Sunteți pe pagina 1din 4

Deşi în anii 70 au debutat vreo cincizeci de critici şi istorici literari – situaţie fără

precedent în istoria literaturii române, fiind prima dată când numărul acestora depăşeşete
numărul debuturilor în proză – singurul care şi-a dedicat activitatea generaţiei a fost
Laurenţiu Ulici. Absolvent a două facultăţi (filologie şi filosofie) ale Universităţii din
Bucureşti, în perioada de maximă liberalizare a învăţământului universitar, Laurenţiu Ulici
avea toate datele necesare unui lider. Bine educat, sobru fără să fie distant, înţelegător cu
firile capricioase ale artiştilor, părea că priveşte totul cu detaşare şi de la înălţime, avantajat
de cei aproape circa 185 de centimetri cât măsura.
Vorbea puţin, asemeni unui judecător federal, fără să-ţi dai seama dacă are chef să
prelungească discuţia sau vrea să se retragă. În public, la cenaclul Junimea al Facultăţii de
filologie, pe vremea când cenaclul era patronat de G. Ivaşcu (fostul lui profesor, care l-a şi
angajat la Contemporanul), Ulici intervenea rar şi la obiect, cu observaţii de fiecare dată
pertinente. Nu avea darul oratorie, probabil din pricina unui uşor defect de vorbire. Era sâsâit
şi povestea cu umor cum voise să se facă actor, pregătind pentru proba practică recitarea unui
poem, compus probabil de el, din cuvinte din care lipsea consoana s!
Dragostea pentru limba română şi pentru folosirea ei în artă şi-a arătat-o în scris,
ocupându-se mai mult de debutanţi, în cronici literare, adunate apoi în patru volume „prima
verba”, ultimul apărut postum, după moartea stupidă produsă de intoxicaţie cu bioxid de
carbon de la o sobă veche a unei camere de hotel din provincie, folisită rar.
Debuturile numeroase în critica literară a anilor 70 au mai multe explicaţii. O
explicaţie ar putea fi legată de prestigiul pe care-l câştigase critica literară în deceniul trecut
prin capacitatea de a impune poeţi de certă valoare ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar
Baltag, Ion Alexandru (nu semna încă Ioan), prozatori ca Fănuş Neagu, Augustin Buzura,
George Bălăiţă, D. R. Popescu, toţi importanţi prin scrisul lor, nu prin adeziunea declarată la
o ideologie.
Un alt factor care ar fi putut duce la interesul lor către studiul fenomenului cultural
putea fi gustul pentru literatura adevărată pe care li-l treziseră manualele şi programele
universitare. Scriitorii generaţiei 70 învăţaseră la şcoală despre Lucian Blaga, Tudor Arghezi,
Ion Barbu, G. Bacovia, H. Papadat Bengescu, Mircea Eliade, N. Iorga, E. Lovinescu şi alţii,
scriitori interzişi sau contestaţi cu un deceniu mai înainte. Se punea problema nu doar a
cunoaşterii lor, ci şi a analizelor şi interpretărilor.
Şi poate nu în ultimul rând, exista atracţia scriitorului total, după modelul lui G.
Călinescu (poezie, proză, critică şi istorie literară), Camil Petrescu (poezie, proză, estetică,
teatru, teatrologie), Tudor Arghezi (poezie, proză, teatru, cronică plastică), Tudor Vianu
(poezie, critică şi istorie literară, estetică, stilistică).
Despre acelaşi subiect, Ulici notează: ”mă limitez la sublinierea ideii (de altminteri o
idee primită) că un aseme nea fenomen semnifică o expansiune a conştiinţei valorii şi a
conştiinţei critice în pe rimetrul întregii generaţii, pe de o parte, şi o tendinţă de valorizare
rapidă înlăuntrul promoţiei, pe de alta.”[1]
Laurenţiu Ulici, în volumul Literatura română contemporană, I – promoţia 70, este
de părere că generaţiei 70 îi pot fi „ataşaţi” unii scriitori care au publicat o primă carte înainte
de 1950 şi au revenit editorial după o tăcere de aproape două decenii: Olga Caba, Gheorghe
Chivu, Ovidiu Constantinescu, Mihai Crama, Dimitrie Danciu, Bazil Gruia, Traian Lalescu,
Darie Magheru, Ion Molea, Dinu Pillat, Mihai Şora, Lucian Valea. La loc de cinste, adăugăm
noi, ar putea fi amintiţi Mircea Popovici şi Constant Tonegaru. Primul a fost premiat de
Fundaţia Regală în 1945 pentru volumul de versuriIzobare şi apreciat de G. Călinescu
în Naţiunea din decembrie 1947. Va reveni editorial abia în 1988, cu volumul Poezii.
Contrapunct.Tempera. Mişcarea inocentă, publicat de Mircea Ciobanu la Cartea
Românească, conştient de ruptura produsă de tăcerea impusă, pregătit să primească „palme şi
pe obraji ştampile” pentru „neutralitatea părtinitoare” (poemul „Tichet de viaţă”).
Tot legat de generaţia 70 sunt şi scriitorii care au debutat în reviste înainte de 1950,
dar şi-au făcut debutul editorial în spaţiul promoţiei 70: Eta Boeriu, Alice Botez, Liviu Călin,
Barbu Cioculescu, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Marcel Gafton, H. Grămescu, Adrian
Marino, Teohar Mihadaş, Al. Paleologu, I. D. Sîrbu, Eugen Todoran etc. Ei sunt scriitori de
valoare, a căror valoare depășește o promoție sau o generație.
În sfârşit, Laurenţiu Ulici include în generația 70 şi scriitorii care şi-au amînat, din
felurite cauze, debutul până la vîrsta deplinei maturităţi: Valeriu Anania, Petru Creţia, Leonid
Dimov, Alexandru George, Mircea Ivănescu, Ilie Măduţa, Alexandru Miran, Modest
Morariu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, N.
Steinhardt, George Savu, Tudor Ţopa etc.[2]
După cum se vede, scriitori importanţi ai literaturii române, care au aşteptat decenii
pentru a-şi face simţită prezenţa, preferând tăcerea în locul scriiturii compromiţătoare după
formulele realismului socialist. Toți sunt oameni ai cărții, nu doar creatori de literatură. Au
bune lecturi din literatura română și occidentală, nu sunt atrași de ultimul curent literar, ca
alții, care abia așteaptă să apară o inovație ca s-o poată imita. Aşadar, conchide Ulici, o
veritabilă promoţie „reformată”, cu autori în toate genurile şi diferiţi ca valoare, mulţi aflaţi în
primele rînduri ale literaturii contemporane, o promoţie formată în limitele cronologice ale
promoţiei 50 (1946-1955), însă sustrasă acesteia, cu sau fără voie, şi urcând pe scenă odată cu
momentul de restabilire a climatului cultural normal. Mai toți vor fi “recuperați” de criticii
generației 60, deși atunci nu publicaseră nimic. Până în anii 70, grupul literar de la
Târgoviște, de exemplu, nu însemnase nimic pentru istoricii și criticii literari, auziseră de ei,
dar nu le intuiseră valoarea.
Convins că şansele la autodefinire ale promoţiei 70 ar fi fost mult mai reduse dacă nu
ar fi beneficiat de saltul promoţiei precedente, în realitate era vorba de întoarcere la rosturile
poeziei şi ale prozei ), Ulici consideră că „diferenţa de formaţie în favoarea promoţiei 70 a
tras după sine o diferenţă de orizont poetic”, iar aspectul convenţional apăsat în poezia anilor
şaizeci s-a diminuat considerabil. Lucru se petrece aidoma şi cu proza. Concluzia criticului
este categorică: „beneficiara unei conjuncturi social-istorice şi estetice favorabile, în anii
etapei formative, promoţia şaptezeci resprezintă, în contextul generaţiei, un moment de
culminaţie a diversităţii de modalitate artistică.”[3]
Între poezia dură, în formule clasice, cu ritm de tragedie antică a Ilenei Mălăncioiu, și
jocurile suave de idei și cuvinte ale lui Emil Brumaru, își vor găsi un loc aparte, posibilitatea
exprimării unor voci poetice distincte: Cezar Ivănesci, Dan Laurențiu, Ion Mircea, Adrian
Popescu (în poezie), și prozele lui Gabriela Adameșteanu (trecerea zadarnică și lipsită de
semnificații majore a timpului), Mircea Ciobanu (istoria regândită prin amănunte), Eugen
Uricaru (rescrierea unei lumi apuse), Tudor Octavian (detalii cu semnificație de parabolă),
Dumitru Dinulescu (fantasmagoric și voit cabotin).
Împreună ei rescriu geografia literaturii române, refăcând relieful spiritual. Ulici are o
perspectivă inedită asupra interferențelor dintre grup și personalități: „Sociologic vorbind,
atât spiritul timpului cât şi spi ritul de grup au o determinare istorică mereu precizabilă şi
îndeobşte comună, ca ra murile aceluiaşi trunchi, diferenţa fiind de creştere şi de funcţiuni;
spiritul timpului ca expresie concentrată a mentalităţii generale a unei epoci prezintă un
apăsat carac ter normativ faţă de care spiritul de grup se constituie, după împrejurări, în
abatere sau în prelungire. Când spiritul de grup se afirmă la concurenţă cu spiritul timpului,
propunându-se, mai întâi, drept soluţie de continuitate, iar apoi revendicîndu-şi atribuţiuni
normative, avem a face cu avangarda (în cazul nostru literară), fenomen cu aparenţe
întîmplătoare dar de esenţă legică, întrucât este un factor dinamic al exis tenţei estetice a
literaturii”.
Ulici găsește generației 70 o “poziţia mediană”, care nu-i permite comoditatea: prinsă
între promoţiile extreme, 60 şi 80, ambele explozive, ea avea şi mai are încă de rezistat unei
duble presiuni: dinspre fiecare din cele două şi dinspre arcul de comunicare for mat de ele pe
deasupra ei. Vizibile cu oarecare dificultate în planul creaţiei, efectele acestei presiuni
conjugate sînt lesne de urmărit în planul receptării; momentul de afir mare al promoţiei 70 a
fost întrucîtva (şi nu în mică măsură) estompat de „suflul” prelungit al promoţiei 60 iar
momentul ei de maturizare a fost, la rîndu-i, conctirat de „zgomotul şi furia” promoţiei 80,
abia lansată; de aici o anume scădere a interesului public (dacă nu şi a celui critic) pentru
scrierile acestei promoţii şi nu mă îndoiesc că un sumar excurs de sociologie a receptării, o
anchetă bunăoară, ar dovedi realitatea unei atari scăderi.[4]
Că această situaţie a receptării nedreptăţeşte literatura promoţiei este un fapt pe care, dacă-1
privim din perspectivă sentimentală, riscăm să nu-1 înţele gem, fie atribuindu-i o însemnătate
dramatică, inexistentă în realitate, fie deformîndu-i prin explicaţii subiective caracterul
obiectiv. Singură privirea din unghi relativist, în sincronie ca şi în diacronie, poate să distingă
dimensiunile exacte şi semnificaţia mai adîncă ale inconfortului de receptare: să observăm
mai întîi că situaţia promoţiei 70 nu e deloc singulară în istoria literaturii române, toate
promoţiile mediane ale ulti melor trei generaţii trecînd, dintr-un motiv sau altul dar sub o
presiune de acelaşi tip, printr-un moment de impas al receptării în raport cu promoţiile
extreme. Promoţiile '940, '910, şi '880 au stat multă vreme într-un con de umbră, primele
două pe fondul istoric al războiului, funcţionînd ca element favorizam al umbririi, iar cealaltă
pe fon dul de asemeni cu funcţie favorizantă, al „eminescianismului”; o extensie şi o adîncire
a examenului istoric ar arăta că dincolo de situaţiile favorizante, diferite de la o ge neraţie la
alta, presiunea promoţiilor extreme asupra celei de mijloc s-a produs cam în acelaşi fel la
toate.
Numai că acest inconfort al receptării are şi un revers avantajos deloc neglijabil: aflaţi
oarecum la marginea „orizontului de aşteptare”, scriitorii promoţiilor mediane au lucrat mai
puţin sub regimul clipei, al ecoului rapid, aproape instantaneu, şi mai mult sub cel al duratei,
al ecoului reverberat de la minim la maxim.[5] Se poate spune că ei au făcut din succesul
colegilor de la stînga şi de la dreapta generaţiei un fel de adăpost pentru propria lor
creativitate, folosind vremelnica inaderenţă a „orizontului de aşteptare” al epocii pentru a găsi
calea de a şi-1 impune pe al lor. în această privinţă, un cititor atent al literaturii contemporane
va putea observa că promoţia 70, o promoţie, cum spuneam, cu intrări individuale şi
succesive, fără sentiment de grup sau grupare şi chiar, pînă de curînd, fără un prea dezvoltat
sentiment de generaţie, iese treptat din conul de umbră, scriitorii ei buni vin sau revin în
conştiinţa cititorului, fără şoc însă, ci, în linia implozivă caracteristică, obţinînd un timp al
lecturii graţie unui prestigiu rezultat din acumulări. Ca nişte psihologi cu intuiţii istorice, ei
pare că au aşteptat răbdători să se stingă sau doar să se calmeze activitatea vulcanică din
împrejurimi, să se consume energiile clipei, pentru a încerca să parvină, fără stridenţe şi în
condiţii de presiune normală, la ecoul reverberat al duratei; şi chiar dacă asta n-ar fi decît o
ipoteză mincinoasă, un iluzionism al privitorului de prea aproape (cu nimic mai bun decît
iluzionismul privitorului de prea departe) şi întrezărirea intrării acestei promoţii în atenţia
cititorilor n- ar fi decît simplul şi clarul efect al maturizării artistice depline, tot n-ar fi greşit
să vedem în literatura scrisă înlăuntrul promoţiei 70 o tensiune spre constituirea unui alt
„orizont de aşteptare”.
Promoția 70 este mediană nu doar privită biologic. Ea este prinsă între tensiuni
diferite și din cauze conjucturale care țin de evoluția literaturii: “Între o promoţie care s-a ivit
exploziv pe fondul amorţirii treptate a nervului dogmatic, la finele anilor cincizeci şi
începutul deceniului următor, şi o promoţie de asemeni intempestivă însă pe fondul oboselii
unei estetici reiterate terapeutic, pro moţia 70 şi-a găsit cu discreţie şi calm locul în concertul
literelor contemporane, su plinind vreme de aproape zece ani absenţa unui sentiment activ de
generaţie printr-o atitudine relativistă faţă de chiar conceptul de generaţie şi prin creditul
acordat dintru început individualităţii.” Promoţia 60, dominată de Nichita Stănescu, a
exacerbat esteticul pînă la estetism, pentru a se depărta definitiv de proletcultismul anilor 50.
Promoția 70 nu mai avea nevoie de acest exces, bătălia fusese câștigată de esteți, acum se
punea problema “reconcilierii esteticului cu celelalte categorii (eticul, sociologicul, politicul
etc)”[6]. Scriitorii generației 70 nu vor eșua în estetism pur ca predecesorii, nici nu se vor
juca de-a deconstrucția, cum vor jubila opzeciștii crescuți la școala cinismului literar a lui
Crohmălniceanu sau Manolescu.
Mai exact, scriitorii nu mai sunt interesați doar de frumusețea unuii poem, ci și de
conținut, iar conținutul nu era legat de lupta clasei muncitoare împotriva exploatării, nici de
succesele socialismului. Romanele, mai ales, cuprin temele majore ale vieții, confruntările
insului cu semennii, relația oamenilor în grupuri, dezvoltarea personalității umane. Omul nu
mai este o unealtă a unu sistem, nici doar o piesă într-un angrenaz al istoriei. Viața și
moartea, dragostea și ura, demnitatea și umilința, puterea și supunerea, destinul și liberul
albitru își găsesc cu prisosință locul în proză. Omul se revoltă, dar nu de dragul zbuciumului,
nu este maniheist, nici sceptic, contestă fără să excludă variantele vieții. Toate aceste însă
sunt îmbrăcate în hainele nobile ale frumuseții stilistice.
Din punct de vedere stilistic, scriitorii generației 70 sunt deschiși oricărei formule. De
la fraza brută a lui Nicolae Breban până la frazele îndelung cizelate ale lui Mircea Ciobanu
există loc pentru orice întorsătură de condei. Personajele sunt grobiene ca la cel dintâi, sau
suav nemuritoare ca la cel de al doilea. Istoria, la rândul ei, este concretă și clar definită în
ani, ca la Petre Anghel, sau atemporală ca la D.R. Popescu. Activistl de partid, intrat sub lupa
scriitorului prin imporatnța pe care i-o dă partidul totalitar, nu mai este unilateral ca la Titus
popovici, ci abguu, ca la Dinu Săraru, dedublat ca la C. Țoiu, întrebător și puțin entuziast ca
la Marin Preda. Femeia devine complexă, cu tipologie variaată ca în “Cel mai iubit dintre
pământeni”, sau suav-plutitoare ca Fibula lui Ștefan Bănuilescu. Poeții nu mai cântă minerii,
țăranii colectiviști, zidarii de pe schele. Apar iubitele, amantele, fiicele, mamele, surorile,
necunoscutele, fantasmele din vis. Munții și câmpiile țării nu mai sunt surse de balade, ci
devin teritorii mitice. Bălțile Brăilei sunt spații ancestrale la Fănuș Neagu, istoria țării e
bântuită de personaje și întâmplări apocaliptice, ca la Eugen Barbu și Silviu Angelescu.
Boierii, prinții, moșierii, generalii nu mai sunt decrepiți și șireți, ci bătrâni stăpâni ai istoriilor
trăite sau închipuite.
Scriitori generației 70 nu au vocație de șefi, nu se doresc lideri și nu-și formează găști.
Lupi siguratici, dau ocol socialului, mușcă din halcalele realității și aduc jertfă numai
literaturii, cochetând cu eternitatea. Între jilțul puterii și turnul de fildeș, preferă prispa,
aflându-se la adăpost de arșiță, iubind lumina. Cu spatele la căldura caldă a interiorului,
respiră aerul curat al orizontului, având convingerea că se află întru templul sfânt al
cuvintelor.
Convins că poate să-și ajute generația prin implicare în viața publică, Ulici intră în
politică, se grupează cu oameni fără iluzii și fără credință și obosește, depărtându-se de
chemarea talantului. Moare în mod stupid, în urma inhalării gazelor de la o sobă defectă. El,
care în timpul vieții a respirat doar briza valurilor nesfârșite pe care plutesc micile
ambarcațiuni ale artiștilor în drumul lor spre Marea de Aral