ROMÂNIA ÎN FLĂCĂRI

ROMÂNIA ÎN FLĂCĂRI
REPORTAJE GERMANE DESPRE ROMÂNIA
DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Traducător Sublocot. Prof. C. C. POPIAN,

prizonier în lagărul Bresen, 1917

Ediție îngrijită, prefață, note și adaosuri din

Arhivele Vaticanului de
Pr. Dr. IOAN CĂTĂLIN DRAGU, Roma

Bârda
Editura ,,Cuget Românesc”
2023
Descrierea CIP a BIBLIOTECII NAȚIONALE:
ROMÂNIA ÎN FLĂCĂRI, traduceri din germană
privind România în timpul Primului Război Mondial. Trad.
Prof. C. C. POPIAN; ediție îngrijită, introducere, note și
adaosuri din Arhivele Vaticanului de Pr. Dr. CĂTĂLIN
DRAGU, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023

ISBN: 978-606-93386-2-7
 Introducere
Prezint aceste traduceri realizate de marele Artist și
Maestru C. C. Popian, pe când, ca ofițer prizonier în cinci
lagăre din Germania, și-a ocupat timpul care trecea dureros,
organizând teatru cu prizonierii, sau pictând, scriind versuri și
mai ales traducând din germană și franceză în română și invers,
texte teatrale, poezii și cântece. Acestea erau prezentate pe
scenele improvizate sau chiar pe ale teatrelor germane, puse la
dispoziție de conducerea lagărelor. Printre aceste traduceri,
găsim și cărțile abia apărute ale ziariștilor care colindaseră
fronturile, mai ales cel românesc și aduceau știrile teribile
pentru români, pe care le vom citi în aceste texte.
Cartea ofițerului Rosner fusese deja tradusă și publicată,
în timpul ocupației germane, la București. De aceea, la
întoarcere, Popian nu și-a publicat traducerea proprie, lăsând
urmașilor, ca amintire, manuscrisele sale. Dar cartea maiorului
Endres pare inedită în limba română. Așa și fragmentele din
clasici și reportaje ale vremii, traduse și păstrate ca prin minune
prin aventurile întoarcerii acasă din prizonierat și perchizițiile
comuniste de după 1948.
Traducerile lui C. C. Popian s-au păstrat pe caiete
germane, așa cum au fost scrise, fără corecturi, în grabă și
improvizație, în trambalările prin lagăre. În afara corecturilor
de rigoare, strict gramaticale sau întregitoare, - unde a fost scris
prescurtat -, nu am schimbat sensul, nici vocabularul textului,
păstrând multe cuvinte așa cum erau exprimate și scrise în
epocă.
Întregesc textele traduse de Maestrul, ofițer C. C. Popian,
cu note și bibliografie, dar mai ales cu câte un Adaos,
cuprinzând note și documente din Arhivele secrete ale
5
Vaticanului, din anii de război, în care se găsesc relatările,
scrisorile, notele adresate Papilor de către mari și mici
personalități implicate în tragedia războiului: de la împărați, țar
și regi, la regine, prinți și principese, la funcționari, diplomați și
mai ales nunți, ultimii fiind viitorii papi, Pacelli și Ratti.
Din toată arhiva acelor ani, privitoare la războiul
mondial, citită de mine aproape în întregime, am extras aici
mai ales acele documente ce se referă la România, la români,
precum și la anumite situații ale războiului și atitudini ale
guvernelor și popoarelor, care întregesc peisajul crunt al vremii
și rescriu multe din istoriile oficiale, în care fiecare parte și-a
lăudat faptele, trecând cu vederea nedreptățile făcute altora.
Papa, super partes, era informat din toate părțile, fiind
acuzat din toate părțile de a fi părtinitor. În realitate, Papa
Benedict al XV-lea s-a comportat ca un geniu al diplomației, al
neutralității și al comportamentului creștin, judecând de la
înălțimea mandatului său divin cu maxima lărgime de suflet
posibilă atunci și cu mijloacele limitate fizic, financiar și
militar. Ceea ce nu este cazul niciunui alt guvern sau personaj
politic și religios al vremii, după cum apare și din aceste puține
exemple.
Pentru români, judecățile negative dar și pozitive ale
autorilor germani, inamici și supărați pe atitudinea României,
ca guvern și popor, sunt interesante, instructive și prețioase. Ele
ar face parte din învățătura de minte a Istoriei, dacă ar fi
adevărat că Istoria este Maestră a vieții, cum sperau latinii.
Ceea ce nu este cazul, decât privitor la cei lucizi!

Pr. Dr. Cătălin Dragu-Popian,

Bistrița, Vâlcea, România, august, 2023

6
Partea I-a

FRANZ CARL ENDRES

Franz Karl Endres (1878–1954), ,,Ein Offizier und
Pazifist”. Ziarista Kristina Milz scrie: ,,Maiorul Franz Karl
Endres, deși căpitan în armata bavareză, a fost promovat ca
maior în Forțele otomane.” De la un talent militar excepțional
la una dintre figurile de frunte printre activiștii germani pentru
drepturile omului din perioada interbelică.
Franz Carl Endres urma să devină cel mai tânăr Șef de
Stat Major al Primului Război Mondial din Armata a 5-a
otomană sub conducerea lui Liman von Sanders. În 1916 a
formulat o idee centrală a mișcării pentru drepturile omului
formată în timpul războiului mondial. Ofițerul foarte apreciat a
devenit unul dintre părinții săi fondatori. Un soldat excepțional
de talentat a devenit un activist pentru drepturile omului și
pacifist convins.
În timpul Primului Război Mondial a fost corespondentul
militar al ziarului ,,Frankfürter Zeitung”, din care sublocotenentul
Prof. Constantin C. Popian a făcut câteva traduceri, pe când se
afla prizonier de război în lagărul de la Breesen din Germania,
în 1916-1917, pe care le redăm mai jos.
Precizăm că numerotările din fața unor paragrafe
reprezintă numărul de pagină din manuscrisul cu traduceri. Am
actualizat unele cuvinte de epocă, greu de înțeles pentru
cititorul de azi.

7
Capitolul I

RĂZBOIUL CONTRA ROMÂNIEI

Prefață1

Este cunoscut fiecăruia dintre cei care se ocupă cu studiul

metodic al istoriei războaielor și descrierilor istorice cu privire
la războaie, - vorbim despre descrieri militare fără multă bătaie
de cap -, că atâta timp cât va fi Războiul Mondial, o istorie
militară a lui nu va putea fi scrisă. Cei mai mulți vor căuta să
respecte restricțiile cenzurii militare. Totul va fi întemeiat pe
fapte, însă cu rezervă. Știrile care se comunică în mod public
sunt extraordinar de restrânse, din motive foarte ușor de ghicit,
iar coordonarea faptelor aproape necunoscută. Așa de
necunoscută din cauză că niciodată mișcările tactice în
ansamblu nu ne pot sta la dispoziție decât cu aproximație.
Chiar desfășurarea luptelor, precum și a operațiunilor de marș,
sunt departe de cunoștința noastră.
Descrierile din comunicatele de stat, oficiale, nu ne dau
decât foarte puțin material istoric de folosit. Ele țin strâns de
tonul de foileton; toate intențiile, toate dispozițiile descriu
ținuturile și starea trupelor, fără a le denumi pe acestea, ci doar
în trăsături generale, numai atât cât autoritatea militară
superioară permite să se scrie. Faptele și întâmplările au trecut,
totuși nu suntem decât superficial orientați, așa că ne lipsește

1
Nota ediției originale: Reproduceri și rezumate vor fi urmărite pe cale
de judecată. Cenzurată militărește. Vânzarea liberă și în exterior.
8
posibilitatea de a judeca motivele acțiunii războinice, și cu atât
mai puțin de a judeca dacă rezultatul cercetărilor noastre se
întemeiază pe cunoștința reală a situației ori pe sentimente
subiective.
Aceste împrejurări perorează, în primul rând, contra
alcătuirii coordonate a descrierii războiului. Contra acestora
însă stă necesitatea publicului cititor, care va trece cu vederea
această lipsă de legătură a întâmplărilor precum și lipsa de
coordonare în descriere. În afară de asta, este totuși inevitabila
scurgere a timpului, care este descrisă în abundență în presa
zilnică, o întreagă amestecătură de fapte fără legătură între
cauză și efect, și numai bucată cu bucată. O scurtă privire
asupra rapoartelor ne conduce la convingerea că zilnic trebuie
să ghicim măsurile necondiționate de procedeul în curs,
necesar, lipsind cu totul elementele clarificatoare. O completă
colecționare de date – o expunere, de pildă, din tot ce a revelat
presa zilnică despre ,,campania română” în expunere
cronologică, ar deveni pentru cititor numai o aparentă înlesnire.
În realitate, ar trebui să realizăm totalizarea întâmplărilor
judecate din punct de vedere unitar, pentru că înșiruirea
dezvoltării strategice vine ca o clarificare a conștiinței
cititorului profan. O asemenea întreprindere poate fi făcută
numai de oameni de specialitate. Este încă și pentru aceștia
destul de greu să lucrezi continuu la adunarea materialului
istoric, adunat mai întâi ca un șir de unități și mai târziu în
liniște pe temeiul acestei exploatări, să clădești descrierea
având posibilitatea de a vedea greșelile. Nu pentru a se putea
zice că autorul a învins, neapărat, greșeala, s-a străduit să aducă
unitate, pe cât posibil, în această carte.
Mai multe expresii militărești vor cauza poate greutăți
necunoscătorilor într-ale milităriei. Cine voiește a se orienta
asupra unor asemenea expresii și noțiuni și dorește o
monumentală priveliște asupra războiului în România și o
introducere în cunoștințele strategice și momentele tactice,

9
aceluia i se recomandă lucrarea Cartea Războiului de același
autor și în aceeași editură apărută (prețul 1,20 mk).
Dar în această descriere a evenimentelor din România,
era, într-adevăr, de datoria autorului să pună cât mai puțină
știință militară pentru cititor; doar atât cât este posibil.
Orișicum, aici se lasă rapoartele operative nu fără a le îmbrăca
în explicările necesare, afară de cazul când pe un spațiu scurt
va trebui să grămădească descrieri de o deosebită valoare.
Întâmplările din Războiul mondial sunt de un viu interes
și pentru tinerii neamului nostru. Dacă instincte lăuntrice îi
atrage către acestea și ei le adoptă cu inima deschisă și cu sete
în simțăminte, acest interes va fi formativ, fără îndoială, pentru
propriul lor viitor. Autorul a avut grijă ca lucrarea sa să fie în
așa fel întocmită, ca ea să poată fi înțeleasă cel puțin de pătura
cultă a tinerilor germani. Față de prețul efectiv al cărții,
ilustrarea sa cu hărți va fi foarte restrânsă. Faptul însă că
cititorii de ziare, în majoritate, urmăresc hărțile diferitelor
teatre de război, a făcut ca lucrarea să aibă puține hărți. Autorul
a adăugat în această carte și câteva articole ale sale din
,,Frankfurter Zeitung”.
Autorul nu le-a adus acestor articole nici cea mai
neînsemnată schimbare, de Crăciun. El urmărește, dând la
iveală această lucrare, după cum a arătat deja în prima parte a
acestei prefețe, satisfacerea trebuințelor cititorilor de a se
orienta cât mai bine și, în același timp, economisind timpul. Fie
ca această cărticică să îndeplinească scopul arătat, fără
pretenție.

München, Ianuarie 1917

Franz Carl/Karl Endres, Maior Imperial Otoman,
corespondent militar al lui ,,Frankfurter Zeitung”

10
Capitolul al II-lea

POLITICA ANTEMERGĂTOARE
RĂZBOIULUI
Cu intrarea României în Războiul Mondial de partea
dușmanilor noștri, se prefăcu în cioburi întreaga politică
întemeiată de regele Carol, cu atâta grijă și atenție. El, în
luminata sa pricepere, vedea venind această soartă tulbure
peste țară. Un ton balcanic, însă, nu permitea ca regele să se
opună voinței majorității poporului său. Nu este imposibil ca
regele Carol să fi murit din cauza zdrobirii idealului său politic.
Asupra influenței ce Antanta2 exercita prin afacerile și
asociațiile de exploatare a teritoriului României sunt notate
pentru cititorii noștri în capitolul Țara și oamenii României.
Chiar unele momente de simpatie față de Austro-Ungaria
au fost păgubitoare. Politica balcanică a Austro-Ungariei în 1907
și 1908 jigni România. Și interesele contrare între România și
Ungaria luaseră, în ultimii 30 de ani, o formă din ce în ce mai
complicată. În primul rând era chestiunea românilor viețuitori în
Ungaria, apoi chestiunea Dunării și greutatea exportului, care
adăuga motive negative, pentru a întreține sentimente de
dușmănie contra Austro-Ungariei, cu toate că la 1881 guvernul
român pășise către o apropiere de Austro-Ungaria. Și când, la
1882, prin aderarea Italiei la dubla alianță (care a devenit
,,Tripla”), însemnata grupare de Puteri europene făcea pași vădiți
de propășire, atunci și România trebui să-și aleagă la care grupare
avea să se alipească. Ea alese Puterile Centrale.

2
În toate manuscrisele Antanta este denumită ,,Ententa”.
11
 La 1883 avu loc o înțelegere între ministrul de atunci
Brătianu (bătrânul), Bismark și Kalnocky3, care fu semnată pe
loc, dar care, după dorința regelui, fu ținută în secret. Cu
aceasta s-a creat o dezbinare de vederi politice între personalitățile
conducătoare din România. Căci alde personalități erau în
contra Austro-Ungariei, și, deci, începură o vie propagandă
pentru susținerea programului lor politic, care era puternic
sprijinit de Rusia și care nu pierdea nici un moment să-l
dezvolte, an cu an. Însă acea grupă care simpatiza cu Puterile
Centrale fu puternică încă pentru lung timp, deoarece în fruntea
ei era chiar regele țării. Carol căuta să pună sfârșit fiecărei
uneltiri rusești, după cum se poate vedea din Memoriile sale
apărute în broșură, în care se arată îndeletnicirile nerușinate la
care s-a dedat Rusia și anume după războiul ruso-turc, în care
armata română a salvat armata rusă.
Pe lângă greutățile legăturilor comerciale cu Grecia
(1905-1911), care conduseră la o ruptură de relații diplomatice
pe timp îndelungat, precum și cu Serbia, datorită asasinării
regelui Alexandru4, atenția se îndreptă mai întâi spre

3
Gustav Siegmund Kálnoky von Kőröspatak (1832 – 1898), diplomat și
om de stat austro-ungar.
4
Alexandru Obrenović (1876-1903), rege al Serbiei (1889 – 1903). A fost
asasinat de oamenii facțiunii adversare, Karaghioghevici, vechi dușmani reciproci.
În noaptea de 10-11 iunie 1903 (27-28 mai 1903, după calendarul vechi), un grup de
ofițeri conduși de colonelul Dragutin Dimitrijevic atacă Palatul Regal. Cuplul regal
este găsit într-o încăpere secretă, amenajată în dormitorul regal. Aceștia sunt uciși
fără prea multe discuții de insurgenți, mulți dintre ei erau foști membrii ai
guvernului, care fuseseră îndepărtați de Alexandru. În aceeași noapte sunt uciși și cei
doi frați ai Reginei Draga, Nikodije și Nikola. Asaltul palatului regal a fost condus
de Regimentul 6 Infanterie, regiment aflat sub patronajul Regelui Carol I al
României. La aflarea veștii asasinatului, Carol I a trimis o telegramă la Belgrad, în
care renunța la patronajul onomastic al regimentului sârb. Pe 28 iunie 1914, Gavrilo
Princip, membru al organizației Tânăra Bosnie, cu acordul lui Dragutin Dimitrijevic,
asasinează la Sarajevo pe Arhiducele Franz Ferdinand. Asasinatul va determina
izbucnirea primei conflagrații mondiale. Dragutin Dimitrijevic, ,,ucigașul de regi",
pe 24 iunie 1917, își găsește sfârșitul în fața plutonului de execuție.
12
chestiunea dezvoltării relațiilor cu Bulgaria, care pentru
politica românească era de cea mai mare însemnătate.
Chestiunea deveni acută, când Alianța Balcanică se îndreptă
contra Turciei, pentru a rezolva astfel problema orientală, care
era cel puțin o chestiune balcanică.
România își alătură toate simpatiile de partea Turciei,
fără însă a-și exprima aceste simpatii.5 Poporul român n-ar fi
priceput cum să se poată alia cu un stat necreștin, pentru a se
război cu state creștine. România rămase, binevoitoare, neutrală.
Când însă, în a doua parte a războiului balcanic, izbucni cearta
între statele creștine, care ceartă conduse la izolarea Bulgariei,
atunci pe România o îndemnă gândul ca din această izolare
politică să tragă foloase și atacă pe neașteptate Bulgaria. Dacă
invazia în Bulgaria a avut loc în urma unor pretenții în
schimbul neutralității pe care Bulgaria nu le-a acceptat, aceasta
nu s-a stabilit încă nici astăzi.6
În Războiul Mondial, în afară de simpatiile pentru
Antanta, au mai fost și o serie de împrejurări, care hotărâră de
fapt alipirea românilor la dușmanii noștri. Tratatul cu Puterile
Centrale se înlătură ușor, mai ales că Italia, prin lepădarea sa,
crease deja precedent. Afară de asta, tratatul era secret, așadar
nu era nici o greutate călcarea unui tratat, care nu era cunoscut
de întregul popor. Cu aurul Rusiei și al Angliei se căutau cu
îndemânare oameni de stat ai României, – cum de-altfel s-a
căutat de mulți alții în plin război –, care au încercat să facă
rentabile gheșefturi din politica țărilor în cauză.
O serie de motive erau deja în ființă. La acestea se
adăugau interesele pure de stat, din care se trăgeau foloasele
pentru situația României.

5
Nu apare de nicăieri această ,,simpatie” a guvernului român pentru Turcia,
poate această idee face parte din propaganda de război a momentului (n. n. – C. D.).
6
Această luare a Cadrilaterului a generat ura profundă a bulgarilor
contra românilor până după 1945, deși, cel puțin jumătate din acel teritoriu
aparținea dreptului istoric al României(n. n. – C. D.).
13
 Și aceste motive, judecând și situația militară, dădură
înclinarea cumpenei, care era deja împovărată de alt șir de
greutăți, împingând România de partea Antantei până la
deplina ei scufundare.
Ofensiva de vară rusească dădu cu ușurință înapoi armata
austro-ungară la Luzk și Cernăuți și acest fenomen putu fi privit
ca un succes real. Că acest succes nu mai continuă de la un
moment dat, că până și comanda supremă și conducerea
marșului strategic intrară pe mână germană. Ei bine, acest secret
nu fu cunoscut în România. Se credea că a sosit momentul
principal, când un mic plus de forțe din partea Antantei va aduce
o mare schimbare a feții războiului. Se putea spera ca românii,
cu ușoară trudă, să poată juca un rol momentan victorios, așa
cum se jucaseră în ,,plimbarea” către Sofia în vara anului 1913.
Că Antanta a judecat situația militară a României după
situația politică, plagiată de aparențe, nu poate să ne minuneze.
La 3 Iulie 1916, România închise granițele sale către Bulgaria.
Deja de la începutul războiului mondial, ofițerii germani care
voiajau în România au putut observa că cea mai mare parte a
publicului nu-i simpatiza. Un ofițer superior român îi spunea,
în aprilie 1915, autorului acestei cărți: ,,- Eu admir pe germani
fără să-i pot iubi. Noi, românii, mai curând sau mai târziu vom
intra în război. Se înțelege de la sine că vom intra de partea
aceea de care noi credem de cuviință. Greutatea este numai în
alegerea timpului atacului nostru. Noi lucrăm numai pentru
câștigul României, pentru nimic altceva.”
La începutul lui august 1916, băncile românești au retras, cu
plan bine stabilit, toate bunurile din băncile germane, continuând
plățile pe piețele neutrale. Din Cartea roșie austro-ungară,
privitor la România, transcriem următoarele date despre
dezvoltarea politicii românești, date de mare însemnătate: ,,La 26
Iulie 1914, Graful Berchtold7 comunica printr-o telegramă

7
Leopold von Berchtold (1863-1942), Austrian-Hungarian Foreign
Minister, 1912-1915. Vezi: Leopold Count Berchtold: The Man Who
14
Grafului Czernin8, că el așteaptă de la România o strictă
neutralitate și în cazul unei invazii rusești, o loială cooperare.”
La 28 iulie 1914, telegrama ambasadorului de la București:
,,Regele Carol garantează neutralitatea, în cazul unui război
sârbo – austro – ungar.” Regele zicea mai departe, că noi ,,în
cazul unui atac al Rusiei nu putem să ne așteptăm la un sprijin
militar din partea României și, continuă, că totuși, nici o
putere din lume nu-l poate mișca să apuce armele contra
Monarchiei.”
La 23 august 1914, Graful Czernin comunică îngrijorat,
că rușii influențează cu nemărginite promisiuni și mare
terorism psihologic politica României și că ministrul, personal,
este făcut răspunzător pentru politica antirusă.
La 13 septembrie, Contele/Graful Czernin comunică iar,
că, sub impresia evenimentelor din Galiția, agitația crește
pentru o mișcare a României alături de Antanta.
23 septembrie: Graful Czernin are o întrevedere cu
Principele Ferdinand, Regele Carol fiind greu bolnav.
Prințul moștenitor îi spune că toată lumea voiește război
contra noastră. Imposibil de dus un război în contra Rusiei, dar,
altceva, orice, va fi posibil. La reproșurile ambasadorului, el ne
anunță, că atât Regele cât și moștenitorul ar fi niște trădători
incapabili, dacă ne-ar face război. Principele moștenitor mai

Could Have Prevented the Great War Chapter. Author(s): Samuel R

Williamson Jr., From Empire to Republic, Book Subtitle: Post-World War I
Austria Book, Editor(s): Günter Bischof, Fritz Plasser and Peter Berger
Published by: University of New Orleans Press, publ. pe internet. Vezi și
,,Diary entry, 19 July 1914”, în Christopher H. D. Howard, The Vienna Diary
of Berta de Bunsen, 28 June-17 August 1914, ,,Bulletin of the Institute for
Historical Research”, t. 51 (1978), p 215.
8
Ottokar Czernin (1872-1932), diplomat și politician austriac, ministru
de externe al Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial (1916 – 1918).
Anterior, între 1913-1916, a fost ambasadorul Austro-Ungariei la București. Este
considerat artizanul păcii de la Brest-Litovsk cu Rusia (3 martie 1918) și al păcii
de la Buftea -București cu Regatul României (7 mai 1918).
15
zicea cum că un război contra noastră ar fi cea mai mare
felonie și că el ar apărea ca un pungaș ordinar.
Graful Czernin comunică și despre o audiență la Regele
Carol. Regele plângea. El zicea că are numai o singură dorință:
să moară, pentru a pune capăt acestei nenorociri.
10 octombrie, 1914: Regele Carol moare.
2 decembrie: Graful Czenin raportează: ,,Toți factorii, în
de comun acord, par a pune la cale o activitate pentru
primăvara lui 1915. Atârnă numai de mersul operațiunilor,
dacă România va trebui să ne cadă în spate, ori, păstrându-și
datoria de onoare, să meargă la umăr cu noi în luptă.”
11 mai, 1915: Brătianu spune că situația devine îngrozitor
de grea, dacă Italia intră în război.
Pe 26 mai, Regele Ferdinand zice că ,,el va face tot
posibilul ca să rămână neutru, însă domnitorii nu pot lucra
întotdeauna cum voiesc.”
-16 iulie: Brătianu împărtășește ambasadorului nostru că,
în nici o împrejurare nu va fi posibilă permisiunea trecerii de
muniții prin România, către Turcia.
La 24 septembrie, Graful Czernin s-a dus să comunice lui
Brătianu că, față de creșterea curentului pentru mobilizare, el îl
face atent că o mobilizare a României ne-ar constrânge să
cerem o clarificare.
La 3 noiembrie 1915, o telegramă a Grafului Czernin
comunică faptul că, în ultimele zile, a avut asigurări din partea
lui Brătianu, că el nu ar permite o înaintare rusească, însă crede
că rușii înșiși nu ar căuta aceasta.
La 12 mai 1916: Brătianu, într-o ședință cu Graf Czernin,
îi spune că el ține pacea cu adevărat pe temeiul ,,statului quo”
și că România va fi mulțumită să nu intre în război O
îngenunchere a uneia dintre ,,grupele de forțe” ar putea s-o
hotărască să intre, numai dacă acest fapt s-ar petrece într-un
timp depărtat, căci România n-ar putea suporta un război de
ani; deci, în cazul de față, rămâne în expectativă.

16
 Cu această ocazie, el și întreg guvernul și afaceriștii
români fac afaceri grase. România pipăie pulsul: în caz că
monarhia e zdrobită, să ocupe Transilvania; căci la ocuparea
Basarabiei, prin nimicirea Rusiei, nu se putea aștepta.
La 25 iunie 1916, zicea Graful Czernin într-o audiență la
rege: ,,Eu sunt convins că România tratează serios cu Antanta și că
urmările victoriei rusești vor forma aici o foarte critică situație.”
La 28 iunie 1916, Graful Czernin, află că pretențiile lui
Brătianu față de Antanta sunt, aproximativ, cam următoarele:
,,Ofensiva generală a Antantei și înaintarea victorioasă
rusească în spinarea Bulgariei, cedarea Transilvaniei,
Banatului și Bucovinei, declararea de război din partea
României numai monarhiei, ci nu Germaniei”
La 30 iunie: el ne aduce mustrarea să războiul este spre
declin, că materialul omenesc al Puterilor Centrale este sleit, pe
când, dimpotrivă, al Antantei și în special al Rusiei este nesecabil.
7 iulie: Graful Czernin află că Puterile Antantei au lăsat
guvernului român să înțeleagă cum că, dacă nu atacă acum, nici
ele nu vor da nici o atenție României, la încheierea păcii.
La 27 iulie, Graful Czernin raportează: ,,Regele a spus că
are aceleași vederi ca și unchiul său, însă nu aceeași
autoritate.” Despre Brătianu, mai spune ambasadorul, el are
impresia că aceasta va fi ultima lui întrevedere cu acesta, că
Brătianu negociază pe față cu Antanta, iritând opinia
românească. Brătianu a spus că, momentan, nu se gândește la
un război. El așteaptă să se hotărască aceasta numai în cazul
când îngenunchierea noastră va părea inevitabilă.
La 5 august 1916, consulul general din Galați, Von
Fellner9, telegrafiază: ,,România, de fapt, este gata.”

9
Fritz von Fellner, istoric, vezi: Fritz Fellner, Austria-Hungary, în Keith
Wilson (ed), Decisions for War, London, Cambridge University Press, (1995),
p. 9-25, on p. 14. Vezi și Christopher Clark, The Sleepwalkers How Europe
Went to War in 1914, London, Penguin, 2012, Sean McMeekin, The Russian
Origins of the First World War, Cambridge MA: The Belknap Press of
17
 La 8 august, Czernin raportează că Brătianu, în cursul
unei întrevederi lungi i-a spus că noi l-am putea ajuta foarte
mult în păstrarea neutralității, dacă i-am oferi teritorii în
Bucovina.
La 10 august, baronul Burian10 comunică informația de la
ambasadorul lor, despre încheierea unei convenții militare între
România și Rusia și negocierea cu cele 4 puteri ale Antantei
pentru intrarea în război.
La 11 august, Graful Czernin aude că Brătianu nu a
încheiat încă nimic cu Antanta, cu care are, oricum, raporturi
strânse. El comunică la 12 august o exprimare a regelui, care
nădăjduia într-o înlăturare momentană a crizei.
În mare, aveam destule știri înaintea ochilor despre
concentrare, căreia urma echiparea armatei, ba, mai mult, în
cursul nopții și aducerea corpurilor de trupă în stare de război.
La 22 august, Ministrul Afacerilor Externe, făcut atent,
cu ton foarte amical, însă, pentru România, că, pe când
granițele dinspre Rusia sunt nepăzite, la granița noastră și a
Bulgariei se fac intensive pregătiri de război.
Telegramă Grafului Hadik,11 ambasadorul nostru la

Harvard University Press, 2011; Alan Sked, Decline and Fall of the Habsburg
Empire, 1815-1918, London and New York, Longman, 2001; Alan Sked,
Austria-Hungary and the First World War, în ,,Histoire@Politique”, 2014/1
(n° 22), pag. 16 à 49. Textul întreg publicat și pe internet.
10
Istvan Burian von Rajecz (1851-1922), ministru de externe al Austro -
Ungariei, în locul contelui Berchtold. În perioada primului război mondial a
fost de două ori ministru de externe al Austro – Ungariei (ian. 1915 – dec.
1916; apr. – oct. 1918).
11
Maximilian Graf Hadik von Futak (1868–1921), diplomat maghiar, care a
servit ca ambasador austro-ungar în Mexic (1909 – 1911) și în Suedia (1912 –
1918), până la sfârșitul Primului Război Mondial. Vezi și William D.
Godsey, Aristocratic Redoubt: The Austro-Hungarian Foreign Office on
the Eve of the First World War, West Lafayette, Purdue University Press,
1999; Jahrbuch des k u k Auswärtigen Dienstes, 22 vols , Vienna, K. K. Hof-
und Staatsdruckerei, 1897–1918; Erwin Matsch, Geschichte des Auswärtigen
Dienstes von Österreich-Ungarn 1720-1920, Vienna, Böhlau, 1980.
18
Stockholm, după cea a grafului Czernin, din 23 septembrie,
către baronul Burian. Telegrama comunică faptul că Rusia, la
24 august, dăduse un ultimatum la București, prin care, pe
deoparte făgăduia Transilvania, Banatul, Bucovina și gurile
Dunării, iar pe de alta amenința cu o invazie de 100.000 de
oameni. ,,Brătianu – așa spune telegrama Grafului Czernin-
încă puțin înainte de Consiliul de Coroană-și-a dat onoarea sa,
către mine, că va rămânea neutral, sprijinindu-și afirmația pe
mărturia Regelui, cum că nu merge pieziș. Se pare fără
îndoială că domnul Brătianu ar fi bucuros să mai aștepte încă
puțină vreme. Cazul prevăzut de mine că Antanta va
constrânge la un moment dat la intrarea în acțiune, iată, se
verifică deja.”
În sensul acestor instrucțiuni, graful Czernin vorbește, la
26 August, cu regele.
Regele răspunde ,,că el n-are nici o cunoștință”, că de
stipulația lui Brătianu el nu se simte legat; crede însă că armata
sa n-ar voi să țină piept unei invazii rusești. El nădăjduia la
Titu Maiorescu, de la care avea asigurări că 90 % din populație
este contra războiului; nu era însă convins că în parlament va
putea căpăta majoritatea. Ziua următoare, în cazul când
Consiliul de Coroană va încheia cu ,,neutralitatea”, va aduce cu
sine dezarmarea.
În noaptea aceea Graful Czernin avu o lungă întrevedere
cu Brătianu, care declară cu fermă hotărâre că ,,voiește, poate
și va rămâne” neutral. Consiliul de Coroană se convoacă contra
voinței sale. Brătianu notă că Maiorescu12 voiește să-i ia locul.

12
Titu Maiorescu, (1840 – 1917) în 1913, la 28 martie, este numit prim-
ministru și ministru de externe. În această calitate, prezidează conferința de
pace de la București în urma războiului balcanic (iulie). În 1914 – la 4 iunie
se retrage din viața politică, pronunțându-se în continuare pentru o politică
de neutralitate a României. În 1916, 14/27 august – participă la Consiliul de
Coroană, pronunțându-se pentru neutralitate. În timpul războiului rămâne în
București, refuzând orice colaborare cu ocupanții germani. La 18 iunie 1917
– Titu Maiorescu moare la vârsta de 77 de ani, în urma unei maladii
19
El declară iarăși că ,,România va intra în război numai atunci
când ea va fi atacată, în care scop ea pretinde Bulgariei să se
hotărască.”
Și, totuși, hotărârea României veni fulgerător, la 27
august. Dar veni și surpriza ei politică. Germania răspunse, la
28 august, cu declarația de război. Ea a dat de fapt lovitura
cercurilor române, care credeau că această afacere ar fi fost de
interes pur româno-austriac. La 29 august, urmă aceea a
Turciei și, la 2 septembrie, declarația de război a Bulgariei. Și
cu aceasta începu o dramă, a cărei încheiere luă cu totul altă
turnură de cum gândise Antanta și mai ales România. Această
dramă s-ar putea intitula ,,Vina și Pedeapsa României.”13

cardiace. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

13
Dar, după cum s-a văzut, n-a fost să fie pentru monarhiile germane,
cea turcă, cea bulgară și chiar cea rusă(n. n. – C. D.)
20
 ADAOS(I)
DIN ARHIVELE VATICANULUI

1914
Fasc. 90, pag 63. 72085. Comunicare trimisă Papei:
Iunie 1914. În Camera română: Președ. Consiliului,
Brătianu exprimă ,,vie indignare pentru asasinatul din
Sarajevo și durerea înmulțită, precum și de profundele legături
de amiciție care unesc familiile domnitoare ale celor 2 țări, a
noastră și a Imperiului vecin și prieten”(aplauze). Idem,
italienii se unesc la durerea Austro-Ungariei.14

Fasc. 119 pag. 162. 5. 10. 1914. ,,Die Information

Wien”, scrie în franceză: îndeamnă România la neutralitate.
Doc. 86 568 se ocupă de Transilvania. Luat la AE,
Arhivele speciale istorice, unde nunțiul de la Viena spune clar
că dacă Imperiul nu oferă ceva teritorii din Ardeal, România se
va alia cu Antanta. Documentul a părut periculos și ofensiv,
deci Papa a ordonat să fie pus la rezervă, să nu afle
ambasadorul monarhiei despre aceasta.

1915
Fasc. 78. Pag. 329, ziar francez (care ?). La 4 febr. 1915
scrie despre războiul care se pregătește în Italia. Și România
este în pregătire, ca și în Italia, agenți unguri și germani umblă
prin București și văd disperați că nu pot convinge opinia
publică să rămână de partea lor. Prințul von Bullow nu poate
promite Italiei decât o mică parte din Trentino, poate nici atât.

14
De scurtă durată(n. n. – C. D.).
21
Triestul nici pomeneală. Iar României i se promite Basarabia.
Ziarul conclude: ,,Puțin” Deci?
Deci temerea Austriei de a avea război cu ambele țări.15

Fasc. 90 doc. 4391, pag 44 Februarie, 1915.

Scrisoare către Împărăteasa Zita16, din partea fratelui
ei, prințul Sixt de Bourbon17 și a fratelui Xavier, cumnați cu
viitorul împărat Carol I.18 Ea este Cousine de la reine de Belge
15
Ungurii permiteau cel mult să se redea României Bucovina austriacă,
dar nici o picătură din Ardeal (n. n. – C. D.).
16
Prințesa Zita de Bourbon-Parma (1892 – 1989). Devenită, în 1911,
soția arhiducelui Carol I, a fost ultima Împărăteasă a Austro-Ungariei.
Pentru convingerile creștine pe care și-a întemeiat deciziile politice, ex
Împăratul Carol I, pe 3 octombrie 2004, a fost beatificat de papa Ioan Paul
al II-lea. Pe 10 decembrie 2009, episcopul francez Yves Le Saux a deschis
procesul diecezan pentru beatificarea Zitei și împărătesei i s-a acordat titlul
de Slujitor al lui Dumnezeu.
17
Prințul Sixtus Ferdinand de Bourbon-Parma(1886-1934), ofițer,
scriitor, istoric, diplomat; figură centrală în Afacerea Sixtus, o încercare de
a negocia un tratat, care să pună capăt participării Austro-Ungariei la
Marele Război separat de aliații săi Puterilor Centrale. General-locot. Dr.
Grigore Stamate, în art. său, Conspirații împotriva României în perioada
marelui război din ,,Revista de Științe Militare”, 2/2018, scrie că ,,prințul
Sixt de Bourbon propunea Aliaților ca România să revină la statut quo-ul
ante bellum, fără de nici o compensație în plus. Mai mult, la nevoie, aceasta
să fie dezmembrată și împărțită, potrivit unei scheme arbitrar stabilită;
avantajoasă, desigur, Austriei. În schimb, pentru o așa-zisă „echilibrare”,
Sixt de Bourbon dădea asigurări privitoare la realipirea Alsaciei și Lorenei
la Franța, refacerea teritorială a Belgiei, potrivit interesului francez, dar și
anumite binefaceri pentru Serbia, aflată în tabăra Antantei, etc.” Încercarea
eșuată de negocieri de pace a devenit cunoscută sub numele de Afacerea
Sixtus. Scrisoarea către Papă face parte din acest plan.
18
Carol I al Austriei sau Carol al IV-lea al Ungariei (1887 – 1922), din
dinastia Habsburg-Lorena, a fost ultimul împărat al Austriei (1916-1918) și
totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea), ultimul
rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc. S-a căsătorit cu Zita de
Bourbon-Parma în 21 octombrie 1911. Au avut 8 copii (șase băieți și două
fete). Fiul său cel mai mare, Otto von Habsburg, a decedat la 4 iulie 2011
Arhiducele Franz Ferdinand, care a fost asasinat în 1914 la Sarajevo, a fost
22
Scrisoarea este trimisă Papei, confidențial, ca s-o dea mai
departe, cu cuvintele adăugate pe plic: Beatissimo Padre, solo
voi potete conoscere il segreto del mio cuore.
Pag. 52: ,,Draga mea Zita… Suntem francezi, nu putem
lupta împotriva sângelui nostru. Eu sunt aici, în Franța,
servesc la Crucea Roșie. Îl iubim pe Karl. Solicitați pace
separată cu Rusia. (Ce-ți spun acum) este atât de secret, încât
numai Sfântul Părinte știe despre asta: intervenția Italiei și a
României este iminentă. Domnul von Flotow19, (ambasadorul
german la Quirinal), a spus despre Austro-Ungaria: ,,târâm un
cadavru cu noi.”
,,Rusia este implacabilă, dar Anglia nu. Nu vreau să aud
zicala urâtă a lui Napoleon, repetată și acum: Austria este
mereu în urmă cu un an, cu o armată și cu o idee.20

unchiul lui Carol I al Austriei. Asasinarea unchiului său l-a făcut moștenitor
al tronului imperial. În primii doi ani ai războiului, în calitate de
feldmareșal, a comandat trupele austro-ungare în luptele de pe frontul
italian, pe urmă de pe frontul răsăritean. Carol I a devenit conducătorul
Austriei în noiembrie 1916, după moartea împăratului Franz Josef, dar nu a
fost încoronat ca împărat. La 30 decembrie 1916 a fost încoronat ca rege al
Ungariei în Biserica ,,Mátyás" din Budapesta. Soția sa, Zita, a fost
încoronată ca regină a Ungariei. Carol I a încercat să încheie un armistițiu
cu Franța, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de
externe, și prin prințul belgian Sixtus de Bourbon-Parma, cumnatul său.
Carol I a renunțat la guvernare prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a
abdicat. Inițial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe
urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului. A fost forțat să
plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918
parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul
lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu, proclamând Republica
Democratică Maghiară. A murit în anul 1922, bolnav de pneumonie și în
sărăcie, pe insula Madeira, în Portugalia, unde a fost exilat ultima oară, prin
decizia Consiliului Antantei. Biserica Catolică l-a declarat fericit în 2004,
sărbătorirea sa fiind fixată pe 21 octombrie, în fiecare an.
19
Hans Ludwig Carl Theodor von Flotow (1862-1935), diplomat de
nivel înalt pentru Imperiul German.
20
De fapt a spus-o Rivarol(n. n. – C. D.)
23
 Draga mea, o victorie diplomatică este mai glorioasă
decât toate victoriile. Minutul pe care l-am lăsat să treacă nu
se mai întoarce niciodată. Amintiți-vă: ,,Prusia” înseamnă a se
folosi de aliați și apoi a-i jefui.” 21
(Notă marginală pe dosar): ,,Scrisoarea adresară Ziței,
importantă; pentru că Prințul de Bourbon a observat bine
atașamentul românilor.”

Fasc. 90, 29 mai, 1915 pag. 144, nr 7298. Nunțiul,

arhiepiscop Scapinelli 22 de la Viena scrie pentru Papă lui
Pietro Gasparri, Secretarul de Stat. Scris în italiană:
,,Pe aici marea preocupare este România, a cărei intrare
în război pare certă. Aceasta pretinde de la Austria cedarea
imediată a Transilvaniei. Exemplul Italiei găsește deci
imitatori. Ar fi, într-adevăr, un dezastru pentru Austria să aibă
în față acest nou dușman. Cine știe cum se va termina?”23

21
La pag. 52 scria: ,,Ma chère Zita… Nous sommes des français, nous
ne pouvons lutter contre notre sang. Je suis ici, en France, je serve au
Croix Rouge. Nous aimons Carl. Démandez paix séparée avec la Russie. Il
est si secret que seulement le Saint Père le sait: l’intervention de l’Italie e
de la Roumanie est imminente. M. de Flotow, (Germ.) au Quirinal a dit de
A-Hongr: nous trainons un cadavre avec nous. La Russie este implacable,
mais l’Angleterre non. Je ne veux entendre répéter le mot méchant de
Napoléon: ,,L’Austria est toujours en rétard d’une année, d’une armée et
d’une idée” (Vraiment c’est Rivarol, n. n.).
Ma chère, une victoire diplomatique est glorieuse à l’envie des victoires.
La minute qu’on a laissé passer ne révient plus Souvenez: la Prusse
signifie se servir de ses alliès et les depouillez ensuite.” N-au ascultat(n. n.
– C. D.).
22
Raffaele Scapinelli di Leguigno (1858-1933), cardinal italian și nobil.
În 1912 Papa Sf. Pius al X-lea l-a numit nunțiu apostolic în Austro –
Ungaria. A primit consacrarea episcopală de la cardinalul Rafael Merry del
Val y Zulueta. A fost creat cardinal de către Benedict al XV-lea. În 1918 a
fost numit prefect al Congregației pentru Religioase.
23
De parcă dorința luării Transilvaniei ar fi fost o imitație a Italiei și nu
o necesitate națională: de aici se vede superficialitatea guvernanților, chiar
și a celor mai serioși(n. n. – C. D.).
24
 Fasc. 90 Pag. 138, 7285, Viena, 30 mai 1915, din nou,
Scapinelli, Cardinalului Pietro Gasparri24:
,,Profit de curier ca să mai adaug știri.
Cum am spus în scrisoarea mea de ieri, aici toți sunt foarte
preocupați de comportamentul României, care așa cum a expus
Fr. Zeitung pretinde de la Austria imediata cedare a
Transilvaniei. Ar fi într-adevăr un dezastru pentru Austria
intrarea în război a acestui nou dușman. Aici furia și ura contra
Italiei nu se poate descrie. În Germania, la fel, discursul de
alaltăieri al Cancelarului o demonstrează cu elocvență. Sf. Scaun
are nevoie de o mare prudență. În cercurile contrare Bisericii
umblă vorba că Vaticanul favorizează Italia. Dar desigur, înalta
înțelepciune și luminata prudență a Sf. Părinte vor obține ca Sf.
Scaun să iasă cu față curată din această teribilă criză.”

Doc. 3097 Pag. 149, 7422, 5 iunie, 1915 o altă scrisoare

a nunțiului Scapinelli către Secretarul de Stat, P Gasparri cu
tema: ,,AUSTRIA E RUMANIA”:
,,Eminenza Reverendissima,
Incertitudinea asupra atitudinii României în fața Austro-
Ungariei trezește pe aici griji foarte rele. Intrarea în război a
României a fost privită mereu ca un grav pericol pentru Monarhie.
De altfel, după ultimele succese militare obținute în Galiția, poate
decisive, România nu va avea curaj să atace Austria, decât dacă o
ajută Bulgaria. Până acum, însă, se pare că pretențiile României
sunt impresionant de mari. Scopul său suprem este posedarea
Transilvaniei. Dar din partea actualului guvern al Austro-
Ungariei, vai, acesta ar fi dispus cel mult să facă mici concesiuni,

24
Pietro Gasparri (1852 – 1934), diplomat și din 1914, cardinal secretar
de Stat al Vaticanului. La 11 februarie 1929 a semnat Pactele din Lateran cu
Benito Mussolini, care au reînființat Statul Vatican, a împăcat Biserica cu
Statul Italian, care, în timpul primului război erau rivali și nu se sufereau.
Gasparri a susținut cu convingere că Providența l-a plasat pe Mussolini în
locul în care se afla. Un an mai târziu a părăsit Secretariatul de Stat.
25
minime concesiuni teritoriale, satisfacții morale, ca de ex. o
anumită autonomie a românilor din Ungaria și un puternic ajutor
financiar, dat cu împrumut de Austria și de Germania.
Ungurii din toate partidele nici nu vor să audă de
concesiuni care ar atinge în vreun fel teritorii din regatul lor. Ar
putea admite cel mult să se cedeze Bucovina, sau vreo bucățică
din Galiția.25 În aceste zile împăratul a chemat la sine pe șefii
partidului de opoziție, Andrassy26, Apponiy27, Aladar Zichy28, ca
să-i consulte asupra situației în ce privește România. În Austria
este convingerea că este necesar să se facă concesiuni, ca să se
evite războiul. În acest sens s-au pronunțat șefii partidelor
creștin-social, socialist și german-național.
Treziți din amorțeală, aici se speră să se termine ușor cu
rușii, să se facă pace cu Serbia și să se concentreze contra

25
Doar nu erau ale lor(n. n. – C. D.).
26
Gyula Andrássy(1860 – 1929), numit cel Tânăr pentru a-l deosebi de
tatăl său, amantul împărătesei Zita, Gyula Andrássy (1823-1890), om politic
maghiar, lider al opoziției maghiare în timpul Primului Război Mondial. La
începutul lunii octombrie 1915, după cucerirea Poloniei Ruse de către Puterile
Centrale, el a prezentat un proiect de reformă care să înlocuiască „dualismul”
austro-ungar cu un trialism incluzând un Regat al Poloniei reconstituit, dar
István Tisza, pe atunci primul ministru ungar, s-a opus. Oricum, românii nu
existau pentru nimeni(n. n.). La 24 octombrie 1918, împăratul-rege Carol I l-a
numit pe Andrássy ca ministru comun de externe și l-a trimis în Elveția pentru
a negocia cu Aliații. Era prea târziu. Comandamentul austro-ungar, la 3
noiembrie 1918, a semnat armistițiul de la Villa Giusti cu Aliații.
27
Albert Apponyi, conte de Nagyappony(1846-1933), politician maghiar,
scriitor, memorialist, ministru al învățământului în Regatul Ungariei. La 9 mai
1907, Parlamentul Ungariei a adoptat legile învățământului inițiate de
Apponyi, prin care a fost abrogată legea liberală a învățământului. Legile
Apponyi vizau șicanarea școlilor confesionale germane, române, slovace și
sârbe, în vederea amplificării procesului de maghiarizare. Legile Apponyi au
acutizat nemulțumirea minorităților din Ungaria.
28
Aladár Zichy de Zich et Vásonkeő (1864-1937), om politic maghiar,
fost ministru pe lângă rege de două ori: între 1906–1910 și la sfârșitul
Primului Război Mondial. A fost și ministrul afacerilor croate în cel de-al
treilea cabinet Wekerle.
26
Italiei, căci nu se poate descrie ura trezită contra italienilor, în
toate clasele sociale ale poporului și în armată, fiind ei
considerați înșelători și trădători.
Am onoarea să vă raportez, închinându-mă la sărutarea
marginii purpurei sacre, cu simțul unei profunde venerații, al
Em. Voastre servitor, nunțiul Raff. Scapinelli.”

Doc. 7200, pag 137. Telegramă în cifru a nunțiului

Scapinelli către S. Scaun et P. Gasparri:
Viena 12 iunie 1915
,,Relațiile Austria/România se par îmbunătățite, dar se
afirmă cum c-ar exista acord Italia-România de a o susține
militar pe Italia, în caz de război Italia-Austria. Dar în
cercurile oficiale se afirmă că nu se cunoaște acest tratat. Se
confirmă trimiterea de trupe ale Germaniei contra Italiei. ”29
Cifrat: ,,E anunțată oficial intrarea trupelor austro-
ungare în Leopoli, Lemberg/ Lvov Ss Scapinelli. ”

Fasc. 113. BULGARIA.

Pag. 3, 14.6.1916. Delegatul Apostolic, Card Scapinelli,
Viena Către P. Gasparri, adică mereu către Papă:
,,Ce să fac? Luni 14, vine la Viena în vizită regele
Bulgariei. Să merg să-i vorbesc?”30

Nota 35698: Regele Bulgariei scrie Sf. Scaun prin Mgr.

Eugenio Pacelli,31; scrisoarea lipsește.

29
Nici nu exista vreun tratat, erau bârfe austriece și ungurești(n. n. – C. D.).
30
Viitorul Papă Pius XII. Desigur. S-au întâlnit și au vorbit amical asupra a
4 puncte: să se înceteze războiul; chestiunea religioasă în Bulgaria; despre
atitudinea Vaticanului față de Antanta; despre prizonieri italieni în Bulgaria și
soarta celor condamnați. Regele venise pentru confirmarea alianței cu Puterile
Centrale, în cazul intrării României de partea Antantei(n. n. – C. D.).
31
Pius al XII-lea, născut Maria Giuseppe Giovanni Eugenio Pacelli (1876 –
1958), papă al Bisericii Catolice (1939-1958). La 20 aprilie 1917, Benedict al
XV-lea îl numește pe Eugenio Pacelli ca nunțiu al Bavariei.
27
Capitolul al III-lea

EVENIMENTE RĂZBOINICE
Puțin timp după începerea războiului românesc, bulgarul
Savov32 își exprimă următoarea părere asupra situației militare
a României: ,,Noi știm și Statul Major General al României
trebuie de asemenea să știe, încă mai bine, că însăși situația
strategică a României, fără chiar alte considerente, nu este
deloc favorabilă. Granițele sunt lungi și în multe cazuri
descoperite. Puterile Centrale, prin situația lor geografică, pot
opera, concentrând și atacând din mai multe părți deodată: un
atac îndreptat în același moment către Nord, Vest și Sud. Într-
un teritoriu atât de întins, se face că, la un moment dat, armata
să se pomenească împrăștiată și în cazul unei singure
înfrângeri a unui front situația devine catastrofală.”
Acestei păreri i se opune protecția pe care o are
,,Walachia” la Nord, prin munții Carpați și la Sud prin Dunăre,
cu toate că acestea au puțină valoare. Toată apărarea pe baza
unui obstacol așa de lung este extraordinar de grea și istoria
arată că asemenea apărări mai niciodată nu izbutesc.
România, prin atacul său mișelesc asupra Bulgariei, în al
doilea război balcanic, și-a creat o situație ofensivă față de
aceasta, mai ales că a rupt pentru sine teritoriu bulgăresc din
Dobrogea de odinioară. Se putea năvăli în orice moment, cu

32
Mihail Georgiev Savov (1857-1928), general bulgar, de două ori
ministru al Apărării (1891–1894 și 1910), secundul la comanda armatei
bulgare în timpul războaielor balcanice. Mihail Savov și Țarul Ferdinand sunt
considerați principalii responsabili pentru cel de-al doilea război balcanic.
28
forțe puternice, într-o ofensivă contra Bulgariei de pe linia
Turtucaia-Dobrici33 și a ocupa ușor teritoriul bulgar. Nu tot așa
era situația pentru o ofensivă către Transilvania, care, prin
situația sa, era deja înconjurată de granița românească. Și, pe
deasupra, încă de la începutul războiului, rușii se găseau în
Carpații păduroși, așa că vreo erupție a forțelor inamice lor, de
pe linia Dorna-Vatra-Cernăuți, în nordul Moldovei, nu era de
temut. Sistemul de fortificație al Țării Românești consta din
fortăreața centrală București și o linie întărită contra Rusiei, cu
punctele principale Galați-Nămoloasa-Focșani, la Siret. La
acestea se adăugau, în timpul din urmă, fortificațiile ,,capete de
pod” ale Dunării, la vechea cetate Silistra, la Turtucaia și
Cernavodă, care nu aveau alt scop decât pentru o ofensivă
proprie din Dobrogea contra Bulgariei, ca în scurt timp să
creeze o legătură sigură peste Dunăre, împiedicând, cu această
linie, o trecere a inamicului peste fluviu în ofensivă. Aceste
fortificații dădură cu totul alt rezultat decât ceea ce se socotea
înainte de intrarea României în război. Planul de operațiuni pe
care România îl urmă la începutul războiului și care hotărî
invazia sa fu lovitura contra Austro-Ungariei. România
nădăjduia că în Dobrogea, cu forțe ușoare și sprijinită de Rusia,
să poată împiedica orice ofensivă bulgărească și, poate, mai
târziu, într-un anumit moment, să poată lua chiar ea ofensiva.
Scopul ei de căpetenie, însă, era Transilvania. De aceea,
trebuia pusă acum, înainte de toate, din partea șefilor armatelor
austro-ungare, greaua problemă: ce se va întâmpla dacă frontul
transilvan, care abia putea fi apărat la aripa stângă, în Carpații
păduroși, contra rușilor, va fi atacată acum pe un front atât de
larg de mai multe sute de mii de români?
În mintea românilor gândul că această operație
românească era cu totul eficace îi împiedica să vadă că
socotelile lor sufereau de o decisivă greșeală. În primul rând
,,experiența” inamicului nostru în războiul mondial, adică lipsa
33
Bazargik.
29
lui de experiență; apoi, deprecierea cu totul a concursului
german, și, în sfârșit, expediția însăși cu tendința extraordinară
de a cuceri teritorii streine, fără a se baza pe puternice succese
strategice, legate de aceasta. O acțiune împreună cu Sarrail34,
era exclusă. Românii puneau însă interesele lor în prima linie,
deci neglijau legătura de acțiune, și așa căzură jertfă
puternicului atac al Puterilor Centrale.
Möltke35 a spus odată că greșeala săvârșită în primul
marș nu mai poate fi îndreptată în cursul unei întregi campanii.
Acest adevăr se va semnala, după cum noi vom recunoaște,
observând cursul campaniei românești.
Îndată după declarația de război, 3(trei) armate române
stăteau gata spre a năvăli în Transilvania. Armata a treia, care
se sprijinea pe aripa stângă a armatei rusești, începu ofensiva sa
cam de pe linia Piatra-Ocnei, peste pasul Ghimeș și de pe
amândouă lanțurile înconjurătoare de munți. 36

34
Maurice-Paul-Emanuel Sarrail (1856 – 1929), general francez din Primul
Război Mondial. Printre altele a organizat Campania din Salonic – destinată
inițial să sprijine Serbia, după ce Bulgaria a intrat în război de partea Puterilor
Centrale, iar mai târziu (după ce campania de la Gallipoli eșuase) să ofere
Franței o șansă pentru a-și afirma influența economică și politică asupra Greciei
și a Imperiului Otoman aflat în declin. Sarrail a ajuns să comande o forță aliată
multinațională în mijlocul intrigilor politice și a unei stări de război civil
aparent în Grecia, al cărui rege Constantin era progerman, în timp ce primul
ministru Venizelos era proaliat și dornic, de asemenea, să câștige părți ale
teritoriului turcesc din vestul Anatoliei. În ciuda mai multor acțiuni ofensive,
forțele lui Sarrail nu au reușit nici să ocupe Bulgaria și nici să prevină ocuparea
de către Puterile Centrale a Serbiei în 1915 sau a României în 1916. Sarrail a
fost destituit de la comanda frontului din Salonic în decembrie 1917. S-a retras
la casa lui de la țară din Montauban pentru a-și scrie memoriile. Relatarea
operațiunilor de la Salonic a fost publicată sub titlul Mon Commandement en
Orient.
35
Au existat trei generali Möltke și mareșali ai Germaniei
36
Vezi și cartea de memorii de război a căpitanului avocat și om politic,
Ioan Missir, Fata moartă, București, Ed. Cartea Românească, 1936, apreciată
de C. C. Popian, care o ținea în biblioteca sa, fiind prieten și cu autorul, care
intră în primul Război Mondial ca tânăr sublocotenent în Regimentul 8
30
 Armata a II-a începu marșul său de înaintare de pe linia
comună, Focșani-Buzău-Ploiești, prin ținutul de sud și sud-est
de Kejdivașarchelii-Brașov, prin pasurile Alpilor Transilvani.
Armata I-a se găsea împărțită în grupe, la sud de Pasul
Turnu-Roșu, la sud de Pasul Vulcan și în regiunea Orșovei.
Paza Dunării, în contra Bulgariei, fu lăsată în seama unor forțe
cu totul ușoare. În fine se găsea încă o a Patra Armată, foarte
slabă, care foarte curând trebuia să fie întărită cu trupe de
ajutor rusești, la granița bulgară dinspre Dobrogea. Așadar,
peste 300.000 de români erau pregătiți pentru frontul
transilvan, gata de atac, pe o linie lungă de 450 km, pe când de
partea austro-ungară numai câteva ușoare detașamente de
graniță apărau Transilvania împotriva acestei năvăliri
Întreaga presă a Antantei salută cu triumf intrarea
României în războiul mondial și profetizau, cu toată siguranța,
prăbușirea Puterilor Centrale, care nu-și vor mai putea spori
forțele. 37
Surplusul pe care îl primi Antanta, ca număr, prin
intrarea României cu dânsa, era considerabil. La o populație de
7,5 milioane, dacă extindea procentul asupra populației cu
10%, pentru armată, aceasta se ridica în total la 750 000 de
soldați, din care 450 000 organizați militărește și considerați ca
pregătiți. Față de această nouă realitate, Germania răspunse
militărește, imediat, prin numirea lui Hindenburg38, luat de la

Vânători Botoşani şi urcă treptele ierarhice militare până la gradul de căpitan.

Luptă în zona Moldovei și descrie grozăvia războiului în mod neconvențional.
Revine de pe front în 1918. Ioan Missir (1890 – 1945) a fost ultimul primar al
municipiului Botoșani înainte de instalarea comunismului. A murit la scurt
timp, ca să nu fie ucis în închisorile comuniste(n. n. – C. D.).
37
Și chiar așa a fost, dar germanii nu au crezut nici atunci, nici în cel de-al doilea
război mondial, nevăzând greșeala lor de fond, prin care au pierdut toate bătăliile
importante ale istoriei lor: să nu țină seamă de limitele proprii (n. n. – C. D.).
38
Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (1847-
1934), militar german, cu gradul suprem de Generalfeldmarschall și al doilea
Președinte al Republicii de la Weimar.
31
Șefia Statului Major general al armatei, ca Generalisim
german.39
Prin această măsură, Puterile Centrale au executat
,,unitatea de comandament”, ca formă, în conducerea
războiului. Căci Hindenburg nu comandă numai întregul front
din Vest și frontul din Est, de la Gura Rigăi până la Carpații-
Păduroși, ci acum luă și conducerea războiului contra
României, întrunind astfel, în contra acesteia, trupele aliate
germane, austro-ungare, bulgare și turcești, ceea ce fu de o
hotărâtoare însemnătate.
Românii au crezut că luării prin surprindere ce au făcut-o
Puterilor – Centrale, prin declarația de război Austro-Ungariei,
ar putea să-i urmeze acum surpriza strategică. În acest din urmă
calcul, însă, ei greșiră pe deplin, căci, din contră, foarte curând
se văzu, că luați prin surprindere au fost chiar ei. La început ei
au fost convinși că, prin retragerea detașamentelor de siguranță
austro-ungare din Transilvania, Puterile Centrale întreprind,
pur și simplu, o lungire de front și că vor rămâne apoi în
defensivă; trebuia, însă, ca evenimentele din Dobrogea să-i
aducă la convingerea că Puterile Centrale intenționează să facă
război ofensiv. Aceasta fu surpriza românilor și, după cum se
arată din cursul războiului, din această surpriză, nu se mai
putură întrema. Conducătorii armatei germane ținură în mâna
lor de la început inițiativa acțiunii de război și, sub
Hindenburg, tot războiul câștigă caracterul unui exemplu
matematic, a cărui precizie fu demonstrată pe tot drumul, până
la București, la începutul lui decembrie 1916.

39
Rangul este echivalentul gradului de Amiral din armata navală
a Germaniei.
32
 ADAOS(II)
DIN ARHIVELE VATICANULUI
Fasc. 24, notă despre scrisoarea Regelui României, poate
cu ceva ofertă trimisă Sfântului Scaun, lipsește.

Anii 1916 – 1917:

Doc. 14 319 19 febr 1916. Informație trimisă Papei că
,,moștenirea Regelui Carol I al României a fost lăsată pentru
Biserica Catolică.” Sunt amintite insistențele Arhiepiscopului
de București ca să fie ajutat să o primească pentru Dioceză. Era
acuzat că se grăbește.40

Doc. 14 394 2 martie 1916, nunțiul de la Viena anunță

Papei moartea reginei Elisabeta a României.

3 martie, telegrama de condoleanțe a Papei.

Doc. 94 556 Sept. 1916. Dosarul preoților români

(catolici), nevinovați, condamnați în România, numai întrucât
erau cetățeni ai monarhiei sau germani.
40 992. Dosarul despre misiuni în România. Raportul
Mgr. Cipolloni 1916-17, administrator apostolic de Iași.
Povestește fapte oribile săvârșite contra catolicilor, în Moldova
încă liberă, din partea tuturor, militari, jandarmi și popor: bătăi,
scuipături pe stradă, incendieri de case, magazine, biserici,

40
Acuzație gratuită, căci Arhiepiscopul Netzhammer înțelesese că zilele
erau numărate și de fapt așa a și fost, persecuția românilor(guvern,
parlament, armată, poliție, popor) contra Bisericii Catolice, începută în ziua
declarării războiului cu Austro-Ungaria a complicat și această afacere(n. n.).
33
vânătoarea și arestarea, torturarea germanilor și a maghiarilor,
chiar cei născuți în România, cu cetățenie română, sau a
ardelenilor români cu cetățenie austro-ungară fugiți în România.
44 445 Raport: 17 preoți catolici internați la Huși, în
1916. Condiții oribile, câțiva morți pe drum, obligați să facă
drumul pe jos, iarna, din Bărăgan la Huși, persoane de 80-90 de
ani etc. loviți, înfometați, lăsați morți pe drum.

Final 1916/17.
Fasc. 51 pag. 222. Inițiativa Sf. Părinte Papa, pentru
abolirea represaliilor contra prizonierilor de război.
1916. Dosar dus la Arhiva specială. Este vorba de o
,,Scrisoare apostolică” strașnică, trimisă la toți beligeranții prin,
sau fără Crucea Roșie, decembrie 1916.

34
Capitolul al IV-lea

SITUAȚIA FRONTULUI ÎN DOBROGEA

Când izbucni campania, fu demn de observat că locul de

Șef de Stat Major al Armatei române era încă nehotărât. Doar
subșeful era la postul său. Șeful Statului Major bulgar muri la 1
sept., în urma unei aprinderi de intestine, așa că se întâmplă –
unicul caz în istoria războaielor - ca două țări beligerante să se
găsească în clipa începerii operațiunilor fără șef de stat major.
Prima înaintare ofensivă a comandamentului superior
german a început din Bulgaria, intrând spre interiorul
Dobrogei. În Bulgaria, în momentul declarației de război a
României Austro-Ungariei, trupele unite, germane, bulgare și
turcești se găseau deja organizate sub comanda supremă a lui
Mackensen. Cu o iuțeală surprinzătoare, această grupare
armată se puse în mișcare către Dobrogea pe când, după cum
vom vedea mai la vale, în Transilvania, românii înaintau fără
rezistență.
Dobrogea, odinioară turcească, fusese dăruită de ruși,
după războiul ruso-turc, ca mulțumire, principelui Carol al
României, pentru decisivul ajutor contra turcilor. De altfel,
ciudată formă de mulțumire, deoarece-i fură luate trei județe
românești din sudul Basarabiei, care erau mult mai de preț ca
Dobrogea. Pentru România fu atunci o amară dezamăgire, căci
pierdu o parte de țară bogată, dându-i-se pentru aceasta una
săracă, în plină sălbăticie și cu totul înapoiată, din punct de
vedere gospodăresc. Dobrogea, totuși, sub stăpânire românească,
acolo unde trece o cale ferată, luă o rapidă dezvoltare.
Din mizerabilul sat de pescari Küstengea răsări marele
35
port maritim Constanța și se clădi peste Dunăre un pod uriaș
(cam 20 Km lungime), pentru a lega Constanța cu Bucureștii.
De altfel, dezvoltarea țării merse foarte pe-ndelete. Anul 1913
aduse mărirea Dobrogei, prin extinderea țării între Silistra și
Balcic, regiune luată Bulgariei de România mai mult hoțește.
De aceea, pentru poporul bulgar, noi săvârșirăm o extraordinară
operă de strategie politică prin pornirea, mai întâi prin această
provincie pierdută, a ofensivei noastre contra României.
Marșul de înaintare deșteptă înflăcărarea spiritului tuturor
bulgarilor patrioți.
La 2 sept. 1916, grupa Mackensen păși, în mai multe
coloane și, cu ușoară osteneală, alungă înapoi paza de la granița
românească. Marșul se îndreptă către linia comună Dobrici/
Bazargic – Kurtbunar – Ackadinlar – Turtucaia. Chiar în primele
zile avioanele noastre de luptă traseră asupra Bucureștilor și
Constanței. La Kurtbunar se semnală un caz rar, într-un război
modern, când cavaleria bulgară atacă două batalioane
românești de infanterie și le omorî 600 de oameni, luându-le și
1 000 de prizonieri.41 Contra Turtucaei, însă, începu să opereze
artileria noastră grea. La 4 sept. fură luate forturile înaintate ale
acestui cap de pod, la 5 sept. erau în mâna noastră 7 din aceste
opere moderne zidite și de la 6 sept. căzu întreaga fortăreață, cu
25 000 de prizonieri și mai mult de 100 de tunuri în mâinile
învingătorului.
Aceasta trezi o vie amintire despre zilele victoriilor
noastre din Belgia din 1914 și un început de succes de tot așa
de mare însemnătate strategică și morală.
Era deja prudent, politicește, să ne apucăm imediat de

41
Atunci căzu prizonier și poetul G. Topârceanu prizonier în primele
zile (24 aug/6 sept) la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918.
Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza
sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia (București, 1918), În ghiara lor.
Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare (Iași, 1920) și Pirin-Planina,
epizoduri tragice și comice din captivitate (București, 1936).
36
România trădătoare și să-i dovedim, printr-o demonstrație
fățișă, că întreprinderea nebună și disperată a ei, ca și purtarea
din ultimii ani, a arătat-o mereu ca un stat ușuratic, pus pe
tâlhării; de aceea, executarea atacului germano-bulgar fu
salutat din două motive: ținea operațiunile ruso-române
departe, pe teatrul de război al lui Sarrail și ușura de povară
extrema aripii drepte austro-ungare, care, la superioritatea
rușilor în Carpații Păduroși, mai primeau în gât și forțele
românești din Transilvania. Acest puternic debut al lui Mackensen
fu destul ca să influențeze operațiunile, descongestionând
fronturile.
Situația Românilor în Turtucaia nu era, desigur,
înfloritoare. Aci ei nu aveau, ca la alte capete de pod, un pod în
spate, care să-i lege cu celălalt mal al Dunării, pentru ca să se
poată salva. Ei aveau o restrânsă legătură prin vase și, de
acestea, destul de izolați. Tema lor strategică se sprijinea ,,pe
mâini.” Ei trebuiau să cadă pe flancul grupei germano-bulgare,
în caz că rușii ar fi înaintat, operând către sud. Numai că
românii făcură această socoteală, în gând, fără ,,negustor”.
Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, e știut
lucru. Armata germano-bulgară nu se mulțumi să execute
numai un gest de apărare în contra acestei lovituri de flanc, ci
ea ținu piept marșului de înaintare rusesc și atacă cea dintâi și
decisiv flancul înconjurător, românesc.
Această istorică măsură a conducerii germane ne aduse
rapid mulțumirea de a clarifica definitiv situația din Dobrogea.
Noi voim să subliniem încă și aici că tot acest succes se
datorează numai înțelepciunii conducerii trupelor. Hotărârile
conducerii, oricât de geniale ar fi, sunt, fără-ndoială, teoretic,
remarcabile, însă ele rămân simple idei ineficace, dacă, practic,
nu există, încă de la obârșie, trupe de rezistență capabile să
anihileze voința adversarului. Generalul care prinde și simte
pulsul armatei sale va pricepe să armonizeze tactica și planul
său strategic în raport cu capacitatea de luptă a trupelor sale și

37
va realiza cele mai mari succese chiar și în limita forțelor sale
Intuind limitele posibilului, își desenează foarte ușor superioritatea
strategică. Pusă pe tărâmul psihologic, cunoștința ei cade în
plină măsură în sarcina generalului de talent. Rapida cucerire
de la Turtucaia fu hotărâtă spre a se da o adevărată apreciere a
pregătirii noastre de luptă, menită să încurajeze opera trupelor
germano-bulgare.
Succesul unește până la încătușare pe general și pe trupe
laolaltă. El oferă cutezanță generalului pentru viitor, puternic
întemeiată pe concursul activ al trupelor luptătoare și servește
de motiv temeinic pentru încrederea trupelor în talentul
strategic al conducătorului. Prin aceasta, se evidențiază că o
asemenea victorie, la începutul unei campanii, nu se apreciază
numai după câștigul de teren, ori după îmbunătățirea situației
strategice, tunuri cucerite, material de război luat, prizonieri
aduși, ci în cea mai înaltă măsură după acțiunea sa psihologică,
luată drept factor moral asupra fortificării conducătorului și
trupei.
De la Silistra a venit o divizie românească pentru ajutor
la capul de pod de la Turtucaia. Fu însă prea târziu, căci această
divizie, abia pe 6 sept. își făcu apariția în regiunea Turtucaiei.
Ea fu țintită de la distanță de trupele noastre și bătută. De pe 5,
deja, se desfășură la Dobrici o bătălie cu forțele rusești ce
înaintau încoace. Divizia 61 de infanterie rusă, a 19-a divizie
de rezervă română și o nouă divizie mixtă sârbo-rusă, de
infanterie, se izbiră aci cu aripa dreaptă a lui Mackensen și
căutară să-l preseze cu atacuri furioase în zilele de 5, 6 și 7.
Aceasta însă nu le izbuti, ci, din contră, ei înșiși suferiră o
îngenunchere, care-i forță la retragere. Această retragere fu cu
adevărat ,,rusească”, căci fu însoțită de ardere de sate și
uciderea locuitorilor. Încă de la început, unde a fost posibil,
rușii fură întrecuți de români, care cu sălbăticie animalică se
azvârleau în contra populației țării care simpatiza cu bulgarii.
Cine cunoaște poporul român de la țară, starea de coborâre

38
morală și înapoierea generală care domnește în România, abia
că își poate stăpâni mirarea, pentru că nu-i crezi în stare de
astfel de crime.
Mackensen, după succesele sale de la Turtucaia și
Dobrici, își asigură amândouă flancurile, împingând într-o parte
trupele de-a lungul țărmului mării prin ocuparea Balcicului și
Cavarnei și de altă parte sprijinind aripa sa stângă de-a lungul
Dunării, dirijată cu iuțeală spre Silistra, care fu atinsă în seara
de 9.
Pe 10 sept. se întâmplă chiar aci sărbătorirea marșului
triumfal. Nemăsurat fu triumful învingătorului, salutat de
populația eliberată.
Silistra a fost în trecut o puternică cetate de la Dunăre și a
jucat un rol foarte însemnat în războaiele de răsărit ale Rusiei.
În anul 1595 fu cucerită de turci și, după o luptă strașnică,
prefăcută în cenușă.
În 1811, Silistra, din cetate turcească, fu pentru prima
dată încorporată de ruși și după 5 zile luată. Mai târziu, în
campania din 1828 – 1829, fură iarăși lupte puternice în jurul
Silistrei. Rușii asediară fortăreața de la 21 iulie 1828 până la 10
nov. 1828, dar întrerupseră întreprinderea fără nici un rezultat.
La 17 mai 1829 reînnoiră atacurile lor, care, după 7 săptămâni,
dădură cetatea în mâinile generalului Krasovschy. O nouă
asediere trebui să sufere Silistra în 1854, care, după o trudă de
mai multe săptămâni, rămase fără succes. Până și în războiul de
la 1877-1878, Silistra rămase neluată. După armistițiul din
1878, Silistra fu evacuată de turci, pentru ca după tratatul de la
Berlin, din 13 iulie 1878, să fie dată noului principat al Bulgariei.
La Congresul de la Berlin se hotărî dărâmarea lucrărilor de
fortificație, însă acest lucru nu se execută niciodată. Cetatea
constă și azi din zidirile de la 1877, aflătoare pe colinele înalte
care înconjoară orașul și care acum au fost sistematic întărite
de români.
Șirul succeselor mackenseniene influență acum pe deplin,

39
deși, în mod indirect, operațiunile în comun ale românilor. Fără
modificarea planului lor primitiv de război, nu era posibilă nici
măcar ideea împiedicării înaintării lui Mackensen. Trebuia
măcar o încetinire, atât cât România să-și poată apăra artera
vitală formată din linia ferată ce leagă Cernavodă cu Constanța.
De aceea românii trebuiră să-și rupă din trupele destinate
operațiilor din Transilvania și să le transporte în Dobrogea,
spre a lua oarecare măsuri în restabilirea situației.
Însă, prin transportarea de trupe în Dobrogea, nu numai
că se denatură planul primordial de operațiune, dar dispăru și
posibilitatea unui succes în Transilvania. Deja de pe acum se
simți o oscilare în judecata conducătorilor români: de unde va
putea proveni greutatea de căpetenie în conducerea operațiunilor?
Inițiativa, care la început se credea că românii ar fi ținut-o sigur
în mâinile lor, alunecă iute și pe nebăgate în seamă în mâna lui
Mackensen.
Către 13 sept., rezistența ruso-română se concentră pe
linia: Lacul Oltina – Parakioi – Aptaat – Musubei – Cifucuzusu
– Cara – Omer. Aci se uniseră 4 divizii românești, una rusă și
una ruso-sârbă, de infanterie, pe când trei divizii de cavalerie
rusă înconjuraseră, la aripa stângă, poziția între Cara-Omer și
Marea Neagră. Atacul lui Mackensen contra acestei poziții era,
în tot cazul, asigurat, la ambele flancuri. La Dunăre pusese deja
stăpânire pe Turtucaia și Silistra. Mackensen lăsă trupe
germane să înainteze contra aripii drepte inamice și le aruncă în
atac sălbatic înapoi spre Cuzgun. În aceste lupte, muri, ca erou,
principele Friedrich Wilhelm de Hessa42.
Mackensen intenționa momentan să aplice o puternică
presiune la aripa stângă inamică, fiindcă inamicul, puternic
întărit aci, se aștepta la o luptă decisivă; totuși intenția căzu,
nefiind luată nici o decizie. Inamicului de abia-i reuși să se
salveze de la nimicire și să se retragă pe linia Rosova –

42
Prințul Friedrich Wilhelm of Hesse (1893 – 1916), descendent din
veche familie aristocratică germană.
40
Cobadinu - Tuzla, unde el își mai adăugă la apărarea sa un
fenomen de mare însemnătate, anume sprijinirea aripii sale
stângi pe Marea Neagră. Această poziție nu se putea ataca
decât frontal.
Se aflau acum aci, în cifră rotundă, 150 000 de oameni,
care izbutiseră să se retragă în această poziție. În plus, veneau
transporturi noi de trupe românești și ajutoare rusești, care
întăreau poziția inamică în mod vădit. Mackensen rămase aci
să continue oricum urmărirea inamicului. Pe 17 sept. se dau
deja lupte puternice pe întreaga poziție româno-rusă. Ruso-
românilor chiar le reuși să câștige câteva succese tactice,
înaintând la sud de linia Cobadin – Topraisar, contra coloanelor
ale lui Mackensen, făcând impresia, timp de câteva zile, că
ofensiva va trece de partea româno-rușilor.
Dar, pe 20 sept., comunicatul nostru făcea cunoscut că
luptele stagnează. Regele României părăsi de data aceasta
frontul. Nu mai putea spera aci la laurii biruinței. Inamicul
căută încă odată, printr-un puternic atac, pe 21, să spargă
frontul lui Mackensen, care strâmta, din ce în ce, linia Casici –
Enges – Carakioi. Atunci interveni un contra-atac învăluitor de
trupe germane, bulgare și turcești, care hotărâră numaidecât pe
inamic să se retragă, cu pierderi grele și-l constrânseră la o
cedare pe care noi o urmărirăm cu cavaleria.
Necesitatea de întăriri la Dunăre și pe frontul din
Dobrogea deveni acum și mai arzătoare pentru România. Se
înțelege că acum urmărirea forțelor românești care câștigaseră la
sud, în mod simțitor, teren, staționă iarăși, punând noi stăpânire
pe o poziție de căpetenie. Întâmpinarăm și în luptele din zilele
următoare noi atacuri românești, atât la Dunăre cât și la sud de
linia Cobadinu – Topraisar. La 24 septembrie, românii cătară să
câștige teren de-a lungul coastei: și această încercare eșuă.
Bulgarii puseră stăpânire pe linia Amuzacea-Perfelia.
După această ultimă acțiune ofensivă, urmară doar lupte
de slabă apărare.

41
 Simple patrule și mici detașamente stăteau de amândouă
laturile, protejate de un slab foc de artilerie, pe care forțele
inamice, împărțite, îl întăreau cum puteau. Marea linie ferată,
dublă, București – Buzău – Fetești – Cernavodă - Constanța,
forma în spatele armatei ruso-române un puternic sprijin al
apărării, căci pozițiile de seamă de la sudul liniei erau tari și se
puteau folosi bine din punct de vedere militar. Pe 30 sept. însă,
forțele noastre aeriene reușiră să atace cu succes linia ferată, la
capul podului de la Cernavodă, care, după cum am menționat
mai sus, prezintă un sistem de pod lung de 20 de km. Tot în
acest timp începură lupte puternice pe front. Mai înainte de
toate, se putea observa că intervenția românilor era de o
extraordinară îndrăzneală, s-ar putea zice, o nebună îndrăzneală,
căci ei își sprijineau speranțele pe simple observații, care-i
împingeau spre interiorul lor. Așa fu trecerea peste Dunăre a
unei puternice divizii, la Rahova (între Turtucaia și Giurgiu).
Întrucât se hotărâră prea târziu, acest plan nu găsi aprobarea
Statului Major Rus, care în acest timp lua măsuri cum să
acționeze în România. Planul avea de scop să trezească o
acțiune din partea lui Sarrail sau cel puțin să stârnească o
mișcare. Sarrail trebuia - după o versiune a cărei verosimilitate
n-o putem verifica - să ia Monastirul, o încercare disperată,
operând, sprijinit de români, căci nădăjduia la o trecere a
românilor peste Dunăre. Aceste planuri fură nimicite prin aceea
că Mackensen, sprijinit din spate de aliații săi, avu destule
trupe de urmărire, pentru a face praf și pulbere acțiunea
aceasta, chiar din sâmburele ei. Întreprinderea totuși era
favorizată prin aceea că o negură puternică domnea pe mare și
flota de Dunăre, austro-ungară, se găsea în noaptea de 30 sept.
spre 1 oct. la 140 de km în susul apei.
Așa le reuși românilor să treacă peste fluviu un regiment
de artilerie de câmp cu 24 de tunuri de 11,2 cm, plus un slab
detașament de artilerie călăreață cu 6 tunuri, un regiment de
cavalerie și 16 batalioane de infanterie. Luaseră cu ei și

42
considerabile provizii de artilerie și muniții de infanterie,
precum și hrana necesară. Divizia trebuia să fie comandată de
însuși generalul Zottu.43 Fără îndoială, românii credeau că se
vor menține lung timp la sud de Dunăre și că vor putea trece
încă și alte forțe peste pod, dar, contra acestor planuri, măsurile
tactice ale lui Mackensen înfăptuiră repede o hotărâtoare
înfrângere a trupelor române. El puse în mișcare trupe germane
ce se găseau la Rusciuc, pe malul bulgar al Dunării, precum și
de la Turtucaia în direcția podului.
La 2 oct apăru și flota de Dunăre austriacă și, cu toată
puternica apărare a românilor și primejdia minelor, ea nimici
pontoanele podului. Un vapor din flota de Dunăre avu chiar
îndrăcitul curaj de a înconjura podul (prin încadrare),
producând scufundarea a 3 pontoane. În același timp fu atacată
divizia română, cam la 6 km la sud-vest de Rahova, la o
localitate anume Kaja-Mahalac și aruncată înapoi spre Rahova

43
Vasile Zottu (1853 – 1916), general al Armatei României din Primul
Război Mondial. A îndeplinit nominal (fără a o exercita efectiv) funcția de
șef al Marelui Cartier General în prima parte a campaniei anului 1916.
La 15 august 1916, a fost mobilizat ca șef al Marelui Cartier General.
Comanda sa a fost doar una nominală, fiind în imposibilitatea exercitării ei
din cauza bolii de care suferea, conducerea efectivă a Marelui Cartier
General fiind exercitată de subșeful acestuia, generalul Dumitru Iliescu. S-a
sinucis la data de 12 noiembrie 1916. Motivele sinuciderii sale sunt
controversate. Generalul istoric Radu R. Rosetti îl caracteriza pe generalul
Zottu ca fiind „un om de bine, cu simțământul onoarei foarte dezvoltat, cum
a dovedit și prin sinuciderea sa după dezastrul de la Turtucaia.” O altă
ipoteză este că Generalul Zottu s-a sinucis, fiindcă a fost bănuit că, prin
unele activități ale sale, ar fi favorizat transmiterea către inamic a Planului
de campanie al Armatei Române, numele său aflându-se pe celebra „listă
a lui Günther”, alături de numele celor care au colaborat cu Puterile
Centrale. Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu ar fi fost informat de aceste
scurgeri de informații, l-a păstrat nominal ca șef al Marelui Stat Major pe
generalul Zottu, pentru a nu avea neplăceri cu Puterile Centrale, dar a
însărcinat o altă persoană, respectiv pe generalul Dumitru Iliescu, cu
pregătirea armatei pentru război. Ion G Duca considera însă că „generalul
Vasile Zottu era vădit nepotrivit pentru un loc de așa mare răspundere”.
43
de trupele lui Mackensen sosite în marș forțat cu automobile de
transport și trăsuri. Aici Mackensen mai primi și alte trupe, așa
încât comandantul român putu retrage, în noaptea de 3-4
octombrie, numai mici detașamente pe malul de nord al
Dunării. Din cauză că podul era distrus, această retragere se
făcu pe luntre ușoare, supraîncărcate, din care, după informații
primite de noi, una se înecă în valuri, plină cu 500 de oameni.
Cu aceasta, planul măreț pe care și-l puseseră în gând și
îndrăzneața manevră a românilor dădu greș pe deplin.
Printr-o singură coordonare strategică, numai după
trecerea acestei divizii românești peste Dunăre, două divizii
rusești atacară pe frontul dobrogean, pe linia Beschaul-
Amzatscha – Topraisar. Ele fură îndată respinse. Imediat, în
zilele următoare, rușii și românii căutară să reînnoiască
atacurile de front; și când acestea nu izbutiră, urmă iarăși o
pauză de luptă care dură până la 16 oct. Pe Mackensen îl
preocupă atunci o nouă activitate artilieristică și o nouă
aranjare a rezervelor sale; dar felul de a se prezenta al acestui
teatru de război, pretindea un timp mai îndelungat. Afară de
asta, poziția ocupată de ruso-români era organizată prin
folosirea unor lucrări temeinice, rezolvate încă din timp de
pace. Cele două puncte de sprijin, foarte însemnate, Topraisar
și Cobadin, puternic întărite, erau ocupate cu forțe numeroase
și înzestrate cu artilerie grea, de calibru mare. Centrul
întregului sistem al poziției era ocupat cu divizii rusești, iar la
aripi erau diviziile românești. Cea mai înaintată linie a lui
Mackensen se găsea în localitățile Totlageacu – Amuzace –
Cavaliar-Enigea, la vest de Brin-Caciu.44
La 16 oct , forțe bulgărești atacară pe întregul front, sub
protecția focului puternic de artilerie în direcția Kugus –
Mammut-Enigea și respinseră un detașament inamic compus
dintr-un regiment de infanterie și două baterii, care ocupaseră o
poziție înaintată. A urmat apoi liniște până la 19 oct. Poate că
44
Nu am reușit să le identific(n. n. – C. D.).
44
tocmai această liniște a înșelat mult pe inamic. Pe ziua de 18
oct , activitatea de artilerie se învioră puternic, iar pe 19 oct ,
ora 7 dimineața, linia Mackensen dădu atacul pe întregul front.
În această zi, izbuti să respingă aripa stângă dușmană,
care se găsea aproape de țărmul mării. Aripa dreaptă inamică
rezistă la toate atacurile. La 20 oct, avu loc un nou atac al
grupei Mackensen, când rezistența inamicului mai slăbi.
După lupte năprasnice, trupe germane, bulgare și turce
reușiră, către seară, să pună stăpânire pe poziția înaintată,
dușmană, aflată la 4-5 km de poziția principală. În deosebi,
Tuzla căzuse în mâna lui Mackensen. Învingătorul luă ca pradă
3 000 de prizonieri ruși și mitraliere.
În seara aceleiași zile, linia grupei Mackensen se întinse
de la Topraisar – Osmancar-Cogeaiuck la nord de Cocargea -
Satul Chial – Bascu. Cu toate că se părea că forțe românești
considerabile ar fi fost transportate pe frontul transilvănean,
totuși forțele rusești rămase în Dobrogea rezistară cu mare
înverșunare. Tocmai în ziua a treia, după atacuri concentrice în
contra punctelor de sprijin Tropaisar și Cobadin, pe la amiază,
inamicul fu silit să părăsească poziția sa principală. Pentru
Mackensen, care privea desfășurarea luptei împreună cu Șeful
său de Stat Major, generalul Toppen45 , de la Taslijuk (cota 90),
- fu un moment de mare ușurare, când, în sfârșit, putu spune că
rezistența adversarului fu cu adevărat înfrântă.
Retragerea trupelor inamice, – după cum spunea
comunicatul oficial al Marelui Cartier General de la 26 octombrie
– ,,pusă sub focurile eficace ale artileriei noastre, în multe
locuri, se transformă în fugă.”
Către seară, trupele armatei Mackensen atinseseră linia
Cirghiol – Muliciova, apoi regiunea nord, Topraisar – Cobadinu –
Săpata-Baia. Însă în felul de a fi al lui Mackensen, după
câștigarea unei victorii, nu se concepea odihna.

45
Generalul Toppen fusese șeful biroului de operațiuni la marele Cartier
sub Falkenhein(nota autorului).
45
 Chiar în scurgerea nopții, dădu ordin ca artileria să ocupe
poziții noi și la 22 oct , înainte de amiază, trupe germane și
bulgare intrară în Constanța. Dovada că atât Comandamentul
cât și trupele posedau un spirit ireproșabil fu că, după grele
atacuri și cu toată vremea urâtă, totul reuși repede și deplin. Pe
ziua de 23 oct, după o puternică rezistență, căzu și Medgidia în
mâinile noastre. Trupele rusești, care începură a sosi, nu mai
putură împiedica nici aceasta. Prin cucerirea Constanței și
trecerea peste linia ferată Murfatlar – Constanța, întreaga
poziție de apărare a româno-rușilor în Dobrogea, care era punct
de rezistență economic și militar, era acum cu totul nimicită.
Nici chiar ,,Valul lui Traian” nu mai putea juca vreun rol în
apărarea ruso-română.
Existând o oarecare nelămurire cu privire la acest ,,Val al
lui Traian”, vom adăuga aci următoarea notiță: Valul lui Traian
pornește de la Constanța, cu un profil în direcția sud -vest,
traversând calea ferată peste culmea Cara-Juck, înspre șoseaua
Cobadin – Murfatlar. Lângă această șosea, Valul face un cot
înspre nord-vest și se pierde în regiunea de sud de Medgidia.
Un al doilea profil pornește cu câteva sute de metri mai la nord
de cel dintâi, mergând paralel până la Cara – Juck, unde face
un cot spre nord, peste calea ferată, lângă halta Valul lui Traian
și merge apoi când la nord, când la sud de calea ferată, mai
mult paralel cu aceasta, până la Medgidia.
Un al treilea profil, care pornește tot din Constanța,
rămâne la nordul căii ferate, scurtând marele cot al căii ferate
în direcțiunea Medgidia, trece prin oraș și se sfârșește la câțiva
km de oraș, în câmp deschis.
Însemnătatea ocupării Constanței este foarte mare, din
două motive: militar și economic.
Din punct de vedere militar, Constanța punea la
dispoziția rușilor înlesnirea debarcării de întăriri, ceea ce în
legătură cu linia ferată Constanța-Cernavodă era de o
netăgăduită importanță pentru apărare.

46
 Din punct de vedere economic, Constanța însemnează,
pentru România, cea mai bună și scurtă legătură cu porturile
Mării Negre. Aci se putea debarca aprovizionarea în mari
cantități pentru nevoile României.
În ceea ce privește importanța acestor două considerente,
reiese lămurit că apărarea ruso-română trebuia să se facă cu
mult mai la sudul căii ferate în așa fel încât linia să nu fie
influențată de efectele luptelor. Din momentul în care Aliații
ocupară Constanța și depășiră linia ferată, în direcția nord-vest
de Constanța, România nu mai putea avea alte legături decât
prin Galați și Iași. Dacă facem abstracție, pentru un moment,
de importanța factorilor psihologici, strategia este știința cu
privire la spațiu și timp, raportate la mișcările noastre și cele
inamice. Acela care în combinațiile sale ține socoteală de timp
și spațiu nu se va înșela. Ca maestru al acestei arte, Mackensen
a dat probe îndestulătoare, pe când conducătorii Antantei s-au
arătat adesea ca diletanți ai acestei arte.
Un parlamentar englez a întrebat cu foarte mare dreptate
dacă, nu cumva, și în ajutorul României s-a venit prea târziu; la
care ministrul respectiv răspunse prin tăcere. Statele neutrale
europene, încă o dată, s-au putut convinge de modul școlăresc
de procedare al Antantei, de care mod, în cele din urmă, va
trebui să se convingă și ea.
La început, făgăduieli mari, apoi un ajutor neîndestulător,
și în cele din urmă, imputări. Consiliul de război, ținut la
Marele Cartier românesc, care, în aceste împrejurări anevoioase,
se hotărâse pentru defensivă, a găsit aprobarea, oarecum comică
a împuterniciților militari francezi și ruși.46 România nu mai
avea la îndemână altă cale. Ziarele românești care ațâțaseră, în
modul cel mai sălbatic, la un război contra Puterilor Centrale,

46
Germanii au judecat mereu cu acest complex de superioritate,
nevăzând decât școlăresc un mod de a cumpăni strategia, care a dus la
victorie de fiecare dată pe anglo-saxoni, dincolo de simpatiile noastre(n. n. –
C. D.).
47
fură dintr-o dată umplute de plângeri și învinuiri contra
Aliaților. Ziarul lui Take Ionescu ,,L'indépendance Roumaine”
scria că răspunderea operațiunilor ar fi căzut în sarcina
Comandamentului Aliaților. ,,Universul” scria tânguitor, că o
retragere, mai departe, a armatei române va trebui s-o pună
într-o situație afară din cale de critică; iar ministrul de război
anunță prin ,,Adevărul”, că ,,soarta Țării depinde acum de un
sprijin repede din partea Aliaților”.
Întreaga presă pariziană era foarte îngrijorată. De
asemenea, presa italiană se ocupă foarte serios de evenimentele
din România. ,,Times” dojenește Rusia, ziarele rusești dojenesc
România și ,,Bataille” a scris cuvinte prea puțin măgulitoare la
adresa marilor oameni ai Înțelegerii: ,,Toți ochii se îndreaptă
asupra României, cu cei 600 000 de oameni ai ei România a
intrat în luptă și astăzi ea trebuie să se apere Poporul nu
pricepe cum Hindenburg , după 26 de luni de război, își poate
permite luxul de a disloca atâtea batalioane; el nu pricepe cum
Rusia, cu nesecatele sale rezerve de oameni, nu contribuie la
victorie în așa fel încât să ne găsim în fața penultimului act al
tragediei.”
Ei, bine, penultimul act a avut loc, însă regizorul dramei
europene nu era în lagărul Înțelegerii, ci se numea Hindenburg;
iar intrigantul muribund era România. Evenimentele precedente
din Dobrogea avură un curs rapid. Ele constituie caracteristica
ofensivei lui Mackensen, după ce, la 21 oct , (prăbușindu-se
poziția tare a rușilor și a românilor, prin luarea celor două
puncte de sprijin, Cobadinu și Topraisar, care zăvoreau nordul
Dobrogei) - are loc o schimbare importantă în grupa armatelor
lui Mackensen.
Se putea deosebi foarte limpede o aripă dreaptă, care se
clătina și o aripă stângă care se menținea. Aripa dreaptă, la 22
oct , luă direcția: linia Constanța-Murfatlar; iar după ocuparea
Constanței, se afla la linia Islan – Tepe-Alacap, în chiar seara
acelei zile (22 oct). Aripa dreaptă se mulțumi deocamdată cu

48
linia Idris – Kirus-Rasovo. Între cele două grupe se găsea
cavaleria bulgară, care, în ziua de 23 oct, atacă orașul
Medgidia. În aceeași zi, urmă o schimbare mai pronunțată a
aripii drepte, până la linia Kara – Murad-Medgidia, în așa fel
încât trupele cele mai înaintate aveau frontul direct cu fața la
nord-vest. Tot în ziua aceea, aripa stângă se apropie de capul
de pod întărit de la Cernavodă și atinse linia Medgidia-
înălțimile de la nord de Rasova. La 24 oct , aripa dreaptă a lui
Mackensen înaintă până la linia 177 (vest-est) – Dorobanțu –
Tortoman-și 126 și 114 până la Maiacloba. Stânga înaintă în
același timp, cu dreapta, pe linia Oprea – Movila – Moschee-
Cochirleni. Înapoia aripii drepte se desfășurară noi forțe, pe
linia lacul Țașavlu-Est, cu frontul spre nord, pentru că prin
aceasta trupele care aveau frontul spre vest să fie asigurate
contra unui atac eventual de flanc inamic. La 25 oct., înainte de
amiazi, Cernavodă căzu.
Românii nu mai încercară să reia ofensiva de la acest cap
de pod în contra aripii stângi a lui Mackensen. Procedeul lui
Mackensen fu plin de prevedere, așa că românilor nu li se mai
prezentă perspectiva unei contra-ofensive. Zvârlirea podului de
către români fu o consecință firească a desfășurării strategice
din ultimele zile și o dovadă că ei se temeau că aripa stângă a
lui Mackensen ar putea să treacă Dunărea. Desfășurarea
evenimentelor operative sili armata ruso-română la retragere, în
direcțiunea nord, în regiunea Dobrogei, care e mărginită la vest
și nord de Dunăre, la est de către ținutul băltos al Deltei
Dunării și de către mare.
Această retragere puse pe români și pe ruși în fața unor
probleme grele. Pe de-o parte, era amenințarea care venea din
Muntenia, prin faptul că forțe germane și austro-ungare căutau
să pătrundă prin granița muntoasă a României și anume pe la
Câmpulung și Predeal – iar pe de altă parte în spatele armatei
ce se retrăgea în Dobrogea, erau forțe sub conducerea lui
Mackensen.

49
 Totuși, înainte de a continua descrierea operațiunilor
dobrogene, să ne oprim acum asupra evenimentelor importante
care aveau loc în Transilvania.

50
Capitolul al V-lea

EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA

În primele zile, ofensiva românească din Transilvania
făcu să se creadă că va progresa foarte repede. România a
început operațiunea sa cu caracter de surprindere, dar înainte de
a fi gata cu pregătirile militare.
Comandamentul Superior Român socotea că prima sa
datorie era să poată ocupa numeroasele trecători din regiunea
muntoasă a Transilvaniei, de va fi cu putință, chiar fără luptă,
pentru a nu fi împiedicat în marșul său de înaintare. Aceasta
reuși. După aceea urmă imediat o pauză, care fu în legătură cu
neterminarea mobilizării. În primele zile ale lui septembrie,
frontul austro-ungar de la Orșova se retrage spre nord, pe malul
de vest al Cernei, după aceea la nord de Petroșani, la sud de
Sibiu și la nord de Brașov. Aci făcu o cotitură spre nord-vest și
urmă malul de vest al Oltului și continuă apoi pe înălțimile de
la est de cursul superior al Mureșului și în regiunea trecătoarei
Tulgheș făcu legătura cu trupele al căror front se desfășura în
ținutul Dorna – Vatra Dornei Între 6-10 septembrie, românii
ocupară Orșova, înaintară de la Petroșani spre Hațeg și ocupară
chiar frontul de est al liniei Sepsy-St. Györgyo-Esic și
Cicsereda. Trupele de graniță austriece fură nevoite să se
retragă până la valea superioară a Mureșului.
Pe 12 sept , românii, pe neașteptate, luară contactul cu
primele trupe germane la Sibiu și Hațeg. Cu o repeziciune
extraordinară, armata generalului Falkenhayn, care tocmai
părăsise postul de Șef de Stat Major General al Armatei de
operațiuni germane, fu transportată în Transilvania. În același
51
timp, o armată austro-ungară sub conducerea generalului Arz47,
se concentră cam în ținutul la nord de Sibiu. Din acest moment
mișcarea de înaintare a românilor fu oprită la sud de linia
Hațeg-Sibiu. Ei mai continuară ofensiva numai în colțul de
sud-est al Transilvaniei și pe granița de est a acesteia.
Cu sosirea celor două armate ale Puterilor Centrale se
desfășură în mod foarte evident concepția de ,,operațiune
germană”, care, natural, a fost hotărâtoare chiar și în ceea ce
privește concentrarea forțelor, cel puțin în linii generale. Prima
țintă care trebuia împlinită era ,,curățirea” Transilvaniei Pentru
acest scop, spre a câștiga timp, trebuia operat pe cel mai scurt
drum. Cu acest scop, Prima Armată Română fu cea dintâi țintă

47
Arthur Arz von Straussenburg (1857-1935), înalt ofițer al armatei
imperiale și regale austro-ungare, ultimul șef al Marelui Stat Major al Armatei
Austro-Ungare, funcție pe care a preluat-o pe 2 martie 1917 de la contele Conrad
von Hötzendorf. S-a născut într-o veche familie de sași transilvăneni. Tatăl său,
Albert Arz von Straussenburg, a fost pastor evanghelic protestant, iar mama,
Louise Pfaffenhuber, a fost fiica dirigintelui oficiului poștal din Orăștie. După
bacalaureatul susținut la gimnaziul evanghelic săsesc din Sibiu (în
prezent Colegiul Național Samuel von Brukenthal), a urmat o perioadă cursuri
de studii juridice la Academia de Științe Juridice din Sibiu, dar apoi s-a înrolat
ca voluntar în Batalionul 23 de vânători de câmp ungur în 1876/77. A comandat
cu succes Corpul 6 de armată până în 1916. La pensie a vrut să se stabilească în
orașul natal Sibiu, care acum aparținea României, dar deoarece statul român nu
i-a permis intrarea în țară, fiind fost adversar în Războiul Mondial, s-a stabilit
la Viena. În 1926 statul maghiar i-a aprobat o pensie, cu obligația să o ridice
personal la Budapesta. Cu ocazia unei călătorii la Budapesta în 1935 a suferit un
atac de cord și a decedat. A fost înmormântat la Budapesta. Notez acestea spre a
arăta încă o dată nedreptatea guvernelor românești în situații speciale, descrisă și
de autorii textelor publicate aici (n. N. – C. D.). Articolul omagial din
,,Siebenbürgische Zeitung” din 16 iulie 2007, notează: ,,Toate autoritățile
militare ale Puterilor Centrale l-au apreciat pe von Arz în memoriile, scrisorile
și înregistrările lor: Conrad von Hötzendorf, von Hindenburg, Ludendorf,
Mackensen și alții”. C. von Hötzendorf (în „Arhivele private”), de exemplu, l-a
caracterizat cu următoarele cuvinte: „Arz, foarte dotat din punct de vedere
intelectual, cu ochi limpezi, ușor entuziast, plin de viață, vesel și plin de spirit,
confruntându-se cu soarta ca un fatalist. Un soldat fericit, neînfricat, era
popular printre trupe. ”
52
a operațiunilor lui Falkenhayn. Printr-o ofensivă contra
Petroșanilor și a Pasului Surduc, el își asigură mai întâi aripa
dreaptă (căci grupa de trupe române de la Orșova, care constau
din prima divizie de infanterie, nu preocupa pe Falkenhayn);
aceasta, cu scopul de a pregăti apoi o lovitură contra trupelor
din prima linie ale Primei Armate Române, care se găseau în
ținutul Sibiului.
Astfel el ajunse în fața aripii stângi a forțelor principale
române, care înaintau de la granița de est a Transilvaniei în
direcția vest și care, cu masele Armatei a II-a Române, trecând
repede peste Brașov și peste ambele laturi ale Pasului Temeș,
urmând cursul Oltului, ocupară Făgărașul. Cu o sălbăticie cu
adevărat românească, dușmanii năvăliră cu furie în Transilvania
de est. A fost o foarte grea hotărâre pentru austrieci și unguri să
se retragă din fața lor aproape fără luptă și să lase pradă
pustiirii o țară înfloritoare, în care trăia vechea cultură
germană. Însă, față de împrejurările date, acesta era singurul
gând îndreptățit. Dacă s-ar fi luat hotărârea de la început ca să
se apere fiecare trecătoare până la ultimul om, atunci, față de
superioritatea numerică română, ar fi fost în cele din urmă
înfrânți.
Chiar și în cazul când întăririle ce urmau să sosească, -
adică armatele Arz și Falkenhayn -, ar fi fost repartizate pe
diferitele fronturi de apărare, s-ar fi putut ajunge, în cel mai
bun caz, la rezultatul că ar fi întârziat, mai mult sau mai puțin,
pătrunderea românilor, dar nu s-ar fi putut găsi destule forțe
pentru a zdrobi dușmanul năvălitor. Preocuparea principală a
noastră era următoarea: ,,trebuie, neapărat, câștigată o
victorie, care, singură putea fi în stare să silească pe români la
retragere și prin aceasta să fie curățată țara de dușman.”
Aceasta era cu putință numai printr-o concentrare a forțelor
într-un anumit punct, deși prin aceasta se da posibilitate
dușmanului ca să înainteze, pentru un moment, în alte direcții.
Comandamentul superior german se conduse după un vechi

53
mod de a proceda, al lui Frederik cel Mare48: ,,Cine vrea să
apere totul nu apără nimic.” Astfel, armata lui Falkenhayn se
concentră, după cum am mai spus, la nord de Sibiu.
În fața acestei armate se găseau, la 20 sept , câteva divizii
românești din Armata I, așezate la nord de lanțul de munți
Gauszorn și în împrejurimile orașului Sibiu. Orașul, așezat pe
încântătoarea vale a râului Cibin care-l străbate, este vechiul
Cibinum roman și fosta capitală a marelui principat Transilvania,
numit pe ungurește Nagyseben. Sibiul (Hermanstadt), la început
a fost un sat și pare că a fost întemeiat în anul 1140 de un
cetățean nürenbergez, anume Herman, prin adunarea la un loc a
unei colonii germane. În vremea războaielor turcești, Sibiul era
o cetate puternică, care sub numele de ,,orașu-roșu” trebuie să
fi inspirat turcilor mare respect.
Acest nume își are obârșia de la un turn roșu, care se
găsește încă și astăzi în ființă, în pasul cu acest nume. Pasul
Turnu-Roșu este un defileu de mai mulți km și desparte brusc
Munții Cibinului de Munții Făgărașului și formează o legătură
între România și Transilvania în care și astăzi se văd urme de
fortificații din timpul Evului Mediu și au servit odinioară la o
serie de lupte ce au avut loc pe acest drum al popoarelor. Pasul
Turnu-Roșu a servit ca legătură înapoi pentru trupele românești,
care se aflau în regiunea Sibiului. Odată ajunsă această legătură
în mâna lui Falkenhayn, o bătălie pierdută pentru grupul
românesc de la Sibiu trebuia să ia caracterul unei distrugeri.
Însă Falkenhayn nu putea să pună stăpânire pe pas, de-a
dreptul, căci între el și pas se găsea inamicul. Aceasta se putea
realiza numai printr-un larg marș de învăluire a trupelor, ce ar
fi pătruns prin partea vestică a munților Cibin, pentru ca apoi să

48
Frederic al II-lea, cel Mare, Friedrich II (1712-1786), rege al
Prusiei (1740-1786), din dinastia de Hohenzollern, al 14-lea prinț elector
al Sfântului Imperiu Roman sub numele de Frederic IV (Friedrich IV) de
Brandenburg. A devenit cunoscut sub numele de Frederic cel Mare (Friedrich
der Große) și a fost poreclit Der Alte Fritz (,,Bătrânul Fritz").
54
cadă în spatele românilor. În acest scop, în armata lui
Falkenhayn se găsea Corpul Alpin, care, în cea mai mare parte,
cuprindea locuitorii din partea muntoasă a Bavariei. Până și
puternicele înălțimi ale munților transilvani nu prezentau,
pentru acești copii ai muntelui, greutăți de netrecut.
Un reporter de război49 scrie despre acest marș în munți
al Corpului Alpin: ,,Acest marș uriaș a fost executat conform
etapelor ordonate și după calculul celui mai scurt timp.
Trupele, prevăzute numai cu cele strict necesare, au îndurat
multe privațiuni. Un frig pătrunzător domnea pe piscurile de
peste 2 000 m înălțime, care urmau să fie traversate. Se
dormea sub corturi. Animale de povară cărau muniții și hrană.
La orele 4, dimineață, s-au pus în mișcare. Până în faptul serii
se mergea, apoi se cina. Niciodată nu se lăsau fără legătură în
urma lor. Pe ici pe colo erau date peste cap patrule mai mici,
inamice. O rezistență mai serioasă se întâmpină numai la
creasta estică a colibei de vânătoare de pe înălțimea 1 850 m,
acolo unde granița româno-ungară iese deodată spre est,
formând un unghi ascuțit. Aici fură capturate două mitraliere
și câteva zeci de puști. Într-un punct al drumului, niște buni
trăgători bavarezi s-au așezat la pândă și împușcară pe
inamic, care nu bănuia câtuși de puțin, unul câte unul. La 26
sept , primele elemente ajunseră pe înălțimile trecătorii. Ele
ocupară mai multe ieșinduri care se află foarte aproape de Olt.
Primul din aceste ieșinduri a fost ocupat de vânătorii din nord,
germani, care au așezat o mitralieră în bătaie pe un vârf
înaintat aproape de vama ungurească, pe malul de dincoace al
pârâului Lotrioara. Un alt ieșind a fost ocupat de bavarezi,
mai spre sud de Câineni. Din momentul ocupării acestor
înălțimi ale trecătorii a fost barat singurul drum spre sud
pentru toate forțele românești. ”
În timp ce această acțiune de întoarcere a circulațiunii din

49
Poate Karl Rosner, a cărui carte/reportaj este prezentată în acest
volum, după aceasta a lui Endres (n. n.).
55
26 sept ducea la luarea în stăpânire a pasului Turnu- Roșu,
situația tactică la Sibiu era cam următoarea: la nord-vest, nord
și nord-est de oraș, trupele generalului Falkenhayn se pregăteau
de atac.
Aripa dreaptă a poziției românești era la est de Sibiu, pe
linia Dohnanyi, înălțimea 598, aproape de Hamersdorf.50
Înapoi pare a fi fost încă o a doua poziție ocupată cam pe linia
Hermany – Bongart/Bungard. La vest de calea ferată care duce
de la Sibiu în pasul Turnu-Roșu, pozițiile românești erau ceva
mai la sud de locul de exercițiu și apoi se continuau pe
înălțimile de la Poplaca și Guraro.51 Ele atingeau, la Orlat, râul
Cibin Și Săcelele erau ocupate de români.
Aripa stângă a Armatei a II-a românești se găsea în acest
timp într-o mișcare de înaintare de la Făgăraș în direcția
Schassburg/Sighișoara. Falkenhayn se găsea într-un anumit
pericol, prin faptul că detașamente din Armata II-a românească
amenințau aripa sa stângă. Pe de altă parte, nu era exclusă
posibilitatea pentru românii din regiunea Sibiului de a se putea
strecura înspre Armata II-a, cu toată ocuparea pasului Turnu-
Roșu și să scape de distrugere printr-o retragere în Valea
Oltului, care este prevăzută cu șosele bune. Ambele ipoteze
trebuiau neapărat înlăturate. Și în acest scop, Falkenhayn
trimise în Valea Oltului un puternic detașament de cavalerie
germano - austro - ungară, care se interpuse ca o pană între
ambele grupări românești.
După ce toate fură pregătite în acest chip, atacul lui
Falkenhayn începu tocmai la timp. După cum reiese dintr-un
ordin capturat al Înaltului Comandament Român, grupa ,,Sibiu”
a Armatei Întâia trebuia să reziste cu îndârjire, deoarece
Armata II-a română de la Făgăraș se afla în marș pentru a-i

50
Gușterița (germ Hammersdorf, maghiară Szenterzsébet) era un sat din
Transilvania Administrativ, astăzi este parte încorporată a municipiului Sibiu
51
Gura Râului (germană Auendorf sau Guraro, maghiară Guraró), oraș
din județul Sibiu.
56
veni în ajutor.52 De aceea, comandantului român al grupului
Sibiu nu i se poate imputa că a primit atacul lui Falkenhayn. El
se bizuia pe sosirea Armatei a II-a și dacă se înșelă în această
socoteală, nu a fost vina sa. 53
După ce, încă de la 25 sept, focul de artilerie și luptele de
infanterie înaintată fixaseră frontal pe români, pe 27 sept
izbucni deodată atacul nostru principal, în trei grupe. Grupa de
la aripa dreaptă a lui Falkenhayn atacă pozițiile românești pe
linia Săcele-Muntele Obreja (la nord de Poplaca). După
rezistențe parțiale, foarte înverșunate, românii fură azvârliți.
Prin faptul că la aripa noastră dreaptă se aflau de la început
forțe puternice care au învăluit aripa extremă-stângă a
românilor și a ocupat muntele Valari, românii care se retrăgeau
valuri-valuri din poziții înspre sud-est, au fost aruncați în
direcția Turnu-Roșu. Grupa de mijloc a lui Falkenhayn trecu
aproape de Sibiu pe la vest; aruncă pe români dincolo de
Heltau/Cisnădie și-i goni în pasul Turnu-Roșu .
În clipa aceea, se produse în această vale o învălmășeală
de nedescris, de oameni, trăsuri și tunuri. Din toate părțile se
revărsau, în mase, românii fugari și se înghesuiau înăuntrul
strâmtorii Turnu-Roșu. Aci însă se afla Corpul Alpin, care
primea pe fugari cu focuri nimicitoare.
Asupra scenelor ce se petreceau la această retragere, un
corespondent de război (Dr. Gr. Max Ocs, în ,,Münster Neusten
Nachrichten”) comunică într-o formă vie următoarele: ,,De

52
Ordinul fusese dat pe 15 sept. de generalul Moșoiu și suna astfel:
,,Rezistați pe Gotzenberg. Vine Armata a II-a!” Îl avea și ofițerul C. C.
Popian în buzunar și l-a ascuns, pregătindu-se să-l înghită, dacă ar cădea
prizonier, vezi Memoriile, nota 47.
53
În Memoriile lui C. C. Popian, vol. II, pag. 98-100, ed. Agnos, Sibiu,
2009, se descrie disperarea și mânia resturilor Armatei Întâia, convinsă că a
fost abandonată înadins spre sacrificiu, neștiind că Armata a II-a nu mai
putea să-i vie în ajutor. Tot atunci, Popian a căzut prizonier, cu Maiorul
Bălănescu și cu resturi din Armata I. E curios cum autorul german
dezvinovățește pe comandantul român, care, se pare, s-a sinucis (n. n.).
57
teamă, românii aruncară și lepădară tot ceea ce putea să-i
împiedice în fuga lor. Cu orice preț: scăpare și numai înapoi,
peste munții din sud-est, care nu sunt încă ocupați! Dacă ar fi
fost cu putință să se strecoare și pe șoseaua trecătorii! Lucru
de căpetenie era să-și scape cu orice preț viața!
Acolo unde munții Făgăraș și Cibin cad în pantă
abruptă, unii în fața celorlalți; și în depresiunea adâncă în
care Oltul și-a sfredelit calea albiei sale printre înălțimi spre
sud, lângă sătucul Boitza, se ridică Turnu-Roșu, gros, pătrat și
boit, care a dat numele șoselei. A fost clădit ca stăvilar al văii
contra Turcilor năvălitori, în veacul al XV-lea, de către sașii
transilvăneni; iar legenda spune că ar fi fost, pe atunci, vopsit
cu sânge de turc. Acum se ridică din nou ca un simbol
sângeros. În jurul lui se înalță un zgomot ca de vrajă. În zare,
cât poate cuprinde ochiul, îl încadrează mărturiile luptei și ale
fugii. Sute de trăsuri stau împrejuru-i cu bagajele, cu proviziile,
cu munițiile românilor fugari, adesea în rânduri grămădite
unele după altele, după cum fuseseră încolonate, apoi iarăși
împrăștiate pe ici, pe colo, pe jumătate sfărâmate, răsturnate,
încât toată încărcătura pare un val de apă care izbucnește.
Stau azvârlite pe malurile apei, pe șosea, pe poieni-după ce
mai întâi se încercase ca pe unele să le treacă prin vadurile
apei, pentru a le scoate în locuri mai ascunse, ca să le așeze în
siguranță! Mai încolo, înapoi, pe un ogor, a rămas o grămadă
de sfărâmături: rămășițele unui aeroplan românesc, doborât,
îndoit, distrus, sfâșiat, din care iese în evidență cocarda mare,
roș-galben –albastru, ce pare uimită.
Acum să continuăm cu istorisirea a celor petrecute în
interiorul pasului. Cât de plăcută trebuie să fie o preumblare,
în timp de pace, prin aceste încântătoare priveliști! Astăzi însă,
nepângărita natură, martoră a atâtor orori, se înfățișează ca o
crudă ironie a suferințelor și nebuniei omenești. Aici voiau
românii să-și forțeze drumul, însă, strânși între pereții înalți,
căzură victima fatalității. Șoseaua era presărată cu cadavre

58
omenești și hoituri de cai, cu ranițe, arme, cartușiere, mantale,
capele, baionete și felurite efecte de îmbrăcăminte aruncate.
Toate, nou-nouțe, neîntrebuințate, adesea, bine împachetate,
iar de cele mai multe ori amestecate în chip dezordonat, în
sfârșit, clae peste grămadă. Mănuși groase de lână, cojoace,
cârpe pline de sânge, risipite pe tot locul. Mai apoi iarăși se
văd trăsuri și care noi. Un automobil cu crucea roșie închide
drumul. Un câine sanitar se mișcă în juru-i. Pe drum, zace un
cal, rănit mortal, care trăgea să moară, iar un altul de alături
stă nemișcat, parcă ar fi vrut să ajute camaradul rănit.
Grozăvii după grozăvii; iar frunzișul stejarilor colorat în roșu
– brun, galben, privea calea jalei.
Un nou tablou,- deocamdată nelămurit -, o întreagă
menajerie pare a se apropia: o cireadă de vite (uriașe),
diferite, vaci și viței, vite cornute transilvănene, iar, printre
care, bivoli negri și cai fără stăpân ce se goneau prin
învălmășeală. Este întreaga avere a satelor ungurești și
săsești, pe care românii tâlhari voiau s-o care cu ei și care,
rămasă fără supraveghere, se întorcea fără nici un căpătâi
Fără voie îți fuge gândul la războaiele străvechi dintre
popoarele de păstori, când triburile dușmane împingeau
înaintea lor cirezile. Și iată că, necontenit, noi batalioane de
patrupede vin spre noi. Unele zac în șanțurile șoselei, omorâte
de vreun proiectil, cu picioarele în sus, parcă ar cere ajutor,
altele, sleite de putere, lihnite de foame; iar altele, în căutarea
după mâncare, s-au agățat pe pante; boi și vaci amestecate cu
cai de cavalerie, pe care soldații germani, râzând, le alungă de
pe coaste, mișcând în vânt ciomege.
Ajungem la o cotitură de drum. O vale lăturalnică se
deschide în trecătoare. Un pârâiaș, Lotrioara, își trimite apa
murmurândă în Olt. Peste dânsul trece un vechi pod de piatră,
boltit. Dincolo de acesta apar o grămadă de căsuțe șubrede,
dărâmate, înnegrite de fum. Aci se înfățișează din nou aceleași
tablouri de groază și de război, fără pereche. Pe acest pod a

59
avut loc, la 28 sept., o luptă sălbatică. Vânătorii germani
barară șoseaua și se ciocniră cu românii cari fugeau dinspre
nord. O grupă din aceștia sunt aci, niște tineri minunați, plini
de viață, cu chipuri de bronz. În jurul ei se află un amestec
bizar de nedescris, de cadavre, lucruri și de animale moarte.
Tot aci sunt morți și de-ai noștri, pe cari camarazii lor îi
îngroapă acum. Sărmani flăcăi care, departe de patrie, au
trebuit să lupte contra acestor hoarde ale noului nostru
dușman și au trebuit să moară.
Succesul lui Falkenhayn a fost decisiv. Părți din Armata
II-a Română, care se afla la Sibiu, au fost aproape nimicite;
numai oarecare rămășițe rătăcesc prin munți. E posibil ca
Înaltul Comandament German să fi bănuit pe adversar mai
tare decât era în realitate.
Este de netăgăduit că o considerabilă parte a Armatei a
I-a românești se găsea încă pe pământ românesc, totuși mai
târziu se va putea stabili dacă, în această luptă, românii au
fost cu adevărat superiori numericește. ”
Bavarezii au avut, la Pasul Turnu-Roșu, o situație grea.
Mai ales când părți din Armata I-a românească se aflau pe
teritoriul românesc, ei atacară pasul de la sud, pentru a-l
deschide. Așa fiind, Corpul Alpin trebui să facă front în două
direcții, ceea ce, din punct de vedere tactic, este extraordinar de
greu. Din fericire, orașul Sibiu, așezat într-o depresiune și
neprezentând, din punct de vedere tactic, pentru ambele părți,
nici un avantaj special, a avut de suferit foarte puțin din lupte.

60
 ADAOS(III)
DIN ARHIVELE VATICANULUI
Fasc. 78. Pag. 344. Abschrift zu III b 23 246.
Souffrances des prizonniers civils en Roumanie
,,Les souffrances des sujets allemands et autrichiens en
Roumanie forment un chapitre si affreux de la guerre mondiale
que la publication de certains détails est devenue un devoir
Internés dans toutes les villes des le dim 27 aug. Le poste de
police triste local de rassemblement. On enleva tout leur argent
dans la poche des fonctionnaires. Meles a la pire canaille.
Femmes séparées de leur maris, insultées, maltraitées.
Femmes qui n’avait pas remercieé pour un peu de pain, frapées à
coups de nerf de bœuf sur le dos et sur la poitrine par les agents.
Madame Marie von R, autrichienne, nombreuses semaines
malade des suites de ces indignes traitement Paille pourie pour
dormir. Prison Vacaresti, défiaient toute description: morts 163
hommes vigoureux. Un vieillard 106 ans obbligé a travailler , a
marcher, scènes dechirantes, dans la morgue, des vivants”(…). 54

54
Traducere: ,,Suferințe ale prizonierilor civili din România.
„Suferințele supușilor germani și austrieci din România formează un
capitol atât de îngrozitor al războiului mondial, încât publicarea anumitor
detalii a devenit o datorie. Internați în toate orașele, din duminica de 27 aug.
Trista adunare se ținea în secția de poliție locală. Toți banii lor le-au fost
luați, ajungând în buzunarele funcționarilor. Amestecați în închisoare cu cele
mai ordinare canalii. Femeile despărțite de soți, insultate, maltratate. Femei
care nu mulțumiseră pentru o coajă de pâine, bătute cu vână de bou pe spate
și pe piept de către ofițeri. Madame Marie von R, austriacă, este încă bolnavă
de câteva săptămâni în urma acestor tratamente nedemne. Paie putrezite pe
care să dormi. Închisoarea Văcărești întrece orice închipuire. Au murit acolo
163 de bărbați în putere. Un bărbat de 106 ani obligat să muncească, să
mărșăluiască; scene sfâșietoare, la morgă, aruncați acolo încă vii printre
61
 Doc. 16 802. Condițiile din dioceza de Iași și persecuția
civililor catolici, descrise de Mgr. Cipolloni.

Doc. 20 684. 13 sept. 1916, Mons. Bond din Monte Carlo

trimite Papei jurnalul său de voiaj în Oltenia – Muntenia-Moldova,
descriind condițiile îngrozitoare, batjocora și torturarea catolicilor
germani și maghiari (sau ardeleni, ortodocși sau catolici), de către
poliție și poporul de pe stradă, în România încă neocupată.

Fasc. 142. Pag. 258. 25 806 AE din 1916 doc. 6 696:

Amintește de prizonieri români în Turcia și se cere
ajutorul Papei pentru asistența lor religioasă, în urma vizitei
capelanului militar Wohlfarstalter în lagărul turc din Bosanti,
în Anatolia.55

Fasc. 113. Pag. 12. 19 nov. 1916.

Telegrama de felicitare din partea Papei adresată Reginei
Maria pentru salvarea de pericol cu ocazia bombardamentului
palatului regal din București de către aviația germană.

Fasc. 30. repetă originalul telegramei, pentru arhiva

papală, pag 155-157:
,,Á sa Majestée Reine Marie de Roumanie, Bucarest.
Nous félicitons V. M. d’avoir échappée au grave danger
qu’Elle a couru et formons des vœux pour son bonheur et pour
le bonheur de la Famille Royale.
Ss Benedict XV, 19 nov 1916. ”

morți.” Urmează amănunte și mai groaznice despre sadismul populației și

poliției române contra germanilor, austriecilor, bulgarilor, turcilor, etc. chiar și
a celor născuți - crescuți în România sau a ardelenilor, cetățeni austrieci, în
acele săptămâni, chinuri care au continuat în Moldova neocupată și ne-
eliberată de armatele germane și turco-bulgare !!!).
55
Desigur, vor fi fost numai puținii catolici, care au cerut personal această
asistență; pentru că România niciodată nu s-a adresat Papei pentru ajutor, ca
alte țări necatolice, precum Serbia, Bulgaria sau Turcia însăși etc…(n. n.).
62
 Doc. 23 544/244/D14 AASSEE., la 7 dec. 1916:
Prin ministrul Olandei, Sf. Scaun primește o telegramă de
la Arhiepiscopul de București, Netzhammer, cu descrierea
persecuției contra clerului și credincioșilor catolici din clipa
declarării războiului, care se continuă în zonele neocupate de
Armatele Puterilor Centrale.
Arhiepiscopul cere ajutor diplomatic.56

23 700. La 16 decembrie, ca răspuns, Sf. Scaun cere

Nunțiului de la Viena să ajute pe Arhiepiscopul de București în
a proteja toate operele și activitățile Bisericii Catolice de acolo.
Acum era mai ușor, catolicii fiind eliberați de armatele de
ocupație.

1917
Fasc. 113 Pag. 41. 27 ian. 1917:
Mgr. Cipolloni, Administratorul Apostolic de Iași, scrie
la Roma și descrie persecuția anticatolică în Moldova liberă:
,,Persecuția la noi, în Moldova, este mai rea decât în sud,
căci în Moldova Biserica catolică e compactă și prezentă în
orașe și multe sate. Și partea rea este că persecuția încă
continuă, în paralel cu războiul. Cel puțin în sud s-a terminat,
după intrarea Armatelor Centrale în București.
Preoții ce fuseseră închiși în București sau cei duși în
Bărăgan au fost obligați să ajungă la Huși, pe jos, făcând sute
de km iarna, bătrâni, bolnavi, prin violențe și maltratări de tot
felul; mulți morți.
Preoții catolici închiși, ținuți nemâncați, să moară de
foame. Un preot italian denunțat ca dușman de vicele său și eu
nu-l pot salva.
Cel mai mare rău ne vine de la ,,Societatea de Dame

56
Papa a reușit mai mult cu Lenin decât cu guvernul foarte creștin de la
București. Lenin a eliberat pe episcopii puși pe lista papei, inclusiv patriarhul
ortodox (n. n.).
63
Ortodoxe”, care sunt decise contra Bisericii Catolice și au
găsit momentul să lovească.
Din Transilvania au venit preoți uniți, refugiați, care
mănâncă la cantina Mitropoliei Ortodoxe și sunt invitați să
abandoneze Unirea.
Moldova este amenințată să fie ocupată de germani și
noi am fi obligați să fugim în Rusia. Preoții germani și austro-
ungari vor fi eliberați de armatele germane ca și în sud, dar ce
fac eu, italian, și alți 9 italieni, 2 preoți belgieni, 1 maltez, 1
transilvan? Rămânem pe loc? Riscăm arestarea germană.
Fugim? În Rusia nu se acceptă picior de catolic.
Don Ulivi, preot nonagenar închis, nimeni nu mă ascultă
să fie eliberat, este foarte bătrân, suferind și nevinovat!!!! În
Rusia la ora actuală sunt mai multe guverne, pe regiuni. Cine
știe care va fi mai tare? Cu smerenie, il vostru umilissimo,
etc.”57

Doc. 44 322. Coloniști români, (fugiți din Ardeal și

Bulgaria, dar cetățeni bulgari sau austro-ungari) deportați de
guvernul român. Se invocă interesarea Papei.

Fasc. 78. Pag. 350. Este trimisă Papei lista cu numărul de

prizonieri români la 1 febr 1917: în Germania 10 157 din care
202 ofițeri,58 în Austro-Ungaria, 38 527, din care 542 ofițeri.
Toți prizonierii români: 79 033, din care 1 536 ofițeri. În aceste
liste se adaugă cei din Bulgaria și din Imperiul Otoman.59

Fasc. 113. Pag. 20. Aprilie, 1917. Este descrisă Missa

57
Azi, în 2023, în civilizata Europă, fanatismul este același, anti-rus ori
anti-occidental, după moda momentului (n. n. – C. D.).
58
Printre ei și Locot. C. C. Popian, atunci în lagărul Schwarmstedt (n. n.
– C. D.).
59
Prizonierii români, cetățeni maghiari, aflați prin Franța, Italia, Anglia
etc. erau numărați ca maghiari și ei nu spuneau nimic (n. n. – C. D.).
64
celebrată de Arh. Netzhammer în noua Biserică italiană pentru
500 de prizonieri italieni în București.
Urmează un Raport despre ,,Persecuția contra clerului
și a credincioșilor catolici în București între august și 6 dec.
1916.” Pe 7 dec. , cu capitala ocupată, au fost eliberați de către
armata germană, care a reușit să salveze doar pe acei care n-au
fost duși cu forța în Moldova de către autoritățile române.

Fasc. 113. Pag. 19. 9 mai 1917. Descrierea monumentelor

salvate de bombardament din București.

Fasc. 113. Pag. 28/39. 22 iun 1917.

Raportul Arhiepiscopului Netzhammer OSB trimis
Sacrei Congregații de Prop. Fide, Cardinalului Serafini,
despre situația actuală a Diocezei de București de la 27 aug
1916- la 22 iun 191760:
,,Eminență, suntem îngroziți. Parohi arestați și duși în
mod violent la Jilava, Văcărești și Huși. Chinuri groaznice,
umiliri, batjocoriri, sadism, ce nu poate fi nici descris, nici
explicat.
Regele Ferdinand participă la Missa Solemnis în
catedrală. Am slujit numai eu, ceilalți fiind arestați, eu nu,
fiind elvețian Organistul Huemer, foarte vrednic om, arestat și
el cu violență, numai pentru că era german.
Canonicul Ioan Bălan61 arestat în palatul episcopal în
fața arhiepiscopului. Dus la Jilava și Huși, chinuit. Numai
pentru că este cetățean austriac și, normal, în trecut, a fost la
ambasada Austriei pentru vize și treburi. Se refugiase la noi ca
să scape de martiriul ungurilor și iată ce i-a făcut guvernul
român.

60
Împins de evenimente, dar și de faptul că Mgr. Cipolloni de la Iași
trimisese descrierea amănunțită a grozăviilor, deja din ianuarie 1917,
expusă mai sus (n. n. – C. D.).
61
Român catolic, unit, martirizat după 1948 de comuniști (n. n.-C. D.).
65
 Biserica italiană a fost consacrată de mine la 2 iulie
1916. Preotul a fugit la Iași cu ministrul italian. Azi e servită
de militari austro-ungari.
Mgr. Durcovici62, arestat la 27 aug la Giurgiu, biserica
prădată și distrusă. La Cioplea, idem. La Popești-Leordeni
preotul doar chemat la poliție și eliberat.
Seminariștii noștri arestați și loviți cu violență.
Bisericile catolice prădate la Rm. Vâlcea, Buzău, Târgoviște,
Câmpulung, Tr. – Severin. Peste tot, lumea de pe stradă contra
noastră.
Maicile numite Damele engleze sunt protejate de
Rege Pater Hortnagel, foarte bătrân, lăsat în convent, dar
blocat.
Institutul N. Dame de Sion transformat în spital francez.
În fața venirii Armatelor Centrale, însă:
Pe 25 oct., 45 călugări fug în Moldova, căci ,,vin
ungurii”, fiind ei italieni, francezi, români, ucraineni etc.
La 1 mai 1917, maicile de Sf. Vincențiu de Paola fug cu
principesa Bibescu (Marta!) la Viena, apoi în Elveția și
Franța.63 Cele 2 școli ale arhiepiscopiei din curtea catedralei
Sf. Iosif, ocupate și jefuite de tot ce aveau.
Frații Doctrinei creștine, arestați cu toții. Școlile
reparate și redeschise, cu ocazia venirii germanilor.
Guvernul român nu se încrede în preoții germani si
unguri. Vrea preoți italieni și francezi, pentru catolicii din
zona neocupată. Cu Brătianu nu se poate vorbi.
Maicile din Tr. - Severin au suferit foarte mult și pe
nedrept.
Eu am avut noroc,- ca cetățean elvețian - și Regele mi-a

62
Martirizat de comuniști după 1948, beatificat în anii noștri (n. n.-C.
D.).
63
Fug, adică pleacă normal din Muntenia ocupată, deci, chiar fiind
pro-antantă, nimeni nu le-a atins, dacă au putut pleca de la Viena la
Paris!!!! (n. n. – C. D.).
66
făcut o vizită.64 La Craiova, preotul Cisar a fost arestat,
Iovanelli capelan, italian, nu.65 Capela și școala din Calafat
distruse și jefuite complet.
La Rm. Vâlcea preotul Josif Bonov, bulgar, arestat, și
biserica jefuită. Peste tot este lumea de pe stradă care
colaborează cu poliția la aceste violențe. Idem la Câmpulung,
Pitești, Sinaia, unde a fost distrus tot. La Câmpina, Ploiești,
Târgoviște, Buzău, Nehoi, tot furat și distrus. Pentru slujbe, la
Ploiești, am putut trimite un olandez. La Brăila, Constanța,
Culelie, bisericile arse, la Sulina, Tulcea, idem.
Toți preoții care nu apucaseră să fie deportați în
Moldova de români au fost eliberați de armata germană în
dec. 1916.
În fine, abia după declarația de război s-a putut vedea
clar cât de ostil era guvernul român Bisericii Catolice și chiar
masele populației. Au găsit momentul potrivit să-i dea lovitura
mortală.
De fapt, toți bărbații germani sau unguri de la 16 ani în
sus au fost arestați. Bulgarii și germanii din Dobrogea,
originari de acolo, ținuți sub observație.
Iată lista preoților arestați(…):66
Guvernatoratul german67 ne-a plătit ca și cel dinainte, cu
500 de franci.
Acest raport nu este primul pe care-l scriu, dar guvernul
român a cenzurat toată poșta și nu a lăsat trecerea scrisorilor
mele.”68

64
Curios că Regele nu a intervenit în fața acestor absurde persecuții! Și
nici nu a fost arestat, ca german (n. n. – C. D.).
65
Și Cisar a fost martirizat de comuniști, după 1948 (n. n. – C. D.).
66
Dă numele fiecăruia (n.n. – C. D.).
67
De ocupație (n. n. – C. D.).
68
Urmează salutările și omagiile de rigoare. Dar Netzhammer a fost
pedepsit după război și silit să se retragă. Vezi Memoriile sale, Ed. Humanitas,
etc. Raymund Netzhammer (1862-1945) a fost arhiepiscop romano-catolic
de București între 1905-1924. A ctitorit între altele Biserica greco-catolică
67
 Fasc. 68. 1917. Regina Maria rănită la față, într-un
accident de automobil, Iași. Scrisoare din partea Papei de
consolare și de binecuvântare.69

16. 7. 1917. Scrisoare adresată Papei, a episcopului de

Cambrai:70 „Vă scriu în numele domnului Coculesco, profesor
de astronomie la București și al principelui Vladimir Ghika,
fratele ministrului român la Quirinal Primul. Ghika este
catolic71, al doilea este ortodox.72 Ei îmi spun să vă raportez:

,,Sf. Vasile cel Mare” din strada Polonă și Biserica ,,Sf. Elena” din strada
Cuza Vodă, amândouă în București.
69
Regina era anglicană (n. n. – C. D.).
70
,,Au nome de Mr. Coculesco, professeur d'astronomie a Bucarest et
du prince Vladimir Ghika, frère du ministre de Roumanie au Quirinal. Le
prémier Ghika est catholique, le second est orthodox. Ils me disent de vous
signaler: ,,La propagande hongrois contre l’union de la Transilvanie dit
que le gouvernement roumain forcerà les roumains unis et non ortodoxes,
passer all’Ortodoxie. Bratianu ha assuré, garantis la liberté religieuse.
Voulons l’opinion du S Père.”
71
Mons Vladimir Ghika (1873-1954), prinț, diplomat, scriitor, om de
caritate, preot catolic român (biritual: latin și bizantin), convertit de la
Ortodoxie, nepotul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul principe al Moldove
i. Tatăl lui Vladimir Ghika a fost Ioan Grigore Ghica, diplomat, ministru de
externe și al apărării al României. Unul dintre frații monseniorului a
fost Dimitrie I Ghica. După venirea la putere a comuniștilor refuză să plece cu
trenul regal. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare”
și întemnițat la Jilava, unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un
an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veșnice din
cauza tratamentului bestial la care a fost supus. Monseniorul Vladimir Ghika
a fost beatificat pe data de 31 august 2013, la București, în cadrul unei slujbe
religioase solemne desfășurate la pavilionul Rom-Expo. În același an a fost
ales membru post-mortem al Academiei Române.
72
Dimitrie I Ghica (1875-1967), om politic român, ministru al afacerilor
străine al României între 27 aprilie 1931 și 5 iunie 1932, frate cu Vladimir
Ghica. A intrat în diplomație în 1894 la vârsta de 20 de ani. După primul
Război Mondial, în urma unei polemici cu Ion I C Brătianu a fost rechemat
în țară. Între 1913-1917 a fost ambasador al Regatului României la Roma.
Prin intermediul fratelui său, Vladimir Ghica, care avea trecere la Vatican, a
68
Propaganda maghiară împotriva unirii Transilvaniei spune că
guvernul român va obliga pe românii uniți și neortodocși să
treacă la Ortodoxie. Brătianu a asigurat, garantat libertatea
religioasă. Vrem părerea Sfântului Părinte.73

Fasc. 68. Pag. 207. 9 aug. 1917. Mgr. Subsecretar de

Stat, Federico Tedeschini cere guvernelor europene ca după
război să fie realizate dezideratele tuturor popoarelor
nedreptățite, printre care și ale românilor.

Doc. 40 381. Doc. de la Delegatul Apostolic de la Viena:

se vorbește despre o pace separată Romania-Bulgaria.74

obținut și colportat informații care au dus la implicarea Sfântului Scaun în

afacerea Caillaux. Darea în vileag a acestui fapt a dus la căderea în dizgrație a
lui Vladimir Ghica și la răcirea relațiilor dintre Dimitrie Ghica și cardinalul
secretar de stat Pietro Gasparri (Vezi Memoriile Arh. Netzhammer, ed. germ.
Mȕnchen, 1996, pag. 988) (n. n. – C. D.).
73
În Arhivă nu s-a păstrat răspunsul. Dar acest fapt s-a întâmplat după
1948, prin guvernul comunist, care, însă, în Ungaria a lăsat liberi pe uniți ca
și pe ortodocși (n. n. – C. D.).
74
Acestea erau doar zvonuri (n. n. – C. D.).
69
Capitolul al VI-lea

PRĂBUȘIREA OFENSIVEI ROMÂNEȘTI

DIN TRANSILVANIA
Urmările bătăliei de la Sibiu s-au resimțit imediat și
asupra Armatei a II-a românești. Falkenhayn, după victoria sa,
nu se mai îndreaptă spre sud, asupra pasurilor munților, ci,
conform concepției sale inițiale, strategice, lasă numai oarecare
trupe slabe de siguranță în munți și se îndreaptă imediat contra
Armatei a II-a românești spre est. Falkenhayn dirija trupele
germane, cari nu luptaseră la Sibiu, către Heundorf, la sud de
Schassburg/Sighișoara, unde la 29 sept atacară cu succes
coloanele Armatei a II-a românești, ce se găseau încă în marș
către Schassburg. Încă de la 3 oct , însă, cea mai mare parte din
Armata Falkenhayn atinsese linia generală Făgăraș-Bekokten.
Comandantul Armatei a II-a Române prevăzuse că va
avea o bătălie al cărui rezultat era problematic; în caz de
insucces, legăturile sale din spate, care se aflau îndeosebi
înapoia flancului său stâng, ar fi fost amenințate. De aceea,
comandantul român ordonă o retragere grăbită prin Pădurea
Stafiilor și Peisauergebirge în bazinul Brașovului. În același
timp, făcu o mișcare foarte bună: grupă forțele sale în așa fel,
încât își organiză o aripă stângă puternică.
În acest chip el nădăjduia să poată întrebuința strategic
pasurile Törzburg/Bran și Temeș (lângă Predeal) pentru a
continua să se retragă în siguranță. Încă de la 4 sept, trupele
românești se tot retrăgeau, în timp ce ariergărzile lor de la Olt
și Șinca rezistau cu încăpățânare pe linia Reps (Rupea,
Kohalm) – Șercani-Perșani și ceva mai la sud. Însă avangărzile
70
lui Falkenhayn ajunseră de asemenea la 4 oct pe linia Olt –
Șinca, executând cu sforțări uriașe marșuri și lupte continue
timp de 6 zile și pe o distanță de 120 km.
Mai spre nord, armata Arz, austro-ungară, începu și ea
ofensiva, în ziua de 4 oct. În cursul lunii septembrie, numita
armată pierduse toți munții Gurghiului și linia sa, Sas – Regen-
Maghiaroș (Est – Maroș-Wașarcheli) – Homorod (la est de
Reps/Cohalm) era mult amenințată de către al IV-lea Corp de
Armată românesc, care presa asupra aripii stângi austro-ungare
din valea Mureșului, din direcția nord.
Ofensiva generalului Arz merge încet în 4 direcțiuni
principale:
1) Către Sas-Regen, după respingerea unui atac românesc
la 3 oct., în Valea Mureșului; iar în ziua de 7 oct. atinse
Ratosnya (30 Km la nord-est de Sas-Regen);
2) Către Maghiaroș, prin lupte avute la Szowata/Sovata și
Paragd, pe care le stăpâni la 7 oct., de-a curmezișul munților
Gurghiului în direcțiunea Ghörghio sen Mikloș;
3) În valea marelui Kokel, unde de-abia la 7 oct. s-a putut
ocupa Szekely – Udwarkely;
4) De la Homorod peste Munții Baraolt, în legătură cu
aripa stângă a lui Falkenhayn.
În timpul acesta, evenimentele au ajuns la un rezultat
hotărâtor pentru Armata Falkenhayn, care opera cu iuțeală
uimitoare. În timpul retragerii trupelor Armatei a II-a Române,
au fost luate forțe puternice din fața frontului Arz și duse spre
sud, spre a constitui o rezervă la Sepsiszentgyörgy/Sfântu-
Gheorghe, deoarece Falkenhayn apărea ca un adversar atacator,
într-o pozițiune foarte primejdioasă. În tot acest timp, se
întreprindea, pe linia generală-Feldioara – Brașov și mai spre
sud, o rezistență numai frontală. În Brașov s-a ajuns la lupte
furioase de stradă în ziua de 7 oct. cu trupele lui Falkenhayn,
care erau neobosite și înaintau, batjocorind orice rezistență.
Aceste prime lupte s-au născut datorită pătrunderii

71
batalioanelor germane pe șoseaua Höltoveny/ Hălchiu, Heldsdorf
– Brașov și în același timp a unor forțe ungurești, care înaintau
de la Vidombak/Ghimbav/ Weidenbach. În cursul zilei de 8
oct , bătălia se dezvoltă pe o scară întinsă. De astădată, intră în
acțiune rezerva română de la Sfântu-Gheorghe. Ea fu atacată
dinspre vest, în timp ce își dirija mișcarea sa înspre sud și, după
o luptă înverșunată, fu bătută. Situația românilor deveni din ce
în ce mai primejdioasă pentru ei.
Baterii grele germane, care jucaseră iarăși un rol de
căpetenie în această bătălie, aruncau proiectile și pe șoselele
pasului Törzburg/Bran și Timiș/Predeal75, în care timp, pe de
altă parte, acțiunea de infanterie din regiunea Sibiului rămase
pe al II-lea plan. Iar aici, remarcăm reușita unei coloane germane
de întoarcere, care pătrunsese spre sud, în Peisanergebirge, să
cadă în spatele dușmanului, ajungând la Törzburg/Bran prin
Zărnești, pe care îl depăși închizând și Pasul Timiș. Astfel aripa
sudică a Armatei a II-a Române trebui să-și execute retragerea
prin Pasul Tătarului și al Buzăului, după ce pierduse la Brașov
1 175 prizonieri și 25 de tunuri și avusese pierderi extraordinar
de sângeroase.
În timp ce, în ziua de 9 oct românii se aflau în plină
retragere, Armata Arz, în ziua de 10 oct. atinse linia Cik-
Sereda/Csíkszereda/Miercurea Ciuc – Valea Mureșului, la
Ghiorghio S. Micloș.
De-aci, de acum înainte, se avansă repede. La 12 oct.
comunicatul zilei aduse o veste extrem de importantă: ,,A doua
Armată Română a fost aruncată în pozițiile de la graniță.” Cu
aceasta, se puse capăt ofensivei începută de români cu atâta
semeție. Ideea inițială de a-și dirija forțele lor principale spre
Transilvania, pentru a și-o câștiga, ca obiect de compensație
politică, au ispășit-o amarnic. I-a costat Dobrogea. Căci atunci

75
Astfel, în perioada 12-23 oct. 1916 a avut aici loc „Bătălia de la Predeal”,
de străpungere de către armatele Puterilor Centrale a apărării românești a
trecătorii (n. n. – C. D.).
72
când, prin ofensiva lui Mackensen, fură constrânși să-și
modifice planul, ajunseră numai la o slăbire a ofensivei lor în
Transilvania, fără a putea obține o îmbunătățire hotărâtoare în
Dobrogea.
Românii au mers din rău în mai rău cu hotărârile lor,
subordonate hotărârilor Comandantului german. Armatele
românilor s-au bătut cu multă vitejie. Soldații au întrecut chiar
pe ofițeri.76 Aceasta era chiar de prevăzut, față de stricăciunea
cu care era îmbibată pătura suprapusă a societății românești.
Deci, conducerea lor nu a corespuns grelelor probleme ce avea
de rezolvat.

76
Nu este singura dată când autorii germani laudă bravura armatelor
române, mai ales a românului simplu, militar sau civil, făcând subtile
diferențe de rigoare (n. n. – C. D.).
73
Capitolul al VII-lea

PÂNĂ LA BĂTĂLIA DE LA ARGEȘ

ȘI OCUPAREA BUCUREȘTIULUI
Prin cucerirea liniei Constanța-Cernavodă de către
Mackensen și prin stârpirea ofensivei românești în Transilvania,
se încheie prima parte a războiului românesc, în favoarea
Puterilor Centrale. Războiul pe două fronturi, impus românilor de
către Înaltul Comandament German, nu a fost nici la înălțimea
conducerii românești și nici la nivelul necesar de organizare
militară. Zăpăceala și nesiguranța în ceea ce privește deciziile
operative care s-au manifestat, îndeosebi la înalta conducere a
armatei românești, chiar imediat după lupta de la Turtucaia,
au luat proporții din ce în ce mai mari și-au devenit factorii
primordiali în dezastrul definitiv românesc.
Cu drept cuvânt afirmă un comunicat al marelui nostru
Quartier, că, ,,diviziile românești, care trebuiau să fie aduse
în anumite puncte, pentru a contribui la acțiunea hotărâtoare,
în momentul când era să se execute acea acțiune, ele se aflau,
de obicei, încă în tren. Transporturile continui de colo până
colo ale forțelor înspre punctele unde ofensiva germană
apăsa mai puternic în acel moment, aduceau bineînțeles o
veșnică întârziere, atât în ceea ce privește deciziile conducerii
cât și în ceea ce privește executarea acestor decizii
românești.”
Slăbiciunea continuă a defensivei se asemăna unei
lucrări școlare, încât făcea ca cercul liniilor exterioare ale
forțelor germane ce operau să se strângă din ce în ce, în așa fel
ca libertatea de mișcare a liniei interioare a românilor ce operau
74
să devină din ce în ce mai mică, iar ciocnirile tactice să
înrâurească hotărâtor asupra situației generale.
Presa Înțelegerii/Antantei urmărise încă de pe la mijlocul
lui octombrie, cu îngrijorare, desfășurarea evenimentelor
strategice, pe frontul balcanic. De unde la început presa
trâmbițase în tonurile cele mai însuflețite asupra desfășurării
războiului, tocmai prin faptul că evenimentele se petrecură
exact contrariu, cade asupră-i o prea amarnică decepție.
Organul ce apare în franțuzește ,,L'Indépendance Roumaine”,
încă la începutul invaziei românești în Transilvania, scria
următoarele: ,,O treime din Transilvania este în mâinile
noastre. Brașovul, Făgărașul și Sibiul sunt alipite la România
pentru totdeauna. Visul întregului popor românesc s-a realizat
mai repede de cum am fi crezut. Cucerirea ,,Schassburgului”
este o chestiune numai de câteva zile. La Bistrița s-a făcut
legătura, de ambele părți, a trupelor noastre, cu acele ale
glorioșilor noștri aliați. Ele merg cu noi fără grijă și cu
moralul ridicat în fața evenimentelor viitoare, cu siguranța
faptului că victoria nu ne va putea fi răpită.”77
Evenimentele demonstrară, încă de la începutul
campaniei, cum aceste profeții au fost numai fraze goale. Un
ziar italian se ocupă de soarta popoarelor mici, care au fost
distruse de Germania și care nu au putut fi ajutate îndeajuns de
Înțelegere/Antanta, exprimând părerea că participarea statelor
mici mai departe la război nu ar prezenta garanții mulțumitoare.
Această părere nu rămase fără răsunet în decursul
evenimentelor și făcea dovadă de netăgăduit că succesele
strategice obținute de către înalta conducere a armatei germane
au avut drept consecință și efecte politice. Ca întotdeauna,
urmară, în presa Înțelegerii, destule articole caraghioase, în
care se arăta că germanii vor fi învinși în curând, că vor cădea

77
Până la urmă, așa a fost, în ciuda hohotirilor ironice germane, prin
care, încrezându-se în primele victorii, șefii germani nu iau în considerare
neprevăzutul (n. n. – C. D.).
75
într-o cursă, că puterea lor este sleită și că fără întârziere va
începe ofensiva generală contra lor în Balcani: – curat vorbe
goale.
Publicul ,,Înțelegerii” a fost așa de orb în ura sa contra
Germaniei, încât nu-și mai dădea seama de astfel de minciuni
și de astfel de flecării. El se îmbătase de atâtea articole
triumfaliste și uitase deplin că realitatea era cu totul alta decât
aceea susținută de ziariști. Această stare de lucruri este din cale
afară de interesantă, din punct de vedere psihologic. Aici intră
în vigoare principiul că adevărul, ca efect rezultat, nu se poate
măsura numai cu perceperea în sine a adevărului, pentru că
asupra oamenilor nu influențează obiectivul, ci numai înțelegerea
subiectivă a obiectului. Și această percepere subiectivă a fost în
continuu întipărită masei publicului docil, inamic, cu toată
îndemânarea și cu toată puterea organizării presei inamice în
direcția că ,,succesele mai mici nu ar putea să schimbe întru
nimic situația reală și că Puterile Centrale se află în agonie.”78
Din desfășurarea strategică a armatelor germane ce
luptau contra României reiese, încă din cursul lunii octombrie,
tendința conducerii germane (care și-a exercitat toată influența
asupra conducerii românești) de a atrage interesul inamicului în
regiunea sud-Brașov și în Dobrogea, pentru a-l abate din
punctul unde, în realitate, trebuia să se înfăptuiască invazia în
România. Cucerirea Constanței influență mersul luptelor în
chip surprinzător și într-așa grad, că fură aduse noi întăriri
românești în partea nordică a Dobrogei. Chiar și la sfârșitul lui
octombrie mai erau încă lupte importante în Dobrogea. Armata
ruso-română care luptă acolo, în timpul retragerii sale ajungând
la Dunăre, se găsi într-o situație primejdioasă și nu putea să
înlăture această criză strategică decât prin contraatacuri.
În urmărire, aripa stângă a lui Mackensen ajunse la
Hârșova, încă din 26 oct La 27 oct., ariergărzile lui ajunseră pe

78
Și aici, raționamentul autorului german se întoarce chiar împotriva
publicului său german (n. n. – C. D.).
76
linia Babadag-Ostrov. Aici, ruso-românii au trebuit să reziste
cu îndărătnicie. Era de altfel ultimul lor mijloc. Peste Dunăre
erau numai 3 poduri/pontoane, care erau la dispoziția rușilor: la
Brăila, Isaccea și Tulcea.
Chiar și pentru cazul că s-ar fi păstrat defensiva de partea
rușilor în partea de nord a Dobrogei, sau pentru cazul că s-ar
pregăti o nouă ofensivă, exista nevoia de a ține pe urmăriți la o
depărtare anumită de locurile unde erau podurile; adică, la sud
de poduri să existe un spațiu pentru mișcări proprii. În
săptămânile cari au urmat, luptele ce s-au dat în această parte
de nord a Dobrogei pot să servească drept pildă într-o
operațiune similară. De data aceasta, românii încep să-și piardă
propria lor siguranță strategică.
Ofițerii francezi și ruși veniră în număr mare sub cuvânt
de a ajuta: dar de fapt, ca să ia din mâna românilor conducerea
de care aceștia se dovediseră incapabili. După comunicatele
zilnice rusești din acest timp, trupe rusești se iviră spre a apăra
trecătorile munților care duc din regiunea estică a Transilvaniei
în România. Aceasta o dovedesc rapoartele oficiale ale Statului
Major Rusesc, care conțineau o coloană specială: ,,Frontul
românesc” și în care se dădeau lămuriri asupra acestor lupte.
Grupările armatei lui Falkenhayn continuau în toată liniștea în
acest timp și pe cât s-a putut, fără a fi observate de adversar. O
puternică grupă rămase la Brașov, cu scopul ca să împingă
forțele dușmane - ce apăreau ca o serioasă amenințare -, de la
Predeal spre sud și în regiunea Câmpulung. În toate trecătorile
erau hărțuieli care adeseori se transformau în lupte serioase
Românii au întrebuințat multă îndârjire pe toate punctele
amenințate și au avut pe alocurea succese tactice contra
unităților atacatorului, care, din cauza strecurării lor prin munți,
erau despărțite.
Asprimea vremii nu a fost un motiv de căpetenie ca
progresul iute al ofensivei noastre în munți să poată fi
împiedicat. Motivul de întârziere era mai degrabă intenția

77
conducătorilor armatei germane de a angaja tot frontul
românesc, pentru ca apoi să străpungă frontul prin creasta
munților într-un singur punct, iar pentru acest scop să
concentreze trupe suficiente și prevăzute cu toate cele necesare.
Noi înaintam încet și sigur, lăsând adversarului bucuria
gazetărească, în timp ce noi ne rezervam pe cea strategică. Cât
timp trupele se găsesc în coloane lungi în trecătorile munților,
strategia are un câmp de acțiune restrâns. De aceea trebuia mai
întâi să cucerim ieșirile acestor trecători, ca apoi să putem realiza
o bază fundamentală a situației, prin măsuri strategice. Exact din
acest punct de vedere trebuiesc judecate aceste lupte, pe lângă
însemnătatea lor demonstrativă, luptele dându-se la sfârșitul lui
octombrie în trecătorile Temeș/Timiș, Törzburg, Turnu-Roșu,
Vulcan etc., precum și la sud de aceste trecători. Cu fiecare pas
pe care trupele noastre îl făceau spre sud, înaintând în trecătorile
înguste ale munților, care împiedicau orice desfășurare mai
mare, libertatea de mișcare a lor devenea mai mare și cu ea
crescu și puterea strategică a mișcărilor ordonate, iar
perspectivele apărării deveneau mai mici în momentul în care
trebuia să reușească străpungerea într-un loc din întregul front.
Într-un comunicat zilnic, din acel timp, românii se
lăudară cu un succes avut asupra trupelor bavareze în Valea
Jiului și trâmbițară acel succes în toată lumea. În realitate, însă,
trupele bavareze înaintară fără a ține seama de nimic și cu o
furie nemaipomenită, fără a se sinchisi de apărarea inamică.
Îndeosebi în operațiunile din munți, se întâmplă foarte adesea
ca vârfurile coloanelor ce pătrund să fie respinse pentru
moment, dacă se izbesc de un inamic puternic ca număr, care
cunoaște poziția și atacă. Românii însă nu se bucurară mult
timp de această victorie, căci mânia bavareză se manifestă din
nou, imediat, arătându-i că infanteria bavareză aparține nu
numai celei mai bune infanterii germane, dar și întregii Europe,
cunoscute și de francezi la Verdun și în multe părți.
În primele zile ale lui noiembrie, germanii reușiră, după

78
lupte înverșunate, să ia importanta pozițiune ,,Clăbucetul” din
Valea Jiului.
Cu aceasta, speranța presei rusești a fost înșelată, când
scrisese că iarna ce începe ar face nemților cu neputință
operațiunile în munți. În timpul grelelor lupte de mișcare ale
Corpului Alpin își găsi moartea de erou pe câmpul de bătaie,
un prinț regal de Bavaria, Heinrich79, fiul popularului principe
Arnulf 80 și al însuflețiților soldați bavarezi. El căzu jertfă
glonțului unui bun trăgător inamic, pe când era călare într-o
recunoaștere, înaintea regimentului său, regiment de gardă
bavareză, vestit pe toate teatrele de război.
În primele zile ale lui noiembrie, în Dobrogea, trupele de
asalt ale lui Mackensen se izbiră de inamic puternic. Comanda
de căpetenie în România o luase în primire generalul rus
Saharov.81 De abia se petrecu aceasta, că presa Înțelegerii

79
Prințul Heinrich de Bavaria (1884 – 1916), membru al Casei Regale
Bavareze din Wittelsbach și ofițer de armată în Primul Război Mondial. La
sfârșitul anului 1916, batalionul lui a fost transferat în România, unde a luptat
la Pasul Turnu Roșu. La 7 noiembrie 1916, în timpul operațiunilor din zona
de lângă Poiana Spinului, în timp ce efectua o recunoaștere personală a liniei
frontului, a fost împușcat și ucis de soldații români. Ultimele sale cuvinte au
fost: „Noblesse oblige. Nu mă refer la asta cu privire la familia mea, ci mai
degrabă la datoria mea de ofițer”. Trupul lui Heinrich a fost transportat
înapoi la München, unde a fost îngropat alături de tatăl său la Theatinerkirche.
La 6 martie 1917, pentru curajul său excepțional, i s-a acordat post mortem
Crucea de Cavaler a Ordinului Militar al lui Max Joseph. Anterior primise
Crucea de Fier (1914), clasa I.
80
Prințul Franz Joseph Arnulf Adalbert Maria de Bavaria (1852 – 1907),
membru al Casei Regale Bavareze din Wittelsbach și general de infanterie.
A luptat alături de armata rusă și română în războiul ruso-turc (1877-1878)
și a fost prezent la luarea Plevnei.
81
Vladimir Viktorovici Saharov (1853 – 1920), general al armatei țariste
ruse din Primul Război Mondial. Având gradul de general de cavalerie, la
19 oct. 1916 a preluat comanda Armatei Dunării, pe care armata imperială
rusă o crease pentru a acorda asistență României în timpul Campaniei
României. După ce armata imperială rusă a creat Frontul Român pe baza
Armatei Dunării și a rămășițelor Armatei Române, Saharov a fost numit
79
începu să publice cu mare gălăgie despre o ,,ofensivă rusească
puternică” în România. Natural că această știre fu crezută în
toate țările Înțelegerii. Dar, câte altele nu s-au crezut acolo! Iar
promisa ofensivă rusească nu se mai arătă. Rușii erau însă cu
totul departe de front, înapoi, în România. Pozițiile de
ariergardă rusești, în Dobrogea, se întindeau de la Ostrov pe
Dunăre până la Babadag, de-a lungul unui lanț de dealuri foarte
propice pentru defensivă. Ciocnirile anunțate de către comunicatele
zilnice serveau numai pentru recunoașteri.
Natural, pentru conducerea germană a fost de mare
importanță ca, înainte de a lua orice măsură tactică, să se
orienteze asupra mișcărilor de trupe inamice. Inițiativele flotei
rusești contra coastei, bombardarea Constanței și a Mangaliei,
au fost fără nici o importanță. În timpul luptelor ce erau în curs
în toate trecătorile munților, în special celor foarte puternice de
la Predeal, Înaltului Comandament German îi reuși din nou o
mare surpriză strategică în ziua de 16 nov.
În aceste zile, trupele generalului Falkenhayn cuceriră
prin lupte, la Târgu-Jiu, ieșirea din munți, printr-o puternică
spargere a frontului, între Jiu și Gilort, pe o lărgime de 25 de
km și atinseră, împreună cu o coloană ce înainta pe Valea
Motrului, calea ferată Vârciorova – Craiova. Un contraatac

asistent al comandantului șef al Armatei Române de către Regele Ferdinand

al României, la 12 dec. 1916. După Revoluția din februarie, sub guvernul
provizoriu rus, Saharov a fost înlăturat de la comanda Frontului român la 2
apr. 1917. El a rămas în serviciu activ în noua armată rusă, continuând doar
ca membru al Comitetului Alexandru pentru răniți, în care slujea din 1 sept.
1915. După Revoluția din octombrie, la 7 nov. 1917, când a izbucnit
războiul civil rus, Saharov a fost demis din armată. A locuit în România,
apoi în Crimeea. Potrivit unei relatări a lui P. V. Makarov, adjutant al
generalului Vladimir May-Mayevsky al Armatei Albe, Saharov călătorea
într-un grup de trei trăsuri îndreptate spre satul din Crimeea Shabuldy, fără
să-și dea seama că forțele Armatei Roșii și Armatei Verzi au ocupat satul, în
1920, când el și tovarășii săi au fost capturați. Saharov se numără printre cei
cinci bărbați, pe care partizanii i-au împușcat lângă Karasubazar în Crimeea,
restul ocupanților trăsurilor fiind de acord să se alăture partizanilor.
80
românesc îndreptat contra flancului estic al trupelor noastre
străpungătoare, care a fost totuși puternic pronunțat în regiunea
de la vest de Râmnic, nu va reuși, având pierderi sângeroase.
Încă de atunci, din 16-17 nov., s-au luat ca prizonieri 189
ofițeri români și 19 338 oameni de trupă, 26 tunuri, 17 trăsuri
cu muniții și 72 de puști.
Pe frontul de est, transilvan, Armata Austro-ungară
Kövess82, în a cărei alianță se aflau și trupe germane s-a
apropiat încet de granița românească. Ambele împinseră înapoi
pe inamic în direcțiile Oituz și Pasul Ghimeș, precum și în
pasurile mai mici, aflătoare între acestea. La aripa stângă, unde
Armata lui Arz se alipi de Armata Kövess ce înainta, trupele
austro-ungare se izbiră de obstacole mai grele. Aci rușii
aduseră întăriri considerabile și executară contra-atacuri
puternice, pe care le repetară până târziu, în decembrie, cu furie
veșnic nouă. Aceste atacuri rusești trebuie privite pe deoparte
ca ofensive de descărcare, iar pe de altă parte poate că vor fi
urmărit scopuri operative de sine stătătoare. O descriere mai
amănunțită a unor astfel de evenimente ne-ar duce prea departe
și ar prezenta un oarecare interes numai dacă am cunoaște
distribuția trupelor de ambele părți.
Marele succes al Armatei Falkenhayn se datorește,
înainte de toate, pe lângă vitejia trupelor, împrejurării că atacul
fără preget al trupelor germane contra liniei Câmpulung –
Sinaia și în pasul Botza a dat conducerii române impresia că
acestor trupe de asalt ar urma și grosul puterilor germane.
Chiar și criticii din presa Înțelegerii fură înșelați și se
pronunțară cum că atacul principal nu se va da la pasurile
vestice: Surdu, Vulcan și Turnu-Roșu, ci tocmai acolo unde

82
Hermann Kövess von Kövessháza (1854 – 1924), militar austro-
ungar, feldmareșal, născut în Banat într-o familie maghiaro-germană.
În 1914 urma să se pensioneze, dar izbucnirea Primului Război Mondial l-a
făcut să rămână în posturi de comandă, în 1918 fiind ultimul comandant
suprem al Armatei Comune austro-ungare.
81
trupele se aflau în luptă încă de mult timp. Multe motive erau
în vigoare, spre a se bănui acest lucru:
Pe aci era drumul cel mai scurt spre București;
Se spera că se putea tăia retragerea trupelor române ce se
găseau în Valea Valahiei și se putea prevede că în curând se va
da mâna cu părți din Armata Mackensen ce treceau Dunărea.
Scopurile care au determinat pe Hindenburg să ordone
spargerea frontului așa de departe, mult spre vest, nu trebuiesc
cercetate mai departe, din cauza puținelor cunoștințe pe care le
avem asupra acestora. Se presupune că tocmai de aceea s-a
încercat ,,spargerea”, tocmai acolo, înspre mica Valahie/
Oltenia, pentru că a fost cel mai puțin așteptată: ceea ce ar fi
îndeajuns ca motiv strategic.
Încă la 22 nov. cele mai înaintate trupe germane pătrund
în Craiova. Prin ocuparea Craiovei, așa zisa ,,Mica Valahie”
era în mâini germane, adică ținutul cuprins între munți, Dunăre
și Olt. Ocuparea Craiovei de la 22 nov. a fost un rezultat direct
strategic al marșului Armatei a IX-a Germane, o întreprindere
foarte grea și foarte interesantă. Era obligatoriu ca noi să
impunem românilor ca, de la nord spre sud, să meargă pe mai
multe coloane, unele lângă altele. În timpul când românii se
retrăgeau de la Jiu spre Olt, Armata a IX-a a trebuit să-i
urmărească cât se poate de repede. În acest scop era necesară,
pentru întreaga armată, o largă ocolire la stânga. Numai un mic
detașament a fost îndreptat spre Turnu-Severin, pentru a prinde
Divizia I-a de infanterie română, ce mai lupta acolo și astfel să
deschidă calea Dunării, o chestiune de mare însemnătate, prin
faptul că pe acolo se puteau trimite provizii din România în
țară.
Era de așteptat ca la Olt românii să opună o rezistență
îndârjită. Sectorul Oltului este tare și se prezintă pentru un
apărător ce luptă cu fața la vest ca un front foarte ușor de
păstrat. Atacul acestui sector din față (ceea ce militărește se
cheamă atac de front) e foarte greu și a costat pe atacator, lucru

82
de prevăzut de altfel, multe pierderi. Aici vedem din nou cum
strategia se silește și tinde să ușureze rezultatul tactic Falkenhayn,
care, precum se pare, odată cu intrarea lui în Valahia Mică,
trecu sub comanda directă a lui Mackensen, înaintă spre linia
Oltului în trei grupe: la dreapta, corpul de cavalerie (Schmetow83),
îndreptat spre sud de Slatina; grupul Kühne84 asupra Slatinei și
la nord de Slatina, iar grupul Krafft85 cam spre linia Drăgășani-
Teiu.
Această înaintare frontală a fost susținută:
1) prin atacul unei coloane puternice în regiunea la sud
de Pasul Tr.-Roșu, pe ambele maluri ale Oltului în direcția Rm.

83
Eberhard von Schmettow (1861 – 1935), general al armatei Germaniei
din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9
Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de
comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii
1916-1917. După avansarea la gradul de general-locotenent, la 18 aug 1916,
este trimis pe frontul românesc, în campania împotriva României, fiind numit
comandant al Diviziei 3 Cavalerie, staționată în Transilvania. Această unitate s-
a transformat în următoarele zile în „Corpul de cavalerie Schmettow” , prin
atașarea Diviziei 1 Cavalerie austro-ungară. Ea a acționat pe timpul bătăliei de
la Sibiu în flancul stâng al Armatei 9, făcând față cu succes atacurilor forțelor
române. Pe când asigura flancul drept al Grupului Kühne, în bătălia de la Tg
Jiu, în nov. 1916, Grupul de cavalerie Schmettow, acum format din Diviziile 6
și 7 Cavalerie, a înaintat în Muntenia spre Craiova. La începutul lunii decembrie
grupul a participat la Bătălia pentru București și, de asemenea, a luat parte la
cucerirea Bucureștiului. Vezi Memoriile lui Falkenhayn și Ludendorf.
84
Otto Viktor Kühne (1857 – 1945), general al Armatei Imperiale
Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al
Comandamentului General 54 Rezervă, în campania acestuia din România, având
gradul de general-locotenent. Comandamentul General LIV Rezervă German a
fost una din marile unități operative ale Armatei Imperiale Germane, participantă
la acțiunile militare de pe frontul român în timpul Primului Război Mondial. În
această perioadă, a fost comandat de generalul locotenent Viktor Kühne.
85
Konrad Krafft von Dellmensingen (1862 –1953), general de artilerie
din armata Germaniei din Primul Război Mondial. Este considerat „părintele”
trupelor de vânători de munte, îndeplinind funcția de comandant al Corpului
Alpin german pe perioada războiului. În fruntea acestui corp a participat la
campania acestuia din România, din anii 1916 și 1917.
83
Vâlcea, adică împotriva aripii drepte a apărării românești, care
era în general pe linia Rm.Vâlcea – Slatina.
2) prin trecerea peste Dunăre, la 23 nov, a armatei
Kosch86, formată din trupe din grupa armatei Mackensen, care
căpătă numele de Armata de la Dunăre.
Această trecere s-a făcut în același loc istoric, unde, în
anul 1877, armata rusă sub conducerea Marelui Duce Nicolae,
trecu în războiul contra Turciei, însă în direcție opusă – între
Șiștov (numit și Sviștov) și Zimnicea. Suscitatul loc a fost
căutat cu luni întregi mai înainte și găsit ca cel mai îngust peste
Dunăre. Malul bulgăresc domina cu mult pe cel românesc și
comanda toate pozițiile profitabile de apărare ale inamicului.
Printr-o pază riguroasă, comunicațiile oricărei persoane cu
România au fost împiedicate. Drumurile către locul indicat
pentru pod au fost lucrate numai noaptea. Canalul Belene – nu
departe de acel loc - îngăduia să mascheze monitoarele austro-
ungare, vasele de patrulare și șalupele cu motor german,
precum și pontoanele necesare construirii podului și părții de
pod gata încheiate.
Armata care trebuia să treacă Dunărea la Șiștov avea
nevoie de o stație de etape, pentru a o înzestra cu hrană și
muniții în timpul operațiilor de mișcare, - pentru care scop a

86
Robert Kosch (1856 – 1942), general al armatei Germaniei din Primul
Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului
General 52 Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917.
Între 30 nov. și 3 dec. 1916 s-a desfășurat Bătălia pentru București. „Grupul
Kosch”, aflat sub comanda generalului August von Mackensen, a trecut
Dunărea pe la Zimnicea și, împreună cu Armata 9 aflată sub comanda
generalului Erich von Falkenhayn, a reușit să înfrângă forțele româno-ruse,
aflate sub comanda generalului Constantin Prezan. Ca urmare, la 6 dec. 1916,
trupele germane au intrat în București și l-au ocupat. Forțele „Grupul Kosch”
au continuat apoi urmărirea forțelor româno-ruse aflate în retragere până la
mijlocul lunii ianuarie 1917, când frontul s-a stabilizat în Moldova. Începând
cu 1 mai 1917, generalul Kosch a asigurat comanda temporară a Armatei 9
după plecarea generalului Falkenhayn și până la sosirea generalului Johannes
von Eben.
84
fost aleasă localitatea Șiștov. Totalitatea de material în
aprovizionări, multe muniții și orice obiecte necesare armatei
au fost transportate cu trenul la Șiștov și descărcate acolo.
Toate acestea trebuiau să fie executate cât se poate de ascuns.
Se pare că inamicul a observat acestea, întrucâtva, deoarece, cu
câteva zile înaintea trecerii, orașul a fost bombardat cu artilerie
grea. Noi nu știam dacă au fost aduse și întăriri.
În nesiguranța situației ruse, în primul rând, această
întreprindere a fost efectuată cu foarte mari riscuri.
La 23 nov. s-a lăsat o ceață puternică pe Dunăre. În
această zi s-a executat atacul contra malului românesc. Pentru a
înșela pe inamic, s-a executat în mai multe locuri. Nu numai că
a acționat artileria, dar s-a trecut și la ocupări de insule, precum
și acostări de vase pe ici, pe colo, la malul inamic. Acestea au
avut drept scop ca inamicul să rămână în nesiguranță până în
ultimul moment, unde trebuia să se efectueze trecerea în urma
acestor pregătiri și, în consecință, inamicul să nu știe încotro
să-și îndrepte rezervele. Regimentele germane și bulgare
puseră piciorul pe malul inamic în dreptul Șiștovului, aproape
fără pierderi. În prima zi se fixară într-o poziție minoră, drept
cap de pod. În ziua următoare o schimbară într-una mai mare.
Sub scutul acestui cap de pod fură organizate circulația și
construirea podului. Bineînțeles că era de foarte mare
importanță să împingem cât de repede pe malul românesc forțe
puternice, cu însărcinarea de a face față unui atac inamic, de
așteptat cu siguranță. În două zile podul fu gata, după care
începu marșul operativ de înaintare. Cu drept cuvânt, scrie o
revistă militară austro-ungară: ,,Pregătirea și executarea
trecerii peste Dunăre va rămâne nepieritoare în istoria
războiului ca o pildă măiastră.” 87
Prin înaintarea Armatei de Dunăre spre Alexandria,
flancul stâng al poziției românești de la Olt a fost amenințat în

87
Ar fi rămas, dacă n-ar fi pierdut războiul, tocmai din lipsă de strategie
pe termen lung și pe spații mari (n. n. – C. D.).
85
chip serios. Comandamentul românesc își puse întrebarea, dacă
trebuie să rămână la Olt și prin aceasta să se găsească în
primejdia riscantă de a lupta pe 3 fronturi. Teama de a pierde
legăturile armatei sale cu spatele fu întărită prin faptul că, în
ziua de 24 nov., Corpul de Cavalerie German, care trecuse
Oltul la Sud de Slatina, luase contact cu Armata noastră de
Dunăre, între Alexandria și Roșiorii de Vede. La 27 nov. aripa
dreaptă de infanterie a armatei Falkenhayn trecu Oltul, ce fu
părăsit de români.
Aripa stângă acționă în valea Topologului, în direcția
Argeșului. Această înaintare avu efecte strategice destul de
favorabile asupra operațiilor următoare. Noi ne reamintim, că
românii ocupaseră trecătorile peste Alpii Transilvani și se
apărau cu tenacitate contra tuturor atacurilor de la nord. Acum
apărătorii pasurilor ajunseră în cea mai grea situație, deoarece
aripa stângă a armatei Falkenhayn înainta în spatele lor, adică
la sud de ei, înspre est și astfel le-au încurcat oarecum
,,planurile tactice.” Prin înaintarea Armatei a IX-a, pozițiile
românilor din pasuri căzură unele după altele. Nici chiar Curtea
de Argeș, care a fost apărată de români cu cea mai mare
îndârjire, nu a putut rezista atacului concentric pronunțat de la
nord și est. Prin pierderea poziției de la Olt de către români,
însărcinarea Armatei de Dunăre își pierde îndoita sa misiune.
Armata putu să se dedice cu totul numai înaintării asupra
Bucureștilor.
Poziția următoare a românilor nu mai oferi un front unic,
precum oferise Oltul - în schimb, a fost cu mult scurtată,
deoarece se sprijinea de astă dată pe cetatea București (aripa
stângă) și pe cursul Dunării, unde fluviul face o cotitură mare
spre nord-est. În sfârșit, aici intrară în acțiune forțe de ajutor
rusesc și ultimele rezerve românești, așa că evenimentele erau
încă o dată favorabile apărării. Și de aci putem presupune că
printr-o hotărâre îndrăzneață luată de români, aceștia ar fi putut
repede să ne înconjoare. Natural, condițiile pentru a realiza

86
aceasta ar fi fost ca trecătorile munților de pe linia Câmpulung –
Sinaia să fi rămas în mâinile apărării românești și ca Dunărea să
nu fi fost trecută de inamic mai jos de București. Românii
aleseră poziția Câmpulung – Pitești – Găești, înaintea
Bucureștilor - Argeșul de jos. Această poziție, la Pitești, făcea un
unghi foarte pronunțat cu fața la vest; ceea ce constituia o slăbire
din punct de vedere tactic. În schimb, pe aproape tot restul
poziției, Argeșul oferea o puternică piedică de apărare frontală.
Concepția de conducere ruso - franco - română, în
alegerea acestei poziții, a fost de a ataca și ,,pironi” Armata
Falkenhayn pe linia Câmpulung – Pitești - Găești, în timp ce cu
rezervele disponibile voia să atace, dinspre București, Armata de
Dunăre, care, din cauza marșului operativ, se găsea oarecum
izolată, și s-o arunce. Dacă s-ar fi întâmplat acest fapt, flancul
drept al lui Falkenhayn ar fi rămas așa de descoperit, încât
Armatei a IX-a nu i-ar fi rămas decât retragerea și nici chiar
aceasta nu s-ar fi putut efectua în direcția vest, dacă într-adevăr
succesul românilor contra Armatei de Dunăre ar fi fost hotărâtor.
În acest chip se nădăjduia ca Falkenhayn să fie aruncat în
direcția nord, în munți. Noi am numit această concepție ,,ruso -
franco - română”, pentru că nu am fost siguri cine a emis-o. Se
pare, însă, că Berthelot, sfetnicul francez, să fie autorul.88
În sine, concepția a fost foarte bună și a dat conducerii
germane mult de lucru. Ea fu exercitată prin victoria românilor
asupra Armatei de Dunăre și cu menținerea propriului ei flanc
drept. Însă și căzu, în același timp, căci executarea practică nu
corespunse bunei concepții teoretice. Trebuiau forțe îndoit de
multe, spre a ataca din București, pentru a obține cu siguranță
88
Henri Mathias Berthelot (1861-1931), general al armatei franceze.
În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al
trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte
a războiului, începând cu luna oct. 1916, a fost detașat în România, ca șef
al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România, generalul
Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand,
comandantul de căpetenie al Armatei României.
87
rezultatul sperat. Chiar dacă mișcarea ar fi reușit, e problematic
dacă s-ar fi obținut succesul general.
Armata Falkenhayn răsturnă de-a dreptul poziția
Argeșului. Încă de la 1 dec., cu o zi înaintea ieșirii din București, a
fost cucerită poziția românească pe linia Câmpulung – Pitești.
Câmpulung, care de săptămâni întregi fusese atacat cu
vehemență de la nord de trupele germane ale generalului
Morgen89, căzu jertfă unui atac din două părți, ca multe alte
poziții din munți, iar cu căderea Câmpulungului căzu și frontul
general muntos, care se credea pironit acolo.
Forțele românești, care fugiră înapoi de pe linia
Câmpulung– Pitești, nădăjduiau, poate, să reziste încă o dată pe
linia Târgoviște – Titu (Târgoviște fiind vechea reședință a
domnitorilor români). Însă prin strălucita străpungere tactică a
poziției Argeșului de pe linia Găiești – Titu, le-a fost făcută
imposibilă și această rezistență. Privitor la această din urmă
linie, Divizia 41 sub conducerea lui von Knobelsdorff90 trecu
Argeșul la timp, pentru a primi cu brațele deschise pe românii
ce fugeau de la Pitești, sau, tactic vorbind, pentru a-i primi cu
foc și baionetă.

89
Morgen, Kurt von (1858-1928), general german, comandant al Corpului
1 de rezervă din 7. 11. 1914 la 24. 8. 1918. Michael B. Barrett scrie că și în
campania românească (1916-1917) nu a reușit să realizeze o străpungere
decisivă, după ce a fost învins de români la Dragoslavele, la 8 mile de orașul
Câmpulung. Von Morgen a susținut că mult mai mult din Armata Română ar
fi putut fi capturată, dacă s-ar fi realizat o descoperire la Câmpulung. El a
insistat că aceasta ar fi obținut „o victorie reală, o Cannae, un Tannenberg”,
ceea ce era exagerat.
90
Otto von Knobelsdorff (1886 – 1966), general german. Născut într-o
familie nobilă, Knobelsdorff s-a alăturat armatei Germaniei Imperiale în
1905 ca Fahnen-junker (cadet ofițer) și a servit în infanterie. A primit de
două ori Crucea de Fier în timpul Primului Război Mondial, ulterior a servit
în filiala Heer (Armata) a Wehrmacht-ului. Promovat locotenent în august
1914. La 22 mart. 1916, Knobelsdorff a fost promovat căpitan și a ocupat
funcții superioare în mai multe divizii ca ofițer de stat major. În timpul
primului conflict a fost rănit de mai multe ori, ultima dată la 28 oct. 1918.
88
 În consecință, acele unități românești au fost dizolvate
complet. Prin aceasta, în ziua de 3 dec., căzu întreaga rezistență
a românilor la nord de București. Prin înaintarea continuă a
Armatei a 9-a, poziția românească de la Sinaia avu parte de
aceeași soartă rea ca și a celorlalți apărători de trecători. De
astă dată, însă, românii au părăsit poziția prea târziu și pierdură
foarte mulți prizonieri. Deocamdată situația Armatei de
Dunăre, deși trecută prin încercări grele, era gata de succes.
Deja de la 29 nov. trupe de asalt atinseră Argeșul și erau de
astădată la o distanță de aproximativ 25 km înaintea
Bucureștilor.
Aripa stângă a armatei, după lupte grele pe linia Prunaru
– Naipu – Bălănoaia (pe ambele părți ale șoselei Alexandria –
București) au ajuns în sectorul Neajlov. În această zi trupele
înaintate ale Armatei a 9-a nu ajunseră încă la CFR Roșiori –
Pitești. Așadar, se făcuse un interval foarte mare între
amândouă armatele, pe care trebuia să-l ocupe Corpul de
Cavalerie. În spațiul între aceste două armate s-au strâns însă
mase de români ce fugeau înapoi și căutau să scape în direcția
Corpului de Cavalerie. Acesta trebuia să înlăture contactul.
Masele de români care se înghesuiau înainte au fost întărite cu
alte forțe românești, care au fost aduse în ultimul moment de pe
frontul dobrogean. Cu toate aceste trupe trebuia să se facă o
spargere operativă între aceste două armate germane, ce nu
erau încă unite. Această grupă de atac a fost sub ordinele
generalului Stratilescu.91 Ce însemnătate dădu acest general
acestui atac disperat și la ce mijloace a trebuit să recurgă pentru
a garanta vitejia trupelor sale, reiese dintr-un ordin pe armată
dat înaintea atacului pe care-l reproducem ca un ,,document de
cultură”: ,,Soarta neamului nostru depinde de acțiunea pe care
o vom începe azi. Pretind de la toți ofițerii și de la trupe să

91
Dumitru Stratilescu/Strătilescu (1864-1927), general al Armatei
României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de
armată, corp de armată și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918.
89
moară la posturile lor, în atac sau contraatac cu inamicul,
care vrea să ne ia pozițiile.
Reamintesc fiecăruia că voi fi fără milă contra lașilor.
Aceștia vor fi executați pe loc de către comandanții de corpuri
și divizii.
Ofițeri și soldați, salvați țara de acești barbari fioroși și
Dumnezeu vă va răsplăti! ”
Urmarea acestei mișcări de atac românesc a fost o
puternică înconjurare a aripii stângi a Armatei noastre de
Dunăre, care a trebuit să facă față spre nord-est, nord și nord-
vest, așa că a fost nevoită să lupte într-un deplin semicerc. Au
fost ceasuri grele pentru vitezele trupe germane, care trebuiau
să apere de distrugere aripa stângă a Armatei de Dunăre și au
luptat cu o vitejie de nedescris. Alte forțe românești merseră
chiar direct dinspre București, în direcția sud-est, contra
frontului Armatei de Dunăre. După un început de succes, acest
atac de front a fost anihilat în regiunea Drăgănești. După lupte
furioase, atacul românesc a început să slăbească din ce în ce și
în sfârșit românii o rupseră la fugă, fiind urmăriți imediat,
puternic, de Armata de Dunăre.
Victoria de la Argeș contra unui front prea slab, luă
conducerii românești orice perspectivă pentru restabilirea
situației. În aceste zile, căzură în mâinile germanilor 19 000 de
prizonieri, multe tunuri și mitraliere. Nici chiar cele opt atacuri
executate de ruși în Dobrogea, pentru a masca retragerea de pe
acel front a diviziilor române, nu au avut nici un rezultat. La
aceste atacuri au luat parte și opt automobile blindate englezești,
care au fost distruse repede de focul nostru de artilerie. Dacă ar
fi să ne întrebăm în legătură cu această atât de frumoasă
operațiune concentrică a lui Mackensen, ce a dus-o totuși la
succes, cu toată situația neîndoios de grea, adică, a Armatei de
Dunăre, este faptul că cele patru grupe, Morgen, Kraft, Kühne
și Kosch, fără a-i păsa uneia de alta, atacară pe inamicul ce-l
aveau în față, de parcă ar fi fost singure pe lume.

90
 În acest atac ,,nepăsător”, fără a se întreba dacă se vor
izbi de forțe mai puternice sau mai slabe, în această dârză
înaintare spre a ,,distruge pe inamic”, consistă tocmai elementul
principal al succesului în toate operațiile de pe liniile
exterioare. Pe de altă parte, conducerea superioară avu grijă ca
niciuna din grupe să nu sufere vreo înfrângere și acolo unde
dădu peste un inamic superior, Armata de Dunăre fu retrasă în
mod elastic, însă în așa fel, ca să pironească pe inamicul ce-l
avea în față și să-l rețină astfel de la orice manevrare a forțelor
sale.
Bucureștiul pică ,,pară mălăiață” în mâna armatelor
germane. Cetatea n-a fost apărată. Parlamentul german a primit
răspunsul că ,,Bucureștiul să fie considerat ca oraș deschis.”
Vreo opunere serioasă n-a mai fost făcută de către români. La 6
dec., trupele germane intrară în cetate. 92
Cu toate acestea, Bucureștiul a fost una dintre cele mai
mari cetăți ale Europei, clădită între 1883-1896, în cea mai
mare parte după planurile lui Brialmont.93 Avea 18 forturi și 18
92
August von Mackensen, feldmareșalul german, care a ocupat Capitala,
scrise autoironic în memoriile sale ce a constatat cu surprindere la cucerirea
Bucureștiului, că orașul nu mai avea fortificațiile operative: „Mi-am imaginat
cucerirea capitalei române ceva mai războinică decât a fost în realitate.
Noi știam că Bucureștii sunt o cetate puternică și adusesem pentru a o
reduce material de artilerie de cel mai mare calibru. Cupolele sale blindate
se transformaseră în cupole de lemn. Spionajul nostru, așa de lăudat de
inamicii noștri, nici nu parvenise să constate că Bucureștii au fost
dezarmați înainte de intrarea în război.”
93
Henri Alexis Brialmont (1821-1903), general și inginer belgian. În
1877, în cele din urmă, a preluat gradul de general locotenent. În 1883 a
plecat în România, unde a supravegheat fortificațiile Bucureștiului. S-a întors
în Belgia în 1884, unde și-a reluat comanda pieței Anvers. S-a pensionat în
1886, dar a rămas activ ca supraveghetor al fortificațiilor Bucureștiului și al
apărării noului stat grec independent. În 1882, Brialmont a fost însărcinat de
regele Carol I al României să proiecteze o serie de fortificații pentru a proteja
noul Regat al României (care și-a primit independența față de Imperiul
Otoman în 1877) împotriva invaziei și pentru a spori statutul noii sale
capitale, București. Lui Brialmont i s-a refuzat permisiunea de către guvernul
91
uvraje intermediare. Uvrajele au fost amenajate după 1908 cu
248 tunuri cu cupole blindate și 54 observatoare. Afară de
aceasta, mai avea artilerie puternică în uvraje descoperite și
nenumărate lucrări armate, la care au lucrat peste 60 000 de
lucrători(potrivit știrilor gazetărești). A fost proiectat și un val
în jurul orașului, dar neexecutat. Perimetrul întregii cetăți e de
75 km. Dintre tunuri, multe au fost întrebuințate la câmp
deschis, însă tunurile grele, de exemplu: obuziere de 21 și 15
cm din cupole, care sunt strâns legate de blindaj și de mecanismul
de rotație, nu-și pot schimba locul și de aceea nu și-au găsit
întrebuințare la câmp deschis. La tunurile blindate ușoare și la
tunurile fără blindaj aceasta ar fi fost cu putință.
Populația nu s-a sfiit de germanii intrați în oraș.
Nenumărații germani aflători în București au ovaționat pe
Mackensen și mulți dintre români s-au aliat la aceste ovațiuni.
Se zice că 1/3 din locuitori au fugit în timpul ocupării.
Toate cele 18 forturi au căzut neatinse în mâinile
învingătorului, cu toate tunurile (după cum arată o știre din
izvor sigur). În afară de acestea, au mai fost capturate o
mulțime de provizii felurite, în special muniții, alimente, petrol
și sârmă.
Ar fi greșit să presupunem că Bucureștiul a fost întărit
fără nici un scop. Chiar luând în seamă că a fost organizat

belgian de a vizita România în calitatea sa oficială și, în schimb, a mers în

România ca cetățean privat. Lucrările la inelul celor 18 forturi din jurul
Bucureștiului au început în 1883 și au durat până în 1900. La întoarcere, el a
fost acuzat de Frère-Orban că a pus în pericol neutralitatea belgiană. În timp
ce fortificațiile de la București nu și-au îndeplinit niciodată scopul defensiv
intenționat, ele au avut o influență majoră asupra dezvoltării ulterioare și a
planificării urbane a orașului. Traseele construite pentru a lega forturile au
servit drept bază pentru șoseaua de centură modernă a Bucureștiului. A scris
numeroase cărți și studii îndrăznețe contra pacifiștilor, ca Éloge de la guerre
ou réfutation des doctrines des Amis de la paix (1850), Histoire critique
des négociations relatives au Traité du 11 décembre 1831, prescrivant la
démolition des forteresses, în: ,,Le Spectateur militaire”, 1850, De la
guerre, de l'armée et de la garde civique (1850).
92
pentru un scop politic cu totul diferit, totuși, de astă dată a
servit în situația operativă a României. O cetate nu poate
rămâne neînvinsă, însă poate susține problema operativă în
legătură cu conducerea generală. Decizia cu privire la
întrebuințarea unor atari cetăți e chestiune de timp și se poate
spune că înfrângerea românilor pe Argeș întâmplându-se într-
un timp scurt, cetatea București nu s-a putut întrebuința în sens
larg operativ. Comandamentul Român a făcut bine că a predat
Bucureștiul, căci nemăsurata cetate avea nevoie de foarte multe
trupe pentru apărare. Toate aceste trupe ar fi fost expuse
pericolului de a li se tăia retragerea și astfel silite să capituleze.
Afară de acestea, capitala țării ar fi suferit mai mult sau mai
puțin de focul asediului. Și ceea ce e principalul, situația
generală operativă nu s-ar fi putut schimba prin rezistența
Bucureștiului, ea fiind din capul locului ,,greșită.”
Încă de la 7 dec., Armata Falkenhayn a trecut de linia
Ploiești – București în direcția est și prin aceasta s-a format o
nouă situație strategică. Apărarea românească de la Sinaia a
căzut repede după căderea Bucureștiului. Calea ferată Brașov –
Sinaia - Ploiești – București - Giurgiu căzu în mâna noastră și
putu să ușureze legătura cu Dunărea, liberând transporturile
către armate, precum și transporturile către patrie, Cam 50 000
km pătrați din cel mai fertil ținut de grâne, fură cuceriți. Fideli
artei de organizare germană, cele dintâi coloane de trupe
luptătoare veniră împreună cu ,,Administrația civilă pentru
România”(la București), care fusese dinainte hotărâtă și
pregătită pentru a administra acest ținut mare și pentru a trage
foloase economice.
Cât de mult a fost ușurat acest succes în desfășurarea
totală a operațiilor prin Înaltul Comandament și, în multe
privințe, chiar condiționat, reiese din autograful pe care-l
adresă Împăratul lui Hindenburg și prin care acordă marea
decorație a Crucii de Fier celui mai mare și, din păcate, celui
mai târziu venit la locul de frunte, Generalisim al Imperiului:

93
,,Iubitul meu Feldmareșal, campania din România, care, cu
ajutorul lui Dumnezeu, chiar acum a dus la un succes atât de
strălucit, va fi valorificată în istoria războiului, a tuturor
timpurilor, ca un exemplu luminător a artei geniale de
conducere. Din nou ați condus operațiuni mari cu rară
prevedere, cu o aptitudine desăvârșită și cu cea mai mare
energie în execuția exemplară și ne-ați propus, cu o prevedere
anticipată, toate măsurile care arătau drumul grupelor de
armate ce mergeau izolate, pentru a da lovituri unite.
Domniei Voastre și valoroaselor ajutoare din Statul
Major General se cuvine, de aceea, din nou, mulțumirea
Patriei, care a aflat cu mândră bucurie și cu admirație știrile
de victorie și privește cu nădejde sigură și cu deplină încredere
și în viitor asupra unei astfel de conduceri. Eu am însă dorința
de a da o deosebită expresiune mult simțitei mele mulțumiri și
nemărginitei mele recunoștințe, prin aceea că vă acord Marea
Cruce a Crucii de Fier, ca primului dintre generalii mei.
Dat în Marele Cartier General, azi 9 XII 1916.
Al Domniei Voastre recunoscător și de-a pururea mult
afecționat, Rege ss Wilhelm, R.”
Adresa: ,,Către Generalul Feldmareșal, Paul Ludwig
Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg, Șeful
Statului Major General al Armatei, Șeful Regimentului
Infanterie, General Feldmareșal von Hindenburg (al II- lea
mazurian) No. 147 și, à la suite, al 3-lea Regiment de gardă pe
jos.”
Marșul către București și către Siret, unit cu cucerirea
Dobrogei, avu ca rezultat o nouă operație, care a fost condusă
cu același succes. Și aci victoria a fost deplină, tot datorită
marii îndemânări a conducerii germane de a avea în mână
astfel dirijarea grupelor izolate, care, cu toată marea lor
independență, au fost îndreptate, toate, în concordanță, asupra
marelui și unicului obiect operativ.

94
Capitolul al VIII-lea

OPERAȚIILE CONTRA SIRETULUI

ȘI EVACUAREA DOBROGEI
(Articole din ,,Frankfurt Zeitung”)

Fără să zăbovească prea mult, după ocuparea liniei

București - Ploiești, grupa Armatei Mackensen a intrat în noua
situație operativă. Era necesară o urmărire imediată, până în
cele mai apropiate sectoare largi de teren, formate de către
apele destul de late și crescute ale Ialomiței. Executarea trecerii
peste acest râu era cu atât mai necesară, cu cât în fața forțelor
rusești aflate în regiunea dintre calea ferată București –
Cernavodă și cursul inferior al Ialomiței se găsea aripa noastră
dreaptă, înaintată în chip primejdios. Aceasta s-ar fi executat,
sau în detrimentul siguranței întreprinderii, sau ar fi putut
prejudicia adânc prin presiunea rapidă asupra apărării flancului
Ambele supoziții fură înlăturate, prin faptul că bulgarii trecură
Dunărea la Cernavodă - Silistra și Turtucaia încă de la 9 dec.,
iar trupele rusești, care se găseau la Dunăre, fură silite la
retragerea înapoia Ialomiței.
Dacă se calculează cât de colosal material kilometric de
poduri era necesar pentru aceste treceri, se poate judeca cu câtă
prevedere sigură s-a lucrat să se creeze aceste situații strategice.
Ofensiva bulgară în regiunea Bărăgan, printre Dunăre și
Ialomița inferioară, nu numai că asigurase și accelerase
trecerea Armatei de Dunăre și a Armatei a IX-a, ci dăduse mai
departe, în decursul înaintării generale, un sprijin prețios
Armatei de Dunăre. Prin aceasta, marginea extremă a teatrului
de operații, simultan și cu apărarea corespunzătorului flanc
95
drept al Armatei de Dunăre, fu completată prin evenimentele
care urmară apoi în Dobrogea.
Rămășițele armatei române începură chiar de pe atunci să
fie primite în armata rusă și să treacă sub ordinul rusesc. Acest
fapt, din punct de vedere militar, nu e curios. A fost un act de
necesitate. Rezistența la Ialomița a fost concepută într-un chip
pasager și în orice caz cu un scop mai puțin precis de cum a
fost concepută noua grupare în regiunea Buzău-Focșani –
Brăila. Încă de la 10 dec., linia Urziceni – Mizil a fost în
stăpânirea urmăritorilor, din care cauză trupele care ocupau
Sinaia și pasurile la nord de Ploiești n-au mai putut trece pe la
aripa stângă a acelei linii. Comunicatul nostru respectiv
vorbește despre ,,diviziuni române”, care au fost nimicite la
acea încercare. Terenul din fața urmăritorilor nu mai oferi
inamicilor decât un front de apărare îngust, pe linia Buzău -
Făureii Vechi - râul Călmățui, care, însă, nu oferi deloc un
front puternic, ca Oltul, Argeșul sau Ialomița. Ambele aripi ale
apărătorului au fost într-adevăr rezemate pe munți și pe
Dunăre, totuși rezemarea, în special pe munți, nu oferi nici o
protecție, în niciun chip. Acest fapt l-au demonstrat destul de
evident evenimentele din 14 dec.
Apărarea flancului drept a acestei eventuale poziții a fost
sfărâmată exact în acea zi. Buzăul căzu în mâna armatei lui
Falkenhayn, ce înainta uimitor de iute. Pentru trupele germane
se părea că nu există într-adevăr nici o intemperie, iar vechiul
principiu în urmărire ,,de a nu lăsa pe inamic să se oprească”,
procură noi triumfuri repurtate de bravele noastre trupe.
Nesfârșitele atacuri rusești contra Armatelor Kövess și
Arz în munții transilvani de la granița de est pierduseră
deocamdată caracterul unor ofensive de sprijin pentru organizarea
frontului lor Moldova – Siret. Și generalul Sarrail94 lucra într-o

94
Maurice – Paul - Emanuel Sarrail (1856 – 1929), general francez
din Primul Război Mondial. A fost numit la comanda frontului aliat de la
Salonic. Eșecul ofensivei Aliaților pe frontul din Macedonia a fost resimțit cu
96
foarte slabă concordanță cu situația românească, după ce
rămăsese în strânsă legătură strategică cu românii, fără rezultat
practic.
Ostenelile principale ale contingentelor franceze – ruse -
sârbe și italiene, întrunite în același scop, tindeau la organizarea
celor câștigate la Monastir și la Cotul Cernei. Cele 3 operațiuni:
restul grupei Mackensen în Dobrogea, pus sub comanda
supremă a Armatei a III-a bulgare, Armata de Dunăre contra
Brăilei și Armata a IX-a contra Rm. Sărat, pe cât de răzlețe erau
în spațiu, erau totuși destul de legate din punct de vedere
operativ, încât fiecare, privită ca unitate și fără raport față de
celelalte, și-ar fi pierdut caracterul lor distinctiv. Înaintarea
operativă generală a ,,totalității” se efectuă cu grupe de aripi
eșalonate înainte, în timp ce mijlocul, nu fără intenție, a fost
reținut din timp. Se pare astfel că, prin forma strategică aleasă, a
fost ușurată în mod indirect operația tactică a grupei de mijloc.
De la 15 dec. Saharov a început retragerea în Dobrogea.
Aliații ocupară în acea zi linia generală: Cogealac – Cartal –
Hârșova. Fără a se mai opri la pozițiile pregătite, Saharov, care
trebui să se teamă de o depășire de către Armata de Dunăre, ce
înainta pe malul vestic al Dunării, se retrase în continuu până în
spatele ținutului păduros al liniei: malul nord al lacului
Babadag – Denis Tepe – Aly – Beicoy - Hamcearca – Turcoaia.
Aliații urmau în marșuri repezi și atinseră pe 16 decembrie
linia: Lacul Golovița – Testemel – Doiran - Docuzaci; pe 17

amărăciune de către trupele române, care au scandat în mod ironic: „O

Sarrail, Sarrail, Sarrail,/ Noi ne batem și tu stai!” Cu toate acestea, România
a contribuit, de asemenea, în mod parțial la eșec, netrimițând 150 000 de
soldați către Bulgaria pentru a susține ofensiva lui Sarrail, așa cum fusese
stabilit într-o convenție militară încheiată pe 23 iulie la Chantilly. Sarrail s-a
retras la casa lui de la țară din Montauban pentru a-și scrie memoriile.
Relatarea operațiilor de la Salonic a fost publicată la scurt timp după sfârșitul
Primului Război Mondial sub titlul Mon Commandement en Orient (vezi
Seton-Watson, Robert William, A History of the Roumanians, 1934, p. 495
- 496).
97
linia Babadag – Pecineaga; pe 22, străpunseră frontul arătat
mai sus al inamicului, pe când aripa dreaptă atinse deja Tulcea,
în acea zi. Aripa stângă întâmpină greutăți tactice, pentru că
inamicul trebui să țină cotul Dunării – Măcin - Luncavița,
deoarece unități inamice luptau la sud-estul Brăilei, pe când în
josul Dunării inamicul avea tendința să rupă contactul cu noi.
La 24 dec., aripa exterioară a Aliaților era gata pregătită
pentru atacul Măcinului, adică în acea zi marșul artileriei era
terminat. Isaccea căzu în acea zi în mâna lor. Rușii, datorită
unei apărări îndârjite, scurtară frontul lor și renunțară la
Isaccea.
Posesiunea acestei localități era pendinte de posesiunea
liniei Rachel – Isaccea, adică a unui front ce nu poseda
,,hinterland tactic” și de aceea era fără importanță pentru
menținerea cotului Dunării. Înălțimile ,,Dealu Teilor” au fost
luate la 27 dec. de Divizia IV-a bulgară. Prin acest succes
câștigat după luptă amarnică, puterea tactică de rezistență a
capului de pod de la Măcin a fost slăbită simțitor, iar
posibilitatea de a susține ofensiva prin atacuri ofensive a
dispărut pentru ruși. Rezistența Măcinului a fost mărginită și,
deci, din punct de vedere tactic, nu-i rămânea decât apărarea.
Rezistența puternică a rușilor reieși din desfășurarea
evenimentelor operative pe malul stâng al Dunării.
Încă de la 17 dec. sectorul Călmățui a fost depășit de
către Armata de Dunăre. Și ea găsi aceeași rezistență disperată.
Centrul balanței operative pentru ruși era Brăila – Galați. Acest
centru a fost amenințat, atât din Dobrogea, cât și dinspre
Călmățui. Făcând abstracție de chestiunile grele care se iviră
conducerii rusești și în strânsă legătură cu distribuția forțelor,
pentru Ruși, din înaintarea concentrică a armatelor noastre
asupra liniilor exterioare, reieși pericolul ca, odată cu pierderea
unui mal al Dunării, neapărat să piardă și pe celălalt. Buzăul
despărți prin cursul său, în jos de Filipești, operațiunile: contra
Brăilei și contra Rm. Sărat. Aici rușii organizaseră o rezistență

98
hotărâtoare, la nord și sud de Rm. Sărat, tocmai aici, deoarece
era locul de spargere a întregului front și trebuia făcută de ei
ultima încercare (precum a și fost făcută) de a împiedica
continuarea succesului german din Muntenia asupra frontului
rusesc din Moldova printr-o răfuială tactică. Această răfuială
tactică pricinui un deficit pentru Rusia, pe care o prevăzuse
prea bine marele Duce Nicolae. Și din cauza acestei prevederi
se făcu ,,bolnav”!
Pregătirile de la Rm.- Sărat constau în primul rând într-o
grupare tactică a aripii stângi a Armatei a IX-a, a noastră, la
care trebui să se alipească strălucitul Corp Alpin, venind peste
catene de munți înalți și văi adânci, pentru a asigura temeinic
succesul lui Falkenhayn, a cărui victorie nu ar fi fost asigurată
la câmpie, dacă, în același timp, aripa stângă ar fi fost bătută în
munți. Această concepție privită ,,în mare” pare să fi avut
precădere și la Înalta Conducere germană, care lăsă să înainteze
la aripa dreaptă, unde se afla, defensiv, Armata Arz, o trupă de
atac germană sprijinită de regimente austro -ungare, sub
comanda inimosului și energicului general Friedrich von
Gerok. 95
Cu puterea de înfăptuire germană au fost înfrânte toate
greutățile de teren, intemperii și apărare inamică. Vechiul
principiu de ,,soldat german”, care pare un cântec vechi în
cercul oamenilor de carieră, deoarece a fost de multe ori
discutat, s-a arătat totuși ca un fundament pe care s-au clădit

95
Friedrich von Gerok (1854 – 1937), general al armatei Germaniei
(Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile
de comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului
XXIV Rezervă(în campania acestui Corp din România, din anii 1916 -
1917). Din septembrie 1916, Corpul XXIV Rezervă a participat la campania
împotriva României, în compunerea Armatei 9, condusă de generalul Erich
von Falkenhayn. În primăvara anului 1917, Corpul XXIV Rezervă condus
de von Gerock a participat la Bătălia de la Mărășești (Vezi Constantin
Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1989).
99
toate execuțiile militare. Este vorba de zicala: ,,greutățile se
ivesc numai pentru a fi înfrânte de comandant și trupă.”
Presiunea violentă pe care o putură exercita acum Gerok și
Krafft von Delmensingen asupra legăturii între grupa rusească
de Moldova și de Muntenia și asupra punctului caracteristic al
acestei legături, adică Focșanii, deveni pentru evenimentele
apropiate de cea mai mare importanță. Înaintarea aripii drepte a
lui Falkenhayn prin regiunea lacurilor, la sud-est de Rm. - Sărat
formă, de altmintrelea, un sprijin prețios al aripii stângi a
Armatei de Dunăre, ce înainta între Buzău și Dunăre și în râuri,
presupunem, asupra grupului rusesc de la Brăila ca un munte
înfricoșător. Căci acuma, legătura Brăila - Focșani, pe cât de
mult se întindea spre sud de Siret, fu rău amenințată, iar însăși
retragerea peste Siret deveni, din ce în ce, o întreprindere
periculoasă, atât din cauza rapidei înaintări a aripii drepte a lui
Falkenhayn, de-a lungul Buzăului, cât și prin apropierea
Armatei de Dobrogea de Galați.
Dunărea fu pierdută pentru ruși de când Tulcea și Isaccea
căzură în mână bulgărească. Bătălia, însăși, de la Rm. -Sărat a
fost o mare luptă de 5 zile a Armatei a 9-a cu rușii. Prin
victoria lui Falkenhayn, prima mare încercare din partea
conducerii rusești de a restabili situația în România, dădu greș
La 26 dec. a fost străpunsă poziția rușilor la sud-vest de Rm. -
Sărat pe o lărgime de 17 km. Pe 27 urmă un contraatac al
inamicului cu forțe noi, aduse atunci. Acest contraatac nu reuși
și în ziua următoare se continuă iarăși ofensiva germană, care
pe 27 se transformase, în chip trecător, într-o poziție defensivă
contra atacurilor masate, rusești. Divizii prusace și bavareze
atacară cu mare energie pe adversar, care cedă la toate atacurile
și se retrase. Ele trecură peste pozițiile de oprire preparate de
ruși în noaptea de 26 spre 27 și înaintară până la Rm. – Sărat.
În același timp, pare să fi avut loc și ceva mai la sud o
străpungere largă a poziției rusești, în regiunea unde șoseaua
Rm. – Sărat - Brăila trece Buzăul.

100
 De la 22 dec. au fost făcuți prizonieri peste 10 000 de
oameni și 50 de mitraliere. De asemenea și la aripa de nord a
poziției rusești, la Râmnic, trupele austriece au avut succes,
cam în regiunea izvoarelor râului Râmnic.
Operațiile generale în România de Răsărit se îndepliniră
prin 5 grupe, care, toate, urmăreau o unică țintă, însă fiecare
dintre ele avea să îndeplinească o însărcinare specială și
bineînțeles că erau, mai puțin sau mai mult, pendinte sau
influențate de mișcările grupelor vecine. Dependența sau
influența rezultau numai din ordinele Înaltului Comandament
sau a comandantului Mackensen, iar nu de la grupă la grupă.
Pentru operația pe mai multe grupe este absolut important ca
fiecare grupă să atace pe inamic din față, fără a se sinchisi de
vecini, iar nu să aștepte să vadă ce ar face grupa vecină.
Acest din urmă procedeu ar cauza o șovăire și o așteptare
generală și ar da inamicului timp să se grupeze favorabil. Dacă
însă ,,regulatorul” mișcării operative e însuși Înaltul Comandament,
atunci îndrăzneala tactică a atacului se leagă sub acest raport cu
prevederea operativă, iar mișcările se succed la timpul propice
și înlănțuirea membrelor luate în parte s-ar realiza fără frecare,
pe cât ar fi cu putință omenește. Mișcările acestor 5 grupe
amintite formează, sub acest raport de conducere unitară de
către un înalt comandament și prin execuția de sine stătătoare a
fiecărui comandant de grupă, un exemplu tipic. Ele par a ne da
dovada că bazele instrucției conducătorilor noștri germani sunt
absolut juste, precum și ideile diriguitoare ale doctrinei noastre.
În ceea ce privește înalta conducere a trupelor, ea se poate
susține ca argument puternic în războiul mondial.
Grupa de Dobrogea și Armata de Dunăre operară
împreună contra Brăilei, punct de sprijin al aripii stângi a
poziției ruso-române de la Siret. Pozițiile de ariergărzi rusești
din Dobrogea, la sud de Dunăre, ocupară, din ce în ce, o
întindere mai mică, după retragerea forțelor rusești. În sfârșit,
rezistența tactică rusească consta numai din bararea cotului

101
Dunării de la Galați pe linia Măcin-Luncavița. Poziția nu mai
avea caracterul unei poziții de ariergardă, căci nu mai existau
trupe care să fie păzite. Acestea trecuseră demult Dunărea. Era
vorba numai de a împiedica apropierea Grupului dobrogean-
bulgar de Brăila, pentru a nu expune apărarea atât de greu
înghesuită de Armata de Dunăre la un atac al flancului stâng.
Atacul bulgăresc asupra Măcinului se îndreptă întâi
contra liniei ,,înălțimea Pricopandu (înălțimea fiind de 364 m)-
Luncavița”, cu tendința de străpungere. După ce fu luată
Luncavița, iar Centrul bulgar străpunsese la 2 ian. cota 197 de
la Jijia, atacul se putu executa nesupărat asupra înălțimii
Pricopandu, care hotărî posesia Măcinului. Rușii mai rezistară
pe linia generală Măcin – înălțimea Jijia, de la Văcăreni –
Pisica.96 Aceasta a fost ultima cramponare a apărării.
La 3 ian., urmă atacul Măcinului și Jijiei, iar detașamentelor
noastre pomeraneze97 le reuși luarea poziției. Acum Brăila era
despărțită de bulgari prin depresiunea largă de 10 Km și
mocirloasă a Dunării. Continuarea înaintării nu putu întâmpina
greutăți aici și era fapt sigur că toată Dobrogea era în stăpânirea
noastră, că rușii nu mai aveau putința să întreprindă atacuri
ofensive, deoarece le lipseau capete de pod și că noi eram în
situație să acționăm imediat asupra Brăilei și Galaților, acestea
fiind de foarte mare importanță pentru viitoarea desfășurare a
evenimentelor.
Armata de Dunăre a trecut la 30 dec. calea ferată Buzău -
Brăila, după ce până atunci inamicul rezistase dârz. Adversarul
se retrase în continuu de la 29 dec. în poziția sa ,,cap de pod”,
care era probabil foarte tare ca front și comanda întregul spațiu
între Dunăre și cursul inferior al Buzăului. La vest de Buzău,
Armata a IX-a își făcu drum prin lupte grele contra ariergărzilor

96
Aici, probabil, nu după cum a fost dat în comunicatul bulgar cota 105,
ci cotele 10,5 pe Dunăre.
97
Adică din Pomerania, regiunea prusacă pierdută după 1945 și dată de
învingători Poloniei (n. n. – C. D.)
102
rusești în direcția liniei Nămoloasa – Focșani. Localitatea numită
Fundeni, potrivit cu comunicatul zilei, e situată la nord-vest de
Nămoloasa, acea localitate care a dat numele întregii regiuni
întărită. Frontul citat – întărit – fu pregătit pe când România era
aliată Puterilor Centrale și trebuia să se teamă de urgia rusească,
deci fusese organizată cu frontul către Rusia.
Acest front se putea prea bine apăra și din direcție opusă,
căci tunurile blindate aveau o rază de acțiune de 360o, iar
cazărmile și uvrajele au fost apărate încă demult prin niște
lucrări provizorii corespunzătoare, spre sud și vest. Dacă rușii
ar fi trebuit să opună rezistență hotărâtoare pe malul de sud al
Siretului sau dacă, având în vedere schimbarea situației în
Moldova, nu ar fi fost mai bine să fi lăsat linia în mâna
germanilor fără luptă – este o întrebare de domeniul istoriei -,
care poate fi dezlegată de-abia atunci când va fi la dispoziție
destul material. Execuția ei tactică, după cum a fost într-adevăr
înfăptuită, n-a ținut seama de niciuna din aceste două ipoteze.
Desfășurarea evenimentelor la ambele grupe germane de nord,
ne face să credem că întăriturile nu puteau fi ținute.
În legătură cu Armata a 9-a, grupa de armată sub
comanda Feldmareșalului von Ruitz, a trecut linia Nereju (pe
râul Zăbala) – Soveja (în valea superioară a Șușiței) și, după
lupte violente, amenință cu o străpungere în unire cu Grupa
General von Gerok, ce înainta mai la nord, întregul front rus.
General von Gerok pătrunde în regiunea sud-vest de Ocna, cu
mișcări puternice ofensive și luă o direcție nord-est pentru
operațiunile sale. Prin ambele grupe, Ruitz și Gerok, s-a făcut o
despărțire operativă, avantajoasă, a trupelor rusești din
Moldova de nord și grupa rusească de sud a Siretului. Deoarece
grupa rusească de sud rămase pe malul drept al Siretului,
operația lui Mackensen a găsit prin aceasta și o extindere spre
nord, care corespundea întru totul situației și intenției puternic
strategice, care a caracterizat de la început operațiile armatei
noastre balcanice, deschizându-i noi posibilități pentru viitor.

103
 Începutul anului nou apucă trupele noastre în puternică
ofensivă asupra Siretului.
Atacul armatelor germane contra ambelor poziții organizate
în formă de cetate, de la Focșani și Brăila, a făcut progrese uimitor
de repezi. Focșanii, de la început, după cum s-a amintit deja,
clădit cu frontul spre Rusia, constă, în linii generale, din regiunea
întărită Focșani și din două capete de pod la Fundeni (Nămoloasa)
și la Tecuci. Aceste două din urmă sunt împinse peste Siret la est
și sunt la o depărtare de 30 km una de alta. Înapoia intervalului și
ceva mai la vest de Siret se află cetatea Focșani. Ea posedă spre
est un îndoit obstacol frontal prin prezența Siretului și a Putnei, ce
curge mai la vest de dânsul. Centura de forturi de la Focșani
începe la nord -vestul orașului, la gara Pățești, se continuă spre
nord, în direcția de la vest la est. Pe Putna, pe care-l atinge la satul
Vânători, se întoarce spre sud și formează frontul de est, până la
Milcov. Aici, la vest de Lămotești, centura se curbează cu încă
două forturi sau baterii spre vest; îngustul front de sud sfârșește la
Golești. Un front de vest nu era organizat permanent. Acesta nici
nu era necesar din cauza poziției geografice, fiind înapoia
Siretului și Putnei. Acum, în timpul războiului, a fost organizat un
front de vest provizoriu, foarte puternic, după cât se pare, cu
poziții puternice și înaintate. Una din aceste poziții tari, la vest de
Odobești, căzu iute în mâna noastră. Ea avea ca scop să bareze
sectorul Milcovului și să împiedice posibilitatea unei înaintări la
nord de Focșani.
Sistemele de apărare la sud de Odobești sunt cu mult mai
nefavorabile. Aci se lasă un platou mare, cu înălțimi de 500 -
700 m pe o pantă repede și în consecință scurt, într-o serie de
văi, ce au înălțimi numai de 50-100 m și o lărgime de 12-15
km, terminându-se în albia râului Putna. Cu ocuparea platoului,
apărarea Focșanilor a fost ca și paralizată.
La nord de Armata a 9-a, trupele Ruitz și Gerok înaintau
cu succes, chiar dacă au pierdut ceva timp prin rezistența
puternică inamică.

104
 La 5 ian., frontul se întindea cam din regiunea de la est
de Negrilești (la nord de muntele Odobești, înalt de 1 001 m,
care despărțea pe Falkenhayn de Ruitz) peste Valea Șușita-
Soveja est, apoi în direcția Harja; trece de asemenea peste
valea Cașinului și atinge la nord-vest de Harja, iarăși, pământ
transilvănean. La vest de Sulița, la graniță, avură loc lupte
violente. La sud de unitățile Armatei a 9-a, ce opera la Focșani,
se găsea, în același timp, aripa dreaptă a lui Falkenhayn, care
ajunsese până aproape de gura Râmnicu-Sărat, făcând
concurență, în privința iuțelii, chiar cavaleriei. Prin cucerirea
celor două sate, Rotești și Slobozia, – situate cam la 10 km vest
de Nămoloasa, printre care curge râul - își făcu drum această
grupă germană, în spatele mai sus-amintitului cap de pod de la
Fundeni-Nămoloasa.
În cuprinsul dintre Rm.-Sărat și Buzău încă o contra-
ofensivă rusească întrerupse mersul evenimentelor. Aceasta a
fost săvârșită în special de divizia de cavalerie. Le reușiră
rușilor, față de trupe înaintate, slabe, poate numai de cavalerie,
să ia localitățile Gulianca și Măxineni. După comunicatele
noastre, inamicii fură, însă, îndată respinși, în orice caz nu le
reuși rușilor decongestionarea poziției lor de la Brăila. Și într-
asta constă momentul decisiv. Frontul capului de pod de la
Brăila a fost străpuns de către aripa stângă a Armatei de Dunăre
pe linia Romanu - Gurguieți (în Buzău). De aci, prin ocolire
dinspre sud, s-ar fi putut da peste cap restul frontului rusesc.
Încă o dată, Conducerea germană impuse Conducerii
rusești, prin această străpungere și prin înaintarea trupelor de
Dobrogea spre Brăila și Galați, să-și retragă trupele peste Siret.
Și, toate acestea, numai în puține zile Evenimentele tactice de
până aici-de pe Siret-au găsit un viu răsunet în toată presa
Înțelegerii. Lumea era foarte îngrijorată și se întrecea în critici
și în propuneri. Se spera că groaznica iarnă va veni în ajutor
pentru apărarea rușilor. Unii voiau ca rușii să se retragă până la
Prut, alții la Siret.

105
 Rușii, înșiși, păreau a se îngriji, de la un timp, de a nu fi
goniți de pe malul de răsărit al Siretului, deoarece organizaseră
întărituri mari pe Prut și rezistară dârji pe Siret, ba chiar pe
malul drept Din această rezistență de pe malul drept decurseră
lupte îngrozitoare, în primele săptămâni ale anului nou Armata
Germană de Dunăre împinse pe adversar peste Siret și luptă
contra ultimelor localități nordice de pe malul drept, după ce
Brăila îi căzuse în mână. Primejdia ca Armata de Dunăre,
Armata de Dobrogea, sau amândouă, prin înaintare, să dea
peste cap frontul rusesc de la Siret, începând din flancul drept,
a fost înlăturată din partea rușilor printr-o rezistență mai
puternică la sud de Galați, cu mase mari, puternice de soldați
ce atacau frontul Falkenhayn și cu forțe proaspete, noi, aduse
de la Galați în acea regiune. Însă tunurile grele acționează
asupra Galaților, iar forturile au fost încadrate de dinapoi prin
focuri. Aceasta este foarte neplăcut pentru forturi, deoarece nu
sunt fortificații ce se pot apăra din toate părțile.
Partea dinapoi a fortului – gâtul - este mai slab construită,
iar cazematele fortului au deschiderile vulnerabile în direcția
gâtului.
Aripa stângă a Armatei de Dunăre își făcu drum înainte,
în acest timp, pe malul Buzăului, spre Siret. În intervalul dintre
Armata de Dunăre și aripa dreaptă a Armatei a 9-a, care se
găsea în luptă năprasnică pentru capul de pod de la Fundeni,
înaintea Corpului de Cavalerie Schmetow până la marginea
regiunii mocirloase și probabil întărită de infanterie, ea a luat
înapoi de la diviziile de cavalerie rusești localitățile Măxineni,
Gulianca și Olăneasca. Armata a 9-a avu cele mai grele zile din
acest timp. Aripa dreaptă, sub General von Kühne aruncă pe
ruși la 5 ian. pe linia Nănești-Crângeni, care era bine organizată.
După o zi, adversarul străpunse linia de atac, la stânga, pe
front larg și pare a fi înaintat până la linia Risipiți –sud-est de
Focșani pe Milcov – regiunea est de Obilești. O situație critică
pentru generalul Kühne! Însă, reuși să surprindă stângacea

106
ciocnire masată rusească și a înainta încet-încet spre Putna. Pe
8 ian. putu fi continuată acțiunea de atac a lui Kühne contra
capului de pod rusesc, fără a-i mai fi de temut flancul stâng;
dobândi un avantaj tactic la Gârleasca, dar trebui să se apere
din nou pe 9 ian. de contra-atacuri puternice, rusești. Mai spre
nord, în dimineața de 8, Focșaniul căzu în mână germană.
Atacul masat rusesc, mai sus amintit, a fost o ultimă încercare
pentru salvarea întregi poziții de la Focșani. Căci încă de pe 7
ian. frontul Milcov, nord – vest - Focșani, la care se lucrase 3
luni, fu străpuns cu atâta vehemență, încât apărătorii ruso-
români ce fugeau înapoi nu s-au putut opri nici în poziția
puternică a canalului Focșani-Balotești, ci până după Putna,
după cum eufemistic spune comunicatul rusesc: ,,ne-am retras
ceva mai spre est.”
Chiar și această poziție începu să se clatine. Corpul Alpin
german, împreună cu popularul regiment de infanterie bavarez
,,de gardă” a luat muntele Odobești sub o formă splendidă de
atac și se pregătește de asemenea să treacă Putna. Și la nord de
această aripă stângă a Armatei a 9-a, trupele lui Ruitz și Gerok
înaintară cu lupte aprige într-un teren greu, până pe linia
generală a frontului.
Astfel, pe când în România se produceau fapte de arme
germane și ai noștri se bucurau de succesele lor, doar
,,cuvântul”, bălmăjeala, stăpânea la Consiliul de Război din
Roma. Unitatea de conducere a războiului la noi, lucru simplu
prin neîntrecuta poziție și personalitate a lui Hindenburg, n-a
putut fi ajunsă și la Antantă. Reaua colaborare între Rusia și
România, în decursul campaniei românești, este o pildă
lămurită.
Motivul adevărat pentru această stare de lucruri ar fi că
Anglia conduce politicește și sprijină financiar, în timp ce
Franța pretinde conducerea militară și ar putea să o pretindă
chiar de drept, pe când Rusia nu vrea să aibă o prea mare
pondere în materie politică și militară. Ceea ce au dovedit

107
generalii englezi, ca talent militar, este prea puțin. Ceea ce a
produs Anglia, tactic, s-a datorat mai mult trupei. Contrariu,
Franța se poate sprijini pe un întreg șir de conducători
eminenți. De aceea consiliul de război se sfârși iarăși, fără a se
realiza o unitate completă. S-au ivit și interese prea divergente:
ofensivele de ansamblu din primăvara lui 1917, linia de
conduită față de Grecia, cooperarea Italiei în Franța sau în
Albania, Salonic, Dardanele, chestiunea frontului de vest,
armate de rezervă pentru ofensivă, chestiunea cooperării Rusiei
la ofensiva din 1917 și multe altele.
Deoarece la această consfătuire fiecare vrea să-și impună
părerile, este explicabil că acest consiliu de război, trâmbițat și
ținut cu mare alai, n-a putut câștiga și nici măcar influența
asupra evenimentelor din România, adică tocmai acolo unde ar
fi fost cea mai mare nevoie de unitate. Rușii au pierdut în luna
ianuarie tot malul drept al Siretului, de la Focșani la Galați.
Prin aglomerarea de trupe și aducerea de 8-10 divizii proaspete
de infanterie și a numeroasei lor artilerii grele, încearcă să
păstreze Galații și să împiedice trecerea Dunării Armatei de
Dobrogea, care ar fi amenințat flancul stâng al întregii poziții.
Cu toate astea, ea reuși o astfel de trecere, care se făcu numai
cu scopul de a recunoaște situația peste brațul Sf. Gheorghe,
dar n-ar fi putut rezista față de forțele superioare rusești și pe
23 trecu iarăși pe malul de sud al Dunării, înapoi.
Rușii se țin pe malul drept al Siretului de-abia la nord-est
de Focșani și pe restul frontului tot cam așa, după cum s-a
comunicat la 5 ianuarie, cu toate că Ruitz și Gerok au făcut de
atunci oarecari progrese.
Cu atingerea liniei Siretului, războiul propriu-zis cu
România s-a sfârșit. Armata românească a fost retrasă și
organizată în spatele frontului, adică este prevăzută cu arme,
muniții, îmbrăcăminte și echipament și constituită în unități. Ea
trebuie bineînțeles, după cum a trebuit și armata sârbă, să
sacrifice ultimele ei resturi pentru Antanta.

108
 Vom avea din nou de lucru cu armata română; dar numai
cu resturi.
Lista de pierderi românești No. 67 din 29 dec. 1916 arată
un total de 346 472 oameni, căzuți, dispăruți și răniți. Numărul
ofițerilor căzuți, dispăruți și răniți este de 10 048. Printre
aceștia sunt 15 generali, 46 colonei și Lt Colonei. Aceste cifre
reprezintă aproape ¾ din armata activă română.

109
Capitolul al IX-lea

ÎNCHEIEREA PĂRȚII MILITARE

Războiul cu România a fost o campanie de triumf a forței
și puterii germane. Meritul de căpetenie nu poate fi atribuit
numai Înaltului Comandament sau comandamentului fiecărei
grupe sau execuției trupelor. Se datorește faptului că Înaltul
Comandament precum și comandanții în subordine, ca și trupa,
au fost în perfectă concordanță în fapte. Nici unul n-a
dezamăgit pe celălalt, rezultând din aceasta un succes rapid și
mare. Este o veche zicală din experiență, că ,,o conducere
proastă poate jertfi zadarnic o trupă cât de vitează și că o
trupă rea nu aduce nici un folos unei conduceri cât de rele.”
Numai legătura dintre o conducere bună și o trupă bună este
chezășia unui succes.
Cu privire la întregul război mondial, războiul german cu
România a avut succes strălucit, dacă ne gândim că în acel timp
era în toi ofensiva de la Somme și cu toate încercările uriașe nu
reuși francezilor și englezilor să sustragă forțe de-ale noastre din
Balcani. Ofensiva năprasnică de descongestionare s-a spulberat
fără rezultat. Despre Sarail, aproape nici vorbă nu era. El luă
Monastirul și pricinui trimeterea unei armate germane în acea
regiune, dar nu întârzie înaintarea noastră în România.
De cealaltă parte, la trupă merituoasă recunoscută, cum s-
a dovedit a fi trupa românilor, nu au avut o conducere la
aceeași înălțime, iar înaintea tuturor să subliniem refuzul
ajutorului rusesc. Românii înțelepți trebuie să fi văzut că au
fost asmuțiți în război pentru a fi apoi părăsiți și lăsați fără
ajutor în voia sorții. Poate că ei înșiși, la fel ca francezii în

110
1870, au dat anticipate promisiuni cu un ,,arhiprét” al armatelor
lor în declarația de război, căci credeau că războiul se va
rezuma numai la o plimbare prin Transilvania, presupunând că
Ungaria nu mai putea suporta această nouă amenințare și au
desconsiderat puternicele mijloace ale Germaniei. Să fie de
învățătură pentru toate celelalte state neutrale. Nouă însă,
comandanților și soldaților noștri, ne rămâne din războiul
românesc o amintire plină de încordări, de victorie frenetică,
făcută de o trupă ce a uimit o lume-ntreagă. Se poate ca
activitatea aproape continuă de luni de zile să fi obosit trupele;
se poate ca pierderi grele să fi rărit rândurile ei; dar atâta e
știut: că diviziile germane, care au participat la războiul
românesc vor primi noi însărcinări, cu toată conștiința
propriilor puteri. În această conștiință rezidă în cea mai mare
parte baza victoriei în perspectivă. Aceasta este precăderea
faptei, înaintea vorbei. Căci bănuim, sau știm: românii bătuți
vor fi iarăși asmuțiți contra liniilor noastre; și li se va zice:
,,Acum veți învinge!”
Li se vor spune toate minciunile și vor primi întăriri
rusești. Aceasta va fi doar un excitant psihic până la întâia
luptă, dar nu mai mult. Spre deosebire de ei, trupele noastre
simt superioritatea lor față de inamic, prin fapta în sine. Ele știu
că nu decide numărul, ci Comandamentul și conducătorii
trupelor și toate celelalte.98 Ce se va mai face în continuarea
războiului nostru cu România, fie ofensive proprii, fie
rezistență, toate vor fi conduse de comandant și trupe, înarmați
cu moralul dobândit din succesul de până acum.

98
Care lipsesc cu desăvârșire românilor (n. n. – C. P.) Paranteză inclusă
în text de traducătorul C. C. Popian. Dar el era atunci prizonier și țara lui
învinsă, deci nu avea cum observa imediat că aceste ultime considerații ale
autorului german sunt secretul pierderii tuturor războaielor și marilor fapte
săvârșite de germani, care se încred prea mult în calitățile lor și nu văd ceea
ce vulgar se numește călcâiul lui Ahile, pe care l-au avut mereu descoperit
și de la care, ca armate, ca țară, ca biserică și ca personalități singure și ca
popor li s-a tras mereu o înfrângere tragică și rușinoasă(n. n. – C. D.).
111
Capitolul al X-lea

ȚARA ȘI OAMENII ROMÂNIEI

Dacă românii și în primul rând statul lor nu aparțin
statelor balcanice, ei au făcut această afirmație pur și simplu
din motive politice; iar unii din ei susțin că sunt direct urmași
ai vechilor romani. Temeinicia acestei afirmații nu constă în
ceea ce se vede astăzi, ci în lozinca enunțată de gramatică:
,,rădăcina limbii.” Dezmințirea istorică sau etnologică n-ar
avea nici un sens și s-ar putea ușor înlătura, deoarece ei ar
izbuti poate foarte greu să întrezărească această dezmințire.
Românii se găsesc în toate părțile peste granițele statului
lor, mai ales, cei mai mulți în Basarabia, unde locuiesc până la
un milion de români.99 Această provincie a fost furată
românilor de ruși. O recucerire a acestui ținut ar fi fost o
chestiune de prim ordin și românii înșiși trebuiau să se decidă
să meargă de partea noastră, trebuiau să cumpănească
asupririle poporului românesc, dacă nu voiau să-și răstoarne
întregul lor program politic. Pe când în statul lor propriu
trăiește o populație de cam 7 ¾ milioane, afară din patria
proprie încă 5 milioane (total 11-12 milioane). Din aceste 7 ¾
milioane din patria proprie, clasei țărănești aparțin 82%, iar
18% ai orașelor.
România e un stat agrar și chestiunea țărănească îi
aparține în primul rând și în întreaga ființă a sa de stat. Cu toate
încercările numeroase, ea nu poate fi socotită în nici un chip ca
rezolvată. Pe de o parte, marea proprietate, cu întinse domenii,
pe de altă parte, nevoiașii și țăranii săraci, cari formează un

99
În Ardeal erau peste 3 milioane, dar rivalul nu îi vede(n. n. – C. D.).
112
contrast ce în nici o țară nu e așa izbitor ca aici. O proprietate
mijlocie lipsește. Buna stare a țării atârnă de micul produs al
încasărilor anuale, care, și acestea, depind în chip natural de
recoltă, așa că o recoltă rea, lucru ce nu arareori se întâmplă,
din cauza climei extreme, continentală, influențează foarte mult
bugetul statului.
Produsele României sunt: cereale, cânepă, in, rapiță,
muștar, leguminoase, zarzavaturi, sfeclă de zahăr, cartofi, alune
și nuci. Nu fără ajutor artificial prosperă fructele, tutunul și
vinul, arareori de bună calitate. De asemenea, cu o aleasă
îngrijire, o bună producție dau gândacii de mătase și albinele,
iar bogățiile minerale ale țării sunt mari. Petrolul românesc și
sarea sunt vestite, cărbunii există în mare cantitate, de
asemenea antracitul, aur în pulbere, ghips și chihlimbar în
straturi nenumărate. Nici apele minerale nu lipsesc.
Românul, însuși, după descrierea lui Dungheru100 și după
propria mea experiență, este întrucâtva sentimental ,,Simțul
onoarei strămoșești” și ,,nobilul curaj” totuși nu-mi pare a-i
domina pe toți. Am văzut la cei mai mulți o mare doză de
cruzime; iar experiența războiului mondial pare a dezminți cele
constatate de Dungheru. Eu pot demonstra lui Dungheru
contrariu: că România se poate socoti ca o întruchipare a
grațiozității clasice.
Soarta țărăncii nu e deloc surâzătoare. Ea are foarte mult
de lucru; asemenea bărbatului, ea participă la tot lucrul
câmpului, lucru care în Turcia, spre exemplu, nu se întâmplă.
Societatea înaltă românească e coruptă. Corupția și
necinstea, nepotismul și protecționismul stăpânesc societatea în
toate chipurile. La acestea se adaugă starea social-morală
decăzută, care în nici o țară nu e așa pronunțată ca în ,,înalta
societate” română. Dacă această stare de lucruri se datorează
de fapt marii influențe franceze, rămâne să se demonstreze
după studii speciale temeinice.
100
Sau Dungheru, ziarist român? N-am reușit să-l identific (n. n. – C. D.).
113
 Mulți străini locuiesc în România, cu toate că Constituția
și datinile le îngreunează traiul. Pe lângă oaspeți din apusul
Europei, vin în fiecare vară bulgari, care lucrează ca grădinari,
pomicultori și cultivatori de sfeclă; și iarna se întorc iarăși în
Bulgaria. Turci trăiesc încă în Dobrogea, populează în mod
statornic localități, care încă poartă nume turcești. Armeni și
greci, care odinioară, ca ,,fanarioți” veniți în Țările Române, își
cumpărau de la Constantinopol Domnia, plătind cât de mult, ca
aceasta să dureze cât mai mult timp și apoi tot timpul domniilor
îl întrebuințau numai pentru a ridica tributul, spre a putea fi
iarăși reîntronați. Ei lucrează încă și azi ca funcționari,
învățători și negustori.
Ruși sunt puțini. Se pot vedea în București în corporația
unită a ,,lipovenilor”, o sectă alungată din Rusia din cauza
datinilor scandaloase.101
În contrast cu aceștia, sunt foarte mulți țigani. În afară de
lucrători în zidărie și fierărie, ei sunt, mai presus de toate,
muzicanți capabili și cine a avut vreodată ocazia să asculte cum
cântă țiganii români, nu-i va mai uita. Evreii sunt extraordinar
de mulți în România. Situația lor pentru popor și stat este o
foarte grea problemă. Tratamentul de care ei se bucură nu e așa
de binevoitor, totuși, vădit, mult mai bun ca-n Rusia. Egalitatea
cetățenească a străinilor a fost pregătită pentru prima oară la
1879. Naturalizarea însă este foarte grea și străinii și-o capătă
încă și azi, în România, mai greu decât în alte state.
Despre Constituția Regatului României nu putem
produce decât o foarte scurtă notiță; iar despre situația Regelui
se exprimă Dungheru (în lucrarea sa), în felul următor: ,,Regele
este pentru România, în chip vădit, o ,,Instituție”, creată
pentru a procura țării un fel de legătură cu restul statelor

101
Nu aveau datini scandaloase, ci doar liturgice, diferite, drept pentru
care au fost persecutați de Biserica Țaristă în mod violent, arși pe rug,
înecați, deportați etc. Autorul preia datele propagandei fanatice a timpului
(n. n. – C. D.).
114
Europei, ba mai mult, pentru asigurarea unui loc de frunte,
după exemplul vechilor case domnitoare din vestul Europei; și
pentru a se simți, prin regența sa, în prima linie, cel mai mare
servitor, răspunzător de statul și de poporul său. Nu numai
persoana sa, ci și familia sa, casa sa, curtea sa, voiau să facă
tot posibilul să se izoleze, din punct de vedere social, de țară,
pentru ca prin aceasta să-și creeze un cerc sigur, liniștit, mai
presus de viața politică internă (de partid). Această idee, spusă
în teorie, nu a fost însă aplicată în practică. Deși nobilul rege
Carol a fost pentru poporul său un model de putere de lucru și
capacitate de muncă și abnegație pentru interesele românești,
totuși, propriu-zis, nu a fost iubit și respectat. Numai după
moartea sa oamenii au observat ceea ce au pierdut prin el,-
prea târziu!”
În 1864 s-au înfăptuit toate împământenirile. Vechile legi
au fost înlăturate. Numai fiii foștilor prinți domnitori putură să
poarte mai departe titlul de prinț. De fapt aceste idei fură
concepute teoretic, fără a se aplica în practică. Astăzi există
încă aproape 1000 de familii boierești, vechi. Numele terminate
în silaba ,,escu” sau ,,eanu” însemnează ,,von”, dacă sunt
legate de nume de localități. Aceste familii vechi joacă încă și
azi un rol de căpetenie. Sistemul democratic este, așadar,
numai imaginar, însă nu e aplicabil; așa s-au aranjat lucrurile,
încât ideii democratice, paradoxal, să i se pună de-a curmezișul
dreptul de vot. Ambele corpuri legiuitoare (Senat, 120 membri;
Camera Deputaților, 180), conlucrează numai atât cât un
minister și guvernul său dețin puterea. Țăranii își puteau alege,
până acum, numai puțini reprezentanți în Cameră. Cele două
partide de căpetenie românești se rezumă la noțiunea de
Conservator și Liberal.
Între aceste partide au luat ființă, într-adevăr ocazional,
altele, câteva: așa, bunăoară, la 1910, Partidul Social-Democrat,
care, însă, în ultimul timp, n-a putut juca nici un rol însemnat în
legislația țării. Ca o nouă stare de lucruri, se formă al III-lea

115
partid de căpetenie, acel Conservator-Democrat. Dungheru
zugrăvește, aici, o interesantă pagină a vieții de stat, dând cu
aceasta un punct de sprijin la întrebarea ,,cum s-a putut
întâmpla ca România să se afirme într-o politică așa de
zvăpăiată, adică să se arunce fără salvare în brațele Antantei,
adică a Înțelegerii?”
,,O particularitate a vieții de partide în România”- spune
Dungheru – ,,este că partidele se folosesc, fără nici o
considerație, în lupta pentru ,,putere”, de orice mijloc, de orice
agitație, până la nesocotința, până la desconsiderarea
demnității internaționale și a intereselor statului. Fanatismul
exagerat de partid este înrădăcinat într-o măsură completă în
viața publică în România, așa că elementele cele mai bune au
fost și sunt neglijate.”
Expresia cea mai de valoare a principiului democratic în
Constituție este prea marea libertate a presei și prea marea
libertate a întrunirilor publice.102
Legislația de la 1865103 se sprijină puternic pe organizarea
legislativă franceză. A primit câteva modificări, mai târziu, din
legislația germană. Pedeapsa cu moartea a fost desființată.
Codul de legi este franțuzesc. Codul comercial este
întocmit după modelul italienesc. România suferă, însă, în
aplicarea legilor sale, în cea mai mare măsură, din cauza
funcționarilor săi, foarte răi. Cele mai bune legi depind în
activarea lor de felul și sistemul aplicării lor.
Biserica de stat în România este cea greco-orientală,
serviciul divin, bizantin. Și în privința aceasta, cum zice

102
Paradoxal, cea mai bună caracteristică a vieții politice românești,
libertatea fără margini, este criticată de un occidental, care nu se bucura
nicăieri de libertatea din România de atunci (n. n. – C. D.).
103
Codul Civil din 1865 sau Codul Civil al lui Cuza sau Codicele Civil
din 1864 a fost Codul Civil în vigoare în Principatele Unite Române și
ulterior în România din 1 dec. 1865 și până în 1 oct. 2011. Este singurul cod
care a scăpat de modificări substanțiale comuniste, rămânând aproape la fel în
toată perioada comunistă.
116
Dungheru, ,,legislația religioasă și felul de închinare este
foarte apropiat de cel rusesc”; propaganda rusească s-a întins
foarte mult prin numeroși ,,popi.”
Natural, în legătură cu aceasta funcționează și spionajul
rusesc. Mii de icoane ale țarului sunt popularizate ca chipuri
sfinte în România.104
În 1863 se făcu ,,secularizarea averilor mănăstirești.”
Prin aceasta, toate bunurile mănăstirești deveniră domenii ale
statului, întâia oară la 1864. Mai târziu, cu puțini ani înaintea
războiului mondial, se făcu o altă împărțire a moșiilor la
sărmanii țărani.
Există încă 168 mănăstiri în România. Clerul de jos este
foarte incult și poate să se căsătorească. Împărțirea populației
pe diferite confesiuni are următorul procent: ortodocși 80%,
evrei 5%, mahomedani 3-4%. Greco-uniți nu există decât în
mică parte, protestanți și catolici cam 3%. Cu privire la
toleranță, pare a nu fi nimic de imputat românilor.
Școala populară a fost organizată, încă de la 1892, după
modelul din Europa apuseană: ea e obligatorie pentru toți
copiii. Însă și aici concepția teoretică cerută de legi cade în
contrazicere cu aplicarea ei în practică. Căci de fapt există un
număr colosal de analfabeți și foarte mulți copii nu frecventează
școala, mai mult pentru că drumul până la școala cea mai
apropiată e prea lung și mijloacele părinților sunt prea
restrânse. Școala secundară și așa-zisa Școală profesională este
distins organizată și întărită. Două universități, în București și
Iași, precum și o Academie de științe, pun la îndemână cultura
cea mai înaltă. Vechiul alfabet cirilic a fost pentru prima oară
înlocuit prin cel latin, sub domnia lui Carol, credincios
principiului de a împlânta în inima fiecărui copil sentimentul:
,,Românii sunt romani, așadar ei trebuie să aibă alfabet latin.”

104
Și această informație este tot de domeniul propagandei și al
superficialității descrierii ortodoxiei românești, chiar și în lucrările mai serioase
ale cercetătorilor și eclesiasticilor occidentali (n. n. – C. D.).
117
 Literatura română, care îmi e străină, Dungheru o
prezintă ca ,,fiind într-o dezvoltare demnă de observat de când
cu realizarea independenței statului.”
Ziarele principale ale partidelor de guvernământ (în afară
de conservatori și acum și conservatorii democrați) apar și în
franțuzește. Că acestea nu au acționat fără efect decisiv în
războiul mondial, este ușor de înțeles. Cercul cititorilor ziarelor
germane se rezumă la colonia germană, cum de altfel s-a
întâmplat pretutindeni. Noi am întemeiat mereu ziare germane,
dar nădăjduim zadarnic să exercităm prin aceasta o acțiune
politică, pentru că noi, în aparență, uităm că lumea care citește
nemțește nu mai are nevoie să fie influențată în sensul vederilor
germane. Dimpotrivă, nouă ne-au lipsit totdeauna ziarele
noastre scrise sau traduse în limba țării respective(nu numai în
România) și, chiar acolo unde ni s-a oferit prilejul, diplomații
noștri au refuzat aceasta. Ei au valorificat mereu principiul
moral, fără să cerceteze nimic în raport cu acest principiu.
Aceasta este o mare vină a diplomaților noștri.
Pictura și sculptura modernă românească se îndrumează
după directive franceze. Stilul românesc de case (aplicații de
construcții în lemn și piatră cu pridvor larg) a câștigat în timpul
din urmă o fericită dezvoltare. Construcțiile publice apar în stil
vest-european. Starea sanitară în România este încă foarte rea
Mortalitatea în țară ocupă locul de frunte în toată Europa.
Domnește îndeosebi tuberculoza și o așa-numită ,,pelagră”,
boală de piele fără leac, paralelă cu sifilisul. Mai este și boala
intestinală, numită ,,holeră”(aceasta provine și e răspândită din
Delta Dunării) și boli de creier.
Asupra pelagrei, Dungheru scrie: ,,Pelagra este o
particularitate a bolilor nevindecabile de piele, care se manifestă
pretutindeni acolo unde populația se hrănește covârșitor numai
cu porumb, care însă nicăieri nu face așa multe jertfe și nu
constituie o așa calamitate generală ca în România.
După noile cercetări ale învățaților austrieci, această

118
boală nu este chiar rezultatul unui porumb de proastă calitate
sau stricat, cum se crede și cum susțin medicii italieni încă și
azi, ci vina bolii se datorează mai mult hrănirii cu mălai făcută
sub arșița soarelui intensiv. O materie care, după hrănirea cu
porumb, rămâne în corp și care, în genere, nu are nici o urmare
vătămătoare; se dezvoltă însă dacă iese în piele sub arșița
extraordinară a soarelui, transformându-se, încet, într-o otravă
specifică. La mistuirea alimentului, acțiunea otrăvii lipsește.”
Această expunere despre înspăimântătoarea boală,
numită pelagra, va liniști poate pe o parte din cititorii noștri,
care au auzit de boală și s-au îngrijorat de trupele noastre.
Despre chipul îngrijit cum se administrează hrana trupelor
noastre nici nu poate fi vorba, așa că niciun singur soldat nu
poate căpăta pelagra. De asemenea, tuberculoza este una din
bolile de prima linie din România și aceasta datorită condițiilor
de trai ale poporului. Despre murdăria în care locuiesc țăranii și
despre chipul și sistemul, felul caselor țărănești, cu greu și-ar
putea face cineva o idee justă, dacă nu le-a văzut el însuși.
Lutul locuințelor, de obicei, pentru a nu se transforma în
pulbere, din cauza zăpușelii, este udat, însă nu cu apă, ci cu
zeamă de băligar. Pe această pardoseală bălegoasă trăiesc apoi
locuitorii și, dacă vremea este rea, chiar dobitoacele. Pereții
sunt, adeseori, construiți dintr-un amestec de balegă și humă.
La acestea se adaugă îmbrăcămintea: zdrențe, care nu se curăță
niciodată. Din aceasta se poate înțelege ușor că asemenea stare
de lucruri alcătuiește paradisul pentru microbi și insecte.
Ceea ce este de admirat este stadiul în care se află igiena
trupelor noastre germane. Deși noi în acest război am
transportat trupele noastre în ținuturile cele mai primejduite, cu
toate acestea nu am contractat nici o boală molipsitoare în
armată.
În războaiele trecute, mureau mai mulți soldați de boli
decât de răni. În războiul mondial, procentul morților de boli a
devenit extraordinar de neînsemnat, față de cei uciși de armele

119
inamicului. Așadar, și în România nu există nici cea mai mică
primejdie pentru trupele noastre.
De o mare însemnătate pentru noi este o scurtă ochire
asupra relațiilor comerciale dintre România și Germania.
România vine pe prima linie pentru cantitatea de import
german de grâne:
1911 = 123,8 milioane mărci,
1912 = 146,1 mil mk,105
1913 = 82,9 mil mk (scăzut din cauza războiului).
Față de aceasta, exportul Germaniei în România însumează:
1911 = 93,8 mil mk ,
1912 = 135,9 mil mk,
1913 = 143,9 mil mk
Exportul României constă în prima linie din cereale
(grâu, secară, porumb, ovăz și făină de grâu), petrol și benzină.
Industria petrolului a luat o mare dezvoltare în România.
Anul 1913 dă din întreaga producție română de petrol:
Angliei = 233 000 tone,
Franței = 151 000 tone,
Germaniei = 126 500 tone (față de 87 000 tone în 1911),
Egiptului = 122 000 tone,
Italiei = 119 000 tone,
Danemarcei = 14 000 tone
Exportul celor 3 articole de căpetenie, cereale, petrol și
benzină se socotește în anul 1913 (așadar, într-un an rău pentru
export) 580 000 000 lei. Se adaugă la exportul de cereale de
448 ½ mil lei, cei 131 ½ mil lei din benzină și petrol; restul de
90 mil lei, din care 19 mil lei = lemn și semințe uleioase = 13
mil lei.

105
Adică ,,Marca de aur”, denumită oficial marca, marca germană de
aur și, respectiv, marca Mark, prescurtate ca MK sau ℳ - a fost moneda de
cont utilizată în Imperiul German (II - e Reich) între 1873 și 1914. A
înlocuit diferitele monede locale, inclusiv florinul sudic și talerul nordic,
utilizate înainte de unitatea germană (1871).
120
 În întregime socotind, România exporta exclusiv
producția brută, găsind așadar în Germania o piață foarte
favorabilă. Necesitățile Germaniei în anul 1913, în comparație
cu exportul general al României față de celelalte țări, dau
următorul, interesant, tablou:
Trebuințele Imperiului German: grâu în sumă rotundă: 2
550 000 tone; secară: 350 000 tone; porumb: 919 000 tone;
ovăz: 505 000 tone; malț de orz: 151 000 tone; nutreț de orz: 3
087 000 tone.
Exportul general al României: grâu în sumă rotundă: 1
152 000 tone; făină de grâu: 123 000 tone; secară: 66 000 tone;
porumb: 974 000 tone; ovăz: 174 000 tone.
Statistica românească privitoare la exportul de cereale în
diferite țări dă pentru 1913 după cum urmează:
- în Belgia pentru 167 milioane lei;
- în Olanda pentru 30 ¼ milioane;
- în Germania 217 ½ milioane lei, egal cu 14 milioane mărci.
Statistica germană arată, dimpotrivă, că în anul 1913 s-au
exportat din România cereale în sumă de 47 463 000 mk.
Această mare diferență statistică ne-o dă lămurit economistul
Simon, în următorul fel: ,,Enorma diferență constă în aceea că
cerealele românești exportate pentru Germania sunt îmbarcate
de la Brăila și Galați pe cale maritimă, de fapt prin Anvers și
Rotterdam. Cerealele românești destinate pentru Germania
sunt descărcate apoi la Anvers sau Rotterdam în vasele de pe
Rin, pentru ca apoi să fie reîncărcate pentru propria lor
destinație, adică pentru Germania.”
Este clar, deci, pentru care motiv reiese din statistica
românească extraordinara urcare a exportului în Belgia și
Olanda, în comparație cu cifra pentru Germania. Faptul acestei
curioase statistici românești a fost însă de o hotărâtoare
însemnătate politică. S-a crezut în România, din această cauză,
că numai Belgia ar fi marele cumpărător de cereale. Nu se știa
că adevăratul mare cumpărător este Germania și foarte drept

121
menționează Simon că în această privință trebuia să se
îngrijească Imperiul German, să dea lămuriri suficiente
poporului român. Prin regularizarea Dunării, Imperiul German
putea să creeze o cale lesnicioasă pentru cerealele românești.
De la Dunăre se putea, apoi, ca vapoarele de cereale să poată
trece prin canale în Rin și așa mai departe.
Aici este demn de recunoscut, că proiectul de canal al
regelui Bavariei, care n-a fost destul de apreciat în Imperiul
German și nici chiar în Bavaria, ar fi putut fi de cea mai mare
însemnătate pentru Germania, dacă această operă economică în
raport cu politica generală ar fi fost apreciată; așa cum trebuia
să fie apreciată și România, dacă aceasta ar fi știut, prin
ambasadorii săi, ce fel de cumpărător este Germania. În acel
caz, amiciția cu Germania s-ar fi prețuit fără îndoială mai mult
decât intrigile Quadruplei Alianțe și a diplomaților ei, căci așa,
de fapt, s-a-ntâmplat; și România n-ar fi scăpat din mână pe
puternicul cumpărător german.
Importul românesc din Germania stă pe linia întâi și,
după cum arată următoarea tabelă, a dat în ultimii ani o
îmbucurătoare dezvoltare, foarte favorabilă Germaniei:

1911 1912 1913

Milioane MK În sumă rotundă
Din Germania 147,2 192,3 190,3
Austro-Ungaria 109,6 111,0 110,5
Anglia 68,4 70,4 45,5
Franța 28,2 31,2 27,3
Statele-Unite 10,2 10,3 25,6
Italia 23,0 29,6 17,5
Belgia 22,5 16,1 13,2
Turcia 11,0 13,8 12,2
Rusia 11,0 13,2 10,4
Elveția 8,7 8,7 6,4
Olanda 3,9 4,4 4,1

122
 Cu toate aceste relații favorabile și prin faptul că 40 000
de germani trăiesc în România, influențând asupra industriei și
comerțului, se știe totuși că lupta pentru cultură între Germania
și Franța fu dusă în condiții nefavorabile nouă. Aceste condiții
nefavorabile au ca motive exact acelea pe care noi le-am
dezvoltat deja în acest capitol și care sunt în strânsă legătură în
chip vădit cu originea românilor, cu influența spiritului francez,
cu datinile și întocmirea socială și cu împrejurarea că în
educația românilor, pe lângă limba maternă, ei vorbesc și
franțuzește.
Propaganda, care ar fi trebuit să aibă o influență germană
în diferite țări din lume și pe care ar fi putut să o aibă și
România, fu din nefericire neglijată de noi. Cazul nu e numai
în România. Noi puteam, în această privință, să luăm o lecție
numai de la Franța. Noi am cunoscut deja înainte de război, în
cercurile noastre diplomatice, valoarea propagandei tot așa cum
am cunoscut valoarea și însemnătatea presei. Acestea, din
păcate, dădură diplomației și multor oameni în Patrie numai o
trufașă strâmbătură de nas. Dacă, în această privință, vom
învăța ceva din experiența războiului mondial, este foarte
problematic. Ar fi de recomandat. Cum însă se vor petrece
lucrurile, în special cu România, se pot trage destule învățăminte
pentru noi și fiecare prezicere nu va prețui mai mult ca oricare
din multele profeții, care s-au demonstrat asemenea căderii
întâmplătoare ,,a Lozului.”106
Sfârșit
31 Decembrie 1917, Lt C Popian, Crefeld

106
Pe cât de logice sunt aceste considerații, și acest autor ca și toți
oamenii Puterilor Centrale nu s-au ostenit să observe suferința de
neînchipuit a popoarelor ne-maghiare și ne-germane, mai ales a românilor,
din Imperiul Austro-Ungar, care a fost adevăratul și unicul motiv al urii și
războiului contra acestei monarhii. Ei se leagă de motive marginale, drept
pentru care au și pierdut războaiele, în sec XX(n. n. – C. D.).
123
 ADAOS(IV)
DIN ARHIVELE VATICANULUI
Fasc. 83. 26. 6. 1917.
Noul nunțiu, Eugenio Pacelli vorbește cu ministrul,
cancelarul german Bethmann Hollweg107, căruia îi aduce o
scrisoare din partea Papei, adresată Împăratului Wilhelm II, în
Cartierul general, Berlin.
Rezumatul discuției: reproșul german că Germania a
oferit pacea la 12 dec. 1916, dar Sf. Scaun a acționat în această
direcție în 1917; Pacelli răspunde că s-a lovit de voința tenace a
Antantei de a face război. Germanii promiseseră independența
Belgiei și poate chiar Alsacia-Lorena.

107
Theobald Theodor Friedrich Alfred von Bethmann Hollweg (1856-
1921), politician german în timpul Imperiului German. Cariera sa a început ca
ofițer administrativ și a culminat cu mandatul său de cancelar din 1909 până în
1917. În conflict cu generalii și cu idei prea de stânga a provocat demisia lui
Ludendorff Telex către Kaiser din 12 iulie 1917: „Maiestatea Voastră a decis,
în cea mai gravă criză care a lovit Germania și Prusia, ca șeful acestei politici,
cancelarul, să rămână în funcție. În acest caz, nu mai pot sluji Majestăţii
Voastre în funcţia mea şi îi cer cu umilinţă Majestăţii Voastre să-mi permită să
plec.” Șeful său Hindenburg, idem. Pentru a-l scuti pe Kaiser și pe el însuși de
jena de a fi demis, Bethmann Hollweg și-a prezentat demisia la 13 iulie 1917. În
1919, Wilhelm al II-lea urma să fie interogat în fața unui tribunal al Antantei.
Bethmann Hollweg i-a arătat Kaiserului un ultim semn de loialitate și s-a oferit
să fie interogat în locul Kaiserului. Până la urmă, el era persoana responsabilă,
din punct de vedere politic. În mai 1919 a fost publicată prima parte a
reflecțiilor sale despre războiul mondial, în care Bethmann Hollweg a descris
istoria care a condus la război. În retrospectivă, Bethmann Hollweg a văzut rolul
Germaniei în declanșarea războiului după cum urmează: „Am fost foarte
împovărați de victoria de la 1870/71 și de locația noastră geografică centrală
(…). Ne-am împovărat cu vinovăție, dar numai vinovăția reciprocă și comună a
putut provoca această catastrofă mondială” (trad. germ.).
124
 Nunțiul Pacelli insistă: ,,- Ați fi eliberat Belgia?” ,,-
Desigur, noi nu vrem să o încorporăm, dar nici s-o ocupe
englezii, ca apoi să se năpustească asupra noastră!” ,,- Dar
Belgia a jurat neutralitatea!” ,,- Noi, germanii, nu o credem.”108
,,- Și Alsacia -Lorena?” ,,- Putem discuta, nu e Alsacia-Lorena
marea problemă dintre noi. Să vedem cum va fi războiul în est,
Rusia e în haos!” ,,- Dar deportarea muncitorilor belgieni?” ,,- E
numai un caz de prizonieri și în favoarea lor.”
Dădu dimisia la câteva zile după acest interviu cu Pacelli,
la 13 iulie 1917.

Fasc. 337 1, dedicat Ostaticilor

1917-1918. Tot dosarul dedicat repatrierilor și cererilor,
scrisorilor de recomandare ale Vaticanului pentru eliberarea a
diferite persoane franceze etc. din lagărele germane. Dosar de
argumente, că se luau copiii ca ostatici de către nemți și poate
și de ceilalți.109

1917. Fasc. 11. Cam întreg fascicolul dedicat prizonierilor

de care s-a ocupat Sf. Scaun în tot războiul. S-a interesat până
și de turci, prizonieri în Italia sau Franța și de sârbi, ruși,
germani etc. De toți pentru care s-a făcut apel.110 De ex., despre
prizonierii belgieni, cardinalul Pietro Gasparri se interesează
prin nunțiul Eugenio Pacelli ce să facă. Pacelli, pe 21. 7. 1917
răspunde lui P. G., că a trimis deja scrisoare ambasadorului
Belgiei, informându-l de prizonierii belgieni din Germania. P.
Gasparri mulțumește.

108
Numai Lenin, în 1917, dezvăluie adevărul, publicând documente rămase
la Moscova, din care reiese clar că fusese aranjată invazia Belgiei de englezi și
francezi și Belgia consimțea. Deci germanii nu mințiseră. Dar s-a auzit prea
târziu, Lenin a făcut un serviciu cauzei germane. Degeaba!(n. n. – C. D.).
109
Deci nu era doar un zvon, Maria C. Popian nu degeaba a plecat la Iași
în refugiu cu 5 copii, contra protestelor familiei. Soțul, ofițer prizonier. E
clar! (n. n. – C. D.).
110
Numai românii n-au făcut apel(n. n. – C. D.).
125
 Pag. 13. Răspunsul Ambasadei Prusiei. Mereu cu mare
respect. Documentul descrie poziția incomodă a Papei și a
Vaticanului în acel timp: papa avea 2 prieteni în Puterile
Centrale și bunăvoința sultanului, pe când în Antanta, toți
dușmani, fără excepție: de la Franța la Anglia, la Rusia, la
România, la Italia (foarte agresivă), la Serbia, afară de SUA,
mai indiferentă.
Pag. 31. Document despre inițiativa Sf. Părinte de a
limita uzul aeroplanelor în operațiile de război.

Doc. 15 681: răspuns nefavorabil al guvernului austro-ungar.

AAEESS Doc. 52 002. 1 dec. 1917. Ministrul de război

turc mulțumește delegatului apostolic pentru vizita pe care a
făcut-o prizonierilor(sârbi, italieni, dar și români).
La sfârșitul lui decembrie, 1917:
Declarația contelui/Graf Czernin în fața Comisiei pentru
Afaceri Externe, de față fiind delegația austriacă și cancelarul
german Hertling. El afirmă că: bolșevicii propun pace generală
la toți; imperiile centrale sunt în avantaj; suntem liberi la pace
separată cu Rusia și putem renunța la pretenții în vest. Dar nu
renunțăm la Alsacia-Lorena, pentru că în 1871 nu a fost
anexare, ci dez-anexare.
Continuă deci războiul în vest, căci Tripla Alianță este
defensivă, Antanta e ofensivă.
Avem probe: bolșevicii deschid arhivele secrete ale
țarului și demască documentele și protocoalele secrete ale
Antantei, chiar contra punctului 1 a Declarației Wilson.111

111
Cele paisprezece puncte au fost prezentate de Președintele Statelor
Unite ale Americii, Woodrow Wilson, în sesiunea comună a Congresului din 8
ianuarie 1918. Primul punct prevedea că în viitor ,,nu vor mai exista acorduri
internaționale private de niciun fel, ci doar convenții de pace publice, încheiate
deschis." Astfel, scopul clar al acestui punct era de a interzice tratatele secrete
între națiuni.
126
Cele 14 puncte sunt de fapt antienglezești, tot ei le calcă. Se
descoperă că aveau program să ocupe Belgia, să atace
Germania, să-i ia coloniile etc…, dinainte de a face noi primul
pas, pe care l-am făcut din pură prevenție.
Pag. 12. Imperiile Centrale declară: ,,Integritatea Imperiului
Turc Otoman este chestie vitală pentru Germania.”112
Pag. 12 b: Punctul de vedere al Vaticanului transmis prin
,,Osservatore Romano”: apreciază tonul blând al declarației lui
L. George; importanța dată discursului papal, foarte apreciat;
observă că problemele teritoriale sunt însă nesoluționate,
diferențele sunt profunde: cum se pot pacifica ?
Pag. 172. Nunțiul E. Pacelli trimite 6 telegrame cu știri
nu prea bune de la Mȕnchen, unde se afla ca nunțiu al Bavariei.

Fasc. 3, pe 1917, Pag 264. Ziarul turc ,,Hilal” din 25

decembrie, 1917, trimis Vaticanului, Papei, de către delegatul
apostolic pe lângă sultan la Constantinopol, Mgr. A. M.
Dolci.113 Cu știri importante: Revoluția rusă, bolșevică,
schimbă situația. Turcii în delir, siguri de victoria marelui Aliat
German. Pacea promisă, fără anexări și reparații. Felicitări
aduse Papei pentru reușita schimbului de prizonieri și pentru
vizita la răniți în Constantinopol, a vizitatorului apostolic
Dolci. Bucuria dobrogenilor din fosta Dobroge română reuniți

112
Extraordinar !!!(n. n. – C. D.).
113
Angelo Maria Dolci (1867 – 1939), prelat italian al Bisericii Catolice,
numit cardinal în 1933. Numit delegat apostolic la Constantinopol din 1914
până în 1922 și nunțiu apostolic din 1906 până în 1910 și din 1914 până în
1933. În 1915, în calitate de delegat apostolic la Constantinopol (1914–1922),
arhiepiscopul Dolci a scris sultanului Mehmed al V-lea și lui Talaat Pașa
pentru a le cere milă în numele armenilor, care erau atunci deportați și
masacrați. Dolci a raportat la Vatican Papei Benedict al XV-lea și secretarului
său de afaceri externe Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea. El a
recunoscut că a fost înșelat de turci, deoarece, în ciuda asigurărilor date,
aceștia au continuat să-i masacreze pe armeni (v. Fasc. 112 și Fasc. 49, despre
Genocidul armenilor în Arhivele Secrete Vaticane).
127
cu ,,patria bulgară”, în mare recunoștință și amiciție pentru
Austria. Se reface Polonia cu ajutor german114, ca și Ucraina,
pentru prima oară în istorie.
Secretarul de Stat american, Lansing dezminte o nouă
propunere de pace și confirmă că S. U. A. e de partea Antantei
și cere Germaniei îndemnizații și reparații.
Sovietele, Lenin, sunt ,,unicii prieteni ai Puterilor
Centrale dintre toate curentele Rusiei în haos.” Bucuria
nemărginită a căderii țarului. Siguranța că Rusia nu va mai fi
niciodată imperialistă.

1918
Fasc. 1. AUSTRIA, pag. 174, memorabil gest papal, pe
6 ianuarie, 1918. O scrisoare a secretarului de stat, card. Pietro
Gasparri din partea Papei, adresată episcopului Emmerich
Bjelik, episcop militar al Armatei Austro-Ungare, la Viena,
care era și superiorul tuturor militarilor catolici români, prin
care îl numește Episcop Asistent la Scaunul Papal, ,,pentru
meritul de a fi ajutat foarte mulți prizonieri.” P. G. scrie:
,,Acest gest al Papei este de o valoare excepțională, pentru că
după regulă nu s-ar putea face, întrucât nu are numărul
suficient de ani de episcopat cerut de regulă; dar meritele lui
sunt mult prea mari, pentru care merită această altissima
dignita.” SS Card. P. Gasparri.115

114
Dar numai în zona rusă(n. n. – C. D.).
115
Emmerich Bjelik (1860-1927), episcop titular romano-catolic de
Thasus (1913-1918). De origine slovacă, a fost hirotonit preot la 4 octombrie
1883. A fost capelan de armată în rezervă. De la 1 aprilie 1888, ca capelan
activ, a lucrat la Sarajevo (1888) și Bratislava (1891), unde pe cheltuiala
proprie a publicat o carte de rugăciuni, Od srdca k srdcu pentru soldați de
origine slovacă. A primit succesiv titlurile de camerlan papal, protonotar
apostolic și prelat al Sfinției Sale. În 1911 a fost numit vicar apostolic militar
austro-ungar (Apostolischer Feldvikar) și canonic de catedrală în Wielki
Waradin (azi Oradea), unde și azi trăiesc grupuri de slovaci catolici birituali.
La 8 ian. 1913, Papa Pius al X-lea l-a numit episcop titular de Thasus. La 22
128
 Fasc. 86. Pag. 18. 12. 1. 1918.
Discursul lui Arthur James Balfour116, trimis Papei,
transcris după diferite documente, alături cu pagina din ziar.
Consideră ,,Brest Litovsk” o pace ambiguă. Vede armonie între
SUA și Marea Britanie (era aparentă, n. n.). Vede în acest
război ,,lupta civilizației cu barbarii” (germani și austrieci,
turci etc.).
Spune că Wilson nu a arătat nici un cuvânt egoist,
vanitate sau meschinărie. Puterile Centrale ar trebui să învețe
de la Wilson și de la Papa. Condamnă filosofia germană ,,că
războiul e de la zei, instrument de progres, triumful celui
puternic.” Știm acum de ce luptă germanii: să nu refacă Belgia,
să nu unifice Italia, să nu se repare Polonia distrusă în 1772,
Ierusalimul, Mesopotamia și Arabia să se întoarcă iar sub turcii
otomani și Grecia la fel. Și să nu avem durere pentru România?
Pentru Serbia, Muntenegru și toate națiunile din Imperiile
acestea, sclave pe veci sub ,,Kultur”? Și marile teritorii din
Orient, brutalizate sub turci, Armenia sacrificată, Grecia dată

febr 1913, a fost sfințit episcop de către episcopul Kalman Belopotoczki. În

timpul Primului Război Mondial, în calitate de vicar apostolic militar,
Emmerich Bjelik a dat dovadă de un zel extraordinar: a efectuat inspecții
lunare ale clerului militar, pe linia frontului și din spate, a vizitat soldații pe
front și pe cei bolnavi și răniți în spitale de campanie. De asemenea, a vizitat
lagăre de prizonieri de război, a organizat strângeri de fonduri și a contribuit
la îmbunătățirea vieții soldaților de pe front. Din cauza dezintegrării Austro-
Ungariei, la 11 nov. 1918 a demisionat din funcție. Când Papa îl cheamă la
Roma, nu-i spune adevăratul motiv, cum că îl va salva de o condamnare
posibilă, Sf. Scaun înțelegând în 1918 că Austro-Ungaria va pierde războiul,
iar episcopul militar al Imperiului ar fi printre primii vizați. Este un
promoveatur ut amoveatur făcut invers, pentru o persoană nevinovată și
meritorie. Nimeni n-ar fi prevăzut așa frumos ca Sf. Scaun. După moartea
episcopului Széchenyi (1923), Bjelik a devenit administratorul apostolic al
Eparhiei Marelui Varadin/Oradea Mare. A murit la Oradea la 9 mai 1927.
116
Arthur James Balfour(1848 – 1930), om de stat britanic și politician
conservator, prim-ministru al Regatului Unit între 1902 și 1905. În calitate
de secretar de externe în ministerul Lloyd George, el a emis Declarația
Balfour din 1917 în numele cabinetului.
129
turcilor și bulgarilor? Marile popoare slave din sud-est să nu
aibă nimic, nici un drept?
Dacă ar fi să fim de acord astfel, atunci toate ororile
războiului ar fi nimic în comparație cu răul ce ar suporta lumea
și noi toți de la pacea germană.

20. 6. 1918. Cancelarul german117se plânge Papei că

,,Aliații vor distrugerea Germaniei. Deci nu poate răspunde cu
un răspuns plăcut Sfântului Părinte. Germania e mută, dar nu
surdă. Așteaptă propuneri serioase.”

Fasc. 130 2. Titlu: RĂZBOIUL și Vaticanul

Pag. 201. 21 ian. 1918. Nunțiul de la Constantinopol,
Mgr. Dolci, anunță că ministrul de externe turc, Nessim Bey, a
plecat la Brest Litovsk: ceea ce e grav pentru Antantă, că și
turcii vor face pace cu rușii bolșevici.
Card. Pietro Gasparri, însă, pare că nu observă amănuntul
acesta, foarte important, fiind mai preocupat de starea
patriarhului latin din Ierusalimul eliberat de englezi, care a fost
luat pe sus de turci puțin înainte și deportat. Deci el nu a avut
parte de eliberare.
Caz diplomatic dificil pentru Sf. Scaun și pentru creștini
în general, căci Germania este aliată și deci de partea turcilor.
Tripla Alianță, ale cărei guverne erau favorabile Bisericii și
Vaticanului nu este mulțumită de eliberarea Ierusalimului și a
Țării Sfinte și de revenirea sub mână creștină a Orașului Sfânt,
după 1300 de ani. Turcii transferă pe patriarhul latin Camassei
la Nazaret și orice intervenție a Papei din ianuarie în aprilie,
117
Era George Conte de Hertling (1843 – 1919), cancelar al Reichului,
filosof și om politic catolic, a fost al șaptelea cancelar numit de către
Wilhelm al II-lea la 1 nov. 1917, în mijlocul Primului Război Mondial
(1914 – 1918). El a dezaprobat pacea de la Brest-Litovsk cu Rusia
Sovietică, dar nu a putut convinge pe Comandamentul Suprem al Armatei
sub Hindenburg și Ludendorff. La 30 sept. 1918, Von Hertling a fost demis
de Kaiser.
130
1917 a fost inutilă. Doc. afirmă: ,,Această chestiune nu se
rezolvă ușor: prin spanioli, neutri, ori prin alții, e suspectă.”

Fasc. 79. ,,Osservatore Romano” din 26. I. 1918.

,,Parlamentari români la Paris în vizită. Deputații francezi
Dubost și Deschanel asigură că România va ieși mărită, își dau
întâlnire în curând, în Bucureștiul eliberat. Impunătoare
manifestație de simpatie pentru parlamentarii români la palatul
Bourbon, mai ales pentru generalul Ion Antonescu. Englezii
așteaptă pe americani, ca să încheie războiul cu succes. ”
40 381. Voci despre pace separată a României cu
Bulgaria și Imperiile Centrale, 1918.118

Fasc. 79. 26. I. 1918. Iluzia Germaniei până la capăt.

Răspunsul Imperiilor Centrale la propunerile prim-
ministrului Lloyd George et Wilson. O pagină din ,,Osservatore
Romano.” Imperiile nu acceptă nici o pierdere de teritoriu.

Fasc. 3. Pag. 5. Teodoro Valfré conte di Bonzo119, noul

nunțiu la Viena, 1918, scrie Papei: ,,la Viena e moarte de
foame, cereri de cele ale gurii.” Scrisoarea interceptată,
guvernul austriac protestează și amenință cu expulzarea.

118
S-a făcut, Pacea de la Buftea(20 febr. -7 mai 1918).
119
Teodoro Valfrè, conte de Bonzo (1853 – 1922), cardinal italian. Distins
cu titlul de arhiepiscop de Trebizond, la 13 septembrie 1916, a fost nominalizat de
Papa Benedict al XV-lea nunțiu apostolic în Imperiul Austro-Ungar. La
câteva zile după sosirea sa la Viena, împăratul Franz Joseph de Habsburg a
murit. Arhiepiscopul Valfrè a participat la încoronarea lui Carol I și a soției
sale Zita la Budapesta. Într-o Vienă în care până și mâncarea era rară, el a dat
ajutor soldaților italieni cât a putut. Le-a schimbat plicuri cu scrisori de la rude
și prieteni, care altfel nu ar fi putut circula. Medierea sa între Împărat și
Sfântul Scaun a fost de neprețuit pentru numirea de noi episcopi în Imperiu.
Printre altele, el a obținut eliberarea, după șase luni de închisoare, a trei
asistente ale Crucii Roșii Italiene, al căror caz, după ce a primit o largă
acoperire în ziare, s-a încheiat fericit în mai 1918. Fusese coleg de academie
diplomatică cu papa și prieten al acestuia.
131
 Sfaturi de prudență de la Roma: ,,Fii atent cum scrii!
Ocupă-te de problemele austro-ungare până la capăt și nu ne
comunica chestii pe care le știm deja din ziare. Dacă Viena a
devenit periculoasă să te muți la Praga”120
Pag. 24: Document italian cu acuze de germanofilie
contra Papei și a Nunțiului.

Fasc. 79. Despre soarta Împăratului Wilhelm II.121

Pag. 199. doc. 84364. Fuga și exilul lui în Olanda.
Declarația guvernului olandez despre șederea Împăratului
colo. Îl primește, cu condiția să nu dea declarații.122
Papa intervine prin Abatele de la Einsiedeln123, ca
Împăratul să nu fie extrădat de olandezi.

AAEESS. Doc. 84 364. La 12 noiembrie, 1918, vizitatorul

apostolic din Olanda, de fapt ,,Auditorul”, comunică Papei sosirea
împăratului german în Olanda.

120
Naivitate! Praga se pregătea să devină capitala altui stat, anticlerical
(n. n.).
121
Wilhelm al II-lea von Preußen (1859 – 1941), ultimul împărat
al Germaniei și rege al Prusiei (1888-1918). Provine din familia Hohenzollern.
Abdică la 9 noiembrie 1918 și pe 10 fuge spre Olanda.
122
Olandezii nu aveau altă opțiune. Alternativa era să fie arestat de
dușmanii săi. Germania devenise o republică. Țările aliate îl considerau pe
Wilhelm un criminal de război. Era, totuși, unchiul reginei Wilhelmina a
Olandei, „Onkel Willie”, cei doi aveau o legătură profundă. La graniță a
așteptat două zile înainte de a fi admis. Pentru a da ideea că sosirea lui a fost o
surpriză, toate documentele au fost ulterior distruse. Documentele germane au
clarificat ulterior că i-au oferit azil. I s-a ordonat să nu se depărteze decât
câțiva pași de locuința sa. Regina Wilhelmina nu l-a vizitat niciodată, oficial.
A fost și nepotul reginei britanice, Victoria. Acest lucru poate explica de ce
guvernul olandez nu a avut prea multe presiuni pentru a-l extrăda. Deși regele
George al V-lea a scris că îl consideră „cel mai mare criminal de război din
istorie”, el s-a opus propunerii de a-l executa (v. Paul Barends, istoric
olandez).
123
Prin care păstrase legătura de multe ori cu Wilhelm II, pe care abatele
îl vizita des (n. n.).
132
 AAEESS. Doc. 84 820. 14 nov. 1918. Episcopul de
Koloszvar/Cluj-Transilvania scrie Papei, cerând intervenția
papală în favoarea Ungariei, la tratatul de pace și pe lângă la
Președintele Wilson.

AAEESS. Doc. 84 749. La 13 decembrie 1918, și

cardinalul maghiar de Strigoniu trimite de la Budapesta o
scrisoare Papei, în care îl imploră ca să pună o vorbă bună pe
lângă Președintele Wilson al SUA, care îl va vizita la Roma, și să
– i recomande conservarea Ungariei în vechile ei frontiere din
Imperiu, precum și drepturile Bisericii în Ungaria.124 Papa, care
deja recunoscuse independența Slovaciei, a Croației, a Poloniei,
unirea Transilvaniei cu România etc. îi răspunde elegant prin
Pietro Gasparri, faimosul Secretar de Stat: ,,Scrie-i Nunțiului din
Viena să-i transmită cum că scrisoarea lui nu a sosit încă și deci
n-am putut vorbi de așa ceva cu președintele Wilson !”125

AAEESS. Doc. 84 320. La 15 nov. 1918. Nunțiul

Maglione126 din Berna anunță Papei proclamarea Republicii
Austriece la Viena și fuga împăratului Austriei.127

124
Care avea episcopi maghiari și peste slovaci, croați, români etc.(n. n.
– C. D.).
125
Și noi care credeam că acest răspuns era de la Radio Erevan!!!! A
propos, orice scrisoare trimisă Papei ajungea atunci în 2 zile! Acum se înțelege
mai bine răspunsul pitoresc al Papei la scrisoarea cardinalului maghiar. Întrucât,
cu câteva zile înainte și episcopul de Koloszvar/Cluj îi scrisese în același sens,
să apere granițele Ungariei mari, fie la tratatul de pace, fie pe lângă Wilson
(doc. 84 820 din 14 nov. 1918), iritat, și în bășcălie, Papa a răspuns cum am
transcris (n. n. – C. D.).
126
Luigi Maglione (1877-1944), diplomat al Sfântului Scaun, apoi
cardinal al curiei și apoi secretar de stat. În 1918, Papa Benedict al XV-lea l-a
numit reprezentant temporar papal la Liga Națiunilor și l-a trimis în Elveția.
Nunțiu în 1920, hirotonirea episcopală îi va fi dată de către cardinalul secretar
de stat Pietro Gasparri.
127
A fost forțat să plece în Elveția, escortat de britanici, vezi nota despre
Carol, mai sus
133
 Fasc. 98. Despre fuga împăratului Carol. Notă: ,,După
armistițiu și fuga împăratului, Austro-Ungaria a rămas în haos.”

Fasc. 85. Dedicat Tratatelor de pace. Pag. 130.

Documentul unde se comunică faptul că Nunțiul Papal este
exclus dintre membrii Comisiei pentru Tratatul de pace.
16. 11. 1918. Madame Hedwige Neuberg128 trimite
telegramă Papei: ,,Nous ne voulons pas vous empecher pour
participer aussi a l’invitation de la paix du Compte Burian.”

Doc. 84 322. La 19 nov. 1918, ambasadorul Austriei la

Sf. Scaun cere dimisia sa Sanctității Sale.
La 21 nov., Papa răspunde: ,,ora non e conveniente.”
Refuză, pentru moment.

AASSEE. Doc. 62 473/1918. Administratorul apostolic

de Iași scrie despre dorința regelui Ferdinand de a veni la
Roma, suferind pentru excomunicarea asupra lui din partea
Romei.129
Tratatele de pace ale României. Despre Conferința de
pace de la Paris din 1919 și cum a fost stipulat în prevederile
finale ale Tratatului de la Versailles(28 iunie 1919).
Toate doc. în AASSEE. Comunicări amănunțite, cu
textele oficiale și discuțiile în jurul lor, trimise Papei despre:

Doc. 55 714. Tratatul de pace România – Austria –

Ucraina;

Doc. 57 852. Tratatul cu Polonia;

Doc. 59 727. Tratatul cu Austria

128
Politiciană evreo-olandeză. Atunci, foarte influentă. Exterminată în
lagărul nazist de la Sobibor, 1944.
129
Excomunicarea fusese cauzată de botezul ortodox al fiilor săi(n. n.).
134
 Doc. 69 451. O notă oficială despre dorința de relații
diplomatice între România Mare și Sf. Scaun.

Doc. 84 531. Descrierea adunării de la Alba Julia.

1919.
S 90167 /244 D14, AASS. La 20 febr. 1919, Președintele
Consiliului Român anunță Sf. Scaun despre constituirea
Statului independent România Mare.

Doc. 88 527. Fasc. 91. 28 febr. 1919. Prin Nunțiatură,

Carol de Austria și Ungaria scrie Papei Benedict XV-lea că:
,,Nu a renunțat la tron. Nu vrea să abdice. Vede viitorul țării
sale ca o Monarhie federală danubiană.” Papa îi răspunde cu o
scrisoare afectuoasă, cu sentimente, binecuvântări și urări, dar
fără nici o aluzie politică.130

Doc. 89. 328/244/D14. 1 martie 1919. Raportul

Canonicului Alex Nicolescu131 despre condiția Bisericii
Romano-Catolice în Transilvania și Ungaria.132

Doc. 88 530 (Fasc. 90 ??). 2 martie 1919, arhiepiscopul

latin de București, Mgr. Netzhammer, trimite un raport despre
situația politică și religioasă a Arhidiocezei din noul Regat
Român, confirmat apoi de alt raport al Cardinalului Bourne,
arhiepiscop de Westminster, din 17 martie (doc. 88 529), care,
reîntors dintr-o lungă călătorie în Orient, a scris și trimis și
Papei un vast reportaj și despre România. Ambii descriu
realități jenante, urmele persecuțiilor contra ne-ortodocșilor și
perspectivele pesimiste. Se repetă o frază: ,,Răni adânci ale

130
Știa el ce știa!(n. n. – C. D.).
131
Alexandru Niculescu(1882-1941), viitorul Mitropolit greco-catolic.
132
Cu accentuarea persecuției și aroganței absolute maghiare în fața
tuturor catolicilor de alte naționalități(n. n.).
135
comportamentului anticatolic al guvernului, poliției, Bisericii
Ortodoxe și a maselor populare, împinse de aceștia.”133

Doc. 90 166, idem, la 14 martie 1919, episcopul unit de

Oradea, Vasile Radu, trimite Vaticanului scrisoarea Președintelui
de Consiliu Român cu 2 rezoluții rezolvate: descrierea Adunării
Naționale de la 1 dec. 1918 și clarificare cu privire la libertatea
de cult și a sediului Bisericii Greco-Catolice la Făgăraș-Blaj,
contra bârfelor din timpul războiului, care amenințau Biserica
Română Unită, că va fi desființată de regimul de la
București.134

AASSEE. Doc. 89 364/244/A5a. La 11 martie 1919,

guvernul nou format la Varșovia anunță pe Vizitatorul
Apostolic135 despre recunoașterea oficială a Statului Polonez.

Între timp, prin AASSEE. Doc. 90 144/244/D2, la 24

martie 1919, Împăratul Carlo al Austriei și Împărăteasa scriu
Sfântului Părinte de la Feldkirch; e amărât și protestează, în
momentul trecerii frontierei austriece spre Elveția, unde plecau
în exil.

Doc. 88543. Pe 25 martie 1919, Delegatul Apostolic din

Berna, Mgr. Maglione, scrie deja cum că Împăratul Austriei a
ajuns cu bine în Elveția.

Doc. 88544. Idem și Delegatul Apostolic din Viena, scrie

Papei, descriind ca gravissima, situația din Ungaria după
dimisia guvernului Karoly.

133
Surprinzător de fanatice în iureșul victoriei(n. n.- C. D.).
134
Bârfe austro-maghiare, dar nu chiar false, căci unele partide și
grupuri, plus Biserica Ortodoxă susțineau cu tărie idea desființării, realizată,
de fapt, în 1948, cu ajutor sovietic(n. n. – C. D.).
135
Mgr. Ratti, viitorul Papă Pius XI(n. n. – C. D.).
136
 FASC. 98. 24 apr 1919. ,,Corriere d'Italia”: ,,Foamea
în Germania a început din 1916 și e din ce în ce mai rea, ca și
în Rusia.” Se descrie revoluția bolșevică a evreului maghiar
comunist Bela- Kun, în Ungaria, înainte de venirea românilor
și aflăm de aici că până și aristocrația și burghezia maghiară au
fost de acord cu guvernul Bela-Kun și cu sovieticii, adică îi
preferau, cu speranța că aceștia vor salva teritoriile Ungariei
Mari, date la popoarele eliberate.136

Fasc. 83. 1919. Pag. 141. Ziarul ,,Il Popolo Romano”,

apropiat Vaticanului, scrie un lung articol despre patru comisii
teritoriale între Germania și Polonia.137
-Wilson, care ar susține unirea Ungariei cu o mică
Austrie și restaurarea Habsburgilor. Americanul Wilson, ca și
Anglia, e contra Hohenzolernilor și a dinastiei Romanov din
Rusia. Deci preferă Habsburgii.138 Amintește că Franz Iosef
voia un Imperiu federal în trei națiuni, adăugând pe croați și pe
sloveni, cu Fiume, oraș liber.139
Între timp, Ungaria avea guvern la Seghedin. Românii
ocupă Budapesta și pun capăt definitiv comunismului lui Bela
Kun.140

136
Acum înțelegem de ce nu au fost fericiți și recunoscători pentru
eliberarea de bolșevism din partea românilor. Preferau bolșevismul, dar nu
pierderea Transilvaniei și a Croației, a Slovaciei, a teritoriilor italiene, sârbești,
austriece, slovene etc… Între timp, bolșevicii începuseră masacrele contra
nobililor și a burgheziei în toate locurile ocupate de ei(n. n. – C. D.).
137
Germanii nu concepeau să dea polonezilor nici o palmă de loc.
138
De aceea, oferta maghiară dată regelui României, de a forma
Româno-Ungaria a căzut cu succes(n. n. – C. D.).
139
Uita de boemi, slovaci, polonezi, italieni, sârbi, mai ales de români.
La fel Carlo, urmașul(n. n. – C. D.).
140
Care fuge în Rusia, unde va fi răsplătit mai târziu cu execuția. Dar
istoricii maghiari spun că bolșevismul lui Bela Kun căzuse înainte și deci
venirea românilor a fost inutilă și negativă, ceea ce este o falsificare de
date(n. n. – C. D.).
137
 Fasc. 83. Și în noua Cehoslovacie, în 1920, se aprind cu
fanatism acțiunile anticatolice și anticreștine, în general
Ministerul Învățământului de la Praga, format din cehi atei sau
protestanți, contra Crucifixelor, scoase din școli și aruncate la
gunoi. Preocuparea îngrijorată a slovacilor, catolici, uniți,
ortodocși, în fața comportamentului ceh.141

Fasc. 113. Pag. 93. ,,Osservatore Romano” din 8

august, 1920: ,,În Ungaria142, contele Téléki, Horty și
muncitorii declară: să punem o piatră peste trecut.”143

141
Se vor despărți, dar li se va permite abia după 1990(n. n. – C. D.).
142
Eliberată de români(n. n. – C. D.).
143
Prea târziu(n.n. – C. D.).
138
Partea a II-a

CARL ROSNER

Karl Peter Rosner (1873 – 1951), scriitor austriac. A fost

fiul scriitorului Leopold Rosner. A urmat cursurile Franz-
Joseph-Gymnasium-ului din Viena și apoi a terminat o ucenicie
ca vânzător de cărți. A lucrat în această meserie la Leipzig,
Breslau, Viena și München. Ajuns avocat, locuia la Mȕnchen
în timpul Primului Război Mondial. Notele sale din timpul
serviciului militar au fost publicate de Sutton-Verlag într-o
versiune editată de editorul Andreas Sauer.
Karl Rosner a luptat mai întâi în Serbia și Macedonia,
înainte ca unitatea sa să fie transferată în Franța și a trebuit să
fie martor la războiul de tranșee din Champagne și mai târziu la
Verdun.
Jurnalele de război ale lui Karl Rosner relatează despre
lucruri de zi cu zi și, de asemenea, despre întâmplări amuzante,
când un tovarăș din biserica Viller-sur-le-Mont adoarme în
timpul slujbei și începe să sforăie, până la descrieri năucitoare
ale atrocităților acestui război de tranșee, când obuzele inamice
cădeau chiar lângă el.
Jurnalele acestea dau mărturie impresionantă despre unul
dintre cele mai teribile capitole din istoria omenirii. „Oh quel
malheur cette guerre!” citează el strigătul franțuzoaicei disperate,
în a cărei casă s-a încartiruit unitatea sa.
Adevărata cruzime a războiului poate fi surprinsă și în
notele uneori de-a dreptul laconice ale lui Rosner, de exemplu
atunci când enumeră numele camarazilor săi după un atac:
„Meier Peter dead-Wirsing dead-Roth mort-Dorn mort-Riedel
139
rănit-Kapfhammer grav rănit-Ruhmann mort-Gerstl dispărut
(…)." El scrie: „Războiul este cea mai crudă utilizare a forței,
nu numai împotriva partenerului, ci și împotriva propriilor
soldați. Este cel mai necruțător despotism împotriva maselor
lipsite de apărare care nu mai dețin controlul asupra
propriilor vieți. Sute de mii sunt sacrificate la cererea unui
individ. Și aceste mase nu știu dacă luptă pentru bine sau
pentru rău. Ei nu au nicio perspectivă asupra mașinațiunilor
secrete ale diplomației și nu pot acționa într-un mod controlat.
Așa moare cineva fără să știe de ce și pentru cine. Expresia
„război împotriva războiului” ar trebui să fie sacră.”
La asta nu se poate adăuga nimic.
Între 1915 și 1918, Rosner e unul dintre marii reporteri
de război la cartierul general al lui Wilhelm. Experiența de aici
va deveni izvor pentru romanul de mare succes Der König,
apărut în 1921, un roman despre cartierul general imperial în
timpul celei de-a doua bătălii de la Marne din 1918 (tirajul total
până la începutul anilor 1930 a fost peste 100 000 de exemplare).
Din 1919 până în 1934 a condus filiala din Berlin a editurii
Cotta. A fost autor de romane, povestiri și poezii. La început,
era influențat de literatura decadentă, dar mai târziu a scris
lucrări narative, în care sentimentul său național a ieșit în prim-
plan. Cele mai mari succese le-a obținut în 1921 cu lucrarea
Der König, iar în 1922 cu publicarea memoriilor prințului
moștenitor prusac Wilhelm: Kronprinz Wilhelm, Erinnerungen,
Stuttgart, 1922.
În ciuda simpatiilor sale politice pentru tabăra conservatoare,
național-socialiștii l-au acuzat că pledează pentru toleranță în
„chestiunea evreiască.” Rosner nu a mai publicat lucrări între
1933 și 1945. În 2008, Andreas Sauer a publicat cartea intitulată
Sfânt ar trebui să fie principiul „Război contra războiului!”
Amintirile lui Karl Rosner despre experiențele sale din
timpul războiului din 1916.
Reportajele preluate de publicațiile germanofile din

140
România sunt semnate de Karl Rosner. Despre operațiunile
Armatei germane în România el a scris cartea Mit der Armee
von Falkenhayn gegen die Rumänen, tipărită la Berlin în
1917. În variantă românească, ea a fost publicată sub titlul De
la Sibiu până la Siret. Impresiunile unui corespondent de
război, Editura Regele Carol, 1917.
Ea este redată și aici, în traducerea artistului prizonier
în cinci lagăre din Germania, C. C. Popian.
Rosner descrie și vizita Kaiserului în România ocupată.
Între 20 și 24 septembrie 1917, împăratul Germaniei, Wilhelm al
II-lea, întreprinde o călătorie în partea de Românie ocupată de
armatele Puterilor Centrale. E o vizită de cinci zile, cu un
program bine stabilit și respectat până la virgulă, o vizită
încărcată de simboluri căutate și exploatate propagandistic. Prin
fiecare obiectiv, prin fiecare cuvânt, prin fiecare gest se încearcă
transmiterea unui mesaj: trupelor de pe front, nemților de acasă,
aliatului austro-ungar, românilor din teritoriile ocupate și
românilor din teritoriul liber. Prin notele sale definitorii, vizita
este un moment istoric, un eveniment de o deosebită importanță
al Primului Război Mondial, deși necunoscut.
Prin reportajul Călătoria M. S. împăratului Wilhelm de
vineri, 28 septembrie 1917, „Gazeta Bucureștilor” continuă să-l
urmărească pe Kaiser dincolo de hotare, la Brașov. Şi chiar dacă
împăratul a părăsit România ocupată, „Gazeta Bucureștilor”
continuă să publice reportajele semnate de Karl Rosner despre
vizită până la întoarcerea înaltului călător în Germania, pe 29
septembrie 1917. Duminică, 30 septembrie 1917, apare textul
intitulat Călătoria M. S. împăratului Wilhelm – împăratul
Germaniei părăsește Transilvania, îndreptându-se spre Galiția.
Ultimul reportaj e tipărit în numărul de marți, 2 octombrie 1917:
Călătoria împăratului Wilhelm pe frontul galițian și
bucovinean.
Chiar dacă departe de România, Karl Rosner face o
trimitere la călătoria împăratului din zona ocupată: „În

141
legătură cu vizita lui pe câmpurile de luptă din România și
Transilvania, împăratul și-a putut realiza acum această
dorință(de a exprima mulțumirea pentru succesele înregistrate
de Armata germană – n. n. – C. D.), hărăzind astfel la multe
mii de bărbați din toate părțile imperiului o zi de mândră
sărbătoare în mijlocul grelelor lor lupte de pe frontul rus și
lăsându-le o neștearsă amintire.”

142
Capitolul I

FALKENHAYN CONTRA ROMÂNIEI

La 27 august 1916, odată cu declarația de război contra
Austro-Ungariei, trupele române năvăliră prin toate pasurile în
Transilvania. S-au scurs ele fără osteneală, câștigând și teren
foarte repede, deoarece paza granițelor era foarte slabă. Câteva
săptămâni mai târziu, însă, în fața năvălitorilor, se arătară
primele corpuri de trupe germane. O divizie izolată fu cea
dintâi care se decise să urmărească puternica armată. Armata a
9-a, comandată de istețul general de infanterie, Erich von
Falkenhayn144 conduse la o victorie fără seamăn contra
adversarului, eliberând iarăși Transilvania și, după aceea,
respingând pe români în propria lor țară printr-un șir de lupte și
continue atacuri.
După demiterea din funcția de Șef al Statului Major
General, în august 1916, Falkenhayn este numit comandant al
Armatei 9 germană și trimis în fruntea acesteia pe frontul
românesc. Gruparea de forțe a Puterilor Centrale de pe acest
front era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului

144
Erich von Falkenhayn (1861 – 1922), general al armatei Germaniei
din Primul Război Mondial, Șef al Statului Major General german de la
începutul războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul
Paul von Hindenburg. În 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei a
9-a germană în Bătălia de la Sibiu, Bătălia de la Brașov și în Bătălia pentru
București, după care a intrat victorios în București, în data de 6 decembrie
1916 (A se vedea mai ales: Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-
a împotriva românilor și a rușilor, Atelierele Grafice Socec & Co S A ,
București, 1937).
143
austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-
ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară,
acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană,
acționând în partea sudică a frontului. Planul de operații al
Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă.
Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona
Trotuș-Oituz, având ca scop ocuparea acestei trecători și
ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru
a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie
desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv
„deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea
cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei
să fie tăiat ca de un cuțit.” Dacă aceste două operații reușeau,
planul prevedea o a treia operație, care consta în trecerea
Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și
desfășurarea unui atac concentrat asupra Bucureștiului.
Operația s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii
septembrie și până la începutul lunii decembrie 1916.
Contraofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei
divizii germane, având ca scop forțarea Carpaților Orientali, s-a
desfășurat între 19 și 27 octombrie 1916. Toate încercările de
forțare a trecătorilor (Tulgheș, Bicaz, Trotuș, Oituz etc.) au fost
respinse de Armata de Nord. Înfrângerea în bătălia decisivă de
la Oituz și respingerea trupelor sale peste graniță a dus la
decizia comandamentului Puterilor Centrale de a stopa operația
și a trece la defensivă pe frontul din Carpații Orientali. În
secțiunea sudică a frontului, după înfrângerea trupelor române
în Bătălia de la Sibiu și în Bătălia de la Brașov, planul general
al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților
odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă
timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe
înălțimile trecătorilor de pe granițe.” În acest scop urmau să
fie atacate succesiv forțele românești, care apărau trecătorile
Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a

144
uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului
forțelor germane la sud de Carpați. Din cauza rezistenței
forțelor române la Jiu, Olt, Bran, Valea Prahovei etc., acțiunea
germană nu își atinge obiectivul fixat, Falkenheim ajungând la
concluzia că „încercarea de a trece munții odată cu inamicul, a
eșuat.”
La 29 octombrie 1916, Falkenhayn decide schimbarea
strategiei și concentrarea eforturilor pentru forțarea unei
singure trecători, alegând pentru aceasta trecătoarea Pasul
Lainici (Surduc) din defileul Jiului, unde a concentrat forțele
principale ale armatei sale. „Rezultatul calculelor a fost că ceea
ce n-am putut obține în regiunea Surduc, prin surprindere,
trebuia obținut prin întrebuințarea forței brutale. Numai în
această cea mai îngustă porțiune a munților era posibil a
executa cu trupele trecerea spre câmpia românească, într-un
marș forțat. Numai aci cunoșteam condițiunile, de ambele părți
ale șoselei, în mod precis. Aci ieșirea spre Sud se afla în mâna
noastră și puteam spera să surprindem inamicul. Era evident,
că după succesul obținut împotriva lui Kneussel, el nu mai
conta pe repetarea atacului nostru.”
Pe 11 noiembrie forțele germane declanșează atacul,
reușind după cinci zile de lupte să cucerească defileul Jiului și
să iasă în zona de câmpie a Olteniei, fapt care a dus la
prăbușirea sistemului defensiv al Armatei României. Între 30
noiembrie și 3 decembrie 1916 se desfășoară Bătălia pentru
București. Forțele Puterilor Centrale, cifrate la circa 250 000 de
oameni, aflate sub comanda generalilor August von Mackensen
și Erich von Falkenhayn, au reușit să înfrângă forțele româno-
ruse, de circa 150 000 de oameni, aflate sub comanda
generalului Constantin Prezan. Ca urmare, la 6 decembrie
1916, trupele germane au intrat în București și l-au ocupat.
Forțele Armatei 9 au continuat apoi urmărirea forțelor româno-
ruse aflate în retragere, până la mijlocul lunii ianuarie 1917,
când frontul se stabilizează în Moldova.

145
 Trupele aliaților săi cele dintâi au pătruns în București și,
după căderea capitalei României, într-un nou atac, merseră din
victorie în victorie, contra ajutorului rusesc al românilor până
la Siret.
Fie-mi îngăduit să arăt această diriguire, plină de
izbândă, a armatei a 9-a, din primele lăudate zile până la
luptele din râpele Siretului. Căci, de fapt, paginile acestei cărți
vorbesc chiar despre aceste mari zile din toamna și iarna lui
1916. Ceea ce am întrunit aici într-o imagine completă este
transcrierea descrierii marilor evenimente apărute întâi în
marile ziare germane și din comunicatele onoratei Armate
Germane. În această nouă formă care, ca orice carte, trebuie să
dureze mai mult decât paginile ziarelor cotidiene, se poate
păstra o nepieritoare amintire a luptelor germane și austro-
ungare în Transilvania și România.
Scris la Seret, 1917, Ianuarie, ss. Karl Rosner.

146
 ADAOS(V)
DIN ARHIVELE VATICANULUI
(Aici punem numai câteva din sutele de documente,
care privesc războiul și România)

Anul 1914. Fasc. 90. Pag. 63, doc. 72085/28 iunie 1914.
Telegrama Papei Pius X. După uciderea prințului Franz
Ferdinand și a prințesei Sofia:
,,A Sua Maestà l’Imperatore Francesco Giuseppe
Cuprins de cea mai adâncă amărăciune și extrem de
întristat de o atât de abominabilă și rușinoasă dublă fărădelege,
care a lovit atât de brusc Familia imperială și regală precum și
Monarhia Austro - Ungară, după ce am oferit slujbe pentru
sufletele victimelor, îmi exprim către Majestatea Voastră
condoleanțele mele cele mai cordiale, rugând pe Dumnezeu să
vă conforteze în această nouă nenorocire, atât de gravă!
SS. Papa Pius X”

Răspunsul Împăratului Franz - Iosef: 29 iunie 1914:

,,Rog pe Sanctitatea Voastră să primească cele mai
profunde mulțumiri pentru cuvintele de specială co-participare
pe care Sanctitatea Voastră a avut bunătatea de a mi le adresa,
cu ocazia gravei pierderi care a lovit casa mea; și care au fost
pentru mine de mare și benefic confort.
Ss. Fr. Josef”

Camera română: Președintele de Consiliu al Regatului

României, Brătianu ,,exprimă vie indignare pentru asasinatul
din Sarajevo precum și durerea, înmulțită și de profundele
legături de amiciție care unește familiile domnitoare ale celor
două țări, al Imperiului vecin și prieten”(aplauze).
147
 Idem, italienii se unesc la durerea Austro – Ungariei.
Ziua asasinării era ziua unirii secrete a Serbiei cu
Muntenegru, amânată.145
Știre: Croații catolici contra sârbilor la Sarajevo. Atacau,
uniți cu musulmanii, pe ortodocși.146
Relatarea înmormântării celor doi la Artstetten. Copiii
Max, Ernest et Sophie Hohenberg, foarte triști.

Un ziar francez(?)147:Titlu (tradus): L’Austro-Ungaria

contro i suoi popoli(contra populației sale).
Arhiepiscopul de Sarajevo, germanul Stadler148, capoccia
del partito clerico militare, aprobă persecuțiile musulmane si
croate contra ortodocșilor. Preoți martirizați, nu numai arestați.
Aceleași potlogării pentru care acuză pe alții. Sunt descriși
generalii tirani, de tristă faimă: Potiorek149, Haynau150,

145
Ce rău au făcut, că s-au unit, se vede acum după 1990, când s-au
separat (n. n. – C. D.).
146
Încă de atunci. De ce s-au unit apoi, în 1918? Au uitat? (n. n. – C. D.).
147
Fără nume, numai pagina, trimisă Papei.
148
Josip Stadler (1843 – 1918), cleric catolic, croat. În 1881 a fost ales
ca prim arhiepiscop de Saraievo și mitropolit al provinciei sale ecleziastice,
care includea întreaga Bosnie și Herțegovină. A înființat un seminar și un
liceu la Travnik și un seminar pentru studiul teologiei la Saraievo; a construit
catedrala și episcopia din Saraievo. A scris teologie și rugăciuni.
149
Oskar Potiorek (1853 – 1933), ofițer al armatei austro-ungare, guvernator
al Bosniei și Herțegovinei între 1911 și 1914. Era în mașina în care se afla
arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, Ducesa Sophie de Hohenberg, când
au fost asasinați la Saraievo la 28 iunie 1914. Potiorek nu a informat șoferul
cu privire la o schimbare a rutei și mașina regală a luat viraj greșit, ajungând
în fața lui Gavrilo Princip, asasinul.
150
Julius Jacob von Haynau (1786 - 1853), general austriac. S-a remarcat
prin ferocitatea cu care a organizat represiunea revoluțiilor din 1848, reprimând
sângeros revolta orașului Brescia, câștigând porecla de ,,Hiena din Brescia.”
În 1849 a fost trimis să lupte împotriva revoltei ungurilor, remarcându-se
din nou prin brutalitatea acțiunilor sale (deși trebuie amintit că a acționat în
acord cu cabinetul militar al împăratului Franz Joseph): a biciuit femeile
care manifestaseră simpatie față de revoluționari, a instituit curți marțiale
148
Urban151, Radetzky.152

Fasc. 90. doc. 72729. Austria/Serbia; pag 11. Se anunță

război.

Rome, 26. 7. 1914. A Son Em. Cardinal Merry del

Val153, Saint- Siege Vatican. O scrisoare în franceză de la
contele Palffy de Erdod ,,Chargé d’Affaires d’Autr. – Hongr.
près le S Siège”:

pentru a judeca ofițerii și funcționarii rebeli, condamnând la spânzurarea (ca

hoți de rând) la Arad a treisprezece generali maghiari, care aveau să devină
cei „13 martiri ai Aradului” pentru istoria națională a Ungariei (dintre
aceştia prim-ministrul Lajos Batthyány). Când Giuseppe Garibaldi a plecat
în Anglia în 1864, a vrut cu orice preţ să viziteze fabrica de bere pentru a
mulţumi „bărbaţilor care l-au bătut pe Haynau.”
151
Karl Freiherr von Urban (1802 - 1877), feldmarschall-leutnant și baron
austriac. Comandând o forță de 1 500 de Grenzinfanterie, el a înăbușit revolta
de 10 000 de oameni a secuilor, iar la 18 noiembrie 1848 i-a învins pe
insurgenții de la Klausenburg. În Italia, faima sa a rămas legată de masacrul
familiei Cignoli, ordonat personal de Urban, și de represaliile, precum
confiscarea hranei și capturarea de ostatici, pe care obișnuia să le săvârșească
asupra populaţiei suspectată de colaborare cu rebelii. S-a sinucis la Brno.
152
Johann Josef Wenzel Radetzky von Radetz(1766 - 1858), conte boemian/
ceh, feldmareșal imperial austriac, unul din cei mai reputați comandanți militari
din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ca guvernator general al
regatului lombardo-venețian (1849-1857), Radetzky a reprimat mișcarea
revoluționară din nordul Italiei. Johann Strauss l-a imortalizat prin marșul celebru.
153
Rafael Merry del Val y Zulueta (1865 – 1930), cardinal spaniol.
Studii strălucite, preot, episcop, apoi în 1903 papa Pius al X-lea l-a numit
cardinal și l-a pus secretar de stat, în locul cardinalului Rampolla, care
fusese ales papă, dar a fost ostracizat prin veto-ul împăratului Austriei, iar
Pius X l-a îndepărtat din ambele motive. Din 1911 Merry del Val a fost și
Camerlengo. Papa Benedict al XV-lea, neapreciind munca acestui prelat, l-a
repartizat din 1914 în funcții mai puțin prestigioase. Lovit de apendicită, a
murit la operație; înmormântat la Vatican. Zvonuri că a fost ucis(nu e clar
dacă din invidia cardinalilor sau de guvernul fascist), iar medicul anestezist
s-a sinucis sau a fost ucis. Procesul de beatificare a fost deschis la 26
februarie 1953, proclamat slujitor al lui Dumnezeu.
149
 ,,J’ai l’honneur de transmettre à V. Eminence, ci-joint, la
traduction textuelle d’un télégramme arrivé cette nuit:154
Viena, 25/11 iulie, ora 4 pm.”
Președintele Consiliului Serbiei, Pasic, a prezentat astăzi,
înainte de ora 6 am ministrului ambasador155 răspunsul la nota
Austro-Ungariei. Acest răspuns a fost insuficient. Pentru acest
fapt, baronul Giesl a declarat întrerupte relațiile diplomatice și
a plecat cu personalul Legației de la Belgrad. Se pare că
guvernul sârb ordonase deja la ora 15:00 mobilizarea armatei
sârbe. Vă rugăm să comunicați cele de mai sus Guvernului
unde sunteți acreditat.156
ss. Berchtold”157

La 28 iulie 1914, Austria a declarat război Serbiei.

Fasc. 89. Pag. 82. Telegrame Papei, 1914. Rugat să

împiedice războiul posibil.

31. 7. 1914. Interviul lui Franz - Josef pentru pace. În

diferite ziare (nu e textul).

20 august, 1914. Moare Papa Pius al X lea.

3 septembrie 1914, devine Papă Benedict al XV-lea.

154
Convegno di San Rossore (Pisa) del 22 ottobre 1912 per il rinnovo
della triplice alleanza: l'ambasciatore d'Italia in Austria-Ungheria Giuseppe
Avarna, l'ambasciatore austriaco in Italia Kajetan Mérey, il conte Alexander
Hoyos, il principe Pietro Lanza di Scalea, la contessa Berchtold, il Ministro
degli Esteri italiano Antonino di San Giuliano, il marchese Giovanni Visconti
Venosta, Leopold Berchtold e il commendatore Giacomo De Martino.
155
Wladimir Giesl von Gieslingen(n. n. – C. D.).
156
În acest caz, Papa de la Roma.
157
Leopold, Graf Berchtold (1863 – 1942), ministru de externe al Austro-
Ungariei (1912 - 1915). Este considerat unul dintre principalii autori ai
conflictului austro-sârb, care a dus la declanșarea Primului Război Mondial.
150
 Fasc. 90, pag. 17. La cam două luni după începutul
războiului, scrisoare de la Mgr. Raff Scapinelli, Delegat Apostolic
la Viena, Secretarului de Stat al Vaticanului, Mgr. Pietro
Gasparri: (reproduc aici text scurtat): 29 sept 1914 ,,Nu e
adevărat că soarta Austro-Ungariei e disperată, dar nici nu e
roză. Soarta războiului, la început favorabilă, mare entuziasm în
tot Imperiul, se credea că Austria, în câteva zile, triumfă asupra
tuturor dușmanilor. Se credea că Germania în două săptămâni ar
fi fost la Paris și la Petersburg. Dar dura rezistență franceză și
valanga umană coborâtă din Rusia peste fronturile orientale ale
Prusiei și Austriei: mare surpriză.158 Nu se știa că Rusia
mobilizase enormă cantitate de ostași din Siberia și din Caucaz,
nu chiar la frontieră, dar nu departe și ascunși. Dar nimeni nu
știa și aceasta de multe luni. Ocuparea Galiției cu foarte multă
violență, dar și cu ajutorul rutenilor ortodocși și catolici. Acuzați
a fi spioni și trădători. Au fost executați și preoți catolici de către
austrieci pentru asta. Dar și rușii au executat preoți din curia de
Lemberg/Lvov. Mgr. Szeptisky, primatul ucrainenilor dus în
Siberia. El e considerat personificarea Bisericii greco- catolice
ucrainiene. Austriecii vor învinge pe ruși, dar nu fără germani,
care însă vor sacrifica frontul de vest. Polonezii voluntari contra
rușilor, formând regimente aparte cu uniformă proprie, tratați de
ruși ca franctirori, sunt în mare pericol. Prinși, ei sunt imediat
executați. Rușii au promis distrugerea Cracoviei. În Balcani e
rău, slavii toți sunt contra Imperiului. Naționalismul ardent chiar
și la catolicii slavi, mare rău pentru Viena. Între răniți care
umplu drumurile și trenurile, și prizonieri, Imperiul merge rău.
Numai Sf. P. Papa poate ajuta prizonierii catolici în țările
dușmane. În Galiția, între cei arestați de austrieci și de ruși -care
îi înlocuiesc cu schismatici- nu mai avem preoți.”

Fasc. 78. Pag. 329, ziar francez, 4 febr. 1915, despre

războiul cu Italia ,,Cu cine va intra? Chiar și România este în
158
Ce naivitate la austrieci !!!!(n. n. – C. D.).
151
pregătire, agenți ai Ungariei și Germaniei, în Italia, dar și la
București, disperați, văd că nu pot convinge opinia publică să
rămână de partea lor. Prințul von Bullow159 nu poate promite
Italiei decât o mică parte din Trentino, poate nici atât. Sigur, nu,
Trieste. Iar României i se promite Basarabia. Puțin. Prea puțin!”

Fasc. 90. Pag. 92, 17 mai 1915, scrisoare latină adresată

Papei din partea lui ,,Stephanus Novaki”(???), Ungariae
Eperjesini episcopus”160, în care îi cere să intervină în favoarea
Ungariei, fie la români, fie la italieni.

Fasc. 90. Pag. 123, 8 iunie 1915. Știre trimisă Papei tot
de la nunțiul de la Viena că ,,poate România ar intra în război,
numai după recoltă, solo dopo il raccolto. Dar, poate, nu intră,
decât dacă ar fi ajutată de Bulgaria”, despre care nu se știa
atunci cu cine va intra.161

1916
Doc. 22060. Știre din Muntenegru de deportare de femei
și fete. Guvernul austriac dezminte.

Doc. 14394. 2 martie 1916. Nunțiul de la Viena anunță

moartea Reginei Elisabeta a României. Pe 3 martie, Papa
trimite condoleanțe Familiei Regale Române.

Fasc. 85. Pag. 115. Ofertă de pace de către Austro-

Ungaria prin USA, Elveția, Spania. Prea târziu, răspunde Italia
și Franța.

159
Plenipotențiar austriac la Roma(n. n. – C. D.).
160
Ungurii și slavii scriau papei în latină, germanicii și neo-latinii în
italiană sau franceză(n. n. – C. D.).
161
Dar din ură față de sârbi și români, bulgarii au intrat cu Tripla și au
pierdut(n. n. – C. D.).
152
 Fasc. 98. Pag. 196. Răspunsuri în numele Papei la
atacuri de la ziare și de la politicieni din ambele tabere, care
acuzau Vaticanul de părtinire. Greutatea de a fi ,,super partes.”

24/26. 11. 1916. Moartea lui Franz – Josef. Telegramă

papală de condoleanțe. Scandal în Italia pentru Missa de
Requiem în Capela Sixtină pentru Franz Iosef, împăratul unei
țări dușmane, în război. Răspunsul: era obligatorie și fusese
făcută cu totală discreție, deși pentru un împărat catolic trebuia
celebrată public, în bazilică.

1917. Doc. al Nunțiului cu descrierea vieții ,,foarte

grele”, la Viena: ,,Au eliberat pe civilii internați în câmpurile
de concentrare din lipsă de mâncare.”162

162
Norocul lor. Erau cetățeni nevinovați ai țărilor în război cu Austria,
surprinși de război, oameni veniți pentru afaceri, turism, lună de miere în
Imperiu și luați de pe stradă, cum de fapt s-a întâmplat și în celelalte țări.
România inclusă(n. n. – C. D.).
153
Capitolul al II-lea

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA

Transilvania, 1916, sept. 21.
Pentru acela care a stat în vest ani de zile, aflând aceleași
zilnice noutăți din toate situațiile asprului război de poziție, în
nordul Franței și Flandrei, ei, bine, aceluia, războiul de aici din
sud-est îi deschide o altă lume. Un pământ care, în timpul
acestor doi ani trecuți, a devenit tot o rană, o rană dintre acelea
care nu se pot cicatriza, nici vindeca și care sângerează negru
cu fiecare nouă zi și noi lupte, cu noi sfâșieri, în care s-a așezat
războiul; și războiul cosește într-una; și de acolo el țipă spre
feciorelnicul pământ încă neatins de aburul sângelui vărsat, de
sclipirea fierului, de pustiire.
Primele săptămâni trecură deja și primele arme își
descărcară dintr-o parte țevile lor, iar de altă parte răsună în aer
ecoul surd și jalnic al munților Ardealului. Peste verzile
înălțimi împădurite, peste livezi, peste imașuri cu dobitoace,
peste întinsele ogoare de cucuruz, peste dealurile cu vii este tot
o jale, căci nebunii biciuitori, lacomii și hrăpăreții acestor
vremi trebuiau să se prăvălească și peste aceste locuri pline de
pașnică măreție. Această splendoare de țară pe ale cărei
drumuri mă port acum, în acest război, țară plină de frumuseți
fără seamăn, se îmbăta de mulțumire și se bucura de o adâncă
pace: până acum, în zilele când România a rupt relațiile sale cu
noi în chip neonorabil, lăsând să cadă masca nepărtinirii
prietenești și, odată cu declarația de război, porni și atacul peste
granițe. Și de atunci, bătălia se continuă încă și azi, pe
pământurile acestor păstori și țărani ai timpului nostru vitreg.
154
 Mai înainte de a începe această grozăvie, pe graniță
stăteau detașamente de trupe austro-ungare destul de subțirele;
dar acum când ne-am revenit din surpriză, se revărsară din
interiorul țărilor noastre nesecate izvoare de oști ale monarhiilor
unite; se amestecară verzuii imperiali regali în înfrățire cu
sobrii noștri militari cenușii, tot înaintând mereu, mereu, în
masa împestrițată a băștinașilor. Se cufundară vânătorii regali
și imperiali precum și honvezii între țărăncile românce, cu
cămășile lor bogat cusute, cu hainele lor cu podoabe multicolore,
între păstori și țărani cu albe fuste de pânză și sarică, sau în
vechile costume orientale; se înfipseră uriașele trupuri ale
bosniacilor și herțegovinenilor, cu fes sur pe fața tăioasă și
brună ca tăietura nucului; și iată-l, liniștit și conștient de
vibrătoarea sa forță, soldatul german, eroul din Kurlandia și din
Polonia, din Serbia sau din Flandra, de la Verdun și de la
Somme.163
Coloanele poposesc pe șanțurile drumurilor în acea parte
unde foșnesc atârnate lăncile de foi uscate ale porumbului și
unde lucesc superbii dovleci galbeni și lubenițele verzi. Deasupra,
pe înălțimile munților prefăcute în poziții și adăposturi, stau
pușcașii, apărătorii de munte, și veghează peste tranșeele
dușmane. În văzduh bubuie, rostogolindu-se, focul tunurilor,
vâlvătăile grenadelor și focul puștilor, încoace și încolo.
Patrulele sunt la drum și comunică peste noapte prin telefon tot
ce pot afla despre adversar, la tranșeele lor.
Ajuns eu, deja, la Hațeg și Petroșani, urmărirea
dușmanului din partea noastră continuă încă și astăzi. Trupele
germane și austro-ungare persistă în a-l împinge înapoi; aci nu
e decât o așteptare de câteva ceasuri, ca trupele noastre să
pătrundă înainte. În acest ultim pas, ai noștri vor relua ceea ce
adversarul, în rapacitatea lui și prin mișelescul atac își însușise

163
Lauda de sine nu miroase bine: la Verdun tocmai suferiseră o
surprinzătoare înfrângere și, cu siguranța aceasta mândră, germanii au pierdut
toate războaiele importante ale istoriei lor(n. n. – C. D.).
155
deja și în parte, încă reține. Curios se desfășurară aici lucrurile,
în această parte a înfricoșatului război, dacă cineva judecă,
privind de la distanță. Cu totul altfel, dacă le va pătrunde
înțelesul și va căuta să prețuiască și oamenii și situația țării.
O vorbă, pe care eu am auzit-o adesea, în vest, dar și în
toată călătoria mea, încoace și încolo, îmi stăruie în minte: ,,De
ce n-a avut Austria și Ungaria trupe tari și numeroase în
Transilvania? De ce n-au adunat încă mai demult mase de
militari și n-au construit întărituri, așa cum făcuseră atacatorii
români, dinainte, în secret?”
Iată de ce: fiindcă șovăitoarea Românie, de doi ani,
adusese aci doar câteva corpuri de trupă și, fiindcă din cauza
marii presiuni din partea Rusiei și a Italiei, nu putea rupe din
armatele sale luptătoare… Fiindcă în monarhia vecină, ca și la
noi, conduce principiul ,,folosinței tuturor forțelor active” și
fiindcă monarhia vecină, ca și noi, a ținut și considerat vorba
,,pace” a unui stat vecin, neutral, ca o suficientă chezășie.
Acest cuvânt de ,,pace” din partea României către ambasadorul
Austro-Ungariei fu, în tot cursul acestui război, o formulă
obligatorie, până în ultimele zile ale declarării războiului; în
paralel cu pregătirea răutăcioasă a acestei declarații.
De aici vine și idea că guvernanții din Budapesta și
Viena, puși în fața unei politici așa de bătătoare la ochi,
trebuiau să evite situația din Transilvania, dacă nu vroiau să
creeze un asemenea paravan, de după care România să-și poată
schimba politica de neutralitate și să poată ataca. Dar, o parte
esențială din populația Transilvaniei constă din români și
marile agitații românești din București au tors nenumărate fire
peste Alpii transilvani. O întărire a garnizoanei transilvane ar fi
fost fără îndoială cunoscută îndată în neliniștitul imperiu și
partidul războinic român avea un motiv fără zăbavă ca,
pretextând o amenințare a României, să înceapă războiul încă
înainte de 27 august 1916, așezându-se alături de Antanta. Așa
fiind, trebuie admisă, ca o decizie naturală, o așa de subțire

156
apărare la graniță, de îndată ce la Viena, Budapesta și Berlin
era statornică încrederea într-o necondiționată neutralitate a
României. Nimeni nu poate vorbi, dar, de o lipsă de prevedere
a guvernului austro-ungar în privința întăririi militare a
teritoriului. Tot atât valorează și întrebarea despre evacuarea
trecătorilor, care sunt locuite de români. Este iarăși sigur că
marele număr al elementelor de înaltă trădare, care aveau
legături cu români din imperiu (din preajma trecătorilor), au
conlucrat la dirijarea cu ușurință a invaziei dușmanului. Însă
evacuarea ținuturilor de graniță de locuitori civili, într-un timp
în care România era considerată prietenă, ar fi fost socotită
imediat, dincolo de graniță, ca un însemnat act de neprietenie
de către protectorii românilor din Transilvania și un semn vădit
de neîncredere.
Așadar, considerând că pacea cu România va fi fost încă
de lungă durată, nu s-au putut săvârși în acest teritoriu lucrări
pregătitoare. La toate acestea se adaugă abținerea militară
bazată pe situația politică, guvernul austro-ungar urmărind cu
cea mai precisă atenție evenimentele de dincolo de graniță; și el
știe și astăzi că acest război, care, majorității, în România, i-a
căzut foarte rău, se datorează numai oamenilor de stat, care
înotau în bani rusești.164
Iar acum veni și declarația de război a României; și
ciocnirea cu trupele adverse, surprinse, ale Austro-Ungariei, se
produse imediat, totul petrecându-se în taină și invazia
adversarilor noștri, în comun, atrase cu sine ruperi de front.
Fără a deprecia pe inamicul ce se apropia unit și avea o
deplină cunoștință a situației, tot s-ar fi produs acea schimbare,
care numai priincioasă nu a fost Puterilor Centrale în diriguirea
războiului și care, totuși, cu ajutorul bogat al rezervelor sale,

164
O altă autoînșelare germană; în realitate opinia publică majoritară era
pentru luarea Ardealului, deci nu putea fi de acord cu războiul de partea
Austro – Ungariei. Și nu era acesta singurul motiv, cât persecuția ungurilor
contra românilor, care a fost decisivă(n. n. – C. D.).
157
încă ar fi îngenunchiat pe adversar. Puternicele victorii din
Dobrogea și din Munții Vulcan au demonstrat cu această
ocazie autoritatea Puterilor Centrale și priceperea liniștită a
situației.
Astăzi începe a se dezvălui oarecum pentru unele sfere
politice, că Regatul Român, vârât în război de Rusia, n-are
nimic de câștigat, dar că deja a pierdut totul. E drept că
Imperiul Țarului voiește să-și croiască drum peste însuși
regatul României, ca și peste leșurile Serbiei și Muntenegrului,
pentru atingerea vechiului său țel: Constantinopolul. Baionetele
trupelor austro-ungare, bulgare și turcești vor ști să se opună,
ca Rusia să nu-și atingă acest țel. România, însă, care în
neutralitatea sa, poseda în acel timp cea mai bună chezășie și
cea mai tare protecție pentru dezvoltarea sa, va trebui să verse
sânge și iarăși sânge pentru ispășirea acelui 27 august 1916,
când se aruncă lacomă de sub această pavăză, după o pradă
nesigură. Ce trebuie să garanteze azi viitorul României este
numai armata sa și vorbele Antantei, plus ajutorul ruso-englez
făgăduit.
Timpul va arăta dacă bărbații din Petersburg și Londra,
care au amăgit România, împingând-o la trădare și minciună,
vor amaneta cu plăcere cuvântul lor pentru sacrificiul ce
aceasta va aduce. Armata română, o cunoaștem noi! Efectivul
ei, capacitatea ei! Și cunoaștem și războiul în care ea se avântă.
Acesta nu este ca cel din 1913, un război de pradă contra unui
bolnav sosit acasă de la cele mai grele lupte, cu o obosită
armată de eroi. Acesta este un război contra unor trupe în plină
vigoare, un război dus de neexperimentații români fluturatici
contra unei armate hârșite și cu victorii câștigate. Când a sosit
prematura declarație de război, se auzea în toată Ungaria numai
următoarea exclamație: ,,Acesta este inamicul, acesta este
dușmanul nostru!” Pe frontul românesc doreau să fie duși
mândrii honvezi. În Bulgaria se păstra însă liniște și ea nu vorbi
nimic. Ea cugeta numai la groaznica bestialitate cu care

158
România, timp de 4 ani, caută a extermina elementul bulgăresc
din Dobrogea. Femeile bulgare violate, ale căror cadavre fură
mânate în larg de valurile Mării Negre, înălțau din depărtări
vocea aducerii aminte, căci răzbunarea și ochii încruntați târâră
pe acești oameni în războiul sfânt. Și dacă la Silistra și Turtucaia
ei găsiră măcelărită populația bulgară de către barbaria rusă și
română, ei nu ținură să sacrifice pe aceștia, ci luară cu ei pe
ucigași.165
În aceste zile ale călătoriei mele eu am vizitat pe front și
trupe bulgare și austro-ungare și germane. În războiul mondial,
România voia să apară ca un ins lacom și plin de patimă. După
socoteala mea, ceasul nu este departe în care soarta va sângera
peste România înaintea Judecății de Apoi.

165
Autorul preia zvonurile propagandei anti-române, care exagerează,
deși aceste măceluri au existat aievea(n. n.).
159
Capitolul al III-lea

LUPTELE DE LA PETROȘANI
1916, Septembrie 24.
Vin acum din sectorul Petroșani, care, după luptele grele
din zilele abia scurse, este plin de sfărâmăturile oștirii române.
Acei care în ultimele zile ale lunii august străpungeau pe
adversar, sunt acum zvârliți înapoi peste graniță; și ultimele
puncte predominante, de unde artileria română amenința, sunt
căzute în mâna trupelor germane și austro-ungare, care, în
atacuri comune și cu forțe unite, au realizat acea frumoasă
urmărire. Românii, deși erau situați în sud - vestul văii Cernei,
lacomi cum sunt, în chiar momentul declarării de război, se
azvârliră, în noaptea de 27 august, și peste bogata cărbunărie de
la Petroșani. Și aici pregătiră ei multe și tainice lucrări, care
acum le fură de folos. Neașteptatul atac care se produse peste
noapte, în regiunea frontierei, răsturnă mișelește neînsemnatele
trupe de pază și se avântă cu ușurință, neîmpiedicat, în țară.
Ceea ce s-a putut realiza în fața detașamentelor din pozițiile
înaintate, se zdrobi înaintea imensei puteri, care nu putea
împărtăși aceeași soartă. O grăbită organizare a poziției
cucerite și aducerea de forțe ungare trebuia să oprească pe
adversar. Însă și acestea nu fură îndestul de însemnate pentru a
face față marilor mase românești care pătrundeau mereu.
Când veniră primele trupe germane spre a sări în ajutor
fraților unguri, inamicul se găsea peste pasurile Vulcan și
Surduc, în plin marș pe drumul spre Hațeg, cam la 25 km.
Trupele sale se lățiseră spre dreapta până la linia munților și în
stânga până în ținutul orășelului Puj/Pui. Patrulele românești se
strecuraseră mai departe spre nord până în fața Hațegului. O
160
unică spaimă străbătu țara: drumurile erau baricadate de
animalele și vehiculele fugarilor îngrămădiți pe ele din sate,
orășele și târgușoare.
Presiunea năvălitorilor români părea că nu se va mai slei.
Așa că fu necesar, ca primă țintă a noii conduceri germane a
operațiunilor, sub înalta comandă a generalului Von Falkenhayn
(de infanterie), să stăvilească fluxul de forțe adverse, oprind în
munți toată invazia. El trebuia să împiedice cu orice preț pe
inamic să se avânte spre valea Mureșului, ca apoi să se îndrepte
spre câmpia ungară și să facă legătura cu șivoiul principal, care
înainta dinspre sud-vest de Sibiu și din nord-est. Reușirăm să
oprim pe adversar în munți, presându-l deocamdată să-și
întărească o linie cam de la Băloiu peste Bran până după
Muncel. Aceste poziții, care, în toate părțile înaintate, ofereau
puncte predominante, el le întări puternic și, cu iscusință. Și aci
adversarul român opuse rezistență neclintită pătrunderii
trupelor noastre de atac. Însă, cu aceasta, primejdia unei
afluențe noi ale forțelor dușmane nu era pe deplin înlăturată;
trebuia să pășim mai departe. Nu ne rămăsese timp pentru
ordin de executare a unei operațiuni de încercuire a Pasului; de
aceea, Comandamentul se decise să conducă un atac de front
spre punctele principale ale pozițiilor inamice.
El s-a produs la 14 septembrie, urcând culmi prăpăstioase
și izbuti, mulțumită sublimei vitejii, mai presus de orice laudă,
ale desăvârșitelor noastre trupe participante, care ne puse în
stăpânirea pozițiilor de la Bran. Lupte de o sălbatică îndârjire,
la care inamicul rezistă, căci pentru el recâștigarea acestei
prime linii era extraordinar de însemnată; se opuse deci marelui
atac, izbutind în zilele și nopțile de 14, 15 și 16 septembrie și
încă în alte zile următoare să se retragă în interior.
Veniră apoi puternicele lupte de noapte, care se
desfășurară de amândouă părțile cu o energie fără seamăn și
tocmai în aceste zile se dovediră românii ca viteji și tenaci
adversari, știind a se folosi de toate crăpăturile munților și

161
sfărâmăturile stâncilor, de toate avantajele ce le ofereau munții
lor prăpăstioși. Se poate ca și instrucțiunile pe care ei le
primeau de la ofițerii lor, - aceasta după spusele prizonierilor -,
înainte de prima ciocnire cu germanii, să fi contribuit la
însemnatul concurs în executarea însărcinărilor. Aceste
instrucțiuni, în două din punctele lor de căpetenie, sunau cam
așa: ,,Trupele care vor cerca să părăsească poziția vor fi
împinse înapoi cu mitraliera și cine se va preda germanilor va
fi împușcat sau decapitat de aceștia.”
Românii nu puteau să aibă în aceste lupte îndelungate o
schimbare de situație în favoarea lor. Și, din nenorocire,
lucrurile se schimbă în așa fel, încât ceea ce pentru armele
adverse rămâne glorie, pe ei nu-i ilustrează în soarta lor de
învinși și rămân pentru totdeauna murdăriți de acea neștearsă
pată a barbariei, cruzimii și bestialității. Căci și aici ca și la
luptele din valea Cernei au avut neomenia de a ucide animalic
pe prizonierii germani răniți. Era la 14 septembrie, când, în
legătură cu multiplele lupte în jurul pozițiilor de la Bran, un
detașament de recunoaștere cam prea înaintat, prin ceață, se
pomeni atacat din cea mai mare apropiere de forțe inamice
superioare. Compania trebui să se retragă spre a se aduna în
vechea poziție. Din cauza negurii ce domnea, n-avu posibilitatea
să ia cu sine pe răniții căzuți în luptă. Două zile mai târziu, pe
16, înainta din nou și, zvârlind pe inamic, recuceri poziția. Ea
găsi un număr de răniți din primele lupte în stare de cadavru, cu
craniile sfărâmate, străpunse de baionete ucigașe. Și la românii
prinși se găsiră și nepermisele gloanțe ,,dum-dum”. Am avut în
propria-mi mână asemenea bucăți, pe care le-am pus în mașina
mea, pentru a înlătura orice urmă de îndoială.
Seara de 17 septembrie ne aduse încă o împotrivire din
partea inamicului, care cercă să frângă linia la cota 553. Iarăși
fu respinsă o apărare strașnică a românilor și iarăși căutară ei să
pună stavilă atacului nostru; și, cu toate pierderile lor foarte
grele și sângeroase, conduseră mai multe contra - atacuri care

162
le aduseră câștiguri neînsemnate, față de marile sacrificii
provocate de ele. Sprijiniți pe izbânzile de până acum și cu
ajutorul venit la timp al întăririlor, comandamentul german se
hotărî să exercite de îndată o presiune la flancuri. Acțiunea
militară de operații unite ale trupelor germane și austro-ungare
se dispuse într-un mare număr de coloane de atac, care făcură
presiune de-a lungul drumului din valea Petroșanilor și peste
drumul de la sud-est de Valea Jiului. Acestei presiuni care
învingea toate imensele greutăți de legătură, de aprovizionare,
de transport de muniții în teren impracticabil, străbătut de sute
de piscuri uriașe, nu putură să-i mai reziste trupele românești,
care se obosiseră prin luptele de până atunci. În două zile, în
timpul cărora le încercuirăm din nou, le ținurăm în loc și le
băturăm simțitor, ele fură împinse înaintea noastră peste munte.
La 20 septembrie ocuparăm Tulița, înaltă de 495 de m și
alte detașamente ale trupelor noastre intrară în Petroșani, pe
urma românilor, care se retrăgeau în fugă. Orașul în care, în
timp de pace lucrau în sumă rotundă 9 000 de lucrători în
marile mine de cărbuni, nu a suferit prea mult sub scurta
stăpânire românească. Gropile minelor care erau rezervate de
către români unei exploatări prin forțe de muncă aduse din
,,noul regat al României Mari”, s-au dovedit ca lucru de
căpetenie, deci demne de a fi păstrate. Totuși, inamicul, bătut,
în retragerea sa, a cărat cu sine curelele de transmisie ale
mașinilor, ba a furat și alte lucruri: mobile, paturi, haine, mii de
obiecte și poate și mai mult, care fuseseră părăsite de populația
fugară și care plăcuseră grozav ,,liberatorului” de dincolo de
graniță. Un locuitor rămas în timpul acestor scurte săptămâni în
Petroșani povestește că ocupația de căpetenie a ofițerilor
români, care staționau în oraș, consta în a bea, a juca cărți și
iarăși a bea.
În același 20 septembrie, în care trupele noastre au intrat
în Petroșani, încă alte detașamente de trupe germane reușiră să
pună mâna pe alte înălțimi la pasul Surduc. Încă după izbânda

163
de la Bran, strada de-a lungul Schelului văzuse tabloul unei
fugi în neregulă. Acum căzu și ultima poziție de care românii
încercau să se mai cramponeze și coloanele care înaintau mai
departe, la vest, se scurseră fără să poată fi oprite. Ele se
apropiau de pasul Vulcan înalt de 1 621 de metri, așezat la sud
- vest de pasul Surduc. Acest pas, cu toată încercarea crâncenă
a inamicului să-l mențină, a căzut la 22 septembrie, către
amiază, în mâna noastră și rămase să fie apărat de armatele
germane și austro-ungare, în ciuda repetatelor încercări ale
românilor de a-l recâștiga. Cu aceasta, inamicul era aruncat
dincolo de graniță, din tot terenul de mine de la Petroșani,
inundat de el, și un alt fapt de arme fusese îndeplinit cu faimă,
fapt pe care germanii și austro-ungarii îl dovediră din nou, în
cea mai strânsă frăție, în mod victorios, împotriva unui inamic
mult superior. Căci această frăție de arme va face de neuitat
luptele de la Petroșani, care pot fi socotite ca un război aparte
în cadrul luptelor împotriva României: anume că aici România
a fost bătută sângeros și măturată din țară de către
preponderența însuflețit mânată a trupelor noastre de atac, în
ciuda puternicelor poziții de apărare românești.

164
Capitolul al IV-lea

ATACUL ȘI ASEDIUL DE LA SIBIU

La 27 august, ziua declarării de război Austro-Ungariei
din partea României, aceasta se puse în mișcare de la granița de
sud a Transilvaniei. Masele române, anume pregătite în
nenumărate coloane subțiri, pătrunseră pe munții Cibinului și
mai departe peste albia Oltului și pe la încheierea munților
Făgăraș. Teritoriul de la graniță al Monarhiei, care s-a lăsat
ispitită, cântărind încrezătoare pacea, tocmai prin necondiționata
neutralitate asigurată, fu izbit deodată, în taină, de răutăciosul
atac pregătit din vreme. Așa putu să se întâmple, că paza slabă
de la granița austro-ungară să fie răsturnată, căci torentul de
soldați(albaștrii țărani români), în opincile lor moi și ușoare, se
apropiară fără zgomot, cățărându-se pe munți și azvârlindu-se
de pe înalții pereți ai stâncilor. Prin toate sălbaticele, prăpăstioasele
văi curmezișe, de la vest la est, de-a lungul coastelor, acest
șuvoi pătrunse țâșnind și punând stăpânire, înconjurând drumul
trecătorii pe căi tainice, pe poteci mărginașe. Poate că trădătorii
îngăduitori, care, în schimbul banilor, au înlesnit adversarului
mijloacele, să fi fost câțiva locuitori români. Românul înaintase
sacadat, din povârniș în povârniș și se afunda fără oprire, deși
de la nord erau vizibile pantele munților, operațiunile și
detașamentele, însă fiecare din aceste clinuri este acoperită de
muntele sălbatic ca de o cetate puternică, mai ales când cel
dintâi stăpânește poziția și apărarea.
Pas cu pas, inamicul își însuși totul aproape fără lupte,
căci primejdia românească pătrunse lacomă către bătrânul
centru de saxoni germani ai Transilvaniei. În jurul Sibiului și a

165
altor înfloritoare colonii germane se împingea amenințătoare
pofta de pradă într-un cerc din ce în ce mai strâmt. O singură
cale largă care este practicabilă pentru care și artilerie duce de
la sud de-a lungul Oltului spre Sibiu. Îndreptându-se spre sud,
râul se strecoară din ținutul Transilvania printre ziduri uriașe de
stâncă, săpându-și patul prin forțarea pereților. Drumul este pe
urmele unei vechi căi coborâtoare de la romani din primul și al
doilea veac; pe aci a mers și împăratul Carol al VI – lea. Ea
provine dintr-o luncă ceva mai largă și la intrarea râulețului de
munte, Râul Vadului, pe pământul austro-ungar, se strânge,
îngustându-se deodată între pereții prăpăstioși ai muntelui,
ridicând și coborând adânc prin defileu, în țară.
Un turn roșu, voluminos, în patru muchii, se ridică pe
clina unei înălțimi în partea de vest, care deschide trecătoarea
El trebuie să fi fost, după cum se povestește, vopsit cu sângele
unor turci bătuți. După muchiile acestui turn și-a luat numele și
pasul ,,Turnu-Roșu”, a cărui bună sau rea administrare, pagubă
sau beneficii, atârnă de sașii din Transilvania. Stăpânirea lui fu
primul țel al invaziei românilor. Din înălțimile munților veniră
asupra lui prin flancuri și când ei îl putură atinge cu armele și
mitralierele lor, atunci dădură drumul în țară artileriei lor,
munițiilor, coloanelor de bagaje, pe mii de care. În tot mai
largă măsură se scurg ei acum din munți, împinși pe bogatele
lor trenuri. Văile vestice ale râului Olt, valea Cibinului și valea
Oltului chiar merg acum, lărgindu-se înaintea lor, lăsând
deschis ochiului lor hrăpăreț întreg bazinul Sibiului.
Drumul de la Sibiu la Turnu-Roșu se socotește cam de 30
de km. Românii au pășit peste munți abia în 8 zile și numai
prea slabele forțe ungare putură să cerce ici și colo de a se
împotrivi pe poziție sau de a le împiedica marșul prin zvârlirea
în aer a podurilor și a șoselelor. Aceste încercări, însă, nu
puteau opri pe inamic în mod durabil. Tâlharii și borfașii
merseră înainte, se întăriră în sate și târgușoare și luară aerul de
stăpânitori ai porțiunii cucerite. Un țipăt de groază mergea

166
înaintea lor. aci Orice vehicule se puteau găsi la bogații sași
erau luate în fuga mare, în mijlocul blestemelor.
La 14 septembrie, apărură cele dintâi patrule române de
cavalerie, în regiunea deschisă din fața Sibiului. Călăreți
austro-ungari îi întâmpinară. Aceia se înapoiară în galop, în
direcția munților, nesupărați; însă, cu aceasta, soarta orașului
părea a fi pecetluită, căci era exclus ca întru totul insuficienta
garnizoană de trupe austro-ungare să poată opri marșul
înconjurător și învăluitor al primelor armate române.
Și așa veniră peste oraș zile și săptămâni pline de griji
grele, căci din zi în zi se vedea despărțit de restul lumii.
Ocupanții nu s-au ales decât cu blestemul locuitorilor. Locuitorii
se grăbeau să fugă. Abia o treime a populației era hotărâtă încă
să rămână…, căci cele mai multe afaceri stagnau și prin urmare
începuse deja mizeria, prin reducerea aprovizionării și chiar prin
acea parte despărțită se pregăteau greutăți populației. Însă
românii nu înaintau. Ei stau în vest, în sud și în est de oraș. Ei
trimiseseră patrule de luptă până în câmpul de exerciții
dinaintea Sibiului, însă aci se opriră. Împușcară o singură dată
cu o pereche de șrapnele ușoare în oraș; doi tineri fură omorâți,
o casă vătămată… Aceasta fu tot ce ei întreprinseră ca faptă
războinică.
Afară de patrule de cavalerie, mai înaintară mici
detașamente de infanterie până în raza orașului; așa erau de
tari, încât ședeau încă în munți și pe văi, la locul de adunare.
Care fu motivul acestei neînțelese tărăgănări și ezitări, nu s-a
constatat încă. Cea mai mare probabilitate stă în presupunerea
că ei, induși în eroare, bănuiau o puternică garnizoană în oraș și
așa nu porniră atacul, fiindcă se îngrijeau să nu cadă într-o
ambuscadă. În orice caz, pentru oraș, această stare chinuitoare,
neschimbată, totuși pasabilă, începu de la acel 14 septembrie,
de când se iviră primii călăreți români și se continuă timp de
aproape trei săptămâni până ce apoi, prin intrarea și cursa
plănuită sub superioara conducere a generalului Falkenhain și

167
prin dirijarea atacului înconjurător de la Sibiu, surveni o rapidă
schimbare.
Deja spre 20 ale lunii lui septembrie începură cu succes
hărțuieli locale cu acele trupe germane care, în prima linie, în
general și în special, avură misiunea de a înfăptui războinicul
spectacol, a cărui victorioasă încheiere se văzu la 29
septembrie.
Trupele noastre porniră din direcția Muhlbach/Sebeș pe
Mureș, se îndreptară spre sud și pătrunseră pe după munții
Cibinului de-a lungul râului Cibin, spre localitățile unde
staționau românii. Începură atacuri însuflețite la satul Săcel,
așezat cam la 17 km la vest de Sibiu și la sud - vest de Săcel, la
satul românesc Orlat. Lovitura germană își croi drum și
pătrunse mai departe la sud – est.
În jurul satului Guraru, unde ai noștri luptară ca eroii, și
în jurul muntelui Cioara, înalt de 957 de m, ei strânseră cercul.
Muntele fu cucerit de vijelioșii noștri ostași după grele asalturi
în contra românilor, care stau neclintiți, luptându-se vitejește.
Satul Poplaca și muntele Obreja la est de Guraru, înălțimea
Valarii de 1 346 m, la sud - vest, avură aceeași soartă.
Românii combatanți simțiră nevoia de a se retrage cam
spre sud și sud-vest, la vreo 8 km de Sibiu. Cu această ocazie,
au avut nevoie să susțină lupta contra corpului de luptători
alpini germani în partea vestică a munților, în atac înconjurător,
demn de amintit în istoria războiului. De asemenea, raportându-ne
la înaintarea în spațiul de la est de Muhlbach, nu trebuie uitat
frumosul marș de 5 zile peste munții Muhlbachului, care produse
încercuirea inamicului pe la aripa lui vestică, marș îndreptat
apoi spre est. În neîntreruptele hărțuieli de împingere a
inamicului, ei izbutiră să-și transporte operațiile pe spinarea
nordică a pasului Tr.-Roșu, încă ținută cu tărie de adversar și în
duminica zilei de 26 septembrie(13 pe stil vechi), să pună
stăpânire pe ea.
Natural, că ei nu puteau poseda această poziție până ce,

168
prin lupte, românii nu erau definitiv respinși. Bavarezii,
atacând strălucit, înconjoară pasul care acum era puternic
apărat dinspre sud de ajutoare tari, care se împingeau spre nord,
cu intenția de a produce o descongestionare prin atacuri pe
detașamente mici și își luară sângeroasă revanșă pentru frații
lor răniți și căzuți în mâna criminalilor. Așa păstrară ei
trecătoarea până în ceasul marii încercuiri, acum irezistibilă,
când se obligară să fie martori la dezvăluirea judecății de apoi
asupra românilor, în valea Oltului. De la nord și de la est și mai
departe o soartă sângeroasă așteptă pe adversar, care era
complet izolat de cel din nord-vest și nord-est. Dinspre vechiul
oraș german Ocna Sibiului(Saltzburg), așezat pe Râul Alb, 11
km la nord de Sibiu, se azvârli un număr mare de luptători
austro-ungari cu obiectivul Sibiu, peste valea Cibinului,
intenționând să se lege cu aripa stângă a grupului care câștigase
primele victorii la Poplaca. Ei s-au luptat strălucit în lupte
îndârjite cu românii, care numai de mare nevoie părăseau
pozițiile, pentru a se crampona din nou cu și mai mare
încăpățânare. Numele localităților Șelemberg166, Bongart167 și
Hermany168, spre care românii atacară cu însuflețire, căutând
zadarnic să stăpânească însemnate poziții și să stăvilească
puternica presiune de la nord, consacră noi glorii fraților noștri
de arme.
Din nou se avântă flancul nostru stâng. Cetățeni din
Hessa și Frankfurt pe Main luptă aici uniți cu trupele regale și
imperiale, situate cam la 10 km la est de Sibiu, în satul
Dolmany169 și dealul Grigoreberg, cam 600 m de înalt.
În fine, se întind și călăreții saxoni și bavarezi, uniți cu
husarii unguri și formează linia peste Valea Oltului, pătrunzând
în văile de la vest ale râului Olt, așa că o întoarcere din partea

166
Șelimbăr (în ungurește Sellenberk, în germană Schellenberg).
167
Bungard/Baumgarten/Bongárd.
168
Cașolț (în germană Kastenholz, în ungurește Hermány).
169
Thalheim / Daia / Dolmány.
169
inamicului era evitată prin această parte. Cu aceasta invadatorul
rămase înghesuit în spațiul din ce în ce mai strâmt de la nord de
Tr.-Roșu, rămânându-i numai posibilitatea de a gândi cum să-și
salveze pielea din încurcata situație. El se hotărî să caute
mântuirea într-o retragere la sud, peste trecătoare, a grupurilor
răzlețe risipite prin munții de la sud de Tălmaci, fără altă
alegere, lăsând ca pentru întregul parc de instalații și vehicule
să se îngrijească înșiși comandanții, să salveze în mod izolat ce
s-ar mai putea salva. Însă, chiar luând această hotărâre pentru
ei, se îndoiau că fuga va fi posibilă, deoarece resturile de
oameni risipiți și zdrobiți încetaseră de a mai fi o armată.
La 29 septembrie (16, stil vechi) se sparse definitiv mult
temutul val al năvalnicilor români, înfricoșător adunați în
spațiul din fața Sibiului. Presiunea armelor germane și austro-
ungare deveni insuportabilă pentru ei, de la nord, de la nord -
vest și nord - est, așa că ei trebuiră să părăsească această vrăjită
văgăună. Deci, înapoi, la sud.
Acolo era trecătoarea care, ca un gât de sticlă, era prea
mică pentru marea mulțime a călăreților încercuiți din toate
părțile de poziții pe care se înfipseseră trupele de ostași cenușii.
Înainte, afară, noroc trebuiește, de acum! Mii de care se puseră
grăbite în mișcare. Tâlharii, toți, pe vehicule și cai cu vite
mânau pripiți într-o ,,drăgălașe” fugă către pasul Tr.-Roșu.
Numai pe această pâlnie a râului mai puteau ei s-o dea acum.
Însă aci defileul deveni așa de îngust, pentru un așa colosal
puhoi! Și apoi începură a trăsni primele împușcături de
deasupra. Începu fugărirea. Fatalitatea se sfarmă deasupra
,,prigoniților”, căci aci în strâmtoare așteptară agerii țintași din
munții Muhlbachului sosiți înadins spre a primi pe dușmanul
înfrânt. Din înălțimi și povârnișuri ei ,,strănutau” cu armele lor
și focul nimicitor se dezlănțuia furios peste greoiul învălmășag
de trupe masate în care se încurcaseră coloanele, una peste alta.
Îngusta trecătoare era un infern îngrozitor, din care numai
acei câțiva care se refugiară în munții din răsărit își mai salvară

170
viața. În curând, drumul pe care, timp de o lună, românii se
mișcaseră ca stăpâni, fu înfundat de amestecătura de care,
oameni morți și cai, turme de vite turbate, care-i încercuiau fără
nici un sens. Ce se mai putu strecura pe sub focul germano-
austro-ungar se scurse peste vechea graniță, aceștia mergând pe
pământ românesc câțiva km mai la sud, unde pereții, parcă și
mai strașnici, se înalță pe laturile drumului înaintea gonacilor
germani.
Așa s-a plănuit de genială, de îndrăzneață și cu neobosită
energie conducerea luptelor de încercuire de la Sibiu, care a
curățit țara de inamic, că s-a câștigat însemnata trecătoare de
unde numai resturile Armatei a I-a Române s-au salvat.
Artileria și trenurile ce poseda au rămas aproape întregi în
mâinile noastre. ,,Pe nimicire” fu bătălia, căci comandantul
suprem german, trebuind să conducă trupele germane și austro-
ungare ,,pe nimicire”, luptând, a izbândit.

171
Capitolul al V-lea

CĂLĂTORIA
SPRE PASUL TR. - ROȘU

Aceasta se întâmpla la 30 septembrie 1916, în zilele după

înfricoșata zdrobire a Armatei a I-a Românești pe strâmtoarea
de la Tr.-Roșu, când eu îmi începui călătoria pe acest drum.
Din Sibiul eliberat, apucai cu trăsura spre sud, peste șesul
- câmp de exercițiu. Mersei până acolo unde în săptămânile de
împresurare înaintaseră cu priviri hrăpărețe patrulele românești
de cavalerie și mai departe luai drumul pe colinele ondulate.
Imediat, în fața orașului, apar primele semne ale vremii de
restriște a năvălirii românești, pe care le lăsară pe acest teritoriu
timp de câteva săptămâni, care acum, mulțumită forței armelor
germane, fu liberat. Pe multe locuri, drumurile au fost stricate
de trupele austro-ungare în timpul retragerii din fața inamicului,
pentru a-i îngreuna înaintarea. Acum, grupe de lucrători austro-
ungari lucrează la repararea lor. Liniile telegrafice de pe
marginea șoselelor și de pe livezi, ogoare și câmpuri sunt
distruse. Uriașe grămezi de bălegar zac strânse sau risipite pe
locurile unde poposiseră românii, frânghii și sârme încurcate
aruncate pe jos. Coloanele germane și automobilele Crucii
Roșii, care veneau după noi, trec în goană înaintea noastră.
Colină după colină trecură trăsurile, închizându-se mereu în văi
noi, pline de liniște și de frumusețea dimineții. Numai ființele
omenești lipsesc în aceste ținuturi fertile. Lanurile de păpușoi
stau paragină și pe livezi nu se zărește o vită, căci toată această
parte fu în stăpânirea inamicului; dar iată că acum, redată

172
proprietarului, își reia ființa germană a acelei stăpâniri, care de
peste 800 de ani s-a îngrijit cu iubire ca civilizația Apusului să
străbată până la ultima graniță.
O vale care se desfășoară, ca un semn nou, un sat alb în
jurul unei vechi biserici, ca un castel! Grădini de pomi și coline
împădurite de jur împrejur! Aceasta este Heltau170, vechea
colonie germană în care cu două zile înainte se aflaseră
românii. La 28 septembrie, mai înainte ca ei, sub presiunea
germană dinspre Poplaca și a revărsării austro-ungare dinspre
nord, să înceapă grăbita retragere, ținutul trăi într-o continuă
febrilitate. Încă se cunoșteau inscripțiile cu creta, pe ușile
caselor unde avuseseră loc diferitele comandamente și formațiuni
de cartier românesc. Ținurăm să ne oprim spre a vedea puțin
localitatea și pentru aceasta luarăm cu noi pe căpitanul german,
care avu bunăvoința să ne însoțească pe câmpul de luptă.
Eu vorbii cu două femei bătrâne, torcătoare de lână, căci pe
aici aproape toate se ocupă cu industria casnică a lânii. Ele
povestesc despre săptămânile amare de sub stăpânirea românilor,
cum trupele rămase în urmă i-au maltratat și năpăstuit. Nimeni nu
avea voie să stea pe stradă. Locuitorii trebuiau să stea închiși în
case, în timp ce soldații forțau ușile caselor ai căror stăpâni
fugiseră și furau tot ce se putea întrebuința. Din când în când se
dădeau ordine de a se aresta, după simple denunțuri sau fără nici
un motiv, locuitorii sași, trimițându-i în închisoare pentru ore sau
zile. Când ei se înapoiară, găsiră casele jefuite și vitele duse
departe. Jaful putea fi dus netulburat la bun sfârșit în teritoriul
rămas în urmă. Plângerile către autoritățile înalte românești
rămaseră fără nici o urmare. Nenumărate care, încărcate cu bunuri
furate, paturi, albituri, stofe, obiecte casnice, mobile și haine luară
în aceste săptămâni direcția spre România și mii de vite trecură în
Regat prin trecătoarea Tr.- Roșu.
Astfel, românii își dădeau aerul de adevărați stăpâni ai
acestei țări. Eu însumi am văzut pe pereții caselor germane și
170
Cisnădie (în ungherese Nagydisznód, în germană Heltau).
173
pe zidurile curate ale curților, mărețele inscripții: ,,România
Mare”, ,,Pământ românesc.” Așa au dus-o locuitorii germani,
timp de săptămâni, o viață plină de teamă și de îngrijorare. Și
când românii hotărâră să se retragă, luară cu ei ca ostatici pe
primarii satelor. Numai grație împrejurării că, în fuga nebună
de la fine, fiecare se gândea numai la sine, aceștia fură
neglijați, având, bieții oameni, posibilitatea de a scăpa.
Acum localitățile sunt pline de soldați germani. Deasupra
tuturor clădirilor se văd numai bune inscripții germane, străzile
poartă nume germane. Pe deasupra porților stau frumoase
sentințe biblice și binecuvântări în limba germană; acești
oameni au aparența de a fi din Pădurea Neagră.
Zilele luptei conteniră, victoria câștigată și soldații fac un
scurt popas, înainte de a porni pe căi noi la victorii noi. Eu stau
cu ei de vorbă pe când se pregătesc, iar femeile și copiii din
Heltau, grupuri-grupuri în jurul lor, îi admiră și le fac orice fel
de serviciu, arătându-și recunoștința lor pentru liberarea țării. O
trupă de prizonieri români trece prin acest sat, trebuind să
meargă mai departe la Sibiu. Câțiva honvezi conduceau pe
acești 20-30 de oameni. Noi îi lăsăm să se apropie și-i oprim.
Sunt pârliți de soare și în majoritate convenabil echipați. Însă,
în opincile lor moi, care sunt legate în jurul picioarelor și pe
care ei le poartă la marș cu mai mult drag decât bocancii tari, în
ținuta lor neglijentă, cu capela lor cu două moțuri, cam
caraghioși pentru gusturile noastre, nu ne fac o impresie tocmai
militărească. În general, oamenii acestui grup par triști și
deprimați și unul, un mic și tânăr țăran foarte brunet, plângea
așa de grozav, că fața lui murdară era toată inundată de
lacrimile ochilor și ale nasului său. Căpitanul german, care
totodată face și pe tălmaciul și care a trăit mulți ani în România,
vorbi prizonierilor: ,,Câți știu a citi și scrie, să ridice mâna în
sus!” Numai 3 răspunseră și când el se oferi ca bun cunoscător
în această elementară materie și arată că prețuiește mult pe acei
care vor declara totul, cu multă trudă și nevoie ieșiră 5 din cei

174
cam 30. De aci rezultă, cu bună dreptate, că, printr-o examinare
serioasă, situația generală a prizonierilor români de trupă dă
cam 80% analfabeți, mai ales cum apar din fabuloasa lor
inconștiență. Despre proprii lor tovarăși, despre ținuturile în
care luptară, despre sensul acestor lupte, ei nu știură nimic
lămurit. Chiar în această mică trupă nu a fost niciunul care să
nu declare că acest război ,,este o mare nenorocire pentru țară
și că mulți au văzut cu mare mâhnire că și România trebuie să
participe.” Despre ce va deveni România în urma acestei
participări, ei n-au nici o presimțire. Dolmecerul întreabă dacă
ofițerii lor le-au vorbit ceva despre soarta lor, în cazul când vor
cădea prizonieri în mâinile germanilor. Atunci ochii acestor
oameni se umplură de teamă și cu multă ezitare răspunseră:
,,da, ei totdeauna ne-au spus că soldații germani ne vor tăia
nasul, urechile și buzele, că ne vor scoate ochii, că, în sfârșit,
vom fi împușcați și omorâți.” Oamenii încă vorbeau, când
sărmanul țăran tânăr, care tot timpul plânsese, implorând
dumnezeiasca îndurare, începu a urla tare. Nu scoase însă nici
un cuvânt. Dar, cum căpitanul întreba pe alții, vorbi și el: ,,- De
când veneam în cârd, parcă dracu, biet', ne șoptea, că mare
canon ne așteaptă!" Și când văzu acum că li se puneau atâtea
întrebări, el își văzu parcă ultimele ore apropiindu-se. Noi
căutarăm a-l povățui să nu mai fie așa fricos și îndemnarăm de
asemenea și pe camarazii lui să-l povățuiască. Ei primiră la
început, sfioși și cu neîncredere, în fine, îi ridicară greaua
îngrijorare. Mult, aceasta, n-a folosit. Atunci, un canonier
bavarez, care încă povestea cum trăsese după românii fugari,
băgă mâna în buzunar, scoase cu precauție o țigară și o întinse
camaradului candidat la moarte: ,,- Na, ticălos prost, amărâtule!”,
și-i puse comoara sub nasul plângător. Din obișnuința de a
plânge, el mai continuă încă și când i se oferi foc, începu a
fuma, spre ciuda camarazilor lui.
x
x x

175
 Continuăm călătoria și ne apropiem de uriașii munți ai
Cibinului, care acum, în strălucirea dimineții, încercuiesc
împăduritele coline. Și semnul vădit al luptelor ne apare acum
sângeros și sălbatic. Ici și colo zăceau încă români morți, ca și
cum ar fi fost împrăștiați de mâna unui semănător peste țarine.
Desprețuiți și răsturnați, ei acopăr drumurile; și comandamentele
îi adună în grămezi mari pe laturile drumurilor. Peste tot
trecem pe lângă morminte proaspete, pe ale căror cruci de lemn
stau scrise nume germane: ,,eroi care odihnesc pe pământul
coloniștilor germani din Transilvania.”
În sus și-n jos, pe drum, vie activitate. Trupe care
mărșăluiesc cântă cântecele germane, care poartă cu ele revederea
patriei, cântă despre păsărelele pădurii, despre glorioasa izbândă,
despre Patrie înseși.
Ostașii trec peste morții români din șanțurile șoselei,
peste foșnitoarele lanuri de porumb uscat, ai căror dovleci
lucesc ca niște lămâi uriașe și ca niște mingi verzi, trec și peste
camarazii din gropile largi și adânci, care se ridică de parc-ar fi
coline; trec peste covorul livezilor, peste care se înfig razele
luminosului soare. Aci trebuiau să odihnească străinii morți. În
apropierea satului german Sadu, în jurul acelor coline păduroase,
împestrițate cu toate culorile toamnei, verde închis, galben
ruginit și roșu aprins, se desparte drumul, încovoindu-se spre
răsărit. Acum, aceste culise ale muntelui, prinse între ele de-a
lungul orizontului, stau la stânga noastră, liberând privirea până
în adâncătura Văii Oltului, pe a cărei lature vestică se ridică
muntele Pleșița, înalt de 1 500 metri, pe când, deasupra, de
cealaltă parte a Oltului, strălucesc munții calcaroși ai Făgărașului.
Prin această vale, între acești strașnici pereți, se îndreaptă pasul
Tr.-Roșu, pe care noi îl râvnim. Acolo s-a desăvârșit tragedia
luptelor de la sud de Hermanstadt.
Pe un câmp înțelenit, care se întindea înaintea noastră,
zăcea rostogolit, ca un ghem încurcat, un aeroplan românesc
doborât. Nu sunt nici 24 de ore de când el fu prădat. El se purta

176
foarte încet și jos pe deasupra câmpiilor și drumurilor, așa că
de la înălțimea de cel mult 400 de metri oamenii noștri îl
doborâră cu armele și carabinele. Ambii aviatori sunt morți.
Pasărea cu ochii încercuiți cu roșu galben și albastru stă
îngenunchiată și zdrobită.
Acum trecem prin Tâlmaci. Aici, pe drumurile acestui
sat, războiul a pustiit casă cu casă. Cu toate acestea, năpăstuita
localitate se menține. Soldații germani lucrează mână în mână
cu locuitorii pentru restabilirea ordinii și ștergerea semnelor
dezastrului. Pe locul peste care veșnic trec înainte și înapoi
trupe și trăsuri, poposesc prizonierii români: un întreg batalion,
care, în urma insuccesului de la cota 1 010, la vest de Tr.-Roșu,
fu despărțit și trebui să se predea, cu toți ofițerii: un maior, doi
căpitani și 10 sublocotenenți. Acești oameni aparțineau
regimentului I grăniceri, care, până la izbucnirea războiului,
avea reședință în București.
Un locotenent, bărbat frumușel, zvelt și cu ochii albaștri,
care și vorbea puțin limba germană, dă informații după
întrebările mele. Ei erau așezați pe acea poziție încă de la 13
septembrie și tot aici fură făcuți prizonieri. Pâlcul de prizonieri
nu părea deprimat, în orice caz, ei nu se pot socoti între aceia
care ne credeau criminali, barbari. După felul cum ei înțelegeau
situația politicii românești, fiecare dintre ei trăda exagerarea
perspectivei României.
Noi călătorim mai departe spre sud. Drumul pe vale se
strâmtează din ce în ce. Și mai mult se îngrămădesc care,
călăreți și trupe pe cale. Cai morți zac pe îngustul câmp
mărginaș, zdrențe sângerate atârnă pe mărăcini. Din depărtare,
aici ca și acolo, ecoul unor împușcături. Ne întâmpină răniți,
clătinând din cap. Apucăm pe pasul Tr.-Roșu.
(Data traducerii,1917, Iunie, 27, C. Popian).

177
Capitolul al VI-lea

LUPTELE DE LA PASUL TR.-ROȘU

La intrarea îngustei strâmtori, pe care Oltul o crestează
adânc și îndelung printre munți, de la satul românesc
transilvănean Boitza, cam la 10 km mai jos, la traversarea
râulețului Râul Vadului, se ridică masiv, greoi și înnegrit de
vremuri un vechi turn de pază. Temelia sa este clădită din
piatră cubică, scoasă din vecinătate; însă blocurile, care
altădată erau negre – cenușii, astăzi apar de un roșu sângerat.
Acest turn a văzut odinioară, cam pe la 1442, invazia în Ardeal
a imensei armate turcești a lui Medjid-Beg, care bătu pe
cardinalul George Lepesz și apoi, pe netedul drum pe care
acum năvăliră românii, înaintă până sub pereții Sibiului. În
grabă alergă banul Severinului Ioan Huniade și la Vinerea
Mare, pe când asediații, sub conducerea viteazului primar al
Sibiului, Antonius Trautenberger, realizau o ieșire, el atacă
imediat și bate pe dușman, care fuge în direcția pasului.
Dinspre nord și dinspre înălțimile vecine pătrund învingătorii
peste masele îngrămădite, le încercuiră în strâmta trecătoare,
măcelărindu-le, așa că numai puțini mai scăpară. Povestea
spune că înnegritul turn de la poarta defileului, pentru
amintirea acestei izbânzi, fu vopsit roșu cu sângele turcilor
morți, din temelie până în vârf.
Eu sunt acum pe drumul pe care, la 29 septembrie, se
executase înfricoșătoarea sentință a Armatei întâia Română,
așadar sunt aici, azi, 30 septembrie, înainte de amiază, în
timpul când, după o noapte abia scursă în lupte, nici o mână
miloasă nu atinsese acest mohorât tablou al spaimei și în care

178
sângele vărsat nu se înnegrise încă și ochii biruitorilor noștri
germani încă ardeau ca după trezirea dintr-un vis grozav și
încâlcit. Aci, pe drumul de printre înaltele păduri spânzurate pe
munți și între pereți stâncoși, se purtase cu câteva ore mai
devreme sălbaticul cântec al morții și înspăimântătorul bici al
groazei. Aci, în strâmtul bazin de la sud de Hermanstadt, se
îngrămădiră pe trei coloane zdrobitele mase ale armatei române
sub presanta noastră prigonire. Teritoriul cotropit fără rușine,
după bunul plac, de către armata română în ținuturile coloniilor
germane Poplaca, Heltau, Schelemberg, Tahlheim, fu părăsit
fără voie, când, retrăgându-se în raza Tălmacilor, știa bine că
numai existența ei mai putea fi salvată.
Pasul situat în apropiere, care se deschidea ca un imens
coteț între pereții de piatră ai munților săi protectori, a primit în
el cât a putut încăpea. Șoseaua ce-l străbate e așa de strâmtă, că
abia trei trăsuri pot să se strecoare una pe lângă alta. Ea este
smulsă în silă cu mare trudă din munții din partea de vest ai
râului, care munți sunt de peste 1000 de metri înălțime.
Frecându-se de ea, curge Oltul, care, când se rostogolește
adânc pe patul său îngust și stâncos, când se lățește, formând
poiene pe care drumul le ocolește. Prin aceste ocoale au avut
posibilitatea să găsească odihnă truditele coloane românești,
pentru concentrare, în același timp fiind nevoie să se abată,
spre a face loc de trecere cârdurilor de vite și cai, pe care-i
mânau cu ei. Mai pe deasupra, pe malul de răsărit al Oltului, se
strecoară, ca strânsă într-un clește printre stânci, calea ferată.
Convoiul se îngrămădește în aceste poiene, crește, se
umflă și așteaptă până ce drumul ar putea deveni iarăși liber.
Însă calea nu se eliberează. Masele concentrate pornesc
deodată, înaintează acolo unde pasul devine ca o sfoară și ele
se pomenesc prinse ca-ntr-un clește de către artileria de munte
germană, care, fixată pe înalții pereți, a încercuit arcul de vest
al pasului și așteaptă la strâmtoare pe fugari. Din înălțime se
dezvăluie grozăvia peste împresurați; focul cade peste ei;

179
turbarea disperării îi cuprinse. Oameni și cai căzură. Animalele
libere alergau răvășite. Fugarii răcneau îngroziți de furioasa
biciuire. Unde pica un animal, acolo înțepenea, în timp ce și
altele dau năvală peste el; iar peste acestea, abia împinse, se
mișcau altele. Vehiculele se mânau unul pe altul, se sfărâmau
scrâșnind, amestecându-se, și baricadau cu sfărâmăturile lor
îngustul drum.
Din înghesuiala de coloane se înalță parcă până în nori
fantasticul vârtej de neregulată adunătură; șiruri de vechi scule
încâlcite, cai zbătându-se împrejur îngroziți, bivoli care mugesc
și rag, răniți care se zbat sub căutarea morții, oameni și animale
care vroiau să se arunce în hău, spre a se salva, dar
împingându-se grămadă înapoi din acest iad se pomeneau, prin
întunericul nopții, ajungând sub focul de grenade, care bătea
fără încetare lovitură după lovitură. Așa că, și acolo ajunși,
găseau luptă și groază. Unii doreau să fugă înainte, peste
granița salvatoare, dar alții, alergând, pătrundeau înapoi, prin
strâmtul pas, la pieire sigură. O luptă grozavă se stârni între
acești oameni, în drumul pustiit de focul german, pentru a
elibera văgăuna, ca și când ei erau inamici între ei. Unui singur
călător i-ar fi fost imposibil să se mai strecoare pe această
înfundată cale.
Din cauza râului revărsat, poienile erau tot o mlaștină, în
care se împotmoliseră sute de trăsuri de bagaje, mii de cai și
oameni care, în această încurcătură, zbierau și alergau plini de
jale, căutând o ieșire. Unii sperau să scape, trecând râul și se
aruncară în valuri. Peste ei, în abis, se îngrămădiră alții, cu cai
și care. Prăbușirea devenea din ce în ce mai grozavă. În clipa
aceea, oamenii părăseau tot și se gândeau fiecare numai la viața
sa. Înotând prin apă în pieziș spre malul opus, căutau a se
salva, dar se îngreunau ca plumbul. Tot ce ar mai fi putut
păstra, arme, mantale, haine, le aruncau; și, grăbiți, se cățărau
prin pădurile înalte și pe stâncoșii pereți și unii găseau protecția
tocmai pe creste. Dar moartea era și aci, de jur-împrejur, și

180
până sus făceau ceasuri și ceasurile se făceau nopți și se făceau
zile și iarăși nopți.
Sângeroasa operă era pe sfârșit, când eu văzui în această
zi nouă, ,,secerișul” plin de roade. Peste toată această beznă, în
zorii zilei, soarele își aruncă razele sale luminoase și o nouă
viață glorioasă ia ființă aici, în teritoriul eliberat de către
armatele noastre germane. Pe drum, soldații germani croiesc
cale pentru a se scurge trupe noi de-ale noastre, înainte, șir
după șir, precum și care cu nemaivăzută pradă, înapoi. Din
păduri și de pe înălțimi se aduceau vite rătăcite, pe care românii
le lăsaseră în urmă și se adunau laolaltă în văi; uriași bivoli
negri cu voluminoase coarne încâlcite pe ceafă, boi albi
ungurești cu coarne largi îndreptate în jos, vaci cu viței tineri,
cai cu mânji, în cirezi de câte 80 sau 100 de capete, au fost
mânate înapoi, înlăuntrul țării. Ce să mai amintesc de sutele de
animale sfâșiate, care zăceau pretutindeni pe drum, lângă altele
care, istovite pe laturile șoselei, își priveau tremurând rănile
lor, așteptând moartea. Văd doi cai în mijlocul drumului, doi
camarazi din aceeași pereche. Cel vânăt zăcea mort și negrul
sta lângă el, se uita la el și nu-l putea lua cu sine, nici cu vorbă,
nici cu hrană, nici cu bătaie. Și, pe lângă animalele căzute,
oameni morți, trăsuri fărâmate și părăsite.
Am văzut pe camarazii noștri germani lucrând din greu la
îngroparea acestor morți. Liniștiți, sobri și demni, ei își
îndeplinesc această grea parte a datoriei către adversarul căzut,
cu toate că între morții străini ei vedeau zăcând și camarazi
germani și austro - ungari, prizonieri, pe care acești ucigași de
români, în orele de împresurare, i-au adunat și împușcat. Ei
conduceau pe camarazii lor, care veneau din nou în aceste
locuri și le arătau aceste jertfe ale bestialității românești pentru
ca cei ce nu cred, - luând istoriile noastre drept propagandă -,
să cerceteze cu proprii ochi și să-i poată cunoaște. Ei le arătau
și semnele jafului și ale tâlhăriilor românești: care pline cu
bunuri furate, grămădite laolaltă, toate luate din casele în care

181
canaliile avuseseră cartierul. Am văzut cufărul unui ofițer, care
era într-un car, răsturnat și care era acum spart. El era plin până
în gură cu asemenea lucruri furate: haine femeiești
transilvănene, cusute pestriț, cu vase de porțelan, de bronz, cu
cărți germane.
Acolo unde Lotrioara, un mic râu de munte, care vine din
munții Cibinului, se varsă în Olt, era un pod, care acum stă
numai peste un slab curs de apă. În jurul acestui pod, care e
situat cam la un km de granița țării, s-au desfășurat luptele în
cea mai înaltă a lor grozăvie. Cine ajungea pe aci putea
nădăjdui inutil în salvare, căci el nu știa că mai înainte, la încă
atâta distanță, era stabilită apărarea germană, așa că puțini erau
cei care ajungeau aici. Munții masivi stau mărturie mută a
înfricoșatelor lupte. Sub pod se postaseră camarazii germani și
împușcau din jos și din înălțimile înconjurătoare, alții țineau
sub foc îngusta trecătoare. Și din acești viteji, mulți acum au
amuțit pe veci. Sute de trăsuri cu provianturi românești părăsite
stau aici și vitejii noștri care, pentru a păstra poziția, au făcut
sforțări de nespus, hrănindu-se cu puțin, au acum carne și pâine
albă, țuică și zahăr în abundență. Ei încarcă prada lor în foi de
cort și o ridică pe culme pentru ca și aceia care păzesc poziția
sus să se înfrupteze. Și podul însuși a fost transformat în
baricadă. Noi trebuie să ne cățărăm peste baricadele foarte late
făcute din trăsuri grămădite, pentru a ieși din această neplăcută
situație. Însă noi vrem să mergem ceva mai departe.
E prea aproape România, ca să nu voim să punem
piciorul pe pământul ei. Moarte și grozăvie întâlnim și aici, pe
drumuri: caii aleargă slobozi în toate părțile și un bivol uriaș
rătăcește orăcăind printre vitele moarte, care începuseră a se
umfla din cauza căldurii.
După aceasta am ajuns la linia de graniță ungurească și
românească. Mica gheretă cu insignele românești se găsește
înaintea noastră. Suntem deja în țara inamică. Nimeni nu este
împrejur, în afară de oameni morți, care zăceau la marginea

182
drumului lângă trăsurile răsturnate, în timp ce un cârd de cai au
dat năvală peste un car de pâine sfărâmat și și-au vârât boturile,
mâncând pâine albă.
Intrai într-o casă. Începând de la pardoseală, camerele
erau pline cu arme, muniții și echipamente. Aci fusese un
depozit. Merg în grădinița de alături. Aci înflorea ochiul
boului, nalbă și dalii. În drum stă un car plin cu conserve de
carne. Din câteva scânduri și câteva bucăți de fag facem un foc.
În alt car aflăm pâine. Cum noi pregăteam asemenea gustare în
România pentru întâia dată, iată că se uruiră de pe deal în vale
sfărâmături până jos, lângă noi. Acolo sus erau încă români
risipiți. Eu prind o altă ceată de cai adunați la un loc. Câțiva din
aceștia erau șchiopi și se răzniră rămânând în urmă. Restul de
cai îl mânăm înainte până la primul nostru post, care-i luă în
primire. Cai puteam aduce noi, mereu. De acum sosește
Comandamentul etapelor și astfel mâna germană procedează în
mai mare măsură la curățirea câmpului morții. Sunt neînchipuite
convoaiele de vite cucerite precum și de care încărcate cu
pradă, care acum, scoase din încurcătură, pornesc spre țara
liberată. Și pe unde treceau aceste turme de sute de vite
împestrițate, adunau după ele altele noi venite din drumuri și
culmi.
Iarăși mă întorc la gloaba neagră de mai înainte. Ea sta
încă nemișcată lângă camaradul mort. Acum însă, când marea
turmă trecu peste acest loc, calul necheză ușor, se depărtă
repede și se amestecă în gloată. Căci viața e mai tare ca toate
suferințele.
7 octombrie 1916

183
Capitolul al VII-lea

UN JURNAL DE DRUM
Dimineața, în Făgăraș, socoteam că diviziile pe care
doream să le ajungem se vor afla în Șinca-Est, înaintea Pădurii
Stafiilor, sau a ,,Haiducilor”. Continuarăm călătoria pe urmele
proaspete ale marșului, merserăm la Șercani în pozițiile pe care
le stăpâniseră românii și din care ei fuseseră azvârliți. Când
automobilul ajunse în satul apropiat, se opri în fața caselor,
jumătate dărâmate, asupra cărora mi se atrase atenția, dar
locotenentul austriac care rămăsese în urmă îmi spuse că
ofițerii din Comandamentul diviziei se află mai departe. Mă
găsesc acum în sectorul Șinca, în care, cu câteva ore înainte, în
apropierea ,,Pădurii Stafiilor”, pozițiile de pe înălțimi fuseseră
părăsite de români. Un lanț de lucrări de pământ înconjura
ondulatele coline, la răsărit de Șinca, de la Șercani până la
Grid, de la Baia până la Perșani și care ca ,,un singur Tot”
fortificat, trebuia încins.
Această regiune este situată asemenea unei baricade către
răsărit, însă tactica cu care noi am lucrat n-a dat timp
adversarului să-și desăvârșească lucrările, zdrobindu-le chiar
de la început. Cu toate că acea totalitate de lucrări, - tranșee
ascunse după înălțimi, copci subterane și poziții protejate -,
erau un bun sprijin pentru defensivă. Căzând însă sub bătaia
mortierelor noastre, întregul paravan fu nimicit în câteva ore și
transformat în ruine. Pustiire și întuneric erau acum pretutindeni.
Un câmp de bătaie pe care rămăseseră încă soldați luptători fu
curățat pe-ndelete de lucrătorii austro-ungari, care adunau
nenumăratele rămășițe ale bătăliei: munți de arme, bucăți de
184
uniformă, cartușe, mantale, ranițe, și îngropau morții. Câmpul
lat era un complex de trențe pestrițe, legături cu haine zvârlite
ici și colo, oameni străpunși, adesea mutilați într-un hal de
nerecunoscut în acele cocoloașe negre-verzi. În mii de feluri
sunt răspândite, fluturând, aceste ticăloase avuturi: vase de
bucătărie și cutii cu conserve, livrete galbene soldățești, brâie
roșii, opinci, scrisori, măști care sunt ca niște glugi de pâslă și
iarăși oameni morți. Ei zăceau pe spate, cu brațele aruncate în
lături, ca și cum erau crucificați, înțepeniți și înghețați sub
luciul razelor târzii ale soarelui. Și zăceau în gropi înghesuiți și
încovoiați, ca și când voiau să se ascundă încă o dată, în amurg
și întuneric, dinaintea acelora care pentru ultima oară îi atacau,
venind peste ei.
Mă opresc înaintea unei gropi adânci, care e o grozăvie.
În această groapă unul din mortierele noastre grele omorâse 12
până la 15 oameni. 12? 15? Ce vrea să spună asta? Poate încă și
mai mulți. Acolo mai erau grămădite membre: mâini, picioare,
umeri în șiroaie de sânge închegat. Lângă un picior, încovoiată,
o mână, într-o ultimă zvâcnire, a cui a fost ea? Și al cui, acel
picior?
Stau încă în fața acelei gropi. Sus pe deal, în lanul de
porumb, stă o echipă de lucrători, care își iau prânzul; îi va găsi
și pe ei oare? Surp cu piciorul pământ din buza gropii în adânc
și iau pământ cu mâna și arunc peste ei. Uscatul mal se
dezgărdinează din ce în ce mai mult și se dărâmă, acoperind
grozăvia dinăuntru. După aceea merg iarăși jos la trăsură în
mizerabilul sat românesc. Murdărie pretutindeni. Paie risipite
spre a face bălțile practicabile. Acestea s-au prefăcut acum în
bălegar. În piața satului stau coloanele armatelor noastre, în
timp ce trenuri regimentare trec neîntrerupt în jos și-n sus. Este
aici și o bucătărie de campanie, de unde mi se umple și mie o
farfurie, căci de la ora 6 am sunt pe drum. Varza clocotește și
clocotesc în rotogoale roșii fibrele și bucățile de carne. Stau pe
un coș de grenade cu talerul pe genunchi. Lângă mine, un

185
soldat spală o cămașă. A trebuit să-i opun luptă acestei cărni
fibroase, colorate ciudat, spre a învinge scârba produsă de
tabloul din ultimele ore. Numai foamea mi-a ajutat la aceasta.
După aceea, un pahar de cafea, dacă așa se poate chema.

186
Capitolul al VIII-lea

O MICĂ ÎNTOARCERE
Și, merg mai departe, la Vlădeni, poate că acolo prind
divizia. Iarăși morți pe drum, coloane nesfârșit de lungi.
Germani și austro-ungari. Prizonieri români, care sunt duși
înapoi. Uriașe autocare încărcate, pulbere, zbierăte, semnale de
automobile și mai ales împușcături, înainte, în depărtare. Însă
în Vlădeni este ca și în Ost-Șinca. Diviziile trecuseră pe aci,
abia de două ore fără a se opri. Automobilul aleargă înainte. Un
ofițer îmi strigă: ,,- La Fékétéhalom se dau lupte!”. Îmbulzeala
pe șosea crește mereu. Coline împădurite și câmpie pe stânga,
munți și iarăși munți pe dreapta. Un masiv uriaș se ridică peste
toți ceilalți ,,Zeidner-Berg”171: se deschide Țara Bârsei. Ajung
în mijlocul trupelor și coloanelor care trec înainte.
Și iată că un oraș se împrăștie prietenos și intim sub
protecția acestor munți cu haină multicoloră, pitulat tainic: este
german-german! Zeiden Fékétéhalom, cum zic ungurii. Și
acolo se strigă: ,,bun venit, bun venit!” Fete, femei și copii
aruncă flori și pe fața lor se citește bucuria unei griji alungate.
Înaintarea trupelor noastre este ca o sărbătoare în mijlocul
războiului. Fiecare se apleacă și-și pune flori din acestea la
haină, la coif, la capelă. Și micii băiețași din Zeiden au furat
sârmă de la așa numitul telegraf român și, fluturând pălăriile,
aruncă șerpi de hârtie albă asupra șirurilor, care trec râzând și
se bucură când un automobil sau o trăsură o ajung și,
atârnându-se, își fluștură coardele. De departe, de peste

171
Măgura Codlei, în germană: Zeidner Berg, în maghiară, Feketehegy.
187
întinsele câmpii din răsărit, pe care se desfășoară lupte grele,
vin păcăniturile mitralierelor. O bară de fier, o adevărată
barieră, se interpune; ce rost are? ,,- Se poate înainta”? ,, -
Numai în direcția Widombak, într-acolo merg ungurii. În
răsărit și-n nord-est sunt lupte!”
În piața satului stă generalul comandant al Statului
Major al corpului german. El are un mic buchețel de flori în
mână și se uită spre Brașov. Incendiul pustiește acolo. Se vede
lămurit fumul în coloane groase, cenușii, lățit peste clădirile
fabricilor. Dacă el ar merge chiar azi în recunoașterea orașului?
Azi, ori dimineață? În raza de nord deja luptă oamenii noștri.
Deasupra câmpului împușcăturile devin puternice, grăbite.
Excelența sa spune: ,,- De sus, din turnul bisericii, se
poate vedea splendid toată rânduiala!”
Eu merg în turnul bisericii, urcând tocmai sus, pe treptele
fără sfârșit. Deasupra celor două clopote, cu frumoase maxime
germane, stau ofițerii de Stat major și lângă ei câteva fete
privesc pe fereastră în depărtare. Între cutele munților e așezat
Brașovul/Kronstadt și acolo se poate vedea distinct fiecare loc
incendiat. Și peste întinderea câmpiilor liniile de trăgători
germani țâșneau și înaintau la atac. Se poate vedea fiecare om
și se poate pricepe cum se câștigă pas cu pas spațiul atacat.
Deodată un ofițer zise: ,,- Noi aici avem dame, cu toate
că nu le-am căutat!”
Un altul, mai bătrân, cu o dungă zmeurie adaugă: ,,-
Lasă-le, voiesc și ele să vadă cum este salvată patria lor. Și
apoi, nu ne turbură pe noi!”
Amiaza coboară spre seară. Mă găsesc iarăși jos, în piață.
Câteva femei îmi povestesc despre vremurile grele ce au avut
ele să îndure sub invadatorii români, cum și de la soldații
români. Împușcăturile s-au îndepărtat. Flăcările luminează
amurgul. Întreb iarăși: ,,- Pot merge înainte?” Însă diviziile se
află încă în luptă la marginea de nord a orașului. Poate că au
mers mai departe în Ungaria.

188
 Între femei este o mică fetiță ca de 12 ani. Ea se cheamă
Rosa Rendi; sub băsmăluța de pe cap ea are un chip blând de
madonă germană. Timiditatea lor duioasă este cât se poate de
înflăcărată față de însuflețirea acestei zile. Și, cu adevărat, noi
chiar ne-am împrietenit. ,,- Mică Roză, pot eu să am de la
cineva un pahar cu lapte?”
Ea se arată și aci plină de voioșie, cum de altfel tot cercul
de femei ne arată această simpatie voioasă. Așa că procedăm
cu îndrăzneală și mica Rosa, care are un picior puțin bolnav, se
agață de mine; și așa, mergem amândoi prin învălmășeala
,,cenușiilor”, prin zgomotul husarilor, mergem printre tunuri și
mortiere și chesoane salutând pe Excelența Sa și trecem la
drăgălașa căsuță printre meri, unde mama lui Rendi ne servi
lapte cald de vacă și pâine. Pe drum, la trăsură, Rendi îmi dădu
încă o bucată pentru despărțire și mă întrebă drăgălaș: ,,- Veniți
curând înapoi? Da? Priviți, așa frumos munte ca Zeidner nu e
nicăieri! Și ce departe vor fi acum românii! Domnul fie
lăudat!”
Când mă urc în trăsură, e deja întuneric. Așadar, la
Widombak. Trebuie să merg cu băgare de seamă față de
împușcăturile care cresc din ce în ce, înainte. Drumul e plin de
coloane și de trupe, numai cu greutate ni se face loc înainte. De
câteva ori pun întrebări spre a mă informa: ,, - Unde vor fi
Honvezii?” ,,- La Widombak!”172 ,,- Ajungeți Dv. azi în oraș”?
Unul ridică din umeri. E aproape noapte. Trăsurile
luminate se pierdeau în întuneric. Mă gândeam: cum pot ele
mărșălui cu lumină, când inamicul se găsește numai la 2 km?
La vest, cu totul altfel stau lucrurile.
În fine, ajungem în sat. El e îndopat cu coloane îmbulzite,
cu trupe masate, care au tăbărât pe laturile drumului și în
lumina focurilor ascunse par o lume de fantome. Unii stau și
mănâncă, alții zac întinși, alături de caii lor, morți de oboseală,
cu brațul încolăcit în jurul coifului. Numai unguri. Tunurile de
172
Widombak(ungurește), în românește Ghimbav, lângă Brașov.
189
câmp bat bubuind și mugind în depărtare, plesnind și șuierând
în apropiere. Iar noaptea se aprinde la lumina focului lor, roșu
ca sângele.
,, - Unde este Comandantul?” ,,- Dumnealui stă înainte,
la pod!” ,,- Mai înainte nu se poate merge?”,,- Mă rog, ei bat
podul!”
Merg înainte. Pe drum, înaintea ușoarei înclinări a
podului, peste o pajiște, stau ofițerii la lumina unei lămpi
electrice de campanie, în jurul unei hărți. De fapt, pretutindeni
se văd soldații strașnici pe front, sublimi, în pitoreasca lor
uniformă. Consfătuirea lor e gata acum și eu voi să mă prezint
Comandantului, spre a-mi povesti cele decurse în timpul zilei.
Merg apoi la baterie care, fără întrerupere, bate în depărtare.
Stau pe pod și privesc în para roșie acolo, înaintea satului. E
dimineață! Bubuiturile și împușcăturile se depărtează. Ici și
colo plesnește câte o bombă rătăcită în nisip. Pe ulițele satului
soldații și-au așezat cortul și caută să doarmă. Caii trec pe aci și
suflă pe nări. Se face noapte. Dimineață, iarăși.

190
Capitolul al IX-lea

LINIA VICTORIEI GERMANE

DE LA SIBIU LA BRAȘOV
Marea victorie repurtată de trupele germane și austro-
ungare aliate la sud de Sibiu și în pasul Tr.- Roșu, în ultimele
zile ale lui septembrie, a avut ca scop numai nimicirea Armatei
I-a Române. Numai sfărâmături din totul ei de odinioară găsi
drumul mântuitor peste înălțimile de la sud-est de Valea
Oltului, trăgându-se peste Munții Făgărașului, înapoi în patrie.
Laurii acestei victorii se cuvin Comandantului Suprem al
armatei combatante din Transilvania, general Von Falkenhain
și încercatelor sale divizii, care nu și-au dat odihnă nici măcar o
zi, nici o oră măcar. Acestui norocos sfârșit al puternicelor
lupte se înnodară alte începuturi norocoase, căci abia inamicul
din sud fu zdrobit, armatele noastre se întoarseră contra celor
din est. Aci se organizase Înaltul Comandament într-un sector
larg, întinzându-și aripa stângă cam până-n Valea Oltului, spre
satul Porumbac, cu centrul la Șinca Mare și cu aripa sa dreaptă
până la Szekely-Keresztur 173, formând astfel o linie adăpostită
în largul șes de sub Făgăraș, de-a lungul Văii Oltului. Înapoia
și la răsăritul Văii Oltului este situat sub înălțimile Pădurii
Haiducilor Kronstadtul, pe românește Brașovul, cel mai mare
oraș al Transilvaniei și cel mai de seamă din Ungaria
răsăriteană.
Numai înfrângând și această a doua armată română, a
cărei aripă stângă intenționa să salveze prin atacuri Armata a I-

173
Cristuru Secuiesc (în mag. Székelykeresztúr, în germ. Szeklerkreuz).
191
a, pe când lupta la Sibiu s-a putut recâștiga sudul și sud - estul
Transilvaniei. Această primă reacție germană se îndreaptă
acum în unire cu luptătorii de la Sibiu în contra acestei aripi
răsfrânte, înaintea Armatei a doua Române. Și aceste lupte
nemaiauzite se reiau din loc în loc, din înălțime în înălțime,
purtate deja pe toată Valea Oltului timp îndelungat, ridicându-
se la cea mai mare tensiune, anume la Porumbac și Șinca Mare
până la Făgăraș; și devin hotărâtoare după lupte grele într-o
poziție cam 10 km est de Făgăraș, unde fură respinși, așa că ei
acum stau spre vest de aci, la intrarea Oltului, care curge de la
nord - est spre sud - vest prin largul masiv Geisterwald.
În legătură cu această respingere a aripii stânge românești
și favorizarea ei prin slăbirea forțată a centrului, s-a dovedit și
pentru aripa dreaptă din nord și asemenea din est, neapărata
nevoie de a da înapoi, așa că Armata a doua, la 5 octombrie, sta
cu aripa sa dreaptă la sud - est de Sekely-Udvascharchely, al
cărui centru era situat cam la Reps (Kohalom) și aripa ei stângă
împinsă de-a lungul Oltului până la înălțimile Scorțea, înalte de
peste 1 900 de metri. O paralelă între această nouă poziție și
linia de la început, din timpul și cea de îndată după luptele de la
Sibiu, arată că românii câștigaseră acum o linie esențială, pe
care să-și concentreze forțele: pe o linie scurtă, într-un spațiu
îngust; în fine, posedând această apărare, pe înălțimile de la
Pădurea Haiducilor au făcut o ideală împărțire a terenului,
având la dispoziție Valea Oltului, împotriva înaintării trupelor
germane și austro-ungare.
Fără îndoială, românii și-au dat seama imediat de
însemnătatea acestor poziții noi și s-au îngrijit să-și ridice
fortificații în nenumărate părți pe lanțul de coline la est de linia
Șercani - Ohaba, demonstrând că ei voiau să creeze o legătură
cu operațiunile din șes, trasând astfel o linie dreaptă înaintea
intrării dinspre Pădurea Haiducilor. Visul lor însă nu fu de
lungă durată. Luptătorii noștri se azvârliră asupra inamicului,
care se ținea aci în largi valuri, înconjurând intrarea teritoriului.

192
Ei veniră din sud, de-a lungul munților și din direcția Ohavei,
dinspre Baia și dinspre Șercani.
În acest punct însemnat se desfășurară lupte cu foarte
mari pierderi pentru români, la care artileria noastră participă în
cea mai înaltă măsură, distrugând cu eficacitate tranșeele
inamice de pe coline. Luptele se hotărâră repede în favoarea
noastră și tot așa la Grid, Perșani și Ost – Șinca, unde românii
se arătară de asemenea viteji, neputând însă să-și schimbe
soarta. Fuga lor le dădu un nou prilej de pierderi însemnate,
căci tunurile noastre călcau acum peste pasurile Ost - Șinca, Ui
- Șinca și dinspre Perșani și duceau la plină distrugere ce
bruma de legătură mai era.
Ca pradă, nu fură ridicate de aici mai puțin de 48 de
tunuri. Odată cu această înfrângere, poarta de la intrarea sudică
a Pădurii Haiducilor se sparse și trupele germane pătrunseră la
Reps, peste Olt, și la Herz, în raza de nord a teritoriului,
împingând marele val spre Brașov.
Acum se trece în această porțiune largă cam de 25 de km,
străbătută pe alocurea de ținuturi înalte, de pustietăți și munți
păduroși și se înaintează în șesul Brașovului. Această nouă
traiectorie conducea încă prin neîntrerupte lanțuri de lucrări,
căci pretutindeni, în încurcătura de munți, stau împrăștiate
trupe române, care încearcă mereu să se refacă, ori de câte ori
se găsesc în unități mai mari.
Forțele noastre victorioase, irezistibile, pătrunseră iarăși
pe drumuri deosebite, spre noul țel. Ele se împinseră în direcția
Almaș - Mezo și de-a lungul râului cu același nume(Poiana
Mărului), la sud de Almaș – Mezo. În ținutul Râului Bârsei s-
au dat lupte grele în munții dinspre sud cu românii care
șovăiau. Această grupă este aceea care mai târziu, trecând prin
Pasul Giuvala, a operat în Walahia, între Bucegi și Piatra
Craiului. Dinspre răsărit, din direcția Vlădeni, presau alte trupe
unite germano – austro – ungare, care curățiră teritoriul de
rămășițele de armate care se refugiară în România. Nenumărate

193
și însuflețite lupte avură de purtat cu ariergărzile inamice pe
drumul arătat. Încă o dată aceste adunături se constituiră pe
două coloane și împresurară, atacând Brașovul. Cam în direcția
Vest - Brașov vreo 5 km, lângă satul Widombak/Ghimbav,
operă una din aceste coloane, din nord spre satul Holtofeny și
Batsalu, de-a lungul liniei ferate, și la sud de Feldioara cea de a
doua; și ambele împresurară forțele ungare. Așadar, trei
miezuri de atac se prezentau marșului nostru în desfășurare.
Honvezii unguri din vest de Widombak operau la centru;
germanii din sud-vest și nord. Împotriva acestei baze de
împotrivire românii ne stau împotrivă cu centrul poziției lor în
oraș, în sud și sud-est, închiși de masivul munților și de ținutul
deluros din nord de Brașov, așa că se găseau în fața forțelor
adverse, care se așezau în linie pe rambleul căii ferate de aci
până la Brașov. Aripa noastră dreaptă și centrul atacă întâi și
izbuti să pătrundă după lupte grele și amare și să pună stăpânire
pe partea nordică a orașului. Ai noștri se întăriră aci și doborâră
puternicele atacuri românești, pe când în câmp, lupta continua.
Se pare că nu era clară în mintea conducătorilor armatei
române posibilitatea de a păstra orașul contra atacului furtunos
german și contra serioasei și grelei rezistențe, care urma
luptelor premergătoare, precum și contra șirului nostru de
întărituri bine consolidate.
Împotrivirilor serioase și grele urmară lupte preliminare,
precum le fixau recunoașterea noastră, după imediata pregătire
a direcției de fugă prin pasuri. Urmă, apoi, iarăși un puternic
contraatac din regiunea de la nord de Brașov contra aripii
noastre stângi. În această încăpățânată rezistență, care-și avea
miezul în spațiul din jurul satului Sf. Petre, la 7-8 km nord de
Brașov, românii au sacrificat mai multe regimente, atacând pe
un teren bătut cu eficacitate de artileria noastră. Ce tip de
explicație s-ar putea găsi în legătură cu momentul producerii ei,
decât numai dorința românilor de a ocupa încă pentru o clipă
forțele principale ale aripii noastre stângi, spre a se putea

194
executa retragerea grosului armatei lor încleștate înspre sud și
sud - est, luptând la nordul orașului, sub protecțiunea ei!!
Însă această dorință nu și-a găsit împlinirea defel. Știrile
pe care le-au adus aviatorii noștri despre activitatea vie pe
direcția pasului Tomok și Altschantz au avut ca rezultat că
mortierele noastre grele au barat acest drum și au produs
maselor românești, care se retrăgeau până și în munți,
îngrozitoare pierderi. În orele de după-amiază ale zilei de 8
octombrie s-a terminat și acest atac, condus vitejește, fără nici
o cruțare, în sectorul Sf. Petru. Ceea ce n-a rămas mort sau
rănit din bietele regimente românești, care au fost jertfite aci pe
câmpul de luptă, a căutat să se lege cu resturile armatei a doua,
care se retrăgea în fugă și au fost făcuți prizonieri, mai târziu,
de către detașamentele germane și austro – ungare, care
pătrunseseră puternic în acea regiune.
Brașovul era în mâna germanilor și noua dimineață a
văzut intrarea învingătorului în entuziasmul populației germane
eliberate, a frumosului oraș, pe străzile împodobite cu steaguri.
Intrarea aceasta era numai o etapă, un jalon în campania
victorioasă germană, care pătrunse după aceea înapoia românilor
în munți, spre pasurile care conduceau din Transilvania în
Muntenia.
1917, Iulie 13, Bresen 174

174
Data traducerii textului de către ofițerul prizonier, Popian.
195
Capitolul al X-lea

TABLOUL LUPTELOR DIN BRAȘOV

Au trecut două zile de când eu am văzut luptele unor
divizii germane desfășurate pe drumul care duce de la
Heldesdorf la Brașov, în largul cerc din jurul celui din urmă,
mare oraș german, care rămăsese încă în mâna românilor.
Minunat de clar îmi da mie ,,sticla”(ocheanul) fiecare amănunt
al puternicelor lupte situate pe ținutul de la Brendorf (Botfalu)
din nord și până la pasurile din sud, în care 5 divizii inamice
din acea parte se avântară, voind a pune stavilă înaintării
trupelor germano-austro-ungare, care, în fine, conduceau jocul
spre întunecatul sfârșit. Tot mai muribundele trupe de atac
contra noastră se îndreptau numai în jurul nostru, o bucată de
vreme, spre a ne opri; căci aceste mase respinse voiau să
câștige ceasuri, cu orele vieții lor. Ore de fugă spre sud și sud –
est înlăuntrul munților!
În ziua de 9, adică ieri, am ajuns noi la Kronstadt, în
mijlocul entuziasmului orașului eliberat. Bucurie, flori
împrăștiate, voind a aduce prin aceasta salvatorilor germani
ultimul prinos din ceea ce mai rămăsese de pe urma asupririi
din timpul stăpânirii românești, femeile germane purtând sub
pestrițele broboade lacrimi în ochi, ale unei fericiri fără nume.
Și astăzi, iarăși, în strălucirea unui soare de toamnă, care
lumina peste toată sublima, minunat de frumoasă țară, eu
mersei pe câmpul bătăliei de la 8 octombrie și cheltui lungi ore
de zăbavă în orașele peste care, cu două zile mai-nainte, se
dezlănțuise soarta vitregă. Totul zăcea acolo încă așa cum
rămăsese de la sângeroasele bătălii; nici măcar pentru cei în
196
viață nu se găsea timp și putere de-ai îngriji. Abia acum s-a
găsit un spațiu, spre a aduce morților ultimul serviciu.
Aș voi să rechem (aici) câteva ,,icoane” din aceste bătălii.
Acolo este moartă o întreagă companie românească, în cea mai
grozavă împresurare pe care eu am văzut-o, așa de mult au fost
aproape de mine ,,cenușiii” în acest lung război. Duminică,
românii deja își aflaseră moartea. La ieșirea de nord din vechiul
Brașov, lângă vechea biserică ,,Bartolomaeus”, coborâtoare din
veacul al XIII-lea, se situează mica gară Bartholoema,
(Bertalan). Aici conduce un drum ca o linie înaintea părții de
nord a orașului, către răsărit.
Pe acest drum veniră atacatorii noștri, venind aproape din
nord și izbind pe protivnici. Într-adevăr, o companie
românească de Vânători se așeză în șanț de-a lungul șoselei,
spre ,,a vâna”. Se ghemui om lângă om, săpându-și gropi și
începură a trage ,,foc”. Aveau cu ei și o mitralieră franțuzească
de front, care era foarte greu de anihilat. Atunci se hotărî
împresurarea ei. Din vest răsfrânseră flancul și apoi, în direcția
drumului dinspre Widombak. Iarăși se opriră lângă Brașov și
oamenii noștri își săpară tranșee pe drumul ocupat.
La despărțitura drumului strâmt, înaintea începutului
liniei de vânători inamici, era un șopron de mașini distrus de
împușcături. În acesta se strecură o parte a detașamentului
nostru, cu două mitraliere și aduse pușcași înapoia ferestrelor
sparte ale șopronului în poziție. Alții, foarte rapizi, aveau acum
să ia pe flanc linia de trăgători a vânătorilor români. O a doua
parte a detașamentului împresură tot drumul și se traseră numai
10 metri înapoia lui, așteptând de-a lungul șanțului șoselei, pe
ogor. Ai noștri aveau acum linia românească înaintea lor și
stăteau gata cu grenadele de mână în pumni.
Fără zgomot, germanii se furișară în mijlocul focului
bătăliei, fără ca niciunul să se emoționeze; până și cel din urmă
dintre aruncătorii de grenade nu era pe poziție. Acei care
înaintau, țineau în luptă pe români, așa că ceilalți se apropiau

197
neobservați. Odată cu ei, încep a bate mitralierele, producând
panică. Bătut din față, acest lanț de 250 de oameni deveni ca un
șir de snopi în sânge și ceață și, unde cădeau, acolo rămâneau.
Care din ei voia să dea înapoi de cealaltă parte a drumului,
acolo îi întâmpinau purtătorii de grenade. O văgăună a morții
se formă în acele minute, nelăsând pe niciunul să treacă. Se
făcu după aceea liniște, căci niciunul din toată compania nu
mai trăia.
M-am dus ieri pe drumul de la gara Bartholom. Șanțuri
uriașe străbăteau fundul ogoarelor - în acestea trebuia să se
odihnească această companie românească, moartă în întregime.
Ei zăceau încă acolo, om lângă om, așa cum în ziua luptei se
dărâmaseră sub împușcăturile mitralierelor turbate; expresia
unei frici nebune încă le îngrozea figura galbenă ca ceara, cu
mâinile încremenite într-un gest de plină grozăvie. Peste 250 de
oameni! Sărmani țărani, nebuni, care-și făcuseră datoria lor,
dar din care, sigur, niciunul nu știa motivul ticălos al războiului
României și nu-l pricepeau. Acum, însă, crima comisă de
conducătorii războiului românesc trebuiau s-o ispășească ei, ca
și alte multe mii dintre frații lor.175
Pe drumul din fața companiei moarte trec în șir coloanele
germane și austro-ungare. Caii clatină din cap și sforăie pe nări,
când acest miros de sânge îi izbește, când ei văd pe acești duși
pe veci, acești morți, din care, câțiva încleștaseră fața lor cu
pumnii, iar alții și alții, încă, tocmai voiau să-și prindă fruntea -
n mâini, sfredelind cu degetele înțepenite hârcile goale.
Oamenii, însă, privesc rece acolo jos la cei înnegriți de

175
Lui Rosner nici nu-i trăznea prin minte, că mulți luptători români
erau convinși și însuflețiți de ideea de a elibera Ardealul, pământ strămoșesc
și invadat un mileniu înainte de un popor străin și oricum rămas minoritar.
Iar coloniștii germani chiar că nu aveau nici un drept aici. Numai după
război, Rosner a devenit un mare pacifist și propagator al formulei: ,,să
facem război războiului, căci este răul suprem al vieții noastre.” A avut
durerea să-și vadă patria de două ori distrusă de orbirea militaristă a șefilor
ei(n. n. – C. D.).
198
pulberea morții și trec mai departe pe drum, căci românii bătuți
au fugit. Ce lung este șiragul acestor morți și câți dintre
soldații, care la începutul acestui drum adulmecau la gâtlejul
altor morți, se aplecau pe ei și luau de la toți mărunțișuri, care,
acum, acopereau marginea drumului, în jurul cadavrelor, și pe
partea aceasta și pe cealaltă. Ceea ce se putea duce: mici perii,
o curea, mânuși de lână!
În fine, vin oamenii noștri și pun morții pe tărgi și-i cară
într-o groapă largă, care apare adâncă și neagră, în strălucitorul
pământ gras al câmpiei ardelene. Poate că în dimineața
viitoare, pe o cruce de scânduri va sta scris: ,,Aici odihnește o
companie românească!”
La nordul gării principale, în aceeași rânduială, stau
trenuri întregi, cu mobile jefuite, cu avuții furate în toate
chipurile, gata de drum pe lângă provianturile românești. Pe
laturi se întind largi câmpuri cu sfeclă, lanuri de porumb și
netede câmpii cu cartofi. Scheletul ars al gării este, el însuși,
încercuit de aburi cenușii de fum, căci în jurul ei, încă, izvorau
din dogoarea fabricilor și a împrejurimilor năruite de foc, din
trenurile arse, din munții de carne, piei și conserve peste care
românii, în retragerea lor, vărsaseră petrol și le puseseră foc. În
mijlocul acestor coloane de fum gros lucrau germanii, pitulând
bogata pradă din materialul salvat și din grămada de bunuri
furate, pe care inamicul, în fuga lui pripită, le părăsise. Afară,
pe aceeași întinsă câmpie nordică și pe ogoare, se aflau
bateriile române, care, cu două zile mai înainte, împroșcau cu
foc; și care, apoi, căzând sub focul nostru, nu mai putură fi
salvate și așa căzură pradă în mâinile noastre.
Traversând ogoarele prăbușite și câmpurile de sfeclă de
zahăr, mă dusei și eu, abia acum, la tunurile părăsite. Drumul
care conducea prin ocol la baterie era destinat morții, căci
nimenea din cei ce voiau să meargă la baterie nu rămânea
neobservat de observatorii noștri și fără să fie omorâți de țevile
noastre. Peste tot zăceau gheme verzui, corpuri pipernicite și

199
rătăcite pe această pânză sfâșiată de bătaia noastră. Apoi, iarăși
cai care fumegă în soare, înțepeniți, cu dinți lungi și galbeni,
chesoane explodate, distruse, arme sparte, mantale, vestoane,
ranițe risipite. Un mare stog de fân se înalță pe livadă; acolo a
găsit adăpost o trăsură cu cai, însă o bună ochire îndreptă și
acolo ținta ucigașă și ce mai rămase din tot era o spărtură
fantastică de carne grămădită, piele și sânge. Un cal zăcea aci
spintecat prin jumătatea trupului. Înaintașii zăceau cu gâturile
întinse ca și cum voiau ei singuri să galopeze, de la ceilalți
tovarăși lipsea orice urmă. Un alt cal era zdrobit cu călărețul
într-o singură pastă, lăsând să se cunoască, din ceea ce fusese
odată, numai bucăți de piele sângerată. Nereal, părea
neadevărat. Toți acești soldați, în a lor neînchipuită
înspăimântare, păreau că dorm acolo sub mărețul soare al
frumoasei toamne, dar ei zăceau uciși, fără îndurare, până la
ultima licărire, pe decolorata câmpie. Pe claia de fân ciripeau
păsările; șoareci de câmp fugeau repede peste tot pe aci, fugeau
peste mâinile reci, țepene, ale morților și muștele roiau pe ochii
încremeniți și pe gurile căscate, din care izvora spumă
sângerândă. Muște, pe care oricine trebuie să învețe a le urî,
zbârnâiau peste tot. Dar ele sunt pretutindeni unde merge
moartea; pe fiecare viață rece își pun ele stăpânirea; dacă le
sperii, îți roiesc în față, dar zbârnâie iarăși acolo, se pun
grămadă ca un acoperământ viu, hidos, sclipitor, pe tot sângele,
pe toate rănile.
Apoi tunurile, câte patru-patru stau în baterie. Unul
singur, prin tragere, este scos din luptă, celelalte sunt părăsite
numai după câteva salve. Focul nostru printr-o grozavă
încadrare omoară sau alungă pe soldații tunari. Și tot ce a ținut
de aceste tunuri a fost părăsit odată cu ele.
Deschid o raniță. Ea este plină până în gură cu mai multe
duzini de mânuși de damă de toate culorile și mărimile. Aceste
bunuri furate, pe care un prost le adunase în Brașov, acum
zăceau aruncate la câțiva pași de hoțul nătăfleț, cu grumazul

200
sfărâmat. Tunurile, însele, sunt bine păstrate și pe fiecare
bucată stă firma germană ,,Friedkrupp U. G. Essen o R.”
Numai puține, model vechi, 1884, sunt printre ele; cel mai
mare număr poartă noi și cele mai noi date și sunt păstrate în
stare ireproșabilă, țevile abia întrebuințate. Eu mă aflam încă la
baterie, când au venit atelajele germane pentru a transporta
tunurile și bogatele muniții. Cu ele trebuie să urmărim pe
români în munți.
O bucată mai departe, dau peste soldați sanitari cu
brancarde și câini. Printre cuiburile de cartofi decolorate și
holdele de porumb uscat, înalt cât omul, mișună câinii și caută
după fiecare rămășiță de viață printre morți, chiar și la două
zile după bătălie. Șeful sanitar zice: ,,- Ieri am salvat 36 de
oameni și astăzi, până acum, deodată 5. Eu știu că sunt numai
români, căci în acest sector n-a luptat infanteria noastră.
Numai trupe dușmane atacară aci, roind în trei valuri și, fiind
prinse de focul artileriei noastre, numai aceia care nu au picat
morți fugiră înapoi!”
Mai înaintez o bucată, în timp ce câinele ,,revizuia”, ca să
zic așa. Îl văd cum trece înainte peste morți, fără a-i băga în
seamă și fără zăbavă, apoi adulmecând de colo - colo și
mirosind vreo figură încremenită, după care trece mai departe.
Poate că și acesta ca și acela au murit de curând, salvându-se
de chinuri, căci mulți din cei care zac acolo vor fi suferit mult.
Ei își aveau încă ranițele vârâte sub cap, pe care și le legaseră
cu multă trudă, după care au așteptat până ce moartea i-a luat
cu ea. Dar iată că deodată vine spre noi câinele ,,vestitor”,
purtând în jurul gâtului o bucată de piele, care bălăngănea la
gât, ca semn că el a găsit încă un rănit în viață. El ne conduce
cu îndrăzneală la locul indicat. Acolo zăcea un om, un bărbat
blond, voinic, ce zăcea pe miriște, cu obrazul pus pe o treanță
mototolită, acoperit cu mantaua sa verde. Părea adormit și după
cum arăta culoarea feții sale, era în viață. Șeful îl atinse. Atunci
el deschise ochii și privi uimit; apoi îndată se dezmetici ca

201
ușurat de o grozavă tortură. Întrebăm: ,,- Unde ești lovit?”
Omul răspunse, nemțește: ,,- Genunchiul!” Și când cercetarăm,
găsirăm că avea genunchiul stâng complet sfărâmat. El își
înfășurase piciorul deasupra rănii mari și cu mare trudă se
târâse până aici. În jurul lui, numai morți și muribunzi. Soldații
sanitari îl înviorară, dându-i cafea neagră. El bea cu sete și este
demn de observat că se întărește, se înviorează, numai că nu se
poate mișca. ,,- Aveți dureri mari?” ,,- Cam așa!” ,,- De cât timp
zaci aici?” El se gândi, socoti: ,,- Trebuie să fie 4 zile și 4 nopți!”
Nu, cred că se înșela, căci atacul românesc în acest sector
se produsese duminică după-amiază și acum suntem pe marți la
ora 12. Așadar el stă aici de două nopți. Eu întreb: ,,- Cum a
fost noaptea?” ,, - Frig, frig și apoi ploaie!” ,,- Dumneata vei
fi ajutat de îndată. Brancardierii te vor duce la trăsură!”
El clătină din cap. Acum totul îi părea lămurit. ,,- Cum se
face că știți nemțește?” El spuse: ,,- Am lucrat mult timp în
Germania, sunt mecanic în București!” ,,- Vă este greu să
vorbiți?” ,,- Nu, nu, deloc! ” ,,- Cum fu atacul în care dumneata
ai fost rănit?” Atunci el râse el, împingându-se înainte: ,,- A fost
minunat de frumos! Artileria germană bombarda mereu;
artileria română, băligar și murdărie. Românii îndată fugeau,
ca câinii. Românii nu sunt buni de nimic! Totul în România e
rău!” Eu spun: ,,- Aici, însă, s-au luptat bine, oamenii voștri!”
Abia atunci băgă el de seamă că în jurul lui zăceau acele gheme
umane de culoarea mușchiului și acele baloturi și zise: ,,- Da,
aceia, da!” El primi încă o țigară pe care o înfipse în gură, în
timp ce noi pornirăm.
Soarele dogorea iarăși pe uscata câmpie, pe care se mai
afla doar numai puțină viață și cam prea multă moarte. Muștele
continuau să bâzâie răutăcioase și amețite ca de beție. Foile
uscate ca niște lănci ale cucuruzului foșnesc în jurul câinilor
cercetători. Peste o oră sosește trăsura cu Crucea Roșie, care
adună pe românii care încă mai trăiesc.
10 oct. 1916.

202
Capitolul al XI-lea

SCURTĂ REÎNTOARCERE
LA BUDAPESTA
Îndată după aceasta, la prima mea stație de oprire, la
Budapesta, începu un alt joc. Abia pășii în camera hotelului și
văzui cum în aceleași săli pătrunseseră fugarii din Transilvania.
Oameni întunecați, plini de gesticulări, de grăbită neliniște, dar
și femei frumoase și zvelte, în ale căror încordate priviri și
curiozitate strălucește această aventură, mai presus de toate
grijile și surmenajul; și, bineînțeles, nelipsitul Garson, mult
îndatoritorul, drăguțul Garson.
Tocmai mă spălam, când el sună la ușă. Și iată-l cum
vine înăuntru timid și cu pași rari, se oprește, stă înaintea mea
serios și uscățiv, în fantasticii lui pantaloni largi. Era îmbrăcat
tot în negru, chip de pasăre somnoroasă și se purta ras, o
amestecătură de chelner cu actor obosit de mahala. Vârsta lui,
30, poate chiar 50 de ani. Lipi călcâiele, ca un om zvelt, luă o
atitudine plină de atenție, întinse mâna cu un gest de ministru și
zise: ,,- Eu sunt curățitor de cizme Am certificat oficial de
curățitor de ghete la etaj!” ,,- Frumos! Dar eu nu v-am căutat
acum.”
Atunci îl văzui cum caută obosit spre tavan Ochii săi
jucau ca și cum erau împrumutați și desprinși dintr-un cântec
șters. Și vocea sa suna îngăduitoare, tărăgănată, gata să-mi dea
lecții. ,,- Ce spuneți, mă rog, nu mă căutați pe mine? Eh, în
viață, mă rog, am auzit asta de multe ori. Dar, în fine, aș avea
oricând ocazia să fiu de folos!” Și continuă: ,,- Onorate domn,
pe un curățitor de ghete, puteți oricând conta!”

203
 Și imediat scoase vacsul din buzunar și îngenunche
înaintea mea, fără a ține seama de gestul meu repulsiv și-mi
perie ghetele și jambierele. Eu întreb: ,,- Dumneata aveai mai
înainte o altă profesiune?” El frecă încă o dată gheata cu o
bucată de postav de lână, pe care o ținea în mână și zise
filosofic: ,,- Onorate domn, viața este un trapez!” ,,- Ein
Trapez?” El suflă pe piele, freacă: ,,- Natural, ce altceva?” ,,-
Numai aici, în Ungaria?” ,,- Nu, peste tot. Eu, în trecut, am
fost gimnast.”
Și-n timp ce vorbea, privea mereu, fără măsură, în sus. ,,-
Sus de tot, da, sus! Cunoașteți dv. circul Wulff, onorate
domn?” ,,- Da, anul trecut, pare-mi-se undeva, în Rusia!” ,,- Prin
urmare, îl știți! (Și iarăși un gest larg cu mâinile). Da, și ca
gimnast la acest circ, într-o zi, mă rog, am căzut și mi-am rupt
picioarele. Ce faceți dv., mă rog, onorate domn, dacă vă rupeți
picioarele?” ,,- Aoleo, nu m-am gândit încă la aceasta!” ,,- Veți
mai zice în viața dv.: ,,N-am nevoie acum de dumneata?” Și,
schimbând vorba: ,,- Ați văzut pe fugari, onorate domn? Toată
clădirea aceasta este plină: de germani, de unguri, de valahi.
Toți și-au părăsit casele în starea în care se găseau. Numai să-
și scape viața. Oameni bogați, și acum n-au nici pentru pâine
în buzunar! No! Am eu dreptate? Este viața un trapez?”
M-a convins bietul om. Niciodată în viața mea n-au fost
ghetele și jambierele mele îngrijite cu atâta dragoste ca în ziua
aceea, când intrai în ,,Budapeșt.” Când acest ,,garson” m-a
văzut intrând în cameră, și, cum intrai înăuntru, imediat și el,
de - mi stătu înainte cu mâna întinsă ca un ministru, care trage
după el 100 de kg și așteaptă aplauze în tonurile muzicii
boheme: ,,- Poftiți, onorate domn! Sunt funcționar autorizat,
curățitor de ghete la etaj!”
Eu crezusem c-o închei cu el. Însă el avu o a doua cheie,
cu care îmi risipi obiecțiunea mea. Îngăduitor și filosofic, îmi
curăță cizmele și-și luă tributul meritat. Și, lucrând, povestea
mereu: că omologul său, gimnast de numărul de sport extrem,

204
ce-l prezentau în circul Wulff va fi apărut o secundă mai târziu,
crezându-se un Apolo de marmură, de care o principesă rusă
plină de pietre nestemate se amureză, și el, cu gândul la ea, îl
lăsă să cadă-n gol. Lucru ciudat, că respectivul nu era nici un
Apolo, ci golanul Poldy - chiar Poldi Nebladal. ,,- Că femeile,
însă, mă rog, onorate domn, nici o presimțire n-aveau despre
viitorul curățitor de ghete! Dar viața va fi un trapez și pentru
ele, ca în toate părțile!”
x
x x
Două zile mai târziu mă găseam în satul Puj/Pui din
munții Hațegului, unde petrecui noaptea în casa doctorului
Victor Pop. Și în Puj tocmai fuseseră românii, trecuseră numai
câteva ore de când ei fugiseră pe Valea Streiului înaintea
năvălirii trupelor germane. Și casa doctorului Victor Pop sta
deschisă și pustiită ca și încă multe alte case din mica
localitate. Căci aci, ca peste tot în împrejurimi, se jucase mica
dramă a refugiatului jefuit.
Când veniră românii peste granițele noastre, populația
săracă a profitat și s-a năpustit asupra averilor părăsite de
populația bogată, care rămăsese credincioasă patriei. Lipsind
deocamdată ajutorul militar, populația își încuie avutul, luându-
și cu ea numai lucrurile mai de preț cu care se refugiaseră mai
în adâncul țării, la Temesvar, Budapesta, Viena, etc. În urma
lor însă se aruncară iobagii peste casele părăsite, sparseră
încuietorile porților, furară și pustiiră fără milă tot ce putură
ajunge. Robii, săracii, veșnicii bieți valahi din țară se luară la
întrecere cu răutăcioșii soldați români, care în niciuna din
aceste ocazii nu au fost împiedicați de ofițerii lor.176 Prin
urmare, fugise și avocatul Dr. Victor Pop cu soția sa și cei doi
copii, în graba acelor zile, de prăpăstioasă panică; așa încât și
drăgălașa sa casă, așezată între trandafirii curții și grădinuței

176
Ziaristul german recunoaște fără urmă de mirare că ,,valahii” erau
doar niște bieți robi săraci în civilizatul Imperiu Austro-Ungar(n. n. – C. D.)
205
sale, fu jalnic pângărită și nesocotită. Toți fugiții fură pustiiți de
tot ce avuseseră, așa încât, în acea beznă a nopții în care eu
venii în Puj, nu-mi aflai un adăpost nici măcar pentru acea
noapte. În culmea surprizei, cineva îmi spusese: ,,- Acolo sus,
deasupra străzii, este deschisă o casă liberă, dar și acolo, ieri,
au stat români; totuși, puteți găsi în bună stare măcar un sac
cu paie și o saltea!”
În obosita lumină a lămpii mele de buzunar găsii și calea
spre acolo. Urcai câteva trepte de piatră și, printr-o ușă spartă,
trecui printr-un gang pustiu plin cu hârburi de obiecte, abia
sparte în sute de bucăți, mobile sfărâmate, haine mototolite.
Dintr-un dulap sfărâmat se năruiseră formulare și acte. Merg
mai departe. Însă odăile erau și mai rele. Aici pustiiseră bețivii,
bandiții și amicii lor de distrugere, lăsând doar aerul. Nu
scăpase nici o bucată de mobilă, nici un dulap și nici un bagaj.
Până și ceea ce rămăsese în ființă după retragere zăcea sfărâmat
pe podele, în praf și murdărie. Sărmane mărunțișuri puse claie
peste grămadă, înalte de-o palmă: pălării de damă storcite și
scrisori de afaceri scormonite, rămășițe de bucătărie împuțite,
fotografii, cărți ilustrate și jucării de copii sfărâmate. Gândul
mă duse la mulțimea de copii adunați în sălile hotelului de la
Budapesta, care se vor fi jucat odată cu aceste minunății călcate
în picioare, pe care le găseam acum făcute praf.
Luai câteva fotografii și căutai să recunosc persoanele. O
pereche în haine românești, un domn la masa de scris, domnul
V. Pop, în persoană, o tânără femeie cu două mici fetițe, un
tânăr cu îmbrăcăminte îngrijită și, de asemenea, un membru al
familiei care sta între ei. Merg mai departe. Vreun pat? Nu dau
peste nici un pat, căci slugile îl căraseră cu ele. Însă într-un colț
găsesc, ajutat de lămpișoara mea muribundă, doi saci de paie
scârboși, murdari de sânge. Ce nu face omul, însă, când e mort
de trudă? Și lampa mea se stinge acum de-a binelea. Așadar,
sacul sub cap și mantaua acoperiș. Ca o piatră am dormit un
răstimp. După oarecare vreme mă deștept și ascult. Bâjbâia

206
ceva prin casă. Mă gândii pentru o clipă dacă era măcinișul
roților de la coloanele ce treceau peste cioburi și care scârțâiau
pe străzi; dar tot bâjbâia cineva prin odăile deschise și
scormonea, ca și cum ar căuta prin moloz. Deodată fu liniște și,
iacă, ceva se frecă din nou. Șoareci? Aceia hârșie grăbiți. Un
om? Ce a rămas încă de furat aici? Stau liniștit, ascult un
răstimp și adorm iarăși. Însă deodată pârâi lângă mine ceva
care mă atinse. Mă sculai și fugii grăbit. Lumină, zorii zilei
cădeau fără milă prin ferestrele despuiate în camera devastată.
Membrele mă durură puțin și eram țeapăn. Umblu prin casa
goală. Abia acum, pe lumină, mi se desfășoară pe deplin, în
fața ochilor, nesăbuita distrugere. În curtea, de asemenea
devastată, plină cu obiecte casnice sfărâmate, sta un puț cu
găleată; în bucătărie găsii o tigaie de fier, ea fu ligheanul meu
de spălat. Ședeam lângă ghizdurile puțului, când se auzi iarăși
mișcând în casă; eh, acum pândesc cu prevedere din ușă: un
câine. Un mic câine, slăbănog, cu părul galben, tremurând
viclean și fricos, cu spinarea încovoiată și cu coada între
picioare. Uite cine mă speriase! Strig, îl chem. Atunci el fugi
iar în casă și când spaima îl cuprinse, începu să mârâie. După
un timp îl găsii iarăși într-un colț al pivniței. Aci se așezase
tremurând și fricos între câteva oase roase pe deplin pe niște
haine de copil. Clănțănea din dinți și se uita împrejur, când voii
să-l iau. În fine, mă apropiai atâta de el, cât îl putui mângâia; și
el veni de-și luă bucata de carne ce adusesem. Un tânăr ofițer
căruia îi povestii despre acest animal părăsit voia să-l ia cu
sine. L-a dus el până la capul străzii, dar aci câinele îl mușcă,
scăpă și o tuli ca huiduit până la casa părăsită, la hainele sale de
copii și la acele sute de cioburi din trecutul pașnic.
Însă eu avui timp să vizitez și cartierele curate și
luminoase. Acolo se afla locuința preotului din acel mic oraș
german, locuința tânărului vicar luteran, care fugise împreună
cu tânăra sa soție, când românii au încercuit orașul și au
înaintat. Însă românii nu înaintaseră până aci și acum în case

207
erau încartiruiți germanii. Aici era totul strălucitor și curat.
Amândouă paturile cu benzi roșii peste perne, camera de
studiu, în care încă stau pe masa de scris a părintelui vicar
registrele, sulușoarele de hârtie albă, așa cum el le pusese, când
se întorsese de la serviciu. Da, și apoi îl luase fuga prin
surprindere și nimeni nu se mai gândise la registre. Poate că era
mai cu cale ca el să mai fi rămas câtva timp în mijlocul
enoriașilor săi. Însă eu nu voi să fiu nedrept față de el și închei
cu aceea că el avea o soție tânără, pentru care trebuia să aibă
grijă. Toate celelalte rămăseseră așa cum el le pusese. Luaseră
cu ei numai ce putuseră aduna în geamantane, pentru a duce cu
ei și așa le vor regăsi în bună stare, căci, sigur, ei vor veni
înapoi, în tihnita lor casă, mare, veche, istorică; și prin
ferestrele albe vor privi afară spre piață pe țăranii valahi, în
strâmtele cojoace de oaie, vânzând mere, paprika și brânză
amară de oi. Și mai departe, la biserica veche, dinaintea căreia
țigăncile negre și zbârcite stau ghemuite, se scarpină și trag din
lulea.
Mitzerl se chema soția, așa se semna pe cartea de bucate.
Doamne! Apuc să știu din cartea de bucate ce punea pe masă,
căci din aceasta, ea, de fată, deprinsese să pregătească toate
acele bucate minunate cu care răsfăța pe domnul părinte.
Aceste mâncăruri purtau fel de fel de nume alese, notate de ea
pe carte, ca: Powidltascherlu și Topfengolaschen, Krautfleckerlu
și Kamerlupokatscherlu și fiecare rețetă începea așa: ,,Să se ia
¼ de unt, să se ia ½ de litru de smântână.” În paranteză e pusă
și o notă, ca o critică, la sfârșitul paragrafelor: ,,bun”, ,,foarte
bun”, ,,pentru Schatzi – preotul” Acesta este el, norocosul,
căruia îi aparținea Mitzerl și catastifele!
Am dormit o noapte în patul lor și am visat
Krammerlpokatscherl. Dis-de-dimineață urmăresc mai departe
trupele noastre victorioase, care intră în Sibiul liber și-n
pasurile românești. Cum îmi spusese acrobatul meu, care
ajunsese lustragiu: ,,- Onorate domn, viața este un trapez!”

208
Capitolul al XII-lea

LUPTELE ÎN PASUL TEMEȘ

(PREDEAL)177
Când irezistibila, crescânda presiune și lovitură a
infanteriei și acel neîndurat foc al artileriei noastre începu să
atace din largul semicerc al ,,adâncatei” Țări a Bârsei, ea
înfrânge pe români pe 7 și pe 8 septembrie, înaintea
Brașovului, și-i alungă din vechiul oraș. Doar trei drumuri de
fugă spre patria lor mai rămân pentru ei, trei strâmtori peste
uriașii munți care se înalță în sud: vechea trecătoare Giuvala,
între Piatra Craiului (2.240m) și Bucegi (2.508m), apoi la sud -
est, trecătoarea Predeal, cu foarte însemnatul nod de căi ferate
spre România, înaltă și ea de 1.050 m, între muntele Postăvaru
și Piatra-Naltă și de-a lungul Văii Tătarului, pasul cu același
nume.
Pe aceste trei drumuri s-au grăbit să se retragă coloanele
zdrobite ale armatei române. Și, pe toate aceste trei drumuri,
noi avem mortierele noastre, care abia acum au părăsit de sub
foc pozițiile românești, pentru a prinde din nou resturile
Armatei a II-a și să le înece în sânge din greu.
Aceasta se întâmpla încă în zilele marii bătălii. Trupele
noastre se aruncau fără răgaz asupra inamicului, pe toate cele
trei drumuri, oriunde el se așeza. Peste Giuvala ele l-au
alungat, ocupând înălțimile Ezapliat (1.140 m), care se ridică în
fața satului Predeal, pe care puseră stăpânire în dimineața de 4

177
Temeș este Râul Timiș sau Râul Timișul Sec, râu din Transilvania, care
se varsă în râul Ghimbășel, în apropiere de Sânpetru.
209
octombrie, prin atac. Pământul transilvan de la sud de Brașov
este acum eliberat de agresiunea românească, românii sunt
respinși în Valachia și tunurile noastre împroașcă moarte de-a
lungul drumului, peste vechea graniță, sfredelind pământul
românesc. La 12 și 13 octombrie se dădeau luptele cele mai
fierbinți în jurul ultimelor rămășițe din înălțimile pasului
Temeș. Se aștepta cu îndoială o rezistență românească la
poalele culmilor de munți. Regimentele bucureștene stăteau
împotriva honvezilor, însă nu se hotăra nimic. Atunci, în
dimineața următoare, niște batalioane germane atacă masiv,
aruncând pe români de pe poziții și punând stăpânire pe
pozițiile Ezapliat, pe care fugăriții căutau să le recucerească și
să le țină. În această zi de 14 octombrie, mă găseam în pasul
Temeș, luând parte, ca spectator, pe la jumătatea zilei, la
bombardamentul satului Predeal, prefăcut în ruine. Drumul
care, cam de la 6 km sud-est de Brașov, se îndreaptă spre sud-
vest și apoi se strecoară pe valea Temeșului, printre munții
păduroși, adevărați Dolomiți, este de o neasemănată frumusețe,
în această măreție a toamnei călduroase și strălucite, deși
războinicii ostași îl umplu de fapte sângeroase.
Din tufișurile ruginite se înalță luminoși mestecenii
galbeni și printre aceștia predomină strașnici, neclintiți de
toamnă, brazii uriași cu ramurile lor ostenite, colorate negru-
verde. Deasupra munților, pe care îi poți străbate numai pe
acest strâmt pas prin care curge Temeșul, se întinde minunatul
cer albastru. Numai câțiva nourași albi plutesc pe el. Pe după ei
și iarăși pe cer albastru se plimbă jucăria de argint a unui
aviator german. Îți dă impresia de pace și, totuși, vezi vâna de
sânge a luptelor care merge înainte. Căci pasul este îndrăcit de
acțiunea războiului și de pustiitoarea revărsare a luptelor ce se
poartă aici.
Ruinele caselor pârlite se înclină către munți, plângătoare,
ruinele fabricilor stau încă în picioare, sfărâmate și înnegrite de
fum. Șiruri lungi de care cu boi, pe al căror fund strâmt,

210
așternut cu paie, zac răniții regimentului de honvezi, vin
înainte; și după ele grupuri de prizonieri români, conduși de
călăreți unguri. Viaductul căii ferate este distrus, însă pionierii
germani deja lucrează spre a-l reconstrui. Arme și uniforme
românești prin șanțuri; și pârâiașul Temeș, clar ca argintul,
scaldă carele sfărâmate și caii căzuți în apă. Pe poienile largi,
însă, alte care se deapănă ici și colo, de o parte și de alta a
pârâului și poposesc pe aceste poieni ofilite, presărate cu
brândușe de toamnă. Coloanele germane și ungare stau alături
de tunuri, însă alte tunuri urlă și în depărtare. Către cerul
albastru plin de soare încremenesc gurile uriașelor mortiere;
nici o țintă nu se vede de aici, nici un înțeles al înfricoșatei lor
acțiuni. Însă sus stă unul care vede pe inamic și iată acum ceva
ce piuie fin de tot pe undeva printre slabele firicele de iarbă și
plăpândele violete. Era telefonul.
Câteva comenzi scurte și tunurile imediat se descarcă,
urlând, cu țevile care tremură în însutite ecouri pe vale și
frunzele copacilor care foșnesc, ca sub trecerea unei vijelii. Și
tot urlă și urlă. Și bat la infinit pe deasupra, venind din ținuturi
nevăzute și spărgându-se acolo jos. Ghiulelele cad pe pantele
sudice ale trecătorii, deasupra românilor.
Mă urc la un observator de artilerie, care conduce
tragerea, căci de la locul său se dezvăluie, înaintea vederii,
toate țintele. Drumul merge prin râpoase păduri de brad. Nu,
nici un drum, numai firul telefonic, agățat ici și colo pe
trunchiurile arborilor ne este ghid. Frunzele acestor copaci
seculari căzute de la nenumărate generații au așternut un moale
și gros acoperiș peste putregaiul pădurii. Acesta este așa de
lunecos, că piciorul abia se poate înfige în prăpăstiosul teren.
Merg, urcând în voie cam o jumătate de oră. Se făcu apoi o
mică spărtură în pădure. Câțiva arbori fuseseră doborâți, cât să
formăm o fereastră cu vedere deschisă.
Acolo sta căpitanul la taburetul cu marele ochean și
subofițerul lipit de el, cu telefonul în mână. De aci, privirea

211
străbate peste întregul câmp de luptă de dinaintea pasului
Temeș. Se pot distinge, chiar cu ochiul liber, pe spinarea golașă
a muntelui, vânătorii germani, care de azi-dimineață stau acolo.
Deasupra, în vest, între livezile spânzurate și bătrânele păduri,
licăresc casele albe și acoperișurile roșii din Predealul românesc.
Chiar cele câteva patrule ale germanilor, honvezilor și românilor
se pot recunoaște cum înaintează sau se retrag pe marginea
pădurilor ori colinelor. Pârâiturile puștilor și pocăniturile
mitralierelor pătrund pe deasupra, peste tot. Mici lupte sunt în
curs. Și iarăși, când ici, când colo, peste liniile străine se trimet
dinspre vale bombe albe, cari se sparg deasupra lor în rotocoale
de fum negru și aburi. Deasupra, pe înălțimile din împrejurimile
Predealului, este iarăși mișcare și căpitanul de la observator dă
ordinul său: ,,- Dreapta A”!
Omul de la telefon înregistrează. Căpitanul repetă: ,,-
5400 - Libelula și Regler ca până aici. Grenadele, Aprinzibilele
zero 5! De la dreapta, întâiul tun-foc!” Ordin după ordin
trimite acest om, ghemuit acolo între brazii putrezi și repetă
apoi ceea ce s-a comandat acolo în vale: ,,- Dați foc!”
Tunurile urlă și tremură, umplând valea de bubuituri. O
secundă doar se scurge, atât durează împlinirea comenzii.
Apoi, încărcătura, deodată, cade deasupra dealului și se
împrăștie peste cei de acolo, acoperind tot ce e viu. Comanda
continuă: odată pune un foc sus, unul adânc! ,,- Și pentru linia
stângă!” ,,- Al treilea tun!” ,,- Libelula 53” ,,- Împușcă!” ,,- Acum
bine!” Focul merge departe și prinde pe inamic exact unde el
voia să se arate. La 12 fără un sfert infernul încetează, românii
stau încă în Predeal și-n văile acestuia, care se prelungesc spre
vest. Un foc general asupra Predealului este necesar, ca să taie
pofta acestor ,,domiciliați.” Câteva secunde și una câte una urlă
furtuna ghiulelelor peste ei. Tot pasul huiește de acest tunet. De
jur-împrejur loviturile ,,țipă”, tremură pământul moale, se
cutremură temeliile. Sute de tunuri sfâșie tot ce găsesc în cale,
gurile lor trăsnind fierul asupra Predealului. Acum ele bat deja

212
în interiorul localității. Acoperișurile roșii! Unde sunt acoperișurile
roșii? Puncte negre, mici, se văd rătăcind peste livezi. Bombe
chinuitoare explodează aci, peste ei. Totul este un abur negru,
galben-cenușiu, căci peste tot, în albastrul cerului, șrapnele
albe varsă sămânța lor neagră. Focul grăbește înainte. Câteva
bombe ajung în valea trecătorii. Și acum mitralierele slobozite
pocnesc înainte, păcăneau ca bătăile precipitate ale inimii. Căci
acolo, sus, în sat, precum și în tranșee, aceia știau că, după
focul pregătit, oamenii noștri vor ataca.
După un sfert de oră de bombardament, Predealul este
doar o grămadă de ruine. Focul greu se întinde, se așează și-
nainte și-napoi, iar mai departe se subțiază. Fulgerătorul ,,tac-
tac-tac” al mitralierelor și focurile de armă încrucișate
luminează acum puternic, căzând unele peste altele. Puncte
negre risipite se ivesc acum din pădure și din povârnișuri;
înaintează, se aruncă tainic la pământ, se ridică iarăși.
Noi atacăm. Și ceilalți se mișcă înapoi. Sunt împresurați
de fum și ceață și mânați departe. Împușcăturile merg mai
departe, mai departe. După o oră mai slăbesc, apoi tac.
Jos, în primul pas, eu capăt ultima certitudine. Liniile
noastre de atac au ajuns la marginea satului. Războiul, pe care
acum 6 săptămâni valahii ni l-au adus hoțește, acum se poartă
pe pământ românesc. De zile, noi stăm între uriașele stânci
colțuroase ale Postăvarului și poienele negre-verzi ale Pietrii
Craiului. Luptele se dau acum pe pozițiile fortificate de la
graniță. O luptă care până ieri seara se dezlănțuia pe colinele
muntoase, colorate cu tufișuri tomnatice ruginite, cu mesteceni
galbeni și brazi negri, pe acelea pe care soarele de amiază vărsa
raze focoase și al cărui câmp astăzi este alb. Căci, peste noapte,
a sosit iarna. Repede de tot și pe neașteptate a dispărut
,,stăpânirea” de ieri și una nouă a fost creată, înlocuind pe cea
veche. A soarelui cu a iernii, și a românilor cu a noastră!
Nici o zi nu trecuse de când noi ne retrăsesem din fața
soarelui arzător, cu raze fierbinți, pe culmile cu umbră

213
protectoare a brazilor lungi și prin binoclu privirăm către
vârfurile din cealaltă parte a văii. Acolo se ducea lupta, acolo
erau ascunși în șanțuri, acolo sus pe coamă se zbuciumau, în
frământarea armelor, trupele înfierbântate, acolo înlăuntru se
îndreptau duduind, urlând, grenadele și se risipeau șrapnelele,
din valurile de nourași albi. Albinele zuzuiau greoaie în jurul
nostru și ca îmbătate se odihneau pe florile albastre. Goangele
mișunau peste arborii putrezi căzuți și peste mușchi. După
amiază veni însă o ploaie repede și goni toată frumusețea
soarelui. Și apoi, veni și această noapte rece, în care toți se
înfășurară în mantale, pături și foi de cort. Dar, ca să meargă
totul bine, iată că în linia defileului ardeau care cu focuri roșii,
care deschise, ce ardeau neîntrerupt și aruncau în vânt snopi de
scântei. În munți era deja iarnă în regulă. Dimineața erau albe
toate stâncile, toate poienile, toate pădurile. Ca niște țepi ascuțite
stau pomii pe culmi. Tare și încremenit se deschide drumul și
greoaie merg roțile mari de fier ale trăsurilor de la coloane
peste prima gheață subțire. De sus, însă, soarele aruncă raze
fierbinți, luptând contra întinderilor înălbite. Chiciura zăcea pe
tunuri și cum ele dârdâiau în această nouă dimineață și în
această furtună, ai noștri se aruncară asupra înălțimii și o luară
cu asalt. Acolo crengile încremenite tremurau de tunet, aruncând
fulgi albi jos pe albul acoperământ.
În această dimineață, pe când oamenii noștri asediau
victorioși noua linie de înălțimi, această primă zăpadă a noii
ierni a băut întâiul sânge roșu. Nu voiesc să trec sub tăcere
grozăvia acestor vremi și nici o putere din lume nu poate să
oprească această nebunie, care vrea să întunece gloria de bronz
a armelor noastre victorioase, cu strigăte și chelălăituri pustii și
care ne constrânge a continua. A treia iarnă a acestui război a
început aici în munții Carpați. Trupele înaintează cu adâncă
siguranță, tari și bine înarmate cum sunt, pe vremea aceasta
aspră. În atacul de dimineață, au făcut prizonieri.
Înainte de amiază, lungul șir de culoare albastră-verzuie

214
sosi la comandantul regimentului de honvezi. În sumă rotundă,
150 de oameni și 3-4 ofițeri. O grămadă pestriță de oameni,
bătrâni, țărani zbârciți, cu bărbi negre pe fețe de culoarea
nucului și tineri flăcăi cu ochi lucioși de coțofană. Între țăranii
puternici și ofiliți se află și orășeni cu atitudine urâtă, lăbărțată.
Stau ghemuiți pe vine, în șiruri lungi, pe marginea unui șanț,
stau în grupe și flecăresc. Mulți dintre honvezi știu românește
și așa ei se înțeleg ușor cu prizonierii.
Merg și eu între acei țărani, care, toți, sunt bine și nou
echipați și, prin tâlmaci, capăt câteva răspunsuri: ,,- Cum a fost
lupta de azi?” ,,- Ungurii au venit și au început să tragă Atunci
ei s-au predat!” ,,- Câți unguri erau?” ,,- 40 de oameni!” ,,- Și
aici sunt de față 150 de oameni!” ,,- Da, replică ei, însă focul,
focul artileriei, cine putea să-l evite? Noi, cu mâinile goale?”
Găsi pe unul care vorbea nemțește. E în vârstă ca de 35
de ani. Un om blond, roșu, cu ochii foarte albaștri, cu fața
palidă, foarte pârlită de soare. Ar fi putut fi un chelner de
cafenea, dacă cineva l-ar fi îmbrăcat într-o atare uniformă și
vorbea chiar ca un chelner. Însă, după cum îmi spuse, era
negustor de cereale. ,,- De când sunteți concentrat?” ,,- Din
februarie. Vreau să spun că de atunci fusei eu concentrat,
pentru trei săptămâni, la serviciul militar. Apoi m-au lăsat
iarăși liber. Mai târziu a trebuit să stau încă trei săptămâni
sub arme. Și acum m-au adus aici, acu opt zile!” ,,- Cum ați
fost instruit și cât timp?” ,,- Instruit? Alaltăieri încă nu știam
cum se trage cu pușca!” ,,- Bine, dar este posibil aceasta?” El
se uită împrejur, căutând o confirmare și înălță umerii.
Dolmecerul întreabă pe un țăran voinic, bătrân, cum își
întrebuința el arma. Și el declară plin de înduioșare, cu mare
zel, sărmanul: ,,- Da, așa e, cum zice el!”
O rușine, să trimiți acești oameni, de simplă umplutură. El,
însuși, era un soldat bătrân și măcar știa cum trebuie să
folosească terenul, când îi vin împușcături din față, însă
negustorul și toți aceștia, abia scoși de la vatră, erau atât de

215
ignoranți în materie! Niciodată n-au știut cum trebuie să apuce
arma. Întreb iarăși: ,,- Când ați ocupat dv. acea poziție?” ,,- Ieri,
după prânz, la ora 3!” ,,- Și apoi, ce s-a întâmplat?” ,,- Noi ne-
am înțeles de ieri seară că trebuie să ne predăm!” ,,- Pentru ce
aceasta?” ,,- Ce-mi trebuie mie război? Eu am trăit tot timpul în
Sibiu, însă erau între ei câțiva care nu voiau. Azi-dimineață,
când au venit ungurii, s-au hotărât și ei. Eu am fost bucuros,
când i-am văzut și îndată am ridicat mâinile sus!” ,,- Și
ceilalți?” ,,- Au ridicat și ei mâinile. Câțiva dintre ai noștri au
fost așa de proști! Bine, ei n-au nici o pregătire! Habar n-aveau,
n-au știut niciodată nici cum se predă cineva. Au alergat cu
armele înainte - el înălță iarăși compătimitor din umeri - no, și
s-a tras în ei!” ,,-Așadar, dv. n-ați fost nici măcar o zi întreagă,
în război?” Atunci el îmi zâmbi, cugetând și zise: ,,- Mie-mi fu
de-ajuns și-atât!”
Un sergent ungur veni spre noi. Atunci, omul se ridică cu
îndoielnic entuziasm și-i strigă pe ungurește: ,,- Domnule
sergent!” Sergentul căută împrejur, privi cu uimire pe prizonier.
Acela zise: ,,- Nu mă mai cunoști, domnule sergent? Sau sunteți
așa mândru, că acum aveți o stea mai mult? Eu sunt Segal,
Segal din Sibiu. Eu am condus strângerea cerealelor în erar,
împreună cu Epstein. Nu-l cunoașteți?”
Sergentul, întunecat, acum se gândi: ,,- Igen, persze, da, e
drept Dv. erați atunci cu ceva copii, nu-i așa?” ,,- Copiii?
Natural, eu am trei copii!”
Și atunci, el căută în buzunar și ne arătă fotografia soției
și a celor trei copii ai săi. Apoi, zise mlădios, când văzu că
zugfuhrerul clătină din cap, observând poza: ,,- Așadar, acum
sunt iarăși aici, cu dv., domnule sergent, însă fără furnizarea
cerealelor!” Sergentul întrebă rece: ,,- Cum este dispoziția,
atmosfera, în București?” ,,- Dispoziție, mai ales, nu este! Noi
voim pace! Poporul, desigur, n-a voit război!”
Sergentul gângăvi încă puțin și apoi întrebă: ,,- Ce s-a
făcut cu ungurii și austriecii din București?” ,,- Sunt internați:

216
cei bogați în hoteluri, alții, săraci, pe coperișuri!” Sergentul
îmi șopti apoi mie: ,,- Bătrânii mei părinți, care au trăit acolo
și sunt încă acolo, nu mai au nici o siguranță!”
Un strigăt de comandă în limba română. Unul dintre
ofițerii prizonieri a primit ordin să pornească trupa. Acum se
produce mișcare printre ei. În fine, se rânduiesc pe mijlocul
drumului câte doi, unul lângă altul. Unii sunt în cizme, alții în
opinci, unii au căciuli, alții au o glugă sucită în jurul capului.
Însă, în nerăbdarea lor, toți, cu mulțumirea pe față. Între ei
trebuie să fi vorbit că noi pe prizonieri nu i-am ciuntit, nici la
nas, nici la urechi, cum ne calomniază propaganda. Între timp
vin aburi calzi de la bucătăriile de câmp prin aerul rece de
zăpadă. Domnul ,,cerealist” Segal are în mână o batistă cu tivul
albastru, cu care se șterge la ochii înlăcrimați de ger. Ciudați
tovarăși de drum trimit valahii ca războinici în munți!
După masă, iarăși mă urc la observatorul artileriei. O
jumătate de oră dură cățărarea în pădurea înzăpezită. Și de la
locul gol privirea se îndreaptă peste alba întindere. În vale zace,
sfâșiat de mii de răni, satul Predeal. Acolo și în îngustul sector
al acestui sat stau încă românii. Însă artileria noastră îi
urmărește și zilele lor sunt numărate.

217
Capitolul al XIII-lea

ÎN PREDEALUL CUCERIT
Întreaga noapte iarăși au urlat, deși mai slab, tunurile
noastre. Tunetele lor mergeau peste capetele oamenilor noștri
care, puternic înarmați, se așezaseră în ruinele dărâmate în
plină vară, bătând încă o dată liziera de sud a satului, prinsă în
gheara lor și drumul către Azuga, precum și înaltele poziții
românești de pe laturile sale, cercetând cu de-amănuntul și
lovind cu cea mai mare putere distrugătoare.
,,- Plecați, ori venim noi și după noi, alții peste voi!
Gândiți la morții de pe înălțimile Ezapliatului, gândiți-vă la
întăririle din sat, pe care voi le socoteați ca de necucerit!”
Așa îmi venea să strig
Dis-de-dimineață, către orele trei, românii începură să
părăsească pozițiile și întăriturile de la sudul satului, precum și
pe acelea de flanc, cu care voiau să ne ție drumul. Înfricoșată,
sângeroasă îmi stă încă în față amintirea ultimei zile petrecute
înaintea lor. După prânz sunt și eu în Predealul, care, înainte cu
opt zile, se găsea așa de aproape de mine, când îl priveam de pe
înălțime prin telemetru de la observatorul artileriei. Și care
acum căzuse în mâinile noastre, când la 23 octombrie
operațiunile artileriei încoronară operațiunile furtunoasei
infanterii. Coloane de armată se îndreaptă în linii, mergând pe
acest drum, la Predeal. Căci tot ce se ridicase și adunase în
timpul pregătirii și în așteptarea apropiatei căderi, la pasul
Temeș, pe îngustele bucăți de poieni, pe părțile ridicate ale
drumului și ale râulețului, era acum în plină mișcare de
înaintare și mânau înainte: trupe și muniții, furaje, material de
construcții și tunuri. Ba și tunuri - mitralieră și obuziere și
218
tunuri lungi și tunuri de câmp, toate veneau în coloană. Marile
mortiere care stătuseră ca înțelenite la piciorul muntelui,
bubuind peste iarna ce sosise, bâjbâiau greoaie pe uriașele
cercuri late ale roților lor, asemenea unui monstru grosolan, în
urma lanțurilor duble de cari trag gâfâind caii nădușiți, peste
poienile după care soarele de toamnă a topit zăpada, făcându-le
practicabile. Tunurile de câmp ale ,,cenușiilor” noștri și acelea
ale fraților noștri aliați, verzui ca rozetele, mișunau zgomotoase
înainte, ținându-se înaintea nesfârșitelor coloane de care
ungurești necăjite, pe a căror capră stă întotdeauna același
îngrijitor de casă vienez cu pipă lungă în colțul gurii.
Și printre aceste coloane și chiar coloane de automobile
de-ale comandamentelor, care alergau țâfnind și dând semnale,
se mișcau dârdâind și bâzâind auto-motoare grele, cu tot felul
de muniții și materiale inflamabile; și se mânau turme de vite.
Deasupra, pe linia ferată, șuieră locomotivele ale căror șine,
poduri și viaducte românii, în retragerea lor, le zvârliseră în aer
și care fuseseră toate reparate de către pionierii germani.
Merg înainte peste neteda câmpie. Numai barăcile
părăsite arătau că acolo, de curând, fusese tabără, după cum
semnalau gropile negre, afumate, în care, cu câteva nopți
înainte, arsese flacăra focului. Și chiar de aici, din adăpostul
acestor culmi, aruncau încă ieri uriașele lor împușcături ,,Ema”
și ,,Emilia.” Și ,,Ema” și ,,Emilia” sunt acum în urmărirea
românilor, care s-au scurs peste trecătoare. Căci toate albele
ascuțișuri stâncoase se netezesc acolo jos. Toate? Nu, nu încă,
deoarece coloanele sure se prelungesc buluc și acum, urlând
fără întrerupere peste fugarii grăbiți, pătrunzând drum de ore în
secunde și bătând acolo departe, nimicind pe inamic.
Acum noi avem o țară nouă sub picioare, pământ pe care,
în decursul luptelor, numai patrulele înaintate îl străpunseseră
și pe care linia de foc inamic le încercuise, dar care acum este
încercuit. Iată și un pod de piatră peste văgăuna Temeșului.
Românii au căutat să zvârle în aer uriașele pietre cubice, însă

219
numai o porțiune din parapet este dărâmată, așa că podul este
practicabil. Brazii colosali îi ridicăm tot noi, transformând
pădurea într-un parc imens, prin care drumul se învârtește în
formă de serpentină. Și, unde priveliștea se deschide, vedem în
vale drumul pe unde venirăm noi. Aici atingem înălțimea
pasului și aici este și granița monarhiei.
Încă o palmă de loc și te cobori deja în crunt sfâșiata țară,
împodobită ca pentru o serbare și lovită în podoabele seninătății
sale; apoi te urci pe ruine pustii de case galbene, roșii și albe:
acesta este Predealul, aceasta este ceea ce a mai rămas din
măreața stațiune climaterică a bogătașilor bucureșteni. O casă
galbenă, mai mare ca multe din celelalte, era așezată pe latura
vestică a drumului, la intrarea localității. Priveliștea de la
ferestrele sale spre adâncul pasului Temeș trebuie să fi fost
fermecătoare. În zilele luptei, eu priveam mereu prin ochean la
această casă galbenă. La povârnișul munților se îndrepta prin
fața satului Predeal o linie uriașă de fortificații. Această casă o
am încă în minte, nevătămată, sub pavăza acoperișului său înalt
și roșu. Și o văzui apoi în clipa în care nori de aburi și pulbere
o învăluiau și fum se ridica dintr-însa, căci acoperișul nu mai
exista. Din zi în zi ea devenea mai mică, pentru că ori de câte
ori linia de lucrări cădea sub focul nostru, românii căutau
adăpost în ruinele acestei case și în grădina situată înapoia ei.
Grenadele noastre băteau prin zidurile ei galbene și le prăbușeau.
Nu rămăsese decât un rest îngrozitor, ziduri ruinate pe care
spânzurau balcoanele zdrobite. Mă aflu pe dâmbul care se
găsește la câțiva pași de uriașa bătălie și pe al cărui teren
grenadele noastre au amestecat pământul cu lucrările de apărare
și armele cu oamenii, într-o încurcătură de nerecunoscut,
azvârlind spre casa galbenă moarte și grozăvie pretutindeni.
Trandafirii, în boschetele grădinii, stau cu brațele încâlcite
printre zdrențuita măreție a spațiului prăbușit fără nici o noimă.
Câțiva pași înaintea casei șanțul trece prin grădină. Românii și-
au târât aici covoare, perdele, lucruri de pat și acoperăminte

220
contra frigului și zac acum morți, toți acolo, zdrobiți
înspăimântător, om lângă om, în aceste zdrențe putrede,
sângerate, în ploaie și umezeală, mulți, mulți, mai mulți decât
poate cineva să numere.
Mai departe, către vest, stau marile tranșee, mare lucrare
în pământ, ca cea mai puternică apărare a inamicului, care se
poate socoti cheia fortificațiilor sale în jurul Predealului. Ea a
fost fărâmițată de bătaia mortierelor noastre grele. Groaznicul
rezultat al punctualelor împușcături pe care eu le-am urmărit în
acele zile de la observatorul artileriei de pe vârf mi se desfășura
acum înaintea ochilor, cățărându-mă eu printre aceste
încâlcituri de pâlnii și șanțuri hârbuite, subterane. Semănată cu
morți este de acum această jalnică țară, oameni care au luptat
aici cu forțe omenești contra focului mistuitor și s-au sfârșit în
acest iad.
Unul zace cu pieptul sfărâmat, însă în mâna brațului
retezat ține un bilețel, așa că se înțelegea ultima sa dorință, ca
cineva să vadă ce sta scris acolo. Mă aplec asupra foii: ,,Iancu
Ion” se chema mortul și făcea parte din reg. 61. La marginea
foii este mâzgălit abia lizibil un nume de femeie: ,,Niculina.”
În jurul sărmanului sat, bubuie artileria germană. Și eu
merg câtva timp mai departe pe străzile lungi și intru ici și colo
în casele dărâmate. Unde zidurile se mai păstrau pe jumătate,
cantonau soldați austro-ungari și germani. Și ei merg din casă
în casă și caut dacă mai e cineva pe undeva. Nimeni, afară de
surii și surii albăstrii soldați ai noștri nu se mai află pe aceste
locuri, căci locuitorii de aici demult fuseseră evacuați în
România. Distrugerea vilelor întrecea orice măsură și ce
cruțase bombardamentul nostru fusese nimicit de către soldații
români, căci ei au devastat în propria lor țară vilele părăsite, ca
niște tâlhari. Oriunde intram, găseam dulapurile și obloanele
sparte și toate proprietățile răutăcios pustiite și împrăștiate. O
disonanță de nepriceput răsuna pretutindeni.
Intru într-o vilă al cărui turnuleț împodobit fusese

221
dărâmat de un obuz și aruncat în grădină. Nici o ușă n-a mai
rămas, nici o fereastră n-a rămas nescoasă. În urma grenadei,
soldații români au bântuit casa. O vioară, vai, o trântiseră din
cui, o crăpaseră și o înfipseseră în cui la loc. Dulapul cu acte și
hârtii e răvășit și hârtiile cocoloșite, călcate și pătate cu vopsea
roșie, împuțită. Mă port din loc în loc în alte case bombardate.
Pustiu pretutindeni și liniște. Deodată se mișcă ceva. Pe o sofa
mototolită stă un mare câine lățos, care înălță capul său mare și
începu să mârâie. Jos, într-o grădină, un morman de mii de
mărunțișuri: acolo au aruncat românii afară, pe fereastră, tot
conținutul unei locuințe. O cărticică zace acolo între broderii,
albituri, rochii, caiete. Eu mă aplec spre acestea: Tegners
Frithjofssage, în traducere germană, într-o mică, drăgălașe
ediție. Pe prima pagină, stă o dedicație: ,,Ca amintire micei
mele prietene Helli Stolz de la Elena C. Dimitrescu.” Deci, și
peste proprietatea micuței fetițe trecu războiul!
Merg mai departe, spre vila următoare. Ajungând acolo,
aud deodată în juru-mi muzică: Chopin. Din casa pe jumătate
sfărâmată vin tonurile până aici. Intrai înăuntru: o cameră prin
al cărui acoperiș se vedea cerul. Lângă peretele peste care se
vărsaseră sfărâmături de țigle roșii, un pian; și înaintea acestuia
pe un scaun sfărâmat, un ofițer de honvezi. El și-a căutat o
gazdă și și-a găsit un pian. Căci camera nu are acoperiș, dar
aceasta nu-l stingherește; el vrea să stea aici până ce vor porni
mai departe spre sud. Melodiile cântecelor ungurești îmi răsună
încă în minte, în timp ce eu mă îndrept spre est de Predeal,
unde văd în jurul satului ultimele lupte. Pe drum mă întâmpină
căpitanul, care în acele zile grele condusese focul pe deasupra
muntelui spre nord-est și atunci, de la piscul său, am privit
împreună ultimele lupte în jurul Predealului, acea vijelie care,
la 23 octombrie, de pe piscul Ezapliat, bătând în jos, se spărgea
peste pozițiile românești, de-a lungul înălțimilor, scăldând în
sânge pe acei ce voiau să se împotrivească furtunoasei noastre
victorii. În vasta gară a mai căutat inamicul, încă o dată, să se

222
întărească și a tras de acolo din adăpostul zidurilor ruinate și cu
armele și cu mitralierele. Nu a fost însă de nici un folos, căci și
noi am pus în joc de deasupra armele și mitralierele noastre, cu
care am alungat pe cei ce încă luptau acolo. Ultimele resturi au
fost apoi zdrobite la câmp deschis. Erau cei care nu voiau să se
predea și, ca viteji soldați ce erau, luptară pe dealurile de la est
de Predeal până la amarul declin, de parcă voiau ca niciunul să
nu mai rămână, care să poată raporta ceva despre această parte
a luptelor.
Cu bravură s-au luptat românii pe Esapliat și la gara
Predeal. Am fost în primul rând, acolo jos, în gară. Gara era ca
ultim cap de linie în România, a liniei ferate române, mare și
impozant așezată, cuprinzând un lung șir de clădiri unite între
ele, în care fusese direcțiunea, serviciul vămii, sălile de
așteptare și restaurantul. Focul plin al artileriei noastre a
zdrobit îngrozitor acest șir de case în mai multe locuri, alte
părți sunt lipsite numai de acoperiș sau de câte un perete, însă
întreg interiorul este răsturnat și învălmășit de zguduiturile
loviturilor, răscolit și pustiit apoi de jefuitorii hrăpăreți. Soldații
români s-au așezat în aceste locuri căutând apărare și le-au
părăsit, când noi am luat gara sub focul nostru și s-au strecurat
iarăși în acest haos de praf și tencuială, când, sub grenadele
noastre, întreg Predealul se transformase într-un iad. Și ei
căzură chiar între acele dărâmături, când atacul austro-ungar și
german îi împresură dinspre răsărit de Predeal, năvălind peste
ei. În vechea sală de mese, în care, în vara de-abia trecută, se
petrecea seara, cu muzici și dans, zac acum cadavrele reci, între
cioburi și pulbere, agățate de ghișeele funcționarilor. Grenadele
de mână și patul puștii au săvârșit aici ultima acțiune. O
grămadă de bilete de tren colorate zac în acest nemaivăzut
pustiu: ,,Predeal-Brașov.” Sânge roșu cursese peste aceste mici
cartoane verzi și câteva cenușii, când mâinile reci le apucaseră
pe dibuite. Un militar ,,se odihnește” în mijlocul obiectelor
jefuite dintr-un cufăr spart. La nesocotitul, înspăimântătorul și

223
grotescul tablou, moartea i-a adăugat și pe ei și la vederea
acestei abundențe a grozăviei, parcă nici nu-mi vine să cred că
mă aflu în fața unei realități, ci că este mai degrabă un tablou
obiectiv al unui cabinet de figuri de ceară, în care fură
grămădite toate neadevărurile, toate imposibilitățile, toată
excitarea instinctelor lacome, așa, peste măsură grămădite, cât
ele să devină fără efect, fiindcă și-au pierdut autenticitatea,
adevărata lor stare.
Iarăși, afară, în libertate. Iarăși, de cealaltă parte a căii
ferate, înapoia vilei care sta năruită acolo sus pe culme, unde se
desfășurau pozițiile române, care se prelungeau spre Ezapliat.
Erau tari, adăposturile erau bine zidite și asigurate printr-o
îngustă amestecătură de construcții din crăci de arbori contra
unei eventuale încercuiri. Însă aceste poziții-tranșee s-au
păstrat numai pe alocurea și sunt de nerecunoscut, căci aici, ca
și deasupra, pe partea vestică a poziției, pe linia de lucrări de
pământ, artileria grea a bombardat așa de grozav, că cele mai
multe sectoare sunt complet desființate.178 Și totuși, această
parte a tabloului este cea mai puțin înfricoșătoare. Căci mai rău
ca privirea acestor pâlnii uriașe, ne impresionează gropile care
s-au scobit acolo și în care ghiulelele tunurilor noastre au
aruncat în torente, cu nemăsurată furie și fără milă, zguduind
pământul, pe acei sărmani, nenorociți oameni, destinați morții.
Mai departe, în direcția sudică a pădurii, grenadele de
mână au bătut cu turbare. Aci erupseră năvălitorii noștri de la
înălțime, doborând ceea ce adversarul voia să fie apărat. La
fiece pas, pe pământul negru al pădurii și pe crengile galbene,
zac risipite mogâldețele verzui ale românilor morți. Și, între ei,
iată, din nou, repauzează un german. Brancardierii germani

178
Aici se termină primul caiet manuscris din care am transcris
acest text tradus. Se încheie cu data traducerii: ,,1917, Aug. 3, Breesen. Ltn.
C. Popian” Și lista ofițerilor germani, șefii lagărului: Maior Armbrust, Căp.
.Muhler, Ltn. Erenreichi, Leon Seidler, Willi Feiler. Începe Caietul al II-
lea(n. n. – C. D.).
224
sunt tocmai pe locul acela, care ascunde câțiva camarazi de-ai
noștri, morți. Vor fi duși într-un cimitir militar special, să se
odihnească unul lângă altul. Mergând împreună mai departe,
găsirăm un coif însângerat, trântit pe mușchiul pădurii și un sac
de pâine deschis, al cărui sărman conținut se vărsase pe
pământ. Pesmeți românești, țigări scâlciate, cărți de vizită și
scrisori.
Ridic câteva cărți de vizită. Germanul mort se chema
Anton și fusese subofițer. Cumnatul său, care fusese rănit la
braț, îi scria lui din Berlin, cu multe cuvinte de iubire, care aici
în aceste păduri alpine, în larga splendoare adânc zguduită, se
combină cu sărmanele coifuri, roșii de sânge, ca toți acei
cenușii ai noștri, care se urcaseră acolo departe, în tranșeele
românești, pustiindu-le.
,,Cum îți merge, iubite tinere? Nădăjduiesc că bine.
Vedeți de isprăviți strașnic cu românii, faceți numai așa ca să
terminați mai repede și vino acasă la mama. Eu vin săptămâna
aceasta la depozitul central pentru continuarea tratamentului
și apoi pot să dorm acasă. Multe salutări de la ai casei. Mutti
se teme foarte mult pentru tine, scrie, totuși, des, cât mai des. ”
S-a isprăvit, îmi zic.
Și acum va plânge această sărmană femeie, care l-a
născut și care presimțea, temându-se pentru el. Plânge, precum
multe alte mii de mame germane trebuie să plângă și să
jelească pentru morții lor și pentru nebunia în care a căzut
lumea și în care mereu popoare noi pășesc amețite de beția
sângelui. Nebunie curată, aceasta este sigur! Și cum eu mă
aflam în fața șanțurilor surpate, pline cu oameni morți, care
odată fuseseră inamicii noștri, și soarele strălucind de după
amiază încălzea peste această nemaiauzită măreție, înconjurând
cu sânge haina de zăpadă a munților de gips, îmi părea că
această nebunie mă strigă, constrângându-ne să ducem lupta
mai departe, prin buzele mute ale celor sărmani adormiți.
Unul zace acolo cu privirea sticloasă, îndreptată de-a

225
lungul acestui șir de munți. E palid, este mort, totuși nici o rană
nu se vede. Și fruntea sa, sprâncenele sale, caută visătoare,
încordate, ca și când i s-ar întrezări în acel stins creier țărănesc
atins de moarte, înaintea acestei măreții a lumii, o scânteie de
adevăr: cum că el, potrivit cu voința cârmuitorilor săi, nu avea
voie să trăiască. El căutase în raniță după pachețelul de
pansament, risipise întregul conținut în murdărie, fără să aibă
putere să-l apuce. Și, după aceea, murise, cu privirea pironită
pe acele mărunțișuri. Observ mai departe, în această nenorocită
avere, lucind, două plăsmuiri neverosimile: doi ciorapi lungi,
albi, cu găitane pestrițe, împodobiți în culori românești, de la
genunchi până la glezne și la fiecare, atârnați, câte o jumătate
de duzină de clopoței de mărimea unei nuci.
x
x x
Mă găsesc iarăși în ținutul dinaintea Predealului. Aci, pe
un crâmpei de poiană se află o baterie și tunurile ei de câmp
urlă în depărtare. Comandantul salută; totuși, eu aceste tunuri
le văzusem. Ele sunt românești - Krupp le-a fabricat - și noi le-
am luat de la români acum 14 zile, între Petersberg și Brașov.
Acum ele bat aici, pe pământ românesc, împușcând pe sărmanii
sacrificați, pe orgolioșii și lacomii nerozi, care se măsurau cu
noi, spre a ne împiedica victoria. Cele 4 țevi mai lătrară încă un
răstimp, apoi se potoliră. Câteva comenzi, și oameni și cai,
tunuri și chesoane, se puseră deodată în mișcare. Ei înaintează
temeinic mai departe către sud. Și Predealul stă acum în urma
lor, pe acel drum al izbânzii, căci el este acum sub
comandament german.
30 oct. 1916

226
Capitolul al XIV-lea

PESTE PASUL TORZBURG(BRAN)

SPRE ROMÂNIA
Cum am mai spus, trei drumuri se deschideau românilor
în munți, când ei, după greaua înfrângere în luptele de la
Brașov, părăsiră largul bazin al Țării Bârsei și se retraseră în
munți pentru a se salva: Predealul, ca cea mai scurtă legătură
spre sud, pasul Giuvala în vestul Predealului și la răsărit pasul
Olt. Aceste trei principale drumuri erau, zi și noapte, pline de
mase de trupe, de imense șiruri de care, de călăreți și coloane
românești, visul de o clipă despre o Românie Mare, cu
Transilvania, risipindu-se în necunoscut, sub cutremurul bătăii
mortierelor grele germane și ungare. Un singur cuvânt de
ordine îi conducea pe ei, în spaima ce-i cuprinsese: ,,În munți!”
,,În defileu!”
Aici, pe strâmtorile înalte, situate între munți uriași,
asemenea unei cetăți de necucerit, ei voiau să se așeze din nou.
Aici, pe pământ românesc, în scurgerea celor doi ani de război,
între 1914 și 1916, pe când războiul sfâșia țările înconjurătoare,
ei, care purtau încă masca neutralității, au construit puternice
fortificații permanente, care, în caz de neizbutire a hoțescului
plan, să servească trupelor retrase aci, pentru a putea ține în șah
pe inamic. Românii ar fi voit ca nimeni să nu știe de ceea ce se
lucrase în cursul anului 1915 și, cu mai multă hărnicie în anul
următor: România era, scuzați, neutră. Însă ei construiau
drumuri spre granița Transilvaniei și oricine a călătorit pe linia
Brașov, prin Predeal, la București, poate povesti că, de la
graniță, perdelele ferestrelor trebuiau închise, că jandarmii
227
români se plimbau prin vagoane și că nici un călător nu putea
să vadă regiunea. Pentru aceasta trebuia să se inventeze un
paravan pentru acest excentric zel: ținerea de manevre în
ținuturile de graniță ale munților. Se organizează poziții și
adăposturi, se fac probe generale de război. Ceea ce s-a
executat au fost lucrări în grabă, în decursul acestui timp și cam
superficial; totuși, au realizat un sistem multiplu de fortificații
de munte, pe baza căruia generalul român Averescu179 a
pronunțat mândru cuvintele: ,,Aceste trei pasuri nu vor putea fi
forțate de nimeni!”
Așadar, după puternicele lupte de la Brașov, părțile
predominante ale defileului, care în timp de cinci săptămâni de
ocupație românească fuseseră garnisite cu mai multe lucrări de
fort în partea dinspre Ungaria, fură ținta retragerii armatei.
Aici, cu piciorul înfipt în Transilvania, românii voiau acum să
se fixeze pe pământ unguresc, dorind să stăvilească apropiata
retragere a maselor de oștiri. Însă acestei voințe de a pune
stavilă prin schimb de roluri se opuse o alta mai puternică,
împotriva dușmanului nostru: aceasta fu voința conducerii
germane, care, sub nici o circumstanță, nu lăsă pe adversar să
se așeze încă o dată pe pământ ungar. Armatele noastre se
puseră în mișcare și nu se mai opriră. Țevile mortierelor și ale
tunurilor lungi germane și austro-ungare nu se răciră în zilele
acelea, iar somnul și odihna pentru soldații noștri erau cuvinte
fără noimă.
În spatele românilor gonea victoria noastră și oriunde se
așeza inamicul, oriunde-și construia întăriturile, vrând să se
așeze, exact acolo se cerneau grenadele noastre, acolo năvălea
roiul trupelor noastre. Ele nu-și mai aflau nici loc, nici odihnă.
Se cuibăriseră ei pe cele mai înalte poziții, superioare, pe

179
Alexandru Averescu (1859 – 1938), mareșal român, om politic,
ministru, erou în război și ofițer ce a înăbușit în sânge răscoala țăranilor din
1907 alături de Căpitanul Ion Antonescu și alții. Tot el i-a împroprietărit cu
pământ (n. n. – C. D.).
228
înălțimi, a căror apărare contra atacului frontal de artilerie și
mitraliere era oarecum posibilă Ocolirile și nemaiauzitele
pretenții ale comandanților lor de a pune pe oameni la jertfă,
obligându-i la marș forțat, îi scotea de sub focul nostru, însă
tirul lung al artileriei noastre îi prindea iarăși. Inamicul trebui
să părăsească Transilvania, rămânându-i, ca singură speranță,
vechile-i puternice lucrări de peste graniță, pe propriu-i
pământ. Însă și-n acestea s-au introdus astăzi luptătorii noștri:
lucrările de infanterie de la Ezapliat și din fața satului Predeal
sunt acum doar grămezi de ruine, multiplele fortificații de
dincolo de pasul Olt sunt cucerite și uriașul complex de lucrări
de pământ și tranșee blindate, pe care românii le ridicaseră la
împresurarea pasului, pe când trupele noastre luptau la sud-vest
de graniță sunt cu totul nevătămate în mâinile noastre.
Am trecut prin această parte întărită a țării, dincolo de
granița Transilvaniei, chiar în aceste zile, pe încâlcitele, înaltele
drumuri ale pasului Torzburg. O măreție alpină fără asemănare
se întinde acolo de jur-împrejur și mereu noi descoperiri de
drumuri vechi, înalte, peste munți. Munți înghesuiți, păduroși,
stânci de piatră și creste acoperite cu zăpadă înconjoară
privirea. Între acestea, nenumărate văi, din care se înalță nori
de aburi, poieni și pripoare pietroase, peste care sunt
împrăștiate căsuțele albe, sărăcăcioase, ale locuitorilor. Pe
drum, însă, înconjurând povârnișurile pe care stau nenumărate
lucrări de apărare românești, întărite cu gard de nuiele,
adăposturi, tranșee pentru mitraliere, gropi de lup și posturi de
observație, înaintează fără grijă urmăritorii germani către sud-
vest, în direcția Câmpulung. Ca printr-un ,,parc natural de
fortificații” se pătrunde prin acest imens ,,imperiu”, în care
românii grămădiseră tot felul de lucrări de apărare, dând
impresia că se trece iarăși printr-un câmp de război. Căci tot ce
este zidit acolo, cu sprijinul munților și săpat pe coamele lor,
este lucrat nou și neîntrebuințat, este neatins de război și toate
acestea erau lucrate pe când era încă pace și mai erau încă

229
altele, construite cu îndoită grijă, pentru cazul când, posibil, s-
ar fi produs vreo presiune din partea adversarului. Cotele lor se
aflau pe toate pozițiile, întărite pe povârnișurile unei coame
înalte, la sud de coama de frontieră. Aici clădiseră românii încă
cinci turele180 pentru mitraliere în pozițiile cele mai înalte și
fără îndoială că aceste poziții, puse în legătură cu fortificațiile
înconjurătoare, erau în situația de a pregăti mari greutăți
atacatorului, dacă acesta ar fi făcut pe placul românilor, de a fi
atacat din față lucrările de bază ale strâmtorii. Aceasta, însă, nu
s-a întâmplat. Conducerea germană a ales drumul unei
împresurări în stil mare în jurul adversarului, care, după
prăbușirea rezistenței sale, voia să se cuibărească puternic aici,
pe înalta graniță, făcându-i astfel pozițiile, întărite cu atâta
grijă, imposibil de susținut.
Astfel căzură în mâinile noastre puternicele lucrări de
cealaltă parte a pasului Giuvala, ca niște fructe coapte și
românii trebuiră să-și mute rezistența la sudul ținutului. Acolo
se revarsă în clipa de față, cu mare greutate, focul luptelor, în
ținutul muntos de la piciorul mărețului Carpat, amenințând
dinspre nord micul oraș Câmpulung. De pe înălțimile care sunt
în mâinile noastre, cineva poate să-l vadă. Se vede pe timp
senin fiecare casă și fiecare mahala, cu împrejurimile ei
deluroase Câmpulung era încă o stațiune climaterică precum
Predealul și Azuga, foarte mult vizitate de români. Predealul și
Azuga s-au prefăcut în ruine, o frumoasă țară, care ar fi putut
înflori, se jeluiește astăzi contra morții criminale și a nimicirii
6 noiembrie 1916

180
Locaș blindat în formă de cupolă, care adăpostește tunurile.
230
Capitolul al XV-lea

LA HONVEZI
Între trupele aliate, care în zilele de glorie de la Sibiu,
Geisterwald și Brașov au bătut pe români și care acum luptă
contra lor pe pământ românesc, sunt și honvezii unguri. Ei stau
sub comanda supremă și sub comanda de corp germană, însă
sunt încredințați unui conducător al lor încercat, care pe lângă
alte multe decorații austro-ungare, poartă pe piept ambele cruci
de fier și care conduce, pe lângă regimentele sale maghiare, și
trupe germane, din toate armele. Dacă în atare alianță este
unitate, apoi totul aduce victoria năzuită imperiilor, unite
frățește în presiunea puternic exercitată.
Am vizitat această trupă amestecată, am fost oaspetele
său, în cercul intim al Statului său Major inteligent, compus din
ofițeri de honvezi ungari; am fost pe pozițiile de luptă ale
brigăzii și regimentelor și pe pozițiile trupelor luptătoare, pe
Clăbucetul Baiului și Azugăi. Și, iată-mă în Predeal, în cea mai
mare sală de vară a hotelului ,,Palace Hotels.” Acolo s-a
,,instalat” divizia, după cum spuneau Domnii în limba veche a
soldaților lor (,,installiert”). Casa nu era cea mai distinsă din
întinsul sat. Comandamentul român o locuise și o părăsise în
momentul apropierii noastre. După aceea, au luat-o în stăpânire
soldații și când amarul sfârșit a sosit, și-au vărsat toată lăcomia
și mânia lor instinctivă asupra mobilierului ei. Tunurile
germane și austro-ungare s-au jucat apoi cu ghiulelele în jurul
slabei clădiri, cât ea se cutremură toată și se umplu de răni și de
crăpături. Și ea a văzut: bătălie și moarte și numai moarte. Ca
totul să fie în regulă, honvezii cârpiseră sărmana casă. Găurile

231
de la împușcături fură astupate cu lanteți de lemn. Molozul
zidurilor dărâmate fusese măturat. Din scânduri ,,dulgheriseră”
mese, scaune și balustrade și așezaseră și o sobă de fier. Așa se
instală dintr-odată, chiar sub bubuitul artileriei românești, o
,,Cameră de operațiuni și consiliu” pentru domnii Statului
Major, o sală comună pentru mâncare și camere de locuință în
care se putea trăi mulțumitor. Și, momentan, se întinseră din
noua clădire, readusă la viață, nenumărate fire telefonice prin
care se comunicau ordinele Comandantului și ale șefului său de
Stat Major ofițerilor și trupei: ordine în ungurește și nemțește,
căci dacă într-o acțiune imediată se folosesc honvezi unguri, se
întrebuințează în serviciu limba maghiară. Totuși, nu este nici
un ofițer în acest stat major, care să nu cunoască perfect limba
noastră, germană și aceasta nu din ambiție cavalerească, ci din
dispoziția cunoștințelor sale.
Am stat în camera de lucru a comandantului, lângă
telefonul care n-a tăcut nici o clipă, asistând la un etern în sus
și-n jos pentru primirea știrilor sau transmiterea ordinelor. El se
urcă într-unul din colțurile camerei pe unde pătrunde lumina,
de pe a cărei verandă se poate privi întreaga măreție a terenului
luptelor și al cărei mobilier constă dintr-o masă îngustă de
lucru, un scaun incomod de campanie și multe telefoane și
hărți. Și, chiar și forma în care își ia hotărârile și își înmânează
ordinele sale sau își conduce operațiunile sale acest energic
conducător este mărginită, ca și lumea care-l înconjoară și
decisă numai de nevoia necondiționată a momentului.
El voi să-mi dea un tablou al situației și, stând pe scaunul
său ,,special”, îmi arată în depărtare prin fereastră cu degetul.
Acolo se ridică muchea ,,Clăbucetul Baiului”, de pe care acum
câteva zile au atacat Regimentul german/188, împreună cu
honvezii; acolo se repezeau și acum, învăluiți în aburi și chin,
împresurați de scântei din albii nourași ai șrapnelelor, acolo, pe
Căpățâna Porcului, pe care tocmai se dădea atacul, prefăcând în
neagră-verde culoarea iernatică a poienelor de pe piscul

232
Baiului. Înapoi, însă, stau stâncile uriașe, acoperite cu nea, ale
Bucegilor românești.

Vorbind de situația luptelor, vorbele sale erau concise ca

și gesturile scurte cu care desena acest tablou. Însă ele dau în
această resemnată descriere de încheiere un tablou vădit al
luptelor. Vedeam cum în tot eul său sălășluia tare și sigură o
deplină încredere: că tot ceea ce noi am parcurs până acum este
numai un început de drum și obiectivul pe care voim să-l
atingem este mult mai mare.181
Mă cobor în stradă, unde un automobil urcase dealul și se
oprise deja: venise comandantul Corpului. Câteva secunde mai
târziu, zvelta excelență germană era în casă. De fapt, el vine
zilnic astfel pentru convorbiri și se ține la curent pentru cea
mai mică întâmplare. Este un încercat sfătuitor al honvezilor
săi. După o zi plină de bogate peripeții pe muntele încercuit de
lupte, iată-mă, deci, o noapte în casa albă a comandantului
honvezilor. Sala de mâncare a hotelului deodată este schimbată
în casino: un spațiu foarte alb, nu prea mare, care are pe un
perete îngust o fereastră uriașă, împărțită într-o mulțime de
geamuri mici. Însă geamurile, în cea mai mare parte, sunt
sparte. Explozia loviturilor le-a cutremurat și vibrațiile
împușcăturilor le-a sfărâmat. Acum fereastra este în întregime
lipită cu hârtie, însă la fiecare împușcătură a mortierelor care se
slobod în noaptea neagră și din strâmtul pas bat în depărtare
înapoia Azugăi sau pe culmi, tremură și zăngănește.
La masa dublă, învelită cu mușama, stă Statul Major și
lumânările înfipte în sticle goale dau o lumină palidă și
nesigură. Soba de fier arde, însă frigul care pătrunde dinspre
fereastră îi stă împotrivă.
Convorbirea se țese în jurul luptelor din acea zi, unde
conducerea germană avusese precădere asupra celei maghiare.
Nimeni altul nu cunoștea problema acestei noi campanii ca
181
Pag. 101 a manuscrisului.
233
acest tânăr, om experimentat, cu fața brăzdată de energie și
agerime. În cursul convorbirii, masa de seară se termină, o
sticlă de vin se dă gata. Însă și pentru aceasta abia-i rămâne
timpul necesar, căci mereu este chemat de unul și de altul; lasă
farfuria și dispare. Ca și la Statele Majore germane, aici el este
totul și toți sunt reținuți în mișcare și ton. Vorbesc acum despre
luptele din Galiția, Rusia, de frontul Kartner și de frontul din
Bucovina, unde ei au petrecut doi ani, și spun că încă sunt în
toiul luptei, cu toate că acum începe a treia iarnă de război.
Afară împușcăturile devin din ce în ce mai puternice. Jos
în drum stau două tunuri, care fac să se cutremure casa, când
tună cu glasul lor tragic prin întuneric. Tunuri lungi din fabrica
Skoda. ,,- Bună ziua, frate, ,,Țeavă lungă!”, așa salută canonierii
germani, când focul acestor zvelte tunuri le ascultă ordinele.
Încet-încet, dintre oamenii care stau la cele două mese dispar,
unul câte unul. Nu se poate sta mult timp la cină aici. Serviciul
trebuie continuat. Cei ce mai rămân strâng din nou rândurile. Se
discută pe tema unei îngrijorări. Nu, nu este teamă, ci acea
penibilă, nesigură așteptare în fața necunoscutului, care-l poate
pune pe gânduri chiar și pe cel mai viteaz. Și colonelul artileriei,
un bărbat înalt, de peste 50 de ani, însă cu părul negru ca corbul
și, pe fața-i oacheșă, cu o barbă lată în jurul gurii, povestea:
,,- Da, de două ori în acest lung război s-ar fi găsit și el
în această nelămurită situație și ar fi fost atacat. Odată, se
găsea captiv într-un balon și rușii începuseră să împuște drept
sub el, și împușcau, și împușcau. Nici o împușcătură nu
ajungea la înălțimea balonului, căci soldații înăuntru aveau
observator și la o izbire a balonului nu se puteau gândi. Dar,
totuși, stătu el, așa, acolo sus, deasupra focului intens, timp de
mai multe ore, susținut de frânghiile sale. Apoi, și a doua oară:
el avea atunci două tunuri grele, noi, de calibru mare, surori
bune. Odată slobozindu-se, unuia îi plezni țeava, producând o
uriașe nenorocire. Un cadet și șase oameni din serviciu
rămaseră morți pe loc. Chiar în după-amiaza zilei fură

234
îngropați și el însuși rosti câteva cuvinte la mormântul bravilor
camarazi.
Venind iarăși la baterie, găsi pe oamenii săi, care se
grămădiseră neîncrezători în jurul celui de-al doilea tun. Însă,
ce poți face, soldatul trebuie să aibă încredere în arma sa.
Jumătate izbânda se datorează acestei încrederi pline de
dragoste. Ei trebuiră să înțeleagă, că numai o rea construcție a
țevii sau a proiectilului, că numai un caz nenorocit poate aduce
o asemenea întâmplare și că la sute de mii de descărcări, abia
unul, dacă poate produce o asemenea nenorocire. Deasupra
erau rușii: deci: ,,Foc!” Al doilea tun fu îndreptat acolo și
încărcat: tunul-frate a cestuilalt, ale cărei jertfe ei tocmai le
îngropaseră. Văzând el fețele palide ale tunarilor, se rușinează,
îi pune pe ei în repaos și trece înaintea lor, punând mâna pe
trăgaci. Numai o secundă însă, căci toți trăiau aceeași
neînțeleasă așteptare, aceeași nebună încordare și atențiune.
Frâna fu smulsă. Un fulger, o lovitură a împușcăturii și țeava a
trimis în hău peste 100 de împușcături, așa că în fața acestei
reușite nu a mai existat niciunul care să ezite, din cauza
tragediei de dinainte.”
Colonelul trage din țigara sa ascuțită. El zise: ,,- Nu,
aceste gesturi nu se fac cu frică, acestea sunt lucruri omenești,
pe care fiecare le cunoaște și care, odată și odată, îi revin
fiecăruia. Cine le ocolește, nu este cinstit cu sine însuși!”
Lumânările în gâtul sticlelor s-au micșorat, lumina lor
pâlpâie în curentul care se produce dinspre fereastră din cauza
presiunii vântului. Afară împușcăturile își urmează cursul.
Colonelul se ridică, el trebuie încă să lucreze. Ceasul este abia
nouă și jumătate. Restul de tineri ofițeri flecăresc încă între ei. Și,
totuși, în pustiile, cârpăcitele camere ale lui ,,Palace Hotels”,
câteva minute mai târziu, ei se așează la lumina lumânărilor și a
lămpilor, la masa de scris și la telefon, la lucru, până târziu, în
noapte.

235
Capitolul al XVI-lea

PE CLĂBUCETUL BAIULUI
La ora 7 dimineața am avut o convorbire cu maiorul
Pionierilor. El este ofițer regal și imperial din Steiermark, însă
este repartizat la honvezii care luptă în sectorul Azuga. Și voia,
împreună cu jumătate din oamenii de companie ai săi, să urce
pe acolo pe unde regimentul nostru 188 și regimentul de
honvezi unguri urcase Clăbucetul Baiului. Opt tunuri de câmp
smulseseră ai noștri de la românii respinși în acest atac, sublim
condus, care zac acum acolo sus, la 1.350 m înălțime, pe
sfâșiata muche din luptele date în jurul înălțimilor nord-vest de
Căpățâna Porcului și de vârfurile înconjurătoare. Au fost
obligați să îngroape aceste tunuri. Parte din ele, care rămăseseră
în bună stare a trebuit să le punem imediat în serviciul nostru,
iar cele stricate duse în lazaretul artileriei.
Și iată această nouă dimineață, care vestește, pentru ziua
ce vine, prin seninătate și răcoare, toată strălucirea luminii și a
soarelui de toamnă târzie. Pe veștedele poiene și pe arbori e
brumă. Codrii stau încă înfășurați în negură și negură fierbe și
în văgăuni; însă deasupra, în albastru, zăpada și gheața acoperă
crestele ,,Omului” în plină splendoare și limpezime, ca niște
flori albe. Urcarăm și noi, punctual, în micuța căruță țărănească, a
cărei patrie este pe undeva în Wolhinia, care, mai apoi căzu în
mâini ungurești și acum călătorește în România. Mergem
tăcând. Numai vizitiul, un vagmistru de husari, vorbește cu
caii, mânând spre Azuga. Cuvinte ungurești, pe care eu nu le
înțeleg, însă sună familiar și drăgălaș, când dojenește caii, dacă
vreunul din ei se sperie de pocnetele împușcăturilor. Căci de
amândouă părțile drumului bubuie mereu, rostogolindu-se în
236
haos, tunurile care bat pe români în pozițiile lor și în tranșee,
din adăposturi și de pe coline. Ele zboară pe deasupra caselor
sfărâmate și a curților pustiite; aici, însă, este viață pretutindeni,
în aceste ruine. În camerele rămase în ființă și prin grajduri stau
caii; și înaintea ușilor, oamenii noștri se ferchezuiesc. Printr-o
fereastră se întinde afară capul unui cal și, afară pe o verandă,
jumătate stâlcită, se află ieslea din care el mănâncă. Iesle? Un
leagăn de copii boit cu flori românești.
Puțin înainte de punctul țintit și puternic întărit, noi
trecurăm înaintea jumătății de companie care mărșăluia. Unguri
voinici și bine echipați, care purtau cu ei securi, târnăcoape,
lopeți și pârghii. Părăsirăm trăsura și merserăm cu oamenii,
părăsind drumul și cârmind pe o văgăună din care urcau
culmile muntelui. Trecem peste o gârlă lată, pe un pod șubred,
clădit din trunchiul unui arbore și peste o poiană scormonită de
împușcăturile luptelor trecute. Continuăm pe înălțimi, în sus, și
prin păduri prăpăstioase, spânzurate, cu fagi uriași și cu înmiite
crengușuri. Cărarea se deapănă în sus, obositoare; și veșnic,
același tablou înaintea ochilor: trunchi și arbuști și același
teren, când moale, când pietros. Părea că nu se mai sfârșește
acest urcuș. Ici-colo sclipeau pe drum și la picioarele copacilor
cutii goale de cartușe, măști de gaze și petice de uniformă
românești.
La asemenea urcuș nu se poate vorbi mult; ușorul hârșâit
al nenumăraților noștri pași grei peste frunzișul uscat și mușchi
formează muzica. Și de sus, urlă, prelungindu-se peste noi,
ecoul împușcăturilor de tun și, ca ciocăniturile unei ghionoaie,
tactul mitralierelor. E mai cald ca într-o seră, sub acest acoperiș
fără frunză, cu coroana neagră-roșcată. Un luminiș îngust se
făcu în fața noastră și aici maiorul opri și lăsă pe oameni să-și
dezbrace mantalele, care rămaseră sub paza unuia. Mai
departe! Găuri subțiri și ascuțite ca cele făcute de bastonul
alpin sunt o droaie pe pozițiile mai humoase ale drumului. Pe
aici au urcat mici cai cu samare, potcoviți cu potcoave ascuțite.

237
Căci, toate lucrurile sunt urcate sus cu mare oboseală, pe
samare: obiecte, muniții, provianturi și apă.
Un soldat ungur iese din tufiș. Nu, sunt doi și ambii
poartă o sarcină: un pat. O brancardă. Ei coboară prevăzători în
vale, așează targa spre popas și iarăși pornesc. Un om tânăr,
palid, zace pe foaia de cort, picioru-i împușcat este bandajat cu
îngrijire. Fusese rănit în noaptea precedentă. Și după ei vin încă
mulți alți sanitari cu alți sărmani frați de-ai lor, ca și aceștia. A
fost o luptă strașnică în această noapte. Noi pusesem stăpânire
pe unele poziții străine, pe Căpățâna Porcului, întinzându-ne
chiar, ici și colo, pe câte o porțiune, însă, în tot, nu revenisem
în linie dreaptă. Românii stau încă pe coamă și luptă mai
departe.
Începem iarăși să urcăm. Lungi procesiuni de brancarde
ne întâmpină, coborând în vale. Din ce în ce, avem mare
bogăție de probe, că luptele sunt aproape. Iată părți de echipament
românesc pretutindeni azvârlite, grenade de mână românești,
această verde otravă în formă de gheme lungi. Într-o altă
jumătate de oră suntem sus. Acolo, în fine, pădurea se termină
și se deschide un luminiș, un gol, un creștet practicabil. Acolo
sus sunt tranșee și honvezii lucrează în interior. Lângă un
copac, mai mulți prizonieri români și mai departe, iarăși,
înaintea unui șanț, soldați germani și honvezi împreună cu o
grupă de ofițeri, un post de luptă. Colonelul honvezilor, von
M., mă primește cu multă bunăvoință și-mi dă o lămurire a
situației: ,,Acțiunea noastră se desfășoară la nord-vest de
Căpățâna Porcului și pe lângă vârful Baiului precum și pe
înălțimile înconjurătoare spre vest; de sus, de pe vârful
Clăbucetului, se vede lămurit totul. Ca și la alte lupte, această
brigadă compusă din al 188-lea regiment german și honvezi,
împinge la atac.”
Maiorul de pionieri își dă raportul și plecăm mai departe
spre vârful culmei golașe. Suntem acum pe drumul vijelios pe
care eroii noștri turingieni trebuiră să-l ia la 31 octombrie și pe

238
care românii îl pregătiseră cu lucrări militare încă cu mult înainte
de declarația lor de război. Ultima frunte, ultimul pisc al
Clăbucetului, se înalță ca un con stâncos și pustiu peste cununa de
codri și acest pisc predomină deopotrivă înălțimile din est, din
nord-est și sud-est, așadar către Predeal, către drumul defileului,
către Azuga, fiind dispus în chip de cetate, prin unirea, între ele, a
mai multor linii de fortificații în formă de trepte.
Pe acesta românii aveau așezate cam 20 de mitraliere și
baterii de artilerie, care, la început, nu puțin au îngreunat
înaintarea noastră și mai târziu și pozițiile noastre de pe
înălțimile de cealaltă parte a defileului, până ce tunurile noastre
au pornit lupta pe Clăbucetul Baiului și în fine atacul nostru ne-
a dat în mână tot sâmburele de întărituri ale muntelui. Vârful
este încă și acum când noi urcăm aceste culmi, sâmbure central
de fortificații, o mărturie a grelei noastre bombardări și a
luptelor amare, care au pustiit totul aci, în după-amiaza acelei
zile de 31 octombrie.
Tranșeele sfărâmate, în care încă nu se pot număra
cadavrele românești, pe jumătate îngropate cu masele de
pământ explodate, sunt niște pâlnii uriașe, întregul sector al
acestei poziții măcinat într-un tot inseparabil, arme sfărâmate și
mitraliere zdrobite și morți și iarăși morți. Însă, nici un soldat
german sau ungur. Aceia dintre eroii care au atacat pe acest
munte stâncos de necrezut și care au căzut în acest atac au fost
demult îngropați de camarazii lor și azi odihnesc sub crucea
albă de mesteacăn.
Învingătorii și-au târât pe frații lor morți în plin foc al
românilor respinși, foc pe care îl împroșcau cu mânie pe
colinele pierdute. Focul strein împroașcă și acum, necontenit,
muntele ocupat de noi și pe când noi năzuim să ne îndreptăm
spre pozițiile dinspre vest, șrapnelele fluieră și trec pe lângă
noi, sclipesc, izbind pământul, și se ciocnesc violent, ricoșând
în stânci. Oh! Sângele german al celui de-al 188-lea regiment
care curgea aici, pe pământul românesc!

239
 Nu! Din eroii morți, nu mai este niciunul pe aici și răniții
se află încă de multă vreme sub bună îngrijire. Însă coifurile și
banderolele cu cartușe, sacul de merinde și centiroanele vorbesc
încă despre ei. Aci stă un mic blockhaus care este plin cu
diferite mărunțișuri părăsite: cizme trase, pline de sânge, haine
ciopârțite, arme zvârlite. Printre ele, scrisori și carnete, cărți.
Două-trei, le ridic eu de jos. Omul care le purtase cu el,
sărmanul, în această încăierare, era din Berlin. Și a murit aici,
în munții înalți ai României. După un tată rănit, ori după unul
care și-a dat viața pentru patrie, plâng acolo departe: o voce
germană a unui copil, a unei femei, sau a unei mame.
Plec de lângă micul blockhaus, care a văzut atâta sânge și
durere în libertate, însă nu pot să refuz să mă gândesc la toate
glasurile din patrie, care strigă după fiii lor, după bărbații lor,
după părinții lor. Printre păduri și prin spintecătura unei
văgăuni se deschide vederea spre Azuga și, mai departe, ea se
închide, în luminoasa, calda lumină a uriașului masiv muntos
de dincolo de defileu.
Sfâșiat și ruinat în parte, încă fumegând sub flacăra
aproape stinsă, stă micul oraș de fabrici cu întinsele terenuri de
exploatare a petrolului, cu fabrici de Champagne și postav. Ca
mort se vede orășelul, cu piețele și drumurile sale, de aici, din
înălțime. Nici un om nu se arată, însă împușcăturile armelor
pocnesc pe deasupra și nourașii albi ai șrapnelelor plutesc
acolo jos deasupra resturilor de case. Lupta merge mai departe.
Din necunoscut atacă și bate înainte în adăposturi și tranșee.
Drumul se coboară într-o șea îngustă și urcă iarăși peste
sfâșiatele tranșee românești. O descărcătură de tun hârjâie spre
cer cu glasul lui grosolan. Mitralierele țăcăne puternic înaintea
noastră. Voci de soldați germani vin din adâncul unui șanț. Mă
găsesc încă o dată în pozițiile de luptă germane pe Clăbucetul
Baiului. În jurul meu bubuie și pocnesc toate, așa că abia-mi
este posibil să mă înțeleg cu ofițerii de lângă mine. Peste
capetele noastre urlă, trec și lovesc șrapnele, crăpând apoi pe

240
muchea vecină a Căpățânii Porcului. Un foc, prin surprindere,
este îndreptat asupra înălțimii și a drumurilor; astfel românii
sunt reduși la tăcere. Fiecare om al lor se poate recunoaște prin
ochean și chiar în acest moment urcă din văgăuna care ne
desparte de ei un întreg convoi de prizonieri, condus de doi
soldați germani: 20-25 de oameni. Li se cere să mărșăluiască
pe o jumătate de drum din partea strâmtă a culmii și tâlmaciul
le ia imediat un interesant interogatoriu.
Între ei sunt și câțiva bulgari bărboși din Dobrogea, care
povestesc că regimentele lor au fost mereu azvârlite unde focul
era mai greu, ca și cum de bună voie voiau să-i nimicească
chiar pe ei. Printre ei se află și un turc. Restul sunt valahi.
Honvezii pionieri se trudesc să dezgroape un număr din cele
opt tunuri românești, care stau îngropate pe jumătate în găurile
proiectilelor și în șanțuri, lângă chesoanele părăsite. Zveltul
maior a condus aducerea la îndeplinire a acestei lucrări.
Pionierii tocmai ridicaseră dintre dărâmături un tun Krupp,
păstrat în bună stare, când unul din ofițeri observă pe culmea
Căpățânii Porcului cum luptătorii noștri înaintau din adâncime
spre români. ,,- Dacă am putea implanta acolo câteva grenade?”
Maiorul se uită prin ochean și examină linia noastră și pe
cea a inamicului. Apoi făcu un semn și tunul care fusese scos
fu adus pe poziție. Lopețile scrijeleau în pământ pietros pe care
târnăcoapele îl mâncau cu lăcomie. Cei 20-30 de pionieri îl
apucară și câteva minute mai târziu tunarii sunt la post și îl
îndreaptă. Încarcă tunul cu un lung proiectil albastru din cele
lăsate de inamic. ,,- Foc”!
În scurt timp lovitura se rostogolește și împușcă în
români cu tragere directă pe Clăbucetul Baiului, cu tunuri
românești. El bubuie într-una, slobod și momește pe unii din
ofițerii din tranșee și poziție să se adune în juru-i și să observe
prin ochean succesul canonadei. Astfel se pot vedea lămurit
românii cățărându-se de deasupra din șanțuri și grămădindu-se
în adăposturi. Comandantul unei secții de mitraliere germane

241
stă lângă mine și întreabă: ,,- Voiți să mergeți puțin la mașina
mea?” ,,- Mergem!”
Din pâlnie în pâlnie ne zbatem până pe partea vestică a
muntelui, unde mitralierele erau așezate în adăposturi și în
scufundișurile pădurii, dispuse în două etaje. Mergem apoi în
pozițiile ridicate între culmile din adâncime, pline de păduri.
Adânca văgăună a Pârâului Cerbului stă înaintea lor și dincolo,
de cealaltă parte a acestei văgăuni, urcă șirurile de înălțimi pe
care românii de pe Căpățâna Porcului și Piscul Baiului erau
forțați să se scurgă ca într-un sac. Culmea este împădurită.
Admir crengile roșii-uscate ale fagilor fără frunză, brazii negri
închiși și ultimul frunziș al anului în câte un mesteacăn, care
strălucește galben între ei. Peste toți acești munți stă însă
uriașul masiv al Bucegilor, cu vârful său, ,,Omul”, îmbrăcat în
mantia de gheață și zăpadă peste pământul său pietros și
stâncos. Sublocotenentul mă face atent spre fundul văgăunii: ,,-
Vedeți drumul de colo? Și grupul albastru-verzui? Aceia sunt
românii pe care noi i-am încercuit!”
Mă uit prin ochean. Drumul care urcă din vale spre
coamă e negricios-pământiu și presărat cu frunze vestejite. În
două-trei locuri românii stau descoperiți de tot, alții sunt
adăpostiți în frunzișul des și după arbori. Sublocotenentul zice:
,,- Cei doi mesteceni galbeni sunt punctul nostru de reper
Uitați-vă precis la ambele luminișuri! De aici, sunt tocmai
1250 m. Fiecare mașină a noastră poartă de grijă uneia din
ambele poziții. ”
El își întrerupe vorba, se îndreaptă strigând, repede, spre
oamenii săi: ,,- Întâia mașină, slobod, slobod! Inamicul, iarăși,
acolo!” Eu întrevăd trei-patru siluete, care vin tocmai în acele
luminișuri; ei văd pe morți, se uită nedumeriți împrejur, fug.
Însă exact acolo se descarcă mitraliera, cu repeziciune. Unul
cade și în căderea sa zvârle brațele în sus, acum zace; și iată și
pe al doilea. Alți doi se îndreaptă spre tufișul de la mesteceni,
ghemuindu-se acolo undeva. Însă mitraliera nu-i slăbește nici

242
acolo. Ea bate către stufiș, de două ori, de trei ori, cu foc
repede, stropșind peste ei. Niciunul din cei ascunși nu mai ies
de acolo. Glasul de lângă mine spune: ,,- Cinzeci-șaizeci am
împușcat pe acel loc, sigur, azi, după prânz. Acel drum este o
cursă, prin acel luminiș nimeni nu poate trece. Cei de pe vârf
nu mai pot primi nici un convoi și nici un fel de aprovizionare!”
Câțiva români ies chiar acum din pădure și trec deasupra,
la dreapta mestecenilor. Prevăzători, ei spionează împrejur
Omul nostru de la mitralieră îi vede și întreabă: ,,- Încă nu! Mai
vin și alții, așteaptă un moment!”
Și, într-adevăr, cineva, acolo, făcu un semn înapoi și
merse mai departe; și după el se înșiră încă un întreg grup din
ascunziș spre îngusta poiană. ,,- Acum! Ambele mașini!”
Un bârâit ca de tobă tremură pe râpă, se prinde între
pereți și se înalță în sus. Și între umbrele negre-verzui intră
moartea. Câțiva voiesc să fugă înapoi, însă, în fugă, focul
nostru îi ajunge și-i doboară jos. Unul se răstoarnă, se dă peste
cap, cade și nu se mai ridică. Zac grămezi aceste mogâldețe
negre-verzi pe drumul întunecat. Din înălțimea pădurilor vin
împușcături de armă spre noi, care bat trunchiurile copacilor și
pământul pietros. Nu ne aduc însă nici o pagubă. Odată, când
iarăși un pâlc avea intenția de a trece drumul ca să împuște pe
deasupra frunzișului, întrucât mitraliera noastră nu se pusese în
mișcare destul de repede, sublocotenentul sări el însuși în șanț
și făcu pe servantul. ,,- Foc! Repede!” Și acolo, pe drum, se
rostogoleau în prăpastie cocoloașele negre –verzi.
O râvnă înfrigurată, nici un pic de delăsare nu există în
fiecare dintre oamenii care se găsesc pe acest loc primejdios.
Unii își mai înmoaie pulsul inimii, când, în jurul urechilor, le
fluieră gloanțele, fără oprire; pe când alții nu se mai gândesc la
viața lor. Un singur gând îi stăpânește: voiesc să întărească
frontul, voiesc să înnoade legătura cu alții, chiar de nu pot.
Luptele de împresurare merg mai departe. Sublocotenentul
vorbește numai de oamenii companiei sale. El nu găsește

243
cuvinte de laudă destul de tari pentru acești oameni foarte
instruiți, care, zile întregi de luptă, au stat în șanțurile părăsite
de români, suferind nopți întregi de amarnic frig pe acești
munți prăpăstioși, cu hrană mizerabilă și insuficientă. El zicea:
,,- Dv. vedeți clar acum că noi, mai bine de-așa nu putem
opera! Și cu toate zdrăngănelile și riscurile, n-am văzut
indispoziție pe fața niciunuia, n-am auzit un cuvânt de
nemulțumire. Și aceasta este chiar o minune. Oamenii de
completare, pe care i-am primit în timp de câteva săptămâni s-
au instruit așa de bine, ca și oamenii mei vechi, pe care cu
drag îi am lângă mine, de la începutul războiului!”
Acum merg pe pisc în altă poziție. Acolo, în groapa sa,
era așezat observatorul artileriei și informa prin telefon, jos în
vale, la baterie, despre situația împușcăturilor și a exploziilor.
Un grup de oameni de-ai noștri se află lângă el. Ei făcuseră un
focușor la un colț de tranșeu și-și prăjeau pe el felioare subțiri
de pâine. Acestea formează gustarea lor caldă, fără altă
garnitură și în juru-i glumesc mulțumiți și pașnici. Ei mai au
încă ceva: tutun românesc și foiță. Și unul a inventat o mașină
de făcut țigări, care acum fusese întrebuințată cu succes pentru
un mare număr de țigări. Ea este făcută dintr-un băț rotund și
dintr-o gamelă militară de campanie, uzată, și cu ajutorul ei, cel
mai neîndemânatic și nedeprins deget poate răsuci cele mai
frumoase țigări.
Deasupra, pe vârfuri, luptele continuă iarăși. Prudent, noi
câștigăm teren și iarăși ni se anunță noi prizonieri. ,,Căpățâna
Porcului” este împresurată de fumul împușcăturilor noastre și
mitralierele iarăși țăcănesc fără oprire. Dacă totul merge bine,
după prânz, noi vom avea în stăpânire înălțimea. Eu mă
pregătesc să cobor. Drumul mă duce iarăși pe dinaintea
grozăviei fără milă a bătăliei. În pădure, dau peste un șir de
prizonieri, care trebuiau să fie duși la Predeal. Conducătorii
germani și-au luat ranițele lor și le-au încărcat în spinarea
românilor. Unul din valahi se șterge oftând de sudoare pe

244
frunte. Caporalul german îl bate pe umeri binevoitor și-i zice
râzând:,,- Da, aceasta are ceva în ea, nu este chiar așa o
bagatelă, ca fleacurile voastre!”
Mai în jos, pe drum, văd încă un mare șir de prizonieri.
Cu funii groase ei trag în șiruri lungi tunurile cucerite, pe când
honvezii pionieri, mulțumiți și liniștiți, se întorc în cartier,
lângă amărâtele lor ajutoare.

245
Capitolul al XVII-lea

PRIN PASUL SURDUC

SPRE OLTENIA
S-au scurs aproape două luni de când mă găseam pe acest
drum către Petroșani. După jurnalul meu zilnic, găsesc că era
cam 22 septembrie. Pe atunci nu erau încă șterse urmele
năvălitorilor români de pe bazinul minelor de cărbuni pe unde
năvăliseră din înălțimile nord – vestice. Încă fumegau casele
țărănești de sub sfărâmăturile bătăliei și soldații morți, rămași
pe urma retragerii adversarului, încă zăceau pe holdele întinse
de porumb copt din această toamnă timpurie. Iobagii români,
băștinași, care în scurtul timp de ocupație românească își
dăduseră aerul de stăpânitori, părăsiseră ca și stăpânii țara, ori
fură reduși la vechea situație. Singuri, oamenii noștri stăpâneau
țara, ședeau în sate și în lagăre imense pe ambele părți ale
drumului.
Trupele germane și austro-ungare luară dintr-odată Pasul
Surduc și eliberară și Petroșanii. Acum, aici, este iarnă și o
zăpadă subțire acoperă zdrobita țară. Neaua acoperă vechile
poziții de pe valea Streiului; acoperă sărăcăcioasele, nevoiașele,
cârpăcitele colibe și case țărănești și barăci și toate așezămintele
valahilor, mici și murdare, în care ei, păduchioși și țigănoși, dar
și sfioși și vicleni, se grămădesc cu trențele lor și ofilitele lor
cojoace de oaie. Peste câmpiile întinse ară plugurile trase de
boi și bivoli; pe mult prea minunatul drum de peste munții
Hațegului se văd cruci netede de lemn cu nume nemțești. Peste
podurile care fuseseră zvârlite în aer și din nou reparate de
pionierii germani merge trenul care părăsise odată acest drum
246
nefolositor și acum transportă spre sud trupă după trupă.
Petroșanii, înseși, este o piață de arme în care războiul vorbește
cu mii de glasuri. Orașul înșirat pe lunga vale este o grămădire
de case de-ale lucrătorilor, colibe, vile și clădiri mărețe în jurul
minelor, al turnurilor de exploatare, al coșurilor de fabrici și al
gării: cărbuni! Orașul a suferit sub focul artileriei române,
germane și austro-ungare. Deja, niciodată, aceste clădiri n-au
fost așa frumoase ca măreața natură a munților înconjurători.
Ca toate orașele miniere, orașul e cenușiu și prăfuit și acum îți
imprimă o imagine și mai tristă, cu casele sale sfărâmate și
prăvăliile părăsite și jefuite. O continuă scurgere de trupe și
coloane taie orașul, toate casele sunt pline ochi de soldați
germani și austro-ungari. La aceștia se adaugă prizonierii
români, care vin mereu în convoaie lungi dinspre România. Să
găsești un adăpost!
Un soldat știe, el, o vilă care stă încă în picioare și e și
goală. Câțiva se îndreaptă într-acolo și o deretică voioși pentru
o noapte. Însă posibilitățile sunt restrânse, căci românii au
jefuit și aici; au luat cu ei tot ce li s-a părut prețios, iar resturile
le-au lăsat în pustiire și murdărie. Așa, întâmplător a rămas o
sofa. Pe aceea însă stă scris ,,K U K Locotenent”, și acea
cameră se respectă. El este posesorul vilei; este șef inginer al
unei guri de cărbuni și astăzi, pentru prima oară, se întoarce
,,acasă” de pe câmpul de luptă. Aproape caraghios îmi pare
felul prietenos cum îmi pune el la dispoziție toate aceste
mărunțișuri deteriorate.
Se face noapte. Prin ferestrele sparte vine frigul și
huruitul tremurător al coloanelor de pe drum. De sus cade
zăpadă și ici și colo se aude chemând câte o voce. Deodată se
aud pași în grădină, în casă, un militar caută aici cantonament.
El troncăni prin casă și cade pe acolo, pe alături, trudit de
oboseală. Și sforăie apoi în voie. Noaptea se încheie și,
dimineața, fiecare învață întâi drumul la sclipitoarea fântână.
La aprovizionare ni se dă cafea neagră și fierbinte,

247
îndestulătoare. Apoi, în trăsură și înainte, între coloane, care se
țin în lanț, aproape neștirbit. Ele merg afară din oraș la gară și
către sud. Zăpadă pretutindeni, cât străbate ochiul. Posturile
stau la focurile pâlpâinde și pun mereu în flacără trunchi și
lanteți. Ruși, în mantale specifice, curăță drumul cu grebla și
lopata și, curios, că rar vezi mulțumiți în tovărășia românilor pe
acești oameni cu fața lată și blajină.
Noul pod este clădit peste o grosolană grămădire de
sfărâmături de fier. Linia ferată se ramifică spre vest, înălțimi
păduroase din ce în ce mai elevate se prelungesc de-a lungul
râului și al șoselei. Minunată este această călătorie. Pe fundul
văii stâncoase murmură râul verde ca sticla, el sfredelește
măreț, spălând stâncile prăbușite în albia sa sălbatică, izbindu-
se de copaci seculari răsturnați și aruncându-se spumegând la
coturile văii pe stâncile uriașe, care-l încătușează. Și de
amândouă părțile prăpastiei se înalță necioplite fantastice
grămădiri de blocuri dințate și păduri desfrunzite sub zăpada
albă.
Numai din aceste trei culori constă splendoarea tabloului:
roșu-vânăt ca piatra, pădurile și stâncile înalte înzăpezite, de un
alb pur și fața apei din fundul prăpastiei verde. Deasupra
prăpastiei, îngustă ca înalții pereți care o mărginesc, câte o
bucată invizibilă de cer din care se cerne zăpadă peste zăpadă.
Din acești pereți de stâncă însă, săpat în corpul lor pietros, lipit
de marginea prăpastiei, se înșiră somnambulic drumul. Este o
cale îngustă, zăpăcită de sute de mii de ori, linie pe care s-au
purtat necontenit coloanele cenușii, ducând victoria Germaniei
peste valurile de munți românești și coborând în Oltenia. E clar
că acest drum nu conduce în linie dreaptă; doar într-un loc nu
este împiedicat de peretele de stâncă ce iese înainte, punându-
se de-a curmezișul. Oricine vrea să-l parcurgă se găsește ca
într-un haos, pe acest drum, oricând și oriunde: când pe culmi
noi și iarăși pe fund de prăpastie și prin crăpături, în noi
văgăuni.

248
 De mai multe ori, când spațiul se strâmtează din cauza
muntelui înalt, ostașii noștri trebuie să alterneze țărmul râului,
trecând peste poduri înalte, care, în retragerea românilor,
fuseseră zvârlite în aer și ale căror ruine zac în fundul
prăpastiei scăldate de apele râului, poduri care au fost clădite
din nou. Și, totuși, cu tot pământul surpat pe care înaintarea
noastră trebuia să-l înlăture din drum, ei nu ne-au pricinuit nici
o oră de întârziere. Pozițiile de ocolit au fost sistematizate peste
adâncul prăpastiei, în timp ce pozițiile artileriei au fost realizate
prin explozie, din pereții muntelui. Ceea ce se efectua pe
jumătate din liniile de marș dinainte, se desăvârșea cu ajutorul
pionierilor pe baze solide, grație strașnicei organizări a
conducătorilor marșului, care smulgeau cu de-a sila acest drum
din brațele sălbăticiunii. Căci, fără îndoială, conducerii trupelor
aliate se pune înainte o greutate capitală: înaintarea operațiunilor
prin pasul Surduc, dând preferință acestui unic drum, acestei
singure posibilități de aducere a muniției, hranei și materialului.
Chiar și bazele pentru așezarea artileriei la dispoziția prigonitorilor
stau numai pe acest unic drum îngust cu puține platforme. Cu
toată conformația specială a terenului, care forma o continuă
piedică, concentrarea generală a noastră se dezvoltă până spre
10 noiembrie, când se aduseră mase mari de trupe, pregătite
pentru ofensiva în perspectivă: fără nici o întârziere, absolut
punctual.
O altă greutate care se văzuse chiar de la luptele unei
divizii bavareze pentru deschiderea unui sector al pasului și
care totuși fusese învinsă, era imposibilitatea de a se trimite
cavaleria pe acești munți stâncoși ca armă de cercetare, munți
în care obstacolele naturale trebuiau depășite, mai ales pentru a
se căpăta un tablou limpede privitor la pozițiile, tăria și
operațiunile inamicului. Oricum, s-a înțeles că românii care
posedau, ca apărare a șesului țării, acest zid colosal de stâncă,
crezură cu tot dinadinsul, că ne va fi imposibil să înfrângem
această apărare în vremea grea de la începutul iernii. Ei au

249
subevaluat voința noastră de a învinge, care voință își capătă
ființă aci, în războiul de mișcare, mai curând și mai concret
decât în luptele groaznice din vest.
,,Zidul”, deci, a căzut. Forțele noastre se strecurară
neîntrerupt peste strâmtul pas, spre România. Circulația este
vie, plină de coloane cu provizii, de companii și batalioane,
care pășesc aici în pas, peste munții Vulcanului, prin zăpadă și
cântă cântece nemțești de husari și dragoni, urmați de turme de
oi și vite mari duse ca aprovizionare vie, de animale de
tracțiune mici și greu încărcate, mânate de honvezi, de bosniaci
și de români. Pe lângă acestea, trec automobile grele cu roțile
de fier încărcate cu zăpadă, de-abia găsindu-și loc pe drumul
strâmt, care până la graniță este strâmtat și mai mult prin
decovil.182 Acest decovil, în primul an al războiului, fusese
hotărât între Austro-Ungaria și România, trebuind să fie unit.
Pe el trebuiau predate cantitățile de cereale ale românilor aduse
prin pas. A fost numit în curând ,,drumul cerealelor”. Austro-
Ungaria și-a și construit partea până la graniță. România, însă,
a așteptat. În Bumbești noi am găsit și luat 15 km de șine de
decovil, care se depozitaseră acolo, în loc de a fi construite
conform contractelor. În mijlocul pasului se află granița, piloții
albastru – galben - roș stau încă neatinși la pichetul de vamă
român, însă ceea ce ei reprezintă și-a pierdut semnificația.
Partea românească a pasului este într-o stare exemplară, mai
bine îngrijită decât jumătatea ungară, căci aci patul drumului ca
și toate instalațiile au fost făcute cu grijă, în vederea posibilității
întrebuințării pentru război. Nu poate să fie nici o îndoială, că
această executare s-a făcut în timpul războiului și pe când
România se declarase neutră, cu gând să servească pentru ziua
când țara va arunca masca neutralității.
Frumoase poduri de beton duc peste râu, ele n-au fost
distruse și ne servesc de minune Rămâne însă întrebarea pentru

182
Linie ferată îngustă și provizorie, construită înadins pentru necesități
temporare, mai ales în timp de război, ușor demontabilă etc.
250
ce inamicul a lăsat neatinse aceste poduri noi și tari. Poate că
nu l-a lăsat inima să-și distrugă aceste poduri abia făcute, sau
spera într-o recucerire. Mai departe, drumul din pas merge între
pereții de stâncă pe marginea prăpastiei. O barieră de piatră
este pavăză spre prăpastie. Pietre de râu sunt zidite cu ciment în
formă de arcade romane. Arc de arc fără sfârșit ca și coloanele
germane care treceau pe pământul regatului, pe lângă acest
simbol pierdut al domniei românești.
În sfârșit, munții, de-o parte și de alta, descresc. Drumul
coboară înspre râu. Porțile de stâncă se deschid, se arată
întinsul țării. Suntem acum la 15 km dincoace de pilonii de la
graniță. În depărtare strălucesc casele, un mic oraș de cealaltă
parte a muntelui: Bumbeștii de Jiu. Până la ieșirea în regiunea
deluroasă de la poalele munților pasului Surduc, din partea sa
românească, o divizie bavareză avu misiunea de a deschide
drumul, după grele lupte, și aceasta în zilele de la 5 la 9
noiembrie. Însă pe munții înalți, în răsăritul și în vestul pasului,
încă sta inamicul și aripa noastră dreaptă pe Gruba Mare, Leșul
și Pleșa avea să respingă stânga lui, urcată pe Urma-Boului-
Țințo, acea largă respingere către sud, care s-a reușit la 10
noiembrie. Au cedat tot terenul.
După plan stabilit, inamicul aluneca în focul trupelor
noastre, în mâinile noastre. La 11 noiembrie, noi ne găseam
deja înaintea liniei Bumbești-Jiu, pe care inamicul se așezase în
poziții puternic întărite încă din timp de pace și în care poziții
el voia încă să opună rezistență. Șanțuri lucrate cu îngrijire se
întindeau de-a lungul șoselei, de ambele laturi, precum și pe
înălțimile care predominau drumul nostru. Turele pentru tunuri
de infanterie de 53 mm își înălțau acoperișul lor neted și negru
din pozițiile în care ele stau pitite și împușcau. Bumbeștii de
Jiu era, după puternicele întărituri sfărâmate de valurile
germane, ultima speranță a românilor. Cădea și această a doua
linie de întărituri situată în propria țară, înaintea șesului oltean,
prin urmare șuvoiul erupea peste munți în jos.

251
 ,,Pozițiile de la Bumbești trebuie să fie ținute,” așa ordona
comandamentul Armatei a I-a românești, care lupta aici. Dar ele
fură luate. Ele căzură în ziua atacului nostru. Când turelele
scuipau mici împușcături răutăcioase, tresăriră mortierele
noastre grele. Făcură doar puțină activitate, în îngrozitoarea lor
bătălie și prefăcură totuși măreața fortificație, cu totul, în ruine.
Am fost, în ziua următoare luptei, în poziție. Dintr-o
turelă, întreg largul acoperiș fusese zvârlit în aer sub presiunea
exploziei și aruncat peste culmea muntelui. Nu, contra acestei
vijelii germane nu mai exista nici un obstacol de pus de către
români. În unitățile lor se instaură debandada și ruptura
legăturilor și a structurii întregului.
Noi împingem înainte, către sud, pe urmele maselor
fugare, care voiau să se așeze ici și colo și care iarăși erau
izbite și alungate mai departe. Cavaleria germană, în urma
infanteriei valahe. La Vădeni, pe Jiu, două companii românești
ne dădură de lucru. Cei de sus știau ce însemna ca noi să ne
coborâm pe linia ferată de la Bumbești către Craiova. Românii
adunați în vest, în sectorul Orșova ar fi fost desființați, dacă ei
nu ne puteau pune poprire aici. Aceste două companii trebuiau
să ne opună rezistență aci până la sosirea trupelor de întărire.
Atunci ai noștri azvârliră aci un automobil blindat, peste linia
întâia de foc a noastră, care lansează o ploaie de împușcături
din mitralierele sale. Numai câteva minute țăcăniră ele asupra
apărătorilor în haine verzui ca pruna; și mai mult ca 300 de
morți acopereau câmpul. Un mare conac alb, care era cel mai
de seamă în acel ținut, se afla în apropierea drumului. Când eu
sosii aci, oamenii noștri erau tocmai în lucru, ei săpau o mare
groapă în care aceste două companii trebuiau să se ,,odihnească”.
Cum noi înaintam repede, sus, pe munți, încurcătura deveni
întunecată și de nerezolvat. Din munți, trupele române se
împingeau ca niște hoarde, de la nord spre sud, pe când, pe
drumuri, totul era în plină retragere. Mai departe, înapoia
trupelor noastre înaintate, această risipire a lor, încercuită de

252
forțele noastre devine strategic nulă. Dar ei vin mereu, din
cauza înaintării noastre pripite și din cauza focului nostru,
părăsind pozițiile de pe munții românești, împresurate, și
coborând pe drumuri și pe văi.
Mii de prizonieri cad în mâinile noastre, pe acest drum al
victoriei. În a cincea zi a ofensivei ne găsim în fața orașului
Târgu-Jiu. Acesta este primul oraș mai de seamă în acest drum
spre România. Și este așezat la cam 35 de km de la graniță, în
interiorul țării. Românii nu au apărat orașul în care Statul
Major al trupelor își avea reședința. În grabă și peste măsură de
pripiți au evacuat orașul și au lăsat toate proviziile și bogățiile
în părăsire. Însă la sud, pe înălțimile gării de la Pojogeni, ei s-
au strâns pentru o nouă rezistență. În zadar. Tunurile noastre și
vijelioșii noștri soldați năvăliră peste ei. Ei trebuiau să fugă. Și
totuși, au sângerat greu pe colinele înzăpezite din fața Târgu-
Jiului și au trebuit să lase mulți morți.
Am fost acolo în ziua de 16 noiembrie, ziua acestei
bătălii, la Târgu-Jiu, în acest întâi oraș românesc, pe care noi
am pus mâna. Clădiri bogate și sărmane vile și căsuțe stau pe
străzile sale, unele lângă altele. Bogătașii au fugit, însă ofițerii
români au locuit în urma lor în casele lor, au dormit în paturile
lor, au mâncat din vasele lor. Și cum e și normal pentru ei, au
jefuit îngrozitor. Eu sunt primul german care a intrat într-o
asemenea vilă, în care fiecare dulap era spart și răscolit și
fiecare broască forțată. Numai dintre săraci cei mai mulți au
rămas în oraș. Ei se încurcă acum plini de teamă prin imensa
învălmășeală a trupelor noastre, cu boarfele sărăcăcioase și
murdare pe umeri și în ochii lor poartă veșnica întrebare plină
de groază: ,,- Ce vor face cu noi barbarii?”
Un ofițer de stat major, care în cercul serviciului său avea
de-a face cu acești locuitori, îmi dădu câteva informații pe care
el le căpătase din gura acestor sărmani oameni, care se
prezentaseră la el în primele ore ale sosirii sale aici.
Tremurând, ei întrebau: ,,- Este adevărat, că noi toți vom fi

253
tăiați cu fierăstrăul? Că dv. ne veți tăia capetele? Că vom fi
spânzurați la drumuri de crucea ferestrelor? Și că tot Târgu-
Jiul va fi ars?” Și când erau întrebați cine le-a spus asemenea
absurdități, ei declarau că soldații români, în retragerea lor, le
spun toate acestea cu cea mai deplină siguranță.
Am luat cartier pentru câteva ore din noapte într-o vilă
frumoasă, în care mai înainte locuise un general de divizie
român. Așa de grăbită fusese excelența sa la plecare, că își
lăsase aici chiar și luxosul său chipiu lucrat cu trese și galoane
de aur și două dintre săbiile sale. Pentru acest motiv, casa
aceasta fusese desigur ferită de pustiire și pradă, cum fuseseră
toate cele de prin apropiere.
În interiorul orașului am vorbit cu prizonierii, care
fuseseră aduși din luptele de la sudul munților. Un ofițer care
trăise în Germania mult timp, precum el însuși spunea și care
studiase trei ani în Leipzig științele economice, - vocea sa era
adânc emoționată -, ne vorbi deschis, că el a văzut de la început
deplina îngenunchere a României, în cazul în care ea va păși ca
atacatoare, în acest război. După părerea sa, vinovatul principal
pentru acest război nu era Brătianu, ci Take Ionescu. Impresia
ce făceau prizonierii era aceeași ca și a celor din luptele trecute.
Oameni demoralizați, aduși în stare mizerabilă din cauza lungii
retrageri.
Demn de reținut era ceea ce spuneau acei oameni care
luptaseră pe frontul dunărean, privitor la situația creată acolo
de ruși, la intrarea României în război. De atunci nu există
deloc legături amicale. Rușii au jefuit mai rău ca niște
învingători, de când ei, ca tovarăși de luptă, au călcat pe
pământul României. Și din descrierea prizonierului e de
remarcat grija că starea va continua, va dăinui, în cazul că
trupele turco-bulgare nu-i vor putea alunga. Unul vorbește pe
față, de tot: ,,- Ei vor să rețină ceea ce au azi și granițele lor să
și le tragă pe Carpați, prin Moldova, până la gura Siretului.
Ba încă mai vor chiar și gurile Dunării!”

254
 Au trecut câteva zile de la cuprinderea Târgu-Jiului și
trebuie să mergem iarăși mai departe, căci atacul german
înaintează mereu, spre Craiova, în inima Valahiei.

255
Capitolul al XVIII-lea

VICTORIA DE LA TG.-JIU
Opt zile trecuseră de când fusesem eu în Târgu-Jiu pentru
ultima oară, la 17 noiembrie, ziua marii bătălii, despre care noi
știm că tocmai aceasta era cea din urmă mare speranță a
românilor și ultima pe care eu am avut ocazia s-o văd. Din
clipa aceea, îngustele ulițe și piețe care duc în afară s-au
transformat într-o groaznică îngrămădire de mizerie și strălucire;
iar din întunericul satelor și grămădirea orașelor, o încurcătură
de oameni, de animale, au izbucnit ca un vârtej al forței acestui
război. Retragerea românilor se verificase doar cu două zile
înainte.
Acum Statul Major german se îndrepta în urma lor cu
topografi, care zăboveau pentru scurt timp, pentru a măsura
terenul, la o masă cu hărți, iar un telefon se întindea către sud și
est. Lupta se desfășura înainte; acolo, în munți, de-a lungul căii
ferate, către Pojogeni, stăteau încă români care se opuneau cu
toată tăria, spre a opri linia noastră victorioasă, care pătrundea
în inima Micii Valahii și poate și mai mult.
Zăpada moale acoperă casele și grădinile ofilite. Și tot
zăpadă umedă fulguia în continuu din cerul vânăt. Tot ce se vede
e acoperit. Umezeală și noroi, întuneric beznă peste tot. Însă,
prin această negură străbate înăbușit glasul tunului, iar acolo,
înainte, se desfășoară bătălia. Și din negură se desprind, ca
învăluite în aburi, siluete și figuri ce se târăsc și se afundă iarăși
în negură. Sunt coloane germane în irezistibila forță a voinței
germane. Trupe în marș, cavalerie, artilerie, coloane - un fluviu
de forțe, care nu cunoaște decât o singură țintă: victoria noastră.
Vin și ele, înotând prin murdăria drumurilor de țară, desfundate;
256
și trec prin Tg - Jiu și pleacă mai departe. Cartier? Ici și colo
coloanele se ramifică și se opresc pentru câteva ore de popas
într-o curte ori într-o vilă, sute de oameni la un loc. Și pornesc
apoi, mai înainte ca hainele să fie uscate, mai înainte ca
oboseala, după extraordinarele marșuri, să fie trecută, merg
înainte după ecoul înăbușit al împușcăturilor. Acolo, înainte, este
dușmanul. Și acum, opt zile mai târziu, eu mă aflu iarăși în Tg
Jiu, în cursul unei călătorii, care mă conduce spre frontul
luptelor prin România de vest, deplin căzută în mâna germanilor.
Ce liniștit a devenit orașul în acest timp! Coloane trec într-una
prin el și soldați stau în cartier, însă aceștia de acum sunt oameni
în vârstă din miliții, care au rămas ca garnizoană. Războiul
merge înainte. În marea casă în care șezuse acel general,
comandant de corp, care prin luptă ,,victorioasă” hotărâse soarta
României, stă acum comandantul german al etapelor.
Târgu- Jiu este un oraș românesc sub administrație
germană. Pe străzi, de pe care zăpada, din cauza soarelui și a
vântului, a început să se ia, lucrează sute de prizonieri români
cu lopețile și târnăcoapele. Peste porțile școlilor și a altor
clădiri libere atârnă steaguri albe cu crucea roșie; și surori de
caritate germane mișună încoace și încolo, încovoindu-se peste
camarazii germani răniți și peste acei răniți, care au fost
dușmanii noștri. Bătălia de la Tg Jiu este acum de domeniul
memoriei. Însă zilele luptei nu au lăsat timp și spațiu pentru a
reține imaginea lor. Așa că trebuie acum să schițăm pe scurt
primele linii de înaintare, care au fost de atâta însemnătate în
campania noastră de goană înspre România.
Noi eram deplin informați despre planul urmat de
conducerea armatei române în lupta de la Tg Jiu. Pasul Surduc
era pierdut și la Bumbești, unde ei voiau să oprească înaintarea
noastră din munți, românii au avut de suferit o grea înfrângere.
Trupele noastre se revărsau către sud, pătrunzând pe Valea
Jiului prin mijlocul munților și cu fiecare nou ceas se desfășura
și mai mare primejdia pentru Valahia, prin înaintarea noastră.

257
 Românii se retrăgeau pe înălțimile dintre cursul Jiului și
al Gilortului, se sprijineau cu aripa lor stângă pe satul Văleni,
situat la 10 km sud-vest de Tg.-Jiu, având centrul lor în spațiul
de la Merfulești și pe înălțimile de la nord de Măgura; și
atingeau, cu aripa dreaptă, calea ferată de la Petrești. Frontul
lor se întindea, așadar, ager, de la vest la est, trasat peste
ținuturi muntoase tari, care constă din veșnice ondulații, care
ating între 300-400 m înălțime, oferind cu aceasta cea mai
mare parte din locul de apărare înaintea atacatorului și era o
linie care se așeza în sud, între cursurile ambelor râuri, la
pragul țării. Această linie trebuia ținută morțiș de către front.
Iar adversarul își întemeia planul pe durata sa, plan prin a cărui
execuție el trebuia nu numai să ne respingă, ci să ne aducă și la
o completă nimicire. Se impunea o întoarcere în decursul
marșului, dacă planul le izbutea, înnodând astfel lupta de la
Tg. – Jiu.
Însă planul de la început avea temei greșit, ei se încântau
cu acest plan, bazat pe presupuneri absolut false, referitoare la
puternicele noastre forțe și au luat în cont numai cam a patra
parte din numărul trupelor pe care ni le socotea, pe când noi
aruncasem de fapt totul peste trecătoare. Contra acestei mulțimi
presupusă de el, dușmanul voia să păstreze linia, îi trebuiau,
însă, imediat trei batalioane cu multă artilerie, care fuseseră
despărțite din grupul de la Orșova, ca să ne închidă ieșirea
noastră din Pasul Surduc. Aceste trei batalioane trebuiau să fie
susținute de un al patrulea, garnisit cu artilerie bogată, care
trebuia să forțeze pasul de la est. Dacă izbutea această
intervenire, noi am fi fost încercuiți dinspre nord și dinspre sud
de forțele românești și legătura noastră complet tăiată și
prăpăstuită. Apoi, ca urmare, ni se pregătea o completă
îngenunchere în spațiul dintre Jiu și Gilort. Se întâmplă însă
altfel: batalioanele lor, detașate, care voiau să ne închidă porțile
trecătorii înapoia noastră, fără ca noi să fi putut observa, nu
știau că patrulele noastre de siguranță descoperiseră planul lor

258
și linia lor de poziție nu mai putea dura mult timp înaintea
năvălirii forțelor germane.
La 16 noiembrie, aripa dreaptă ne atacă de front la
Petrești. Noi trebuia să încercăm să descongestionăm valea
Gilortului de trupe îngrămădite acolo și să ne întindem pe
înălțimile estice ale văii. Și în cazul acesta cădea posibilitatea
de a fi împresurați de adversar din acea parte. În realitate,
atacul nu reuși: dimpotrivă, ne izbuti nouă, al nostru, de a
cădea în flancul acestor trupe, presând apoi în direcția Filiași.
La 17 noiembrie noi conduserăm atacul principal contra
aripii stângi a inamicului. Mai multe batalioane pătrunseră
printr-un atac în liniile românești și înaintară cu neasemuită
forță în adâncime de 15 km, până în regiunea Peșteanei. Așa de
impetuos se revărsară aceste trupe în beția succesului lor
dinainte, că până seara divizia rămase fără nici o știre despre
aceste batalioane. Imediat fu zdrobită și aripa dreaptă
românească cu cele mai grele pierderi pentru adversar. Aci fu
încercuit un batalion românesc, care rămăsese într-o vale în
rezervă și nimicit complet.
Numai ziua următoare ne arătă, în retragerea generală,
succesul acestei rupturi, care atinse mai ales partea de front a
adversarului, pus cu botul pe labe. Noi am făcut aci 2.500 de
prizonieri și tot cam atâția morți au rămas pe câmpul de luptă.
Era acum lămurit, că adversarul nu mai dispunea de forțe, se
ținea pe malul de răsărit al Gilortului, unde mereu căuta să se
întărească prin lucrări și se retrăgea spre sud.
La 18 noiembrie fură iarăși lupte însuflețite cu
ariergărzile românești între Peșteana și 8 km la sud de Petrești,
pe linia Socu. Și la est de Gilort se dădură iarăși lupte
încordate, care se terminară toate cu respingerea trupelor
rămase, ori cu luare de prizonieri. Numărul prizonierilor noștri
creștea în goana acestui atac la o mare cantitate și lăsa să se
înțeleagă că îngenuncherea de la Tg.-Jiu a influențat adânc
moralul armatei române, că materialul omenesc nu mai credea

259
în nebunia unei rezistențe mai departe și numai așa se explică
șovăirea între retragere și predare. Mai iute și mai grozavă
deveni încercarea la care fu pusă zdrobita armată dezmățată din
cauza presiunii victorioșilor, care eram noi. Și nici călăreții
germani, nici ,,vijelioșii” nu-i dădeau pace. La îmbucătura
Gilortului cu Jiul, lângă micul oraș Filiași, inamicul adunat
încercă să opună încă odată rezistență, dar el fu azvârlit cu forță
de acolo. O mică întâmplare poate da o mărturie, cum în
mijlocul descompunerii generale a forțelor românești, în cadrul
acestor lupte de la Filiași, fiecare conta pe sine, să salveze câte
ceva. Românii au trebuit să lase în graba retragerii, tunurile.
Atunci trecu un automobil cu doi oameni. Șoferul sări jos,
încordă automobilul înaintea unui tun și se urcă la loc, vrând să
plece mai departe. Un căprar german, care observă întâmplarea
a împușcat în ultima clipă pe ambii viteji români.
Marșul german în urma românilor, muiați de înfrângere,
merse mai departe. Aveau de învins imense greutăți de teren pe
drumurile mizerabile, în goana dezorganizată a inamicului
fugar, care-și luase ca țintă linia Craiovei. Șase km înaintea
orașului ne taie drumul cursul Amaradiei, care pe la vestul
drumului se varsă în Jiu. Un pod care trecea peste râu fusese
azvârlit în aer. Și aici se dădu o luptă în care inamicul fu
respins. Iarăși greu sângerară românii, iar cedară, descompuși,
după noi înfrângeri. Drumul spre Craiova era liber. Șesul
Valahiei sta larg deschis înaintării noastre. Noi puturăm recolta
cu entuziasm fructele victoriei noastre de la Tg.-Jiu.

260
Capitolul al XIX-lea

DE LA TG.-JIU LA CRAIOVA
Pe urma batalioanelor furtunoase, care în zilele trecute au
pătruns cele dintâi după inamic la Filiași și Craiova, pe acest
drum mergem de la Tg.-Jiu spre sud. Înaintea noastră se întinde
o câmpie netedă pe albia Jiului, care este mărginită de linii
subțiri de dealuri. Satele sunt așezate de-a lungul drumului,
însă ele nu sunt grupe compacte în care casele se înșiruiesc
ordonat, ci sunt niște linii lungi de ambele părți ale drumului
părăginit și măcinat, cufundate în mizerie și murdărie. Și în
dosul acestei linii subțiri, clădiri mizerabile de lemn lipite cu
pământ, presărate ici-colea cu câte o clădire de zid, o biserică
pictată pestriț, o primărie ori o altă clădire publică, dincolo de
care se întind câmpiile golașe, pe care vara ondulau cât vezi cu
ochii, holdele de grâu și porumb. Sate? Nici poate gândi cineva
la liniștea duioasă a satelor germane. Deplorabil și decăzut este
aici totul și abia dacă poți pricepe ceva, văzând că în aceste
barăci murdare închinate sub acoperișurile de șindrilă putredă
și coceni înnegriți, ar putea locui oameni. Și, ca și locuințele
omenești, turtite, găurite și crăpate în îmbinare, sunt și
grajdurile și staulele împletite din nuiele și pătulele de porumb,
care se întind ca niște uriașe coșuri sub acoperișurile lor de paie
și coceni de porumb.
Țăranul român, în toată sărăcia sa, în leneșa sa
încovoiere, în delăsarea sa, găsește expresia posacă a formei
sale în aceste sărăcăcioase gospodării, din care numai absoluta
nevoie îl mână la lucru și pe care altă mână mai bună le-a creat,
dacă și pe aceea nu tot nevoia de a lucra a constrâns-o. Buna
stare? Câmpiile și grădinile dau peste vară și toamnă, ieftin și
261
ușor, ceea ce trebuie pentru iarnă. Pentru iarnă, căci micul țăran
român, leneș și tâmpit, doarme în știubea cu cămin neaerisită,
mănâncă și bea grâul, porumbul și țuica sa. Bogatul surplus nu-
i revine lui, ci domnilor stăpânitori. Și pe drumuri, între liniile
de case, pe toate gardurile abia înținate și la fântâni, atârnă
trențe albe de pânză, ca semn de predare dușmanului. Pe aceste
drumuri noroioase, ca niște fâșii negre muiate în murdărie,
pătrund șirurile de armată germană, care se prezintă ca o
minune de hotărâre fermă, de ordine, putere de acțiune și
voință; și de aceea învinge; și învinge și nenumăratele piedici
pe care i le creează inamicul, în lungul său marș, pentru ca
înaintarea germană să fie oprită.
În urma armatei combatante, însă, se târăsc fără odihnă
coloane lungi de sute de metri, care împing pe aceste drumuri
un nesfârșit număr de trăsuri cu cai, toate de o formă
,,imaginară”, automobile încărcate, vite de tracțiune, o
nemaivăzută procesiune, fără pompă, dar solidă, care are partea
sa la victoria germană, tot așa cum o are orice om care luptă în
primele linii, sau orice cavalerist, luptând cu aceste drumuri și
care, ca toți cei dintâi, tot așa de bine aduce și el jertfa de
sânge. Odată cu furioasa înaintare a războiului și mișcarea lor
era evidentă. Bande inamice de pe înălțimile care mărginesc
drumul, precum și din păduri ieșeau înaintea coloanelor și
atacau trăsurile de bagaje, transportul de muniții și
aprovizionarea. Se schimbau focuri și curgea sânge de ambele
părți. Până și oamenii de la bucătăriile de campanie și de la
autocamioane purtau lupte în toată regula cu dușmanul, în
această campanie și, în fine, tot ei aveau sarcina de a transporta
enorma mulțime de prizonieri.
Marginile drumului, oriunde dai cu privirea, poartă
semnele războiului. Tranșee părăginite, poziții părăsite la
întorsătura drumurilor, arme azvârlite. Mai toate podurile au
fost azvârlite în aer. Ele sunt din nou reparate, mai puternic de
cum fuseseră chibzuite de neglijența românească, de către

262
pionierii noștri. Oamenii căzuți în aceste lupte sunt acum
dăruiți iarăși pământului și cruci de lemn stau înfipte pe
mormintele războinicilor germani.
Animalele moarte, sute, nenumărate, zac însă și putrezesc
în șanțurile drumului. Iată și cai, care, prin vigoarea lor, ne-au
dat în această victorioasă campanie cel mai mare ajutor. Răniți
în luptă, unii din ei au rămas pe drum, alții, sleiți de puteri din
cauza noroiului până la genunchi, n-au mai putut merge mai
departe. Oricine poate vedea lămurit, la aceste animale, jalnica
tragedie a ultimelor lor ceasuri. Mai colo, omul și-a tras la o
parte calul său din noroiul drumului, pe ogor; și-a luat, poate,
cu un ultim dezmierdat, un ultim adio de la camaradul cu care a
dus o viață împreună, așa mult și greu. După care i-a dat, în
fine, ușurare, slobozind cu inimă-ndurerată un foc de carabină
în el. Alți cai trebuiră să rămână pe locul unde căzuseră, însă
câte cineva găsise timpul necesar spre a-i târî în șanțul șoselei,
spre a-și sfârși acolo mai iute agonia lor. Trăsurile coloanelor
care treceau mai aproape de ei îi stropeau cu noroiul negru al
drumului și treceau înainte. Arareori se găsise timpul necesar
ca animalelor căzute să li se ia ultimul lor preț, pielea. Era
îngrozitor de văzut aceste hoituri de culoarea cărnii putrede, cu
foalele spintecate și cu măruntaiele corpurilor lor vărsate.
Aceasta se întâmplă aici cu toate animalele moarte. Câinii și
ciorile, lighioane flămânde și nesățioase se reped asupra lor, ca
pretutindeni, în Balcani, și înghit lacome din toate aceste
stârvuri. Cum această țară este semănată pretutindeni cu aceste
sălbatice animale, mari și lățoase, care mai înainte aparțineau
curților țărănești din sate și acum au lăsat pentru mult timp
aceste curți părăginite, arse și sfărâmate, stăpânilor lor căzuți
pe gânduri și în haite singuratice au pornit ,,la vânătoare”.
Războiul le-a întins lor masă bogată. Și iată-i, clămpănind, cum
vin ei din depărtări la drumul mare, pe ale cărui laturi zac caii
morți sfioși și cu capul în pământ, ei se furișează cu umblet
ciudat, strein, care nu mai are nimic din blândețea câinelui

263
domestic: cu priviri, în ochii lor, ca ale străbunilor lor sălbatici.
Sunt, oare, aceștia, asemenea acelora, care cu câteva luni
înainte păzeau curțile țăranilor? Ori au revenit la vechile lor
instincte puternice, de când au rupt relațiile cu oamenii? Eu am
observat într-una aceste animale: ei sunt ceva mai mult ca
șacalii, ca lupii, ca hienele și ca și aceștia de nocturni. Așa se
reped ei la caii căzuți, își vâră botul înăuntru și clămpănesc
sălbatic tot ce pot ajunge. Am văzut cai care în timp de 2-3 zile
au fost mâncați până la oase. Și câțiva dintre acești câini stau
lungiți, împușcați lângă cadavrele cailor și încă morți, tot cu
dinții înfipți în animal. Căci soldații noștri urăsc aceste
sălbatice animale și nu le pot ierta că vatămă caii morți; și
aceasta, poate și din grija ca această nebună devastare să nu se
întindă și asupra animalelor vagaboande, încă în viață și căzute.
Ori de câte ori trec trupele pe drumul mocirlos, dacă
roțile trăsurilor de la coloane, tăind mocirla neagră, scapă ici și
colo în bălți cu noroi și împroașcă pe una din aceste fiare
sălbatice de culoarea lupului, stropindu-i toată blana și lovindu-o
cu plesnituri de bici, acela se trage puțin înapoi și rămâne
liniștit. Și ceea ce câinii nu mai pot folosi, înghit ciorile.
Albastre ca oțelul, negre ori cenușii ca ceața, ele se grămădesc
în stoluri de sute, în jurul animalelor căzute, iau cu pliscul lor
puternic resturile de carne de pe oase și aleargă, dacă se arată
oameni, croncănind, pe ramurile arborilor uscați.
Însă, alături de tabloul luptelor, pe cursul acestui drum
spre Craiova, îmi stă în minte tabloul foarte mișcător al unui
animal. Departe, în infinit, se lățește câmpul moale ogorât; nici
un arbore, nici un copăcel nu se vede, decât numai această grea,
neagră arătură din care se ridică ascuțite și subțiri firișoarele
semănăturilor. Negura stă grămadă peste tot, îmbrăcând zarea
într-o lumină obosită ca strălucirea zincului În această
singurătate depărtată, însă, rătăcește un cal. Un bălan cu o pată
mare de sânge închegat, din a cărui rană curgea sânge mereu.
Cu capul în pământ ca și când ar purta o sarcină grea, pe care

264
nu mai avea putere să o suporte, el caută hrană pe câmpie,
apucă firișoare subțiri de iarbă și se târăște mai departe pe
picioare. Desigur, un călăreț german, tovarăș pentru multă
vreme cu animalul său și care, când acesta nu a mai putut
merge, nu a avut inima să-l omoare cu ghioaga pe acest
credincios camarad și l-a lăsat pe câmpia singuratică. S-o fi
gândit: ,,Vezi, bătrânul meu, poate te-o găsi cineva să te ia, să
te salveze! Poate!” Bălanul ridică în sus capul. Câinii îl privesc
sfioși, târându-se în juru-i și ciorile se așează croncănind pe
arătura neagră. Îl pierd în negură.
Ne continuăm calea, trăsura luptând din greu cu
șleampăta. Șiruri de care de o împestrițare fantastică ni se opun
în drum. Care țărănești cu boi șchiopătând, peste care atârnă
coviltire de trențe albe ca niște flamuri grosolane, sub care stau
îngropați pe jumătate, în coceni de porumb și paie, femei în
cojoace murdare de oaie, copii, porci, câini și toți, din cauza
zdruncinăturilor, stau închiși ca-ntr-un țarc, unul peste altul.
Aceștia sunt țăranii valahi, pe care armata i-a alungat de
acasă la înaintarea germană și care acum se întorc la vetrele lor.
Ei înoată în sărăcie, decădere și murdărie față de boierii, cărora
au trebuit să le robească toată viața. Și, nu o dată, în această
călătorie prin Valahia, eu, personal, am văzut cum împilații se
revoltau contra împilătorilor, cum se năpusteau ei peste
proprietățile domnilor lor, ca să răpească de la aceștia ceea ce
altădată nu putuseră smulge. Satele și localitățile se roșeau
apoi, la adunarea tâlharilor. Ei veneau apoi la conace și se
așezau în jurul pătulelor uriașe cu porumb și magaziilor cu
cereale. Conacele erau poate părăsite, ori poate administratorii
n-aveau nici o putere față de furtuna poporului. Și aceștia
începeau să jefuiască. Ei făceau totul, cine ar mai fi putut să-i
mai pedepsească?
Toate satele erau în stăpânirea prădătorilor. Ei veneau cu
saci, cu copăi, cu roabe, cu banițe, cu coșuri, pe care le purtau
libere pe cap și treceau sarcină după sarcină, cu porumb în

265
drugi, cu mălai galben, cu lucernă, cu orz, lână și mobilă de tot
chipul la curțile lor, devenite libere. Și se adunau mereu,
bărbați, femei și copii, căci marele boier căruia ei îi aparțineau,
era acum la Iași și nu mai venea curând înapoi.
M-am oprit de câteva ori, pentru scurt timp, în sate. Apa
din rezervorul motorului se înfierbântase din cauza greutății
drumului și trebuia înlocuită cu apă rece. Cum se poate înțelege
acolo un călător german cu un țăran valah, eh, aceasta încă e
ceva. Româneasca sa este foarte redusă. În afară de ce am văzut
scris pe la gări: ,,pentru bărbați” și ,,pentru femei”, am înțeles că
cele mai multe vorbe românești se termină în ,,ul” și ,,ui.” La o
casă pe jumătate întunecată, tânărul berlinez hodorogi până
scoase la lumină pe ,,domnul” casei, desculț, care nu presimțea
tocmai binele. ,,- Îmi trebuie apă! Wasser, Wasser, bitte!”
Flăcăul stă înclinat cu căciula mototolită-n mână.
Privirile-i căzură pe găleata din mâna altuia și presimți: ,,- Apă?
Apă?” Însă berlinezul nu nimeri: ,,- Ah, cine știe ce zici tu,
,,apă, apă”! Bălăcăreală: apă. Amice vechi și de demult:
Wasser, Wasser-ul, asta vreau!” Îi făcu semn pentru băut. ,,-
Nu, pentru băut e îndoită cu microbi de tifos Pentru motor!”
Copilul de țăran nu știa nici ce-i aia ,,motor” și, desigur,
nici cuvântul. Pe fundul unui butoi, țăranul arătă cu o privire:
,,aici, aici”! ,,- Ce lipsește?(Was fehlt?).” Însă cum un altul
ridică grăbit și serviabil scândurile de pe butoi, el se dumiri: ,,-
Naaa, acolo este apă, tu nu pricepi ce spune?”
Cum el, apoi, cu vadra plină, țopăia pe drumul noroios
spre mașină, nobilul tovarăș de călătorie se gândea în sine:
,,Aceasta, totuși, nu e culmea? El, nu numai că-mi dă apă, dar
mă și servește, fără să i-o cer!”183

183
Nemții nu au simțit niciodată ostilitate din partea locuitorilor, când au
ocupat sau au intrat în România, fie în primul, fie în cel de-al doilea război
mondial. Și recunosc aceasta în toate rapoartele lor. Asta în ciuda propagandei
antigermane a învingătorilor, dar și a istoriografiei și a unor memorii de
război românești (n. n. – C. D.).
266
 Și odată ne oprirăm pentru un mic prânz din sacul de
merinde: pâine și o bucată de slănină, rămase încă de la
aprovizionarea din Petroșani și ca desert o bucată de ciocolată.
În câteva minute, în timp ce noi mâncam stând în picioare, vin
lacomi înaintea ulucilor: femei, copii, câțiva oameni bătrâni și
doi-trei câini, lățoși și murdari. Nu părea că luau în seamă că
era amarnic de frig. Toată crema satului iat-o îndată adunată în
jurul nostru și ne privesc cu mirare. Admiră mărețele cizme de
cavaleri de gardă ale casei de Mȕnchen și strașnicul guler de
blană al căpitanului și haina mea de piele. Copiii, aproape
sălbatici. Căpitanul, care într-o vreme a fost directorul unei
școli germane din București, vorbește românește și caută
zadarnic de la bătrânii satului, - care aduc cu omericii păstori
de porci din Iliada și Odiseea -, să smulgă o cunoștință, o
informație politică. Ei nu știau să spună decât că războiul este o
mizerie fără seamăn, că și copiii lor și bărbații tuturor femeilor
sunt departe și Dumnezeu mai știe dacă mai trăiesc. Și că
armata este în Rusia, ba chiar și popa.
În timp ce ei încă se mai tânguiesc, deodată, dintr-una din
aceste cocioabe, pe jumătate fărâmată, țâșnește un mic pungaș,
uscat ca o așchie și așa ca de 4-5 ani. Are o față de culoarea
nucului și are o pieliță moale, catifelată și mari și minunați ochi
negri, ca ochii unui animal tânăr și frumos. Când pășește
sărind, se scufundă în noroiul negru până la genunchi, cu
picioarele sale subțiri. El nu ne dă atenție, nici nouă, nici altora,
el se duce drept la poalele mamei lui, o tânără țigancă neagră,
care râde la el cu dinții ei albi. El numai pe ea o vede, se urcă
pe șoldurile ei, se cuibărește la sânul ei și suge și suge.
Mergem înlăuntrul unei colibe. Clădirea are două
despărțituri și într-una din ele ni se dă să vedem ceva mai de
seamă: un românaș mic, mic de tot. Sosise ieri noapte, după
cum ne comunică radioasă mama mare a lui. ,,- Și mama lui?”
întrebăm noi. ,,- Mama? Ooo, de ce lipsește ea de aici? Ea
gătește, îi e bine!”

267
 Cum deschidem ușa micii camere, căldura unui cuptor ne
izbește în față, aerul de-aci ne îneacă greu, că ne oprește și
respirația. O laviță de lemn care merge de la un perete până la
celălalt, este singura găteală a camerei în care acum stau o
jumătate de duzină de copii, care ne privesc cu ochi mari,
speriați, o adunătură de purceluși. Câteva lăicere pestrițe sunt
întinse pe laviță, iar la capetele din colțul pereților, două lăzi.
Și pe lemnele fumegânde stă ghemuită tânăra mamă, o copilă
zveltă de 15 ani, are o sită în mâini și cerne făină de porumb
galben pe un cârpător184 mare, pestrițat. Ea voiește să
pregătească ,,mălai”, un fel de făină de porumb frământată și
care, după ce se coace, se mănâncă precum pâinea. Întrebăm de
copil. Atunci ea aduse o albie de pe una din lăzile din colțul
patului. După care puse înaintea noastră un copil scâncind,
aproape gol, acoperit numai cu un șervet ales, un mic zbârcit
care, după asigurările bătrânei, avea să devină un om strașnic.
,,- Ca ceilalți toți!” și ea arătă toată acea odaie plină de unchii
și mătușile acestui tânăr; și arătă și pe tânăra mamă, care în
aceeași troacă crescuse.
Lăsăm un mic dar tinerilor români, cunoscuții noștri, apoi
mergem iarăși la automobil și pornim mai departe.

184
Obiect casnic, asemănător cu o lopată.
268
Capitolul al XX-lea

CRAIOVA
Un oraș plin de neastâmpăr, în contrast cu lipsa de
alimentare cu apă și lipsa canalizării. Lipsit de cultură, cu toată
vechimea sa, fără frumusețe, cu toată bogăția sa. În ,,Hotel
Minerva” o sală colosală în stilul unei moschei de stuc, însă
apa lavoarelor este întreruptă. Fetița unei unguroaice drăguțe
spune: ,,- Da, de o jumătate de an este așa și dv., onorate
domn, sunteți primul căruia i-o spunem. De aceea vedeți fețele
de pat neschimbate de o jumătate de an!”
Ferestrele camerelor sunt încă cârpite cu hârtie albastră.
Poliția dăduse ordin în acel timp să se facă acest lucru din
cauza zepelinelor noastre, care zburau pe deasupra orașului și
avioanelor noastre, care vizitau orașul. Chelnerii în cafenea își
îndeplineau serviciul și declarau, cum ne-a spus unul dintre ei:
,,- Oamenii aici se exprimă, mă rog, cu un cuvânt: ,,păsările
germane, atâta timp cât au avut grâul și porumbul nostru, s-au
purtat bine cu noi, dar atunci când le-am lăsat flămânde, au
început să arunce cu ouă asupra capetelor noastre!” El râde,
căutând aprobare: ,, - Aceasta, mă rog, este o mică glumă!”
Și de la masa de alături, unul zice: ,,- Dacă trebuie ceva
pentru armată, aici poate cumpăra oricine, orice!”
Murdărie. Secături. Ies. Plec. Însă, pe strada Unirii,
Craiova e mândră, ea nu e ca altele. La toate magazinele atârnă
stegulețe albe, care flutură în toate formele închipuite și la
ferestre, altele, mai mari. Deasupra: ,,Dl Moisi, Mendel Moisi,
Gold und Silbwaren en gross et en detail”- are chiar două
steaguri arborate; iar ,,șeful” stă între ele, în ușa magazinului
269
său; privește prudent peste furnicarul de soldați cenușii și lasă
gândul să-i scape printre buze: ,,Oooo, ce frumos bat talpa!”
Eu cred de altfel că un steag este pentru sentimentul ,,en
gross” și celălalt pentru ,,en detail.” I-o spun și râde. Vorbea
perfect nemțește. Aici și în strada Lipscani este aceeași
învălmășeală. Coloanele stau zgribulite în piețe, călăreții aleargă
prin oraș. Și, printre oamenii noștri care îndeplinesc toate
serviciile și care, în sfârșit, după săptămâni de străgăneală185
îngrozitoare, pot și ei să-și cumpere o bucată de săpun, o carte
poștală pentru acasă, albituri și hârtie de scrisori, se îngrămădesc
băștinașii, cu sfială de năpăstuiți. Și dame sunt încă destule,
natural, fiice părăsite de-ale boierilor de neam vechi sau soții
de-ale căpitanilor prizonieri. Și toate vorbesc nemțește și ne fac
să ne minunăm de talentul lor de a vorbi. Numai cu 5 zile
înainte, ele vorbeau numai românește și franțuzește. Sunt 4 zile
de când noi suntem în acest oraș și li s-a dezlegat limba; și
vorbesc în limba noastră, ca și când ar fi singura înțeleasă.
Intru într-un magazin să cumpăr o bucată de săpun de ras.
Pe când negustorul făcea micul pachet, devenim intimi: ,,- Sunt
germanii deja în București?” ,,- Nu!” ,,- Nu? Cât de departe
vor fi de aici? 20 de km?” ,,- Nu știu!” El râse neîncrezător,
înștiințând: ,,- Dv. să nu știți? Asta e frumos! Sunt la 25 de
km!” ,,- Ce stric eu? Și de ce vă interesează?” ,,- Noi așteptăm
toți, din moment în moment, căderea Bucureștilor, poate că
putem răzbi cu ceva marfă!”
Aa, asta era ! Vaaai! Patrioții!
Apoi seara, la Comandatura germană a orașului, la maior
Sech! Bătrânul, de o mie de ori merituos, african. În pompoasa,
splendida clădire a unui milionar cerealist186, care, mai dinainte
se decisese ca durata războiului s-o petreacă la Paris, un cerc de
amici de lucru și oameni de mâna întâia sunt în jurul lui. El stă
detașat, e o insulă între ei. Stau toți la o masă lungă, așternută

185
Șicană, piedică(înv.).
186
I. D. Mihail(n. n. – C. D.).
270
în alb; și lângă ei, dintr-o cameră semi-luminată, prin ușa
deschisă, vine muzica. O vioară. Un soldat german cântă
melodii germane pline de nădejde. După ce muzica tace, noi
flecărim despre succesul nostru aici, în țara ocupată, despre
Africa; de ceea ce noi am fost și ce vom deveni iarăși.

271
Capitolul al XXI-lea

PARLAMENTARUL DE
LA BUCUREȘTI
Începutul lui decembrie, 1916.
E înainte de amiază. Suntem în capitala ocupată de
armatele noastre, față în față, în sala înaltă și luminoasă a
mărețului hotel ,,București”, care, acum, pentru cinci zile
fusese destinată Marelui Cartier al Armatei de Dunăre române;
și căpitanul de Stat Major, Ernst Lange, povestește. În sus și-n
jos, ofițeri germani și austro-ungari, bulgari și turci, tot un
salut, o chemare și grabă e în jurul nostru. Această izbire de
valuri împinge numai spre colțul nostru. Noi fumăm, el
povestește și noi ascultăm. El flecărește despre zilele în care el
însuși, fu trimis ca parlamentar de către generalul Von
Mackensen, pe când Bucureștii nu erau încă cuprinși. El
povestește sublim, descrie acea atitudine înțeleaptă a soldaților
de bronz, plini de viață, veseli și glumeți, în amintirea
aventurosului și frumosului trecut și, desigur, îmi șterge mie
scurta pauză care se interpunea cu trei zile înainte între cele
povestite și rapoartele oficiale.
Pe mica masă dintre noi este o hartă, pe care sunt
însemnate cu linii albastre ceea ce trupele de Dunăre ocupaseră, la
sud de București, în dimineața de 5 decembrie. Acolo sta, cu
aripa sa dreaptă, divizia bavareză, în sectorul de la Cornetul-
Mihalești/Mihăilești, pe când în alte părți, la Ordureanu, țineau
saxonii. Înconjurând dinspre sud, stăteau turcii și aveau să
împingă partea lor peste Argeș. Încă mai departe, drept în
regiunea tăiată de marele drum de la Călugăreni la București,

272
ocupa o divizie germană, care în lupta de la Argeș se înălțase
prin vitejie în atacuri, câștigând poziția.
Situația era de așa natură, că bombardarea orașului putea
începe în orice clipă. Un număr de tunuri fuseseră înaintate atât
de precis, încât puteau lua sub focul lor în orice clipă miezul
Bucureștilor și în cel mai scurt timp puteau obține o puternică
demoralizare. Stăteau gata și, mai înapoi, mortierele grele puteau
izbi în cel mai scurt timp. În același timp se făcu cunoscut că
Comandantul suprem avea intenția de a trimite comandantului
cetății București o scrisoare cu ordinul de predare.
Căpitanul Lange fu însărcinat cu această comunicare și,
așa fiind, primi ordinul de a merge ca ,,parlamentar” la
București. Imediat i se dădu ordinul de capitulare împreună cu
scrisoarea în care, între altele, stătea confirmat că dacă în 24 de
ore aducătorul nu va fi înapoi, după scurgerea acestui răgaz,
orașul și cetatea vor fi bombardate. Căpitanul Lange porni
imediat în îndeplinirea misiunii sale. Ca însoțitor, el își alese pe
ofițerul tâlmaci R, care, până la război, funcționase ca profesor
la un gimnaziu în București. Apoi luă cu sine o față de masă de
damasc, ale cărei urme de vechime le astupă cu mult pap, o
întinse pe o ramă de ștacheți în 4 colțuri și, ridicând-o în sus pe
automobil ca un steag alb, își croi drumul de la Mihăilești către
București, pe la ora 10 a. m.
Cam la un km și jumătate înaintea râului Sabar,
automobilul întâlni linia de posturi înaintate ale românilor și fu
oprit de posturi cu armele întinse, gata să tragă. Posturile se
pare că fuseseră instruite pentru cazul când un parlamentar ar
putea veni pe drumul dinspre marele Cartier al Comandamentului
superior german și se trudeau să arate acum siguranța lor în
împrejurarea de față. Un ofițer, unul mic, care semăna cu un
oștean italian, fu chemat și declară după ce făcu formalul salut,
că el oprește înaintarea și căpitanul nostru trebuie să se lase
legat la ochi. Căpitanul râse de se văzură dinții albi, încadrați
de scurta lui barbă neagră, când vorbi de micul înfumurat,

273
zicând: ,,- E drept, că eu am jicnit greu pe bunul om, căci cum
el vorbea de legarea ochilor eu îi răspunsei: ,,Slavă Domnului,
eu am o batistă curată în buzunar!” Dar și el îmi răspunse cu
demnitate și la înălțime când șopti: ,,O, mă rog, noi avem multe
batiste curate!”
Cu ochii legați, căpitanul fu condus apoi într-o casă din
apropierea postului, înaintea unui căpitan, care, pentru a face
cunoscută dorința sa comandamentului cetății, comunică mai
întâi telefonic comandantului diviziei. După un scurt răgaz,
apăru comandantul diviziei, un domn bătrân cu barbă plină,
albă, cu figura inofensivă. El era însoțit de un căpitan francez și
se însărcină să transmită scrisoarea comandantului suprem
german. După aceea, el socoti ca ,,parlamentarul” să aștepte aci
la avanposturi. Căpitanul Lange declară că are ordin de a preda
scrisoarea personal comandantului cetății. ,,- Un comandant al
cetății nu există!” i se răspunse. ,,Scrisorile sunt destinate
pentru ofițerul care este răspunzător de soarta Bucureștilor!”
După mai multe convorbiri între domnii români și
francezi, se hotărâră în fine ca parlamentarul să fie dus la
generalul Prezan.187 Căpitanul nostru fu din nou legat la ochi,
fu așezat într-un automobil închis și un ofițer român de stat
major luă loc lângă el. Pe locul de lângă șofer luă loc un colonel
francez, rece ca gheața, foarte milităros, foarte dușmănos.
Căpitanul, suflându-și fumul țigării de la el spre tavan,
scutură capul și continuă povestirea râzând: ,,- Știți, eu
devenisem fabulos: Întâiul Regiment de gardă, așadar coiful de
argint fără îmbrăcăminte, – a făcut oamenilor o impresie de
uriaș –, de altfel orb cum eram, la urcare în automobil am mai
făcut încă o gaură în acoperiș cu frumosul meu coif! Na, deci
petrecurăm ore întregi fără pericol. Demn de observat este că
dacă cineva călătorește ,,orb” prin acest întuneric, nici nu știe
dacă s-a făcut ziuă, dacă e lumină. Îmi ziceam: Se aude viața și
încerci să înțelegi ce însemna asta. Tramvaiul electric circulă –
187
Presan sau Prezan în anumite documente și tratate (n. n.).
274
aceasta înseamnă apropierea de oraș. Larma crește, se presimte
mulțime, se știe când sunt străzi înguste ori piețe largi, devii
din ce în ce mai nerăbdător pentru a ajunge la țel. N-ajungi
însă. Mergi într-una, închis în această cutie strâmtă. Și iar
murmur de voci și tropăit de copite și iarăși liniște – numai ici
și colo vine un tramvai. După aprecierea mea, noi am traversat
Bucureștii și călătoream acum pe o stradă mizerabilă spre
cealaltă parte, la nord-est. Până la urmă întreb și eu cât timp a
trecut. Și capăt informația că mergeam de 3 ore. Puțin după
aceea, cam la ora 2, veni un alt automobil înaintea noastră și se
opri. Un ofițer de stat major de la comandamentul român sări
din automobilul sosit înaintea noastră. El se adresă colonelului
francez în limba franceză, care acum era limba de căpetenie:
,,-Dv aduceți un parlamentar german? El trebuie dus
înapoi!” Și se adresă apoi căpitanului Lange: ,,- Scrisoarea
către comandantul cetății București nu poate fi primită de la Dv.
Nu există nici o cetate București!” ,,– De când nu există?” ,,– O,
de mult timp!” Căpitanul răspunse: ,,- O cetate constă din
fortificațiile sale – fortificațiile și lucrările sunt în ființă și noi
putem vedea cupolele sale foarte clar!” ,,– Cupolele sunt
dezarmate!” ,,- Cu atât mai rău pentru ea! Însă caracterul unei
cetăți nu se schimbă printr-o astfel de declarație. De altfel, eu
am instrucțiuni verbale, după cum am declarat deja d-lui
colonel, în cazul când nu dau de comandantul însuși, care
răspunde de soarta orașului și a cetății București, să nu înmânez
această scrisoare altcuiva!” ,,- Acela este generalul Prezan!”
,,- Atunci doresc să fiu dus la el!”
După o lungă convorbire între ofițerul de stat major și
colonelul francez, acesta răspunse, vădit influențat de acela, în
sensul vederilor sale, că această dorință nu poate fi adusă la
îndeplinire. Căpitanul ridică vocea: ,,- Atunci am convingerea
că comandantul suprem al Armatei Române stă la îndoială
dacă trebuie să primească scrisoarea excelenței sale, general
von Mackensen!”

275
 Se produse o neînțeleasă tăcere. În cele din urmă,
începură cu o serie de pretexte copilărești pe drumul de la
nord-est al disputatului oraș. Domnii declarau că nu ar mai
putea fi vorba despre vreo oarecare lipsă de formă, dacă
scrisoarea ar fi adresată comandantului suprem; atunci ea ar
putea fi, desigur, primită. Ea este îndreptată comandantului
cetății București. Bucureștiul însă nu mai este o cetate și
comandantul suprem de aici nu e comandantul ei. Mai ales
colonelul francez rămase cu îndârjire consecvent acestei logici.
În fine ,,domnii” din partea adversă încheiară cum că
întrebarea trebuie pusă unui sfat compus din mai mulți ofițeri
superiori din București și aceștia întrebați în conferință dacă
pot da dezlegare acestei probleme. Așadar, iarăși în automobil și
iarăși trei ore de-a lungul Bucureștilor prin străzile murdare.188
În sfârșit, automobilul oprește. Căpitanul, ai cărui ochi
fuseseră veșnic legați, fu dus pe o scară într-o cameră a unei
case. Cineva îi luă legătura și văzu că se găsea acum într-un loc
plăcut, cu ofițeri români care veniră înaintea lui, întrebându-l
ce dorește. El cere să i se spună numele casei unde se află: era
Prefectura Poliției. Și cineva îi comunică, că imediat se va
întruni sfatul pentru chestiune. El trebuia să rabde, trebuia să
aștepte, în curând ar fi fost posibilă înțelegerea și că dacă
domnia-sa ar suporta societatea lor, ar fi pentru ei o deosebită
onoare. Aceasta era la 5 decembrie.
Căpitanul își aprinse o nouă țigară și, rezemându-se
comod în scaunul său, râse: ,,-Știți dv ce însemnează pentru
mine personal acele câteva blestemate, interesante ore,
petrecute în mijlocul micilor negri, șireți, barbari? Mă făceam
că m-am convins de ceea ce-mi spuneau, ca să mă îmbuneze și
să mă ducă de nas. Natural, eu mă făceam că nu dau atenție
faptului că pretextul întârzierii adunării consiliului nu era altul
decât spre a câștiga timp ca trupele lor să părăsească orașul.
Această operație nu ar fi putut în nici un caz să ne aducă nouă
188
Legat la ochi a văzut străzile murdare!(n. n. – C. D.)
276
prejudicii. Că toți ofițerii români îmi dădeau cele mai depline
asigurări de adânca nefericire ce-i cuprindea, fiind în război
cu Germania, este de la sine înțeles. De altfel cunoșteam și eu
felul lor de a simți. Toți spuneau: Ungaria și Bulgaria erau
dușmanele noastre, însă pe Germania o respectăm. Și de ce
Germania s-a amestecat în războiul lor cu Ungaria, ei nu pot
înțelege!”189
Comandantul general S. veni înăuntru și mă atacă cu o
convorbire. La Drăgănești și Epurești l-am îngenuncheat eu pe
el. El vorbește curgător nemțește și mă asigură că nu rușii și
francezii au încurcat România în Război. Pentru demna sa
declarație, eu îi dădui, ca mulțumire, amintirea despre
automobilul său încărcat cu bagaje, care în fuga de la Epurești
mi-a rămas ca pradă. Pe când eu îi povesteam despre aceasta,
el scoase din buzunar o fotografie, portretul soției sale și zise:
,,- Aceasta este tot ce am putut salva atunci!” Apoi întrebă
iarăși cu mult zel: ,,- Spuneți-mi dv., ce s-a ales de căpitanul de
cavalerie Sech?”
Căpitanul își mângâie ușor părul său scurt, încărunțit.
Fața lui bună, cutezătoare, era plină de voioșie: ,,- Căpitanul de
cavalerie a avut de asemenea noroc și nenoroc totodată. La 1
decembrie el lua un automobil cu un coș mare și voia să ducă
pe linia de luptă nutreț pentru caii comandamentului. Însă
acum veni nenorocul: din cauza luminii proaste și a terenului
lipsit de drumuri, nimeri în mijlocul Comandamentului român
al generalului S. Așadar, prizonier și căpitanul și coșul. Coșul
fu reținut, iar căpitanul așezat iarăși în automobil, și un
conducător român îl însoții spre români înainte, adică spre
înăuntru. Și acum se întâmplă ceva splendid, căci choffeurul
român încremenește în liniile germane înaintate și căpitanul își
recapătă libertatea. Întâmplarea trecu fără primejdie și eu
putui în cazul de față să liniștesc pe bunul general pentru

189
Ofițerii români erau sinceri, aveau perfectă dreptate și toată lumea de
bun simț gândea la fel, în această chestiune, în mica Românie.
277
soarta căpitanului de cavalerie. Nu, totul a fost pozitiv, timpul
ne trecu strălucit, flecărind despre ,,lucruri istorice” din
campanie. Și companionii, lucru de căpetenie, erau foarte
amabili. Unul veni să vorbească cu sublocotenentul von G.,
căci ei aveau să pornească într-o patrulare foarte energică; și
el mă rugă pe mine să anunț pe părinții locotenentului nostru,
prizonier la ei, că el e bine și că nu-i lipsește nimic!
Vorbirăm iarăși despre Germania. Aproape toți recunoșteau
că în acest război Germania duce greul. Când veni vorba despre
soarta României, un ofițer tânăr, care studiase in Germania,
socoti: ,,- Noi, românii, suntem din fericire optimiști și-ar fi
cazul, în aceste ore, să ni se cam înrăutățească opinia
noastră!”
De fapt, găsii eu că nimeni dintre ei nu sufere pentru
înfrângerea, pe care ei o admit cu liniștită francheță. După
aceea iarăși își frecau mintea, gândindu-se și căutând a face tot
posibilul să-mi urle capul, falsificând starea de lucruri. Ei
povesteau că România și anume spațiul de la București încolo e
plin de ruși, pe când de fapt totul era în cea mai grăbită mișcare
de retragere. Și unul care mai ales voia să iasă în relief, întreba,
lătrând, în jurul meu: ,,- Spuneți, vă rog, d-le căpitan, când,
după lupta de la Marna vă aflați înaintea Parisului, cum
sunteți azi înaintea Bucureștilor, ați trimes și acolo un
parlamentar?” Atunci eu lovii cu piciorul în podea, izbucnind
în râs: ,, - Extraordinar spirit, extraordinar!”
Și-au încheiat cu toții, râzând cu mine!190
Mai ales copilărească simții eu credința ce la mulți găsii,
despre grozăvia germană.
La opt și jumătate îmi dădură ceva mâncare, era și cu
cale, căci îmi venise foame. Cum eu mâncam și cum mă
găseam pentru puțin în afara luptelor, ei întoarseră iarăși vorba

190
Comparația ofițerului român era usturătoare: la Marna a avut loc
marea înfrângere a germanilor, deja în 1914, care n-au putut înainta spre
Paris. Aluzia era evidentă, în defavoarea căpitanului neamț (n. n. – C. D.).
278
despre Germania și-mi descriau cu față tristă pe inamicii noștri.
Drept, căci căutau să-mi arate ca putredă situația noastră. Unul
zise cu sfială: ,,- Dv trebuie să aveți nervi tari și străluciți!” ,,-
Avem încă!” ,,- Da, dar și alții încă îndură, cu Dv.!” ,,- Cine
cu noi îndură, câștigă!”
Un căpitan român îmi înaintă o scrisoare Scrisese femeii
sale la Craiova, și ,,dacă prin gentileța mea mă pot îngriji să i
se-mplinească această voie…” ,,-Desigur!” ,,- Cu mulțumiri!”191
În fine, începu ,,actul oficial”: ușa se deschise, un general
comandant al Trupelor de Dunăre apăru și întrebă de scrisoarea
mea. Când el văzu adresa, începu iarăși vechiul joc. Eu declarai
scurt, că comandantul suprem, generalul mareșal Von
Mackensen, nu dă nici o însemnătate formei acestei adrese,
după care lămurire generalul luă scrisoarea și trecu în Camera
de consiliu. După puțin timp, venind înapoi cu un întreg alai, o
mulțime de ofițeri veniră împreună cu el în jurul meu.
Generalul îmi întinse scrisoarea înapoi nedeschisă, împreună cu
alta, către generalul feldmareșal von Mackensen. Îmi declară
apoi că aceasta cuprinde o explicație: ,,Nu există nici o cetate
București, nici un fort armat, nici o trupă de apărare și nici un
comandant. Este numai armata care apără ținutul!”
Nu avui nici de data asta decât vechea declarație și-mi
luai rămas bun. Toți erau, chiar și în acest ultim moment al
adunării noastre, de cea mai mare amabilitate, numai rigidul,
dușmănosul colonel francez dispăruse deodată. Fui legat din
nou la ochi, condus la automobil și, prin întunericul nopții, ne
îndreptarăm către avanposturile române din afara orașului. Însă
căpitanul de la avanpost fu cuprins de o nouă îngrijorare. Omul
simțea momentan tocmai teama unei mame pentru viața mea și
declară că nu-și poate lua răspunderea, lăsându-mă să merg mai
departe. Ceasul era 11 noaptea, în plin întuneric, locul tot plin
de mine și i-ar fi chiar imposibil să mă lase să merg mai

191
Și, totuși: un cavalerism între inamici de război, care nu s-a mai
repetat în următoarele generații(n. n. – C. D.).
279
departe. Pretextul, care se sprijinea pe ordine superioare, nu
avea alt scop decât acela de a pune o pauză de câteva ore între
ei și generalul Mackensen, pentru a câștiga răgaz și pe care toți
îl utilizau.
Eu zic: ,,- Însă dv trebuie să aveți legătură cu posturile
Dv!” ,,- Nu, posturile noastre sunt datoare să moară luptând!
,,Înapoi” nu există pentru ele!”
El continuă pe acest ton, pretextând prostește numai
pentru a mă opri pe mine. Nu-mi rămase decât să mă supun. Un
loc în casa căpitanului era gata pregătit pentru mine; mă așezai
să dorm. Și dormii sublim! Ne înțeleserăm că imediat ce se
luminează, la ora 6, să pornesc. Însă la ora 4 fui deșteptat. Un
adjutant, însoțit de 2 ofițeri, stăteau înaintea mea, amândoi în
plină gală, frumoși ca-n povești: păreau că vor să întreacă
frumosul meu coif de argint. Și imediat începură să declare, ca
ultimă parte a comediei, că: ,,Generalul tocmai acum a aflat că
eu am fost reținut, că a țipat, revoltat și plin de indignare; mă
roagă mult să scuz greșeala plină de neghiobie. Acum trebuia
ca cineva să mă conducă afară prin lanțul de posturi. Și dacă
vreun pod zvârlit în aer nu ne va da posibilitatea trecerii,
atunci să fiu trecut prin apă!”
Așadar la 4 și câteva minute, înainte, marș. Mergem pe
picioare până la ultimele posturi. M-aș putea prinde, că acesta
era ultimul soldat român, care forma decorul ținutului. Acolo
ne luăm scurt bun rămas. Merg apoi împreună cu dolmecerul
Locotenent R. la postul nostru. Noi vorbeam și țipam tare,
deoarece prin negură nu ne puteau cunoaște, pentru a nu fi
împușcați. Atunci, din întuneric, răsări în marginea drumului o
umbră: primul om german. El auzise vocea noastră și avea deja
înștiințare că suntem cei trimiși – splendida ordine germană
ieșea la iveală. Aceasta era la ora 5 dimineața.
Curând automobilul ajunse la locul hotărât. Merg la
Marele Cartier pentru a comunica, predând scrisoarea. Șeful
Statului Major mă primi îndată, însă, până să-i spun eu măcar

280
un cuvânt, el îmi făcu semn: ,,- Noi suntem deja în București!
Am intrat pe la nord si nord- vest!”
Veni apoi și generalul Von Mackensen la mine și trebui
să-i povestesc și lui. Către amiază mă găseam apoi lângă
comandantul suprem, la podul azvârlit, peste care eu trecusem
de două ori cu ochii legați. Și către seară eram iar în București
– în care acum nu mai găsii pe niciunul din bunii și viclenii mei
prieteni din seara trecută!

281
Capitolul al XXII-lea

BUCUREȘTIUL REGELUI
FERDINAND
Început de decembrie, 1916.
În această lună am sosit și eu în jumătatea de Românie în
care noi am transportat războiul din Transilvania peste trecători:
prin munți și văi în care se dezvăluie toată măreția alpină, până
în câmpiile întinse ale acestei țări. Câmpii largi ca marea se duc
până la orizont și în care țăranii, care toată munca lor și-o dau
acestui mănos pământ, sunt totuși săraci și locuiesc în sate și
gospodării mizerabile, întunecoase si dobitocești.
Colind prin micile orașe care sug vlaga țării, în care,
alături de măreție și lux stau ghemuite ignoranța și sărăcia… Și
apoi, aici, la București, acest București care nu are nimic
comun cu toate celelalte localități pe care le-am mai văzut.
Căci dacă țara, cu toate imensele bogății ale pământului ei
roditor și ale comorilor lui, este pentru țăranii săi și pentru
lucrătorii săi o lume de dureri, așa este și acest oraș cu
locuitorii săi. Scandalul specific care produce aceste dureri,
scandalul care pe acest pat al năpăstuiților săraci, ignoranți și
limitați în spirit, crește și se dezvoltă în plin, în Bucureștiul de
azi, e de nedescris. Căci mai înainte nu exista în așa aspră
formă contrastul între țară și orașul său, până la acești doi ani,
în care România se lehăia192 în aurul Europei, în care liniile
ferate erau cursă de întrecere pentru matrapazlâcuri și șiretenie;
în care bursa era a tuturor bancherilor fără scrupule, a

192
Se lăfăia.
282
aventurierilor și a speculanților de ocazie. În afară, războiul își
urma cursul, Europa era în prăbușire, amândouă alianțele de
state uriașe se aruncau unele peste altele. Între acestea, însă, se
afla o ,,insulă”, nesupărată de lupte, era ,,neutrală” și purta pe
amândoi umerii (tot neutral) tot ce trebuia acolo afară: cereale,
petrol, ulei, piele, lână, - ea era neutrală? Deci, cine plătește
mai mult? Se dejoacă unul împotriva altuia, se mărește prețul și
se întâmplă chiar că se plătește acel lucru numai ca să nu fie
dat altuia. Și, astfel, România se înarmează de la toți, își
clădește chiar singură fabrici de muniții (grenade) și umple
magazii și arsenale. Se dau misiuni, furnituri, fără sfârșit,
oricine are legături nu poate da greș. Singuri proștii rămân
săraci în aceste vremuri de aur, proștii cari n-au avut
îndemânarea să-și însușească spiritul ,,timpurilor noi.”
Nemții, coborâtori din familii bogate și care de mulți ani
trăiesc și lucrează în acest oraș, mărturisesc unanimi că
Bucureștii regelui Carol, Bucureștii dinaintea acestui război, au
fost alții decât Bucureștii de azi. Eu îi cunosc pe aceștia și
Bucureștii aceștia sunt un scandal.193 Ei ne-au primit pe noi cu
aclamări, când am venit ca învingători. N-a fost un neamț
căruia, la acest 6 Decembrie, în București, să nu i se ofere flori,
căruia să nu i se întindă mâinile, căruia să nu i se glăsuiască în
limba germană. Colonia Germană este mare și acei care erau
rămași în țară, în cele trei luni de război, trebuiră să îndure
grozăvii, zgâlțâiți în plină măsură de răutatea șicanelor,
siluirilor și barbariilor. Dar, venind noi aci, răsuflară fericiți,
pentru triumful nostru.
Lângă ei, însă, stau uneltele tari ale unui întreg oraș, care
la prima vedere se aruncă de gâtul victoriei germane și se

193
Reporterul-autor uită sau se face că uită că toți neutralii fac asta, de la
civilizata Elveție la țările aparent neutre, azi ca și ieri. Tot pasajul despre
București este străbătut de o invidie specifică împotriva fericirii popoarelor
necivilizate și neordonate, invidia popoarelor precise și nefericite ca germanii,
care, printre altele, au pierdut toate războaiele ultimului secol(n. n. – C. D.).
283
lăcomesc să capete favoarea noastră; se leapădă și de trecutul
îndepărtat și de frați, înmlădiindu-se iarăși, repede, după spiritul
nou al timpului, căutând cu mijloacele care le par mai bune să se
alăture de noi, deși felul nostru de a fi îl disprețuiseră din
adâncul inimii. Trebuie să se spună clar: tot Bucureștiul, afară de
micul cerc nobil din jurul lui P. Carp, la intrarea noastră în oraș,
era răzvrătit și înflăcărat de o lumină turbure de nedemnă
lepădare națională, prin participarea sa în această oră, acolo, la
acea serbare de bâlci, înaintea învingătorului.
Eu m-am amestecat în mulțimea de oameni adunată pe
străzi, care râdeau mereu și se agitau bucuroși, care fluturau
batiste albe și aduceau soldaților noștri vin și țigări și cu vorbe
care-i trădau că sunt streini, dând impresia de prieteni, instaurau
asemenea dialoguri: ,,- Dv sunteți germani?”, întrebam eu. ,,- Nu,
eu sunt român!” ,,- Și tocmai dv. vă bucurați de venirea
germanilor?” ,,- Toți cei adunați aici și rămași în București, se
bucură!” ,,- Bine, dar intrarea noastră triumfală este anunțarea
înfrângerii națiunii dv.!” ,,- Națiunii? Care națiune? Comandanții
și șefii războiului sunt cei biruiți! Noi n-am voit războiul. Noi am
câștigat destul și fără război. În fine, oricum, trebuia să se
întâmple. Noi știam: dacă vin germanii, războiul se sfârșește. Și
germanii nu ne fac nouă nimic; germanii sunt ai noștri. Nouă ne-
a fost teamă că vin bulgarii și turcii. Aceia bat tot ce văd înainte,
omoară tot și pradă casele și apoi le dau foc. Suntem nespus de
bucuroși că au venit germanii!”
Și tot așa…mereu, mereu, aceeași strălucită râie, care nu
cunoaște nici o patrie, nici o credință, care se grijește numai
pentru sine și să-și însușească sieși orice avantaj.194
Situația de căpetenie în această agitație o ocupau evreii. Și
Bucureștii au aproape 50.000 de evrei. Mă adresai unei dame în

194
Reporterul german greșea. Românii erau sinceri și gândeau chiar așa,
era logic să fie astfel, nimeni nu s-a gândit vreodată, în Țările Române de
totdeauna la un război anti-german, până astăzi. Se minunau și îi durea că
Germania era aliata Turciei, a ungurilor, a bulgarilor etc. (n. n. – C. D.).
284
doliu. Numai ochii ei întunecați o trădau că și ea voiește să
privească fericită la tabloul scurgerii de trupe germane. ,,-
Sunteți româncă, onorată doamnă?” Dama clătină din cap: ,,-
Eu sunt ovreică!” ,,- Însă totuși româncă!” ,,- Nu, ovreică!”
Și ea-mi declară că iudeii români, nu au altă valoare decât
aceia ,,de a fi evrei” și nu sunt socotiți ca români, căci, între
aceștia, ei trăiesc fără drepturi, nu pot căpăta împământenire, nu
pot obține slujbe. Lor le era groază de năvala rușilor, căci
pretutindeni se povestea că rușii prigonesc pe evrei. ,,- Vin acum
germanii, aici, noi trebuie să ne bucurăm, căci, sigur, germanii
ne apără contra mâniei românilor, care au profitat de starea de
război de până acum câteva săptămâni, pentru a se năpusti cu
pumnii strânși împotriva ,,jidanilor!” Ea tăcu, însă ochii ei
întunecați vorbeau plângători despre grozăvia ce văzuseră ea și
consângenii ei și pe care ar fi putut s-o vadă iarăși.195
Apoi ,,strada” în această primă zi. ,,Strada”, căci una
singură este strada în care se mișcă toată suflarea capitalei:
Calea Victoriei, un Corso, care este ca o defilare a tuturor
activităților, a tuturor pasiunilor, a tuturor sarcinilor. Nicăieri,
în toată Europa, nu există un asemenea vârtej de femei galante
și de bărbați fercheși; și fiecare din aceștia poartă pe ei ceva din
ploaia de lauri, care din străvechi timpuri de aur cursese din
belșug asupra României, Greciei și Armeniei.
Soțiile tuturor boierilor țării sunt împodobite cu blănuri,
prin care arată prietenelor lor belșugul în care se răsfață. Și
aceste prietene, care caută cu ochi arzători și nesiguri să se
alăture de noii suverani, germanii, se așează în cafenele, ori în
cofetăriile străzii Riegler ori Capșa, beau ,,likör” și privesc
zâmbind ciudat, ghemuite pe vârfurile de lac ale pantofilor lor
eleganți. Și trag cu urechea. Și dacă de la o masă se aude
șoptindu-se o glumă spusă de ofițerii noștri, atunci ele fac cu

195
Evreica nici nu bănuia antisemitismul german care, după război, a
dus la tragediile cunoscute. Dar, atunci, avea dreptate, situația era aceea
descrisă de ea (n. n. – C. D.).
285
ochiul, arătându-și desenul din jurul ochilor lor învolburați,
gest urmat de un zâmbet cercetător în jurul gurii lor dulci și
răsfățate.
Nu, nu fără însemnătate simbolică este și faptul că nici un
oraș din Europa nu are atâția curățitori de ghete ca Bucureștii.
Pe străzi se găsesc cei mai buni; și ciocănesc cu periile lor
negre în cutiile de lemn, ori de câte ori trece câte cineva pe
dinaintea lor. Iată și dame cu diamante mari cât nucile, pe care
le poartă de obicei, întind larg brațele și caută a întoarce o
privire. Numai o privire întâi și apoi, după ce a întors capul
începe: ,,- Domnul ofițer a venit din Germania, ori deja de la
Craiova?”
,,Domnul ofițer”, adică subsemnatul, știe poate răspunsul
ce-i venea de la cerealiști și n-a pierdut ocazia să-și scoată-n
relief importanța sa de om informat. ,,Cerealiștii” sunt pe străzi
ca și în cafenele și cofetării. Cu mâinile vârâte adânc în
buzunarele de piele neagră, merg agale, cu spinarea puțin
încovoiată, clipind din ochi pe furiș în toate părțile. Și îi vezi
iarăși în așteptare. Cum văd un german în fața unei firme, fuga
la el: ,,- Pot fi de vreun ajutor domnului căpitan?” Un altul
aleargă, fiindcă nu se găsește tutun pe nicăieri. Atunci îndată
unul din acei nobili bărbați se prezintă cu port-tabacul său: ,,-
Dacă-mi permiteți, mă îngrijesc eu pentru câteva sute de țigări
pentru domnul sublocotenent. Numai cineva știe de unde să le
ia!”
Într-adevăr, o greață îți produc acești flăcăi din care
niciunul nu ți se prezintă ca dușman în mod cinstit. Și aici, în
cuceritul București, amintindu-ne timpul din Franța și Belgia,
stima noastră crește puternic pentru dușmanii noștri din vest.
Învinși ori nu, ei au o patrie, ei rămân credincioși patriei lor și
nu doar credinței numite ,,căutarea de avantaje.” Și aici merge
totul pentru avantajul propriu.196 Femei gătite și sulemenite se

196
Și aici greșea profund, plin de prejudecăți cum era, neputând vedea
că românii nu puteau avea ura invidioasă a francezilor, a belgienilor, sau a
286
fâțâie în toate părțile pe străzi, purtând pe benzi albe, cochete,
crucea roșie; copii și tineri adolescenți țipă în limba română,
împărțind ilustrate cu chipul lui Hindenburg, Falkenhein și
Mackensen, cei care, mai toți, în cursul anului și zilelor ce au
trecut erau cei mai aprigi asmuțitori contra Germaniei; și, iată,
că acum deodată vorbesc nemțește și dacă li se poate da
crezare, ei au făcut toate sacrificiile ca România să nu facă
pasul fatal de a se alipi dușmanilor noștri. Așa sunt ei în contra
noastră. Unul pentru altul? Un singur caz voi povesti, nu se
poate mai clar.
Totul se petrece la încrucișarea bulevardului Elisabeta cu
Calea Victoriei. Un convoi de 120 de prizonieri români sunt
aduși sub conducerea câtorva soldați germani. Românii nu
merg în marș regulat, din cauză că sunt murdari și obosiți.
Oamenii de pe stradă îi privesc pe acești sărmani ostași ai țării
lor, ca pe un spectacol cu străini. Câțiva flăcăi îi batjocoresc și
le adresează cuvinte de ocară. Unul din soldați, un slăbănog,
blond, se uită rugător în mulțime și face gestul băuturii - era
însetat. Atunci un tânăr nu tocmai copt, făcu semn c-a înțeles
și merse grăbit să aducă apă. Imediat vine înapoi cu o sticlă
plină, o întinde prizonierului și se trage înapoi iarăși. Însetatul
mulțumește și pune sticla la gură. Deodată scuipă cu scârbă,
trântind sticla la pământ, că se face țăndări. Inventatorul acestei
glume năroade râde în mulțime și cu el râde toată lumea.
Oh, nici o îndoială, acest oraș e un scandal!197

englezilor etc. contra germanilor, față de care orice român cunoscător avea
respect și venerație, pe lângă faptul că niciodată, în Istorie, vreun stat
german, nici măcar Austria înseși, nu a intrat în conflict cu Țările Române.
Intervenția germană a fost o surpriză neplăcută pentru românii cu regi
germani, deși se știa cum funcționau alianțele. Dar, repet, lumea de pe
stradă era sinceră cu germanii, chiar și în 1940 (n. n. – C. D.).
197
Aici are dreptate germanul, care a văzut clar atitudinea de cutră
balcanică, de gaiță și de amoralitate, care, și ea, face parte din caracterul
românului orășean, mahalagiu sau boier (n. n. – C. D.).
287
Capitolul al XXIII-lea

CĂLĂTORIA DE CRĂCIUN
Războiul are în sine frumusețile sale. Uni chiar își
îndreaptă viața după mersul războiului. Și, după cum se zicea la
noi mai demult: ,,de Paști mergi iarăși la Meran”, acum se
poate zice: ,,De Crăciun vreau să fiu iarăși în prima linie, în
primele șanțuri!” Aceste expresii sunt, așadar, și de data asta,
folosite de militarii noștri. Anul trecut, pe vremea aceasta,
soldatul nostru era la Kortewilde, în sudul Belgiei; iar anul
acesta trebuie să fie dincolo de Buzău, acolo unde se întinde
granița între Moldova și Valahia. Ofițerul de la U O K , care se
ostenise mai ales pentru această călătorie de Crăciun, se lumină
la față: ,,- Legăturile sunt splendide! De la Paști pornește un
tren la 8 dimineața, care la ora 12 (prânz) este la Buzău!” ,,-
Nu este posibil?!” ,,- Însă, natural, mergând fără întrerupere.
În Buzău luați dv o trăsură a Diviziei și sunteți seara, la orele
23, la Statul Major. Sau, la 24. În dimineața de 24, puteți
merge la linia frontului și acolo rămâneți pentru noaptea
Crăciunului! E bine?” ,,- Strălucit!” - și mulțumii cu căldură
Așadar, pe 23, dimineața, înainte de orele 8, mă găsesc în
gara Ploiești. Gara nu mai este așa impunătoare cum era; câteva
bombe au izbit-o-n plin din aeroplane și au aprins-o și așa a
rămas și azi. Pentru asta, de la tren nu se vede nimic în lung și-n
lat. Mă adresez unui ceferist bavarez care-mi spune: ,,- Trenul?
Se formează numai îndată ce vine cineva care-l comandă!” ,,-
Așa? Frumos!” ,,- Iată, vine căpitanul de cavalerie!”
Căpitanul de cavalerie! Era el care forma trenul. Vine
încă o dată pentru a-mi da mâna și așa, pentru noaptea de
Crăciun, ne luăm adio, nu fără a cânta muzica marii sărbători.
288
În adevăr, e grozav de fercheș. Noi stăm și flecărim și între
timp: ,,- Trenul e format!” Aha, acolo e atașat un vagon.
Câteva femei românce ne încercuiesc, pe mine și pe
căpitan, și apucând măturile încep să curețe murdăria groasă de
o palmă de pe peron. Demn de observat: niciodată Ploieștii n-
au fost măturați, curățenia nu există. Orișicât, acum că au
măturat, nu mai sunt obligat să stau nemișcat, într-un loc, pot
păși liber.
Este ora 8 și jumătate. Mai departe, la capătul gării, sunt
adunați o mulțime de soldați, care vor să mă vadă. Acolo încă
mai sunt câteva vagoane deschise, care se încarcă. Prizonieri
români pun în ele lăzi cu vin, saci poștali cu scrisorile
soldaților pentru Crăciun. Și la ora 9, lucrul e gata. Pot să mă
urc în vagonul de clasa I, singurul vagon de persoane. Cu mine,
în compartiment, un român și bun și bucuros, în vârstă ca de 30
de ani. Trei despărțituri cu câte 6 locuri; însă de la o sofa
cineva a luat catifeaua cu el, altul a deșurubat lampa, un altul a
luat ca amintire soneria de la ușă…,,- Așadar peronul gării este
foarte frumos!” remarc eu.
Tocmai acum un Petroleumtank uriaș începe să ardă,
înălțând spre cer fanionul său de fum negru.
La 9 și jumătate, trenul e ,,gata!”
,,- Numai locomotiva lipsește!” Un casier, care trebuie
să ducă o ladă cu bani, spuse: ,,- Plecarea se face sigur, numai
că nu așa precis!” Și un altul explică: ,,- Acum totul depinde de
mașina pe care noi o vom obține – să sperăm să fie mai mare –
cu cea mică facem exact 30 de ceasuri până la Buzău!”,,-
Ce?!” ,,- Da, de sigur, eu am venit ieri în 30 de ore!” ,,-
Perspectiva devine din ce în ce mai frumoasă!”
Căpitanul înălță din sprânceana stângă și râse, râsul său
copilăros, vesel. Zice: ,,-Merge fără întrerupere!” Noi
mulțumim ofițerului: ,,- Naaa, noi suntem deprinși cu supărarea
și mizeria!”
Alături, soldații au aprins foc și gătesc. Ei nu știu ce

289
necazuri au alții. Comandantul gării trece pe dinainte: ,,-
Desigur, tot mașina cea mare vine!”
Mda. În 4 ore ea a fost reparată și totul va porni imediat.
Și, aievea, vine direct cea mare, încălzită cu petrol.
Mândră, ea calcă de pe o linie pe alta, admirată din toate părțile
și merge, în fine, înaintea trenului nostru. ,,- Deci, acum
odihniți-vă!” Eu zic: ,,- Dacă trăsura Diviziei mă așteaptă în
Buzău la ora 12? Acum este deja 10!”
Domnul cu monoclu chior moțăi din cap și râse.
La 10 și jumătate, strigă unul, deodată, cu putere: ,,-
Urcarea! Dați-i drumul; fiindcă are întârziere, fiindcă
sublocotenentul este gata!” Așezându-se pe banca jupuită,
cineva face încă o observație: ,,- Cu Dumnezeu înainte, lucrul
merge, vom călători cu un tren direct. Cunoașteți dv. Bercenii?
Albeștii? Inoteștii? Mizilul?” ,,- Nu!” ,,- În Mizil sunt pe deplin
convins că în 4 ore n-ajungem la destinație!”
Și în Ulmeni, ale cărei magazii cu grâne fuseseră aprinse
de ruși și ardeau încă, mașina ne lăsă pe loc și-și continuă
drumul din gară. După o oră însă, în timp ce soldații alergau
înfășurând de la vagon la vagon fâșii colosale de hârtie
telegrafică de la aparatele gării, iar alții își prăjeau sau
încălzeau cafeaua pe munții uriași de cereale aprinse,
locomotiva se întoarse, observând că noi rămăsesem înapoi. Un
ceferist pretindea, scuzându-se, că ,,ei au făcut inspecție numai
pe întâia parte de drum, pentru mine” Ce să spun! A vrut să se
odihnească o țâră, la sfârșitul călătoriei; în orice caz, sunt
fericit că s-a agățat iarăși înaintea noastră.
În vagon trebuia să te înfășori strașnic în blană, căci
încercarea casierului de a te încălzi cu fumul țigării nu părea cu
succes. Afară s-a înnoptat. Unul avu o lumânare, pe care noi o
lipirăm pe pardoseală și aveam astfel între noi o slabă și
tremurătoare lumină. Afară, în apropierea noastră, pe
vagoanele deschise, soldații cântă; ici și colo se aude câte o
împușcătură. Roțile vagoanelor țăcăne pe șine. Cearcănele roșii

290
ale felinarelor își aruncă tremurând lumina lor în spațiu și mor
în întuneric.
Cum ședeam înaintea micii lumini, jumătate pe întuneric,
zice unul: ,,- Către ziuă, către ziuă, în patrie, ard pomișorii!”
În urma acestor cuvinte toți amuțesc. ,,- Mai avem de
călătorit câteva minute ori câteva ceasuri? Cine vrea să ne
spună cum stau lucrurile?”
Lumânarea este însă mică și ceasul este abia 7 seara.
Trenul se oprește undeva în negrul întuneric ce ne învăluie
sguduituri și huruituri; voci din afară. Unul întreabă din
întuneric: ,,- Ei, camarade, aici e Buzău?” Celălalt, tot din
întuneric, îi dă replica: ,,- Nu se poate!”
Se bâjbâie în întuneric. Și totuși, fiecare dintre oamenii
cu care am călătorit în timpul zilei, deveniți acum niște umbre
îngrămădite și pictate pe pachete, a găsit cuvinte de urări
pentru sărbătoare. E întuneric pretutindeni. Numai silueta
ruinelor gării se ridică ștearsă în lumina stelelor. Și înainte,
împrejurul mașinii, mocnesc două felinare, iar mașina răsuflă
pufăind, înfierbântată cum era cu țiței, ca și cum ar fi făcut cine
știe ce grozav lucru.
Deci 8 ore de călătorie. Acum e ora 7. De la orele 12 mă
așteptase trăsura! Hm! Văd viitorul întunecat, însă nu trebuie să
te lași prea ușor descurajat. Ce putea să facă un om mai bine,
seara la orele 7, în Buzău? La capătul Munteniei? Să meargă la
Comandament, să i se dea cartier, apoi să meargă la popota
ofițerilor și să i se aducă cina cuvenită. După ce s-a făcut asta,
să-și facă plăcerile ca un om sătul, în casă și în curățenie.
Prin întunericul compact, întrebând, mă îndreptai spre
oraș. Găsii și acolo aceleași lucruri ca și la Ploiești: noroiul
străzilor însă e mai presus de închipuire. Și mai apoi, dintr-o
dată, mă pomenii cu un câine mic, galben, care-mi ținu
tovărășie, oprindu-se când mergeam eu, alergând când porneam
din nou, ca și cum ne-am fi cunoscut, Dumnezeu știe de când.
După un sfert de oră, de când intrasem în cartier, într-o casă ce

291
trimetea ușoare raze de lumină afară, se prezentă la mine un
infanterist, tânăr, blând, modest și șiret. Se opri, luă poziție, și-
mi spuse numele lui. De unde-l cunosc?! ,,- Saxonul!”
Aaaa, saxonul, ordonanța vechii mele cunoștințe, căpitanul
L., cu care legasem prietenie pe frontul de Vest și din nou în
primele săptămâni ale înaintării în Oltenia. Este și el, acum, la
Statul Major al Diviziei pe care o căutam.
,,Saxonul” raportează: ,,- Da, domnul căpitan este aci!”
Și domnul căpitan are și pentru mine cartier, căci domnul
căpitan are o întreagă locuință aranjată. Acum, haiti! Noi ne
mișcăm și micul câine se gălbenește tot pe lângă mine. Câteva
minute mai târziu, ne-am ajuns țelul. Căpitanul este mișcat de
bucurie, îndată ce mă vede. În Petroșani dormisem câteva nopți
în aceeași cameră; aci o să am una personală. Și chestia aceasta
cu divizia noastră în același loc, este mare lucru. Desigur așa
este! Pe lângă toate, mai avea și șase cai și trei căruțe pline cu
bunătăți de Crăciun pentru Statul Major: un pom de Crăciun,
vin, lumânări și tot ce e posibil și trebuie să fie la o sărbătoare
ca aceasta.
Divizia lui se afla în Cilibia, când a părăsit-o el, acum
două zile – nu prea departe, pe malul de sud al Buzăului, vreo
20 km depărtare. Mâine dimineață ne oprim acolo și în patru
ore vom ajunge, ba chiar voi putea să merg mai departe, spre
linia de luptă, totul e să vrem asta. Așa deci, iar merg toate
lucrurile bine și cum în popotă țiganii români murdari cântau
,,Deutschland – Deutschland uber alles”, și ,,Șumi Marița”,
ca și cum erau grozav de înflăcărați de victoria noastră, mă
găsii și eu răsplătit cu totul, prin ofițerul care se ocupa cu
funcționarea perfectă a legăturii de comunicație, cu mașina cea
mare cu petrol și cu ,,Buzeul”. Așa se întâmplă câteodată, rar
dar bine, să fie totul gând la gând cu bucurie.
Târziu de tot, în dimineața de Crăciun, pornim iar la
drum. O lumină blândă de primăvară se așterne peste oraș,
cerul este luminat violet și mii de ciori negre-albastre se înșiră

292
în infinit, zburând în joc cu negrele evantaie cari se deschid și
fâlfâie, se închid și joacă în această lumină ca niște frunze
purtate de vânt.
Ședeam încă în poarta casei și priveam la cârdurile
acelea, când ceva mă atinse la picioare, făcându-mă atent: era
micul câine galben de ieri, care toată noaptea a stat lungit
înaintea porții. În curte văd apoi toată mulțimea adunată, cu
care căpitanul pornește mai departe. Trei vehicule – o înaltă
cariolă de vânătoare și două trăsuri de subzistență. La acestea,
șase cai și trei români: doi țărani vizitii și un tânăr ovreu ca
tâlmaci, toți trei, soldați prizonieri din acest război. Peste toți,
ca intendent, un soldat de ordonanță, saxon, același zvelt,
blond, modest și șiret. Natural și ,,Brătianu”. Brătianu frumosul,
zveltul câine de vânat, Pointer, și apoi sărmanul, mic câine
galben, pe care noi nu-l puteam lăsa în părăsire. Căpitanul râse,
văzând uimirea mea: ,,- Grupa de armată L! Își are totul
sfărâmat, cum vezi la mine aici, tot material găsit: care, cai și
oameni!” Și, ridicând cârja vârtoasă, glumind ca un evreu:,,-
Eu nu aveam decât acest toiag, când trecui Iordanul!”
Într-un butoi de vin desfundat, așezat pe un furgon,
îngrijise să se pună un mare pom de Crăciun, care seara nu
putea lipsi de la serbarea Diviziei. Cutii cu lumânări, chibrituri
si toate celelalte mărunțișuri Apoi așeză ordinea de marș a
,,Coloanei” serbării și, în fine, rândui călătoria de Crăciun pe
străzile murdare ale Buzăului și pe drumul de țară către
Tăbărăști. ,,- Dacă totul merge bine, suntem cu puțin înaintea
prânzului în Cilibia, la Divizie!”
Cum toate drumurile pe care noi le parcurgeam au fost
folosite de zeci de mii de poveri, pe care le-am suportat, sunt
încă semănate cu semne din luptele trecute. Însă, o minunată zi
de vară se așternu peste aceste semne și răni, peste neînchipuit
de întinsul șes al cursului Buzăului, la stânga noastră, peste
ogoarele negre și câmpiile mlăștinoase, peste grădinile cu vii.
Numai că uneori ne încopciază, ca un uriaș invizibil, câte un

293
tun aducător de moarte, și-l amenințăm cu pumnii strânși.
Atunci urlă surd și urletul lui se rostogolește deasupra noastră,
făcând să se cutremure pământul moale, vibrând întunecați
fiori de groază în aer. Tunurile grele scuipă focul lor, acolo sus.
Coloane merg pe drum; și cai morți, câini împușcați, care
sfărâmate, arme românești azvârlite și echipamente de tot felul
zac ca semănate pe laturile drumului, în șanțuri și peste
câmpuri. Abia se disting în zare doar puține adunături de case,
unde locuiesc oameni care cultivă această țară.
După câteva ore de drum ne oprirăm și noi, liniștiți,
pentru o mică gustare. După câteva minute, pornirăm iarăși la
drum; caravana noastră s-a mai lungit. Înapoia unui furgon sunt
legați doi cai buni și lângă butoiul de vin, proaspăt tăiat, un
berbec bătut, al cărui cap atârna înapoi.
,,- Pentru schimb!” zise saxonul, arătând către niște mici
zbârliți cai rusești. ,,- Nimeni nu știe ce poate să fie pe drum!”
Prindem a merge înainte. Către râu, terenul se face din ce
în ce mai mlăștinos, aici la poștă, unde drumul se ramifică spre
pod, semnele grelelor lupte se înmulțesc și drumul se înrăutățește.
Mergem astfel 5 km și după aceea scăpăm.
Ajungem în Cilibia. Aceasta însă are cu totul altă față
decât cum ne asigurase căpitanul. Coloane staționând, un parc de
automobile, telegraful fără fir, scântei, însă nicio o divizie. ,,- Unde
este divizia?” Unul zice: ,,- Eu cred că e înapoi!” ,,- Înapoi?
Absurd!” ,,- Înapoi până la pod și apoi peste râu!” ,,- Posibil,
însă încotro se îndreaptă?” Un săltat de umeri: ,,- Unde e
așezată Divizia?” După un moment, unuia-i sclipi prin minte: ,,-
S-a înapoiat la Găvănești, deja de alaltăieri!”
Harta în față: Găvănești, numai atât, nu e rău!
Așadar, înapoi la poștă, apoi spre nord înspre râu, peste
pod spre Beilic și iarăși spre răsărit. Doisprezece, treisprezece
km toată afacerea – eh, aceștia-i facem noi. Însă chiar pe
drumul către pod încep greutățile, căci această cale printre
mlaștini nu este decât un șir de gropi cât omul. Până-n

294
genunchi înoată caii în mocirlă și sute de care sfărâmate,
părăsite, sute de cai împușcați ,,de grație” și aruncați, arătau cât
aveam de luptat pe acest drum. Se lucra înaintea noastră pas cu
pas. Prânzul a trecut demult. Caii asudă - vizitiii români
vorbesc cu ei, îi îndeamnă, pe când sfârcul biciului lovește fără
milă. ,,Înainte, fetițo, înainte, trebuie să te înveți Nu zvârli cu
picioarele, că n-ai nici un câștig! Ce? Ești bolnavă? Doctorul
e aici!” O nouă lovitură de bici. Te doare inima de aceasta –
însă nu merge altfel.
Ajungem la podul de peste Buzău. Era zvârlit în aer.
Pionierii noștri îl refăcuseră, însă el era acum de lărgimea unui
car și noi trebuie să așteptăm până ce șirul de prizonieri, care
tocmai erau pe pod, trec dincoace. Înaintea noastră se întinde
pe un colosal pat de nisip cenușiu, străpuns de cursuri sălbatice
de apă, Buzăul. Care grămădite stau răsturnate în acest nisip,
scăldate de apa noroioasă într-un hal de nerecunoscut, iar pe
deasupra stoluri de ciori. Și peste această albie de nisip se
întinde, îngust și lung de câteva sute de metri, podul. În sfârșit,
vin dinspre cealaltă parte a râului primii prizonieri ruși din
aceste ultime lupte. Pungași negri ca pământul, cu hârșii de
miel înclinate pe căpățâna osoasă. Staturi mari, solide, în cea
mai mare parte tineri, în parte prea tineri. În tot, material
minunat și neasemănat de bun față de cel adus de români în
ultimele lupte. La infinit se lungește acest șir de tineri feciori,
care nu mai ia sfârșit. Sute, sute și iarăși sute. Caii se odihnesc
acum. Pe lumina zilei se așează o licărire tristă. Căpitanul
cheamă la sine pe un conducător: ,,- Câți sunt?” ,,- 1400!”
Până la urmă trecură și ne lăsară podul liber. Pornim
Beilic-ul – un cuib plin de jale. Mai departe – și suntem în
Găvănești. Căpitanul mă întreabă: ,,- Voiți să mergeți imediat
spre linie?” ,,- Da, desigur, dacă cumva este posibil!”
Peste puțin, suntem în sat. ,,- Unde e așezată divizia?” ,,-
Divizia nu mai este aici! A înaintat! Divizia este de ieri la
Slobozia!” ,,- Aaaaaoleu!”

295
 Aducem iarăși o hartă și ținem sfat de război ,,Slobozia-
Galbenu” Ni se comunică: ,,- Acest sat e mult mai la nord-est
de aici și drumul se termină la câteva sute de metri înapoia
Găvăneștilor, apoi mergeți numai de-a curmezișul, peste câmp.
Spre a parcurge acest drum ai două posibilități: către est prin
mlaștină și numai pe lumină de zi, ori înapoi la Beilic și apoi
peste șes către nord-est. Însă peste șes mergi până la Slobozia,
20 km, fără să dai de vreo casă ori de vreun pom. Drumul ține
3 ore. Gândiți-vă: lumina zilei a început să slăbească; sub nu
mai puțin de 4 ore nu e de făcut acest drum și de acum nu mai
aveți acest timp, nu ajunge!”
Lângă noi intră o coloană, într-o curte părăsită. Ei se
opresc pentru o zi și sărbătoresc noaptea Crăciunului aici. N-ar
fi mai bine să facem și noi așa, decât să umblăm toată noaptea
fără drum și în neștire? Dar pomul de Crăciun pe care-l aveam
în furgonul nostru și butoiul de vin? Iar Divizia!? Să aibă și ea
Crăciunul ei, chiar dacă am aprinde bradul la opt sau opt și
jumătate. Deci, hai la drum! Plecăm. Mergem peste ogoare,
după urmele de roată care taie adânc în pământul negru și gras.
Ultimele colibe din Beilic dispar în urma noastră; în jurul
nostru nu e decât o câmpie imens de întinsă. Câteva cumpene
de fântâni uriașe stau presărate în depărtare-aceasta este totul.
Amurgul se lasă încet. Aruncă umbră peste urmele roților
care taie nămolul. Înaintea noastră bubuie tunurile; noi chiar
spre duduit ne îndreptăm. Și se răcorește din ce în ce, cum
apune soarele.
Undeva în depărtare, mici de tot, vedem o altă trăsură
mergând și un călăreț în trap. Pe ici, pe colo, zac unelte
părăsite, care frânte… Întunericul își aruncă umbra sa. Noi
mergem mereu. O dungă subțire, roșie, de foc apare în spatele
nostru pe cer, apoi dispare. Noaptea vine peste noi. Urmele de-
abia se mai pot recunoaște. Bâjbâim tot înainte în întunericul
nesigur. Suntem în trei trăsuri, dar niciuna nu poate să vadă pe
cealaltă; numai prin strigăte ne ținem unul de altul. În fața

296
noastră, în depărtare, fulgeră câteodată, luminând roșu,
împușcături de tun și apoi iară un tun bubuie năbușit,
amenințând și cutremurând noaptea, după cum a cutremurat și
ziua care a trecut sfere luminoase se ridică în sus; stau ca niște
lumini albe, departe, apoi coboară iarăși jos. Pământul devine
din ce în ce mai rău, moale, mocirlos, scârbos. Să fie ora opt,
dar nimic. De jur-împrejur nu e nici o lumină, nici o casă. Unde
om fi oare? Poate c-am pierdut demult direcția. Din cauza
privirii obositoare în întuneric, amuțești și te tot gândești:
acuma-n patrie, peste tot, ard pomii de Crăciun. Dacă ne-am
plimba acuma pe străzi și am vedea în dosul unei ferestre.
Căpitanul zice: ,,- Ar fi trebuit să rămânem la Găvănești!”
Deodată trăsura se oprește. Ne-am înnămolit. Până la
buceaua198 roții stă trăsura în nămol și ce e în fața noastră e și mai
rău. Vizitiul român a pierdut urma – am nimerit aievea într-o
înfundătură, deci, hai înapoi. Căpitanul înjură, dolmecerul ovrei
traduce românilor aceste cuvinte măgulitoare. Saxonul aduce caii
de rezervă. Toate acestea se petrec în întuneric beznă. Cu greutate,
ieșim afară. Unde este urma? Ne răspândim, căutăm, bâjbâim în
întuneric, ne ținem laolaltă prin strigăte. În zadar! Dumnezeu știe
unde am pierdut drumul. Ceva mare, negru, stă pe câmp
amenințând: ași, era o ambulanță românească părăsită. Căpitanul
zice: ,,- Nu mai avem încotro, trebuie să bivuacăm!”
Ne adunarăm, punem caii și trăsurile în cerc, apoi cad
primele lovituri de topor asupra ambulanței. Ea trebuie să ne
dea lemne pentru foc. Câteva minute mai târziu pâlpâie flacăra,
se împlinește, noi stăm în jurul ei, ținem mâinile și picioarele
deasupra flăcării. Caii sforăie și mănâncă ovăzul. Câinele mic
și galben se bagă tremurând în mine.
Crăciun. În fața noastră-n depărtare se aud împușcături.
Iară se înalță globuri de lumină, stau locului și cad. Și deasupra
noastră o boltă neagră ca o frunte de iad.

198
Buceà, bucele - manşon de metal montat între două piese; bucşă;
căptuşeală de fontă din interiorul unui butuc de roată de car, de camion etc.
297
 Crăciun! Apoi din depărtatul întuneric s-aude strigând o
voce: ,,Kamerad, Kamerad!” ,,- Ei cine este?” ,,- Am greșit
drumul, pe unde mergem la Robeasca?” ,,- Nu știm! Veniți
încoace !”
Și, iată-i că vin! Două trăsuri de la telegrafie – prusaci de
răsărit. Ca și noi, se rătăciră, constrânși de întunericul de
nepătruns. Stau și ei acum la focul nostru, trăsurile lor lângă ale
noastre. Focul însă este ca un glas, care cheamă din depărtări
pe rătăciți. Și mai mulți, și mai mulți se găsesc împreună și în
curând ne facem vreo 30, ghemuiți pe vine, încălzindu-ne
degetele rebegite deasupra flăcării. Scânteile se împrăștie și
lanteții aprinși troznesc.
Un glumeț, țintindu-mă cu privirea, zise: ,,- Acum ar cam
trebui și domnul dr. locotenent să ne țină o cuvântare de
Crăciun!”
Ciudat cum îmi lipsesc cuvintele! Numai unul știu și zic:
,,- Camarazi, gândiți acum, din toată inima, acasă!” Toți sunt
muți. Un tânăr flăcău, care sta nemișcat, înțepenit asupra
focului, își întinse amândouă mâinile peste para care pâlpâia,
roșie și două lacrămi îi licăriră pe obraji. ,,- Dumnezeu s-a făcut
Om, da, Om!”, începu el nebunește și apoi liniștit: ,,- Da
tocmai de aceea!”
Rugai pe căpitan să ne dea pomul de Crăciun. Îndată
pomul a fost pus lângă foc între toți cei împrăștiați. Și în cele
din urmă tot eu le vorbii lor. Le povestii de sublimul dar al
păcii, pe care Kaizerul nostru voiește să-l dea fiecărui german-
nu numai, ci întregului pământ. El voiește să dea pacea, cu
prilejul acestei sărbători. El vrea sfârșitul războiului cu tot
dinadinsul; el voiește să fie pace! Milioanele de ostași de pe
câmpurile de bătaie și milioanele din patrie doresc să serbeze
această sărbătoare, în pace.
Le mai vorbii eu și despre multe altele, care nouă și
întregului pământ nu ne-au îngăduit acest dar al păcii; și că de
sfânta voință germană atârnă ducerea înainte a luptei, cum și de

298
încrederea în noi înșine, pe mai departe. Cum eu tăcui, toți se
ridicară, ca un singur om, în picioare, în jurul focului și fără ca
cineva să-i îmboldească la aceasta, toți cei 30 de oameni
cântară solidar în cor la acest Crăciun cântecul nostru:
,,Deutschland, Deutschland ȕber ales!”
După aceea, vorbi căpitanul. Puternice cuvinte ostășești,
după care izbucni un întreit ura! Lăsă apoi să se aducă berbecul
de la cutia cu gheață. ,,- Cine știe să-l jupoaie?” Un prusac
voinic are deja în mână un cuțit. ,,- Acesta nu este primul
berbec ce-mi cade-n mână în acest război și nu va fi cel din
urmă!” Râserăm cu toții.
Într-un sfert de oră s-au așezat pe foc grătarele noastre cu
fleici, coaste și antricoate. Căci un grătar avem până și noi:
gratia de sârmă de la coverta trăsurii sanitare, întinsă pe doi
pari. Încă și ceai voim să fierbem. Și țigări și țigarete ce avem,
totul punem la bătaie. Cântăm încă o dată frumosul cântec al
pomului: ,,O, Tannenbaum” și altele, care se cântă în patrie și
care, cu toate tunetele apropiate, Îl vestesc pe victoriosul
Trimis al păcii: ,,Noaptea liniștită – Noaptea sfântă - Stille
Nacht, Heilige Nacht ”!
Eh! Noi voiam să fim la Divizie și în primele linii; s-a
întâmplat altfel. Pribegind și rătăcindu-ne prin mlaștină și
pustiu, am sărbătorit Crăciunul în mijlocul unei grămezi de
camarazi și frați de ursită. Fu frumos și așa, căci pretutindeni se
înalță sentimentul sfânt, în inima germană, în această noapte.

299
Capitolul al XXIV-lea

VICTORIA ARMATEI A IX-A

Decembrie 1916.
Armata a 9-a, care eliberă Transilvania de armata română
năvălitoare și apoi, ca o vijelie, rupse valurile Alpine, prin văile
adânci ale României și cuprinse Bucureștii, este acum sub
comanda grupei de armată a generalului feldmareschal
Mackensen.199 Acțiunea sa proprie, absolut legată de succesul
militar, de o însemnătate mai presus de orice exemplu, a
condus la încheierea sigură a luptelor și la victoria noastră.
Astfel, a sosit poate acum momentul ca, după o înaintare fără
odihnă, după evenimente abia trecute, dar deplin săvârșite, care
întrunesc laolaltă liniile victorioase de la Petroșani până la
București într-o largă continuitate, să prezint în mod sistematic
expediția. În rândurile ce urmează fac exact această încercare.
Dacă cineva aruncă o privire peste puterea de înaintare de
care dispunea Armata a 9- a la sfârșitul lui octombrie, atunci va
recunoaște înaintea tuturor două mari grupe:
- Întâia cuprinde Corpul generalului Von Morgen și Von
Stabs și sta la nord de Câmpulung, la sud de Brașov și mai
departe către răsărit, peste Pasul Tătarului și Pasul Botza;
- Cea de a 2–a, sub Generalul Kraff von Delmensingen,
la sud de Pasul Turnu-Roșu;
- Alături de acesta, în Pasul Surduc, lucra cu forțe

199
Anton Ludwig Friedrich August von Mackensen (1849-1945),
înnobilat ca „von Mackensen” în 1899, mareșal german. A comandat cu
succes în timpul Primului Război Mondial (1914–1918) și a devenit unul
dintre cei mai proeminenți și competenți lideri militari germani.
300
limitate generalul bavarez Von Kneisel și la Orșova o grupă
slabă de trupe austro-ungare.
Contra acestor forțe, românii se împotriviră cu forțe
superioare și mai ales în pasurile de la sud de Brașov: pasul
Tȍrzburg, Predeal și în pasul Olt - unde conduseseră o amarnică
rezistență. Deci, se pune întrebarea, cum s-a putut ajunge la
zdrobirea acestei încăpățânate forțe de apărare inamică? Aceasta
datorită deciziilor luate, pe de o parte, de comandamentul superior
al armatei și, pe de altă parte, de împrejurarea că șefii superiori ai
armatei conduseseră organizarea fortificațiilor, făcând posibilă
realizarea unei relative cumpene între întinsele granițe ca, pe acest
temei, să se facă posibilă așezarea trupelor disponibile.
Părerea cea mai adoptată se pare c-a fost aceea de - a izbi
cu forțe mari la sud de Brașov, cucerind astfel linia cea mai
scurtă cu Bucureștii; pe când varianta a doua trebuia să impună
executarea planului de presiune asupra văii Oltului, prin pasul
Turnu-Roșu, despărțind astfel Oltenia de restul țării. Amândouă
ideile se băteau, de fapt, cap în cap, căci adversarul părea că
tocmai pe aceste linii aștepta ofensiva noastră; aci adusese forțe
mari, artilerie multă și-și clădise din timp lucrări de apărare,
întocmite cu multă grijă.
În această grea cumpănă, comandantul suprem al
Armatei a 9-a, generalul de infanterie von Falkenhayn, luă
hotărârea de a încerca ofensive puternice, demonstrative, în
fiecare din aceste poziții, ca în aceste atacuri adversarul să se
vadă împresurat și, atunci, cu forțe mari să-i cadă pe negândite,
în spate, pe unde el nu se aștepta. După ce studie și recunoscu
cea mai bună poartă de erupție peste valurile carpatine, hotărî
lovitura pe la capătul vestic al țării și anume prin Pasul Surduc.
La 1 noiembrie, generalul Von-Falkenhayn se deplasă la
Petroșani, pentru a se acorda cu conducătorii trupelor asupra
planului ,,întreprinderii” și a le da detalii.
După cum am fost informat din convorbirile mele la
Comandamentul Suprem al armatei, nu se hotărî nimic în

301
această consfătuire intimă, datorită greutăților care se opuneau
acestui imens plan. Era și rămâne o îndrăzneală a străpunge la
începutul lui noiembrie frontul din amândouă părțile ale strâmtei
trecători Surduc, ce este înconjurată de stânci înalte. Era și
rămâne o mare problemă a deveni ,,ofensiv” la începutul iernii,
în acest ținut ale cărui înălțimi se urcă la peste 2.000 m către cer!
Cu toată această chibzuială și planuri alternative, generalul Von
Falkenhayn ținu morțiș la proiectul său, căci el cunoștea puterea
și dorința de biruință a trupelor sale și cunoștea și calitățile și
credincioasa supunere a colaboratorilor săi, toți, vechi
conducători de oști. Deci, în toată liniștea și cu mare chibzuință
s-au făcut preparațiile pentru întreprinderea planului hotărât. Și
în acest caz, numai luarea prin surprindere și iuțeala, care nu lasă
pe inamic să-și revină, erau chezășia succesului.
Pentru a face cu putință rapiditatea mișcărilor noastre, a
trebuit să se aranjeze aprovizionarea cu muniții și hrană în cele
mai mici amănunte. Trebuia să se întrebuințeze un drum îngust,
singurul la dispoziție. Comandantul suprem hotărî răgazul de
10 zile pentru deschiderea trecătorii, de la început până la
terminarea pregătirii, iar ziua de 11 noiembrie fu fixată pentru
începerea ofensivei.
Armata a 9-a a respectat acest termen, punctual. Nimic
din cele întâmplate pe celelalte părți ale frontului nu trădă însă
ce se pregătea la Petroșani. Numai că românii, în zilele
următoare lui 5 noiembrie, au fost deja goniți din șiragul de
stânci de pe partea cealaltă a trecătorii. Aceasta însă lor li se
păru numai ca o întâmplare de o însemnătate pur locală, căci pe
nicăieri nu ghiciră că trupele germane împingeau înainte, că
grupa lui Krafft von Dellmensingen200 rămăsese în înaintare și

200
Konrad Krafft von Dellmensingen (1862 –1953), general de artilerie
din armata Germaniei din Primul Război Mondial. Este considerat „părintele”
trupelor de vânători de munte, îndeplinind funcția de comandant al Corpul
Alpin german pe perioada războiului. În fruntea acestui corp a participat la
campania acestuia din România, din anii 1916 și 1917.
302
că atacurile germane pe alte locuri au fost continuate fără să-i
slăbim un moment.
În ziua de 9 noiembrie, generalul Kühne,201 care
comandă trupa de atac în trecătoare, raportă că ,,e gata.”
A 10-a zi de noiembrie s-a întrebuințat, spre a se curăța,
câteva înălțimi, care ne erau necesare ca locuri de observat
pentru artilerie. La vest de trecătoare, munții Gărnicelului și
Pleșa, ce sunt la est de Pișatul Boului, căzură în mâinile
noastre.
În ziua de 11 noiembrie, dădurăm marele atac, o
izbucnire fără seamăn pentru adversarii noștri. În această zi,
mortierele noastre au transformat în ruină puternica poziție
întărită de la Bumbeștii de Jiu.
În ziua de 12, atacatorii noștri din Prusia de Est și Vest se
țineau după românii ce se retrăgeau, fugind înspre sud.
Comandantul suprem a fost în fruntea trupei sale. Pe o înălțime
la nord de Bumbești, care încă mai era atinsă de focurile
ultimelor baterii inamice, el ședea și privea la dezlănțuirea
victoriei trupelor sale, dând ordine și contraordine. Trupa nu
găsi odihnă în zilele care urmară, se ținea ca un flagel.
La 16 noiembrie, românii reușiră, în fine, să ia poziție la
Târgu-Jiu și să se opună, dar rezistența a fost zadarnică, atacul
german spori și înaintă hăt, peste văile Jiului și Gilortului.
Românii care au rămas în spatele atacului german nu-i
îngrijorau pe ai noștri. Acestea erau trupe cărora le-au fost luați
demult cei mai buni soldați, precum și credința în victorie. Pe
aceștia îi terminară milițienii și convoiul bagajelor noastre. Noi
am mers numai înainte, spre inima țării, în spatele acelora care,
acolo sus, la sud de Sibiu și Brașov, ni se mai opuneau în
trecători.

201
Otto Viktor Kühne (1857 – 1945), general al Armatei Imperiale
Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al
Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România,
având gradul de general-locotenent.
303
 Așa fu atinsă la 21 noiembrie, Craiova.202
În aceste împrejurări, se întâmplă un caz demn de notat:
că înapoia noastră, la Cerna, sta încă o divizie românească,
împotrivindu-se slabului detașament de forțe austro-ungare.
Această divizie ramificase trei batalioane, cu însărcinarea de a
ajuta trupele principale române către nord-est și noi am
disprețuit forța de luptă a acestor batalioane, neluând
contramăsură față de ele. Ele fură zvârlite înapoi de paza de
cavalerie din Corpul generalului Eberhard von Schmettow 203 a
convoiului de bagaje. Acum grupul românesc ,,Cerna” căuta o
retragere la Dunăre și în contra lui fu trimis un batalion de la
Craiova. La Olt, el capitulă.
Cea mai apropiată țintă a grupei generalului Kühne
trebuia să fie câștigarea numaidecât a văii Oltului și punerea în
legătură cu armata generalului Von Mackensen, care trecuse
Dunărea la Șiștov, la 23 noiembrie. Inamicul izbuti să se

202
Vezi și Victor Atanasiu, Atanasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea,
Paul Oprescu, România în primul război mondial, în Istoria românilor, vol
VII, tom II; Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea
României 1916-1919; Ion Cupşa, Armata română în campaniile militare
din anii 1916-1917.
203
Eberhard von Schmettow (1861 – 1935), general al armatei Germaniei
din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9
Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția
de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România,
din anii 1916-1917. După avansarea la gradul de general-locotenent, la 18
august 1916, este trimis pe frontul românesc, în campania împotriva
României, fiind numit comandant al Diviziei 3 Cavalerie, staționată în
Transilvania. Această unitate s-a transformat în următoarele zile în „Corpul de
cavalerie Schmettow” , prin atașarea Diviziei 1 Cavalerie austro-ungară. Ea a
acționat pe timpul bătăliei de la Sibiu în flancul stâng al Armatei 9, făcând
față cu succes atacurilor forțelor române. Pe când asigura flancul drept
al Grupului Kühne în bătălia de la Târgu Jiu, în noiembrie 1916, Grupul de
cavalerie Schmettow, acum format din Diviziile 6 si 7 Cavalerie, înainta
în Muntenia spre Craiova. La începutul lunii decembrie, grupul a participat
la Bătălia pentru București și, de asemenea, a luat parte la cucerirea
Bucureștiului (Vezi Memoriile Falkenhayn și Ludendorf).
304
întărească puternic pe malul înalt de răsărit al Oltului în poziții
dinainte pregătite și țintea să modereze înaintarea noastră.
În aceste zile critice ale înaintării operațiunilor noastre,
generalul Von Falkenhayn se găsea aproape izolat pe teatrul
luptelor în Craiova.
La 24 noiembrie, grupa Kühne ajunse în sfera Oltului în
pozițiile de la Balș, pe Olteț, pe unde inamicul se retrăsese pe
înălțimile de la Slatina – podul de la Slatina îl aruncase în aer.
Însă corpul de cavalerie condus de generalul Eberhard von
Schmettow se întinse la sud de Slatina, trecu Oltul pe la Ivănești
și presă pe inamic spre nord, forțându-l să-și întărească pozițiile
sale. Imediat, la 24 noiembrie, grupa Krafft von Dellmensingen,
împingând către Rm.–Vâlcea, ajunse să împingă aripa stângă
până la cursul Argeșului, până în vechiul oraș episcopal, Curtea
de Argeș, în care odihnesc sicriele Regelui Carol si Reginei
Elisabeta ai României, care intră în mâna noastră. Ofensiva
merse neîmpiedicată înainte, după un plan stabilit: aripii stângi a
armatei Kühne îi era destinat țelul nord-est, București.
Cuprinderea orașului era rezervată armatei lui Von
Mackensen. Întâiul decembrie aduse o situație neprevăzută,
care necesită o nouă hotărâre. Din starea de atunci a lucrurilor,
rezultă următorul tablou: aripa dreaptă a Armatei a 9-a (grupa
Kühne) se apropia de Argeș. Krafft von Dellmensingen lupta la
sud-est de Pitești.
La 28 noiembrie, românii încep să golească Câmpulungul;
acolo pătrunse generalul Von Morgen204 cu bavarezii și hessenii

204
Curt von Morgen (1858 – 1928), general al armatei Germaniei din
Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Corpului I
Rezervă și Corpului XIV Rezervă. A îndeplinit funcția de comandant al
Corpului I Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917.
Din septembrie 1916, Corpul I Rezervă a participat la campania împotriva
României, în compunerea Armatei 9, condusă de generalul Erich von
Falkenhayn. Acesta a sprijinit acțiunile de luptă ale Armatei 1 austro-ungare
în luptele din bazinul mijlociu al Mureșului, în Bătălia de la Brașov, din 7-9
octombrie 1916, Bătălia de pe Valea Prahovei și în Bătălia din zona Bran-
305
săi, către sud-est. Acum el se afla la jumătatea drumului către
Târgoviște. Atunci se întâmplă că rezerve puternice bavareze
din grupul Krafft se împinseră fulgerător până la reședința unui
general comandant român, tocmai când ofițerii de Stat Major
erau adunați să primească ordine. Odată cu căderea lor ca
prizonieri, căzu și ordinul de zi al armatei române în mâinile
noastre și, din cuprinsul lui, reieșea clar că noi eram față cu o
primejdie, peste puține ore, văzând intenția inamicului: românii
aveau de format două grupe de forțe, numaidecât; una avea
ordin să oprească în orice chip înaintarea noastră dinspre Tr.-
Roșu; iar celei care forma grupul de luptă de la București și
care trebuia să atace aripa stângă a lui Mackensen, i se ordona
ca: ,,pe inamic trebuie să-l alunge din țară.” Lor li se ordona
cu vorbe de cea mai pătrunzătoare încredere și cu obligație de
jurământ, că de vitejia lor atârnă salvarea patriei.
Planul era bine cugetat și el a izbutit de fapt românilor,
căci au dat înapoi aripa stângă, înaintată, a lui Von Mackensen.
Ordinul capturat fu trimis de comandantul armatei noastre mai
departe și, nici în 10 minute, el ajunse în mâna comandantului
suprem, care hotărî imediat și, pe temeiul noii situații, dădu
ordinul corespunzător: grupa Kühne se desfăcu în două de la
mijloc. Aripa ei stângă, fără să ia nimic în considerație, fu
aruncată, de sine stătătoare, spre Titu, la nord, iar aripa dreaptă
sub generalul Kühne se împinse spre sud-est, spre a cădea în
spatele inamicului, care mergea spre aripa stângă a lui
Mackensen. Imediat, corpul de cavalerie al lui Von Schmettow
fu îndreptat spre București. Fulgerătoarea hotărâre își luă o
bogată răsplată: inamicul fu încercuit în seara de 1 decembrie și
a treia zi fu câștigată bătălia de la Argeș.

Câmpulung. La sfârșitul lunii noiembrie 1916, trupele sale au trecut Carpații

în zona culoarului Rucăr-Bran, au ocupat orașul Câmpulung, continuând
înaintarea spre spre sud, ajungând la începutul lunii decembrie 1916 la Ploiești.
În primăvara anului 1917, Corpul I Rezervă condus de Morgen a participat
la Bătălia de la Mărășești(Vezi Kirițescu, op. cit.).
306
 Chiar în noaptea de 3-4 decembrie se comunică de către
toți comandanții armatelor noastre din vest, est și sud-est,
telegrafic, generalului șef de Stat Major, superior al armatei,
mareschal von Hindenburg 205, următoarele: ,,Armata a 9-a a
câștigat bătălia de la Argeș, la nord-vest de București.”
Această veste a fost adusă la cunoștință la toate trupele.
În zilele următoare, sunau în patrie toate clopotele, pentru
sărbătoarea victoriei, pe când trupele care bătuseră pe dușman
îl urmăreau mai departe, în timp ce la sud de Brașov restul de
rezistență românească fusese sfărâmat.
În această, a 4-a zi a lui decembre, românii părăsiră
ultimele poziții din pasul Predeal, iar două zile mai târziu ai
noștri puneau piciorul în Sinaia.
Și iarăși la 2 zile, pe 8 decembrie, generalul Morgen
izbuti să alunge pe inamic, care de la Câmpulung nu se opri
până la Ploiești. Însă din lupta de la Argeș răsări încă un și mai
strașnic succes: în dimineața de 6 decembrie, o parte a
Corpului de Cavalerie al generalului Von Smettow cuprinse
cetatea București pe la nord și, către prânz, Regimentul 2
Grenadieri și trupe din a doua brigadă de bicicliști pătrunseră
ca cele dintâi trupe germane ale Armatei a 9-a în orașul cucerit.
În aceeași zi, căzu și Ploieștiul în mâna trupelor generalului
Von Morgen. Greutățile capitale întâmpinate în apropierea
către est a marșului nostru întreprinzător rezultară din puține
lupte contra unor trupe moleșite, în retragere, dar și din cauza
drumurilor nespus de rele, în ținuturile legate de întretăierea
râurilor Ialomița și Prahova și mai târziu Călmățuiul și Buzăul.
Ce au întâmpinat aici trupele noastre de geniu și pionierii este
extraordinar.
La 14 decembrie se ajunse la Tăietura Buzăului, în

205
Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (1847–
1934), Generalfeldmarschall, Șef al Staffului General German în funcție de la 29
august 1916 – la 3 iulie 1919. A fost și al doilea președinte al Republicii de la
Weimar.
307
noaptea de 14-15, orașul Buzău căzu, trupele noastre înaintară
peste Buzău, pe când restul românilor, în plină debandadă,
fugeau în pripă la rușii care nu putuseră să împiedice
prăbușirea forțelor românești. Acum, dincolo de Buzău, ni se
împotriveau ceva ruși amestecați cu români.
Ceea ce Armata a 9-a a avut de îndurat în spațiul de timp
de la 11 noiembrie până la 14 decembrie, în care timp ea luptă
și mărșălui cu toată vremea rea, nefavorabilă, pătrunzând de la
Pasul Surduc până la Buzău, este neasemănat în istoria
războiului. Numai în aceste zile ale lui decembrie ea a făcut, în
sumă rotundă, 75.000 de prizonieri, 125 tunuri și 115 mitraliere,
ca pradă de război.
Pe lângă acestea, ea e mereu gata de luptă și a rămas tare
ca și în ziua întâia – nu, poate și mai tare, căci acest drum, din
izbândă în izbândă, a elevat forțele sale, a întărit credința sa în
izbândă și voința de a învinge.

(Fine și lui Dumnezeu laudă)

ss. Ltu C. Popian, Breesen – Mecklembürg, Deutschland,

1917 Septembre 10.

308
 ADAOS(VI)
DIN ARHIVELE VATICANULUI

Fasc. 119. Pag. 112. 16. 2. 1916. Episcopul de Gorizia,

Francesco Borgia, dă o circulară ,,Dioceza noastră este în
mâinile unui dușman perfid și lacom(Italia!). Oh, iubita
noastră Austrie! Viva Împăratul Carlo.”206

La 25 sept. 1916, împăratul Austriei dă ordine ca să se

evite bombardarea edificiilor religioase și de artă, ca de ex. la
Veneția. Dar i se și răspunde: la Köln, franco - englezii au
bombardat procesiunea cu Corpus Domini, lumea pe stradă.
Italienii au bombardat la Triest locuri nemilitare.

1917
Fasc. 68. Pag. 121. 2. 3. 1917. Ziarul ,,l’Unità cattolica”:
Torpilarea vasului ,,Laconia Wilson” nu-l consideră un fapt
suficient pentru a provoca războiul, dar aprobă înarmarea
tuturor vaselor americane de comerț și submarinele, precum și
alte măsuri, toate autorizate de Senat.
Idem, un ziar. Departamentul Reichului Spahn, de centru-
dreapta, și cancelarul Reichstagului, speranța partidului său:
,,cu submarine, Germania va învinge SUA!!!! Deplorăm
ruptura cu USA, dar vom învinge!”
,,Western, conservator” zice: ,,Dacă nu plătesc, ne păstrăm
Curlandia, Lituania, Flandra, Nordul Franței, Anversul.” 207

206
Episcopul era italian, dar a făcut același gest ca și Miron Cristea, N.
Bălan și alți episcopi ortodocși români, toți, supuși austro-ungari, contra
românilor! (n. n. – C. D.)
207
Câtă suficiență față de SUA!(n. n. – C. D.).
309
 1917. Fasc. 116. Pag. 4. De aici se vede că numai prin
Pacelli se puteau rezolva aproape toate problemele cu
autoritățile germane și austro-ungare. După ce încerca pe ici pe
colo, la nunți, la prinți, la guverne, la diplomați, P. Gasparri tot
lui Eugenio Pacelli, nunțiu la Mȕnchen îi scria. Și acesta făcea
cum făcea și rezolva sute de cazuri mici și mari.208

Fasc. 85, pag. 120. 8. 03. 1917. Și Joannes, Cardinalul

maghiar de Strigoniu, se plânge Papei de război și cere în latină
Papei să rezolve. El nu vede motive de ură pentru care să se
facă război.209

Fasc. 6. Guerra/Război , pag. 248.

17 iunie 1917. Prinsă de cenzura militară, o copie de la
Biroul cu cenzură militară din Milano, o scrisoare express (în
limba spaniolă) de la Viena, via Berna, a prințesei Elvira Maria
di Borbone, cu destinatar: Infantele de Spania și principesa
Beatrice Massimo, villa Lugano.210 Cu impresii de la Curtea
austriacă despre originea și durata războiului.211
Scrisoarea, destinată Corpului diplomatic, a fost pusă din
greșeală la poșta normală și, normal, găsită de cenzură. Biroul
cenzurii italiene o trimite Papei, cu nota nu foarte măgulitoare:
,,e o scrisoare italofobă.”
Prințesa spune că ,,citește ,,Corriere della sera” și alte
ziare, ca să vadă cine minte mai tare; și vede că Italia minte
mai rău ca toate. E pesimistă, vede revoluție în toată Europa,

208
Nu degeaba a ajuns Papa Pius XII, cel mai capabil Papă al veacului
(n. n. – C. D.).
209
Uita asuprirea maghiară asupra atâtor popoare, mai ales români(n. n.
– C. D.).
210
Cum va fi ajuns pe mână italiană?(n. n. – C. D.).
211
Mai întâi o explicație a Card. Pietro Gasparri pentru Papa: ,,Principesa
Beatrice Massimo-Borbon, ramură din Don Carlos, pretendentă la tronul
Spaniei, este soția lui Don Fabrizio Massimo, cu familie cu mari grade în
Vatican, rudă de aproape cu Familia Imperială Austriacă”.
310
după Rusia vine Italia; deziluzionată că după doi ani de război,
nimic, doar promisiuni și nimic altceva, război inutil.212
Germania e foarte tare, dar ea e marele vinovat al acestui
război. Dar după doi ani va ceda. Curios, la curtea din Viena,
acestea sunt gândurile care circulă. Scrie și de situația
economică rea din Austro – Ungaria. La țară este de mâncare,
dar cu economie, chiar și pentru prinți. Hainele foarte scumpe,
cu bani sunt de toate, carne fără limită. La orașe, la Viena,
foarte rău. Deplânge cu ură bătălia de la Isonzo, degeaba, Italia
a fiert-o.
Concluzia Papei, transcrisă de Card. P. Gasparri: ,,Prinții
cu amici în Vatican să corespondeze numai prin curier, nu prin
poșta cenzurabilă; și se pot avea pentru Austria știri rezervate
despre Italia, tot numai prin Vatican, tot prin curier special.
Altminteri este periculos. Trebuie avertizat. O copie a acestei
scrisori se păstrează pentru Arhivele Vaticanului. Originalul
să fie trimis Infantelui.”

Fasc. 80, pag. 255. London, 16. 8. 1917. Mufti

Muhamad Sadiq Ahmadi, Missioner, scrie Papei. P. Gasparri
notează pe spatele scrisorii: ,,Un arab ne scrie: „Sunt fiu și
succesor al lui Messia, un alt Sf. Ioan Botezătorul. Vă trimit
descrierea viziunii mele despre ce va fi în 1919: ,,O Pace
splendidă, creștină. Golite de trupe și eliberate, Franța,
România, Serbia, care acum sunt ocupate. Restituite coloniile
germane. Franța avu o parte din Alsacia si Lorena, Italia a
avut Trentino și Trieste, Istria, insule. Corsica rămâne
franceză. Se va restaura Polonia și Armenia. Vreun stat
balcanic demonstrează aspirații ca-n timpurile trecute, dar nu
va reuși. O eră de civilizație se va deschide.”
Pietro Gasparri, sceptic.213

212
Cine știe ce-și dorea ?(n. n. – C. D.).
213
Și, totuși, profeția arabului s-a nimerit(n. n. – C. D.).
311
 Fasc. 116. Pag. 213. din ziar: Polonezii, fericiți pentru
apelul Sf. Părinte de la 1 aug 1917 privitor la drepturile
Poloniei din cele 3 părți ale ei dispersate în 3 imperii;
sentimente exprimate de Edmond Dalbor, arhiepiscop de
Gnezno și Poznan.

1917. Fasc. 116. Pag. 273 -75. 17-18 11 1917. Un

anumit Jakob Maximilian Balinski, polonez din Michigan/
USA, scrie în poloneză două scrisori, păstrate în original în
arhive…Una e adresată împăratului Germaniei, cerând
reconstituirea Poloniei, alta Papei direct. Pe spatele lor, P.
Gasparri notează, manuscris, cu creionul: ,,Lettera di un
polacco all'Imperatore Guglielmo perche cessi la guerra e
ricostituisca la Polonia.”
I se traduce Papei din polonă în latină. Pentru traducerea
acestei scrisori este însărcinat fr. Maximilian Maria Kolbe, O.
M. Conv. din Collegium Seraficum S. Theodoro214, care
comentează în latină, cu titlu polemic: ,,animadversio
traductoris”, că ,,acest om a mai scris Sfântului Scaun alte 10
pagini, date tot mie spre traducere. Dar, considerând că acest
om nu e întreg, am rezumat doar, nu am tradus toate inepțiile,
hanc autem nullius momenti esse et potius anormalem statum
mentis ostendentem, ex tenore totius epistolae existimans
totaliter omisi. Et in brevi reasumpto collegi.”215

A doua scrisoare adresată Papei însă, o traduce ,,quasi

verbaliter.”

Transcriem aici textul către împărat: 17. 11. 1917 et 18.

11. 1917:
”Majestății Sale Împăratului Wilhelm al II-lea, Berlin.
Împărate! Dumnezeu mă trimite la tine cu o ramură de

214
Viitorul martir și sfânt(n. n. – C. D.).
215
A tradus în latină, dar consideră pe autorul polonez ,,potius anormalem.”
312
măslin de pace. Luați-o din mână și opriți nefericitul război cu
Polonia. Majestatea Voastră Imperială mă va crede că acest
discurs nu este al meu, ci o poruncă din cer. Majestatea Voastră nu
va face nimic fără integritatea Regatului Poloniei; rasa nobilă
Hohenzollern va cădea și Germania va fi redusă la nimic. Dacă nu
mă vei asculta pe mine, care acum îţi scriu pentru a patra oară,
armatele tale se vor slăbi;(…) că Poznan este capitala Poloniei;
Regele său polonez era în confederație cu Austria și Germania.”
După care îl imploră pe Papa să trimită, el însuși,
împăratului Germaniei scrisoarea alăturată (porrigere), care să
fie cunoscută și de împăratul Carol al Austriei.
,,Am scris această scrisoare la cei doi împărați.” 216

1918.
Fasc. 84 368. 7 oct. 1918. Delegatul Apostolic în SUA,
Card. Bonzano îi dă președintelui Wilson o scrisoare a Papei
cuprinzând cererea de armistițiu a Puterilor Centrale, cu
propunerile sale.

Fasc. 84 223. 10 oct. 1918. Wilson răspunde Germaniei:

,,Nu, Pentru că este prea târziu!” Wilson se decisese deja să
recunoască dezmembrarea Imperiilor Austriac, German și
Otoman și independența slavilor ocupați etc.

28 oct. 1918. Răspunsul guvernului german la nota

Președ. Wilson: ,,Dimisia guvernului generalului Ludendorf.”

Fasc. 85. 1918, oct. pag. 133. Nota Austriei: vrea sincer

216
Scrisă în timpuri nesuspecte, când nu se știa de soarta războiului. Din
contră, prin revoluția rusă, victoria Germaniei era clară. Polonezul, în
schimb, a fost profet adevărat, Germania a fost distrusă. NU l-au luat în
serios, cred, din cauza comentariului negativ al lui Kölbe. Și n-au trimis
Împăratului scrisoarea. Dar a avut dreptate acest ,,nebun”, tot ce a scris aici
s-a întâmplat aidoma(n. n. – C. D.).
313
pace. Se retrage din teritoriile ocupate și vrea rectificarea
frontierei. Prin Sf. Scaun vrea să știe propunerea Italiei.

Nov. 1918. P. Gasparri răspunde în numele Papei, târziu

și ironic: ,,Prea târziu, în noiembrie 1918 Italia intră în
Trentino și în Tirolul de sud. È finita! ”

Fasc. 119. Pag. 121. 1918, nov. Papa scrie episcopului

de Trieste o scrisoare liniștitoare; ,,Stai pe loc, nu te tulbura!”
Era acuzat de italieni de ,,austro-filie”, de aceea el cerea să fie
luat de acolo și dus ca prelat papal la Roma. Autoritățile
italiene sunt contra lui, pentru că ,,nu este patriot, nu a vizitat
guvernul italian al orașului abia instalat, nu a celebrat Te
Deum la ocuparea orașului de către italieni.” 217

Fasc. 86. 1918. Pag. 25. P. Gasparri scrie Contelui Dalis,

ambasadorul Angliei, o scrisoare pentru rege. Textul: ,,din
informații directe și sigure, Sf. Scaun e la cunoștință că situația
economică și politică a Germaniei este gravissima. Dacă nu se
ajunge la pace ne-umilitoare, Germania va deveni bolșevică,
aliată și imitatoare a Rusiei. Sf. Scaun consideră de datoria sa
să avertizeze cu maximum de grabă prin Exc. Voastră,
autoritățile Marii Britanii și ale celorlalte Puteri ale Antantei,
implorându-le să ajungă la pace cât mai curând. Cu distinsă
stimă, etc… ss. P. Gasparri, Secretar de Stat. ”

Fasc. 84 299. La 13 nov. 1918, Papa recomandă

Germania lui Wilson, pentru că ,,moare de foame, să o ajute
într-un fel.” Card. Gibbons de Washington răspunde că ar fi
gata să meargă la Wilson în acest scop.

Fasc 85. Tratatul de pace. Pag. 130.

- Sfârșit -
217
Dar el știa că Italia persecută Biserica(n. n. – C. D.).
314
Partea a III-a

TEXTE PRIVIND ȚĂRI ȘI POPOARE

România

Favorizată mai mult de natură, România este așezată între

Rusia, Dunăre și ținutul austro-ungar, udată de Olt, Siret și
Prut. Cu capitala sa București, este însemnată prin clima
sănătoasă și excelentă; însă nevoiașă în cultivarea pământului.
Cu toate că locuitorii se ocupă cu creșterea vitelor,
munca pământului se face anevoios. Totuși, această țară
furnizează cereale bogate, mai ales porumb și mult vin și fructe
în abundență, fără multă bătaie de cap. Pășunile bogate hrănesc
cai și bovine, oi, capre și porci, iar imensele păduri dau lemn și
animale sălbatice mai mult decât au nevoie locuitorii.
Nicăieri nu se află mai multe privighetori ca aci, dar și
imense provizii de sare. Însă poporul, în general, stă încă jos pe
treapta civilizației. Cu toate că au beneficiat de creștinism din
al patrulea secol, creștinismul lor este legat până astăzi prin
multe dogme religioase prost scrise și datini superstițioase.
Limba lor este o fiică a limbii latine, căci romanii și-au
întins stăpânirea și peste Valahia, care era o provincie a Daciei.
În locuințe, îmbrăcăminte și mai ales în felul de viață, au
multe particularități. În șesul țării sunt de obicei case de gard,
în ale căror despicături îndoapă bucăți de pietre, mușchi și
pământ și în afară lipite cu o amestecătură de humă și pleavă.
Casa se desparte în două sau trei despărțituri, prin pereți
subțiri; din acestea, cea din mijloc o constituie cuhnia (care are
cămin cu vatră). Într-un loc plăcut, sub un portic, se întrunesc

315
membrii familiei și pun la cale afacerile casnice. Numai pe
ploaie sau frig se strâng românii în case.
Cele mai multe case sunt așezate la câțiva pași înapoia
liniei șoselei și pitite până la acoperiș după un gard înalt
complet, așa că oricine vede, pe dreapta și stânga drumului,
numai pomi și porți înalte; în dosul acestora pe acoperișuri se
ridică coșurile lungi.
Ca particularitate a îmbrăcăminții, la bărbați se prezintă
căciula mare de piele de oaie, neagră sau albă, și la femei
șervetul de pe cap, vărgat sau alb.
Românii sunt sârguincioși și muncitori. Femeile torc, țes,
cos, vopsesc, spală, coc, gătesc bucate, poartă și hrănesc copiii și
toate acestea lângă ogor, la lucru, pe care-l împart cu bărbații lor.
Copiii nu sunt trimiși la munca câmpului, ci mai mult la paza
vitelor. Astfel, copilul este făcut, prin naștere și sânge, un păstor,
cu multă dragoste pentru vite. Ce are stăpânul, împarte cu
dobitoacele sale, de care vădit se îngrijește să sporească sub mâna
sa. Pe planul întâi, românul trebuie privit ca păstor, când el, cu
pletele sale lățoase, cu zeghe pe ciomag, peste umeri, și el, însuși,
compozitor, cu fluierul în gură, pășește agale peste pajiște; sau stă
lungit în marginea cu stufiș și piatră și cântă plin de șiretenie
înțeleptele sale melodii, adesea cu întortocheate triluri. El este un
tată al oilor sale, pe cari le îngrijește ca pe copii, întrebuințând
câinele mai mult pentru paza lor, decât să le îndrepte cărările.
Românul vorbește cu o deosebită mândrie de capitala
țării sale, care de la 1881 este o reședință regală.
Bucureștii sunt așezați pe o câmpie întinsă, lângă
murdarul râu Dâmbovița. Lipsa apei de băut, care aci se vinde
cu bani, generează o foarte neplăcută priveliște, în timpul cald
al verii din cauza pulberii și a prafului. Din cauza curților și a
grădinilor întinse, care sunt situate chiar în interiorul orașului,
se pare că el ar fi foarte mare. Strălucirea din afară nu vorbește
însă de interior, care e format, în majoritate, de o mulțime de
străzi colțuroase și murdare.

316
 Germania

Această țară, în întinderea ei, aparține celor mai frumoase

țări, pe care soarele, în eterna lui călătorie, le salută. Sub
nemărginitul ei cer nu se cunosc între ele încântătorul aer al
sudului cu posomorâtele ținuturi de la nord; cea mai mare
variație, cea mai mare diversitate se oferă măreț vederii
noastre, înălțător pentru suflet; această țară poate da tot ce
omul poate pretinde.
Pământul este propice pentru orice ramură de producție.
Aici se pare că s-a acumulat toată puterea de producție, care s-a
refuzat aiurea. Sub Alpii veșnic înzăpeziți se întind pășuni
mărețe, unde căldura viețuiește îndoit, operând în libertate
pretutindeni. De la pereții stâncoși se întind imediat văile
îmbelșugate. Lângă mlaștini și turbării, pe lângă papura palidă
și stufurile de rugi, hărnicia omenească însuflețește porțiuni
considerabile de hrișcă sau ovăz, iar întinsele holde de
semănături, proprii locului, mângâie ochiul călătorului, precum
și mărețele ogrăzi de arbori fructiferi. Pomi încărcați de fructe
se întind pe spații imense, de la acrii meri pădureți până la
delicioșii piersici.
Pe înalții munți ai țării, sub fag și brad, se întinde
puternicul stejar, care își înalță falnic fruntea până la nori și
privește peste colinele încărcate cu vie, care aduc cele mai
scumpe vinuri, care sunt bucuria locuitorilor, de la cei mai tari
până la cei mai nevoiași.
Nici o fiară sălbatică nu rage aci, nici o reptilă veninoasă
nu se târăște, nici o insectă supărătoare nu înțeapă. Mai mult ca
orice, în această țară, vitele sunt atât de folositoare, de la cele
mai mici până la cele mai mari, pentru omul lucrător, ca ajutor
și tovarăș: oaia cu lâna fină pentru fabricarea finelor țesături;
taurul, care aci reprezintă forța și voinicia, prin felul lui de a fi
ca prezență și construcție; calul, care merge răbdător în
executarea muncii, în câmp, măreț când trage colosalele care și

317
nespus de mândru, ca tovarăș al războinicului, plin de
tenacitate, aci ca și dincolo.
Subsolul acestei țări e plin de neprețuite comori. Din
multele și neprețuitele izvoare țâșnește pretutindeni pentru
omenire: mântuirea, sănătatea și mângâierea. Harnicii locuitori
ai munților își iau răsplata lor: când din extragerea aromatelor
și a sării, când din aur și argint îmbogățind comerțul și
înfrumusețând viața, când din colosul de fier, care contribuie la
construcția vaselor, armamentului, la apărarea și protecția
poporului.
O atare țară, înzestrată cu așa bogate daruri, cu așa
proprietăți și forțe, este învederat hotărâtă de natură să
hrănească un mare și puternic popor în simplicitate și virtute și
în a mărturisi, păstra și ocroti prin exercițiu și duritate, înalta
imagine a spiritului său. Și nu în zadar această țară este lipsită
de granițe hotărâte la răsărit sau la apus, nici chiar la nord și la
sud.
Locuitorii Germaniei nu se pot bizui, față de pizma,
lăcomia și semeția popoarelor streine, decât pe propriile lor
puteri. Nu există pentru ei altă siguranță decât unirea puternică,
asociată cu forța tradițională a poporului nostru.
În fine, prin marile și frumoasele noastre fluvii, este
deschisă locuitorilor acestei țări calea spre toată lumea. Aceste
râuri brăzdează pământul Germaniei fără să târască nimic din
solul ei în larga mare și așa se explică că poporul german, în
nobila lui gândire, niciodată nu poate părăsi pământul și
frumosul cer al iubitei lui țări de naștere.
Insula Rügen. Mii de călători vin anual la Rügen, spre a
se bucura de frumoasele boschete de pădure ale insulei, de
pitoreștile maluri ale coastei de răsărit, de albastrul cer străveziu
al mării sale. Când călătorul a ajuns în Stralsund, este ca și cum
ar fi ajuns pe coasta acestei insule, care, numai printr-un îngust
braț de mare este despărțită de continent. De aci, cu trenul, pe
drumul de fier, ajunge la capul Rügen. Muntele constituie

318
punctul mijlociu, ca o măsură de siguranță; căci trăgând cineva
linii drepte între mai multe puncte de coastă situate în față, toate
direcționează spre această înălțime. În apropiere, se ridică
Rugard, cea mai înaltă insulă de gips (90 m).
Putbus, situat la sud de munte, este mai mult un mare
castel, decât un oraș. Localitatea constă din vile, construite în
interiorul parcului principal, pentru streinii, care stau vara aici.
Acest din urmă loc este fermecător. Falnicii stejari, cu
viguroasele lor trunchiuri, întind crengile lor peste pajiștea
superbă, întunecații molizi, argintii plopi, castanii veritabili, cu
minunatele lor crengi se arată în felurite chipuri și nuanțe.
Dintre toți, mai ales teii cresc mai frumoși, ascunzând
întunecatele lor vlăstare sub verdele luminos al frunzișului. În
valea tainică sălciile plângătoare și frasinii își spânzură crengile
până la oglinda apei.
Călătorind pe țărmul răsăritean al Putbusului, se poate
observa cât de fructiferă este această țară. Scump răsplătește
acest gras pământ lutos pe harnicii lui locuitori. Nu mărimea, ci
mai ales drăgălășenia și curățenia caselor vorbesc despre buna
lor stare. Niciunei case nu-i lipsește grădina de flori și pomii
fructiferi. Granița este o întreagă pădure de stejar și fag, care o
protejează contra vânturilor mării, spre răsărit.
O măreață priveliște peste țară și mare se poate avea din
turnul situat pe țărm, anume ,,Castelul vânătorii.” Cine nu vrea
să vadă de aci ,,Mănăstirea”, acela trebuie să colinde strâmtul
ținut spre peninsula Jasmund. Primele locuri de vizitat pe
Jasmund sunt Krampas și Sassnitz. De aci parcurgi un drum
umbros prin pădurea de fagi scorburoși, la casele de bârne în
partea cea mai proeminentă a coastei de răsărit. O călătorie pe
apă la aceasta nu e mai puțin frumoasă. Așa numita
,,Stubbenkammer” pe înălțimea țărmului de est se pare că a
înțepenit pe stânca de calcar, formând un tot cu creta. Din cel
mai înalt punct, acela al ,,Scaunului regesc/Königsstuhl”,
vederea are o perspectivă de peste 40 km depărtare. Se vede

319
înaintea ochilor monstrul nemărginit al mării albastre fumurii,
care se confundă la orizont cu albastrul cerului. De pe țărm,
coborându-se cineva printr-o văgăună jos, privește peretele de
stâncă în toată măreția sa. Țărmul însă e așa masiv constituit
din piatră, că e foarte greu ca cineva să poată urca înapoi.
În Stubnitz Walde, numai un sfert de oră depărtare de
Stuben Kammer, se înalță ,,Herthaburg” în vecinătatea așa-
numitului ,,Burgwall” și după aceea stă sobru și mut, fără
valuri și albastru întunecat, ca o taină adâncă, ,,Herthasee”,
numită aci ,,Schwarzesee.” Adâncimea sa va atinge peste 15 m.
Acest lac este înconjurat de trestie și papură și acoperit de tot
felul de plante de apă.
Pe țărmul nordic stă înfipt ,,Burgwall”, împresurat cu
șanțuri și a cărei latură dinspre mare e mult mai prăpăstioasă ca
partea dinăuntru. Aci stătu, după cum se spune, sfântul car al
Hertei (Nerthus)218, care, ca zeiță a pământului și aleasă a
zeilor, fusese onorată de vechii rugieri/normanzi. Cea mai mare
bucurie domnea în țară, când zeița se arăta copiilor ei. Aceasta
se petrecea în fiecare an, în zile hotărâte. Preoții înjunghiau
apoi tauri cu coarne mari înaintea sfântului car și o urmau pe ea
cu cea mai mare liniște și profund respect, pe când băieți și
fete, mândru împodobiți, conduceau carul, servind-o. Nu se
stârnea război, nu se țineau vânători, nu se ridica o armă, pacea
și mulțumirea binecuvântau ținutul și veselele serbări începeau
în libertate. În fine, după ce zeița obosea în cercul muritorilor,
era dusă iarăși de preoți în sfântul templu, carul și veșmintele
se curățau în sfântul lac al Hertei (Hertasee), apoi băieții și
fetele, conducătorii și însoțitorii carului, erau înghițiți de mare.
Vizitând mai departe, descoperi în partea nordică a
Rügenului, peninsula Wittow. Drumul până aci trece printr-o
nisipoasă ,,Schaabe.” Colindând pe țărmul mării, se vede
curgând de-a lungul valurilor enormă cantitate de nisip și se

218
Nerthus este zeița fertilității evocată de Tacitus. Cunoscută și sub
numele de Herta, al cărui car, iată, este aici (n. n. – C. D.).
320
vede la dreapta numai apă, la stânga nimic decât dune subțiri,
fluide. Nici o ființă omenească nu se zărește. Te întâmpină
numai tactul măsurat al valurilor spumegânde și, din timp în
timp, țipătul păsărilor de mare.
Peninsula Witow este, în jumătatea sa sudică, netedă și
joasă; înspre nord, terenul urcă succesiv și atinge înaintea
muntelui Arkona cea mai înaltă proeminență. Farmecul
Arkonei constă în poziția sa insulară. Stând pe turnul de
lumină, se vede în jur marea furioasă. În vest și sud-vest,
pământul ia forma unui corn întins, pe care se ridică un sat. În
mare depărtare se zărește pădurosul Jahsmund, biserica pe
munte, tufișurile de mărăcini pe insula Hiddensöe; iar când
vremea e limpede, însăși depărtata Möen/Møn răsare din
valuri spre apus. Rügen, din pricina aleselor sale castele și a
movilelor tumulare, prezintă cel mai mare interes pentru
arheologie (după Heutschel und Marckel)
Furtuni în Marea Baltică (Ostsee). Pe când Marea
Nordului nu arareori năvălește cu înspăimântătoarele-i revărsări în
ținuturile locuitorilor și constrânge cu sălbaticul său element pe
locuitorii pașnici ai coastelor să părăsească spațiul lor, Marea
Baltică se întinde prietenoasă, ca o mare de albine; pornind de
la ocean și aproape înconjurând insulele daneze, îi rămâne
nealterat fluxul și refluxul regulat și se întinde de la ele dinspre
nord-est spre sud-vest, formând golfuri, adevărate bazine de
mare. Iată de ce își are situate, pe bogatele țărmuri, sate și orașe
în deplină siguranță: prin urmare, zidirile și proprietățile
oamenilor nu sunt apărate cu diguri. Totuși, în ziua de 13
noiembrie 1872, se stârni o furtună cum nu mai trecuse
vreodată peste această apă, nici pe înfloritoarea coroană de
orașe a Mării Baltice. Trebuie să se fi întâmplat aceasta în urma
unei izbucniri subterane, după un cutremur bunăoară; apele,
după unii martori, să fi clocotit sălbatic. Sigur, a fost un vânt
puternic din vest, care altădată împingea apele din Kattegatt să
se scurgă și să se stăvilească în Marea Baltică; dar aceasta până

321
la 12 noiembrie când, stârnindu-se ciclonul dinspre nord-est,
vârtejul de valuri fu aruncat înapoi cu cea mai mare putere.
Înspăimântătorul vânt de nord-est ținu 24 de ore și se transformă
în uragan. Atunci se produse colosul de valuri din golfurile
Finic și Riga, mânându-le în direcția sud-vest; coasta Gottlandei
fu numai atinsă, fu izbită cu plină putere insula Bornholm și
alte insule daneze; vârful sudic de la Falster fu complet
inundat; pustii apoi insulele Fehrman/Fehrmarn și se aruncă cu
nemaiauzită violență pe coasta germană, adânc în țară, ca un
energumen, în interiorul bazinelor. A fost o nemaiauzită
grozăvie, căci apa se ridicase cu 3 m peste nivelul obișnuit și
trecuse peste înălțimea cunoscută la 1694 cu 60 cm, peste cea
de la 1836 cu 67 cm.
Cât de înspăimântător năvălea clocotitoarea mare,
dovedește faptul că orașul Oldemburg in Holstein, care este
așezat la două ore de mare, totuși fu atins de apă și o casă în
oraș fu pustiită. Nimenea nu fusese pregătit pentru un atare
eveniment național. Căci dacă istoria veche povestește despre
un flux sălbatic, care la 1304 rupse insula de astăzi, Rügen, din
Pomerania, de atunci au trecut deja 500 de ani și care
întâmplare nu mai poate fi ținută minte de popor; dar atât
numai cât permit povestirile istorice, de asemenea furtună nu s-
a mai auzit.
Se socotise și de data aceasta că fluxul furtunos, ca și
altădată, nu se va sui peste țărmurile stabilite; de aceea năvala
inundației surprinse pe toți, căci pe la nouă seara ea depăși
punctele cele mai înalte, împrejmui totul cu masa de ape, așa că
populația din părțile joase, neapărate de diguri, abia că se putu
salva.
Cinci dintre orașe fură greu vătămate: Stralsund, Rostok,
Warnemünde, Kiel, Apenrade; cel mai înfricoșat suferi
Ekckernförde pe coasta Schleswig-ului. Micul oraș e situat pe
un șes dispus de la sud la nord ca o limbă de pământ, care se
mărginește la răsărit cu Marea Baltică și la vest asemenea cu o

322
tăietură a lui Windeleyer pe Noov, un stăvilar puternic și lat
cam de 9 m, care leagă orașul cu micul loc de bac Barbye.
În dimineața de 13 noiembrie, fluxul furtunos se
rostogoli, crescând peste țărm, împresură casele situate în
apropiere și pătrunse pe străzile orașului; apoi, apa umflată
trecu în altă jumătate de oră peste puternicul zăgaz și umplu și
valea Noov; până și aceasta se revărsa ca o ceașcă plină pe
străzi. În foarte puține ore tot orașul fu prefăcut într-un drum
plutitor; însă noroc că se întoarse vântul de sud-est și apa se
retrase repede. Însă, în urmă, rămase un oraș mohorât, căci 150
case fură dărâmate și peste 160 familii rămaseră fără acoperiș.
Nimeni nu poate să descrie mizeria pe care a adus-o această
revărsare furtunoasă, de la insula Usedom, pe coasta
Pomeraniei, până în Yutlanda.
Este destul pentru a îmbrățișa cu privirea grozava
nenorocire de pe Coasta Holsteinică. Baia Travemunde fu
aspru vătămată. În apropierea acesteia e situată mica stațiune
balneară Niendorf. Treizeci și opt de familii își pierdură
locuințele; insula Fehrman fu iarăși complet inundată; în
nisipul care desparte insula de Holstein, casa piloților s-a
scufundat, cu toți locuitorii săi. Din satul Darnin, numai trei
părți rămaseră, 40 de locuințe fură sfărâmate de pătrunderea
apei; micul Rietbruch dispărea cu totul. Pe o singură ridicătură
numită Klostersee se înecară 350 vaci. Și aproape de aci,
întreaga coastă a Mării Baltice oferi aceeași pildă de distrugere
Câteva mici porțiuni de teren fură pentru totdeauna despărțite
de uscat; mii de locuințe omenești distruse; mai departe,
terenuri cultivabile fură complet acoperite cu mâl și prundiș,
apa și pământul se amestecară și noroiul neproductiv aduse
pentru mulți ani terenul în stare de sterilitate. Grămezi zăceau
corăbiile, aruncate de furia vântului pe pământul întărit; și
scheletele lor înfricoșau ținutul peste care până atunci numai
plugul trecuse; câteva fură aruncate în apropierea pădurilor,
unde stau și acum, înțepenite în grămezi de sfărâmături, printre

323
arbori. Imense fură pierderile în dobitoacele cari se înecară,
proprietățile pescarilor și ale corăbierilor, locuitori ai coastelor,
care au fost loviți în tot ce, prin tradiție și amintire, le-a fost
mai scump și mai iubit.
În Schlezwig-Holstein, pierderile private se evaluară la
trei milioane de mărci. Și nu arareori plânseră aceștia, pe lângă
averea prădată, și viața vreunuia din cei ce le erau scumpi și pe
care furiosul uragan îl smulsese de lângă ei.
ss. O. Kallsen

Lüneburg se întinde de la sud-est la nord-vest, între Elba

și Weser, ca un bărăgan. Spre nord este mai râpos decât spre
sud; așa se pare, venind din nord, când îți apare în față o fâșie
de munți albaștri, din care vin repede râuri pe văile adânci.
Spre sud e un șes în care apele abia se mișcă printre mlaștini și
stupării. Pe dealuri, încă sunt mlaștini; de aci însă ies pâraiele
cele mai limpezi ale ținutului.
Nu aș minți dacă aș spune că acest pustiu cu semănături
întinse și mlaștini, fără munți și văi, este foarte obositor pentru
o călătorie de plăcere. Totuși, ținutul are frumusețile sale. Nici
o stavilă nu se pune înaintea privirii la orizont. Ce splendoare,
într-o curată zi de iarnă, când peste crengile negru/verzi se
așterne covorul de zăpadă! Sau în zorii zilei sau în apusul
soarelui, când strălucirea de aur îmbracă șesul de semănături
sau colinele cu mesteceni!
Numai din goana trenului se poate bucura cineva de
priveliștea ce-i oferă satele înșirate pe lângă pădurile cari exală
aer rășinos, plin de sănătate. Mergând cineva pe jos, trebuie să
parcurgă ore întregi ca să întâlnească un sat; pe mile întregi de
nisip arzător nu auzi decât zuzuitul albinelor și ciocănitul
ghionoaiei. Părăsit, însă, trebuie să se simtă călătorul pe care,
iarna, un viscol grozav l-ar apuca pe aici. Zadarnic ar căuta el
un acoperiș, zadarnic ar căuta să nu-l prindă noaptea. Ca o
curiozitate a pustiului, sunt așa numitele blocuri rătăcitoare.

324
Acestea sunt aduse de valurile mării de la nord, fiind rupte din
coastele Suediei și în scurgerea vremii s-au fărâmițat și
împrăștiat tocmai pe aici. Ele sunt folosite de locuitorii
,,pustiei” la clădiri, de aceea, pe unele locuri, sunt foarte rare.
Curioase sunt și ,,câmpiile cu pietre de fier” și izvoarele
de păcură, care se găsesc la suprafață în satele Edemissen und
Hanigsen de lângă hotarul Braunschweig. Turbăriile sunt
bogate depozite de combustibil, de aceea au mare însemnătate.
Iarba nemărginitului pustiu hrănește tot soiul de vite și albine.
Grâu e puțin; în schimbe mult orz, secară, in, cânepă și cartofi.
Din afine, căpșuni, merișoare, ienupere se scot cam 2.500.000
kg anual. Cerbii aici sunt mici și piperniciți și nici iepuri nu
sunt numeroși. Râurile limpezi au păstrăvi și melci cu perle
prețioase.
O curiozitate a ,,pustiului” mai sunt nenumăratele turme
de oi mici (Heidschnuken), care se tund de două ori pe an și
dau de fiecare până la 1 kg de lână. Cantitatea de ceară, care se
transportă la Braunschweig, Hamburg și Bremen, se ridică la
150.000 kg. Mierea se amestecă la fabricarea zahărului și la unt
(Ersatz). Până acum 800 de ani, aici erau cele mai mari păduri
din centrul Europei, care azi sunt înlocuite de pustiul de nisip.

Ocna Wieliczka. Cea mai lăudată, dacă nu și cea mai

însemnată ocnă de sare din Europa, este fără îndoială
Wieliczka, în Galiția Austriacă, un mic oraș ca de 7.000
locuitori. Mina în care rătăcești 14 zile, are și un spațiu plan de
2.850 m lung și 1.250 m lat, în cuprinderea ei și este împărțită
în cinci etaje, unul peste altul, despărțite prin straturi de 30-35
m. Adâncimea totală este de 370 m. Conformația treptelor? În
parte, nu par tăiate și conduc pe streini în haosul infinit; se
înmulțesc prin încrucișarea galeriilor și bolților, care, prin
scoaterea sării, au fost construite timp de sute de ani și nu
arareori ating mai mult de 30 m înălțime și tot atâta lungime și
lărgime.

325
 Cele mai frumoase ganguri, drepte și late ca străzile unui
oraș, sunt numite după monarhi ca: Franz, Alexandru etc., care
au vizitat-o, dacă nu și au îngrijit-o. Totuși, în timpul lor se
reglementă întinderea ei și cele mai mari trepte încă amintesc
vizita țarilor, originea lor și că în mijlocul veacurilor a fost
vizitată de regele August cel Puternic.
Oricine pricepe că aici, unde produsul material are
propria sa apreciere, înfrumusețarea se poate face fără mari
cheltuieli. La etajul întâi se găsește o renumită capelă închinată
Sf. Antoniu. Pilaștrii, altarul și coloanele ei au fost tăiate în
mase de sare, în cursul veacurilor, de mineri religioși și
îndemânatici. Din cauza timpului și a umezelii a pierdut mult
din ascuțișurile originale și din frumusețe.
Despre această capelă și mai ales despre Wieliczka se
povestesc multe născociri. Așa, unii susțin, între altele, că aci
casele și satele au fost sub pământ și că mulți din mineri sunt
născuți acolo și că mulți, după coborârea lor în mină, niciodată
n-au mai ieșit la lumina zilei. În toate acestea, nu e nici un
cuvânt adevărat; tot așa de puțin este adevărat, că acei cai care
își duc viața în această lume subpământeană, prin lipsa de
lumină naturală, rămân orbi.
Demn de ținut în seamă este că aci, dedesubt, vin izvoare
de apă dulce, ceea ce dovedește că sarea nu înconjoară locul în
formă de cetate, ci e așezată în mari blocuri și mase în munții
înconjurători, așa că, în mai multe locuri, apa de afară se
strecoară în interior, fără să atingă sarea și fără ca izvorul să-și
altereze gustul. Masele de sare nu sunt aruncate în mod
dezordonat între ele, ci sunt aranjate în masive liniare, care sunt
înconjurate sau despărțite de ținuturi de pământ. În apropierea
suprafeței, sarea are culoarea verzuie, pierzând 5-6% din
curățenie, din cauza amestecului cu materiale străine. Vârfurile
de sare sunt cristaluri totuși amestecate cu nisip. Proeminențele
care își fac apariția din pereți s-ar părea cristale și ele, din
cauza suprafețelor mai întinse. Cele mai multe izvoare

326
interioare au un gust puternic de sare și în unele locuri mai
adânci s-au format mici lacuri, care, comparându-se cu apa de
mare aceea s-ar putea numi dulce.
Etajul de deasupra, în care cineva intră întâi, nu este
întotdeauna sprijinit cu bulumaci, așa că nu rareori casele din
Wieliczka s-au dărâmat și câteodată s-au stârnit incendii
puternice, care, în mijlocul secolului al XVII-lea, au durat peste
un an. De aceea, în adâncul galeriilor, lucrările se duc acum cu
îndoită grijă și, din distanță în distanță, se lasă stâlpi puternici,
spre a susține zidurile de deasupra. Dacă un mare număr de
facle luminează spațiul, cum bunăoară cu ocazia vizitei regelui
August, când o imensitate de candelabre luminau pereții, toate
lucrurile cristalizate din bolți puteau să verse lumină; însă la
lumina obișnuită a hrubei, voind cineva să prețuiască măreția
sa, nu are posibilitatea s-o facă. Mina ocupă aproximativ
12.000 de lucrători și livrează anual 10.000.000 kg de sare.
La câteva ore distanță de Wieliczka se află ocna
Bochnia, care produce anual cam 2.000.000 kg sare și ocupă
zilnic 600 lucrători. Afară de acestea, Austro-Ungaria mai
posedă însemnate ocne de sare în Transilvania.
Georg Hardwig

Ungaria

Pusta. Asemenea unei mări netede, se întinde, între

Dunăre și platoul Transilvaniei, este o câmpie, care pe
ungurește se cheamă Alföld. Adevărata ,,Pustă” este lipsită de
apă și păduri și bogăția ei constă din numeroase turme de vite,
îndeosebi oi. În timpurile moderne s-au desțelenit bătrânele
izlazuri și s-au transformat în ogoare. Marii proprietari, care au
aci imense domenii, petrec aici numai vara. În mijlocul
,,Pustei” sale, fiecare proprietar mare are câte un castel măreț,
unde vara petrece ore plăcute.
327
 Primăvara, în câteva zile ,,Pusta” înverzește. În mai, toată
stepa e o grădină de flori, peste care se întinde un cer albastru,
fără pic de nori. În iunie, toate se scutură. În august, din cauza
arșiței și lipsei de ploaie, totul e scuturat și picat la pământ, iar
pustia ruginită. După o scurtă toamnă care reînverzește iarăși
Pusta, vine aspra iarnă specifică. Ploile torențiale continui
transformă acum câmpia într-o mlaștină. Vânturile vijelioase
pun toată viața în cătușe. Tot ce a fost câmpie acum e grâu și
porumb. Tot ce a fost iarbă și stuf, acum e holdă de aur. În
afară de salcâm nu există alt arbore. Udatul artificial ar fi foarte
costisitor pentru Pusta ungară. Cine nu s-a născut aci, greu ar
putea trăi. Șesul imens obosește ochiul; grâu și iar grâu și
nenumărate drumuri printre localități. Nori de pulbere, casele
de pământ, ghimpoși salcâmi, arată starea mizerabilă a
ținutului. Și totuși, maghiarii se simt liberi și fără limite pe
această pustie fără margini.
Satele se deosebesc de orașe numai prin praful lor și
casele rare care sunt în linie una de alta și au două ferestre în
față, prin care lumea pătrunde în casă, dar sunt și ele acoperite
de tufele de porumb. Înaintea casei nu arareori găsești câte o
bancă de lemn. În definitiv, aci viața se scurge ca și în vremea
nomadă a pustei. Liniște și pustiu pe largile drumuri. Gâște și
porci, arareori câte o pereche omenească; dar copii zglobii în
cârd, niciodată.
Casele țărănești pe afară sunt văruite. Aci se învață că
maghiarii se deosebesc în două clase, simpli și nobili, care sunt
considerați ca o completare prin altoire pe o bogăție veche.
Ca agricultori, țăranii din pustă sunt mai prejos de alți
locuitori ai Ungariei. Dacă pe marea proprietate agricolă
munca s-a modernizat, țăranul tot cu plug primitiv zgârie coaja
pământului, în mod superficial; și în loc de tăvălug, copitele
boilor, iar balega se arde. Secara se păstrează mai mult în
gropi, vitele în staule.
Nu vezi aci iubirea de pământ, pe care o are bavarezul.

328
Aci nu e nimic care să atragă plăcerea de a fi proprietar: nu
colină, nu canal, nu arbore, nu tufiș drăgălaș, nici un colț cu
frumusețe. Bunul fiecăruia stă gol și stingher pe drumuri, unul
mai pustiu ca altul. Mica gospodărie răpește foarte puțin timp
maghiarului pustiei. Multă nevoie el nu cunoaște, fiindcă se
mulțumește cu slănina, papricașul, mălaiul, pipa cu tutun tare,
butoiașul cu vin sau șliboviță. Și așa, el este mulțumit și bogat.
Mândria îl apasă însă adânc și greu pe inimă. Marea sa
lăcomie constă în a avea cât mai multă întindere de pământ,
chiar dacă nu e în stare să-l cultive. Micul comerț și micile
meșteșuguri sunt disprețuite, căci ei socotesc că numai valahii,
slavii și șvabii se pot îndeletnici cu aceasta. Inimă au bună și
nu pot vedea pe nimeni suferind, animalele se bucură de cea
mai mare bunăvoință. Imaginația lor este vie și basmele și
poveștile lor uimitoare. Naivi, cred orice nebunie și neadevăr.
Firea ungară a păstorilor, cărora le sunt încredințate turmele
boierești de cai, vite și porci, se arată mereu de cel mai adânc
primitivism. În schimb, viețuiesc în imensa pustă, în
desăvârșită libertate, îndestulându-se zilnic cu slană, pâine și o
înghițitură de vin. Singura variație, în viața lor monotonă, sunt
poveștile de seară în jurul focului și danțurile sălbatice.
Heutöchel Mȁrckel

Traiul țiganilor
Despre țiganii români nu există încă o lucrare complet
științifică, cum spre exemplu despre cei din Ungaria, cu care s-a
ocupat răposatul principe moștenitor Josef, apoi un anume Dr.
Heinric von Wiesloch219, - un adânc cunoscător al țiganilor -,
și, în fine, Dr. Anton Hermann (Budapesta).

219
Heinrich Zimmermann (1741 - 1805), scriitor, cunoscut prin Jurnal
de voiaj în jurul lumii,1781.
329
 Wiesloch a trăit, ani îndelungați din viața sa, în lipsă și
privațiuni, între țigani și Anton Hermann locuiește încă și
astăzi, câteva luni pe an, în mijlocul lor. Din aceste izvoare am
scos eu multe reguli și învățăminte, mai ales că țiganii din
Ungaria și Ardeal au multă legătură cu cei din România.
De unde vine numele de ,,țigan”? El trebuie să fie
coborâtor din indicul ,,Cangar.” Că țiganii vin din N-V Indiei
(extreme), aceasta este astăzi precis cunoscut. Pott și Frȁnz V.
Mikloschick au adus un mare aport în scopul de a întări acest
adevăr științific.
Din țara - mumă, țiganii au trecut în Persia, Armenia și
Turcia și mai departe în Egipt și Grecia, către sud-estul Europei.
De aceea și numele lor diferite. În Persia ei se numesc și astăzi
încă ,,Luri” (după provincia Luristan). În Anglia ,,Gipsi”
(aceasta cum că ar veni din Egipt); în Spania și Portugalia,
,,Gitano”, în Franța, ,,Boemi” (fiindcă în Franța ei au trecut din
Boemia). În Ungaria se numesc încă foarte deseori ,,Pharaò-
nèpe”, ceea ce înseamnă ,,neam de Pharaon”, asemenea și între
sașii din Ardeal. Mundert are pentru ei denumirea de: Farönér
(neamul lui Faraon).
Țiganii înșiși se numesc ,,rommi”(bărbați) și se mai
numesc ,,Kalò”(negru, contrar oamenilor albi); în fine
,,mànush”(Mensch-om). Arareori și numai în adunări la
cuvântări, întrebuințează țiganii din Ardeal denumirea proprie
de: ,,Sinti”/,,Sinte”(tovarăși). Poate că acesta izvorăște din
ramura indică Simboi Indish Sundhu și vine din limba fiică,
sanscrită, a unui neam revărsat în Pendschal, numit ,,Tschangar”,
care încă și astăzi colindă de acolo și până în Persia.
Prin România se aud cuvinte ca: ,,pardé”(făcător), ,,vàde”
(fată), ,,move” (mivo - al meu), ,,core”, ,,rahe” și ,,Kese”
(ocară); încă și la românii din munte, ,,mărmăndé” (dă-mi
pâine).
Se aude în gura țiganilor încă denumirea de ,,cortorar”
(țigan de cort, spre deosebire de cei statornici). ,,Gleteșorè"

330
însemnează vorbire săracă. Demnă de observat este încă
denumirea ce germanii o păstrează de la slavi: ,,Nemeși”
(muții). În limba maghiară ,,Nèmet”, de la nèma – (mut). În
toate cazurile, Grecia este țara de origină, din Europa, a tuturor
grupelor de țigani, care sunt împrăștiați în acest continent. Deja
în anul 1398, după cât se știe, ei apar în Navplia (Grecia). În
anul 1414, ei trec în Ungaria. În România, mai precis în Banatul
Craiovei, în anul 1387, Vlad I dăruiește mănăstirii Tismana 40
de sălașe (corturi). Că vor fi fost țigani în Valahia, încă de la
1241, sub stăpânirea mongolilor lui Batu-Han, nu este încă
stabilit. În anul 1417 se arată primii țigani în orașele de pe
coasta Mării Nordului și Baltică.
La țigani domnește dreptul mamei. Câteva familii la un
loc stau sub conducerea unui voievod și despărțite în grupe
neatârnate de tovarăși (màhliva, màhlo - prieteni), care stau sub
ascultarea unor președinți (sailidșò). În interiorul familiei există
încă o diviziune, în micile ca și în marile clici (familii), gakia
(văr, rudă) și aceasta numai în linie femeiască, iar în linie
bărbătească totul este orânduit numai în mod secundar.
De-aci urmează că țiganul de cort, de îndată ce s-a
căsătorit, aparține neamului Maliva sau Gakia, căruia îi
aparține femeia sa. O țigancă bătrână, pe care eu am consultat-
o, în sensul acestei întocmiri, mi-a dat următorul răspuns:
,,Aceasta așa trebuie să fie! A cărei mume este un copil, știe
oricine, dar al cărui tată este, acesta este absolut nesigur!”
La ce folosește dreptul roman cu autoritaru-i principiu:
,,tatăl este acela pe care-l consfințește, ca atare, căsătoria?”
În Sardinia sunt oameni care - după nașterea unui copil –
se abțin chiar de a se așeza pe patul copilului.
Tânărul țigan căsătorit primește toată orânduiala
gospodăriei sale: cort, car, cai, unelte etc. de la femeia sa, ale
cărei neamuri veghează cu grijă, ca cel intrat în familie să nu
risipească ,,avutul.” Pe linia bărbătească, din lipsă de considerație,
se numesc cu toții cu un scurt cuvânt ,,mànuseyà" (adunătură,

331
gloată); linia femeiască, dimpotrivă, poartă denumiri drăgălașe
ca: ,,gule”, ,,paralipe" (neamuri iubite, dragi). După moartea
femeii, bărbatul poate intra în alt neam, luând o a doua soție.
Zicala țigănească sună astfel: ,,neve romi, neve gakkyn”
(Femeie nouă, neamuri noi). Femeia, nu bărbatul, se necăjește
pentru copiii săi, ca să aibă o viață bună; ea duce în spate toată
povara unei norme. Așa se întâmplă că mulți copii aproape că
n-au văzut pe tatăl lor, sau nu-l cunosc, chiar dacă trăiește.
După felul ocupației lor, țiganii români sunt în primul rând
căldărari (cârpaci), lăcătuși și fierari. Lucrează însă cu sculele
cele mai primitive și, în loc de nicovală, întrebuințează adesea
un pietroi. Se mai îndeletnicesc și cu spoitul vaselor de aramă și
fier, suflând în cărbuni cu foale în mână. În iarnă, vârâți în munți
și păduri, lucrează mături de mesteacăn, blide, albii, capisteri și
linguri mari și mici, ici și colo donițe, cofe și talere.
La seceriș încă se pricep, dar mânuiesc bine secera, nu
și coasa. Și la fabricarea țiglelor au înclinare, dar muncesc
prost pământul. Se ocupă cu cea mai mare dragoste cu
geambașlâcul.
Femeile sunt cunoscute ca șarlatane, ghicitoare și
vrăjitoare, fierb încă buruieni de dragoste, dau în cărți și
cercetează viitorul în ghioc, adică într-o crustă de moluscă de
mare, pe care-l poartă la urechi; sau în caimacul cafelei de la
fundul ceștii, pe care o răstoarnă pe farfurioară; sau cu boabe
albe de fasole, pe care le împrăștie înaintea jertfei, pronosticuri
rămase încă din vremuri primitive.
Cel mai iubit animal al țiganului român e porcul ,,Ar fi,
așa, pretindea o țigancă, cea mai frumoasă pasăre, dacă ar
avea aripi!”
Cea mai drăgăstoasă ,,ocupație”, pe care țiganii o numesc
,,plugul țiganului” este: a tăinui, a-nșela, a minți, a amăgi unde
și cum se poate. Țiganul merge cocoșat, se face damblagiu și
orb, numai spre a ne orbi pe noi și a-și scoate bacșișul.
Țiganii români sunt cunoscuți ca muzicanți: faima unui

332
Barbu Lăutarul n-a pierit nici astăzi; Iordache, Dinicu, Ciolac,
Buică nu sunt mai prejos.
Felul lor melancolic de-a trage arcușul, scoțând tonuri
neauzit de mișcătoare și duioase, este cunoscut de toată lumea.
Caracteristic pentru ei este ritmul propriu al muzicii lor și
apogiaturile. Totuși, este bine să ne permitem întrebarea, dacă
există o muzică proprie țigănească, sau dacă țiganii fură numai
simțirea muzicală, intră în sufletul poporului în mijlocul căruia
trăiesc și redau muzica întocmai în același chip. Căci s-a
constatat - cu toată înrudirea – o mare deosebire între țiganii
muzicanți unguri (Brudo Ianoș, Darás Mișca sau Vak Lai) și
cei din România ori Turcia, pe care chiar eu i-am ascultat în
Stambul și pretutindeni pe coasta Asiei-Mici.
Fermecătoare este povestea țigănească, despre invenția
viorii: ,,Era odată un rege puternic, care avea o minune de fată.
Nu e de mirat că pretutindeni din toate părțile lumii veneau la
ea, dar nimeni nu se putea lipi, căci regele punea condiția, că
numai aceluia o va da soție, care va putea face ceva ce nu s-a
văzut încă în lume. Mulți își încercară norocul, dar toți fură
spânzurați de rege, căci niciunul nu îndeplini condiția pusă. Se
prezentă, în fine, tot un tânăr la fiica de rege. I se făcu cunoscut
și lui că numai dacă… etc., va putea lua pe fată. Regele, mânios
că el încă nu cunoștea condiția pe care toată lumea o cunoștea,
îl aruncă în închisoare. Când poarta se închise și-l cuprinse
întunericul și se descurajă și disperă chiar, deodată îl orbi o
lumină miraculoasă și-i apăru regina Fee Matuya, care-i șopti
duios: ,,- Nu fii trist, tu trebuie să iei pe fiica de rege! Ține
această cutiuță și acest băț. Smulge din creștetul capului meu o
șuviță de păr, frumoasă și lungă și întinde-o peste cutie și
bețișor!” Tânărul făcu cum îi porunci ea. Când totul fu gata, îi
zise fecioara: ,,- Trage cu arcul peste părul sucit de pe cutie!”
Tânărul acceptă, dar încă nu pricepea nimic din ce i se
arăta, că el nu vedea nimic nou în cutie. Atunci vorbi fecioara:
,,- Această cutie va fi o minune, care, după voia ta, va înveseli

333
ori întrista pe oameni!” După aceea, ea se aplecă pe vioară și
începu a râde și apoi începu a plânge, vărsând lacrimi într-
însa. ,,- Trage acum peste corzile viorii!” zise ea tânărului. El
trase și acum curgeau cântece, care întristau inima și apoi
deodată o înveseleau. După care Fecioara dispăru. Tânărul
ceru îndată să fie dus în fața regelui: ,,- Vezi ce am făcut?” Tot
sfatul curții fu adunat și tânărul începu să cânte pe vioara sa,
de toate inimile tresăltau și toți ochii înotau în lacrimi. Regele
era extrem de încântat. El dădu pe frumoasa fiică tânărului și
trăiră toți în fericire și noroc Așa a ieșit pe lume vioara.”
Dacă și în România, ca și în Ardeal, țiganii cei din
ramura de obârșie sunt în ramurile: KuKuia, Leilà, Așaniì și
Tișalé, aceasta nu e încă stabilit cu siguranță. Lăsând la o parte
orice considerație și judecând numai după configurația
corpului, după trăsăturile feții și proporția membrelor, îi putem
despărți în două tipuri:
a. rasa mică, pripită (pipernicită), cu păr ondulat sau creț
și cu capul în medie scurt și
b. nu arareori figuri țigănești, ideale, mari frumuseți,
staturi de un cavalerism sălbatec, cu trăsăturile feții pline de
regularitate, zvelte, înalte, musculoase, cu capul lungăreț și
părul lins, lung, în șuvițe.
Primei categorii îi aparțin mai totdeauna țiganii stabili,
domesticiți; ceilalți, din a doua categorie, aparțin triburilor
nomade. Ocupația de predilecție a acestora este creșterea cailor
și a catârilor.
Femeile lor sunt, în tinerețe, vioaie, nu arareori de o
frumusețe uimitoare, de o mlădiere fără seamăn în talie și de o
finețe extraordinară în construcția membrelor. Ele au trăsăturile
feții tăiate ager și lin adâncite, fruntea nu tocmai înaltă, însă
sublimă; sprâncenele moi și frumos desenate, ochii mari, tăiați
în migdală, foarte adânci și întunecați, de o strălucire umedă,
unită cu un cântec de vrajă ciudat, fermecător; un nas ușor
încovoiat, nări care se umflă, subțiri, iar buzele, tăiate rotunjit,

334
vorbesc de patima de care țigăncile, din cele mai vechi timpuri
sunt capabile, în gradul cel mai înalt.
De fidelitate în căsnicie nu se simt legați țiganii. Înainte
și după căsătorie, ei proslăvesc iubirea liberă. Proprietățile lor
morale arată o curioasă amestecare de destrăbălare și comunism,
fanfaronadă, gravitate și adevărată ușurință.
Seara, înșirați în jurul focului scânteietor din fața
cortului, tinerii cântă, alături de cântecele stridente de dragoste
norocoasă, foarte vioaie, pe acelea pline de jale, ale unei iubiri
pierdute, ori de dragoste nestatornică. Oamenii se definesc prin
dragostea pentru persoana pe care au pierdut-o. Voiește cineva
să judece, într-o oarecare măsură, puterea de iubire a țiganilor?
Ar trebui atunci să se îndrepte spre cântecele lor obscene, dar
mai bine este să te lași păgubaș. Cine vrea să audă pe țigani, ar
trebui să cugete la cântecele de dragoste ale țiganilor germani,
cum sunt descriși de Fandarada, când ,,el” caută pe iubita lui.
Povestirile mitologice ale țiganilor sunt extraordinar de
interesante. Ei cunosc tot soiul de zâne și vedenii, ale apelor,
pământului, vântului și spiriduși, la ei se găsesc cântece și
descântece îndreptate contra celor trei ursitori, contra creației,
contra potopului, contra construcției corăbiilor, contra bolilor
cauzate de demoni, în fine, contra tuturor bolilor rele.
Mijlocul de a se lecui, cel mai la ordinea zilei, pentru
țigani, este a se descânta. Un mare rol joacă, pe lângă descântec,
masajul cu scuipat. Sunt întrebuințate un mare număr de unsori
provenite din grăsime de câine, urs, lup, broască, șarpe, țânțar.
Ficatul și plămânii de broască joacă, de asemenea, un rol foarte
însemnat. Toată ființa sa metafizică cu care el populează globul
pământesc are, mai mult sau mai puțin, o natură demonică, o
natură care urmărește și persecută pe oameni cât îi stă în
putință. Mizerie de ambele părți ale liniei separatoare între ,,a fi
și a nu fi.”
Bocetele țiganilor sunt adesea vestite, ele formând cea
mai sublimă floare în poezia țigănească.

335
 Cum jelește fiica pe mama ei: ,,Dulce mamă, dulce, nu m-ai
mai fi născut, mai bine ai fi născut o piatră, mai bine ai fi născut o
piatră! Piatra nu știe când moare maica ei, eu însă, sărmană
ciocârlie, cânt în vânt, cânt în raza soarelui moartea dulcii mele
mame! O, mamă, gura ta este închisă, tu nu mai săruți niciodată
floarea ta! Picioarele-ți niciodată nu vor mai călca pe verdea
câmpie, mâinile tale sunt încremenite și nu vor mai lucra
niciodată! O, mamă, tu nu mai poți ști dacă floarea ta se ofilește!”
Fiul pe mama sa: ,,O, mamă de ce mă părăsești? De ce
pleci tu de lângă fiul tău? Tu mă lași pe mine ca un câine fără
stăpân. Pământul de acum e culcușul meu și niciodată poala
ta! O, mamă, cerul va fi de acum acoperământul meu și
niciodată mâna ta, o, mamă! Piatra este căpătâiul meu. De
aceea jelesc întreaga noapte. O să vie vara și noi vom colinda
singurei; fără tată și mamă vom sta sub cortul nostru. Pe
câmpul verde, în verdea dumbravă, vor cânta alții; noi însă
vom sta și vom plânge!”
Bărbatul pe femeia sa: ,,O, tu, bună, dulce soție, tu
floarea mea roșie, tu buchetul verde al pălăriei mele! Inima
mea este goală și ochii mei plini de lacrămi!”
Femeia pe bărbatul ei: ,,Tu, cel mai înalt copac din
pădure! Cine ne va ocroti pe noi? Mă întreabă lumea de ce
plâng, mă întreabă vântul de ce bocesc? Păsările mă întreabă
de ce jelesc și tuturor eu le rostesc și tuturor eu le răspund:
copacul meu s-a veștejit!”
Dacă, istovit de mizerie, lăiețul găsește ultimul ,,popas”
la marginea unei păduri sau într-un colț răzleț al unui cimitir
sătesc, după o viață lungă, plină de chin și suferință, plină de
privațiuni și lipsuri, poporul său călătorește înainte, cântând și
glumind, dându-și toată bucuria, toată ființa, prin lume, unde
anină de toți copacii, de toate tufele, plăcerea visătoare și
iubirea nepăsătoare de ziua de mâine! Acolo, în pustia
colțuroasă a vieții sale, el, încă, trudește. ,,- Cine îți zice ție
încotro?” ,,-Nimeni!”

336
 Încă multe se pot comunica din și despre basmele,
poveștile, bocetele și romanțele, ghicitorile și proverbele
țiganilor, de mare frumusețe poetică.
Dr. Emil Fischer

337
 Bibliografie
Atanasiu, Victor și colab., România în primul război
mondial, în Istoria românilor, Vol. VII, Tom. II;
Cupșa I., Armata română în campaniile militare din
anii 1916-1917;
Falkenhayn, Erich von, Campania Armatei a 9-a
împotriva românilor și a rușilor, Atelierele Grafice Socec &
Co. S. A., București, 1937;
Foley, R. T., German Strategy and the Path to
Verdun: Erich von Falkenhayn and the Development of
Attrition, 1870–1916, Cambridge;
Hildebrand, Karl-Friedrich, Zweng, C , Die Ritter des
Ordens Pour le Mérite des I Weltkriegs Band III: P–Z,
Biblio. Verlag Bissendorf, 2011;
Hoffmann, Fl., Okkupation und Militärverwaltung in
Kamerun Etablierung und Institutionalisierung des
kolonialen Gewaltmonopols 1891–1914, Göttingen, 2007;
Ioanițiu Alexandru, Războiul României: 1916-1918, vol
I, Tipografia Geniului, București, 1929;
***Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura
Militară, București, 1989;
Kirițescu, C., Istoria războiului pentru întregirea
României, București, Editura Științifică și Enciclopedică 1989;
Ludendorff, Eric, My War Memories 1914-1918, Naval
& Military Press, 2001, pp 299-300;
Manolescu, I., Amintiri, Buc , Editura Meridiane, 1962;
***Marele Cartier General al Armatei României.
Documente 1916 – 1920, București, Editura Machiavelli, 1996
Marghiloman, Alex., Note politice, vol I, București,
Editura Scripta, 1993, p 171;
338
 Missir, I., Fata moartă. Memorii de război, București,
Ed. Cartea Românească, 1936.
Möller, H., Geschichte der Ritter des Ordens pour le
mérite im Weltkrieg, Band II: M–Z, Verlag Bernard &
Graefe, Berlin, 1935, pp. 268–271;
Popian, C. C., Memorii, vol II(1913-1944), Ed. Agnos,
2019;
***Rangliste der Königlich Preußischen Armee und
des XIII (Königlich Württembergischen) Armeekorps für
1914, Hrsg.: Preußisches Kriegsministerium/ Kriegsministerium,
Ernst Siegfried Mittler & Sohn, Berlin, 1914, p. 104;
***România în anii primului Război Mondial,
București, Editura Militară, 1987;
***România în primul război mondial, București,
Editura Militară, 1979;
***România în războiul mondial 1916-1919, Documente,
Anexe, Vol. I, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile
Statului, 1934;
Rosetti, Radu D., Remember, 1916-1919, Buc., 1921;
Rosner, K., De la Sibiu până la Siret. Impresiunile
unui corespondent de răsboiu, București, Editura „Regele
Carol”, 1917;
Topârceanu, G., Pirin Planina, Amintiri de război,
diferite ediții;

339
INDICE GENERAL

340
 CUPRINS
Introducere ................................................................................ 5

Partea I-a

FRANZ CARL ENDRES ......................................................... 7

Capitolul I ................................................................................. 8
RĂZBOIUL CONTRA ROMÂNIEI ........................................ 8
Prefață ................................................................................... 8

Capitolul al II-lea .................................................................... 11

POLITICA ANTEMERGĂTOARE RĂZBOIULUI.............. 11
ADAOS(I) DIN ARHIVELE VATICANULUI ................. 21

Capitolul al III-lea ................................................................... 28

EVENIMENTE RĂZBOINICE .............................................. 28
ADAOS(II) DIN ARHIVELE VATICANULUI ................ 33

Capitolul al IV-lea ................................................................... 35

SITUAȚIA FRONTULUI ÎN DOBROGEA .......................... 35

Capitolul al V-lea .................................................................... 51

EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA ........................... 51
ADAOS(III) DIN ARHIVELE VATICANULUI............... 61

Capitolul al VI-lea ................................................................... 70

PRĂBUȘIREA OFENSIVEI ROMÂNEȘTI DIN
TRANSILVANIA ................................................................... 70

Capitolul al VII-lea ................................................................. 74

PÂNĂ LA BĂTĂLIA DE LA ARGEȘ ȘI OCUPAREA
BUCUREȘTIULUI ................................................................. 74

341
Capitolul al VIII-lea ................................................................ 95
OPERAȚIILE CONTRA SIRETULUI ȘI EVACUAREA
DOBROGEI ............................................................................ 95

Capitolul al IX-lea ................................................................. 110

ÎNCHEIEREA PĂRȚII MILITARE ..................................... 110

Capitolul al X-lea .................................................................. 112

ȚARA ȘI OAMENII ROMÂNIEI ........................................ 112
ADAOS(IV) DIN ARHIVELE VATICANULUI ............ 124

Partea a II-a

CARL ROSNER ................................................................... 139

Capitolul I ............................................................................. 143

FALKENHAYN CONTRA ROMÂNIEI ............................. 143
ADAOS(V) DIN ARHIVELE VATICANULUI .............. 147

Capitolul al II-lea .................................................................. 154

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA ................................ 154

Capitolul al III-lea ................................................................. 160

LUPTELE DE LA PETROȘANI .......................................... 160

Capitolul al IV-lea ................................................................. 165

ATACUL ȘI ASEDIUL DE LA SIBIU ................................ 165

Capitolul al V-lea .................................................................. 172

CĂLĂTORIA SPRE PASUL TR. - ROȘU .......................... 172

Capitolul al VI-lea ................................................................. 178

LUPTELE DE LA PASUL TR.-ROȘU ................................ 178

342
Capitolul al VII-lea ............................................................... 184
UN JURNAL DE DRUM ..................................................... 184

Capitolul al VIII-lea .............................................................. 187

O MICĂ ÎNTOARCERE ...................................................... 187

Capitolul al IX-lea ................................................................. 191

LINIA VICTORIEI GERMANE DE LA SIBIU LA
BRAȘOV .............................................................................. 191

Capitolul al X-lea .................................................................. 196

TABLOUL LUPTELOR DIN BRAȘOV ............................. 196

Capitolul al XI-lea ................................................................. 203

SCURTĂ REÎNTOARCERE LA BUDAPESTA................ 203

Capitolul al XII-lea ............................................................... 209

LUPTELE ÎN PASUL TEMEȘ (PREDEAL) ....................... 209

Capitolul al XIII-lea .............................................................. 218

ÎN PREDEALUL CUCERIT ................................................ 218

Capitolul al XIV-lea .............................................................. 227

PESTE PASUL TORZBURG(BRAN) SPRE ROMÂNIA .. 227

Capitolul al XV-lea ............................................................... 231

LA HONVEZI....................................................................... 231

Capitolul al XVI-lea .............................................................. 236

PE CLĂBUCETUL BAIULUI ............................................. 236

Capitolul al XVII-lea ............................................................ 246

PRIN PASUL SURDUC SPRE OLTENIA ......................... 246

343
Capitolul al XVIII-lea ........................................................... 256
VICTORIA DE LA TG.-JIU ................................................ 256

Capitolul al XIX-lea .............................................................. 261

DE LA TG.-JIU LA CRAIOVA ........................................... 261

Capitolul al XX-lea ............................................................... 269

CRAIOVA ............................................................................ 269

Capitolul al XXI-lea .............................................................. 272

PARLAMENTARUL DE LA BUCUREȘTI ...................... 272

Capitolul al XXII-lea ............................................................ 282

BUCUREȘTIUL REGELUI FERDINAND ........................ 282

Capitolul al XXIII-lea ........................................................... 288

CĂLĂTORIA DE CRĂCIUN .............................................. 288

Capitolul al XXIV-lea ........................................................... 300

VICTORIA ARMATEI A IX-A ........................................... 300
ADAOS(VI) DIN ARHIVELE VATICANULUI ............ 309

Partea a III-a

TEXTE PRIVIND ȚĂRI ȘI POPOARE ............................... 315

România ............................................................................ 315
Germania ........................................................................... 317
Ungaria .............................................................................. 327
Traiul țiganilor .................................................................. 329

Bibliografie ........................................................................... 338

INDICE GENERAL ............................................................. 340

CUPRINS .............................................................................. 341

344