoda photovoice în educație

Fotografii şi poveşti, aceasta este esenţa metodei Photovoice. „Photo” înseamnă în engleză
„fotografie”, iar „voice” înseamnă voce, adică să „vorbeşti” prin imagini. Metoda presupune
găsirea unei comunităţii, alegerea participanţilor şi stabilirea scopului urmărit, fie empowerment
al comunităţii, fie advocacy, fie evaluarea nevoilor comunităţii etc.

Participanţii sunt familiarizaţi cu tehnicile de fotografiere şi utilizare a aparatelor de fotografiat,

apoi primesc camere foto şi pornesc în căutare de imagini care să surprindă cel mai bine
problema cu care se confruntă în cadrul comunităţii.

Rezultatele photovoice-ului sunt prezentate publicului larg prin intermediul unor expoziţii sau
evenimente mediatice care înfăţişează fotografiile şi semnificaţiile lor. Fotografiile şi mesajele ce
apar în expoziţie sunt selectate de către participanţi, aceasta fiind una dintre „regulile”
photovoice-ului, decizia finală aparţine participanţilor.

Obiectivele pe care le poţi atinge printr-un photovoice sunt: să le permită oamenilor să caute şi
să se gandească la punctele tari ale comunităţii lor şi la grijile lor comune; să promoveze
schimbul de informaţii şi un dialog critic pe teme care vizează viaţa personală sau comunitatea în
general prin intermediul discuţiilor de grup; să ajungă la comunitate, la public, la cei care iau
deciziile publice (administraţie publică, aleşi, experţi etc.),
Atelier la ediția 2013 a Școlii de vară de la Ciocănești, Dâmbovița

În cazul atelierului de Photovoice de la Ciocănești, echipa a fost formată din 15 copii între 12 și
15 ani, din cele 3 sate ale comunei (Ciocănești, Urziceanca, Vizurești) și s-a desfășurat pe
parcursul a trei zile.

În prima zi li s-au explicat copiilor obiectivele metodei, au fost familiarizați cu elemente de

tehnica fotografiei prin intermediul unui tânăr fotoreporter invitat special, li s-a făcut o scurtă
prezentare a istoriei fotografiei, precum și aprecierea rolului social pe care aceasta îl are din ce în
ce mai mult în societatea contemporană, tributară imaginii, mesajului, reclamelor și, de ce nu,
manipulărilor. Au fost alese zece dintre fotografiile devenite celebre de-a lungul timpului și s-a
făcut prezentarea lor. Apoi copiii au fost implicați într-o dezbatere în legătură cu problemele
comunității lor pentru a ne putea gândi activitatea pentru a doua zi. Urma ca în ziua a doua să
fotografiem, într-un mod cât mai expresiv și să încercăm să aducem la cunoștința factorilor
implicați în rezolvarea lor: – Sărăcia, – Folosirea copiilor la cerșetorie, – Căinii fără stăpâni,
agresivi, – Terenul de fotbal denivelat, cu tribune gata să se prăbușească, – Geamurile sparte la
căminul cultural și la școală, – Gunoaiele, – Gropile din asfalt, – Podurile, de la Vizurești și din
Ciocănești, niște ruine, pericol public, – Agresivitatea și lipsa de educație a unor consăteni.

La propunerea grupului de copii s-a hotărât să nu ne limităm doar la problemele comunității, ci

să se fotografieze oameni, locuri, instituții despre care copiii cred că fac cinste comunității. Pe
listă, în urma discuțiilor s-au regăsit: – Biblioteca din Ciocănești, – Pista de ciclism, – Gogoșerița
din Vizurești (Magdalena Diaconu), – Elemente de natură, – Cei mai bătrâni oameni din sat, care
au depășit 95 de ani, – Premianți la concursuri școlare și sportive, – Profesorul de biologie de la
cele trei școli, – Școala de vară din Ciocănești, – Școala din Vizurești.

A doua zi de lucru s-a desfășurat sub forma unei excursii de studiu. Echipa a plecat marți, 9 iulie,
la 10 dimineața, în comunitate, pentru a fotografia aspecte pozitive și negative pe care le
întâlnesc. Prima comunitate aleasă a fost satul Ciocănești, iar prima oprire s-a făcut pe terenul de
fotbal al comunității, de care copiii s-au plâns că are terenul denivelat, nu sunt plase la porți,
tribunele sunt părăginite și se întâlnesc gunoaie la tot pasul. Ne-am continuat drumul spre
centrul comunei, dar am întâlnit mărăcini mai mari decât statura unui om, case părăsite și,
evident, gunoaie. Și totuși, ne-am bucurat de florile din fața curților oamenilor gospodari. În
centrul comunei, fostele case de târgoveț de la sfârșitul secolului XIX, astăzi monumente
istorice, nu arătau prea bine. Sunt neutilizate, lăsate în părăsire, nu există marcaj cu importanța
istorică a locului. Evident că nu am scăpat de eterna problemă a drumurilor românești, gropile.
Am ajuns pe malul râului Colentina și ne-am bucurat de apă, de răcoare, de verdeață, de ciripitul
păsărelelor. Este un loc încântător și nu întâmplător, semenii noștri au ridicat aici o mică troiță,
lângă cel mai bun izvor din zonă. Ne-am minunat de starea proastă a podului peste Colentina,
folosit și de pietoni, dar și de mașini și căruțe. Am trecut pe lângă ruinele fostului conac din

timpul lui Brâncoveanu.

Ne-am urcat apoi în autobuzul școlar și am plecat spre celelalte sate ale comunei. Prima oprire s-
a făcut la Vizurești, unde copiii de acolo au vrut neapărat să ne arate școala, pe care ei o
consideră cea mai frumoasă din zonă. Este într-adevăr o clădire istorică, iar interiorul este cald,
primitor, plin de imagini ale copilăriei. Și la Vizurești podul e aproape prăbușit, terenul de fotbal
arată a maidan, există gunoaie, sărăcie, obiecte de mobilier stradal stricate. La Urziceanca, al
treilea sat al comunei am vizitat școala și am trecut pe lângă singura pensiune turistică din zonă.

Munca de a treia zi a proiectului a constat în selecția materialului și realizarea expoziției de

fotografie. Prima sarcină a fost să ne structurăm materialul adunat anterior. Ne-am hotărât să
realizăm expoziția pe două panouri. Primul, cu titlul CE PĂSTRĂM, să surprindă aspecte
pozitive întâlnite de noi, cărora să le oferim respect: natura, oamenii care fac ceva pentru ceilalți,
copilăria și bucuria jocului, animalele, școala, florile, istoria. Celălalt panou, cu titlul CE
SCHIMBĂM, a arătat aspectele negative surprinse de noi în excursie: problema gunoaielor, a
polării apei, clădirile părăginite, gropile din asfalt, starea proastă a podurilor din Ciocănești și
Vizurești și a terenurilor de fotbal din toate cele trei sate, sărăcia.

Vernisajul să aibă loc în ultima zi a școlii de vară, sâmbătă 20 iulie 2013, dar domnul primar a
fost deja invitat și a vizitat expoziția.

Pentru ca materialul adunat să vorbească și cu ajutorul imaginilor, a fost realizat blogul

proiectului, la adresa http://photovoiceciocanesti.wordpress.com/ .

Concluzii

Metoda de educație nonformală folosită la Școala de vară de la Ciocănești și-a dovedit utilitatea:
copiii au fost implicați în problemele comunității lor, le-au conștientizat, și-au propus să încerce
să le schimbe. Dar și mai important este că au început să aprecieze lucrurile pozitive de lângă ei,
să se bucure de ele și, prin entuziasm și bucurie să-și găsească un loc din ce în ce mai solid în
societatea, să fim cinstiți, destul de tulbure de astăzi. Metoda se poate, cu ușurință, aplica în orice
școală și zonă a Bucureștilor.
Tag-uri: dambovita, metoda nonformala, photovoice, Scoala de vara de la Ciocanesti

MOCĂNIȚA LA ROMÂNI
02 decembrie 2013 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Mocănița este o cale ferată pe acartament îngust, specifică zonei Transilvaniei și

Maramureșului, construită în perioada în care aceste provincii se aflau sub
administrarea Imperiului austro-ungar. Este de fapt o poreclă, pentru că prima
locomotivă care trăgea după ea câteva vagoane minuscule a traversat zona numită
Mocănimea Ampoiului, în județul Alba. Mocanii sunt comunități pastorale
autohtone de oieri români, similare în multe privințe cu aromânii, situate în diferite
regiuni ale Transilvaniei, de exemplu în Mărginimea Sibiului, sau la Săcele, lângă
Brașov sau cea din Țara Moților, acolo unde s-a dat în folosință prima mocăniță, în
anul 1889. Aceasta lega Alba Iulia de Zlatna, avea 48 de km, oprea în 11 gări și a
fost proiectată de inginerul Friederich Storch.

Construcţia ei a vizat în primul rând transportul materialelor şi al produselor

miniere care se extrăgeau şi se prelucrau în fabricile din Zlatna, Munţii Apuseni
fiind principala sursă de aur a Imperiului Habsburgic după pierderea minelor de
aur din Silezia.

Pe lângă aceasta, ea a uşurat deplasarea populaţiei satelor de pe Valea

Ampoiului spre oraş, prin intermediul ei putând fi transportate mai bine şi mai
repede produsele, în special cele agricole, spre pieţele din Alba Iulia şi Zlatna, iar
după 1918 a favorizat înscrierea elevilor din mediul rural la şcolile şi liceele din
cele două oraşe.

Între Sibiu și Agnita, cu prelungire până la Sighișoara a funcționat o altă

mocăniță până în 2001.

Extrem de spectaculoasă, deși mai scurtă, de numai 12 km, era mocănița

hunedoreană, care lega Castelul Corvineștilor de Ținutul Pădurenilor, un platou
înalt dintre depresiunea Hațegului și Valea Mureșului. Deși era unul dintre cele
mai frumoase trasee turistice care puteau fi valorificate la Hunedoara, calea ferată a
fost desființată în 2008, tăiată și vândută la fiare vechi.

Trenuri de persoane sau de marfă au circulat până în 1997 și pe calea ferată

îngustă Târgu-Mureș-Praid.

Cea mai celebră dintre toate rămâne totuși calea ferată îngustă din
Maramureș, care merge din Vișeul de Sus, pe Valea Vaserului, până aproape de
granița cu Ucraina.

VÂNĂTOARE DE COMORI ÎN CIȘMIGIU

– S-A FURAT UN SCRIITOR
27 mai 2014 Viorica Petrescu Micul bucurestean

După cum aflați din titlu, noul joc didactic are

tematică literară și punctul de plecare în rotonda scriitorilor, numit Rondul Român. Inaugurat în
1943, rondul adăpostește busturi cioplite în piatră pe socluri înalte, reprezentând chipurile
marilor noștri oameni de cultură: Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, I.
L.Caragiale, George Coșbuc, St. O. Iosif, Ion Creangă, Al. Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, B.
P.Hasdeu, N. Bălcescu, V. Alecsandri.
Copiii participanți află că s-a furat un scriitor, cel cu numărul 13, pentru că cei 12, mai în vârstă,
nu l-au vrut pe nr. 13 din cauza superstiției.
Rolul participanților este să-l repună în drepturi pe cel care ar fi trebuit, prin valoarea sa
incontestabilă, să-și găsească locul aici. Pentru asta vor trebui să afle numele lui, anul nașterii și
anul morții, pentru că toate statuile au asemenea plăcuță.
Din cauza impotrivirii celorlalti 12 nu se poate rezolva problema decât dacă copiii sunt de acord
să rezolve câte o sarcină dată de fiecare dintre scriitorii vârstnici. Proba poartă numele
scriitorului respectiv și va fi rezolvată, conform indicațiilor primite, în anumite zone ale parcului.
Copiii sunt împărțiți în 4 echipe diferite, formate din 4-6 participanți și fiecare echipă va primi
inițial 4 probe diferite. După rezolvarea lor echipele revin la bază pentru a primii indiciile (dacă
sarcinile au fost rezolvate corect) și alte sarcini de la alți scriitori. Greșelile se penalizează prin
micșorarea numărul de sarcini primit.
Indiciile primite permit, ca într-un puzzel, să se reconstituie până la la finalul jocului: numele și
prenumele scriitorului (pe care-l întâlnim în materiale numit X), data și locul nașterii și morții,
elemente de biografie (studii, prieteni, operă, familie, fapte de viață) cu ajutorul cărora
participanții vor realiza la final un discurs de comemorare pentru momentul în care statuia va fi
repusă pe soclu.
Câștigă echipa care descoperă prima numele și prenumele scriitorului dispărut, anul și locul
nașterii și morții și care redactează discursul comemorativ de cel puțin o pagină A 4, bazat pe
elemente de biografie corecte, descoperite în indicii.
Sarcinile primite îi pun pe copiii în situația de a observa anumite elemente specifice ale parcului
(ei primesc la început o hartă și sunt trimiși în anumite puncte ale parcului pentru a rezolva
sarcinile).

Interacțiunea cu oamenii din parc este o altă provocare pentru copiii, care sunt puși în situația de
a comunica un mesaj, suficient de coerent și convingător pentru a-i convinge pe unii dintre
adulții din parc să se alăture jocului.

De asemenea, creativitatea celor mici este pusă la încercare: ei vor trebui să compleze versuri
lipsă ale unor poezii cunoscute, să conceapă propria poezie și chiar un discurs de comemorare,
toate fiind folosite pentru jocul de rol de la finalul vânătorii – repunerea în drepturi a scriitorului
găsit.

Consider că tipul acesta de joc didatic este extrem de util pentru a pune în contact tânăra
generație cu spațiul în care locuiesc și cu valorile lui, prezente sau trecute.

MONUMENTUL EROILOR REVOLUȚIEI

DE LA 1989 DIN CADRUL
ÎNTREPRINDERII FAUR
03 august 2014 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Sunt profesoară de istorie la o școală bucureșteană

de la periferia orașului. Căutând împreună cu copiii subiecte pentru un concurs școlar am mers
într-o excursie de studiu prin cartier, pentru a ne găsi subiecte pe teren. Atunci când am vizitat
fabrica Faur am observat un monument destul de părăginit, dedicat eroilor căzuți în Revoluția
din 1989 și m-am hotărât să-l privesc cu atenție.
În ziua de 21 Decembrie 1989 în Piața Palatului din București a avut loc un miting la care au fost
convocați ,,oamenii muncii“ pentru susținerea ,,iubitului conducător”, la care au participat peste
100.000 de manifestanți. Din uzina 23 August au participat peste 10.000 de muncitori, ingineri,
proiectanți. O parte dintre aceștia au rămas pe loc atunci când mitingul de susținere s-a
transformat în miting anticomunist și 5 dintre ei au căzut sub gloanțele armatei sau securității. În
lista martirilor decedați în București am găsit aceste nume de muncitori de la uzinele 23 August:

BORDEIANU Constantin, născut pe 11.06.1966,

originar din com. Drăguşeni-Suceava, muncitor la Uzina 23 August, a fost ucis la Bucureşti.
IRIMIA Tele, născut în 2 februarie 1962, muncitor la întreprinderea 23 August, a fost împuşcat
la Bucureşti, în decembrie 1989.
MINTARI Dumitru, muncitor la Uzina 23 August, a fost împuşcat la Bucureşti, în decembrie
1989.
NEDELEA Adrian, 22 ani, a fost împuşcat la Bucureşti şi înmormântat în com. Lazu, jud.
Vaslui.
TATARU Vasile, născut în 12.05.1966, şofer la 23 August, a fost ucis la Bucureşti în decembrie
1989.
http://istoria-romaniei.blogspot.ro/2009/12/lista-martirilor-decedati-la-revolutia.html
Aceste nume, cu anumite diferențe de litere sau de an de naștere se regăsesc și pe plăcuța de
marmură.

Pe aceeași listă a martirilor găsită pe internet am mai aflat alte

două nume de muncitori de la fabrica din imediata apropiere, Republica, dar care nu se regăsesc
pe plăcuță:
ROŞU Gheorghe, născut în 16.02.1942, muncitor la Fabrica de ţevi Republica, a fost împuşcat la
Bucureşti în 24 decembrie 1989.
ILIE Costel, născut în 4.04.1953, electromecanic la Uzina Republica, a fost împuşcat la
Bucureşti, în decembrie 1989.
http://istoria-romaniei.blogspot.ro/2009/12/lista-martirilor-decedati-la-revolutia.html
Deci, de la Uzinele 23 August, 5 bărbați tineri, între 23 și 33 de ani, muncitori ai acestei mari
întreprinderi au fost uciși în evenimentele tulburi din iarna lui 1989.
După anul 1990 în cadrul uzinei 23 August a fost ridicat un monument din marmură albă în
cinstea eroilor căzuți în timpul revoluției din anul 1989.

Monumentul se află la poarta 2 a întreprinderii FAUR.

Monumentul reprezi ntă o cruce inegală,

completată în spate cu o bucată de marmură care merge spre cer.
Brațele crucii adăpostesc două bucăți de marmură cu înscrisuri. Pe cea din partea stângă se află
numele martirilor, iar pe cea din dreapta un citat dintr-o poezie scrisă de poetul nostru național
Mihai Eminescu. Poezia se numește Mortua est, iar fragmentul citat este următorul:
,, O, Moartea e-un chaos, o mare de stele.
Când viața-i o baltă de vise rebele.
O, Moartea-i un secol cu sori înflorit
Când viața-i un basmu pustiu și urât.,,

Din păcate, monumentul se află în stare de degradare: are bucăți de marmură căzută, numele și
textul poeziei se văd cu dificultate, sunt buruieni peste tot.
Monumentul se află lângă o fântână arteziană care nu mai funcționează de câțiva ani și care are
aceeași stare de paragină.

Tag-uri: fabrica faur, monumentul eroilor revoluției din 1989, poarta 2 faur

Proiectul Monumentului sătesc Sfântul

Dumitru, comuna Ciocănești, județul
Dâmbovița
03 august 2014 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Poves tea noastră începe în cadrul Școlii de vară

din Comuna Ciocănești, județul Dâmbovița, în cadrul căreia am condus un atelier educativ, cu
Alexandra Avram, o puștoaică de 11 ani din grupul nostru care a făcut această propunere pentru
un concurs pe teme istorice. Inițial era convinsă că în lanul de grâu de lânga casa bunicii se afla
mormântul Sfântului Dumitru și era posesoarea unei legende locale cu iz fantastic, în care acest
sfânt martir ar fi fost ucis pe teritoriul României, trupul său fiind sfârtecat și împrăștiat pe câmp.
El au ajuns în diverse zone, iar în cazul concret al comunei Ciocănești o mână a sfântului ar fi
căzut în acel loc.

Cum noi eram în căutare de cruci vechi, troițe, monumente abandonate, am luat în considerare
propunerea ei și am mers pe teren să vedem minunea. Am fost conduși acolo cu mașina (locul
fiind destul de depărtat față de căminul cultural unde ne desfășuram activitățile) și am fost
însoțiți de dl. Șerban Moldoveanu, organizatorul Școlii de vară, interesat de ineditul subiectului
și de administratorul căminului cultural, dl. Marian Mihalache.

Am pătruns cu destul de mare dificultate într-un

ogor, pe de-o parte cultivat cu grâu, pe de alta, plin de bălării lăsate să crească, fără o potecă
bătută și am găsit, la umbra a trei salcâmi foarte bătrâni un loc interesant. Într-un perimetru
delimitat de un gard de fier forjat, plin de bălării,, se găseau două cruci rupte, una de piatră, alta
de marmură. Pe crucea din față se vedea scris: ÎN AMINTIREA MOAȘTELOR SFÂNTULUI
DUMITRU – 1947. Crucea de marmură nu avea nici o inscripție.
Imediat copiii au făcut propunerea să curețe și să repare locul, pentru a fi pus în circuitul turistic
și cultural al comunei. Propunerea a avut susținerea conducerii Școlii de vară care s-a arătat
dispusă să pună la dispoziția copiilor ceea ce era nevoie: ciment, nisip, vopsea, var, pensule,
unelte etc. S-a stabilit ca ziua următoare să fie dedicată acestei activități. Urma ca grupul
Maniere fără bariere să curețe locul de bălării, să repare cele două cruci, să vopsească gardul, să
văruiască cei trei pomi, să facă o potecă de acces către monument și să semneze o plăcuță cu
aceste realizări. Și a doua zi 7 copii, instructorul lor și administratorul Marian au realizat tot ce
și-au propus. Ca recompensă, locul ne-a dezvăluit secretele sale.
 După curățarea pavimentului de buruieni și
pământ s-a lăsat dezvelită o plăcuță de piatră, ruptă în mari multe bucăți, pe care se mai vedeau
câteva cuvinte:
BUȚIA Dlor RU
INESCU Revizor Școlar TRIMITĂ
MITRU Primar E HOLDELOR

Prima încercare a copiilor de completare a textului lipsă a sunat așa: PRIN CONTRIBUȚIA Dlor
EMINESCU, revizor școlar și DUMITRU Primar, ceea ce a dat prilejul unei discuții despre
marele nostru poet național și despre posibilitatea ca el să fi poposit vreodată în comuna
dâmbovițeană. Le-am povestit copiilor că deși Eminescu a fost revizor școlar (după ce le-am
explicat și sintagma), totuși locul și momentul nu se potriveau cu cel de pe cruce (Eminescu a
fost revizor școlar într-un județ din Moldova, iar perioada în care a trăit a fost 1850-1889).
Textul urma să fie completat de noi ceva mai târziu, când am descoperit n

umele primarului (NĂSTASE DUMITRU) și

povestea moaștelor Sfântului Dumitru.
De altfel, această poveste am putut-o reconstitui apelând la memoria oamenilor în vârstă, după ce
doamna bibliotecară ne-a spus că oficial nu există nici o referire la monumentul Sfântului
Dumitru în nici o lucrare despre trecutul comunei.
Căutând oameni în vârstă și fiind primiți în curtea lor pentru a sta de vorbă, am avut ocazia de a
vizita o casă veche, formată dintr-o singură încăpere și o mică verandă, fără curent electric,
ridicată din materiale tradiționale – pământ bătătorit și acoperită cu trestie, așa cum mai vezi
doar la muzeele de etnografie și folclor din țară.
Oamenii bătrâni ai locului, care pe vremea povestii noastre erau copii ne-au povestit cum au
poposit moaștele Sfântului Dumitru la Ciocănești. S-a întâmplat în 1947, după 2 ani de secetă
care au adus după ei foametea. România se afla într-o situație istorică vulnerabilă pentru că
încheiase un război în tabara învinșilor, deși ultimele 9 luni, începând cu 23 August 1944,
întorsese armele împotriva lui Hitler. La masa tratativelor de la congresul de pace de la Paris
gestul nu a contat, așa că Stalin și-a impus punctul de vedere: țara noastră urma să plătească
datorii uriașe de război și să intre sub protecția Imperiului sovietic, de fapt sub tutela
comuniștilor. Totul s-a complicat și mai mult datorită secetei, iar omul de rând, în special
țăranul, care depindea strict de roadele câmpului s-a trezit muritor de foame la propriu.
Documentele timpului descriu în culori dramatice cum oamenii ajunseseră să mănânce coaja
copacilor, insecte și chiar pământ. Au apărut violențe, furturi, sinucideri și chiar canibalism.
În dispera re de cauză s-a apelat la biserică. Moaștele celor mai mari
sfinți au plecat prin țară, însoțite de un sobor de preoți, de rugăciuni pentru ploaie și de cohorte
de oameni ai locului. Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului și al Țării
Românești, ale cărui moaște sunt păstrate la Patriarhie a fost scos în județele din sudul țării, în
timp ce moaștele Sfintei Paraschiva au fost plimbate prin județele din Moldova. La Ciocănești
soborul de preoți s-a oprit în locul în care este astăzi monumentul, la umbra celor trei salcâmi, în
plin câmp. După două zile de la procesiune a venit ploaia, o ploaie cu fulgere și tunete care a
durat câteva zile. Oamenii locului au fost convinși că au fost ajutați de sfânt așa că în semn de
recunoștință i-au ridicat crucea de piatră și plăcuța spartă din paviment.

Mai rămânea să răspundem și la întrebarea: de ce erau în acel perimetru două cruci, una dintre
ele de marmură și fără nici o inscripție? Aici am fost ajutați din nou de noroc pentru că aproape
eram gata de plecare când copiii au spălat pământul din fața monumentului, iar acolo au găsit
prinși în ciment banuți în valoare de 100 de lei, având inscripționat anul 1992. Ne-am gândit că
un sătean evlavios, la începutul anilor 90 a delimitat perimetrul cu gard din fier forjat, a cimentat
zona și a pus cea de-a doua cruce, iar din modestie și-a păstrat anonimatul. Bănuții puși la baza
construcției amintesc de legenda Meșterului Manole și de sacrificiul uman sau material care stau
la baza oricărei construcții care vrea să dăinuiască în timp.

Textul plăcuței sparte pe care noi l-am completat

după ce am făcut toată documentarea ar suna:
PRIN CONTRIBUȚIA dlor SFÂNTUL DUMITRU
INESCU Revizor școlar SĂ TRIMITĂ
NĂSTASE DUMITRU Primar PLOAIE HOLDELOR
Noi ne-am hotărât să nu fim modești cu munca noastră atunci când am terminat ce ne-am propus,
iar monumentul arăta foarte bine. În primul rând pentru a promova Școala de vară, primită cu
destul de multă răceală și suspiciune de către unii dintre săteni, am hotărât să realizăm o plăcuță
din lemn pe care am scris: MOAȘTELE SFÂNTULUI DUMITRU. REAMENAJARE COPIII
DE LA ȘCOALA DE VARĂ CIOCĂNEȘTI DÂMBOVIȚA, IULIE 2014.
 În al doilea rând ne-am gândit că acțiunea noastră
ar putea fi un exemplu și pentru alți colegi de vârsta noastră care să realizeze cât contează câteva
ore de muncă și cum pot ele să schimbe aspectul împrejurimilor. Apoi am sperat că, dacă cel ce
citește plăcuța vede că munca este a unor copii, poate se gândește de două ori înainte de a
distruge sau a deteriora zona.
Am plecat la finalul zilei obosiți, dar mulțumiți de tot ceea ce reușisem: am avut și distracție și
mister și acțiune (fiecare membru al grupului a participat la toate etapele, deci a cărat unelte, a
smuls iarbă, a vopsit, a văruit, a smirgheluit, a curățat de pământ etc) și, în plus, a gândit, a creat
scenarii, și-a imaginat trecutul cu ochii minții.
Pentru concursul Micul Patrimoniu am realizat ulterior un film de 8 minute, intitulat de noi
Povestea Sfinților, cu toată povestea (a locului și a noastră) pe care îl puteți urmări la acest link
https://www.youtube.com/watch?v=RVaZYXQil9w&list=UUQ7hCyEKDKHbsN8edz7x2w
A rămas doar să aprindem o lumânare și să spunem o rugăciune, dar ne-am propus s-o facem
într-o altă zi, îmbrăcați de sărbătoare și curățați de praf.
Inaugurarea, cum am numit-o noi, s-a realizat o săptămână mai târziu față de activitatea de
reamenajare și s-a dovedit și ea spectaculoasă din mai multe perspective.

În primul rând ca număr de participanți. Noi n-am gândit inițial la o ceremonie restrânsă, la care

să invităm oamenii din imediata ve cinătate a

monumentului, în special oamenii mai în vârstă, care aveau încă memoria locului. Dar atunci
când am făcut propunerea liderului Școlii de vară, Șerban Moldoveanu, acesta a hotărât că e bine
să participe, pentru câteva minute, cât mai mulți dintre colegii noștri de la celelalte ateliere,
pentru a li se arăta că se poate și pentru a ne felicita. În final, la ceremonie au venit aproape o
sută de copii, însoțiți de trainerii lor. Au fost serviți de noi cu biscuiți, covrigi și suc, adică ceea
ce am numit noi pomană, de fapt un gest de generozitate adresat apropiaților noștri.

Un alt element inedit a venit din felul în care copiii, după discuții, au stabilit structura și
conținutul acestei inaugurări. S-a hotărât ca totul să dureze doar câteva minute pentru a nu ține
oamenii în plin câmp, în soare. Dar în cele câteva minute trebuia să dăm solemnitate
momentului, să arătăm ce și de ce am făcut, să rugăm oamenii să păstreze locul așa cum este
acum și să spunem o rugăciune, așa cum se cuvine unui monument religios.
Misiunea delicată de a scrie un discurs pentru inaugurare i-a revenit Georgianei, abia trecută în
clasa a VI a care, după câteva ore de muncă ne-a prezentat acest text pe care l-a citit apoi în fața
celor adunați.
,,Bună ziua! Noi suntem copiii de la Școala de vară, de la atelierul Maniere fără bariere. Alături
de trainera noastră Viorica, domnul Șerban, de administratorul nostru Marin și de dorința
noastră, am creat această inaugurare.
Dar vă întrebați: De ce le pasă unor copii de acest loc uitat de lume? Vă spunem noi. Totul a
început cu o idee a colegei mele Alexandra care ne-a povestit despre acest loc. Prima dată a fost
doar o inițiativă, care a devenit apoi o acțiune. Înarmați cu mânuși, unelte și ambiție am venit
aici. Era un adevărat dezastru, dar nu ne-am speriat. Ajutându-ne unul pe celălalt am transformat
mormântul în ceea ce este astăzi. Am facut-o din dragoste pentru comună.
Acest loc are o poveste. După ce în urmă cu câțiva ani nu a plouat, moaștele au fost aduse aici și
nu ar mai fi dorit să plece. Peste 2 zile a venit ploaia.
Acest loc a fost construit în 1947. Din păcate nu este trecut ca monument istoric. Dar poate se va
ajunge la asta. Împrăștiați vestea! Spuneți-le prietenilor!
În încheiere, vă mulțumim că ați răpit din timpul dumneavoastră prețios pentru a veni aici. Și nu
uitați: și cele mai mici locuri au valoarea și povestea lor!,,
Discursul Georgianei îl puteți urmări aici
https://www.facebook.com/photo.php?v=767742323249201&l=3038320795097155552

Momentu l discursului a fost completat de

Claudiu, clasa a IV a care a găsit pe internet o rugăciune specifică Sfântului Dumitru, pe care ne-
a citit-o. Emoționant a fost și momentul rugăciunii colective: membrii grupului nostru s-au
hotărât să scrie câteva dintre lucrurile pentru care sunt recunoscători. Pentru că este inedită și
emoționantă o redau mai jos:
,,Dragă Sfântule Dumitru, aducător de ploaie. Noi toți membri grupului, îți mulțumim pentru
viață, familie, sănătate și reușita celor apropiați. Eu, Magda sunt recunoascătoare pentru cei 7
frați ai mei. Eu, Alexandra sunt recunoscătoare pentru o copilărie lipsită de griji și pentru
concursurile câștigate. Eu, Cristian sunt recunoscător pentru pisica mea Miți. Eu, George sunt
recunoscător pentru cățelul meu Adolf. Eu, Sebi sunt recunoscător pentru motanul meu Fanta și
pentru talentul la desen. Eu, Claudiu sunt recunoscător pentru cei trei frați ai mei. Eu, Georgiana
sunt recunoscătoare că am o casă frumoasă, îngrijită, o curte spațioasă și pentru concursurile
câștigate. Eu, Bogdan, sunt recunoscător pentru iepurașii mei. Eu, Viorica sunt recunoscătoare
pentru băiatul meu Alexandru, cățelul meu Bubu, prietenii și frații mei și pentru toate darurile
primite de mine. Îți mulțumim!,,
Apoi am lăsat musafirii să se exprime și să-și arate și ei recunoștința față de ceva sau cineva. De
exemplu, Șerban Moldoveanu i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru oamenii deosebiți care îl
înconjoară, una dintre trainere a mulțumit pentru că a fost bine primită în comunitatea din
Ciocănești, o altă tânără traineră a mulțumit pentru copiii speciali cu care a petrecut cele aproape
2 săptămâni etc.

A urmat împărțirea pomenii celor prezenți și gata momentul. Totul a durat puțin, dar a fost
emoționant.

Reședințe boieresti din preajma Bucurestilor

– familia Dalles de la Bucșani, Dâmbovița
07 august 2014 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Dacă regula în ceea ce privește conacele boierești antebelice a fost distrugerea, fie prin jaf, fie
prin ignoranță, reședința familiei Dalles din comuna Bucșani este excepția. Mai tot ce a lăsat în
urmă această familie s-a păstrat, în condiții foarte bune, iar memoria colectivă a sătenilor
păstrează vie contribuția ei la bunăstarea colectivă.

De origine greacă, Ioan Dalles, fondatorul familiei, s-a îmbogățit de pe urma negustoriei și și-a
cumpărat moșie în Dâmbovița, stabilindu-și reședința la Bucșani, după căsătoria cu Elena, o
doamnă cu 33 de ani mai tânără.
Împreună au schimbat destinul comunei și al oamenilor ei: au construit aici, pe lângă frumoasele
reședințe boierești, o sală de bal pentru oamenii obișnuiți, o moară, o școală, o biserică, un spital
și un parc pe malurile Ialomiței.

Deși foarte apreciați de oamenii comunității, pe care i-a ajutat foarte mult, destinul acestei familii
a fost trist: după moartea soțului, Elena Dalles a trebuit să facă față morții succesive a celor trei
copii ai lor, primul dintre ei dispărut la vârsta de trei ani. Școala din localitate poartă numele
Dorei Dalles, fiica pierdută la adolescență, iar în parcul comunei se află statuia lui Jean Dalles,
singurul fiu rămas, dar mort și el, la începutul războiului mondial, în vârstă de numai 21 de ani.
Parcul initiat de intemeietorul familiei, Ioan Dalles, pe la 1870, are si astazi stejari impresionanti.
Rămasă fără moștenitori, Elena Dalles își va lăsa uriașa avere statului român, pentru a fi folosită
în activități filantropice. Universitatea populară Dalles din București este realizată, de exemplu,
din aceste fonduri.

În imediata apropiere a centrului comunal, în fosta pădure boierească s-a amenajat în perioada
anilor 1970 Zimbrăria Neagră, cea mai mare de acest fel din țară, adăpostind în rezervația de 160
de hectare, un număr de 48 de exemplare de zimbri. Animalul, considerat de lege drept
monument al naturii, dispăruse din România încă din secolul al XIX lea, dar a fost naturalizat
începând cu 1970, prin aducerea unor exemplare din Polonia.

Tag-uri: bucsani, conace boieresti, Dalles, zimbraria neagra

Robinsonii educației – din București spre alte
zări
06 septembrie 2014 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Să privești viața cu ochi de copil este un privilegiu, mai ales la vârste mai mari. Dar să creezi
spațiul pentru ca ochii de copil să vadă în jur minunățiile naturii, să simtă fiorii aventurii și să se
bucure de lucrurile cele mai simple pe care viața ți le dă gratis – un răsărit, apa, copacii,
zâmbetul celui de lângă tine – este o datorie a celor mari față de cei mai mici. Și mica expediție
Robinsonii educației a reușit să facă asta, dincolo de obiectivele precise pe care le-a avut și le-a
atins.

Un mic grup destul de eterogen, ca vârstă și preocupări s-a adunat pentru a experimenta
condițiile de supraviețuire într-un spațiu minunat natural, dar izolat social – Insula Inelul de
piatră de lângă satul Capidava, comuna Topalu, județul Constanța. Doi adulți preocupați și
implicați în probleme de educației: Șerban Moldoveanu, președintele Asociației APEAL și
Petrescu Viorica, profesoară, reprezentând Asociația ED4Lead au supravegheat experiența la
care au participat tineri de vârste diferite: Sorina Floroiu, absolventă de Psihologie, Emil
Alexandru Barb, absolvent de liceu, doi liceeni din medii sociale diferite – Larisa Panait, clasa a
XII-a la Colegiul Național George Coșbuc din București și Sorin Chițescu, clasa a XII-a la
Liceul Teoretic Ion Ghica din Răcari, membru al comunității din Ciocănești, Dâmbovița. Și nu în
ultimul rând, mezinul grupului Mihalache Claudiu, zece ani, elev în clasa a IV a la Școala
generală din Ciocănești. Timp de cinci zile, între 30 august și 3 septembrie 2014, ei și-au asumat
și au gustat cu plăcere viața de Robinsoni, izolați pe o insulă pustie din mijlocul Dunării, punând
la cale educația.

Obiectivele declarate ale excursiei au fost: cercetarea posibilității de a organiza în viitorul

apropiat pe insulă a unei întruniri dedicate educației, de tip festival, târg sau tabără, la care să
participe atât ONG-uri de profil care să livreze programe educative, cât și tineri liceeni sau
studenți care să beneficieze de un tip de educației non-formal, completat cu posibilitatea ca
seara, la focul de tabără, cele două categorii să interacționeze în discuții pentru găsirea celor mai
bune idei și soluții în problema educației. Totodată, membri grupului au dorit să intre în contact
cu comunitatea tinerilor din comuna Topalu, pentru a se prezenta și a-i invita la proximele
evenimente ce se doresc organizate în zona lor. De asemenea, s-a dorit explorarea zonei: insula,
Dunărea și canalele ei, cetatea romană Capidava, satul Capidava și oamenii lui. Și nu în ultimul
rând s-a urmărit crearea unui context de învățare pentru tinerii grupului aflați într-un mediu
extrem: izolare, lipsa de apa potabilă, de curent electric, asaltul țânțarilor, pregătirea hranei în
condiții de tabără, locuirea la cort etc. Și bineînțeles, s-a urmărit permanent ca relaxarea, buna
dispoziție, bucuria să nu lipsească nici un moment al celor cinci zile petrecute împreună.

Satisfacția de pe fețele tuturor la întoarcerea în București a fost semnul că obiectivele au fost

atinse.
Lungile discuții din timpul meselor sau din serile petrecute împreună au închegat încetul cu
încetul conceptul viitorul festival sau tabară de educație. Fiecare membru al grupului a avut ceva
de spus, de completat, de modificat, așa că Șerban Moldoveanu a plecat de pe insulă cu sarcina
de a pune în practică, ca lider de grup, a acestor idei.
Deplasarea în localitatea Topalu la 1 septembrie a permis contactul cu tinerii zonei. I-am găsit
strânși la căminul cultural din localitate, unde aveau repetiții la dansuri populare, cu care urmau
să se prezinte la un concurs național de profil. Robinsonii, însoțiți de dna. directoare a școlii din
localitate au vizitat școala și grădinița, frumoasele expoziții de costume populare și de marionete
– urmare a două proiecte europene în care fuseseră implicați, au urmărit evoluția tinerilor pe
scena căminului cultural și i-au aplaudat.

A urmat apoi propria prezentare, în care copiii din Topalu au aflat despre activitățile asociațiilor
APEAL și ED4Lead, despre Școala de vară din Ciocănești și impactul acesteia asupra tinerilor
din localitate și despre planurile de viitor care îi includ și pe ei. Pentru exemplificare, Robinsonii
au pus la dispoziția tinerilor din Topalu o serie de activități nonformale, la care s-a reacționat cu
entuziasm.

Explorarea insulei denumită de localnici, „Inelul de piatră”, pentru că este singura insulă din
regiune ce nu e formată din depuneri aluvionare, fiind de natură stâncoasă și care nu apare pe
nici o hartă de navigaţie pentru că multe luni din an se găsește acoperită de apele Dunării ne-a
pus în legătură cu evenimentul care se desfășoară aici de 25 de ani, Academia de vară
Atlantykron. De altfel, am numit mica plimbare prin prima zi pe insulă Pe urmele lui
Atlantykron.

În afara micilor semne care dovedeau că insula a fost de curând populată (din păcate și de
gunoaie), tinerii grupului au luat cunoștință de la cei doi membri care participaseră la activitate,
Șerban și Larisa, de conceputul Academiei Atlantykron, de modul de organizare, de dispunerea
în spațiu a taberei, de temele de dezbatere, participanți etc. S-a discutat despre specificul celor
două manifestări – cea deja desfășurată și cea proiectată de noi și în ce masură pot fi găsite
elemente comune care să permită o eventuală colaborare.

Explorarea împrejurimilor s-a făcut cu barca cu motor pe parcursul a circa 20 mile marine. În
afara senzației de libertate pe care o asemenea plimbare ți-o oferă, a frumuseților deosebite ale
peisajului dobrogean, tinerii au asistat și la o lecție de navigație coordonată de pasionatul Șerban
Moldoveanu (lansarea bărcii la apă, conducerea ei, specificul navigației pe fluviu, diferite tipuri
de motoare și ambarcațiuni posibile, tipuri de fauna și floră acvatică).

A fost vizitat și principalul obiectiv istoric al zonei, cetatea Capidava, un castru roman specific,
destinat pregătirii viitorilor arheologi. Două luni pe an aici se desfășoară un șantier arheologic
școală pentru studenți la istorie din Constanța, Cluj, București, Timișoara, coordonați de
profesori universitari. La data la care am vizitat noi cetatea șantierul era închis, așa că ne-a
însoțit Marius, paznicul cetății, care a făcut pe ghidul într-un mod inedit.

Comunitatea din Capidava a fost prietenoasă cu noi: la prima poartă la care am bătut pentru a
umple bidoanele cu apă, am fost invitați să ciocnim și un pahar cu țuică și să facem o poză,
Marius, paznicul cetății ne-a ajutat la lansarea bărcii și la urcarea ei în remorcă, nea Gigi,
crescătorul de vaci și capre ne-a oferit, pe lângă brânza cumpărată de la el și lapte proaspăt de
capră, de la pescarii profesioniști ai zonei am plecat cu somn etc.

Iar viața în tabăra Robinsonilor s-a lăsat cu lecții pentru tineri: de la instalarea corturilor, la
săparea vetrei pentru foc, la atelierul de făcut mâncare, delimitatea zonei de scăldat, instalarea
dușului, săparea toaletei, pescuitul, selectarea deșeurilor, toate s-au făcut cu respect pentru locul
în care ne aflam.

Și dincolo de toate cele propuse și atinse de noi, expediția Robinsonii educației a lăsat în
sufletele celor implicați entuziasm, bucurie, liniște și îndemnul de a împărtăși și altă dată, și altor
oameni, această experiență.
Flori de 15 septembrie
16 septembrie 2014 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Îmi place să primesc flori în prima zi de școală și sunt

recunoscătoare fiecărui părinte și fiecărui copil care și-au consumat o bucățică din timpul și
prinosul lor pentru a cumpăra o floare.
Îmi place să primesc flori în prima zi de școală pentru că văd dincolo de posibilul formalism al
gestului (așa se face, nu putem merge cu mâna goală) și dincolo de posibilele sentimente mai
puțin ortodoxe (mi-e rușine de doamna, ce vor spune colegii, mă va ține minte dacă nu aduc o
floare). Văd frumusețea unor gesturi umane, într-una dintre cele mai importante zile ale nației
noastre, ziua în care începe școala, zi cu o simbolistică poate mai importantă decât a unor
sărbători naționale rezumate la simboluri instituționale.
Gesturi umane care impun asumarea unui contract nespus și nescris. Între cei care își oferă cu
generozitate copiii spre a fi îngrijiți de cei care se presupune că se pricep la asta. Iar florile sunt
obolul plătit contractului. Părinții spun (în gând): vă ofer copilul meu și buchetul de flori, iar
dascălii spun (tot în gând) iau copilul dumneavoastră și buchetul de flori și sper să-i ofer ce pot
mai mult. Contractul acesta parafat cu flori unește comunitatea și-i dă un sens (iar asemenea
momente sunt rare la noi).
Chiar dacă pe parcursul derulării lui contractul va avea destule de suferit, iar părțile implicate vor
intra în dansul aruncării reciproce a responsabilității (școala va spune că părinții se implică prea
puțin, iar părinții vor spune că sistemul de învățământ are probleme), el nu va fi rupt definitiv
nici de-o parte, nici de alta. Pentru că ambele tabere, părinți și dascăli sunt conștienți că dacă
avem ceva de preț de îngrijit, aceia sunt copiii noștri, cu flori în mână. Mulțumesc pentru flori!

Despre copii, școală, părinți, educație

05 februarie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Trebuie spus din capul locului că familia o

consider baza educației pentru un copil, școala doar clădește pe scheletul construit acasă. Și
evident, cu cât scheletul este mai bine structurat, mai complex, mai ancorat în prezent, cu atât
construcția finală va fi mai amplă și mai bine pregătită pentru provocările vieții. Iar acesta ar fi
principalul efort al părinților în legătură cu copiii lor. Un copil întreg la suflet, deschis, curajos,
cu stimă de sine și respect pentru ceilalți și pentru valori, iată idealul pentru orice părinte și,
evident, pentru sistemul educațional, complementar eforturilor de acasă. Deci nu neapărat
informație, nu neapărat abilități sau experiențe diferite, nu neapărat o meserie anume, ci ideea de
succes implantată în sufletul copilului încă de când acesta este mic.
Părinții sunt în acest sens principalele modele ale copiilor lor, iar viziunea maturilor despre
educație marchează profund traseul psihologic și profesional al viitorului adult. Modelul perfect
de părinte, în viziunea mea, este acela care are propriul ideal de viață, propriul drum și sens și
evită pe cât se poate atitudinea de victimă sau de revoltă la adresa nedreptăților vieții.
Provocările depășite frumos de către părinți sunt câștiguri pentru copii.
Educația este o conducere a copilului din exterior către el însuși. Iar noi, părinții și școala trebuie
să creștem copiii nu pentru noi sau societate, ci pentru ei. Adulții să urmărească cu atenție
înclinațiile naturale ale celui mic, afinitățile sale, momentele în care este entuziasmat și să
dezvolte peste ele. O activitate făcută de copil cu ușurință și entuziasm va aduce încredere în sine
pentru cel mic, iar cu încredere se poate orice. Inclusiv achiziționarea de informații sau formarea
de abilități noi.
Copilul trebuie iubit, în orice moment și în orice situație. Fără critică neconstructivă, fără
minimalizări, fără blocaje induse – te iubesc dacă…, dacă mă iubești ești dator să…
Copilul trebuie crescut pentru el însuși nu pentru liniștea familiei sau pentru orgoliul acesteia. El
trebuie învățat să se bucure de ceea ce are, să pună accentul pe ceea ce este, nu pe ceea ce nu
este.
Părintele să fie atent în principal la dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului – respect
pentru propria persoană, familie, oameni, comunitate. Relația cu cel mic ar trebui să fie un dialog
permanent, nu o corijare făcută cu superioritate de cel care e mai mare și știe mai multe.
Creșterea responsabilităților celui mic se face prin corectarea greșelilor, nu prin pedepsirea lor.
Părintele este responsabil, după părerea mea, cu inducerea bunelor maniere către copil, dar nu ca
reguli sociale bune pentru integrarea socială, ci ca atitudine corectă față de semeni. S-ar naște
astfel în copil celebrul bun simț, adică un echilibru frumos în vorbă, mișcare, gândire, fapte,
adică toate instrumentele de care are nevoie pentru a se dezvolta frumos.
Cel mai mare cadou pe care părinții îl pot face oamenilor școlii este să trimită în bănci copii
deschiși, armonioși, curajoși. Restul vine de la sine!

Istoria orașului văzută elevi – MISTERELE

DE SUB TĂLPILE NOASTRE – TUNELE
SECRETE ALE BUCUREȘTIULUI
05 februarie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Cine suntem și de acest subiect? Suntem elevi în

clasa a VI a la o școală de la marginea Bucureștiului, Neculcea Remus și Sava Cătălin, Școala
Gimnazială nr. 78, pasionați de istorie și mister. Despre istoria orașului nostru am luat contact în
cadrul proiectului Micul Bucureștean, organizat de doamna Petrescu Viorica, unde, în afară de
povești, legende, informații, am făcut și vizite de teren, începând cu clasa a V a, în cele mai
importante locuri ale orașului. Capitala ascunde mai multe secrete, unele uitate sau distruse,
astfel încât astăzi pare că nimeni nu mai știe adevărul.
Tunelurile secrete din București, o comoară a patrimoniului național, sunt pline de istorie și
mister. Prin acest proiect, dorim să trezim interesul tinerilor și să arătăm o parte din secretele
Bucureștiului. Pentru documentare ne-am folosit de informațiile de pe internet și am participat la
o expediție de cercetare pe teren, într-unul din locurile despre care am citit că ar adăposti un
asemenea subiect, adică strada Ilioara, la ruinele conacului Dudescu. Am fost însoțiți de un
părinte, de doamna profesoară și de un domn inginer pensionar, dl. Dan Ghelase, care ne-a ajutat
cu informații și fotografii. Am făcut și noi fotografii și am discutat cu persoanele de la fața
locului.
Legenda spune că aceste tunele existau încă din vremea dacilor care își ascundeau aici alimentele
sau lucrurile valoroase. Din păcate, pentru zona orașului nostru nu s-a descoperit încă un
asemenea tunel dacic. Prima rețea de catacombe din București a apărut încă din secolul al VIII-
lea și a fost construită de către negustorii și boierii care voiau să își protejeze avuțiile de tâlharii
care atacau orașul. O zonă în care tunelurile secrete se găsesc la tot pasul este formată între trei
mari puncte strategice din Bucureștiul vechi: Cișmigiu, Centrul Vechi și Mitropolie.
Catacombele sunt întinse pe o distanță impresionantă: De la Curtea Veche poți străbate
Bucureștiul spre Dealul Mitropoliei și mănăstirea Antim, spre Cișmigiu, de-a lungul străzii
Schitu Măgureanu, apoi spre Cotroceni plus mai multe ramificații spre Gara de Nord și Bellu.
Despre tunelele de sub Bucureşti s-a aflat pentru prima oară din lucrarea „Istoria Bucureşcilor”,
publicată în 1899, a istoricului Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904). El susține că primul tunel
de sub vechiul Bucureşti s-a construit la comanda lui Vlad Ţepeş şi lega palatul său, aflat pe
locul ocupat în prezent de Palatul Kretzulescu (lângă Cișmigiu), de Biserica Schitu Măgureanu,
trecând pe sub Grădina Cişmigiu (un loc mlăştinos în acele vremuri), apoi mergea spre Cheiul
Dâmboviţei, unde domnitorul avea pregătită o ascunzătoare.

Pe vremea când se construia actualul Bulevard al Unirii, constructorii au descoperit un tunel în

zona străzii Negru Vodă, tunel înalt de peste doi metri, căptuşit cu cărămidă arsă în cuptoare.
Hanul lui Manuc, Biserica Domnească şi Curtea Veche sunt legate prin coridoare subterane,
lungi de câteva sute de metri, iar între Curtea Veche şi Dealul Văcăreştilor era un alt tunel „de
scăpare”.
Cronicarii din vremea lui Vodă Caragea spun că domnitorul se plimba cu caleaşca pe sub
pământ, de la Palatul Cotroceni până la Curtea din Dealul Spirii. Se spune că unele dintre aceste
tunele se întind pe asemenea distanţe încât lucrurile par că ţin mai degrabă de imaginaţia
populară decât de adevărul istoric. Se crede, de exemplu, că de sub Mănăstirea Antim pleacă un
tunel care merge până dincolo de Liceul Şincai. O altă galerie subterană din aceasta ar duce în
zona Gării de Nord, iar alta la Academia Militară
Primarul general al Bucureştiului, Sorin Oprescu, a declarat că imobilele din Centrul Istoric al
Capitalei ar putea fi refăcute în mai puţin de doi ani, iar tunelele care legau în trecut unele
imobile vor putea fi reamenajate pentru vizitare. Tunelele de sub imobilele din Centrul Istoric al
Bucureştiului urmează să intre într-un proces de restaurare, simultan cu refacerea clădirilor
deteriorate din zonă. „Sunt în jur de 21 de bucăți din fostele tuneluri vechi care legau clădirile
principale între ele. Am început să le luăm din istorie, să le redesenăm pe foaie, după care să
intrăm cu aparatura aceasta modernă, să vedem care sunt permeabile dintre ele, care nu. Să
vedem care dintre ele pot fi recondiţionate, care pot fi refăcute şi, după ce le refacem, să le dăm

în circuitul turistic”, a precizat Sorin Oprescu.

Dar cum am dorit să vedem un asemenea tunel cu ochii noștri ne-am deplasat în cartierul în care
locuim, la conacul monument istoric de pe strada Ilioara, conacul boierului Dudescu. Dudeștii
erau boieri foarte bogați, din epoca fanariotă, înrudiți cu domnii Țării Românești. Moșia lor se
întindea pe o suprafață destul de mare, conacul avea o mulțime de camere, cea mai mare fiind
sala de bal, aflată la etaj. Pentru a fi aparați, conacul era împejmuit de ziduri groase și înalte.
Rămășițe din aceste ziduri pot fi văzute și astăzi.
Tunelul din Ilioara, lega conacul Dudescu de pușcăria Văcărești. Intrarea în pivnița de unde
începea tunelul era marcată de 4 coloane, care au rezistat și în zilele noastre. Prin acest tunel erau
aduși și omorâți pușcăriașii. Legendele vorbesc că exista și o spânzurătoare. La sfârșitul celui de-
al II lea război mondial, la preluarea puterii de către comuniști, întreaga moșie a fost
naționalizată și a devenit o anexă a fabricii de tutun. Inăuntrul conacului se află astăzi o arhivă a
fabricii de tutun, cu o mulțime de registre vechi și mult gunoi.

În prezent, din măreția clădirilor, au rămas doar

ruine, acoperite de gunoaie și vegetație, ce fac ca acest loc să nu mai prezinte interes și să fie
uitat cât mai repede. Până și plăcuța de la poartă care anunța că zona este protejată, fiind
monument istoric, a dispărut, conform spuselor angajaților, de circa o lună. Doar două găuri în
poartă mai amintea de existența ei.
Tinerii sunt dornici de enigme, iar istoria se poate învăța și plecând de la lucrurile enigmatice ale
trecutului. Avem o istorie spectaculoasă, dar mult dezinteres pentru salvarea și protejarea ei.
Capitala are nevoie de turiști, iar turiștii au nevoie de mister. Încă mai putem salva câte ceva.
Sperăm că v-am stârnit interesul pentru istoria Bucureștiului, pe care dorim să o faceți cunoscută
și generațiilor viitoare.
Vă mulțumim pentru timpul acordat !

Bibliografie
http://www.sport.ro/virale/catacombele-bucurestiului-harta-tunelurilor-secrete-pe-langa-care-
treci-in-fiecare-zi-foto-incredibil.html
http://rcristea.blogspot.ro
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/curtea-si-mosia-boiereasca-dudesti-cioplea

PETRU PAUL CIOBĂNELU – CREATOR

DE ȘCOALĂ
05 februarie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Pe 12 noiembrie 2014 omul Petru Paul Ciobănel s-a stins. Ne-a

lăsat o moștenire imensă de care suntem datori, în special cei care l-au cunoscut, dar și cei care
află prin diferite surse de această moștenire, să-i ducem mai departe munca și valorile în care a
crezut. S-a stins unul dintre cei mai frumoși oameni pe care am avut norocul să-l cunosc. Nu pot
decât să cred că această viață plină de generozitate, optimism, moralitate care a atins mii de
oameni nu s-a risipit, ci a pus balsam în sufletele cunoscuților, așa cum numai cei aleși o pot
face.
CUM S-A FĂCUT O ŞCOALĂ
Povestea Şcolii de Ortoprotezişti de pe lângă Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida din București
începe în anul 2002, când Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap şi Ministerul
Educaţiei Cercetării şi Tineretului s-au implicat în derularea unui proiect care s-a finalizat cu
asigurarea cadrului instituţional pentru formarea profesională a unei calificări noi: Tehnician
Ortoprotezist. Acesta a fost începutul.
Munca a început printr-un studiu ale cărui rezultate sunt copleşitoare. Se apreciază că la nivelul
unei populaţii date, aproximativ 0,8% are nevoie de protezare, temporar sau definitiv. Pentru
România, cifra se ridica la 200.000 de persoane la o populaţie de 23.000.000 locuitori. Un
tehnician ortoprotezist ar putea acoperi nevoile de protezare pentru 500 – 1.000 de pacienţi.
Aceasta conduce la o estimare a unui necesar de 200 – 400 profesionişti, care în 2002, erau
estimaţi la aproape 100 tehnicieni ortoprotezişti, mulţi dintre aceştia la o vârstă apropiată de
pensionare. Acelaşi studiu a evidenţiat că în perioada anterioară anului 2002, societăţile private
şi de stat din domeniul protezării, în contextul economic al ultimilor ani, nu funcţionează la
parametri optimi. Aceste dificultăţi au fost cauzate pe de o parte de produsele scumpe şi
insuficient subvenţionate de stat şi pe de altă parte de lipsa personalului format – tehnicieni,
tehnicieni ortoprotezişti, ingineri biomecanici, aceasta din urmă fiind o consecinţă a faptului că
în România nu există o structură, un tip de formare profesională specifică. Au apărut o serie de
consecinţe ale acestor aspecte: puţine persoane cu handicap au beneficiat de protezare sau
aparatele aplicate au fost insuficient adaptate la nevoile lor, materialele folosite
necorespunzătoare, tehnicile învechite, noile tehnici folosite la nivel internaţional necunoscute
sau imposibil de realizat din cauza lipsei echipamentelor necesare, personalul medical
insuficient, slaba asistenţă medicală şi recuperare după aplicarea aparatelor.
Aceste constatări au condus, pe domeniul formării profesionale, la necesitatea înfiinţării în
România a unui nivel de formare profesională pentru ocupaţia de tehnician ortoprotezist, formă
de pregătire recunoscută de stat. Pentru a realiza acest obiectiv a fost necesar efortul conjugat al
mai multor instituţii şi organizaţii, care s-au constituit într-o relaţie de parteneriat, precum şi de o
bună colaborare cu instituţii similare din Europa (Asociaţia Internaţională de Ortopedie şi
Recuperare Ortopedică, Handicap Internaţional, Liceul „Montplaisir” din Valence – Franţa,
agenţi economici de profil). Prin urmare, a început demersul legal pentru acoperirea acestor
nevoi.
Cel care s-a aflat în spatele acestui demers a fost domnul Petru Paul Ciobănelu, pe atunci un
tânăr pensionar, în vârstă de 63 de ani. După o viață activă pusă în slujba celorlalți ca sportiv,
conducător al unei instituții de protezare din București – Romhandicap, secretar de stat pentru
persoanele cu handicap etc., dl. Ciobănelu a folosit timpul destinat odihnei pentru a pune pe
picioare prima școală de calificare într-o meserie nouă și extrem de utilă. Dar cine a fost Petru
Paul Ciobănelu?
O VIAȚĂ DE POVESTE
A fost la început un rugbyst uriaş: 14 ani la Steaua, trei în Franţa. Căpitan al naţionalei mari, în
epoca de aur a ei, cea care învingea Franța la ea acasă, în 1968. Ajunsese rugbyst pentru că nu
avea de încălțat. Rămas orfan la vârsta de 3 ani, crescut de o mamă singură împreună cu alți 2
frați, familia s-a zbătut în sărăcie. Fiind elev al Academiei Tehnice Militare a nimerit din
întâmplare la un antrenament al echipei Steaua desfășurat pe stadionul Tineretului, iar
antrenorul, în lipsă de jucători din cauza purificării dosarelor din perioada de instalare a
comunismului, l-a testat și a fost impresionat de puterea de reacție a tânărului. I-a promis pantofi
de sport, dar i-a dat o carieră. A fost atât de bun încât s-a numărat printre primii români care au
evoluat în campionatul Franţei. Iar acolo s-a distins prin modestie, cinste și corectitudine,
coechipierii săi francezi rămânându-i prieteni până la sfârșitul vieții.
Se pregătea de 40 de ani cînd a aflat că are cancer osos. Soluţia? Amputarea!!! Pentru un bărbat
care 25 de ani îşi folosise picioarele ca să se războiască, în grămadă, cu alţi urmaşi ai lui Webb
Ellis, asta însemna capătul. N-a fost aşa. A revenit în ţară, cu o proteză, şi s-a apucat de făcut
miracole. La “Automecanica”, apoi, la “Produse Ortopedice” ori “Romhandicap SA” a adunat
ingineri, meşteri mari, a inventat, a făcut mii de încercări, a desenat sute de schiţe… Proteze
ortopedice, braţe, autoturisme adaptate pentru persoanele cu dizabilităţi, lupte cu statul pentru
drepturile acestora, lupte cu sufletele unor oameni care, privindu-se în oglindă, refuzau să se mai
lupte cu propria lor viaţă. I-a reînvăţat, pe toţi, să meargă. Să strîngă lingura de supă în “mînă”.
Să aibă urmaşi, să devină bunici. A scos, din capu-i, ca Zeus pe Atena, meseria de “tehnician
ortoprotezist”.
Colegii francezi cu care jucase rugby l-au chemat la Paris, să-l trateze pe banii adunați de
întreaga comunitate din orașul Angoulême de primul cancer care i-a adus amputarea piciorului și
tot ei i-au făcut cadou la externare un Renault 16 automat, la volanul căruia s-a întors în țară
după operație. Ajutorul primit de la francezi l-a facut să se gândească la sprijinul pe care l-ar
putea da celorlalți. La întoarcerea în țară, ca director al fabricii Romhandicap, a modificat 30.000
de automobile astfel încât să poată fi folosite de invalizi. La intoarcerea din Franța a început să
se gândească cum să adapteze mașinile românești pentru persoane fără piciorul drept și apoi fără
nici un picior. Ca inginer, absolvent al Politehnicii, Secția Transporturi, prima promoție, a creat
toate sistemele pentru acest tip de mașini, care au fost brevetate și omologate de Poliția Română.
Practic, este vorba despre un autoturism automat, cu un sistem de pârghii, care-i permite
șoferului să acționeze cu mâna și ambreiajul, și accelerația.
Inginerul Ciobanelu, cu un grup de maiștri minunați de la Romhandicap, a realizat mecanisme
folositoare persoanelor cu dizabilități care vor să conducă automobile. Au început cu cele mai
simple mecanisme: un ambreiaj la mână, pentru persoanele fără piciorul stâng. Au plecat de la
ideea ca simplitatea este esențială și au folosit un sistem de pârghii ușor de întreținut. Apoi au
trecut la crearea sistemului care să înlocuiască frâna și accelerația, pentru cei care nu-și puteau
folosi piciorul drept. Sistemul a fost omologat de Direcția pentru Siguranța Circulației de la acel
moment. Dar trebuia găsită o soluție și pentru cei ce nu-și puteau folosi ambele picioare. Și s-a
găsit! Pârghia de bază a fost o jumătate de ghidon de motocicletă, mișcarea în plan paralel cu
volanul asigura ambreiajul, iar mișcarea perpendiculară pe planul volanului îi asigura frâna.
Dispozitivul a fost înregistrat la OSIM, ca invenție. Poliția l-a verificat, l-a incercat, l-a acceptat
și au fost produse și adaptate pe mașini zeci de mii de asemenea dispozitive. În cei 30-40 de ani
de folosire, nu s-a înregistrat niciun incident în trafic cauzat de astfel de dispozitive. Din păcate,
după Revoluție, a fost abandonată și această invenție. Acum, cei care au nevoie de astfel de
sisteme pot comanda din străinătate, pe bani mulți, mecanisme complicate.
O altă lovitură a venit în 2003, sub forma unui cancer de prostată și a unei paralizii de la brâu în
jos. Pe mulți, diagnosticul i-ar fi dărâmat. Paul Ciobanelu a devenit însă membru al Comitetului
Olimpic Român, președinte al Federației Persoanelor cu Handicap și director la Școala de
Ortoproteziști.
VIZIUNEA ASUPRA ȘCOLII DE ORTOPROTEZIȘTI
V-aţi gândit vreodată, dacă v-aţi adresa unui orb din naştere spunându-i „ce albastru frumos”,
„ce roz liniştitor”, „ce apus de soare superb”…, cum îşi imaginează el culorile albastru, roz,
apusul de soare?…Gândiţi-vă la aceasta şi veţi realiza cât de puţin îi înţelegem pe cei care au o
dizabilitate, deşi îi vedem şi în unele cazuri ne putem imagina greutăţile cu care se confruntă.
Dar de cele mai multe ori suntem orbi, nu vedem totul, nu ne putem imagina toate consecinţele
dizabilităţii. Suntem orbi nu din cauza indiferenţei sau a prea marei iubiri de sine, ci pur şi
simplu din cauza faptului că suntem în situaţia orbului care nu a văzut niciodată şi nu poate să
descrie frumuseţea albastrului mării, albul imaculat etc.
Ei bine, rolul tehnicianului ortoprotezist este acela, ca pe lângă reparaţiile concrete, vizibile ale
unor părţi ale corpului uman, să umble şi la cutiuţa aceea nevăzută a sufletului celui pe care
încearcă să-l repare. Dacă o găseşte, dacă ştie s-o deschidă, dacă ştie să pună acolo, sau să ia,
ceva care-l face pe pacient să participe la propria-i reparaţie, atunci sigur va realiza cu mult mai
mult decât atunci când nu umblă la această cutiuţă. Tehnicianul ortoprotezist nu repară numai
mâini, picioare sau trunchi. El trebuie să repare şi suflete. Este cel puţin la fel de important ca
reparaţia fizică a corpului.
Cele de mai sus sunt extrase dintr-un interviu luat de mine domnului Ciobănelu, cunoscut drept
meșterul de suflete, la scurt timp după ce l-am întâlnit, în calitatea mea de director al Colegiului
Tehnic Dimitrie Leonida din București. Atunci când am preluat funcția (eu nefiind profesor al
acestei unități școlare) am aflat că patronez inclusiv Școala de Ortoproteziști, instalată într-un
corp anexă al Colegiului Dimitrie Leonida. Cu ocazia vizitei l-am cunoscut pe domnul
Ciobănelu, l-am admirat și respectat imediat și l-am cultivat pentru a-i afla viziunea asupra vieții
și muncii sale.
Spațiul pe care-l ocupa Școala condusă de dânsul, deși era trecut în administrarea Colegiului
Tehnic Dimitrie Leonida, apărea pe lista Primăriei ca fiind dezafectat, urmând să intre într-un
proces de modernizare, neînceput nici la data prezentei. Domnul Ciobănelu a preluat, printr-un
protocol încheiat cu școala noastră, un spațiu de nelocuit, murdar, cu absolut tot din interior furat
și cu geamuri sparte, fără apă și căldură și, pe cheltuială proprie, l-a transformat într-o școală:
avea sală de curs, un birou-secretariat, o magazie cu piese, un atelier cu mașini donate de un
centru de protezare elvețian, dormitoare pentru potențialii pacienți sau elevi din provincie. Aici
și-au găsit adăpost ani de zile foști elevi ai domnului Ciobănelu, orfani de la casa de copii care
nu aveau locuință.
La începuturile ei, în 2003, Școala de Ortoproteziști a fost gândită ca o școală postliceală de 3
ani. Prima serie a avut 18 absolvenţi de liceu, cu vârste intre 19 şi 49 de ani, dintre care patru au
provenit de la centre de plasament și a absolvit în 2007, urmată de alte două promoții. Am vrut
să le dovedesc tuturor că şi România e capabilă să facă proiecte viabile respectând trei condiţii:
să ştii, să vrei şi să fii corect. Şcoala aceasta de tehnicieni combină partea medicală cu cea
tehnică, la sfârşitul celor trei ani absolvenţii vor acumula cunoştinte de medicină, patologie
medicală, chirurgie şi rezistenţa materialelor. Procesul de invaţare este complex şi porneşte de la
noţiunile elementare pentru fabricarea unei proteze, spunea dl. Ciobănelu într-un interviu dat
unui ziar .
În 2010 Școala postliceală s-a transformat în Centru de formare profesională pentru meseriile de
tehnician ortoprotezist și confecționer proteze ortopedice, asigurând calificarea a câțiva zeci de
tineri care lucrează astăzi în ateliere de protezare din toată țara.
În plus, aici și-au găsit alinare și foarte multe persoane cu dizabilități și cu resurse financiare
mici cărora dl. Ciobănelu le dona, contra unei chitanțe de mână, tot felul de piese pentru proteze,
donate la rândul lor de firme mari din Europa (Otobok) în beneficiul omului Ciobănelu, pe care-l
apreciau în mod deosebit. Cazurile sociale erau tratate până la capăt: piesele se puteau
transforma în proteze propriu-zise, realizate de foștii elevi care veneau la atelierul școlii, la
solicitarea domnului Ciobănelu și munceau gratuit. Tot gratuit domnul Ciobănelu preda modul
de Psihologia pacientului cu dizabilități, era secretar, plasator de forță de muncă pentru
absolvenți, șofer pentru pacienții cu probleme, sponsor principal (dona întreaga indemnizație
pentru persoane cu handicap, considerând că atâta timp cât el încă mai mișcă există cazuri mai
grave decât ale lui) și multe altele.
Dar visul cel mare al domnului Ciobănelu care ne rămâne nouă moștenire era transformarea
școlii de formare profesională într-o unitate protejată. Acolo urmau să lucreze absolvenți ai școlii
care nu reușiseră încă să obțină un loc de muncă, urmau să fie calificați gratuit orfani sau
dezavantajați social, acolo urmau să facă practica cursanții și, mai ales, acolo urmau să-și facă
proteze oameni sărmani, la prețuri mici, decontate integral de Casa de Sănătate, în situația în
care, în prezent, cea mai mare parte din rețeaua de ateliere pentru protezare sunt privatizate, iar
prețurile protezelor au devenit aproape prohibitive pentru cea mai mare parte dintre bolnavi.
Adică o școală deschisă total nevoilor comunității a visat domnul Ciobănelu care a pierdut, doar
a treia oară, lupta cu cancerul, dar care a avut până la sfârșit o deviză simplă și clară: E ușor să
fie bine!
CONCLUZII
Într-o perioadă în care valorile sunt răsturnate, au trăit și trăiesc oameni care au ordine în
propriile valori. Într-o țară în care sistemul de învățământ și sistemul de sănătate sunt tratate ca
cenușărese ale dezbaterii politice sau bugetului, a trăit și trăiesc oameni care fac ceva concret
pentru oameni și instituții, în pofida tuturor neajunsurilor. Merită cunoscuți, apreciați, așezați în
galeria oamenilor cu har și generozitate, iar munca lor merită dusă mai departe. În cele de mai
sus am dat înapoi o picătură din ceea ce mi-a transmis prin ideile și activitatea sa, cel care a fost
Petru Paul Ciobănelu.

Proiect de educație civică – Îmbrățișări

gratuite
05 februarie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean
 Cum a început totul?
La începutul acestui an școlar, în octombrie 2014, mi-am propus să utilizez una dintre orele de
cultură civică pentru a le vorbi copiilor despre puterea sentimentelor, despre solidaritatea umană,
despre nevoia de apropiere pe care oamenii, indiferent de vârstă, pregătire, stare socială sau de
sănătate o simt permanent. Despre cât este de important ca noi, actori sociali, să oferim lumii în
care trăim nu doar pretenții, frustrări, stres, tensiune, ci să ne ridicăm deasupra lor. O adevărată
participare socială nu costă bani, ci implicare, timp, deschidere, iar cadourile noastre pot fi
neprețuite: zâmbete, încurajări, aprecieri.
Pentru a atinge obiectivele propuse s-a exemplificat cu o lectură dintr-o carte motivațională, un
bestseller american, scris de Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet.
Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul
Povestea propriu-zisă – Judecătorul care obișnuia să ofere îmbrățișări
Lee Shapiro este un judecător ieșit la pensie și unul din oamenii cei mai plini de iubire pe care îi
cunosc. La un moment dat, Lee și-a dat seama că iubirea este cea mai mare putere din lume. De
aceea, el a început sa le ofere tuturor îmbrățișări. Colegii lui l-au numit judecătorul care
îmbrățișează spre deosebire de unul dintre colegii lui poreclit judecătorul care spânzură. El și-a
lipit pe parbrizul mașinii un abțibild pe care scria Nu mă bate la cap! Imbrățișează-mă!
Acum șase ani, Lee și-a creat ceea ce el a numit Trusa Îmbrățișărilor. Pe cutia trusei scrie: O
inimă pentru o îmbrățișare, iar în interior se află 30 de inimioare frumos brodate, cu ace de
siguranță pe spate. Ori de câte ori se duce undeva, Lee își ia cu el Trusa Îmbrățișărilor și le oferă
oamenilor o inimioară în schimbul unei îmbrățișări.
Lee a devenit atât de renumit pentru această excentricitate încât este invitat frecvent la diferite
convenții și conferințe pentru a-și împărtăși mesajul de iubire necondiționată. La o conferință ce
a avut loc la San Francisco, mass-media locală i-a lansat o provocare, scriind despre el: Este ușor
să oferi îmbrățișări la o conferință în care participanții au fost atent selecționați, dar acest lucru
nu ar funcționa niciodată în lumea reală.
Ziariștii l-au provocat pe Lee să ofere îmbrățișări pe străzile orașului San Francisco. Fără să
ezite, Lee a ieșit pe stradă,urmărit de o echipă de televiziune. A abordat mai întâi de toate o
femeie care trecea pe lângă el, căreia i-a spus:
-Salut, sunt Lee Shapiro, judecătorul care îmbrățișează. Doresc să-ți ofer o inimioară, în
schimbul unei îmbrățișări.
– Cu cea mai mare plăcere, i-a răspuns femeia.
– A fost prea ușor, a comentat reporterul care-l însoțea.
Atunci Lee s-a uitat în jur și a văzut o funcționară într-o parcare care avea probleme cu
proprietarul unui BMW luxos. Acesta refuza să-i plătească biletul de parcare și țipa la ea. Lee s-a
dus imediat la ea, cu întreaga echipă de teleiziune după el și i-a spus:
– Bună, cred că ți-ar prinde bine o îmbrățișare.
Femeia a acceptat imediat.
Atunci reporterul i-a lansat o ultimă provocare:
-Uite, vine un autobuz. Șoferii de autobuz din San Francisco sunt renumiți pentru răutatea și
duritatea lor. Să vedem dacă îl poți convinge și pe acest șofer să te îmbrățișeze.
Lee a acceptat imediat provocarea. Când autobuzul a oprit și și-a deschis ușile, el i s-a adresat
șoferului:
-Bună, sunt Lee Saphiro, judecătorul care îmbrățișează. Cred că slujba pe care o ai este una
dintre cele mai stresante din lume. Eu le ofer oamenilor îmbrățișări pentru a le mai ușura din
povară. Ești de acord să îți ofer una?
Șoferul de autobuz, un bărbat masiv cu o înălțime de 1,90 m și o greutate de peste 100 de
kilograme, s-a ridicat de pe scaunul său, a coborât și i-a spus:
– De ce nu?
Lee l-a îmbrățișat, i-a oferit o inimioară din trusa sa, după care i-a făcut șoferului cu mâna când
acesta a demarat.
Reporterul a declarat:
– Trebuie să recunosc că sunt foarte impresionat.
Dar Lee a primit imediat altă provocare:
-Ia-ți Trusa Îmbrățișărilor și haide la azilul pentru suferinzii de boli terminale și handicapați. Lee
nu s-a simțit aici în largul său, căci nu mai îmbrățișase niciodată până atunci oameni aflați pe
patul de moarte, cu handicap mental sever sau paraplegici. A fost o încercare dificilă, dar care s-a
lăsat cu o mare satisfacție. În timp ce îmbrățișa și oferea inimioare bolnavilor, cu toată echipa de
doctori și asistente după el, a ajuns și la patul ultimului rezident al spitalului, un bărbat paralizat
de ani de zile, numit Leonard. Acesta purta o bavețică pe care i se scurgea saliva. Deși dezgustat
de priveliște, Lee a prins o inimioară de bavețica lui Leonard, a inspirat adânc și l-a îmbrățișat.
Leonard a început imediat să geamă: ,,Eeeehhh! Eeeehhh!,,. Era imposibil să înțelegi ceva din ce
spunea. Ceilalți pacienți au început să aplaude. Lee nu mai înțegea nimic. Când s-a întors către
medici, în speranța de a obține o explicație, a constatat că întreg personalul medical avea lacrimi
în ochi.
-Ce se întâmplă? A întrebat-o el pe asistenta șefă.
-În 23 de ani de când î-l cunoaștem pe Leonard, i-a răspuns aceasta, este prima dată când îl
vedem zâmbind.
Cât de ușor este să schimbi pentru totdeauna viața unui om…
Concluzii după lectură
Copiii au fost impresionați, au vrut să știe cum pot comanda cartea pentru a citi și alte întâmplări
și au comentat ideea iubirii necondiționate, făcând apel la alte situații asemănătoare văzute de ei
în spațiul public sau privat.
Propunerea
Ce-ar fi dacă am merge pe stradă și am îmbrățișa oameni, au întrebat copiii cu entuziasm? Nu
mai făcusem niciodată așa ceva și am tăcut, încercând să iau în calcul eventualele probleme care
ar putea să apară pentru securitatea copiilor în urma acestui demers. Deși au fost și voci sceptice
care au susținut că oamenii se vor uita la noi ciudat și că nu ne vor lăsa să ne apropiem, am
hotărât totuși să pregătim ieșirea.
Pregătirea proiectului
La următoarea oră de cultură civică am organizat ieșirea. Am stabilit locul desfășurării: parcul
din fața școlii, de pe malurile lacului Pantelimon și străzile din cartier. Am discutat reguli de
comunicare și de conduită: apropierea umană este delicată, așa că este nevoie de zâmbet, de
explicarea intențiilor noastre, de calm și deschidere. Am stabilit echipe mici pentru ca oamenii să
nu se sperie la vederea unei clase întregi care se apropie. Am exersat mici discursuri pentru a ne
face bine înțeleși. Am hotărât să filmăm și să realizăm un film educativ. Am găsit și un titlu
pentru proiect: Îmbrățișări gratuite
Rezultatele proiectului
Bucuria copiilor și a comunității, exerciții de comunicare, deschidere către semeni, încredere în
oameni și două filmulețe pe care le puteți viziona la următoarele linkuri:

https://www.youtube.com/watch?v=gnPFx3ipy3o
CONCEPTUL DE ATELIER INTEGRAT
MULTIDISCIPLINAR APLICAT LA
ȘCOALA DE VARĂ CIOCĂNEȘTI
DÂMBOVIȚA, 2014
05 februarie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În cadrul unei întâlniri pentru pregătirea Școlii de

vară destinate trainerilor, Șerban Moldoveanu, președinte Asociației pentru Educație,
Antreprenoriat și Leadership (APEAL) a vorbit despre conceptul de atelier integrat
multidisciplinar, cu rugămintea ca trainerii, să încerce să-și gândească activitatea în funcție de
această abordare. Astfel, diferitele cursuri-ateliere pentru copii-tineri urmau să fie mai
interesante și mai relaționate cu viața. De asemenea și instructorul urma să aibă de câștigat în
plan personal cât mai mult. Conceptul presupune ca pe lângă activitatea centrală cerută de tema
aleasă de trainer, la fiecare ședință de atelier să se apeleaze la executarea și a altor activități
conexe. Copiii să fie puși în situația de a urmări tema propusă în diferite situații de viață, să
folosească internetul pentru documentare, comunicare, prezentare, să fotografieze și să facă film
pentru a-și putea prezenta realizările, să organizeze evenimente etc. Iar muzica, arta, cultura
generală să acompanieze fiecare activitate propusă copiilor. Aceste activități conexe, pe de o
parte urmau să lege subiectul principal cu mediul de viață, iar pe de altă parte să lărgească
orizontul cultural al copiilor, să le stimuleze curiozitatea și deschiderea de a integra cele învățate
în viața curentă. Se urmărește astfel achiziția de către copii-tineri a unor abilități practice sau soft
(comunicare, socializare, creativitate) care în final să ducă la o mai ușoară și eficientă inserție în
viața social economică, dar și la creearea unor comunități unite, închegate, solidare. Cu alte
cuvinte să dezvoltăm la copii premisele atitudinii de învățare pe tot parcursul vieții, iar la nivelul
comunității de creeare a bunăstării și înțelegerii pe baza cunoașterii.
Cred că asta au reușit la finalul celor două săptămâni petrecute împreună componenții grupului
Maniere fără bariere pe care l-am coordonat. Un atelier integrat, experimențial, în care zece copii
de gimnaziu au făcut de toate: istorie, fotografie, film, documentare, scrisori oficiale, interviuri
cu membri comunității, discursuri, organizare de eveniment, excursii de studiu sau de relaxare,
interacțiune cu alte ateliere, scenete, poezie, muzică etc. etc. Și în care, permanent, ne-am
raportat la felul în care ne includem în viața celorlalți, adică la regulile de bună purtare în situații
foarte diferite.
Proiectul Parcul Cantacuzino, adică prezentarea Parcului Cantacuzino, locul în care ne
desfășuram activitatea a presupus o documentare serioasă pe care am realizat-o cu ajutorul
bibliotecii comunale din Ciocănești, parteneră în proiectul Școlii de Vară. Cele câteva concluzii
trase de noi în urma documentării urmau să fie integrate în viitoarea prezentare: localitatea
Ciocănești, județul Dâmbovița este așezată pe cursul râului Colentina, la 20 km de București și
coboară ca vechime până în neolitic (cu 6000 de ani înainte de Hristos), cunoscând de atunci o
continuitate neîntreruptă. O serie de descoperiri arheologice de pe teritoriul comunei acoperă mai
multe epoci istorice, de la cea a pietrei până la cea a bronzului și geto-dacă. Cuvântul ciocănești
derivă de la arhaicul ciocănar, adică tăietor de pădure, localitatea aflându-se în imediata
apropiere a Codrilor Vlăsiei. Cel mai însemnat eveniment al evului mediu, cunoscut până în
prezent, este bătălia lui Radu de la Afumați cu căpetenia turcilor Mehmet-Bey, despre care scrie
inclusiv piatra de mormânt de la Curtea de Argeș și care se pare că a avut loc pe actualul teritoriu
al școlii. Legendele locale amintesc și despre trecerea pe aici a lui Mihai Viteazul, pe atunci Ban
al Craiovei.
Deși eu am propus ca forma de prezentare să fie una clasică, de tip power point, care să cuprindă
informații și fotografii, copiii au spus că vor să facem un film scurt, de câteva minute, pentru ca
să fie ușor de urmărit, cu replici scurte, spuse de fiecare în parte, cu informații istorice sau
generale, film educativ, prin care să transmitem un semnal de alarmă asupra stării parcului. Au
urmat filmările, apoi montajul și în final a rezultat un film de 6 minute, postat de noi la adresa:
https://www.youtube.com/watch?v=4JeSopc5TIM&feature=youtu.be.
Proiectul Monumentului Sfântul Dumitru a presupus identificarea unui monument sătesc și
repararea lui. După ce am pătruns cu destul de mare dificultate într-un ogor, pe de-o parte
cultivat cu grâu, pe de alta, plin de bălării lăsate să crească, fără o potecă bătută, am găsit, la
umbra a trei salcâmi foarte bătrâni un loc interesant. Într-un perimetru delimitat de un gard de
fier forjat, plin de bălării, se găseau două cruci rupte, una de piatră, alta de marmură. Pe crucea
din față se vedea scris: ÎN AMINTIREA MOAȘTELOR SFÂNTULUI DUMITRU – 1947.
Crucea de marmură nu avea nici o inscripție. Imediat copiii au făcut propunerea să curețe și să
repare locul, pentru a fi pus în circuitul turistic și cultural al comunei. Propunerea a avut
susținerea conducerii Școlii de vară care s-a arătat dispusă să pună la dispoziția copiilor ceea ce
era nevoie: ciment, nisip, vopsea, var, pensule, unelte etc.
Oamenii bătrâni ai locului, care pe vremea povestii noastre erau copii, ne-au povestit cum au
poposit moaștele Sfântului Dumitru la Ciocănești. S-a întâmplat în 1947, după 2 ani de secetă,
care au adus după ei foametea. Documentele timpului descriu în culori dramatice cum oamenii
ajunseseră să mănânce coaja copacilor, insecte și chiar pământ. Au apărut violențe, furturi,
sinucideri și chiar canibalism. În disperare de cauză s-a apelat la biserică. Moaștele celor mai
mari sfinți au plecat prin țară, însoțite de un sobor de preoți, de rugăciuni pentru ploaie și de
cohorte de oameni ai locului. Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului și al
Țării Românești, ale cărui moaște sunt păstrate la Patriarhie a fost scos în județele din sudul țării,
în timp ce moaștele Sfintei Paraschiva au fost plimbate prin județele din Moldova. La Ciocănești
soborul de preoți s-a oprit în locul în care este astăzi monumentul, la umbra celor trei salcâmi, în
plin câmp. După două zile de la procesiune a venit ploaia, o ploaie cu fulgere și tunete care a
durat câteva zile. Oamenii locului au fost convinși că au fost ajutați de sfânt așa că în semn de
recunoștință i-au ridicat crucea de piatră și plăcuța spartă din paviment.

Pentru concursul Micul Patrimoniu am realizat ulterior un film de 8 minute, intitulat de noi
Povestea Sfinților, cu toată povestea (a locului și a noastră) pe care îl puteți urmări la acest link
https://www.youtube.com/watch?v=RVaZYXQil9w&list=UUQ7hCyEKDKHbsN8edz7x2w
A rămas doar să aprindem o lumânare și să spunem o rugăciune, dar ne-am propus s-o facem
într-o altă zi, îmbrăcați de sărbătoare și curățați de praf. Inaugurarea, cum am numit-o noi, s-a
realizat o săptămână mai târziu față de activitatea de reamenajare și s-a dovedit și ea
spectaculoasă din mai multe perspective. În primul rând ca număr de participanți. Noi n-am
gândit inițial la o ceremonie restrânsă, la care să invităm oamenii din imediata vecinătate a
monumentului, în special oamenii mai în vârstă, care aveau încă memoria locului. Dar atunci
când am făcut propunerea liderului Școlii de vară, Șerban Moldoveanu, acesta a hotărât că e bine
să participe, pentru câteva minute, cât mai mulți dintre colegii noștri de la celelalte ateliere,
pentru a li se arăta că se poate realiza ceva constructiv și pentru a ne felicita. În final, la
ceremonie au venit aproape o sută de copii, însoțiți de trainerii lor. Au fost serviți de noi cu
biscuiți, covrigi și suc, adică ceea ce am numit noi pomană, de fapt un gest de generozitate
adresat apropiaților noștri.
După finalizarea activității la Sfântul Dumitru a venit rândul celei de-a treia idei pentru
activitatea noastră. Copiii se plânseseră de starea de degradare a monumentului Eroilor din
centrul comunei, iar una dintre fetițe chiar făcuse remarca că îi este frică să stea lângă soclu de
ziua Eroilor, atunci când se făcea un mic spectacol organizat de școală, de teamă să nu-i cadă în
cap. Într-adevăr, situația monumentului era deplorabilă. Am consemnat toate deficiențele găsite
și copiii au propus să-l reparăm. Le-am explicat că nu putem să facem asta, monumentul aflându-
se în grija Primăriei, spre deosebire de monumentul anterior, al Sf. Dumitru, care era unul al
comunității și care nu se găsea pe nici o listă oficială. Mai mult decât atât, dacă noi ne-am fi atins
de monumentul eroilor, chiar și inspirați de idei bune, am comite o infracțiune, pentru că aceste
monumente trebuiesc restaurate de specialiști, cât mai apropiat de forma lor inițială, cu materiale
potrivite. Deci am găsit pretextul pentru a strecura elemente de protecția patrimoniului, iar copiii
au înțeles. Dar nu s-au dat bătuți. Să vorbim atunci cu primarul, au spus. Le-am sugerat mai
degrabă să scrie o cerere către primar, în care să prezinte tot ce îi deranja și să solicite o
rezolvare. Cu alte cuvinte cultură civică practică. Am redactat scrisoarea către primar, după tot
tipicul unui act administrativ și am înregistrat-o, după ce au semnat-o toți membri grupului.
Momentul poetic. Acest obiectiv inițial al nostru, stabilit de noi la începutul activității s-a realizat
în mod spontan, într-un cadru superb, pe malurile Colentinei, înconjurați de trestii, într-un
moment de odihnă. Obosiți și așezați la umbra trestiilor, fetele și-au exprimat dorința de a recita
poezii. Alexandra, de exemplu, ne-a făcut surpriza de a recita mai bine de 40 de strofe din
Luceafărul. A urmat George Topârceanu, iar Rapsodiile de primăvară care a fost recitate în cor.
Apoi Rapsodii de toamnă.George Coșbuc e de asemenea foarte gustat de copii, pentru că s-au
recitat Vestitorii primăverii, Mama, Subțirica din vecini. Copiii au propus ca la finalul Școlii de
vară să avem și un moment poetic și s-au gândit să pregătească Trei doamne și toți trei, El Zorab.
Interacțiunea cu alte ateliere a devenit un obiectiv al grupului în momentul în care o parte a
copiilor s-au arătat interesați de activitatea celorlați copii din cadrul Școlii de vară. La ședința
zilnică a organizatorilor și trainerilor am manifestat această doleanță și am cerut permisiunea de
a asista a doua zi la unul din atelierele ce se desfășurau. Am primit invitație din partea a doi
traineri, cea de-a treia interacțiune realizându-se întâmplător.

Pentru pregătirea acestor întâlniri membri grupului Maniere fără bariere au învățat să se prezinte,
atât individual, cât și ca grup. Am ales pentru ultimul obiectiv un purtător de cuvânt care să
vorbească în numele tuturor, arătând cine suntem și de ce ne aflăm în vizită. Apoi copiii au fost
învățați că nu trebuie să uite elementele de politețe: să mulțumească pentru invitație, să respecte
pe ceilalți copii întâlniți, să primească cu atenție explicațiile, să se integreze noului grup
participând activ la sarcini etc. Astfel, am participat în calitate de invitați la atelierul VOCEA,
susținut de către două tinere liceene de la Colegiul național Gheorghe Șincai din București care
și-au prezentat propriul proiect, implementat deja în câteva licee din Capitală. VOCEA s-a
dovedit un acronim pentru sensul pe care tinerii doreau să-l impună proiectului: V – Valoare, O –
Organizare, C – Creativitate, E – Echipă, A – Autenticitate. Obiectivul muncii lor este pregătirea
tinerilor pentru Lidership și pentru a lucra eficient într-o echipă. Membri grupului Maniere fără
bariere au aflat ce calități sunt necesare unui lider autentic, ce valori ar trebui promovate în
munca de echipă, cât este de importantă comunicarea și prin ce modalități se poate ea realiza
eficient. A fost vizitat și Atelierul Bollywood, susținut, pentru al treilea an consecutiv de o
adolescentă din comunitate, pasionată de dansurile orientale, ce a dorit să transmită celor mai
mici câte ceva din frumusețelea și profunzimea acestei arte.
Artă dramatică. Trei dintre cele zece zile ale atelierului Maniere fără bariere au fost dedicate
teatrului. Am procurat de la biblioteca școlii o carte dedicată serbărilor școlare, ce avea redate și
mici scenarii potrivite pentru elevii de gimnaziu, le-am extras, am împărțit scenariul pe roluri și
am încercat să punem în scenă trei scenete.Lipsa de timp alocat nu ne-au permis să prezentăm
micile scenete la spectacolul final.
Artă plastică. Am dedicat câteva ore și desenului, pentru că am dorit să realizăm, spre finalul
celor două săptămâni, o lucrare care să ne reprezinte ca grup, pe care am numit-o Blazonul și
care să cuprindă, în mod simbolic, cele mai reprezentative momente ale activității noastre.Am
selectat cele mai reprezentative idei și am hotărât să le transpunem pe o singură lucrare, pe o
foaie de flipchard, într-o compoziție închegată. Pornind de la o idee din lucrarea Georgianei, am
hotărât să desenăm niște aripi uriașe, iar în interiorul lor să desenăm elementele reprezentative
ale activității noastre. Totodată, pentru o mai bună vizualizare, am hotărât să scriem sloganul
grupului – Noi suntem Micul Patrimoniu. Blazonul a fost afișat în Căminul cultural pentru a ne
face publicitate și ne-a însoțit în ziua festivității, la prezentarea grupului.

Excursia-premiu la București – Ultima zi din cele zece petrecute împreună de membri grupului
Maniere fără bariere a fost petrecută la București. Șerban Moldoveanu, mulțumit de
ingeniozitatea copiilor și de implicarea lor activă pe tot parcusul atelierului, la propunerea mea, a
fost de acord să sponsorizeze deplasarea celor 7 magnifici la București, ca o recompensă pentru
activitatea lor, dar și ca posibilitatea de însușire a noi experiențe. Pentru că vizita la București a
fost gândită ca o completare a activității de până atunci: dacă timp de aproape 2 săptămâni copiii
s-au familiarizat cu patrimoniul material, cultural și uman al comunei natale, la București urmau
să se familiarizeze cu o mică parte din patrimoniul istoric al Capitalei noastre, în cadrul unui joc
didactic numit Vânătoare de comori în Parcul Carol.
Prezentarea grupului la festivitatea finală – În primul rând trebuie spus că am avut surpriza,
înainte de începutul festivității să aflăm că suntem printre cei desemnați cu diplomă de merit,
adică, în afară de diploma de participare vom primi și un alt semn de apreciere a muncii noastre.
Am urcat pe scenă împreună cu blazonul realizat, pe care l-am explicat auditoriului. Apoi i-am
rugat să audieze cele două filme realizate de noi.
O altă surpriză foarte plăcută a fost echiparea grupului cu tricouri personalizate dintr-o
sponsorizare obtinută prin eforturile lui Șerban Moldoveanu.
Iar trainerul acestei activități, Viorica Petrescu a primit calde mulțumiri din partea comunității, și
scrise, dar, cel mai important, simțite profund.
Aici se încheie această experiență specială a unui profesor din București, alături de zece copii
minunați din comuna Ciocănești, județul Dâmbovița, experiență care a lăsat urme în sufletele
tuturor celor implicați.

ARHITECTURA FEROVIARĂ
ROMÂNEASCĂ
15 februarie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean

În perioada de început a dezvoltării liniilor feroviare românești (1854-1860), arhitectura gărilor

de călători nu era considerată o prioritate; elementul economic predomina, marea majoritate a
liniilor fiind de fapt destinate transportului cărbunelui sau a altor minereuri și doar secundar se
transportau călători. În perioada concesiunilor străine (1860-1880), companiile engleze, franceze
sau germane preluau pur și simplu planuri arhitecturale folosite în țara lor și le transpuneau în

Țările Române.
După 1880 putem vorbi de constituirea unui stil național de arhitectură feroviară în România,
odată cu eforturile echipei formate din inginerul Elie Radu, funcționar în cadrul Serviciului de
căi ferate din Ministerul Lucrărilor Publice și a arhitectului Petre Antonescu. Până la 1911 cei
doi au proiectat și realizat peste 600 km de cale ferată, structurați în 10 linii diferite: Câmpina-
Doftana, Bacău-Piatra Neamț, Craiova-Calafat, Iași-Dorohoi, Focșani-Odobești, Târgoviște-
Pucioasa-Pietroșița, Târgu Ocna-Ghimeș-Moinești, Galați-Bârlad, Pitești-Curtea de Argeș. După
1911 stilul impus de cei doi afost considerat prea scump și prea elaborat pentru o clădire publică,

așa că a fost treptat abandonat.

Micul nostru articol va exemplifica stilul de arhitectură românesc cu fotografii realizate pe linia
Pitești-Curtea de Argeș, lucrare realizată într-o perioadă de doi ani (1896-1898), pe o distanță de
38 km fiind construite 4 gări (Bascov, Merișani, Băiculești, Curtea de Argeș) și alte elemente de
arhitectură feroviară: cantoane, castele de apă, halte, magazii de mărfuri, locuințe pentru picher,
amenajări peisagistice. În timp ce gara din Curtea de Argeș este recunoscută ca monument
istoric, celelalte construcții sunt propuse pentru includerea în lista patrimoniului moumentelor
istorice, dar între timp se degradează, fiind fie abandonate, fie cu elemente furate sau distruse.
Totuși, calitatea și rezistența construcțiilor ne permit, chiar și după 100 de ani de la finalizare, să
admirăm echilibrul și frumusețea arhitecturii. Gara din Bascov, de exemplu, deşi are peste 112
ani vechime, are faţada care se menţine foarte bine, iar cărămizile arată ca ieri, de parcă ar fi
folosit vreun elixir al tinereţii arhitectonice. Gările din Merișani și Băiculești sunt abandonate.
Ele sunt clădiri identice, foarte bine conservate, al căror proiect mai poate fi întâlnit în Oltenia

sau Moldova.
Fără să fie impunătoare, gările construite de cuplul Elie Radu și Petre Antonescu se remarcă prin
folosirea elementelor specifice arhitecturii românești: arcade, foișoare, alternanța cărămidă-
tencuială, folosirea cărămizii ca element decorativ de fațadă, structuri de fontă pentru susținerea
copertinelor care acoperă peroanele. Clădirile sunt compuse dintr-un corp central, cu parter și
etaj, flancat de 2 corpuri laterale, numai cu parter și un foișor asimetric, înălțat pe 3 niveluri.

Principalul material de construcție, care și-a dovedit cu prisosință în timp calități fizice și
plastice, dar a dat și specificitate construcțiilor a fost cărămida de Ciurea. În 1891, Direcţia
Generală CFR a hotărât înfiinţarea “Fabricii de cărămizi şi ţigle CFR” de la Ciurea – Iaşi.
Comuna Ciurea, aşezată la numai 8 km de capitala Moldovei, avea în imediata apropiere
importante rezerve de argilă neexploatată și avea să livreze pentru administraţia CFR cărămizi
simple, cărămizi de faţadă (aparente) şi ţigle pentru acoperişuri (care până la acea dată se
importau). În timp, cărămida de Ciurea şi-a dovedit calităţile: constructive (rezistenţă, densitate
mare), de întreţinere (rezistentă la murdărire, înlocuia practic tencuielile şi zugrăvelile exterioare,
care în condiţiile climaterice din România se degradau foarte rapid) şi nu în ultimul rând, estetice
(expresivitate prin culoare, textură, elemente decorative). Elementele decorative rezultate –
denticuli, ancadramente, ocniţe, marcarea cornişelor ş.a – au creat frumusețe și simplitate, fără a
încărca costurile. Cele mai frumoase gări româneşti sunt, cu mici excepţii, construite din

cărămidă de Ciurea.
Stilul naţional de arhitectură feroviară definit de Elie Radu şi Petre Antonescu nu a neglijat nici
clădirile de serviciu aflate în incintele gărilor: magazii, castele de apă, locuinţa picherului,
cantoane, halte, clădiri de serviciu, fântâni, toalete publice, toate sunt tratate cu aceeaşi
consecvenţă şi atenţie a detaliului. De exemplu, la Bascov, magazia se află pe partea opusă gării
și este compusă dintr-un spațiu de depozitare a mărfurilor și 2 birouri, iar la Băiculești găsim
locuința șefului stației plasată exact în continuarea gării, iar clădiri destinate cantoanelor sau
haltelor găsim risipite pe tot parcursul celor 38 de km. Remarcăm grija pentru asigurarea unei
atmosfere de tihnă și liniște, conferite de amenajările peisagistice din apropierea peroanelor:
spații cu flori, pomi, gărdulețe rustice, fântâni țărănești.

Odinioară o mândrie naţională, fiind considerată linie regală (regii României Carol I, Ferdinand
și soțiile lor au sosit cu trenul pentru a fi înmormântați în necropola regală din mănăstirea lui
Neagoe Basarab), calea ferată Piteşti-Curtea de Argeş, cu o vechime de 112 ani, a ajuns astăzi un
dezastru, două dintre cele mai frumoase gări fiind închise, iar alte două supravieţuind cu greu din
cauza lipsei de interes şi investiţii.
În prezent, mai multe țări își protejează prin lege patrimoniul feroviar, înțelegând valoarea
inestimabilă a acestor construcții. Situat la limita dintre patrimoniul construit și patrimoniul
industrial, patrimoniul feroviar dezafectat sau insuficient funcțional se pretează la convertirea
spre spații sociale – hoteluri, locuințe, cămine pentru bătrâni, muzee comunale, sedii de instituții,
cu condiția ca beneficiarii să păstreze nealterat specificul construcțiilor.

Tag-uri: arhitectura feroviara romaneasca, căi ferate, Elie Radu, Pitesti-Curtea de Arges

Giulio Magni, arhitect de gări

15 februarie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Gara regală din Curtea de Argeș – Se numește așa

pentru că toți regii României înmormântați în catedrala din Curtea de Argeș au fost aduși cu
trenul. Cortegiul funerar se îmbarca la București, în gara de la Mogoșoaia și cobora la Curtea de
Argeș, apoi, pe un afet de tun se îndrepta spre celebra biserică din oraș, devenită necropolă
regală.
Astăzi, după mai bine de 100 de ani, deși de o frumusețe aparte și aflată pe lista monumentelor
istorice, gara este aproape părăsită de călători, pentru că trenurile care circulă pe ruta Curtea de
Argeș-Pitești sunt printre cele mai vechi din țară, iar biletele sunt mai scumpe decât la maxi-taxi.
S-a vorbit chiar despre închiderea definitivă a gării din cauza activității scăzute, doar 12 trenuri
de marfă și călători tranzitând zona în 24 de ore.
De istoria acestei gări sunt legate numele celebre ale trecutului nostru. Gara din Curtea de Argeș
a fost ridicată în timpul regelui Carol I, în perioada de glorie a arhitecturii din România, care a
definit un adevărat stil arhitectural feroviar românesc. După 1911 acest stil de construcție, până
atunci somptuos, îngrijit, original a fost considerat pea scump pentru un edificiu public și a fost
abandonat. Inginerul care a coordonat întregul ansamblu de lucrări (linia ferată Pitești-Curtea de
Argeș, gările Bascov, Merișani, Băiculești, Curtea de Argeș, cantoane și alte elemente de
construcție specifice) este la fel de celebru. Elie Radu, licențiat al Politehnicii din Bruxelles este
considerat un adevărat artizan al căilor ferate române, în întreaga sa activitate proiectând mai
bine de 650 km de cale ferată, poduri, viaducte etc.
Pe plăcuța care identifică clădirea drept monument istoric apare data finalizării ca fiind 1880 (în
alte surse este trecută 1898) precum și numele arhitectului italian Giulio Magni, autor și a altor
construcții feroviare românești (gările Comănești, Brusturoasa), dar și a unor clădiri celebre din
București (Hala Traian, palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun, Școala Mavrogheni de
pe strada Monetăriei).
Gara Curtea de Argeș are o frumusețe deosebită (într-un top al celor mai frumoase gări din
România apărut în 2013 este pe locul 6). Stilul de construcție este neoromânesc (inițiat de
celebrul arhitect Ion Mincu). Ferestrele și ușile au ancadramente din ceramică smălțuită
policromă executate de meșteri italieni, la fel și decorațiile exterioare. Console de lemn forjat,
bogat ornamentat dau un plus de originalitate. Pentru învelirea acoperișului s-au folosit solzi de
ardezie.
Gara din Curtea de Argeș are o soră geamănă, la fel de frumoasă – cea din Comănești, Bacău, la

rândul ei replică a Gării Lausanne, Elveția.

Tag-uri: gara Curtea de Arges, Giulio Magni

Modele de promovat pentru tinerii noștri –

Tică Darie de la Roșia Montană
02 iunie 2015 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Cu siguranță copiii noștri au mare nevoie de modele. Autentice,

valoroase, desprinse din poveștile bunicilor cu feți frumoși și din lecturile obligatorii din școală.
Dar vii, activi, implicați, reușind să miște lucruri. Aceste modele trebuiesc promovate de școală
chiar agresiv, pentru că la fel de agresiv au apărut în mass media antimodelele după care, din
păcate, generația se ghidează azi. Iar Tică Darie este unul dintre modelele valoroase.
Când l-am întâlnit prima dată pe Tică Darie, i-am auzit vorba dulce moldovenească și i-am văzut
zâmbetul, mi-au venit în minte cuvintele lui Creangă: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la
soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul tău. Bucățica de om plină de
energie care este Tică Darie, vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în
tulburarea sa, te duce cu gândul spre moștenirea genetică a strămoșilor, spre vremurile de pace și
armonie ale omului cu sine însuși, cu ceilalți și cu mama natură. Și Doamne, frumos era pe
atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi
copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără
leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și dacă noi, cei mai în vârstă ne-am resemnat
în fața beneficiilor societății de consum, adică poluare, distrugerea naturii pentru resurse,
diminuarea, până la distrugere a valorilor tradiționale și am ales atitudinea pasivă în fața
minciunii și corupției, iată că se naște o generație care alege să trăiască simplu și natural, alături
și nu împotriva vieții, conectată la un bun-simț tradițional care ghidează spre protejare,
implicare, activism, respect.
Tică Darie este un reprezentant al acestei generații. Are 21 de ani și este din Suceava. După ce a
absolvit Colegiul Naţional Ştefan cel Mare și-a continuat studiile la Copenhaga, în specialitatea
multimedia design. Pasionat de mic de sport, a încercat de toate: box, karate, fotbal, patinaj, ski,
baschet, cățărare, iar în ultima perioadă face cicloturism și alergare de cursă lungă. Şi fuga, şi
fuga, fără să mă uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Poate și
Tică, la fel ca și Nică a lui Ștefan a Petrei a fost în copilărie la furat de cireși și, așteptat la
tulpina pomului de joarda mătușii înfuriate, a pus în mișcare instinctul suprem al omului de fugă
din pricina pericolului: și eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată
palancă la pământ.
A simțit că se simte bine și împlinit când aleargă și astfel alergatul a devenit un stil de viață. A
început cu alergări la crosuri montane de 5 km în țară, iar la Copenhaga a participat la primul
maraton în mai 2012. Cicloturismul a venit și el spontan, în contextul unei energii cât casa și a
dragostei față de natură. Dar bicicleta a devenit un stil de viață în capitala Danemarcei acolo
unde sunt piste/rute de bicicletă mai peste tot, sunt trasee foarte frumoase, asfaltate, prin natură și
foarte ușoare ca dificultate pentru că mai toată Danemarca e plată.
Cum a ajuns Tică Darie să pedaleze din Copenhaga până în Roșia Montană și să-și lege astfel
numele de această cauză a contemporaneității? Ne răspunde singur într-un interviu de pe net: Am
simțit de la început că dacă parcurg atâția km trebuie să susțin și o cauză, iar până să ajung la
Roșia Montană am căutat pe google tot felul de cauze, dar mi-a fost greu să mă decid. Am
abandonat căutările, iar într-o seară îmi apare o postare de la pagina Roșia Montană în UNESCO.
Eram cât de cât la curent cu ce se întâmplă cu Roșia Montană și o vizitasem o singură dată în
2007. Imediat mi-a venit în minte De ce nu Roșia Montană?. În câteva cuvinte pentru că îmi
pasă.
A făcut pe bicicletă de două ori drumul din Copenhaga până la Roșia Montană. A doua oară nu a
mai plecat din zona aurului. Dar a rămas acolo motivat nu de lăcomia câștigului ci pentru că are
credința că se poate trăi fără munți dinamitați, fără un lac de cianură, cu cetățeni uniți, curajoși,
încrezători și respectuoși. Tică Darie nu s-a poziționat împotriva a ceva, ci pentru ceva. Pentru o
lume mai bună prin dezvoltarea personală a copiilor și a tinerilor din România, fizic, intelectual,
social și spiritual.
Și pentru că la 20 de ani totul e posibil dacă ai încredere, a profitat de toată reclama pe care o are
acum Roșia Montană la nivel național, internațional și a început să creeze: filme de promovare a
localității în scop turistic, un atelier de împletituri pentru femeile fără loc de muncă, un grup de
cercetași formați din copiii localității, ghid turistic pentru musafirii Roșiei Montane, trasee
montane, trasee pentru biciclete, festivaluri etc.
Tică Darie și-a găsit menirea. Are o grămadă de planuri de viitor: să vadă copiii de care se ocupă
oameni adevărați, implicați în problemele comunității, să alerge în jurul lumii cu plecare de la
Roșia, iar întoarcerea peste câțiva ani tot în Roșia. E iubit de toți și iubește tot. La 20 de ani a
schimbat lumea din jurul lui.