sumar nr. 402-403.

tolle lege Magda C ÂRNECI : La mijlocul vieţii 1

editorial Alexandru V LAD : Valijoara de urgenţă 2
carmen saeculare Doina I OANID : Scrisori pentru Taia Dumitru 3
punctul pe i Dan D AMASCHIN : Quo vadis Europa? 4
scaner Alex. CISTELECAN: Despre iubire şi deşeu 5
înapoi la proletcultism 6
Al. CISTELECAN: Înapoi la proletcultism (Dar şi înainte. Simplă punere în temă) 38
înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã 10
Congresul Uniunii Sindicatelor de artişti, scriitori şi ziarişti 10;
Decembrie 1948 10; Hotărârea şedinţei plenare a c.c. al p.m.r. asupra
stimulării activităţii ştiinţifice, literare şi artistice 14; Concluziile tov.
Revistæ lunaræ de culturæ Traian Şelmaru la plenara Uniunii Scriitorilor din R.P.R., 1951 14;
editatæ de Uniunea Scriitorilor, Orientări 18; Gheorghe Gheorghiu-Dej 36; Mai 1956 36;
Împotriva abaterilor de la spiritul de partid 36; Documente ale
Consiliul Judeþean Mureø, Congresului scriitorilor din R.P.R. 42; Congresul scriitorilor din
cu sprijinul Ministerului Culturii Republica Populară Romînă 44; Rezoluţia Congresului Scriitorilor
ºi Cultelor din R.P.R. 44
înapoi la proletcultism - antologie Radu B OUREANU : Poeme 47
Directori fondatori: înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile 48
Ioan SLAVICI, Gelu I ONESCU : Cu Tudor Vianu, de la tinereţe pînă la bătrîneţe... 48
Nicolae B REBAN : Renaşterea esteticului 55
I. L. CARAGIALE, Livius C IOCÂRLIE : Ce vremuri! 57
George COØBUC Paul G OMA : Amintiri din prezent 57
Daniel V IGHI : Proletcultismul dincolo de el însuşi, dincolo de ce a vrut
Serie nouæ (1971) şi a aspirat 60
Redactor-øef fondator: Romulus GUGA Traian Ş TEF : O lectură cinică 61
Alexandru V LAD : Proletcultismul inocenţilor 62
Anul XXXI. Nr. 402-403 înapoi la proletcultism - antologie A. T OMA : Poeme 63
septembrie - octombrie 2004 înapoi la proletcultism - á la recherche du comunism 64
Petru C IMPOE ş U : A venit un scriitor din Bucureşti 64
ISSN – 1220–6334 înapoi la proletcultism - antologie Dan D E ş LIU : Lazăr de la Rusca 68
înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice” 69
Redacþia ºi administraþia: «Tovarăşi, i-am smuls carnetul de studentă!»; Convorbire cu Tita CHIPER 69
540037 Târgu Mureº, “dragostea nu mi se pare niciodată scandaloasă”- Interviu cu Nina CASSIAN -74
Str. Tuºnad nr. 5 O discuţie despre proletcultism între Aurel RĂU şi Alexandru VLAD 76
Tel. / Fax: 0265-264139 înapoi la proletcultism - antologie Nicolae T ĂUTU : Autobiografie 82
Tel. / Fax: 0265-265008 înapoi la proletcultism - revizitãri 83
E-mail: vatra@rdslink.ro Nicolae M ANOLESCU : Realismul socialist. Literatura „nouă” 83
Adresæ Internet: Sanda C ORDO ş: 1956: calendarul oficial 89
http://www.revistavatra.ro Caius D OBRESCU : Despre originile temei „culturii proletare” 97
Ciprian Ş IULEA : Un progres neîntrerupt 108
Abonamente se pot face la toate oficiile poºtale din Ioan B UDUCA : Proletcultismul etern 110
þaræ. Numærul de catalog al revistei noastre este – 4127. Doina J ELA : Proletcultismul 112
Revista se difuzeazæ prin RODIPET ºi prin difuzori Luminiţa M ARCU : Atmosferă de epocă 113
particulari, sau direct prin redacþie în sistem ramburs. Mariana GORCZYCA: Aruncat cu privirea spre presa literară proletcultistă 116
Alex. Ş TEFĂNESCU : I.L.Caragiale faţă cu burghezo-moşierimea 118
Cititorii din stræinætate se pot abona prin Pavel Ş U ş ARĂ : Arta românească între 1945 – 1964 119
S . C . R ODIPET S . A . – P. O . Box 33-57, Marian Victor B UCIU : Nu are clasă literatura ca produs de clasă 123
Fax: 0040-21-2226407 sau 2226439, Imola A NTAL : “Capodopere în proză” ale literaturii maghiare
Telex: 11995, Piaþa Presei Libere nr. 1. proletcultiste din România 124
Sector 1, Bucureºti, România Nicoleta S ĂLCUDEANU : Întoarcerea literaturii 134
“Conform prevederilor Statutului, înapoi la proletcultism - antologie Veronica P ORUMBACU : Poeme 137
Uniunea Scriitoriilor din România nu înapoi la proletcultism - reexaminãri 138
este responsabilæ pentru politica Mihaela U RSA : Literatura ca “Jurassic Park”. Cazul Sadoveanu 138
editorialæ a publicaþiei ºi nici pentru Georgeta M OARCĂS : Maestrul M. Sadoveanu – „scriitor ţăran”, „tovarăş
conþinutul materialelor publicate” de drum” sau „scriitor proletar”? 141
Dumitru U NGUREANU : Silicoanele lui Marin Preda 144
Redactor ºef: Cornel MORARU Elena V LĂDĂREANU : 160 de pagini de oţel; Norocul nu locuieşte pe
Redactor ºef adjunct: strada Lebedei nr. 8 146
Al. CISTELECAN Oana SOARE: Reportajele lui Ştefan Bănulescu. Strategia unui scriitor 148
Colectivul redacþional: Andrei T ERIAN : Dincoace şi dincolo de proletcultism 151
înapoi la proletcultism - antologie Mihail S ADOVEANU : Mitrea Cocor 153
Iulian BOLDEA, înapoi la proletcultism - despre martori 154
KOCSIS Francisko, Dan Ţ ĂRANU : Despre lene, marea poezie şi alte lucruri mărunte 154
Aurel PANTEA, Mariana B OCA : În căutarea noimei 155
Virgil PODOABÃ, Iulian B OLDEA : Jurnalul unui eretic 159
Nicoleta SÃLCUDEANU, înapoi la proletcultism - antologie Eugen J EBELEANU : Fântâna din Coreea 161
Alexandru VLAD opera aperta Emil B RUMARU : Infernala comedie 162
epistolarul de la olãneºti Alexandru M U ş INA : Gică Contra, între ASPRO şi U.S. 164
Maria CAMPATELLI (redactor pentru Italia) din jurnalul lui alceste Gheorghe G RIGURCU : Miracolul speranţei 168
Dan CULCER (redactor pentru Franþa) crispãri Liviu Ioan S TOICIU : După “postmodernismul” de tip american, va urma
Emilian GALAICU-PÃUN
(redactor pentru Basarabia) un “nou romantism” de tip francez 169
Dieter SCHLESAK (redactor pentru Italia) biblioteca babel Michel P ASTOUREAU : Omul Roşu Iconografia medievală a lui Iuda 171
Andrei ZANCA (redactor pentru Germania) la izvoarele conciliului vatican II Robert LAZU: Dei Verbum - Axul teologic al învăţăturii conciliare. 177
Corector: Lia ªERBAN un autor cu doi cititori Oleg G ARAZ : Letopiseţul unui epigonism asumat 181
Gheorghe P ERIAN : Romanul hop 183
Administraþie: Olofir NISTOR colocviile lui vakulovski Cu Bogdan I ANCU : „Sper doar să se scrie cărţi... “ 185
Coperta, tehnoredactare: Oliviu OLARIU seismograme Dan P ER ş A : Dileme 186
talmeº-balmeº 188
Ilustraþia numãrului: Reproduceri după
albumele “Arta plastică în R.P.R 1944-
1954”; Artele plastice în România după 23 numãr coordonat de nicoleta sãlcudeanu
August 1944” consultant: sanda cordoº
 tolle lege 1

Magda CÂRNECI
La mijlocul vieþii

Primim uneori lovituri neaºteptate, absurde,

În acestã cursã ciudatã, curgînd haotic, încrîncenatã,
Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreºte
ªi vedem altfel, altfel, scaunul ºi masa la care stãm muþi, copleºiþi.
Obiectele capãtã încet o claritate stranie, fosforescentã,
ªi un fel de înaltã cortinã e trasã puþin deoparte
Dinaintea unei ceþe întunecate, o dureroasã tenebrã.
Timpul stã, nimic nu mai curge.
Aºteptãm. Aºteptãm.
Închiºi ermetic într-un intens, viu prezent.
Ceva vibreazã în preajmã, un fel de tensiune, un presentiment.
Ca ºi cum o mãruntã apocalipsã, totuºi teribilã,
Aceastã viaþã a noastrã
Ne-ar putea cãdea brusc în faþã.
Ca o apã tãioasã, o cascadã justiþiarã.
Ca un film blocat într-un enorm aparat de proiecþie,
cînd ne-am trezi dintr-o datã în mijlocul cliºeului,
Înãuntrul secvenþei. În fluviul vast de imagini care e lumea.
Lumina iluziei s-a stins, s-a rãcit.
Totul tace; înãuntru e vid; e o liniºte cosmicã.
Mintea se întredeschide preþ de un fulger, o clipã puternicã,
Spre uitate misterii, nicicînd bãnuite.
Ceva greu din noi geme, se vaetã, cade într-un abis fãrã fund,
Altceva din noi se înalþã uºor cãtre un sorb de luminã,
Întrevãzîndu-ºi uluit inocenþa.
ªi în noua limpezime a vederii interioare
Zãrim vag, ca un film mai subtil, o pãrere tremurãtoare,
Cum niºte zei maturi, aºezaþi la o masã, deasupra,
Fãcîndu-ne discret semn cu mîna,
Zîmbind,
Ne aºteaptã.
2 editorial

Alexandru VLAD

Valijoara de urgenþã
Au existat dintotdeauna, ºi mai existã, oameni care dorm cu valijoara pregãtitã. Dormeau, în copilãria mea, cu o
asemenea valijoarã lângã pat cei purtaþi veºnic pe la organele securitãþii, aºteptându-se sã fie în orice clipã ridicaþi ºi
duºi în puºcãrie pe motivul înspãimântãtor cã ar fi duºmanii noii puteri populare. Li se sugerase probabil sã þinã
pregãtitã o asemenea valijoarã cu efectele permise: strictul necesar pentru igiena personalã. Sugestia trebuie sã fi
fost diabolicã în substrat, de fapt un mijloc de slãbire a voinþei, un instrument de torturã permanentã. S-o vezi doar
acolo lângã pat, ca sã nu uiþi cã viaþa nu-þi aparþine, þi-a dat-o partidul pe credit, cã de ea dispune un comisar care
poate oricând bate puternic la uºa ta.
Apoi a fost valijoara de alarmã, pe care o aveau ofiþerii, în caz de convocare, sau în caz de plecare urgentã în
misiune. Trecea pe la tine un curier cu ordinul sigilat ºi abia aveai timp sã înhaþi valijoara ºi sã pleci, contra-
cronometru. Aceasta, deºi mai mare ºi mai bine utilatã, având deja înãuntru prosoape ºi o pereche de pijamale, poate
o conservã sau douã de carne, care de altfel trebuiau înnoite periodic, era de fapt replica acelei valijoare pe care o
þinea ºi culpabilizatul pomenit ceva mai sus. De data aceasta simbolul vigilenþei angajate. Fiind odatã în vizitã la un
coleg de ºcoalã am vãzut în cãmarã o astfel de valijoarã pregãtitã pe raftul ei, ºi mama lui ne-a atras severã atenþia
nici mãcar sã n-o atingem în scotocelile noastre prin ungherele casei. Am aflat cã tatãl lui era revizor-contabil în
Ministerul Apãrãrii ºi datoria lui fusese aceea de a cãdea pe nepusã-masã asupra unor gestionari, asupra
administraþiei popotelor ºi cantinelor de pe ºantierele care foloseau recruþi. Spun “fusese” prentru cã de fapt omul
se pensionase, dar nu dezafectase cu toate acestea valijoara pe care deja o fetiºizase. Devenise simbolul vieþii lui.
Apoi vremurile s-au mai schimbat ºi singura valijoarã pe care am putut-o frecvent vedea a fost cea îndeobºte
cunoscutã sub numele de geant㠓diplomat”. Putea fi de multe ori din carton sau muºama. Uneori se deschidea fãrã
veste dezvãluind celora de pe stradã ce purtai tu acolo. În aceasta îºi puneau profesorii suplinitori actele când
veneau toamna la Inspectoratul de Învãþãmânt sã obþinã o nouã numire în prelungirea celeia vechi. ªi aveau în ea
de multe ori ºi câteva sandviºuri sau chiar o sticla de palincã pentru inspectorul-ºef. Vremurile s-au schimbat ºi mai
mult ºi acum se pot vedea pe stradã, traversând trotuarul de la maºinã spre intrarea bãncii, domni ºi doamne care
poartã serviete din piele cu cifru sofisticat la încuietoare, uneori prinse cu lãnþiºor aurit de glezna mâinii. Despre alte
valijoare, foarte zvelte, am înþeles cã acestea sunt de fapt laptop-uri.
Nu putem trece cu vederea nici geanta care, uitatã în holul aeroportului aglomerat, provoacã o alarmã generalã
ºi intervenþia trupelor înfofolite în veste antiexplozive, care o ridicã cu un fel de dispozitiv telescopic, o duc într-o
zonã evacuatã, unde o detoneazã aruncând de cele mai multe ori în aer hârtiile contabile ale unei firme.
Dar iatã cã reapare ºi trusa de urgenþã, valijoara celuia care aºteaptã bãtãile în uºã în circumstanþe la care
personal nu m-aº fi gândit niciodatã. Am aflat cum cã miliardarii de carton, autorii unor evaziuni fiscale ºi inginerii
financiare de anvergurã, cei care sfideazã în fiecare zi justiþia, cei care ºi-au fãcut case cu acoperiºuri complicate ºi
parcurg strãzile cu maºini cu geamurile fumurii, dorm de fapt ºi ei cu valijoara sub cap, valijoarã în care au ciorapi,
schimburi, pasta de dinþi ºi mulþi, foarte mulþi bani. Valijoara nu trebuie sã fie prea elegantã, nici nouã-nouþã, ca sã
nu atragã atenþia. O astfel de valijoarã a fost gãsitã ºi la Genicã Boericã. Dinel Staicu a fugit cu una pe care o avea
probabil cu el ºi la parchet, pentru cã de aici s-a îndreptat direct spre graniþã. Tcaciuc a ieºit prin punctul vamal cu
un minut înainte de-a sosi interdicþia. Valijoara, consistentã, o fi fost în portbagajul maºinii. Un poliþist a fost
destituit pentru neglijenþã ºi mai apoi, dupã ce s-au domolit lucrurile, reangajat. Acum o fi ºi el posesor de valijoarã.
 carmen saeculare
Doina IOANID
Scrisori pentru Taia Dumitru
Îþi scriu pentru cã eºti singur între zidurile de beton,
în întunericul rece, atît de singur cum poate fi numai un
om în moarte. Îþi scriu pentru cã tot ce n-am putut rosti mã
sufocã. E ca ºi cum aº fi înghiþit o mulþime de cuvinte ºi
ele ar fi format o scarã a lui Iacob din adîncul meu pînã
spre cerul gurii. Îþi scriu pentru cã nu þi-am trimis niciodatã
vreo scrisoare ºi-mi place sã-mi închipui ce mirat o sã fii,
ca atunci cînd
te-ai întîlnit cu popa ãla de roºu. O sã-þi dau mereu
veºti, sã nu uiþi cum mai aratã lumea asta, sã nu rãtãceºti
cumva drumul la întoarcere.
***
Fabrica s-a închis demult, tramvaiul nu mai circulã.
Au rãmas ºinele acoperite de buruieni, ºinele pe care
pãmîntul le înghite treptat – cã nici þiganii nu se mai
ostenesc sã le fure – ºi baraca dezghiocatã din staþie. Dar
eu te vãd în fiecare searã coborînd din tramvaiul 29.
***
ªtiu cã ai sã reuºeºti sã te întorci, deºi se împlinesc,
iatã, cinci ani de cînd ai plecat. Va fi la sfîrºitul lui august,
cînd perele cad cu zgomot, cînd vara s-a dus ºi lumea
devine un loc suportabil. Aºtept sã deschizi poarta ºi sã
intri, cu peºtele ãla uriaº deja despicat, aruncat pe spate
ca o pelerinã de ploaie. Sã-l pui pe masã ºi sã ne uitãm
încremeniþi la carnea albã, rãsfrîntã. Apoi sã curãþãm nuci,
multe nuci, ca ºi cînd pentru asta ne-am fi nãscut. Iar
timpul sã se milostiveascã de noi, cei vii ºi cei morþi.
***
Nu-mi mai plac florile. De atunci, din ziua cînd te-au
pus în sicriu ca într-o floare deschisã. Nu mai suport
mirosul lor. Zambilele bãtute, narcisele, garoafele, freziile,
chiparoasele, toate miros la fel. Miros a moarte sau poate
moartea miroase a flori, cel puþin la început.
Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a
micºorat ºi a pãlit, plouã mult, iernile sînt mai lungi. Maia
s-a aplecat de tot ºi zîmbeºte tot mai rar, iar eu umblu prin
lume ca un rãzboinic decapitat.
***
Lumea asta a cam luat-o razna. Femeile au început
sã-ºi ia animale de casã de soþ. La ºtiri, au arãtat cum o
chinezoaicã din America, una, Elena, s-a însoþit cu o
broascã þestoasã, chipurile, þestoasa asta îi arãta mai multã
iubire decît fostul soþ. Japonezele îºi albesc tenul cu tot
felul de creme cu mercur, chiar dacã pentru asta îºi distrug
rinichii. Oamenii refuzã sã fie normali, cu toþii vor sã intre
în cartea recordurilor. Nimeni nu pare sã-ºi mai gãseascã
locul pe lume. Partea mai proastã e cã nici eu nu sînt mai
breazã decît ei, nici eu nu ºtiu ce vreau.
***
Ani de zile m-am rãzboit cu voi, am vrut sã fiu altfel,
sã intru mãcar în secolul XX. Disco, video, net, piure in-
stant, neoane, ºopîrle vorbitoare, figuranþi de local, scaune
în formã de furculiþ㠅 Triºam cu neruºinare. Ritmul meu
este ritmul vostru. Pe cine încerc eu sã pãcãlesc ? Am
crescut în curtea aia cu cireºi, caiºi, piersici, viºini, meri, peri
3
ºi Dumnezeu mai ºtie ce alþi pomi roditori, printre cuvintele
voastre pestriþe, atît de bizare cã pãreau o altã limbã, una
veche, aproape uitatã (cine mai ºtie azi ce înseamnã gerul
lui Marcoce sau dormi ca ciuscanu’ ?), în curtea aia, unde
pînã ºi dojana suna altfel (eu nu eram mototoalã, ci doar
înfãºuratã în cîrpe), am crescut acolo ca într-o rezervaþie.
ªi-ar trebui mãcar acum, la 35 de ani, sã nu mã mai ascund
dupã deget, cã nu sînt cu nimic mai grozavã decît indienii
cu riturile lor.
***
Am fost la Maia, la spital. Am vãzut cancerul înotînd
înãuntrul ei, acolo unde doctorii lipiserã numai un numãr.
ªi ea ºtia. Lacrimile i se scurgeau pe obrajii scobiþi. Ce
pãcat, mi-am zis, cã nu sînt un meºter sticlar sã le trans-
form în picuri de sticlã, s-ar chema Picurii Bunei Ivana ºi
m-ar apãra de toate relele. Dar era un gînd neghiob ºi
egoist.
M-am întors apoi la grijile mele mãrunte, în timp ce
ea a rãmas acolo pe patul de spital plutind în singurãtatea
neoanelor ca o arcã ce nu va mai acosta niciodatã.
Mi-e ciudã pe mine, pe laºitatea mea. N-ar fi trebuit
s-o pãrãsesc. Un om moare doar atunci cînd toþi ceilalþi îl
lasã sã plece. κi desfac legãturile, îi dau drumul ºi el rãmîne
atît de lipsit de apãrare, încît moartea vine ºi-l ia fãrã efort.
Mi-e ciudã pe mine. Ar trebui sã mã rad în cap, sã-mi
pictez faþa în semn de doliu, sã slãbesc, aºa cum nu am
reuºit cu nici un regim, dar ºtiu cã Maiei nu i-ar plãcea.
Aºa cã încerc sã mã port cît mai firesc, deºi habar n-am ce
mai e firesc ºi ce nu.
***
Nimic nu se poate compara cu gustul pîinii, îmi
spuneai. ªi eu credeam cã sînt doar vorbe de þãran trecut
prin foametea rãzboiului, a secetei ºi a comunismului. Dar
în ultimul timp, am descoperit cã-mi place pîinea cu cartofi,
pe vatrã, bine rumenitã. Poate prea mult, ca ºi cînd n-aº
mînca numai pentru mine. ªi cum pîinea îngraºã,
m-am îngrãºat. Nu mai arãt ca o pisicã hãmesitã, dar
nici nu-mi place, aºa durdulie. Durdur-durdur, mã-ntreb
din cîte pîini mã compun. Aº putea oare umple un raft
întreg?
***
Au trecut deja ºase ani de cînd te-ai dus de acasã.
ªase ani în zodia peºtilor, ºase ani de lunecare neîntreruptã.
ªase ani de cînd orbecãi prin ceaþã, luptîndu-mã cu bolile
ºi spaimele. ªase ani de irealitate. Aº vrea sã cred cã într-
o bunã zi totul se va sfîrºi, cã lumea va reveni la normal,
cã-mi voi regãsi ritmul ºi respiraþia.
***
Neajutoratã ca o pleoapã fãrã gene, neajutoratã într-
o lume în care rãutatea ºi ipocrizia ºi-au clãdit trupuri
umane. Trupuri date cu Verde de Paris. Trebuia sã fi rãmas,
sã mã fi pregãtit mai bine.
***
Nu vã mai duceþi la cimitir cu flori, lumînãri ºi vin,
nu-i mai faceþi colivã! Taia Dumitru nu-i acolo, nu mai e
sub betonul rece. Acum colindã lumea ºi ne trimite cãrþi
poºtale din toate locurile în care ºi-a dorit sã ajungã ºi n-
a ajuns niciodatã. Aºa le spuneam femeilor venite la
parastas ºi Maia clãtina din cap a dojanã, ca atunci cînd le
mai înfloream sau inventam poveºti pentru Mary. Numai
cã de data asta le inventam pentru mine.
4 punctul pe i
Dan DAMASCHIN
Quo vadis Europa?
’’Au fost frumoase ºi pline de strãlucire vremurile
în care Europa era o þarã creºtinã, în care o singurã
creºtinãtate sãlãºluia în aceastã parte de lume, ziditã dupã
chip uman; un mare þel comun unea pînã ºi þinuturile cele
mai îndepãrtate ale acestui întins imperiu spiritual.’’
(sublinierile aparþin autorului)
Sunt cuvintele lui Novalis, mai precis e fraza de
început a eseului sãu intitulat Creºtinãtatea sau Europa,
scris în 1799. Impregnate de nostalgia unei epoci de mult
apuse (Evul mediu timpuriu), rîndurile mai sus citate,
precum ºi cele care continuã meditaþia poetului, sunt
consacrate celei mai frumoase vîrste a creºtinismului de
pe vechiul continent, considerat ca un strãlucit imperiu
spiritual. Tot ce a urmat acelui ev (reforma, contrareforma,
iluminismul, revoluþia francezã) a însemnat, în concepþia
autorului lui Heinrich von Ofterdingen, o decãdere, un
regres.
În antitezã cu acele timpuri de glorie ale
creºtinãtãþii, poetului i se oferã spre dezolantã
contemplare spectrul unei Europe secularizate, în care
sentimentul sacrului s-a atrofiat, înlocuit fiind cu
conceptul filosofic ca produs al modului de gîndire mod-
ern, cãruia i se asociaz㠒’orice fantezie îndreptatã
împotriva religiei’’. Nu numai sentimentul sacrului a avut
de suferit, în cadrul ’’spectacolului’’ pe care scena lumii
contemporane îl prezintã, ci însãºi Divinitatea, cãreia i s-a
conferit doar un rol pasiv (’’Din Dumnezeu au fãcut
spectatorul fãrã ocupaþie al marii ºi duioasei reprezentaþii
oferite de învãþaþi...’’). Soluþia întrezãritã de Novalis
(’’Numai religia poate trezi din nou Europa, poate da
siguranþã popoarelor ºi poate instala creºtinãtatea, cu
noua strãlucire vizibilã pe pãmînt, în vechea ei funcþie,
întemeietoare de pace’’) þine de utopia romanticã, acel tip
de utopie înrudit cu proiectul pãcii eterne schiþat de Kant
în Zum ewigen Frieden. Idealul pãcii eterne ºi universale
îi apare lui Novalis indisolubil legat de resurecþia
creºtinismului: ’’Creºtinãtatea trebuie sã devinã iarãºi vie
ºi activã, în stare sã înalþe din nou, fãrã sã þinã seama de
hotarele dintre þãri (s.n.), o singurã Bisericã vizibilã care
sã primeascã în sînul ei toate sufletele însetate de
nepãmîntean ºi sã medieze cu bucurie între lumea veche
ºi cea nouã (...) Creºtinãtatea va reînvia din sînul sfînt al
unui vrednic de cinstire conciliu european, iar trezirea
religiei va fi sãvîrºitã dupã un plan divin atotcuprinzãtor.’’
Realizarea acestui deziderat este proiectatã într-o
perspectivã eshatologicã, a cãrei împlinire presupune
misionarism autentic ºi nestrãmutat devotament faþã de
credinþa creºtinã: ’’Rãbdare doar, va veni, va trebui sã
vinã vremea sfîntã a pãcii eterne, cînd noul Ierusalim va fi
capitala lumii: pînã atunci, fiþi ºi curajoºi în faþa primejdiilor
timpului, fraþi ai mei întru credinþã, propovãduiþi în vorbã
ºi faptã Evanghelia dumnezeiascã ºi rãmîneþi devotaþi pînã
la moarte credinþei adevãrate, fãrã de sfîrºit.’’
Referinþa noastrã la eseul lui Novalis nu este
întîmplãtoare. Recursul nostru este menit sã sublinieze
cã, la douã secole de la aºternerea lor pe hîrtie, viziunile
profetice ale marelui romantic au mai puþine ºanse, ca
oricînd, de a se împlini.
Am apelat la textul novalisian, deoarece, astãzi,
suntem în situaþia de a ne pune aceleaºi întrebãri, chiar cu
o mai mare ºi acutã îndreptãþire decît autorul lor: ’’Unde
este acea veche ºi iubitã credinþã în stãpînirea lui
Dumnezeu pe pãmînt, singura dãtãtoare de fericire, unde
este acea încredere cereascã a oamenilor între ei, acea
dulce evlavie în faþa revãrsãrilor unui suflet înflãcãrat de
dumnezeire, acel duh al creºtinãtãþii, atot
cuprinzãtor ?’’(s.n.) Desigur, a prelua tale-quale aceste
interogaþii naiv-sublime, fãcînd abstracþie de retorica lor
exaltat-romanticã, fãrã a contextualiza, înseamnã o
întreprindere hazardatã, ce se expune ironiei ºi ridicolului.
Înseamnã a pune în parantezã douã veacuri de istorie
atroce, dintre care ultimul s-a dovedit cel mai ’’bogat’’ în
orori, cel mai inuman din cîte a cunoscut istoria.
Cu toate acestea, întrebãrile lui Novalis ni se
adreseazã ºi nouã, celor aflaþi în mileniul trei. ªi asta,
deoarece, din pãcate, acel invocat ’’duh al creºtinãtãþii,
atotcuprinzãtor’’ îºi face simþitã prezenþa mai puþin ca
oricînd în configuraþia tablei de valori a actualei Europe ºi
în cea pe cale sã se contureze. Am asistat, în ultimele
decenii, la o tot mai pronunþatã îndepãrtare de codul
moralei creºtine, prin apariþia unei ’’culturi a morþii’’ ce
include, printre altele, aprobarea avortului, acceptarea
euthanasiei, dar ºi derapaje periculoase precum legiferarea
vînzãrii drogurilor ºi oficializarea cãsãtoriei între
homosexuali.
Profeþia poetului ’’Florii albastre’’ privind reînvierea
creºtinãtãþii ’’din sînul sfînt al unui vrednic de cinstire
conciliu european’’ nu numai cã nu s-a confirmat, dar parcã
spre a o deturna într-o utopie negativã, ca într-o apoteozã
a Rãului, intelighenþia zilelor noastre se crede autorizatã a
proclama moartea creºtinismului. Cãci, cum altfel trebuie
privitã organizarea unui colocviu, la Paris, consacrat ’’post-
creºtinismului’’? De remarcat cã însuºi termenul inventat
ºi folosit (’’post-creºtinism’’) pune doctrina lui Isus pe
acelaºi plan cu fenomene ºi curente aparþinînd istoriei,
artei ºi culturii: post-impresionism, post-modernism, post-
structuralism etc.
Dar mai grav chiar decît încercarea de clasare a
creºtinismului ca fenomen aparþinînd unei epoci revolute
ni se pare în 2004 renegarea rãdãcinilor creºtine ale
Europei, gestul sãvîrºit prin omisiune, prin refuzul de
includere a tradiþiei creºtine (ce a marcat chipul ºi destinul
vechiului continent) în Tratatul Constituþional al Europei.
Ignorarea voitã a fundamentelor creºtine ale Europei
echivaleazã cu negarea adevãrului istoric, înseamnã a
deforma nu doar perspectiva justã asupra originilor ºi
trecutului civilizaþiei europene, dar, totodatã, a periclita
destinul ºi conºtiinþa de sine a Europei de mîine. Sub
asemenea auspicii, viitoarea Europã va putea fi orice, un
conglomerat de naþiuni, o confederaþie, dar în nici un caz
’’imperiul spiritual’’ amintit mai sus de marele romantic
german. Mã îndoiesc, însã, cã refuzînd rãdãcinile spirituale,
se poate edifica. Am în minte exemplul din secolul ce s-a
încheiat, în care Rusia bolºevicã, îmbrãþiºînd o ideologie
laic㠖 atee, s-a grãbit sã-ºi renege (sã-ºi reteze chiar)
rãdãcinile religioase, creºtine. Rezultatul îl cunoaºtem.
’’ Cã tot cel ce se va ruºina de Mine ºi de cuvintele
Mele, de acela ºi Fiul Omului se va ruºina când va veni
întru slava Sa ºi a Tatãlui ºi a sfinþilor îngeri.’’ (Luca 9; 26)
Personal, mi-e ruºine sã locuiesc într-o Europã care
se ruºineazã de numele lui Christos.
 scaner
Alex. CISTELECAN
Despre iubire ºi
deºeu
Dacã tot nu existã Femeia,
avem cel puþin dreptul de a vorbi
la infinit despre ea. In absentia,
cã aºa-i cel mai bine. Aºa cum tot mizând pe o absenþ㠖
de data asta a psihanalizei lacaniene pe plaiurile mioritice
– putem înainta acest text drept o meditaþie personalã. ªi
tot o absenþ㠖 a feminismului românesc de data asta – e
cea care mã pune la adãpost de un alt fel de criticã, care ar
putea veni sub formã de poºetã: pânã una alta, iarna pe
uliþele patriei mã tem mai mult de poeþi decât de feministe.
ªi dacã toate acestea n-ar fi de ajuns, aº putea adãuga o a
patra absenþã: a mea, de ceva vreme încoace, de pe aceste
strãzi rãu famate, pline de cititori furioºi.
Acum cã am creat pustiul, putem începe sã vorbim
în el.
Chestiunea femeii relevã de cea a adevãrului. Mai
exact de cea a reproducerii lui. Adicã, în fond, chiar de
problema adevãrului. ªi asta nu doar de la Nietzsche sau
Derrida citindu-l pe Nietzsche, unde bãrbatul e stilul, iar
femeia e scriitura. Ci de când e lumea: adicã de când existã
lumea ca rest al adevãrului. Ceea ce ne duce imediat la
actualitatea problemei femeii.
Actualitatea problemei se cere abordatã pornind de
la ceea ce se numeºte „chestiunea iaurtului cu fructe”. Ea
se prezintã, pe scurt, în aceºti termeni: întotdeauna într-
un iaurt de acest fel bucãþile de fructe sunt partea cea mai
fadã. Dintr-un iaurt de cãpºuni, singurele pãrþi care nu au
gust de cãpºuni sunt chiar bucãþile de cãpºuni. Nu sunt,
cu siguranþã, primul care observã asta. Dar cred cã mã pot
considera pe bunã dreptate primul care observã cã
întotdeauna un iaurt cu bucãþi de fructe este mai scump
decât un iaurt de fructe simplu, fãrã fructe. Ceea ce
înseamnã cã tocmai aceste bucãþi de fructe, aparent
superflue, sunt cele care-i dau valoarea iaurtului de fructe.
Într-un fel, aceste resturi ale naturalului funcþioneazã drept
alibi pentru esenþa artificialã: iaurtul conþine aceste bucãþi
de fructe pentru ca noi, consumatorii, sã putem oricând
realiza cã este bine cã am depãºit stadiul de culegãtori-
vânãtori ºi cã am ajuns în epoca în care fructele se cresc
cu seringi. Naturalul – bucãþile de fructe – apare în iaurtul
cu fructe ca rest al lui însuºi, rest care justificã artificialul.
Una peste alta, iaurtul cu fructe este un produs ideologic
perfect.
Relevanþa chestiunii iaurtului cu fructe pentru epoca
noastrã va sãri în ochi de îndatã: lumea în care noi trãim
astãzi este structuratã ca un iaurt cu fructe. În sensul cã
bucãþile de istorie – adicã echivalentul fructelor din iaurt
– nu ne apar decât ca rest, deºeu: istoria nu se mai
manifestã în lumea noastrã decât sub formã negativã:
rãzboi, terorism etc. Care întotdeauna are loc altundeva:
adicã sunt pe deasupra ºi fade. ªi care – la fel ca bucãþile
de fructe din iaurt – sunt produse numai pentru a legitima
pacea dulce ºi artificialã care ne (le) înconjoarã. Fructul
oprit a devenit deºeu.
Adevãrul, prin esenþa sa, circulã, se repetã ºi se
reproduce. Dar niciodatã, pânã la noi, în mod imediat ca
rest. Sã spunem, lacanian, cã adevãrul este o scrisoare: ea
circulã ºi, trecând astfel din mânã în mânã, ajunge
întotdeauna la destinaþie. Atâta vreme cât circulã. Când
nu mai circulã, devine restul ei înseºi: un simplu text. Iar
restul este întotdeauna cel puþin compromiþãtor: cine nu
s-a simþit jenat recitindu-ºi propriile texte dupã o perioadã
5
de timp? În fond, dintre toate fiinþele, omul este singura
care simte nevoia imperioasã de a îºi ascunde excrementele.
Nevoie pe care o împrumutã ºi animalelor domestice
(d’homméstiques, cum scrie Lacan). Ceea ce are omul în
plus faþã de animal se poate sã nu fie nici raþiune, nici
limbaj. Dar este cu siguranþã un imens morman de rahat.
Pe care el trebuie sã-l ascundã: adicã sã tragã apa, sã-l
trimitã mai departe. Omenirea se împarte în mai multe feluri
de vidanjori: unii scriu, alþii fac copii. În joc e aceeaºi mizã:
trage apa, transmite vina. Scoate mortul din casã. A scrie
înseamnã a uita: a pasa adevãrul asupra altcuiva. De-aici
ºi juisarea. În vreme ce textul Fenomenologiei spiritului
se înalþã victorios de la amãrâta de certitudine sensibilã
spre ditamai cunoaºterea absolutã, Hegel involueazã
spectaculos de la înþelepciune la bastonaºe ºi cerculeþe.
În cele din urmã Hegel, la capãtul Enciclopediei ºtiinþelor
spiritului, a devenit restul lui însuºi: a mai jucat biliard o
vreme ºi apoi a reapãrut în istorie direct în cabinetul lui
Freud sub înfãþiºarea preºedintelui Schreber. Dacã spiritul
este foc, ceea ce rãmâne pe loc nu e decât cenuºa.
Fenomenologia spiritului, istoria sã-i spunem, nu e decât
un crematoriu. Momentul cunoaºterii absolute coincide
firesc cu momentul lagãrelor de exterminare. (În fond, de
profeþia lui Adorno, cum cã dupã Auschwitz poezia nu
mai e posibilã, nu putem scãpa decât scriind în delir poezii.
Fãrã sã bãgãm de seamã cã tocmai prin asta o confirmãm).
Cã lumea întreagã a devenit un imens morman de cenuºã,
martor este generaþia mea: prima din istorie care se naºte
fãrã un destin. Prima care se naºte în momentul în care
destinul ºi utopia – comunismul – au devenit monumente
mortuare: vezi casa Poporului – mormânt al ideii de popor;
vezi blocurile pentru muncitori – mormântul proletarului.
Cuvintele noastre sunt ºi ele numai fantomele a ceea ce
reprezintã: publicitatea – fantomã a spaþiului public;
conceptul în marketing – fantomã a gândirii creatoare;
falnicile aripi de tineret ale partidelor – fantome ale
tânãrului angajat politic. Adevãrul nu mai circulã ºi nu se
mai reproduce. Noi ºtim tot, de la bun început. ªi chiar
asta e problema: noi nu uitãm nimic. Noi suntem imediat
noi înºine: fãrã rest, pentru cã noi suntem deja restul.
Existã viaþã dincolo de moarte? Sigur cã existã: noi suntem
dovada. Noi suntem propriile noastre fantome. Lazãr înviat
ca mort. Noi suntem prima generaþie de strigoi.
ªi cu ce le priveºte, mã rog, domnule Constantin
Noica, toatã filosofia asta pe ele? Le priveºte: au ºi ele
rolul lor în toatã aceastã dialecticã între adevãr ºi
cunoaºtere, între juisare ºi rest. Care este acest rol, iatã ce
s-a întrebat dintotdeauna istoria filosofiei, mirându-se
mereu: de ce scriu femeile mai multe scrisori decât trimit1 ?
ªi de ce, în lumea noastrã, ele nu mai trimit nici o scrisoare
din cele pe care le scriu? (aviz posibilelor obiecþii cu probe:
cã omul a rãmas un biped fãrã pene, oricât a fluturat
Diogene cocoºul jumulit pe la nasul lui Platon, ºi cã
raportul sexual a rãmas imposibil, oricâte zâmbete ironice
va fi stârnit Lacan printre auditori. „Cu atât mai rãu pentru
fapte”). Cu alte cuvinte, în cadrul circuitului adevãrului în
naturã, femeia reprezintã punctul de rupturã: ea este cea
care stocheazã adevãrul, în sertarul ei, în cutia cu scrisori,
fãrã a-l trimite mai departe. Inutil sã ne întrebãm dacã are
acest drept. Femeia, cea despre care vorbim noi aici, cea
care nu existã, este dincoace de bine ºi de rãu. Relevantã
este deja situaþia prin care, într-o relaþie amoroasã,
întotdeauna femeia este cea care decide ruptura, dar, cu
toate acestea, bãrbatul este cel vinovat. Deºi femeia este
subiectul care decide, adicã subiectul care ar trebui sã fie
responsabil, bãrbatul este cel care rãspunde, cel vinovat.
Acest paradox este, în fond, paradoxul însuºi al legii, adicã
al adevãrului: deºi adevãrul este cel care, prin reproducerea
6 scaner
sa, e singurul subiect activ, singura vinã este cea a
subiectului prin care el trece. Vina, în fond, este chiar
urma pe care adevãrul, legea, o lasã la trecerea prin subiect.
„Vina nu se referã la transgresiune, adicã la determinarea
licitului ºi a ilicitului, ci la simpla punere în vigoare a
legii, la simpla sa referire la ceva”2 . Vina este efectul
simplei instituiri a legii. Atunci când tatãl instituie
imperativul categoric al fiului, el spune: „Juiseazã, nu mã
asculta”. Acest imperativ miroase de la o poºtã a paradox:
dacã fiul decide sã juiseze, el îl va asculta pe tatã; dacã
decide sã nu-l asculte, el nu va juisa; orice interpretare dã
fiul acestui paradox care îl constituie ca subiect, el va fi
vinovat. De-aceea singurii oameni împãcaþi cu ei înºiºi
sunt cei sãraci cu duhul, cei care nu stau sã interpreteze
paradoxul ºi sã dezlege nodul gordian, ci îl taie cu sabia.
Abia prin înþelegerea acestui paradox constitutiv putem
înþelege faptul de a fi în culpã heideggerian: faptul de a
nu-þi fi pus singur fundamentele trimite la situaþia prin
care subiectul este constituit de paradoxul pe care îl pune
tatãl. Paradox, adicã abis logic, Ab-grund. Vina nu este
niciodatã legatã de ceva obiectiv. La simpla apariþie a
poliþiºtilor pe stradã, noi devenim teroriºti. Aceasta trebuie
sã fie, în fond, marea reuºitã a terorismului: prin el, toþi am
devenit teroriºti. Pe aceastã linie a gândirii, putem spune
cã terorismul este, de fapt, cel mai bun lucru care i se
putea întâmpla Statului: el e cel care-i permite instituirea
definitivã a stãrii de excepþie ºi suspendarea nedeterminatã
a drepturilor omului. Tocmai pentru cã vina nu are relaþie
cu ceva obiectiv, ci este obiectul la care se aplicã actul
suveran ºi care, în acelaºi timp, legitimeazã acest act ºi
este constituit prin acest act. Dacã suveranitatea înseamnã
a fi în acelaºi timp înãuntru ºi în afara legii, vina este
corelatul sãu: vina este sentimentul de sine al vieþii nude.
Vina, într-o relaþie amoroasã, o poartã întotdeauna
bãrbatul. ªi asta chiar dacã, sau, mai exact, tocmai în
mãsura în care nu este niciodatã el subiectul care decide.
Femeia este întotdeauna cea care decide ruptura, ea este
subiectul activ, responsabil: însã bãrbatul este cel care
rãspunde cu adevãrat acestei rãspunderi, singurul
vinovat. Iubirea, conform lui Lacan, înseamnã sã dai
celuilalt ceea ce nu ai. Privitã din ambele capete, ce
înseamnã asta? Ce anume circulã în iubire, dacã nu dorinþa,
adicã adevãrul. Iar adevãrul circulã atâta vreme cât femeia
nu decide sã-l închidã, ca scrisoare, în sertar. Bãrbatul
iubeºte o femeie: ceea ce oferã el este obiectul a. Obiectul
a: plus-valoarea marxistã; obiectul cauzã a dorinþei al lui
Lacan; obiectul sublim al ideologiei definit de Zizek. Ce
est obiectul a: acel 30% gratis din orice produs de consum.
Este diferenþa dintre valoarea de schimb ºi valoarea de
întrebuinþare. Obiectul a este materializarea necoincidenþei
cu sine a bãrbatului: timp împietrit. Obiectul a este
diferenþa dintre mine ºi mine însumi, dintre mine cel de
acum ºi mine cel care voi fi în momentul morþii, în idee.
Obiectul a este viitorul meu. Obiectul a este „femeia”.
Bãrbatul, în iubire, oferã femeii obiectul a: adicã ceea ce el
nu are, tocmai femeia. Femeia, în schimb, se oferã pe ea
însãºi, fãrã rest. Ceea ce explicã de ce este întotdeauna
castrantã situaþia în care o femeie nu ne mai rezistã ºi ni se
oferã abandonându-se total: tot dupã Lacan, iubirea
înseamnã sã spui „je te demande de refuser ce que je
t’offre, parce que ce n’est pas ça”. Ceea ce pare a oferi
femeia în abandonul sãu este „justement ça”: adicã
împlinirea dorinþei. De unde panica noastrã, pentru cã în
fond realizarea dorinþei este lucrul de care ne temem cel
mai tare: realizarea dorinþei înseamnã dispariþia mea ca
subiect al dorinþei, moartea mea. Bãrbatul nu se oferã
niciodatã pe sine într-o relaþie amoroasã: lucru de altfel
imposibil, pentru cã el nici nu se are pe sine. Tocmai de
aceea bãrbatul oferã mereu cadouri în iubire: toate
obiectele pe care el le dãruieºte în iubire sunt obiectul a.
Ceea ce explicã de ce femeile nu plãtesc niciodatã
consumaþia. Ele nu au niciodatã bani, pentru cã ele sunt
banii care circulã: adicã adevãrul, dorinþa. Femeia e banca
în care se depun: sertarul de scrisori uitate. ªi tot femeia e
dobânda sau comisionul: adicã plus-valoarea prin care
trãieºte banca, adicã obiectul a al bãrbatului. Orice
scrisoare tematizeazã, de fapt, condiþia ei de posibilitate:
orice scrisoare e una de dragoste. Numai femeile nu scriu
scrisori de dragoste pentru cã numai ele nu iubesc: ele
sunt iubirea, ca posibilitate, ºi iubirea, ca rest al iubirii.
În cele din urmã, o femeie va pãrãsi bãrbatul în
momentul în care el o iubeºte cel mai intens: adicã atunci
când obiectul a pe care el îl oferã va tinde sã coincidã cu
însãºi femeia. În marea sa iubire, bãrbatul ajunge sã ofere
femeii pe ea însãºi: asta este vina bãrbatului. El este cel
care, iubind, omoarã iubirea. Pentru cã o duce pânã la capãt.
Am putea sã ilustrãm problema altfel: niciodatã un
bãrbat nu are aceeaºi atitudine în faþa oglinzii ca o femeie.
Oglinda bãrbatului e una imaginarã: el nu se întreab㠄ce
vãd?” în oglindã, ci mai degrab㠄ce vede cel de dincolo
de oglindã?”: adicã pe mine. Pentru bãrbat reflecþia
înseamnã construirea unui chip imaginar. Pentru femeie,
reflecþia înseamnã deconstruirea, ascunderea unui chip
real: pentru ea reflecþia e machiere ºi demachiere. Femeia,
aºa cum era ea, era atât de frumoasã pe cât o vedea
bãrbatul frumoasã: pe cât era de frumos obiectul a. Femeia,
aºa cum este ea acum, aºa cum nu exista pânã acum, devine
oglinda ei însãºi. Sã spunem, cu titlu de primã concluzie,
cã femeia, aºa cum apare ea la capãtul istoriei, femeia
generaþiei noastre de strigoi, este un alt Real – adicã
imposibil – care apare ca atare în realitate. Femeia
contemporanã este esenþialmente lesbianã: ceea ce pânã
acum nu era decât fantasma castrantã a Juisanþei depline
a Celuilalt din imaginaþia bãrbatului, a apãrut în sfârºit ca
atare, în figura lesbienei. Homosexualul este cel care crede
cã Femeia existã, cã, în termeni lacanieni, celãlalt nu este
supus castrãrii ºi cã juisanþa lui este deplinã. Homosexualul
este primul bãrbat political correct faþã de femeie: el e
primul ne-misogin. Ceea ce, de asemenea, dezvãluie pro-
funda ironie a unor manifestãri de genul „Love Parade”
din Berlin: aceastã paradã a iubirii la care participã milioane
de lesbiene ºi homosexuali este, de fapt, obscenul care
rãmâne la moartea iubirii. Milioanele de participanþi nu
sunt decât fantomele iubirii, resturile rãmase. Ei sunt, ca
ºi noi, prima generaþie de strigoi ai iubirii.
Sã oferim un alt exemplu relevant: este paradoxul
paharului de votcã. Întotdeauna într-un pahar de votcã
numai ultima gurã pe care o bem conþine votcã. Mai exact:
întotdeauna numai ultima gurã de votcã este cea care ne
îmbatã. Cãci ce înseamnã a te îmbãta? Paradoxul beþiei
este cã ea se manifestã de la început prin credinþa cã ne-
am îmbãtat: întotdeauna beþia apare atunci când credem
cã ne-am îmbãtat. Drept urmare, acþionãm în consecinþã.
De aceea, orice om beat se preface cã e beat. Beþia e
întotdeauna ceva subiectiv: eu cred cã sunt beat. Dar
imediat apare sensul sãu obiectiv: numai un om beat se
preface cã e beat. Revenind la paharul de votcã, ce se
întâmplã în cadrul ultimei guri pe care o sorbim? Atunci
începem sã credem cã suntem beþi ºi, prin urmare, ne oprim
din bãut – de aceea este ultima gurã. Ce conþine aceastã
ultimã gurã de votcã atunci, dacã nu Ideea de votcã: atunci
când o înghit, înghit ideea de alcool. Atunci eu cred cã m-
am îmbãtat. De aceea, putem bea atâta cât credem cã putem
bea. (Acesta, plus apa bãutã în prealabil, trebuie sã fi fost
secretul datoritã cãruia Camil Petrescu, „modest bãutor
de apã purã”, a putut cîºtiga concursul cu adversarul sãu
redutabil). Ceea ce descoperim noi aici e chiar
 scaner
performativitatea credinþei: ca sã ies pe uºã, eu trebuie sã
cred cã ies pe uºã. Adicã sã-mi iau îngerul cu mine. Ceea
ce descoperim noi aici, în fundul paharului cu votcã, este
tocmai adevãrul lui Dumnezeu ºi al credinþei în El.
Sã ne întoarcem rapid privirea. Revenind la iubire ºi
femeie, ceea ce e în joc aici este dialectica dintre a crede ºi
a ºti: în fond, sfârºitul credinþei este ºtiinþa. Nu mai cred
cã ies pe uºã când ºtiu cã am ieºit pe uºã. Iubirea dureazã
atât timp cât credem cã iubim ºi cã suntem iubiþi. Ea se
încheie întotdeauna când femeia ºtie cã este iubitã. Atunci
când femeia soarbe ultima gurã din paharul iubirii, adicã
ideea iubirii. Ea devine atunci Iubirea: ºi, ca atare,
autosuficientã. Monumentul ei înseºi, pe care îl admirã în
oglindã. Iubirea nu þine decât atât timp cât nu funcþioneazã
perfect. Iubirea dureazã atât timp cât e sublimã ºi lipseºte
cu desãvârºire. Atunci când apare ca atare, avem doi
oameni beþi de ei înºiºi ºi o Love parade obscenã. Iubirea
nu dureazã decât ca posibilitate. Atunci când apare în act
– e deja imposibilã. Homosexualitatea este iubirea
actualizatã, adicã cea care nu mai e doar posibilã, ci act,
adicã imposibilã. Homosexualitatea este: „il n’y a pas de
rapport sexuel”, ºi totuºi este, ca imposibil. Femeia la
capãtul iubirii, i.e. lesbiana, este restul iubirii. Dar restul
este actualizarea ideii. De aceea nu existã o idee a restului,
pentru cã restul nu are rest: restul este chiar Ideea sa.
Lesbiana este actualizarea iubirii, ca rest. Este iubirea în
sine care existã ca atare în realitate. Lesbiana este „La
femme n’existe pas” dar care, totuºi, este.
Sã încercãm încã o abordare, ultima, cea cu care ar fi
trebuit probabil sã începem, de la formulele sexualizãrii
ale lui Lacan.
Bãrbaþi Femei
B. ∃xê(Φx) F. ê(∃x)ê(Φx)
b. ∀xΦx f. ê∀x(Φx)
Între „b” – oricare ar fi x, el se supune castrãrii – ºi
„F” – nu existã x care sã nu se supunã castrãrii, relaþia e de
indecidabilitate. În fond, cele douã formule spun acelaºi
lucru. Doar cã Femeia apare ca dublã negaþie a bãrbatului.
Femeia este dialectica „à l’arrêt” a bãrbatului ºi, prin asta,
un non-întreg sau, cum spune Lacan, femeia este „pas
toute”. Ceea ce înseamnã cã orice adevãr care se enunþã
despre bãrbat, trebuie enunþat prin dublã negaþie despre
femeie: de exemplu, dacã definim bãrbatul drept inteligent,
el este prostul proºtilor, adicã altul celuilalt. Dar în lumea
proºtilor, oricât de inteligent vei fi, rãmâi un prost. De
aceea despre femeie putem enunþa numai paradoxuri de
genul: femeia nu e inteligentã, dar e întotdeauna mai
inteligentã decât tine. Femeia nu ºtie ce-i spui, dar ºtie ce
vrei sã-i spui. Femeia e bunã ascultãtoare, ea e prin esenþã
ascultãtorare. ªi când ai impresia cã nu ascultã, ea aude
ceea ce vrei sã-i spui. Femeia pare sã nu ºtie adevãrul. Dar
stãpâneºte la perfecþiune minciuna. Bãrbatul pare sã ºtie
adevãrul, dar e absolut habarnist în minciunã. Femeia nu
rãspunde niciodatã la ceea ce i-ai spus: orice rãspuns al ei
pare prost ºi pe lângã subiectul discutat. Dar în acelaºi
timp orice rãspuns al ei e mai inteligent decât întrebarea
ta: ea rãspunde nu la ceea ce i-ai spus, ci la ceea ce vrei
sã-i spui: ea rãspunde nu la „ton dit” ci la „ton dire”.
Ar fi timpul sã risipim o posibilã neînþelegere cauzatã
de discursul nostru. Atunci când vorbim despre femeie,
vorbim, în fond, pe douã planuri: vorbim, mai întâi, despre
femeie – aºa cum exista ea pânã acum, cea pe care credeam
cã o iubim ºi credeam cã ne iubeºte, sau, în termeni
lacanieni, acel Celãlalt care este ºi el barat de castrare,
tãiat de dorinþã. Dar vorbim, în al acelaºi timp, despre
femeia care nu existã în lumea logicii, care nu exista în
7
istorie, dar care existã astãzi: în termeni lacanieni, despre
Celãlalt care nu mai e supus castrãrii ºi a cãrui juisanþã
este deplinã: despre ceea ce am numit drept lesbianã.
Astfel, Femeia e ceea ce iubeºti, dar ºi ceea ce te
angoaseazã în iubire. E obiectul iubirii, dar ºi restul
castrãrii. Femeia este timpul bãrbatului: bãrbatul este timpul
care ek-sistã ca spaþiu, femeia este spaþiul care in-sistã ca
timp. Femeia este autoafectarea bãrbatului, sentimentul
de sine al timpului: ea e juisarea. Femeia, ca dublã negaþie
a bãrbatului, este incarnarea necoincidenþei cu sine a
bãrbatului: femeia este aºteptarea bãrbatului. Ea este cele
15 minute cât aºteaptã bãrbatul la întâlnire. Aceste 15
minute sunt, în fond, fericirea femeii. Sunt timpul în care
femeia se priveºte, juisând, în oglindã ºi se machiazã: ce
vede ea în oglindã este de fapt bãrbatul fremãtând
nerãbdãtor la locul întâlnirii. Femeia nu vine la fix la
întâlnire pentru cã asta ar însemna sã rãspundã la
scrisoare. Femeia ca atare existã doar cele 15 minute de
aºteptare ale bãrbatului, pentru cã femeia existã numai ca
scrisoare de dragoste dositã în sertarul sãu. Femeia nu
este niciodatã la timp, ea este timpul care nu e niciodatã la
timp: adicã viitorul bãrbatului. Ea, femeia, este sentimentul
de sine – autoafectarea – al celor 15 minute de aºteptare
ale bãrbatului: adicã sentimentul de sine al necoincidenþei
la sine a bãrbatului: ea este iubirea, fericirea bãrbatului,
adicã adevãrul lui, juisarea lui – care e întotdeauna în altã
parte. Femeia, în fond, întârzie atât timp cât crezi cã întârzie:
adicã atât timp cât crezi cã o iubeºti. Ar trebui luat drept
principiu adevãrul conform cãruia dacã o femeie apare la
timp la întâlnire, ceva nu e în regulã. Înseamnã cel puþin
cã ea e nefericitã: înseamnã cã nu te iubeºte, pentru cã nu
mai juiseazã în iubirea ta. Femeia, cea care juiseazã însã,
se supune unui principiu de fenomenalizare cu totul altul:
ea nu apare niciodatã (la întâlnire): în fond, ea este
întotdeauna deja acolo, în aºteptarea noastrã. Oricât am
încerca, aºteptând-o, sã vedem de unde vine, de unde
apare, atunci când ea soseºte, ea pare sã fi fost
dintotdeauna deja acolo, la locul întâlnirii: ne uitãm spre
toate strãzile de unde ar putea veni, ºi când o zãrim e mai
sã ne ciocnim. Aºteptarea ei, adicã ea, era dintotdeauna
deja acolo. De-aceea atunci când ea vine la timp la întâlnire,
ea pare epuizatã: fireºte, pentru cã s-a adus ºi pe sine la
întâlnire, odatã cu aºteptarea ei. Ea vine astfel de douã
ori: vine cu tot cu ea însãºi.
De-aceea un bãrbat nu va înþelege niciodatã Femeia:
femeia e textul pe care îl scrie bãrbatul ºi care îl întreabã:
„ce vezi?”. Textul te întreabã despre sine: „cum arãt?” te
întreabã femeia. Singurul rãspuns e sã scrii textul în
continuare. ªi tocmai aici juiseazã femeia, textul. Bãrbatul
e oglinda textului, în care acesta se vede pe sine. Bãrbatul
este oglinda lui Dumnezeu, în care acesta vede o femeie.
De-aceea fecioara Maria nu e a patra roatã la sfânta Treime:
ea este sfânta Treime. În acest sens trebuie cititã afirmaþia
lui Lacan: „il n’y a pas l’Autre de l’Autre”: prin oglinda
care e bãrbatul, Dumnezeu se vede ca femeie: ea e altul
sãu, actualizarea sa: care nu existã. Femeia e existenþa
non-existenþei lui Dumnezeu. Bãrbatul, i.e. istoria, e
trecerea adevãrului în juisare: trecerea lui Dumnezeu în
femeie. Bãrbatul este simptomul: adicã, dupã Lacan: le
saint-homme: sfântul, ca deºeu al juisãrii.
1 Datorez aceastã întrebare lui Darian Leader, Why do
women write more letters then they post?, citat de Slavoj Zizek,
Vous avez dit totalitarisme?
2 Giorgio Agamben, Homo sacer. Il potere sovrano e la
nuda vita, Giulio Einaudi, Torino, p. 13;
8 înapoi la proletcultism
Înapoi la proletcultism
(Dar ºi înainte. Simplã punere în temã)
Proletcultismul simpatic. De regulã lumea se uitã înapoi spre proletcultism cu mînie. Mînie, desigur (ºi nu
din cea proletarã), justificatã ºi meritatã. Ba chiar cu asupra de mãsurã. Deºi cu oarece ruºine, o spun însã din capul
locului: mie proletcultismul îmi rezultã ca o literaturã eminent simpaticã.
Din douã principale cauze. Pe una aº considera-o personalã, dacã n-ar fi, de fapt, localã. Eu n-am apucat sã
citesc proletcultismul în vremile lui de glorie. Nu, fireºte, din vreo opþiune anume, din vreo premeditare literarã ori
civicã; nu, deci, pe baza unui merit personal. Pur ºi simplu biblioteca ºcolii din satul meu s-a deschis pe cînd
realismul socialist era în agonie. Poate cã din cauza consãtenilor mei, care nu se grãbeau cu înscrisul în gospodãria
colectivã, nu se avîntau la “desfãºurare”; ºi atunci sistemul îi pedepsea cum putea, printre altele ºi privîndu-le copiii
de bibliotecã. Dar cînd socialismul a triumfat deplin ºi la sate, s-a deschis ºi biblioteca noastrã. Erau însã anii ºaizeci
ºi proletcultismul se afla în faza finalã. Aproape toatã lumea voia sã scape de el, de la militanþii înºiºi la cititori. Pe
deasupra, profesoara care-ºi luase ºi responsabilitatea de custode al celor douã dulapuri de cãrþi era romanþioasã ºi
în loc sã-þi recomande Unsprezece sau cine ºtie ce Vestitori ai primãverii îþi recomanda Mizerabilii ºi
Muºchetarii. Aºa se face cã mi-au scãpat toate marile cãrþi proletcultiste, de la Mama lui Gorki ºi Tînãra gardã la
Aºa s-a cãlit oþelul ºi de la Drum fãrã pulbere la La cea mai înaltã tensiune. O vreme, mai cu seamã în primii ani de
liceu, am fost destul de handicapat din aceastã cauzã. Aveam aproape certitudinea cã trecusem, fãrã voie, pe lîngã
adevãrata literaturã, pe lîngã marile cãrþi. Citisem, totuºi, ceea ce era obligatoriu din perspectiva manualului:
Desfãºurarea, Setea, Strãinul. Dar acestea nu sînt cãrþi mai rãu scrise ºi mai teziste, în fond, decît vor fi romanele lui
Paul Georgescu din anii ’80. Fapt e cã am ratat marea întîlnire - întîlnirea eroicã, gravã - cu proletcultismul. În liceu
proletcultismul se declasase deja. Profesoara noastrã de literaturã, Natalia Sãlãjan, nu-l avea la inimã, dar mai ales
nu-l avea la bibliografie.
Ajung astfel la a doua cauzã, care depinde strict de proletcultismul ca atare. Pentru cã el a devenit, de la
sine, o literaturã caricaturalã; o literaturã eroi-comicã. A intrat oarecum sub acea lege a “expresivitãþii involuntare” a
lui Eugen Negrici ºi s-a resemantizat radical. Nu cã nu mai era ce-a fost ºi ce voia sã fie, dar era ceva cu totul pe dos.
Dl. Leon Baconsky, la facultate, ne-a îndemnat sã citim cîteva cãrþi, mãcar pentru a avea o idee de ce-a fost. Dar ele,
în frunte cu Mitrea Cocor, erau infailibil amuzante. Realismul socialist devenise, fãrã voie, o uriaºã comedie. Astãzi,
studenþilor, “capodopere” indiscutabile ca Mitrea Cocor sau Minerii din Maramureº ori Lazãr de la Rusca le apar
drept caricaturi stricte; e o literaturã prin excelenþã comicã, în care spasmele supreme ale eroului provoacã
numaidecît hohote de rîs. Cum sã te uiþi cu mînie la o literaturã atît de simpaticã, umoristicã printr-un fel de geniu
pervers al devenirii?! Hotãrît lucru, proletcultismul (fie spus în parantezã, Sanda Cordoº avea dreptate cînd ne
avertiza cã nu e acesta termenul potrivit; dar un concept din douã cuvinte, cum ar fi cel adecvat – “realismul
socialist” – e din capul locului sortit eºecului; asta ar fi trebuit s-o ºtie ºi Andrei Jdanov; ºi apoi, dacã sensurile ºi
conþinutul s-au deplasat ºi s-au plasat anume pe “proletcultism”, nu vãd de ce am da un termen convenabil pe unul
inconfortabil) a fost o literaturã odioasã ºi a devenit una extrem de simpaticã. Fireºte, în doze mici. Dac㠓Academia
Caþavencu” are azi vreun concurent serios pe piaþa de umor, atunci acela e, în mod sigur, proletcultismul.

Înapoi la proletcultism! N-am proiectat acest numãr cu intenþia – nici vãditã, nici ascuns㠖 de a reabilita
proletcultismul românesc. Deºi, cine ºtie cum vor ieºi lucrurile! Ne-am propus, pur ºi simplu, sã revizitãm aceastã
etapã din istoria noastrã literarã; dacã se poate fãrã prejudecãþi. E, cel puþin dintr-un anume punct de vedere, etapa
cea mai coerentã, cea mai compactã ºi cea mai omogenã (uniformã) din mersul literaturii noastre. Am vrut s-o
revizitãm cu mai multe echipe ºi din mai multe perspective. În primul rînd prin cîteva mãrturii mai directe ale unor
“martori” – de nu mai mult – imediaþi; prin cîteva priviri retrospective, pe care cititorul le poate identifica în
interviurile pe care numãrul nostru le gãzduieºte; acestor mãrturii le rãspund, într-un fel, “mãrturiile” din memoriale
ºi jurnale; depoziþii, aºadar, “din urmã”, dar ºi din stricta contemporaneitate. Pentru un dosar mai relevant ar fi
trebuit, desigur, sã avem mai multe mãrturii ºi de un fel ºi de altul. Dar credem cã e semnificativ – nu ºi de-ajuns,
fireºte - ºi atît. Am apelat, apoi, la cîteva mãrturii de cititor; “cititorii” pe care i-am invitat sînt ºi ei scriitori; dar
scriitori post-proletcultiºti. Ni s-a pãrut însã semnificativ sã vedem ce rost a avut proletcultismul în devenirea lor ºi,
nu mai puþin, cum le apare lor azi aceastã literaturã. În fine, am fãcut apel ºi la douã categorii de experþi, prin care sã
se ºi realizeze aceastã proiectat㠓revizitare”. În prima categorie intrã experþii propriu-ziºi, de la Nicolae Manolescu
la Sanda Cordoº; poate cã ºi mai interesantã e cealaltã echipã, a tinerilor critici. Acesta a fost realmente un pariu ºi
trebuie sã le mulþumim în mod cu totul aparte pentru disponibilitatea doveditã.
Dar mai cu seamã, ca sã nu vorbim fãrã probe, fãrã documente, am selectat cîteva mostre programatice ºi
literare, ca ilustraþie imediatã. ªi am pus în acord ilustraþia propriu-zisã a numãrului cu tematica lui. Pentru aceastã
parte redacþia îi mulþumeºte special lui Pavel ªuºarã, care a avut gentileþea de a se oferi consultant ºi de a ne pune
la dispoziþie mapele de artã proletcultistã. Dar mulþumirile cele mai mari ºi mai cuvenite le adresãm Sandei Cordoº,
care a fost mai mult decît “consultantul” de drept al numãrului. Alãturi de Nicoleta Sãlcudeanu, a fost chiar
redactorul acestui numãr. Se-nþelege cã gratitudinea noastrã merge spre toþi colaboratorii care ne-au ajutat în
realizarea proiectului.
 înapoi la proletcultism 9

Dar ºi: Înainte spre proletcultism! Proletcultismul nu e numai în urmã; el e ºi înainte. Nu chiar acelaºi,
desigur, dar cu destule similaritãþi pentru a putea vorbi de o stazã neo-proletcultistã a culturii române. Toatã
literatura care derivã din aºa numit㠓politicã corect㔠e un fel de literaturã neo-proletcultistã. Proletcultismul a
instrumentalizat literatura ºi a transformat-o într-un simplu poºtaº purtãtor de mesaje. De mesaje “corecte” (aparte
dacã era vorba de burghezi, chiaburi, moºieri, capitaliºti ºi catolici), în care nu se permiteau discriminãri de sex, rasã,
naþionalitate etc. Chiar ºi la mare mergeau, întotdeauna, “Gicu, Otto ºi cu Feri”, nu fiecare de capul lui. Literatura era
“principialã”, trebuia sã nu supere ºi mai ales sã nu ofenseze pe nimeni (afarã, se-nþelege, de duºmani). Pe urmele
societãþii, ºi ea elimina ce era “ofensator” ºi schimba denumirile “peiorative” ale unor meserii cu altele, mult mai
nobile: cãruþaºul, de pildã, devenea dintr-odat㠓conductor de atelaj”. Pe scurt, literatura trebuia sã fie “corect㔠ºi
sã nu discrimineze pe nimeni (iarãºi, desigur, cu excepþia duºmanilor de clasã). Ea nu mai era o artã, ci o simplã
“mãiestrie” de livrare a mesajului. Codul ei de comportament era, cel puþin la prima vedere, “principialitatea”.
Azi literatura face, fireºte, ce-o taie capul. Dar multe din “interpretãrile” ei se hrãnesc – ºi încã copios – dintr-o
nouã principialitate (neo)proletcultistã. Literatura e iarãºi instrumentalizatã, îndeosebi în mãnoasele “studii de gen”,
în totul asemãnãtoare studiilor proletcultiste. Ba chiar eclatant asemãnãtoare! Ce mi-e “figura þãranului în romanul
românesc”, ce mi-e “imaginea þãranului/tractorului/cîinelui în literatura trans-europeanã”?! Literatura a devenit ceva
la fel de manipulabil, servind la tot felul de lucrãri, în felul lor, savante. Asta ca sã nu mai pomenim de felul în care îºi
pierde ea orice valoare de îndatã ce noii exegeþi miros cã vine din “ideologia” “bãrbat alb, heterosexual”. ªi noua
exegezã pretinde literaturii acelaºi tip de “principialitate”; ºi ea îi impune sã nu discrimineze, sã nu ofenseze, sã nu
supere. ªi pentru ea decisiv e “mesajul” ºi verificarea lui printr-un set de principii extra-literare; la urma urmei, e
vorba de verificarea “corectitudinii” lui tot prin adecvarea la o ideologie. De cîte ori literatura devine, mãcar
prioritar, mesaj, nu-i a bine pentru literaturã. Înseamnã cã ea beneficiazã, într-un fel sau altul, de niºte controlori. ªi
nu de niºte controlori de artã, ci de controlori de ideologie, de comportament, de atitudine. De inspectori pe care
“arta” din literaturã îi intereseazã în ultimul rînd sau nu mai apucã sã-i intereseze deloc.
Nu de proletcultismul rãmas în urmã trebuie sã ne facem griji, ci de cel care vine.

Al. CISTELECAN

DRALCO (Colectiv Drugã Ion, Alãmaru Lipa, Costescu

Ilie), 75 de ani de la proclamarea independenþei
10 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Congresul Uniunii Sindicatelor de
artiºti, scriitori ºi ziariºti
Reportaj de Geo DUMITRESCU (Revista
literarã, an III/oct. 1947)
În zilele de 18 ºi 19 octombrie crt. a avut loc, în fosta
salã a Senatului, al II-lea congres al Uniunii sindicatelor
de artiºti, scriitori ºi ziariºti. În prezenþa unora din membrii
guvernului, a preºedintelui Confederaþiei Generale a
Muncii, în faþa unei asistenþe impresionante, cuprinzînd
aproape toate forþele reprezentative ale culturii ºi artei din
România, congresul ºi-a desfãºurat lucrãrile într-o
atmosferã de caldã comunicaþie cu frãmântãrile poporului
ºi ale þãrii ºi pe o linie de preocupãri ideologice ºi cultural
deosebit de înaltã ºi plinã de rezultate.
Dupã alegerea prezidiumului de onoare, compus din
Louis Aragon, Bernard Shaw, Alex. Fadeev, ªostacovici,
Ilya Ehrenburg, Vera Muhna, Charlie Chaplin, Paul
Robeson, Pablo Casals, George Enescu, Mihail
Sadoveanu, Alex. Kiriþescu, M. Andricu, Victor Eftimiu,
Camil Ressu ºi Cornel Medrea, ia cuvântul d. Gh.
Apostol, preºedintele Confederaþiei Generale a Muncii,
care subliniazã importanþa congresului oamenilor artei ºi
culturii arãtând necesitatea intensificãrii legãturilor de
colaborare ºi înfrãþire între muncitorii cu mintea ºi cei
manuali precum ºi necesitatea ridicãrii, prin aceastã
colaborare strânsã a nivelului intelectal al mulþimilor
muncitoare.
„Deschideþi larg poporului porþile artei – a spus
d. Apostol -, faceþi ca muncitorimea sã simtã aceastã
solidaritate a muncii manuale ºi intelectuale pentru
consolidarea regimului democratic!”
Ia cuvântul apoi d. Ion Pas, Ministrul artelor, arãtând
primejdia propagandei artistice-culturale a trusturilor
americane, încercãrile de invadare a lumii cu mãrfurile
ideologice de peste ocean, expresie a decadenþei, a
instigãrii, a promovãrii dominaþiei yanchee. În încheiere,
d. Pas face apel la mobilizarea tuturor oamenilor artei ºi
culturii în lupta împotriva asmuþirilor rãzboinice, pentru
asigurarea drepturilor la viaþã ºi la progres a poporului
nostru.
În continuare ia cuvântul d. Octav Livezeanu,
Ministrul Informaþiilor, arãtând marile câºtiguri ºi nouile
condiþii de muncã ºi existenþã obþinute, în noul regim ºi
prin sprijinul Uniunii, de oamenii culturii din România,
necesitatea ca aceste câºtiguri sã fie menþinute ºi lãrgite
prin continuarea eforturilor, prin lupta împotriva celor ce,
din afarã sau din înãuntru, le ameninþã desvoltarea.
Urmeazã la cuvânt o serie de delegaþi din câmpul
muncii, din sindicatele ºi uniunile profesionale, din partea
organizaþiilor ºi instituþiilor, care aduc salutul, îndemnurile
ºi sugestiile lor, expresia elanului lor cãtre faptul de artã ºi
culturã, cãtre învãþãturã ºi ameliorare.
D. Matei Socor, aratã progresele ºi sarcinile de viitor
ale radiodifuziunii ºi d. Zaharia Stancu, directorul Teatrului
Naþional, carenþele repertoriului românesc ºi hotãrîrea
scenelor de stat de a participa efectiv la acþiunea de
educare ºi lãmurire a masselor, la lupta de combatere a
obscurantismului, a principiilor retrograde, a instigãrilor
la rãzboi. În continuare, d. Zaharia Stancu semnaleazã
profundele transformãri intervenite în sânul publicului de
teatru, nouile ºi substanþialele contingente de spectatori
din pãturile muncitoare, care imprimã repertoriile o severã
ºi sãnãtoasã selecþie, refuzând temele vechi, minore,
înapoiate ºi promovând operele noui, dinamice, tonice,
realiste.
„Operele vechi, care trateazã cazuri patologice
sau probleme de alcov, nu mai intereseazã sunt perimate
– a încheiat d. Zaharia Stancu. Daþi-mi teatru nou, daþi-
mi teatru bun ºi-l voi juca!”.
Încadrarea în frontul ideologiei progresiste
Vorbeºte apoi d. Iosif Chiºinevski, din partea
Comitetului Central al partidului comunist. În cuvinte
lãmuritoare, d-sa descrie cele douã fronturi ale luptei
ideologice care s’a declarat în lume, un front al progresului,
al intereselor poporului muncitor, iubitor de pace ºi de
propãºire în toate sensurile pe linia justã ºi creatoare a
socialismului, ºi celãlalt, frontul intereselor capitaliste, al
celor ce tind sã cucereascã lumea pentru a-i aplica regimul
de exploatare în profitul lor.
La noi, frontul ideologic progresist este în momentul
alcãtuirii lui, în momentul strângerii rândurilor ºi clarificãrii
þelurilor de luptã. „Dar este clar – a spus d. Chiºinevski –
cã scriitorii cei mai mari, talentele cele mai autentice
împreunã cu majoritatea artiºtilor ºi publiciºtilor, se
încadreazã în frontul ideologic al democraþiei noui, al
pãcii, al marilor creaþii artistice”, acolo unde e chematã
de însãºi rosturile artei ºi ale culturii, de însuºi drumul
ascensiv, mereu înnoitor, mereu în cãutare perfecþiunii ºi
a progresului, pe care merge spiritul omenesc. Aceastã
încadrare e singura care poate asigura însuºi progresul
artelor ºi culturii, însãºi perfecþiunea ºi realizãrile lor
maxime. „Cãci – a spus d. Chiºinevski – nu poate exista
o culturã mare, o artã valabilã, o presã creatoare decât
dacã se întemeiazã pe o ideologie progresistã”.
Ori, acest temei implicã lãmurit legãtura cu massele,
cu viaþa lor, cu linia marºului lor cãtre luminã, cãtre pace,
cãtre îmbunãtãþirea lumii ºi a vieþii. Aºadar, „artistul
trebuie sã vorbeascã masselor, sã rãspundã la întrebãrile
lor. Dar cultura ºi arta burghezã decadentã nu mai au
rãspuns la nici o întrebare a masselor. De aceea, ºi la
noi, reprezentanþii acestei „arte” reacþionare susþin
teoria dupã care nu intereseazã CE spune artistul ci
CUM spune. noi credem însã cã pentru a te exprima
artistic, trebuie sã exprimi un gând mãreþ, un adevãr”.
Bãtãlia de azi se dã între aceste douã feluri de a privi
lucrurile, „între concepþia adevãrului artistic ºi cea a
minciunii ca temã de inspiraþie”.
E necesar deci ca lucrurile sã fie bine lãmurite, ca
adevãrul sã fie bine deosebit de minciunã, ca obiectivele
luptei ºi tactica ei sã fie clare. tabãra imperialismului a
deslãnþuit un atac pe o scarã mare. Lumea întreagã e plinã
de marfa ideologicã pe care o exportã din belºug editurile,
casele de filme, ziarele ºi posturile de radio de peste ocean.
Toate mijloacele sunt: mobilizate acolo în aceastã campanie
de falsificare a realitãþilor, în aceastã acþiune de împrãºtiere
a descompunerii, de asemãnare a neîncrederii, a confuziei
ºi a dezarmãrii morale. Orice manifestãri juste, în afara
acestor þeluri ale imperialismului american, sunt reprimate
cu asprime (vezi cazul Chaplin, Robeson etc.). La
adãpostul acestui pãienjeniº de minciuni, a acestor ”lumini
turburi”, confuze, capitaliºtii americani îºi urmãresc
interesele lor de exploatare a oamenilor, de robire a lumii.
Iatã care sunt armele ºi tactica lagãrului imperialist,
lagãr al întunericului ºi confuziei, al minciunii ºi al falsurilor,
al umbrelor favorabile furtului ºi exploatãrii. Iatã faptele ºi
sistemele care trebuie sã ne mobilizeze întreaga atenþie,
întreaga vigilenþã, întreg elanul combativ.
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Þara noastrã, în munca ei de reconstrucþie, în
eforturile de redresare, în care i-au stat în ajutor, nu dolarii
de peste ocean, ci însãºi însufleþirea poporului ºi
concursului prietenesc al Uniunii Sovietice, este ferm
încadratã în frontul pãcii ºi al democraþiei, în frontul
ideologiei progresiste, acela „care miºcã înainte viaþa
socialã, istoria vieþii sociale”, acela care are de partea
sa viaþa ºi care deci nu poate fi învins decât odatã cu
ideea de viaþã.
În acest front, la aceastã orientare a þãrii, trebuie sã
participe ºi oamenii culturii ºi ai artei într-o solidaritate a
efortului ºi a destinelor cu massele, într’un spirit de
întrepãtrundere cu sensuri ºi câºtiguri reciproce.
„În lupta împotriva ideologiei obscurantiste –a
încheiat d. Chiºinevski – în munca noastrã a tuturor celor
ce ne-am încadrat în frontul ideologic pentru redresarea
vieþii noastre economice ºi culturale, avem o sfântã
datorie, sã fim în permanenþã legaþi de massele populare,
sã le însufleþim în lupta ºi munca lor, pentrucã numai
astfel vom îmbogãþi arta ºi cultura noastrã. Sã fim
nedespãrþiþi de masse. Iatã una din mãreþele misiuni ale
oamenilor artei ºi presei, care sunt totodatã conºtiinþa
þãrii ºi vocea masselor populare”.
În continuarea desbaterilor, se dau citire rapoartelor
de activitate a Uniunii. D. Breslaºu, vice-preºedintele
Uniunii, prezintã raportul general, în care se face un bilanþ
al realizãrilor ºi lipsurilor ºi se schiþeazã sarcinile de viitor.
Dupã ce încadreazã aceastã muncã de doi ani a Uniunii în
complexul condiþiilor politice, sociale ºi culturale interne
ºi internaþionale, arãtând creºterea remarcabilã a eforturilor
ºi a roadelor precum ºi unele slãbiciuni ºi ineficienþe ale
acestei munci, d. Breslaºu trece la analiza momentului
prezent, stabilind sarcinile ºi preocupãrile eforturilor
viitoare în linia de atitudine a Uniunii faþã de lupta
ideologicã declaratã.
Lichidarea curentelor decepþioniste
„Stãruinþa cu care se încearcã pe plan spiritual
abaterea oamenilor de la realitãþi – spune d. Breslaºu –
diversiunea, creiarea ºi întreþinerea confuziilor,
mãcinarea energiilor, strecurarea simþãmântului
zãdãrniciei ori cãrui efort, - iatã armele cu care ideologii
în slujba imperialismului din Occident luptã împotriva
celor hotãrîþi sã ducã mai departe omenirea pe drumul
luminos al menirei ei.
Atunci când un Sartre, un Malraux vorbesc despre
falimentul omului modern, despre incapacitatea totalã a
europeanului din secolul al 2o-lea, de a lua atitudine,
despre o existenþã care poate fi analizatã numai formal dar
care în fondul ei rãmâne insesizabilã, pãzitã de inviolabile
peceþi, atunci când scriitori din unele þãri ale lumii fac
gãlãgioase acte de convertire, de întoarcerea în sânul
bisericii catolice, în vederea obþinerii unui loc bun în
împãrãþia cerului, în vreme ce pe pãmânt pretind cã nu se
poate dobândi nimic, atunci când vedem înflorind atâtea
misticisme, noi ºtim bine care este substratul lor ºi nu
numai substratul lor ci ºi obiectivele lor: abaterea omului
dela problemele veacului, dela munca ºi dela rãspunderile
lui, fie sub forma tragicã a lui „Nu este nimic de fãcut”, fie
sub forma misticã a lepãdãrii de „nimicnicia” lumii, fie în
sfârºit sub forma bagatelizãrii, luãrii în rãspãr, a realitãþii ºi
aventura în suprareal; toate acestea ºi multe altele, sunt
fãcute conºtient de unii, inconºtient de alþii, cari se lasã
antrenaþi fãrã a controla, fãrã a se controla, cu un singur
scop, unul singur dar foarte interesat, acela de a abate
11
oamenii din drumul lor, de a demobiliza, de a demoraliza,
de a dezarma omenirea, de a împiedica mersul masselor
largi populare, cãtre înfãptuirea nãzuinþelor lor fireºti ºi
de a lãsa câmpul deschis, abandonat pradã exploatãrilor
de eri ºi de azi, celor cari nu înþeleg sã piardã nici mâine,
nici în vecii vecilor privilegiile de clasã. În slujba acestor
interese stau cele mai suave poeme, cele mai galeºe
evaziuni din veac ale acestor otrãvitori ai popoarelor, ale
acestor trãdãtori ai lor”.
Iatã unde este primejdia. Iatã care sunt argumentele
ºi armele. În faþa acestei situaþii, întreaga omenire
muncitoare ºi iubitoare de pace ºi progres s’a unit într’un
front de luptã împotriva sinistrei acþiuni a imperialismului.
„Aceasta este baricada pe care trebuie sã ne
aflãm noi artiºtii, noi scriitorii, noi gazetarii ºi aici
trebuie sã ne înarmãm pentru a combate obscurantismul,
pentru a demasca ºi lichida curentele decepþioniste su-
pra-realiste, existenþialiste, adicã aceastã întreagã gamã
de manevre care împing pe oameni la desnãdejde, la
încruciºarea braþelor, la dezerþiune, la refugiul pe
planuri ireale”.
Acest lucru a fost înþeles în mare parte de majoritatea
scriitorilor ºi artiºtilor noºtri care au fãcut cotituri ºi realizãri
importante în aceºti ultimi doi ani ºi care au fãcut imposibile
ºi ridicole teoriile false, diversioniste ale d-lor Cioculescu ºi
Vladimir Streinu, literatura decadentã a Soranei Gurian sau a
lui Octav Dessila ºi gogoriþele de ºantaj cu „criza culturii”.
Sarcinile Uniunii sunt mari ºi grave pe viitor, a arãtat
d. Breslaºu, dar toate semnele aratã cã ele se vor împlini
cu succes, datoritã justei încadrãri a lor în mijlocul
masselor, în lupta pentru progres.
„La invitaþia unui mare poet al nostru care
propovãduia recent retragerea scriitorilor la mãnãstire,
noi rãspundem - a precizat d. Breslaºu – cã locul nostru,
al scriitorilor, ca ºi al celorlalþi artiºti este în mijlocul
poporului, pe ºantiere, în mine, la sat, pentru a oglindi
epoca noastrã, oamenii noºtri, înfãptuirile ºi strãdaniile
lor”.
Pentru o literaturã sãnãtoasã ºi realistã
Se citesc apoi celelalte rapoarte de activitate, dupã
care, în discuþiile la raport, ia cuvântul d. Ion Cãlugãru,
secretarul general al Societãþii Scriitorilor din România.
D. Cãlugãru ridicã în desbatere problema creaþiei,
problema fundamentalã a meºteºugarilor scrisului ºi artei.
Aceastã problemã e strâns legatã de bãtãlia de lãmurire
ideologicã, de înlãturare a curentelor nesãnãtoase ºi a artei
descompuse burgheze. Datoritã acestui efort de limpezire
ºi de purificare, arta româneascã, literatura poate ºi trebuie
sã-ºi gãseascã nu numai forme noui dar ºi fondul sãu nou.
„Romanul, nuvela, poemul, piesa de teatru – a spus
d. Cãlugãru – trebuie sã-ºi gãseascã forma nouã. Sã nu
mai fie elemente decorative, abstracte, menite sã
înfrumuseþeze minþile elitelor declarate elite prin faptul
cã au monopolizat pentru ele cultura ºi arta, sã nu mai
fie flori de serã, ci puncte de reper pentru conºtiinþa
masselor, surse de energie pentru massa largã a
cititorilor, izvoare de bucurie, stimulente de eroism.
Aceastã artã nouã va creºte ºi-ºi va gãsi ºi resursele
nimerite prin strânsa legãturã cu viaþa, cu oamenii, cu
frãmântãrile societãþii. Deopotrivã, ea se fãureºte demascând
ce este bolnãvicios, potrivnic desvoltãrii, creºterii omului,
demascând curentele tehnicienilor desnãdejdii ce cautã sã
se strecoare în rândurile noastre, prezentând ceeace este
frumos, adevãrat, ºi tinzând spre viitor”.
12 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
În continuare, vorbitorul aratã necesitatea preþuirii
pildelor celor ce au dat opere sãnãtoase în trecut.
Alecsandri, Caragiale, Gherea, Eminescu, Bãlcescu,
Sadoveanu, Arghezi, trebuie priviþi critic în valorile lor de
preþ ºi continuaþi în sensurile lor valabile.
„Nu credem îns㠖 a adãugat d. Cãlugãru – cã
trebuie sã ne oprim doar la formele ºi conþinutul lor,
repetându-le la nesfârºit. Noi înþelegem sã ducem mai
departe tradiþiile naþionale, dar ele nu sunt pentru noi
diguri care stãvilesc puterile de creaþie originalã, care
opresc suflul revoluþionar, înnoitor”. În acest sens,
trebuie combãtute ºi remediate propriile noastre
slãbiciuni, în chip critic ºi constructiv, ºi acest lucru se
poate obþine firesc ºi organic, prin potrivirea ritmului
nostru de creaþie cu acela al oamenilor muncii ºi
progresului, prin urmarea pildelor bune a popoarelor
care iubesc pacea ºi libertatea ºi-ºi fãuresc sau ºi-au
fãurit regimuri de democraþie popularã, de democraþie
socialistã, stimulând forþele de producþie ºi de creaþie
în toate sensurile.
Ne luãm angajamentul – a încheiat d. Cãlugãru –
ca arta noastrã s-o punem în slujba poporului muncitor,
în slujba eliberãrii oamenilor, în slujba reconstrucþiei
morale, a construcþiei sufletelor noi, libere, devotate
cauzei emancipãrii de sub exploatarea sub orice formã
– a omului de cãtre om”.
Ia cuvântul apoi d. Dinu Negreanu, arãtând
problemele teatrului, dupã care vorbeºte d. Cicerone
Theodorescu, subliniind importanþa istoricã a apelului
scriitorilor sovietici cãtre purtãtorii culturii americane ºi
ecoul mobilizator pe care l-a avut în lumea scriitorilor de la
noi ºi de pretutindeni.
D. Alfred Mendelsohn vorbeºte în numele
compozitorilor, iar d. George Macovescu în numele
sindicatului ziariºtilor.
O nouã literaturã dramaticã
Ia cuvântul apoi d. Al. Kiriþescu, autor dramatic,
arãtând bunele începuturi ale dramaturgiei noi ºi eforturile
de adaptare la noile obiective ale artei. De asemenea, aratã
marile transformãri ale publicului care „respinge lucrãrile
cu subiecte bizare, aºa-zise psihologice, cazurile de
clinicã, invitaþiile, azvârlite de pe scenã, la renunþare,
la abdicarea moralã, la dezertarea de la îndatoririle de
om ºi de cetãþean – negarea însãºi a vieþii ºi a sforþãrii
generoase de a o ameliora ºi înfrumuseþa, munca
batjocoritã, iubirea terfelitã, lenea, viciul, adulterul,
patimile împotriva naturii, sinuciderea, toate prezentate
drept forme ineluctabile ale condiþiunii noastre umane,
de care nu ne emancipãm decât prin saltul final în
neant”.
De asemenea, d. Kiriþescu dã alarma împotriva
avalanºei de piese americane, începând cu ale lui O’Neill,
în care se etaleazã incestul, paricidul ºi prostituþia, rod al
decadenþei burgheze de peste ocean.
În faþa lor, trebuie ridicatã producþia literaturii
dramatice noi, nãscutã din realitãþi, promovând viaþa ºi
încrederea în om.
Urmeazã la cuvânt scriitorul maghiar din Ardeal
Naghi Istvan, care aratã evoluþia condeierilor maghiari
din Ardeal în ultimii ani, acþiunea lor de lãmurire ºi de
încadrare ºi efortul actual unit în marea echipã a scriitorilor
din Români, indiferent de limbã ºi de naþionalitate, pentru
consolidarea regimului democratic, pentru cultura nouã a
veacului socialist.
Ia cuvântul ziaristul francez Rolland Diquelou,
redactor la l’Humanité, care aduce salutul entuziast al
Franþei luptãtoare.
Mai vorbesc apoi d-nii Lucian Grigorescu, pictor,
Cehi Iulian, scriitor maghiar, Iacob Gropper, scriitor idiº,
Gheorghe Dinu, ziarist, care cere congresului solidarizarea
cu lupta de eliberare a poporului grec, Gh. Zaharia, ziarist,
d. ªtefan Tita, secretar general al Ministerului Artelor, ºi
Ion Mihãileanu, ziarist.
Ia cuvântul apoi d. Nicolae Moraru. Într-o expunere
amplã ºi substanþialã, care a durat trei ore ºi care a
îmbrãþiºat lãmuritor ºi concludent toate problemele ºi
desbaterile congresului, d. Moraru a adus importante
precizãri, preþioase puncte de reper în acþiunea de lãmurire
ºi de încadrare a oamenilor artei ºi culturii în frontul
ideologic al progresului.
Dezvoltarea artei româneºti
D. Moraru începe prin a trece în revistã rezultatele
ultimilor ani de creaþie ºi creºtere a culturii ºi artei
româneºti. Se subliniazã progresul vãdit înregistrat în
aceste domenii de manifestare ºi se semnaleazã scãpãrile,
slãbiciunile, lipsurile. Vorbitorul aduce numeroase exemple
ºi nume, justificându-ºi seria de realizãri ºi de succese pe
care le înregistreazã în decursul ultimilor ani în toate
domeniile artei. Cãrþi, scriitori, reviste, piese, opere
muzicale sunt citate în sprijinul afirmaþiilor. Revista noastrã
este ºi ea citatã pentru ilustrarea activitãþii în domeniul
respectiv, dar ea este datã exemplu ºi pentru anumite
confuzii ideologice care s-au strecurat în paginile ei. Se
semnaleazã, în linia generalã a efortului artistic, lipsa unui
factor important, anume transformarea mentalitãþii
cetãþeanului. Se gândeºte altfel astãzi, oamenii de toate
categoriile cugetã altminteri decât pânã acum, ei sunt
încleºtaþi în muncã cu gândul întrecerii ºi al înmulþirii
rezultatelor, ei vorbesc altfel pe stradã, muncesc mai mult,
aspirã la mai mult. S-a întâmplat, desigur, o schimbare, dar ea
nu s-a oglindit îndeajuns în operele de artã ale acestor ani.
Existã încã o inerþie, o rãmânere în urmã a creatorului,
existã încã o veneraþie nemotivatã, o prosternare injustã
în faþa unor idoli, a unor valori apuse, a unor false ºi
dãunãtoare prestigii. Acest fapt naºte confuzii ºi întârzieri
faþã de artã, faþã de viaþã.
Problema criticii
Ocupându-se de criticã, d. Moraru constatã inexistenþa
ei aproape totalã. Sunt critici literari care fac cinste culturii
noastre, dar nu existã propriu-zis o criticã ºtiinþificã, pentru cã
oamenii nu s-au deprins încã a folosi singurul sistem critic
ºtiinþific, materialismul dialectic. Se face încã diletantism, criticã
impresionistã, esteticã ºi estetizantã, ignorându-se bunele
încercãri ale lui Gherea ºi, într-o mãsurã, ale ucenicului sãu
Ibrãileanu. Se preconizeazã inaugurarea de cãtre Uniune a
unor cercuri de discuþii critice, de lãmurire a problemelor tehnice.
Cãci – spune d. Moraru – „critica are o mare sarcinã. Ea trebuie
sã îndrumeze nu numai pe cititori, pe spectatori, pe auditori, ea
are sarcina de a îndruma pe însuºi omul de artã”.
Reluând problema încadrãrii în lupta ideologicã, d.
Moraru defineºte pentru început noþiunea de ideologie –
„un sistem de vederi asupra fenomenului social; felul de a
rãspunde, de a gândi al oamenilor în raport cu societatea,
cu tot ce se petrece în jurul lor”. Atâta timp cât societatea
actualã se împarte în clase, bineînþeles cã vor fi tot atâtea
ideologii câte clase sunt. Existã. aºadar, douã clase faþã în
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
faþã, cu ideologiile respective, una a clasei muncitoare, a
oamenilor progresului ºi al pãcii, ideologia socialismului,
ºi alta a potentaþilor, a capitaliºtilor, a celor ce exploateazã
munca altora ºi nãzuiesc sã exploateze întreaga umanitate,
ideologia capitalistã.
Fiecare clasã a avut momentul ei revoluþionar, de
luptã împotriva clasei precedente, ºi acest moment s-a
reflectat ºi în operele de artã ale epocii. Iatã de ce vom
gãsi opere din trecut, scriitori ºi artiºti, care au încã
valabilitate ºi de la care putem încã învãþa.
Decadenþa artei burgheze
Dar burghezia n-a mai continuat tradiþia
romantismului revoluþionar al lui Hugo, nici realismul lui
Balzac, Dickens, Puºkin. Descompunerea societãþii
burgheze a determinat fatal ºi descompunerea formelor
artistice. Apar, deci, dezolarea, neîncrederea, izolarea.
Operele rezultate din acest climat putred trebuie revizuite
ºi evaluate în altã scarã, cu alte argumente. Beaudelaire
trebuie vãzut în altã luminã, ºi la fel marele nostru
Eminescu, care este ºi el un rezultat la descompunerii
burgheze, oglinda realitãþilor hâde din societatea noastrã
de atunci. Iatã de ce, în faþa realitãþilor urâte, Eminescu s-
a lãsat izgonit în singurãtatea lui ºi a cântat aceastã
însingurare, aceastã bolnavã izolare de oameni. „A vorbi
despre Eminescu – spune d. Moraru – înseamnã a vorbi
despre vremurile în care a trãit el. Dar cei care l-au urmat, pe
aceeaºi strunã, pânã în zilele noastre, nu mai au nici o
justificare. Cotruº, Carianopol, care au cãzut în braþele
legionarilor, Rebreanu, care a ajuns la decadenþa din
„Gorila”, Arghezi – cu toatã arta sa – care nu vede în lume
nimic bun, nimic sãnãtos, pentru care „omul e porc ºi viaþa
o porcãrie”, aceºtia, mai ales în ultima vreme, de când s-au
afirmat în lume ºi la noi orizonturile eliberãrii, ale pãcii, ale
dreptelor aºezãri sociale, aceºtia nu mai au nici o justificare.
Ei nu fac decât sã frâneze un drum înainte. Ei nu fac decât
sã se opunã ºi sã zãdãrniceascã intenþia forþelor noi ale
culturii „de a îndepãrta ceea ce e nesãnãtos, ce este
duºmãnos, ce poate constitui o piedicã în dezvoltarea
societãþii noastre, în acþiunea de luminare a poporului.
Acestor întârziaþi solidari cu întunericul ºi cu sila de
om, nu li se rãspunde însã prin violenþã. Ei vor pieri prin
sancþiunea gustului mulþimilor care le refuzã din ce în ce
mai categoric cãrþile, operele.
În faþa lor se ridicã arta nouã a realismului socialist,
cãreia noile condiþii sociale ºi economice, reformele ºi
orientarea politicã a þãrii îi dau din ce în ce mai mult fiinþã
ºi întruchipare.
Într-adevãr, condiþiile istorice de la noi creeazã
premisele punctelor de sprijin pentru noul realism,
realismul socialist, care nu e un simplu curent artistic, ci o
concepþie de artã, expresia unei noi ideologii, a unei noi
realitãþi sociale, a lumii socialiste, expresie care confirmã
aceste realitãþi, care impune analiza lor criticã, care combinã
elanul romantic revoluþionar, în perspectiva criticã
constructivã, întãrind ºi legitimând cu reciprocitate atât
realitãþile din care se naºte, cât ºi rezultatele artistice cu
care stimuleazã aceste realitãþi.
Realismul românesc actual creºte în condiþiile
democraþiei populare în care ne gãsim ºi cãreia îi stimuleazã
devenirile, evoluþia cãtre socialism. Scriitorii ºi artiºtii noºtri
au înþeles, în parte, acest lucru ºi i-au dat expresie.
Dar noi avem în trecutul istoriei noastre literare ºi o
serie de realiºti ºi romantici revoluþionari care se cer a nu
fi trecuþi cu vederea ºi uitaþi cu ºtiinþã în paginile prãfuite
13
ale vremurilor sau în unele manuale ºcolare. Avem de þinut
seamã ºi de învãþat de la Coºbuc, Creangã, Caragiale,
care au privit critic societatea vremii lor ºi care au biciuit
(Creangã) boierimea ºi poftele ei de câºtig, sau (Caragiale)
burghezia ºi moºierimea putredã ºi hrãpãreaþã, sau
(Coºbuc) au susþinut ºi mobilizat revendicãrile juste ale
claselor de jos („Noi vrem pãmânt”).
Sã luãm ce e bun de la ei ºi sã nu-i dãm uitãrii.
Cu privire la literatura de dupã primul rãzboi mondial,
d. Moraru dã o serie de detalii ºi observaþii care evidenþiazã
decadenþa ºi degenerarea creaþiilor din acest rãstimp.
Rebreanu, Teodoreanu, Cezar Petrescu, Ion Barbu – unii
cu pagini bune – au oglindit în cea mai mare parte doar
tendinþa de cãdere, de prãbuºire a societãþii burgheze,
sau au privit zarzãrii înfloriþi, ignorând viaþa omului din
fabrici, de pe stradã, de pe ogor.
Visul, pe care-l îmbrãþiºeazã cu disperare unii
creatori, nu poate fi interzis creaþiei. Dar noi salutãm –
spune d. Moraru – „visul care anticipeazã lumea de mâine,
visul care stimuleazã, care nu se rupe de realitate ºi care
are premisele realizãrii.”, altminteri arta nãscutã din visuri
confuze, din aceste singularizãri, în fond ºi în formã, rãmâne
doar desfãtarea unui cerc restrâns de rafinaþi burghezi,
rãmâne un apanaj de clasã, circumscris ºi refuzat pãturilor
largi.
ªi e nedrept. Fiindcã aceste pãturi largi nu vor sã
stea departe de artã, nu vor sã fie lipsite de ea, o înþeleg –
dovadã, marile contingente noi de cititori ºi spectatori ai
artei noi – ºi o cer ca pe o necesitate vitalã, refuzând
creaþiile maladive, obscure, decepþioniste.
Arta clar㠖 iatã arta viitorului, iatã garanþia propriei
sale evoluþii. „O vom gãsi – spune d. Moraru – prin
clarificarea noastrã înºine.”
„Criza culturii”
Nu trãim o crizã a culturii, cum s-a anunþat ºi trâmbiþat
tendenþios pentru facilitarea importurilor de culturã de
peste ocean. Criza culturii existã în tabãra celor ce o anunþã,
în tabãra burgheziei ºi a capitalismului a cãrei artã,
emasculatã, bolnavã de originalitate, de propriu-i
rafinament, a devenit un fel de bâlci al performanþelor, un
fel de spiritism restrâns, cu toate disperatele încercãri de
forme noi, de partituri noi pentru cântece vechi.
S-au realizat lucruri mari, la noi, în ultima vreme.
Creºterea miºcãrilor sindicale a creat prin unitãþile culturale
muncitoreºti un numãr impresionant de biblioteci, scene,
echipe culturale ºi artistice care constituie un imens
debuºeu pentru creaþiile artei ºi culturii ºi garanþia certã
pentru viaþa ºi munca creatorului de la noi.
Aceste noi condiþii de dezvoltare, de muncã ºi de
afirmare asigurã evoluþia culturii noastre cãtre culmile
majore ale frumosului.
Avem, desigur, de învãþat multe de la Apus. Dar nu
de la acest Apus decadent, descompus ºi strâmb, ci din
fazele luptelor pentru progres, libertate ºi înnoire.
„Arta ºi cultura noastr㠖 a spus d. Moraru –
îmbrãþiºând ºi cultivând ideologia clasei muncitoare,
este înaintatã ºi asiguratã nu numai sã egaleze
rezultatele culturii apusene, ci sã le ºi depãºeascã”.
Pentru aceasta, singura indicaþie este viaþa,
progresul, tendinþa cãtre perfecþiune. Cu aceste puncte
de vedere, cu aceastã orientare, arta ºi cultura noastrã sã
pãºeascã înainte la muncã, la fapte, la oglindirea
colosalelor transformãri din þara noastrã, la combaterea
culturii putrede a imperialismului capitalist.
14 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Sã nu supraestimãm pe adversarii noºtri. Suntem
mulþi ºi, cum s-a arãtat, bine înarmaþi moralmente ºi
ideologiceºte. Dar nici sã nu le minimalizãm forþele ºi, mai
ales, procedeele.
Acest congres marcheazã alãturarea oamenilor artei
ºi culturii în frontul ideologic al progresului.
„Sântem o mare familie care ºtie ce vrea ºi încotro
merge. Sã pornim deci pe aceastã cale împreunã cu
poporul, cu mulþimile muncitoare pentru progres, pace
ºi democraþie” – a încheiat d. Moraru.
Dupã expunerea d. Moraru, în care au fost atinse
toate problemele ce se pun oamenilor artei, se procedeazã
la alegerea noului comitet, care capãtã, în urma voturilor,
urmãtoarea înfãþiºare:
Mihail Sadoveanu, Marcel Breslaºu, N. Athanasiu,
Gh. Ciureº, M. Vescan, M. Novicov, I. Manta, Eugen
Jebeleanu, Gh. Macovescu, Nagy Istvan, Al. Marius, Vasile
Lãzãrescu, C. Bugeanu, M. H. Maxy, Al. Kiriþescu, C.
Ghiulea (Iaºi), ªt. Mitrofan, Savel Grunea ºi N. Moraru.
Supleanþi: Gh. Zaharia, Geo Dumitrescu, Gh.
Labin, Fr. Graetzki, Claudia Millian.
Cenzori: Titi Botez, Boris Caragea, D-tru Caragea,
Supleantã: Ruxandra Pallade.
S-a citit apoi rezoluþia moþiunii prin care se cere
condamnarea trãdãtorilor maniºti, moþiunea prin care se
sprijinã lupta poporului grec ºi scrisorile cãtre scriitorii
sovietici ºi cãtre scriitorii popoarelor vecine. Congresul
se închide în aceastã atmosferã în încadrarea în muncã ºi
în lupta împotriva decadenþei ºi obscurantismului,
împotriva ideologiei putrede a imperialismului.
Decembrie 1948
Hotãrârea ºedinþei plenare a C.C. al
P.M.R. asupra stimulãrii activitãþii
ºtiinþifice, literare ºi artistice
Datã fiind importanþa dezvoltãrii ºtiinþei, literaturii,
ºi artei pentru succesul operei de construire a temeliilor
socialismului ºi necesitatea stimulãrii activitãþii ºtiinþifice,
literare ºi artistice, prin crearea de condiþiuni prielnice
dezvoltãrii ºtiinþei ºi culturii puse în serviciul poporului,
C.C. al P.M.R. hotãrãºte:
Sã propunã guvernului R.P.R. de a institui, cu
începere din anul 1949, un numãr de 15 premii anuale al
Academiei Republicii Populare Române, în valoare de
200.000 lei fiecare, pentru lucrãri ºtiinþifice ºi opere de artã
eminente, din urmãtoarele domenii: fizicã ºi matematicã,
chimie ºi geologie, ºtiinþele biologice, ºtiinþele agricole,
ºtiinþele tehnice, medicina, istorie, ºtiinþele sociale
(filosofie, economie, drept), poezia, proza, literatura
dramaticã, filologie ºi teorie a literaturii ºi artei, publicisticã,
muzicã, plasticã.
Premiile vor purta numele reprezentanþilor proeminenþi
ai luptei sociale, ºtiinþei ºi culturii din þara noastrã.
Þinând seama de menirea pe care o are Academia
R.P.R. ca înalt for de ºtiinþã ºi culturã din þara noastrã, sã
propunã guvernului mãsuri în vederea îmbunãtãþirii
situaþiei materiale ºi a condiþiunilor de activitate ºtiinþificã
a membrilor Academiei R.P.R.
De asemenea sã propunã guvernului de a lua mãsuri
în vedere asigurãrii materiale a familiilor membrilor
Academiei R.P.R.
Sã propunã guvernului de a fonda pe lângã
Societatea scriitorilor din R.P.R. o instituþie purtînd numele
«Fondul literar al scriitorilor din R.P.R.», având drept scop
ajutorarea materialã sub diferite forme a scriitorilor, în
vederea asigurãrii de condiþii favorabile pentru
desfãºurarea muncii lor creatoare.
«Fondul literar al scriitorilor din R.P.R.» se va
alimenta din sumele special prevãzute în bugetele anuale,
din prelevãri asupra venitului editurilor ºi din alte surse.
Sã propunã guvernului de a prevedea în bugetele
anuale ale statului, cu începere din anul bugetar 1949, un
fond de stat pentru încurajarea creaþiei artistice în domeniul
plasticei ºi al muzicii.
C.C. al R.P.R. cheamã pe oamenii ºtiinþei, literaturii
ºi artei sã punã tot talentul ºi toatã puterea lor de muncã
pentru a asigura înflorirea culturii în þara noastrã ºi a
contribui în mod activ la construirea orânduirii socialiste.
Pentru o mai înaltã mãestrie
artisticã a poeziei noastre
Concluziile tov. Traian ªelmaru la
plenara Uniunii Scriitorilor din
R.P.R., 1951
Luând cuvântul în încheierea discuþiilor asupra
problemei poeziei, tov. Traian ªelmaru, secretar al Uniunii
Scriitorilor din R.P.R. a spus urmãtoarele:
„Tovarãºi, dupã o zi ºi jumãtate de desbateri, plenara
Uniunii Scriitorilor în legãturã cu problemele poeziei, se
apropie de sfârºit. Sã tragem deci învãþãmintele muncii
noastre din aceastã plenarã.
Raportul prezentat de tovarãºul Mihai Beniuc, în
numele conducerii Uniunii noastre, a ridicat o serie de
probleme noi în legãturã cu stadiul actual al poeziei în
republica Popularã Românã. El a confruntat munca
poeþilor noºtri cu realitatea, cu sarcinile de luptã ale
poporului nostru muncitor, ºi în lumina acestei confruntãri
au apãrut cu claritate pe deoparte succesele obþinute, pe
de altã parte au fost scoase la ivealã o serie de neajunsuri.
Raportul a precizat cã pentru noi realitatea este lupta
pentru construirea socialismului în þara noastrã ºi lupta
pentru apãrarea pãcii. În realitatea noastrã, aceste douã
aspecte sunt strâns legate, de nedesfãcut. În urma acestei
confruntãri se poate trage concluzia cã poezia noastrã a
înregistrat însemnate succese. În adevãr, ne aflãm în faþa
unui front poetic larg, în continuã desvoltare, compus
din poeþi de vârste diferite ºi de formaþii diferite, dar care
se aflã azi pe poziþiile de luptã ale clasei muncitoare, care
Gheorghe Ivancenco,
Carierã
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
participã la lupta poporului muncitor. Caracteristica
acestui front al poeziei noastre este cã el stã cu faþa spre
realitate, cã tematica poeziei noastre este însãºi realitatea.
Cele mai bune poezii ale noastre vibreazã de înaltul
sentiment al patriotismului socialist, însufleþesc pe
oamenii muncii în mãreaþa construcþie a Patriei socialiste,
cheamã la luptã pentru apãrarea pãcii împotriva
imperialismului american, aþâþãtor la rãzboiu.
Dacã ne gândim cã din acest front al poeziei fac
parte mulþi poeþi care în mai mare sau mai micã mãsurã au
suferit în trecut influenþele „artei” burgheze decadente,
influenþele formalismului care a însemnat izolarea poeþilor
de realitate, ruperea lor de marile valori ale trecutului,
cultul individualismului, descompunerea formei, într-un
cuvânt negarea mãestriei artistice, ne dãm seama cã e
vorba de o cotiturã însemnatã în orientarea poeziei
noastre. Dar mai mult decât atât. Raportul sublinia cã
odatã cu apropierea de realitate, poeþii noºtri îºi însuºesc
în tot mai mare mãsurã metoda realismului socialist ca
metodã de oglindire a realitãþii, cã învaþã din bogata
experienþã a literaturii sovietice, cã urmând aceastã
experienþã, cei mai buni dintre ei au realizat opere în care
continuã ºi desvoltã în condiþii noi, cele mai înaintate
tradiþii ale literaturii clasice naþionale ºi universale, cã se
inspirã din nesecatul izvor artistic al geniului popular din
poezia noastrã popularã. Putem trage deci concluzia cã
frontul poeziei noastre se aflã pe un drum bun, cã pe
acest drum au rodit un numãr însemnat de poezii care
constituie indiscutabil arme de preþ ale poporului nostru
muncitor în lupta sa pentru socialism, pentru pace.
Dar tot din confruntarea poeziei noastre cu realitatea
se degajã ºi o altã concluzie ºi anume aceia cã rapida
desvoltare a þãrii noastre pe drumul socialismului, rapida
creºtere a oamenilor, adâncile transformãri ce au loc în
conºtiinþa masselor, fac ca realitatea sã fie mult mai bogatã,
mult mai poeticã decât cele mai bune lucrãri ale noastre.
Pe de altã parte, ascuþirea luptei de clasã pe plan intern ºi
internaþional impune poeþilor ºi scriitorilor noºtri în genere
sarcina de a da poporului arme tot mai puternice.
Realitatea ne impune deci sã ridicãm poezia noastrã
pe o treaptã mai înaltã. Aceasta înseamnã cã va trebui sã
învãþãm a oglindi cu mai multã mãestrie viaþa în întreaga
ei complexitate, cã în centrul creaþiei noastre trebuie sã
stea omul nou, care creºte în þara noastrã, omul nou
educat de partid, însufleþit de fierbintea sa dragoste de
patrie, constructorul socialismului, luptãtorul pentru pace.
În acelaºi timp noi trebuie sã învãþãm a demasca mai
puternic chipul bestial al imperialismului american. Sã
învãþãm pe oameni prin creaþiile noastre sã iubeascã ºi sã
urmeze pilda celor mai înaintaþi dintre tovarãºii noºtri, sã-
i învãþãm sã urascã pe duºmanii din totdeauna ai
poporului nostru. Dar pentru a face acest lucru cu succes,
trebuie sã dãm o mare bãtãlie, poate una dintre cele mai
grele bãtãlii, ºi anume aceea pentru a ne desvolta mãestria
artisticã. Aceasta este de fapt problema centralã pe care
raportul o ridicã: ºi în legãturã cu ea se pune pe primul
plan chestiunea combaterii tendinþelor de proletcult pe
care raportul le semnaleazã în poezia noastrã.
În Uniunea Sovieticã s-a dus o luptã înverºunatã
împotriva proletcultului, adicã împotriva transformãrii
realitãþii vii ºi oamenilor vii în scheme moarte; împotriva
transformãrii vieþii în atributele exterioare ale vieþii.
Noi stãm astãzi în faþa unei asemenea probleme dar
în alte condiþiuni. S-a arãtat cã în poezia noastrã din cauza
unei neîndestulãtoare cunoaºteri a vieþii ºi a unei
neîndestulãtoare participãri a poetului la viaþã, a sãrãciei
15
de idei se înlocuiesc adesea oamenii prin salopete,
pikhamere sau alte atribute exterioare. Dar noi ne aflãm în
situaþia fericitã de a avea în faþa noastrã bogata experienþã
sovieticã din care trebuie sã învãþãm sã ne ferim de a cãdea
în asemenea greºeli. Sã învãþãm de la realitate, sã cunoaºtem
omul nou, sã-l zugrãvim în adâncime, sã pãtrundem adânc
în inima, în conºtiinþa lui, sã mergem alãturi de el, cot la cot,
sã-i urmãrim zilnic paºii pe care îi face în viaþã.
Duºmanul principal care stã în calea creãrii în
literaturã a acestui om nou, pentru oglindirea veridicã,
vie, emoþionantã a realitãþii, este tendinþa spre proletcult
despre care s’a vorbit aici, dar, trebuie sã recunoaºtem
nu s’a vorbit prea mult. E drept cã s’a combãtut
schematismul unor poezii, dar nu a intrat mai adânc în
aceastã problemã, nu s’a subliniat îndeajuns cã aceste
tendinþe fac poezia nemobilizatoare, neartisticã,
neemoþionantã, ºtirbindu-i combativitatea ºi forþa de
mobilizare a poporului în lupta lui.
Raportul a ridicat pe primul plan, punând în faþa
scriitorilor ºi poeþilor, problema muncii literare, ca o
condiþiune pentru a ridica poezia noastrã ºi în general
literatura – la o treaptã superioarã, pentru a combate tendinþele
spre proletcult. E vorba de o muncã într’un fel nou.
Burghezia, în perioada ei de decadenþã, nu cerea
scriitorilor sã munceascã, n’avea nici un interes ca arta
sã fie produsul unei mari munci artistice. Ca sã scrii poezii
formaliste, nu trebuia sã munceºti. Ca sã faci picturã
formalistã nu trebuia sã munceºti. S’a arãtat aici cã, în
lipsã de cunoaºtere suficientã a realitãþii, din
superficialitate ºi lipsã de nivel ideologic ºi cultural mulþi
poeþi înlocuiesc imaginea realistã cu combinaþii de cuvinte
– dacã sunt poeþi cu oarecare „experienþã formalist㠖 iar
dacã sunt poeþi mai tineri, care nu au aceastã experienþã
formalistã, (din fericire pentru ei) ajung la platitudini ºi
prozaism în poezie. Aici este problema.
Noi astãzi nu mai putem sã continuãm, cu felul de a
lucra de pânã acum. La noi încã nu se munceºte destul
pentru ridicarea mãestriei artistice, pornind de la
cunoaºterea vieþii. PENTRU CÃ MÃESTRIA ARTISTICÃ
DE AICI PORNEªTE, DELA CUNOAªTEREA VIEÞII.
Deci, munca într’un fel nou trebuie înþeleasã aºa:
nu munca asupra manuscrisului, asupra formei, ci munca
ASUPRA ÎNTREGULUI PROCES DE CREAÞIE, începând
cu cunoaºterea adâncã ºi multilateralã a realitãþii. Aceastã
cunoaºtere a realitãþii este ea însãºi o mare muncã, pentru
cã noi trebuie sã descoperim noul ca sã-l putem înfãþiºa
în imagini artistice. Tovarãºul Mihu Dragomir a dat o serie
de exemple foarte grave, de poeþi care nu numai cã rimeazã
lozinci, dar pur ºi simplu copiazã imagini unii dela alþii.
Este foarte comod sã foloseºti în poezia ta imaginile
altcuiva. E foarte comod sã te apuci sã-þi pastiºezi pro-
pria ta poezie, cum iar se întâmplã adesea. E mult mai greu
a adânci realitatea, a cunoaºte viaþa, a te apropia de
oameni, a gãsi noul, a descoperi noul. Aici se cere un
efort. De foarte mult ori, e incomod sã faci acest lucru,
pentru cã trebuie sã-þi pãrãseºti pentru un timp mai lung
sau mai scurt traiul comod de acasã, sã-þi pãrãseºti patul
tãu, cãldura ºi hrana, ºi sã trãieºti condiþiunile aspre pe
care le trãiesc oamenii muncii pe un ºantier de pildã.
Recunoaºtem cã a sta ºase, ºapte luni sau poate un an în
asemenea condiþii, e mai greu. Dar e singura cale posibilã.
Pe de altã parte, stã în faþa noastrã problema culturii.
Aici deasemenea munca trebue sã se facã în adâncime. În
special, tineretul trebue obiºnuit cu munca în aceastã
privinþã. Chestiunea culturii este deasemenea strâns
legatã cu problema proletcultului.
16 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Dupã marea revoluþie socialistã din Octombrie,
proletcultiºtii au susþinu cã proletariatul trebue sã creeze
o literaturã nouã, ruptã de tot ce a fost în trecut. Dar, în
realitate, cultura proletarã este tocmai aceia care se
desvoltã pe o treaptã superioarã ºi care desvoltã pe o
treaptã superioarã tot ce a fost mare ºi folositor în creaþiile
trecutului. Lenin a demascat caracterul duºmãnos al
„teoriilor” proletcultiste. Vorbind despre cultura proletarã
el a spus cã ea „nu este ceva ivit cine ºtie de unde, nu
este o nãscocire a oamenilor care îºi zic specialiºti în
culturã proletarã. aºa ceva ar fi cu totul absurd. Cultura
proletarã trebue sã fie desvoltarea dupã anumite legi a
acelui bagaj de cunoºtinþe pe care omenirea le-a elaborat
sub jugul societãþii birocratice. toate aceste cãi duceau ºi
continuã sã ducã spre cultura proletarã”.
Toate aceste cãrãri, toate aceste cãi noui, trebue sã
le cunoaºtem bine. Trebue sã ne însuºim foarte adânc
aceste cunoºtinþe – nu numai cei tineri, dar ºi cei vârstnici.
La noi nimeni nu teoretizeazã proletcultul. Dar el devine o
chestiune practicã. Pentru cã burghezia, în perioada de
decadenþã a fãcut tot ce i-a fost posibil pentru a lãsa la o
parte, pentru a îngropa, pentru a rãstãlmãci nu numai
moºtenirea culturalã, dar tot ceiace a fost valoros în
cultura universalã. Noi trebue sã considerãm indiferenþa
faþã de moºtenirea culturalã, dispreþul faþã de culturã ca o
rãmãºiþã a ideologiei burgheze reacþionare ºi s’o
combatem. Este incontestabil cã la temelia acestei culturi
trebue sã stea cunoaºterea marxism-leninismului, fãrã
aceasta eºti orb în faþa vieþii. dar în acelaºi timp trebue sã
ne însuºim ceiace cultura a creat mare ºi valoros, cultura
de care ai nevoe pentru a fi un bun poet. Munca
neîntreruptã pentru însuºirea culturii îþi deschide
orizonturi noui. ªi apoi sã nu uitãm cã viaþa merge înainte,
cã trebue sã þii pasul cu noile cuceriri ale culturii, cã trebue
sã fii din toate punctele de vedere, un om al timpului tãu.
Ori timpul nostru este mai mult ca oricând timpul culturii
celei mai înaintate, al culturii socialiste. Trebue sã fim la
înãlþimea acestui timp.
Iatã munca uriaºã care te aºteaptã ca sã poþi
într’adevãr sã creezi arta nouã superioarã. Dar problema
însuºirii culturii este o problemã care nu se poate rezolva
fãrã combativitate, o problemã care nu se poate rezolva
izolat de lupta ce se dã azi în þara noastrã ºi în lume, ci
numai þinând seama de aceastã luptã. Noi trebue sã ne
însuºim cultura în luptã.
Deoarece noi nu putem fi de acord cu tov. Maria
Banuº care punea deficienþele poeziei noastre pe
socoteala timpului scurt pe care revistele îl dau poeþilor
pentru crearea unei poezii. Nu e just sã punem aºa
problema.
Noi nu putem considera pe poet ca pe un producãtor
de poezie, iar revistele ca pe un client neînþelegãtor. Poetul
adevãrat, legat de popor, nu creiazã numai atunci când o
revistã îi comandã. el creiazã pentrucã are ceva de spus
poporului, pentrucã vrea sã dea poporului arme în lupta
sa. ªi aici poetul ca orice luptãtor trebue în învingã timpul,
sã ºi perfecþioneze arta în lupta cu timpul.
Trebue sã creem cât mai repede ºi cât mai bine, sã
ne însuºim cât mai repede mijloacele necesare ca sã dãm
duºmanului lovituri cât mai puternice ºi cât mai la timp.
Viaþa oferã în fiecare clipã mii ºi mii de aspecte. Poetul
sã înveþe a le surprinde, a surprinde esenþialul. Nu este
întâmplãtor cã cele mai bune poezii ale noastre sunt acelea
care urmãresc viaþa în tot ce are mai adânc. a fi inovator în
literaturã, înseamnã a avea ochiul deprins sã deosebeascã
noul, pe care viaþa îl scoate ceas cu ceas la suprafaþã.
Noul acesta care de multe ori este încã foarte puþin
desvoltat, omul obiºnuit poate cã nu-l vede. Poetul însã
trebue sã-l vadã. numai vãzând aceste lucruri încã mici
astãzi, în perspectiva lor viitoare, vom putea sã le redãm,
numai aºa poetul va reuºi sã meargã înaintea societãþii.
Poetul trebue sã-l generalizeze. Când mâine acest nou va
fi general ºi va fi cunoscut de toþi oamenii, poetul va
trebui sã caute atunci alte lucruri care se nasc ºi sã le
oglindeascã în faþa societãþii. Numai aºa poetul poate sã
spunã cã ajutã la mersul înainte al societãþii.
Numai muncind asupra cuvântului, nu vom ajunge
la adevãrata poezie. Dar neglijând cultivarea mijloacelor
de expresie, noi nu vom putea exprima artistic bogatul
conþinut de viaþã. Pentru burghezia decadentã chestiunea
mijloacelor de expresie era totul. Decadenþii au rupt forma
de conþinut ºi am ajuns la cea mai monstruoasã
descompunere a formei însãºi. Pentru clasici, problema
nu se punea aºa. Clasicii porneau dela un bogat conþinut
de viaþã ºi de idei, pentru ei forma era „cuvântul, care sã
exprime adevãrul” cum spunea Eminescu.
Noi trebue sã mergem pe aceastã linie a marii poezii
clasice, sã studiem mãestria ei, sã ne-o însuºim, sã învãþãm
apoi din mãestria marii literaturi sovietice, din mãestria
poeziei populare. De aceea, bãtãlia noastrã pentru
însuºirea mijloacelor de expresie trebue dusã cu
perseverenþã ºi în adâncime.
Strâns legatã de chestiunea mijloacelor de expresie
este problema limbii. Limba trebue studiatã, respectatã,
iubitã, desvoltatã.
Aici s’a pus problema gramaticii. Mulþi poeþi îºi vor
fi spus: cum, noi nu ºtim gramaticã? Trebue sã ne gândim
bine cã poezia noastr㠖 ca ºi întreaga literaturã de altfel
– a trecut printr’o perioadã în care limba a fost stâlcitã.
Noi trebue sã preluãm moºtenirea limbii literare ºi sã o
desvoltãm. Dar nu putem sã facem acest lucru fãrã a o
studia adânc. Noi nu trebue sã vedem limba ca fiind ceva
static, ci trebue sã o vedem într’o continuã transformare.
Limba face parte din uneltele noastre care trebuesc
îmbunãtãþite din ce în ce mai mult.
În foarte mare mãsurã, creaþia noastrã depinde de
felul în care ne vom însuºi experienþa literaturii ruse ºi
sovietice.
Dacã am accepta numai cã trebue sã citim ºi sã
desbatem critic o carte literarã sovieticã, ar fi puþin.
Problema este mai adâncã. Noi trebue sã ne însuºim
experienþa literaturii sovietice, pentruca întregul proces
de muncã al scriitorului sã devinã procesul nostru de
creaþie, trebue sã ne însuºim foarte adânc felul în care
muncesc scriitorii sovietici ºi sã învãþãm acest fel de a
munci.
Tovarãºi, aº vrea sã vorbesc acum despre tineretul
nostru. Lui în special i se adreseazã majoritatea celor spuse
aici. Tineretul nostru este viitorul literaturii. Noi am
desbãtut acum câteva luni chestiunea subaprecierii
tineretului în literaturã. Uniunea Scriitorilor a luat poziþie
autocriticã deschisã în aceastã chestiune. S’a creat ªcoala
de Literaturã. Din rândurile tineretului au început sã se
ridice elemente valoroase, promiþãtoare. Totuºi aceastã
primejdie a proletcultului trebue sã o vedem foarte strâns
legatã de problema tineretului nostru. În plenara Uniunii
Scriitorilor Sovietici, Alexandr Fadeev, vorbind tineretului,
spunea cã a iubi tineretul nu înseamnã sã ne ploconim în
faþa lui. dacã datoria noastrã este sã iubim tineretul, noi
suntem obligaþi sã-l ajutãm sã înveþe. ªi Fadeev recomandã
tineretului sã punã în centrul activitãþii sale, PATOSUL
MUNCII, pasiunea pentru muncã.
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Eu cred cã la noi cuvintele lui Fadeev sunt de cea
mai mare actualitate. Chiar din felul cum au vorbit aici unii
dintre Tinerii noºtri, reiese cã trebue sã punem în faþa lor
aceastã problemã cu seriozitate, sã le punem problema
învãþãturii, A MUNCII, A MUNCII ÎNDÂRJITE.
Este foarte clar cã lipsurile care au fost semnalate la
catedrele ªcolii de Literaturã sunt serioase ºi noi vom
lupta sã le înlãturãm. Este foarte clar cã o mare greºealã a
scriitorilor noºtri mai vârstnici este aceea cã nu fac
seminarii ºi cenacluri cu tinerii, e sigur cã mulþi dintre ei
nu-ºi dau seama cã lipsurile lor în poezie se resfrâng
asupra tineretului.
Dar cred cã este o greºealã fundamentalã a
tineretului dacã-ºi închipuie cã numai aici este greºala ºi
nu vãd în principal în INSUFICIENÞA MUNCII lor
proprii, a patosului lor pentru muncã, cum a spus Fadeev.
Pentrucã fãrã muncã nu se poate ajunge poet, nu se poate
ajunge scriitor. Tot Fadeev spune:
„Trebue sã terminãm cu situaþia când câte un tânãr fãrã
sã fi muncit, fãrã sã se fi obosit, carã la redacþie opera sa crudã
ºi mai pretinde ca redacþia sã se ploconeascã în faþa lui”.
ªi la noi existã asemenea cazuri când în redacþii vin
tineri scriitori ºi cu greu pot fi determinaþi sã munceascã
asupra manuscrisului. Aceasta este problemã esenþialã
pentru tineretul nostru.
Tineretului nostru trebue sã-i mai fie clar un alt lucru.
Noi avem astãzi o ªcoalã de Literaturã. Este un lucru
mare ºi cu totul nou. El aratã în ce grad Partidul nostru ºi
Statul de democraþie popularã dau atenþie problemelor
literaturii, se îngrijesc de problemele literaturii ºi ce fel de
condiþii asigurã viitorului literaturii noastre.
Tovarãºi, trebue sã spunem deschis cã munca la
ºcoal㠖 nu vorbesc acum de munca profesorilor – ci de
cea a elevilor, lasã de dorit din punctul de vedere al
seriozitãþii, al felului în care este privitã de ei învãþãtura.
foarte multe neajunsuri provin din faptul cã mulþi dintre
elevi nu sunt încã lãmuriþi de faptul cã cele ºase luni de
ºcoalã nu sunt nici pe departe suficiente pentru a ajunge
poet. ªase luni este doar începutul ºcoalei noastre, ea
trebuie sã ajungã ºi va ajunge sã fie o ºcoalã de câþiva
ani. Dar aceasta încã nu e suficient. VIAÞA ÎNTREAGÃ
ESTE CEA MAI MARE ªCOALÃ PENTRU SCRIITOR.
Totuºi noi am auzit anumite pãreri ale unor tovarãºi
dela ºcoalã cã în ºase luni vom însuºi mãestria artisticã.
Numai formularea aceasta aratã neînþelegerea adâncã a
ceeace este mãestria artisticã, a ceace este arta, ºi mai
ales arta noastrã socialistã.
Apoi, din punctul de vedere al disciplinei, trebue
sã spunem cã noi a trebuit sã eliminãm din ºcoalã pe unii
elevi. Aceasta nu poate fi privit ca un fapt oarecare.
Aceasta trebue sã fie un avertisment pentru cei care-ºi
închipuie cã tinereþea le dã dreptul la indisciplinã.
Tovarãºi, problema de bazã deci care se degajã din
discuþia noastrã ºi cu care trebue sã plecãm de aici, dacã
vrem sã ridicãm poezia noastrã pe o treaptã superioarã,
este aceasta: pentru scriitorii noºtri munca sã devinã o
muncã de un fel nou.
Trebue sã încetãm – aºa cum se spune ºi în raport –
cu documentãrile fãcute în douã, trei zile, cu vizitele în
realitate, sã încetãm cu superficialitatea, cu tratarea formalã
a temelor mari.
Mai mult decât atât, sã strângem legãturile cu
oamenii noi despre care scriem, sã-i cunoaºtem în
adâncime, sã-i cunoaºtem în preocupãrile lor, pentruca
sã putem sã-i zugrãvim, pentruca ei sã trãiascã aevea în
operele noastre.
17
ªi apoi sã învãþãm, sã învãþãm, sã învãþãm. Ce bine
ar fi fost de pildã dacã tânãrul nostru tovar㺠Vasile Iosif
ar fi vorbit în interviewul dat „Scânteii Tineretului” despre
planurile lui de învãþãturã decât despre niºte foarte
înfumurate planuri de creaþie.
Planurile acestea de „producþie artistic㔠dacã ar fi
fost înlocuite cu un program de muncã ºi „Scânteia
Tineretului” ar fi putut ajuta pe poet în acest sens) acesta
n’ar mai fi fost greºit. Problema muncii trebue bine
înþeleasã ºi condusã de cãtre fiecare scriitor ºi de cãtre
toþi scriitorii la un loc, de cãtre Uniunea noastrã. A face
însã planuri de producþie, a le anunþa numai, uriaºe – mai
cu seamã când eºti la început – aceasta aratã în ultimã
instanþã, cã nu ºtii bine ce este arta, ºi cã deci trebue sã
înveþi.
Tovarãºi, aceasta este o problemã de conºtiinþã, de
rãspundere, o problemã de fond, de spirit de partid. A fi
pãtruns de spirit de partid înseamnã a MUNCI ÎN AªA
FEL încât sã poþi realiza acele opere pe care poporul le
aºteaptã dela scriitorii lui.
Noi vrem în mod sincer sã dãm poporului armele pe
care le meritã ºi de care are nevoe.
Putem noi sã stãm pe gânduri când ºtim care este
calea sigurã spre poezie bunã, spre artã adevãratã? Calea
sigurã este aceasta, a muncii multilaterale, a luptei pentru
a ne desvolta necontenit mãestria artisticã.
Problema combaterii formalismului trebue sã stea
în centrul preocupãrilor noastre. Nu existã astãzi un singur
poet al nostru de care sã putem spune cã este formalist
sutã la sutã. Nu putem spune aceasta. Gãsim foarte multe
poezii frumoase ºi bune, alãturi de poezii încã neînþelese
ºi neclare, ale aceluiaº poet.
Dacã un poet va sta mult pe gânduri, dacã aceste
rãmãºite îl vor împiedica sã se adreseze direct, sã
vorbeascã direct poporului în momentele când acesta are
mai multã nevoe de acest cuvânt, la ce bun toatã aceastã
muncã?
Sã combatem cu înverºunare tendinþele
proletcultiste în poezia noastrã. Sã dãm poporului arta pe
care o meritã, o artã care sã slujeascã în cel mai înalt grad
lupta pentru socialism ºi pentru apãrarea pãcii.
În fiecare zi, poporul aºteaptã producþia literarã, a
poeþilor ºi scriitorilor sãi. Avem destule forþe. Frontul
poeziei este destul de larg. Dar el poate fi încã ºi mai larg.
Poezia noastrã trebue sã fie mereu mai bunã, mereu mai
artisticã, mereu mai mobilizatoare. Productivitatea poeþilor
sã creascã. Sã nu mai avem poeþi care scriu douã sau trei
poezii bune pe an. Sã reuºim sã lichidãm tot ceeace ne
trage încã înapoi ºi sã pornim pe calea mare ºi liberã a
poeziei. Noi suntem convinºi cã tovarãºa Maria Banuº
are mult mai mult de spus poporului decât a spus pânã
acum în poeziile sale. Suntem convinºi cã tot ce se
întâmplã în Coreea o umple de indignare, cã tot ce se
întâmplã în þara noastrã îi umple inima de bucurie, suntem
convinºi de aceasta. Dacã ar pãºi cu mai mult curaj în
viaþã, în viaþa largã ºi clocotitoare a poporului, poezia ei
ar creºte ºi poeta ar creia mai mult, ar da mai mult poporului
care aºteaptã atâtea dela ea.
Tov. Cicerone Theodorescu a scris un poem foarte
frumos despre care s’a vorbit mult, „Certificatul de
alegãtor”. Sã nu-ºi închipue tov. Cicerone Theodorescu
cã este mai slab acest poem pentrucã este mai clar,
pentrucã vorbeºte rãspicat poporului. Tov. Cicerone
Theodorescu sã arunce cu mai mult curaj vechiul sãu
balast formalist ºi sã meargã cu încredere pe drumul
„Certificatului de alegãtor”.
18 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Nu voi da exemple mai multe. E clar cã noi putem
face mai mult, cã frontul nostru literar poate sã facã mai
mult, dar muncind cu îndârjire ºi rupând mai cu hotãrâre
cu tot ceeace ne trage înapoi, cu tot ceeace ne împiedicã
în drumul nostru.
Poeþii noºtri buni în care se mai gãsesc rãmãºiþele
unui fals patos, ca la Dan Deºliu, care are alãturi de versuri
splendide, multe lozinci rimate, retorisme, sã se gândeascã
tot cu aceastã conºtiinþã ºi sã vadã în fiecare platitudine
un duºman, sã nu le placã, sã le arunce ºi sã munceascã
aºa ca întreaga lor poezie sã fie la înãlþimea celor mai
frumoase versuri pe care le scriu, ºi sã se depãºeascã
necontenit.
Din analiza fãcut aici, reiese cã aproape fiecare poet
al nostru are în creaþia sa lucruri frumoase, iar cei mai
mulþi lucruri foarte frumoase, dar la aceiaºi poeþi sunt
multe lucruri mai slabe. De pe poziþia lucrãrilor frumoase,
înaintate, desvoltând tot ceea ce l-a ajutat sã le scrie, sã
combatã mai cu hotãrîre ceeace este slab ºi sã meargã
înainte pe acest drum al creaþiei celei mai înaintate.
Tineretului nostru i se cere mai multã muncã ºi mai
multã modestie. Sã priveascã fiecare succes ca o treaptã
pe care trebue sã urce mai sus. Dacã fiecare poet nu va fi
mulþumit cu succesele obþinute greu ºi va lupta sã obþinã
din ce în ce succese mai mari, dacã nu se va mulþumi sã
se vadã doar publicat în ziare, ci dimpotrivã, îi va fi ruºine
de fiecare lucru slab care este publicat ºi nu va avea sã-
l publice, atunci veþi vedeam cum buruienile de care am
vorbit în aceastã zi ºi jumãtate se vor rãri, vor dispare, iar
locul lor va fi luat de flori încã ºi mai frumoase decât
acelea care ne-au bucurat în plenara noastrã.
Tovarãºi, închei lucrãrile acestei plenare cu
convingerea cã discuþiile noastre au fost rodnice, ele au
deschis drumuri noi. Depinde numai de noi, de fiecare ºi
de toþi împreunã cum vom ºti sã valorificãm aceastã
rodnicã desbatere.
E vorba de un fel nou de a munci, care dã rezultate
la timp, rezultate care se verificã treptat. pentruca noi
succese sã fie realizate în poezia noastrã, pentruca sã
putem desvolta adânc patriotismul oamenilor muncii,
pentru a putea creia acele figuri de oameni noui despre
care s’a vorbit aici, pentru a putea demasca puternic chipul
duºmanilor de astãzi ºi de totdeauna ai poporului nostru,
trebue sã avem conºtiinþa clarã la fiecare pas, cã
Jules Perahim, V. I. Lenin
rãspunderea noastrã este de a face pe oameni sã iubeascã
adânc, cu pasiune viaþa nouã, omul nou, ºi sã urascã cu
aceiaºi pasiune tot ce este împotriva acestei vieþi.
Conºtiinþa aceasta ne va da noui puteri de muncã, iar
aceastã muncã va rodi în operele noastre.
Spor la muncã, tovarãºi!”
Orientãri
(articol de orientare, apãrut în Viaþa Româneascã,
anul IV, septembrie 1951, nr.9)
Probleme actuale ale literaturii din
R.P.R. în lumina lucrãrilor lui A. A. Jdanov
Vorbind despre rolul pe care-l au în rândurile
masselor largi marile personalitãþi legate de popor, N. A.
Dobroliubov scria: „Importanþa marilor figuri istorice
poate fi comparatã cu importanþa ploii care
împrospãteazã binefãcãtor pãmântul, dar care, de fapt,
este norul ridicat de pe pãmântul însuºi”.
O astfel de personalitate ridicatã din sânul poporului
ºi care a adus prin activitatea sa imense servicii poporului,
a fost A. A. Jdanov.
Discipol credincios ºi tovar㺠de luptã al marelui
Stalin, A. A. Jdanov ºi-a încheiat întreaga sa viaþã luptei
îndârjite pentru triumful marxism-leninismului, a pus
întreaga sa energie în slujba construirii socialismului ºi
comunismului. „Viaþa ºi activitatea lui imensã sunt un
exemplu de neprecupeþitã servire a Partidului ºi
poporului” – se spunea în necrologul, semnat de I.V.
Stalin, de conducãtorii Partidului comunist (Bolºevic) ºi
ai guvernului sovietic.
În decursul celor trei ani care s-au scurs dela moartea
lui A. A. Jdanov, roadele lucrãrilor sale, - aplicare strãlucitã
a teoriei lui Marx, Engels, Lenin ºi Stalin în domeniul
literaturii, filosofiei ºi artei, - însuºite de cãtre massele
luptãtoare din Uniunea Sovieticã ºi din întreaga lume,
n’au încetat sã creascã.
Aceste lucrãri au fost elaborate mai ales dupã cel
de al doilea rãzboi mondial, când lupta ideologicã pe plan
internaþional a ajuns la o deosebitã ascuþime, când ideile
comuniste cuceresc zilnic masse din ce în ce mai mari de
oameni ai muncii din toate pãrþile lumii ºi când cercurile
conducãtoare imperialiste rãspândesc cele mai sãlbatice
„teorii” ºi propovãduesc direct ura faþã de om. În asemenea
condiþiuni, întreaga contribuþie a lui A. A. Jdanov la lupta
împotriva ideologiei burgheze ºi a influenþelor ei, este de
cea mai mare însemnãtate. ”În ultimii ani - spunea V. M.
Molotov la 2 Septembrie 1948 – s-au desfãºurat deosebit
de larg capacitãþile sale de eminent teoretician al
marxismului. Strãlucitele rapoarte ale tovarãºului
Jdanov în legãturã cu problemele literaturii, artei ºi
filosofiei sunt o contribuþie de seamã la desvoltarea
teoriei marxist-leniniste ºi ajutã mult la înlãturarea
lipsurilor care existã aici, deschizând cãi noi de
desvoltare culturii socialiste în þara noastrã”.
Întreaga activitate a lui A. A. Jdanov întruchipeazã
legãtura strânsã dintre teoria revoluþionarã ºi practica
revoluþionarã; ea oglindeºte îmbinarea în permanenþã a
muncii practice de organizare ºi participare zi de zi la
construirea comunismului, cu munca teoreticã profundã
asupra problemelor din învãþãtura marxist-leninistã. „...Ca
cel mai talentat propagandist al mãreþelor idei ale lui
Lenin ºi Stalin, tovarãºul Jdanov a contribuit cu mult
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
la însuºirea acestor idei de cãtre poporul nostru ºi de
popoarele celorlalte þãri”.
Încã acum 30 ani, când îndeplinea munci
organizatorice de partid ºi de stat, A. A. Jdanov acorda
o atenþie deosebitã problemelor ideologice, literare ºi
artistice. Ca secretar al comitetului de partid al
guvernãmântului ºi al regiunii Gorchi, A. A. Jdanov ajuta
scriitorii sã ia contact cât mai strâns cu poporul,
propunând ºi organizând trimiterea grupelor de scriitori
în uzine, colhozuri ºi la ºantierele marilor construcþii.
„Aceastã metodã de lucru, pe grupe de scriitori, capãtã
o mare importanþ㔠– scria A. A. Jdanov în Literaturnaia
Gazeta. „Trimiterea de cãtre comitetul de organizare
din Gorchi a grupelor de scriitori în colhozuri ºi
întreprinderile regiunii le-a îngãduit sã scrie noi cãrþi”.
Conferinþele ºi rapoartele lui A. A. Jdanov în
legãturã cu problemele literaturii, cu privire la istoria
filosofiei ºi la muzicã, au intrat în patrimoniul gândirii
marxist-leniniste ca opere de mare valoare. Ele sunt modele
vii de aplicare a marxismului în mod creator, modele de
înaltã principialitate, de spirit partinic, de strânsã legãturã
cu practica. Ele pot fi caracterizate cu cuvintele geniale
ale lui I.V. Stalin: „Marxismul ca ºtiinþã nu poate sta pe
loc, - el se desvoltã ºi se perfecþioneazã. În desvoltarea
lui, marxismul nu poate sã nu se îmbogãþeascã cu
experienþa nouã, cu noile cunoºtinþe... Marxismul este
duºmanul oricãrui dogmatism”.
În momentele importante ale desvoltãrii literaturii ºi
artei sovietice, A. A. Jdanov a expus, în numele Comitetului
Central al Partidului Comunist (bolºevic) al U.R.S.S.. În
raport cu sarcinile generale ale statului sovietic ºi pe baza
analizei profunde a problemelor – un program concret de
luptã ºi acþiune pe frontul literar, deschizând perspective
excepþionale în faþa scriitorilor ºi artiºtilor.
Astfel, în 1934, A. A. Jdanov a clarificat problemele
literaturii ºi artei în legãturã directã cu sarcinile construirii
socialismului în U.R.S.S., condiþiile împlinirii înainte de
termen a primului plan cincinal ºi dupã victoria deplinã a
transformãrii socialiste a agriculturii – condiþii în care
poporul sovietic trecea la realizarea celui de al doilea plan
cincinal. În raportul sãu asupra problemelor literaturii, A.
A. Jdanov se referã în mod nemijlocit la hotãrîrile celui de
al XVII-lea Congres al Partidului, la cuvântarea lui I. V.
Stalin þinutã la acest Congres ºi pe care o caracterizeazã
drept „analiza genialã , magistralã, a victoriilor noastre
ºi a condiþiilor lor, a situaþiei noastre în momentul de
faþã, program de lucru ulterior pentru desãvârºirea
construirii societãþii socialiste fãrã clase”.
Sarcina principalã care se punea în acel moment
Þãrii Sovietice, era ofensiva pe întregul front al
socialismului, desfãºurarea lãrgitã a forþelor. În perspectiva
acestor obiective mãreþe. A. A. Jdanov discutã în 1934
sarcinile ºi problemele literaturii, indicând totodatã
sarcinile scriitorilor.
În 1946 o fazã istoricã nouã: la 9 Februarie, în
cuvântarea la adunarea alegãtorilor circumscripþiei
electorale „Stalin” din Moscova. I. V. Stalin formula cu o
genialã clarviziune programul trecerii Uniunii Sovietice
dela socialism spre comunism, arãtând care sunt sarcinile
de bazã ale planului cincinal post-belic. A. A. Jdanov
demonstreazã în raportul sãu cã în aceste condiþii, rolul
literaturii creºte nemãsurat. Pornind dela analiza greºelilor
revistelor Zvezda ºi Leningrad, opunând acestor greºeli
creºterea nivelului cultural al oamenilor sovietici ºi
succesele literaturii. A. A. Jdanov concretizeazã cerinþele
poporului faþã de frontul artistic în cadrul noii faze. A. A.
19
Jdanov ne învaþã astfel sã aplicãm ºi noi, în analiza
literaturii noastre, aceeaºi metodã bolºevicã de
confruntare, de legãturã nemijlocitã a problemelor ºi
sarcinilor literaturii, cu problemele ºi sarcinile întregului
front de construire a socialismului ºi de luptã pentru pace.
Tezele lui A. A. Jdanov au constituit ºi constituie
un izvor nesecat de învãþãturi în lupta pentru fãurirea
unei literaturi ºi arte socialiste.
Chiar din momentul apariþiei lor, rapoartele lui A. A.
Jdanov au constituit un far de orientare pentru literatura
noastrã, însemnând un moment de cotiturã în procesul
de fãurire a noii culturi socialiste în þara noastrã. Succesele
realizate de creaþia literarã ºi artisticã din þara noastrã în ce
priveºte însuºirea ideologiei socialiste nu pot fi despãrþite
de asimilarea temeinicã a învãþãturilor conþinute în
rapoartele lui Jdanov. Pe aceeaºi cale trebue sã mergem
mai departe, aplicând în mod concret învãþãtura lui A. A.
Jdanov la analiza problemelor literaturii noastre, combãtând
în acelaºi timp deficienþele ºi rãmânerile în urmã.
În toate rapoartele lui A. A. Jdanov închinate
problemelor filosofiei, literaturii, muzicii, principiul
spiritului de Partid strãbate ca un fir roºu, conducãtor,
într’adevãr, înþelegerea caracterului partinic al literaturii
este condiþia de bazã pentru fãurirea unei literaturi de tip
nou. Marxismul ne învaþã cã arta este o formã de oglindire,
de cunoaºtere ºi de transformare a realitãþii; ea nu poate
fi explicatã prin legi imanente de desvoltare. Arta se naºte
ºi se desvoltã numai determinatã de viaþa socialã. Clasicii
marxism-leninismului au demascat caracterul idealist,
reacþionar al teoriilor burgheze, care susþin cã obiectul
artei nu este viaþa realã ci o „realitate transcendent㔠de
esenþã misticã, strãinã de lumea materialã, obiectivã.
Burghezia a încercat sã nege caracterul partinic al
literaturii, vorbind despre o literaturã apoliticã, aflatã
deasupra claselor. Ea a fãcut acest lucru tocmai fiindcã se
temea de arta adevãratã, realistã, care demasca ºubrezenia
rânduirii capitaliste, descoperea contradicþiile de
nerezolvat care o sfâºiau.
Pe de altã parte, burghezia încerca sã camufleze
tendenþiozitatea artei decadente, faptul cã aceastã artã
servea direct burgheziei ºi cã încerca – mai direct sau mai
puþin direct, mai subtil sau mai puþin subtil – sã inoculeze
otrava ideologiei descompuse a capitalismului.
ªi în þara noastrã, atât înainte cât ºi în anii de dupã
23 August, acesta a fost cuvântul de ordine al purtãtorilor
de cuvânt al reacþiunii, care încercau sã împiedice apariþia
ºi desvoltarea unei noi culturi democratice.
Marx ºi Engels, arãtând cã arta este una din formele
conºtiinþei sociale, au elaborat teza despre rolul ºi locul
artei în lupta de clasã, dependenþa ei de relaþiile sociale.
În condiþiile epocii imperialismului ºi a revoluþiilor
proletare, Lenin ºi Stalin au desvoltat creator estetica
marxistã ºi au afirmat cu hotãrîre rolul literaturii ca armã
de luptã împotriva clasei burgheze în descompunere, rolul
transformator al literaturii pentru dãrâmarea societãþii
capitaliste, în lupta pentru fãurirea vieþii noi. Distrugând
cu desãvîrºire legenda burghezã a caracterului „apolitic”
al artei, Lenin a desvoltat în mod genial, în celebrul sãu
articol Organizaþia de Partid ºi literatura de partid
principiul spiritului de Partid. Spiritul de Partid stã la temelia
metodei de creaþie a realismului socialist a cãrui formulare
a dat-o tovarãºul Stalin.
Exprimând interesele poporului, scriitorii sovietici
recunosc deschis caracterul partinic ca un principiu
hotãrîtor. „Da – spunea A. A. Jdanov în 1934 - literatura
sovieticã este tendenþioasã ºi noi suntem mândri de
20 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
aceasta, fiindcã tendinþa noastrã reprezintã voinþa de
a elibera muncitorii ºi toþi oamenii de sub jugul robiei
capitaliste”.
Caracterul fãþiº tendenþios al artei scriitorului aflat
pe poziþia clasei muncitoare revoluþionare nu se opune
libertãþii de creaþie, dimpotrivã este o manifestare
superioarã, conºtientã a libertãþii ºi individualitãþii
artistice; tendinþa se confundã cu îndemnul creator, cu
dorinþa fierbinte, pasionatã de a zugrãvi patosul
evenimentelor ºi mãreþia epocii.
Expunerile lui A. A. Jdanov în problemele literaturii
sunt exemple vii de felul cum mânuirea principiului
spiritului de Partid dã posibilitatea de a cunoaºte ºi analiza
succesele literaturii, în vederea desvoltãrii lor ºi în acelaº
timp ajutã sã descopere ºi sã combatã toate greºelile ºi
devierile. Spiritul de Partid îi dã scriitorului posibilitatea
sã lege desvoltarea literaturii de sarcinile concrete ale
construirii socialismului ºi comunismului, sã înþeleagã
sarcinile literaturii ºi sã confrunte realizãrile literare cu
realitatea concretã.
Pentru literatura þãrii noastre, problema spiritului
de Partid nu poate fi o discuþie teoreticã vagã, ci o expresie
vie a legãturii dintre teoria revoluþionarã ºi practica
revoluþionarã, o problemã centralã a scriitorilor care se
simt angajaþi din plin în bãtãlia pentru socialism ºi pentru
pace, pe care o duce poporul în frunte cu Partidul.
Pe drumul participãrii la construirea socialismului,
progresele realizate în ultimul timp de literatura noastrã
sunt însemnate. Astãzi poporul nostru are o serie întreagã
de opere în centrul cãrora se aflã omul nou, înaintat, din
þara noastrã. Figuri ca Mitrea Cocor (din romanul cu acelaº
nume de Mihail Sadoveanu), Lazãr dela Rusca (din poemul
lui Dan Deºliu), Pavel Arjoca (Cetatea de foc de Mihail
Davidoglu), Ion Lepãdat (Nopþile din Iunie de Petru
Dumitriu), Neagu S. Neagu (din Ziua cea mai mare de
Maria Banuº), Toader Remeº (Minerii din Maramureº
de Dan Deºliu), Miticã Rusu, Bãnicã (din Drum fãrã
pulbere de Petru Dumitriu), Pavel Ilie (din Oþel ºi pâine
de Ion Cãlugãru), Mladin (din Cumpãna luminilor de
Nicolae Jianu) Onufrie Ochi de vulpe din Temelia de
Eusebiu Camilar) ºi alþii înfãþiºeazã acei oameni noi care
se nasc ºi cresc în iureºul transformãrilor socialiste,
oameni cu o conºtiinþã superioarã, pentru care
participarea la construirea socialismului este ºi mãsura
fericirii lor personale. În chipul omului nou din patria
noastrã se oglindesc cele mai înaintate tendinþe ale
masselor populare care construesc cu avânt o viaþã nouã.
Putem spune cã astãzi avem o literaturã care zugrãveºte
în imagini vii faptele eroice în muncã ºi în luptã ale
poporului nostru, mãreaþa activitate a Partidului, calitãþile
excepþionale ale omului nou. Avem astãzi un front larg de
scriitori care reflectã în operele lor conþinutul nou al vieþii,
patosul revoluþionar al construirii socialismului, dragostea
de Patrie, ura înverºunatã ºi lupta poporului muncitor
împotriva aþâþãtorilor la rãzboi. Succesele acestea se
datoresc faptului cã creaþia multor scriitori este din ce în
ce mai împlântatã în realitate, participând la rezolvarea
sarcinilor primordiale care se pun poporului nostru în
momentul de faþã. Aceste sarcini sunt legate de încadrare
noastrã efectivã, deplinã, în frontul împotriva rãzboiului,
de construcþia paºnicã în condiþiile ascuþirii luptei de
clasã, în interior ºi a ascuþirii pe plan internaþional a luptei
între lagãrul pãcii ºi al rãzboiului. Cuvântul tãios al poeziei
noastre izbeºte cu forþa în inamicii Patriei – imperialiºtii
americani ºi englezi ºi în uneltele lor. Dacã multe poezii
exprimã bucuriile ºi nãzuinþele oamenilor muncii, însufleþiþi
de ideea socialismului, este concretizeazã în acelaº timp
în puternice imagini artistice ura înverºunatã faþã de
duºmanii omenirii, care îºi aþâþã haitele în vederea unui
nou rãzboi. Este semnificativ cã unele din primele succese
ale poeziei noastre (volumul Sângele popoarelor de Radu
Boureanu, poeme ale lui Mihai Beniuc, Mariei Banuº,
Dan Deºliu, Eugen Jebeleanu etc.) au fost realizate în
combaterea înverºunatã a imperialismului.
Aºa cum ne învaþã Jdanov, „succesele literaturii
sunt condiþionate de succesele construirii
socialismului”. Progresele construirii socialismului
lãrgesc tematica literaturii, oferã scriitorilor un uriaº ma-
terial de viaþ㠖 oameni ºi fapte. Mulþi scriitori s’au inspirat
din acest rezervoriu. Literatura noastrã s’a îmbogãþit cu o
nouã tematicã, o legãturã strânsã s’a creat între
preocupãrile oamenilor muncii, între dorurile ºi bucuriile
lor, ºi creaþia scriitorilor.
În anul 1949, primul an al economiei planificate în
þara noastrã, primul an al procesului de transformare
socialistã a agriculturii, au apãrut ºi primele mari realizãri
ale literaturii noastre pe drumul realismului socialist (Mitrea
Cocor, Lazãr de la Rusca, Nopþile din Iunie, Minerii,
Tovarãºul Matei a primit Ordinul Muncii etc.). Aspectele
fundamentale ale noii noastre literaturi sunt determinate în
primul rând de trãsãturile caracteristice ale vieþii noi care
se desvoltã în þara noastrã, de noul tip de umanitate care
se fãureºte în procesul construirii socialismului.
„Noi nu mai suntem ruºii din 1917 ºi Rusia nu mai
este aceeaºi, nici caracterul nostru”. Aceste cuvinte le
spunea Jdanov în 1946, dupã douãzeci ºi nouã de ani de
regim sovietic. Þinând seama de diferenþa care existã între
situaþia din U.R.S.S. în 1946 ºi cea dela noi, putem însã fãrã
îndoialã sã spunem cã ºi oamenii care construiesc
socialismul în R.P.R. se schimbã mereu, cresc, devenind
oameni noi. Deºi încã în mod insuficient ºi cu numeroase
lipsuri, superioritatea omului nou care apare în þara noastrã
faþã de chipurile create în trecut – este oglinditã în literaturã.
Operele scriitorilor au marcat de asemenea creºterea
scriitorilor înºiºi, în procesul de construire a socialismului.
Pe mãsura întãririi ºi desvoltãrii vieþii noi, pe mãsurã ce
chipul omului nou – rezultat al transformãrilor uriaºe – se
contura mai deplin, pe aceeaºi mãsurã ºi conºtiinþa
scriitorilor marca o creºtere, un proces de clarificare
ideologicã. Prin prizma succeselor construirii
socialismului, scriitorii s-au convins de puterea statului
de democraþie popularã, de posibilitãþile de realizare
practicã a idealurilor socialismului. Mihail Sadoveanu,
autorul atâtor opere strâns legate de popor, scrise în anii
regimului de exploatare – a isbutit dupã 23 August 1944
sã contureze în Mitrea Cocor imaginea cea mai înaintatã
în opera sa, cea mai împlinitã a þãranului muncitor. O
desvoltare asemãnãtoare este evidentã ºi în operele altor
numeroºi scriitori: Mihai Beniuc ºi-a împlinit opera sa cu
recentul, admirabilul Cântec despre tov. Gh. Gheorghiu-
Dej; poemele Lidice ºi În satul lui Sahia de Eugen
Jebeleanu, romanele Temelia de Eusebiu Camilar, Oþel ºi
pâine de Ion Cãlugãru, reprezintã nivelul cel mai înaintat
atins pânã acum de autorii acestor opere, isvorîte din
realitãþile drumului poporului nostru spre socialism. Tot
astfel, scriitori ca Dan Deºliu, Petru Dumitriu, Veronica
Porumbacu ºi mulþi alþii au crescut odatã cu construirea
socialismului; opera lor este un produs al nouii vieþi a
Patriei noastre.
Dar dacã acestea sunt succesele literaturii noastre
– ºi sunt succese remarcabile – trebuie sã arãtãm cã ele
sunt încã insuficiente, în lumina sarcinilor mãreþe care se
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
pun literaturii. Metoda lui A. A. Jdanov în analiza situaþiei
pe frontul literar ne învaþã cã deficienþele apar clar la ivealã
în momentul în care confruntãm situaþia literaturii cu
obiectivele concrete ale politicii Partidului ºi Guvernului.
Iatã care sunt aceste obiective, aºa cum apar în
cadrul Planului cincinal ºi în cadrul planului de electrificare:
- industrializarea þãrii, avându-se ca prim scop
desvoltarea industriei grele ºi folosindu-se energia
electricã furnizatã în cadrul planului de electrificare;
- întãrirea sectorului socialist din agriculturã, astfel
ca la sfârºitul primului plan cincinal sã fie preponderent;
- desvoltarea schimbului de mãrfuri între oraº ºi
sat, prin întãrirea comerþului cu cooperativele ºi cu membrii
Gospodãriilor Agricole colective;
- ridicarea nivelului de trai material ºi cultural al
oamenilor muncii, ca rezultat firesc al înaltei productivitãþi;
- ridicarea regiunilor înapoiate din punct de vedere
economic, prin exploatarea bogãþiilor ºi înzestrarea cu
mijloace de producþie;
- întãrirea capacitãþii de apãrare a þãrii noastre prin
desvoltarea indicilor tehnico-economici, a
telecomunicaþiilor ºi transporturilor;
Sarcina generalã: construirea bazei economice a
socialismului, care va fi þinta ºi a celui de al doilea plan cincinal.
În documentele Partidului ºi Guvernului privind
drumul de desvoltare socialistã a þãrii, sarcinile sunt
concretizate în cifre. Dar pentru a înþelege ce anume sarcini
revin literaturii, trebue sã ºtim sã vedem dincolo de cifre
– oamenii. Prin efortul milioanelor de oameni care, la locul
lor de muncã îºi îndeplinesc cu cinste sarcinile, cifrele
planului prind viaþã. Literatura este chematã sã
oglindeascã munca, gândurile, sentimentele acestor
oameni. Ea aratã cum, în mãreþul efort pentru construirea
socialismului, se fãureºte personalitatea omului nou, ea
trebue sã zugrãveascã frumuseþea moralã a sentimentelor
ºi gândurilor care animã pe constructorii socialismului,
sã punã în valoare calitãþile noui, complexitatea realã ºi
minunatã a vieþii lor sufleteºti, într’un cuvânt, pentru a
putea fi la nivelul marilor realizãri ale oamenilor muncii
care construesc baza economicã a socialismului, literatura
trebue sã oglindeascã multilateral acestea ºi aceºti
oameni. Literatura trebue sã dea oamenilor modele de
urmat, ºi aceasta nu se poate realiza altfel decât prin
zugrãvirea cât mai vie, mai emoþionantã, mai
convingãtoare, a oamenilor celor mai înaintaþi, în toatã
complexitatea personalitãþii ºi vieþii lor.
Prin munca inspiratã ºi plinã de abnegaþie a celor
mai buni scriitori ai noºtri, avem astãzi un numãr de opere
literare înfãþiºând frumuseþea sufleteascã ºi forþa
oamenilor noºtri înaintaþi. Creând figuri sugestive de
constructori ai societãþii socialiste sau înfãþiºând în
imagini puternice drumul Partidului, drumul clasei
muncitoare, drumul poporului în lupta pentru scuturarea
jugului asupritor, biciuind cu urã ºi cu energie pe duºmanii
neîmpãcaþi ai poporului – imperialiºtii americano-englezi
– literatura s’a strãduit ºi în bunã parte a reuºit – sã
contribue la desvoltarea celor mai bune laturi ale
caracterului omului nou, sã propage ideile mãreþe care
animã oamenii muncii. Dar satisfacerea mereu mai marilor
cerinþe pe care le impune însãºi mãreþia sarcinilor pe care
le îndeplinim, cere din partea scriitorilor un efort ºi mai
intens, ºi mai consecvent, în oglindirea construcþiei
socialismului. Proectele lor literare, lucrãrile pe ºantier,
trebue sã fie strãbãtute de suflul contemporaneitãþii. În
acest sens este necesar de semnalat cã, pe lângã
orientarea directã în miezul realitãþii construirii
21
socialismului, a planului de activitate a multor scriitori, se
constatã încã în proectele literare ale altora, o
precumpãnire spre teme din trecut, în dauna zugrãvirii
actualitãþii ºi contemporaneitãþii.
Este, desigur, necesar ºi merituos cã scriitorii vor
sã reînvie în lucrãrile lor figurile mãreþe ale luptãtorilor
pentru libertatea poporului nostru. Dar ar fi greºit sã
trecem cu vederea faptul cã proectele lucrãrilor cu subiecte
din actualitate sunt mai puþin numeroase ºi într’un stadiu
mai puþin înaintat.
Este adevãrat cã mulþi scriitori ºi-au propus sã
realizeze o serie de romane pe teme actuale, care ar trebui
sã constitue principala grupã de ºoc a prozei noastre.
Dar munca de realizare a acestor romane nu se duce în
ritmul cerut de desvoltarea þãrii, de victoriile socialiste
ale oamenilor muncii. De aici reese sarcina stimulãrii cât
mai puternice a creaþiei literare pe teme actuale. Trebue
sã luptãm pentru ca sã umplem din timp golurile din
planurile revistelor ºi editurilor. Avem nevoie de romane
care sã vorbeascã de tipul muncitorului industrial, care,
transformând tehnica, se transformã pe sine: deasemenea
despre transformarea socialistã a agriculturii, oglindind
tipul noului þãran colectivist; despre electrificare, despre
problemele intelectualului legat de popor ºi de construirea
socialismului etc. Scriitorii noºtri au în faþã necesitatea
de a rãspunde permanent, consecvent, problemelor pe
care le ridicã realitatea noastrã ºi, prin urmare, de a exprima
în raport cu aceste probleme, ideile ºi nãzuinþele oamenilor
muncii din Republica noastrã Popularã.
Este bine sã ne amintim cuvintele lui A. A. Jdanov,
rostite în 1946, cu prilejul desbaterilor în legãturã cu
revistele Zvezda ºi Leningrad: „Mulþi dintre scriitori ºi
dintre cei care deþin posturi importante în Uniunea
Scriitorilor, cred cã politica este treaba guvernului
treaba Comitetului Central. În ceeace îi priveºte pe
literaþi, ei nu trebue sã se ocupe de politicã. Dacã omul
a scris frumos, artistic, bine, atunci trebuie dat curs
lucrãrii sale, deºi se gãsesc încã pasagii nesãnãtoase
care desorienteazã ºi otrãvesc tineretul nostru. Cerem
ca tovarãºii noºtri, atât conducãtorii literaturii, cât ºi
cei care scriu, sã se cãlãuzeascã de acel lucru fãrã de
care nu poate dãinui orânduirea sovieticã, adicã sã se
conducã dupã principiile politice: sã educãm tineretul,
nu în spiritul de pasivitate ºi de lipsã de ideologie, ci în
spiritul curajului, în spirit revoluþionar”.
Desigur cei mai mulþi dintre scriitorii noºtri sunt
însufleþiþi de dorinþa de a scrie lucrãri literare folositoare
poporului. Dar, a zugrãvi profilul spiritual al omului nou,
actualitatea fierbinte a construirii socialismului, nu este
uºor. Dimpotrivã, complexitatea vieþii, fenomenele noui,
inedite, ale realitãþii contemporane cer din partea
scriitorului o mult mai temeinicã aprofundare, o îndârjitã
muncã de creaþie. Tocmai fiindcã frumuseþea realitãþii
socialiste este noul, tocmai fiindcã drumul zugrãvirii ei
nu este încã bãtãtorit, munca scriitorului este grea.
Deaceea, îndreptarea, în general spre trecut trebue sã
fie consideratã drept alunecare pe panta „minimei
rezistenþe”.
Numai participarea hotãrîtã la viaþa de astãzi a Patriei
noastre, numai cunoaºterea profundã ºi multilateralã a
realitãþii, numai însuºirea în esenþa ei creatoare a învãþãturii
marxist-leniniste, va ajuta scriitorii sã învingã aceste
greutãþi de creaþie. ªi, tocmai pe baza succeselor obþinute
în tratarea temelor contemporane, scriitorii noºtri vor reuºi
sã scrie opere ºi mai puternice, inspirate din actualitatea
fierbinte a construirii socialismului.
22 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Aºa cum aratã Jdanov, desvoltând concluziile
rezoluþiilor C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. – îndepãrtarea
scriitorilor dela actualitate, slãbirea spiritului de Partid,
sunt întotdeauna ºi un reflex al muncii nesatisfãcãtoare a
organelor îndrumãtoare ºi rãspunzãtoare ale frontului
literar, cãrora le incumbã sarcina de a organiza ºi stimula
activitatea creatoare a scriitorilor.
Uniunea Scriitorilor a reputat însemnate succese în
munca pentru îndrumarea ºi orientarea scriitorilor, în
ridicarea ºi sprijinirea forþelor noui pe tãrâmul literaturii;
ea s’a preocupat - mai ales în ultimul timp – sã analizeze
în desbateri largi, diferite aspecte – realizãri ºi deficienþe
– ale frontului literar. Acestea au ajutat ºi ajutã desvoltãrii
literaturii noastre. Totuºi, Uniunea Scriitorilor nu a reuºit
încã sã asigure atmosfera vie de creaþie, interesul crescând
pentru problemele creaþiei, care sã strângã laolaltã toþi
scriitorii, într’un efort colectiv, avântat, pentru atingerea
acelor obiective concrete, principiale, care fac din
literatur㠄parte integrantã a cauzei generale proletare”.
Recenta reorganizare a secþiilor Uniunii înseamnã un
temeinic punct de pornire pentru lichidarea acestor lipsuri
ºi nu încape îndoialã c㠖 în cazul în care munca începutã
va fi continuatã cu perseverenþã ºi susþinutã de massa
scriitorilor – ea nu va întârzia sã aducã o însemnatã
înviorare a vieþii literare.
Secþiile pe genuri de creaþie (poezie, prozã,
dramaturgie etc.) ale Uniunii Scriitorilor, care au un rol
însemnat în fãurirea nouilor lucrãri aºteptate de popor,
nu au activat. Problemele esenþiale ale creaþiei artistice
rãmân insuficient discutate. Vastitatea, varietatea, bogãþia
tematicã, n’au intrat în discuþia secþiilor.
Tot astfel, Comitetului pentru Art㠖 cãruia îi revine
principala rãspundere pentru situaþia din câmpul
dramaturgiei, precum ºi revistelor, editurilor – cu toate
succesele pozitive din ultimul timp – le lipseºte încã în
mare mãsurã spiritul combativ, spiritul de participare la
problemele actuale. Numai astfel se explicã faptul cã,
bunãoarã, în repertoriul teatrelor bucureºtene, în
stagiunea care vine, nu sunt prevãzute suficiente pre-
miere ale pieselor originale, care sã oglindeascã
problemele construirii socialismului. Astfel se explicã ºi
faptul cã editura E.S.P.L.A, principala editurã din þarã care
publicã lucrãri de literaturã originalã, nu este în mãsurã
sã tipãreascã, în a doua jumãtate a anului 1951 decât prea
puþine lucrãri care sã aibã ca temã efortul oamenilor muncii
pentru a construi socialismul.
Aniversarea zilei de 23 August ar fi trebuit sã fie
prilej pentru scriitorii noºtri sã zugrãveascã în aºa fel munca
plinã de abnegaþie a milioanelor de oameni însufleþiþi de
ideia socialismului, încât creaþia literarã sã contribue la
stimularea avântului pentru grãbirea îndeplinirii planului.
ªi cum ar fi putut rãspunde mai bine literatura acestei
cerinþe, decât punând în evidenþã semnificaþia vântului
nestãvilit al întrecerilor în cinstea lui 23 August?
Fiecare aniversare, fiecare sãrbãtoare a poporului
nostru este un prilej pentru literatura noastrã de a
descoperi ceva nou în realitate; fiecare acþiune iniþiatã de
Partid, este un prilej pentru creaþia literarã de a pune în
evidenþã încã o facturã, încã o problemã generalã a
realitãþii socialiste.
Dar, poezia noastrã în cinstea lui 23 August 1951 –
aºa cum a apãrut de pildã în Viaþa Româneasc㠖 cu
toate cã a reuºit sã transmitã la un nivel artistic destul de
ridicat sentimentele ºi nãzuinþele poporului, n’a isbutit
sã le lege de preocupãrile de zi de zi ale oamenilor muncii.
Dar cum oare putea fi mai bine subliniatã semnificaþia lui
23 August, decât arãtând aspecte ale mãreþei lupte a
poporului, cântând efortul la a cãrui temelie stã tocmai
eliberarea Patriei? A trecut însã alãturi de atenþia scriitorilor
ºi întrecerea socialistã cu ocazia lui 23 August, ºi noul în
viaþa satelor noastre, când tocmai anul acesta recolta
îmbelºugatã a fost strânsã în ritmul întrecerii ºi folosirii
înaintatelor metode sovietice.
Jdanov arãta cã literatura nouã nu poate avea alte
interese decât interesele Statului ºi Guvernului.
„Scriitorul nu rãmâne în coada evenimentelor, el trebue
sã meargã înaintea poporului, indicându-i calea
desvoltãrii”.
În aceasta constã valoarea ofensivã a literaturii,
din care decurge în mod firesc datoria scriitorilor de a-ºi
spori neîncetat eforturile pentru a contribui cu armele
specifice creaþiei literare la educarea constructorilor
socialismului, la desvoltarea celor mai bune însuºi ale
oamenilor muncii.
Însãºi succesele de pânã acum ale literaturii noastre
ne obligã sã militãm pentru desvoltarea lor. Scriitorii noºtri
vor analiza ºi pricepe cât mai bine deficienþele din creaþia
literarã, numai dacã vor fi perfect conºtienþi de temelia
succeselor noastre, de caracterul nou ºi inedit al literaturii
noastre, care se inspirã din marele exemplu al literaturii
sovietice.
Literatura noastrã vorbeºte în numele a milioane de
oameni simpli, în viaþa cãrora ultimii ani au adus prefaceri
uriaºe. Ea este o literaturã tânãrã, în plinã ºi nestãvilitã
creºtere, o literaturã a cãrei vigoare îºi trage seva tocmai
din mãreþia idealurilor în slujba cãrora luptã: eliberarea
poporului de orice rãmãºiþã de exploatare, fãurirea unei
societãþi în care sã nu mai existe mizerie, în care
naþionalitãþile conlocuitoare sã fie înfrãþite; în care
egalitatea în drepturi a femeilor sã fie o realitate vie.
Niciodatã în trecut nu ar fi putut exista la noi opere literare
care sã lupte într’un mod atât de consecvent împotriva
obscurantismului, împotriva misticismului, împotriva
imperialismului, niciodatã nu ar fi putut exista opere
literare care sã punã deschis la temelia ºi viaþa
muncitorilor ºi a þãranilor. Literatura noastrã actualã a
creiat asemenea opere ea are datoria sã continue ºi sã
desvolte succesele realizate.
Dar, pentru aceasta, trebuesc lichidate pânã la capãt
rãmânerile în urmã. ªi tocmai succesele literaturii noastre
ne dau siguranþa cã prin efortul unit al scriitorilor, sub
îndrumarea Partidului, prin scoaterea la ivealã cu curaj a
cauzelor deficienþelor ºi combaterea lor principalã, vom
reuºi sã ducem pânã la capãt aceastã sarcinã.
m
Este o deosebire fundamentalã între literatura
noastrã care oglindeºte mersul înainte al societãþii, exprimã
punctul de vedere al milioanelor de oameni însufleþiþi de
ideea socialismului – ºi literatura decadentã burghezã de
dinainte de 23 August. Numai ºapte ani au trecut dela
eliberarea þãrii ºi s’a adâncit atât de mult prãpastia uriaºã
ce desparte literatura de azi – deþinãtoare a unuia din cele
mai însemnate locuri în viaþa societãþii noastre – de
literatura generatã de regimul de exploatare, literaturã al
cãrei decadentism ºi materialism cinic se împleteau cu
relativismul monstruos, cu fãþãrnicia misticã ºi
obscurantismul fascist.
Renegaþii ºi trãdãtorii, încãlziþi azi la sân de cãtre
imperialiºti, turbeazã de mânie ºi urã vãzând desvoltarea
literaturii noastre. Ei ar dori o literaturã dupã chipul ºi
asemãnarea lor, dupã chipul ºi asemãnarea stãpânilor lor
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
occidentali. În timp ce literatura noastrã militeazã pentru
o viaþã, nouã, fericitã a omului, pentru mersul înainte al
umanitãþii, literatura americanã ºi a scriitorilor vânduþi
din þãrile marshallizate îndeamnã la exterminarea
oamenilor, propovãduieºte teoriile cosmopolitismului
corupt, popularizeazã ideea superioritãþii rasiale anglo-
americane.
Dar numai atât. Ca tot ceeace priveºte construirea
socialismului în þara noastrã, este evident cã ºi operele
literaturii noastre noui, care oglindesc construirea
socialismului ºi care – ele înºile – sunt expresii ale
succeselor construirii socialismului, provoacã adevãrate
accese de isterie în lagãrul imperialiºtilor. Cu cât succesele
noastre sunt mai mari, cu atât creºte ºi mai mult ura ºi
turbarea hienelor de dincolo ºi de dincoace de ocean. ªi
deaceea, faptul cã trãdãtorii ºi cozile de topor dela Radio
Londra ºi dela Vocea Americii ºi-au exprimat în ultimii
timp, pe calea undelor, furia pe care le-o provoacã
succesele literaturii noastre, demonstreazã nu numai ura
animalicã pe care agenþii salarizaþi ai capitalului american
ºi englez o au pentru poporul nostru, dar ºi faptul concret
cã succesele literaturii noastre, care s’a angajat solid pe
fãgaºul realismului socialist, lovesc puternic în uneltirile
ºi planurile lor criminale. Pentrucã succesele ei grãbesc
înfãptuirea socialismului, ridicã nivelul ideologic ºi cul-
tural al masselor, le scot din bezna ignoranþei ºi transformã
oamenii muncii în luptãtori activi pentru construirea
socialismului. Pentrucã însãºi existenþa unei asemenea
literaturi este un teribil act de acuzare împotriva dictaturii
capitaliste din þãrile Apusului, dictaturã care frâneazã
desvoltarea unei literaturi cu adevãrat populare ºi care,
înºelând ºi minþind massele, încearcã sã amâne sfârºitul
inevitabil al capitalismului. Simþind cã le fuge pãmântul
de sub picioare, bandiþii dela Vocea Americii ºi dela radio
Londra încearcã pe toate cãile sã scorneascã calomnii ºi
minciuni grosolane spre a-ºi întreþine propaganda turbatã
împotriva poporului muncitor ºi a realizãrilor sale. Deaceea
nu este de mirare cã în mod periodic posturile de radio
imperialiste revarsã câte un nou val de calomnii la adresa
literaturii noastre. El încearcã sã foloseascã desbaterile
criticii apãrute în presa noastrã în jurul fenomenelor
literare, pentru a þese noui pânze de minciuni ºi calomnii.
Dar nu reuºesc decât sã demonstreze cã fiecare desbatere
criticã a problemelor literaturii în þara noastrã, constitue o
puternicã loviturã datã lagãrului aþâþãtorilor de rãzboi ºi
aceasta prin însuºi faptul cã, din aceste desbateri scriitorii
ies totdeauna întãriþi, ceeace constitue premiza pentru
desvoltarea mai departe a literaturii noastre noui, puse în
slujba poporului. Cât de jalnice au apãrut încercãrile
imperialiºtilor de a se agãþa de frontul nostru literar, în
lumina rãspunsului prompt pe care banda trãdãtorilor de
þarã l-a primit prin ziarul „Scânteia” dela tovarãºa Maria
Banuº! Iar cel mai sdrobitor rãspuns pe care literatura
noastrã l-a dat ºi continuã sã-l dea bâiguielilor
provocatoare ºi veninoase dela radiourile imperialiste este
continua ei creºtere, continua ei înflorire.
Dar îndeletnicirile „literare” ale calomniatorilor dela
Radio Londra ºi Vocea Americii ne mai amintesc ceva. Cã
deºi în teorie sunt adepþi ai „artei pure”, capitaliºtii ºi
editorii din apus nu se sfiesc sã utilizeze deschis literatura
ca pe o armã în lupta ideologicã, pentru a calomnia
socialismul, pentru a distrage atenþia pãturilor progresiste
ale societãþii dela rezolvarea problemelor sociale de primã
importanþã. Noi însã urmãm învãþãtura lui Jdanov, cã în
asemenea condiþiuni, sarcina literaturii constã în a
rãspunde prin lovituri nimicitoare date acestei odioase
23
deslãnþuiri împotriva socialismului, ºi „în a biciui ºi ataca
curajos cultura burghezã care se gãseºte în stare de
marasm ºi descompunere”.
Literatura, arta ºi ideologia societãþii noastre se
desvoltã în luptã necruþãtoare, continuã, pe viaþã ºi pe
moarte cu ideologia burghezã. Aceastã luptã se
desfãºoarã pe plan mondial ºi ea se ascute pe zi ce trece.
Ea trebue datã pretutindeni unde apar sau rãbufnesc
manifestãrile ideologiei burgheze. În rapoartele sale,
Jdanov insistã asupra faptului cã literatura – ca ºi întreaga
muncã pe frontul ideologic – trebue sã combatã ideologia
burghezã cu principialitate, cu intransigenþã.
Lupta pentru nimicirea definitivã a rãmãºiþelor
ideologiei burgheze la noi în þarã, este parte integrantã
din problemele construirii noui societãþi socialiste.
Lupta împotriva ideologiei burgheze, extirparea
rãmãºiþelor ei din rândurile noastre, izolarea ºi nimicirea
purtãtorilor ei de cuvânt nu este o „campanie” care se
desfãºoarã sporadic, la anumite ocazii. Ea este o sarcinã
permanentã cotidianã, care angajeazã pe fiecare scriitori,
pe fiecare critic literar. Urmeazã de aci cã orice teorie care,
sub diferite pretexte subapreciazã primejdia ideologiei
burgheze, a infiltrãrii ei, este în mod obiectiv un îndemn la
tocirea vigilenþii.
În þarã la noi ideologia burghezã ºi purtãtorii ei de
cuvânt au primit lovituri sdrobitoare ºi primesc din zi în zi
lovituri tot mai grele. Tocmai înfrângerile ideologiei
burgheze pe frontul literar au permis multor scriitori ai
Nicolae Popescu, Pâinea
noºtri sã se elibereze de rãmãºiþele influenþei nefaste ale
teoriei burgheze a „artei pentru artã”. Partidul a dus o
luptã susþinutã ºi plinã de succes împotriva manifestãrilor
ideologiei burgheze în literaturã ºi artã. Desbateri iniþiate
în jurul formalismului, naturalismului etc. au însemnat tot
atâþia paºi înainte în lupta pentru sfãrâmarea influenþelor
strãine în literaturã.
Dar pentru demascarea ºi sdrobirea pânã la capãt a
tuturor rãmãºiþelor influenþei ideologiei burgheze, este
foarte important ca scriitorii înºiºi sã cunoascã diversele
forme în care ele se mai menþin în conºtiinþa oamenilor.
Efortul frontului literar merge tocmai spre demascarea
acestor forme, adesea subtile ale ideologiei burgheze, spre
smulgerea lor din conºtiinþa scriitorilor, prin discuþii
teoretice, prin criticã ºi autocriticã. Acesta tocmai a fost
scopul principal al desbaterilor dela Uniunea Scriitorilor
din mijlocul lunei Iulie, în legãturã cu poeziile Mariei
Banuº publicate în Viaþa Româneascã. Ele au ajutat
scriitorii care luptã pentru înfrângerea rezidurilor
individualiste din conºtiinþa lor. Ele au arãtat ce mare
pericol reprezintã îndepãrtarea de viaþã, faptul cã, la unii
24 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
scriitori, ataºamentul faþã de cauza socialismului nu este
concretizat în acelaº timp printr’o cunoaºtere cât mai
adâncã a vieþii poporului ºi printr’o participare de zi de zi
la lupta lui. Discuþia a demonstrat în mod concret cã numai
înfrângerea rãmãºiþelor ideologiei strãine îngãduesc
scriitorului sã se contopeascã cu realitãþile de azi, sã
pãºeascã pe calea unei creaþii trainice, cu adevãrat real-
ist-socialiste, în stare sã contribue în mod efectiv la
educarea poporului.
Faptul cã, pânã la urmã, în aceste ºedinþe prelungite,
chiar tovarãºii criticaþi au contribuit la progresul discuþiei,
la opera de clarificare ideologicã, dovedeºte trãinicia
frontului nostru literar, capacitatea scriitorilor noºtri de
a-ºi însuºi un înalt spirit de luptã, de a spori vigilenþa faþã
de manifestãrile ideologiei duºmane.
Dar dacã ideologia burghezã a suferit la noi în þarã
lovituri sdrobitoare, aceasta nu înseamnã cã ea nu mai
existã, cã a fost complet înlãturatã. Nu trebue nici o clipã
uitat cã noi construim socialismul în condiþiile ascuþirii
luptei de clasã, în condiþiile ascuþirii luptei ideologice pe
plan mondial, într’o epocã în care, aºa cum arãta Lenin,
capitalismul în agonie, în svârcolirile sale furibunde, exalã
miasme pestilenþiale. Deaceea rãbufnirile estetismului,
formalismului, naþionalismului ºi cosmopolitismului mai
continuã sã exercite presiune asupra vigilenþei scriitorilor.
Oare ascuþiºul criticilor literari nu trebue sã fie îndreptat
tocmai în direcþia aceasta? Desigur, oricine va rãspunde
afirmativ. Practic, paºi mari au fost fãcuþi în aceastã direcþie,
datoritã îndrumãrilor Partidului, datoritã ajutorului direct
al articolelor publicate în „Scânteia” ºi în „Lupta de clasã”,
datoritã recentelor discuþii dela Uniunea Scriitorilor. Dacã
þinem însã seama cã în restul presei, este foarte redus
numãrul articolelor care sã combatã literatura decadentã,
rãmãºiþele literaturii burgheze apare evident cã unii dintre
scriitorii ºi criticii noºtri literari nu au înþeles nici pânã
acum acest lucru atât de clar, de elementar, cum nu au
înþeles nici unele din redacþiile revistelor literare.
Dacã manifestãri ale estetismului ºi formalismului
au mai rãbufnit în ultimul timp, aceasta se datoreºte ºi
faptului cã ele nu au fost combãtute din vreme cu
suficientã vigoare de critica noastrã literarã.
Rãsfoind revistele din ultimii doi ani, vedem cã în
publicistica literarã domnea, sub acest raport, o liniºte
aproape completã. Pãrea – de pild㠖 cã problema
individualismului burghez se lichidase odatã cu discuþia
în jurul volumului de poezii ale Ninei Cassian (1948); cã
manifestãrile cosmopolite au dispãrut în urma desbaterilor
din vara anului 1949; cã, dacã existau încã manifestãri
formaliste, ele se datorau unor deficienþe de expresie ºi
nu concepþiei care continua sã dãinuie latent în conºtiinþa
unora. Ba, prin denaturarea concluziilor discuþiei purtate
în Plenara din Februarie 1951 asupra poeziei, unii scriitori
ºi critici au ajuns sã creadã cã formalismul nu este altceva
decât proletcultism , cã provine dintr’o lipsã de meºteºug
literar, din subaprecierea moºtenirii literare, din
necunoaºterea adâncã a „regulelor” realismului socialist
ºi nicidecum din cauza influenþei ideologice burgheze.
S’au observat la scriitorii noºtri serioase rãmãºiþe
naturaliste (în creaþia lui Zaharia Stancu, Marin Preda,
Alex. Jar, E. Camilar). Nici mãcar un singur critic literar nu
a analizat serios, ºtiinþific, aceastã concepþie burghezã
despre artã, rãdãcinile ei de clasã ºi manifestãrile ei în
diferite momente istorice. Pânã la desbaterile din Ianuarie
dela Uniunea Scriitorilor, formalismul, atât de virulent ºi
„atrãgãtor” pentru unii, n’a format obiectul unei demascãri
ºtiinþifice clare, în lumina manifestãrilor – din pãcate con-
crete – din literatura noastrã. Nici semãnãtorismul, sursã
a idilismului patriarhal în multe creaþii care zugrãvesc viaþa
þãranilor noºtri, n’a fost combãtut în aºa fel încât sã se
atragã atenþia scriitorilor asupra rãmãºiþelor lui. ªi doar în
unele poezii ºi romane – publicate sau prezentate la
redacþii ºi edituri – nu rareori imaginea realistã a þãranului
muncitor, luptãtor pentru viaþa nouã, este înlocuitã cu
manechinul semãnãtorist cu coasã ºi secerã, îmbrãcat în
frumos costum naþional. Rãmãºiþele acestui idilism se
manifestã încã puternic în unele publicaþii apãrute în
colecþia „Albina” destinatã satelor, în romanul Temelia
de E. Camilar, în unele poezii ale lui Mihu Dragomir ºi
Victor tulbure ºi în multe poezii apãrute în paginile
Caetului Cultural.
A. A. Jdanov ne dã un strãlucit exemplu de
combatere ºtiinþificã a ideologiei burgheze ºi a purtãtorilor
ei de cuvânt, atunci când analizeaz㠄creaþia” lui Zosconco
ºi a Anei Ahmatova. Jdanov analizeazã drumul, evoluþia
acestor scriitori, studiazã fizionomia socialã ºi politicã a
epocii în care ei au debutat. Pe baza materialelor con-
crete, A. A. Jdanov descoperã trecutul lor literar, rãdãcinile
creaþiei lor mai noi ºi pune în relief acele trãsãturi ale
personalitãþilor lor artistice care explicã ºi motiveazã
falimentul lor ideologic, moral ºi artistic. Metoda de analizã
a lui A. A. Jdanov este valabilã pentru studierea
fenomenelor felurite de pe frontul literar. Aceastã metodã
a fost folositã în critica noastrã de Sorin Toma în legãturã
cu poezia lui Tudor Arghezi („Poezia putrefacþiei sau
putrefacþia poeziei”), ceeace i-a permis criticului sã
realizeze un model de analizã literarã în spirit marxist-
leninist.
Combaterea pasionatã a duºmanului de clasã pe
plan ideologic trebue sã fie o preocupare permanentã a
criticii literare. În aceastã privinþã tovarãºul Gh.
Gheorghiu-Dej în articolul publicat în „Pravda” din 4
Septembrie 1951 ne învaþã c㠄duºmanul duce o muncã
de subminare nu numai în economie dar ºi în domeniul
ideologiei, unde foloseºte metodele cele mai perfide ºi
rafinate...” de unde rezultã ºi sarcina vigilenþei ºi
combaterii lui înverºunate ºi pe plan ideologic.
m
În 1931, analizând situaþia creaþiei literare în Uniunea
Sovieticã A. A. Jdanov a arãtat cã unitatea scriitorilor se
manifestã nu numai pe plan ideologic, tematic, dar ºi
organizatoric. Munca de organizare a scriitorilor trebuia ºi
ea ridicatã la nivelul succeselor realizate de literatura
sovietic, la nivelul sarcinilor pe care le impunea îndeplinirea
celui de al doilea plan cincinal . demonstrând necesitatea
unificãrii ideologice, teoretice ºi organizatorice a scriitorilor
sovietici, Jdanov arãta cã la temelia noui situaþii de pe
frontul literar sta victoria leninismului, victoria în toate
domeniile de activitate ºi muncã socialistã obþinutã de
Partidul Bolºevic, sub conducerea genialã a lui I. V. Stalin.
„Marea cauzã a lui Marx, Engels, Lenin ºi Stalin a învins”
– a spus A. A. Jdanov. „Tocmai victoriei acestei cauze
noi datorãm întrunirea aici a primului Congres al
scriitorilor sovietici. Fãrã aceastã victorie, Congresul
nostru nu ar fi avut loc. Un congres ca acesta, nimeni în
afarã de noi, bolºevicii, nu l-ar fi putut organiza”.
A. A. Jdanov arãta în cuvântarea sa cã, prin
schimbãrile produse în baza economicã ºi raporturile
sociale, s’a ajuns la o asemenea situaþie încât ideologia
socialistã învinsese nu numai din punct de vedere teoretic
ºi politic, dar ºi practic, din punct de vedere economico-
organizatoric. Þinând seama de diferenþele specifice care
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
existau în situaþia din U.R.S.S. în 193 – ºi situaþia dela noi,
- putem folosi ºi în þara noastrã pe deaîntregul
fundamentarea pe care o dã A. A. Jdanov necesitãþii de a
se realiza unitatea ideologicã, teoreticã ºi organizatoricã
a scriitorilor. Este evident cã astãzi, în condiþiile construirii
cu succes a bazelor socialismului, scriitorii care vor sã
activeze în literaturã nu-ºi mai pun problema de a se
pronunþa pentru una din ideologii – cea socialistã sau
cea burghezã. Este evident cã în asemenea condiþii,
scriitorii se aflã de o anumitã parte a baricadei ºi anume
de partea socialismului.
Dar unitatea ideologicã, teoreticã, organizatoricã a
scriitorilor nu se exprim㠖 în practic㠖 numai prin prezenþa
în cadrul Uniunii Scriitorilor. Ea trebue sã se exprime, în
primul rând în concepþia despre lume a scriitorului ºi în
metoda sa de creaþie. Într’adevãr, Jdanov ne învaþã cã între
concepþia despre lume a scriitorului ºi metoda sa de creaþie,
trebuie sã domneascã o unitate deplinã.
El revine în mai multe rânduri asupra acestei
probleme importante. El demonstreazã în 1946 cum
reacþionarismul concepþiei despre lume a lui Zocenco a
adus în mod necesar falimentul deplin al metodei de creaþie
a acestui mic burghez. Reproducând „programul de
creaþie” al lui Zoscenco, prezentat de el în revista
„Însemnãri literare” în 1922 A. A. Jdanov aratã cum
concepþia decãzutã, moralã ºi politicã, se reflectã în
înfãþiºarea calomnioasã a oamenilor, în scotocirea
lucrurilor mãrunte ale vieþii. De felul în care scriitorul
interpreteazã ºi înþelege lumea ºi fenomenele
înconjurãtoare, depinde modul în care el construeºte
imaginea. Metoda de creaþie depinde prin urmare de
modul în care scriitorul ºi-a însuºit învãþãtura marxist-
leninistã în interpretarea fenomenelor vieþii. Concepþia
comunistã înaintatã a scriitorului, constitue baza celei
mai profunde ºi consecvente oglindiri veridice a
actualitãþii socialiste. Numai aprofundând teoria marxist-
leninistã ºi însuºindu-ºi-o viu, scriitorul îºi formeazã în
mod firesc concepþia despre lume în spirit comunist.
Jdanov arãta în 1934 cã: „Slãbiciunile literaturii
noastre oglindesc rãmânerile în urmã ale conºtiinþei
faþã de economie, de care fãrã îndoialã nu sunt liberi
nici literaþii noºtri. Iatã dece munca neobositã asupra
lor înºiºi ºi asupra înarmãrii lor ideologice în spiritul
socialismului, constitue acea condiþie necesarã fãrã de
care scriitorii sovietici nu pot transforma conºtiinþa
cititorilor ºi deci nu pot fi ingineri ai sufletelor
omeneºti”. Teza aceasta are o însemnãtate deosebitã
tocmai fiindcã literatura are în faþã toate condiþiile
obiective pentru desvoltare.
A fi inginer al sufletului omenesc, înseamnã a
cunoaºte viaþa pentru a ºti sã înfãþiºezi just realitatea în
desvoltarea ei revoluþionarã. Jdanov aratã cã literatura
care merge pe calea realismului socialist are rãdãcinile
adânc înfipte în concepþia materialistã. Aceasta înseamnã
interpretare fenomenelor pe baza teoriei ºtiinþifice
materialiste. Concepþia comunistã despre lume implicã
înþelegerea caracterului desvoltãrii societãþii; ea implicã
înþelegerea caracterului transformãrilor revoluþionare, a
caracterului social, principal nu, al culturii socialiste,
înþelegerea rolului social, activ al scriitorului. „Exactitatea
ºi caracterul concret istoric al imaginei artistice – spune
Jdanov – trebue sã se îmbine cu sarcina transformãrii
ideologice ºi a educãrii oamenilor muncii în spiritul
socialismului”.
Literatura sovieticã, „literatura cea mai avansatã
în idei, cea mai progresistã, cea mai revoluþionarã”,
25
oferã exemplul concret al unitãþii indestructibile dintre
concepþia despre lume marxist-leninistã ºi metoda de
creaþie a realismului socialist.
Creaþiile lui M. ªolohov., A. Fadeeev, N. Ostrovschi,
A. Surcov etc. vãdesc realismul cel mai consecvent,
contribue la desvoltarea celor mai bune însuºiri ale omului
sovietic, tocmai fiindcã aceºti scriitori se aflã în mod
consecvent pe poziþia marxism-leninismului.
Exemple strãlucite de unitate între concepþie ºi
metodã, constitue creaþia lui Gorchi ºi a lui Vladimir
Malacovschi. Nici unul nici altul nu s’au gândit la
„eternitate”, când ºi-au scris operele lor. Caracterul mili-
tant al creaþiei lor este bine cunoscut. „Nu! Chiar astãzi,
chiar aici/ versul meu sã fie armã, baionetã ºi bici!” – a
spus Maiacovschi. Contopirea sa organicã cu Revoluþia,
cu politica Partidului, a fost atât de deplinã, încât
parcurgând volumele de versuri ale lui Maiacovschi, capeþi
o puternicã oglindire a efortului de zi de zi, concret, al
poporului, într’o întreagã epocã istoricã. Puterea acestor
opere n’a pierit odatã cu uscarea cernelei pe paginile lor.
Dimpotrivã, actualitatea, puterea lor de a pãtrunde în
masse este tot atât de vie astãzi ºi creºte mereu. Versurile
sale constitue un model de mãestrie artisticã, de frumuseþe
literarã clasicã, fireascã, umanã. Concepþia despre lume a
marxism-leninismului ºi spiritul de Partid au fost isvorul
realismului profund, care se împletea cu simplitatea cea
mai accesibilã.
În mãsura în care a existat aceastã unitate între
concepþie ºi metodã, scriitorii noºtri au obþinut succese
pe tãrâmul creaþiei literare. Fiindcã a îmbinat cunoaºterea
profundã a materialului de viaþã zugrãvit, cu cunoaºterea
teoriei marxist-leniniste, cu perspectiva miºcãrii istoriei,
Mihai Beniuc a reuºit în Cântec despre tovarãºul Gh.
Gheorghiu-Dej sã înfãþiºeze drumul Partidului, drumul
clasei muncitoare în lupta pentru înlãturarea exploatãri,
drumul celui mai iubit fiu al poporului nostru muncitor.
Tocmai prin modul în care a realizat tema eroismului în
muncã a constructorilor socialismului, stãpânind
perspectiva ºtiinþificã creatoare a fenomenului de viaþã
zugrãvit, Dan Deºliu a reuºit prin Minerii din Maramureº
sã creeze o operã cu puternice elemente de realism social-
ist. În mãsura în care a ºtiut sã se orienteze în fenomenele
sociale, în raporturile de clasã, în legile ºi tendinþele
desvoltãrii sociale, Petru Dumitriu a reuºit în Drum fãrã
pulbere sã zugrãveascã imagini complexe ale actualitãþii
mobile ale actualitãþii socialiste, sã desvãlue cititorului
elementele noui ale realitãþii de azi, adevãratele mobile ale
activitãþii oamenilor. Maria Banuº, prin acele puternice
realizãri artistice – cum sunt La masa verde, Patronul,
Dãrâmãm, Chemare, Slavã Eroilor Doftanei – în care
prezenþa spiritului de partid e viguroasã, a arãtat la ce nivel
poate ajunge creaþia scriitorului atunci când la baza ei stã
concepþia comunistã despre lume. Dar tot poezia Mariei
Banuº prin ultimul ciclu de poezii publicat în „Viaþa
româneasc㔠nr.5/1951, demonstreazã impasul la care
ajunge poetul atunci când, îndepãrtându-se de viaþã, lasã
drum liber, în creaþia sa, ideologiei duºmanului de clasã.
În fiecare succes al literaturii noastre noui, rezidã o
expresie a însuºirii de cãtre scriitorul respectiv a ideologiei
marxist-leniniste în esenþa ei creatoare. ªi acest fapt esenþial
influenþeazã nu numai în linii mari, generale, opera literarã,
el însuºi procesul de creaþie artisticã, formele de expresie
prin care se concretizeazã materialul tematico-ideologic.
Aprofundarea continuã a ideologiei marxist-leniniste
constitue garanþia desvoltãrii ºi mai departe a succeselor
literaturii noastre.
26 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
În cuvântarea sa cu privire la lucrarea lui G. F.
Alexandrov, A. A. Jdanov satiriza pe acei filosofi care,
rãmânând în urma frontului filosofic, discutau la nesfârºit
pe tema: în ce mãsurã conºtiinþa poate sã rãmânã în urma
existenþei pentru a nu pãrea prea retrogradã.
În lumina acestei învãþãturi, oare nu devine limpede
necesitatea de a se combate fãrã cruþare acele „teorii”
prin care se încearcã justificarea rãmânerilor în urmã ºi a
recidivelor formaliste ºi estetizante, pe baza aceleeaºi teorii
a aºa zisei „inevitabilitãþi” a rãmânerii în urmã a literaturii,
dat fiind cã conºtiinþa rãmâne în urma desvoltãrii
economice? Aceastã încercare de a absolvire a tuturor
greºelilor care se comit, îºi are rãdãcina în denaturarea
marxism-leninismului.
A. A. Jdanov ne învaþã cã, cultura democraticã
revoluþionarã din Rusia þaristã a dat lovituri puternice
bazei capitaliste a societãþii ruseºti din secolul al XIX-lea.
Cu atât mai mult, în condiþiile construirii socialismului,
literatura are un rol social activ. Scriitorii trebue sã fie în
prima linie a frontului ideologic militând pentru ideile
marxist-leniniste, contribuind la transformarea oamenilor.
Dar oare se pot îndeplini aceste sarcini cu o conºtiinþã
înapoiatã, cu o concepþie confuzã, mic-burghezã, despre
lume?
În teorie nici unul dintre scriitorii din þara noastrã
nu neagã importanþa însuºirii materialismului dialectic,
necesitatea de a lega crearea imaginei artistice de
concepþia comunistã despre lume, în scopul cunoaºterii
ºi transformãrii lumii. Practic însã, multe din operele care
apar, aratã cã existã o nepotrivire între ceeace afirmã, unii
ºi ceeace realizeazã ei. Multe din operele create nu sunt
la înãlþimea la care ar putea ºi ar trebui sã fie, þinând seama
de ataºamentul autorilor la cauza poporului muncitor.
Aceastã nepotrivire îºi are rãdãcina în însuºirea formalã a
marxismului, în ignorarea spiritului marxismului, în efortul
insuficient de a pãtrunde esenþa învãþãturilor sale cu
privire la rolul artei ca formã a conºtiinþei sociale. Cãci
altfel, cum s’ar putea explica faptul cã un poet de talia lui
Marcel Breslaºu, care a manifestat prin activitatea sa
politicã ºi artisticã, un ataºament atât de profund faþã de
cauza clasei muncitoare, sã apere totuºi în fapt, isbucnirile
poziþiilor burgheze, individualiste în creaþie? Deoarece la
asta se reduce în fond teza expusã în cadrul desbaterilor
dela Uniunea Scriitorilor, dupã care scriitorul vine în epoca
revoluþionar㠄cu tot ce are”, inclusiv deprinderile câºtigate
sub influenþa ideologiei burgheze. Teoria posibilitãþii
„coexistenþei” elementelor vechi cucele noui în creaþia
unuia ºi aceluiaº scriitor, este ostilã drumului înainte al
literaturii, ostilã slujirii de cãtre literaturã a cauzei
socialismului, pentrucã este profund antimarxistã.
Pentrucã marxismul ne învaþã cã noul nu poate sã creascã
decât în luptã cu vechiul. Deci literatura realismului so-
cialist nu poate sã se nascã, sã se desvolte ºi sã se
întãreascã decât în lupta înverºunatã, pânã la capãt, cu
toate manifestãrile ideologiei burgheze, indiferent de forma
sub care apare la un moment dat, inclusiv pretenþia de a
scrie pentru „viitor”. De fapt ce dovedeºte o asemenea
„concepþie”, decât incapacitatea scriitorilor respectivi de
a crea opere literare durabile, socialiste în conþinut,
naþionale în formã ºi accesibile masselor largi populare?
O asemenea „concepþie” trãdeazã lipsa de dragoste, de
înþelegere ºi de cunoaºtere faþã de bogãþia, de
complexitatea sufleteascã a milioanelor de oameni simpli
care construesc socialismul. Ea este o consecinþã a izolãrii
scriitorului de viaþã, de fapt izolare a scriitorului în gãoacea
propriei sale existenþe. Care material poate fi un mai bogat
isvor pentru a creia opere nepieritoare decât bogãþia de
sentimente, de idei, ce însufleþesc milioanele de oameni
care au cãpãtat conºtiinþa demnitãþii lor umane, care au în
faþã posibilitatea de a ºi desvolta nemãsurat însuºirile lor
în cadrul unei largi activitãþi sociale în folosul celor mulþi,
oameni cari îºi dau seama pe zi ce trece cã existenþa ºi
fericirea lor personalã se contopesc într’un tot indisolubil
cu realitatea socialistã? Ce poate fi mai ispititor pentru
scriitor decât de a zugrãvi relaþiile sociale înaintate, în
care valorile morale, culturale, estetice, capãtã un rol din
ce în ce mai preponderent, în care criteriul de apreciere a
personalitãþii umane este criteriul frumuseþii intelectuale
ºi morale a omului? Ce poate atrage mai mult un adevãrat
creator, doritor de a zugrãvi tipuri de o umanitate
superioarã, decât procesul de fãurire a nouilor personalitãþi
umane în cadrul muncii în procesul construcþiei? „Cãci
socialismul marxist, - scrie I. V. Stalin, - nu înseamnã
restrângerea necesitãþilor personale, ci creºterea ºi
sporirea lor în toate privinþele, nu înseamnã îngrãdirea
acestor necesitãþi sau renunþare la satisfacerea lor, ci
satisfacerea completã ºi în toate privinþele, a tuturor
necesitãþilor masselor, ridicate din punct de vedere cul-
tural, ale celor ce muncesc”. Este evident cã scriitorii
cari nu înþeleg întreaga bogãþie a vieþii noui, nu înþeleg
nici spiritul învãþãturii marxist leniniste.
Scriitorii au în faþa lor o umanitate de o frumuseþe
moralã, de o bogãþie sufleteascã nemaivãzutã , umanitate
spre care au nãzuit cu toatã puterea conºtiinþei lor, cei mai
buni din scriitorii noºtri clasici. Bãlcescu, Eminescu,
Caragiale, Creangã, au visat la o viaþã, la o realitate care
nu a existat ºi nu putea exista în momentul în care ei au
trãit. Ei nãzuiau spre o lume curatã, armonioasã, în care
înfãþiºarea moralã a oamenilor sã fie lipsitã de contradicþiile
ºi defectele societãþii din vremea lor, întemeiatã pe
antagonismul de clasã. Iar scriitorii care astãzi trãesc
vremurile la care visau cei mai buni oameni ai secolelor
trecute, n’au altã sarcinã mai nobilã decât a le zugrãvi
tocmai în imagini la nivelul frumuseþii realitãþilor noastre.
Astãzi, datoritã marilor victorii obþinute pe frontul
literar, avem posibilitatea ºi datoria de a pune în mod
ascuþit aceste probleme. Însãºi situaþia actualã a literaturii
noastre, impune un nivel de exigenþe, pe care nu l-am
avut acum un an sau doi. Desbaterile largi ºi adânci care
au avut loc la Uniunea Scriitorilor reprezintã un moment
superior de luptã în desvoltarea literaturii noastre. Ele
dovedesc tãria literaturii, progresele ei, cãci numai cei
puternici nãzuesc sã lichideze pânã la capãt slãbiciunile.
Noi mergem pe drumul cel bun al literaturii ºi nãzuim sã
mergem cât mai repede ºi tocmai deaceea avem datoria sã
întãrim mereu lupta împotriva teoriilor individualiste ºi
confuzioniste cu privire la rolul artei. Trebue sã
recunoaºtem cu curaj cã dacã ele mai circulã în mediul
literar, aceasta se datoreºte faptului cã n’au fost ºi nu
sunt încã suficient demascate ºi combãtute. Ele persistã
mai ales când scriitorul, în loc sã se afle în mijlocul
frãmântãrilor sociale, în contact direct cu realitatea, mai
rãmâne încã în izolare, încurcat în frãmântãri individualiste.
Tocmai de aceea, pentru unii scriitori, literatura, în
loc sã fie un puternic mijloc de cunoaºtere a realitãþii, de
transformare a acesteia pe temeiuri cu adevãrat juste ºi
umane, pe temeiuri comuniste, devine un scop în sine.
Existã încã scriitori care urmãresc în primul rând „realizarea
lor personalã”, înþeleasã în sens burghez. Scopul lor prin-
cipal este scrierea unei serii de zece-cinsprezece volume,
care sã rãmânã dupã ce persoana lor fizicã s’a stins.
Aceastã dorinþã ar putea sã nu fie incompatibilã cu
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
concepþia despre lume marxist-leninistã dacã volumele
respectivului scriitor sunt expresia înþelegerii profunde a
realitãþii, deci dacã sunt utile poporului ºi nu servesc doar
de „monument” al personalitãþii scriitorului. De obicei însã,
în practicã, scriitorii care cultivã aceastã teorie cad pe
panta indiferenþei faþã de politica Statului, faþã de
construirea socialismului. Ei nu mai concep literatura în
funcþie de nãzuinþele poporului, subestimeazã importanþa
ideologico-politicã a artei ºi creeazã literatura în funcþie
de ei înºiºi. Ce are comun o asemenea concepþie
individualistã despre literaturã, cu ideologia unui scriitor
care se aflã într’adevãr pe poziþiile noastre de luptã pentru
socialism ºi pentru pace?
Jdanov ne învaþã sã combatem cu înverºunare
tendinþele unor scriitori de a pretexta necesitatea
originalitãþii ºi individualitãþii artistice pentru construirea
unei concepþii egocentrice despre artã ºi literaturã.
Talentul, forþa artisticã, are o importanþã uriaºã în
valorificarea realistã a posibilitãþilor scriitorului. Talentul
este elementul primordial care dã scriitorului capacitatea
de generalizare artisticã a fenomenelor vieþii. Unele
insuccese ale scriitorilor noºtri talentaþi care, cu sau fãrã
voia lor, s’au lãsat cãlãuziþi de concepþia greºitã despre
rolul scriitorului – aratã însã cã talentul nu poate fi
singurul factor care sã facã din literaturã o armã pentru
construirea socialismului.
În faþa fiecãrui luptãtor pentru cauza viitorului þãrii
noastre stã astãzi sarcina realizãrii unei lumi noi; o doreºte
omul muncii, omul cinstit, duºman exploatãrii. Dar pentru
aceasta trebue nimicitã exploatarea, trebue retezate
ghiarele aþâþãtorilor la rãzboi. Concepþia comunistã despre
lume implicã lupta pentru realizarea deplinã a acestor þeluri.
Oare faptul de a avea talent dã drept scriitorilor de a
absenta dela aceastã luptã? Dimpotrivã, acea fapt implicã
o rãspundere în plus. Talentul trebue sã serveascã drept
armã în construirea socialismului ºi comunismului, ei
trebue folosit în întregime astãzi, pentru oglindirea în
operele literare a mersului înainte al societãþii noastre, el
trebue pus sub steagul ideilor celor mai înaintate ale vieþii
noastre.
Pentru a ºti sã te orientezi just în cele ce vezi, trebue
sã cunoºti marxismul – spunea tovarãºul Stalin în
convorbirea cu activiºtii cinematografiei sovietice. Teoria
marxist-leninistã dã scriitorului posibilitatea sã se orienteze
cu siguranþã în fenomenele sociale, în raporturile de clas,
în legile ºi tendinþele desvoltãrii societãþii. Ea îi dã
posibilitatea sã oglindeascã veridic realitatea, sã ºi
impregneze din plin opera cu cele mai înaintate idei ale
contemporaneitãþii.
Acei scriitori, care nu înþeleg viaþa aºa cum o înþelege
ºi o concepe un marxist-leninist realizeazã opere care sunt
departe de realismul socialist. Trebue arãtat cu curaj
scriitorilor faptul cã greºelile din operele literare,
deficienþele, piedicile în însuºirea metodei realismului so-
cialist provin din greºeli de concepþie. Metoda realismului
socialist înseamnã în primul rând sã sesizezi noul din
realitate. Dar nu poþi sã sesizezi noul, dacã nu înþelegi
dialectica desvoltãrii sociale, dacã nu înþelegi legile
realitãþii noastre.
Oare nu din necunoaºterea vieþii provine viziunea
neclarã din cel de al doilea volum al romanului Negura de
Eusebiu Camilar? Oare nu dintr’o insuficentã înþelegere a
legilor desvoltãrii sociale, autorul pune pe eroul princi-
pal, Costan Cimpoeºu, sã iniþieze un cartel agricol în 1943?
Oare nu nesocotirea caracterului ofensiv al socialismului
l-a dus pe Petru Dumitriu la unele greºeli în romanul sãu
27
Drum fãrã pulbere? Calitãþile ºi deficienþele unora dintre
operele noastre pun din plin problema ridicãrii nivelului
ideologic ºi politic al scriitorului.
Pentru a scrie un roman despre o construcþie
socialistã de amploarea Canalului Dunãre-Marea Neagrã,
autorul a pus la temelia lucrãrii sale un material de viaþã
din anul 1949. Petru Dumitriu nici nu avea posibilitatea sã
arate victoria deplinã a constructorilor pe acest mãreþ
ºantier al socialismului, cãci Canalul va fi terminat deabia
în 1954. În schimb el ar fi putut da, ºi trebuia sã dea,
perspectiva viitorului, zugrãvind puternic forþele motrice,
chezãºia reuºitei construcþiei. Elementele acestei perspec-
tive existau pe ºantierul Canalului în 1949, dar autorul nu
le-a sesizat, nu le-a oglindit în romanul sãu.
Oricât de talentat ar fi un scriitor, dacã talentul sãu
nu este ajutat ºi ghidat de concepþia ºtiinþificã despre
lume, nu poate sã asigure reuºita creaþiei; dacã scriitorul
în loc sã se identifice cât mai complect cu tumultul vieþii,
cu tot ce este mai înaintat în ea, profeseazã teoria
„coexistenþei” noului ºi vechiului, se izoleazã de viaþã în
cercul strâmt al individualismului, nici un talent nu-l poate
scãpa de decãderea creaþiei sale.
m
Rapoartele lui A. A. Jdanov pun cu ascuþime
problema cunoaºterii vieþii. În cuvântarea sa din 1934, el
insistã supra izvoarelor de inspiraþie ale literaturii sovietice,
arãtând cã scriitorul trebue sã-ºi extragã materialele
producþiei lor artistice – subiecte, imagini, limbã, stil, - din
viaþa ºi experienþa oamenilor care muncesc pe marile
ºantiere de construcþie, din actele de eroism ale oamenilor
sovietici, din experienþa colhozurilor, din activitatea
creatoare care pulseazã în fiecare colþ al Þãrii
Socialismului.
Dar a cunoaºte viaþa, ne învaþã A. A. Jdanov aceasta
înseamn㠄a f în stare de a reprezenta veridic în operele
de artã, de a o reprezenta nu din punct de vedere
scolastic, mort, nu pur º simplu ca o «realitate obiectivã»
ci a reprezenta realitatea în desvoltarea ei
revoluþionarã”. Adevãrul ºi caracterul istoric concret al
reprezentãrii artistice „Trebue sã se uneascã cu sarcina
transformãrii ideologice ºi a educãrii muncitorilor în
spiritul socialismului”.
Aceste indicaþii ale lui Jdanov sunt deosebit de
importante pentru înþelegerea complexitãþii problemelor
pe care le pune cunoaºterea vieþii. Ele aratã cã
reflectarea realitãþii în artã nu este rezultatul unui con-
tact sporadic cu realitatea, ci constã în generalizarea
faptelor concrete ale realitãþii, studiate multilateral ºi
continuu de scriitorul care se sprijinã pe cunoaºterea
învãþãturii marxist-leniniste. În lumina acestor
constatãri, rezultã cã a cunoaºte viaþa, nu înseamnã
pur ºi simplu a face o simplã vizitã prin locurile de
producþie, nu e o problemã strictã de „documentare”,
ci este vorba în primul rând de poziþia de pe care te
apropii de viaþã. A cunoaºte viaþa înseamnã a o privi cu
ochii poporului, a fi orientat asupra problemelor
generale ale realitãþii socialiste. Nu este justã ºi nu duce
la un rezultat bun atitudinea acelor scriitori care,
mergând de pildã, într’o documentare de ºapte zile la
o gospodãrie agricolã colectivã, ar avea pretenþia sã
oglindeascã în cuprinsul unui roman de ºase sute de
pagini, întregul proces de transformare socialistã a
agriculturii. Evident cã autorul respectiv va ajunge la
un faliment total din punct de vedere a realizãrii
romanului, dând probabil vina „pe realitate”.
28 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Chezãºia succesului constã nu numai în cunoaºterea
aprofundatã a realitãþii, ci a principalelor probleme care îi
frãmântã pe oamenii din patria noastrã, ºi mai ales în
participarea efectivã a scriitorului la viaþa eroilor sãi.
Acest lucru este evident în operele cele mai bune
apãrute la noi. Oare forþa deosebitã pe care o are poemul
Tovarãºul Matei a primit Ordinul Muncii de Veronica
Porumbacu, nu se datoreºte faptului cã autoarea ºi-a
însuºit pe deplin problemele oamenilor pe care ni-i
înfãþiºeazã? Oare nu aceeaºi este explicaþia succesului
unor opere ca Cetatea de foc de Mihail Davidoglu, În
satul lui Sahia de Eugen Jebeleanu, cu unele poeme ale
lui A. E. Baconsky etc.? În operele lor accentul nu cade pe
problemele tehnice de producþie ci pe problemele umane.
Fãrã îndoialã, cunoaºterea acestor probleme implicã o
amãnunþitã cunoaºtere a muncii oamenilor.
Câþi dintre scriitorii noºtri care doresc sã scrie (sau
chiar au scris) despre transformarea socialistã a
agriculturii cunosc de pildã metoda Brediuc, a graficului
orar la aria de treer? ªi doar aplicarea acestei metode
sovietice de lucru neîntrerupt ºi planificat cu batozele –
ziua ºi noaptea – a fost unul din factorii principali care au
determinat rapiditatea cu care s’a putut asigura strângerea
recoltei din anul acesta.
Nu poþi înþelege nimic din procesul de atragere a
unor masse din ce în ce mai mari de þãrani muncitori în
gospodãrii agricole colective dacã nu cunoºti mecanismul
zilei-muncã, care asigurã o repartiþie justã ºi echitabilã a
sarcinilor ºi apoi a produselor realizate. În jurul acestei
„zile-munc㔠se învârtesc discuþiile þãranilor cu proprietãþi
individuale, asupra felului în care este aplicat acest sistem
sunt aþintiþi ochii lor. Cãci, într’adevãr, aici gãsim elementul
concret care determinã în conºtiinþa þãranilor victoria
asupra spiritului individualist.
Dar dacã este greºit a porni la oglindirea realitãþii
fãrã o profundã cunoaºtere teoreticã ºi practic a ei – este
cel puþin tot atât de greºitã tendinþa de a porni la studiul
realitãþii cu idei preconcepute, cu scheme fãcute dinainte.
Existã scriitori care alcãtuesc planul operei lor din birou ºi
pe baza ºabloanelor deja existente în literaturã, cãutând
în viaþã doar amãnuntele concrete, cu care sã umple tiparele
pregãtite dinainte.
Din acest punct de vedere, desigur este de combãtut
atitudinea acelor scriitori care nu utilizeazã locul lor de
muncã pentru a face din el un mijloc efectiv de pãtrundere
în viaþã. Unii dintre cei care sunt, de exemplu, ºi redactori
la ziare, reviste sau edituri, concep munca în redacþie,
munca de îndrumare, ca un fel de gãoace din care nu se
poate vedea nimic. Între cunoaºterea vieþii pe teren, între
munca de creaþie ºi între cea de îndrumare existã la aceºti
scriitori pereþi de nepãtruns. Desigur, scriitorii respectivi
se vor plânge totdeauna de „lipsa de timp” ºi de lipsa de
mijloace pentru a cunoaºte realitatea, dacã atât timp cât
vor munci în redacþii, în secþiile de creaþie ale Uniunii
Scriitorilor, vor privi cu ochi morþi cele ce se petrec în jurul
lor. Existã scriitori care, pentru a lua contact cu realitatea,
nu se deplaseazã niciodatã în întreprinderile, în uzinele
din Capitalã, în cartierele mãrginaºe sau în regiunea
Bucureºti, deºi locuesc cel puþin trei sferturi din timpul
lor în Bucureºti. ªi oare Capitala þãrii nu poate fi socotitã
drept unul din principalele puncte din þarã, în care se
manifestã noul, socotitã drept unul din principalele puncte
din þarã, în care se manifestã noul, în care au loc fenomene
car atestã mersul înainte al societãþii noastre? Nu sunt
oare aceºti scriitori atraºi în cãlãtorii de documentare, mai
mult de pitorescul, de ineditul priveliºtii (înþeleasã în chip
îngust) decât de adevãrata viaþã care pulseazã în fiecare
colþ al Patriei noastre? Unii scriitori se feresc de „activitatea
obºteascã”, de sarcina pe care le-o impune calitatea lor
de scriitori, de propagandiºti. Ei se eschiveazã dela munca
în diferitele comitete, dela ºedinþe, arãtând cã aceasta i-ar
împiedica în munca de creaþie. Dar oare aceastã muncã
activã, practicã, nu este un mijloc eficace pentru
acumularea de experienþã necesarã pentru creaþia literarã?
Cum poþi oare cunoaºte mai intim, mai profund realitatea,
cum poþi pãtrunde mai bine tendinþele noui, decât activând
printre oamenii muncii, decât desbãtând în adâncime
problemele oglindirii acestei realitãþi în creaþia literarã? ªi
dimpotrivã, oare nu tocmai izolarea dela munca obºteascã
a contribuit în cea mai mare mãsurã la recentele greºeli ale
Mariei Banuº?
Îmbinarea muncii de creaþie cu munca obºteascã, în
cadrul ziarelor, revistelor, editorilor sau a secþiilor de creaþie
ale Uniunii Scriitorilor este chezãºia succesului activitãþii
creatoare a scriitorului.
Exemplul celor mai buni creatori ai noºtri stã mãrturie
în aceastã privinþã. Pentru creaþia lui Dan Deºliu, de pildã,
activitatea în cadrul redacþiei „Scânteii” a avut o
importanþã hotãrîtoare. Aici, în prima linie a frontului de
luptã, el a avut contactul direct cu realitatea, cu viaþa: aici
el a învãþat sã preþuiascã importanþa ºi efectul cuvântului.
Cercetând manuscrisele altora, discutând în colectiv
problemele creaþiei proprii, învãþând din experienþa altora
ºi acumulând la rândul sãu experienþ㠖 ºi aceasta s’a
întâmplat ºi cu scriitori ca Petru Dumitriu ºi Veronica
Porumbacu – ei au reuºit sã creeze opere legate de viaþã ºi
în care se reflectã problemele care frãmântã oamenii muncii.
ªi oare activitatea obºteascã pe care Mihai Beniuc a avut-
o în ultimii ani nu i-a impregnat creaþia cu acea perspectivã,
cu acel suflu, pe care numai cunoaºterea realitãþilor ºi
vieþii poporului o pot da?
În cadrul recentelor desbateri care au avut loc la
Uniunea Scriitorilor, cu prilejul reorganizãrii secþiilor de
creaþie, mai mulþi scriitori cu îndelungatã experienþã literarã
ca Zaharia Stancu, Ion Cãlugãru, Aurel Baranga – au
subliniat convingerea lor cã a lucra în redacþii, în colectivele
Uniunii Scriitorilor înseamnã pentru scriitori nu numai o
sincerã preocupare pentru desvoltarea literaturii noastre,
ci o chestiune vitalã pentru propria lor creaþie. Astfel, ei au
prilejul sã înþeleagã mai bine viaþa ºi problemele creaþiei, sã
creeze opere de înaltã mãestrie artisticã.
Dar simpla prezenþã în cadrul redacþiei nu este
suficientã. Pentru atingerea obiectivelor amintite este
necesarã nu atitudinea pasivã în cadrul colectivelor de
reacþie sau la ºedinþe, ci de efectivã contribuþiei, care sã
facã din aceste colective, puncte înaintate ale construcþiei
socialismului. În felul acesta vom cunoaºte mai bine
mecanismul care duce înainte viaþa , resorturile care
transformã conºtiinþa oamenilor.
m
Expresia cea mai evidentã a cunoaºterii profunde
de cãtre scriitori a vieþii societãþii noastre, este felul în
care ea este concretizatã în chipul eroului pozitiv. El este
figura centralã a literaturii noastre de astãzi. A cunoaºte
viaþa înseamnã, în primul rând, a cunoaºte omul nou, a
pãtrunde în centrul preocupãrilor ºi nãzuinþelor sale.
Urmând exemplul literaturii sovietice „ai cãrei principali
eroi sunt constructori ai vieþii noi, muncitori ºi
muncitoare, colhoznici ºi colhoznice, membri de partid,
administratori, ingineri, comsomoliºti, pioneri” (A. A.
Jdanov) – literatura noastrã oglindeºte tipurile
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
fundamentale ºi eroii esenþiali ai epocii noastre de
construire a socialismului. De felul în care este concretizat
eroul pozitiv depinde succesul sau insuccesul operei
literare. Din felul în care scriitorul îºi concentreazã atenþia
creatoare pentru a pune în luminã imaginea eroului pozitiv,
noi aflã care este atitudinea scriitorului faþã de realitate,
cum o înþelege el – just sau nejust. În sfârºit, de felul în
care oglindeºte complexitatea creatoare ºi caracterul
ofensiv al eroului de tip nou, depinde perspectiva pe care
o deschide opera literarã, forþa ei mobilizatoare. Cãci, aºa
cum spune A. A. Jdanov, „entuziasmul ºi pasiunea pentru
eroism impregneazã întreaga noastrã literaturã. Ea este
optimistã. ªi optimistã nu conform unui oarecare in-
stinct zoologic „interior”. Ea este optimistã în esenþa
ei, pentrucã ea este literatura clasei în ascensiune, a
proletariatului, singura clasã progresistã, de
avangardã. Forþa literaturii noastre sovietice constã în
aceea cã ea serveºte cauza nouã, cauza construcþiei
socialismului”.
Tocmai plasticitatea cu care este înfãþiºat Mitrea
Cocor, toatã vigoarea cu care Mihail Sadoveanu a
concentrat în figura acestui erou trãsãturile caracteristice
înaintate ale þãranului nostru muncitor, determinã valoarea
socialã a acestui erou, puterea sa de convingere.
Din faptele eroilor poemului Minerii din Maramureº
de Dan Deºliu noi înþelegem caracterul esenþialmente
nou al prezentului, bogãþia de idei ºi de sentimente
minunate care-i animã pe oameni ºi care exprimã cele mai
noi tendinþe din viaþa noastrã.
În comportarea lui Miticã Rusu, a lui Gelal, din Drum
fãrã pulbere, în comportarea lui Pavel Arjoca din Cetatea
de foc etc., gãsim acele elemente care demonstreazã forþa
relaþiilor noastre sociale care insuflã încredere în ziua de
mâine. Fermitatea în faþa greutãþilor, simþul rãspundem îl
caracterizeazã pe Maftei, din romanul lui Petru Dumitriu,
pe Mladin din Cumpãna luminilor de Niculae Jianu, pe
Onufrie Ochi de vulpe din Temelia de Eusebiu Camilar, pe
eroul poemului despre Barta Iosif de A. E. Baconsky etc.
Aceºti oameni sunt exemplare ale unei umanitãþi noui,
membri ai unei societãþi pe care ei înºiºi o construesc.
Tocmai zugrãvirea realistã a eroilor luptãtori dã
profunzime, claritate ºi perspectivã lucrãrilor citate mai
sus.
ªi oare nu tocmai înþelegerea marxistã a rolului pe
care-l au luptãtorii revoluþionari în desvoltare societãþii,
oare nu profunda generatoare a învãþãmintelor unei epoci
istorice, oare nu faptul cã poetul exprimã artistic
sentimentul de dragoste neþãrmuritã a poporului pentru
Secretarul General al Partidului, oare nu acestea au
determinat forþa ºi vitalitatea poemului Cântec despre
tovarãºul Gh. Gheorghiu-Dej de Mihai Beniuc?
Toate acestea aratã în ansamblu cã între cunoaºterea
vieþii ºi eroul pozitiv existã o legãturã indisolubilã. Dar în
acelaº timp ºi insuccesele unor scriitori în construirea
eroului pozitiv demonstreazã aceeaºi tezã.
O insuficentã cunoaºtere a vieþii determinã ignorare
de cãtre scriitor a elementelor noi din realitate. ªi cum pot
fi zugrãviþi eroii pozitivi fãrã ca ei sã fie întruchiparea
noului? Pentru scriitorii care nu cunosc noul din viaþã,
eroul pozitiv nu are ºi nu poate avea caracterul unui
fenomen tipic al vieþii. Aceasta face ca în creaþia lor sã
pãtrundã elemente de subiectivism, de naturalism,
obiectivism, idilism, schematism etc. necunoscând
realitatea, scriitorii respectivi se vãd nevoiþi sã o „umple”
cu tot felul de artificii, prin care încearcã sã suplineascã
lipsa de idei.
29
În faptul cã a transformat comportarea eroului sãu
principal într’o frãmântare stearpã, într’o tânjire
neputincioasã, fãrã orizont, marcatã de salturi nemotivate,
constã insuccesul nuvelei Ana Roºculeþ a talentatului
scriitor Marin Preda. În faptul cã nu a individualizat în
mod realist personalitatea luptãtorilor, constau
insuficienþele artistice, schematismul din Sfârºitul jalbelor
de Al.Jar. În faptul cã a acordat mai multã atenþie eroilor
negativi sau ºovãielnici, ambianþei burgheze sau mic
burgheze a acestora, în timp ce eroii pozitivi erau cufundaþi
într’un fel de ceaþã deasã, care disolvã contururile, constau
deficienþele romanului Oþel ºi Pâine de Ion Cãlugãru. În
faptul cã a ignorat aspecte ale adevãrului vieþii, cã a
încercat sã introducã materialul bogat al vieþii noui în tipare
vechi, înguste, constã slãbiciunea de bazã a piesei Recolta
de aur de Aurel Baranga. În faptul cã a diluat figura lui
Ion Crângaºu într’o serie de dulcegãrii, constã idilismul
din unele pagini ale Temeliei de Eusebiu Camilar. În
prezentarea ºtearsã a trãsãturilor omului nou, în
abstractizarea tipurilor de comuniºti – constã schematismul
din unele nuvele ale lui Ben Corlaciu (Candidatul, Timpii
de aur).
Scriitorii citaþi mai sus au ajuns la aceste greºeli
tocmai pentrucã s’au depãrtat dela ceeace este esenþial,
tipic în viaþã, pentrucã n’au respectat adevãrul vieþii. Nu
se poate pune la îndoialã dorinþa lor fierbinte, sincerã, de
a construi personagii bine realizate. Dar faptul cã unele
rezultate practice ale muncii sunt slabe sau greºite, nu
poate sã nu ne aducã aminte de felul cum A. A. Jdanov
analiza operele în care eroul pozitiv apãrea sãrãcit, lipsit
de insuflã mãreþie situaþiilor prezentate.
Numai încrederea deplinã în forþele noului, numai
înlãturarea oricãrei ºovãieli în afirmare lui, numai curajul
de a se svârli în clocotul vieþii ºi de a lupta împotriva
propriei „izolãri”, permite scriitorului cunoaºterea
profundã a realitãþii, îi dã acel patos revoluþionar care
însufleþeºte fiinþa eroilor sãi, insuflã mãreþia situaþiilor
prezentate.
Caracterul omului nou este determinat de muncã,
constã în înalte însuºiri morale, în capacitatea de a pune
interesul obºtesc mai presus de orice.
Dar aceste calitãþi trebue sã fie în acelaº timp proprii
ºi scriitorului. Pentru a creia opere la nivelul frumuseþii
realitãþii noastre, scriitorii trebue sã se elibereze ºi în munca
lor de creaþie de ultimele resturi ale metodelor desordonate
de muncã literarã, proprii creaþiei literare burgheze. Ei au
ºi început sã munceascã într’un fel nou, în care intrã ca
parte integrantã organizarea muncii de creaþie, lãrgirea
orizontului ideologic ºi cultural, ºi lupta pentru o expresie
cât mai clarã. Treapta de mãestrie artisticã pe care o atinge
un scriitor în creaþia sa este legatã direct de cantitatea de
muncã pe care scriitorul o depune pentru crearea opere
literare.
ªi aºa cum s’a arãtat mai sus, felului nou de a munci
îi corespunde capacitatea de a pune interesele obºteºti
mai presus de orice, intransigenþa faþã de propriile greºeli.
Lichidarea tendinþelor proletcultiste din literatura
noastrã este o condiþie esenþialã pentru mersul ei înainte.
De felul în care luptãm împotriva proletcultismului depinde
în mare mãsurã succesul în ridicarea de cadre noi în
literaturã. Tinerii scriitori trebuesc îndemnaþi sã cunoascã
tot mai aprofundat moºtenirea noastrã literarã,
capodoperele literaturii ruse ºi universale, mãreþele realizãri
ale literaturii sovietice.
Combaterea ºi lichidarea proletcultismului est
indestructibil legatã de lupta pentru mãestria literarã.
30 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Deaceea, pentru progresul necontenit al creaþiei literare
este deosebit de însemnat sã se lichideze rãmãºiþele
proletcultiste, iar desbaterile creatoare în jurul operelor
tinerilor scriitori sã intre în practica de muncã a Uniunii
Scriitorilor, a revistelor ºi a criticilor literari.
În aceeaºi ordine de idei se înscrie ºi necesitatea de
a mãri exigenþa faþã de operele literare care apar sub coperta
colecþiilor de popularizare. Cãci, sub pretextul
„operativitãþii” apar destul de des, în tiraje mari, lucrãri
care sunt sub nivelul posibilitãþilor celor care le scriu.
Exemplul celor mai buni scriitori ai noºtri de astãzi, lovesc
din plin în rãmãºiþele acestei atitudini mic-burgheze faþã
de literatura legatã de masse, atitudine pe care o manifestã
unii scriitori. Lucrãrile lui Mihail Sadoveanu, ale lui Zaharia
Stancu sau ale lui Eusebiu Camilar care apar în cadrul
colecþiilor de popularizare („Albina” ºi altele) lovesc în
aceastã tendinþã, de esenþã burghezã, de a subaprecia
literatura destinatã masselor largi.
m sunt la înãlþimea acestei exigenþe, care încearcã sã se
Acordând scriitorilor ºi artiºtilor titlul înalt de
„ingineri ai sufletelor omeneºti”, definiþia stalinistã
conferã oamenilor artei ºi literaturii un rol activ în societate,
o misiune mãreaþã, rãsturnând revoluþionar concepþia
burghezã despre inutilitatea artistului, bun doar sã
întreþinã huzurul claselor exploatatoare. Aceastã definiþie
îi aºeazã pe scriitori în rândul constructorilor, în rândul
specialiºtilor. Dar aceasta implicã o mare rãspundere pentru
scriitori. Cãci literatura nu numai cã oglindeºte viaþa, dar
contribue la formarea conºtiinþei, gândurilor ºi
sentimentelor omului. Cãci aºa cum aratã A. A. Jdanov,
„unora li se pare firesc sã afle cã s’a fãcut o asprã
mustrare când au fost aduse mãrfuri cu defecte de
producþie, sau când n’a fost îndeplinit programul de
producþie a mãrfurilor de mare consum, sau planul de
stocaj al lemnului, dar dacã se admit lucruri cu defecte
în sectorul sufletelor omeneºti, al educãrii tineretului,
acest lucru poate fi tolerat. Oare nu este aceasta o vinã
mai gravã decât neîndeplinirea programului de
producþie sau zãdãrnicirea îndeplinirii programului de
producþie?”
Rãspunderea scriitorului est legatã de marea
influenþã pe care literatura o exercitã asupra oamenilor.
Dacã o operã bunã poate stimula în mod concret munca
unui colectiv, pe de altã parte, o operã greºitã poate
descuraja, produce confuzii. Operele marilor scriitori ajutã
din plin la transformarea oamenilor. Sã ne amintim de
succesele în producþie pe care le-au obþinut la noi utemiºtii
dela fabrica „Armãtura”; dupã ce s’a citit , în grupe de
lecturã, Atelierul de Foc de Boris Polevoi. Sã ne amintim
de scrisorile atâtor oameni ai muncii adresate ziarelor
noastre, mãrturisind influenþa covârºitoare pe care au
avut-o asupra lor operele lui Maxim Gorchi, Aºa s’a cãlit
oþelul de N. Ostrovschi, Pãmânt desþelenit de M. ªolohov
etc. Sã ne amintim de importanþa pe care au avut-o asupra
formaþiei spirituale a fiecãruia dintre noi anumite opere
literare, felul în care ele ne-au ajutat sã pricepem
evenimentele care se petrec în jurul nostru – ºi în acelaºi
timp, sã ne pricepem evenimentele care se petrec în jurul
nostru – ºi în acelaºi timp, sã ne pricepem ºi pe noi înºine.
Odatã cu eliberarea societãþii de sub tirania banului, odatã
cu promovarea valorilor morale ºi intelectuale, rolul culturii
creºte în mod uriaº.
Scriitorii trebue sã corespundã rolului mãreþ pe care-
l are literatura astãzi, sã fie pãtrunºi de sentimentul
responsabilitãþii lor. Nicicând, în epocile trecute, societatea
nu a conferit scriitorului un asemenea loc, o asemenea
funcþie în viaþa societãþii. Burghezia numea pe poeþi
„privighetori”, cântãreþi , socotindu-i drept niºte fiinþe
ciudate, aflate la marginea societãþii. Lipsa de consideraþie
faþã de artã se traducea atât prin sentimentul ipocrit de
compãtimire pe care-l afiºau clasele exploatatoare faþã de
faþã de scriitori, cât ºi prin indiferenþa totalã faþã de nevoile
lor materiale. Astãzi, scriitorul este chemat sã ajute Partidul
ºi guvernul în mãreaþã operã de educare a oamenilor, sã
lupte cu hotãrîre pentru a fi la înãlþimea mãreþiei vremii
noastre, la nivelul realizãrilor luminoase ale poporului,
pentru ca sã corespundã exigenþelor artistice sporite ale
acestuia.
Scriitorul are o mãreaþã responsabilitate faþã de
popor de a lupta pentru ridicarea la un nivel calitativ din
ce în ce mai înalt creaþia sa, pentru a-ºi desvolta mãestria
literarã. Simþul rãspunderii pe frontul literar înseamnã în
primul rând acest lucru.
De aici reiese datoria de a combate pe cei care nu
eschiveze dela rãspunderea pe care o implicã creaþia,
invocând felurite „circumstanþe atenuante”.
Astfel, existã cazuri când pentru greºelile din
romane, din poezii, din articole de criticã, autorii operelor
respective, se eschiveazã de a rãspunde invocând editurile
ºi revistele care le-au publicat. Trebue arãtat cã, în
recentele discuþii asupra poeziei dela Uniunea Scriitorilor,
unii scriitori nu au înþeles sã-ºi recunoascã deschis
greºelile, ei au încercat sã gãseascã diferite cauze –
chipurile obiective, pentru a ºi le justifica.
Revistele noastre nu au contribuit îndeajuns la
desvoltarea printre scriitori a spiritului de rãspundere.
Discutând într’un articol de fond insuficienþa repertoriului
dramatic original, revista Contemporanul (nr.223, Ianuarie
1951) stabilea rãspunderea diferitelor organe pentru
aceastã situaþie. Au fost astfel criticaþi Comitetul pentru
Artã, teatrele, Uniunea Scriitorilor, A.G.E.S., etc. Numai…
scriitorilor care, de fapt sunt cei dintâi interesaþi în aceastã
stare de lucruri, revista nu gãsea nimic sã le reproºeze.
Revistele noastre literare joacã un rol însemnat în
organizarea procesului literar. În general, cele mai bune
opere ale literaturii noastre sunt prezentate cititorului prin
intermediul revistelor. Desvoltând Rezoluþia C.C. al P.C.
(b) al U.R.S.S., A. A. Jdanov sublinia faptul cã revistele
literare reprezintã o armã puternicã a Statului Sovietic în
opera de educare a oamenilor sovietici; de aceea ele trebue
sã se cãlãuzeascã dupã ceeace constitue baza vitalã a
orânduirii sovietice, dupã politica ei. Vorbind despre
revistele Zvezda ºi Leningrad, A. A. Jdanov sublinia cã
greºelile lor se datoresc „ºi lipsei de rãspundere care s’a
statornicit la conducerea revistei, dacã se þine seama
de situaþia din redacþiile revistelor din Leningrad, unde
nu se ºtie exact cine a avut rãspunderea pentru întreaga
revistã sau pentru fiecare din secþiile ei, ºi unde n’a
existat nici cea mai elementarã ordine”.
Sarcina revistelor literare este de a milita pentru o
literaturã înaintatã, pentru literatura realismului socialist
în þara noastrã. Dar revistele literare sunt totodatã organe
de presã. Prin urmare, cu tot specificul lor, cu caracterul
lor literar ele trebue sã corespundã principiilor generale
clasice pentru presã, aºa cum se desprind ele din învãþãtura
lui Lenin ºi Stalin. Revistele literare trebue sã fie arme
ideologice ale Partidului. Ele trebue sã militeze pentru ideile
lui Marx, Engels, Lenin ºi Stalin, concretizate în munca din
domeniul literaturii. ele trebue sã propage politica. Partidului
în condiþiile specifice ale sectorului literar.
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
A fi propagandist, în condiþiile specifice ºi concrete
literare, înseamnã a rãspândi cu ajutorul imaginilor, ideile
lui Marx, Engels, Lenin ºi Stalin, a oglindi lupta Partidului,
a clasei muncitoare ºi a poporului pentru izbânda acestor
idei. A fi propagandist în domeniul literaturii înseamnã a
oglindi felul în care oamenii muncii din þara noastrã luptã
pentru pace, pentru socialism ºi aplicã în practicã
învãþãturile marxism-leninismului.
A oglindi lupta ºi viaþa poporului nostru în presa
literarã, înseamnã a iniþia în poezie, în prozã, în dramaturgie,
lucrãri care prin materialul lor tematico-ideologic ºi prin
înãlþimea realizãrii artistice sã fie arme de luptã pentru
construirea socialismului, pentru mobilizarea ºi animarea
masselor. Aceasta înseamnã a înfãþiºa – în materialul
publicat în revist㠖 cele mai caracteristice, mai înaintate
fenomene ale realitãþii. Aceastã înseamnã a oglindi
procesul luptei de clasã, a gãsi cele mai sugestive ºi cele
mai puternice imagini artistice pentru a zugrãvi realitatea
ºi totodatã a descoperi în realizãrile de astãzi ale
oamenilor, perspectivele zilei de mâine. Sarcina revistelor
ºi almanahurilor literare trebue sã fie alegerea temelor
celor mai contemporane, care sã oglindeascã în mod
concret, comportarea oamenilor muncii, care sã
zugrãveascã oamenii cei mai înaintaþi, eroii vieþii, activiºti,
oameni educaþi de Partid ºi oameni care cresc la lumina
învãþãturii Partidului ºi devin luptãtori conºtienþi pentru
socialism.
În munca revistelor centrale ºi almanahurilor, existã
destule laturi pozitive care aratã cã ele pot constitui
elemente importante ale frontului literar. Cu toate acestea,
totalizând rezultatele muncii dusã de revistele noastre,
printre care ºi Viaþa româneascã, trebue sã recunoaºtem
– în lumina principiilor enunþate mai sus - cã, mai ales în
ultimul timp, activitatea a fost destul de slabã.
Dacã literatura pe care o promoveazã revistele
literare nu-ºi va îndeplini în cel mai înalt grad rolul ei
educativ – cum aratã Jdanov – aceasta înseamnã cã
revistele literare vor contribui la darea înapoi a literaturii.
Acesta a fost cazul cu unele opere publicate de Viaþa
Româneascã, ciclul de poezii greºite ale Mariei Banuº din
nr. 5/1951, unele poezii greºite ale lui Mihu Dragomir, în
nr. 6/1951, piesa de teatru Recolta de aur de Aurel
Baranga, în nr. 3/1951. Lipsa de principialitate, liberalismul,
au fãcut ca într-un timp relativ scurt sã aparã în paginile
revistei aceste materiale dãunãtoare. În aceste cazuri, în
loc sã fie un instrument de educare a oamenilor muncii în
spirit socialist, revista a devenit un instrument de difuzare
a mentalitãþii ºi ideologiei strãine de clasã. Însãºi seria de
succese, operele realizate publicate de Viaþa Româneascã
obliga revista sã manifeste o mai mare vigilenþã în
aprecierea ºi publicarea materialului literar.
Secþiile de poezie, prozã ºi mai ales de criticã ale
acestei reviste, care ar fi trebuit sã contribuie la lichidarea
rãmânerilor în urmã din sectoarele literare respective, nu
s-au dovedit la înãlþimea sarcinilor primite. Amiciþia
reciprocã, familiarismul care mai domneºte în rândurile
unor scriitori, au dus fãrã îndoialã la combativitatea
scãzutã a unor materiale ale revistei. Sectorul de criticã, în
special, n-a realizat o ridicare a nivelului ideologic în ce
priveºte materialul critic. Iar conducerea revistei n-a luat
mãsurile necesare pentru înlãturarea greºelilor, n-a asigurat
la vreme justa îndrumare a colectivului redacþional.
ªi Almanahul literar din Cluj care – în linii generale
– a adus o contribuþie pozitivã la stimularea ºi
popularizarea creaþiei literare ardelene, a denaturat uneori
ideile marxist-leniniste cu privire la literaturã, rãspândind
31
greºita teorie a „sinceritãþii” scriitorului, prin care se
preconiza înlocuirea spiritului de Partid cu aºa-zisa
spontaneitate a creaþiei literare.
Almanahul literar Iaºul Nou a publicat luni în ºir
poezii formaliste, altele cu un puternic iz proletcultist. În
sânul acestei redacþii se cultiv㠄bisericuþa literarã”, fapt
care a dus la slãbirea calitãþii operelor publicate.
Fãrã a trece cu vederea meritele lor în publicarea
unor opere de valoare, în preocuparea de a creºte noi
scriitori din masse, în încercarea de a se menþine în
actualitate, trebue spus totuºi cã revistele noastre literare
nu au participat suficient la marile campanii iniþiate de
Partid, nu au ajutat în mãsura necesarã, – deºi aveau
posibilitatea ºi datoria – la combaterea ideologiei
duºmane, nu au publicat suficiente materiale combative,
care sã fie folosite în toate domeniile în care massele
populare trebue mobilizate.
Ce oglindeºte acest fapt? El aratã cã în redacþiile
revistelor noastre literare pãtrunde adesea influenþa ºi se
manifestã rãmãºiþe ale ideologiei burgheze, cã aceste
rãmãºiþe nu sunt combãtute cu toatã vigoarea, cã mai
domneºte încã familiarismul, amnistia reciprocã ºi cã
scriitorii-redactori nu participã în suficientã mãsurã la munca
redacþionalã. Este adevãrat cã aceºtia din urmã au promis
în repetate rânduri cã-ºi vor îndrepta greºelile. Totuºi,
asemenea promisiuni nu s-au concretizat în mãsuri efective
la capãtul cãrora sã fie înlãturarea curajoasã a lipsurilor.
Întãrirea spiritului de Partid, întãrirea principiului de
rãspundere colectivã ºi individualã a membrilor redacþiilor
noastre, întãrirea disciplinei redacþionale ºi mai cu
seamã întãrirea criticii ºi autocriticii, de jos pânã sus,
sunt condiþiile de bazã pentru îmbunãtãþirea muncii
revistelor noastre.
m
Frontul literaturii, ca ºi întregul front ideologic,
nu trebuie sã aminteasc㠄un bivuac liniºtit,
undeva departe de câmpul de lupt㔠– cum spune
Jdanov. Exemplul intransigenþei revoluþionare ºi
combativitãþii lui A. A. Jdanov trebue sã cãlãuzeascã
munca activiºtilor pe frontul literar.
Scriitorii noºtri trebue sã se avânte cu curaj în clocotul
vieþii, sã caute locurile unde vârtejul este mai puternic.
Ofensiva împotriva duºmanului de clasã, împotriva
rãmãºiþelor capitalismului se desfãºoarã azi în þara noastrã.
Cine, dacã nu scriitorii îndrumaþi zi de zi de Partid, ar trebui
sã fie în primele rânduri ale forþelor ofensive?
O armã deosebit de preþioasã pentru atingerea
acestor obiective este critica ºi autocritica. Lucrãrile lui
Jdanov ºi întreaga experienþã a literaturii sovietice ne aratã
cã critica ºi autocritica sunt o lege a dezvoltãrii literaturii
socialiste. Nu este posibil progresul ºi învingerea
greutãþilor ºi lipsurilor fãrã discuþia adîncã asupra muncii,
fãrã critica îndrãzneaþã ºi principialã ºi fãrã autocriticã.
„Fãrã critic㠖 spunea Jdanov – orice boalã se
poate înrãdãcina ºi atunci e mai greu de scãpat de ea”.
Cînd lipseºte critica, deficienþele în muncã rãmân
nedescoperite; dimpotrivã ele cresc ºi înãbuºe pânã la
urmã organismul respectiv. Noi trãim în condiþiile trecerii
de la capitalism la socialism în plinã luptã de clasã. Arma
criticii ºi autocriticii ne ajutã ºi în acest împrejurãri pentru
înlãturarea lipsurilor.
Analiza fãcutã de A. A. Jdanov greºelilor revistelor
Zvezda ºi Leningrad servesc drept îndreptar pentru felul
în care trebuesc combãtute deficienþele de pe frontul
nostru literar.
32 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
În mãsura în care la noi s-a încetãþenit în practica
vieþii literare mânuirea armei criticii ºi autocriticii, literatura
noastrã a obþinut mari succese. Prin criticã se eliminã
ceeace este vechi în literaturã ºi ceeace o împiedicã sã
meargã înainte ºi se promoveazã ceeace este nou ºi
înaintat. Aºa s-a petrecut cu romanul Negura de Eusebiu
Camilar în care, criticându-se ºi pãrþile nerealizate, au fost
puse puternic în luminã elementele pozitive. Aºa s-a
întâmplat cu poemul lui Mihai Beniuc, Cântec despre
tovarãºul Gh. Gheorghiu-Dej, poem ale cãrui frumuseþi
au fost analizate ºi subliniate. Tot printr-o criticã ºi
îndrumare plinã de griji au putut sã creascã ºi sã se
desvolte un numãr de tineri scriitori proveniþi din rândurile
oamenilor muncii, mulþi dintre aceºti tineri fiind ajutaþi în
mod direct prin ªcoala de Literaturã ºi Criticã a Uniunii
Scriitorilor, ale cãrei cursuri le-u urmat ºi le urmeazã. Ei au
învãþat sã lupte în mod concret pentru evitarea
slãbiciunilor ºi pericolelor care pândesc pe scriitorul ce
adoarme pe laurii obþinuþi sau visaþi numai.
Partidul a chemat scriitorii sã lupte împotriva
mulþumirii de sine, împotriva îngâmfãrii, împotriva oricãrei
stagnãri, sã combatã familiarismul ºi relaþiile neprincipiale
între scriitori. Nu încape nici o îndoialã cã ultimele greºeli
ideologice ale revistei Viaþa Româneasc㠖 publicarea
poeziilor greºite ale Mariei Banuº ºi a unor poezii greºite
ale lui Mihu Dragomir – se datoresc în bunã mãsurã
faptului cã colectivul redacþional a pierdut din vedere
interesele educãrii politice a oamenilor muncii, dând
dovadã de liberalism.
O asemenea atitudine, greºitã din punct de vedere
politic, exprimã însã faptul cã în sânul redacþiei critica ºi
autocritica nu a devenit într-adevãr o armã. Legãtura dintre
colectivele secþiilor nu a fost îndeajuns de puternicã, ele
n-au dat dovadã de ajutor reciproc. Greºelile ºi slãbirea
vigilenþei în munca redacþiei au fost pricinuite ºi de
deturnarea raporturilor care trebuiau sã existe între
Uniunea Scriitorilor ºi inelul sãu de muncã, Viaþa
Româneascã.
În sânul redacþiilor trebue sã se treacã în mod hotãrât
la lichidarea spiritului de concurenþã burghezã, care mai
dãinuie ºi împiedicã relaþiile principiale între redactori.
Spiritul de castã a determinat ºi ieºirea plinã de îngâmfare
a revistei Iaºul Nou, care a respins în mod absurd critica
justã fãcutã de revista Contemporanul. Familiarismul care
domnea în sânul acestei redacþii, împletit cu fenomenele
de înãbuºire a criticii ºi de respingere neprincipialã a
colaboratorilor externi, au dus la scãderea considerabilã a
nivelului revistei.
Desigur, cei mai mulþi scriitori afirmã, în principiu, cã
luptã pentru promovarea criticii ºi autocriticii, dar de multe
ori aceasta rãmâne o afirmaþie goalã. În practicã, acceptarea
formalã a criticii ºi autocriticii este încã frecventã ºi
constituie un mijloc de eschivare dela rãspunderi, dela
recunoaºterea cinstitã, curajoasã, a greºelilor. Cu cât un
scriitor are la activul sãu mai multe succese în domeniul
literar, cu atât el trebuie sã primeascã mai convins critica,
ori dela cine ar veni, dela elemente tinere de pe frontul
literaturii, dela cetitor. Or, tocmai în direcþia aceasta se
manifestã uneori tendinþe de înãbuºire a criticii.
Tovarãºul Stalin ne învaþã cã ploconirea în faþa
„somitãþilor” literare aduce mari prejudicii desvoltãrii
talentelor acestora. Nu se poate diminua rãspunderea
criticii literare care, la apariþia volumului Bucurie de Maria
Banuº, a închinat cronici aproape apologetice acestui
volum, fãrã însã a atrage atenþia poetei asupra unor
slãbiciuni, manifestate încã de la începuturile activitãþii,
slãbiciuni care persistau în acest volum ºi care au rãbufnit
apoi puternic.
„Tovarãºul Stalin ne învaþ㠖 spune A. A. Jdanov
– cã dacã vrem sã pãstrãm cadrele, sã le instruim ºi sã le
educãm, nu trebuie sã ne temem de a critica pe cineva,
nu trebuie sã ne temem de critica principialã, curajoasã,
deschisã ºi obiectivã… Numai o criticã curajoasã ºi
deschisã ajutã pe oamenii noºtri sã se perfecþioneze, îi
îndeamnã sã meargã înainte ºi sã înfrângã piedicile
prin activitatea lor… Acela care se teme de criticã în
activitatea sa este un laº ºi un nevrednic, un om care nu
meritã respectul poporului”. Aceste cuvinte ale lui A. A.
Jdanov trebuesc reamintite acelor tovarãºi care fug de
criticã, de analiza muncii lor. Spre deosebire de aceºtia –
ºi ca un exemplu pentru aceºtia – existã mulþi scriitori care
nu ezitã sã-ºi facã bilanþul activitãþii lor, care primesc cu
curaj critica ºi chibzuesc în lumina deficienþelor semnalate
cum sã obþinã rezultate mai bune în munca lor. Nu este de
mirare cã asemenea scriitori obþin – în urma acestei analize
curajoase – succese de creaþie. Astfel, Mihail Davidoglu
– a cãrui primã versiune a piesei Cetatea de foc a fost
puternic criticat㠖 însuºindu-ºi criticile, a reuºit sã-ºi
refacã piesa ºi sã dea literaturii o creaþie valoroasã.
Dar principalul mijloc, specific literaturii, care asigurã
traducerea în viaþã a armei critice pe frontul literar este
desigur critica literarã. Dezvoltarea ei asigurã în cea mai
mare mãsurã funcþionarea criticii ºi autocriticii. De aceea,
având în vedere rolul important al criticii literare, nivelul
actual al literaturii, noi trebuie sã discutãm problemele
criticii literare ºi – cu forþe unite – sã ajutãm la desvoltarea
ºi întãrirea ei.
În activitatea noastrã literarã nu se simte încã
suficient spirit combativ. Critica literarã trebue sã fie
elementul motor, care sã împingã înainte literatura. Privite
în aceastã luminã, estre clar cã unele rãmâneri în urmã ale
literaturii se datoresc criticii literare, care nu a luptat
suficient pentru întãrirea ºi desvoltarea literaturii noastre.
Apolitismul estre expresia lipsei de combativitate, a
„vegetarianismului fãrã colþi” – cum zicea Jdanov. O
criticã literarã la baza cãreia st㠄contemplarea pasiv㔠a
fenomenelor literare este inutilizabilã ca instrument de
influenþare practicã a literaturii. Critica noastrã trebue sã
lupte împotriva influenþelor ideologiei burgheze.
Critica noastrã literarã se deosebeºte în mod esenþial
de critica burghezã. Nimic nu este comun între ele, în afarã
de denumire. Caracterul principial nou al criticii literare în
bazele, în funcþia ºi în mijloacele ei, a determinat schimbarea
ei calitativã. Sã ne amintim o clipã ce însemna critica
burghezã decadentã: dependenþa directã faþã de sacul cu
bani, faþã de editor ºi capitaliºti, al cãror organ de
propagandã era; arbitrariul complet în aprecierea ºi analiza
operelor literare; impresionismul ºi ignorarea crasã a
ansamblului fenomenelor literare, a literaturii universale,
lipsa de orizont, beþia de cuvinte etc. Critica noastrã literarã
a rupt în mare mãsurã cu asemenea „tradiþii”.
Când vorbim de rãmânerea în urmã a criticii facem
aceastã constatare, nu în raport cu critica burghezã
cosmopolitã, ci în raport cu înaltul nivel al vieþii literare
dela noi. În activitatea noastrã de criticã literarã, nu se
simte încã suficient spirit combativ. Existã încã lipsã de
îndrãznealã în atacarea problemelor centrale ale frontului
literar. Producþia criticii literare este cu totul insuficientã
cantitativ, ºi slabã calitativ. De multe ori ea nu a luat
iniþiativa promovãrii realizãrilor pozitive ale literaturii
noastre ºi mai ales nu a descoperit lipsurile frontului literar.
Principalele probleme ale literaturii au trecut deseori
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
neobservate de critica literarã ºi chiar când, în mod izolat,
un critic observa o anumitã realizare sau o anumitã
deficienþã, nu îndrãznea sã ia o atitudine hotãrîtã.
De pildã, discuþiile asupra spiritului de Partid în
literaturã s-au transformat în mod rapid într-o discuþie
vagã, pe dibuite, dupã care au încetat complet. Problema
mãiestriei artistice nu este încã nici astãzi discutatã efectiv
în coloanele revistelor noastre. Discuþia asupra periodizãrii
istoriei ºtiinþifice a literaturii, care pãrea sã atragã pe mai
mulþi dintre criticii noºtri, s-a transformat în curând într-o
discuþie sporadicã asupra unor probleme neesenþiale,
discuþie care a fãcut mai mult rãu decât bine. Situaþia
dramaturgiei nu a format nici pânã azi obiectul unui articol
serios. Problema eroului pozitiv – problemã atât de
importantã în desvoltarea prozei noastre – figureazã cu
regularitate pe planul de lucru al secþiilor de criticã ale
revistelor noastre, dar rãmâne în stadiul de proiect. Evi-
dent, nici problemele… criticii n-au fost discutate decât
sporadic de critica literarã. Almanahul literar dela Cluj
este aproape singurul care a urmat în coloanele sale, mai
consecvent, o discuþie asupra poeziei. Deobiceiu, în
revistele noastre apar articole cu asemenea titluri: „Pentru
o discuþie a problemelor criticii literare”; „Preludiu la
discuþia asupra poeziei noastre actuale”… Oricine s-ar
aºtepta ca, dupã aceste articole introductive, sã urmeze
discuþia. Aºteptãrile sunt înºelate, cãci uneori chiar înºiºi
autorii unor articole cu asemenea titluri, nu sunt dispuºi
sã depãºeascã faza „teoretic㔠a discuþiei.
Deobiceiu majoritatea criticilor literari sunt mult mai
dispuºi sã scrie despre moºtenirea literar㠖 ºi acolo doar
în sectoarele bãtãtorite – decât despre problemele actuale
ale literaturii. Revistelor literare li se propune adeseori
publicarea unor materiale inofensive care nu sunt greºite
ca principiu, dar care nu aduc nici o contribuþie. În aparenþã,
asemenea materiale nu fac nici rãu, nici bine; în realitate ele
þin în loc literatura, ba chiar o trag înapoi. Chiar unele
probleme teoretice au devenit loc de refugiu pentru cei
cãrora le este teamã sã ia atitudine hotãrîtã. Criticii literari
scriu mai bucuros despre „liric ºi epic” în general, despre
„romanul istoric” însã refuzã cu îndârjire sã ia atitudine prin
scris, faþã de problemele concrete, arzãtoare ale literaturii.
În principiu, fiecare critic literar este de acord cã
critica trebuie sã propage tot ce este progresist ºi nou în
literaturã. Dar el preferã sã facã acest lucru, dupã ca apar
articole în presa de Partid sau dupã ce Uniunea Scriitorilor
ºi-a spus cuvântul, iar de cele mai multe ori tace, lãsând
totul pe seama altora. Cãrþi importante au rãmas astfel
nediscutate. Pânã acum n-au fost recenzate, sau au fost
recenzate insuficient în reviste, volumele de criticã ºi
istorie literarã apãrute la noi. Este semnificativ cã tocmai
almanahurile literare la care lucreazã profesori dela
catedrele de Istoria Literaturii nu au recenzat monografiile
de istorie literarã, atât de utilizate în ºcoli ºi universitãþi.
Într-adevãr, critica trebue sã propage tot ce este
progresist ºi nou în literaturã. În aprecierea noilor lucrãri,
revistele de literaturã rãmân mult în urmã, considerând
termenul de patru-cinci luni drept obligatoriu pentru a
pregãti recenzia unei lucrãri. În practicã, nu existã o criticã
a criticii, o analizã reciprocã, o discuþie.
De multe ori problemele pe care le pun ultimele
manifestãri din viaþa literarã rãmân nedesbãtute. Acelaºi
lucru se întâmplã ºi în domeniul istoriei literare. De pildã,
recent a apãrut articolul prof. Ion Vitner „Greºeli ce
trebuesc combãtute ºi înlãturate” (Contemporanul nr. 256-
257). În acest articol, Ion Vitner analizeazã munca de istorie
literarã depusã în problema valorificãrii clasicilor. Autorul
33
combate o serie de greºeli din prefeþe ºi studii literare,
apãrute în prima jumãtate a anului 1949. Totuºi, probleme
multiple pe care le pun studiile monografice ºi prefeþele
care au apãrut mai târziu sau în ultimul timp nu sunt
discutate ºi nici mãcar menþionate. Este bine cã Ion Vitner
a analizat unele lucrãri aparþinând primei faze din munca
de valorificare a clasicilor, cãci unele din greºelile care
existau atunci sunt ºi astãzi actuale. Dar ar fi fost ºi mai
bine ca autorul articolului sã fi luat atitudine ºi sã fi
menþionat ºi „greºelile ce trebuesc combãtute ºi elimi-
nate” în activitatea de istorie literarã mai recentã, mai
bogatã ºi mai importantã.
Un fenomen îmbucurãtor îl constituie apariþia unor
lucrãri de discuþia problemelor criticii literare în coloanele
Almanahului Literar din Cluj, discuþia mai veche asupra
nuvelei Ana Roºculeþ, articolele publicate în legãturã cu
volumul lui Horia Deleanu despre problemele realismului.
Din pãcate, de multe ori asemenea articole se manifestã
printr-o falsã combativitate, prin amplificarea unor obiecþii
de amãnunt în detrimentul aspectului fundamental,
câteodatã chiar prin rãstãlmãcirea directã a celor scrise
de alþi critici.
În articolul prin care în revista Contemporanul se
reia discuþia asupra unor probleme de criticã („Critica
literarã ºi nedumeririle unui tânãr scriitor” de V. Nicorovici),
se încearcã o criticã a criticii din punctul de vedere al
„scriitorului tânãr”. Este merituoasã aceastã luare de
atitudine, în care se semnaleazã pe drept cuvânt,
incapacitatea actualã a criticii de a pãtrunde în însuºi
miezul creaþiei literare. Din pãcate, dupã ce V. Nicorovici
expune pe scurt ºi destul de vag aceastã tezã, el depãºeºte
prea puþin drumul bãtãtorit al enumerãrii defectelor formale
(dintre care unele sprijinite prin exemple neconcludente)
ºi nu aminteºte de cauzele evidente pentru care critica a
rãmas în urmã. Or, tocmai aici este miezul problemei. Nu
este întâmplãtor faptul cã în articolul lui V. Nicorovici nici
nu este vorba de metoda pe care ar trebui s-o utilizeze
critica noastr㠖 de realismul socialist – de felul în care
critica noastrã luptã cu influenþele strãine ale
formalismului, ale estetismului.
Lipsa de combativitate este uneori mascatã prin
articole ºi cronici de serviciu, în care analiza concretã a
fenomenelor literare este înlocuitã prin afirmaþii generale,
banale, care nu privesc însuºi miezul problemei ºi nu spun
nimic nou, nici scriitorului, nici cititorului. De pildã, sectorul
de recenzii al Vieþii Româneºti cuprinde invariabil asemenea
materiale, mai ales recenzii, care seamãnã ca douã picãturi
una cu alta ºi sunt scrise dupã o schemã «consacratã».
Rãmânerea în urmã a criticii faþã de procesul vieþii
literare se explicã în primul rând prin insuficienta
principialitate a criticilor ºi a organelor presei literare ºi
artistice, care nu analizeazã în adâncime fenomenele
literare, lucrãrile apãrute. Ele sunt o manifestare a
liberalismului în criticã, ale insuficientului nivel ideologic.
Ele sunt rezultatul neclaritãþii ºi concepþiei confuze despre
literaturã pe care o au unii critici. Rãmãºiþele ideologiei
burgheze se mai manifestã puternic în rândurile criticii
literare. Ele se exprimã sub forma subaprecierii în surdinã
a unor opere contemporane, sub forma nepãsãrii ºi
indiferenþei faþã de sarcinile ei. Desvoltarea ºi
perfecþionarea criticii este una din condiþiile esenþiale ale
desvoltãrii generale a literaturii noastre. Fãrã pãrãsirea
atitudinii pasive ºi contemplative faþã de problemele literare
nu se poate ajunge la o criticã curajoasã principialã, –
care, cum spunea A. Tolstoi – «este necesarã literaturii
ca aerul».
34 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Desigur, nu în întreaga criticã literarã situaþia este
asemãnãtoare. Existã articole care au analizat efectiv
creaþia literarã ºi au luptat pentru orientarea literaturii pe
fãgaºul realismului socialist. Nu încape îndoialã cã
rapoartele pregãtite în ultimul timp de conducerea Uniunii
Scriitorilor, unele studii ºi articole, ca ºi participãrile la
discuþii asupra problemelor de creaþie þinute la Uniunea
Scriitorilor sau la Viaþa Româneascã (în jurul poemelor
Cântec despre tovarãºul Gh. Gheorghiu-Dej, de Mihai
Beniuc, Mineri din Maramureº – de Dan Deºliu, sau cu
privire la romanele Temelia de E. Camilar ºi Sfârºitul
jalbelor de Al. Jar) au demonstrat existenþa unor forþe în
critica noastrã literarã, care se manifestã însã insuficient
de persistent. Este locul sã arãtãm cã Ion Vitner care, în
anii trecuþi a desfãºurat o susþinutã activitate în domeniul
criticii ºi istoriei literare, a participat în mod cu totul
insuficient în ultimul timp la desbaterea problemelor
creaþiei literare, iar recentul sãu articol din Contemporanul
nu contribuie desigur la umplerea golului care existã în
activitatea sa de criticã literarã.
În general, criticii literari nu îndrumã în mod suficient
literatura, nu o polarizeazã în chip satisfãcãtor. Uneori,
lipsa de combativitate a unor critici literari merge pânã la
încetarea activitãþii publicistice, ei limitându-se la o
activitate pur redacþional㠖 care merge deseori la atitudine
funcþionãreasc㠖 în cadrul redacþiilor publicaþiilor ºi
editurilor sau la munca numai în cadrul catedrelor
universitare. O asemenea atitudine lipseºte frontul nostru
literar de contribuþia unor importante forþe critice. Ea
trãdeazã fuga de rãspundere, fuga de atitudine hotãrâtã
faþã de probleme arzãtoare, comoditate ºi indiferenþã.
Acum câþiva ani întâlneai în paginile
Contemporanului câte douã-trei articole de criticã literarã
în fiecare numãr. Astãzi, cu chiu cu vai, aceeaºi revistã
ajunge sã publice doar câte o jumãtate de articol. Tot ce a
publicat în domeniul criticii literare Paul Georgescu, în anii
1950 ºi 1951, constã în douã studii. Criticul literar O.
Crohmãlniceanu, care acum câtva timp se dovedea deosebit
de sârguitor în activitatea sa publicisticã, scrie azi cel mult
douã-trei articole pe an ºi participã insuficient la discuþiile
asupra creaþiei literare. Iar criticul literar N. Tertulian, care
se remarcase la începutul anului trecut prin câteva articole
valoroase, pãstreazã azi o profundã tãcere.
Dar chiar scriitorii care îºi dau seama de
însemnãtatea criticii pentru desvoltarea literaturii, scriu
foarte rar în presã articole de criticã literarã. În anii trecuþi,
în paginile ziarelor ºi revistelor, cititorii gãseau articole de
criticã ºi de publicisticã ale lui Ion Cãlugãru, Eugen
Jebeleanu, Petru Dumitriu, Dan Deºliu, Veronica
Porumbacu etc. Dece nu mai scriu ei oare acum nici un fel
de articole de criticã literarã?
Lipsa de articole tratând probleme generale se
explicã ºi prin slãbiciunea teoreticã a criticii literare, care
nu ºi-a însuºit suficient teoria marxist-leninistã. În
discuþiile privitoare la activitatea revistelor literare, criticii
protesteazã împotriva articolelor-standard, împotriva
articolelor în care nu este discutatã mãestria artisticã sau
este apreciatã cu ajutorul unor formule-ºablon.
Un început promiþãtor ºi un exemplu reuºit de
aplicare a criticii ºi autocriticii în câmpul literar îl constituie
recentele discuþii dela Uniunea Scriitorilor în legãturã cu
ciclul de poezii ale Mariei Banuº, apãrut în nr. 5 al Vieþii
Româneºti ºi în jurul poemului lui Mihai Beniuc Cântec
despre tovarãºul Gh. Gheorghiu-Dej. Participanþii nu s-
au mãrginit la o discuþie formalã. Discuþiile s-au
transformat într-o dezbatere creatoare asupra dezvoltãrii
literaturii noastre ºi au cuprins un mare numãr de probleme
din câmpul literaturii. Se poate afirma cu hotãrâre cã aceste
desbateri au contribuit în mod efectiv la progresul
literaturii noastre. Ele au scos totodatã la ivealã ºi cauza
principalã a rãmânerii în urmã a criticii – rezistenþa unora
din critici faþã de prima lor datorie: de a combate fãrã
cruþare, pânã la capãt, orice manifestare a ideologiei
burgheze, de a lupta pentru introducerea spiritului de
Partid în criticã.
Cu cât criticii literari vor aplica mai adânc ºi mai
complet principiul spiritului de Partid, cu cât ei se vor elibera
mai repede de vechile concepþii despre viaþã ºi artã, cu atât
activitatea criticii va deveni mai politicã, mai fructuoasã ºi
va birui rãmânerea în urmã în care se gãseºte acum.
m
În desvoltarea literaturii, critica de massã joacã un
rol important. Scrisorile cititorilor, ce vin zilnic la redacþiile
ziarelor ºi revistelor, sunt inspirate din aceastã grijã. În ele
cititorul îºi exprimã pãrerea cu privire la o carte nouã, fãrã
a aºtepta pânã ce ea va fi recenzatã în presã. Este
semnificativ cã primele semnalãri în legãturã cu gravele
deficienþe ideologice ale poeziei Mariei Banuº au venit
din rândurile cititorilor, nemulþumiþi de faptul cã «tovarãºa
Maria Banuº e obositã. Se depãrteazã de viaþa
oamenilor pe care-i iubeºte» (scrisoarea soldatului
fruntaº Costin Radu din Cluj, cãtre redacþia «Scânteia»).
Aceastã pãrere a fost pe deplin justã.
În discuþiile cu scriitorii, cititorii îºi exprimã pãrerile
lor în legãturã cu operele literare, atrãgând cu hotãrâre
atenþia asupra lipsurilor. Existã încã unii scriitori care nu
sunt dispuºi sã accepte critica masselor decât formal sau
în mãsura în care le este favorabilã. Ei nu au încredere în
capacitatea masselor de a descoperi anumite lipsuri pe
care ei înºiºi nu le-au sesizat. Avem astãzi un public nou,
al cãrui nivel ideologic-estetic a crescut; acest public este
exigent faþã de operele literare în care cautã sã gãseascã
adevãrul vieþii.
Lupta pentru desfãºurarea cât mai largã a criticii ºi
autocriticii în sânul organismelor literare, în secþiile Uniunii,
în redacþii, în cenacluri, trebuie sã fie un obiectiv perma-
nent pentru toþi oamenii artei ºi literaturii. Critica ºi
autocritica, aplicatã cu îndrãznealã ºi cu principialitate,
constituie o chezãºie a înfloririi literaturii noastre, unificã
forþele de pe frontul literar, distruge familiarismul,
ploconirea în faþa «zeilor», spiritul de clicã, nepãsarea ºi
indiferenþa. Ea este o armã excelentã pentru extirparea
laºitãþii, vanitãþii, egoismului, înfumurãrii ºi vedetismului.
Problemele literaturii sunt problemele unui imens
ºantier, în care spiritul colectiv de muncã trebue sã se
înrãdãcineze din ce în ce mai mult. El trebue promovat
prin lupta de opinii, iar lupta de idei înseamnã a lupta cu
toate puterile pentru întãrirea vigilenþei faþã de ideile
duºmãnoase ºi dãunãtoare. Oare poate contribui la lupta
de idei atitudinea formalistã, estetizantã, a unor tovarãºi
care îºi manifestã cu mai multã sau mai puþinã regularitate,
neîncrederea în realizãrile literaturii? Oare poate contribui
la lupta de idei bârfeala, zâmbetul ironic ºi dispreþul cu
care unii privesc munca activiºtilor de pe frontul literaturii?
Promovarea literaturii impune atragerea în câmpul
discuþiilor literare a unui cât mai mare numãr de oameni ai
muncii. Redacþiile revistelor literare trebue sã-ºi asigure
un cât mai larg activ de colaboratori. Revista Viaþa
Româneascã ºi almanahurile literare trebue sã atragã în
cadrul rubricilor de teorie ºi criticã ºi recenzii pe cititori,
scriitori, profesori, care pot sã-ºi exprime pãrerile despre
problemele literaturii.
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Un inginer nu poate construi hidrocentrale, furnale,
dacã nu cunoaºte pânã în amãnunþime legile rezistenþei
materialelor. I. V. Stalin indicã scriitorilor – care ºi ei sunt
«ingineri» – necesitatea cunoaºterii temeinice a tehnicii
creaþiei literare ºi artistice. A fi inginer al sufletului
omenesc, a fi inginer pe tãrâmul artei, înseamnã a fi stãpân
cât mai bine pe tehnica artisticã, înseamnã a stãpâni cât
mai bine mãiestria artei literare. În raportul sãu din 1934,
A. A. Jdanov subliniazã cu ascuþime necesitatea însuºirii
mãiestriei literare. «Nu poþi fi inginer al sufletelor, dacã
nu cunoºti tehnica artei literare» – spune el adresându-
se scriitorilor. ªi, mai departe: «Armele voastre sunt
numeroase. Literatura sovieticã are toate posibilitãþile
de a întrebuinþa aceste arme în toate felurile (genuri,
stiluri, forme ºi procedee ale creaþiei literare) în
diversitatea ºi totalitatea lor, alegând pe cele mai bune
ce au fost creiate în acest domeniu, de toate epocile
precedente. Din acest punct de vedere, cunoaºterea
tehnicei, asimilarea criticã a moºtenirii literare a tuturor
epocilor, constituie sarcina, fãrã îndeplinirea cãreia
voi nu veþi putea deveni ingineri ai sufletelor».
În aceste cuvinte A. A. Jdanov subliniazã cu
ascuþime cã de însuºirea creatoare a moºtenirii trecutului
este indisolubil legatã capacitatea de desvoltare a
mãestriei literare.
Lupta pentru creºterea mãestriei literare este de o
deosebitã importanþã. Cu cât conþinutul tematico-
ideologic înaintat va fi turnat în imagini mai expresive, cu
atât forþa convingãtoare a operei literare va creºte.
Lupta pentru forma artisticã cât mai desãvârºitã,
este indisolubil legatã de sarcina de onoare ce stã în faþa
literaturii: educarea poporului, înarmarea lui din punct de
vedere ideologic. Scriitorii trebue sã contribuie la
desvoltarea gustului artistic al masselor populare. Încã
pe când era secretar de partid al þinutului Gorchi,
generalizând învãþãmintele scoase din activitatea
scriitorilor din regiune, Jdanov s-a pronunþat contra
«stilului de nivel cultural scãzut» propriu unor anumiþi
scriitori, contra «stilului de vulgarizare».
«Nivelul necesitãþilor ºi al gusturilor poporului
nostru s-a ridicat foarte mult ºi, cine nu vrea, sau nu e în
stare sã se ridice pânã la acest nivel, va fi lãsat în urmã».
Aceste minunate cuvinte ale lui Jdanov nu trebuie sã fie
uitate de nici un scriitor.
Lupta pentru înalta calitate artisticã a operelor
literare strãbate ca un fir roºu indicaþiile Partidului nostru
în domeniul literaturii. În aceastã privinþã, Partidul nostru
s-a condus de învãþãturile Partidului Bolºevic, de
rapoartele lui A. A. Jdanov, care a încheiat raportul sãu
din 1934 cu chemarea: «Creaþi opere de artã de un înalt
nivel ideologic ºi artistic».
În 1946, punând din nou problema calitãþii
producþiei literare, A. A. Jdanov a legat-o de caracterul
popular al artei, de nevoile sporite ale cititorului sovietic:
«Poporul vrea sã înþeleagã evenimentele care au loc.
Nivelul lui ideologic ºi cultural s-a ridicat».
În discuþia asupra muzicii, A. A. Jdanov a arãtat încã o
datã cã nu poate fi vorba despre caracterul popular al artei ºi
literaturii sovietice fãrã a fi vorba ºi despre mãestria artisticã
– ºi a atacat cu putere pe esteþii din lagãrul formaliºtilor ºi
cosmopoliþilor cãrora acestea le erau indiferente, care
dispreþuiau interesele ºi cerinþele poporului.
«Ce este genial în muzicã? – întreabã A. A. Jdanov –
Nu este deloc ceeace pot aprecia numai câþiva sau un mic
grup de gurmanzi esteþi. Opera de artã e cu atât mai genialã,
cu cât e mai cuprinzãtoare ºi mai profundã, cu cât e mai
35
perfectã ca formã, cu cât e în stare sã inspire mai mulþi
oameni. Nu tot ceea ce e accesibil e genial, dar tot ce e
într-adevãr genial, e accesibil ºi deci e cu atât mai genial
cu cât e mai accesibil masselor largi ale poporului».
Aceste învãþãminte ale lui A. A. Jdanov pun în faþa
noastrã sarcina muncii perseverente, a migãloasei ciopliri
a imaginilor, nu de dragul formei transformate în scop, ci
de dragul înfãþiºãrii vieþii ºi ideilor într-o formã
emoþionantã în imagini puternice, zguduitoare. Problema
mãestriei artistice cere nu discuþii «teoretice» sterpe, ci
muncã practicã în operã, discuþie complexã pe baza
lucrãrilor realizate.
m
În construirea literaturii noastre, învãþãturile
eminentului teoretician bolºevic care este A. A. Jdanov
au avut ºi au o importanþã deosebitã. Nici un scriitor, nici
un activist de pe frontul literaturii nu va putea uita
importanþa pe care o are pentru propria creaþie ºi muncã,
însuºirea învãþãturilor conþinute în rapoartele ºi
expunerile lui A. A. Jdanov.
Rapoartele lui A. A. Jdanov sunt numai o parte din
tezaurul nepreþuit al învãþãturilor leninist-staliniste despre
artã ºi culturã. Ele demonstreazã odatã mai mult cã, aºa
cum construirea socialismului în general nu se poate face
decât cu ajutorul continuu ºi direct al marii Uniuni
Sovietice, tot astfel construirea noii literaturi nu se poate
face decât cu aprofundarea tezaurului imens al învãþãturii
marxist-leniniste despre artã ºi culturã, decât cu ajutorul
bogatei experienþe a literaturii sovietice.
Nu putem sã cinstim memoria lui Jdanov mai bine
decât fãcând eforturi dea pãtrunde ºi înþelege ºi mai
profund contribuþia sa strãlucitã la aplicarea învãþãturii
lui Lenin ºi Stalin. Nu putem sã-i aducem un mai puternic
prinos de recunoºtinþã, decât contribuind ca îndrumãrile
ºi învãþãturile sale sã devinã fapte vii, decât luptând
pentru înflorirea literaturii noastre, pentru desvoltarea ei
pe drumul realismului socialist.
Aºa cum ne învaþã A. A. Jdanov, noi trebue sã
construim un front unit ºi puternic, pentru a izola ºi lichida
ideologia duºmanã ºi influenþele ei, pentru a da un avânt
din ce în ce mai mare literaturii. Pentru aceasta, desbaterea
în spirit critic ºi autocritic a problemelor literare este o
condiþie esenþialã. Frontul nostru literar se întãreºte în
urma discuþiilor. Înseºi progresele literaturii noastre
dovedesc aceasta. Înlãturarea deficienþelor, prin
desvoltarea în mãsurã din ce în ce mai mare a succeselor,
pentru ca literatura sã-ºi îndeplineascã înalta misiune
încredinþatã, nu este o sarcinã conferitã cutãrui sau
cutãrui scriitor, cutãrui sau cutãrui activist de pe frontul
literar. Lupta pentru construirea unei literaturi pe mãsura
mãreþiei vremurilor în care trãim, este o datorie de cinste
pentru fiecare scriitor, pentru fiecare critic literar, pentru
fiecare activist depe frontul literaturii. Nicicând în istorie
oamenii de litere nu au avut o asemenea misiune glorioasã,
nicicând nu au trãit asemenea vremuri mãreþe. Numai
cunoscând tot mai profund viaþa poporului, numai
participând din ce în ce mai concret la lupta lui, numai
ridicându-ºi neîncetat nivelul ideologic, scriitorii vor reuºi
sã rãspundã cerinþelor mereu sporite ale poporului.
Oamenii de pe frontul literar au datoria sã se inspire în
creaþia lor din actualitatea fierbinte a construirii
socialismului. Dar pentru a crea într-adevãr arme efective
de luptã, în centrul preocupãrilor scriitorilor trebue sã
stea problema ridicãrii neîncetate a mãestriei artistice,
problema calitãþii. Poporului îi trebuesc opere literare cât
36 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
mai multe ºi cât mai bune. Aceste opere se pot crea numai
prin muncã îndârjitã. Desfãºurarea efectivã a criticii ºi
autocriticii este o condiþie de bazã pentru desvoltarea
literaturii. Pe baza criticii ºi autocriticii, trebue sã desbatem
atât marile probleme ale frontului literar cât ºi creaþia fiecãrui
scriitor în parte. În aceastã privinþã, critica literarã are sarcina
de cinste de a promova în mod consecvent tot ceeace este
nou ºi de a combate intransigent vechiul, rãmãºiþele
burgheze, ideologia canibalicã a imperialiºtilor americano-
englezi. Principialitatea, îndrãzneala, cultura sunt calitãþile
care asigurã criticului literar competenþa ºi combativitatea
necesarã pentru a ajuta la rezolvarea complexelor probleme
literare. Scriitorii ºi criticii noºtri literari trebue sã-ºi
concentreze forþele pentru a sprijini tinerele cadre în
literaturã. Tineretul a cucerit prin realizãrile sale unele din
cele mai însemnate locuri în viaþa noastrã literarã.
* În ultima vreme au loc în întreaga þarã adunãri ale
Noi ne mândrim cu succesele literaturii noastre,
fiindcã ea începe sã oglindeascã din ce în ce mai mult
viaþa Patriei noastre, sã propage ceeace este nou, înaintat.
Literatura noastrã capãtã un rol din ce în ce mai important
în educarea socialistã a oamenilor muncii, cheamã spre
noi fapte eroice pentru triumful socialismului ºi al pãcii.
Munca paºnicã ºi constructivã este trãsãtura
esenþialã a vieþii Patriei noastre. Condus de Partid, poporul
muncitor traduce în viaþã programul construirii bazelor
socialismului, în luptã îndârjitã împotriva duºmanului de
clasã. Viaþa însãºi cere sã fie oglinditã în cãrþile poeþilor,
prozatorilor ºi dramaturgilor!
Nu încape îndoialã cã învãþând necontenit din
operele clasicilor marxism-leninismului ºi ale marilor lor
discipoli, inspirându-se din exemplul literaturii sovietice,
trãind intens mãreaþa realitate a construirii socialismului
ºi combãtând pânã la capãt orice isbucnire a putredei
ideologii burgheze, scriitorii noºtri vor repurta succese
din ce în ce mai mari pe drumul desvoltãrii creaþiei literare
pãtrunse de spirit de Partid, armã de luptã a masselor,
expresie a dragostei lor fierbinþi pentru Patrie, a voinþei
lor dârze de a apãra pacea ºi a construi socialismul!
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Raportul de activitate al C. C. al
P. M. R. la Congresul al II-lea al Partidului
Muncitoresc Român (dec. 1955)
„Tot ce are mai talentat literatura ºi arta romîneascã
participã astãzi la opera de dezvoltare a culturii puse în
slujba poporului. Furia pe care acest fenomen o stîrneºte
oficinelor propagandei imperialiste este, în felul ei, o
recunoaºtere a succeselor dobîndite de partid în opera de
dezvoltare a culturii în Republica Popularã Românã. […]
Realismul socialist exclude deopotrivã tendinþa de
a prezenta viaþa în culori trandafirii, de a ignora conflictele
ei, ca ºi tendinþa de pescuire bolnãvicioasã a tot ce este
putred, morbid, de prezentare în culori întunecate a
realitãþii noastre ºi a eroilor vieþii noi. Poporul cere
scriitorilor ºi artiºtilor opere care sã înfãþiºeze esenþa
fenomenelor social-istorice descrise, sã prezinte realitatea
noastrã nouã în continuã dezvoltare, sã redea toatã
bogãþia ei inepuizabilã, toatã multilateralitatea ei ºi, înainte
de toate, sã înfãþiºeze uriaºa muncã creatoare prin care
poporul construieºte noua orînduire ºi se transformã el
însuºi. […]
Trebuie dusã o luptã neîncetatã împotriva
influenþelor ideologice strãine în domeniul creaþiei
artistice, împotriva feluritelor resturi ale influenþelor
literaturii ºi artei burgheze din Occident, de genul
formalismului ºi subiectivismului.”
Mai 1956
Împotriva abaterilor de la spiritul de partid
ªedinþa organizaþiei de bazã P.M.R. a scriitorilor
din Bucureºti
organizaþiilor de partid consacrate dezbaterii raportului
delegaþiei C.C. al P. R. M., care a participat la lucrãrile
Congresului al XX-lea al P. C. U. S.
Aceste dezbateri contribuie la întãrirea partidului ºi
a democraþiei interne de partid, la îmbunãtãþirea muncii de
partid. Ele se desfãºoarã în spiritul criticii ºi autocriticii
principiale, combative, factor puternic în mobilizarea
maselor muncitoare pentru înfãptuirea marilor sarcini pe
tãrîm economic ºi cultural trasate de Congresul al II-lea al
P. R. M., pentru lichidarea lipsurilor în opera de construire
a socialismului.
În acest spirit, al creºterii combativitãþii partinice, s-
au desfãºurat ºi recentele dezbateri ale activului de partid
al Comitetului raional P. R. M. – „I. V. Stalin” Bucureºti,
dezbateri în care au ocupat un loc important problemele
luptei ideologice, îndeosebi pe tãrîmul literaturii ºi artei.
Pentru prelucrarea dezbaterilor ºi concluziilor acestei
adunãri, a avut loc zilele trecute adunarea generalã a
organizaþiei de bazã P. M. R. a scriitorilor din Bucureºti.
Pe baza unui referat al biroului organizaþiei, adunarea a
I. Iser, Tovarãºul
Gheorghe Gheorghiu-Dej
pus în discuþie abaterile unor membri ai organizaþiei de la
principialitatea marxist-leninistã ºi de la normele leniniste
ale vieþii de partid.
În referatul biroului organizaþiei de bazã se aratã cã,
datoritã muncii încununate de succes a partidului nostru
pentru rãspîndirea în mase a ideilor clasei muncitoare,
pentru educarea intelectualitãþii în spiritul ideologiei
marxist-leniniste, oamenii de ºtiinþã, scriitorii, artiºtii au
obþinut realizãri importante în toate domeniile creaþiei
culturale.
Totodatã, nu trebuie uitat cã în þara noastrã ideologia
burghezã are încã o bazã materialã în existenþa sectoarelor
nesocialiste ale economiei, în existenþa rãmãºiþelor claselor
exploatatoare, ºi este alimentatã, din afarã, de cercurile
imperialiste agresive.
Influenþele strãine în ideologie se concretizeazã în
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
prezent, la unii intelectuali, printr-o atitudine negativistã
faþã de marile realizãri economice ºi culturale ale regimului
democrat-popular, prin încercãri de minimalizare a
realizãrilor ºtiinþei din þara noastrã ºi a cuceririlor ºtiinþei
sovietice, ploconire cosmopolitã faþã de ceea ce este
negativ, înapoiat, reacþionar în cultura þãrilor capitaliste,
unele tendinþe idealiste ºi mistice, tendinþa de a reveni la
teza preluãrii necritice, în bloc, a întregii literaturi din trecut,
de a reabilita, de pildã, estetica reacþionarã a lui Titu
Maiorescu.
Este profund greºit felul în care unii oameni, cu o
slabã pregãtire politicã ºi influenþaþi de ideologia strãinã,
interpreteazã destinderea pe plan internaþional prezentînd-
o drept o încetare implicitã a luptei ideologice, o renunþare
la principiile marxism-leninismului. Aceastã idee
dãunãtoare a primit o replicã categoricã la Congresul al II-
lea al P. R. M., unde s-a arãtat cã nu poate fi vorba de
„pauz㔠în lupta ideologicã.
În pregãtirea Congresului scriitorilor – se spune în
referat – trebuie sã desfãºurãm o dezbatere serioasã a
problemelor reale ale creaþiei literare, apreciind în mod
just drumul parcurs de literatura noastrã dupã 23 August
1944; trebuie sã analizãm ºi sã combatem cu principialitate,
în lumina sarcinilor actuale ale dezvoltãrii literaturii noastre
realist-socialiste, lipsurile existente, tendinþele greºite, care
reflectã influenþele ideologiei ºi esteticii burgheze,
manifestãrile dogmatismului în creaþie etc. E necesar sã
încurajãm ºi sã susþinem lupta de opinii, confruntarea
creatoare a pãrerilor, de pe poziþiile spiritului de partid.
Referatul subliniazã cã literatura noastrã nouã a
acumulat o bogatã experienþã pozitivã. Strîngîndu-ºi
rîndurile în jurul partidului, însuºindu-ºi metoda
realismului socialist ºi luptînd împotriva curentelor ºi
ideilor estetice reacþionare scriitorii noºtri din toate
generaþiile au creat, îndeosebi dupã ce s-a trecut la
construirea socialismului, numeroase lucrãri valoroase în
care se reflectã concepþia despre lume a clasei muncitoare,
viaþa ºi lupta eroicã a poporului nostru.
Numai pe baza acestei bogate experienþe literare de
peste un deceniu, se poate pãºi mai departe spre noi ºi
mari succese. Nu întâmplãtor unele elemente influenþate
de ideologia strãinã încearcã sã nege sau sã micºoreze
realizãrile literaturii noastre, nãscocind false „periodizãri”
ale literaturii de dupã 23 August, în care – în totalã
contradicþie cu realitatea – perioada 1949-1953 este
prezentatã ca o perioadã de frînare a avîntului literaturii ºi
de regres, ignorîndu-se tendenþios opere de valoare, ca:
„Mitrea Cocor” ºi „Nada Florilor” de Mihail Sadoveanu,
„Desculþ” de Zaharia Stancu, „În satul lui Sahia” ºi
„Bãlcescu” de Eugen Jebeleanu, „Lazãr de la Rusca” ºi
„Minerii din Maramureº” de Dan Deºliu, „Drum fãrã
pulbere” de Petru Dumitriu, „La porþile mãreþiei” de Geo
Bogza, „Desfãºurarea” de Marin Preda, „Cetatea de Foc”
de Mihail Davidoglu ºi multe altele, create tocmai în
aceastã perioadã.
Pentru a abate atenþia scriitorilor de la problemele
teoretice ºi practice ºi de la lipsurile actuale ale literaturii,
la periferia vieþii literare se face agitaþie în legãturã cu
unele metode greºite folosite un timp de activiºti ai
frontului ideologic. Se ºtie însã cã aceste metode greºite
(tendinþe de administrare, critici exagerate, sentenþioase;
insuficientã atenþie acordatã laturii realizãrii artistice;
manifestãri de îngustime dogmaticã în unele probleme
teoretice ale creaþiei literare) au fost dezbãtute încã în
anul 1953 la o ºedinþã cu scriitorii, membri ºi nemembri de
partid, organizatã la Comitetul Central al Partidului. dupã
37
aceastã ºedinþã au fost luate mãsuri serioase de îndreptare
a lipsurilor. Problemele vieþii literare au fost larg dezbãtute
cu scriitorii, la Comitetul Central, ºi în anul 1955; ca urmare
a acestor dezbateri în care scriitorii s-au bucurat de cea
mai deplinã posibilitate sã-ºi spunã pãrerile, sã scoatã la
ivealã lipsurile, literatura noastrã a putut sã adauge noi
realizãri la succesele obþinute pînã atunci.
Încercãrile diversioniste semnalate se spune în
referat sunt o expresie a concepþiilor burgheze
individualiste asupra creaþiei literare, concepþii îndreptate
fãþiº sau pe ascuns împotriva principiilor leniniste ale
spiritului de partid în literaturã. Ele constituie de fapt o
tentativã de a nega rezultatele însemnate obþinute de
literatura noastrã datoritã orientãrii date de partid.
Interesele poporului nostru, ale dezvoltãrii continue ale
creaþiei literare cer sã nu fie toleratã nici cea mai micã
ºtirbire adusã rolului conducãtor al partidului în
construcþia culturalã, ca ºi în toate domeniile de activitate.
Scriitorii membri de partid ºi nemembri de partid, care în
toþi aceºti ani au simþit în munca lor creatoare sprijinul
plin de înþelegere ºi eficient al partidului, îºi unesc forþele
în direcþia unei mai intense contribuþii a literaturii la
rezolvarea marilor sarcini actuale ale construirii
socialismului în þara noastrã.
În referat se aratã cã, la adunarea activului de partid
al raionului P.M.R.- I. V. Stalin, Al. Jar a avut o ieºire
antipartinicã, fãcîndu-se purtãtorul unor neadevãruri ºi
calomnii josnice la adresa partidului, a Comitetului Cen-
tral, a „Scînteii”, organul Comitetului Central, ºi a masei
membrilor de partid.
Pornind de la propriile sale trãsãturi de om nesincer
faþã de partid, fãþarnic, spunînd despre sine însuºi cã a
dus o „viaþã dublã”, Jar a atribuit cu neruºinare aceste
trãsãturi tuturor membrilor de partid, tuturor comuniºtilor.
El a pretins în mod mincinos cã partidul ar educa pe
comuniºti în spiritul laºitãþii, al lipsei de curaj. Acestea
sunt minciuni josnice. Participanþii la adunarea activului
raional au dat o replicã plinã de indignare încercãrii
calomnioase a lui Jar de a nega fapte îndeobºte cunoscute
cum sunt promovarea de cãtre partid, pe baza democraþiei
interne, a dezbaterilor creatoare, autocritica deschisã
fãcutã în documentele Congresului al II-lea al P.M.R.,
spiritul critic ºi autocritic, principial, curajos în care partidul
îi educã pe comuniºti. În ce-i priveºte pe scriitori, ei au
avut ºi au folosit în repetate rînduri toate posibilitãþile de
a critica lipsurile în domeniul muncii literare. Jignind pe
membrii de partid, muncitori, þãrani, muncitori, intelectuali,
care – cu ajutorul partidului – ºi-au ridicat mult nivelul de
conºtiinþã ºi care, prin munca ºi iniþiativa lor creatoare,
constituie tãria partidului – Jar a lansat fãrã ruºine afirmaþia
calomnioasã cã membrii de partid „gîndesc din ce în ce
mai puþin”. El s-a ridicat în spirit anarhic împotriva
organelor de partid ºi a rolului lor de a educa ºi organiza
pe membrii de partid.
Ridicîndu-se împotriva indicaþiei date de partid de a
se combate liberalismul faþã de manifestãrile ideologicei
burgheze, Jar a cerut sã se renunþe la lupta împotriva
liberalismului. Calomniind intelectualitatea noastrã, ataºatã
sincer partidului, luptãtoare entuziastã pentru biruinþa
socialismului, ignorînd faptul confirmat de toate succesele
culturii din þara noastr㠖 cã alianþa trainicã a clasei
muncitoare cu intelectualitatea s-a închegat pe baza
principialitãþii, a ideologiei marxist-leniniste, Jar, pierzînd
orice simþ al ridicolului, a „avertizat” cã combaterea
liberalismului ar pune „în primejdie” alianþa dintre clasa
muncitoare ºi intelectualitate.
38 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Jar a înfãþiºat cu rea credinþã situaþia literaturii,
afirmînd cã în perioada în care s-a trecut la construirea
socialismului – perioadã ilustratã în realitate, cum s-a arãtat
mai sus, prin numeroase opere valoroase – creaþia literarã
ar fi ajuns la dezastru. Care e substratul acestei afirmaþii?
Sub pretextul combaterii unor greºeli din acei ani, el a
cãutat de fapt sã nege ceea ce a constituit esenþialul ºi
anume rezultatele de seamã obþinute de scriitorii noºtri
datoritã conducerii de cãtre partid în cei doisprezece ani
de la eliberarea þãrii ºi, îndeosebi, dupã trecerea la etapa
construcþiei socialiste.
Ieºirea lui Jar constituie un atac duºmãnos conºtient
ºi deliberat împotriva partidului. Aºa cum s-a dovedit, el
desfãºura de multã vreme o acþiune dizolvantã în lumea
scriitorilor, prin redacþiile revistelor literare, la casele de
creaþie, în Uniunea Scriitorilor ºi în organizaþia sa de bazã.
Recent, într-un interviu publicat în „Gazeta literarã”, Jar s-
a dedat la aceleaºi atacuri calomnioase împotriva regimului
democrat-popular ºi a literaturii noastre lansînd minciuna
sfruntatã cã la noi în þarã s-ar practica represiuni poliþieneºti
împotriva unor scriitori. El a încercat sã-ºi creeze, pe cale
demagogicã, un prestigiu pe care nu-l putea obþine prin
producþiile lui literare „în serie”, dar deficiente din punct de
vedere calitativ. Numai datoritã unei îngãduinþe excesive ºi
a slãbiciunilor criticii literare nu s-a fãcut o analizã serioasã
a producþiilor literare ale lui Jar, a fost posibilã apariþia unor
încercãri de a-i atribui pe nedrept calificative umflate, cu
toate cã unii scriitori l-au criticat pentru schematism,
denaturare a faptelor, naturalism. Nu au fost aduse la timp
la cunoºtinþa opiniei publice tendinþele naþionaliste care s-
au manifestat într-una din lucrãrile lui Jar. Încã mai mult Jar
a devenit exponentul rãbufnirilor anarhice burgheze
individualiste, s-a situat pe poziþii potrivnice partidului în
problemele creaþiei literare.
În referat se aratã cã, luînd în discuþie aceastã
comportare, biroul propune adunãrii organizaþiei de bazã
a Uniunii Scriitorilor excluderea lui Al. Jar din Partidul
Muncitoresc Romîn.
Cu toatã riposta categoricã pe care a primit-o ieºirea
antipartinicã a lui Al. Jar, - se aratã în raport – trebuie spus
cã, din pãcate, în rîndurile organizaþiei noastre de bazã s-
au gãsit scriitori care s-au lãsat influenþaþi de unele
concepþii strãine.
Astfel, tov. Mihail Davidoglu, la adunarea de la
Comitetul raional I. V. Stalin, n-a luat poziþie faþã de ieºirea
provocatoare a lui Jar ºi a exprimat idei defãimãtoare cu
privire la literatura noastrã.
Tov. M. Davidoglu a avut o ieºire anarhicã la o
adunare recentã a organizaþiei de bazã, pãrãsind în mod
ostentativ ºedinþa atunci cînd i s-au adus unele critici
justificate. Prin asemenea manifestãri, tov. Davidoglu s-a
fãcut exponentul unor tendinþe de frînare a democraþiei
de partid, de stînjenire a liberei exprimãri a pãrerilor critice.
La adunarea activului raional, tov. Ion Vitner a avut
o atitudine neprincipialã ºi lipsitã de spirit de rãspundere.
Mai înainte, în faþa biroului organizaþiei de bazã, tov. Ion
Vitner, împreunã cu Jar, a luat o poziþie profund nepartinicã.
La adunarea de la Comitetul raional I. V. Stalin, deºi a
exprimat pãreri diferite în unele probleme, nu numai cã n-
a combãtut atacul lui Jar, dar a declarat cã împãrtãºeºte o
serie de afirmaþii calomnioase al acestuia.
Pentru aceste motive – aratã referatul – biroul
propune adunãrii organizaþiei de bazã a Uniunii Scriitorilor
sancþionarea tov. M. Davidoglu ºi I. Vitner cu vot de blam.
În continuare, referatul a analizat, þinînd cont de
aceste fapte, activitatea organizaþiei de bazã ºi a biroului.
În adunarea activului de partid raional o serie de tovarãºi,
între care Mihai Beniuc, Aurel Baranga, Maria Banuº, A.
G. Vaida (deºi în ce-l priveºte pe acesta din urmã, cu unele
izbucniri pãtimaºe), precum ºi alþii, au luat poziþie împotriva
minciunilor ºi clevetirilor lui Al. Jar, exprimîndu-ºi
ataºamentul faþã de partid ºi principiile de dezvoltare a
literaturii puse în slujba poporului. Totuºi, nu trebuie sã
se închidã ochii în faþa unor fenomene negative, care aratã
cã unii dintre tovarãºi nu au dat dovadã de spirit combativ,
partinic.
În cuvîntul la adunarea activului raional, tov. Ve-
ronica Porumbacu a ignorat indicaþiile permanente ale
partidului de a reda adevãrul vieþii în toatã plenitudinea
sa, în limita concepþiei juste, partinice, despre viaþã.
În continuare, referatul a menþionat o seamã de
lipsuri ºi abateri ale biroului, care au fost pe drept cuvînt
calificate ca manifestãri de oportunism, neprincipialitate
ºi scãdere a spiritului de partid. În faþa presiunii elementelor
liberaliste, biroul ºi unii membri ai organizaþiei de bazã au
pãºit pa calea concesiilor neprincipiale ºi a slãbirii muncii
de educaþie comunistã ºi de analizã marxistã a problemelor
creaþiei literare.
În ce priveºte activitatea lui Jar, culminînd cu
manifestarea sa calomniatoare, ele li s-au pãrut unor membri
ai biroului doar o atitudine „prosteascã ºi ruºinoasã”, fãrã
a se aprecia just caracterul provocator al acestei atitudini.
Analizînd lipsurile organizaþiei, referatul aratã cã în
organizaþie nu s-a dus o activitate susþinutã pentru
educarea membrilor de partid în spiritul unei înalte
principialitãþi, în primul rînd în spiritul rãspunderii
scriitorilor faþã de partid ºi popor ºi în spirit de luptã
împotriva manifestãrilor ideologiei strãine. Organizaþia nu
a educat membrii de partid în spiritul moralei comuniste ºi
al luptei împotriva încãlcãrilor normelor leniniste de partid,
împotriva manifestãrilor de intrigã, defãimare, spirit de
grup, proslãvire reciprocã.
S-au încetãþenit la unii scriitori, membri de partid –
aratã referatul – ideea cã ei sunt scutiþi de orice îndatoriri
partinice, automulþumirea, tendinþa de a fi atenþi numai
faþã de acei oameni care le aduc laude ºi de a deveni
intoleranþi faþã de orice criticã a tovarãºilor lor, tendinþa
de a considera orice criticã drept un asasinat moral.
Organizaþia de bazã nu poate tolera însã slãbirea criticii ºi
a autocriticii, nu poate fi de acord cu ieºirile anarhice, cu
slãbirea disciplinei ºi democraþiei interne de partid. Atîta
vreme cît vom mai permite asemenea situaþii, spune
referatul, nu vom putea întãri în mod serios influenþa
organizaþiei noastre de bazã în mijlocul colectivului
scriitoricesc, iniþiativa ei în viaþa literarã, punerea pe primul
plan a problemelor mersului înainte al literaturii noastre.
Cotrapunerea propriei „personalitãþi” a scriitorului faþã
de tovarãºii sãi, lipsa simþului de rãspundere faþã de popor
ºi partid sunt manifestãri strãine de morala noastrã. Ele
tind sã transforme pe scriitori în persoane intangibile,
cãrora poporul ºi partidul trebuie, chipurile, sã le îngãduie
orice fel de ieºiri anarhice ºi de idei greºite.
Noi, scriitorii ºi criticii, se spune în referat, avem de
desfãºurat o vastã activitate creatoare în domeniul
literaturii. Avem de desfãºurat o acþiune serioasã,
temeinicã, argumentatã, de combatere a manifestãrilor
ideologiei burgheze, care s-au fãcut simþite în ultimul timp,
de combatere a confuziilor lansate de unii critici, de înlãturare
a unor teze dogmatice etc. Nu este de tolerat înlocuirea
atmosferei creatoare ºi a criticii prin defãimare ori tãmîiere,
care mai întotdeauna au la bazã spiritul de grup.
La „Gazeta literar㔠s-a creat o situaþie neprielnicã
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
pentru dezbaterea problemelor principale ale creaþiei
literare ºi pentru combaterea spiritului de grup ºi de
tãmîiere reciprocã. Aceastã publicaþie, care ar trebui sã
aibã un rol important în sprijinirea orientãrii realist-
socialistã a literaturii noastre, în sprijinirea liniei partidului
în literaturã, publicã numeroase lucrãri de criticã ºi teorie
literarã care ar trebui criticate pentru confuziile pe care le
lanseazã, nu combate manifestãrile concrete ale ideologiei
burgheze ºi dã dovadã de lipsã de principialitate. Mai
recent, unele interviuri au contribuit la o agitaþie
neprincipialã, alimentatã în mod artificial. În redacþia ºi
colegiul „Gazetei literare” lucreazã membri de partid, între
care, ca redactori ºefi adjuncþi – tov. Paul Georgescu ºi,
pînã de curînd, tov. Veronica Porumbacu. Referatul
organizaþiei de bazã pune întrebarea cum ºi-au fãcut aceºti
doi tovarãºi datoria, de vreme ce în condiþiile noastre de
azi, cînd presa noastrã are, în general, o orientare clarã ºi
partinicã, revista a ajuns unul din puþinele locuri de
propagare a unor idei greºite?
Manifestãri asemãnãtoare se rãsfrîng ºi în activitatea
altor publicaþii ale Uniunii Scriitorilor. În organele de
conducere ale Uniunii Scriitorilor lucreazã nu puþini membri
de partid. Ei, comuniºtii, au o foarte mare rãspundere: de
felul cum lucreazã în aceste locuri depinde în mare mãsurã
justa sprijinire a creaþiei scriitoriceºti. Munca în biroul
Uniunii Scriitorilor, controlul ºi ajutorul reciproc în muncã
se desfãºoarã slab, nu îndeajuns de colectiv. Dacã în
rîndurile unor tineri scriitori au început sã fie adoptate, cu
credulitate, unele teorii confuze, aceasta se datoreºte ºi
faptului cã concepþiile greºite nu sînt combãtute de scriitorii
membri de partid. Chiar ºi critici rostite în ºedinþele de partid,
critici cu privire la creaþia literarã ºi la articole publicate în
reviste, n-au fost susþinute de tovarãºii respectivi în
revistele literare sau, în general, în public.
Provocarea lui Jar – care nu poate fi socotitã o purã
întîmplare – precum ºi influenþele liberalismului, ne obligã
– spune referatul – sã luãm mãsuri hotãrîte pentru apãrarea
organizaþiei noastre de manifestãrile ideologiei strãine ºi
de moravuri nedemne de comuniºti.
În legãturã cu activitatea biroului organizaþiei de
bazã a Uniunii Scriitorilor ºi pe baza criticilor ce i-au fost
adresate acestuia cu alte prilejuri de unii membri de partid,
referatul a propus adunãrii sã ia urmãtoarea hotãrîre:
Adunarea generalã a organizaþiei de bazã constatã
cã, în adunarea activului de partid a raionului Stalin ºi în
discuþiile cu o seamã de tovarãºi, biroul a dat dovadã de
ºovãialã nepermisã ºi lipsã de principialitate. Adunarea
generalã dã sarcinã biroului sã ia mãsuri hotãrîte pentru
normalizarea vieþii de partid în organizaþie, pentru
mobilizarea membrilor de partid ºi a scriitorilor fãrã de
partid în lupta pentru respingerea rãbufnirilor ideologiei
burgheze ºi pentru promovarea hotãrîtã a liniei partidului
în problemele creaþiei literare.
Menþionînd apropierea Congresului scriitorilor,
referatul biroului organizaþiei de bazã cere membrilor de
partid sã punã în centrul atenþiei scriitorilor problemele
creaþiei literare de azi, ale unei mãiestrii reale, precum ºi
problemele combaterii confuziilor lansate de unele
publicaþii literare. Nu trebuie sã confundãm ieºirea lui Jar
– ieºire vãdit provocatoare – cu confuziile ºi ideile greºite
ale unor intelectuali, confuzii pe care se cere sã le risipim
cu înþelegere, cu calm, cu mãsurã, ceea ce, desigur, nu
înseamnã cã trebuie sã rãmînem pasivi în faþa lor. Tãria
noastrã, unitatea rîndurilor noastre comuniste ºi unitatea
tuturor scriitorilor în jurul partidului clasei muncitoare, al
iniþiatorului construcþiei socialiste, constituie o chezãºie
39
a faptului cã oricine se ridicã împotriva liniei partidului,
oricine foloseºte arma provocãrii ºi calomniei nu poate
decît sã dea greº. Partidul ºi opinia noastrã publicã
promoveazã ºi apãrã dreptul la criticã, nu sunt de acord
cu crearea unor personalitãþi literare de necriticat,
încurajeazã critica partinicã, menitã sã demaºte vestigiile
ideologiei strãine ºi tot ceea ce împiedicã mersul înainte.
În lupta pentru spiritul de partid nu poate exista nici
un monopol. Lupta de opinii, bazatã pe convingeri reale
ºi urmãrind progresul literaturii noastre, trebuie dusã cu
eforturile tuturor participanþilor de a întãri unitatea în jurul
partidului, de a ajuta la progresul creaþiei noastre; aceasta
este obligaþie comunã a schimbului de pãreri fãcutã de pe
platforma marxism-leninismului.
În încheiere, referatul spune: Partidul a ajutat enorm
literatura, a luptat cu neobositã fermitate pentru puritatea
ideologicã a literaturii, pentru ridicarea nivelului ei artis-
tic. Acum partidul, poporul aºteaptã din partea noastrã
noi opere actuale, bogate în idei exprimate la un înalt nivel
artistic, opere partinice, unelte de preþ în munca pentru
înãlþarea culturii socialiste în þara noastrã.
Referatul nu a dat totuºi suficientã atenþie
problemelor de azi ale creaþiei literare, probleme care vor
sta în centrul dezbaterilor Congresului. Cum poate ajuta
mai bine arta noastrã progresul construcþiei socialiste?
Aceasta e întrebarea de la care e firesc sã se porneascã în
dezbaterea problemelor de creaþie. Este necesar ca scriitorii
sã discute, analizînd în profunzime ce au de fãcut pentru
a ajuta poporul nostru sã-ºi realizeze prin muncã viaþa la
care aspirã, viaþa spre care îl îndrumã partidul.
Urmãrind ca literatura noastrã sã se manifeste ca o
literaturã închinatã poporului, menitã sã ajute construcþia
socialistã, partidul promoveazã totodatã o largã varietate
de curente, genuri, stiluri, personalitãþi, apãrînd ferm
principiile realismului socialist; partidul condamnã orice
tendinþe administrative, de ºablonizare ºi uniformizare, de
tutelã mãruntã, precum ºi slaba atenþie acordatã problemelor
mãiestriei artistice. Congresul al II-lea al P. R. M. a combãtut
tot ce este simplist, plat, inexpresiv din punct vedere artis-
tic, a chemat pe scriitori sã facã toate eforturile în creaþie
pentru înlãturarea schematismului care se manifestã
îndeosebi în înfãþiºarea constructorilor noii societãþi.
Scriitorii sunt chemaþi sã cunoascã mai profund viaþa de
azi, trãsãturile constructorilor socialismului ºi întreaga
complexitate a realitãþii noastre. Odatã cu folosirea justã a
experienþei literaturii progresiste din trecut, el trebuie sã
urmãreascã atent cuceririle literaturii contemporane ºi
îndeosebi a literaturii sovietice. Este nesatisfãcãtoare
dezbaterea problemelor de teorie literarã, îndeosebi a
problemelor legate de actualitate. A slãbit, în unele sectoare
ale creaþiei, atenþia faþã de fenomenele vieþii de azi, faþã de
problemele actuale ale societãþii noastre, ceea ce duce la
îngustarea cîmpului de cuprindere al literaturii. În faþa
apropiatului Congres al scriitorilor stau tocmai aceste
probleme, necesitatea de a dezbate în spirit partinic, crea-
tor, curajos, problemele actuale ale literaturii modul în care
pot fi înlãturate cel mai bine lipsurile creaþiei. Ca ºi scriitorii,
criticii au datoria de a se concentra tocmai asupra procesului
foarte complex ºi adesea dificil al înfãþiºãrii vieþii ce se
clãdeºte azi la noi. Partidul cheamã pe scriitori sã redea
conflictele reale ale vieþii, lupta dintre nou ºi vechi ºi izbînda
noului. critica literarã trebuie sã adînceascã problemele de
bazã ale teoriei ºi creaþiei literare lichidînd dogmatismul ºi
criticile abstracte, neprincipialitatea ºi spiritul de liberal-
ism, scoþînd la ivealã ºi combãtînd cu toatã fermitatea
încercãrile de revizuire a principiilor esteticei marxist-
40 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
leniniste ºi respingînd orice tentativã de slãbire a partinitãþii
ºi a legãturii dintre creaþia beletristicã ºi politica partidului.
Orientarea rodnicã datã de partid stã la baza succeselor
dobîndite de literatura noastrã dupã 23 august 1944 ºi
îndeosebi în etapa construcþiei socialiste; partidul va da ºi
de acum înainte întreg sprijinul pentru dezvoltarea creaþiei
literare închinate poporului.
m „Jar susþinea cã nu existã primejdia ideologiei
În discuþiile care au urmat au luat cuvîntul numeroºi
scriitori, membri ai organizaþiei de bazã. ei au înfierat ieºirea
antipartinicã ºi calomnioasã a lui Al. Jar, considerînd-o ca
un atac împotriva liniei partidului, ca o ponegrire a tuturor
comuniºtilor ºi ca o atitudine ostilã marii majoritãþi a
scriitorilor noºtri, profund ataºaþi cauzei clasei muncitoare.
Mai mulþi tovarãºi au relatat fapte concrete din care reiese
cã Al. Jar urmãrea diminuarea rolului conducãtor al
partidului în literaturã ºi artã, precum ºi crearea unei
atmosfere neprielnice pentru discutarea temeinicã, în spirit
critic ºi autocritic, a problemelor reale pe care le are de
rezolvat creaþia noastrã literarã.
Condamnînd clevetirile nedemne ale lui Al. Jar,
participanþii la discuþii au relevat cã acesta a devenit de
mai multã vreme colportor al diversiunilor ºi influenþelor
duºmãnoase în rîndurile scriitorilor. Ei au arãtat cã o seamã
de manifestãri ale lui Jar au fost criticate ºi înainte ºi cã
acesta ºi-a fãcut de mai multe ori o „autocritic㔠ce s-a
dovedit nesincerã, fãþarnicã.
În faþa faptelor ºi vãzînd atitudinea fermã a
organizaþiei faþã de el, Jar a fost nevoit sã facã o declaraþie
formalã în care recunoaºte cã a avut o atitudine
antipartinicã, calomnioasã, ridicîndu-se în mod deliberat
împotriva liniei generale a partidului, încercînd sã
zdruncine încrederea în partid, ºi vorbind despre membrii
de partid aºa cum vorbesc cele mai reacþionare oficine ale
propagandei anticomuniste, dedîndu-se la intrigi ºi
calomnii în rîndurile scriitorilor. Participanþii la adunare au
respins încercãrile demagogice ale lui Jar de a se justifica
ºi au cerut sã i se aplice sancþiunea maximã: excluderea
din rîndurile partidului.
Participanþii la discuþii au supus unei critici severe
atitudinea neprincipialã a tov. M. Davidoglu ºi I. Vitner. S-
a apreciat cã atitudinea lipsitã de rãspundere partinicã,
împãciuitoristã faþã de ieºirea provocatoare a lui Jar la
adunarea activului de partid al raionului I. V. Stalin se
explicã ºi prin faptul cã amîndoi tovarãºii au dus o activitate
dãunãtoare, de întreþinere a spiritului revanºard – spirit
care constã în încercarea de a reveni asupra criticilor juste
fãcute în trecut de cãtre partid în legãturã cu diferite
manifestãri ale ideologiei strãine.
Þinînd seama de autocritica fãcutã de tov. M.
Davidoglu ºi I. Vitner, organizaþia de bazã i-a obligat ca
prin activitatea lor sã dovedeascã temeinicia acestei
autocritici.
Numeroºi vorbitori au subliniat importanþa vitalã
pe care rolul conducãtor al partidului îl are pentru
dezvoltarea literaturii, pentru întãrirea caracterului ei mili-
tant, popular, a înaltei sale mãiestrii artistice. Ei s-au ridicat
împotriva încercãrii de a minimaliza realizãrile mari care au
fost dobîndite de literatura noastrã tocmai în acei ani cînd
scriitorii, angajîndu-se pe drumul realismului socialist, au
creat unele din cele mai valoroase opere.
În aceastã ordine de idei, tov. Marcel Breslaºu a
înfierat ieºirea antipartinicã a lui Jar ºi încercãrile acestuia
de a susþine liberalismul faþã de ideile reacþionare, ca o
„inovaþie” în problema alianþei între clasa muncitoare ºi
intelectualitate. Ieºiri ca acelea ale lui Jar nu pot fi socotite
clipe de rãtãcire ale unui om care nu ºtie ce face; totodatã,
atitudinea lui nu poate atinge prestigiul scriitorilor cinstiþi,
care lucreazã fãrã precupeþire sub îndrumarea partidului.
Tov. Veronica Porumbacu a relevat cît de mult i-a
ajutat în creaþie conducerea de cãtre partid a literaturii,
subliniind cã de fapt partidul a format-o ca scriitoare.
burgheze. Eu aº spune cã prin însãºi persoana sa ne-a
servit un exemplu al primejdiei pe car o reprezintã aceastã
ideologie”.
Referindu-se la atitudinea pe care ea a avut-o în
adunarea activului de partid al raionului I. V. Stalin, tov.
Porumbacu a apreciat drept greºitã încercarea sa de a nu
þine seama de spiritul de partid, de concepþia despre lume
a scriitorului, atunci cînd este vorba de reflectarea vieþii.
Tov. Porumbacu n-a rãmas însã consecventã cu propriile
sale aprecieri, avînd o poziþie concesivã.
Tov. Aurel Baranga a arãtat cã Jar a urmãrit dezbinarea
scriitorilor, a propagat o serie de calomnii la adresa
realizãrilor scriitorilor noºtri, calomnii care þinteau sã dea
o loviturã principiului conducerii de cãtre partid a literaturii.
vorbitorul a dat unele exemple concrete cu privire la
rezultatele pozitive ale rolului conducãtor al partidului ºi
a citat unele eºecuri artistice în urma subestimãrii acestei
îndrumãri.
Tov. Radu Boureanu a arãtat între altele cã unele
confuzii ideologice l-au dus la greºelile din poemul dra-
matic „Satul fãrã dragoste”.
Tov. Al .Sahighian a spus cã au existat unele greºeli
de metodã în munca de îndrumare, care au fost îndepãrtate,
dar cã aceste greºeli nu trebuie folosite pentru a nega
rezultatele pozitive esenþiale ale conducerii de cãtre partid
a literaturii.
Tov. Ov. S. Crohmãlniceanu a arãtat cã partidul
stimuleazã pe toate cãile critica principialã, care are drept
scop îndreptarea greºelilor. Jar n-a fãcut o criticã de pe
poziþii de partid, ci a vorbit de pe poziþii potrivnice
partidului. Vorbitorul a arãtat cã el, ca membru al biroului,
organizaþiei de bazã, are o serioasã rãspundere pentru
faptul cã nu a combãtut la vreme o seamã de clevetiri ale
lui Jar la care a fost martor. Spiritul de grup, atmosfera de
tãmîiere, reciprocã nu sunt strãine de aceste rãbufniri
anarhice mic-burgheze. Cine se ridica împotriva unor
greºeli ale scriitorilor, cine critica, cine semnala abateri
neprincipiale era socotit ca „unul care s-a dat cu
proletcultiºtii”, deºi cei care promovau aceastã lozincã
falsã, fãrã a arãta ce înþeleg prin ea, foloseau uneori cele
mai „clasice” ºabloane. Vorbitorul a criticat poziþia
neprincipialã a tov. Paul Georgescu în munca „Gazetei
literare” cu scriitorii. Lipsa de fermitate în anumite
probleme, evitarea lor sub pretextul reapariþiei metodelor
greºite, tolerarea unor confuzii, lipsa unor replici prompte
la adresa ideologiei burgheze nu puteau duce decît la
lipsurile existente în activitatea „Gazetei literare”.
În legãturã cu propriul sãu interviu publicat în
„Gazeta literarã”, tov. Crohmãlniceanu a arãtat cã în
condiþiunile în care unii încearcã sã speculeze greºelile
din trecut ca o diversiune, considerã cã partea întîia a
interviului n-a servit cauza literaturii noastre.
Tov. Dumitru Corbea a arãtat cã Jar a aþîþat spiritul
de grup, tendinþele meschine de rãfuialã, calomniind
diverºi tovarãºi.
Tov. Petru Granea a dat unele detalii cu privire la
acþiunea de calomniere a regimului democrat-popular
desfãºuratã de Jar de mai mult timp.
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
O mare parte a discuþiei a fost dedicatã analizei unor
manifestãri ale ideologiei burgheze în viaþa literarã.
Vorbitorii au cerut ca organizaþia de bazã sã mobilizeze pe
membrii sãi în vederea combaterii intransigente a acestor
rãbufniri.
Tov. Maria Banuº, membrã a biroului organizaþiei
de bazã, a arãtat cã anumite manifestãri din viaþa literarã
dovedesc persistenþa stihiei mic-burgheze. Împotriva
acesteia trebuie dusã o luptã continuã. Nu ne putem
mãrgini la invocarea ei ca o scuzã pentru neprincipialitate
sau pasivitate.
Tov. Maria Banuº a vorbit despre atitudinea
îngãduitoare a organizaþiei de bazã faþã de manifestãrile
anarhice ce s-au produs în trecut în viaþa organizaþiei,
subliniind propria sa rãspundere în aceastã problemã.
Tot despre primejdia atitudinii pasive faþã de
rãbufnirile ideologiei burgheze a vorbit ºi tov. Eugen
Frunzã, arãtînd cã minciunile sfruntate pe care le difuza
Jar cu bunãºtiinþã urmãreau crearea unui climat prielnic
influenþelor duºmãnoase. Jar a refuzat sistematic sarcinile
de partid ºi obºteºti, în schimb a desfãºurat de pe poziþii
duºmãnoase o activitate continuã de împroºcare cu noroi
a partidului. Vorbitorul a considerat cã a avut o atitudine
greºitã cînd, în urma unor critici nu a mai adus o contribuþie
efectivã la munca de partid în rîndurile scriitorilor.
O atenþie deosebitã a fost acordatã în discuþie muncii
Uniunii Scriitorilor, a organelor sale de conducere ºi a
publicaþiilor sale. Numeroºi vorbitori au criticat pe membrii
de partid din biroul Uniunii scriitorilor, din birourile
secþiilor de creaþie ºi redacþii pentru insuficienta
preocupare faþã de problemele ideologice ale creaþiei
literare, pentru necombaterea unor confuzii oglindite în
publicaþiile literare.
Tov. Mihai Beniuc a subliniat cã în masa scriitorilor
ieºirea antipartinicã a lui Al. Jar a stîrnit indignare. La
Uniunea scriitorilor în ultima vreme nu prea au fost
discutate ºi combãtute atitudinile neprincipiale ºi greºelile
ideologice. Lipsitã de principialitate a fost ºi atitudinea
faþã de Al. Jar, care multã vreme a colportat minciuni ºi
calomnii fãrã sã primeascã riposta cuvenitã din partea
conducerii Uniunii scriitorilor. Erijîndu-se cu de la sine
putere în „reprezentant” al scriitorilor, Jar a încercat sã
compromitã ºi sã saboteze munca de pregãtire a
Congresului scriitorilor.
Totodatã lipsa de preocupare pentru problemele
ideologice a fãcut ca unii scriitori, ca tov. M. Davidoglu,
de pildã, sã nu mai studieze, rãmînînd în urmã din punct
de vedere al pregãtirii politice, sã se înfumureze ºi sã devin
refractari la criticã.
La deficienþele muncii Uniunii Scriitorilor s-a referit
ºi tov. Eugen Jebeleanu. Arãtînd rolul mare pe care trebuie
sã-l aibã Uniunea scriitorilor în justa orientare a creatorilor,
el a criticat biroul Uniunii scriitorilor din care face parte
pentru insuficientã activitate ideologicã. Datoritã acestei
slãbiciuni, în unele cercuri ale scriitorilor s-a putut strecura
interpretarea greºitã a consecinþelor destinderii
internaþionale care, chipurile, ar duce la o „pauz㔠în lupta
ideologicã, cînd acum, în fapt, influenþa ideologiei strãine
cautã sã se intensifice în forme noi.
Tov. Eugen Jebeleanu a arãtat cã în loc sã iniþieze
acþiuni menite sã dea riposta cuvenitã unor asemenea
„interpretãri”, biroul Uniunii Scriitorilor a dus mai mult o
muncã administrativã. nici publicaþiile uniunii nu s-au
preocupat îndeajuns de lãmurirea problemelor ideologice.
Dupã îndreptarea greºelilor de metodã din trecut, despre
care s-a vorbit, s-au ivit tendinþe de a se slãbi rolul
41
conducãtor al partidului în literaturã. Revistele Uniunii
nu luptã cu hotãrîre, pe concret, împotriva acestor
tendinþe. Critica literarã nu este suficient de partinicã. Unii
critici fac „criticã de camerã”, pentru 20-30 persoane, în
loc sã punã problemele care intereseazã masa cititorilor.
Problemele aduse în discuþie de tov. E. Jebeleanu
au fost primite cu mult interes. S-a relevat însã cu regret
faptul cã a vorbit vag, în general, fãrã exemple concrete ºi
fãrã sã se refere la propriile sale lipsuri.
De caracterul dãunãtor al manifestãrilor de
înfumurare, orgoliu ºi individualism în unii scriitori, care
au luat forme mai grave la tovarãºii I. Vitner ºi M.
Davidoglu – s-au ocupat în cuvîntul lor tovarãºii S.
Iosifescu, N. Moraru, M. Zincã ºi alþii.
Problema îmbunãtãþirii vieþii de partid pe baza
respectãrii stricte a principiilor organizatorice leniniste a
stat în atenþia tuturor vorbitorilor. Mai mulþi tovarãºi au
criticat biroul organizaþiei de bazã pentru manifestãri de
codealã oportunistã ºi slãbire a spiritului de partid.
Tov. Letiþia Papu a reamintit cã disciplina de partid
trebuie sã fie egalã pentru toþi; nu pot exista membri scutiþi
de obligaþiile statutare.
În aceeaºi ordine de idei tov. Mioara Cremene a arãtat cã
tovarãºi ca M. Davidoglu ºi alþii îºi permiteau sã închidã gura
acelora care îi criticau, sub pretextul cã aceºtia „n-au talent”.
Tov. Dan Deºliu a arãtat cã slãbiciunile organizaþiei
de bazã au avut repercusiuni negative în viaþa literarã.
Organizaþia de bazã n-a intervenit operativ ºi hotãrît în
dezbaterile literare pentru a promova linia partidului.
Vorbitorul a recunoscut cã în aceastã situaþie îºi are partea
sa de vinã, prin nerespectarea disciplinei de partid.
Tov. Paul Georgescu a vorbit despre revolta
scriitorilor faþã de ieºirile antipartinice ale lui Jar. El a criticat
ºi atitudinea neprincipialã a tovarãºului I. Vitner.
Referindu-se la activitatea dizolvantã ºi
diversionistã dusã de Al. Jar în rîndurile scriitorilor,
vorbitorul a relevat rãspunderea pe care o are, ca unul
dintre prietenii care nu l-au ajutat pe Jar aºa cum se
cuvenea, ci l–au încurajat prin atitudinea lor.
Referindu-se la lipsurile organizaþiei de bazã,
vorbitorul a arãtat cã el însuºi a dat dovadã de indisciplinã.
În ce priveºte lipsurile serioase ale activitãþii sale la „Gazeta
literarã”, tov. Paul Georgescu s-a limitat sã anunþe cã va
vorbi despre ele într-o ºedinþã ulterioarã.
Au mai luat cuvîntul la discuþii ºi alþi tovarãºi,
criticînd lipsurile din munca organizaþiei de partid.
Tov. M. Novicov, locþiitor al secretarului organizaþiei
de bazã, a arãtat cã sunt juste criticile aduse biroului;
biroul organizaþiei de bazã n-a dat dovadã de fermitate
partinicã. biroul are sarcina de a ridica munca de partid la
nivelul sarcinilor politice ºi de creaþie ale scriitorilor.
Tov. ªtefan Cruceru, secretar al Comitetului
orãºenesc P.M.R., a apreciat ca pozitive dezbaterile
adunãrii generale a organizaþiei de bazã. Luînd atitudine
fermã împotriva ieºirii antipartinice a lui Jar, în criticarea
abaterilor tov. I. Vitner ºi M. Davidoglu ºi în analiza
propriilor sale slãbiciuni, organizaþia de bazã a dat dovadã
de tãrie, de unitate ºi de înþelegere a liniei partidului.
Discuþia prezentã a arãtat hotãrîrea scriitorilor
membri de partid de a promova în viaþa literarã o dezbatere
largã, principialã, într-un ascuþit spirit critic, de pe
platforma luptei pentru o literaturã pãtrunsã de spirit de
partid, bogatã în idei, de un înalt nivel artistic. Totodatã s-
a vãzut cã pentru a putea promova o asemenea dezbatere,
scriitorii sunt hotãrîþi sã combatã cu tãrie pe toþi acei care
se ridicã împotriva liniei partidului. Este o chestiune de
42 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
cinste pentru întregul front literar ca, promovînd o largã
varietate de stiluri ºi personalitãþi, manifestînd înþelegere
faþã de desvoltarea complexã a unor creatori, sã înãbuºe
totodatã orice încercãri de rãbufnire ale ideologiei
burgheze, sã combatã concepþiile reacþionare, naþionaliste
ºi de tot felul, înlãturînd totodatã ºi ideile greºite asupra
dezvoltãrii ºi sarcinilor actuale ale literaturii noastre.
Conducerea de cãtre partid a ajutat foarte mult
literaturii ºi nu încape îndoialã cã scriitorii sunt însufleþiþi
de dorinþa de a rãspunde la ajutorul partidului prin
intensificarea eforturilor lor creatoare.
Biroul organizaþiei de bazã va trebui sã tragã toate
concluziile necesare din criticile aspre ºi juste ce i s-au
adus. Comitetul raional de partid, comitetul orãºenesc au
partea lor de rãspundere pentru situaþia creatã în
organizaþia de bazã a scriitorilor. S-a manifestat îngãduinþã
faþã de abaterile unor membri de partid, alimentîndu-se
astfel ideea greºitã cã ar exista douã categorii de membri
de partid. Unii activiºti ai secþiei de ºtiinþã ºi culturã a C.C.
al P.M.R. a fãcut concesii neprincipiale liberalismului ºi
oportunismului.
Organizaþia de bazã ºi biroul ei vor trebui sã lupte
cu fermitate pentru respectarea normelor vieþii de partid,
pentru ridicarea la un nivel înalt a muncii de pregãtire
ideologicã a scriitorilor.
m relevã realizãrile istorice ce se petrec în þara noastrã.
Trecîndu-se la vot, adunarea generalã a organizaþiei
de bazã a hotãrît în unanimitate (cu o abþinere) excluderea
lui Al. Jar din partid.
Tovarãºii M. Davidoglu ºi I. Vitner au fost în
unanimitate sancþionaþi cu vot de blam.
Documente ale Congresului
scriitorilor din R.P.R.
18-23 iunie1956
Congresul scriitorilor din R.P.R.
Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn
adreseazã un cald salut primului congres al scriitorilor din
Republica Popularã Romînã.
Realizãrile istorice ale poporului nostru în fãurirea
ºi întãrirea regimului de democraþie popularã, în
construirea societãþii noi, socialiste, a determinat avîntul
creaþiei literare creînd condiþiile apariþiei unor opere de
seamã care au îmbogãþit patrimoniul culturii noastre.
Preluînd din trecut tot ce a fost mai de preþ în
literatura poporului romîn ºi a naþionalitãþilor
conlocuitoare, continuînd ºi dezvoltînd tradiþiile realiste
înaintate, scriitorii noºtri ºi-au pus întreaga lor putere de
creaþie în slujba poporului, cauzei construirii socialismului.
Scriitorii noºtri se inspirã din exemplul de profund
umanism, de bogãþie de idei, de forþã artisticã ºi educativã,
pe care-l dã literatura sovieticã .
Ideile marxism-leninismului exercitã o puternicã
influenþã asupra scriitorilor pe care-i ajutã sã vadã mai
clar rolul ºi misiunea lor în societate.
Combaterea de cãtre partid a teoriei antipopulare a
„artei pentru art㔠a ajutat scriitorii valoroºi sã se elibereze
de balastul decadentismului ºi a dat forþã talentului lor.
Alãturi de scriitorii vîrstnici s-a ridicat o generaþie
nouã de tineri scriitori înzestraþi, care se afirmã tot mai
mult prin lucrãrile lor literare. Scriitorii de diferite formaþii,
slujesc prin talentul lor interesele poporului, cauza înfloririi
patriei noastre ºi a apãrãrii pãcii.
În condiþiile create de regimul democrat-popular,
scriitorii din rîndurile naþionalitãþilor conlocuitoare aduc
o preþioasã contribuþie la dezvoltarea literaturii R.P.R.
precum ºi la întãrirea frãþiei dintre poporul romîn ºi celelalte
naþionalitãþi prin numeroase cãrþi de valoare.
Literatura noastrã este o literaturã cu adevãrat liberã,
deoarece toþi scriitorii talentaþi s-au situat în mod liber,
deschis, pe baza propriei lor convingeri, de partea forþelor
progresiste ale societãþii.
Aprecierea pe care milioanele de cititori o acordã
oricãrui succes, al prozei, poeziei, dramei, satirei, criticii
literare, stimuleazã pe scriitori sã-ºi punã tot talentul, toatã
puterea inspiraþiei artistice în slujba fãuririi unor noi opere
de valoare. Scriitorii luptã pentru a ridica literatura realist-
socialistã spre culmile creaþiei artistice, pentru a exprima
în operele lor în toatã plinãtatea marilor idei ale epocii
noastre, conflictele ei esenþiale, eroismul neasemuit al
clasei muncitoare, al poporului care înfãptuieºte cea mai
profundã transformare revoluþionarã din istoria sa. De
aceea scriitorii ºi cititorii resping cu hotãrîre orice tendinþã
de a nega realizãrile de seamã obþinute de literatura noastrã
în perioada de trecere la construirea socialismului.
Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Romîn,
Sarcinile mãreþe stabilite de congres în domeniul
dezvoltãrii industriei socialiste, transformãrii socialiste a
agriculturii, înfloririi culturii, ridicãrii continue a nivelului
de trai, consolidãrii orînduirii democrat-populare, sarcini
care însufleþesc în munca lor pe muncitorii, þãranii,
intelectualii patriei noastre, vor inspira, fãrã îndoialã,
scriitorilor noi opere literare de o mare forþã artisticã,
pãtrunse de elan revoluþionar.
Octavian Angheluþã,
Portret de oþelar
Partidul cheamã pe scriitori sã reflecte în operele lor
prin mijloace specifice artei, realitatea noastrã complexã
ºi clocotitoare, sã redea în mod multilateral procesul de
transformare ºi înnoire a societãþii noastre ºi schimbãrile
profunde pe care acest proces le determinã în psihologia,
atitudinea moralã, viaþa personalã a oamenilor.
Scriitorii sînt chemaþi sã înfãþiºeze în cãrþile lor
oameni care, biruind greutãþi ºi neajunsuri, înfruntînd
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
natura, schimbã înfãþiºarea þãrii noastre ºi îi înmulþesc
bogãþiile, sã dezvãluie forþele morale care-i îndeamnã la
fapte eroice, sã zugrãveascã procesul de creºtere a
conºtiinþei oamenilor muncii care, transformînd societatea,
se transformã pe ei înºiºi, eliberîndu-se de înrîurirea
vechilor deprinderi ºi moravuri. Numai astfel literatura va
putea sã-ºi exercite marea ei acþiune educativã, înnoitoare
ºi sã îndeplineascã rolul activ pe care trebuie sã-l aibã în
lupta pentru lichidarea influenþelor capitalismului în
conºtiinþa oamenilor.
Grija pentru un bogat conþinut de idei al operei
literare nu poate fi despãrþitã de grija pentru mãiestria
artisticã, pentru multilaterala dezvoltare a individualitãþii
creatoare a scriitorului, pentru frumuseþea ºi bogãþia limbii
în care sînt scrise aceste opere.
Scriitorii ºi criticii trebuie sã se cãlãuzeascã dupã
cerinþa Congresului al II-lea al P.M.R. ca operele creatorilor
„sã fie fãurite la un înalt nivel de mãiestrie, aºa cum meritã
temele mãreþe cãrora le sînt consacrate”.
Cititorul nou, format la ºcoala luptei revoluþionare,
acordã preþuirea sa tocmai acelor opere care oglindesc
aceastã luptã revoluþionarã în toatã diversitatea sa ºi nu
acceptã operele ce vãdesc tendinþa de a da o imagine
dulceagã, trandafirie a realitãþii, de a prezenta drumul luptei
noastre revoluþionare ca o plimbare pe o ºosea pavat㠖
lucrãri care în loc sã arate calea rezolvãrii contradicþiilor
între vechi ºi nou ºi a învingerii greutãþilor inerente perioadei
de construire a socialismului, le trec sub tãcere.
Masa cititorilor, al cãror grad de culturã, existenþã
artisticã ºi ideologicã creºte necontenit respinge ºi criticã
cu asprime acele cãrþi care nu ºtiu sã deosebeascã
esenþialul de neesenþial, fenomenele trecãtoare de cele ce
se dezvoltã ºi triumfã în realitatea noastrã. Asemenea cãrþi
nu sînt în stare sã reflecte în chip realist lupta între vechi
ºi nou, sã afirme victoria inevitabilã a noului în imagini
artistice convingãtoare. Ele duc la pierderea simþului
proporþiilor ºi a perspectivei istorice, la prezentarea
exageratã a ceea ce este negativ, abject sau morbid ºi nu
arareori la denigrarea realitãþii.
Realismul socialist asigurã cea mai deplinã
respectare a adevãrului obiectiv. El nu are nimic comun
cu atitudinea obiectivist-burghezã faþã de realitate a aºa-
zisei teorii a „adevãrului integral”.
Partidul educã pe scriitori în spiritul dezvãluirii ºi
înfãþiºãrii adevãrului vieþii în lucrãrile lor. Cu cît mai clar ºi mai
conºtient se situeazã scriitorul de talent în creaþia sa de partea
forþelor înainte ale societãþii, cu atît mai adînc va reuºi sã
descopere ºi sã redea în toatã complexitatea lui adevãrul
despre realitatea noastrã. Realismul socialist cere creatorului
sã participe activ la transformarea realitãþii, inspirînd cititorilor
sãi optimismul revoluþionar ºi dîndu-le claritatea þelului ºi
perspectivei, nestrãmutata convingere în victoria marilor
idealuri ale umanitãþii. Pentru ca aceste sarcini sã fie
îndeplinite este necesarã studierea ºi cunoaºterea profundã
a vieþii de cãtre scriitor, contactul permanent cu oamenii muncii,
o participare activã la viaþa obºteascã.
Nimic nu poate dãuna mai mult creaþiei unui scriitor
decît lipsa de contact cu realitatea, cu munca eroicã ºi
viaþa de toate zilele a muncitorilor ºi þãranilor, decît
închiderea scriitorului într-un cerc strîmt de aºa-zise
interese „pur literare”.
Cetãþean al patriei sale socialiste, purtãtor al ideilor
înaintate ale timpului sãu, scriitorul este pãrtaº activ la marea
luptã pentru triumful deplin al ideologiei clasei muncitoare.
La unii scriitori se manifestã confuzii ideologice alimentate
de existenþa în þara noastrã a rãmãºiþelor claselor
43
exploatatoare, cît ºi de influenþe ale ideologiei claselor
exploatatoare din afarã. Conºtienþi de marea însemnãtate a
literaturii în lupta ideologicã, scriitorii trebuie sã combatã
cu maximã hotãrîre tendinþele de liberalism faþã de
naþionalism, faþã de recidivele de decadentism ºi apolitism.
Este necesarã o mai intensã muncã de însuºire ºi
aprofundare de cãtre scriitori ºi critici a învãþãturii marxist-
leniniste ºi, în special a teoriei marxist-leniniste a
cunoaºterii, însuºirea temeinicã a obiectivelor partidului,
a liniei sale generale, pentru a putea mobiliza prin creaþiile
lor pe oamenii muncii la înfãptuirea politicii partidului.
Un rol de seamã în lupta pentru înflorirea literaturii îi
revine criticii literare. Literatura noastrã are nevoie de o
criticã combativã, care sã analizeze în spirit partinic operele
literare apãrute, sã susþinã cu tãrie tot ceea ce e nou ºi
înaintat, sã descopere ºi sã combatã cu fermitate
tendinþele de cocoloºire a lipsurilor de care suferã unele
cãrþi în ce priveºte conþinutul lor de idei ºi nivelul de
mãiestrie artisticã. Criticii literari au sarcina de a contribui
la aprofundarea ºi dezvoltarea principiilor esteticii marxist-
leniniste de a aborda cu curaj problemele reflectãrii
adevãrului vieþii, ale tipicului ºi individualizãrii artistice,
ale mãiestriei, de a analiza ºi sintetiza cu competenþã
experienþa drumului rodnic parcurs de literatura noastrã
în anii de la eliberarea þãrii.
Din critica literarã trebuie înlãturat cu desãvîrºire
dogmatismul, care împinge literatura la scheme ºi gîtuieºte
elanul creaþiei artistice. Trebuie eliminate manifestãrile de
tãmîiere reciprocã ºi de spirit de grup, care împiedicã lupta
liberã ºi principialã de opinii de pe poziþiile realismului
socialist.
Partidul condamnã cu asprime critica destructivã, fãrã
de temei, lipirea de etichete, metodele birocratice, adminis-
trative în îndrumarea creaþiei literare, ignorarea trãsãturilor
specifice ale creaþiei literare ºi tendinþele de nivelare ºi
uniformizare a ei. În orientarea vieþii literare partidul se
cãlãuzeºte dupã principiile leniniste asupra literaturii.
O deosebitã atenþie trebuie acordatã valorificãrii
moºtenirii literare. Partidul a combãtut cu tãrie tendinþele de
negarea a moºtenirii literare progresiste, dispreþul faþã de
valorile culturale ale trecutului. În acelaºi timp trebuie respinse
tendinþele de însuºire necriticã a întregii literaturi din trecut,
sau a întregii opere literare a unor scriitori ai trecutului.
În opera de valorificare criticã a moºtenirii literare
ca ºi în opera de valorificare a creaþiei literare din alte þãri
urmãm învãþãtura lui Lenin cu privire la existenþa a douã
culturi în fiecare culturã naþionalã, în societatea împãrþitã
în clase antagoniste.
Congresul scriitorilor va dezbate probleme legate de
activitatea Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Congresul va
contribui, fãrã îndoialã la îmbunãtãþirea muncii Uniunii
Scriitorilor care trebuie sã se ridice la nivelul rãspunderii înalte
ce-i revine în dezvoltarea creaþiei literare pe drumul arãtat de
partid, în ridicarea mãiestriei artistice a scriitorilor, în întãrirea
rolului activ al literaturii în construirea societãþii socialiste.
O laturã deosebit de importantã a activitãþii Uniunii
Scriitorilor este educarea ºi formarea tinerei generaþii de
scriitori, ridicarea de noi talente din rîndurile oamenilor muncii.
Uniunea Scriitorilor trebuie sã strîngã necontenit
legãturile frãþeºti ale scriitorilor noºtri cu scriitorii sovietici
ºi cu scriitorii din þãrile de democraþie popularã, sã dezvolte
legãturile cu scriitorii din toate þãrile, contribuind astfel la
întãrirea pãcii ºi prieteniei între popoare.
Urãm Congresului Scriitorilor din R.P.R., spor la
muncã ºi deplin succes în lucrãrile sale.
44 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn îºi
exprimã încrederea deplinã cã scriitorii vor fi la înãlþimea înaltei
lor misiuni, cã îºi vor închina tot talentul lor cauzei construirii
socialismului în patria noastrã, cauzei pãcii ºi progresului.
Comitetul Central Al Partidului Muncitoresc
Romîn
Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Romîn
Scriitorii din Republica Popularã Romînã, întruniþi
în primul lor congres, mulþumesc din adîncul inimii
Partidului Muncitoresc Romîn ºi Comitetului sãu Central
pentru tot ceea ce au fãcut ºi fac în vederea înfloririi con-
tinue a literaturii romîne.
Congresul a constatat cu bucurie cã drumul pe care
s-a dezvoltat literatura noastrã nouã a asigurat succesele
mari ale creaþiei noastre. Este clar cã operele literare cu
care se mîndreºte poporul nostru au fost cu putinþã prin
îndrumarea atentã, necontenitã ºi prin grija pãrinteascã
purtatã de partid literaturii ºi fiecãrui scriitor în parte.
Partidul a pus preocuparea faþã de creaþia literarã în rîndul
marilor sale preocupãri pentru transformãrile istorice ale
vieþii poporului nostru ºi sã realizãm o literaturã de înaltã
valoare artisticã, pusã în slujba poporului. Viaþa cea nouã
a poporului a dat aripi inspiraþiei ºi fanteziei creatoare, a
descãtuºat toate energiile care vor sã slujeascã adevãrului.
Numai astfel s-a putut crea o atît de strînsã coeziune
ideologicã în frontul nostru literar, numai astfel s-au putut
aduna într-un singur mãnunchi toate talentele, scriitori
din toate generaþiile, reprezentaþii poporului romîn ºi ai
tuturor naþionalitãþilor conlocuitoare din R.P.R.
Noi, scriitorii, ne exprimãm sentimentele de profundã
mulþumire ºi dragoste ºi ne însuºim pe deplin nobilele
sarcini pe care Comitetul Central al P.M.R. ni le-a pus în
faþã în Salutul adresat Congresului.
Cãlãuzind-ne dupã sfaturile înþelepte ale partidului
noi mergem înainte prin eforturi susþinute ºi prin dezbateri
creatoare dezvoltînd varietatea genurilor literare, a
stilurilor ºi curentelor în cadrul realismului socialist,
înlãturînd lipsurile ºi greºelile activitãþii noastre, pentru
îmbogãþirea tezaurului literaturii noastre cu noi opere care
sã zugrãveascã munca minunatã a poporului ºi sã-l
însufleþeascã în fãurirea socialismului.
Trãiascã prietenul scriitorilor, conducãtorul luptei
pentru poporului nostru, - Partidul Muncitoresc Român!
Trãiascã literatura legatã de cauza poporului,
literatura dintr-o þarã nouã ºi încrezãtoare în viitorul ei!
ªtefan Szöny, I.V. Stalin
Congresul scriitorilor din Republica
Popularã Romînã
Rezoluþia Congresului Scriitorilor
din R.P.R.
În cei doisprezece ani, care a trecut de la eliberarea
patriei, poporul nostru a dobîndit, sub conducerea
Partidului Muncitoresc Romîn, însemnate victorii în toate
domeniile vieþii ºi a devenit un factor de seamã în lagãrul
mondial al socialismului.
Primul Congres al Scriitorilor din R.P.R. constatã cu
bucurie cã, în cadrul acestor succese, literatura a realizat
izbînzi însemnate, conþinînd ºi dezvoltînd marile ºi
glorioasele tradiþii realiste ale literaturii noastre, scriitorii
ºi-au fãcut din marea cauzã a slujirii poporului muncitor ºi
a construirii socialismului, o cauzã de onoare. Au fost
create – în cele mai felurite genuri – numeroase opere care
sînt o contribuþie de seamã în tezaurul culturii patriei.
Prin însuºirea realismului socialist, atît în literatura
romînã, cît ºi în literatura nþionalitãþilor conlocuitoare, s-
au creat opere care oglindesc veridic multe din aspectele
luptei poporului în aceastã epocã de fãurire a unei noi
vieþi. Tot mai mult eroul principal al literaturii noastre devine
poporul, omul nou, constructor al socialismului.
Toate aceste succese, obþinute în lupta împotriva
ideologiei burgheze ºi a teoriilor estetizante, n-ar fi fost
cu putinþã fãrã îndrumarea neîntreruptã ºi grija plinã de
dragoste a partidului.
Succesele literaturii noastre sînt cu atît mai
însemnate, cu cît am avut de dus la capãt sarcini de creaþie
cu totul noi.
De mare folos ne-a fost ºi ne este valorificarea
experienþei bogate a scriitorilor sovietici, deschizãtori de
drum pentru literatura realismului socialist.
Prin cîºtigarea libertãþii politice ºi sociale de cãtre
poporul nostru, avem azi o literaturã cu adevãrat liberã, în
care scriitorii de toate generaþiile îºi dezvoltã multilateral
înclinaþiile artistice, putînd astfel servi cauza poporului
cu toate puterile lor creatoare.
Congresul constatã cã pe lîngã toate realizãrile,
munca scriitorilor mai prezintã încã lipsuri serioase. Astfel,
literatura nu reflectã îndeajuns prefacerile revoluþionare,
prin care trecem, schimbãrile profunde ce se petrec în
sufletul omului nou, constructor al socialismului,
atitudinea lui moralã deosebitã, problematica ineditã a vieþii
contemporane care-l frãmîntã ºi cãreia izbuteºte sã-i
rãspundã într-un spirit nou.
Aspectele noi ale vieþii, conflictele dramatice între
nou ºi vechi, problemele de mare actualitate, nu sînt
reflectate cu destulã putere în creaþia literarã. Chipul
omului înaintat, care munceºte cu eroism ºi abnegaþie la
construirea patriei noastre socialiste, nu e încã înfãþiºat
în întreaga lui bogãþie. Mai apar cãrþi plate, cenuºii,
schematice, care sãrãcesc realitatea ºi nu rãspund
cerinþelor legitime ale cititorilor. Cu toate progresele
realizate în ultima vreme, critica literarã nu sprijinã cu
destulã fermitate literatura, nu luptã îndeajuns pentru
orientarea ei justã, nu dezbate cu destulã îndrãznealã
problemele estetice ale realismului socialist ºi ale întregii
miºcãri artistice contemporane.
În etapa actualã a dezvoltãrii literaturii noastre se
ridicã pentru scriitorii din R.P.R., noi ºi mari sarcini de
rãspundere. Rolul deosebit al literaturii în educarea maselor
 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
muncitoare, în spiritul socialismului. pentru lichidarea
rãmãºiþelor capitalismului în conºtiinþa oamenilor, creºte
considerabil. Pentru a putea fi cu adevãrat scriitori ai
epocii socialiste, trebuie sã oglindim, aºa cum ne îndeamnã
Comitetul Central în Salutul sãu, cu o mai mare
expresivitate, tabloul vieþii noastre, atît de amplu ºi de
bogat.
Mãreþe sînt sarcinile stabilite de Congresul al II-lea
al partidului, în domeniul dezvoltãrii construcþiei socialiste,
transformãrii socialiste a agriculturii, înfloririi culturii,
ridicãrii neîntrerupte a nivelului de trai, întãririi puterii
democrate. Aceste sarcini însufleþesc în muncã muncitorii,
þãranii ºi intelectualii patriei noastre, iar pentru noi, scriitorii,
ele sînt nesecate ºi luminoase izvoare de inspiraþie. A izbuti
ca prin mijloacele specifice ale literaturii, într-o expresie
originalã, de o înaltã þinutã artisticã, sã militãm pentru
îndeplinirea acestor sarcini, este o datorie de onoare faþã
de popor.
Scriitorii sînt chemaþi sã pãtrundã mai adînc în inima
oamenilor muncii, sã cunoascã ºi sã reflecte multilateral ºi
profund gîndurile ºi sentimentele oamenilor, care luptînd
cu greutãþi ºi neajunsuri, înfruntînd natura, schimbã ºi
înfrumuseþeazã neîncetat faþa patriei.
Scriitorii trebuie sã trãiascã cu intensitate problemele
vieþii contemporane, sã participe în mod creator la lupta
pentru construirea unei lumi noi, sã cunoascã îndeaproape
ºi amãnunþit oamenii ºi faptele lor. Pãtrunºi de spirit de
partid, scriitorii au îndatorirea de a prezenta în imagini
artistice adevãrul vieþii, în toatã plenitudinea lui, de pe
înaintatele poziþii de luptã ale clasei muncitoare. De pe
aceste poziþii, ei sînt datori sã combatã fãrã nici o
îngãduinþã tendinþele negativiste, de denigrare a realitãþii
ºi de minimalizare scepticã a realizãrilor poporului, cît ºi
tendinþele de poleire a realitãþii, de ascundere a lipsurilor
ºi contradicþiilor.
În lumina sfaturilor cuprinse în Salutul Comitetului
Central devine ºi mai limpede pentru toþi scriitorii cã nu se
pot duce la îndeplinire aceste sarcini de mare rãspundere,
fãrã ridicarea continuã a nivelului mãiestriei artistice. Nu
poate fi de folos poporului literatura platã, plictisitoare,
inexpresivã. Opera de artã oglindeºte într-un chip propriu,
specific, realitatea ºi ea nu trebuie sã fie o simplã ilustrare
a unor idei generale, ci sã facã sã trãiascã o mare bogãþie
ideologicã, în fapte ºi oameni vii, puternic individualizaþi.
Avem datoria sã încurajãm cu toatã cãldura afirmarea cît
mai viguroasã a unui numãr de personalitãþi artistice
distincte, cultivarea atentã ºi perseverentã a unei mari
varietãþi de curente, stiluri ºi genuri literare ºi promovarea
artei, în toatã diversitatea ei, de pe platforma realismului
socialist, împotriva oricãrei îngustimi dogmatice. O grijã
excepþionalã trebuie sã avem pentru pãstrarea ºi
îmbogãþirea tezaurului scump al limbii noastre literare.
Trebuie sã facem cît mai mult loc imaginaþiei
creatoare, sensibilitãþii, originalitãþii în tratarea aspectelor
celor mai diverse ale vieþii din jurul nostru.
În activitatea noastrã literarã sã avem mereu în faþã
sarcinile puse de partid oamenilor muncii ºi sã ne cãlãuzim
dupã învãþãtura partidului. Sã apãrãm ca lumina ochilor
puritatea ideologicã a literaturii.
Congresul scriitorilor condamnã cu asprime abaterile
de la principiile marxism-leninismului în problemele artei,
tendinþele liberaliste ºi concesiile fãcute ideologiei
burgheze. Totodatã, scriitorii îºi afirmã hotãrîrea de a lupta
de pe poziþiile marxism-leninismului împotriva
dogmatismului, a îngustimii de vederi, ca ºi împotriva
oricãror încercãri de a înlocui, în dezbaterea problemelor
45
literare, lupta deschisã de opinii, argumentarea principialã,
prin sentinþe scolastice ºi alte asemenea metode, strãine
scriitorilor devotaþi luptei poporului.
Criticii noºtri au datoria sã promoveze o criticã
combativã care sã studieze cu dragoste ºi sã analizeze
principial, mult mai atent, operele literare apãrute, sã
susþinã cu tãrie tot ce e nou ºi înaintat în ele, sã descopere
ºi sã combatã cu fermitate tendinþele de ascundere a
lipsurilor de care suferã creaþia literarã, în ceea ce priveºte
conþinutul de idei ºi mãiestria artisticã.
Criticii trebuie sã aprofundeze ºi sã dezvolte
principiile esteticii marxist-leniniste, sã ajute scriitorilor
sã valorifice experienþa literaturii mondiale
contemporane, sã foloseascã din ea tot ce constituie o
realizare preþioasã a spiritului uman, ºi sã dea o atenþie
deosebitã operei de preluare în spirit critic a moºtenirii
noastre literare.
Împlinirea acestor sarcini va depinde în mare mãsurã
de activitatea Uniunii Scriitorilor ºi a conducerii sale.
Astfel, în noul Comitet va trebui sã fie dezvoltatã
colaborarea principalã în spirit colectiv ºi analiza
problemelor fundamentale ale literaturii, asigurîndu-se
astfel ca Uniunea Scriitorilor sã fie cu adevãrat forul de
conducere a vieþii literare. Noul Comitet are sarcina de
seamã de a stimula, pe toate cãile, spiritul dezbaterilor
creatoare în secþiile de creaþie, filialele ºi organele de presã
ale Uniunii. Ocupîndu-se mult mai îndeaproape de nevoile
materiale ºi spirituale ale scriitorilor, Comitetul are datoria
sã lupte împotriva metodelor de tutelare mãruntã ºi
administrativã a creaþiei, cît ºi împotriva spiritului de grup,
a „bisericuþelor” literare, a relaþiilor neprincipiale ºi
netovãrãºeºti între scriitori.
O grijã deosebitã va trebui sã fie acordatã dezvoltãrii
literaturii naþionalitãþilor conlocuitoare. Parte integrantã
a culturii socialiste din R.P.R., literatura naþionalitãþilor
conlocuitoare a dat pînã acum opere remarcabile – rezultat
al politicii leniniste a P.M.R. în problema naþionalã.
Scriitorii maghiari, germani, sîrbi au în faþã probleme
de creaþie asemãnãtoare cu cele pe care le rezolvã scriitorii
romîni, dar au ºi unele probleme specifice. Prin acþiuni
adecvate, conducerea Uniunii Scriitorilor va trebui sã ajute
scriitorilor naþionalitãþilor conlocuitoare sã rezolve aceste
probleme ºi sã valorifice tradiþiile culturilor naþionale re-
spective, pentru a putea cîºtiga noi succese pe drumul
realismului socialist.
Tineretul este schimbul nostru de mîine. De aceea,
Uniunea Scriitorilor trebuie sã aibã o grijã continuã pentru
dezvoltarea tinerelor talente literare ca ºi pentru educarea
lor în spiritul ideologiei marxist-leniniste.
Viaþa literarã cere ca Uniunea Scriitorilor sã se ocupe
cu mult mai mare atenþie de îndrumarea ideologicã a
publicaþiilor ei, avînd grijã sã împiedice alunecarea lor pe
panta spiritului de grup. Publicaþiile Uniunii Scriitorilor
trebuie sã alcãtuiascã un tot unic, ºi combativ, în lupta
pentru ridicarea continuã a nivelului ideologic ºi artistic
al literaturii.
Noua literaturã a R.P.R. face parte integrantã din
literatura progresistã universalã. Ea nu se poate dezvolta
decît într-o legãturã cît mai strînsã cu tot ce este înaintat
în literatura întregii lumi. Este de datoria noii conduceri a
Uniunii Scriitorilor sã dezvolte multilateral legãturile
noastre cu reprezentanþii marii literaturi a Uniunii Sovietice,
cu scriitorii din þãrile de democraþie popularã ºi cu toþi
scriitorii progresiºti din lumea întreagã.
Congresul împuterniceºte conducerea Uniunii
Scriitorilor sã studieze cu cea mai mare atenþie toate
46 înapoi la proletcultism. cu documentele pe masã
propunerile ºi criticile fãcute în cadrul dezbaterilor ºi sã ia Theodorescu Cicerone
mãsurile corespunzãtoare. Tulbure Victor
Încheindu-ºi lucrãrile, congresul exprimã, în numele Vitner Ion
tuturor scriitorilor, adîncã recunoºtinþã Partidului Comisia de revizie
Muncitoresc Romîn ºi Comitetului sãu Central pentru grija
ºi îndrumarea continuã acordate. Congresul asigurã Bãnuþã Ion
poporul muncitor ºi partidul cã scriitorii nu se vor da Boureanu Radu
înlãturi de la nici un efort pentru a dezvolta tezaurul cul- Kiss Jenõ
tural al patriei noastre, a fi astfel demni de epoca marilor Remus Luca
înfãptuiri, de epoca de construire a socialismului, de epoca ªtefãnescu Mircea
victoriei nemuritoarelor idei ale marxism-leninismului.
Juriul de onoare
Organele de conducere ale Uniunii
Botez Demostene
Scriitorilor din R.P.R. Breslaº Marcel
Camil Eusebiu
Comitetul Uniunii Scriitorilor din R.P.R Pas Ion
Papu Letiþia
Andriþoiu Alexandru Robotos Imre
Arghezi Tudor Zincã Haralamb
Asztalos Istvan
Balaci Alexandru Biroul Uniunii Scriitorilor R.P.R.
Banuº Maria
Baraga Aurel Mihail Sadoveanu (preºedinte)
Beniuc Mihai Mihai Beniuc
Bogza Geo Aurel Baranga
Botez Demostene Demostene Botez
Breitenhoffer Anton Marcel Breslaºu
Breslaºu Marcel Ov. S. Crohmãlniceanu
Cãlinescu George Petru Dumitriu
Camilar Eusebiu V. Em. Galan
Corbea Dumitru Paul Georgescu
Crohmãlniceanu S.Ov. Eugen Jebeleanu
Davidoglu Mihail Aurel Mihale
Demetrius Lucia Nagy Istvan
Deºliu Dan Zaharia Stancu
Dragomir Mihu
Dumitriu Petru Secretariat
Fulga Laurenþiu
Galan V. Em. M. Beniuc – prim secretar
Georgescu Paul Secretari:
Ignea Dumitru Aurel Mihale, Mihai Gafiþa, Szemler Ferenc
Istrati Ion
Jebeleanu Alexandru
Jebeleanu Eugen
Kovacs György
Lovinescu Horia
Macovescu George
Mihale Aurel
Nagy Istvan
Panaitescu Perpessicius
Paraschivescu Miron Radu
Pas Ion
Petrescu Camil
Petrescu Cezar
Popovici Titus
Porumbacu Veronica
Preda Marin
Sadoveanu Ion Marin
Sadoveanu Mihail
ªahighian Alexandru
Sorbul Mihail
Stancu Zaharia
Sperber Margul Alfred
Constantin Lucaci, Creºterea
Sütö Andras tinerelor cadre de la Reºiþa
Szemler Ferenc
 înapoi la proletcultism - antologie 47

Radu Boureanu Culoarea roºie ºi neagrã

La New York totul e frumos,

Sîngele popoarelor
Nu sînt copaci ºi nu sînt ciori,
Pãduri de piatrã cresc spre nori,
Atîtea þãri pe glob ºi atîta sînge,
ªi în pãdurile de piatrã
Atîtea neamuri: albe, negre, galbene, roºii,
Stau buldogi graºi pe bani ºi latrã.
Dar sîngele pe care îl fãcurã sã curgã fioroºii
Duºmani ai pãcii, e pretutindeni roºu.
La New York totul e frumos,
Eroi apar, eroi se sting,
Atîtea þãri pe glob ºi atîta sînge,
Copii nãscuþi pentru Sing-Sing
Cã dacã s-ar putea sã-l strîngi alãturi,
Pe strãzile ca o pelagrã;
Nu-i fluviu uriaº pe cît s-ar strînge;
Un sînge galben de carate
Pãduri, oraºe ai putea cu el sã mãturi.
Pulseazã-n fiece building,
Dar în City sînt blestemate
Aîtea suflete pe glob ºi atîta moarte,
Culoarea roºie ºi neagrã.
Atîtea suflete: albe, negre, galbene, roºii,
Dar cîte sfîºiarã fioroºii
Steaguri de foc desfãºurînd
Duºmani ai sufletului, nu-s corãbii sã le poarte
Popoarele în marº spre soare,
Spre rîul negru cu luntraºul negru.
Sau neagra urã-n care-i strîng
Pe cetãþenii de culoare;
Atîþia ochi pe glob ºi cîtã dragoste
Îi chinuie ca o pelagrã
A fîlfîit nãframa-napoierii,
Culoarea roºie ºi neagrã.
Dar peste ani în lunci albastre doar mestecenii
S-au legãnat singurateci sub semnele serii.
În alb palat la Washington
Stau democraþii de carton,
Eu ºtiu venind o dimineaþã fîlfîind ca turtureaua cenuºie,
Din ghem de urã þes o plasã
Ce se aºazã guruind pe un copac de fier,
Pe Ares iar sã-l prindã-n leasã.
Goarnã de foc sunînd mãcel n-o sã mai fie,
Doar luna cîteodatã, beatã, va aminti un iatagan de ienicer.
Au pus un paravan cetãþii
În port, Statuia Libertãþii!
Atîtea braþe pe pãmînt ºi atît de tari,
ªi dupã-nalta ei minciunã
Albe, negre, galbene, roºii,
Strigoi yankei urlã la lunã,
Cãlãuzite de o stea de foc vor strînge
Îi chinuie ca o pelagrã
Gîtlejurile fiarelor lacome de sînge,
Culoarea roºie ºi neagrã.
Strivite sub victorii noi ca niºte lespezi mari.
La New York totul e frumos,
Corãbii spre Indonezia
Nu sînt copaci ºi nu sînt ciori,
Doar negri, în spînzurãtori
Din Amsterdam,
Din Oregon pînã-n New-Jersey.
Din Rotterdam,
Graºi olandezi priveau pe geam,
Dar steagul roºu e un far
Triºti olandezi de spleen minaþi
Cãlãuzindu-ºi luptãtorii
Cu ochi de lacrãmi înstelaþi,
Ce vor stîrpi asupritorii
Oftau pe pajiºti de lalele
Cu sufleteasca lor pelagrã.
Bolnavi de spleen în vechi castele.
ªi nu va mai afla hotar
Culoarea roºie sau neagrã.
Sub crucea morilor de vînt,
Visau oceane verzi, pãmînt
ªi pe ocean de catifea Vincenþiu Grigorescu,
Ce largi corãbii legãna, Festival
Slujind pe marea lor stãpînã
Cu zîmbet gras pe-obraz de lunã,
Duceau sub cer indonezian
Chemat la pofte ºi-n ochian
Moartea ascunsã-ntr-o lalea.

Duioºi ºi graºi florari flamanzi,

Morari ce moarte mãcinaþi,
Piraþi moderni intrînd în port,
Ascundeþi steagul cap de mort
În norii albelor lulele,
Ascundeþi moartea în lalele,
Ca oamenii cu ochi pieziºi
Sã vadã-n voi cereºti trimiºi,
Nu corbii croncãnind pe ram,
În Amsterdam,
În Rotterdam.
48 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
Gelu IONESCU
Cu Tudor Vianu, de la tinereþe pînã
la bãtrîneþe...
Pe Tudor Vianu pot spune cã mai întîi l-am vãzut,
ascultat ºi cunoscut, abia apoi i-am citit opera – în
întregime, abia atunci cînd l-am editat. Sã mã explic:
Înainte de a fi student la Facultatea de filologie –
ceea ce s-a întîmplat în toamna lui 1958 – în timp ce mã
pregãteam pentru examenul de admitere, am citit cu o
enormã satisfacþie abia apãrutele Literaturã universalã
ºi literaturã naþionalã precum ºi Problemele metaforei
ºi alte studii de stilisticã; mã întîlneam poate pentru prima
oarã cu un stil academic adevãrat, complet diferit de cel al
Istoriei lui Cãlinescu care mã fascinase. Îmi plãcea acest
stil academic, îmi plãcea cã învãþam ceva de care sufletul
meu era avid, cã aceasta era CULTURà adevãrat㠖 aveam
atîta nevoie de toate acestea dupã bibliografiile ºcolare
din timpul nenorocitului meu de liceu, populat de fantome
dogmatice ºi sãrmane ca exprimare precum Sorin Toma
sau Ion Vitner – ºi alþii ca ei! Aºadar, în toamna lui ’58,
prima mea grijã de student la filologie a fost sã merg la
cursul lui Tudor Vianu – curs care era destinat de fapt
anului al patrulea, dar era audiat ºi de studenþi din ani mai
mici ºi de un variat public. M-am dus împreunã cu Sorin
Alexandrescu ce chiar se pregãtea de absolvire. Sala era
plinã. A fost o primire mult aplaudatã de amfiteatru –
Profesorul a rãspuns cu un zîmbet reþinut, a dat de cîteva
ori din cap, s-a aºezat în scaunul catedrei ºi a început sã
vorbeascã cu glasul sãu baritonal, calm, parcã puþin
voalat. Avea, în afara unei þinute ce impunea – cred cã era
un dat natural – o paloare ºi o privire în care se amesteca
curiozitatea pentru cei din salã cu un fel de melancolie –
nimic bãtrînesc în înfãþiºare, ceva aulic ºi impozant, în
ciuda înãlþimii sale sub-medie. Împlinise 60 de ani, fusese
sãrbãtorit cu o surdinã impusã de regim – ºtiam cu toþii de
ce, acum ºi vedeam: pentru cã aratã cum arãta, era ceea ce
era ºi vorbea cum vorbea, neatins de limbajul de lemn,
vorbea ca în timpurile “vechi” cãrora le aparþinea. Toþi cei
care, cu ceva ºtiinþã sau cunoºtinþe, sau pur ºi simplu din
instinct, ne simþeam legaþi de acele timpuri vechi, nu aveam
cum nu ne simþi solidari cu cel ce apãrea în faþa noastrã,
nu aveam cum nu-l iubi. I-am admirat, nu o datã, ºi eleganþa,
era primul profesor care nu purta ºosete scurte, astfel cã
nu i se vedea pielea piciorului din pantalon pe sub catedrã
– un amãnunt, dar ºi semnul unei þinute impecabile.
De atunci ºi pînã în anul al patrulea, cînd mi-a venit
rîndul, am asistat la majoritatea cursurilor sale – sau ale
înlocuitorului sãu, cînd el era plecat în strãinãtate – nu
altul decît mult admiratul de noi, dar cu totul altfel decît
Tudor Vianu, Edgar Papu. Era ceva ce le era comun, în
ciuda unor enorme deosebiri de temperament ºi tacticã
didactic㠖 ºi acel ceva era faptul cã vorbeau
DINLÃUNTRUL culturii, cu care erau mai mult decît
familiari, le era consubstanþialã fiinþei – ºi asta era ceva
spre care eu aspiram, conºtient, sau numai pe jumãtate,
doream sã o capãt, sã mã alãtur lor cu toate slabele mele
puteri. Sã devin un fiu, un discipol al adevãratei culturi,
de care fusesem privaþi ºi pe care facultatea ne-o dãdea,
prin unele discipline sau personalitãþi, dar niciuna aidoma
lor. Între timp, îi fusesem prezentat, cred cã de Victor
Ciobanu, unul din asistenþii lui ºi prieten bun al meu,
primeam regulat de la el semnãtura pentru preþiosul permis
de intrare la Biblioteca Academiei al cãrui director Vianu
era, permis mult rîvnit ºi nu uºor de avut. L-am avut în toþi
anii facultãþii – ºi am petrecut acolo mii de ore, citind ºi
învãþînd, în condiþii comode, mai ales cã într-unul din anii
mei de studiu la litere nu am avut bani sã-mi cumpãr lemne
astfel cã în cãmãruþa mea mobilatã de 11 metri pãtraþi,
mergeam doar ca sã mã culc. La Academie era cald, mã
întîlneam cu cîþiva amici pe care mi-i fãcusem – totul îmi
devenise familiar. Poate cã mã ºtiam acolo “apãrat”de falsa
culturã, cãci deasupra noastrã veghea umbra lui. Am
schimbat de mai multe ori ºi cîteva vorbe cu Profesorul, în
aceºti ani, þin minte privirea sa întrebãtoare, curioasã. Voia
sã ºtie ce e cu mine, tinerii erau – ºi eu aºiºderi – foarte
intimidaþi de aulica lui prezenþã ºi, bineînþeles, de ºtiinþa sa.
Voia sã vadã dacã eram unul de-ai lui – ºi bineînþeles cã
timiditatea pe care am avut-o faþã de el nu mã pãrãsea, cum
nu m-a pãrãsit nici chiar atunci cînd îi priveam, înlãcrimat,
profilul nobil ce nu se alterase nici pe catafalc. Mult mai
tîrziu am aflat cît de mult tînjea sufletul sãu dupã apropierea
unor tineri, cine ºtie ? poate chiar viitori discipoli.
Spre sfîrºitul anului al patrulea, înainte de a avea
examenul cu Profesorul, cred cã Doamna Vera Cãlin, cu
care urmasem cursurile de literaturã universalã în anul al
doilea ºi care mã remarcase pentru o lucrare de cerc
ºtiinþific – proastã, dar faþã de producþia altor colegi ai
mei, strãlucit㠖 cred deci cã Doamna Vera Cãlin mi-a
încurajat ideea de a face lucrarea de stat cu Profesorul – ºi
mi-a sugerat chiar o temã: “Flaubert ºi Caragiale –
paralelisme literare”. Am început sã citesc ºi mi s-a pãrut
cã pot scoate ceva, dupã cîteva luni de trudã. Descoperirea
lui Flaubert, mai ales cel din Bouvard ºi Pecuchet, complet
necunoscut mie, sau cel din corespondenþã, mai mult
rãsfoitã decît cititã, a fost importantã pentru formaþia mea:
era, de fapt, primul mare scriitor cãruia îi citeam ( aproape
) întreaga operã ºi încã avînd un scop hai sã zic “ºtiinþific”.
Exista însã un impediment pentru a face lucrarea de
diplomã la materia literaturã comparatã, impediment pe care
Profesorul, îndemnat de cei din catedrã, a reuºit sã-l
îndepãrteze: ºi anume acela cã la Facultatea de limbã ºi
literaturã românã lucrare de diplomã se putea da numai la
disciplinele limbã sau la literaturã românã. S-au fãcut
demersurile ºi, în cele din urmã, Ministerul a aprobat acelaºi
regim ºi pentru literatura comparatã ºi teoria literarã. Deci,
eram pe cale sã sparg o ghiaþ㠖 era prima lucrare de stat de
literaturã comparatã de dupã reforma din 1948, aceastã
reformã de cea mai tristã amintire, care a desfigurat complet
învãþãmîntul românesc, fiind expresia perioadei cele mai
dogmatice ºi mai sovietizante. Prin anii ’60, începuse sã se
mai schimbe cîte ceva – aºa cã am avut noroc.
Astfel cã, dupã lecturi diverse, inclusiv de texte
critice ( Thibaudet ºi alþii ), m-am apucat sã sistematizez
materia, ajutat ºi de Doamna Vera Cãlin ( una din cele mai
cultivate persoane din cîte am cunoscut, avînd o
sensibilitate rãnitã adînc de viaþã, aºa cum mi-am dat seama
mult mai tîrziu, cînd nici nu mai era în þarã, o doamnã
cãruia îi port o vie afecþiune ). Am început ºi am dus la
bun sfîrºit ºi o primã redactare – credeam cã ºi ultima –
pe care m-am dus sã i-o prezint Profesorului. Lipsit de o
minimã educaþie în domeniu, i-am dus aceastã redactare
scrisã de mînã; adevãrul este cã presimþeam gafa, dar nu
aveam o dactilografã destul de cultã ºi, greu astãzi de
înþeles, nici banii pentru plata dactilogramei. Fãrã a-mi
spune, cred cã Profesorul a fost puþin ºocat de nesimþirea
mea, dar a citit lucrarea ºi m-a chemat la o discuþie, în
cabinetul sãu de Director al Bibliotecii Academiei. A fost
una din cele mai grele ore din viaþa mea – dar ºi mai pline
 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
de urmãri care, nu aveam cum ºti atunci, pozitive.
Profesorul mi-a fãcut praf lucrarea, m-a dojenit pentru
stilul uºuratec – cam cãlineascian, zic eu acum – pentru
folosirea unor termeni a cãror proprietate nu o stãpîneam,
pentru haosul logic ce domnea în organizarea materialului.
Concluzia ce reieºea cu claritate era cã nici mãcar nu ºtiu
sã scriu corect româneºte. Mi-a spus sã o refac, altfel nu
merge, nu o admite, deºi mult timp nu mai aveam pentru
refacere. A fãcut-o pe un ton sever, ce nu-l cunoºteam,
dar de loc nervos sau ironic. Cred cã îl dezamãgisem ºi cã,
de fapt, era convins cã nu voi duce lucrul la bun sfîrºit,
fiind un incapabil ºi un superficial. Mai fusese dezamãgit
ºi de examenul meu la cursul special de anul al IV-lea, curs
cu tema “Arghezi, poet al omului”, partea introductivã a
cãrþii sale cu acelaºi titlu, examen la care luasem nota 8 ºi
dãdusem rãspunsuri cam inculte.
Am ieºit din biroul sãu complet distrus – totul se
prãbuºea, nu mã vedeam capabil sã refac, postul meu de
preparator la catedrã, pentru care fusesem propus, se
ducea dracului – eram sfîrºit. În plus, ruºinat de ignoranþa
ºi lipsa mea de calitãþi. Eram într-o stare îngrozitoare, dar
norocul nu m-a pãrãsit cãci, ca prin minune, mi-a ieºit
dinainte o bunã amicã, Onica Busuioceanu – fiicã de mult
pãrãsitã a cunoscutului poet ºi critic plastic Alexandru
Busuioceanu, fugar prin Spania – ºi ea absolventã de
filologie ºi la începuturile carierei ei de foarte bunã
traducãtoare din spaniolã ºi italianã. S-a speriat cînd m-a
vãzut, mi-a luat lucrarea, s-a uitat pe ea ºi mi-a spus cã mã
va ajuta sã o refac, chiar sã rescriu anumite pasaje. Onica
era cu cîþiva ani mai mare ca mine, o persoanã foarte vie ºi
inteligentã, cu un moral foarte “pozitiv”, deºi fusese lovitã
serios de viaþã ºi de mizeria socialist㠖 Vianu fusese ºi
binefãcãtorul ei pentru cã o angajase la Bibliotecã. Astfel
cã ea se apucã, în orele libere, de lucru – reformula, schimba
ordinea paragrafelor, îmi sugera sã dezvolt o idee, ceea ce
eu ºi fãceam, ascultînd-o orbeºte. Ne întîlneam seara în
cãmãruþa ei dintr-o mansardã din Cotroceni - ºi a doua zi
veneam cu modificãrile. Cred cã ea mi-a gãsit ºi o
dactilograf㠖 astfel cã, dupã vreo 10 zile, m-am prezentat
cu lucrarea nouã. Am aºteptat cîteva zile verdictul, tremuram
de fricã, spre deosebire de Onica ce-mi spunea mereu cã o
sã meargã, cãam avut idei bune. A doua întîlnire cu
Profesorul a avut loc în acelaºi cabinet – ºi el mi-a spus,
scurt, cã modificãrile sînt bune ºi cã îmi va face referat de
admitere. S-a uitat la mine ºi m-a întrebat care e nota minimã
de trecere. Eu am rãspuns, puþin nesigur, cã e nota ºase.
- N-am sã-þi dau chiar ºase...mai bine un ºapte, ce
zici? Eu ce sã zic, eram cu totul topit. S-au poate chiar opt,
a continuat el, mai ales cã poate vii la catedrã, dacã aprobã
forurile, hm, ce zici? Cred cã cel mai bine ar fi, totuºi, un
nou㠖 cam nemeritat, nu? Totuºi, te voi propune pentru
nota nouã...
Am ieºit pe patru cãrãri – Onica mã aºtepta ºi i-am
mulþumit din toatã inima ºi cu un buchet de flori – fãrã ea,
partida ar fi fost pierdutã.
A sosit ºi ziua susþinerii, în comisie mai erau Boris
Cazacu, decan, ºi George Ivaºcu, care era atunci ºeful
catedrei de literaturã românã. Profesorul a venit punctual,
apoi am fost chemat înãuntru, în sala de consiliu al
facultãþii, ºi mi-am susþinut lucrarea. Întrebãri nu prea au
fost, Profesorul se uita curios ºi binevoitor la mine. Am
ieºit – am aºteptat cîteva minute – ºi a apãrut ºi Tudor
Vianu care s-a îndreptat zîmbind spre mine ºi mi-a spus:
- Te felicit, ai susþinut foarte bine ºi ai luat nota zece.
Comisia a fost mulþumit㠖 a susþinut chiar foarte bine, s-
a adresat apoi lui Victor Ciobanu, cu care eram împreunã.
49
Sã vedem ce vom face cu numirea la catedrã, mai spuse,
apoi ne dãdu mîna ºi plecã cu mersul sãu drept ºi calm.
La catedrã am ajuns tot datoritã intervenþiilor
Profesorului la Minister – cu puþin noroc ºi multã rãbdare.
La 1 septembrie 1963 eram preparator, dar, deºi catedra se
mãrise mult, pentru cã Tudor Vianu reuºise sã mai aducã
asistenþi cîþiva absolvenþi mai vechi – pe Matei Cãlinescu,
Sorin Alexandrescu ºi Dan Grigorescu – tot a trebuit sã
þin seminarii încã din primul meu semestru de meserie.
Aºa cã m-am pus pe învãþat din greu, fãceam seminarul
cursului lui Zoe Dumitrescu-Buºulenga, ºi ca un fãcut,
orarul nu prea îmi permitea sã asist în continuare la
cursurile Profesorului. Le duceam lipsa, din cînd în cînd
reuºeam sã asist pentru cã, îmi dãdeam seama cã el era
dezamãgit cã noi, cei tineri, nu veneam regulat la cursul
sãu. ªi avea dreptate. Aºa cã majoritatea contactelor ce
le-am avut au fost legate de treaba birocraticã a catedrei,
de care rãspundeam, în plus, acum. Pe la începutul lui
1964 am aflat cã Profesorul fusese numit ambasador la
UNESCO ºi cã, spre varã, avea sã plece pentru cîþiva ani
la Paris. Ne pãrea bine pentru el, rãu pentru noi, care
rãmîneam cam de izbeliºte ºi cam la mîna lui Romul
Munteanu care devenise prodecan ºi care nu numai cã
nu venea din ºcoala Vianu, dar avea ºi motive, provenite
din complexele lui de inferioritate, sã nu ne “iubeascã”
prea mult. Ulterior am putut constata cã nu ne-a fãcut nici
un rãu. Asfel petrecîndu-se lucrurile, n-am putut deci ben-
eficia prea mult nici de învãþãtura Profesorului ºi nici de
intimitatea sa. Þin minte cã, fiind invitat la o petrecere de
Ioana ºi Ion Vianu, dupã miezul nopþii s-au arãtat ºi pãrinþii,
care fuseserã plecaþi spre a ne lãsa în voia noastrã ºi,
vãzîndu-mã, s-a apropiat de mine ºi am stat puþin de vorbã
despre o carte pe care o vãzusem în bibliotecã ºi-i citisem
dedicaþia ultra-elogioasã: era un volum de teatru
de...Eugen Ionescu. ªi Profesorul mi-a vorbit puþin de el,
de scandalurile din tinereþe – nu citisem NU! – cu admiraþie
pentru geniul sãu dramatic, recomandîndu-mi sã-l citesc,
cãci îl cumpãrase ºi pentru Biblioteca Academiei: unde
era la sãlile secrete, pentru care trebuia o aprobare specialã
pe care am obþinut-o; nu pot spune cã mi s-a pãrut chiar
genial, cum spunea Profesorul, dar m-a intrigat...Trebuie
sã citeºti corespondenþa celor doi ca sã-þi dai seama de
relaþia strînsã ce a existat între ei, în ciuda atîtor deosebiri
de destin, carierã, fire, temperament ºi atitudine faþã de
literaturã sau de lume.
L-am vãzut ultima oarã pe Tudor Vianu la începutul
lui mai 1964, cînd am fost la el acasã pentru niºte
caracterizãri ce trebuia sã le facã membrilor catedrei. Îl
plictiseau obligaþiile birocratice, însã le-a fãcut cîntãrind
fiecare cuvînt. Eram în cãmãruþa sa ce-i servea de birou ºi
pentru a se odihni scurt. Dupã ce terminã îmi spuse: “ Hai
sã-þi citesc ultimul meu poem despre Shakespeare”; mi l-
a citit, eu eram foarte emoþionat, m-a întrebat dacã mi-a
plãcut, adãugînd: “Vezi cã se poate face poezie ºi criticã
literarã deodatã ?” era zîmbitor ºi destins. M-a condus
pînã la uºã - nici prin cap nu-mi trecea cã îl vedeam atunci
pentru ultima oarã ºi cã, cu adevãrat, acesta era chiar
ultimul sãu poem, inspirat de Centenarul Shakespeare care
s-a întins pe tot anul 1964.
Faptic, asta a fost cam tot ce am trãit în aceastã
întîlnire atît de importantã în viaþa mea – importantã nu
numai din punct de vedere intelectual. A urmat moartea
sa prematurã, rãvãºitoarea înmormîntare, ultimul drum pe
care l-au condus tinerii lui asistenþi. “Aura” lui fizicã, ºi
ceva din felul sãu de a se purta au continuat însã sã existe
în viaþa mea datoritã prezenþei lui Ion, atît de asemãnãtor
50 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
cu tatãl sãu. A fost apoi editarea operei, iniþiatã de Mihai
ªora, generosul ºi eminentul editor, editare începutã, dupã
dorinþa chiar a lui Ion Vianu în acord perfect cu Mihai
ªora, de ultimii sãi asiatenþi, Matei, Sorin ºi cu mine, ºi
continuatã pe mãsurã ce rãmîneam în strãinãtate, unul
dupã altul, de George Ganã, pe care, ºtiindu-l atît de bun
cunoscãtor al operei vianeºti, l-am invitat sã îi suplineascã
mai întîi pe Matei ºi pe Sorin, în cele din urmã ºi pe mine,
care am “dispãrut” dupã volumul al 10-lea.
Dar umbra Profesorului nu m-a pãrãsit întreaga
viaþã, pentru cã, luînd creionul în mînã pentru a scrie un
text, îmi aduceam – ºi îmi aduc aminte, chiar ºi acum - de
mustrarea sa privitor la responsabilitatea care o am faþã
de orice cuvînt scris, de obligatoria posesie a proprietãþii
termenilor ce-i folosesc, de claritatea discursului. Ceva ca
o umbrã a sa st㠖 o simt – undeva în spatele umãrului
meu drept, privind textul ce-l scriu. O inhibiþie, desigur,
dar ºi o permanentã responsabilizare. Într-un interviu, am
comparat aceastã umbrã cu statuia Comandorului din
opera Don Giovanni de Mozart. Da, fiinþa academicã a lui
Tudor Vianu – alta nu pot zice cã am cunoscut - semãna
cu dignitatea acestei statui teribile de fapt, da, glasul sãu
mustrîndu-mã pentru uºurãtatea exprimãrii îmi sunã ºi acum
în ureche. Dar acest Comandor nu a intrat în viaþa mea
numai spre a mã pedepsi ci, în fond, pentru a mã scoate
din “pãcatul” iresponsabilitãþii ºi uºurãtãþii faþã de
importanþa Cuvîntului, a Scrisului. Nu ºtiu dacã am reuºit
totdeauna sã-i satifac exigenþele, dar ºtiu cã m-am strãduit.
Poate cã acest “spectru” m-a fãcut sã scriu mai puþin
decît aº fi putut, poate cã din cauza lui nu am fãcut, de
exemplu, decît pe scurte perioade, cronicã literarã curentã,
dar ºtiu cã în umbra lui am scris aproape totdeauna numai
ceea ce am crezut ºi cît am putut de corect în limba noastrã
comunã, am dat întotdeauna, sper, primoritate fidelitãþii faþã
de adevãrul meu ºi faþã de primatul referinþei la text. Chiar ºi
dupã ce, editîndu-i o parte a operii, am constatat, în faþa
laboratorului ei intim, cît de neglijent era el nu în manuscris
ci atunci cînd textul ajungea la corecturi. O descoperire
care m-a uimit; eu însã am rãmas la lecþia aceea pe care am
relatat-o mai sus, cãci ea mi-a modificat viaþa ºi, probabil,
cariera. “Comandorul” m-a salvat de uºurãtate, mi-a “impus”
ceva din stilul sãu academic, m-a obligat sã fiu sever cu
mine însumi. Fotografia lui Vianu a stat mereu pe unul din
rafturile bibliotecii mele, ochii sãi m-au privit mereu, parcã
cu un fel de bunãvoinþã, mã privesc chiar ºi acum, cînd am
împlinit vîrsta la care el ne pãrãsea pentru totdeauna.
Expresia lor îmi spune cã e, parcã, mulþumit cã mi-a acordat
o încredere aproape în alb...
Nu am scris prea multe texte despre opera sa, ºi
mai puþine despre om. Unele se gãsesc în cãrþile mele –
altele au rãmas în publicaþii. Cîteva – ºi fãrã a avea pretenþia
cã ele sînt, cum se spune, “inevitabile”. Faptul cã am ajuns
unul din editorii operei îl consider un privilegiu – mi-am
fãcut datoria cît am putut de bine; astãzi vãd mai clar ceea
ce am greºit, din lipsa experienþei de editor. Oricum, opera
sa se aflã toatã adunatã ºi sistematizatã ºi datoritã efortului
meu, textele sînt, cu foarte mici excepþii, integrale – ceea
ce înseamnã cã ea poate fi consultatã cu liniºtea probitãþii.
Prin ani, mi-am format opinia cã Vianu nu a fost un
intelectual, un savant român tipic – era un spirit prea
“teoretic” ºi prea puþin spectaculos în scris ca sã-i
“farmece” pe localnici... Soliditatea scrisului ºi opiniei sale,
care nu face mare caz de originalitate, a plãcut nu multora
– ºi gãsesc cã cel mai reprezentativ discipol al sãu este
Matei Cãlinescu. De la un moment dat încolo, mai precis
dupã ce am ajuns în exil ºi dupã ce am stat mult de vorbã
despre Profesor cu fiul sãu Ion, unul din cei mai apropiaþi
prieteni ce mi i-a fãcut cadou viaþa, m-a preocupat felul
cum a reacþionat învãþatul în timpul rãzboiului ºi dupã
venirea comuniºtulor la putere, deci dupã ce a trãit, în
plinã maturitate creatoare, o rãsturnare a vieþii care a
semãnat cu un cataclism, nu numai pentru el dar ºi pentru
mulþi alþii – cei cu caractere integre ºi cu vocaþia construcþiei
solide ºi fundamentale în domeniul culturii româneºti. O
parte mare din concluziile mele mi le-am exprimat atunci
cînd am intervenit într-o polemicã iscatã de
“colaboraþionismul “ lui Tudor Vianu cu regimul comunist;
au fost ºi sînt necesare aceste discuþii – ºi “cazul” lui
Tudor Vianu a fost de mai multe ori discutat, dar mai
substanþial în anul 1998, mare parte din intervenþii, inclusiv
a mea, apãrînd în excelenta revistã 22. Voi relua, în cele ce
urmeazã, o bunã parte din opiniile mele în problemã
exprimate atunci, dar revãzînd integral textul ºi
modificîndu-l adesea, în conformitate cu ceea ce cred acum
despre acest destin ºi despre actele vieþii sale.
Sãrbãtorirea centenarului naºterii lui Tudor Vianu,
sãrbãtorire ce a fost evenimentul cultural cel mai impor-
tant al sfîrºitului lui 1997, a avut o consecinþã imprevizibilã
- ºi anume aceea cã a declanºat o discuþie asupra
“colaborãrii” sau “complicitãþii” celui omagiat cu regimul
comunist. Drept este cã discuþia aceasta s-a declanºat
dupã ce apãruserã, din 1989 încoace, multe intervenþii
scrise - unele ( fatalmente ) de cojuncturã, altele de mãrturie
ºi reflecþie ( ce au aºteptat regimul libertãþii de expresie
pentru a fi scrise, rostite sau publicate ), în fine, ºi cîteva
contribuþii importante la definirea personalitãþii ºi adîncimii
operei; marea majoritate a acestora au arãtat, pe bunã
dreptate, semnificativa importanþã a rolului jucat de Tu-
dor Vianu ºi opera sa în istoria culturii noastre, cea de
dinainte ºi cea de dupã instaurarea regimului comunist.
Voi surprinde poate afirmînd cã, dupã pãrerea mea, acest
final imprevizibil al sãrbãtoririi nu mi se pare a fi o ofensã
adusã posteritãþii lui Tudor Vianu sau operii sale. Remarc
doar cã discuþia despre “colaborarea” sau numai
“comlicitatea” cu regimul comunist a unor personalitãþi de
mare însemnãtate în cultura ºi literatura noastrã ( discuþie
abia schiþatã de unii, respinsã programatic sau evitatã de
alþii, trezind iritãri ºi rãfuieli, anateme ºi false justificãri )
începe a avea loc, din ce în ce mai insistent. Adaug doar cã,
dacã vrem ca aceastã discuþie sã-ºi atingã scopul ei atît de
important, trebuie sã acceptãm cã existã grade diferite de
victimizare, dupã cum existã grade, la fel de diferite, de
vinovãþie pentru colaborarea cu dictatura comunistã;
pentrucã - trebuie iarãºi sã acceptãm - dacã regimul a lovit
nu numai largi pãturi ale societãþii româneºti, nu numai mari
personalitãþi ale elitei politice, economice ºi culturale ci ºi
pe mulþi dintre noi, în cele mai diferite chipuri, putem la
rîndu-ne sã recunoaºtem cã ºi noi am tãcut, cã ne-a fost
teamã, cã am fãcut compromisuri mai mici sau mai mari pentru
a supravieþui sau pentru a ne exercita profesia ( sau vocaþia
), cã am acceptat duplicitatea, uneori fãrã a o mai bãga de
seamã. ªi, mã întreb fãrã urmã de retorism, cîþi dintre noi
sîntem dispuºi a recunoaºte acum aceste mici sau mari
laºitãþi, asumîndu-ni-le?
A fost aproape o întîmplare deschiderea acestui
dureros “dosar” - pentrucã dureroase sînt toate aceste
dosare ale cedãrii pentru noi care am fost martorii lor,
mult mai mult decît pentru cei ce vor veni ºi le vor
redeschide sau completa cu rãceala inerentã istoriei - sau
a fost consecinþa tocmai a calitãþii morale ºi intelectuale
 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
neobiºnuite pe care a avut-o Tudor Vianu, omul ºi mesajul
operii, calitate care a fãcut ºi mai dezamãgitoare “cedarea”
sa, atîta cîtã a fost ? Greu de rãspuns; în orice caz nu mã
numãr deloc printre cei care cred cã existã momente cînd
aceste lucruri pot fi discuate ºi alte momente cînt trebuie
sã ne facem cã le uitãm.
Mai înainte de a intra în miezul lucrurilor, vreau
sã amintesc cã date importante în problemã se aflã în douã
cãrþi care au apãrut cam odatã cu sãrbãtorirea centenarului:
mã refer la Viaþa lui Tudor Vianu de Henri Zalis, apãrutã
la Editura Atlas, ºi tot Viaþa lui Tudor Vianu de Vasile
Lungu, apãrutã la Editura Minerva. Mai adaug, în special
pentru cei care ar fi ispitiþi sã revinã asupra subiectului
cã, în problema de faþã, consultarea atentã ºi a
corespondenþei sale trimise ºi primite ( apãrutã în 4 vol-
ume, tot la Editura Minerva, datorate Mariei Alexandrescu-
Vianu ºi lui Vlad Alexandrescu, fiica ºi nepotul
esteticianului ) ar fi obligatorie.
Aºadar, voi încerca sã privesc, cu atita obiectivitate
de care sînt în stare, ceea ce mi se pare cã s-a întîmplat cu
viaþa ºi opera lui Vianu, în ultimii sãi 20 de ani. Nu înainte
de a constata cã avem foarte puþine ecouri despre felul
cum va fi privit cel care studiase mai mulþi ani în Germania,
þarã ºi culturã de care era profund legat ºi în care se
formase, ceea ce s-a petrecut acolo în deceniul 4,
nazificarea, rãzboiul ºi lagãrele morþii. Presupun, ºi în urma
unor discuþii cu Ion Vianu, cã vor fi fost multe nedumeriri,
negre întristãri ºi revolte înnãbunºite.
Imediat dupã rãzboi, cînd mulþi sperau cã a venit
timpul democratizãrii, Profesorul a crezut în acest viitor, a
primit sã fie, din februarie 1945 pînã în martie 1946, Direc-
tor al Teatrului Naþional din Capitalã - funcþie care, prin
tradiþie, a fost ocupatã de mulþi scriitori importanþi în
perioada interbelicã. Apoi, din martie 1946 pînã în noembrie
1947 îl gãsim Ambasador al þãrii la Belgrad. Fusese numit
sub ministeriatul lui Tãtãrãscu, demisioneazã - sau este
demisionat - sub cel al Anei Pauker. Cum se ºtie, imediat
dupã Armistiþiu, în Ministerul de Externe au fost aduºi
tineri sau personalitãþi independente cu reputaþie de
democraþi, un efort de reprezentare care nu era monocolor,
adic㠓roºu”( printre ei se numãra ºi Alexandru Paleologu,
dacã nu greºesc ); ºi tot cum se ºtie, Ana Pauker i-a eliminat
în timp record pe toþi aceºtia, precum ºi pe diplomaþii de
carierã. Tudor Vianu nu a fost deci o excepþie nici la numire,
nici la demitere. Nu cred, deci, cã se poate întrevede în
aceste douã funcþii oficiale pe care Vianu le ocupã, la
începuturile mai tulburi ale comunizãrii ºi sovietizãrii þãrii,
vreo opþiune deschisã de partea celor care aveau sã o
facã cu atîta crudã consecvenþã. Pentru cei ce trãiau acele
vremi existau speranþe, repede transformate în dramatice
dezamãgiri; consider cã e nedrept sã-i privim cu dispreþ
sau cu reproº noi, cei care atunci eram doar copii, sau nici
mãcar nu...eram, dar care ºtim, din perspectiva nenorocitei
istorii, cã soarta þãrii era deja decisã ºi cã doar puþini lucizi
vedeau atunci umbra neagrã a viitorului.
Mã întreb însã, ce îl va fi determinat pe Profesor sã
plece în diplomaþie, dincolo de probabilele insistenþe ale
prietenului sãu Mihai Ralea? Un sentiment de “revanºã”
pentru o seamã de umilinþi suferite în timpul dictaturilor
de extremã dreaptã ( studenþi ºi cadre didactice legionare
ceruserã eliminarea sa de la catedrã, fusese numit profesor
titular de esteticã abia în vara lui 1944, dupã aproape 20
de ani de aºteptare ºi de împotriviri politice, ºi asta graþie
lui Ion Petrovici, ministru în guvernul Antonescu, cãruia
îi va pãstra o clarã recunoºtinþã, chiar în ani cînd
frecventarea ºi ajutorarea materialã a fostului condamnat
51
politic reprezenta un risc )? Naivitatea sau speranþa
aceasta, cã o tînãrã, nouã democraþie se nãºtea în România?
Presiuni ale familiei? Nu avem destule documente scrise
revelatoare - sînt doar plauzibile bãnuieli ce le avansez ºi
eu, împreunã cu alþii.
Ceea ce a urmat desminte, în orice caz, o tentativã
de aliniere deschisã cu noul regim. Se mai ºtie, graþie
amintirilor lui Ion Vianu ( vezi excelenta carte care se
numeºte Amintiri în dialog semnatã de Ion Vianu ºi Matei
Cãlinescu, apãrutã în 1998 într-o a doua ediþie la Editura
Polirom ), se mai ºtie cã familia Vianu a fãcut o tentativã
eºuatã de a se expatria în Elveþia - eºuatã din pricina lui
Tudor Vianu, pe atunci încã ambasador la Belgrad. În
ceea ce mã priveºte, nu bãnuiam cã Profesorului i-a fost
dat sã treacã ºi printr-o astfel de încercare, care, oricare
decizie ai lua, te va urmãri toatã viaþa, mãcar ºi numai
pentru rãvãºirea ce þi-a produs-o.
Cariera lui Tudor Vianu, în anii urmãtori, poate fi
uºor dedusã din seria de evenimente care au urmat:
Dupã ce fusese “aspru criticat” chiar în primul numãr
al Scânteii pentru neînþelegere “vinovat㔠a marxismului
din Filosofia culturii ºi dupã ce “organul partidului” nu-i
publicase nici mãcar un rãspuns concis, Tudor Vianu -
membru corespondent al Academiei din 1934 - NU este
reconfirmat la reorganizarea instituþiei din iunie 1948, cu alte
cuvinte este dat afarã, ca multe alte valori considerate
“nedemne” de noua putere; în acelaºi an, prin reforma
învãþãmîntului ºi în ciuda protestelor sale, catedra sa ºi
învãþãmîntul de esteticã, în genere, este desfiinþat, iar el este
“vãrsat” la catedra de “literaturã peste hotare” unde devine
subalternul lui...Mihai Novicov. Între 1949 ºi 1954, în repetate
rînduri, a fost pe punctul de a fi dat afarã de la catedrã - ºi
numai intervenþiile lui Mihai Ralea par a-l fi salvat. (
Recomand spre consultare paginile 124-130 ale cãrþii Viaþa
lui Tudor Vianu de Vasile Lungu, ºi mai sus menþionatã; poþi
citi în ea cîteva pagini extrem de concludente despre felul
cum oficialitatea ºi “cerberii” vremii îl priveau - îþi dai seama
imediat cã abia dacã era un tolerat, nicidecum un...complice
). Dupã opinia mea, dosarul acestei tentative de scoatere a
lui Vianu din Universitate nu este încã epuizat. Adaug cã
Vera Cãlin mi-a povestit cã, fiind tînãrã asitentã a Profesorului
ºi membrã de partid din ilegalitate, într-o zi a fost chematã de
“decanul” Orzea care i-a comunicat c㠓de mîine preiei cursul
lui Vianu”. In loc sã-l preia, Vera Cãlin s-a dus imediat acasã
la Tudor Vianu, avertizîndu-l asupra acestei decizii ce pãrea
luatã. Nu cred cã se ºtie astãzi numele tuturor celor care au
cerut sau au... împiedecat eliminarea sa din Universitate - ºi
s-ar putea sã nu mai aflãm niciodatã istoria acestor ani grei ºi
pentru Tudor Vianu, deºi nu era nici proscris, nici în închisoare
ºi nici expropriat de bunuri.
Lãsat, totuºi, sã predea, Vianu este aproape interzis
în restul vieþii publice - între 1948 ºi 1953 îi apar doar 7 articole
pe puþinele teme culturale sau literare care erau admise de
cenzurã. Se cunosc din corespondenþã problemele materiale
ale familiei; dar care familii, în afarã de cele ale privilegiaþilor
de partid ºi de stat, nu aveau atunci astfel de dificultãþi sau
chiar cu mult mai mari? Nu este admis nici în calitate de
colaborator al Institutelor Academiei; Vianu îºi restrînge
activitatea la traduceri din Goethe, Shakespeare etc.
Din 1954, dupã moartea lui Stalin, “carantina”
începe sã se ridice. Lui Vianu i se permite sã colaboreze la
Gazeta literarã, mai apoi ºi la Contemporanul, în zodia
“deschiderii” promovate de George Ivaºcu, este invitat
sã conferenþieze în diverse ºedinþe semi-festive ale unor
instituþii care reprezentau legãturile bine controlate ale
regimului cu strãinãtatea. Incep ºi cãlãtoriile în strãinãtate,
52 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
mai întîi în þãrile “frãþeºti”. Îi apar ºi cîteva cãrþi cu contribuþii
fie de stilisticã, fie de “ºtiinþã popularizatã”, mai apoi studii
de literaturã comparatã, ultima disciplinã pe care savantul
o abordeazã. Pînã la moarte, filosofia culturii ºi estetica,
domeniile sale de excelenþã, rãmîn prohibite iar cãrþile sale
vechi, care îi aduseserã notorietatea, rãmîn nepublicate (
exceptînd unele studii de literaturã românã sau universalã,
“strecurate” în culegeri ). In iunie 1955 este reprimit în
Academie, de data aceasta ca membru titular, odatã cu
Arghezi, Perpessicius, Camil Ressu, Alex.Graur, Mihail Jora.
Din nou Mihai Ralea este cel care semneazã recomandarea.
Este sãrbãtorit cu surdinã la împlinirea a 60 de ani, mai ales
prin texte scrise de foºti studenþi ºi vechi prieteni care mai
aveau atunci drept de semnãturã. La sfîrºitul lui 1958 este
numit Director al Bibliotecii Academiei unde va angaja sau
sprijini tineri cu dosar cel puþin “discutabil” - aºa cum au
arãtat Alexandru George ºi Sorin Alexandrescu - ºi unde i
se fac destule mizerii din partea unora ca Ilie Murgulescu
sau Al.Graur. Cãlãtoriile sale în strãinãtate, care se înmulþesc,
se datoresc numirii sale în comisia naþionalã UNESCO,
instituþie internaþionalã care îl desemneazã ca membru al
comitetului ei executiv în octombrie 1962. In tot acest
rãstimp, activitatea sa publicisticã se mãreºte; dominã un
ton prudent ºi în ceea ce priveºte elanul ideilor, care nu mai
este acela de altãdatã, dar nu se identificã cu limbajul oficial
ºi lozincile lui; între textele ce le semneazã sînt, pe lîngã
studii, ºi unele “de conjuncturã”- volumul Jurnal din 1961
este oarecum simptomatic, deºi sumarul lui evitã pe cele
mai jenante. Dar cu privire la acestea, am unele motive sã
cred cã redacþiile publicaþiilor, literare sau neliterare, îºi
permiteau imixtiuni grosiere. Voi da un singur exemplu: în
toamna lui 1961, Vianu face o lungã cãlãtorie în Uniunea
Sovieticã, cu care ocazie þine un jurnal ce va fi publicat
doar postum. Scînteia îi cere un text privitor la aceastã
cãlãtorie, al cãrui manuscris ( de fapt dactilogramã ) se
gãsea în arhiva familiei, unde eu l-am citit cînd redactam
primul volum de Opere; vrînd sã fac confruntarea necesarã,
am constat cã în textul intitulat Moscova. Insemnãri dintr-
o cãlãtorie în URSS apãrut în “organul partidului” la 24
decembrie 1961, erau fraze întregi adãugate precum ºi alte
intevenþii în textul care a apãrut în ziar. N-am fãcut aceastã
precizare în nota care însoþeºte publcarea textului în volumul
mai sus menþionat din motive uºor de înþeles: eram în 1971.
Dacã memoria nu mã înºealã, am mai descoperit astfel de
imixtiuni ºi în alte texte. Era, cum se ºtie, o practicã curentã
în acei ani - ºi de aceea, la o viitoare editare a operelor
COMPLETE ale lui Vianu - cînd oare se va întîmpla aceasta?
- vor trebui confruntate toate manuscrisele din anii 1950-
1964 cu textele apãrute fie în reviste ºi ziare, fie chiar în
volume: manuscrisele dar ºi dactilogramele din ultimii ani,
cînd Tudor Vianu scria direct la maºinã ( suferise de “crampa
scriitorului”, dupã cum mi-a spus Ion Vianu ). Sigur, ne
putem întreba de ce a acceptat Tudor Vianu sã scrie pentru
Scînteia chiar ºi un singur text, de ce nu a refuzat sã scrie
alte texte “comandate”, dupã obiceiul vremii, nu multe dar
totuºi existente, texte lipsite de importanþã dar care nu fac
onoare operii sale. A fost acesta tributul pãtit, scump plãtit,
pentrucã ne putem imagina mãcar stînjeneala din ceasurile
redactãrii lor. Chiar fãrã concesii mari, autorul lor era luat de
val... În 1963 este decorat - mai fusese ºi înainte de 1944 -
apoi primeºte Premiul de Stat.
Ar fi însã, dupã opinia mea, un exces de intransigenþã
sã-l învinuim cã a primit sã fie academician, director al
Bibliotecii Academiei, sau secretar al comisiei naþionale
UNESCO. Oare nu merita Tudor Vianu aceste titluri, oare
era o nulitate “promovatã”, ca atîtea altele, numai pe criterii
politice ? Nu cred cã este cineva care sã susþinã aceasta.
Dimpotrivã, noi tinerii gîndeam atunci cã, în sfîrºit, iatã,
poate intrãm într-o zodie nouã, unde funcþioneazã nu numai
selecþia inversã ci ºi aceea adevãratã, indiferent dacã aceste
“semne” erau excepþii. Sigur, cu ochii de azi am putea spune
cã el putea refuza, de la un moment dat, aceste “favoruri”-
altfel, pe deplin meritate. Care...moment dat? Unde putem
stabili ( nu astãzi, la ora rãcelii distanþei, ci atunci, sub
presiunea zilei ) limita de...cedare admisibilã pentru oameni
ºi nu pentru eroi? Ar fi putut deci adopta o formã de refuz,
invocabil în numele operii ºi atitudinii sale de pînã în 1947,
care nu aveau nimic de a face nici cu comunismul, nici cu
marxismul bine prelucrat în laboratoarele propagandei de
partid. Un refuz în numele unei solidaritãþi cu alþi intelectuali
ºi scriitori de frunte care fuseserã interziºi, unii din ei mai
erau în închisori, alþii decedaserã în detenþii teribile. De
acord. Dar CINE a procedat astfel, cîte astfel de exemple de
refuz cunoaºtem printre intelectualii ºi artiºtii importanþi ai
epocii? Dar sã nu greºim cãutînd exemple printre acei care
fuseserã explicit de dreapta în perioada interbelicã ºi care
erau “de plano” respinºi ºi pedepsiþi de regim, pînã cãtre
sfîrºitul anilor ’60 ; un refuz ca al cui ? ( sã nu invocãm nici
numele lui Lucian Blaga care, dupã recente desvãluiri, era
gata s㠓cedeze” ºi numai împotrivirea lui Miron
Constantinescu ºi a lui Beniuc, apoi moartea timpurie l-au
“salvat”, existînd astãzi doar cîteva texte care
erau...începutul “cedãrii” ); ºi sã nu uitãm nici cã unii - ºi nu
puþini - dintre aceºti foºti proscriºi au venit repede, cu arme
ºi bagaje cu tot, oarecum direct dupã puºcãrie în braþele
admiraþiei pentru Nicolae Ceauºescu ºi a “naþionalismul”
sãu; sau au ajuns sã scrie texte cu mult mai compromiþãtoare
decît cele ale lui Vianu. Refuz sã rãspund la întrebarea: care
a fost “cel mai” laº dintre cei ce ne-au luminat, în diverse
feluri ºi în diferite momente, tinereþea? Mi se pare cã aici, în
cazul nostru, probabil ºi în altele, “laºitatea” ascunde cel
puþin o tragedie interioarã; dar sînt convins, pe de altã
parte, de obligativitatea noastrã de a spune, acum,
Adevãrul, cu toate nuanþele ºi, pe cît posibil, fãrã patimã.
Pentru mine, cedarea politicã cea mai întristãtoare
a Profesorului a fost adeziunea sa la PMR, printr-o
scrisoare deschisã publicatã în Scînteia; aceasta s-a
petrecut într-un context mai larg, la sfîrºitul lui 1962, cînd
mai mulþi intelectuali de frunte - Cãlinescu, Ralea, Traian
Ionaºcu ºi încã alþii - au “luat” aceastã decizie, cu siguranþã
dacã nu impusã, “sugerat㔠de conducerea PMR, ( oricum
ar fi fost, nu prea e de acceptat nici o scuzã ) într-un
moment în care ascensiunea lui Maurer dãdea unele
speranþe de desgheþ, închisorile începeau sã se goleascã
etc. Imi amintesc bine de acest moment - ºi chiar dacã nu
cred cã cineva ar fi îndrãznit sã refuze invocînd, de pildã,
un...trecut politic “compromiþãtor” ( de altfel, partidul se
pregãtea s㠓ierte” multe - cel puþin în aparenþã ), nu pot,
astãzi, sã mai estimez corect riscurile unui refuz; este însã
puþin probabil ca “ecourile” unui astfel de gest temerar sã
poatã fi comparate cu ceva similar ce s-ar fi petrecut...15
ani mai tîrziu! În 1962 începea, totuºi, un moment de
relaxare ºi de speranþã care a influenþat cu siguranþã atît
pe Vianu cît ºi anturajul sãu, determinîndu-l sã accepte.
Imi amintesc acest moment, pentrucã m-a pus pe gînduri
ºi, neîndrãznind sã-l judec pe Profesor, pentru care aveam
o admiraþie necondiþionatã, m-a tulburat totuºi. Nu sînt
sigur nici dacã acest “exemplu” a avut un efect asupra
mea - în sensul cã mi-am zis: iatã o concesie pe care aº
putea-o face ºi eu! Caci, nu-mi amintesc ca vreodatã sã fi
gîndit mãcar cã aº deveni membru al partidului comunist.
E poate o coincidenþã, dar ultimii asistenþi chemaþi la
 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
catedrã de Tudor Vianu ( Victor Ciobanu, Matei Cãlinescu,
Sorin Alexandrescu, Cornel Mihai Ionescu ºi subsemnatul
) nu au ajuns nici în PMR, nici în PCR.
Corespondenþa ºi unele pagini confesive, versurile
dar ºi relatãrile unor apropiaþi sînt convergente în a arãta
cã ultimii sãi ani de viaþã au fost bîntuiþi de tristeþe,
amãrãciune, de dorinþa evaziunii - ºi asta desigur nu numai
datoritã bolii de inimã care i-a fost fatalã. Nu cred cã Tu-
dor Vianu, atît de discret - poate chiar ascuns - cum a fost
ca om, sã nu fi suferit pentru “cedãrile” sale; cãci pentru
ceea ce s-a întîmplat þãrii sale, existã certitudinea poemului
postum Arcadia care, în chipul sãu specific - patetic dar
neexaltat - aratã o suferinþã ºi o revoltã adîncã faþã de
destinul þãrii. Nu cred cã nu va fi suferit ºi pentru
duplicitatea sa ºi a altora, duplicitate la care a fost silit
aproape un întreg popor. Vianu nu reprezintã, cîtuºi de
puþin, faþa voios cabotinã sau cinic profitoare a vîrfurilor
intelectualitãþii române care au colaborat cu regimul
comunist - ºi de aceea poate cã mãrturia noastrã, a celor
care i-am fost contemporani ºi mai apropiaþi la sfîrºitul
vieþii, sã aibã importanþã pentru posteritate. De aceea cred
cã Monica Lovinescu ( în România literarã nr.9/1998 )
spunînd cã tinerii au învãþat de la Tudor Vianu nu numai
estetica “dar, în acelaºi timp, au mai învãþat ºi cum poþi
practica duplicitatea ºi ignora etica, de fapt” comite un
nedrept exces. Netrãind extraordinara presiune a terorii ºi
fricii, e greu sã imaginezi un coºmar: noi, cu toþii, nu am
avut ce face decît sã devenim duplicitari - cu alte cuvinte
una sã vorbim cu familia ºi prietenii ºi alta sã spunem la
ºcoalã - adicã în public. A fost teribil cînd am devenit
conºtienþi de aceastã mutilare a sufletelor noastre, cei
care am devenit conºtienþi. Nu, exemple crase de
“practicare cinicã a duplicitãþii” erau alþii - cei care
recomandau în public “realismul socialist” ºi acasã admirau
pe Sartre, Faulkner ºi Camus despre care scriau însã cã
sînt “lacheii imperialismului”, vituperînd împotriva lor; sau
cei care aveau pe birou, la sfîrºitul anilor ’60 fotografia
tovarãºului Ceauºescu alãturi de cea a lui Eugen Ionescu,
eventual, ambele cu dedicaþii. Aº spune chiar dimpotrivã,
cã citind unele texte, comandate sau “smulse” prin
presiuni, semnate de un Tudor Vianu, ºtiam cu toþii chiar
atunci cã ele nu-l reprezintã în partea concesiilor ce le
fãcea puterii ºi cã singura cale de a ne isbãvi de duplicitatea
la care eram condamnaþi era aceea de a urma ºi folosi în
public autoritatea celorlalte scrieri, acelea de la care
învãþam cu adevãrat. Citind astãzi fraze din paginile “de
conjunctur㔠pe care el le-a scris, este ºi mai evident faptul
cã, scriindu-le, el încerca sã se amãgeascã, adicã sã punã
de acord umanismul sãu structural ( ºi utopic ) cu o
propagandã care, chiar dacã folosea uneori aceleaºi
cuvinte, acestea aveau un cinic ºi demagogic înþeles.
Încerca sã punã de acord ideile sale mai vechi, cum ar fi
aceea a cultului muncii, sau încrederea sa în progres ºi
dreptate socialã, cu o propagandã oficialã ce le declama
în binecunoscutul ton propagandistic. Nu e cu putinþã sã
nu vedem, în toate acestea, amãgirea ºi auto-mistificarea.
Citim astãzi stînjeniþi diverse texte - ºi ne putem întreba,
încã o datã, dacã stînjeneala nu fãcea parte ºi din reacþiile
lui de atunci. E o prezumþie, desigur...Un text important
cum a fost cel intitulat Idei trãite ( 1958 ) este simptomatic
pentru sinceritatea autorului - care exprimã ºi motiveazã
decizia sa de a rãmîne în viaþa public㠖 ca ºi pentru ezitãrile
sale consemnate acolo, legate de incompatibilitatea ideilor
sale mai vechi cu cele oficiale; dar ºi pentru naivitatea ºi
credulitatea cu care priveºte numai aparenþele vieþii din
jur, ale unui regim politic dictatorial ºi feroce. Nu cred cã
53
Tudor Vianu a fost un amãgit de regim ci cã s-a amãgit
singur atît cît a fost în stare - destul pentru a face faþã
minimã cerinþelor impuse, dar ºi de a se bucura, în schimb,
de unele considerabile privilegii. El a putut deveni un
excelent “ornament” al regimului, îngãduindu-i-se texte
de adeziune mai discrete, libertãþi supraveghiate, atitudini
academice de cele mai multe ori “iertate” de obligativitatea
politizãrii...Mi-e greu sã cred cã aceastã situaþie pe care a
ales-o sã nu-i fi adus ºi suferinþ㠖 poate ºi remuºcare.
Am avut nu destule ocazii de a-l vedea pe profesor în
intimitate sau în cercul restrîns al catedrei; nu-mi amitesc sã-
l fi vãzut vreodatã rîzînd ci doar zîmbind; nu-i pot uita privirile
sale melancolic turburãtoare, gestul frecvent de a încerca sã
evadeze îndreptîndu-se aproape automat spre ferestele
încãperii unde era ºi rãmînînd mult timp tãcut, absent parcã,
în faþa lor. Dar nu evita niciodatã sã te privescã, sã ne
priveascã în ochi - ci dimpotrivã, cãuta privirile celor din jur;
poate ºi pentru a deduce un consens, o tacitã aprobare...
Nu o datã, mulþi scriitori sau intelectuali din generaþia
mea ( sau ceva mai vîrstnici) ºi-au pus o întrebare
descumpãnitoare: ce ne-am fi fãcut dacã, în noaptea
dogmatismului anilor ’50, mai ales, nu ar fi existat prezenþe
ca cele ale lui Tudor Vianu, Cãlinescu, Ralea ( sau alþi
“vechi”, din alte domenii, mai puþin ideologice )? De la
catedrã sau în scrierile lor, aºa cenzurate ( sau
autocenzurate ) cum apãreau, ei vorbeau despre valori
adevãrate ºi nu despre cele confecþionate în cabinetele
comitetelor centrale din þarã ºi din “mãreaþa Uniune
Sovieticã”; dincolo de mici ( sau mai mari ) concesii, de
tãceri sau ocultãri impuse sau acceptate, în cãrþile sau
conferinþele lor nu domnea minciuna - chiar dacã în unele
ea se mai strecura; ei ne vorbeau, mult mai des, despre
adevãratele fundamente ale culturii, ei reprezentau legãtura
- destul de firavã - dintre noi ºi trecutul culturii noastre ºi al
celei universale, de care noi eram atît de dornici, de avizi ºi
vai! atît de privaþi; ei înºiºi erau valori sigure, îi vedeam, îi
ascultam sau îi citeam în biblioteci, atunci cînd operele lor
nu erau la “secret” ( deci inaccesibile ), îi cãutam în rafturile
cu cãrþi ale familiei sau prietenilor; ei erau AUTORITÃÞILE
- ºi nu cele ivite peste noapte ºi impuse cu forþa - toþi
Rolerii, Paulgeorgeºtii, Vitnerii, Novicovii, Nicolaemorarii,
Beniucii ºi cei asemeni. Apariþia unor cãrþi ale acestor
autoritãþi indubitabile era un eveniment: ce emoþie era sã le
poþi cumpãra din librãrie - te simþeai posesorul unei comori
de invidiat! Sau ce ne-am fi fãcut unii dintre noi, cei
privilegiaþi de soartã, dacã nu i-am fi putut întîlni ºi dincolo
de împrejurãri publice, sta de vorbã cu ei, privi ºi asculta
îndeaproape - o “intimitate” care era de invidiat, care era
mîndria noastrã, care ne stimula ºi încuraja în a nu renunþa
la cercetarea a ceea ce, cînd nu era interzis, era departe de a
fi “oficial” recomandat ? Fãrã îndoialã cã aceste prezenþe
ale celor “vechi”, au fost DETERMINANTE pentru
generaþii întregi, doritoare a ieºi din cadrele înguste,
asfixiante ºi nocive, ale ideologiei dominante. Ce ne-am fi
fãcut, oare, fãrã ei?
Îndrãznesc sã spun cã ar fi fost nu numai cu mult
mai greu dar ºi mai riscant, pentrucã, într-un fel sau altul,
autoritatea lor ne apãra.
Insã, pe de altã parte, nu-mi place sã gîndesc ºi sã
judec din perspectiva istoricã a ceva ce NU a fost. Este
probabil cã, mai greu, mai poticnit, mai confuz, ne-am
fi...”descurcat”, am fi descoperit, cu chiu cu vai, mai
singuri adevãratele valori. Ceea ce însã vreau sã subliniez
este cã noi, cei din generaþiile ce s-au format intelectual în
anii ’50 - ’60, am vãzut atunci în ei nu “concesia”, nu
“cedarea” , cu atît mai puþin “colaborarea”care exista, ci
54 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
normalitatea - cu greu ºi cu intermitenþe toleratã de regim
- cu alte cuvinte, garanþia vie a valorii; i-am þinut ca fiind
singurele autoritãþi invocabile din peisajul intelectual
public ce ne înconjura. Îi vedeam ca pe niºte “toleraþi” ºi
nu ca pe niºte instrumente ale propagandei imunde. ªtiam
cu toþii cã, în fond, regimul comunist nu avea cum sã-i
admire sau sã-i “asimileze”, cu tot trecutul ideilor lor. ªtiam
- sau vedeam - cã prezenþa lor în viaþa publicã era folositã
de regimul care, de la un moment dat încolo, se hotãrîse
s㠓recupereze” o seamã din personalitãþile fostei orînduiri,
nu pentru valoarea lor ci pentru a-ºi întãri o “legitimitate”
niciodatã dobînditã; mai ºtiam ºi cã ei sînt valorile lumii
“vechi” ºi nu ale celei “noi” în care ne credeam condamnaþi
sã trãim tot restul vieþii noastre - ºi tocmai de aceea ne
simþeam legaþi de ei, aºa cum erau. Nu cred cã e drept
acum sã le reproºãm cã au cedat - atît cît fiecare din ei a
cedat - ºi sã spunem cã, dacã ºi ei ar fi rezistat, noi le-am fi
urmat exemplul “necolaborãrii” cu regimul comunist. Ar
fi, probabil, un fals. Nu putem intra cu toþii în logica
eroismului - cãci ea ne ducea la anularea oricãrei
“supravieþuiri” în viaþa profesionalã ºi publicã, aºa cum a
fost aceasta în diverse etape sau perioade ale regimului
comunist. Cinste celor care au putut fi eroi, care s-au þinut
departe de regim, supravieþuind în tãcere sau în literatura
sertarelor! ( Fie-mi îngãduit sã întreb cîþi astfel de eroi
cunoaºtem? ) ªi nici nu ne puteam exila cu toþii, chiar dacã
unii dintre noi ar fi dorit-o. La urma urmelor, debila
“rezistenþã prin cultur㔠însemna ºi lupta unor ostateci ce
eram pentru ca în închisoarea noastrã sã circule cît mai
multe, dacã nu toate, valorile adevãrate ale trecutului ºi
ale contemporaneitãþii libere. Aceastã luptã - aºa cum a
fost ea, lipsitã de eroism ºi însoþitã de concesii - avea
nevoie nu numai de cãrþi ci ºi de oameni vii, aflaþi în
circulaþie. Aºa cã, nu ne putem imagina o altã realitate decît
aceea care a fost. Faptul cã Vianu sau Cãlinescu au existat
ca nume ºi prezenþe active în aceste timpuri grele a fãcut
posibilã ºi treptata “recuperare” a lui Lovinescu sau
Maiorescu - spre a invoca doar un exemplu. Nu ºtiu dacã ei
sau alþii au fãcut un sacrificiu conºtient de toate aceste
consecinþe, vitale pentru noi - dar cred cã e imposibil ca
aceste personalitãþi sã nu fi avut ºi acest sentiment cã
“cedarea” lor - sau mãcar a unora din ei - nu însemna, cum
cred unii, numai înfruptarea dintr-un “ciolan” al privilegiilor,
o opþiune cinicã ºi egoistã pentru care ar fi pe deplin
blamabili. Nici Vianu ºi nici Cãlinescu nu sînt un Victor
Eftimiu sau un Demostene Botez, nulitãþi în fond. Pentru
noi flagrant era cã aceºtia doi ( ºi alte rebuturi ca ei ) erau
membri ai Academiei ºi nu cã un Vianu sau un Cãlinescu
ocupau un loc care era al lor, fãrã doar ºi poate.
“Recunoaºterea” valorii lor ne dãdea speranþa cã regimul
va ajunge poate, cu timpul, sã admitã circulaþia TUTUROR
valorilor în care noi credeam. Chiar dacã cu greutate, regimul
accepta ca ei sã vorbeascã despre valorile mari, universale,
care intrau astfel în circulaþie, în locul non-valorilor
realismului socialist oficial. Speranþã amãgitoare, ne spunem
astãzi. Dar se poate trãi fãrã speranþã?
Mai trebuie spus cã exista în epocã - existã ºi astãzi
- ºi o altã logicã: anume a acelora care refuzaserã sau
fuseserã refuzaþi de puterea comunistã, logica generaþiilor
mai vîrstnice, cei care cunoscuserã valoarea acestor
intelectuali ºi artiºti încã din vechiul regim. Pentru aceºtia,
Cãlinescu sau Vianu (sau fireºte, alþii ) “se dãduserã cu
comuniºtii” ºi nimic nu-i putea ierta. Mã refer acum la o
categorie de intelectuali mai largã ºi mai cuprinzãtoare ºi
nu, neapãrat, numai la vîrfurile ei. “Epurarea” a fost - la un
moment dat - aproape generalã, mii de oameni au intrat în
închisori sau ºi-au pierdut nu numai poziþia socialã ci chiar
dreptul de a-ºi exercita profesia. Unii dintre ei vor fi refuzat
colaborarea directã cu regimul, poate chiar ºi dintre “vîrfuri”-
altora, din motive politice ºi ideologice, nici mãcar nu li s-a
oferit aceastã posibilitate - sau li s-a oferit mai tîrziu, în anii
’60, chiar ºi dupã ani de detenþie - ºi cîþi au mai refuzat-o?
Un tablou general al acestei teribile perioade istorice rãmîne
încã de fãcut. Pentru aceastã logicã a intransigenþei,
“colaborarea” cu regimul comunist rãmîne o crimã de
neispãºit, orice formã ar fi luat. Nu mã îndoiesc cã aceastã
intransigenþã este necesarã, cu toate exagerãrile ei. Am
întîlnit astfel de intransigenþe ºi în þarã ºi în exil. Vocaþii
excepþionale sau absolut normale au fost ratate prin
necolaborare - ºi amãrãciunea sau resentimentul acestora
nu pot fi excluse; “concesia” unora este deci privitã numai
ca un pact de neiertat cu diavolul - adicã exact acea parte a
unei situaþii pe care noi, o generaþie dupã ei, aproape cã nu
o vedeam atunci - ºi mulþi nu sînt dispuºi sã o vadã nici
acum. Nu mã numãr printre ei. Numai cã istoria aceasta
teribilã pe care am trãit-o este SUMA acestor viziuni despre
una ºi aceeaºi realitate. Cred cã sîntem datori sã încercãm a
reconstitui întregul, nu doar pãrþi din el.
In aceste date, cred c㠓preþul” cel mai greu pe
care l-a plãtit Tudor Vianu pentru a rãmîne în viaþa publicã
sub timpul comunismului a fost, dupã pãrerea mea, altul.
În 1947, la 50 de ani, el se afla la apogeul creaþiei sale
teoretice. Ultimile studii, cele redactate ºi publicate în anii
rãzboiului, apoi Simbolul artistic ºi Tezele unei filosofii
a operii ( ambele apãrute postum ) îl aratã în plin efort de
originalitate ºi sintezã. Dar filosoful culturii, istoricul
ideilor ºi esteticianul care era, este stopat de vremuri: nici
una din aceste discipline nu mai contau pentru dictatura
marxistã, ba chiar erau proscrise - decenii de strãdanie,
meditaþie ºi informare rãmîneau fãrã o închiere maturã,
cea pe care aceste ultime douã titluri, în special, o schiþeazã.
Vianu este obligat, pentru a supravieþui, sã se “recalifice”
în discipline care, deºi învecinate, nu fuseserã ale lui decît
în mod accidental ºi numai ca adjuvant al celorlalte:
literatura universalã ºi cea comparatã, stilistica ºi poetica.
Domenii interesante, desigur, dar cu o mizã teoreticã
pentru el secundarã - ºi acestea practicate în ani în care
nume mari ale culturii mondiale erau, de multe ori, imposibil
de pronunþat public - sau puteau fi pronunþate numai
pentru a fi criticate ca “reacþionare”. A fost o oprire din
drum, din dezvoltarea fireascã a personalitãþii sale - ºi nu
e de mirare cã partea cea mai puþin importantã a întregii
sale creaþii este aceea de dupã 1950. M-am convins de
aceasta editînd opera - ºi cred cã sînt primul care am
încercat sã fac public acest punct de vedere, în ceea ce ar
fi trebuit sã fie postfaþa volumului 11 al seriei de Opere -
text care nu a ajuns nici mãcar la cenzurã, datoritã plecãrii
mele din þarã, în toamna lui 1982. ( Graþie eminentei
redactoarei a ediþiei, Margareta Feraru ºi lui Vlad
Alexandrescu, acest text a apãrut la finalul volumului 14,
în 1990. ) In aceastã perioadã, anii 1947-64 ( în care nu a
fost reeditatã nici una din scrierile fundamentale ale lui
Vianu - nici Arta prozatorilor români, nici Estetica, nici
Idealul clasic al omului ), Profesorul a scris mult ºi inegal,
s-a exprimat asupra unor subiecte despre care el ºtia bine
cã sînt laterale faþã de vocaþia sa, a fãcut chiar operã de
popularizare. Dar, chiar dacã o bunã parte a acestor scrieri
sînt sub valoarea celor din trecut, ele au avut o mare
importanþã în epocã; pornite de multe ori de la tema unui
curs, ele vorbeau despre valori universale, despre mari
scriitori ºi idei importante, ele fãceau o CULTURÃ care
nu avea prea mult de a face cu cea oficialã; nu o datã
 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
Vianu folosea un paravan “acceptabil” pentru a conduce
prin paranteze spre altceva, mai important ºi mai formativ,
spre disciplinele în care se afirmase. ( Un exemplu: Arghezi,
poet al omului este o istorie mascatã a unor idei, mult mai
mult decît o cercetare asupra celei mai slabe culegeri a
poetului. El s-a folosit de un Arghezi aflat la pragul de jos
al inspiraþiei sale ºi la cel de sus al obedienþei politice
pentru a face istoria ideilor sau puþinã filosofie a culturii.
Nu pot crede cã Vianu nu-ºi dãdea seama de slãbiciunea
artisticã a Cîntãrii omului...) Însã indiferent de acest rol
conjunctural, care pentru multe generaþii a fost funda-
mental benefic, opera lui Tudor Vianu a fost “stopat㔠la
apogeul ei. ( Un extrem de interesant text despre aceastã
perioadã a creaþiei lui Vianu a scris Ion Ianoºi, text apãrut în
volumul Prejudecãþi ºi judecãþi. Un text în care existã multe
puncte de acord cu cele ce am afirmat mai sus, dar în care,
în numele continuitãþii unor idei, concesiile sînt salutate ºi
deci “colaboraþionismul” mai mult decît justificat ). Preþul
renunþãrii la domeniile sale de excelenþã, nu încape îndoialã,
a ºtiut cã-l plãteºte - ºi poate cã nu s-a consolat pentru asta
niciodatã, nici atunci cînd se bucura de favoruri. Poate a
sperat cã, într-o mare destindere destul de puþin previzibilã,
va putea reveni la ele, ºi nu folosindu-se de subterfugii, ci
direct. ªi dacã nu au rãmas decît puþine pagini de sertar de
la el, este pentrucã opere teoretice ºi mult meditate ca cele
pe care le dãduse înainte de 1947, nu se pot scrie într-un
anume climat ostil ºi nici sub presiunea unor divergente
obligaþii asumate, indiferent de ordinul lor.
Indubitabil, Tudor Vianu nu a fost nici de partea
lui Drãghici, Nicolski ºi a succesorilor lor, de partea lui
Roller, A.Toma ºi Vitner - ºi nu a împãrtãºit nici soarta
tragicã a lui Mircea Vulcãnescu sau Gheorghe Brãtianu.
Dar dacã împãrþim întregul peisaj social românesc din
peste 40 de ani de dictaturã comunistã numai într-o
geografie bicolorã - roºu ºi alb, sã zicem - noi, cei care, nu
mulþi ani mai tîrziu, am scris ºi publicat cãrþi în care NU am
spus tot adevãrul, care am fost membri în Uniunea
Scriitorilor unde îi aveam colegi de la Vitner ºi Paul
Geogescu pînã la Titus Popovici ºi Adrian Pãunescu, noi
de ce parte am fost? Sigur cã Vianu are o “rãspundere
moral㔠ºi în sensul rãu, dar ºi în cel bun, cum am încercat
sã arãt... Dar noi nu avem? În ceea ce mã priveºte, mã simt
vinovat pentru toate adevãrurile pe care nu le-am spus cu
glas tare decît atunci cînd am devenit un om liber, în occident:
atîtea adevãruri cîte îmi treceau mie atunci prin minte ºi prin
inimã. Mã simt vinovat pentru frica pe care am avut-o. Tudor
Vianu nu a fãcut parte nici din apartul de partid ºi de stat ( ca
Mihai Ralea sau Sadoveanu ), nici din promotorii sau
“admiratorii” realismului socialist ( ca G.Cãlinescu în
“cronicile” optimismului sãu jalnic ), nici din cenzura
ideologicã. Este adevãrat, Vianu nu s-a opus fãþiº regimului,
a încercat sã se adapteze ºi sã facã, în aceste condiþii, cît mai
mult bine tinerilor, unor oprimaþi ( se ºtie destul de puþin cã
Vianu a acceptat sã fie martorul apãrãrii în procesele politice
înscenate împotriva lui ªtefan Augustin Doinaº, Alice
Voinescu ºi Petre Pandrea; un risc pe care mulþi l-au evitat în
acei ani ), oriunde credea a vedea o valoare, sã facã tot ce
putea pentru ca ceea ce numim adevãrata CULTURÃ sã
supravieþuiascã, în vremi de mare nãpastã. Mi-e imposibil sã
prevãd dacã pentru cei de mîine toate acestea vor însemna -
sau nu - prea puþin. Eu rãspund, acum ºi astãzi, numai pentru
mãrturia mea despre toate aceste realitãþi ale unui trecut
dureros, greu chiar ºi de amintit. Cu cît mai greu, cu atît mai
imperios necesar a fi rostit.
H.R.Patapievici mi-a spus o datã, într-o discuþie ce
avea ca obiect chiar cazul lui Tudor Vianu, cã se gîndeºte
55
mereu la o tristã realitate: cît de uºor ºi cît de “în mas㔠a
cedat intelectualitatea românã presiunii comuniste!... I-am
rãspuns cã mã gîndesc ºi eu deseori la asta, dar cã nu ºtiu
prea bine cît de uºor a cedat ºi intelectualitatea din alte þãri
cotropite de armata roºie, în anii unei terori generale; fãrã
aceastã comparaþie nu avem destule temeiuri de acuzare,
dar putem, în lipsa lor ºi pe bunã dreptate, sã ne deplîngem
adevãrul nostru naþional. Cãci nu mi-e deloc strãinã
preocuparea pentru colaboraþionismele intelectualilor
noºtri, cei de frunte în primul rînd, cu totalitarismele de
dreapta sau de stînga, ºi nici teribila dramã naþionalã ce au
provocat-o – ci dimpotrivã...
(Fragment, revizuit ºi adãugit, din Copacul din
cîmpie)
Nicolae BREBAN
Renaºterea esteticului
Nu a fost o luptã uºoarã. ªi nu a fost o luptã a
tuturor. Au fost cel puþin douã categorii de scriitori activi
care s-a opus, într-o formã sau alta: mediocrii, de atunci –
la fel de insolenþi ºi de ubicui ca cei de azi! – cãrora le
convenea acel sordid amestec între „reportajul literar” – o
formã, grosolan mascatã, a propagandei post-staliniste!
– ºi „ilustrativismul idilic al societãþii” (iatã ºi una din
formulele posibile ale „realismului socialist!, nu-i aºa?!…)
– ºi „ceilalþi”, cei care „credeau”!
Dupã cum lesne se poate observa în aceste câteva
rânduri eu mut accentul luptei „pentru estetic”, ca valoare
dominantã, în interiorul lumii, a câmpului literar; o fac,
deoarece aproape toþi teoreticienii sau „istoriografii”
post-stalinismului vorbesc numai de confruntarea dintre
partid ºi activiºtii sãi ºi scriitori. E fals, nici cenzura vremii
ºi nici activiºtii, salariaþi ai diverselor oficine politice –
unii dintre ei scriitori, precum T. Utan sau Vasile Nicolescu
ºi nu mai dau alte nume din jena de a-i întâlni pe stradã!
– nu ar fi avut niciodatã forþa de impact pe care au avut-
o în toatã acea infinitã perioadã, de aproape o jumãtate
de secol, dacã nu ar fi fost consecvent susþinuþi de cele
douã categorii de mai sus. Iar victoria noastrã, a
„estetizanþilor”, câþi am fost, atunci, la sfârºitul deceniului
ºase ºi aproape tot deceniul ºapte, s-a mãsurat, aproape
concret, nu prin diminuarea mediocritãþii oportuniste –
ea, mediocritatea, care are instinctul de a se grupa,
oriunde s-ar afla, în haite perfect organizate, sublim
solidare! -, ci prin scãderea, împuþinarea evidentã a
numãrului celor „ce credeau”!
Dar ºi contingentul scriitorilor „în pantaloni scurþi”,
pe care memoria literarã îi grupeazã în jurul lui Labiº ºi
dintre care s-a desprins în acei ani, sfârºitul deceniului ºase,
rafinatul Lucian Raicu, alãturându-ni-se nouã, lui Nichita,
Matei ºi mie. Iar Florin Mugur, primul meu prieten literar, pe
care l-am cunoscut în iarna lui ’55, redactor la „Tânãrul
scriitor”, mi-este teamã cã a rãmas credincios pânã la moarte,
nu „realismului socialist”, ci utopiei socialiste a egalitãþii
absolute sociale, fapt ce nu l-a împiedicat sã facã poezie de
înalt nivel. (Într-una din nopþile de aprinse discuþii, fostul
meu prieten de atunci, N.Manolescu, îmi demonstra, cu
seriozitate, prevalenþa poeziei lui Mugur faþã de cea lui
Nichita: „Nichita, afirma criticul, e în situaþia celui ce poartã
un costum fãcut din cea mai bunã stofã, dar prost croit;
Mugur, însã al cãrui costum poate nu are stofa cea mai finã,
dar croiala… croiala este excelentã!…”
56 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
Dintre aceºti tineri scriitori care credeau, „s-au salvat”
pentru creaþia literar㠖 am afirmat-o în câteva rânduri! –
un Radu Cosaºu, Teodor Mazilu, alãturi, bineînþeles de
Raicu, Mugur sau Labiº. ªi ne-au devenit prieteni, într-un
fel sau altul, nouã, „evazioniºtilor”, celor care preamãream
„turnul de fildeº” ºi, cu jumãtate de voce, pe acei autori
români ºi streini, înjuraþi sau crâncen ocultaþi de fostul
stalinism cultural, ce era încã dogma ideologicã a noii
echipe ceauºiste. De la Ion Barbu la Blaga, de la Nietzsche
la Dostoievski.
În prozã, primele fisuri în platoºa stalinismului au
fost reuºite nu de un P. Dumitriu, Marin Preda sau G.
Cãlinescu, ale cãror singulare titluri romaneºti au fost iute
izolate, îngropate în ceara ºi zarva cronicarilor vremii ce
proslãveau pe Francisc Munteanu, Titus Popovici sau V.
Em. Galan, ci de tinereii talentaþi ºi curajoºi, ocupând
posturi minore pe la revistele, puþine, literare, ce purtau
numele de N. Velea, D. R. Popescu sau Fãnuº Neagu. Sau
Sorin Titel, bãnãþeanul, care a debutat târziu, chinuit, ºi
pe care l-am adus de la Timiºoara la „România literarã”, în
1970, ca sã subliniez, poate, diferenþele radicale între
„metodele” noastre romaneºti deºi, un timp, am fost colegi
la liceul lugojan „C.Brediceanu”.
Gheorghe Glauber,
Micii chimiºti
Apoi, cum se ºtie, am publicat, aproape unul dupã
altul, trei romane: Francisca, 1965, În absenþa stãpânilor,
’66, Animale bolnave, ’68. mândru sunt nu atât de „primul
meu roman bun” – În absenþa… cât de pariul pe care l-am
fãcut cu prietenii mei – Nichita, Matei, Grigore ºi Cezar –
cã nu numai voi debuta cu succes rãsunãtor dar… o voi
face pe „propriul lor teren”, învingând realismul socialist
„la el acasã”: un roman de uzinã, adicã având, repet, unul
din eroi pur ºi simplu un activist de partid. O formulã în
care, în acei ani, la începutul deceniului ºapte, nici activiºtii
de partid din culturã, cei inteligenþi – existau ºi dintr-ãºtia”
– nu prea mai credeau! Sigur, unii sceptici, la apariþia
Franciscãi ºi la succesul ei, neaºteptat ºi pentru mine, au
consemnat evenimentul ca pe o formã de oportunism
inteligent; dar dupã În absenþa… ºi dupã Animale
bolnave au fost, se pare, seduºi ºi cei, nu foarte numeroºi,
sceptici. De altfel, n-au fost pãcãlite nici „forurile”, dovadã
cã romanul a fost respins de la premiul Uniunii Scriitorilor
ce l-a distins pe ªtefan Bãnulescu cu Iarna Bãrbaþilor.
Iar argumentul lui Z. Stancu în faþa lui Nichita care era
membru al juriului ºi care-mi apãra romanul a fost de
„înþeleaptã amânare”: - Lasã, Nichita, îi vom da premiul
Academiei anul viitor!
Dar, odatã cu cele douã triumfale premii ale Uniunii
din ’69 pentru „anul romanului – 68” – Animale bolnave
ºi Îngerul a strigat - , lupta contra post-stalinismului în
prozã, în roman, pãrea a se fi consumat. (Romanul lui Preda
însuºi, Intrusul, poate ultima sa carte de ficþiune de-o
valoare esteticã absolutã, a primit cu greu un premiu al
revistei „Viaþa româneascã!”). Dup㠒71 ºi funestele
„Teze…” a început un nou asalt contra „estetismului”,
contra apolitismului mic-burghez”, contra „idealismului
reacþionar” etc. ªi, din nou, batalioanele de activiºti au
aruncat pe piaþã cãrþi ºi romane amestecate, semnate de
vechi „aparatciki” ºi de noi oportuniºti, sperând, fals, nu
numai într-o reabilitare a falsului realism, inspirat, se pare,
de redutabilul prozator ºi dramaturg Maxim Peºkov, ce
semna cu pseudonimul Gorki, dar ºi în reîntoarcerea la
„idilicele” vremuri ale luptei de clasã în literaturã. Platon
Pardãu, regretatul, a fost printre cei mai talentaþi ce a cãzut
în capcana „romanului politic” a anilor ºaptezeci; formulã
care nu era posibilã, sub Ceauºescu ºi ai lui decât în forme
parabolice – vezi Ivasiuc, „Racul” – sau esopice.
Azi, se pare, cu ultimele, mãrunte, valuri ale tinerilor
prozatori ºi nuveliºti – ce, semneazã, bineînþeles, cu toþii
romane! lupta pentru un nou „realism” – capitalist, dacã
vreþi, e „în marº”; oricum, „estetizanþii”, noi ºi vechi, sunt
din nou þinta mãruntelor batalioane estetice ce curg, de
fapt, din mantia „autenticiºtilor” optzeciºti, în frunte cu
Mircea Nedelciu, de exemplu. Care-mi explica, într-o
noapte a vremii, adus la mine de tânãrul meu prieten Stelian
Tãnase, cã nu crede în „douã lucruri” pe care le „practicam”
ºi apãram eu, implicit: romanul ºi ficþiunea problematicã.
„Eu mã plimb cu un reportofon prin piaþa Amzei,
spunea Nedelciu, fãcându-mã sã zâmbesc interior
deoarece Grobei respira la un metru de fotoliul meu, în
manuscris – deoarece mã intereseazã în primul rând viaþa
directã, nealambicatã, nefasonatã, necontrafãcutã. Vreau
sã-i simt pulsul ºi zvâcnetul direct! ªi-apoi… romanul, dle
Breban, aºa cum îl mai faceþi d-voastrã, ºi-a trãit traiul;
nimeni, azi, nu mai are cheful ºi rãbdarea a sute ºi sute de
pagini, cu analize complicate ºi personaje multi-etajate
etc. Nu, categoric, romanul ºi-a trãit traiul!…”
- ªtii ceva, i-am replicat, dacã vrei sã te credem, eu ºi
dl.Stelian Tãnase, noi care mai credem în învechitul ro-
man, fã ca… eroina lui Dostoievski din Idiotul, Nastasia
Filipovna, care a ars, în faþa ochilor stupefiaþi ai lui Rogojin,
acea sutã de mii de ruble aur, în ºemineu, arãtându-ºi
puterea ºi dispreþul faþã de bani ºi cucerindu-l în absolut
pe întunecatul personaj! Scrie mata un roman, adu-l aici
în faþa noastrã, distruge-l ºi… ne vom închina matale ºi….
te vom crede! Doar atunci! (E adevãrat, Nedelciu a publicat
apoi câteva romane exemplare ºi polemica noastrã a rãmas
deschisã…)
Pentru a conclude: eu nu þin ca toatã lumea sã publice
romane greoaie, aride, cu personaje alambicate – false,
decreta Ov.S.Crohmãlniceanu ºi dl.Negrici, care a scos o
splendidã sintezã asupra literaturii sub comuniºti, pare a-
l crede! Nu, m-aº „mulþumi” ºi cu schiþe percutante, precum
„divinul” Caragiale sau cu nuvele, „gen” în care, poate,
mã voi exersa ºi eu; ce aº dori eu sã nu se piardã e metoda
realistã în prozã, ce „bazeaz㔠pe arta tipologiei, a
dialogului, a story-ului necesar – povestea, basmul! – ºi,
mai ales, pe respectarea raporturilor fizice ºi psihice din
„lumea realã”.
Cum spunea un mare compozitor, se pare, pe patul
morþii: - „Ehei, câte se mai pot compune în tonalitatea lui
do major!…”
 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
Livius CIOCÂRLIE
Ce vremuri!
Dacã n-ar fi existat mai înainte o primã perioadã de
lectur㠖 perioada „Þuº – þuº, romanul unui mãgãruº” –
aproape cã aº putea spune: proletcultismul a fost patria mea.
A fost, în ordinea însemnãtãþii, patria mea adoptivã.
U.Re.Se.Se. (bastionul pãcii e!). E drept, am fost un fiu ingrat
al patriei. Cum proveneam din rândurile duºmanului de clasã,
la ºcoalã pretindeam cã nu-mi place nimic din romantismul
revoluþionar. Ca sã mã potoleascã, sã n-o încurc, profesoara
de românã mi-a dat sã citesc Aºa s-a cãlit oþelul. Când i-am
înapoiat cartea, m-a întrebat ei, cum a fost, nici asta nu þi-a
plãcut?, iar eu, reacþionar înrãit, am rãspuns: nu! De fapt, îmi
plãcuse. ªi câte altele nu mi-au mai plãcut, malgré moi!
Povestea unui om adevãrat, Atelierul de foc, Bãtãlie în
marº, O pânzã în depãrtare. Aceasta de la urmã, de Kataev,
chiar era bunã, dacã nu mã înºel.
Cu patria mai modestã, iar n-am început bine. Aflând
cã mã duc la o ºedinþã literarã despre Sadoveanu,
exploatatorul de acasã, care tocmai fusese „epurat”, ca sã
nu zic „comprimat”, mi-a sugerat ia întreabã-i ce e mai
bun, cãrþile lui dinainte (din epoca de smolitã amintire a
„împilãrii” burghezo-moºiereºti), sau Mitrea Cocor. ªi eu,
ca prostul, m-am executat. ªi bine nu mi-a fost. E adevãrat,
însã, cã m-am reabilitat. La concursul de admitere în
facultate, examinator George Macovescu, unde nu-l
nimeresc ºi unde nu turui cu ochii sclipitori de falã, pe
Cristea Trei-nasuri, boierul samavolnic, cum toatã lumea
ºtie, din acelaºi Mitrea Cocor. Nu ascund cã pânã sã
ajung aici, îmi umplusem portofoliul cu mulþi Lazãr de la
Rusca, multe motocompresoare, multe cetãþi de foc ºi
multe vânãtori de lupi. Mai bine decât pe fotbaliºtii de la
Poli îi ºtiam pe Veronica Porumbacu, Maria Banuº, Nina
Cassian, Dan Deºliu, Victor Tulbure, Eugen Frunzã, alþii
ºi alþii ºi pe A. Toma, antrenorul lor.
Câte n-ar fi de spus! Mai spun numai una. Am
debutat eu însumi, în sertar, ca prozator cu ilegaliºti. Prozã
de sorginte autobiograficã încã de pe atunci. Virtual
autobiograficã; din fericire, ca sã nu mint. Avusesem de
gând, cu un coleg, sã lipim manifeste noaptea, ceea ce,
cum propria experienþã îl îndeamnã pe cititorul mai copt
sã ghiceascã, n-am îndrãznit. În schimb, am transfigurat
episodul. Adicã, m-am pus pe scris. Fusesem dibuit de
organele Securitãþii de Stat ºi aveam misiunea de a-l
divulga pe complice. Ceea ce, cum de rândul acesta
cititorul copt nu ghiceºte, repede, dupã douã perechi de
palme, am ºi fãcut. La urmã, am avut, desigur, frãmântãri
sufleteºti.
Asta nu era proletcultism, veþi zice, ºi eu am sã vã
rãspund ba, pardon! Era proletcultism sadea, numai cã pe
dos. Pentru referinþe ºi noi argumente, alt motiv n-ar fi,
recomand spre lecturã romanul Incognito, de Petru Dumitriu.
Vasile Dobrian,
Viaductul de la Bicaz
57
Paul GOMA
Amintiri din prezent
Sugestia Nicoletei Sãlcudeanu de a scrie ceva
„despre realismul socialist” m-a tulburat; m-a descumpãnit
– m-a neliniºtit. De ce, doar prin vârstã, m-am aflat în
mijlocul acestor noþiuni avînd o concreteþe din cele mai
bãlos-terorizante? Apoi cunosc (mecanismul, ca ºi
metoda, reþeta). Dacã de pe urma mea nu au rãmas urme-
scrise (realist-socialiste), asta s-a datorat unei întâmplãri-
întâmplãtoare: am fost arestat înainte de a comite ceva
publicabil. La vârsta de 21 ani nu eram copt – e-he, dacã
aº mai fi fost lãsat în libertate un deceniu, douã, ce romane-
pe-linie aº fi tras ºi eu, ºi ce premii de stat aº fi recoltat ºi
ce cãlãtorii în China, în Albania, chiar în Uniune aº fi fãcut;
ºi în câte comitete ºi comiþii aº fi tronat, cum aº fi fost un
clasicizat al manualelor ºcolare, cele direcþionate de E.
Simion, Manolescu, Dodu-Bãlan, Romul Munteanu! ªi ce
dacã (încã de pe-atunci!) nu aveam talent? Dumitru Mircea
avea? Deloc, dar cu ce Pâine albã ne-a dat el în cap!; V. Em.
Galan avea? Nici, însã Bãrãgan-ul a cunoscut „dupã
revoluþie” o neaºteptatã viaþã dupã moarte graþie graþiei lui
N. Manolescu, în România literarã din ianuarie 1990 – în
compania lui Petru Dumitriu-Canaliu; adevãrat, sub aceeaºi
panã canonizantã a fost legitimatã, nu doar ilegitimitatea
lui Iliescu, imediat dupã Sângeroasa Mineriadã din 13-15
iunie 1990 (pre limba: „Omul cu o mare”...), dar ºi inexistenþa
scriitoriceascã a unuia, iscãlind Jacob Popper, pentru literarul
motiv cã individul comisese o broºurã scrisã de el, integral,
despre cum boxase cu E. Barbu.
Sã continuu? M-am sãturat de ei. Mi-au otrãvit ºi
mie copilãria, adolescenþa, tinereþea; mi-au terfelit, mi-au
înnoroiat ºi mie cartea.
Decât, poate...
Ce-ar fi sã fac chiar acum (când toatã lumea-bunã a
literaturii române cotidiene a descoperit gulagul ºi îl
studiazã! ºi se îngrozeºte de ceea ce aflã, studiind; de
când literaturrezistimea carpatnicã a aflat cã a existat „o
metodã de creaþie”... cam criminalã, cum ar zice Ardeleanul
de serviciu – o studiazã de sârg ºi o combate puternic!, de
dupã tufiºul deceniului ºi jumãtate de la, vorba lui
„revoluþie”) – ce-ar fi, ziceam, ca taman acum sã mã trezesc
fãcînd pe avocatul diavolului?
A, nu în creºtinescul scop de a îndemna la iertarea
pãcatelor (grele) ale fãptaºilor realismului socialist:
Sadoveanu, Cãlinescu, Camil ºi Cezar Petrescu, Eftimiu,
Bogza, Banuº, Jebeleanu, Z. Stancu – dintre consacraþi,
Dumitru Mircea, Tulbure, Deºliu, Petru Dumitriu, Galan,
Titus Popovici, Lãncrãnjan, Porumbacu, Baconsky, Marin
Preda, E. Barbu, Cassian, Zaciu, dintre „promisiuni”
(onorate/cu vârf ºi-ndesate), ci în acela, curat-diavolesc,
de a arãta cu degetul spre autorii-morali (sic) ai
prostituþionãrii ca metodã-de-creaþie (resic).
Fireºte, în fruntea-frunþilor aºez cvadriga
blestematã: Ana Pauker, Chiºinevschi, Rãutu, Roller,
„responsabilii idiologici”, sovietizatorii-ºefi ai României;
În linia a doua: tereniºtii, activiºtii-pe-tãrâm: M. R.
Paraschivescu, Saºa Panã, Brucan, M. Novicov, N. Ignat,
N. Moraru, Sorin Toma, ªelmaru, Vitner, Iosifescu,
Crohmãlniceanu, S. Damian, Paul Geoergescu, Gafiþa, Paul
Cornea, Vl. Colin B. Elvin, Al. Simion – ºi alþii, atâþia alþii...
Ca fost student la Fabrica de Scriitori realist-
socialiezi, vorbesc în cunoºtinþã de cauzã: tovarãºii noºtri
profesori Novicov, Beniuc, Petru Dumitiru, Gafiþa, T.-G.
Maiorescu, Spiegelblatt, I. Oanã ne tratau ca pe „viitorii”
58 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
– ingineri, se înþelege; pentru a produce omnoul, cel cu
un singur cap, în schimb cubic, cu stea-n frunte ºi cu-un
pai în cur, maiºtrii ne furnizau reþeta realismului sovietialist,
aia cu procentele trebuitoare (atâta luptã-dintre-clase;
atâta activist-de-partid; atâta caracter-naþional, atâta
„umbr㔠– cca 1% - , încolo numai cânt ºi voie-bunã), ne
indicau modele: Mitrea Cocor, Pâine albã, Drum fãrã
pulbere, Pasãrea furtunii, Vânãtoare de lupi, Cumpãna
luminilor... (vorbesc numai de prozã), dupã care ne
acordau totala libertatea de alegere...
E-he-he, realismul socialist cel de la mama lui,
sovieticã! Ce metodã grea – dar uºoarã: respectai
procentele ºi gata!, erai scriitor de-al nostru, din popor.
Mergeai pe teren o sãptãmânã, scriai o lunã (la Sinaia, la
Mamaia, la Mogoºoaia), te întâlneai cu cititorii un an
încheiat, le explicai, rãbdãtor, cum anume produc ei
produsele producþiei socialiste...
Unii dintre noi, studenþii, asudau sudori de sânge în
strãdania de a-ºi însuºi metoda, de a stãpâni reþeta
socialrealismului, pentru a deveni chiar ºi ei ingineri
sufleticoli; alþii (generos din fire, am folosit pluralul) cãutau
cu disperare o bortã în gardul de spini al þarcului, întru
fofilare. O gãsisem: „tematica sportivã”; în ea nu putea fi
aplicat stalinismul-realist, mãcar pentru cã nu existau modèle
sovietice, drept care o eternitate doi ani ºi douã luni am
fost autorul „scenariului literar” (gen în care eram tovarãº
de ºaibã cu Zaciu ºi cu al sãu geamãn Vasile Rebreanu)
intitulat, cu nesfârºitã originalitate: 1.500 m plat...
Domnia metodei de creaþie-creatoare a durat cam
pânã la moartea lui Dej. „Un suflu de libertate” a început
a bate (ia te uitã: rimeazã!) din 1965, de la intronizarea lui
Ceauºescu.
Pentru masele largi de scriitori libertatea era „cam-realã”:
dupã aproape douã decenii de Siberie veniserã semne de...
dezgheþ (Ehrenburg dãduse semnalul). Însã pentru noi,
masele mai puþin largi ale celor care abia ieºisem din închisori,
din deportãri, libertatea era... mult-mai-realã. Nu mai puþin
dilatatã li se arãta ºi celor care, chiar de nu cunoscuserã
închisoarea, fuseserã interziºi un deceniu, douã.
Numai cã...
Numai cã a fost greu, imposibil pentru fostele victime
ale realismului-stalinist-sovietist sã-ºi pãstreze limpezimea
privirii, sã admitã cã libertatea aceea fusese, nu câºtigatã
prin lupta scriitorului, plãtitã cu sacrificiile scriitorului, ci
dãruitã de partid, în marea-milã a lui (cã aºa-i partidul
nostru: buuun!); cã, la urma urmei nu era decât o libertate-
pentru dulãi, nu pentru obºtea cãþeleascã. Vom fi fost noi
liberi cu toþii, dar unii erau mai egali decât egalþii ºi zadarnic
arãtai cu degetul, dînd exemple: colegul, prietenul, fostul
tãu coleg de puºcãrie nu vedea aceeaºi realitate, ba te
acuza pe tine de gelozie, de luptã-de-clasã, chiar de
neputinþã, nu de a scrie ºi tu ca..., ci de a fi ºi tu ca: Preda,
ca Titus Popovici, ca Ivasiuc...
Chestiunea þãrãneascã, cu cele mai multe ºi mai
nefericite victime, pentru cote, sabotaj, colectivizare: nu
oricare tovar㺠din salã, debutant, putea aborda-problema-
spinoasã (vorba lui Dimisianu), ci numai un consacrat care
dãduse-dovadã-îndomeniu prin Desfãºurarea, prin Ana
Roºculeþ... Juni ca Bãieºu, DRP, Fãnuº, Bãnulescu,
cãpãtaserã ºi ei voie, dar-însã-totuºi, mai cu modestia,/
trebuia respectatã ierarhia, pe de o parte; pe de alta: tineretul
susamintit era deja veteran în jurnalistica-transformãrii-
socialiste-a-agriculturii noastre, mãi tovarãºe, la Scînteia
tineretului, deci se considera cã este de-încredere;
Tot Preda, ca un de-nãdejde inginer-ºef, avea voie
(gurile rele pretindeau cã i se comandase) sã scrie chiar
despre Antonescu, chiar cretinãrii ca „dialogurile Mareºal-
Führer”. Sã nu fie uitat Niºteþãranul Sãraru, santinelã la
poarta Organului din adolescenþa-i vâlceanã;
Despre spinoasa-problemã (nu voi înceta sã citez
din Dimisianu, fostul meu adunãtor de cotizaþii PCR la
România literarã devenit þãrãnoist din neagra ilegalitate
la semnalul lui Brucan) a relaþiilor legionari-comuniºti:
numai un tovar㺠ca Þoiu o putea „trata”, vorba aceluiaºi
Brucan, avînd ºi dânsul, la dosar, o experienþã de preº
sub gumarii preºedintelui numit: D. R. Popescu ºi o carte
„pozitivã”: Moartea în pãdure, ciupealã din Vânãtoare(a)
de lupi petrudumitrìe;
Despre ºi-mai-spinoasa reeducarea de la Piteºti:
nu oricine o putea aborda, ci doar Lãncrãnjan, om al
pãrchidului nost’, alimentat cu informaþii garantat-juste,
de la cantina C.C.;
Despre masacrarea românilor de cãtre unguri,
dupã Cedarea Ardealului în 1949: cel mai potrivit era
Titus Popovici, doar el scrisese, în Strãinul, una din feþele
adevãrului-adevãrat (stãtusem, în d.o., la Lãteºti, cu Traian
Stana, personajul popovicesc, cel care executase, în 1944,
unguri, tãindu-le capul cu sãcurea); în 1968, exact acelaºi
Titus Popovici spunea în jur cã are, acum, voie-de-sus-
de-tot sã scrie „adevãrul total” ºi chiar începuse a scrie
despre martiriul românilor din Ip, zicea el, îmi arãtase
primele douã pagini de manuscris, ambele ocupate de
moto-uri (vreo patru – în schimb lungi), însã, dupã câteva
luni o piersicìse în cel mai dulce stil nichitesc, însãilînd
un scenariu de film, apoi o povestire: Moartea lui Ipu...»
Cele înºirate mai sus nu au legãturã cu... realismul-
socialist?
Cum sã nu aibã? Toate „operele” citate respectaserã
întocmai reþeta.
Rãul fãcut nouã, ºi pe la suflet, de bolºevizatorii
Pauker, Chiºinevschi, Rãutu, Roller nu a fost ºters printr-
o HCM, oricât am osanalizat-o noi pe cea din vara anului
1965, aceea permitea foºtilor deþinuþi reluarea studiilor,
(re)dãdea dreptul la publicare. Rãul fãcut nouã, pe la suflet,
pe la inimã, pe la minte nu putea fi îndepãrtat cu un
bobârnac, nici spãlat, nici frecat cu peria. Nu putea fi
„compensat” (?) prin „libertatea” de a face tumbe
arheosuprarealiste (Ivãnceanu) ori prin biletul de voie de
a confecþiona programe ale onirismului bãºtinaº
(Þepeneag). Blestemata de reeducare ne atinsese pe toþi,
nu doar pe cei care trecuserã prin Piteºti ºi Aiud; ºi nu
doar pe cei care fãcuserã închisoare ºi/ori fuseserã
interziºi. ªi nici doar pe cei care fuseserã contemporani cu
grozãvia Piteºtiului – autoreeducarea (prin autoaplicarea
realismului socialist) funcþiona, peste decenii, transmisã
prin gene: Partidul, el însuºi ne acordase libertatea totalã
de creaþie, dar-însã-totuºi „mai existã anumiþi funcþionari
care pun beþe în roate” – aceºtia erau criticaþi la sânge,
atât de Breban (în prezenþa mea, în audienþã la Burticã,
în 1977), dar ºi de Pintilie, într-un interviu dat la Paris,
pentru Le Monde, taman când „anumiþii funcþionari”, ei
cu mâna lor, înfometau populaþia, martirizau femeia-ºi-
copilul, demolau case ºi palate ºi mãnãstiri ºi spitale, îi
rupeau în bãtãi pe braºovenii revoltaþi. Un egoism feroce
pusese stãpânire pe toþi creatorii noºtri dragi ºi foarte
preferaþi, thacerismul economic încã nu fusese inventat
pe vremea când românii, protocroniºti impenitenþi,
aplicau de zor liberalismul... realist-socialist. Reeducarea
la scara naþiei – cu eºantionul reprezentativ, scriitorii –
devenise realitate:
Uitasem cã fusesem cândva membri ai unei
comunitãþi, familie, clan, profesie, confesiune, naþiune;
atomizarea societãþii se produsese, indivizii se agitau,
þopãiau în cea mai desãvârºitã libertate haoticã; nu mai
aveam trecut, viitorul ne fusese (de la Piteºti) extirpat, nu
vedeam decât pãmântul din stricta vecinãtate a tãlpilor,
nu ne interesa decât persoana-soarta noastrã, eventual a
nevestei ºi a copiilor – restul nu exista: nu mai existau nici
 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
jenã, nici ruºine, nici vinovãþie, de la Piteºtiul general
fuseserã abolite toate ”frânele”. Moral㠖 care moralã?;
pãcat – care pãcat? Al denunþului, al turnãtoriei?, dar vorba
Pãunescului: þara-ntreagã-i o întreturnãtorie!
Scriam (tot prozã), de ce? Întrebare proastã: ca sã fie
publicatã! Nu ne dãdea prin gând (cu atât mai puþin prin
inimã) cã un motiv de a scrie (prozã!) ar fi fost chiar acesta:
fiindcã nu puteam sã nu scriem; nu ne venea sã scriem
pentru noi; pentru pãrinþii ºi prietenii noºtri, chiar dacã
aceia nu mai erau în viaþã; eram incapabili sã scriem povestea
vieþii noastre aºa cum o vedeam noi, în subiectivismul
nostru cã fusese, nu în „obiectivismului” lui aºa se cere. Ei,
da: numai aºa-se-cere se plãtea – prost, dar de votcã tot
ajungea – realismul socialist sã trãiascã,-n veci!
Nu acceptam sã scriem decât ceea va fi, cu
certitudine publicat; ºi sã nu scriem doar pentru cã,
povestindu-i Getei ºi lui Gogu, rezumatul-plan a ceea ce
aveam de gând sã scriem, cãpãtasem asigurãri c㠄merge,
sã-i dãm înainte”.
Ce era aceast㠄metodã de creaþie?” Nu tot realism
trogloditism?
Înainte de „desfiinþarea cenzurii (de stat ºi de partid”),
lucrurile erau, dacã nu bune, mãcar limpezi: Partidul îþi
interzicea þie, scriitor (mai cu seamã prozator) sã scrii ºi
adevãrul – ce, nu-þi ajungea „frumosul”?, dar scrie cât de
frumos te þin curelele, tovarãºe, lasã adevãrul pe seama
puterii! – ca la broºurã... Însã dupã iunie 1977, când
Ceauºescu a anunþat: «La noi în þarã nu existã cenzur㠖
aºadar am hotãrât sã o desfiinþãm», cine au devenit cenzori
mai fioroºi decât activiºtii însãrcinaþi cu cenzurarea?
Scriitori valoroºi, nu oarecari bãrani.
Cine cenzurà – de pild㠖 la editura Cartea
româneascã din Bucureºti, dupã iunie 1977? Doar Geta
Dimisianu, eternã indicatoare-cã-cum-sã-scriem ºi cã-cum-
sã-nu-scriem, creatura care nu produsese în viaþa ei decât
rapoarte de lecturã ºi note informative pentru securitate?
Deloc, ci ºi...
... Valorosul, finul poet Mircea Ciobanu – care
negocia, fãrã sã clipeascã, volumele colegilor, ale
prietenilor sãi – în sute de lei, în damigene;
... Discretul, cultivatul, religiosul Sorin Mãrculescu
(„bombele” Jurnalul de la Pãltiniº, Epistolarul îl au
coautor vigilent – de aceea au ºi apãrut);
... Delicatul, firavul, bolnavul poet Florin Mugur,
ºantajistul sentimental, cel care te ruga, te implora sã
elimini, sã modifici, tu cu mâna ta, pentru el, care-i un biet
infirm ºi în plus te iubeºte;
...Gabriela Adameºteanu, prozator de excepþie,
devenit(ã) cenzor orb – am avut de a face cu ea, nu la
Bucureºti, ci mai întâi la Paris, prin 1988, când îi
încredinþasem dactilograma Artei Refugii: mi-a restituit-o
plinã de „obiecþii”, de „sugestii”, de „atenþionãri”, cum le
zice ea la avertismente-severe – încât am crezut cã prietena
mea bunã (de talentatã ce sã mai zic) înnebunise. Dacã
mie, la Paris, îmi fãcuse aºa ceva, ce le va fi fãcut colegilor-
prozatori-de-acasã? Am vãzut ce le fãcea ea colegilor de
acasã, când mi-a devenit redactor la Patimile dupã Piteºti,
în 1990 ºi a eliminat cu de la sine putere toate „porcãriile”,
toate înjurãturile, înlocuindu-le cu deja clasicizatele
puncte-puncte din Moromeþii...
Ce era – în 1988, dar ºi în 1990 – aceastã intratã în
oase „metodã”?
Nu m-am îndepãrtat de „realismul socialist” ca
metodã de creaþie.
Adevãrat: „unii rãi” sub stalinism deveniserã sub
ceauºism mai puþin rãi.
Savin Bratu, de pildã. îl cunoscusem ca obedient
activist bolºevic înainte de arestarea mea (1956), la
59
întoarcere, în 1965, aflasem de la sora unui coleg de
închisoare (Mãlinescu): Savin Bratu este nu doar un
nepreþuit sfãtuitor, dar împrumutãtor de cãrþi, de reviste..
– ceea ce, într-o Românie rãmasã fãrã hârtii ºi de pe urma
zelului distrugãtor al savinbraþilor, era manã cereascã.
ªi Crohmãlniceanu împrumuta cãrþi; ºi el dãdea
sfaturi-preþioase.
O bãgare de seam㠖 subiectivã, rãutãcioasã (mi-o
asum):
În perioada stalinistã (la noi a durat pânã în... 1965,
12 ani dupã moartea tiranului), procurarea cãrþilor,
periodicelor „dinainte” era o întreprindere grea,
periculoas㠖 câþi iubitori de carte intraserã în puºcãrie
„pentru fiþuici interzise” – cum le spuneau securiºtii!
Fericiþii-nefericiþi care nu vânduserã în totalitate biblioteca
familiei, mai aveau, chiar împrumutau unor foarte apropiaþi,
sau le permiteau sã citeasc㠄pe loc”. Laudã lor;
O alt㠄surs㔠de carte. anticarii clandestini – eu m-
am bucurat de existenþa faimosului Radu Sterescu. Acesta,
în anii studenþiei mele de la Fabrica de Scriitori (1954-1956),
îºi risca libertatea în fiecare zi, la fiecare vizitator: Dodu
Bãlan, dupã ce a cumpãrat cinstit tot ce avea din Goga, l-a
denunþat – Sterescu a fãcut câþiva ani de închisoare, cãrþile
i-au fost confiscate. Sterescu vindea cãrþi („interzise”), însã
pe cei care nu aveau bani îi lãsa sã citeascã, în pod, ba le
dãdea ºi o canã cu ceai ºi o felie de pâine cu marmeladã;
O a treia sursã de carte ºi periodice (ºi strãine!) – am
auzit de ea dupã 1965, când m-am întors în lume – era
alcãtuitã din foºti arhicunoscuþi politruci, întâmplãtor cu
toþii evrei, care „înainte” dãduserã-dovadã cu abuz-de-
exces (cum se exprima Radu Florian în ’54-’56); în prezentul
de atunci. 1965-1977, „posedarea” unor tipãrituri interzise
nu era ºi pedepsibilã, apoi ei (Savin Bratu, Crohmãlniceanu,
Paul Cornea, Cosaºu...) aveau dosar bun de revoluþionar,
nu? Aceºtia – spre deosebire ne-evrei, fie ei ºi securiºti-
diplomaþi – fãceau sã circule hârtia tipãritã, aveau
abonamente la reviste occidentale, iar cãrþile ºi le procurau
din cãlãtorii în Apus, în Israel, ori le primeau în toatã
legalitatea... cu excepþia lui M. R. Paraschivescu, nu am
auzit însã de nici un ne-evreu, fost fanatic bolºevic, devenit
„liberal” împrumutãtor de cãrþi, de reviste, protector al
tinerilor, dãtãtor de sfaturi înþelepte. Oare de ce: fiindcã
evreii involueazã-evolueazã cu mai mare uºurinþã decât
tãpãlãgoºii noºtri bãºtinetici? Sau pentru cã nu-mi vine în
minte nici un (alt, decât M.R.P.) ne-evreu dintre fioroºii
politruci cu care am avut de a face în anii ’50?
Schimbarea pãrului lupesc nu înseamnã însã ºi cãinþa
public㠖 la scriitori: scrisã, negru pe alb.
Evreii au ales calea... culturalizatoare: de unde
„înainte” atrãgeau atenþia asupra pericolului otrãvirii cu
„fiþuici fasciste”, interziceau, ameninþau cu exmatricularea
din facultate, cu arestarea, de cum s-a schimbat calimera,
cum ºi-au întors rubaºca, au schimbat ºi costumul
zâmbetului, au devenit peste noapte nu doar inºi care
recomandã fostele „fiþuici”, dar le dãdeau cu împrumut!
Ne-evreii, lipsiþi de imaginaþie – ºi de supleþe – îºi
imagineazã cã Doamne-Doamne ia în seamã penitenþa...
religioasã: persoane care au fãcut mãcar tot atât rãu
literaturii ºi literatorilor români cât fanatizaþii evrei – ca
Dumitru Mircea, ca Ion Brad, ca Dinu Sãraru, brusc l-au
gãsit pe Dumnezeu! Fie în poezie (ca Ion Horea, alt
posomorît activist-cenzor), fie ca... editor de cãrþi
religioase, ca inomabilul securist Sãraru. Rãmâne sã aflãm
cã Popescu-Dumnezeu s-a cãlugãrit cu binecuvântarea
lui Anania - dupã care putem merge la culcare...
Cum e mai bine: sã fi fost?...
Mai bine sã nu fi fost ce-au fost... Mai bine – dar se
vede: nesfârºit de greu.
60 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
Crohmãlniceanu conducea ºi un cenaclu. Întrebare:
«Cine poate învãþa cum sã scrie – prozã! – de la o
fiinþã, calpã, ticãloasã, mincinoasã, rãufãcãtoare,
„deghizat㔠– precum Crohmãlniceanu?»
Cum, cine: tineri români, altfel dotaþi, însã amnezici,
refuzînd sã afle ce fusese înainte de naºterea lor (sau, mai
precis: înainte de epocala întâlnire a lor cu guru-ul
Crohmãlniceanu).
Da, dar un cenaclu – celebru – conducea ºi N.
Manolescu.
ªi M. Martin.
ªi L. Ciocârlie.
Ce prozã, ce prozã cinstitã, adevãrat㠖 chiar dacã
nu genial㠖 au putut scrie frecventatorii cenaclurilor etern-
realist-socialiste?
Îmi stã pe limbã sã rãspund:
Prozã realist-socialistã. ªi chiar eseisticã. Priviþi la
Mihai-Dinu Gheorghiu – nu doar la ce scrie sociolologul
moscovicesc, ci mai ales la cum scrie: veþi desluºi marca
Crohmãlniceanu din anii ’50.
Paris, 10 august 2004
Daniel VIGHI
Proletcultismul dincolo de el însuºi,
dincolo de ce a vrut ºi a aspirat
Zice Marele Dizident Rus, care a gustat din plin
teroarea Gulagului, cum cã, de fapt ºi la urma urmelor, cea
mai fericitã perioadã a vieþii lui tocmai atunci a fost. La
întrebarea reporterului c㠖vai !, vai !, – dar cum se poate
ca în plin stalinism sã i se întîmple aºa ceva Marelui
Dizident, acesta a rãspuns foarte simplu: pentru cã atunci,
domnule dragã, aveam douãzeci de ani. Aºa ºi cu realismul-
socialist cu arhetipalitãþi proletculte din anii 50, nici despre
el n-aº putea spune mare lucru, încruntat ºi revendicativ,
pentru cã nici nu l-am apucat, nu aveam o vîrstã posibilã
sã percep ce ºi cum, nu am fost pe faþa pãmîntului, iar cînd
am început sã percep cultural existenþa acestuia, se ºi
consumase deja liberalismul din anii 60, ºi treceam direct
la aversele reci de toamnã de dupã tezele din iulie ‘71. Aºa
cã am prins problema sub forma istoriei consumate, numai
cã nu despre asta aº vrea sã spun cîte ceva, nu mã animã
hermeneutic sã inventariez grupãri, nume, abdicãri, tristeþi
ºi glorii trecãtoare, sã scrutez istoria în evenimenþialitatea
ei, în fenomenologic, în ideologic ºi, de bunã seama, în
niscaiva gnoseologic garnisit cu ceva orizont metafizic
referitor la finalitatea istoriei. M-aº duce olecuþã mai spre
noua (de-acum vechea, de fapt) ºcoalã francezã de istorici
de la Annales, ba ºi mai departe ar fi sã glisez eu ºi sã trec
peste istoria mãruntã ºi sã ajung, de la microistorie la o
mãrunþire ºi mai mare, pînã la un fel de madlenizare totalã
a acesteia. O sã procedez metodologic printr-o asumare a
problemei, printr-o punere ºi dispunere a unui soi de pro-
legomena teoreticã ºi voi zice cã, privitã aºa, din aceastã
perspectivã care merge de la micro la o adîncire ºi mai ºi,
istoria e ca o casã cu gang de pe strada Eugeniu de Savoia,
nu departe de strada Mãrãºeºti unde e Spitalul Militar cu
ferestrele meºterite pe la 1890: acolo, în istoria recentã,
niºte cãtane de la anul douã mii patru fumeazã ºi se uitã la
gagicuþele care trec pe uliþã. Dacã vrem sã ajungem de la
microistorie la mai mult, intrãm noi în gang, ne uitãm noi la
o de-asta de gunoi cu tabla perforatã de ruginã, mai
scrutãm o datã cenuºa din recipientul de acolo ºi pe nãri
tragem mireasma de gang în care pisicile locului fac piºi.
Asta e istoria, domnilor! Aºa ceva sã vedem noi cum ar fi
“sã povestim”? Proletcultismul dincolo de el însuºi,
dincolo de ce a vrut ºi a aspirat. ªi ce a aspirat realismul-
socialist? Îmi aduc aminte de aspiraþiile lui sub forma unor
desene, o graficã alb-negru cu muncitori cu pumni
noduroºi ºi priviri la fel rãmasã într-un gang, tot în gang,
la Casa de Culturã de la Lipova unde funcþiona cenaclul
literar Gând tineresc al elevilor de liceu. Proletcultismul
era în gang, o graficã alb-negru, mare ºi revoluþionarã, tristã
în înverºunarea ei ca o zi de toamnã din poezia lui Edith
Sodergrant, (sau Sodergrand, nu mai ºtiu) – o poetã pe
care o descoperisem eu în Panorama lui Baconski, un fel
de Biblie a poeziei moderne, ºi cãreia i-am dedicat un ciclul
de poemation-uri pe care le va scruta analitic Vasile Dan,
trecãtor metodist purtat de valurile vremii prin birourile
respectivei instituþii. ªi cum zic, proletcultismul pîndea în
gang, între mãtura femeii de serviciu, steagurile de 1 Mai,
cutare lozincã cu trãiascã ºi înfloreascã pe o pînzã roºie
îngãlbenitã de aceleaºi valuri ale vremii care, o ºtim cu toþii,
peste tot ºi fãrã istov, curg. Aºadar pumni noduroºi ºi niºte
obraze asemenea, cu barba nerasã, niºte ciocane, douã la
numãr, o roatã dinþatã, o nicovalã de la covãcie (fierãrie,
adicã), niºte snopi de paie de grîu aplecate specific cu bobul
plin, în background o batozã: basoreliefuri pe care le puteþi
vedea, dragi cititori interesaþi de problematica analizatã,
prin gara de la Arad, sus, pe cupolã, pline de praf ºi acoperite
de gãinaþul turturelelor. Dacã vreþi sã ºtiþi acum, prin metoda
contrastivã ºi prin modificarea sistemului referenþial, cum
fu literatura dintre rãzboaie faþã de proletcultismul care i-a
succedat, vã spun pe datã cum e. La noi, la ªcoala Generalã
Radna, aveam o curte mare ºi un gard destul de scund
pentru furiile cu care izbeam mingea în execuþii de tip
lumînare. În urma unor asemenea zboruri spre bolta cereascã
a mingii se întîmpla adesea ca “lobda” sã ajungã în cimitirul
de dincolo de gard. ªi cum eu eram destul de bleg din
punct de vedere fotbalistic ºi, în consecinþã, jucam fundaº
dreapta sau central, eram îndatorat sã recuperez lobda. În
drumurile acelea recuperatoare am vãzut Cripta Familiei
Pellegrini din despãrþãmîntul romano-catolic al þintirimului.
În pozele ovale din cavou era ºi domniºoara Mihalyne
Pellegrini care avea pe cap o pãlãrie mare cu flori ºi
panglici ºi privea vremelnica mea trecere pe acolo, cu o
privire inteligentã, amuzatã, ºi cu un surîs high life. ªi
deoarece sub fotografia ovalã era scris anul 1934, toatã
literatura interbelicã mi s-a aºezat arhetipal în dosul acelei
domniºoare cu pãlãrie exoticã. În treacãt, mai
hermeneutizez ºi spun cum cã am fost în primãvarã, dupã
trei decenii, la cripta familiei respective ºi totul e la fel,
chiar ºi pomul noduros din preajm㠖 un fel de ceva
ciudat care face toamna niºte pãstãi lungi, de culoarea
castanelor – numai poza domniºoarei Mihalyne s-a
damblagit, s-a înceþoºat sticla cu totul, s-a scorojit
fotografia, nu se mai vede decît vîrful pãlãriei ºi un capãt
de panglicã. De asemenea, se vede treaba cã familia nu
mai are urmaºi deoarece în cavou, chiar lîngã poza ovalã
ininteligibilã a lui Mihalyne, îºi þin zidarii sculele, trei
lopeþi, o roabã, mistrii ºi canciocuri (astea din urmã un
fel de polonicuri mai mari pentru mortar).
Dacã ar fi sã perseverez cu analiza mea, pot sã ajung
pînã aproape de proletcultism, pe vremurile cînd existau
regiuni ºi raioane. Atunci exista un manual de liceu în care
mã uitam la Titu Maiorescu cum stãtea cãlare pe un butoi
cu bere ºi în mînã avea o halbã. Apoi halucinaþia frumoasã
a lozincii lui Lenin cu electricificarea satelor ºi socialismul,
pe urmã ce frumos era epicul din Comandantul cetãþii de
zãpadã a marelui Gaidar, ce superbe erau tristeþile de toamnã
ale elevului Vitea Maleev care fugea de la ºcoalã ºi oamenii
muncii sovietici îl vedeau pe Vitea cum rãtãceºte fãrã rost
pe strãzile oraºului ºi pe urmã cum anume s-a mîntuit el de
 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
starea lui de rãtãcit din cãile cele drepte asemenea unui
eretic care ºi-a gãsit pacea misticã în ecclesia
detaºamentului de pionieri, cum a fost sã fie liturghisit cum
am fost la rîndu-mi prin clasa a patra, cînd am primit cravata
roºie. Sã mai analizãm cît de ameninþãtor sunã toaca prin
toatã Doftana, cum era acolo o mare de voci rãguºit pe
cînd, iar ºi iar, tocmai se întîmplã o nouã (ºi aceeaºi) ºicanã
ºi anume cineva este iar schingiuit, pe urmã interpretãm pe
Vasile Roaitã cum trage de sirenã, aºa trage ca baciul Pãciurã,
crîsnicul, care ºi el trãgea de sãrbãtori la clopote ºi ne chema
ºi pe noi, ridicîndu-ne în demnitate cu vorbe pe care le-am
uitat: “Todore, hai sã tragem harãngile”, (clopote, în limba
românã), ºi eu primeam întotdeauna “harãngul mic”, cã nu-
l puteam noi trage pe ãla mare de care numai moº Pãciurã,
asemenea lui Vasile Roaitã la sirenã, se învrednicea ca sã
anunþe înmormîntãrile cele de neuitat, cum a fost aceea a
lui Nicoli, comandantul formaþiei de pompieri voluntari, care
fu purtat pe ultimul drum cu medaliile pe piept ºi cu toporiºca
ºi casca cu creastã de alamã alãturi. Pe urmã, sora lui tanti
Liþã a lui Mata – în limba vremii, Liþã lu’ Mata – care fu
înmormîntatã cu camionul Molotov împodobit cu pînzã
roºie, ºi de-a dreapta ºi stînga tovarãºei Mata era steagul
cu secera ºi ciocanul, ºi cîtã lume a fost, aºa ca atunci cînd
va veni prin oraº balena îmbãiatã în cloroform ca doritorii
sã o vadã de aproape în ritmurile hitului În genunchi mã-
ntorc la tine a lui Gianni Morandi pe care noi l-am adaptat,
într-o aproximare în limba lui Garibaldi, în sintagma In
genunchio da te; ºi cum anume a venit poporul de babe sã
vadã prohodul surorii lui Liþã lu’ Mata, care cînta sopran în
corul ortodox Traian, condus de fostul ºef de cuib, baciul
Vãsãlie Cocolic, ºi care Liþã o scuza pe soru-sa zicînd, cui
voia sã o asculte, cã au apucat cei de la raionala de partid sã
îi smulgã pe patul de moarte promisiunea cã va respecta pînã
la capãt marxism-leninsmul. ªi aºa a fost. Au vorbit mulþimii
adunate în faþa gropii, propagandiºti de la raion despre lumea
nouã, despre evoluþionism, despre Miciurin, Pavlov, despre
luminã ºi ignoranþã, despre cãþãluºa Laika care a ajuns în
cosmos ºi nu s-a împiedicat de cetele cele îngereºti, ºi nici n-
a dat de porþile raiului ºi de oºtile arhanghelilor, de nimic n-a
dat cãþãluºa Laika: “aºa cã ºi noi sã credem cã tovarãºa Mata
nimic nu va mai fi. Glorie veºnicã tovarãºei Mata!” au spus
aºa de frumos propagandiºtii ºi pe urmã fanfara ceferistã a
zis cîntãri în culori de toamnã, pe sub castani, ºi cît de frumos
strãlucea steaua roºie pe stîlpul de la capul tovarãºei Mata
în marea de cruci anonime.
Traian ªTEF
O lecturã cinicã
Cine mai citeºte astãzi literaturã proletcultistã?
Rãspuns: universitarii la cîte un seminar sau cei, cum e
cazul meu din acest moment, cãrora li se cere pãrerea
despre astfel de scrieri. E ºi greu de gãsit. Noroc, pentru
poezie, cu antologia lui Eugen Negrici. Pentru a-mi face o
imagine cît de cît nemediatã, a trebuit sã cer reviste de la
fondul documentar al bibliotecii judeþene. Primul numãr
al “Vieþii româneºti” din 1950 era intact. Am fost singurul
lui cititor pînã în octombrie 2004! Prãfuit, cu coperþile
îngãlbenite pe unde le-a mai prins lumina în beciul
bibliotecii ºi cu paginile netãiate. La loc de cinste, Eugen
Jebeleanu cu un poem despre Lenin, apoi alþii,
necunoscuþi astãzi ( am primit revista doar la sala de lecturã
ºi n-am notat nume, aºa cã nu mi-i mai amintesc nici eu),
un român, un sovietic, un român un sovietic, apoi cronici
literare ºi articolul de direcþie el lui Mihai Novicov, apoi
proz㠖 una lungã, scrisã de o autoare, despre o fatã de la
61
þarã care iubea un bãiat sãrac iar mama ei voia s-o mãrite
cu unul bogat ºi atunci fata a fugit la oraº, a ajuns textilistã
ºi prima în întrecerea socialistã, membrã de partid, pentru
cã a avut grijã o consãteancã a ei s-o îndrume pe drumul
credinþei de partid, apoi recenzii, prima a lui Paul
Georgescu, scrisã cu ºmecherie, vreo douã paragrafe sã
ne arate nouã, celor de peste o jumãtate de secol cã ºtie
carte, iar apoi, ca la cartea de partid. Cînd am terminat de
rãsfoit revista, am avut imaginea de la defilãrile oamenilor
muncii, bine aliniaþi, cu poeþii – toboºari, iar criticii în
uniformã de miliþieni, pe laterale, în timp ce prozatorii
comentau din ghereta de lîngã tribuna oficialã mersul
detaºamentelor ºi victoriile lor asupra duºmanului.Dar
revista nu fusese cititã! Atunci înseamnã cã efectul era
doar în eter. Lipsea adrisantul, dar el oricum nu scãpa
celorlalte forme de ideologizare. Partidul era mulþumit cã a
cîºtigat un emiþãtor. Era mult mai important sã-i cîºtigi pe
Sadoveanu, Jebeleanu, Beniuc decît sã-l faci miliþian sau
gardian-torþionar pe unul fãrã ºcoalã.
Mã îngrozeºte ºi acum gîndul cã o astfel de literaturã
ar fi vrut Ceauºescu ºi cã unii, dintre aceia care au învãþat
astfel de versuri, obligatoriu, la ºcoalã, sau au citit astfel
de proze îºi ofereau ºi lui serviciile. Mihai Novicov, urmînd
un critic rus socialist din secolul XIX, atrãgea rãspicat
atenþia criticilor cã literatura este ideologie ºi-i învãþa
cum se cultivã realismul socialist. Criticul era garantul
partidului, el oferea modelul ºi reþeta ºi tot el veghea ca
drumul sã fie neabãtut. El era agentul, cetecistul, iar poetul
ºi prozatorul experimentau în eprubetele ideologice.
Ce am mai observat? Cã se scria perfect dupã
comandã, cã autorii aveau abilitatea versificãrii lozincarde.
Nu ºtiu cît credeau în scrisul lor, însã ritmul era unul avîntat.
Era o literaturã de masã, popularã, cu eroi luaþi parcã din
cîntecele de vitejie, de-o parte haiducul, de cealaltã Manea
slutul ºi urîtul, de-o parte Fãt-frumos, de cealaltã Zmeul.
Autorii aveau ºcoala de dinainte de rãzboi ºi morala de
dupã alungarea Regelui. Autorii aceºtia erau similari
ofiþerilor politici care se ocupau de reeducare în închisorile
timpului ºi în marele penitenciar de afarã. Fiecare cu
mijloacele lui. Fiecare cu mijloacele lui de torturã. Unele
grosolane, altele mai subtile. Cei care au publicat, atunci
ºi mai tîrziu, astfel de scrieri nu au avut nici o relaþie cu
credinþa ºi morala. Nu au avut nici o relaþie cu adevãrul. Ei
sînt primii ingineri ai României contemporane care au fãcut
pontajul, adicã au verificat dacã persoana e la locul stabilit,
dacã se miºcã sau nu de acolo, dacã face sau nu ce i se dã sã
facã, dacã mãnîncã ce i se dã, dacã gîndeºte în cuvintele care
se dau, dacã citeºte ce trebuie, dacã înþelege cum trebuie.
Aceasta este problema care mã îngrozeºtre citind
astãzi fragmente de literaturã proletcultistã: ecuaþia
adevãrului, complacerea în fals, cum scriitorul cu operã
sau doar talentat e gata sã abdice de la adevãr, cum e gata
el sã scrie cu limba cînd alþii au scris cu sînge sau
contemporani ai lui plãtesc cu sînge… La început,
trãdãtorul este onorat, iar apoi devine simbriaº. Aºa s-a
întîmplat ºi în anii 50, ºi 60, ºi 90. Adevãrul este primul
trãdat. Mai întîi mistificat, apoi falsificat.
Recitind textele respective dupã aceastã judecatã
moralã, dacã renunþãm sã ne gîndim la context, ele pot pro-
duce o anume plãcere. Aceastã plãcere e greu de definit.
Un tînãr de pînã la 20 de ani rîde, cu sprîncenele ridicate, ºi
nu înþelege nimic. I se pare neverosimil ca dupã ce a citit în
liceu cel puþin poeziile obligatorii din Blaga, Barbu, Bacovia,
în România sã se mai fi scris aºa. În ce mã priveºte, aº putea
vorbi de o plãcere cinicã. Una care þine de ridicolul grotesc.
În acelaºi timp mã surprind spunîndu-le unora, cu acelaºi
cinism, din aceia vã trageþi, ºi sã le propun, ca Diogene, sã
se îmbrace cu tot ce au, sã rosteascã, adicã, neîncetat, toate
cuvintele pe care le-au avut pe limbã.
62 înapoi la proletcultism - privind înapoi în toate felurile
Alexandru VLAD
Proletcultismul inocenþilor
Scârbos titlu, recunosc. Dar sunt fructul
proletcultismului. Dacã la ºase ani m-am mulþumit sã citesc
din Sadoveanu doar Fãt-frumos Mãzãrean ºi Lizuca
gãseºte gazdã bunã în Dumbravã n-avea sã treacã mult
pânã sã dau cu ochii de figura încruntatã a lui Mitrea Cocor
care mã ameninþa cu furca de pe o copertã desenatã, se
pare, de Jules Perahim. Prima ediþie. Princeps. Rãsplãtitã cu
Premiul de Stat. Apoi cine sã mã mai opreascã? Lazãr de la
Rusca ºi Minerii din Maramureº i-am citit într-o singurã
searã, sãltând pe rimele lor simple ca pe scãri. Totul era atât
de simplu cã nu puteai sã nu crezi. Vor urma A venit un om,
Bãrãgan, Cronica de la câmpie, Setea ºi curând mã
înfioram de soarta activiºtilor romantici care veneau de la
Rãsãrit sã schimbe lumea ºi sã-i termine pe chiaburi.
Chiaburii era scunzi, rotofei ºi de o rãutate ºi o cupiditate
absolute. Pãrul le cobora pânã jos pe ceaf㠖 îmi amintesc
de undeva, nu mai ºtiu de unde, o frazã din acelea ireperabile
care s-au împlântat definitiv în conºtiinþa noastrã.
Mãtuºa mea, bibliotecarã, se ferea de mine când
citea Prãvale Baba sau Tudor Ceaur Alcaz, în ediþii deja
vechi ºi suspecte. Îmi lãsa mie literatura progresistã.
Citeam pânã ºi piesele de teatru din «Îndrumãtorul cul-
tural». În scurtã vreme mi-a cãzut în mânã o carte care se
numea Pasãrea furtunii. Frumos titlu! Aveam nouã ani
sau zece ºi citeam ediþia a IV-a. Încercam sã nu sar peste
pagini – îmi formam ºi caracterul. Îmi amintesc, descrisã
pe la început, o furtunã îngrozitoare în care lotca
pescãreascã devine o simplã jucãrie, se rupe saula ancorei,
se frâng babaicile, ºi din cei trei pescari mai supravieþuieºte
unul singur. Nu mai întâlnisem, cât citisem eu pânã în
acea clipã, descrise asemenea furtuni pe mare. Nici nu
vãzusem marea, ºi imagnaþia mea o luã razna. Adjectivele
mã copleºeau. ªi mi-am dat seama cã noi, oamenii de pe
uscat, suntem poate niºte privilegiaþi, niºte norocoºi. Nu
vom cunoaºte niciodatã asemenea furtuni. Mai târziu
citind superbele pagini ale lui Joseph Conrad din Taifun
m-am oprit la un moment dat nedumerit. Undeva în
strãfundurile memoriei mele existau antecedente pe care
nu le puteam depista. Peste ani mã voi lupta eu însumi cu
adjectivele ºi dicþionarele ca sã traduc furtunile descrie
de R. Henry Dana Jr., dar acestea nu mai erau primele. Nu
ele mi-au frânt inocenþa, cum se spune. ªi-mi mai amintesc
din Pasãrea furtunii o scenã de dragoste, tulburãtoare,
plinã de tensiune, care de altfel sfârºeºte cu o mamã de
bãtaie, sorã cu moartea, pe care pescarul nostru i-o aplicã
înfumuratului flãcãu de chiabur. Îl prinde de chicã ºi de
curea ºi-l aruncã de câteva ori de pãmânt ca pe un sac cu
cartofi. Asta n-aveam cum sã uit, semãna cu ceea ce se
întâmpla într-o poezie de Coºbuc, cititã tot pe vremea
aceea. Încercam sã pun ordine în lucruri, dar era greu. ªi
în aceeaºi scenã tensiunea eroticã depãºea tensiunea
confruntãrii de clasã (cum aveam sã aflu mai târziu cã se
numeºte o astfel de confruntare mocnitã), ºi deºi la vârsta
mea îmi erau ambele necunoscute nu înþelegeam cum e
totuºi posibil aºa ceva. (Cãdea luna printre frunze ºi-i
albea faþa. Erau amândoi copii de oameni sãraci,
munceau de mici, ºi-i bãtuse de atâtea ori soarele, ºi
ploaia, ºi vântul; dar aici, în întunericul sãlciilor, când
le atingea obrazul lumina lunii, carnea le pãrea diafanã
ºi nestimatã, cum e carnea unei foi de floare: rãcoroasã,
proaspãtã ºi cu mireasmã. p.44. Recititã astãzi fraza cade
moartã la picioarele mele.) Cred cã eram singurul din casã
care percepeam proletcultismul ca pe un fel de existenþialism
suis-generis. Vârsta crudã, lipsa de experienþã, lecturile
escaladate, clara dihotomie între bine ºi rãu a acestor cãrþi,
totul se întâlnea fãcând din mine un fruct pe cale de-a deveni
roºu, pârguit la lumina sãnãtoasã a lecturilor progresiste.
Dar de citit citeam la lumina vagã a lãmpii, care flutura cu
umbra dubiilor ei peste paginile fãrã poze. Apoi bunica
ordona stingerea ºi eu urma sã vãd în imaginaþie ceea ce
citisem peste zi. În timp ce afarã oamenii se furiºau sã scape
de miliþienii care-i cãutau sã-i ducã la post, sã-i înscrie cu
forþa în tovãrãºie, eu alunecam tot mai tare, cu genele
strânse, în lumea comuniºtilor convinºi.
Curând aveam sã descopãr proletcultismul
sovietic. O adevãratã minã de aur. Direct de la sursã. În
locul Bãrãganului lui V. Em. Galan am dat peste Ceapaev
al lui Furmanov care nu te ameninþa cu furca ci avea douã
cartuºiere încruciºate peste piept ºi un pistol numit Nagan.
Apoi de chiaburi a început sã se ocupe un organism
specializat numit Ceka. Extraordinar de viteji ºi dedicaþi
bãieþii aceia! Iar la cãminul cultural veni caravana
cinematograficã (pe care avea s-o imortalizeze Groºan, pe
care-l simt aproape, solidar) aducându-ne filmul Secretul
cifrului. Au urmat romane cu rãzboi, romanele desþelenirii
stepei, palpitantele romane ale dejucãrii planurilor
spionilor englezi, Aºa s-a cãlit oþelul! de Ostrovski din
care-mi amintesc despre o cioarã care fura obiecte
lucitoare, Tânãra Gardã ºi ofiþerii din rezerva generalului
Pamfilov. O cohortã de personaje exemplare pe care le
întrupam pe dealuri coborând vijelios ºi ºarjând precum
Budionâi. Personaje care ºtiau sã înfrunte toate
prejudecãþile ºi pe care aveam sã le întâlnesc, pânã la
urmã, aproape pe toate, cu patetismul lor miºcãtor printre
personajele lui ªalamov, ale lui Koestler ºi ale lui Soljeniþân,
în Kolâma ºi Gulag (Vi-l amintiþi pe comandantul acela
care la tribunal, în timp ce i se înscena un proces, a scos
pistolul pe care nu i-l confiscaserã ºi i-a obligat pe toþi din
complet sã intre pe sub pupitre? Ah, ce om!). Parcurseserã
tot drumul, cum se spune. Ajunseserã la capãt. Odatã cu
mine, sau eu odatã cu ele, pentru cã deja se interesau ºi
despre mine niºte tipi cu legitimaþii pe care þi le arãtau
prea scurt ca sã le poþi citi, ºi primul lucru pe care l-au
fãcut aceºtia a fost sã-mi selecteze cãrþile ºi sã-mi spunã:
Astea da, astea ba! Nu mai sunt eu Pavel Korceaghin? m-
am întrebat cu voce tare. Tipii s-au uitat unul la altul ºi au
ridicat din umeri: nu auziserã niciodatã de Pavel
Korceaghin ºi m-au privit cu milã. Prea eram inocent. Sigur
cã ei nu erau deloc inocenþi, dar au scãpat din vedere un
lucru: atunci când acuzi un inocent este bine ca acesta sã
nu-ºi dea seama cã el e inocentul. ªi nu pot sã nu recunosc
cã inocenþa mea a rãmas acolo, la vremurile acelea când
eram convins cã fericirea e asiguratã de o glandã (de genul
celeia a timusului) care-ºi înceteazã activitatea când se
încheie creºterea.
Camil Ressu, Semnarea
apelului pentru pace într-o
gospodãrie colectivã
 înapoi la proletcultism - antologie 63

A. TOMA
Azi, cînd ne creºti a fi atotstãpîni,
Bem crezul tãu ca flãcãri în plãmîni
Imnul pumnului ridicat
Turnînd nãdejde, dragoste, mîndrie
În munca dezrobitã pe vecie.
Eu nu strâng pumnu-n buzunar.
Eu îl ridic voinic
Conducãtorule-nþelept condu-ne!
Pumn proletar
J. Al. Steriadi, Noi zi cu zi trãim cîte-o minune.
Sus în luminã
Portretul Vijelios noi te urmãm ºi cu uimire
Ca gloatele în urma lui sã vinã poetului A. Toma Spre noua ºi frãþeasca rînduire.
Ca dupã un far.
Smuls prea de curnd
Dar vai ºi-amar de duºmanul de clasã
Din ferecãturã,
Pîndind s-aprindã noua noastrã casã.
Încã fremãtînd
Cu el nu-i trai nici pace. – Facã loc!
De mînie ºi urã,
Partid, înalþã-þi paloºul de foc!
Eu pumnul nu-l ridic în van,
Îl ºtiu de oþel,
Cãci omul nou nu-i dornic doar de spor:
Îl ºtiu ciocan :
I-ai prins aripi ºi-i sufli vînt de zbor,
Cazi în genunchi, miºel!
ªi-ºi cere liber largul pãmîntesc
Te prãbuºe, tiran!
Cãci aripile-i cresc –
Jos prada din ghearã,
ºi cresc –
Fiarã!
ºi cresc!
Trufaºe coifuri de rãzboi –
1949
În noroi, în noroi!
Capital
În hãu ºi în „ieri“
ai vieþii crunþi temniceri!
Bate, bate „ban-ban-ban”
Loc pumnilor mii, milioane,
Darabana lui Satan.
Nainte, coloane, coloane,
Veniþi furtunos înãlþate
Capital, domn fãrã muncã,
În drum spre înalta dreptate.
Face legi ºi dã poruncã, –
tot mai sus, ne-nfricate,
Nu crîcni cã-n lanþ te-aruncã
Pînã peste palate
Fabricant ºi moºier
Sodome de pãcate,
Din blochausul pînã-n cer,
Peste zgîrie-nori
Sau bancher sub bolþi de fier
Clãdãriþi din beton ºi sudori,
Crunt pãianjen crucifer,
Tot mai dîrz, tot mai sus
Numai braþe, numai buze,
Peste munþii de stavili ce aþi supus,
Numai pompe ºi ventuze –
Pînã-n nori, pînã-n cer,
Are cãngi ce rup din tine,
Pînã-n mit ºi mister, -
Þevi ce sînge sug din vine,
Zeii tolãniþi în ospeþe,
Lungi conducte subpãmînte
Idolii cu mii de feþe
Vlaga naþiei s-o zvînte.
Sã-ngheþe :
„Ne-au ajuns pumnii de fier !“
Tot el, în nestinsa-i sete,
1947
ªi-n rãzboaie te trimite.
– „Pentru neam ºi pentru lege
Partidului
Astea-s punga-i, senþelege.
Furnituri ºi armamente, –
Cînd stavili pînã-n cer ne cresc în cale,
Excelente plasamente!
Noi, comuniºtii, nu cunoaºtem jale:
Banul, diavolul viclean,
Proptim largi umeri, toþi –, rostim “PARTID”
Bate-n tobe” „ban-ban-ban!”
Cad munþi de fier, cãi dalbe se deschid.
Urlã-n trîmbiþa-i sinistrul
„Treceþi Prutul, treceþi Nistrul!”
Nu-i iarba fiarelor, nici vrãji nu sunt:
Partid, tu mînui legi de neînfrînt.
Suflet de erou, pricepe
Lozinci din Marx ºi Lenin ºi Stalin
Ce þel „sfînt” te mînã-n stepe:
Se împlinesc cu forþã de destin.
Mergeþi, cuceriþi Ucrainii,
Banul vrea ºosea de cranii
Partid, tu pentru noi prin noi învingi,
Spre industrii, zãcãminte –
Sub orice pas un iad strãvechi tu stingi
Înainte! Înainte!
ªi-n orice secerã, orice ciocan,
Fraþi ucidã-ºi bunul frate
Un cuget pui cu-avînt de nãzdrãvan.
Din meleaguri depãrtate:
Vor fi guri împuþinate
ªi-n orice braþ treci vlaga tuturor
ªi noi þarini îngrãºate!
din sterpe stînci sã smulgã plin izvor,
ªi an cu an izbînzi cît veacul seceri –
Bate, bate „ban-ban-ban”
Întrecãtorule mai sus de orice-ntreceri!
Darabana lui Satan.
64 înapoi la proletcultism - á la recherche du comunism
Petru CIMPOEªU
A venit un scriitor din Bucureºti
În orãºelul nostru a venit, într-o bunã zi, un scriitor
din Bucureºti. Uite cã nu-mi mai amintesc exact cu ce
ocazie. Cred cã era luna cãrþii Ia sate. Trebuia sã meargã în
comuna Soleºti, dar maºina comitetului orãºenesc s-a
defectat. Sau poate nu mai avea benzinã? Naiba ºtie!
A, ba da! Drumul era înzãpezit. Fiindcã luna cãrþii la
sate e taman în februarie. Aºa se întîmplã în fiecare an.
Scriitorul a fost cazat, pînã una alta, la hotelul „Vic-
toria”. Numele poate sã nu vã spunã mare lucru. Mai
demult, a fost casa boierului ªubin. Pe urmã, aici a
funcþionat Casa Pionierilor ºi ªoimilor Patriei. Dupã aceea,
Banca Agricolã. În sfîrºit, ADAS-ul. Toate aceste instituþii
ºi-au gãsit între timp alte sedii.
Ca ºi clasa al cãrei exponent primul ei proprietar a
fost, pe dinafarã clãdirea aratã destul de bine. E o clãdire
cu etaj, înaltã, cu ziduri groase ºi ferestre largi, acoperitã
cu tablã galvanizatã. Dar în interior, e plinã de igrasie ºi
miroase a mucegai. Evident, scriitorului i s-a dat cea mai
bunã camerã. Soba, într-adevãr, nu încãlzeºte prea bine ºi
scoate fum. Totuºi, camera e largã ºi foarte aproape de
toaletã. De Ia comitetul orãºenesc s-au adus special cîteva
braþe de lemne. Cãrbunii ºtiþi ºi dumneavoastrã ce miros
scot. În plus, ard greu ºi e pericol de asfixie.
Scriitorul avea cu el a valijoarã, din care a scos o
pereche de ºlapi, pijamaua ºi aparatul electric de ras. Era
un om slãbuþ, cu faþa uscatã, ochii triºti ºi sprîncenele
groase, nu prea înalt. Dacã ar fi venit numai aºa, de capul
lui, probabil cã nu l-ar fi luat nimeni în seamã. Putea fi
lesne confundat cu un achizitor de produse proaspãt numit
pe post. Nu ºtiu de ce, ãºtia sunt întotdeauna slabi. Pe
urmã se umflã de nu-i mai recunoºti. Dar fiindcã fusese
trimis de Ia judeþ, i s-au creat toate condiþiile. Se spunea
cã ar fi un scriitor binecunoscut. Mã rog, tot ce se poate,
eu n-am citit nici o carte de-a lui.
Mult timp, tanti Aneta, femeia de serviciu, n-a
îndrãznit sã intre sã-i facã focul, gîndind cã l-ar deranja de
Ia scris. În cele din urmã, încurajatã ºi de administrator, a
turnat petrosin într-o cutie de conserve ºi a bãtut Ia uºã.
Scriitorul ºedea pe marginea patului, cu paltonul pe umeri,
ºi rãsfoia o revistã.
- Am venit sã vã fac focul, explicã tanti Aneta.
El rãspunse ceva nedesluºit, sau numai surîse. Con-
tinua sã rãsfoiascã revista aceea. Îmbrãcat în pijama ºi cu
paltonul pe umeri.
Probabil ca lemnele erau ude ºi nu luau foc. Tanti
Aneta a turnat tot petrosinul pe ele, s-a stropit ºi pe
picioare, dar degeaba. Numai se afumaserã, fîsîiau ºi fãceau
un fel de spumã la capete. Cînd a vãzut cã terminase
petrosinul ºi lemnele tot nu ardeau, tanti Aneta s-a gîndit cu
strîngere de inimã la ce mizerie o sã-i facã administratorul
pentru risipa de combustibil. A descoperit deodatã cã e foarte
nefericitã ºi i-a venit sã plîngã. „Dacã ar ºti scriitorul ãsta prin
cîte am trecut...” Era convinsã cã, dacã ar fi învãþat carte, ar fi
putut ajunge ca el. Ar fi scris romane, ar fi stat pe marginea
patului, uitîndu-se nepãsãtoare într-o revistã, ºi în vremea
asta cineva s-ar fi chinuit, în locul ei, sã aprindã focul!
Cum a început? Nici ea singurã n-ar putea spune. S-
a pomenit vorbindu-i scriitorului despre necazurile ei, aºa
cum Ie vorbea mai tuturor clienþilor. Bãrbatu-sãu fusese o
vreme paznic Ia consiliu, dar l-au dat afarã. Umbla mereu
beat ºi se lua de femeile altora. Într-o noapte, controlul l-
a gãsit cu una în biroul primarului. Acum stã acasã, nu
face nimic ºi ofteazã toatã ziua. În timp ce tanti Aneta
spunea toate acestea, scriitorul a scos un carnet de
însemnãri ºi a notat ceva.
- Cît a fost paznic, umbla mereu beat ºi se lua de
femeile altora, repetã ea. Dacã o sã scrieþi despre el, sã-i
spuneþi cã nu-i frumos, bre omule, ce faci, fiindcã eu sunt
femeie necãjitã ºi numai eu ºtiu cum mã bãtea cînd venea
beat de Ia aia, nu-i mai plãcea nici mîncarea, nici nimic.
Mai spuse scriitorului cã ea, de micã, a fost necãjitã
ºi învãþatã cu nevoile, fiind ºase fete Ia pãrinþi, a muncit
toatã viaþa ca o roabã ºi a rãbdat. Cã, dacã ar vrea sã-ºi
facã ºi ea de cap, ar putea, slavã Domnului, ocazii sunt în
fiecare zi, dar ea e femeie cinstitã, îºi vede de treaba ei, îºi
creºte copiii, Rodica e într-a opta, anul acesta dã treapta,
Mirel e într-a ºasea, n-are timp de prostii…
Vorbind, parcã ºi vedea cuvintele ei scrise într-o
carte, vedea de asemenea oamenii citind cartea aceea ºi
dîndu-i dreptate, þinînd cu ea, apoi ducîndu-se Ia consiliu
ºi rugîndu-l pe primar sã-i primeascã înapoi bãrbatul ca
paznic. Scriitorul asculta atent, înclina aprobator din cap
ºi, din cînd in cînd, mai nota ceva în carnetul lui. În vremea
asta, ca prin minune, lemnele s-au aprins singure.
Era tocmai momentul în care tanti Aneta se pregãtea
sã vorbeascã despre domniºoara Orzan, care stã Ia ea cu
chirie, cînd în camerã a intrat administratorul.
- Treci ºi pregãteºte camera opt, cã au venit
maramureºenii, comandã el pe un ton cam rãstit femeii.
În fiecare an, pe Ia jumãtatea lui februarie,
maramureºenii vin în oraºul nostru sã vîndã linguri de
lemn, fluiere, strãchini ºi niºte pãsãrele de lut care, dacã
sufli în ele printr-un anumit loc, scot niºte triluri aproape
ca privighetoarea. Mai întîi trebuie sã le umpli cu apã.
Dupã ce tanti Aneta ieºi, administratorul fãcu o
scurtã plecãciune faþã de scriitor ºi spuse:
- Scuzaþi, dacã v-am deranjat.
- Nici un deranj rãspunse acesta.
Administratorul se descheie la ºubã, deschise
portiþa sobei, ca sã controleze modul în care fusese fãcut
focul, ºi constatã nemulþumit:
- Hm! Apoi merse direct în faþa oglinzii ºi strînse
puternic din maxilare. Ce mai fum a fãcut femeia asta aici!
zise trãgînd cu degetul pe noptierã, pentru a vedea cît de
gros e praful. Constatînd cã noptiera fusese bine ºtearsã,
porni spre uºã, dar în ultima clipã se întoarse. Sã nu luaþi
în serios tot ce spune, îl sfãtui pe scriitor. E leneºã ºi rea
de gurã. Dacã nu eram eu, he-hei, hotelul ãsta era de mult
darîmat! M-am dus Ia judeþ, chiar Ia tovarãºul prim, ºi i-
am spus: tovarãºe prim!...
Se opri brusc, temîndu-se cã vorbise prea repede, ºi
aºteptã ca scriitorul sã termine de notat ce spusese pînã
atunci.
- Tovarãºe prim, iau pe rãspunderea mea acest ho-
tel! Era aproape o ruinã. O varã întreagã am muncit sã-l
pun Ia punct. Dacã scrieþi la ziar, puteþi sã spuneþi cã m-a
ajutat ºi primãria. Adevãrul e cã nu m-au ajutat nici cu un
pai, dar vreau sã mã pun bine cu ei, poate schimb pãturile.
Mi-au dat niºte pãturi reformate de la Liceul agroindustrial,
aproape putrede. Mã rog, o rezolv eu ºi pe asta. Mai prost
stãm cu combustibilul. Fumaþi?
Administratorul îºi aprinse a þigarã. Încheie la loc
cei trei nasturi ai ºubei ºi se aºezã pe un taburet. Trebuia
sã treacã la lucruri mai serioase.
- Domnule, eu am rãzbit singur în viaþã. Þin minte,
cînd eram mic, tata mi-a spus: sã nu te bizui decît pe tine,
 înapoi la proletcultism - á la recherche du comunism
ceilalþi sunt niºte canalii! Am trecut prin atîtea încît, dacã
aº avea timp, aº putea scrie zece romane, nu unul! La
cutremur, mi-a murit fetiþa, avea numai ºase ani, singurul
copil. Daca ar fi trãit, acum dãdea treapta a doua la liceu.
Eu, sã ºtiþi, citesc cãrþi, îmi place literatura bunã, dar n-am
gãsit niciuna în care sã scrie despre asta. Adicã, ce s-ar fi
întîmplat dacã trãia. Înþelegeþi? Eu ºtiu cã e moartã, dar
uneori îmi place sã mã gîndesc aºa, ce ar face dacã ar trãi.
De exemplu, cînd vine vara, îmi închipui cã aº trimite-o în
tabãrã la mare.
Aici se opri. Pufãi ºi scoase fumul pe nas. Totuºi,
scriitorul continua sã noteze. Cine ºtie, mai adãuga ceva
de la el. În sfîrºit, terminînd de fumat, administratorul
aruncã mucul în sobã ºi, înainte de a ieºi, mai spuse:
- Dacã o scrieþi, puteþi sã mi-o trimiteþi personal, pe
adresa hotelului. Cu ãia de la librãrie sunt certat. Niºte
hoþi, vã spun eu altãdatã.
Uºa se închise în urma administratorului, iar scriitorul
lãsã deoparte carnetul ºi pixul, Se întinse pe pat, trãgînd
peste el o pãturã, ºi închise ochii, pentru a se gîndi mai
bine Ia anumite lucruri. Într-un tîrziu, auzind o bãtaie în
uºã, se sãltã brusc în capul oaselor ºi aruncã pãtura Ia o
parte. Domniºoara învãþãtoare Orzan îl gãsi aproape aºa
cum se aºteptase, în urma informaþiilor primite de la gazda
sa. În vederea acestei întîlniri, domniºoara Orzan dãduse
drumul mai devreme copiilor de Ia ºcoalã, se rujase ºi îºi
stropise din belºug, deºi cam în grabã, coafura cu fixativ
polonez marca Lybar. De asemenea, luase din biblioteca
personalã o carte de M. Sadoveanu, intitulat㠄Baltagul”.
Pe un ton cuviincios, cu fireascã emoþie în glas,
explicã scriitorului cã venise în scopul obþinerii unui
autograf. Spunînd acestea, scoase din poºetã cartea ºi o
întinse cãtre el. Distanþa la care se aflau unul de altul fiind
cam mare, trebui sã facã repede cîþiva paºi mãrunþi, înainte
ca el sã fie nevoit sã se ridice pentru a o primi.
- Cum vã numiþi? întrebã el apoi, rãsfoind distrat
cartea.
- Orzan Marcella, cu doi de l, fu rãspunsul.
El scrise: ,,Domniºoarei Marcella Orzan, cu deosebitã
simpatie” ºi semnã.
- Vã place Sadoveanu?
- Da, foarte mult, rãspunse ea ºi, ca din întîmplare, o
trecu un fior.
Erau momente prielnice destãinuirilor. La început
timidã, strîngînd tare poºeta cu amîndouã mîinile ºi simþind
picãturile de transpiraþie gîdilînd-o Ia subsuori, apoi din
ce în ce mai stãpînã pe sine ºi mai relaxatã, domniºoara
Orzan mãrturisi scriitorului cã scrisese ºi ea un roman, dar
Petre Balogh, Tineri
muncitori în ilegalitate
65
îl aruncase pradã flãcãrilor.
- Dacã veþi folosi subiectul în una din viitoarele
dumneavoastrã cãrþi, v-aº ruga sã scrieþi alegoric, ca sã
nu se înþeleagã despre cine e vorba. Oricum, el va înþelege
ºi, poate, va suferi. Dar nimeni altcineva nu trebuie sã
bãnuiascã cine sunt eroii…
Fiindcã ea nu voia sã stea în calea realizãrii lui ºi sã-
i compromitã viitorul.
Pe un ton cît mai impersonal, domniºoara Orzan îi
prezentã scriitorului conþinutul romanului respectiv. El e
un om cu rãspundere, trimis de la judeþ. De douã ori pe
lunã, uneori chiar mai des, trece prin oraºul X, în control
pe linie de pionieri. Ea e învãþãtoare la o ºcoalã generalã
din acelaºi oraº X. În urma unui concurs intitulat „Mihail
Sadoveanu – Ceahlãul literaturii române”, concurs cîºtigat
de elevii clasei a III-a B (a cãrei învãþãtoare este chiar ea)
– asta puteþi trece, copiii se vor bucura – el o invitã la o
cofetãrie, care e chiar vizavi de hotel, lîngã bufetul „Expres”,
pentru a bea împreunã o cafea. Aºa a început totul… A
urmat vacanþa de varã. Cele trei luni i s-au pãrut lungi cît
trei secole. În sfîrºit, în curtea ºcolii se auzi primul clinchet
de clopoþel. Delegat din partea judeþului, la festivitatea
de deschidere, e chiar… el! Oare întîmplãtor? Desigur cã
nu. „Îmi sunteþi datoare cu o cafea!” spuse glumind, cînd
se întîlnirã numai ei doi. Apoi, în timpul campaniei de
recoltare, a venit ºi a stat mai multe zile, fiind cazat la
hotelul „Victoria”. Seara, cînd se întorceau de la cules,
rãmîneau adesea în urma cîrdului de copii, rãtãceau printre
rîndurile de viþã-de-vie, sau cãutau struguri de masã, care
sunt mai gustoºi. A fost cea mai frumoasã toamnã din
viaþa ei. Cãtre sfîrºitul primului trimestru ºcolar, înþelese
cã rãmãsese gravidã. Mai întîi, s-a gîndit sã nu-i spunã. În
astfel de situaþii, bãrbaþii devin stupizi, dovedesc o
slãbiciune de caracter penibilã, intrã în panicã ºi, în gen-
eral, sunt predispuºi la acte hazardate. ªtia cã e cãsãtorit,
deºi, de fiecare datã cînd venea în oraºul X, el îºi ascundea
verigheta în portofel. Nu ºtia însã dacã are sau nu copii.
Dacã n-ar fi avut, poate cã s-ar fi bucurat, aflînd cã va
avea unul de la cea pe care o iubea ºi care îl iubea atît de
mult. Dupã o epuizantã luptã lãuntricã, l-a cãutat la judeþ.
El stãtea la un birou ºi completa niºte formulare. A ridicat
ochii ºi, vãzînd-o, a întrebat: tovarãºa? Adicã, ce doreºte.
Dar ea nu-i spuse. Ieºi din birou ºi porni mîhnitã cãtre
autogarã. El o ajunse din urmã. Transpirase, rãsufla din
greu ºi o privea speriat. Ce s-a întîmplat, ce e cu tine aici,
de ce m-ai cãutat, sã nu mã mai cauþi la serviciu etc. Ea îi
rãspunse cu delicateþe cã a vrut doar sã-l vadã. ªi astfel,
se despãrþirã ca doi buni prieteni. Dar, cînd a ajuns acasã,
ºi-a dat seama cã între ei totul se terminase. Nu, nu-i va
dezvãlui niciodatã cã el e tatãl copilului. Tanti A. s-a oferit
sã poarte o pernã pe sub rochie, ca sã creadã lumea ca e
însãrcinatã. Bãrbatu-sãu e ºi aºa mereu beat ºi nu-ºi dã
seama. O sã-l mintã cã l-a fãcut pentru a primi ajutorul
acordat de stat mamelor cu trei sau mai mulþi copii. Pe
urmã, mai vedem noi. Dar e din ce în ce mai greu. Acum e
în luna a patra ºi a început sã se cunoascã. La ºcoalã,
toata lumea o urãºte, fiindcã s-a ridicat într-o ºedinþã ºi a
atras atenþia cã: nu se spune inteprindere, ci
întreprindere, iar darea de seamã mai are ºi alte greºeli
gramaticale. Oamenii sunt foarte sensibili la astfel de
observaþii.
Ajunsã aici, o podidi plînsul ºi, dupã un scurt:
scuzaþi, ieºi uitînd sã-ºi mai ia rãmas bun. În tot acest
timp, scriitorul ºi-a masat discret stomacul. Îi era foame
ºi se temea de a nouã crizã de ulcer. Dupã plecarea
domniºoarei Orzan, el se ridicã, se dezbrãcã de pijama,
66 înapoi la proletcultism - á la recherche du comunism
îºi îmbrãcã costumul de tergal ºi se pregãti sã iasã în
oraº. Auzind o nouã bãtaie în uºã, tresãri. Era unul din
negustorii maramureºeni. Dar acesta nu povesti nici un
roman. Îmi vine sã cred cã nici nu avea habar ce-s alea.
Sau nu ºtia cã are de-a face cu un scriitor binecunoscut.
În orice caz, ceru jar ºi cîteva lemne împrumut. Ei, în
camera lor, nu aveau decît mangal ud, care nu ia foc
oricît te-ai cãzni.
Un nou subiect de roman se ivi abia Ia bufetul
„Expres”, unde scriitorul intrã sã-ºi potoleascã foamea cu
ceva. Responsabilul unitãþii îl asigurã cã n-aveau decît
chifteluþe, iar cînd scriitorul se interesã de alt local, îi spuse
cã ar mai exista, ceva mai la vale, cam o sutã cincizeci de
metri de aici, un restaurant cu autoservire, dar acolo nu se
duce nimeni, deoarece au gîndaci de bucãtãrie. Dîndu-ºi
seama cã are în faþã o persoanã deosebitã, puse patru
chifteluþe într-o tigaie ºi le încãlzi la reºoul electric. Dupã
ce i Ie aduse la masã, se aºezã ºi el pe un scaun ºi privea
cum mãnîncã. Domnule, aºa ºi pe dincolo. Ca sã-i arate cã
e om de lume, îl bãtu amical pe umãr.
- Cu ce treburi pe la noi ?
Pîinea era îngheþatã, chifteluþele fãcute mai mult din
pesmet decît din carne, iar firele de pãtrunjel cu care
fuseserã împãnate se lipeau de dinþi. Scriitorul nu prea
avea chef de vorbã. Spuse pe scurt ce ºi cum.
Responsabilul se frecã mult Ia un ochi, Ia care avea un
ulcior.
- Domnule, zise, ai avut mare noroc cã ai intrat aici.
Extraordinar, ce noroc aþi avut! Exact în urmã cu douã
sãptãmîni, s-au comis la noi în bloc patru crime perfecte.
Puteþi scrie un roman despre asta, se va vinde ca berea.
Copilul unui vecin de-al meu, îl chema Alin, s-a urcat
împreunã cu alþi copii pe acoperiºul unei magazii, unde îºi
fãcuserã un fel de derdeluº. Taicã-sãu venea de la serviciu
ºi l-a vãzut. A strigat la el, AIin, fir-ai al dracului, ce þi-am
spus eu sã stai în casã ºi sã-þi faci lecþiile? Marº imediat!
Copilul s-a dat repede jos de pe magazie ºi a fugit în casã.
Taicã-sãu a ajuns mai tîrziu. Ce þi-am spus eu, mã, sã nu te
mai urci pe magazia aia cu toþi derbedeii, vrei sã-þi rupi
gîtul, ce cãutai afarã, de ce nu-þi faci lecþiile? Mi-a dat voie
mama, þipã bãiatul. Unde-i maicã-ta? În baie, face bale lui
ãla micu’. Aºa? întrebã tatãl ºi-i cîrpi o palmã. Copilul se
clãtinã, îºi pierdu echilibrul ºi, în cãdere, se lovi cu tîmpla
de calorifer, rãmînînd acolo. Cînd taicã-sãu trase de el,
vãzu cã murise. N-a stat prea mult pe gînduri. A luat de pe
balcon sfoara de întins rufele ºi s-a spînzurat de cîrligul
de la lustrã, în sufragerie. Nevastã-sa habar nu avea de
toate acestea. Îi auzise mai devreme pe cei doi certîndu-
se, ºi deci ºtia cã sunt în casã, dar altceva, nimic. Mai
tîrziu, ea îºi aminti cã uitase sã ia forfecuþa, sã taie unghiile
celui mic, ºi strigã Ia soþ, sã i-o aducã. Nu-i rãspunse
nimeni, ºi atunci lãsã plodul în cadã ºi se repezi în
sufragerie, ca sã ia forfecuþul ºi sã-ºi certe bãrbatul, cã
nu-i rãspunde, fãcînd pe surdul. Cînd îl vãzu atîrnînd de
lustrã, zise:
- Doamne fereºte, ce-o mai fi ºi asta! Iar pe urmã,
gãsind ºi bãiatul cel mare mort în bucãtãrie, se grãbi sã se
arunce ºi ea de la etajul patru. Rãmas singur în cadã, plodul
de un an jumate a înotat ce a înotat ºi pînã la urmã s-a
înecat.
Responsabilul avea douã defecte: era crãcãnat, iar
cînd vorbea mult fãcea dese pauze, ca sã-ºi înghitã, cu
vizibil efort, saliva. Cei care-l ascultau, ºi care bineînþeles
îi observau acest tic, se simþeau, nu ºtiu de ce, îndemnaþi
sã-l imite. Aºa încît stomacul scriitorului era acum plin de
salivã. Socotind pe lîngã asta felia de pîine ºi cele patru
chifteluþe, aproape cã se sãturase, ºi nici nu-l mai durea
nimic. Bine dispus de cele întîmplate, responsabilul merse
pînã Ia tejghea ºi se întoarse aducînd douã pahare cu un
lichid incert care, atît Ia culoare, cît ºi Ia gust, pãrea a fi
zoaia rãmasã de Ia pelincile unui sugar.
- Eh, sã fie într-un ceas bun! exclamã ºi bãu. Dacã
mai staþi, puteþi sã mai treceþi pe aici. Mai am ºi altele. Le-
aº scrie eu, dar vedeþi cîtã treabã am!…
Scriitorul luã o înghiþiturã din bãutura oferitã de
responsabil ºi, imediat dupã asta, înþepeni, iar faþa i se
schimonosi de uimire.
- Cît priveºte drepturile bãneºti, n-am nici a pretenþie,
Ie puteþi dona luptei pentru pace, mai adãugã
responsabilul.
Dupã ce plãti consumaþia, scriitorul ieºi din local, îºi
vîrî adînc mîinile în buzunarele paltonului sãu cu nasturi
mãrunþi ºi se zgribuli, cãci dinspre capãtul strãzii vîntul
aducea vãlãtuci de zãpadã finã, un fel de nisip îngheþat
care intra, înainte de toate, în ochii. Privi cerul ca ºi cum s-
ar fi aºteptat sã cadã de acolo niºte cãrãmizi. Pe celãlalt
trotuar, cîþiva copii, care se întorceau de la ºcoalã, jucau
fotbal, folosind în loc de minge o cioarã moartã. Dupã
cîteva momente de ezitare, porni cu paºi mãrunþi, aplecat,
atent sã nu alunece. Nici nu apucã sã rãsufle uºurat,
vãzîndu-se pe mica terasã de la intrarea în hotel, cã
administratorul îi ºi ieºi înainte, pentru a-l anunþa, pe un
ton care nu prevestea nimic bun, cã l-a cãutat tov. primar,
care ºi-a exprimat dorinþa de a avea a convorbire ºi îl
aºteaptã Ia consiliu. Probabil cã, în timp ce spunea toate
astea, remarcase nedumerirea ºi aerul deznãdãjduit ce se
aºternuserã pe faþa scriitorului, cãci adãugã pe un ton
încurajator:
- Vã conduc eu. Merg cu dumneavoastrã!
Despre toate acestea primarul fusese informat Ia
timp. El îi spuse scriitorului cã i s-au adus la cunoºtinþã.
- Dar luaþi loc! De ce staþi în picioare?
Þinea mîinile împreunate pe birou ºi îºi rotea cu
repeziciune policarele unul peste celãlalt. Se grãbea. Îl
aºteptau o mulþime de treburi, dar nu vru sã arate.
- Mi s-a adus la cunoºtinþã faptul cã... - zîmbi într-un
fel învãþat de-a lungul anilor. Anumite persoane... Dar sã
lãsãm. Dumneavoastrã ºtiþi mai bine despre ce anume
trebuie sã scrieþi, n-o sã vã învãþ eu acum. Tovarãºa Aneta...
mda, are în general a comportare corectã, disciplinatã,
vom discuta noi cu ea ºi vom încerca sã gãsim o rezolvare
favorabilã, deºi... În orice caz, eu personal nu cred cã ar
merita sã scrieþi despre asta. Desigur, dumneavoastrã aveþi
libertatea de a vã alege subiectele dupã cum credeþi de
cuviinþã, dar eu personal consider cã mai nimerit ar fi… În
sfîrºit. Cît despre administrator, e ºi el un om de nãdejde,
activ, da-da, bun gospodar, trebuie sã-i recunoaºtem
meritele, mult mai potrivit ar fi sã scrieþi despre aceste
aspecte ale activitãþii sale, nu despre fetiþa moartã la
cutremur, ce i-o fi venit sã vã cearã un lucru atît de…, cum
sã spun… În fine. Mã mir! Eu personal mã mir, îl credeam
un om serios, preocupat de… Cu responsabilul bufetului
vom discuta noi, fiindcã tot ce v-a spus sunt niºte zvonuri,
dumnealui face, dupã cît am înþeles, propagandã. Mai are
ºi alte abateri, mi s-au adus la cunoºtinþã, þine berea
ascunsã sub tejghea, nu dã rest etc… A, era sã uit!
Tovarãºa Orzan! Primarul îºi întrerupse brusc monologul,
fãcu o pauzã ºi reluã pe un ton mai scãzut, confidenþial: -
Despre asta, nici un cuvînt!
Era o rugãminte personalã ºi un apel. Scriitorul, cu
talentul lui, are în permanenþã la dispoziþie alte subiecte.
 înapoi la proletcultism - á la recherche du comunism
De ce neapãrat acesta? Trebuie sã avem în vedere ºi
consecinþele la care expunem persoanele despre care
scriem. În plus, caracterul educativ, da, fiindcã literatura
are ºi un caracter educativ, ce vor spune copiii? Dacã
tovarãºul scriitor doreºte sã se inspire ºi sã scrie despre
oraºul nostru, are la dispoziþie o mulþime de aspecte din
activitatea de zi cu zi a oamenilor muncii. Sã luãm numai
cîteva exemple. La Întreprinderea Avicolã s-a instalat un
nou incubator, dotat cu cele mai moderne instalaþii ºi care
va asigura, în final, dublarea capacitãþii de producþie. Sau:
în condiþiile grele ale acestei ierni, constructorii de locuinþe
au asigurat un ritm intens de lucru, reuºind sã dea în
folosinþã, înainte de termen, primele trei apartamente din
acest an. Fabrica de conserve ºi-a îndeplinit ºi depãºit
sarcinile de plan cu cinci zile mai devreme. Mai sunt ºi
altele. Oare toþi aceºti oameni, sau cei care au luptat eroic
la deszãpezirea liniei ferate, asigurînd un trafic feroviar
normal, nu ar merita sã se scrie despre ei? Fie-ne permis
sã ne întrebãm. Desigur, se mai manifestã, în anumite
sectoare, ºi unele neajunsuri. Nu e momentul sã stãruim
asupra lor. Ele sunt cunoscute ºi s-au luat toate mãsurile
care se impun, pentru a fi remediate în cel mai scurt timp.
Dar în nici un caz, aceste neajunsuri nu pot umbri realizãrile
cu adevãrat impresionante, devotamentul ºi spiritul de
sacrificiu de care dau dovadã cetãþenii oraºului nostru
pentru îndeplinirea sarcinilor ºi obiectivelor stabilite.
Scriitorul asculta atent ºi îºi nota cu grijã totul. Scrisul
îi era chiar mai citeþ decît de obicei. La urmã, primarul îl
conduse în stradã ºi dãdu dispoziþie sã fie dus la hotel cu
maºina ARO.
- Phii, fir-ar sã fie! Iar s-a fãcut searã! exclamã, de
îndatã ce-l vãzu pe scriitor în maºinã, ºi alergã înãuntru,
unde zbîrnîia un telefon.
În oraºul nostru veºtile, de orice fel ar fi, circulã
foarte repede. Scriitorul ajunse la hotel tocmai în
momentele cînd administratorul, sosit ceva mai devreme,
încerca sã convingã de un anumit lucru mulþimea adunatã
în holul hotelului, dar nimeni nu-l credea, cereau dovezi.
Cînd uºa ce da afarã se deschise, ºi în pragul ei apãru
scriitorul, se fãcu liniºte. Bãrbaþii ºi femeile, unele þinînd
de mînã sau în braþe copii, se retraserã de-a lungul pereþilor,
lãsînd în mijloc un culoar la capetele cãruia se aflau
scriitorul ºi administratorul. Fãrã a bãnui cîtuºi de puþin
ce se întîmplase ºi ce cãutau toþi acei oameni acolo,
scriitorul strãbãtu distanþa pînã la camera ce-i fusese
repartizatã, încercînd sã treacã neobservat. Liniºtea mai
stãrui cam o secundã dupã ce el intrã în camerã ºi încuie
uºa – adicã exact secunda care îi trebui sa sã rãsuceascã,
cu zgomot caracteristic, cheia în broascã. În clipa
urmãtoare, tãbãrîrã cu ocãri asupra administratorului,
fãcîndu-l mincinos ºi cerîndu-i sã-i treacã pe listã. Cu
spatele lipit de uºa pe care o apãra, administratorul se
strãduia sã þinã piept mulþimii dezlãnþuite, iar cînd se lãmuri
cã situaþia devenise explozivã, putînd degenera în scan-
dal ºi alte acte nesãbuite, strigã:
- Oameni bun, tovarãºi, staþi puþin, aºa nu se mai
poate! Ascultaþi-mã un pic, ce dracu, vreþi sã chem miliþia?
La auzul acestui din urmã cuvînt, asediatorii se
potolirã ca prin minune. Din camera lui, în timp ce se freca
cu spinarea de soba caldã numai atît cît sã nu-i fie frig ei
înseºi, scriitorul mai auzi doar unele tropãituri ºi foºnete –
ºi foarte probabil se gîndi cã administratorul gãsise soluþia
de a-i caza pe acei clienþi nerãbdãtori ºi gãlãgioºi, apãruþi
deodatã, nu se ºtie de unde. La fel de probabil e sã-i fi
trecut prin minte sã plece cu primul tren, chiar în seara
aceea, eliberînd astfel camera pentru care se bãtea atîta
67
lume, deºi o cãlãtorie cu trenul, noaptea, în februarie, nu e
ceva tocmai ademenitor. Am zis: probabil. În realitate,
nimeni nu ºtie niciodatã ce idei trec prin capul unui scriitor,
iar aceia care spun cã ºtiu sunt niºte mincinoºi.
Într-un tîrziu, auzi bãtãi în uºã ºi bãnui cã va trebui sã
împartã camera cu cîþiva dintre cei pe care îi vãzuse pe hol.
Într-adevãr, camera mai avea încã douã paturi, deocamdatã
libere. Administratorul intrã cu o gãleatã cu talaº ºi, fãcînd
pe sprintenul, îl bãgã în sobã, dupã care zise:
- Parcã s-a mai încãlzit, nu? Un pic, aºa…
Spuse acestea frecîndu-ºi palmele aparent mulþumit,
dar în realitate, pentru a-ºi ascunde emoþiile ºi îndoiala.
Cãci se opri ºi, lãsînd la o parte orice prefãcãtorie, strigã:
- Tovarãºe scriitor, s-a întîmplat ceva! Cum sã vã
spun, n-aº vrea sã mã înþelegeþi greºit, oamenii ãºtia… Pe
care i-aþi vãzut în hol. De fapt, fiecare vrea sã vã spunã
cîte ceva, adicã, înþelegeþi, sã nu luaþi asta drept o jignire,
vrea, vor, adicã au vrut sã vã spunã diferite aspecte din
viaþa lor, ca sã le scrieþi în roman… Hi, hi, rîse ºi se opri
deodatã, mirîndu-se de stupiditatea rîsului sãu. Nu trebuie
sã vã alarmaþi, deocamdatã am reuºit sã-i liniºtesc.
Deocamdatã, zic. Adicã, i-am trimis acasã, sã scrie fiecare
pe o hîrtie, scurt, despre ce e vorba ºi sã o aducã mîine
dimineaþã… Pãi, cred cã am procedat corect, nu? Dar
dumneavoastrã trebuie sã plecaþi în noaptea asta, cît mai
repede. Altminteri, cine ºtie în ce belea intrãm? Adicã, sã
nu mã înþelegeþi greºit, noi ne mîndrim cu faptul cã aþi
venit în oraºul nostru, ºi eu personal, ºtiþi foarte bine…
Am telefonat la gospodãria comunalã, ne trimite o sanie
cu cai ºi… Tovarãºul primar ºi-a dat aprobarea! Peste o
orã aveþi acceleratul, peste alte cinci sunteþi la Bucureºti,
în mijlocul familiei… Lãsaþi, cu ºezãtoarea aceea aranjãm
noi sã iasã bine…
A doua zi, încã în zori, au început sã soseascã cei cu
scrisorile. Unii intrau în primul schimb. Alþii nici nu
dormiserã toatã noaptea. Femeile, mai ales, care prin firea
lor sunt nerãbdãtoare. ªi aºa mai departe. Administratorul
a pus o mãsuþã la intrare ºi, dindãrãtul acesteia, primea
hîrtiile pe bazã de semnãturã într-un borderou. În sfîrºit,
pe la orele zece, treaba era pe terminate. Totul a decurs în
liniºte, fãrã proteste sau îmbulzealã. Tanti Aneta a dus
mãsuþa la locul ei, în camera ºase, iar administratorul a
legat hîrtiile respective cu o sfoarã ºi le-a depozitat la el în
birou, pe o poliþã, sau poate în vreun sertar.
(Din volumul de prozã scurt㠄Caii de curse sau
cursele de cai”, depus la Editura Cartea Româneascã în
1987 ºi care n-a mai apãrut nici pînã în ziua de azi.)
ªtefan Barabaº, Înscriere
la o ºcoalã medie de artã
68 înapoi la proletcultism - antologie
Dan DEªLIU ªi-n clipita de pe urmã,
cînd striviþi þãrîna scurmã,
simt cum urcã peste ei,
Lazãr de la Rusca peste stîrvuri de miºei,
(fragment) paºi voinici rãzbind spre soare,
paºii lumii muncitoare!
IX ªi spre zarea lumii noi,
peste haite ºi strigoi,
Þara-ntreagã, þara toatã urcã þara-n zvon fierbinte
freamãtã înverºunatã. cu partidul înainte.
Þara cere platã dreaptã
dupã lege, dupã faptã; XI

„Noi, care iubim lumina, În josul Banatului,

noi, care urîm neghina, la poalele muntelui,
noi, minerii minelor, în pragul pãdurilor,
vrem moartea jivinelor!” la vadul oierilor
se leagãnã holdele,
„Noi, strungarii, ajustorii, se pîrguie roadele,
cazangiii ºi sudorii, ºopotesc frunzarele
toþi de-aici de la «Vulcan» ºi rodesc ogoarele.
aflînd faptã de duºmani
cerem sã-i sfîrºiþi sub flintã, Fapta încolþeºte, creºte,
pumnul nostru greu sã-l simtã! visul vechi se împlineºte.
Patria noastrã iubitã Creºte ura în popor,
fie straºnic strãjuitã!” în tot omul muncitor,
pentru crunþii bogãtani
„Noi, þãranii muncitori hoþi de viaþã, cîini jãcmani!
din Rusca, de la omor, Ura creºte de cucutã
stãruim aici, pe carte, pentru cei ce stau s-asmutã
moartea s-o plãtiþi cu moarte!” haite de jivini turbate
peste lege ºi dreptate,
„Eu, Cãlina lui, vãdanã, sã sugrume cîntecul
eu, Mãriuca lui, orfanã, ca sã-ºi umple pîntecul,
cu Iconia sãrmanã, sã ucidã bucuria
noi cu lacrimã fierbinte ca sã-ºi lãfãie moºia
cerem dinte pentru dinte!” ºi sã fure omului
ªi din toate pãrþile munca ºi sîngele lui.
vin puhoaie cãrþile, Cã doar patria-i norodul
tot norodul truditor care îºi trudeºte rodul,
moarte vrea pentru omor. nu chiaburii, lighioaie
A-nãlþat duºmanu gheara care umblã s-o jupoaie,
sã loveascã munca, þara, s-o trãdeze ºi s-o vîndã
ºi poporul, þara toatã corbilor ce stau la pîndã!
cere pentru cîini rãsplatã. Creºte tare, creºte zid
Cere dreaptã rãzbunare, dragostea pentru partid
sã rãsune peste zare: care-ndrumã, care-nvaþã,
– Cine spre popor cuteazã pentru pace, pentru viaþã.
va pieri! Þara vegheazã! ªi-n sudoarea muncilor,
Maximilian Schulmann, în rîsetul pruncilor,
Furnalistul în ºoapta frunzarelor,
X
în plinul ºiºtarelor,
Zori de ziuã. Ploaia bate. în clocotul tinereþii,
Undeva lîngã cetate în toatã lumina vieþii
zid dãrãpãnat de ani, ce din mustul trudei creºte,
cuib de guºteri ºi guzgani, Lazãr e, Lazãr zîmbeºte…
loc de liniºte pustie Gîndul lui rãsunã iarãºi
înecatã-n bãlãrie. în cuvîntul de tovarãº
Lîngã zid, cinci fiare-aºteaptã ºi credinþa vieþii lui
rãsplãtirea, plata dreaptã. e-n fapta partidului,
Flinta zãngãne, se-ncarcã, în lupta norodului
spaima neagrã îi încearcã! cu rãii pãmîntului.
ªi deodatã le nãzare ªi de-or cuteza cîndva
Lazãr cel de pe cãrare: rãii de oriundeva
ochii lui þintesc cumpliþi, spre popor sã-ntindã flinte,
ochi de puºcã oþeliþi! vor pieri! Sã þinã minte!
Glasul lui detunã, tunã,
glasul flintelor rãsunã!
Haita urlã, ºerpii mor
sub osîndã de popor!
 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
«Tovarãºi, i-am smuls carnetul de
studentã!»
Convorbire cu Tita Chiper, jurnalistã,
absolventã a ªcolii de Literaturã
În ediþia de la 29 martie 1997 a emisiunii Oameni,
destine, istorie pe care a fãcut-o la Radio Europa
Liberã , între 1997 ºi 1999, Mircea Iorgulescu, a fost
difuzatã o convorbire cu jurnalista Tita Chiper (1934 –
2002), dupã numele oficial Ecaterina Ivasiuc. Fostã
absolventã a ªcolii de Literaturã, Tita Chiper evocã
momente ºi împrejurãri din anii ’50 ºi ’60 care se
circumscriu temei acestui numãr al revistei noastre.
Transcrierea convorbirii de pe caseta oferitã de
M.Iorgulescu a fost fãcutã în redacþie, cu revizuirea
autorului interviului.
M.I. - Invitata emisiunii de astãzi, doamnelor ºi
domnilor, este jurnalista Tita Chiper. A debutat în
publicisticã foarte tânãrã fiind, la începutul anilor 50,
a urmat cursurile unei instituþii ciudate din acel timp,
numitã ªcoala de Literaturã, apoi, vreme de cinci ani ºi
jumãtate, a stat la Bicaz, unde a înfiinþat ºi scris,
împreunã cu alþi doi tineri jurnaliºti, un ziar de ºantier,
desfiinþat atunci când construcþia hidrocentralei de
acolo s-a terminat. A revenit în Bucureºti, unde a lucrat
la sãptãmânalul Gazeta literarã, practicând ceea ce în
epocã se numea „reportaj literar”, un hibrid între
ziaristicã ºi literaturã. Aici l-a cunoscut, cu ocazia
debutului acestuia, pe prozatorul Alexandru Ivasiuc,
fost deþinut politic. Scurt timp dupã cãsãtoria cu
Alexandru Ivasiuc, Tita Chiper avea sã pãrãseascã
redacþia Gazetei literare, dar ºi jurnalistica. Vreme de
peste douãzeci ºi ºase de ani, perioadã marcatã ºi de
moartea dramaticã a lui Alexandru Ivasiuc, victimã a
cutremurului din 4 martie 1977, numele Titei Chiper a
fost absent din publicistica româneascã.
Din aceastã lungã ºi discretã rezervã, Tita Chiper
avea sã iasã la câþiva ani dupã rãsturnarea din
decembrie 1989, în paginile unei publicaþii oarecum
atipice în peisajul presei româneºti postrevoluþionare:
revista Dilema. Aici, Tita Chiper publicã, numãr de numãr,
interviuri cu interlocutori aleºi sau gãsiþi – s-ar pãrea –
dupã reguli imposibil de descifrat. Oameni de ºtiinþã,
artiºti, literaþi, politicieni, practicanþi anonimi ai unor
profesii pe cale de dispariþie. Un amestec de curiozitate
hipertrofiatã, aproape la pândã, ºi de sensibilitate mereu
în alertã pare sã se afle la originea acestor interviuri,
de o fineþe cehovianã, deloc, totuºi, literaturizate. Dupã
lunga tãcere de peste un sfert de veac, fostul reporter de
entuziasme stilistice este una dintre cele mai consistente
prezenþe în actuala publicisticã româneascã. Dar cu ce
preþ? Convorbirea care urmeazã oferã, poate, o cheie.
M.I. Circulã, doamnã Tita Chiper, prin Bucureºti,
o formulã a dumneavoastrã. Aceastã formulã e cam aºa:
“dacã nu scrii Rãzboi ºi pace, mai bine sã nu scrii”. Este
autenticã?
69
T.C. E-adevãrat. Asta era pãrerea mea multã vreme.
Nu scriu Rãzboi ºi pace. Scriu la Dilema. Nu-ndrãznesc
sã scriu. Îi las pe alþii sã spunã. Eu transcriu.
M.I. Dar nu scrieþi numai la Dilema, Dilema este
acum. Inainte de Dilema au fost o mulþime de alte
publicaþii. Dacã nu mã înºel, viaþa dumneavoastrã a
avut cândva, prin anii ’50, un jalon foarte important,
care se numea Constructorul hidrocentralei, aºa se
chema?!, e vorba de ziarul ºantierului de la Bicaz.
T.C. Da. Da, aºa se chema ºi chiar era întemeiat de
trei tineri care împreunã aveau ºaizeci ºi cinci de ani. Eu
aveam douãzeci ºi unu, colega mea, Victoria Ionescu,
douãzeci ºi doi ºi colegul meu, Horia Toma, tot douãzeci
ºi doi. A fost o experienþã interesantã. Nu numai în epocã.
În epocã eram cam unici. Erau trei tineri care s-au hotãrât
sã pãrãseascã presa bucureºteanã ºi sã meargã la un ºantier.
Nu numai ca sã umple de adevãr formula “tineri, cunoaºteþi
viaþa!”, “tineri scriitori, cunoaºteþi viaþa!”. Dupã pãrerea
mea, era o formulã foarte riscantã, pentru cã, dacã o
cunoºteam, nu mai scriam cum scriam din birouri, de la
Contemporanul, de pildã. ªi, în 1955, ne-am hotãrât sã
mergem pe acel ºantier, unde ei nu aveau de gând sã scoatã
nici un ziar, trebuie sã spun. Am stat trei luni de zile ºi i-am
convins; trãind foarte greu, colaborând pe la presa
judeþeanã; dar, dupã trei luni de zile, i-am convins ºi ne-au
dat niºte bani. Nu nouã, noi nu eram membri de partid. Ni s-
a adus de la Bacãu un redactor ºef. ªi a început acel ziar.
Primul lucru, când am primit o cãmãruþã (întâmplãtor
era în sediul Comitetului de Partid Bicaz, care-ºi avea locul
în fostul castel regal în care stãtuse o vreme, în timpul
primului rãzboi mondial regina Maria, regele Ferdinand....
Noi ºedeam, din câte-mi aduc aminte, în fosta baie.),
primul lucru pe care l-am cumpãrat, când am avut ºi sediu,
a fost o oglindã în care sã ne uitãm în fiecare dimineaþã ºi
sã bufnim în râs câþi bani s-au dat pe noi. Asta ne distra.
Într-o împrejurare, când s-a terminat o lucrare importantã,
strãpungerea tunelului de aducþiune, au venit acolo
notabilitãþi. Mari. A venit Chivu Stoica, ambasadorul
sovietic de-atunci Epiºev, a venit ºi Leonte Rãutu.
M.I. De altminteri, dacã nu mã înºealã memoria,
hidrocentrala de la Bicaz s-a numit, într-un prim mo-
ment, hidrocentrala V. I. Lenin.
T. C. Nu vã înºealã deloc, aºa se chema. ªi, cu ocazia
aia, am fost ºi noi, mã rog, arãtaþi, scoºi în faþã. Sã ne vadã
forurile de partid. Cel mai uimit mi-aduc aminte c-a fost
Leonte Rãutu. Aproape nu credea cã cineva, neplanificat,
netrimis, ci de capul lui, ia în serios un slogan: ”tineri,
duceþi-vã-n viaþã”.
Aproape nu-i venea sã creadã. Ne privea cu
simpatie, aº zice, dar, dar, dar cu mare nedumerire. Ce
cãutãm noi acolo?! Asta s-a confirmat mai târziu când,
întoarsã, dupã cinci ani ºi jumãtate, de pe ºantier, campania
de trimitere în viaþã abia începea ºi, la un moment dat
(abia mã-ntorsesem, nu ºtiu, de douã sau de trei luni), n-
aveam serviciu, cãutam, ºi-am fost chematã la organizaþia
de tineret împreunã cu mai mulþi de-atuncea (Nichita
Stãnescu, Velea, Adrian Pãunescu, Constanþa Buzea) sã
fim trimiºi din nou “în viaþã”, pe ºase luni, ºi-am zis: dar
70 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
am stat ºaizeci ºi ºase, ce-i asta?! Ei, stãtusem fiindcã
vrusesem eu, nu fiindcã fusesem trimisã . Atunci venise
rândul sã fim trimiºi organizat. Nu ºtiu dacã e foarte clar
ce spun.
M.I. Este destul de clar ºi mãrturisesc cã înþeleg
nedumerirea oarecum înspãimântatã a lui Leonte Rãutu,
fiindcã era o ieºire din reguli, era o ieºire din rând. Deci
trei tineri, apucaþi, din Bucureºti, pleacã la Bicaz,
reuºesc sã facã acolo un ziar pe care nu-l vede nimeni.
Cine vedea ziarul, cine-l cenzura?
T.C. Pãi, nu prea, îl consultau cei de la Partid, dar îi
convingeam destul de uºor ºi chiar aveam atunci un mic
prestigiu. ªi asupra lor, ºi asupra reprezentantului Direcþiei
Presei, care era la Piatra Neamþ, unde trãgeam ziarul.
]Am reuºit odatã sã corectãm, mi-aduc aminte, o
cuvântare care trebuia sã se þinã de 1 Mai, ºi l-am convins
pe reprezentantul Direcþiei Presei cã trebuie fãcut, totuºi
!, acordul subiectului cu predicatul, cã muncitorii creºte...
ºi aºa mai departe nu e bine sã aparã tipãrit. El a spus
dacã ne luãm rãspunderea, noi am zis cã da, ne luãm. El
n-a pãþit nimic ºi de atunci avea un mic respect pentru
noi, fiindcã, la vremea aia, se pãrea cã cunoaºtem ºi
gramaticã. O chestiune mai specialã.
M.I. ªi-n orice caz, mai puþin importantã decât
viaþa pe care o cunoºteaþi la Bicaz. Cum era , de fapt,
viaþa la Bicaz doamnã Chiper?
T.C. Viaþa de la Bicaz..., în primul rând ceva despre
acest ziar: el trãia prin abonamente, avea un tiraj, era într-
un tiraj de 2500 de exemplare, apãrea nu zilnic, n-aveam
cum, o datã pe sãptãmânã, ºi se referea la oamenii care
lucrau acolo, ãstea erau marile probleme, nu ne ocupam
de probleme externe, nu . Foarte rar, de!, dacã apãrea, mã
rog, o plenarã în Bucureºti anunþam ºi noi. Dar nu asta era
problema noastrã. Ce scriam despre acei oameni e lucru
bun ºi rãu în acelaºi timp pentru cã, dacã în Bucureºti,
scriind la Contemporanul, simþeai cã arunci adevãrul sau,
mã rog, mai repede figurile tale de stil decât adevãrul, le-
arunci în necunoscut ºi te apreciazã redacþia, câþiva
cunoscuþi ºi gata, nu vezi efectul.
Acolo nu era aºa de simplu fiindcã, dacã apucai sã
spui ceva care nu era adevãrat, eroii se cam revoltau. ªi te
contraziceau. ªi veneau la redacþie. ªi circulam pe aceeaºi
ºosea, mâncam la aceeaºi cantinã, nu era comod. Ei nu...,
nu ezitau sã-ºi facã dreptate ºi cu pumnul, uneori, dacã
era cazul. N-a fost cazul cu noi, dar sancþiuni, interdicþii
de semnãturã am mai avut, dacã am greºit. Ei, ãsta era un
pariu cu noi. Sã ne citeascã ºi sã nu fie..., cât se poate mai
aproape de adevãr sã fie, dacã se poate. In condiþiile
date, vreau sã spun.
M.I. Ce înseamn㠓în condiþiile date”, doamnã
Chiper?
T. C. În condiþiile date, când presa, întreaga presã
arãta cum arãta, în care, cum sã spun?!, nu puteam sã
scriem altfel decât întreaga presã, nu. Dar micul nostru
sector, acel ºantier, cât se putea se scria despre el cât mai
adevãrat cu putinþã. Cât mai adevãrat cu putinþã.
La un moment dat se fãceau excursii sindicale. Care
era bucuria: la sfârºitul sãptãmânii hidrocentrala sau
fabrica de ciment puneau la dispoziþia tinerilor un autobuz
ºi mâncare rece sã se ducã sã vadã - casa lui Creangã la
Humuleºti, Cetatea Neamþului, la Târgu Neamþ casa unde
a fost, pentru scurtã vreme locuinþa Veronicãi Micle, la
mãnãstirea Neamþului, sã vezi mãnãstirea, sã vezi
tipografia ºi aºa mai departe. De obicei ni se spunea ºi
nouã: uite, asta e o acþiune educativã, plecaþi unul dintre
voi. Eu mã ocupam de secþia culturã, care cuprindea
culturã, gazete de perete, ºcoli, femei ºi zona lacului
de acumulare, adicã þãranii dislocaþi. Care urmau sã fie
dislocaþi. Opt sate.
ªi am plecat, þiu minte cã era început un de martie,
iar la Mãnãstirea Neamþului am gãsit un cãlugãr bãtrân,
foarte informat, un om decent ºi armonios, care ne-a vorbit
foarte frumos despre tipografie. La un moment dat, tânãrul
secretar de U.T.M. de la fabrica de ciment a început sã
râdã de el ºi sã-l întrebe de ce n-are mãrþiºor, n-are nici o
iubitã, nu-i trimite... Cum sã spun, scenã jenantã. În trecere.
Eu am þinut-o minte, am venit la redacþie, am fãcut relatarea
ºi am spus în douã rânduri de atitudinea lipsitã de respect
a secretarului U.T.M., fãrã sã intru în amãnunte. Am fost
chematã la Partid, mi s-au cerut amãnunte, am spus despre
ce e vorba, cã nu am amãnunþit, dar ºtie el la ce mã refer,
când s-a mers la mãnãstirea Neamþului, atitudinea lipsitã
de respect ºi atunci mi s-a râs în nas ºi mi s-a spus: ei,
asta-i, sã criticãm un tovar㺠de-al nostru cã râde de popi.
ªi-am zis eu: nu asta-i problema, noi acolo eram în vizitã.
Tovarãºul Florea a încãlcat regula musafirului. Nu te duci
în casa omului ºi râzi de el. Dacã popa ar fi venit la fabrica
de ciment ºi râdea, nu trebuia sã critic popa? E o chestiune
de civilizaþie la urma urmei, de ospeþie. Nu popa ne-a
chemat, noi ne-am dus. Ei, argumentul a avut efect ºi acest
mic reproº este într-o colecþie îngãlbenitã de ziar. Ei, se
mai puteau face..., nu e foarte important, sigur cã ãla a
fost furios o sãptãmânã, lumea a început sã întrebe ce-a
fost, alþii ºi-au adus aminte ce-a fãcut, nu, nu era eroism,
erau lucruri din astea mici care se puteau face.
M.I. Aþi stat, doamna Tita Chiper, cinci ani ºi
jumãtate la Bicaz.
T.C. Da, da, de la primul pânã la ultimul numãr al
ziarului. Când ziarul s-a desfiinþat, am fost chemaþi la
Bacãu, ni s-a þinut un logos, fãrã a ni se mulþumi, nici
vorbã, ºi dupã care ni s-a spus cã ar fi niºte posturi de
bibliotecari prin niºte comune. Am spus cã plecãm înapoi
la Bucureºti, am venit când am vrut noi, plecãm când vrem
noi. Cu mare greutate am obþinut asta, iar colegului nostru
care rãmânea în zonã, lui Horia Toma, ºi el fost student al
ªcolii de Literaturã, nu i s-a gãsit absolut nici un post la
presa din regiune. A rãmas sã trãiascã din expediente:
normator, pe ºantier, altele care se deschiseserã pe valea
Bistriþei, ceva controlor de bilete la cinema, omul n-a mai
suportat ºi, dupã ºase luni de la terminarea ziarului, s-a
sinucis. La douãzeci ºi opt de ani. Adicã din trei care am
fost, nu mai trãim decât doi.
M.I. Doamnã Tita Chiper, însã înainte de a merge
la Bicaz, de a face acest ziar ciudat, Constructorul
hidrocentralei, o formã de libertate deduc din ceea ce
spuneaþi, aþi fost elevã a ªcolii de Literaturã. ªi ªcoala
de Literaturã a fost o instituþie bizarã.
 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
T.C. Da, fãrã îndoialã.
M.I. Câþi ani aþi fost - studentã, elevã, cum se
spunea?
T.C. Noi eram numiþi studenþi. Se pare cã, printr-o
înþelegere cu Ministerul Învãþãmântului, am fi avut dreptul
dupã aceea sã intrãm în anul trei la facultate, la Filologie,
dând niºte diferenþe.
Eu am fost în promoþia a doua. Prima promoþie a
început în ‘50-‘51. ªi în prima promoþie era, de pildã ªtefan
Bãnulescu, Georgeta Horodincã, Aurel Rãu, S. Damian,
Aurel Covaci, de pildã, dar ºi niºte oameni mai ciudaþi, un
mãturãtor de pildã, din Bucureºti, care n-a ajuns nimic.
Nu ºtiu, nu ºtiu cum ajunsese acolo. Cineva, de la un
cenaclu, îi corectase într-atât încât îi fãcuse versuri în
locul lui, ºi omul a ajuns acolo. Nu s-a adaptat niciodatã,
au fost chiar drame, în direcþia asta, de oameni care nu au
mai putut reveni la condiþia lor dinainte, nici scriitori nu
erau ºi evadau în beþie, în scandaluri.
Eu am fost promoþia a doua din care, de pildã, fãcea
parte Fãnuº Neagu, Ion Horea, Aurora Cornu, Ion
Lãncrãnjan, Ion Bãieºu. ªi mai fãcea parte un personaj
foarte interesant, o colegã de-a noastrã, pe nume Simona
Mihãiescu care, la sfârºitul anului, în celebrele “nopþi din
iunie”, în care s-a prelucrat timp de trei zile ºi trei nopþi,
aproape fãrã întrerupere, plenara cu deviatorii Ana
Pauker, Luca, Teohari Georgescu, în care fiecare dintre
noi trebuia sã descoperim în mijlocul nostru deviatori
comparabili “cu”, vã daþi seama. Ei, ea a fost demascatã,
aruncatã afarã din ºcoalã, ºi unul din personajele care cu
mare plãcere au lucrat la acest urât eveniment mi-aduc
aminte cã a fost prozatorul Ion Lãncrãnjan, viitorul
prozator Ion Lãncrãnjan, care avea o anumitã plãcere de a
vedea oameni hãituiþi ºi umiliþi, în împrejurarea aia.
Mi-a rãmas foarte clar momentul ºi, mai târziu,
povestindu-i, peste ani, lui Alexandru Ivasiuc, e cumva
nucleul romanului Interval. Adicã demascarea aceea din
Interval are destul de mult din atmosfera ªcolii de
Literaturã. Mi-aduc aminte, era o ploaie, începuse o ploaie
pe la trei noaptea când fata asta a fost datã afarã, trei
noaptea totuºi!, ºi þin minte cã un coleg al nostru a ieºit
dupã ea ºi a revenit cinci minute dupã aceea, complet ud
din cap pânã-n picioare, ºi urla: “Tovarãºi, i-am smuls
carnetul de studentã!” Sã nu plece duºmanca având
carnetul de studentã asupra ei.
M.I Era un fel de fabricã de produs funcþionari
culturali tineri ºi de tip nou.
T.C. Mai mult sau mai puþin tineri.
M.I. Ziariºti, scriitori.
T.C. Exact. Erau foarte diferite… nivelul de
cunoºtinþe foarte diferit. De pildã, o parte dintre noi fãcea
gramaticã stilisticã, o analizã pe text mai sofisticatã pentru
acea vreme, probabil foarte simplã acuma, iar altã parte
dintre noi fãcea chiar gramaticã, cum se face în clasa a
ºaptea elementarã. Cei care aveau mai puþinã instrucþie
nu ºtiau, de unde ºi reacþiile foarte curioase.
Am avut o colegã care mai târziu a devenit, de nu
mã înºel, în ultimii ani, înainte de a se pensiona, devenise,
de nu mã înºel, chiar redactor-ºef la Femeia. Era textilistã
71
ºi venise foarte dornicã - fusese trimisã - , foarte dornicã
sã înveþe. I se spunea la, ni se spunea, nu numai ei i se
spunea, la toatã lumea, cã cele mai mari virtuþi le are clasa
muncitoare. ªi de cinste, ºi de sete culuralã, ºi de talent, ºi
de tot. Lucru cu care ea era, principial, de acord. La un
moment dat se apucã sã citeascã, fãcusem la niºte prelegeri
de istoria literaturii universale, care se þineau de cãtre
nume mari. A venit ºi Tudor Vianu, de pildã, Balmuº, Nina
Façon, dl. Kolbert de la germanã, ºi colega noastrã a fost
ispititã, sau obligatã, sã citeascã Balzac, Père Goriot. Care
i-a plãcut foarte mult. Intr-o discuþie în seminar, aproape
cu lacrimi în ochi, a produs urmãtoarea formulã: “Ce nu
pot eu sã-i iert lui Balzac e cã n-a fost muncitor”. Ei îi
intrase în cap cã marile virtuþi numai clasa muncitoare le
are. Balzac nu fusese muncitor ºi, vai !, avea talent atât de
mult cât s-o impresioneze ºi pe ea.
M.I. Dar Dv. Cum trãiaþi? Cum primeaþi toate
aceste lucruri?
T.C. Am trãit o vreme …
M.I. Le consideraþi normale?
T.C. Da, atuncea, vãzând chiar omul, locul, le
consideram... aproape cu duioºie, sã zic, la început, mai
târziu mi s-au pãrut cã… duioºia era numai o parte a
lucrului. Vreau sã spun cã noi aveam o revistã, de uz in-
tern, am apãrut, apãrea trimestrial, se chema Anii de
ucenicie, fusese întemeiatã de promoþia întâi, ºi noi trebuia
sã publicãm în acea revistã pentru a ne…
M.I. …face mâna.
T.C. Nu..., ºi a ne proba, mã rog, bãnuitul talent
sau aºa mai departe. Ei, primul numãr din promoþia ’51 a
fost dedicat lui Gheorghiu-Dej, care împlinea atunci
cincizeci de ani. Ca atare am fost duºi la Doftana, ni s–a
arãtat celula lui ºi, în tradiþia poeziei anecdotice, trebuia
sã inventãm, sã deducem, sã visãm un episod în care
Gheorghiu-Dej sã fie, mã rog, celebrat.
Eu n-am putut sã scriu. Nu ºtiu de ce, nu v-aº putea
spune. Nu era greu sã faci o poezie anecdoticã, ºi clasicii
pe care-i învãþam, A. Toma printre ei, erau uºor de imitat…
Nu, nu mi-a…, nu mi s-a dat mâna sã scriu, n-aº putea sã
spun de ce. A venit numãrul doi al revistei. Nu ºtiu cu ce
eveniment, iar n-am putut sã scriu. Dar era problema
repartizãrii, unde vei fi repartizat, dacã nu publici nimic
înseamnã cã nu ai ce cãuta în domeniu. Începusem sã mã
sperii. Dar foarte tare. Ce se va întâmpla cu mine? Ei, nu-
i nimic, am sã mã întorc acasã…
M.I. Acasã unde?
T.C. La Galaþi. Dar nu prea mi-ar fi plãcut, recunosc.
Apare ºi numãrul trei, mai eram numai vreo doi din ãºtia
cãrora nu ni se gãsise loc, matcã, sã fim…, nu ºtiu, vreo doi
eram, de care se zicea: “simpatici, dar nu, nu e nimic de
capul lor. Drãguþi copii, dar sã mai creascã”. ªi, când s-a
pus problema cã apare numãrul patru ºi neapãrat trebuie sã
dau o colaborare, ºtiu cã am stat în seminar. Vreau sã spun,
ºcoala era unde a fost mai târziu Uniunea Scriitorilor, pe
Kiseleff 10. ªi þin minte cã am rãmas o noapte întreagã într-
un seminar, ºi am scris, dar cu gândul absolut de, aproape
de sinucidere, ceva. Ca sã dau ceva. Dar cu gândul cã dau
72 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
acest text, dar n-o sã..., nu numai cã n-o sã fie publicat, eu
arãt maxima bunãvoinþã, dar e clar cã n-o sã fiu repartizatã
nicãieri. Se chema În cãutarea eroului pozitiv ºi era un text
de prozã care-ºi bãtea joc de absolut tot ce ni se spunea cã
trebuie sã facem: sã mergem în fabrici, sã urmãrim problema
colonialã, dragostea, ajutorul tovãrãºesc.
În mod paradoxal, textul a plãcut. ªi dintr-o datã a
fost publicat, nu numai în revistã, ºi în Tânãrul scriitor,
dacã nu mã înºel, a fost ceva curios, iar la sfârºitul ºcolii
nu se mai punea problema cã nu voi fi repartizatã. Mergeam
la Contemporanul, care era aproape singura publicaþie
culturalã, da, singura, singurul sãptãmânal cultural.
ªi þin minte cã am fost duºi la Casa Scriitorilor, care se
deschisese de vreo lunã, ºi în faþa mai multor scriitori, þin
minte, Petru Dumitriu, Camil Petrescu, Jebeleanu, din ce-mi
aduc aminte, Maria Banuº ºi aºa mai departe, câþiva am
fost chemaþi sã citim din producþile noastre. Eu am citit
aceastã lucrare ºi þin minte cu câtã descãtuºare râdeau acei
oameni care erau ºi ei obligaþi sã facã lucrul ãsta, chiar sã
meargã, sã scrie, sã nu uite problema colonialã, sã....
Da. Cam aºa e. Deci… A, ºi… iar în timpul acelei
ºcoli o parte din realul stress, cã era, se… pentru câþiva
dintre noi, îl numesc pe Ion Bãieºu, pe un Petre Dragu,
care nu mai e, a fost ziarist, Mihai Caranfil, iarãºi ziarist,
scoteam o gazetã de perete absolut infernalã cu…, o
publicam noaptea cã altminteri se rupeau articolele dacã
le-am fi publicat ziua. Foarte acidã, nebuneascã,
suprarealistã, cum vreþi. Ne jucam cu asta. Încercam sã
ieºim, câþiva dintre noi, prin – sã zicem – umor. Nu ºtiu
dacã fãceam bine. Ne si asumam aceastã categorie de a fi
neserioºi, nebuni, asta fãcea sã nu promovezi, cã nu poþi
sã promovezi un neserios, un… margini, dar mi-e teamã sã nu fie excesiv epic, anecdotic,
Da, nu eram, nu eram oameni de prezidiu. Aveam
câþiva care erau în prezidiu mereu. Am spus: Lãncrãjan,
Catanã, tovarãºa Prodea, erau oameni serioºi, care îºi
gândeau viitorul lor, scriau frumos… aveau frãmântãri… în maºinã la ora trei, pentru cã se dezgheþau drumurile ºi,
M.I. Inspirau încredere.
T.C. Da, aveau frãmântãri de creaþie. Noi eram tineri
nebuni… Fãnuº, alt nebun atunci, nu, nu, nu, nu era bine.
Nu, nu prea inspiram încredere.
M.I. Din ce povesteaþi înainte, rezultã cã, într-o
anumitã mãsurã, Dv. învãþaþi la aceastã ªcoalã de
Literaturã niºte tehnici de redactare. In versuri, în prozã,
în jurnalism. Erau niºte reþete, erau, stilistic, probabil mai
rudimentare, ºi reþete de conþinut. Problema colonialã, de
pildã; sau problema rãzboiului din Coreea, presupun...
T.C. Normal!
M.I. …lupta pentru pace.
T.C. ªi-ajutorul sovietic, nu-l uitaþi!
M.I. …ºi-aºa mai departe. Ei bine, care era însã
atitudinea interioarã faþã de acest reþetar, faþã de aceste
dexteritãþi pe care le deprindeaþi, pe care le foloseaþi?
T.C. Chiar noi le luam în derâdere, aceste teme, ºi
poemul sau gãselniþa, mai cu plãcere citeam, eram atenþi
la figurile de stil, la eufonii decât la ceea ce trebuia sã
scriem. Dar unii, mã rog, o fãceau ºi cu sinceritate.
M.I. Sã trecem acum de la Bicaz la revenirea în
Bucureºti. Aþi rãmas fãrã ziar, aþi rãmas fãrã redacþie…
T.C. …locuinþã ºi fãrã post.
M.I. ªi?
T.C. Hm. Încercãri de a intra în presã, la Luceafãrul,
pe urmã s-a întâmplat, s-a creat un loc la Gazeta literarã,
ºi-am intrat la Gazeta literarã pentru reportaj. Mi-a fost
greu sã mã adaptez fiindcã, în afarã de lucrurile pe care le
scriam cu plãcere, ºi nu fiindcã era numai un mediu
cunoscut, continuam sã merg pe ºantier, sã scriu despre cei
care, de data asta, lucrau la Argeº sau la Lotru sau la Porþile
de Fier. Nu numai cã era un mediu cunoscut, dar acolo ºtiam
cã nu prea pot fi minþitã. Restul, ceea ce am scris cât am fost
la Gazeta literarã, în primul rând cã am scris destul de puþin,
fãceam numai o treabã de redactor, primeam manuscrise ºi
aºa mai departe, e perioada în care am fost trimiºi la încheierea
colectivizãrii, împreunã cu, iarãºi, o grupã mare de scriitori
ciudaþi, ºi Matei Cãlinescu printre ei.
M.I. ªi cum aþi sprijinit încheierea colectivizãrii?
Asta s-a întâmplat în ‘61-’62 presupun.
T.C. În ’62. În ’62. Cum sã sprijini încheierea
colectivizãrii?!
M.I. Ce-au fãcut scriitorii?
T.C. Erai ataºat pe lângã câte o echipã de lãmurire
ºi, în chip decent, tãceai din gurã. Cum sã-l lãmureºti pe
necãjitul ãla care nu mai avea nici o scãpare? Noi trebuia
sã vedem ºi sã scriem de ultimele lãmuriri.
Þin minte douã episoade care m-au tulburat fãrã
asta dv. veþi hotãrî.
Eram în ceea ce se cheamã raionul Olteþ, localitatea
Bãlceºti, ºi trebuia sã ne sculãm la douã dimineaþa, sã fim
dacã te apuca ºapte dimineaþa în sat, nu mai ieºeai decât
cu boii. Cred cã era ºi o chestiune psihologicã, pentru cã
primãria, Sfatul Popular, ce era atuncea, Miliþia, totul era
deschis non-stop ºi lãmuririle se fãceau zi ºi noapte.
Plecând la ora trei dimineaþa, cu maºina, am vãzut la poarta
acestei case de oaspeþi a Partidului un individ mic de
staturã, foarte…, parcã era ieºit la spãlat, aºa, n-avea nici
o culoare pe el, totul era pãlit. Cu o pãlãrie verde de
vânãtor ºi c-o mare servietã, care parcã-l trãgea în jos.
Care s-a apropiat de ºofer, a întrebat dv. unde mergeþi, noi
am spus cã mergem la Murgaºu, o comunã aproape de
comuna lui Sorescu, de Bulzeºti. ªi a zis merg ºi eu. Nu l-
am întrebat cine e, nu faci conversaþie la trei noaptea înr-
o maºinã, pe întuneric! Am ajuns la Murgaºu, a intrat cu
noi în Sfatul Popular, totul se desfãºura la o lampã cu gaz,
acolo mai erau ºi douã paturi militare, cu pãturi, pe unul
din paturi atârnau niºte ciorapi puºi la uscat. Noi ne-am
legitimat, am spus cine suntem. Individul atâta a spus: am
terminat în Balº, am venit aici. Era, deci, un revoluþionar
de profesie. Nimeni nu l-a legitimat, el s-a aºezat pe patul
lãsat liber ºi-a schimbat ciorapii, i-a pus pe-ai lui, ºi pe-ai
lui, pe marginea patului. Nimeni nu l-a întrebat, nu i-a
cerut delegaþie, nimic. Am fost atât de uimitã c-am ieºit
dupã el. El s-a apropiat de o echipã care era în curte, în
întuneric, femeile jucau pe loc, bãrbaþii, cum sã spun, îºi
 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
loveau mâinile, era foarte frig. Era echipa localã din
învãþãtoare, medici, ºi a plecat cu ei. Nimeni nu l-a întrebat
ce... Senzaþie de total anonimat, de, nu de om, de mecanism,
care rade tot în faþã. Nici nu se prezintã.
Ei, satele arãtau, unele, ca în Chagal. Din case mici
ieºeau generali de pildã, care erau trimiºi acasã, repede
pãrinþii sã intre de pe o zi pe alta în colectivã cã altminteri
este în pericol funcþia lor. ªi vedeai, din case mici, aºa,
ieºind tipi cu vipuºti roºii.
Despre asta trebuia sã scriu. Ei, ºi astãzi mi-e ruºine
cã am scris. Chiar destul de puþin, chiar împotriva voinþei
mele, dar totuºi am scris ºi am publicat.
Venim la Bucureºti, se anunþã încheierea
colectivizãrii, ºi suntem chemaþi la Comitetul Central, la o
tovarãºã care se ocupa cu cultura, se numea tovarãºa
Beºcu, alt nume nu i-l mai ºtiu, care ne roagã sã ne aducem
aminte de momente vesele din colectivizare. Pentru cã, în
paralel cu noi, ºedeau câþiva textieri, Avian, Sadi Munteanu,
Mircea Criºan nu mai þiu minte dacã era, care urmau sã facã
pentru marele spectacol care urma sã se dea în sala
Expoziþiei, cu cei unsprezece mii de þãrani colectiviºti
întruniþi la primul lor congres, ºi în afarã de cântece, dansuri,
recitãri, urmau sã fie ºi niºte momente vesele.
M.I. Prezenþa acestor ”momente vesele”, numite
chiar aºa, momente vesele, nu putea sugera cã toate
celelalte momente nu erau deloc vesele?
T.C. Mãrturisesc cã atunci nu ne-am gândit, ci ne-
am indignat pe loc. Era prea mult, era… chiar peste. ªi þin
minte cã noi ne codeam, ce sã spui, care momente satirice?!
A, ni se spunea, în care ei se-ascundeau ºi tergiversau.
Pãi, asta nu era nimic vesel. Era dramatic, jalnic! ªi atunci,
spre cinstea lui, s-a sculat Paul Anghel ºi a spus cã a fost
un proces dramatic, noi n-am vãzut nimic vesel ºi, dacã se
urmãrea acest aspect ludic al colectivizãrii, n-aveau decât
sã fie trimiºi textierii în colectivizare, nu noi. ªi, slavã
Domnului, am putut pleca, nu mai þiu minte, cred cã nu au
mai apãrut momentele vesele în colectivizare.
M.I. La Gazeta literarã l-aþi cunoscut pe Alexandru
Ivasiuc?
T.C. Ei da, în 1964. Eram singurã în secþie, era o
ºedinþã pe la Casa Scriitorilor, bãnuiesc cã o ºedinþã de
partid, eu nefiind membrã de partid, ºi eram acolo în secþie,
sã primesc toþi începãtorii, mai mult sau mai puþin cuminþi,
mai mult sau mai puþin talentaþi, ºi a venit un tânãr foarte
insistent, þin minte, care mi-a adus o schiþã ºi-a întrebat
de ºapte ori când apare ºi cum poate fi el anunþat, dacã
trebuie sã aibã loc o discuþie, e prima lui schiþã. Nu a
apãrut, era de mai mare întindere. I-a apãrut o altà schiþã,
Timbru. Aºa ne-am cunoscut.
M.I. Scriitorul debutant Ivasiuc era sigur pe el?
T.C. Scriitorul debutant Ivasiuc da, era un om sigur
pe el, interesant, fantast ºi a început sã vinã absolut în
fiecare zi la Gazeta literarã. Dupã câteva luni, când ne-
am hotãrât sã ne cãsãtorim, Nichita a venit ºi mi-a spus:
“am auzit cã te cãsãtoreºti cu un bãiat ca noi”.
M.I. Ce însemna “ca noi”?
T.C. Atuncea ºtiu cã m-a izbit ºi pe mine formula.
73
Cã deºtept, cultivat, posibil talentat. Ei, repede s-a
împrietenit el atuncea cu Nichita, cu Breban, cu Cezar
Baltag, erau fascinaþi de el, s-au împrietenit destul de
repede. Pentru cã a apãrut aºa, la un moment dat s-a spus
cã, fãrã îndoialã, eu am avut foarte mare contribuþie, în
scris. Ceea ce-i complet neadevãrat. Ceva a fost. Datoritã
faptului cã eram la Gazeta literarã ºi cunoºteam oamenii
capabili sã-i uºureze acest debut, el a fost scutit de acest
stagiu pe coridoare. Asta da, mai mult nu.
M.I. Poate ca a fost scutit ºi dintr-un alt motiv,
Doamnã Chiper. La jumãtatea anilor 60 a fost din nou
un moment în care se cãutau tineri. Era nevoie de tineri.
A fost un moment de mare mobilitate, totuºi, nu doar în
literaturã.
T.C. Mi-aduc aminte cã atuncea când am venit,
când am intrat la Gazeta literarã, am gãsit câþiva dintre
eternii semnatari ai articolelor de 1 Mai, 8 Martie ºi aºa
mai departe. Care scriau cum scriau. Nume..., sã nu mai
spunem, cã sunt duºi foarte mulþi dintre ei. Majoritatea.
ªi-atuncea, dorind sã fac binele, mã rog, am spus: dar de
ce n-ar scrie despre aºa ceva altfel decât se scrie, despre
8 Martie, de pildã?! sau despre 1 Mai?! E o veche
sãrbãtoare, Armindeni, nu-i numai ce ºtim noi. Ar scrie
Nichita Stãnescu sau Cezar Baltag. ªi i-am prezentat lui
Paul Georgescu, care conducea atuncea Gazeta, lista mea
de propuneri, cine sã facã aºa-numitul Carnet de scritor
la zi. Paul Georgescu s-a uitat la mine ºi-a zis: “-Ai ceva cu
ei, îi urãºti? –Nu, de ce? –De ce vrei sã-i compromiþi?”
M.I. Da, Paul Georgescu ºtia.
T.C. “De ce vrei sã-i compromiþi”, zice, “pentru
cã Nichita nu ºtiu dacã va scrie, e atent sã scrie aºa
ceva, poate cã va scrie. Peste cincizeci de ani vine un
istoric literar, îi gãseºte formulele, care nu-s ale lui
Nichita, ºi i le reproºeazã. Ce-ai cu el? Lasã-l!” ªi-
atunci eu am revenit, am pus eternele nume.
E curios. Peste un an s-a primit de la secþia C.C., de la
Rãutu, o respingere a listei cu întrebarea: alþii mai puþin
compromiºi n-aveþi? Deci forurile de Partid, dupã ce-i
compromiteau, ºtiau cã ãºtia sunt compromiºi. Trebuiau alþii.
M.I. Prospãturã.
T.C. Da, da!
M.I. Aþi ieºit o vreme din activitatea publicisticã,
Doamnã Chiper.
T.C. Am ieºit, dacã numãrãrm bine, vreo 26 de ani.
M.I. De ce?
T.C. Am avut noroc. Cãsãtorindu-mã cu Alexandru
Ivasiuc, am putut sã plec de la Gazeta literarã. Intr-o
împrejurare..., de asemenea trebuie sã evoc anecdotic. S-
a întâmplat ca, în 1966, sã vinã în România, sã scrie despre
România, interesat de ce se spunea despre ceea ce se
numea deschidere atunci, directorul ºi proprietarul ziarului
New York Times. Un mare ziarist american, care se numea
Cyrus Salzberger. Luase interviuri lui Stalin, lui Tito,
vorbise cu Mao ze Dong, vorbise cu tot ce era important
în lumea asta. Venise sã vadã România. Schimbãrile din
România de dupã 1965. A dorit sã vadã niºte scriitori tineri.
Alec m-a rugat, ºi am discutat ºi eu, a discutat ºi el, cu
74 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
câþiva, sã vinã. Nichita n-a venit, Alec zicea ºi de Ion
Alexandru, ºi de Bãieºu, ºi Sânziana Pop, care debutase,
ºi am invitat ºi pe alþii. Ion Alexandru n-a venit, fiindcã
înainte s-a dus la Lãncrãnjan, ºi “Bãdia” l-a lãmurit cã nu
se poate, asta nu-i ceva serios ºi gazetarul ãla este un
spion ºi, de fapt, nici nu-i american. Aºa cã cu Cyrus
Salzberger ne-am întâlnit numai Ivasiuc, eu, Sânziana Pop
ºi Bãieºu. Care ne-a pus niºte întrebãri, am discutat. Eram
fermecatã de el ce tip mare ºi ce simple erau întrebãrile.
Am stat pânã târziu la Athenée Palace de vorbã ºi a doua
zi am venit la Gazeta literarã ºi, ca de obicei, ºefii de-
atunci, Oprea, Lãncrãnjan, mai ºtiu eu cine era pe-acolo… mele, nu doream sã le mai predau necondiþionat, nici
când intrã, fireºte, o femeie, ei aºteptau sã fie salutaþi, ca
activiºtii de partid. ªi atunci m-am înfuriat ºi am zis: nu, eu
nu mai stau. Mi-am dat demisia. Am cunoscut un mare
aligator al meseriei, americanul. Cu el am putut sta de
vorbã. Pe el l-am interesat. útia cu care lucrez nici bunã
ziua nu-mi dau. Pot sã plec din meserie, are cine sã mã þinã
acasã, gata, am terminat. Nu mã mai joc. N-am mai vrut sã
intru în presã. Dupã întoarcerea din America, chiar n-am
mai vrut deloc. Pentru cã acolo…
M.I. Întoarcerea din America a fost în ce an?
Plecarea în America...
T.C. În 1968 am aflat de o bursã care se dãdea
scriitorilor pânã în 35 de ani, care aveau publicate o carte
sau douã.
Alec avea atunci publicate douã. Una, Vestibul,
luase chiar premiul Uniunii Scriitorilor, ºi astfel am ajuns
în Iowa City, la International Writing Programe, am fost
primii bursieri români. Dupã aceea, foarte mulþi - Ana
Blandiana, Bãnulescu, Baltag, Szasz Janos, Pãunescu,
Rãu, de nu mã-nºel, Breban la un moment dat. Cine vreþi
ºi nu vreþi a fost dupã aia. Noi am fost primii.
Ei, anul acela universitar în America, mediul
studenþesc, oamenii pe care i-am cunoscut, ºi nu numai,
fermieri, ºtiu eu, funcþionari, m-au fãcut sã mã gândesc
dacã ceea ce consideram eu cã, totuºi, sistemul social din
România fãcuse multe abuzuri, fãcea încã, mai domolite
faþã de perioada anilor ’50, dar fãcea, practica, destul de
pe faþã, ºi contraselecþia, ºi… dar totuºi, spuneam eu,
fãcea ceva, ridicase niºte oameni care, poate, altfel n-ar fi
avut condiþii. Ei bine, în America, atuncea când am
cunoscut un diplomat cu studii bune, fãcute la Columbia,
provenit din fierar-betonist, am zis: stai puþin! Dar nu
trebuie sã omori oameni ca sã ai aceste rezultate. Nu-i
necesar. Se poate ºi altfel. Existã ºi alte societãþi în care
comunicarea dintre oameni, ºansa, libertatea, nu trebuie
obþinute cu ajutorul crimei, al nedreptãþii. Ei, ºi de-atunci,
de când m-am întors, mai ales din ’69, nu m-am mai ocupat
de presã, nu. Nu mai puteam. Gata. Dacã vorbeaþi de
credinþã interioarã, aia se terminase.
M.I. Pânã la Dilema.
T.C. Pânã la Dilema. A, fireºte, nici dup㠒90 nu m-
am dus imediat în presã. Pentru cã pânã nu a apãrut Dilema,
nu a apãrut tipul meu de presã. Dacã aº spune despre
mine ceva, eu aº zice cã pânã-n ’89, pânã-n ’90 mai exact,
dacã mã gândesc la biografia mea, eu fac parte dintre cei
care pânã-n ’90, fãrã sã aibã o sutã de ani, numai puþin
peste cincizeci, eu am cântat cinci imnuri de stat. Fãrã sã
plec de pe teritoriul României. Domnule Iorgulescu, cinci
imnuri de stat! Lasã ãla sovietic, cã era obligatoriu.
M.I. Era al ºaselea.
T.C. Da. Ei, pe urmã am mai cântat ºi unul bulgar,
cã trebuia sã treacã Dimitrov, pe la noi. N-a mai trecut viu,
a trecut mort. Nu l-am mai cântat.
Bunicul meu matern moare la 78 de ani ºi cântã unul
singur. Moare în ’47 ºi cântã un singur imn de-a lungul
întregii lui vieþi. Deci, dup㠒89 nu mai eram dispusã sã
predau mica mea libertate, micile mele observaþii, gândurile
primului entuziasm, nici înregimentãrii de-o parte ºi de
alta. N-aº fi intrat în presã dacã nu apãrea Dilema.
M.I. Doamnã Tita Chiper, vã mulþumesc.
“dragostea nu mi se pare niciodatã
scandaloasã”
- Interviu cu Nina Cassian -
N.S. Stimatã Doamnã Nina Cassian, în primul Dv.
volum de memorii (Memoria ca zestre), scrieþi, la pagina
236: «ar fi necesarã o privire lucidã ºi nepãrtinitoare
asupra operelor produse în «obsedantul deceniu» -
dar cui îi arde de asta în România de azi? ªi pe cine
intereseazã poezia «recuperaþilor» într-o perioadã
în care acuzaþiile ºi condamnãrile sunt mai la
îndemânã ºi mai savuroase?» Revistei noastre îi arde,
ni se pare chiar urgentã recuperarea restanþelor
istoriei literare în ce priveºte «obsedantul deceniu».
Este un lucru cunoscut cã v-aþi scuturat ca de un
coºmar de paranteza realist socialistã. Aþi reînnodat
predispoziþia din adolescenþã pentru exprimarea
metaforic plenarã, sofisticatã («mã hrãneam cu
poezie, cu muzicã ºi cu picturã, inhalam ºi emanam
deopotrivã magia creaþiei») dupã o lungã parantezã.
ªtiu cã amintirea acelei paranteze e dureroasã, dar
haideþi sã încercãm sã înþelegem împreunã
mecanismele funcþionãrii acelei fabrici de literaturã
în serie. Vi se pãrea cã sacrificarea metaforei, a
exprimãrii libere avea o mizã înaltã? Cã merita
extirparea vibraþiei poetice în favoarea unui ideal
mai înalt? Care era acel ideal?
N.C. “Miza înalt㔠care ni se propunea (impunea)
era aceea de exprima “idealurile poporului” pe “înþelesul
poporului” – ceea ce însemna o drasticã reducere tematicã
precum ºi una de vocabular, ambele reprezentând, în ultimã
instanþã, un declarat dispreþ faþã de popor.
Ce altceva poate justifica izgonirea metaforelor când
folclorul nostru e plin de ele? Cum se explicã totala
condamnare a asonanþelor (mi se reproºa folosirea lor ca
fiind sechele ale “formalismului”) când poezia popularã e
plinã de ele? (“Foaie verde, firul ierbii / mã suii în Dealul
Cernii / unde cântã puiul mierlii / la mândra cu ochii
negri”…)
 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
Traian ªelmaru avea obiceiul sã te opreascã pe
culoarele Uniunii Scritorilor ºi sã te întrebe: “Iubeºti
poporul?” Ce imensã imposturã!
N.S. Pãcatele tinereþelor se prescriu, ºi e normal
sã fie aºa. Participaþi, illo tempore, la manifestaþii
împotriva guvernului Rãdescu («criminal, asasin”
º.a.m.d.). Acum, din perspectiva timpului, încercând sã
vã puneþi de partea cealaltã a baricadei, ca martor al
mai multor regimuri, care vi s-a pãrut cel mai distructiv
dintre ele, fiindcã am avut senzaþia cã pãreþi mai criticã
la adresa regimului Ceauºescu decât la aceea a
regimului Dej?
N.C. Aþi uitat cã toatã grozãvia proletcultistã a avut
loc sub regimul lui Gh. Dej (care chiar dacã nu intervenea
personal, avea acoliþii lui) ºi cã, deci, principalele mele
acuze din volumele 1 ºi 2 ale Memoriei ca zestre se referã
la acea perioadã?
Dacã revolta mea se amplificã sub domnia ceauºistã e
pentrucã aceasta a durat aproape jumãtate de secol ºi s-a
exercitat nu numai asupra gintei creatoare ci a întregului popor.
Deasemeni, Gh. Dej nu þinea interminabile ºi agramate
discursuri ba, la un moment dat i-a criticat (sincer sau nu)
pe ziariºtii cu “limbi de catifea” – pe când Ceauºescu
adora linguºeala ºi instalase cel mai strigãtor la cer cult al
personalitãþii.
Mai sunt ºi alte deosebiri: sub Gh. Dej au existat
arestãri ºi suprimãri de oameni la scarã largã pe când, sub
Ceauºescu, ele erau mult mai puþin numeroase, forþa lui
de exterminare exercitându-se în profunzime, la nivel men-
tal ºi psihologic (dar ºi fizic, având în vedere frigul,
întunericul, penuria alimentarã), ceea ce face redresarea
noastrã atât de anevoioasã.
N.S. Nici în obsedantul deceniu nu aþi fost chiar
supusã necondiþionat. Fibra poeticã, cu ºtiinþa sau fãrã
voia Dv., se revolta chiar ºi în cele mai anoste texte
fãcute la comandã, ca «funcþionar cultural». Asta v-a
atras, nu de puþine ori, reticenþe sau chiar critici
«principiale». Aveaþi modele înalte (Ion Barbu, Arghezi).
Care erau, de fapt, relaþiile Dv. cu ideologii literari?
Existã o scalã gradatã a ticãloºiei lor? În ce ierarhie a
nocivitãþii îi situaþi pe Leonte Rãutu, Sorin Toma, Traian
ªelmaru, Moraru, Novicov?
N.C. “Capul rãutãþilor” a fost indiscutabil Leonte
Rãutu, secondat de zelosul lui discipol, Traian ªelmaru.
Ar urma, în “ierarhia nocivitãþii”, Nicolae Moraru,
Ofelia Manole, caraghiosul Novicov, mai mãrunþii
funcþionari ai C.C.-ului Gonda ºi Strihan, ceva mai târziu
Pavel Þugui º.a.
Sorin Toma rãmâne pecetluit ca autorul infamei
încercãri de demolare a marelui Arghezi.
N.S. De ce aþi acceptat sã vã supuneti
«comandamentelor» epocii, deºi vã simþeaþi constrânsã
de coordonatele estetice atât de sãrace, în vreme ce alþii
tãceau «ca o lebãdã»?
N.C. Mi-am supus condeiul “comandamentelor
epocii” pentru cã, la ora aceea, încã mai credeam în acel
(ºi propriul meu) “ideal”, chiar dacã exponenþii lui
începuserã sã-mi parã dubioºi.
75
Unii din cei care nu împãrtãºeau acest “ideal” au preferat
sã tacã; alþii, dimpotrivã, s㠓colaboreze”, cum se zice ºi
aceºtia au fost ºi cei mai numeroºi (ºi mai importanþi decât
mine): Sadoveanu, G. Cãlinescu, Camil Petrescu ºi mulþi alþii.
N.S. Existã un realism socialist «bun» ºi unul
«rãu»? Am simþit, în memorii, un soi de rezervã în ce-l
priveºte pe A. E. Baconsky, în timp ce pãreþi mai
binevoitoare cu poeþi mai puþin talentaþi. Cine credeþi
cã, fãcându-se abstracþie de poezia de circumstanþã, ºi
excluzând persoanele de faþã, erau talente autentice?
Aþi putea face un top?
N.C. Talente autentice mi se pãreau a fi ºi Jebeleanu
ºi Radu Boureanu ºi Cicerone Theodorescu ºi Maria
Banuº ºi (într-o mãsurã) Veronica Porumbacu ºi chiar, prin
darul versificaþiei ºi un anumit patetism, Dan Deºliu.
În ce-l priveºte pe Baconsky – talentul lui nu ni s-a
arãtat decât dupã încheierea odiosului proletcult.
N.S. Odatã cu «dezgheþul» a devenit posibilã ºi
poezia. Cum s-a petrecut, în cazul Dv., renaºterea
poeziei? Ce alchimie a conºtiinþei estetice a determinat
ruperea de statutul de funcþionar cultural?
N.C. Ca mai toate avatarurile mele creatoare (cu
excepþia celor din obsedantul deceniu) ele se petrec în
chip spontan, fãrã ambiþie sau efort. “Renaºterea” mea în
poezie a avut loc într-un sat, 2 Mai, când am înregistrat
din nou natura ºi când “se dãduse drumul la dragoste”
(aºa circula formula!).
De unde pânã atunci “derogãrile” mele dela
“porunca de sus” fuseserã cãrþile pentru copii (“Nicã fãrã
fric㔠de ex.) ºi compoziþiile muzicale (aci “îndrumãtorii”
nu se prea simþeau în largul lor…), acum se întorceau la
mine cuvintele altãdatã interzise, metaforele, ba chiar
sentimentele. Puteam iubi (fãrã ca alesul inimii mele sã fie
neapãrat tractorist sau stahanovist…).
N.S. Stimatã Doamnã Nina Cassian, cum se împacã
dragostea cu revoluþia? De o bunã parte a recenzenþilor
memoriilor (cei mai «pudici») mãrturisirile Dv.
dezinhibate au fost etichetate drept scandaloase. Cât
de scandaloasã poate fi tinereþea?
N.C. Mie, dragostea nu mi se pare niciodatã
scandaloasã. Scandaloasã e absenþa ei, scandaloase sunt
ipocrizia, falsa pudoare, puritanismul.
N.S. Atât în memorii, cât ºi în alte interviuri, vã
dovediþi spiritul de fair play. Numai cine nu vrea nu-l
observã. Recunoaºteþi fãrã reticenþe, cu naturaleþe aº zice,
Octavian Angheluþã, Învãþând
de la maeºtrii sportului sovietic
76 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
toate erorile fãcute în trecut. Existã, mai existã «idealul
comunist»? Mai existã «comunismul adevãrat», fiindcã
spuneþi, într-un alt interviu: «Da, am crezut în acest ideal,
în aceastã probabil utopie, niciodatã concretizatã!» Mai
spuneþi cã nu a existat comunism, de fapt, nici în Uniunea
Sovieticã, nici în þãrile satelite, cã «nu a existat niciodatã
comunism adevãrat. Poate nici nu are cum exista». Cum
aratã comunismul adevãrat? Este el «neaplicat» încã
sau e pur ºi simplu «neaplicabil»?
N.C. Grea întrebare, mai ales în circumstanþele
actuale. Da, pentru mine, “comunismul” însemna un cod
al armoniei ºi, cum am mai spus, al abolirii tuturor
antagonismelor sângeroase între rase, popoare, naþiuni,
clase, sexe etc.
Pot eu astãzi sã spun, pentru a fi în pas cu timpul ºi
pentru a nu-mi atrage oprobiul cititorilor cã doresc
intensificarea conflictelor pomenite mai sus? Cã aprob
“exploatarea omului de cãtre om”? Cã sunt indiferentã
faþã de discriminãrile diverse ºi active? Fireºte cã nu.
Totuºi, datoritã experienþei dobândite ºi asistând la
transformarea principiilor în contrariul lor, la defilarea unor
dictaturi atroce, distrugãtoare a milioane de vieþi omeneºti
– îmi pun, evident, întrebarea: aparþin oare cândva nobilele
precepte unei utopii, niciodatã aplicate ºi inaplicabile?
Cred cã da. Îmi rãmân doar comandamentele morale
dupã care mã conduc personal, fãrã sã am pretenþia de a
face prozelitism ºi fãrã orgoliu.
N.S. Tinerii citesc cu amuzament ºi fãrã patimã
justiþiarã versurile realist socialiste. Acum, când
încrancenarea s-a mai diminuat (eu chiar cred într-un
cod estetic ºi într-o poieticã realist socialistã); trebuie
sã recunoaºtem, literatura vremii e un izvor de comori
al umorului nvoluntar. Care vi se par cele mai «haioase»
versuri «mobilizatoare»?
N.C. Cel mai de jos nivel al poeziei proletcultiste a
fost atins de A. E. Baconsky (pe are l-am mai citat) cu
strofe ca aceasta:
“Trece încã-o noapte ºi-cã-o zi,
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se aratã-a fi
Elemente tot mai duºmãnoase.” (din volumul Poezii)
Chiar dacã le-a scris în derâdere, astfel de versuri au
fost aplaudate iar autorul s-a ales cu îmbrãþiºarea ºi
avantajele “forurilor”…
N.S. Acum, în încheiere, despre America ºi
singurãtate... Aþi renãscut de mai multe ori, ca poet, ca
muzician, ca artist. Ultima renaºtere, cea în limba lui
Shakespeare, nu a fost nici simplã, nici uºoarã. Dar
soldatã cu un succes remarcabil. Vã rog sã ne spuneþi
mai multe, fãrã modestie, despre realizãrile acestea. E
bine ca cei ce susþin cã au fost obligaþi sã vã recite versurile
în ºcoalã sau aiurea sã afle, în sfârºit, cã astãzi sunt liberi
sã recite ºi în limba englezã. Cum e consacrarea
americanã pe insula new-yorkeza? Ce gust are?
N.C. În treacãt fie spus, m-am aflat din nou într-o
carte de ºcoalã, de astã-datã americanã, cu poezia Un om
(tradusã, bineînþeles).
Precum ºi, cu o altã poezie, în metroul newyorkez ºi
la Toronto.
Fãrã îndoialã, a fost extrem de greu sã scriu direct în
limba de adopþiune – dar procesul a fost, ca întotdeauna,
spontan.
Ca bãieþii în adolescenþ㠖 m-am trezit în “schimbare
de voce”.
N.S. Stimatã doamnã Nina Cassian, vã mulþumesc.
(Interviu realizat de Nicoleta Sãlcudeanu)
O discuþie despre proletcultism
între Aurel RÃU ºi Alexandru VLAD
Al. Vlad: D-le Aurel Rãu, proletcultismul a devenit,
iatã, de-acum un subiect de istorie literarã. Termenul a
intrat în dicþionare… Aº vrea sã vorbim însã despre
modul cum l-a perceput în timp generaþia
dumneavoastrã, care a fost confruntatã cu el pe viu, l-a
trãit nemijlocit.
A. Rãu: Confruntarea a fost amplã, cu tot soiul de
“comadamente”, forme de subordonare a ceva de
nesubordonat, dar pentru a înþelege lucrurile din aproape,
cât de cât, mai înainte îºi au rostul câteva cuvinte despre
ce a fost aceastã generaþie, cum s-a constituit, dacã a fost
una. Ea se face cunoscutã prin deceniul 6 (al secolului
XX, iatã istorie nu numai literarã!), ºi pentru ce are de
întâlnit adunã debuturi virtuale – mai mult sau mai puþin
la vedere – de prin 1946-1950, cum publicaþiile din
postbelicul românesc sunt în acest sub-interval într-o tot
mai accentuatã crizã. Sunt mai multe fire, pârâiaºe, din
care ea se adunã, mai ales prin 1948, când eu fac ochi, ºi
când revistele literare pot fi numãrate pe degetele unei
mâini, între care Flacãra, îndoctrinat㠓marxist” aprig ºi
îndoctrinând, succesoare unei forme mai de trecere,
desigur de stânga dar mai respirabilã, cu un rest de arome
ale spontaneitãþii, Revista literarã, ºi o rusizatã Veac nou,
ºi tot pe atunci Viaþa româneascã, o substituire a fostei
Reviste a Fundaþiilor, ºi nu mai puþin ideologizatul-
ideologizantul pe atunci Contemporanul. Aceste fire,
pârâiaºe, pentru conturãri, muguri de nume prin sfârºitul
de deceniu, ar fi: lecturi în premierã în cenacluri, despre
care se fac referiri prin notiþe de ziar, publicãri de versuri
ori scurte povestiri prin pagini culturale ale ziarelor,
manifestãri prin simulacruri de ºezãtori literare, strict
propagandistice, mijlocite de organizaþii de masã, în vreo
campanie la ordinea zilei, sau la ocazii festive, la
deschiderea vreunui bal, apoi apariþia în vreun supliment
duminical, la Cluj unul funcþionând prin 1948-49, cu numele
Suplimentul cultural. Cum ºi accesul în paginile
publicaþiilor bucureºtene amintite, cãrora le devin
complementare câteva periodice de sine stãtãtoare, în
provincie, dorite de un spectru mai general “cultural”,
numite pentru o departajare ca rang, la început, în limbajul
curent, “almanahuri”, de la titlul Almanahul literar, al
revistei care vede lumina zilei la Cluj. În curând, aceasta,
în compania altor douã, Scrisul bãnãþean ºi Iaºul literar.
Pentru ca de volume de autor propriu-zise sã se poatã
vorbi, pentru debutanþi din oraºe altele decât Bucureºtiul,
abia de prin 1950, acum la doi ani de la instaurarea deplinã
a regimului comunist, cu proclamarea Republicii.
 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
Al.Vlad: O generaþie care se constituie lent, sau o
generaþie care îºi lãrgeºte mereu componenþa.
Pãstrându-ºi totuºi un contur?
A. Rãu: Poate o altfel de “generaþie amânatã”, cu
ceva din caracteristicile generaþiei rãzboiului, încã viu în
amintire, cãreia un poet debutând prin anii 40 i-a dat acest
nume într-o carte apãrutã mai recent, postum, dacã ne
gândim ºi cât de cu greu se poate apropia un autor de un
debut editorial. Sau cât de cu greu se putea aduna dintr-
o pulverizare în care drumurile care o aºteaptã o
proiecteazã, nemilos ori cinic. Fiindcã va fi o generaþie
cãreia multe i se vor reproºa, ºi pe bunã dreptate, dar
trecându-se uºor peste un fapt care o depãºeºte, ca
responsabilitate: cã pregãtirea, de cãtre destin, a unei
condiþii în care forþa publicã este chematã sã supravegheze
actul scrisului (sã se insinueze noapte ºi zi, neîntrerupt,
nu numai prin fereastrã ci ºi prin piele, prin pori, în
laboratorul, stratul sufletesc cel mai intim, care îl determinã,
chiar de dinaintea punerii creionului pe hârie) e decisã
mai dinainte, prin tratatul de la Yalta. O generaþie, amânatã
ºi prin faptul cã unui contingent ultra-amestecat, pestriþ,
îi este dat sã se cunoascã mai bine ºi prin ceea ce va fi o
ªcoala de Literaturã, pe þarã, deschisã în toamna lui 1950,
ca o luare în armatã. De aici o serie de “flori” bãtând la
“poarta vieþii”, prin vreo trei serii de absolvenþi,
prelungindu-se astfel un fenomen de constituire la un
total de vreo ºapte-opt ani, flori ce “rod”, din perspectiva
duratei, în lume n-“au sã poarte”, condeieri dintre care
unii vor deveni instruiþi, feluriþi ziariºti sau activiºti
culturali, cu norocul lor; dar din fabrica de literaþi de pe
stada Kisseleff 10 vor ieºi ºi viitori scriitori contând –
atâþia, cum s-a spus, câþi au ºi intrat.
Al. Vlad: ªi totuºi proletcultismul, e de-acum în
aer, presupun. Într-un front literar în care debutanþi de
diferite provenienþe au a se vãrsa, toatã suflarea...
A. Rãu: Evident, se pomeneºte toatã lumea în faþa
aceleeaºi cerinþe: a unei literaturi “noi”. Începãtori, sub
legea de a-ºi face cunoscut talentul, ºi nume de-acum
omologate, în ani tineri încã ºi ele, din generaþia
premergãtoare amintitã; altele din anii 35-38, ale premiilor
“Scriitorii Români Contemporani” acordate de Fundaþia
Pentru Literaturã ºi Artã Regele Carol II, sau din valurile
Avangardei; gloriile apoi ale anului decisiv 1930, ale
poeziei de sintezã tradiþie-inovaþie ºi romanului citadin,
psihologic, sentimental…,; romancierii ºi poeþii primului
rãzboi, de întregire, septuagenari ori în preajma unei atari
vârste, consideratã patriarhalã; prestigiosul corp de critici
ºi istorici literari, esteticieni, care au trãit, au salutat
modernismul ºi l-au implementat, cum s-ar spune azi, încã
de vârstã mijlocie – de parcã vãrsaþi din sacii cu cãrþi
interzise vândute pe sub mânã, la bãtaie, de iscusiþi
particulari anticari. Cãci se desfãceau pe rupte biblioteci
întregi, dintre care, din pãcate, unele sfârºind pe adevãrate
ruguri, îþi aminteºti cum cineva a sustras douã exemplare,
în compactare elegantã, din jar, ºi þi le-a dãruit, trecãtor
dibaci, de pe o stradã (un Baudelaire ºi un Mallarmé, în
original). Cu toþii, într-un a fi sau a nu fi, de tot învigorator.
Indiferent de leat, în faþa aceleeaºi grile, dar rãspunsurile
despãrþind subiecþii cum niciodatã atât de diversificat, în
climatul cel mai unificator, ºi de aceea, pentru preþioºi din
postumitãþi, nicãieri cu atâta neprevãzut, într-o confuzie a
sensurilor putând captiva. S-a ales, cum ºtim, grâu din
neghinã, vor rãmâne atâtea mãrturii ºi avertismente în timp,
încât reducþiile la un amorf sã-ºi reducã mereu ºansele
unei cariere de duratã. De la acest gen de examen,
77
netrebuind considerate excluzându-se, cu ponderea lor,
nici tatonãrile pentru un prim rost de glas. Astfel ca ºi
pentru un segment din generaþia tânãrã pe atunci, din
care fãceai parte, debutant cu versuri, nu editorial, în
1949, multe sã se cearã nuanþate, fie ºi într-o discuþie la
mânie sau de inventar, sau plinã de rigori. De pildã pentru
noi, scriitorii tineri din Cluj, de la revista ivitã, dar ºi pentru
alte formaþii, medii, mai emancipate, din Bucureºti,
proletcultismul a avut o reprezentare mai specialã, sau
limitatã, mai definitã, faþã de accepþia care prin extensie îi
este datã uneori. ªi anume, cu douã sensuri. Unul, curentul
literar din literatura rusã, de dupã Revoluþia din Octombrie,
din 1917, pe care bolºevicii îl vor combate dupã 1920,
pentru germeni de nesubordonare, ºi pe care sã-l lãsãm
profesorilor universitari. Acela, determinat istoric, se vroia
sub un ideal, chiar dacã în partizanat imediat, acerb, o
literaturã ca expresie a unei forþe sociale stihinice,
caracterizat ºi printr-o grijã pentru independenþã,
propunându-ºi o libertate ºi în verb, cu versuri “cosmice”,
cu o limitatã ºi limitativã notã de particularizant. Sfârºind
interzis de bolºevici, la puþin timp, dupã 1920, ca neavenit,
dacã în el au nãvãlit, cum spune un istoric literar sovietic
oficial, “elemente de originã socialã strãinã”, “mic-
burgeze”, “futuriºtii, decadenþii, adepþii filosofiei idealiste
ostile marximului”. Iar al doilea sens, concret ºi imediat,
românesc, definind o situare la un pol opus, în slujba
abolirii oricãrei inþiative individuale. Înrudit cu primul mai
mult printr-o confuzie, o gesticã în rizibil, de salutat cu un
“Bunã ziua, tovarãºe plan!”. Ca perioadã de prosperitate
deplinã, sã-l poþi mãsura cu vârsta Almanahului literar,
pe durata anilor 1949-1954, fiindu-i un contemporan, între
extremele aureolarea lui Stalin în plan mondial, la împlinirea
vârstei de 70 de ani, ºi demontarea cultului gruzinului,
dupã moarte, urmatã de un prim “dezgheþ”, chiar dacã
prelungiri, sechele, rãbufniri îi pot fi detectate prin întreg
deceniul ºase. Cu aceastã delimitare, dar vor trebui desigur
exemple, ºi ele sunt din belºug, putem vorbi despre o epocã
mai lungã, la propriu, la modul nediformant, sau colorat, ca
despre una în care poþi da vreun semn de existenþã numai
dacã-i accepþi logica, despre care un român în exil, deci la
adãpost de reprimãri, prin 1957, spunea: “Începând din 1945,
în România, literatura va fi realist-socialistã sau nu va fi
deloc”. Sau care epocã se vrea cu sfinþenie una cu chemarea
“jos cu literaþii fãrã Partid! Jos cu literaþii supraoameni”,
din articolul Organizaþia de partid ºi literura de partid, al
lui Lenin. În special pentru aceastã perioadã primã, lucrurile
stau chiar aºa, nu înfloreºte nimic, nu rezoneazã nimic, ºi
dacã vrem sã gãsim totuºi elemente de literaturã depãºind
stricta accepþie propagandisticã, la orice exigenþã, ele
trebuie cãutate în afara acestui flagel. ªi anume, printre
tentativele de a gãsi un mod în care sã rãzbeascã pe cât
posibil situarea dincolo de mostrele care îl propun.
Al. Vlad: Cu aceste delimitãri, despre un
proletcultism vãzut de un segment al generaþiei, vremii,
la care vã referiþi, ne gãsim, cum spune un poet, chiar
“pe-aceleaºi vremuri”… Licãresc atâtea faþete. Dar
înainte, fiindcã veni vorba de ªcoala de pe Kiseleff,
ceva în premierã, poate cã aici el e mai acasã ca în alte
locuri. Aºa stãteau lucrurile?
A. Rãu: Ea trebuia sã pregãteascã noile cadre ale
unei literaturi în schimbare, ºi de aceea poate constitui o
minã care ascunde mult aur… Sunt organizate cursuri dar
ºi ore de aplicaþie, respectiv seminarii “de creaþie”. Când,
ca la un extemporal în liceu, cele douã-trei teme date
trebuiau sã devinã poezii, schiþe, recenzii, articole de teorie.
78 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
Sunt repartizãri ºi la câte douã, trei zile de practicã în
redacþii, ca la Viaþa Româneascã, unde eºti pus în relaþie
cu manuscrisele altora, în moara de transformãri a ceea ce
autorul a prezentat, înainte de a fi publicat, o condiþie
obligatorie. “Munca cu autorul”. Se poartã, ca mai
“academice”, subiectele cu ilegaliºi. Douã, cu prestigiul
istoriei: rãscoalele din 1907 ºi greva de la Griviþa, din 1933.
Iar la cursuri, de un interes deosebit conferinþele þinute
de scriitori afirmaþi, aevea: ori despre arta traducerii, ori
despre aspecte din propriile experienþe ale scrisului.
Drãcoveniile, tainele “mãiestriei”. Întâi avantajul cã îi vezi
la faþã, îi auzi! În al doilea rând, ce spun. Poeþi, poetese.
Despre cum l-au redat pe Surkov, pe Isakovski, pe Gribaciov.
Dar, sunt aduºi sã conferenþieze ºi martori a “ce a fost” în
plan social, din închisori, din reforma agrarã, un A. G. Vaida,
un Zeroni. Despre “prieteni” ºi despre “duºmani”, sub legea
“luptei de clasã”. Odatã, o stranie lecþie de subtilitãþi, prin
care e decriptatã într-o poezie a lui Ion Barbu, Edict, din
Joc secund, pretinsã artã pentrun artã, de cãtre un poet
care a dovedit prin scrisul propriu cã a bãut ºi el apã din
izvoare adevãrate, tocmai o crasã artã cu tendinþã, nici mai
mult nici mai puþin decât un atac la Comunism ºi la Uniunea
Sovieticã. Acestea în plinã epocã de trimitere în închisori
pentru delicte mult mai candide, ºi când autorul Ritmurilor
pentru nunþile necesare se afla poate într-o cofetãrie pe
Calea Victoriei, la o cafea. Te îngrozeai, ascultând, cum din
treceri prin oglindã în mântuit azur, din ceas dedus adâncul
unor calme creste, din tãieri de El-Ga-Hel-uri în grupurile
apei, din “culoarea minþii”, ca vechi acte, prinde viaþã, în
negativ, ponegrit, însuºi cine doarme în mausoleul din Piaþa
Roºie, din capitala lumii noi. ªi cum?: “ars idol opac”. Din
Mausoleu, cãci de unde, dacã în strofã încifratul vers, de
aparent non-sens, “O sobã, cealaltã mumie” (cum s-ar
anticipa o îmbãlsãmare din viitor). Sau dacã nu, dintr-o
statuie, cum, cu puþin trucaj iar, dar nu ne pãcãleºte el!, în
aceeºi relaþie de sugestii, versului citat îi urmeazã versul
“Domneºte pe calul de ºah”. Pentru cã acþiunea e plasatã
în spaþiu fãrã dubiu: “La Moscova verde de-o mie / De
turle…”. ªi sã nu stãm de poveºti cu artã abstractã, iatã ºi
reflecþia duºmãnoasã pe faþã, despre o privare de libertate,
a celor mulþi, ºi o pretinsã regretatã comportare a lor: “ªtiu
drumul Slãbitelor Feþe / ªtiu plânsul apos din eter”. O aluzie
la un popor subjugat, demoralizat. Avea loc o delaþiune, nu
mai puþin regretabilã mai ales ea, dar în plin satanic buricele
degetelor pipãiau o artã a sugestiei, ºi ea din interzis. Despre
cât poate sã ascundã ºtiinþa condensãrii. Ca ºi în versul:
“Un secol cefal ºi apter”. ªi sã ieºim dintr-o derutã.
Al. Vlad: O derutã mai mare, cum totul este la
început de drum… ajuta ºi pe autor, pe “mist”, prin lãrgiri de accepþii, îl ajuta
A. Rãu: Da, în proclamata literatur㠓angajatã”.
Cuvintele ne sunt date sã exprime adesea mai mult decât
ºtim. Spre literaturã se vine cu lucruri de acasã: o brumã
de har, interes pentu cuvinte, sau o sensibilitate, un grad
de instrucþie ºcolarã nediformatã, sau bagaj de lecturi în
libertate, o pãrere fãcutã despre înaintaºi, prin proprii
lecturi, prin ani de adolescenþã ºi tinereþe ºi iluzii ºi
imaginaþie. ªi dintr-o datã cunoscuta dificultate: literaturã
care sã vorbeasc㠓în numele celor mulþi”, ºi care sã aibã
ºi ceva personal. O literaturã, cu un “conþinut” sau un
minim pigment social. ªi de aici toate relele sau belelele.
Un orizont, pe care îl poþi aproxima dintr-o aceeaºi sursã,
ruseascã, “nouã”, din care este transplantat, acolo
prezentat, entuziast, ca o expresie ºi reflectare artisticã a
unui proces “nemaicunoscut în istoria mondialã“, de
fãurire a unei societãþi superioare. De scãldat în superla-
tive. Vine redactorul prea zelos, care îþi cere o întãrire a
patosului (îi ziceam, în derâdere, “potas”). Vin observaþiile
de la Cenzurã (“Direcþia presei”). Vine o criticã mai puþin
pudicã, de acum cunosutã ca dezinvolturã, din felul cum
e taxatã în broºura Poezia putrefacþiei ºi putrefacþia
poeziei poezia lui Tudor Arghezi. “Dezinvoltur㔠care
dupã ce-þi reproºeazã una ºi alta te învaþã, te dãscãleºte,
ºi vine activistul însãrcinat cu Propaganda, care
organizeazã ªedinþele de analizã, la apariþia unui nou numãr
de revistã - cãci dupã ªcoalã þi-ai dorit sã te întorci în
redacþia revistei la care n-ai încetat sã-i fii un component
- la strecurarea în pagini a ceva nedorit de oficialitãþi.
Al. Vlad: Erau puse toate acestea în faptã, dar numai
dacã te aflai prin preajmã, respectiv dupã îndeplinirea
primei condiþii, a unei conformãri. În condiþia existenþei
acesteia. Poate dezvoltaþi acest aspect.
A. Rãu: Dar te aflai, cu lumea - cum trãiai sau cum
respirai. “Baze puterenice” erau puse, peste tot, îºi ocupau
locul în lume, de naturã a restitui totul în viaþã, cu aluri de
început de ev. Din culorile epocii. Marºurile pentru pace,
pentru înscrierea în brigãzi de muncã, mitingurile pentru
condamnarea imperialismului ºi rasismului, cântecele cu
chemãri ca “Nu sta pe gânduri, / intrã în rânduri, / vino-ntr-
un pas cu noi!”, devize în toate vânturile, ardente ca
steagurile roºii, “Libertate”, “Dreptate”, “Popor”, “Progres”,
parcã din Walt Whitman, cu vestejirea exploatãrii omului
de cãtre om, ºi a statutului de proletar intelectual rezervat
scriitorului în capitalism, cu atâtea exemple din secolul 19
românesc, vorbirile despre acordrea drepturilor de autor
(ce-i drept, acum respectat!), ºi “editorul burghez” cu sacul
sãu “de bani”, un exploatator. Concurau toate. Cu concursul
filosofiei, materialismul dialectic ºi istoric, esteticii, eticii,
cu prevalãri din Hegel, “teoria leninistã a reflectãrii”,
“realismul socialist”, “visul revoluþionar”, dar ºi cursurile
de “învãþãmânt politic”, pentru tot neamul, de “învãþãmânt
ideologic”, pentru intelectuali, realitãþi care asaltau, se
fãceau în diverse grade credibile, modelau. În care
“amestecul din afarã”, din Occident, nu încãpea.
Al. Vlad: Nu vã referiþi desigur la
“internaþionalism”, care acþiona ºi din Vest, chiar cu
promisiunea atâtor modele, multe credibile.
A. Rãu: Un semn de generozitate se dãdea în fiecare
clipã. Cerinþei de o literarurã a clasei muncitoare, biruitoare
în istorie, îi erau desigur asociate destule exemple, de
implicare în social, de solidarizãri cu mulþimile, ca pentru o
iniþiere religioasã, mai ales din ceasurile de rãscruce ale
revoluþiilor diveselor popoare, ºi asta conta enorm, îl
ºi pe îndrumãtor, pentru un plus de credibilitate. Exemple,
ori de câte ori când îngustimea trebuia cosmetizatã, sau în
pragul unei campanii, cu parfum demagogic, dar ºi cu
delimitãrile de rigoare, referitor la inevitabilele limite ale
timpului - din literatura clasicilor, antici ºi moderni, marii
realiºti, autorii de epopei, marile cãrþi ale Umaniºtilor ºi
Renaºterii, marii ruºi, Tolstoi, Gogol, Puºchin, Lermontov,
dar ºi pe unele parcele Dostoievski, autorii europeni
antifasciºti, ºi poeþii, romancierii, criticii francezi de stânga,
foºtii suprarealiºti, cu actul de identitate, de purgatoriu,
al Rezistenþei, sud-americanii militanþi, pentru suflul
proaspãt, debordant popular dar ºi la zãri de realism magic,
refugiaþi, din regimurile lor dictatoriale, în þãrile
comunismului, un Asturias, un Amado, un Neruda, ºi
traducerile droaie din sovietici cu cãrþi umanizate de drama
marelui rãzboi, atrocitãþile, particularitãþile ºi eroismele care
 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
l-au impus în memorie, ori ale “cãlirii oþelului” pe marile
ºantiere pentru depãºirea economicã a statelor cãrora
socialismul trebuia sã le fie un gropar, dupã atâtea trilogiile,
mãrturiile Rãzboiului civil, de la ªolohov la Andrei Tolstoi
ºi într-o zi la Pasternak, sau mãrturii din Rãzboiului civil
spaniol, un Ilya Ehrenburg, Raportul asupra revistelor
Zvezda ºi Leningrad, dar ºi poezii de Ahmatova, Esenin,
Zvetaeva, Mandelºtam, cariera într-un timp a “poemului
epic”, de picanterii (“a zâmbit partorgul, a zâmbit…”), ori
de mai largã dezbatere civicã, de respiraþie, urmatã de o
micã vâlvã în jurul unei tresãriri de lirism suav, minor, cu
unele câºtiguri ºi în imagistic, un început de emancipare,
printr-un Tvardovski ori un Utkin, cãrora le va urma o
generaþie de reviriment, la Moscova, sã-i numeºti pe
Voznesenski ºi Evtuºenko, dupã cum vor accede la o
demnitate ºi produse autohtone, încã de timpuriu. În vadul
temei Republicii, cu steaua într-un alt veac: Bãlcescu,
timbrul barbian în caratele unei ode “trãind” la cote înalte
de meºteºug, sau, în teatru, de discurs intelectual
distanþând de atâtea vulgarizãri, camil-petrescian; dupã
un discutabil, fetiºizat Mitrea Cocor, în felurite împrejurãri
(“o carte a mea între altele”, se va apãra într-o întâlnire cu
“ucenici” în ale scrisului “tata Sadoveanu”), romanul
istoric (o rescriere) în acelaºi grai de aurãrii ºi miere, savori
de cronici, cu Nicoarã Potcoavã; între mizerii îngãlate,
voioase, hãtãlmãºii de limbaj, voinicisme, “hectare de
nãdejdi”, totuºi, câte un accent de robusteþe ºi strunire a
verbului, dacã nu ºi echidistanþã, ici-colo, în poezii pentru,
despre Pace, un Eugen Jebeleanu ºi o Maria Banuº. ªi ca o
continuare, cumva, cu talentul sãu mai pietros ºi o unitate
de glas, nu ca ansamblu, ºi Mãrul de lângã drum, de Mihai
Beniuc. Iar dupã debuturi care au anunþat un drept la
aºteptare, speranþã, în prozã, o Întâlnirea din pãmânturi,
o Euridice, de amurg de vechi regim, câteva digitãri, exersãri
(când pe imaginea doritã a luptei cu normele de producþie,
în uzine, când pe “înfrãþirea” ogoarelor) aºezând într-o zonã
de interes douã vestiri mai noi de viitori romancieri (despre
care sã spui, ca prin 1970 Arghezi despre poezia lui A. E.
Baconsky, “unii nu vãd substanþa, eu nu pot sã nu vãd
substanþa”) – Marin Preda ºi Petru Dumitriu. Acestea, lângã
alte întâmplãri, de neignorat: cu îngroºarea trãsãturilor nega-
tive în referirile la clasele “suprapuse”, Desculþ ºi Bietul
Ioanide. Exemple. Dar ºi altfel de exemple, de neurmat. De
prin un Alexandru Jar, M. Davidoglu, Eugen Frunzã, V. Em.
Galan, Remus Luca, I. Ludo, ideologizanþi de serviciu,
semne de mare ori de hotar sub inscripþia din Glosã: “Tu
te-ntreabã ºi socoate…”.
Al. Vlad: …despre câte, un cod tematic impus
permitea… zonalã. ªi chiar “reportaj în versuri”, cu “peisaj industrial”,
A. Rãu: Un cod tematic, foarte vigilent la “abateri”.
Mai suportabile, mai convenabile pentru un gest de prezenþã,
posibile, dintre teme, erau, cum am mai arãtat, “lupta pentru
pace”, dar adesea cu consecinþa mai puþin vagã, a trebuinþei
de punere a problemei mai pe ºleau, cu componenta de
ripostã, la care erai invitat, cu indicarea exact a cine sunt
doritorii de un nou rãzboi, brutal, când lucrurile se complicau
brusc, ºi cu dezicerile felurite, mai mult eufemistic, de un
“trecut blestemat”. Dar venea, nu întârzia, oficiul Criticii. “-
Mai adânc!”, în cazul unei autocritici. A vedea
conflictualitatea în forma luptei de clasã, comandamentele
la amãnunt din “frontul muncii”, intransigenþa, cele ale
înfruntãrii forþelor noii lumi, cu lumea veche, muribundã, ºi
aici, jumãtãþile de mãsurã nu încãpeau. De sã-þi tot aminteºti
dintr-un poet nord-american despre multul haz “pe care-l
face adevãrul pânã iese la ivealã”, ieri atâtea costuri.
79
Al. Vlad: Trebuiau asemenea dovezi de
conformare, ca sã reluãm termenul mai înainte folosit…
A. Rãu: Se impuneau asemenea dovezi, întâi de
existenþã pur ºi simplu, între acestea aflându-se ºi unele
exerciþii de compoziþie, sã le spunem aºa, în care credeai,
cuminþi, vreo tresãrire sentimentalã spontanã, sãrmanul
eros, sau o scenã de muncã din pictori realiºti, în care
aducerile din condei în final, de “actualizare”, nici nu þi se
par neavenite. Dar ºi ca verigi, pentru mai de larg, posibili
paºi. Dar în primul rând, scrisele anume “dovezi” de
prezenþã în flux, pentru o prevalare, la ora “greºelilor”,
care îºi vor urma cursul lor, ciclic de la o vreme, dându-þi
un drept al tãu de a le spune greºeli oricãror cãlcãri pe
alãturi de la o menþinere în cliºeu strict, într-o fazã când
acesta, pentru «gânditori», pedagogi paznici ai dogmei în
stadiul ei cel mai natur (sã-þi faci pãcat totuºi ºi sã scoþi
din tãceri niºte nume: Ion Vitner, Mihai Novicov, Sergiu
Fãrcãºan, Nicolae Moraru, Traian ªelmaru, Petre Iosif,
oamenii cu funcþii, unii, oameni de omenie, dincolo de
cele ale devoþiunii, dar de ce numai ei?), cliºeul era rege –
într-o angajare ºi firavã, pentru vitale, mereu, semne, din
interior, de progresãri, lente, numãrabile în ani ºi eºecuri,
paºi spre o normalitate. ªi de care “dovezi”, când va veni
sorocul, sã te poþi dezice pe faþã, ca la primul Congres al
scriitorilor din 1956, poate numai printr-o dezmeticire, sau
la o primã ediþe selectivã, prin 1967. Dovezi cu dublu sens,
ºi de o tristeþe, dar care, vãzute lucrurile singure, rupte
din contextul unei confruntãri surde (i s-a zis de cãtre
cineva, cu o sintagmã, “lupta în râu”), au ºi un substrat
de persiflare, chiar a obiectului în aparenþã slujit, obiectul
entuziasmului. Au fost publicate, ticluite, câte o baladã,
mascaradã, ca demascarea unui chiabur, ori un pamflet, în
agitatoric, direct politic, despre infidelitatea capitalistã faþã
de Lagãr, a titoismului, de fapt o iscusinþã parodicã pentru
o performanþã de calambur ºi oralitãþi de argou; câte o
filipicã, învãþând din recuzita folcloricã a blestemului,
despre bancheri yankei care în Wall-Street mânâncã dolari,
de taxat ca “oameni fiare”, ºi alte ferocitãþi, prostie ºi
candoare totodatã, corãbioare de hârtie pe o apã a
sâmbetei. Dar la adãpostul lor au trecut, în numere de
revistã astfel înzeuate, multe abordãri, adesea în rubricile
de criticã sau de artã, sub alte semnãturi, mai puþin
înfeudate. Sau în alte încercãri în stih, în câte un acelaºi
grupaj de texte, sau în numere de revistã apropiate ca
apariþie, comportãri diferite, o pasionare, vreo doi ani, pentru
o formul㠓meditativã”, ca antidot terorii ale descripþiei, ºi
cam în acelaºi timp pentru pastel, acesta vãzut ca o cale,
dincolo de un loc al sãu considerat încheiat în istoric literar
modern, din literaturi nevizate de o anomalie magneticã
cu o scuzã. Unde sã te poþi apãra de plusãrile din poezia
directã, agitatoricã, de slogan, dacã impresiile, impactul
realulului beneficiau de emoþie, venind ºi cu un inedit,
bunãoarã la nivel de vocabular ºi ce ar mai fi de adãugat.
Momentul îl vom simþi ca unul de regãsire întru lirism, în
viu necontrafãcut, neconstrâns la o cadenþã militarã - ceea
ce a fost la începuturile ei, ca un semnal, “poezia de notaþie”,
ca o ripostã la - ºi despãrþiri de - orice retoric, pe propriile-
i metereze, desfãtat. Când G. Bacovia sã poatã exclama, ºi el
notagiu, dupã Stanþe burgheze, în poezia publicatã la
Steaua, cerutã anume, în 1956, Cogito: “Mi-am realizat /
toate profeþiile politice / frumos este cerul…”
Al. Vlad: Cu alte cuvinte, se mai ºi credea…
A. Rãu: În felurite privinþe. În primul rând începea
sã se creadã în ºansele unei poezii care sã nu fie tributarã
80 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
experienþelor anterioare din poezia româneascã în
ansamblu, oricât ar pãrea de la netimp. La Steaua dar ºi în
volumele de versuri ale poeþilor care se afirmã editorial
dupã 1960. ªi pe un anumit palier aceastã întoarcere, cu
un spirit de selecþie, se vedea, în unele cazuri, într-o
legãturã ºi cu o baie de real, tangentã la “obligatoriu”. Se
credea, de pildã, cã trebuie ieºit, chiar cu preþul altor
pierderi, întâi dintr-o devitalizare, de sorginte mai veche,
din uscãciunea ºi osificarea. “ossi di sepia”, în care
ajunsese pe bune un bine-cunoscut formalism, purism,
estetism, calofilism, dacã termenul þine, în finalul
interbelicului românesc, de stilizãri, probã de foc pentru
care nu erau de ignorat experimente din cele mai diferite
din alte pãrþi, contemporane. Mai cu seamã revirimentul
concretului, chiar prozaicului, din arealul poetic nord-
american, dar ºi, ca necesare parãri la o influenþã prea
mare a acestora, europene, forþa de expresie încã nestinsã,
emitentã, din expresionismul german, ca parcã pentru anii
20, ºi cuantumul de condensare ºi comunicativitate din
gesta ermetiºtilor, încã tineri, italieni. Dupã cum la început
au spus câte ceva ºi rupturile de ritm, de clocot captat, în
trepte, din strigãtul în gura mare, strangulat în 1935 cu un
glonþ, maiakovskian. Mai fumega ºi sugestia, chiar lua un
chip de fatã, la atâtea bombardãri cu cartezianism ºi
concepual programatic. ªi la fel, complota, cu ajutor într-
o marotã care devine talisman, de reluare, tactic, a luptei
dintre tradiþie ºi inovaþie, din veacuri de verb francez,
veghere “la frontierele viitorului ºi nelimitatului”, eh! de
frumoasã roºcatã, “frisonul nou” apollinairean. Cãci ºi o
sintezã îºi purta un drum, al ei, ca pe o cruce, pe dinaintea
unor ochi de arguºi neadormiþi.
Al. Vlad: Vã referiþi aici la poeþi ºi poetici, din
care aþi ºi tradus… francezã, ca mai târziu Cioran, Benjamin Fondane - care
A. Rãu: S-a tradus cu voluptate, sau cheltuire. S-a
ajuns, cum am mai spus-o cu alte prilejuri, la o adevãratã
strategie revuisticã, a unor redactori grupaþi corp la corp,
într-o poziþie de apãrare, de la o vreme, dar nu trebuie
ignorat nici rolul revistei Secolul XX - de a folosi, pentru
corectarea, forþarea unei mentalitãþi, autoritãþile în materie
din alte literaturi, admise sau fãcute treptat sã fie admise,
ºi a pune mai ales la locul sãu ministeriatul, pe acest ogor,
Lucian Blaga. Ocaziile erau divese sau le determinai, un
centenar Baudelaire, un numãr de ani de la moartea lui
Rilke, pentru a contribui la o repunere în circulaþie, nu atât
Hans Hermann, Montarea
unui cuptor la fabrica
Independenþa din Sibiu
a autorului ieri ponegrit, cât odatã cu el a unor vocabule
prohibite în scrisul românesc original, ca mistice, ori com-
promise prin folosinþa lor ºi de cãtre vreo idelogie la in-
dex. ªi complementar, o dedare ºi exerciþiului critic, chiar
ºi cu instrumente mai sumare, cel al reconsiderãrilor, de
îndatã ce acestea sunt posibile (un heraldist ºi heraldic
Mateiu Caragiale, considerat “putred” sau imoral, nu de
mult; un Ion Pillat, nepot de Brãtieni, nu numai pãcãtuitor
cu gândirism ºi o Povestea Maicii Domnului. între altele).
Sau chiar îngrijiri de ediþii din autori care lipsesc, sã-l
amintim ºi pe un V. Voiculescu, la nu mulþi ani dupã moarte
în urma condamnãrii la închisoare politicã, în vârsta
senectuþii, publicat postum cu cele mai multe proze la
Cluj, fapt reparator care grãbeºte o mutaþie în proza tinerilor,
prin deceniul ºase. Dar sã nu pierd un fir, anterior acestei
paranteze. Oricât ar pãrea de ingrat termenul, a contat
schimbarea nu odatã a dezavantajului în avantaj. Ca
“trimiterea scriitorului în viaþã”, cu bilete decontate ºi
diurnã, în “documentare”. Bunãoarã, pentru un trãitor între
munþi, o evadare în mirificul, geograficul, genezicul Deltei
Dunãrii. Sau, pentru o mai efectivã situare corectã în afara
unui sentiment de neadaptare la citadinitate, în cazul unei
iviri sub exclamaþia “eu cred cã veºnicia s-a nãscut la
sat”, amintind de inadaptabili ardeleni, coborârile în
subteran la scormonitori dupã aur ºi cãrbuni, ori
hãlãduirile nu puþine în largul “dealurilor petrolifere”, în
Moldova sau în muncele dinspre Câmpina, un fief geo-
bogzian. Sã trebuiascã trecute toate, cumva, la un capitol
de total negativ? Eu le vãd, aceste deplasãri, într-o relaþie
ºi cu o poezie a itineranþei în genere, de plain-aire, de o
întreagã carierã pe toate continentele prin ani de inedit ai
Orient-Expresului ºi Tras-Siberianului, al drumurilor dus-
întors în Americi, între altele ale unui convertit la scris în
încã vor veni ca un semn de altceva.
Al. Vlad: Dezavantajul, în avantaj. Dar nu prea mult.
A. Rãu: …Din gluma: ce bine era pe vremea…, fiindcã
în tinereþe. Poate. Era nevoie ºi de credinþã în propriul
efort, cã ar merita, invidiatã uneori de câte un scriitor
oaspete occidental, care aflase câte ceva despre datele
unui program de emancipãri, în Est. Într-un scepticism, al
sãu, îndreptãþit. Un zel, un program, sã-l numim pentru
Normalitate. Fiindcã, dintr-o literaturã care nu se dezice
de a fi ºi una “de conþinut”, expresie a eului dar ºi a unui
loc, a unui timp, din toatã literatura sub comunism, oamenii
se departajeazã pe acest criteriu, se departajau, în opinia
care a fucþionat la Steaua: dacã în cãutarea unui accent
personal, nou, de limbaj, se aflã sau nu în ce scrii aceastã
zare, gândul unei grãbiri a momentului unic când verbul
sã-ºi decidã singur miºcãrile, respiratorii sau de idee, fãrã
nici o încercare de a triºa. Dar aici e de stat ºi de scris pe
îndelete la o carte, pentru a compara, cântãri, toate în
liniºte, binele ºi rãul deopotrivã.
Al. Vlad: Se încheie, pentru a deveni mai exacþi, cu
aceste încercãri de ieºire la aer, dintr-o echilibristicã,
cu o fazã sã o numim cea mai ingratã?
A. Rãu: Pentru unele câºtiguri de ritm, prin 1956,
când are loc Congresul scriitorilor amintit, Congres
precedat, cu unele disponibilitãþi de acceptare public a
unor nuanþe critice, de o Conferinþã pe þarã a Tinerilor
scriitori (când eu am o intervenþie cu titlul “Timiditate ºi
teribilism în poezie”, reluatã, cu scurtãri, în
Contemporanul). Iar pentru un sentiment de slãbire a
îngrãdirilor, în lipsã de mai mult, începând de prin 1960-
 înapoi la proletcultism - dialoguri “tematice”
1962, bunãoarã cu admiterea în câmpul revuisticii a lui
Lucian Blaga cu poezie originalã. Acum temele, probele
impuse, de ieri, se rãresc pânã dispar. Sau, “tipicul”, care
mai funcþioneazã la Moscova, în Bucureºti nu mai e
operant. Totuºi valurile de dezgheþ ºi îngheþ, sub deghizãri,
sunt o caracteristicã a dezvoltãrii, dupã funcþii ºi disfuncþii
în mecanismul politicii, iar printre ele se înseriazã, pe fire
tainice, atâtea semne de “cunoºtinþã de cauzã”. Respectiv,
au fost cãrþi ca Groapa ºi Cronicã de familie, 11 elegii ºi
Cadavre în vid, dupã un sclipãt Primele iubiri, de “luptã
cu imerþia”, proze de Titus Popovici, Constantin Þoiu,
Nicolae Breban, Matei Cãlinescu, ªtefan Bãnulescu, sau
întîmplãri prin teatru, un Horea Lovinescu ºi Marin
Sorescu, regãsiri ºi reveniri în forþã pe tribune ale binelui,
în poetic alegorizant cu volumele Hanibal ºi Paznic de
far, dar autorii acestora sunt stimaþi ºi pentru tableta lor,
de o fastã pedagogie ºi elevaþie, se detaºeazã un eºalon
de tineri critici, unii universitari, care reînnoadã pe faþ㠖
lângã un ªeban Cioculescu ºi un Vladimir Streinu – un fir
cu moºtenirea G. Cãlinescu ºi Eugen Lovinescu, de acum
cauze ºi ei ai unui climat de însãnãtoºire. Dar atâtea alte
voci au promis, au punctat de acum, cu cãrþi care se reþin,
Nicolae Labiº, ªt. Augustin Doinaº, Petre Stoica, Gellu
Naum, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, poeþii de la Steaua.
În 1975 (dupã un alt val rece, 1971, de vânt asiatic) eu pot
publica volumul Micropoeme ºi alte poezii, în care am ºi
o poezie 7 vaci slabe, cu versurile: “O, de ar trece aceste
zile proaste / aceste ºapte vaci slabe”. Te înflãcãrai ºi te
repliai, prin ani de o altfel de descurajare, târzii, lungi pânã
în decembrie 1989, când suntem în fine în afara subiectului
în discuþie. Dar înflãcãrãrile ºi replierile – altfel de deal-
vale, temporar, la români – întorc mai cu seamã în perioada
primã, când eu trecusem parþial aceastã legitate într-o
alegorie pe care am intitulat-o Sãlciile plângãtoare, pe
care am avut norocul sã o pot publica încã la finele anului
în 1953. Îmi pot aminti cum într-un moment de niºte
nãdejdi, mergând la o ºedinþã în Bucureºti, cu naivitatea
credinþei în raporturi, despre care se scrisese, de mai bunã
înþelegere între Est ºi Vest, unui aparatcic din critica mai
veche i-a revenit sarcina sã deschidã hora, ºi prima frazã
din cuvântul lui a fost, ritos, ca de prin folclor: “Tovarãºi,
balaurul capitalist dã din coadããã”. Când totul, încã odatã,
era din nou la-nceput.
Al. Vlad: Acele ºedinþe trebuie sã fi fost uneori
adevãrate spectacole, uneori cu suspans… în acest sens, care a fãcut un pas spre un contur ºi prin
A. Rãu: ªedinþe pregãtite cu tot dichisul,
instituþionale: muncitori pe post de cititori, demascatori
îngrijoraþi, dintr-o intenþie de “a te ajuta”, activiºti în
domenii educative, critici literari de serviciu, satrapi sau
numai “tacticieni”, de la presa centralã, politicã, dar ºi
literarã, conducãtori ai Uniunii de breaslã, când nu ºi ai
altor Uniuni de creatori, dar ºi – când e cazul – instructori
de la Comitetul Central, de la Secþie, mai dihai ca un tribu-
nal. Cu una dintre acestea ne-am pomenit în redacþia din
Cluj, tot prin 1953 toamna. Eu pãcãtuiam cu o poezie pe
care o intitulasem “Floarea de stânc㔠(alt mod de a-i zice
florii reginei”), A. E. Baconsky cu o poezie despre tineretul
lumii participant la Festivalul Tineretului, internaþional,
þinut la Bucureºti în acelaºi an, în care poetul s-ar fi bucurat
prea mult de prezenþa în numãr mare ºi a unor tineri din
Occident, în marele for, ºi Mircea Zaciu cu o prozã destul
de “roºie” altfel, dar cu tare mic-burgheze, Pasagerii de
pe corabia beatã. Dar punerile “sub focul criticii” fuseserã
mai multe. Cine n-a stat în astfel de spectacole, nu înþelege
destul. Funcþionau acest gen de convocãri, dar ºi din
81
cele menite numai sã lanseze, sã consacre, sã ofere un
model, ca prin 1951 una la Uniunea Scriitorilor, pe strada
Ana Ipãtescu, urmatã de un bufet fin agremetat cu
bunãtãþi de la Athené Palace, unde eºti prezent, presupus
învãþãcel, ca sã-l auzi pe acad. A. Toma miruind Minerii
din Maramureº ºi decelând “mãiestria artistic㔠a lui Dan
Deºliu, ºi acesta de faþã, ºi sã vezi cum un grup de muncitori
aduºi de la o mare uzinã bucureºteanã depun mãrturie
despre forþa mobilizatoare în muncã a poemului, de naturã
sã-i complexeze pe niºte cârtitori, cum fusese în speþã
unul din criticii adesea preþuit ºi el, al vremii. Ov. S.
Crohmãlniceanu. Dupã cum ºi alt gen de adunãri, cu totul
sumbre, pentru combãtut abateri grave de la linie (îmi
amintesc de o improvizaþie, într-un caiet, despre acest tip
de stratageme, cu sintagma “combateri, rãzbateri”), zise
de demascare, o dovadã cã purtarea de mãºti era
presupusã. Unele cu intervale, în ordini de zi mai terne,
trenante, posoromorâte, care brusc înviorau, ca odatã la
Cluj, când într-o plenarã de partid s-a gãsit cu cale sã se
facã public un denunþ intern fãcut mai de demult, uitat,
de cineva, la un ceas emoþional, ºi pe care semnatarul îl
regreta – pentru a nu se mai pretinde cã o solidaritate
deplinã dintr-un moment mai recent ar funcþiona într-un
anumit colectiv literar, considerat mai sudat. Iar altele,
pentru un avertisment mai general, organizate cu dichis
regizoral, ºi grupuri de interese, cum a fost ºedinþa în
care s-a vorbit aprig numai de duºmani înrãiþi, posibile
“trãdãri”, urmatã de debarcarea lui Zaharia Stancu de la
conducerea Teatrului Naþional, sau o alta, într-un cadru
politic din cele mai la vârf, în care câþiva scriitori cu de-
but antebelic, cam “colboraþioniºti”, dorindu-se apãraþi
de cei slujiþi, supãraþi pentru niºte ironii, ciupiri, înfruntãri
polemice, pe chestiuni de oportunism ºi primitivism de
expresie, mai în adâncime vizând aceeaºi veche racilã,
din niºte texte destul de prudente critice, au adus acuza
cã sunt folosite, reiterate elemente de discurs insurgent
legionar. ªi când într-o tãcere, rumoare generalã, n-a fost
deloc uºor…
Al. Vlad: Propunând un final, încheind romanul
acesta al unei pãrþi dintr-o generaþie, dupã cum aþi
formulat, dar care este pe câteva spirale ale unui timp
întreg, în care scrisul literar s-a vrut controlat, condus
din administrativ, rãmâne impresia unei cãrþi întregi
posibile despre o experienþã trãitã, fiindcã aþi adus vorba
aceastã discuþie.
A. Rãu: Pot fi de conceput pentru ieºirea
adevãrului la ivealã mai deplin ºi pentru întoarceri în
“timp pierdut”, ºi pronunþãri altele decât ale unor
investigatori neutri, care n-au pierdut nimic pe drum, în
acum izbãvite/rãsplãtitoare/mereu scadente areopaguri.
Reuºeºte mai cu precãdre abordarea din afarã, strict
obiectivã, în care articulaþiile, punerile sub lupã sunt
numai prin þãri de concept. Poate cã un om care a trãit
acolo trebuie sã se opreascã mai curând la asamblãri de
fragmente, cu plurivalenþa lor. Trecutul a fost, nu-l faci.
ªi ce e menit sã rãzbatã din ieri, ca aspiraþie la expresie, al
tãu, are a merge la cântare pãzite de draci ºi îngeri, pentru
un Ierusalim ceresc ºi singur, fãrã trebuinþa niciunui
sprijin retro, de care vorbeºte ºi Liviu Rebreanu în
interviurile lui despre prevalenþa Operei. Mai mult decât
atât, poate, deci, nu se plãte. Acest “argint” de limbaj,
din Munþi Apuseni.
Cluj-Napoca, octombrie 2004
82 înapoi la proletcultism - antologie
Nicolae TÃUTU
Autobiografie
„Eu, grãnicerul Radu A. Ion,
Când moi creionul chimic în gurã
Simt bunii mei din leatul lor de sgurã
Cum se apleacã peste foaia de hârtie,
Cãci primul sunt din ºirul lor ce ºtiu a scrie.
ªi toþi apasã’n plumbul meu, sã spunã
De câte-au tras prin neagra lor furtunã
Când sângeraþi de legea cea neroadã,
Viaþa ºi-o târau ca pe o corvoadã.
ªi n-or ajunge coale, cãrþi întregi
Sã spunã câte-au tras sub domni ºi regi,
ªi n’ai sã poþi pe toþi sã-i socoteºti
Câþi au cãzut prin ocnele domneºti… Se rezemã de dâmbul zgrunþuros
Deaceea eu – fost ultimul argat
ªi primul ce în viaþã am intrat –
ªtiu ce înseamnã liber sã trãieºti
Sã fii stãpân pe rodul ce-l munceºti.
Acum, când la hotar de strajã-s dat,
Cu pumnii mei cei aspri de soldat
Prind arma zdravãn ºi pândesc la cei
Plãtiþi de domni sã’ntoarcã anii grei,
Soli din Wall-Street ce vor ca ºi la noi
Sã batã’n poarta þãrii cu rãzboi,
Vor sã ucidã pruncul, bucuria,
Eu voi veghea…”
Aici,
A întrerupt autobiografia.
O’mpãturi cu grijã în ziar,
Cu drag la piept îl încãlzea hârtia
Când a pornit în postu-i pe hotar.
Cãlca tãcut, aºa cum altãdatã
Tãcut mergea sã smulgã’n câmp neghina,
ªi’ntocmai cum strângea cândva lopata
Strângea în pumni acuma carabina.
Veghea ºi pentru pruncul lui cel mic
Cu pãr bãlai ºi cu surâsul bun,
Ca mâini sã creascã mare ºi voinic
Sã nu ajungã sfârtecat de tun.
Privea la plopi… Aliniaþi pe mal
Pãreau ºi ei de santinelã,
Privind de veacuri miºcãtorul val
Pe sub frunzar, ca sub capelã.
Cum se târa, abia simþit de in, –
Loc îi fãceau flori aromate,
ªi-i ascundeau cu foºnetul lor lin
Bãtaia inimii de frate.
Un greer þârâia ca un semnal
ªi Calea Laptelui pãrea vipuºcã…
Sst! Douã umbre chiar aici, pe mal…
κi strânse pumnii tari pe puºcã.
Doi titoiºti… Ce plãnuiau acum?
Spioni mârºavi sã lase-aici în þarã?
Cu crima lor sã-ºi facã’n noapte drum.
Sã pregãteascã înrobirea iarã?
Þi-au tras cei doi cãlãi. Din guri de foc
Plumbii lui Tito au þâºnit.
Rãnit, se prãbuºi… Alþi plumbi în loc…
Gemea doar lanul, nesfârºit.
Dar n’or scãpa! El îi ura pe drept,
Se rãzboia cu ei din buni, strãbuni.
Nu l’or opri nici rãnile din piept
Ce sub veston îi încingeau cãrbuni.
– „Îi voiu opri!” ªi-a strâns arma vârtos.
Acelaºi zâmbet liniºtit pe gurã.
ªi trase primul foc, cu urã.
Simþi puteri de parcã toatã þara
Þinea de arma lui, vânjos.
Alt glonþ, ºi alt… Auzi cum urlã fiara?
ªi-a doua, zvârcolindu-se pe jos?
Zâmbi din nou. Se aplecã pe lan
ªi-ºi rezemã fruntea jilavã.
Aºa cum ieri o rãcorea pe geam.
Ultimul glonþ rãmase’n þeavã…
– „Gata!” Lumini în faþa lui jucau.
Copilul ºi-l vedea pe pernã
Dormind. Obrajii rumeni îi zâmbeau
Ca macii’n valul de lucernã.
Veni ºi comandantul de ploton.
I-a strâns la piept trupul rãnit.
Ca unui frate raportã Ion:
– „Tovarãºe… eu… i-am… oprit!”
Apoi bãtaia inimii, uºor,
S-a scurs în lan cu roua plinã.
Dar pumnul lui veghea necruþãtor
Strâns încleºtat pe carabinã.
I-au scos apoi de sus, dela veston,
De sânge plinã, autobiografia.
ªi prins-a comandantul de ploton
Sã le citeascã tuturor hârtia.
– „Eu voiu veghea…”
El n’a pus punct în autobiografie.
Dar noi vom scrie’n locu-i, pe hârtie,
Cum a cãzut erou la datorie
Cu faþa la duºman, cã, a vegheat
Aºa cum þãrii noastre a jurat,
ªi a cãzut lovind duºmanu’n faþã,
Luptând, cu arma’n mânã, pentru viaþã.
ªi-au iscãlit, în locul lui Ion,
Ostaºii toþi, întregul sãu ploton,
Ce azi îi poartã numele iubit
Ca semn cã grãnicerul n-a murit.
 înapoi la proletcultism - revizitãri
Nicolae MANOLESCU
Realismul socialist. Literatura
„nouã”
Se observã o oarecare ºovãialã a criticilor români
cînd vine vorba de originea realismului-socialist, concept
ºi practicã importatã dupã 1948 din literatura sovieticã.
Istoricii literaturii ruse (de exemplu, Vittorio Strada, în
capitolul Gels et Dégels din Histoire de la littérature ruse,
vol. 3, Fayard, 1990, Régine Robin, Le réalisme socialiste.
Une esthétique impossible, Payot, 1986) considerã cã
termenul îºi aflã sursa în contextul reorganizãrii asociaþiilor
literare ruseºti din 1932. O perestroika, aºadar, ca urmare a
unei rezoluþii a CC al PCUS, care a însemnat sfãrºitul
relativei liberalizãri din perioada cunoscutã sub numele
de N.E.P. Termenul ca atare apare prima oarã într-un discurs
rostit de Ivan Gronski, directorul Izvestiei ºi membru în
comitetul de pregãtire a noii ºi unicei uniuni de breaslã, ºi
reprodus de Literaturnaia Gazeta: „Metoda de bazã a
literaturii sovietice este, aºadar, aceea a realismului so-
cialist”. Formula va fi reluatã aproape literal în Statutul
noii Uniuni a Scriitorilor Sovietici din 1934. Cea dintîi
teoretizare a conceptului îi aparþine lui Anatol Lunacearski,
la care mai tinerii ideologi ai vremii apeleazã ca la un guru,
chiar dacã nu le erau strãine neînþelegerile lui cu Lenin pe
tema noii literaturi de la începutul deceniului precedent.
Lunacearski distinge realismul-socialist de acela burghez,
apreciind cã are darul, prin caracterul sãu revoluþionar, de
a surprinde realitatea nu pur ºi simplu aºa cum pare sã fie,
dar cum va fi în virtutea dinamicii istorice; îl socoteºte
„pasionat” ºi „combativ”, ba chiar „romantic”, îndreptat
contra vechiului din societate ºi din conºtiinþe; vede în el
un instrument al partidului în efortul de formare a
concepþiei oamenilor, care nu trebuie ancoratã în
eventualele nerealizãri pasagere, cu siguranþã neesenþiale,
ci orientatã spre scopul final, comunismul. Aici este totul,
inclusiv temeiul pentru cenzurã. În raportul sãu de la
Congresul Scriitorilor, Andrei Jdanov va reproduce destul
de fidel teza lui Lunacearski despre realismul-socialist ca
utopie revoluþionarã ºi instrument în mîinile partidului.
Printre protagoniºtii noii literaturi îi gãsim pe Maxim Gorki
ºi György Lukács. Refugiat în Uniunea Sovieticã, filosoful
maghiar, teoretician reputat al romanului, era convins cã
romanul realist-socialist tinde spre epopee, ca rod al unei
lumi fãrã clase ºi ca expresie a omului total al marxismului,
însuºire neconfirmatã nu doar, cum era de aºteptat, de
romanele lui Pasternak ºi Soljeniþîn, dar nici mãcar de cele
ale lui Fadeev ºi ªolohov. În ce-l priveºte, Gorki n-avea
idei personale, în Despre realismul socialist, dar era
scriitorul cel mai important care adera la noua doctrinã.
La noi, termenul este consacrat o datã cu broºura
din 1951 Pentru realismul-socialist în literaturã ºi artã, ºi
are legãturã mai puþin cu discursul lui Jdanov din 1934
decît cu alte douã intervenþii ulterioare ale acestuia, mult
mai dogmatice decît ar fi putut prevedea Lunacearski,
mentorul sãu. E vorba de un faimos raport din 1946 în care
Jdanov critica publicaþiile Zvezda ºi Leningrad,
recomandîndu-le nici mai mult, nici mai puþin decît
promovarea unei „literaturi de partid”, ºi de un discurs
din septembrie 1947, cînd a luat fiinþã Cominformul ºi lumea
s-a trezit împãrþitã de ideologul de la Kremlin în „douã
lagãre” aflate într-un „rãzboi rece”. Faþã de relativa ebuliþie
din anii ’30 (la Congresul de înfiinþare a Uniunii Scriitorilor,
83
a spus lucruri pline de bun simþ Malraux, invitat, ca ºi Aragon,
dar ºi Bucharin, unul despre prozã, celãlalt despre poezie, ºi
în general, s-a discutat destul de liber), noile teze jdanoviste
se dovedesc de o remarcabilã platitudine, încremenite în limba
de lemn a celui mai ortodox stalinism. Este versiunea pe care
o vor prelua ideologii români din anii ’50.
Datã fiind aceastã împrejurare, se va pune mai tîrziu
problema lipsei de organicitate a literaturii noastre de dupã
1948, mai degrabã un calc dupã aceea sovieticã decît o
etapã dintr-un proces istoric firesc. Lucrurile chiar aºa
stau, dar cîteva precizãri sînt necesare. Într-un foarte
interesant studiu despre Discursul anilor ’90, Mihai Zamfir
e de pãrere cã niciodatã arta totalitarã (din regimurile
fasciste, ca ºi din cele comuniste) „nu beneficiazã de
tradiþie”, fiind o „invenþie absolutã a secolului XX”. Mai
mult, modelul realist-socialist a fost „importat tel quel, cu
variaþii nesemnificative”, în toate þãrile din Est, diferenþele
ivindu-se mult mai tîrziu: liberalism à la polonaise, naþional-
comunism à la roumaine etc. Literatura sovieticã, aceea
din care provenea conceptul, nu-l experimentase, ea, decît
dupã un deceniu ºi jumãtate de toleranþã faþã de artã ºi de
artiºti, cînd se putuse publica o literaturã normalã ºi
diversã, ba chiar una de avangardã sau apoliticã, de la
simboliºti precum Blok ºi moderniºti ca Mandelstam la
novatori înlãuntrul concepþiei bolºevice precum
Maiakovski, de la eseiºtii notorii ai ªcolii Formale Ruse
ori mari poeþi ca Esenin la simpli scribi ai propagandei de
partid ale cãror nume istoria literarã nu le mai înregistreazã
de mult. Între teoreticienii ºi liderii sovietici au existat
controverse. În 1920 Lenin l-a silit pe Lunacearski sã revinã
asupra susþinerii Proletkultului ca organizaþie
independentã ºi menitã sã dirijeze o „culturã proprie
specialã”. (Textul disputei a circulat ºi la noi în broºura
Despre cultura proletarã din 1955). ªi la Lenin, ºi la
Bogdanov, fondatorul Proletkultului, cliºeele politice ºi
unele idei cu adevãrat noi se amestecau în oarecare
proporþie. Pe de o parte, Lenin apãra cu fanatism
conducerea unicã de cãtre partid, nevoind sã lase
economia pe seama sovietelor ºi cultura pe a Proletkultului;
pe de altã parte, el combãtea ideea lui Bogdanov ºi Troþki
despre o artã proletarã opusã artei propriu-zise. În 1932-
1934 doar prima tezã leninistã mai era în vigoare: realismul-
socialist ca metodã reclama o artã de tip nou, proletarã în
esenþã. Ideea va gãsi adepþi ºi la noi, unde proletcultismul
va fi la modã în jurul lui 1950, abandonat tacit dupã 1952-
1953 ºi criticat fãþiº în 1956. E drept cã, la noi,
proletcultismul nu va fi niciodatã o avangardã veritabilã,
ca în Rusia de imediat dupã 1917, ci numai cliºeul unei
arte fãrã tradiþie ºi extrem de conservatoare formal. Un
cercetãtor a încercat sã reimpunã termenul pentru toatã
perioada (Liviu Þeghiu, Proletcultismul românesc, 2000).
Mai potrivit este sã folosim termenul de realism-socialist,
ca noþiune genericã, aºa cum a dovedit cel mai limpede
Sanda Cordoº (Literatura între revoluþie ºi reacþiune, 1999).
În sfîrºit, dacã este sã comparãm situaþia de dinainte de
1932-1934 de la sovietici ca aceea de la noi, trebuie sã ne
referim la anii ’44-’47 cînd comunismul românesc îºi croia
drum printre tendinþe care prelungeau interbelicul,
introducând totodatã în discuþie teme noi. Intervalul a
fost studiat, ºi înainte de 1989 (articolele lui Ion Cristoiu
au rãmas în Amfiteatru ºi în S.L.A.S.T) ºi dupã aceea
(primele douã volume din serialul de ºapte al Anei Selejan).
Lipsa de organicitate a literaturii „noi” este indiscutabilã
din clipa adoptãrii metodei realist-socialiste. În aceastã
privinþã, anii premergãtori conþin numeroase premoniþii
alarmante, dar ºi o stranie orbire. În 1945 Ion Biberi a avut
84 înapoi la proletcultism - revizitãri
ideea unor scurte interviuri cu personalitãþi marcante ale
vieþii literare ºi ºtiinþifice despre Lumea de mîine. Nu doar
prin prisma viitorului deloc îndepãrtat, dar chiar avînd în
vedere ce se întîmpla în acei ani, optimismul majoritãþii
intelectualilor care participã la anchetã pare aproape
iresponsabil. E destul sã schiþãm un tablou al evenimentelor
de dupã întoarcerea armelor ca sã ne convingem.
În toamna lui 1944 se produc primele epurãri morale.
De morþi, ca ºi de vii. Începutul îl face Ion Caraion cu
Liviu Rebreanu, care murise la 2 septembrie. Necrologul-
pamflet se intitula Gorila ºi se încheia cu un îndemn
necreºtinesc: „Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna
peste liniºtita vale a Someºului, un popã tînãr, cu mîna pe
cruce, îi va blestema mormîntul ºi amintirea...”. ªi pentru
N. Carandino, în aceeaºi împrejurare, autorul lui Ion nu
este decît un fost agent al Gestapoului. I. Ludo evocã
memoria lui Iorga, la patru ani de la asasinarea marelui
istoric, doar spre a-l scuza de xenofobie ºi a-l acuza, în
schimb, de antisemitism. Vizaþi în aceste epurãri sînt
extremiºtii de dreapta ºi filogermanii din timpul rãzboiului,
socotiþi „colaboraþioniºti” de Miron Radu Paraschivescu
ºi de acelaºi I. Ludo. Cuvîntul provenea din Franþa
eliberatã, unde Drieu de la Rochelle fusese împins la
sinucidere, Céline, supus unui lung embargou literar iar
Brasillach, executat, toþi numiþi „colabos” ai naziºtilor.
Doar cã România nu fusese o þarã ocupatã iar opiniile
multora dintre cei vînaþi exprimau convingeri politice
personale. Despre „colaboraþionism” s-ar fi putut vorbi
mai cu temei dupã celãlalt rãzboi (dar atunci termenul nu
apãruse) în legãturã cu aceia care, colaborînd la
Bukarester Tageblatt, colaborau implicit cu ocupantul
german. în 1944, ca ºi în 1989, termenul nu era însã potrivit.
Sinceri sau oportuniºti, scriitorii nu se aflau în raport cu o
putere strãinã de ocupaþie, decît, eventual, în primii ani de
dupã 1948. Mai multe studii ºi o selecþie de texte a lui M.
Ungheanu (Holocaustul culturii române, 1999) vor încerca
sã reacrediteze ideea colaboraþionismului prin sovietizare.
În realitate, scritorii români au pactizat, de voie sau de
nevoie, cu ideologia comunistã, nu cu sovieticii. Vina
principalã o poartã comunismul însuºi ca sistem. Sovieticii
au fost doar agenþii impunerii lui în lume.
Colaboraþioniºtii din opinia presei de dupã 1944,
spre a reveni la ei, erau atît unii dintre cei dispãruþi, ca
Rebreanu, cît mai ales, scriitori în viaþã, cîþiva urmãriþi ºi
arestaþi (Nichifor Crainic), majoritatea, doar denunþaþi
public, de exemplu de Oscar Lemnaru în rubrica Perna cu
ace a Dreptãþii þãrãniste, printre ei, unii deja emigraþi (E.
Cioran, Horia Stamatu). În confuzia generalã, scriitorilor
cu vederi de extremã dreaptã li se adãugau alþii, victime
ale unor rãfuieli personale sau pentru cã nu puteau fi
taxaþi de stînga. Polarizarea rãului la dreapta (chiar dacã
liberalã, nu fascistã) ºi a binelui la stînga (socialistã sau
comunistã) în aceºti ani se produce ºi va deveni
prejudecata ideologicã de bazã în toate istoriile postbelice,
în bunã mãsurã ºi de astãzi. În Tribuna poporului din 1944
a lui G. Cãlinescu e demascat Blaga. Nestor Ignat preia
ºtafeta într-un articol din 1946 iar M. Beniuc îi aplicã
filosofului ºi poetului, deopotrivã de „obscurantiºti”,
lovitura de graþie în 1959. Felix Aderca numeºte Istoria lui
G. Cãlinescu (aflat el însuºi în situaþia ambiguã de vînãtor
de vrãjitoare ºi de vrãjitoare) „un Babilon de graiuri
încurcate de un suflet neîmpãcat”, declanºînd,
deocamdatã ca formã personalã de iritare, o companie
cãreia îi va da culoare ideologicã acelaºi I. Ludo (bãnuind
la Cãlinescu simpatii faþã de „instigatorii de pogromuri”!)
ºi o va desãvîrºi I. Vitner în Critica criticii. Pentru M. R.
Paraschivescu, Tudor Arghezi este „un impostor”, care i-
a elogiat pe legionarii Moþa ºi Marin ºi a iscãlit regulat în
revistele dreptei alãturi de alþi stîlpi ai „reacþiunii
pogromiste”. Campania contra lui Arghezi va culmina cu
articolul lui Sorin Toma din Scînteia anului 1948, în legãturã
cu adevãratul autor al cãruia avem astãzi mai multe
mãrturii, unele contradictorii, inclusiv pe aceea tîrzie a
celui care-l semnase. Articolul gãseºte un pandant bizar
în pamfletul publicat de Pamfil ªeicaru în exil cîþiva ani mai
apoi. Toate aceste contestãri îºi au punctul de plecare în
lunile de dupã august 1944. La grãmadã, aproape nu mai
conteazã cã ª. Cioculescu îl desfiinþeazã pe Brãtescu-
Voineºti („bãtrînul nãrod”, cum îi va zice altcineva) pentru
„duioºia” („un criteriu perimat”!) din nuvelele lui, sau cã
Leonte Rãutu pune la zid „formalismul” burghez ºi
reacþionar al criticului de care Georgeta Horodincã se va
despãrþi patetic în 1955: Adio, domnule Maiorescu! Spre
a nu mai vorbi de alþii, care, poate, îºi meritau soarta, ca
Nae Ionescu, Rãdulescu-Motru sau Crainic. Chiar de la
finele verii lui 1944, ca urmare a unui punct din Convenþia
de Armistiþiu dintre guvernele român ºi sovietic, epurãrile
lovesc, dincolo de autori, ºi cãrþile. Se prevedea scoaterea
din circulaþie a „tuturor publicaþiilor fasciste, legionare
sau naziste”. În primãvara urmãtoare, Monitorul Oficial
fãcea publicã prima listã de tipãrituri interzise. În 1946,
numãrul acestora era de 2000 pentru ca, un an înainte de
legiferarea propriu-zisã a cenzurii în 1949, sã urce la 8000.
Pe aceste liste s-au aflat din prima clipã manualele ºcolare,
hãrþile, cãrþile de istorie, biografiile, scrierile religioase,
dar ºi destule ficþiuni literare.
Nu era deloc încurajator ce se întîmpla dupã 1944,
indiferent de temeiurile pe care unele atitudini le puteau
avea într-o vreme în care se pãstra vie amintirea carlismului
ºi a legionarismului ori a scurtei dictaturi antonesciene,
cu deportãrile ºi pogromurile ei. Mai ales cã era cît se
poate de suspect ceea ce demascatorii puneau în loc.
Cum epurarea s-a întins ºi asupra trecutului, a clasicilor,
foarte curînd s-a observat cã se urmãrea o reconfigurare a
istoriei literare, a canonului ºi a paradigmei. Renegãrii lui
Maiorescu îi succeda logic apologia lui Gherea: criticii
estetice, triumfãtoare în interbelic, i se prefera din nou
aceea „ºtiinþificã”, vulgar-sociologicã de la
Contemporanul. Demolarea lui Arghezi, Blaga, Barbu ducea
la fabricarea unor noi poeþi emblematici, A. Toma sau D.
Th. Neculuþã. ªi care era programul de higienã culturalã
propus de Ludo ºi compania? „Poporul intrã în plinele
sale drepturi, trebuie sã vrem sã fim alãturi de el”, exclamã
G. Cãlinescu nu mai tîrziu decît în septembrie 1944. Geo
Dumitrescu nu mai proclamã libertatea de a trage cu puºca
în vechiturile literare, ci „solidaritatea cu þãranii ºi
muncitorii”. E. Jebeleanu le aminteºte „cãrturarilor” cã
„nu sînt niºte personagii de lux sau niºte acrobaþi ai
ideilor”, ci niºte „muncitori intelectuali”. „Arta sã coboare
în mijlocul vieþii!”, clameazã din nou G. Cãlinescu, devenit
brusc un promotor al luptei contra „turnului de fildeº”
alãturi de Ion Cãlugãru. În numele aceloraºi principii ieftine,
populiste, Nina Cassian le pretinde scriitorilor noºtri sã ia
exemplu de la Ehrenburg ºi de la alþi artiºti sovietici care
însoþiserã Armata Roºie în bãtãliile ei sacre, Mihai Roller
le recomandã sã înveþe „limba lui Lenin ºi Stalin” iar Saºa
Panã sã-i urmeze exemplul poetic propriu: „Zvîrl la gunoi
cuvintele mãtãsoase,/ parfumurile ºi moliciunile cotidiene/
în care m-am bãlãcit douãzeci de ani/ ºi dezghioc verb
zgrunþuros precum faptele”. Aceste apeluri la primitivitatea
simþirii ºi a vocabularului li se adreseazã ºi ultimilor
suprarealiºti ori afinilor lor (Gherasim Luca, D. Trost, Gellu
 înapoi la proletcultism - revizitãri
Naum, D. Stelaru, Paul Pãun, Virgil Teodorescu, C.
Tonegaru º.a.), bãnuiþi, cu tot comunismul lor de paradã,
de un decadentism la care adevãraþii artiºti declarã a fi
renunþat („Am fost un poet decadent”, mãrturiseºte spãºitã
Nina Cassian, rugîndu-se frumos sã fie „primitã-ndãrãt”/
în casa palmelor aspre”). N. D. Cocea solicitã imperios sã-
i fie curmat „firul de poezie care-i iese din cãlcîie” lui Gellu
Naum. Trãdarea clericilor a lui Julien Benda este
interpretatã pe dos, nu ca un abandon al menirii reale a
scrisului, ci ca un refuz al înregimentãrii artistului.
Rezistenþa la aceastã viziune agitatoric-propagandistã este
minimã. Nu ºtim prea multe din cele discutate în cenaclurile
care supravieþuiau, cum ar fi „Sburãtorul”, condus dupã
moartea marelui critic de ª. Cioculescu ºi Vladimir Streinu.
Acþiunile Asociaþiei „M. Eminescu”, unde îl regãsim pe
Streinu, dar ºi pe Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Tonegaru,
Teohar Mihadaº n-au fost încã povestite de nici unul
dintre membri. Mai multe ºtim azi despre Rugul Aprins de
la Aºezãmintele Brâncoveneºti evocat de André Scrima
în cartea lui. Mai vizibilã, graþie publicaþiei proprii, este
gruparea (Petru Comarnescu, N. Mãrgineanu etc.) din jurul
Revistei româno-americane. O voce rãzleaþã, N. Carandino,
face în Dreptatea din 1944 o observaþie ce ar fi trebuit sã
fie evidentã pentru toatã lumea: „Poporul nu mai are
încredere în intelectuali, tocmai în momentul în care
intelectualii afiºeazã pretutindeni neþãrmurita încredere
în popor”. ªi doi ani mai tîrziu: „Democrat înseamnã astãzi,
într-un sens, apãrãtor al libertãþilor, ºi, în altul, sugrumãtor
al lor”. Nimic mai adevãrat cu privire la folosirea abuzivã
ºi a altor concepte politice de cãtre o ideologie care aºeza
sistematic realitatea cu capul în jos. Ion Vinea ia în 1946
apãrarea elitelor, M. Fãrcãºanu face elogiul liberalismului
iar Streinu îºi exprimã, voalat, scepticismul cu privire la
metoda marxistã în criticã. Recolta rezistenþei nu e
strãlucitã, cum se vede, dar se cuvenea menþionatã.
Momentul cheie al acestor trei ani de tranziþie ar
putea fi consideratã polemica din jurul ideii de crizã a
literaturii. E ca o mise-en-abîme a întregii perioade
precomuniste. Totul pleacã de la un articol al lui Virgil
Ierunca din România liberã de la sfîrºitul lui 1946, greºit
interpretat ulterior, cînd, emigrat în Franþa, autorul lui va
deveni un anticomunist notoriu. În articol Virgil Ierunca îi
acuza pe scriitorii vîrstnici (era la mijloc ºi oarece conflict
între generaþii) cã nu pricep exigenþele lumii noi, incapabili
de adaptare ºi lamentîndu-se steril pe tema falsã a lipsei
de libertate. Replica vine de la Caraion care, în Jurnalul de
dimineaþã al lui Teodorescu-Braniºte, una dintre ultimele
publicaþii independente, îi atrage lui Ierunca atenþia cã
tocmai din îngrãdirea libertãþii provine criza culturii.
Dezbaterea se polarizeazã. Caraion e susþinut de Arghezi,
Tonegaru, Cioculescu, Streinu ºi de Teodorescu-Braniºte
însuºi, Ierunca, de M. R. Paraschivescu, Nicolae Moraru,
G. Cãlinescu, Gala Galaction, Cezar Petrescu ºi alþii.
Argumentele lui G. Cãlinescu, de pildã, sînt falacioase ºi
vãdit nesincere. Este evident cã nu apatia intelectualilor
condusese la crizã, cum afirma Cãlinescu, subit cuprins de
activism, ci acapararea treptatã a presei de cãtre comuniºti.
În fine, e de ajuns sã-l citeºti pe un Nicolae Moraru, de care
nimeni nu auzise înainte, ca sã-þi dai seama cã polemica
spontanã, de idei, de la debut se transforma încet, dar sigur,
într-o campanie de defãimare ºi chiar de lichidare a celor de
altã pãrere: „Trebuie sã lovim cu putere în curentele
reacþionare...”. Se fãcea auzitã un alt fel de voce.
Interlocutorii începeau sã fie trataþi drept duºmani. De aici
înainte, nu vor mai exista dezbateri, ci doar campanii, ºi nu
spontane, ci dirijate, în urma cãrora, pe tabla de ºah a
85
literaturii, va rãmîne de fiecare datã o piesã mai puþin.
Dupã abdicarea silitã a Regelui Mihai, la 30
decembrie 1947, nu mai e loc decît pentru certitudini. Toate
îndoielile creatoare dispar. Ca ºi instituþiile culturale
burgheze. Partidul-stat dirijeazã întreaga viaþã socialã,
politicã ºi economicã. Religia, morala ºi cultura sînt
aservite ideologic ºi practic intereselor regimului
comunist. În limbajul de astãzi, am putea considera acest
regim drept unul fundamentalist, cu precizarea cã religia
pe care se bazeazã este una laicã: o ideologie politicã. E.
Negrici a vorbit, în cãrþile lui, despre „poezia unei religii
politice”. Expresia se poate generaliza: toatã cultura
reflectã o religie politicã. Regimurile comuniste sînt cele
mai dogmatice din istorie. În plus, nici un altul – nici
fundamentalismul catolic din trecut, nici acela islamic din
prezent, ca sã nu mai vorbim de dictaturile de dreapta din
Europa ºi America de Sud a secolului XX – n-a controlat
într-o mãsurã comparabilã societatea, colectivitãþile,
instituþiile, legile, ca ºi indivizii, credinþele, gîndirea ºi
intimitatea persoanei. Regimurile comuniste sînt singurele
cu adevãrat totalitare. Instrumentul principal a fost, în
culturã, cenzura, ca formã de opresiune. O cenzurã de un
fel sau altul a existat ºi înainte. Cînd s-au publicat la noi,
dupã 1989, primele cãrþi pe aceastã temã (Adrian Marino
º.a.), s-a pus accent pe tradiþia reprimãrii opiniei, ceea ce
a condus la concluzia cã nu e nimic nou sub soare în
cenzura comunistã. În realitate, cenzura comunistã este
una de tip nou, ca sã folosim o expresie uzualã din lexicul
marxist-leninist. Are cîteva caracteristici pe care meritã sã
le trecem rapid în revistã. Înainte de orice, se înfãptuieºte
printr-o instituþie specializatã a partidului-stat. La noi,
instituþia ia fiinþã printr-un decret al Consiliului de Miniºtri
din 1949 sub titulatura Direcþia Generalã a Tipãriturilor
Statului. E de notat cã nici acum, nici mai tîrziu, indiferent
de înfãþiºare ºi subordonare, instituþia nu poartã în nume
cuvîntul cenzurã (ori un sinonim). Va funcþiona pe toatã
durata regimului comunist; paradoxal, ºi dupã ce va fi
desfiinþatã de Ceauºescu în 1977. De regulã, în istorie,
procesele contra opiniei au cãzut în competenþa justiþiei
(eclesiastice, în Evul Mediu, militare, în timp de rãzboi,
civile, în democraþiile moderne). Doar regimurile comuniste
au inventat un aparat specializat.. ªi, încã, în stare de o
cenzurã totalã: aplicatã asupra tuturor domeniilor,
preventiv sau ulterior, în informaþie, creaþie etc., ca ºi în
difuzarea ºi interpretarea lor, la toate nivelele, tematic,
ideatic, stilistic, fãcînd din recomandare obligaþie,
interzicînd, amputînd sau completînd textele, exercitînd
cel mai complet ºi eficient cu putinþã control asupra opiniei
publice ºi private. Nimic asemãnãtor în toatã istoria
cenzurii. Cenzura comunistã a fost o veritabilã industrie
de control, aservire ºi manipulare a ideilor oamenilor.
Cenzura ecleziasticã ori cenzura moralã (adesea legate) se
mulþumeau sã interzicã doar ce nu corespundea dogmei
ori codului. Exceptînd perioada Inchiziþiei, pedepsele
aplicate au fost aproape mereu simbolice. Cenzura
comunistã se distinge de toate înaintaºele ei prin caracterul
instituþional pervers ºi prin acela total. Nu baza ideologicã
este esenþialã, cum par sã creadã majoritatea analiºtilor.
În definitiv, religioasã, moralã, orice cenzurã stã pe o
ideologie. Iar ideologia conþine mereu un sîmbure de
iraþionalitate, fie cã e vorba de convingeri religioase, de
conduri de comportare ori de un corpus filosofic.
Materialismul dialectic ºi istoric (sã nu uitãm cã realismul-
socialist a înlocuit în Uniunea Sovieticã un concept
ideologic drag asociaþiilor literare desfiinþate în 1932 ºi
anume „metoda de creaþie dialectico-materialistã”) e tot
86 înapoi la proletcultism - revizitãri
aºa de puþin raþional, deºi se pretinde o filosofie ºi o
sociologie, ca orice credinþã de naturã religioasã. O gîndire
dogmaticã este aproape acelaºi lucru indiferent de natura
dogmatismului. De altfel, teleologia marxistã (paradisul
comunist) are o esenþã tot aºa de inanalizabilã ca ºi pariul
creºtin pe viaþa de apoi. În România se poate lesne observa
în evoluþia cenzurii comuniste evaporarea treptatã a
temeiului ideologic iniþial. Existã douã epoci distincte, sub
acest raport. Vreme de un deceniu ºi jumãtate, dupã 1949,
a funcþionat o cenzurã ideologicã strictã ºi conformã
nomenklatorului marxist-leninist de idei ºi valori. Aceastã
ideologie pornea din materialismul dialectic marxist,
îmbogãþit cu achiziþiile leniniste despre revoluþie ºi stat,
ºi cu cele staliniste despre internaþionalismul proletar. Ceea
ce era permis, ori mai cu seamã recomandabil, ºi ceea ce
era interzis nu se pretau la nici un echivoc. Dupã un scurt
interval de relaxare, între 1965 ºi 1971, mai degrabã în
contextul trecerii ºtafetei politice pe plan intern de la o
generaþie la alta decît ca urmare a destalinizãrii iniþiate de
Hruºciov în întreg lagãrul estic, cenzura ultimelor douã
decenii de comunism românesc se vede lipsitã tocmai de
criteriul dogmatic. Cînd naþional-comunismul a înlocuit
sovietismul, cenzurii i-a fugit pãmîntul de sub picioare.
Naþional-comunismul n-a mai avut (nu putea avea!) un
set riguros de principii, adicã o dogmã comparabilã cu
aceea marxist-leninistã, era contradictoriu în esenþã ºi
ambiguu în formulãri. În Gîndirea captivã, Czeslaw Milosz
a explicat bine ketmanul, adicã încercarea de a transforma
internaþionalismul proletar în doctrine naþionale. Cenzura
de dupã 1971 nici n-a mai vizat în mod sistematic ºi
neechivoc ideile ºi conþinuturile, ci, mai curînd, acciden-
tal ºi confuz, exprimãrile, cuvintele. Dacã exceptãm
ateismul ºi pudibonderia eticã, nu-i mai rãmîn cenzurii din
epoca lui Ceauºescu în comun cu aceea din epoca lui Dej
decît o jumãtate de duzinã de cliºee devalorizate de inflaþia
ideologicã. Trebuie spus însã neted cã din cele douã
cenzuri au rezultat douã literaturi: una realist-socialistã,
deplin aservitã, conformistã ºi aproape nulã ca valoare
artisticã, creatoare doar în planul falsificãrii realitãþii ºi
istoriei ºi una toleratã, mai puþin de voie, cît de nevoie,
adesea valoroasã artistic, ºi, dacã niciodatã complet liberã,
destul de des criticã la adresa realitãþilor. Pe cea dintîi,
riguroasa cenzurã ideologicã a anilor ’50 a silit-o sã fie un
instrument în mîna puterii politice, fãrã personalitate ºi
relief artistic, demagogicã sau de-a binelea mincinoasã.
Excepþiile, foarte puþine, confirmã regula. Cea de a doua
este ºi ea rodul cenzurii, dar nu în mod pasiv, ca urmare a
îngãduinþei mai mari sau a diminuãrii dogmatismului. E
vorba mai curînd de o literaturã care a gãsit mijloacele
potrivite de a contracara cenzura. În unele privinþe, nu
este exagerat sã considerãm romanele, poeziile, teatrul
din deceniile 7-9 ale secolului XX un gen literar absolut
nou. Necunoscut înainte, acest organism amfibiu a reuºit
sã recondiþioneze forme de expresie anterioare ori chiar
sã dea naºtere unora noi, cele mai multe de tip indirect ºi
insidios, cum ar fi aluzia intertextul, sugestia, alegoria
esopicã, parabola, precum ºi unor noi moduri de lecturã.
Proteicã ºi cameleonicã, avînd, ca Ianus, douã feþe, aceastã
literaturã pune astãzi o mare problemã: ea a avut, în chipul
cel mai inextricabil, doi autori, unul, romancier, poet sau
dramaturg, celãlalt, cititorul, criticul, interpretul. Cenzura
a fãcut din ea rodul colaborãrii dintre cei doi. Altfel spus,
numai cititã într-un anumit cod, de cãtre cititorul
contemporan, ea îºi dezvãluie pe de-a-ntregul înþelesul. E
o întrebare ce se va alege de toatã aceastã literaturã, cînd
va dispãrea cititorul ei avizat din anii ’60-’80.
Corpusul de idei din care se constituie doctrinar
realismul-socialist este extrem de precar. El este deja
cliºeizat la sfîrºitul anilor 40 ai secolului XX cînd metoda
a fost adoptatã ºi la noi. Comentatorii s-au vãzut în situaþia
de a examina cel mai pur neant ideatic. ªi au procedat în
trei feluri. Unii s-au mãrginit la consideraþii factuale ºi
istorice. Fãrã comentarii, altfel spus. De pildã, Vittorio
Strada în Histoire de la littérature russe. Alþii au vrut cu
orice preþ sã ia în serios teoria. De exemplu, Régine Robin,
care, stabilindu-i sursele în „obsesia realistã a secolului
XIX rusesc”, n-a bãgat de seamã faptul cã, în afara
cuvîntului, realismul zis socialist n-are nici o legãturã cu
realismul, fiind, chiar, la antipodul lui. A treia categorie a
definit dogma literarã cu pricina din perspectivã ºi prin
analogie cu aceea religioasã. E cazul postfeþei lui E. Negrici
la antologia sa, Poezia unei religii politice, ca ºi a celor
douã studii consacrate fenomenului care i-au urmat.
Împãrþind, sub acest semn, formele principale de expresie
realist-socialiste în unele care þin de adoratio ºi altele care
þin de imprecatio, Negrici le asemuieºte pe cele dintîi cu
un „exerciþiu zilnic de pietate”, prin ritualuri ºi coruri de
proslãvire a „sfinþilor martiri”, a „bisericii ocrotitoare”
(partidul) ºi a „regatului ceresc” (Uniunea Sovieticã), iar
în celelalte vede „drogul invidiei ºi al urii”, cultivat în
blam, damnare, vituperare ºi anatemizare a „duºmanului
de clas㔠cu o „tenebroasã fervoare demnã de un rit sa-
tanic”. Examinîndu-l de la o altitudine mai înaltã, Mihai
Zamfir considerã discursul realist-socialist unul de tip
logocratic, antinominalist ºi cratylian. Simplu spus, este
un discurs care conoteazã ideologic ºi clasificã maniheist
termenii: de o parte se aflã termeni principial pozitivi ºi
recomandabili, precum progresist, popular, realist, înaintat,
sãnãtos, optimist, partinic, paºnic, muncitoresc, þãrãnesc
etc., de alta, termeni principal negativi ºi condamnabili,
precum reacþionar, decadent, elitist, individualism, maladiv,
pesimism, apolitic, rãzboinic, intelectualist, burghezo-
moºieresc etc. Conotarea ideologicã se referã la toate
categoriile de termeni, inclusiv la conceptele operatorii ºi,
prin extensie, la curente literare ºi mai departe, la genuri ºi
specii. Poezia liricã ºi intimã cade în dizgraþie, ca ºi
psihologismul, naturalismul sau idilismul; în schimb,
poemul agitatoric, realismul social sau romantismul
revoluþionar îºi aflã apologeþii ºi practicanþii. Aproape
totul se roteºte pe cîteva caracteristici de bazã, nu lesne
de definit, dar simpliste ºi rudimentare, provenite din
arsenalul ideatic al celui mai încuiat conservatorism. Este
marele paradox al doctrinei: de a pretinde cã promoveazã
tot ceea ce este nou, revoluþionar ºi progresist în materie
de idei ºi de a promova realmente tot ceea ce este mai
vechi ºi retrograd în materie de forme. Proletkultul rusesc
din anii ’20 visa cel puþin la punerea de acord a unui fond
proletar cu o formã de avangardã. Realismul-socialist, în
versiunea jdanovistã de la noi, vorbeºte la nesfîrºit despre
partinitate, caracter popular, accesibilitate, tipic,
veridicitate, umanism, þel social, erou pozitiv ºi lume nouã,
fãcînd totodatã o triere severã a speciilor literare, din care
reþine imnul, oda, romanul social, epopee sau fluviu, drama
realistã ºi istoricã, adicã pe acelea care trec drept singurele
capabile sã poarte mesajul ideologic unic ºi nenegociabil.
Ca ºi utopia orwellianã, trecutul însuºi este rescris.
În vocabularul vremii, revizuirea aceasta se numeºte
„revalorificarea moºtenirii culturale”. Dupã un foarte scurt
puseu proletcultist, devine necesarã selectarea operelor
trecutului din unghi ideologic. Modelul îl ofereau, încã o
datã, articolele celebre ale lui Lenin din anii 1908-1911
despre Lev Tolstoi, oglindã a revoluþiei ruse sau Tolstoi
 înapoi la proletcultism - revizitãri
ºi miºcarea muncitoreascã contemporanã. Repede asimilat
(dupã articolul programatic al lui Ov. S. Crohmãlniceanu,
Lenin ºi critica literarã din Contemporanul, ianuarie 1949),
modelul naºte monºtri autohtoni: Influenþa clasei
muncitoare în opera lui Eminescu ºi Caragiale sau
Fronturile de luptã ale lui C. Dobrogeanu-Gherea de Ion
Vitner, tot în 1949. Regula selecþiei este relativ simplã ºi va
primi mai tîrziu, cînd i se vor observa neajunsurile numele
de „sociologism vulgar”. Scriitorii clasici ºi moderni vor fi
excluºi sau acceptaþi în funcþie de apartenenþa lor la un
curent de gîndire ori chiar de dosar personal ºi, în mãsurã
egalã, în funcþie de ideile lor, grobian extrase, ori de for-
mula operei lor. Se înþelege c㠄idealiºtii” ca Maiorescu
vor fi scoºi din acest canon comandat ºi înlocuiþi de
„materialiºtii” ca Gherea. Printre excluºii din interbelic îi
gãsim ºi pe Lovinescu, Goga, Hortensia Papadat-
Bengescu, Ion Barbu, L. Blaga, T. Arghezi (pînã în 1955),
Bacovia (pînã în 1954), Rebreanu (pînã în 1954), pe
avangardiºti, moderniºti ºi ortodoxiºti laolaltã. Din
literatura secolelor anterioare, canonul reþine (pe nici unul
absolut integral) cîþiva cronicari, pe paºoptiºti (Alecsandri,
Bãlcescu, Negruzzi, Kogãlniceanu, nu ºi pe Eliade
Rãdulescu, Ghica, pînã spre 1955), apoi pe Eminescu
(poezia de juneþe fiind preferatã celei de maturitate, cu
excluderea Doinei, a articolelor politice de la Timpul ºi,
înainte de 1960, chiar a prozei), Creangã, Caragiale, Haºdeu,
Coºbuc, Vlahuþã, Gherea. Intrã în canon cîþiva scriitori de
al doilea sau al treilea rang, fie pentru cã aveau origine
sãnãtoasã (D. Th. Neculuþã), fie ca foºti militanþi socialiºti
ori simpatizanþi ai stîngii (C. Mille, I. Pãun Pincio, Anton
Bacalbaºa, N. Beldiceanu, N. D. Cocea etc.), fie pentru
tematica unor opere (C. Sahia cu Uzina vie) fie, ca A. Toma,
pentru factura poeziei lor oportuniste.
Inevitabil, tradiþia este înnodatã numai în anumite
puncte ale istoriei literare. Idee de cum arãta istoria noastrã
literarã expurgatã idelogic va da o broºurã tipãritã de
UNESCO în 1960 ºi datoratã, vai, lui T. Vianu: Permanences
de la culture roumaine. E interesant de observat cã regula
canonizãrii funcþioneazã dupã un criteriu de inversã
proporþionalitate: clasicii beneficiazã de o clemenþã
superioarã faþã de moderni. Omisiunile sînt mult mai
numeroase printre interbelici decît printre scriitorii
secolului XIX. O explicaþie este cã opera celor din urmã
este, tematic, mai îndepãrtatã ºi se referã la o epocã, la
evenimente ºi personaje aºazicînd declasificate.
Interbelicii, cu problemele lor, sînt prea aproape. O altã
explicaþie este natura conformistã a esteticii realist-
socialiste. Ambiguitãþile liricii moderne, psihologismul sau
autenticismul romanului din anii ’30, estetismul criticilor
din a treia generaþie maiorescianã sînt respinse din start
de dogmatica foarte conservatoare a anilor ’50, cînd poezia
se întorsese la formula obºteascã ºi discursivã a
paºoptiºtilor, romanul era sociologist iar critica, marxistã.
ªi, dacã impactul acestei mediocre literaturi noi n-a fost
nici pe departe acela sugerat de E. Negrici, nu putem sã
nu remarcãm cã relativul ei succes de public are o cauzã
chiar în factura ei conservatoare. Modernismul nu
devenise popular ºi critica îl impusese în canon cu oarecare
dificultate. În multe privinþe, gustul cititorilor de la 1950
era ancorat mai degrabã în paºoptiºti sau Coºbuc decît în
avangardiºti sau în Ion Barbu. Cartea care combãtea
prejudecata obscuritãþii argheziene e scrisã de ª.
Cioculescu în 1946. Nostalgia dupã latura festivã ºi
recitatorie a poeziei de sentimente comune, naþionale, e
încã puternicã astãzi, ca ºi aceea dupã romanul realist
omniscient al secolului XIX, darãmite cu cincizeci de ani
87
mai devreme. Caracterul public al conþinuturilor afective
ºi morale ºi inerþia formalã garanteazã, în parte, succesul
unei literaturi pe care tocmai excesul propagandistic a
periclitat-o ºi de care, în definitiv, n-avea deloc nevoie ca
sã se impunã. Ritualurile satanice observate de Negrici
seamãnã cu niºte lozinci prozaice, plate, vlãguite ideatic,
fãrã putere de convingere. Oficialitatea comunistã n-a ºtiut
sã profite îndeajuns de mentalitatea inerþialã a unor pãturi
largi de cititori. Cu o minimã inteligenþã în manipulare,
realismul-socialist ar fi putut produce o literaturã utilizabilã,
mediocrã, dar nu stupidã. Analizînd utilizarea ei, Negrici
propune un unghi semiotic original. Dacã destinatarii
acestei literaturi sînt aceia pe care îi identificã autorul
Literaturii sub comunism, în legãturã cu emitenþii, el
greºeºte susþinînd cã sînt lipsiþi de personalitate, anonimi
ºi folclorici. Aºa este, în mare parte, doar literatura lor. Ei
sînt, din capul locului, scriitori foarte cunoscuþi sau tinere
promisiuni. Deºi încuraja opinia muncitorilor ºi þãranilor,
oficialitatea nu era deloc naivã ºi a dorit mereu sã-i capteze
pe adevãraþii scriitori. În anii ’50, numãrul celor care au
cedat e superior celor care au rezistat. Din pãcate pentru
ea, oficialitatea nu le-a acordat scriitorilor convertiþi un
dram de libertate, care ar fi fãcut din operele lor realist-
socialiste mijloace mult mai eficiente de convingere. I-a
silit sã adopte limba de lemn a propagandei ºi a pierdut pe
termen mediu ceea ce a pãrut sã cîºtige pe termen scurt.
Exemplul lui Camil Petrescu este elocvent. Dacã piesa
Bãlcescu (scrisã în 1948) nu ar fi avut, în 1952, parte de o
dezbatere ideologicã mutilantã (reprodusã în Procesul
„tovarãºului” Camil, 1998), ar fi putut concura artistic
romanul Un om între oameni, interesant sub multe aspecte,
cu un prim volum remarcabil, apãrut cîþiva ani mai tîrziu,
cînd rigorile realismului-socialist se diminuaserã. Judecat
la fel de rigid pentru Bietul Ioanide, G. Cãlinescu se va
conforma în Scrinul negru ºi va rata în bunã mãsurã acest
al patrulea roman al sãu. Camil Petrescu ºi Cãlinescu au
fost printre primii gata sã accepte noile criterii. Alãturi de
ei, Sadoveanu (cu o operã postbelicã pe de-a-ntregul
compromisã), Cezar Petrescu, Felix Aderca (maiorescianul
devenit gherist), Galaction ºi mai junii Beniuc, Banuº,
Jebeleanu, Boureanu etc. Arghezi, Blaga, Vinea au fost
recuperaþi în a doua jumãtate a anilor ’50. Fãrã voia lui a
fost recuperat Bacovia. În ce-i priveºte, Voiculescu sau
Hortensia Papadat Bengescu nu s-au bucurat în timpul
vieþii de atenþia regimului comunist.
În sfîrºit, sã vedem pe scurt contribuþia criticii vremii
la edificarea teoreticã a realismului-socialist. Tezele critice
sunt, în epocã, atît de rudimentare ºi tendenþioase, încît
nu ne ajutã prea mult. În 1951, în cel dintîi articol teoretic
compact, nu gãsim decît cîteva cliºee þinînd de cel mai
banal dogmatism. În aceastã fazã, literatura nu putea fi
decît un simplu instrument al ideologiei de partid, mînuit
de niºte proletari- intelectuali în folosul „cauzei”. E de la
sine înþeles cã aceastã literaturã n-avea cum sã fie decît
utopic-optimistã ºi pãtrunsã de duh partinic. Resimþindu-
se de schematisme, desincarnatã, tezistã, a fost aproape
din capul locului obiectul unei critici virulente. Doar cã
acei critici iritaþi de lipsa ei de autenticitate nu puteau
propune singura soluþie valabilã: acea minimã libertate
din care mai ales marii scriitori ar fi putut scoate opere
onorabile. Miezul doctrinar al concepþiilor despre
„literatura bãrbatã”, cum o numea Jebeleanu în 1954, era
învelit în straturi succesive de adjective ºi adverbe, care
formau majoritatea într-un lexic poros, inflamat, incon-
sistent ºi pe deasupra militãros. Întreaga tinereþe a criticii
realist-socialiste a fost o nesfîrºitã luptã ºi campanie,
88 înapoi la proletcultism - revizitãri
purtatã pe mai multe fronturi, contra unor duºmani sau a
unor vestigii ale trecutului, care trebuiau înlãturaþi din
calea marºului triumfal al lumii noi spre þelul vrãjit al
societãþii fãrã clase ºi absolut libere din utopia marxistã.
În anii ’50 nu existã nici o singurã discuþie criticã adevãratã.
Cele din urmã dateazã din toamna crizei culturii: 1946. E
drept cã G. Cãlinescu, de exemplu, a încercat uneori sã
coloreze în stilul sãu foarte personal cliºeele ideologice,
aºa cum o fãcuse ºi în deceniul precedent, pînã cînd i se
atrãsese atenþia cã nu stãpîneºte limbajul cuvenit. În 1952
a comentat cuvîntarea lui Gheorghi Malenkov despre tipic
în literaturã ºi artã, reprodusã de Scînteia dupã Pravda.
Cãlinescu da oarecare fineþe plauzibilã unei teze stupide:
scriitorul, afirmã el, nu creazã pur ºi simplu caractere, ceea
ce e la îndemîna psihologului, cu mijloacele sale de
exprimare abstracte, ci tipuri, adicã fiinþe în carne ºi oase,
conflictuale ºi complexe. Se vede bine din nou cã
teoreticienii realismului socialist nu reuºeau sã împace
tezele ideologice ºi practica artisticã. Era imposibil ca o
literaturã încorsetatã de o ideologie complet falsã sã
înfãþiºeze realitãþi ºi oameni adevãraþi. Cenuºiul ºi
schematismul (abhorate de ideologii epocii) erau
inevitabile, ca aerul, pentru doctrinã. Omul nou, devotat
cauzei comuniste, era sublim, dar nu exista în carne ºi
oase. Democraþia popularã putea fi oferitã drept model
celei burgheze, dar nici un strop democratic nu era de
gãsit în structurile de putere ºi în funcþiunile statului
comunist. ªi cum putea sã existe poezie de dragoste,
solicitatã la fel de imperios ca ºi autenticitatea personajului
de prozã, cînd ficþiunea omului social biruise demult
realitatea individului, iar spiritul public lichidase orice
intimitate? De oriunde am cita, textele doctrinare sunã
abstract ºi fals, neînstare sã indice nici cea mai neînsemnatã
punere în practicã a savuroaselor principii marxist-
leniniste! „Metoda realismului socialist, scrie în 1954
Leonte Rãutu, Suslov al nostru, cum s-ar zice, întemeiatã
pe principiul leninist al partinitãþii în literaturã, cere
creatorului redarea veridicã, istoriceºte concretã, a
realitãþii, cu sarcina educãrii oamenilor muncii în spiritul
socialismului, cu sarcina de a lumina, dupã expresia
întemeietorului literaturii sovietice, Maxim Gorki, þelurile
înalte ale viitorului socialist”. Teoria, apoi, n-a evoluat
aproape deloc. În primul rînd, fiindcã a lipsit o abordare
criticã, care ar fi fost, probabil, sinucigaºã. Dar aºa,
puþinele obiecþii au fost conjuncturale ºi nicidecum
esenþiale. În 1956, Al. Jar a atacat „cultul personalitãþii”
activiºtilor culturali (era dupã cuvîntarea lui Hruºciov) ºi
ploconirea (alt termen la modã) dinaintea „marilor preoþi
ai marelui cult”. Marele cult rãmînea neatins. Mai
interesante sînt remarcile lui A. E. Baconsky la Congresul
Scriitorilor din acelaºi an: „Existã, dupã pãrerea mea, o
permanentã primejdie, mai cu seamã pentru poezie, de a
degenera, sub false auspicii realiste, în versificare pedestrã
a faptului cotidian...” Exemplele de „degenerare” erau
scoase de Baconsky din Jebeleanu, Banuº, Deºliu
(ironizat, cu aceeaºi ocazie, de Aurel Rãu pentru
neconcordanþele din poemul Minerii din Maramureº).
Baconsky mergea ºi mai departe, vorbind de
„anacronismul mijloacelor de expresie”, de „ignorarea
marilor cuceriri în domeniul artei poetice” din secolul XX.
Poeþii, dar ºi romancierii moderni erau foarte rar tipãriþi. Le
zisese tuturor neobarbarii, într-o broºurã, Petru Dumitriu.
Începeau totuºi timid reconsiderãrile, ceea ce ajuta critica
sã lãrgeascã orizontul consideraþiilor sale. Ov. S.
Crohmãlniceanu, care avea o bunã culturã poeticã, îi va
numi frecvent în articole, fie ºi cu obiecþii, pe unii scriitori
occidentali. Dacã ne uitãm o clipã asupra listei celor care
puteau fi citiþi în româneºte în anii ’50, avem o surprizã:
sînt, aproape fãrã excepþie, scriitori agreaþi de Comintern,
care vizitaserã Uniunea Sovieticã, schiþaserã biografii ale
lui Stalin (mereu revizuite!), participaserã la congrese
internaþionale organizate de sovietici sau fuseserã
purtãtorii de cuvînt ai acestora în Occident: Malraux,
Roland, Heinrich Mann, Hemingway, Shaw, Barbusse,
Wells, Feuchtwanger, Aragon, Eluard, Duhamel, Sinclair,
Huxley, Brecht, Selma Lagerlõf. Nu sînt mulþi poeþi printre
ei, dovadã cã poezia modernã continua sã nu fie asimilatã.
Dar, ºi aºa, era o deschidere. Denunþarea în paralel a
sociologismului vulgar permisese reeditãri spectaculoase:
dupã Rebreanu, Bacovia ºi Ghica, vin la rînd Odobescu,
Slavici, Delavrancea, Minulescu, Anghel, Iosif, Mateiu
Caragiale ºi chiar Goga. G. Munteanu pledeazã pentru
pluralism în interiorul realismului socialist. Vera Cãlin e de
pãrere cã romanul realist socialist poate fi, în termenii lui
Ibrãileanu, nu doar de „creaþie”, ci ºi de „analizã”. Era un
pas spre reconsiderarea psihologismului, a cãrui cauzã o
susþinuse zadarnic Malraux la Congresul Scriitorilor
Sovietici din 1934. Spre sfîrºitul deceniului, ayatolahii
realismului socialist se trezesc din amorþealã ºi revin la
atac. Vagile semne de liberalizare a discursului critic din
„Steaua” ori din „Caiete critice” (prima revistã de criticã
literarã, din pãcate fãrã multe numere) sînt contrazise de
reînnoirea campaniilor contra lui E. Lovinescu (N.
Tertulian) ºi T. Maiorescu (Sorin Bratu). Sînt supuse
oprobriului critic douã romane mai puþin ortodoxe, Bietul
Ioanide ºi Groapa. Silvian Iosifescu repetã ideea
superioritãþii realismului socialist asupra celui burghez.
În fine, în 1960, Ov. S. Crohmãlniceanu scrie un amplu
studiu în care toate timidele critici la adresa realismului
socialist sînt puse sub semnul revizionismului. (Din nou,
termenul se cuvine explicat: în partidul comunist
neacceptîndu-se opinia separatã, orice abatere de la
dogmã era probã de revizionism sau deviaþionism ºi se
pedepsea cu excluderea). Refuzînd o dezbatere realã (lucru
explicabil, fiindcã n-avea nici o valoare teoreticã), doctrina
încerca sã se apere prin ideea cã orice criticã este o formã
de revizionism. În general, în PMR (apoi, în PCR) aceasta
a fost prima linie de apãrare. Nici dupã 1956, nici dupã
1968, nici dupã 1981, n-a existat în partid o discuþie criticã
sau autocriticã, vreo ispitã reformatoare. Exceptînd
antisovietismul obsedant, care s-a manifestat public în
aprilie 1964, deºi data de ceva vreme, nici cel mai mic gînd
de reformã n-a trecut prin mintea liderilor politici români.
Nici, cel puþin pînã spre sfîrºitul deceniului 7, prin mintea
criticilor literari. Intitulat Realismul socialist ºi
revizionismul, studiul lui Crohmãlniceanu este
semnificativ, atît pentru cã reconfirmã confuzia dintre spirit
critic ºi revizionism, cît ºi pentru cã reprezintã nivelul
teoretic cel mai înalt atins vreodatã la noi în dezbaterea
teoreticã despre realismul socialist. Autorul pleacã de la
combaterea încercãrilor criticii marxiste occidentale de a
reformula conceptul ºi este o primã informaþie asupra a
ceea ce se petrecea în afarã: „Departe de a fi o formulã
întîmplãtoare, realismul socialist e o noþiune profundã,
elaboratã de însãºi practica vieþii”, scrie Crohmãlniceanu,
în maniera contradictorie de care nu poate scãpa nici un
ideolog al metodei care, pe de o parte, o leagã de dinamica
realitãþii, iar pe de alta îi refuzã orice dinamicã proprie.
Revizioniºtii ar urmãri sã nege atît „socialismul”, cît ºi
„realismul” metodei de creaþie cu pricina. Crohmãlniceanu
polemizeazã cu Lukács (aflat, el, în plinã evoluþie, de la
Lunacearski la Soljeniþîn), care ar rãpi realismului social-
 înapoi la proletcultism - revizitãri
ist orice notã distinctivã faþã de realismul burghez.
Realitatea „aºa cum este ea” a acestuia din urmã ar fi o
crasã dovadã de „empirism tîrîtor, de esenþã tipic
naturalistã”. ªi, chiar dacã se doresc obiectivi (împotriva
avertismentului lui Lenin privitor la imposibila
imparþialitate a concepþiei burgheze despre lume), adepþii
realismului burghez privesc ei înºiºi lucrurile dintr-un
punct de vedere filosofic ºi anume acela al micului
burghez, filistin ºi egoist. Crohmãlniceanu reitereazã
virtutea clasicã a realismului socialist: el îºi acceptã
conºtient ºi deschis parti-pris-ul ideologic. Acesta este
dat de perspectiva clasei muncitoare asupra realitãþii. Ca
o clasã care conduce societatea spre forma ei superioarã,
comunismul, clasa muncitoare este, singurã, clarvãzãtoare.
Numai ea presimte mugurii viitorului ascunºi în prezent.
Cliºeele sînt aceleaºi la Crohmãlniceanu din 1960 ca ºi în
broºura anonimã din 1951, dar exprimate mai puþin
rebarbativ. Eludarea realului, în numele artei novatoare,
moderne, ar fi cealaltã eroare a revizioniºtilor.
Crohmãlniceanu limiteazã valoarea înnoitoare a avangardei
din interbelic la expresie: „Realitatea imediatã a revoluþiei
suprarealiste nu-i atît de a schimba ceva în ordinea fizicã
ºi aparentã a lucrurilor, cît de a crea o miºcare în minþile
oamenilor”. Din contra, comandamentul realist-socialist
este cã o „condiþie primã a unei arte autentic revoluþionare
este de a acþiona asupra conºtiinþei maselor, transformînd,
pe cãile ei specifice, ideile în acþiune”. Chiar dacã noi n-
Nazarie Pavlin, Pentru
viitorul luminos al
patriei noastre
am trecut prin convulsiile teoretice ale altor gînditori
marxiºti, Crohmãlniceanu vine cu exemple de revizionism
autohtone, cum ar fi pseudorevoluþia suprarealistã a lui
Gherasim Luca ºi D. Trost de la mijlocul anilor ’40,
supraaprecierea, de cãtre comentatori, un deceniu mai
tîrziu, a unor romane greºit orientate ideologic, precum
cele ale lui G. Cãlinescu ºi E. Barbu sau recenta punere
între paranteze de cãtre unii critici tineri (L. Raicu) a
„factorului ideologic” în folosul „concretului” vieþii. Cu
acest cîntec de lebãdã se încheie la noi discuþia despre
realismul socialist. Termenul nu va mai fi practic folosit în
anii urmãtori. Conceptul jdanovist va muri de moarte
naturalã, nu fãrã legãturã, probabil, cu desovietizarea de
dupã aprilie 1964. Se poate remarca o datã mai mult cã
abandonarea lui n-a fost nici consecinþa unei polemici
publice, nici a unui proces de reformã culturalã internã.
Conceptul a dispãrut o datã cu tot ce amintea comuniºtilor
români de influenþa sovieticã. Cu siguranþã, ei înºiºi n-ar
fi simþit, în absenþa despãrþirii de sovietici, nici o dorinþã
de a renunþa la un concept care convenea de minune
felului lor de a citi realitatea ºi literatura.
(Din Istoria criticã a literaturii române)
89
Sanda CORDOª
1956: calendarul oficial
„Viitorul e non-stop. Cum sã mã apãr?”
(Paul Georgescu)
Un tablou impur
Fenomenul literar al unei epoci se extinde
întotdeauna dincolo de zona textelor aflate în circulaþie
publicã (tipãrite, difuzate, eventual comentate). Existã
mãcar conuri de umbrã, dacã nu paliere marginale ale
creativitãþii care, uneori, mai tîrziu, ajung în prim-plan. Într-
un regim totalitar, complexitatea sistemului literar este
sporitã de mecanismele de cenzurã ºi de represiune prin
care puterea controleazã arta. Opoziþia (fãþisã sau
subteranã) care poate fi identificatã în orice tip de societate
între arta oficialã ºi arta refuzaþilor, devine aici, cel puþin în
intenþia puterii, o antitezã (o luptã, cu un termen impor-
tant al ideologiei oficiale) între arta oficialã ºi arta interzisã.
În anii ’50, în România, din acelaºi fenomen literar fac
parte ºi activitatea publicã a scriitorilor fideli sau agreaþi
de regim, ºi producþia grupurilor literare din exil, ºi tãcerea
apãsatã (fie ea impusã ori liber aleasã) a unor scriiitori din
þarã, ca ºi anii de închisoare cu care regimul a pedepsit
lectura sau producerea (clandestinã) de texte considerate
ostile.
Dacã, privind dintr-o perspectivã generalã, putem
departaja, aºadar, între o literaturã oficialã, o literaturã
interzisã ºi o literaturã alternativã (a exilului), în schimb,
pe mãsurã ce apropiem privirea de tablou se observã cu
uºurinþã cã relaþiile dintre aceste categorii sînt mai
complexe. De-a lungul acestui deceniu, un scriitor ajunge
sã treacã dintr-o clasã în alta, stricînd buna ordine a
clasificãrii. Scriitori oficiali traverseazã perioade (a cãror
lungime variazã) în care, pentru cã au încãlcat disciplina
de partid, li se retrage dreptul de semnãturã. Pãstraþi oficial
în sistem, uneori avînd funcþii publice (în presã sau în
sistemul editorial), aceºtia – Ov. S. Crohmãlniceanu e un
exemplu – nu pot sã-ºi publice textele. Ei ilustreazã astfel
cazul (surprinzãtor) al oficialilor interziºi. Pe de altã parte,
scriitori ale cãror poziþii estetice sînt ireconciliabile cu ale
propagandei oficiale (Lucian Blaga, Ion Negoiþescu) ajung
sã publice în presa oficialã, dupã cum – mai rar, dar ºi
foarte spectaculos – reprezentanþi ai literaturii oficiale
pãrãsesc þara ºi trec în literatura exilului (Petru Dumitriu).
Pe lîngã aceste schimbãri înregistrate în destinul unui
singur scriitor, ceea ce tulburã puritatea tabloului sînt, de
asemenea, relaþiile subterane dintre scriitori. Dacã nu se
frecventeazã, atunci mãcar se urmãresc cu o oarecare
curiozitate ºi, uneori, cu admiraþie. Nu este neobiºnuit ca
scriiitori oficiali (mai ales cei din generaþiile tinere) sã treacã
în pelerinaje admirative pe la cei interziºi sau aflaþi în eclipsã
ideologicã (Hortensia Papadat-Bengescu, Ion
Agârbiceanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi).
O explicaþie ar putea fi schiþatã: oricît de deformate
propagandistic ajunseserã funcþiile literaturii, totuºi,
scriitorii, inclusiv mare parte din cei oficiali, trãiesc cu
convingerea cã sînt producãtorii unei arte. Dincolo de tot
ce îi separã politic, indiferent de antitezele biografice sau,
uneori, de destin, chiar dacã unii vorbesc de la tribuna
oficialã ºi publicã în „Gazeta literarã”, în vreme ce alþii nu
publicã deloc sau scrijelesc reviste pe pînza de sac din
90 înapoi la proletcultism - revizitãri
minele de plumb, scriitorii anilor ’50 sînt legaþi prin însãºi
condiþia lor profesionalã, în care intrã orgoliu, nevoia de
libertate ºi conºtiinþa apartenenþei la o altfel de breaslã
(dacã nu la o elitã). Deºi se declarã în slujba doctrinei
oficiale, soldaþi devotaþi ai partidului, ai marxism-
leninismului ºi ai cauzei revoluþiei, scriitorii oficiali ajung,
periodic, la nesupunere. Nu o datã aceºtia poartã uniforma
ideologicã în felul bravului soldat Svejk: de cea mai bunã
credinþã sau în cea mai bine jucatã subversivitate
(ambiguitatea în planul intenþiilor ramîne intactã), ei pun
în pericol unitatea frontului ideologic ºi primesc corecþii
pe mãsurã. Chiar ºi atunci cînd îºi pun viaþa - maiakovskian
- în slujba revoluþiei, precum e cazul lui Paul Georgescu
(„în cazul meu – ºi al unei întregi generaþii de scriitori ºi
critici - opþiunea principalã a fost alta: pentru revoluþie
sau contra revoluþiei. Problema literarã, prin urmare, era
lãsatã pe planul al doilea”1 ), unii scriitori nu reuºesc sã se
împace cu disciplina de partid (cãreia i se supun) ºi cu
poncifele literaturii de propagandã (pe care le practicã).
Acelaºi Paul Georgescu mãrturiseºte cã se afla în
încurcãturã (pãrîndu-i-se o situaþie „imbecilã”) atunci cînd
i s-a cerut „sã-l cînt pe A. Toma ºi sã.l tac pe Arghezi”,
dupã cum, în general, crede c㠄politica de cadre, rezonabilã
în cazul activiºtilor de partid ºi de stat, nu avea ce cãuta în
domeniul creaþiei artistice, în care însemnãtate au doar
valoarea realizatã ºi posibilitatea de dezvoltare”2 .
În paginile care urmeazã, investigaþia are în vedere
(schiþînd, aºadar, numai o parte a unui tablou foarte com-
plex sau partea vãzutã a aisbergului) doar activitatea
oficialã a scriitorilor din Republica Popularã Romînã în
anul 1956. Fãrã sã mã intereseze, acum ºi aici, activitatea
editorialã, am încercat sã reconstitui un calendar al
actualitãþii dintr-un an de mare densitate. În 1953, murise
I. V. Stalin, existã semne clare ale unei îndepãrtãri politice
de U.R.S.S, ca ºi cele ale unei oarecari relaxãri politice.
„Prin 1955, lungul tunel prin care treceam cu toþii pãrea sã
arate o geanã de lumin㔠3 , noteazã Ovid S.
Crohmãlniceanu în memorialistica sa. Aceastã luminã firavã
le dã unora dintre scriiitori speranþe ºi imboldul (reluat
într-o tentativã repetatã) de a-ºi cere o minimã autonomie
în raport cu atotputenicul spirit de partid.
Adevãrul vieþii, adevãrul integral, adevãrul adevãrat
ºi mai mult decît adevãrul
Pentru scriitorii români, anul literar 1956 începe
puþin mai devreme, în ultimele zile ale anului 1955. Atunci
are loc Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc
Român, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej expune, în 23
decembrie, Raportul de activitate al C.C al P.M.R, din care
o scurtã secvenþã este consacratã literaturii ºi artei. Deºi
atît Stalin, cît ºi Jdanov au încetat sã mai fie referinþe
ideologice explicite, discursul secretarului PMR le
pãstreazã, în cea mai mare parte, retorica paternalist
triumfalistã ºi ideile privitoare la funcþia ºi modul de
realizare a literaturii. Creaþia artisticã este vãzutã, în
continuare, ca îndeplinind o funcþie propagandisticã („în
slujba poporului”) ºi ducînd „o luptã neîncetatã împotriva
influenþelor ideologice strãine în domeniul creaþiei
artistice, împotriva feluritelor resturi ale influenþelor
literaturii ºi artei burgheze din Occident, de genul
formalismului ºi deviaþionismului”4 . Metoda de creaþie
valabilã rãmîne, în continuare, realismul socialist (metodã
impusã de tandemul Stalin-Jdanov începînd cu primul
Congres al Scriitorilor din U.R.S.S., în 1934), ale cãrei limite
Dej le traseazã cu fermitate: „Realismul socialist exclude
deopotrivã tendinþa de a prezenta viaþa în culori trandafirii,
de a ignora conflictele ei, ca ºi tendinþele de pescuire
bolnãvicioasã a tot ce este putred, morbid, de prezentare
în culori întunecate a realitãþii noastre ºi a eroilor vieþii
noi”5 . Pe lîngã limitãri, în acelaºi discurs existã ºi o frazã
de nuanþã reformatoare de la care trebuie sã fi iradiat, în
epocã, geana de luminã: „Duºman al oricãrei nivelãri sau
egalizãri mecanice în materie de creaþie, realismul socialist
oferã creatorului cele mai largi posibilitãþi de manifestare
a personalitãþii sale artistice, dînd frîu liber unei mari
varietãþi de stiluri ºi gusturi artistice”.
Anul 1956 se deschide, aºadar, dupã cum spune
un articol de fond din „Gazeta literarã”, În lumina
Congresului6 ºi aceastã luminã, ca ºi referinþele repetate
la raportul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej îl ritmeazã în
întregime, indiferent dacã este un ritm relaxat ce pare sã
îngãduie promisa varietate de stiluri sau, dimpotrivã,
printr-o schimbare imprevizibilã, de un ritm constrîngãtor
ori chiar pedepsitor care le reaminteºte scriitorilor cã ei
constituie un domeniu subordonat Direþiei de Propagandã
din C.C. al P.M.R.. Calendarul propriu-zis literar al anului
1956 începe în martie cînd au loc, aproape simultan, douã
evenimente importante. În 23 martie, se desfãºoarã ªedinþa
plenarã a Comitetului Uniunii Scriitorilor care are ca
obiectiv principal organizarea viitorului congres al breslei.
Notiþa din „Gazeta literar㔠care semnaleazã ºedinþa reþine,
mai ales, efectul de ecou politic al acesteia: „Raportul
[susþinut de Mihai Beniuc – n.m., S.C.] ºi vorbitorii au
combãtut tendinþele de prezentare a vieþii în culori
trandafirii, ca ºi pescuirea bolnãvicioasã a tot ce este
putred ºi morbid”7 . De o mai mare anvergurã este, în
aceeaºi lunã, a doua Consfãtuire a tinerilor scriitori
(prima avusese loc în 1950), ale cãrei lucrãri încep în 20
martie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din
Bucureºti, în prezenþa a peste 300 de participanþi ºi cu un
prezidiu în care se gãsesc: Mihail Sadoveanu, preºedintele
Uniunii Scriitorilor, Ion Pas, prim-locþiitor al ministrului
Culturii, acad. Mihai Beniuc, prim-secretar al Uniunii
Scriitorilor, acad. Cezar Petrescu, Petre Gheorghe, secretar
al C.C. al U.T.M., Aurel Mihale ºi Erik Majtenyi, ambii
secretari adjuncþi ai Uniunii Scriitorilor, Istvan Nagy,
membru corespondent al Academiei, Demostene Botez,
Lucia Demetrius, C. Theodorescu, Silvian Iosifescu. Sub
îndrumarea ºi controlul partidului, într-un tipar fixat de
acesta (începe cu un Raport asupra creaþiei tinerilor
scriitori în perioada 1950-1956, prezentat de Mihu
Dragomir, redactor-ºef la „Tînãrul scriitor”, ºi se încheie
cu o cuvîntare þinutã de Mihai Beniuc), conþinînd repetate
trimiteri la documentele de partid ºi, în mod special, la
raportul lui Dej, consfãtuirea sparge tiparele oficiale în
zilele în care au avut loc discuþii.
Formaþi în ideologia partidului, fideli acestuia,
lucrînd majoritatea (64%8 ) în presã (aºadar, într-un sector
important al activitãþii de propagandã), tinerii scriitori îºi
vãd stînjenitã efervescenþa revoluþionarã (modelatã ea
însãºi de partid) de cãtre prejudecãþile ºi poncifele
ideologice ºi, mai ales, de felul în care acestea se regãseau,
într-o manierã abuzivã ºi capricioasã, în exerciþiul cenzurii.
În numele spiritului de partid ºi, nu o datã, în conformitate
cu mult citatul raport, tinerii reclamã drepturi pentru arta
lor. Chiar ºi în limbajul ºablonard al dãrilor de seamã din
epocã, tendinþa aceasta este vizibilã în intervenþiile cîtorva
dintre participanþi. Rezumatul discuþiilor publicat în
„Gazeta literar㔠consemneazã, spre exemplu, c㠄Nicolae
Labiº ºi-a exprimat pãrerea cã printre factorii care stînjenesc
 înapoi la proletcultism - revizitãri
activitatea tinerilor noºtri – ca de altfel ºi activitatea unor
scriitori vîrstnici – sînt prejudecãþile înguste, osificate, fie
cã au luat naºtere în minþile scriitorilor înºiºi, fie cã au fost
impuse de elemente incompetente care denatureazã
indicaþiile partidului. Frica de aspectele aspre ale vieþii,
interzicerea pentru literaturã a acestor aspecte, este sorã
cu respingerea momentelor de bucurie, a stãrilor exaltate
pe care viaþa le oferã cu egalã dãrnicie scriitorilor.
Vorbitorul a susþinut, de asemenea, cã este o prejudecatã
blamarea în aceste condiþii a cruditãþilor verbale, dupã
cum este o prejudecatã impunerea lor abuzivã acolo unde
nu este cazul”9 .
Persistenþa „prejudecãþilor rigide” (sau
„prejudecãþi de birou”) constituie o preocupoare ºi pentru
Radu Cosaºu. Invocînd spiritul de partid („Partidul a
educat tineretul scriitoricesc pentru a fi în stare sã se
opunã tuturor acestor denaturãri ale realismului social-
ist”), dar ºi spiritul critic (a cãrui prezenþã la lucrãrile
consfãtuirii îi pare deficitarã), scriitorul „a dovedit cã
pericolul dogmatismului, al rãstãlmãcirii adevãrului vieþii,
prin formule împietrite, împiedicã încã dezvoltarea creatoare
a tinerilor noºtri”. Combãtînd, implicit, una din tezele
majore ale activiºtilor de partid (aceea a documentãrii pe
teren), vorbitorul aratã c㠄a cunoaºte multilateral viaþa
nou㔠este insuficient, obligatoriu fiind, în schimb, „curajul
lucid de a reflecta veridic lupta dramaticã dintre vechi ºi
nou”. Or, la aceastã luptã (una dintre tezele sacrosancte
ale ideologiei, o variaþie, în fapt, a luptei de clasã), scriitorul
se referã, imprudent, „prin formula unei «coexistenþe com-
plicate»”, îndemnîndu-ºi confraþii la un tratament literar
mai nuanþat. Pentru c㠄un conformism comod” (prezent
inclusiv în raport) condamnã cazul rar din literaturã
(potrivit altui canon al epocii, literatura are menirea sã
exprime tipicul), Radu Cosaºu explicã: „Raritatea în
literaturã ºi cazurile foarte frecvente nu se exclud, cãci rar
sau frecvent nu intereseazã pe scriitor decît din punctul
de vedere al adevãrului vieþii. Conflictele pure, despuiate
de complicaþiile inerente realitãþii, falsificã lucrãrile
literare”10 .
Cum momentul acesta devine unul decisiv pentru
întreaga sa biografie, Radu Cosaºu revine adesea la
„cuvîntarea aceea blestematã”11 din Aulã (veritabil topos
narativ al prozei sale) în ampla scriere autobiograficã
Supravieþuiri12 . Într-o versiune proprie, discursul este
rezumat astfel: „m-am trezit la microfon, descoperindu-l
imediat, în faþa mea, pe Camil Petrescu; fixîndu-i tot timpul
buburuza aparatului din ureche, am cerut iertare poetei
[Maria Banuº - n.m., S.C.] pe care o denunþasem în ’52,
pentru intimism, am protestat împotriva cenzurii care în
loc sã ne taie ºabloanele ne taie creierul, l-am citat pe
Marx cel tînãr care vedea în cenzurã un viciu fundamen-
tal, am invocat dreptul nostru la eroare «fiindcã nu lucrãm
în betoane» ºi am încheiat cu o chemare la luptã împotriva
«minciunii comuniste» - aºa cum numise Lenin însuºi, în
1923, înainte de a muri, cea mai mare primejdie pentru
presa de partid dupã Revoluþie”13 . Deºi vorbeºte cu o
acutã sinceritate (de care nu se va dezice niciodatã), în
numele spiritului partinic ºi al devotamentului faþã de
revoluþie ºi partid (în care nu este înscris ºi nu se va
înscrie vreodatã), discursul lui Cosaºu contravine pe fond
ideologiei oficiale întrucît cere drepturi artistice pentru
literaturã, reclamã posibilitatea ca aceasta sã fie creatã
dupã legile sale specifice (inevitabil, autonome faþã de
orice înregimentare). De altfel, consecvent cu sine ºi
incapabil sã înþeleagã fisura care îl desparte de partidul
venerat, tînãrul scriitor îi trimite, un an mai tîrziu (la 27 iulie
91
1957), o scrisoare de cãinþã ºi de autocriticã lui Leonte
Rãutu în care nu se abþine, însã, sã ia partea acestei
imprevizibile (ºi insubordonabile) care este talentul literar,
perseverînd, astfel, în greºeala pe care se strãduia sã o
îndrepte: „Niciodatã n-am pus talentul, atît cît îl am, mai
presus de devotament. dar – ºi m-am întrebat ca tînãr
scriitor comunist, numai ºi numai comunist – nu aparþine
tot devotamentului faþã de orînduirea noastrã, datoria de
a dezvãlui dificultãþile la care e supus talentul literar, tot
atît de apreciat de Lenin pe cît dispreþuia ceea ce tot el a
numit minciuna comunistã?”14 .
Delictul nesupunerii la ideologia ºi disciplina de
partid este amplificat de rezonanþa pe care discursul l-a
avut între ascultãtori. Este o acuzã pe care i-o aduce, în
epocã, Savin Bratu: „Îndeosebi o parte a tinerilor care te-
au ascultat ºi-au însuºit, ca un fel de lozincã nouã, for-
mula redãrii «adevãrului integral», manipulînd-o astfel de
parcã ar fi de revizuit cine ºtie ce principii de bazã ale
realismului socialist”15 . Partea aceasta trebuie sã fi fost,
dupã unele mãrturii, majoritarã sau foarte influentã pentru
cã - îºi aminteºte Marin Ioniþã, participant la Consfãtuire
- ea ajunge sã sancþioneze vorbitorii oficiali: „Prin ropote
de picioare, strigãte ºi fluierãturi luãm dreptul la cuvînt al
celor care bat apa în piuã sau susþin tezele oficiale. ªi îi
impunem la microfon chiar pe cei care urcã pe scenã fãrã
sã fie anunþaþi dupã listã. Teza tipicului în artã ºi literaturã
este spulberat㔠16 . Cuvîntarea care vorbeºte despre
adevãrul vieþii (este sintagma care se repetã în intervenþie),
dezvãluind spontan temperatura stãrii de spirit a tinerei
generaþii (nu doar înflãcãratã, cum cereau lozincile oficiale,
ci incandescentã, adicã ieºitã de sub control), primeºte
un nume sever ºi este înscrisã pe lista deviaþionismelor.
Cel care dã acestei abateri primejdioase un nume,
transformînd-o într-o þintã a criticilor vigilente, este Leonte
Rãutu: „În biroul sãu, ºeful propagitului ºi, deci, al
Cenzurii generale - cu mintea lui bine dedatã la a pricepe
clar ce e duºmãnos, din clipa în care era informat ce se
vorbeºte – a pus acest refuz rãspicat al «minciunii
comuniste» în termeni pompoºi, deloc frivoli: «aºa-zisa
teorie obiectiv-burghezã a adevãrului integral»”17 .
Figurã atotputernicã18 (dupã model jdanovist) în
cultura anilor‚’50, Leonte Rãutu îºi rezervã un rol de
eminenþã cenuºie (cu puþine discursuri sau apariþii
publice) intervenind în mai marile sau mai micile bãtãlii ale
momentului prin intermediari. La Consfãtuirea tinerilor
scriitori, cel care pune în practicã decizia de a transforma
cuvîntarea prea înflãcãratã ºi liberã a lui Radu Cosaºu
într-o teorie infamantã este Mihai Beniuc. Mai mult de
jumãtate din amplul raport, Sã încãlzim inimile cititorilor19 ,
susþinut de acesta la încheierea lucrãrilor este consacrat
lui Radu Cosaºu ale cãrui idei vãtãmãtoare sînt corectate
cu severitate. În punctul de plecare, prim-secretarul Uniunii
Scriitorilor reaºeazã pe piedestal prejudecãþile oficiale pe
care discursurile tinerilor le incriminaserã ca fiind nocive
pentru arta lor: „Vorba lui Radu Cosaºu m-a fãcut sã mã
întreb de ce s-a discutat aºa de puþin sau aprope deloc la
aceastã consfãtuire despre lupta de clasã, despre spiritul
de partid, despre realismul socialist, despre tipic în artã,
despre manifestãrile negativiste chiar în literatura tinerilor
scriitori”. Cu ajutorul acestor poncife sînt combãtute
greºelile majore ale scriitorului. Dac㠄aici s-a vorbit despre
adevãrul integral, despre a spune tot aºa cum este”, Mihai
Beniuc îi avertizeazã pe participanþi cã, de fapt, „adevãrul
integral despre artã [este] analiza dialecticã pînã la capãt
a situaþiei, de pe o poziþie de luptã determinatã, ºi noi ºtim
cã o analizã dialecticã consecventã, adevãratã, nu se poate
92 înapoi la proletcultism - revizitãri
face decît de pe o poziþie marxist-leninistã”. Este reabilitatã,
de asemenea, teza tipicului în artã, cu sublinierea apãsatã
c㠄fenomenul nou care devine tipic pentru þara noastrã
este comunismul, comuniºtii cu mentalitatea lor specificã
deosebitã de a celorlalþi oameni, prin faptul cã ei nu vor sã
se opreascã în faþa piedicilor”. Un spaþiu larg acordã
Beniuc formulei confuze despre „coexistenþa complicatã
a noului cu vechiul”; or, previne vorbitorul, „orice fel de
neclaritate ideologicã poate sã ne ducã pe drumuri
lãturalnice”. Formula lui Cosaºu „ar putea sã dea impresia
cã se poate ajunge la un moment dat la stingerea luptei de
clasã printr-un fel de muºamalizare a ei”. Cum, însã,
„partidul nu are sã slãbeascã lupta de clasã, cît timp vor
mai acþiona duºmanii”, drumul adevãrat ºi unic al literaturii
nu poate fi decît acelaºi, adicã: „Nu pur ºi simplu
coexistenþã de clasã, ci luptã de clasã, vigilenþã susþinutã,
pînã la victoria noastrã”. Cît priveºte problema cenzurii
(„S-a aplaudat aceasta, desigur cu gîndul cã aceastã
cenzurã trebuie abolit㔠– observã mustrãtor Beniuc),
vorbitorul face în favoarea ei o pledoarie dialecticã.
Scriitorul, explicã Beniuc, trebuie sã se lase mereu cenzurat
de adevãr, frumos ºi moral. În chip fericit, ”la noi în mod
concret toate acestea se traduc într-o singurã cenzurã
care este în sufletul omului, în inima lui: spiritul de partid”.
Însã, cum „spiritul de partid este tocmai libertatea de a
scrie”, reiese cã cenzura este nu doar necesarã, ci ea
reprezintã pentru scriitorii regimului o formã de libertate.
Prelucrarea ideilor duºmãnoase ale lui Cosaºu nu
se opreºte aici, ele continuã sã fie înfierate în mai toate
documentele cu caracter oficial. În Salutul Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român adresat
Congresului scriitorilor din R.P.R. rostit de Miron
Constantinescu se spune c㠄Realismul socialist asigurã
cea mai deplinã respectare a adevãrului obiectiv. El nu are
nimic în comun cu atitudinea obiectivist-burghezã faþã de
realitate a aºa-zisei teorii a «adevãrului integral»”20 . În
calitate de deviaþionism (ºi a fost, probabil, deviaþionismul
anului), adevãrul integral este criticat ºi în unele dintre
corapoartele prezentate la Congres. În cel consacrat
prozei, Probleme ale prozei epice, Petru Dumitriu vorbeºte
despre primejdia naturalismului ca „manifestîndu-se în
forme ca instinctualismul, negativismul, teoria «adevãrului
integral»”21 . Trimiþind, implicit, tot la Radu Cosaºu, o
oarecare indulgenþã aratã prozatorul faþã de „cealaltã
primejdie, complexitatea nepolarizat㔠care i se pare „mai
puþin frecvent㔠22 . Autor al coraportului despre
Problemele criticii, Paul Georgescu aratã cum „Influenþa
acestei teorii burgheze despre libertatea absolutã a creaþiei
a putut duce la lansarea unor asemenea formulãri confuze
ca aceea a «redãrii adevãrului integral». Reflectarea
veridicã a vieþii în literatura realist-socialistã nu se poate
face în afara concepþiei despre lume a clasei muncitoare,
singura obiectivã din punct de vedere istoric”23 . De altfel,
în epocã, singurul articol care încearcã sã dea o explicaþie
pozitivã intervenþiei lui Radu Cosaºu (adicã singura formã
de solidarizare publicã) aparþine lui Titus Popovici:
„Trebuie sã înþelegem ºi faptul cã noile relaþii se fãuresc,
cã e vorba de un proces, care pe zi ce trece ia proporþii în
conºtiinþa oamenilor, cã oamenii schimbînd lumea se
schimbã ei înºiºi, cã e vorba de o luptã de dimensiuni
uriaºe, de negarea unei mentalitãþi cu o istorie de secole,
cã între relaþiile vechi ºi noi existã o unitate dialecticã
foarte complexã (cam asta voia sã spunã, folosind o
formulã puþin fericitã, Radu Cosaºu la Consfãtuirea
tinerilor scriitori) ºi cã oamenii, chiar cei mai mari, nu sînt
infailibili, nici sfinþi”24 .
Neoficial, cuvîntarea sancþionatã politic produce
emulaþie. Mai întîi în rîndul tinerilor ºi în grupul de prieteni
cu care, în noaptea de dupã efervescentele discuþii,
scriitorul petrece pînã tîrziu: „Într-un cuvînt, m-am sinucis
politiceºte, cu un cert succes, dovadã felicitãrile
nenumãrate pe care le-am primit toatã noaptea, la «Cina »,
unde am bãut cu Labiº, cu Mandric, Raicu, Þic ºi Mazilu,
pînã tîrziu cînd Sami Buzã, saxofonistul, ne-a spus cã «nu
mai poate», ne mai cîntã pentru închidere, încã o datã,
«Fetiþe dulci ca-n Bucureºti» ºi sã ne ducem la culcare”25 .
Cuvîntarea vinovatã îi aduce lui Cosaºu ºi atenþia unor
scriitori consacraþi. Prinþul zilei, Petru Dumitriu, îl felicitã
printr-un cunoscut comun: „Dupã «adevãrul integral»
expus în Aulã, primisem de la dînsul felicitãri prin cineva
care avea drept iniþiale un C. ºi un alt C. Harun-Al-Raºid
avea trufii de Cezar al literaturii care nu discuta personal
cu harnicii ºi mãrunþii reporteri deºtepþi”26 . Dupã mai
bine de un an, întîlnindu-se întîmplãtor pe stradã, într-o
geroasã noapte de decembrie, Petru Dumitriu îl întreabã:
„Ce mai fac conºtiinþele sfîºiate ale cetãþii?” Intimidat,
tînãrul nu dã nici un rãspuns, nici mãcar replica spontanã
„conºtiinþele sfîºiate se plimbã prin cetate”27 . De fapt,
tocmai pentru cã îºi dezvãluiserã public sfîºierea,
rãspunsul se complicase. Deºi teoria adevãrului integral
este criticatã neîncetat, pînã în octombrie 1956 Radu
Cosaºu ºi prietenii sãi continuã sã ducã aceeaºi viaþã de
o (in)suportabilã uºurãtate: „lefurile le mergeau la Scînteia
tineretului în cadrul secþiei de «corespondenþi speciali»,
în jurul cãreia se concentra noul nonconformism, plecau
pe teren unde vroiau, contau ca «descuiaþi», aveau
prieteni, iubeau ºi beau, euforici, patetici, mîndri cã nu li
se publicau anumite poezii ºi articole (Cãtre Marx a lui
Labiº, Literatura ºi starea economicã a muncitorimii, al
subsemnatului, interzis la Scînteia) pe care le fãceau sã
circule din mînã în mînã, fãrã sã le pese cã ar putea deveni
«piese la dosar»; n-aveau simþul primejdiei, prea senzuali
în pofta lor de viaþã; se poate spune cã o fãceau pe
deºtepþii în cercul lor îngust, deloc rece, încîntaþi cã-s
slobozi la gurã cu ideologii de partid care-i acuzau, în
intimitate, de intelectualism mic-burghez”28 .
Dupã Revoluþia de la Budapesta, însã, Radu Cosaºu
trece în rîndul duºmanilor oficiali. La sfîrºitul lui noiembrie,
este exclus, împreunã cu Nicolae Þic, din redacþia „Scînteii
tineretului”; pentru Þic, se gãseºte curînd un loc de muncã
în redacþia publicaþiei pentru strãinãtate „Revue
roumaine”, condusã de Nicolae Moraru, în vreme ce Radu
Cosaºu pierde, odatã cu locul de muncã, dreptul de a mai
lucra în presã (unde revine abia în 1968, cînd este angajat
la revista „Cinema”). Este anchetat la Comitetul Central,
suspectat fiind de a avea legãturi cu Cercul Petöfi de la
Budapesta „care susþinea aceleaºi idei”29 . În anii care
urmeazã, Radu Cosaºu încearcã sã-ºi demonstreze
fidelitatea faþã de cauzã ºi sã recîºtige bunãvoinþa lui
Leonte Rãutu, inclusiv prin memoriul din care am citat
deja. Intransigenþa acestuia nu este, însã, uºor de clintit:
„omul acela cãruia îi scrisesem un memoriu atît de sincer,
îl citise, îl apreciase, i se pãruse frumos, dar socotea cã
pentru ceea ce vorbisem «la tinerii scriitori» încã puþinã
foame mi se cuvenea”30 . Disciplina de partid recurge, iatã,
la orice mijloace pentru a-ºi reintra în drepturi, iar drepturile
ei suzerane nu mai îngãduie dreptul artei de a rosti adevãrul
vieþii. Cum adevãrul adevãrat este o proprietate exclusivã
a Partidului Muncitoresc Român, scriitorul care refuzã sau
este incapabil sã înþeleagã acest lucru meritã sã treacã
(mãcar) prin foame ºi umilinþe.
 înapoi la proletcultism - revizitãri
Un moment exploziv
În mai 1956, în prezenþa lui Gheorghe Ghorghiu-Dej,
Leonte Rãutu ºi Miron Constantinescu, Comitetul raional
„I.V.Stalin” din Bucureºti a dezbãtut, într-o ºedinþã a
activului de partid, lucrãrile Congresului al XX-lea al
P.C.U.S (acesta, avusese loc în februarie la Moscova ºi
gãzduise raportul lui N. Hruºciov de demascare a
abuzurilor lui Stalin - raport ce avea, încã, în mediile politice
româneºti, un statut secret), dezbateri în care – spune o
dare de seamã a momentului31 - „au ocupat un loc impor-
tant problemele luptei ideologice, îndeosebi pe tãrîmul
literaturii ºi artei”. Iniþiatã, aºadar, ca un ecou (ca o
„prelucrare”, cu un termen al zilei) al Congresului sovietic
care în URSS marcase începutul unei epoci de dezgheþ,
ºedinþa de la Bucureºti are, dimpotrivã, un conþinut ºi o
atitudine de facturã stalinistã. Se înfiereazã, ca ºi altãdatã,
„influenþele strãine în ideologie” ºi este reabilitatã perioada
literarã 1949-1953 pe care „unele elemente influenþate de
ideologia strãinã încearcã sã[-i] nege sau[-i] sã micºoreze
realizãrile”, prezentînd-o ca pe „o perioadã de frînare a
avîntului literar ºi de regres”. Pe lîngã întãrirea ideologicã
a spiritului de partid, ºedinþa a mai avut scopul – în opinia
lui Vladimir Tismãneanu – de a da „avertismente
semnificative [...] pentru calmarea pasiunilor radical-
protestatare”, avertismente lansate printr-un scenariu –
în expresia aceluiaºi politolog – care „indicã tocmai gradul
de sofisticare al jocului conceput de Dej ºi de Rãutu”32 .
În una din pauzele ºedinþei respective – îºi aminteºte Ovid
S. Crohmãlniceanu33 - Gh.Gheorghiu-Dej se apropie de
un grup al scriitorilor ºi îl încurajeazã pe Al.Jar (vechi
tovar㺠al sãu, comunist din ilegalitate, închis în
penitenciarele româneºti ºi participant la acþiuni ale
rezistenþei franceze alãturi de soþia sa Olga Bancic,
decapitatã de Gestapo) sã se înscrie la cuvînt ºi sã-ºi facã
publice nemulþumirile pe care le exprima în dicuþii private.
Încurajat de înaltul îndemn, Jar þine o cuvîntare („o ieºire
antipartinicã”, se va spune în curînd) care depãºeºte limitã
admisã a avîntului partinic, probleme atinse fiind, toate,
de fond. Dupã ce spune despre sine cã e silit (de atmosfera
creatã) sã duc㠄o viaþã dublã”, Jar – se spune în darea de
seamã oficialã, Împotriva abaterilor de la spiritul de partid
– „a pretins în mod mincinos cã partidul ar educa pe
comuniºti în spiritul laºitãþii, al lipsei de curaj”. De
asemenea, scriitorul „a lansat fãrã ruºine afirmaþia
calomnioasã cã membrii de partid «gîndesc din ce în ce
mai puþin»”. Vorbitorul „a cerut sã se renunþe la lupta
împotriva liberalismului” ºi „a înfãþiºat cu rea credinþã
situaþia literaturii, afirmînd cã în perioada în care s-a trecut
la construirea socialismului [...] creaþia literarã a ajuns la
dezastru”. În totul, prin aceste idei Al. Jar „s-a ridicat la
spirit anarhic împotriva organelor de a partid ºi a rolului
lor de a judeca ºi organiza pe membrii de partid”. În Amintiri
deghizate, Crohmãlniceanu noteazã cã fostul ilegalist ar fi
spus c㠄Am ajuns sã-mi fie ruºine de carnetul roºu”,
dupã cum i-a reproºat direct lui Dej pãrãsirea construcþiei
Dunãre-Marea Neagrã. În pauza care a urmat, Gh.
Gheorghiu-Dej a chemat biroul organizaþiei scriitorilor ºi
a cerut – sumbru, potrivit lui Crohmãlniceanu – sã-l
sancþioneze pe cel care l-a calomniat. Practic, Al. Jar fusese
invitat sã-ºi frîngã singur gîtul, sã fac㠖 cu expresia citatã
a lui Radu Cosaºu – un gest de sinucidere politicã.
ªedinþa raionalã este urmatã de o ºedinþã a
organizaþiei de bazã a scriitorilor din Bucureºti. Un referat
al biroului organizaþiei prelucreazã cazul Jar, sancþioneazã
93
alte abateri partinice ºi, în general, tendinþa scriitorilor de
a se transforma „în persoane intangibile, cãrora poporul
ºi partidul trebuie, chipurile, sã le îngãduie orice fel de
ieºiri anarhice ºi de idei greºite”. Dupã prezentarea
referatului, scriitorii „înfiereazã ieºirea antipartinicã ºi
calomnioasã a lui Al. Jar” ºi subliniaz㠄importanþa vitalã
pe care rolul conducãtor al partidului îl are pentru
dezvoltarea literaturii, pentru întãrirea caracterului ei mili-
tant, popular, a înaltei sale mãiestrii artistice”. La ritualul
de desolidarizare participã Marcel Breslaºu, Veronica
Porumbacu, Aurel Baranga, Radu Boureanu, Al. ªahighian,
Ov.S.Crohmãlniceanu, Paul Georgescu, Dumitru Corbea,
Petru Granea, Maria Banuº, Mihai Beniuc, Eugen
Jebeleanu, Silvian Iosifescu, Nicolae Moraru, Haralamb
Zincã, Letiþia Papu, Mioara Cremene, Dan Deºliu, Mihai
Novicov. În prezenþa lui ªtefan Cruceru, secretar al
Comitetului orãºenesc, se trece la votarea sancþiunilor
propuse în referat. În unanimitate de voturi (cu o abþinere)
Al. Jar este exclus din P.M.R, iar Mihail Davidoglu ºi Ion
Vitner sînt sancþionaþi cu vot de blam. Documentele
oficiale nu reþin nimic din ruºinea care, se spune, i-ar fi
invadat pe unii participanþi.
O veselã gîlceavã sau „bocetul ºoptit al
conºtiinþei”?
Dupã seismul din mai, marele eveniment din iunie
este menit sã consacre reîntoarcerea scriitorilor la
disciplina de partid ºi ataºamentul acestora faþã de cauzã.
Dorit ºi cerut cu insistenþã de cãtre scriitori (dupã cum
subliniazã unii vorbitori), organizat cu generozitate de cãtre
partid, primul Congres al Scriitorilor din R.P.R. are loc la
Bucureºti în intervalul 18-23 iunie. Regia, fastul ºi, pînã la
un punct, spiritul în care se desfãºoarã sînt preluate dupã
modelul primului Congres al Uniunii Scriitorilor din
U.R.S.S. (1934). Congresul se deschide luni, 18 iunie, în
prezenþa unor înalte oficialitãþi: Gheoghe Gheorghiu-Dej,
Leonte Rãutu, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol,
Iosif Chiºinevschi, Chivu Stoica, Iosif Fazekaº, C.I.Parhon,
Ilie Murgulescu, Traian Sãvulescu, Constanþa Crãciun, la
intrarea cãrora asistenþa aplaudã îndelung. Sînt prezenþi,
de asemenea, oaspeþi din strãinãtate, precum ºi delegaþii
ale oamenilor muncii din þarã. Dupã Cuvîntul de deschidere
rostit de Mihail Sadoveanu, urmeazã Salutul C.C. al P.M.R.
adresat de Miron Constantinescu ºi prezentarea, de cãtre
Mihai Beniuc, a raportului principal, Literatura din R.P.R
ºi perspectivele ei de dezvoltare. În zilele urmãtoare sînt
susþinute aºa-numitele corapoarte: Petru Dumitriu,
Probleme ale prozei epice; Dan Deºliu, Probleme ale
poeziei; Paul Georgescu, Probleme ale criticii; Mihail
Davidoglu, Probleme ale dramaturgiei; Nagy Istvan,
Literatura minoritãþilor naþionale din R.P.R.; Alexandru
Balaci, Traducerile literare; Mihai Breslaºu, Literatura
pentru copii ºi tineret; Al.ªahighian, Raportul comisiei de
validare; Aurel Mihale, Despre noul statut al Uniunii
Scriitorilor din R.P.R.. Congresul se închide rotund cu un
cuvînt rostit de Mihail Sadoveanu, cu adoptarea unei
rezoluþii ºi, desigur, cu o telegramã de recunoºtinþã trimisã
la C.C.al P.M.R.. Toate documentele se înscriu în limitele
prescrise de cãtre partid ºi, în particular, de raportul lui
Gh.Gheorghiu-Dej la cel de-al doilea Congres al P.M.R. la
care vorbitorii fac repetate trimiteri. La fel ca în anii
precedenþi – potrivit Rezoluþiei Congresului34 - literatura
se aflã ºi rãmîne sub conducerea P.M.R. (ceea ce înseamnã
„îndrumarea neîntreruptã ºi grija plinã de dragoste a
94 înapoi la proletcultism - revizitãri
partidului”), are ca unicã metodã de creaþie realismul so-
cialist, luptã, ca ºi pînã acum,, „împotriva ideologiei
burgheze ºi a teoriilor estetizante”, apeleazã la experienþa
bogatã a scriitorilor sovietici ºi reþine din moºtenirea literarã
(termen, în epocã, pentru istoria literarã) numai acele pãrþi
aflate în acord cu ideologia oficialã. Deºi îºi propun sã facã
loc imaginaþiei, sensibilitãþii ºi originalitãþii, scriitorii se
angajeazã, totodatã, „sã apãrãm ca lumina ochilor puritatea
ideologicã a literaturii”. De altfel, pentru a semnala adevãrata
orã ideologicã, Beniuc reaminteºte scriitorilor articolul lui
Sorin Toma împotriva lui Arghezi (poetul, revenit în circuitul
public, e unul dintre participanþii de seamã la Congres),
vorbind despre „deosebita însemnãtate” a acestuia.
Admiþînd c㠄a contribuit la o temporarã izolare a marelui
poet”, Beniuc adaugã cu termenii unui avertisment: „nu
trebuie nici uitatã, nici minimalizatã importanþa acestui articol
în lupta ce s-a dat apoi în general contra manifestãrilor
formaliste ºi decadentiste”.
Scriitorii reuºesc, în bunã mãsurã, sã se adecveze
orei indicate de prim-secretarul Uniunii Scriitorilor,
navigînd corect între trandafiriu ºi negru, menþinînd, adicã,
bine linia (gri a) poncifelor oficiale. Întregul echilibru se
pierde, însã, în timpul discuþiilor, acolo unde iese din nou
la ivealã distanþa dintre disciplina de partid ºi caracterul
insubordonabil al scriitorilor, în cazul cãrora orgoliul este
(aproape) o condiþie profesionalã. Cel care declanºeazã
dezordinea este Zaharia Stancu. Dupã o lungã parte de
exprimare a recunoºtinþei ºi a ataºamentului la linia
partidului (parte personalizatã prin retorica gongoricã ºi
accentele pamfletare îndreptate inclusiv împotriva lui Vinea
ºi Urmuz), scriitorul începe sã se rãfuiascã (cu un verb pe
care îl repetã cu plãcere) cu critica literarã. Din cauza
acesteia, nu îndrãzneºte sã publice volumele urmãtoare
din Desculþ ºi nu reuºeºte sã încheie cartea despre viaþa
soldatului erou Eftimiei Croitoru (pentru care a primit, însã,
o decoraþie din partea armatei): „Vai de mine, ce-o sã spunã
critica literarã?! No sã-i placã! N-o sã-i placã lui Paul
Georgescu, lui Crohmãlniceanu, iar Tertulian din nou o sã
mã eticheteze de «schematic» ºi o sã ajung, acum la bãtrîneþe,
de rîsul lumii!”35 . Mînia i-a stîrnit-o Crohmãlniceanu („acest
critic literar, spre care ne uitãm ca la un steag, gata sã-l urmãm”)
care, într-un articol festiv publicat în „Viaþa româneascã”
(unde criticul era redactor) nu enumerã printre succesele
literaturii noi romanul Desculþ, aceastã carte – explicã
grandilocvent autorul ei – „pe care poporul român, sãrãcimea
satelor, a scris-o de-a lungul veacurilor cu lacrimi ºi cu sînge”36
ºi tocmai de aceea romanul „face ocolul pãmîntului încãlþat
cu sandale de aur”37 . În vreme ce persecutã pe A. Toma,
Aurel Baranga ºi Dan Deºliu, critica se aratã foarte binevoare
cu alþii: „Dacã, însã, tipãreºte Elvin o broºurã de o sutã
douãzeci de pagini despre tovarãºul academician Geo Bogza,
se schimbã socoteala. [...] În timp de douã sãptãmîni apar
imediat paisprezece-cincisprezece-douãzeci de articole
despre broºurica lui Elvin” 38 . Intervenþia lui Stancu,
miºcîndu-se stihial între pamflet ºi paranoia, aruncînd sãgeþi
acide ºi spre Paul Georgescu (propriul adjunct de la „Gazeta
literar㔠al cãrei redactor-ºef era), Petru Dumitriu, Nina
Cassian, redactorii revistei „Steaua” etc., stîrneºte reacþii pe
mãsurã. Nina Cassian se adreseazã prozatorului cu o
întrebare, desigur, retoricã: „Oare deconsiderare se numeºte
faptul cã Desculþ a ajuns la 100 000 exemplare, ceea ce nu s-
a întîmplat decît, poate, cu Mitrea Cocor ?” ªi tot poeta
precizeazã: „Critica a lãudat în atîtea rînduri incontestabila
realizare a literaturii noastre, Desculþ – încît apoteoza fãcutã
aci romanului de cãtre însuºi autorul lui – ni s-a pãrut un
exces”39 .
Þinta principalã a atacului, Ovid S.
Crohmãlniceanu rãspunde dînd în vileag excesele,
autoritarismele ºi ºantajele existente în lumea literarã.
Reamintindu-i autorului cã la apariþia lui Desculþ a scris
„trei foiletoane critice entuziaste”, criticul mãrturiseºte cã
este incapabil sã liniºteasc㠄dorul de tãmîiere” ºi
„susceptibilitatea maladivã a tovarãºului Stancu”40 .
Acuzîndu-l de a fi fãcut împreunã cu Petru Dumitriu
(redactor-ºef la „Viaþa româneasc㔠ºi, din acelaºi an, di-
rector al Editurii de Stat pentru Literaturã ºi Artã) ºi cu
redactorii revistei „Steaua” de la Cluj o „societate serioasã
de ajutor mutual” de susþinere reciprocã prin recenzii care
aduc a „reclamã comercialã sau propagandã electoralã”,
Crohmãlniceanu vorbeºte despre neputinþa lui Stancu de
a accepta cea mai mãruntã observaþie. Dupã ce a aflat cã
în „Viaþa româneasc㔠stã sã aparã o notã în care se i
reproºeazã lui Savin Bratu excesivele trimiteri la Stancu,
acesta din urm㠄mã încunoºtiinþeazã cã dacã va apãrea -
era scrisã de Eugen Luca – el va publica o scrisoare a
Otiliei Cazimir în care se aratã cã Eugen Luca a pierdut
niºte manuscrise ale lui Topîrceanu. Desigur cã,
înspãimîntat, autorul ºi-a retras nota”41 . Dupã depãnarea
de „poveºti urîte” din lumea literarã (un alt personaj
negativ al acestora este ºi Petru Dumitriu), dupã plasarea
lui Zaharia Stancu în fabula Dreptatea leului, criticul se
îndreaptã spre probleme mai generale ale literaturii a cãrei
dezvoltare este viciatã de „orbire dogmaticã”. Suspendînd
prudenþa, de la tribuna Congresului, Crohmãlniceanu
repetã cîteva idei enunþate ºi într-un interviu publicat în
„Gazeta literarã”, sever sancþionate de cãtre partid ºi de
care el însuºi se dezisese în recenta ºedinþã a organizaþiei
de bazã a scriitorilor42 . De altfel, cu cîteva zile înainte,
Paul Georgescu invocase în coraport interviul respectiv
ca pe un exemplu de „agitaþie diversionistã”43 . Înflãcãrat,
Crohmãlniceanu recidiveazã într-o manierã ºi pe un ton
nu mult diferite de cele ale tinerilor scriitori: „Cu
personaje schematice, cu conflicte artificiale, cu dialoguri
supte din deget, cu frazeologie lozincardã, oricîtã
bunãvoinþã ar exista, nu se serveºte cauza socialismului,
sã ne fie bine înþeles acest lucru. Ba, uneori, dimpotrivã,
literatura cenuºie, fadã, schematicã, îmbibatã de didac-
ticism, compromite ideile nobile pe care pretinde cã le
slujeºte”. De asemenea, avertizeazã vorbitorul ieºind din
perimetrul ideologiei ºi lucrînd cu idei estetice universale,
este greºit „sã demonstrãm superioritatea poemului epic
asupra celui liric, necesitatea obligatorie a poemului cu
anecdotã sau sã interzicem, indiferent de natura lucrãrii,
de felul cum sînt înfãþiºate faptele, prezentarea unor
elemente corupte sau a unor situaþii negative” 44 .
Îndrãzneala este atît de mare încît disciplina de partid nu
mai poate fi remediatã decît printr-o dezicere. Potrivit
evocãrii protagonistului „a ieºit mare scandal.
Reprezentantul Comitetului Central, trimis sã aibã grijã
de buna desfãºurare a Congresului, m-a mustrat cu
asprime. [...] Pe scurt, îmi cerea sã retractez afirmaþia
respectivã. Am cãutat eu sã explic cã mã apãrasem de o
agresiune nemotivatã ºi nu spusesem nimic neadevãrat,
dar vorbeam la pereþi. [...] În fine, am trimis un bilet
prezidiului. Nu voiam deloc sã aduc vreo ofensã
scriitorului Zaharia Stancu pe care îl admir ºi retrag prin
urmarea acele cuvinte ale mele, în stare a arunca oprobiul
asupra activitãþii sale ziaristice. Mi-a fost silã de mine
cînd s-a citit textul”45 . Textul se pãstreazã în unul dintre
numerele speciale ale „Gazetei literare” consacrate
Congresului: pocãit, criticul reintrã în „frontul nostru
literar, strîns unit sub acelaºi steag”46 .
 înapoi la proletcultism - revizitãri
Mai interesante decît rãspunsul abil, corect din
punct de vedere politic, al lui Petru Dumitriu care
demonstreazã cã ºtie – spre deosebire de Zaharia Stancu
– sã-ºi gestioneze mînia, dîndu-i o bunã valoare de
întrebuinþare ideologicã47 , sînt intervenþiile altor scriitori,
mai ales ale celor tineri. Dacã se menþine un registru
inflamat ºi un ton ironic sau sarcastic (în vecinãtatea sau
chiar în perimetrul polemicii), în schimb acestea pun
chestiuni generale ale literaturii ºi ale profesiei de scriitor.
Titus Popovici mãrturiseºte c㠄rapoartele m-au
dezamãgit” tocmai „în aspectul lor problematic”48 . Astfel.
una dintre problemele nediscutate este cenzura exercitatã
în edituri de cãtre redactori incompetenþi. Dintre cele cîteva
sute de observaþii fãcute pe marginea romanului sãu (este
vorba, probabil, despre romanul Setea, apãrut în 1958),
scriitorul alege spre exemplificare cîteva (consemnatã în
stenogramele Congresului, exemplificarea este una din
rarele mãrturii de gen care provin din epocã pe o cale
oficialã): „1) Sã se modifice la pagina 439, de pildã, strigãtul
þãranului: Vin ungurii! ºi... sã se spunã: Vin trupele fascisto-
horthyste! (Termenul, dupã cum se ºtie, era pe buzele
fiecãrui þãran ardelean, demn de acest nume!).
2) Sã se suprime balul de la 23 August, deoarece nu
e just sã arãtãm cã burghezii s-au bucurat de 23 August.
Ei au plîns, toþi, foarte tare.
3) Sã se atenueze scenele în care bandele maniste
decapiteazã þãrani, deoarece din pricina sîngelui care
curge, aceste scene sînt naturaliste...
Romanul lui Francisc Munteanu În oraºul de pe
Mureº a fost întîrziat cîteva luni, vreo nouã, deoarece
fãcea impresie pesimistã.
O poezie a unui mare poet prieten a fost modificatã
deoarece se spunea: Construim cu sudoare ºi sînge... ªtiut
fiind cã noi construim în frac”.49
O altã îndrãznealã pe care ºi-o îngãduie Popovici
(reeditînd, de altfel, ideile vinovate ale lui Radu Cosaºu)
este aceea de a vorbi despre libertatea scriitorului de a-ºi
alege singur subiectele: „Fiecare scriitor adevãrat ºtie cã
nu existã subiecte «tabu». Cel care se teme de aºa ceva
nu e scriitor: a scrie altceva decît ceea ce simþi cã trebuie
sã scrii, cã e necesar sã scrii, e un lucru dezgustãtor”50 .
Dupã aplauzele sãlii ºi o scurtã replicã de amortizare
rostitã de Beniuc, îndrãzneala merge mai departe în
discursul urmãtor, susþinut de A.E.Baconky. Acesta începe
caustic la adresa raportului despre poezie prezentat de
Dan Deºliu: „poeþii, aºa cum apar în coraport ºi departe
de realitate, sînt îmbrãcaþi în uniformã, tunºi cu maºina
zero ºi porniþi în plutoane compacte sã cucereascã
zãrile.”51 . Acestui „tablou cenuºiu ºi lamentabil al poeziei
noastre” în care include, dezicîndu-se de ele, propriile
versuri ale „începuturilor mele întru realism”, poetul clujean
îi contrapune, fie ºi ca tendinþã ce trebuie susþinutã ca
valabilã literar, „un peisaj plin de dramatism, de varietate
ºi de forþã impetuoasã”. Pentru realizarea lui, se cuvine
evitatã proza versificatã, banalitãþile, elucubraþia ce se
recomandã realism socialist, toate cultivate sub îndrumarea
dãunãtoare a criticilor care vorbesc, abuziv, în numele
maselor: „Sã facã bine asemenea critici minunaþi ºi sã nu
mai atribuie cititorului toate cîte se nasc în minunatele lor
capete”. Creaþia poeziei se face, de fapt, nu dupã reþete, ci
în stare de inspiraþie, motiv pentru care, printr-un artificiu
ingenios, Baconsky citeazã bogat, dupã Belinski, din
Platon, pasajul celebru din Phaidros despre inspiraþia ca
nebunie (ca demenþã, în termenii de aici) divinã. Dupã
expunerea tezei reacþionare, poetul afirmã: „Trebuie sã
dãm dovada unei atari «demenþe» într-un grad mult mai
95
înalt decît am arãtat-o pînã acum. Numai la temperatura
unei asemenea «demenþe» realitatea se converteºte în
poezie. Operaþia, mai mult fizicã, de a transforma în versuri
o întîmplare sau de a comenta la modul patetic-retoric
cutare eveniment e strãinã de artã ºi deci de realism”52 .
De partea poeþilor ºi în dezacord cu Dan Deºliu se
plaseazã ºi Marin Preda care crede c㠄Creaþia poeticã
consemnatã pozitiv în coraportul sãu despre poezie mie
mi se pare cã a fost depãºitã de poeþi”53 . Cît priveºte
proza, scriitorul consemneazã un reducþionism dãunãtor
care se regãseºte într-un „mod rudimentar de a face criticã”:
„La noi, prin probleme mari se înþelege deseori una singurã
ºi anume problema socialã limitatã la cîteva aspecte. În
mod vag ºi general se spune «problema construcþiei
socialiste»”. Or, aratã Preda (în termeni foarte apropiaþi
de cei folosiþi de Cosaºu), proza se confruntã întodeauna
cu cazuri individuale, în care apar „un univers aproape
infinit de probleme”. O situaþie interesantã semnalatã de
prozator este aceea a criticilor literari din generaþiile mai
vechi care „fac sau au fãcut un trist efort de a fi rudimentari
ºi simpliºti, simþindu-se parcã vinovaþi de faptul cã posedã
o culturã ºi un talent care îi deosebeºte de cei care nu au
culturã ºi nici talent”54 .
Discuþiile de la Congres se încheie cu o cuvîntare
rostitã de Tudor Arghezi. Mare poet reintrodus de noul
regim în circuitul oficial dupã ºapte ani de interdicþie,
Arghezi duce probabil cel mai departe balansul - pe muchie
de cuþit, de altfel - pe care unii scriitori l-au fãcut aici între
adeziune ºi criticã, între lozincile oficiale ºi nevoia de
liberalizare, între supunerea la spiritul partinic ºi superbia
nãrãvaºã a propriului talent. Aº spune cã discursul lui
Tudor Arghezi balanseazã ambiguu (o ambiguitate, însã,
cu destule ochiuri transparente) între lauda festivã ºi
cinism. Conceputã ca o antitezã între trecutul ºi prezentul
breslei scriitoriceºti (contrastul „ca de la beznã la
strãlucire”), intervenþia începe prin a spune c㠄scriitorii
de vîrsta mea” – „ºchiopãtînd între douã timpuri” – „parcã
s-ar zãri cu auzul ºi bocetul ºoptit al conºtiinþei...” (s.m.,
S.C.). Plasîndu-se, aºadar, într-un paradoxal regim al
bocetului, poetul vorbeºte despre „umilinþele ºi durerile
camarazilor înaintaºi”, dar ºi despre bunãstarea materialã
a scriitorilor din prezent, punînd accente oarecum bizare:
„Statul socialist are grijã de voi, de vãduvele ºi de urmaºii
voºtri, de odihna voastrã, de sãnãtatea voastrã”(s.m.,
S.C.). Nu mai puþin ambiguu este Arghezi cînd spune:
„Anul 1944 a fost o sentinþã de osîndã a unei societãþi
lichidate. Primul nostru congres confirmã osînda”.
Rememorînd „cele trei zile decisive din august 1944”,
poetul îºi aminteºte c㠄ziarele din Bucureºti aºteptau
deznodãmîntul final la telefon, cu douã forme de plumb la
maºina de tipar. Pagina întîia, cu litere mari, începea, una,
cu proclamaþia «Trãiascã Stalin!» ºi cealaltã cu «Trãiascã
Hitler!»” Evaluînd situaþia de atunci, Arghezi pune un
diagnostic ºi pentru imediata sa actualitate care, desigur,
îl include: „Intelectualitatea noastrã repeta acelaºi
regretabil zig-zag politic de totdeauna între cele douã ex-
treme. O convingere ºi o credinþã i-au lipsit” (s.m., S.C.).
Cînd dã sfaturi propriu-zis literare, poetul îi îndeamnã
(contrar direcþiei oficiale) pe tinerii confraþi sã creeze „o
literaturã mare, de mare stil, de mare rafinament ºi de
perfecþionare neîntreruptã”. Pentru aceasta, Arghezi
recomandã, într-un acord implicit cu Baconsky, „zborul
însufleþirii”, adic㠄atingerea unui punct cît mai înalt ºi
mai pur în emoþie, în dragoste ºi sinceritate”. Urarea finalã
nu este nici ea lipsitã de o ambiguitate ce lasã loc pentru
îndoialã, dacã nu ºi pentru mustrare: „Ca unor navigatori
96 înapoi la proletcultism - revizitãri
care ºi-au smuls ancora din þãrmul rigid, pentru a cãlãtori
cu vîslele întinse viguros înainte, cãtre insula Sublimã, vã
urez, iubiþii mei confraþi, noroc – ºi sã ajungeþi cu bine” 55
Dupã cum am arãtat deja, Rezoluþia Congresului nu
reþine nimic din aceastã tentativã a scriitorilor de a obþine
drepturi artistice pentru literaturã. Dupã Revoluþia din
Ungaria (octombrie 1956), pierd ºi dreptul de a-ºi exersa,
din cînd în cînd, mai degrabã în mod gratuit, superbia lor
de fiinþe creatoare. Disciplina de partid se întãreºte pînã
la îngheþ. Întrucît apãruse un deviaþionism care le
depãºea pe toate, revizionismul, partidul face, în numele
lui, verificãri intransingente, cere fidelitate absolutã ºi
trece, acolo unde frontul prezintã fisuri, la administrarea
unor pedepse exemplare. Sfîrºitul anului (22 decembrie)
aduce, în plus, pe lîngã manevrele politice nimicitoare,
ºi o tragedie: moartea lui Nicolae Labiº. În ultimul numãr
al „Gazetei literare”, Paul Georgescu publicã un articol
îndoliat: „Mã stãpîneºte furia ºi mã îndoaie durerea.
Cînd moare un scriitor talentat, suferim cu toþii, cãci e
atît de rar, de fragil, de ciudat, ceea ce oamenii numesc
talent” 56 . Calendarul literar al anului 1956 se
desfãºurase, cu evenimentele sale neobiºnuit de alerte,
între echinox ºi solstiþiu. În anul urmãtor, în lumea
literarã româneascã, echinoxul de primãvarã n-a mai
avut loc.
Note:
1Florin Mugur, Vîrstele raþiunii. Convorbiri cu Paul
Georgescu, Bucureºti, Cartea Româneascã, 1982, p.185.
2 Ibidem, p.184 ºi p.192.
3 Ovid S. Crohmãlniceanu, Amintiri deghizate, Bucureºti,
Nemira, 1994, p.194.
4 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole ºi cuvîntãri,
decembrie 1955-iulie 1959, Bucureºti, Editura Politicã, 1960,
pp.145-147.
5 Foarte rezistentã, ideea de a marca ideologic limitele
între care scriitoruºl se poate miºca o regãsim ºi la Nicolae
Ceauºescu. Sub presiunea scriitorilor, acesta nu mai vorbeºte
(dupã cum intenþiona) despre realismul socialist, dar sarcinile
trasate au în vedere o literaturã de acelaºi tip. . Pe prima paginã
a manualului de literaturã românã de clasa a XII dupã care se
preda în anii 80 este reþinut pe prima paginã urmãtorul citat din
Nicolae Ceauºescu, semãnînd izbitor cu paragraful din raportul
lui Gh.Gheorghiu-Dej: „Sîntem revoluþionari ºi nu dorim opere
care sã înfrumuseþeze realitatea, sã prezinte viaþa în culori
trandafirii; nu avem nevoie de dulcegãrii artistice. Dimpotrivã,
considerãm cã o astfel de prezentare idilicã a vieþii este dãunãtoare
pentru dezvoltarea spiritului ºi a combativitãþii revoluþionare a
omului socialist. Dar nu ne trebuie nici o artã care sã nege
realitãþile, sã le deformeze, prezentîndu-le în negru, înfãþiºînd în
Lidia Agricola, Maria
Zidaru, preºedintele
G. A. C. “Steagul lui Lenin”
culori cenuºii viaþa ºi munca eroicã a poporului nostru. O
asemenea artã are, de asemenea, un caracter bolnãvicios ºi ca
atare este profund dãunãtoare”.
6 În lumina Congresului, în „Gazeta literarã”, anul III,
nr.4(98), joi 26 ianuarie 1956.
7 „Gazeta literarã”, anul III, nr.13 (107), joi 29 martie
1956.
8 Am preluat aceastã informaþie din cuvîntarea lui Mihai
Beniuc la încheierea consfãtuirii, Sã încãlzim inimile cititorilor,
în „Gazeta literarã”,anul III, nr. 13 (107), joi 29 martie 1956.
9 Discuþii, în „Gazeta literarã”, anul III, nr. 13, loc.cit,
p.4.
10 Radu Cosaºu, în Idem
11 Radu Cosaºu, Cap limpede (Supravieþuiri, VI),
Bucureºti, Cartea Româneascã, 1989, p.20.
12 Sub titlu Supravieþuiri, acest excelent ciclu
autobiografic, a apãrut în ºase volume, la Bucureºti,
Editura Cartea Româneascã, în perioada 1973-1989. Din
2002, scriitorul a iniþiat o ediþie non varietur , la Editura Fundaþiei
PRO, sub titlul Supravieþuirile.
13 Radu Cosaºu, Supravieþuirile, vol.2, Armata mea de
cavalerie, Bucureºti, Editura Fundaþiei PRO, 2003, p.210.
14 Radu Cosaºu, Autodenunþuri ºi precizãri (plus cîteva
note informative, o addenda ºi spovedania unui convins),
Bucureºti, Editura Hasefer, 2001, p.30.
15 Savin Bratu, Scrisoare despre adevãrul integral, în
„Gazeta literarã”, anul III, nr.23 (117)), joi 7 iunie 1956.
16 Marin Ioniþã, Kiseleff 10. Fabrica de scriitori, Piteºti,
Editura Paralela 45, 2003, pp.136-137. Pe lîngã evocarea
atmosferei ºi a cuvîntãrii lui Radu Cosaºu („Parcã am vorbi cu
toþii prin gura lui”), Ioniþã reþine ca pe un moment de vîrf al zilei
ºi cuvîntarea Titei Chiper, pe care rezumatul oficial îl reduce,
din pãcate, la o înºiruire de ºabloane. Potrivit memorialistului,
tînãra scriitoare ar fi vorbit despre despre motivaþiile deloc eroice
sau entuziaste ale celor care îºi duc viaþa pe ºantierele patriei.
Cît priveºte reacþia (prea) liberã a sãlii, aceasta este evocatã ºi de
Radu Cosaºu: „S-a întîmplat ceva tot fãrã precedent: de cum
primul înscris la cuvînt a început sã demaºte discursul nociv din
ziua precedentã, sala a pornit sã batã din picioare – ca în Sovietle
lui ªolohov – acoperind frazele acelui tovarãº, cerîndu-i sã plece
de la tribunã, silindu-l sã se retrag㔠(Autodenunþuri ºi precizãri,
p.24).
17 Radu Cosaºu, Autodenunþuri ºi precizãri, pp.22-23.
18 Pentru figura lui Leonte Rãutu, „dictatorul absolut ºi
de nimeni controlat al literelor ºi al gîndirii româneºti în anii
pustiitori ai stalinismului”, v. analiza lui Vladimir Tismãneanu
din Arheologia terorii, ediþia a a doua revãzutã ºi adãugitã,
Bucureºti, Allfa, 1996, pp.204-216.
19 Mihai Beniuc, Sã încãlzim inimile cititorilo, în „Gazeta
literarã”, nr.13, loc.cit.
20 Salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc
Român adresat Congresului scriitorilor din R.P.R rostit de
tovarãºul Miron Constantinescu, în Lucrãrile primului Congres
al Scriitorilor din Republica popularã romînã, 18-23 iunie
1956, Bucureºti, Editura de Stat pentru Literaturã ºi Artã, p.10.
21 Petru Dumitriu, Probleme ale prozei epice, în
Lucrãrile primului Congres..., p.70.
22 Ibidem, p.78.
23 Paul Georgescu, Problemele criticii, în Idem, p. 125.
24 Titus Popovici, Gînduri în preajma Congresului, în
„Tînãrul scriitor”, anul V, 5 mai, 1956, p.85. Despre Titus
Popovici, Cosaºu reþine în Autodenunþuri ºi precizãri c㠄mã
intoxicase benefic, între ’56 ºi ’58, cu Troþki” (p.209).
25 Radu Cosaºu, Supravieþuirile, vol. 2 , p.210.
26 Radu Cosaºu, Supravieþuirile, vol. 3, Logica,
Bucureºti, Editura Fundaþiei PRO, 2004, pp.96-97.
27 Ibidem, p.96.
28 Radu Cosaºu, Autodenunþuri ºi precizãri, p.25.
29 Ibidem, p.21.
30 Radu Cosaºu, Supravieþuirile, vol. 3, p. 15.
31 Împotriva abaterilor de la spiritul de partid, în „Gazeta
literarã”, nr.22, joi 31 mai 1956.
32 Vladimir Tismãneanu, Arheologia terorii, p.101.
 înapoi la proletcultism - revizitãri 97

33 Ovid S. Crohmãlniceanu, Amintiri deghizate, pp.194-199. dupã 40 de ani de la evenimente. Uite cã nu fusese ºi gãsise cum
34 Rezoluþia Congresului Scriitorilor din R.P.R., în sã ne deschidã ochii”(Autodenunþuri ºi precizãri, p.60).
Lucrãrile primului Congres al Scriitorilor din Republica 56 Paul Georgescu, Nicolae labiº. Moartea cãprioarei,
popularã romînã,op.cit, pp.526-529. în „Gazeta literarã”, joi 27 decembrie 1956, nr.52.
35 Zaharia Stancu, în Lucrãrile primului Congres al
Scriitorilor..., p.269.
36 Ibidem, p.264.
37 Ibidem, p.269.
38 Ibidem, p.274. Caius DOBRESCU
39 Nina Cassian, în Idem, p.333.
40 Ov.S.Crohmãlniceanu, în Idem, p.335.
41 Ibidem, p.337. Despre originile temei „culturii
42 În interviul acordat lui Savin Bratu, De vorbã cu
Ov.S.Crohmãlniceanu, ºi publicat în „Gazeta literarã”, anul III, proletare”
nr.19 (113), joi 10 mai 1956, criticul denunþã dogmatismul în
criticã (fãcîndu-i direct responsabili pe Traian ªelmaru, Nicolae I. Resuscitarea proletcultismului
Moraru, Petre Iosif), lipsa de dialog ºi de disputã literarã, ca ºi
abolirea unor aspecte ce þin de condiþia artisticã a literaturii:
Termenul “proletcultism” a pãtruns demult în
„simbolul, valoarea de sugestie a cuvîntului, muzicalitatea
interioarã a versului, fantezia poeticã, de pildã. Talentul, stilul, vocabularul curent al criticii literare. Îl folosim, în modul
specificul naþional etc.”. Cîteva sãptãmîni mai tîrziu, la ºedinþa cel mai spontan, pentru a desemna, global, politicile
organizaþiei de bazã a scriitorior, criticul „considerã cã partea culturale aplicate de comuniºtii locali în epoca lui
întîi a interviului n-a servit cauza literaturii noastre”( Împotriva Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ar fi vorba, aºadar, despre
abaterilor de la spiritul de partid, loc.cit.). aclimatizarea româneascã a stalinismului literar. În gen-
43 Paul Georgescu, în Lucrãrile primului Congres al eral, termenul este folosit în aºa fel încît sã sugereze o
Scriitorilor..., p.126. sinonimie deplinã cu doctrina “realismului socialist”. Dacã
44 Ov.S.Crohmãlniceanu, în Lucrãrile primului Congres privim lucrurile din perspectiva mai largã a evoluþiei
al Scriitorilor..., p.340 ºi p.342. comunismului sovietic ºi est-european, aceastã
45 Ovid S. Crohmãlniceanu, Amintiri deghizate, pp.99-
echivalenþã nu se justificã. Este vorba aici despre douã
100.
46 Scrisoarea tovarãºului Ov.S.Crohmãlniceanu cãtre ideologii sensibil diferite, dintre care cea de-a doua a
Prezidiul Congresului, în „Gazeta litararã”, sîmbãtã 23 iunie eliminat-o, nu doar în plan teoretic, dar ºi fizic, prin
1956. Maniera acestor avînturi urmate de deziceri a fost – îºi expedierea în Gulag a multora dintre reprezentanþii sãi, pe
aminteºte Gabriel Dimisianu – proprie criticului în epocã: cea de-a doua. În forma sa clasicã, aºa cum a apãrut în
„uneori, pentru a i se face uitatã vreo vinã, se autoblama, sãrind Rusia sovieticã, în anii 1920, proletcultismul se dorea
mult peste calul autocriticii”. Un asemenea gest excesiv de cãinþã expresia culturalã directã, “autentic㔠ºi “spontan㔠a
ideologicã, dupã ce coordonase un foarte bun (deci, vinovat) proletariatului. Doctrina stalinistã în literaturã s-a
numãr al „Vieþii româneºti” (numãrul 4 din 1958) ar fi fost ºi construit, însã, pe canonul “marilor realiºti”, cu precãdere
volumul – de joasã facturã jdanovist㠖 Pentru realismul social- ruºi ºi francezi, ai secolului al XIX-lea, care trebuiau, însã,
ist apãrut în 1960 (Gabriel Dimisianu, Amintiri ºi portrete literare,
plasaþi în perspectiva ideologic㠓just㔠a evoluþiei
Bucureºti, Editura Eminescu, 2003, p.85).
47 Situîndu-se pe o poziþie justã, Petru Dumitriu aratã dialectice inevitabile a societãþii umane spre comunism.
c㠄lucrãrile pe care le-am fãcut dupã critica din Scînteia niciodatã Cea de-a doua viziune nu-i aparþine în mod direct lui Sta-
n-au scãzut din punct de vedere artistic. Este cazul în special cu lin. Asemenea împãraþilor bizantini care tranºau disputele
Drum fãrã pulbere ºi cu Pasãrea furtunii”( Lucrãrile primului cristologice de altãdatã, Stalin a tranºat ºi el dezbaterile
Congres al Scriitorilor..., p.352). Pe Crohmãlniceanu îl acuzã primului deceniu post-revoluþionar, într-un spirit care
nu doar pentru „atitudinea de violentã opunere, de ironie, de fusese susþinut, mai înainte, de adversarul sãu Buharin,
batjocurã ºi alte manifestãri de dispreþ, de lipsã de stim㔠faþã de eliminat între timp, sau de György Lukács, refugiat la
Stancu, ci ºi pentru cã, printre altele (inclusiv oprirea unor texte Moscova dupã înfrîngerea Revoluþiei comuniste maghiare
care i-ar fi potrivnice), are carenþe în aplicare principiilor marxiste. din 1919.
48 Titus Popovici, în Lucrãrile primului Congres al
Nu putem considera, însã, în mod rezonabil, cã uzul
Scriitorilor..., p.416.
49 Ibidem, p.417. adînc înrãdãcinat al unui termen mai poate fi considerat
50 Ibidem, p.418.
51 A.E.Baconsky, în Lucrãrile primului Congres al
Scriitorilor..., p. 419.
52 Ibidem, p.422.
53 Marin Preda, în Lucrãrile primului Congres al
Scriitorilor..., p.429.
54 Ibidem, pp.430-431.
55 Tudor Arghezi, în Lucrãrile primului Congres al
Scriitorilor..., pp.514-516. O paginã foarte interesantã consacrã
acestui moment (ºi posteritãþii sale) Radu Cosaºu: „Prin ’90 ºi
ceva, i-am povestit lui George Pruteanu cum ne-a marcat aceastã
parabolã pe noi, puºtii blamaþi ai iadevãrului integral ºi l-am
rugat sã-l întrebe pe Petru Dumitriu, spre care criticul se îndrepta
în vederea unui amplu interviu, dacã-ºi mai aduce aminte de
acest episod din romanul post-belic al literaturii române. Am
aflat din Pactul cu diavolul nu numai cã romancierul nu-ºi
aminteºte nimic, dar chiar cã, hotãrît, contestã posibilitatea unei
asemenea «ºopîrle», la urma urmei«o reptilã», în cuvîntarea ªtefan Csorvassy,
celui mai viclean dintre «blestemaþi»: «Imposibil! Da’ ce, era Partizanii coreeni
prost? ªtia ºi el sã fie prudent!», exclamase «Petru» la Metz,
98 înapoi la proletcultism - revizitãri
drept „bun” sau „rãu”, drept „corect” sau „greºit”. El este
un fapt de istorie, care trebuie nu amendat, ci explicat ºi
înþeles. De aceea, nu ne putem aºtepta s㠄corijãm” ºi nici
nu ne putem limita sã constatãm evoluþia atipicã a sensului
termenului de „proletcultism” în context românesc. Cu
adevãrat semnificativ ar fi efortul de-a reflecta asupra
acestei evoluþii, în speranþa cã ea ne-ar putea oferi o
perspectivã mai clarã asupra tacticilor ºi strategiilor
aplicate în politica culturalã a epocii comuniste.
Este imposibil de estimat, fãrã o cercetare adecvatã,
cînd anume a pãtruns termenul ca atare în România.
Revistele culturale interbelice de stînga, fie cã erau ale
unor „tovarãºi de drum”, fie cã arborau pe faþã o
apartenenþã comunistã, (fiind, uneori, ca în cazul
publicaþiilor lui N.D. Cocea, sponsorizate direct de la
Moscova), n-au putut, în mod cert, rãmîne în afara
dezbaterilor legate de crearea unei culturi „autentic
proletare”. Dar modul în care utilizãm termenul astãzi nu
se leagã de stînga intelectualã a perioadei dintre cele douã
rãzboaie mondiale, ci de discuþiile publice iniþiate, iar, de
la un punct încolo, doar tolerate, de partidul comunist, în
anii 1960. Este vorba despre echivalentul local al
destalinizãrii, un proces care a afectat Europa de Est în
ansamblul ei, ºi care, în România, a fost mult întîrziat. În
aceastã perioadã, ideologia literarã a stalinismului, aºa
cum fusese ea tradusã în limba localã (cu mare fidelitate)
de Leonte Rãutu sau Ion Vitner, critica literarã care urmãrea
cu atenþie poliþieneascã aplicarea acestor criterii ºi, nu în
ultimul rînd, lucrãrile prin care era ilustrat, în bibliografiile
ºcolare, acest proiect ideologic au fost, cu toate,
împachetate sub eticheta polemicã de „proletcultism”. În
absenþa unei cercetãri aplicate care sã urmãreascã exact
cine ºi în ce contexte folosea, în epocã, acest apelativ,
putem face doar cîteva speculaþii asupra surprinzãtoarei
renaºteri a unui concept care, în Rusia, dispãruse încã de
la finele anilor 1920.
Trebuie, mai întîi, sã realizãm cã era cu desãvîrºire
imposibil ca ideologii literari ai anilor 1950 sã fi vorbit
despre „proletcultism”, atîta timp cît acesta fusese
condamnat explicit de Stalin, cu mult înainte de izbucnirea
rãzboiului ºi de ocuparea României. Direcþia ideologicã
ilustratã de Rãutu ºi Vitner era ilustrarea fidelã, în domeniul
literaturii, a regimului de ocupaþie sovieticã ºi nu putea
decît sã reflecte, cu maxima fidelitate posibilã, directivele
ideologice ale Kremlinului. Dacã, în mod cert, nu se vorbea
despre ProletKult ºi despre „proletcultism”, este, însã, de
presupus cã se invoca des idealul „culturii proletare”, în
sensul de culturã pentru proletari, compusã din opere ale
patrimoniului universal sau naþional în care se oglindea
alegoric, (la nevoie prin eliminarea unor pasaje sau prin
interpolãri), ideea fatalei evoluþii dialectice a umanitãþii
cãtre comunism, pe de o parte, ºi, pe de altã parte, din
opere menite sã exprime starea de spirit a momentului, sã
codifice patosul revoluþionar. Aceastã a doua categorie
este ilustratã perfect de Nicolae Labiº, ale cãrui versuri
obsesiv repetate în epocã, „Trãim în miezul unui ev aprins
ºi-i dãm a-nsufleþirii noastre vamã,/ Cei ce nu ard dezlãnþuiþi
ca noi, în flãcãrile noastre se destramã”, ar fi putut foarte
bine sta pe frontispisiul oricãruia dintre lagãrele în care se
aflau concentraþi „duºmanii poporului”.
Aºadar, eticheta, sarcasticã, polemicã, de
„proletcultism” traducea, probabil, aversiunea faþã de
ideologia „culturii proletare”. Cum de-a devenit
acceptabilã, pe la mijlocul anilor 1960, expresia publicã
sau semi-publicã a unei asemenea aversiuni, care,
aparent, ataca simbolul esenþial al puterii comuniste? Sã
nu uitãm cã ne aflam în plinã epocã a elaborãrii ideologiei
comunismului „naþional”, devenit, ulterior, naþionalist,
pentru a sfîrºi ca intens-fascizant. În 1965, Nicolae
Ceauºescu nu se putea legitima convingãtor ca nou lider
al partidului-stat, nici în plan internaþional, nici înãuntrul
blocului sovietic, nici în faþa propriului popor, prin
continuitatea cu regimul pro-stalinist al lui Gheorghiu-
Dej. Soluþia pentru care a optat Ceauºescu a fost
înlocuirea, ca principiu de organizare a statului, a ideii
„dictaturii proletariatului” cu aceea de „solidaritate a-
ntregului popor”. Noþiunea însãºi de „proletariat” era
legatã de o viziune conflictualã, care împãrþea societatea
în tabere ireconciliabile. Eliberatã de ceea ce, conform
ortodoxiei marxiste, reprezenta „lanþurile” ei, clasa
muncitoare era chematã sã devinã o forþã prin excelenþã
coezivã ºi constructivã, o forþã a „pãcii” (de altfel, cînd,
în anii 1980, Ceauºescu încerca sã-ºi creeze imaginea
unui neobosit luptãtor planetar pentru cauza dezarmãrii
nucleare, el nu fãcea decît sã supraliciteze imaginea de
reconciliator ºi pacificator cu care se prezentase
societãþii româneºti încã de la primul sãu discurs ca
Secretar General al P.C.R.).
Calificarea peiorativã de „proletcultism” putea sã fi
provenit din mediile unora dintre intelectualii de partid
care, pe de o parte, erau conºtienþi de evoluþia generalã a
sistemului comunist spre destalinizare iar, pe de altã parte,
cunoºteau istoria ºi limbajul polemicilor sovietice din anii
1920, tranºate la începutul anilor 1930. În aceste medii, se
ºtia prea bine cã proletcultismul fusese condamnat oficial
ca deviaþionist, asociat în pandemoniul construit de
ereziologia stalinistã, cu intens-detestatul anarhism.
Acuzaþia de „proletcultism” putea fi menitã sã
delegitimeze, astfel, prin însãºi invocarea ortodoxiei
ideologice, sistemul de putere culturalã instalat în perioada
ocupaþiei sovietice. Dacã este aºa, atunci devine evident
cã demascatorii stalinismului din noua epocã trebuie sã fi
fost, mãcar în parte, unii ºi aceiaºi cu adepþii sãi pasionali
din epoca anterioarã, fiindcã este de presupus cã o bunã
cunoaºtere a istoriei care a precedat configurarea normelor
„realismului socialist” nu putea fi accesibilã decît acelor
intelectuali ai partidului care se aflaserã la Moscova, fie
în perioada rãzboiului, fie, ca studenþi, în anii 1950. Deºi
fusese condamnat de Stalin însuºi, conceptul de
„proletcultism” putea fi acum utilizat, printr-o ºiretenie
sofisticã, pentru a demantela moºtenirea stalinismului
culural.
Cei care cunoaºteau avatarii realismului socialist
ºtiau cã acesta combina reverenþa faþã de tradiþia
realismului „umanist”, tolstoian, cu schematismul artei de
propagandã. Astfel, puteau sã opereze o fisiune a
conceptului, îndepãrtînd ceea ce pãrea manipulativ la
modul rudimentar, sub acuzaþia cã ar fi perpetuat o vetustã,
iraþionalã, misticã proletarã, reþinînd, „dialectic”, ideea unui
„umanism socialist” care se vroia integrator atît sub as-
pect estetic (deschiderea cãtre o diversitate de formule
expresive, cu simpla cerinþã ca prin toate acestea sã se
transmitã acelaºi mesaj al legitimitãþii regimului comunist),
cît ºi sub aspect social (deschiderea cãtre „om”
presupunea abandonarea discursului luptei de clasã).
Pe de altã parte, termenul „proletcultism” trebuie sã
fi fost preluat ºi de mediile în care se elabora naþionalismul
agresiv, fascizant, ce avea sã cîºtige teren, ºi chiar
precedenþã, în anii 1980, pentru a continua, pînã astãzi, sã
bîntuie scena publicã, prin purtãtorii de mesaj ºi publicaþiile
gravitînd în jurul partidului „România Mare”. Exaltînd
obsesiv omogenitatea etnic-tribalã, extinzînd-o nelimitat
 înapoi la proletcultism - revizitãri
înspre trecut ºi viitor, acest grup de agenþi ai cîmpului
politico-cultural atribuia automat misticii proletare
conotaþia negativã a „facþionismului”, a sfîºierii
organicitãþii „naturale” a naþiunii. De asemenea, este im-
portant sã ne reamintim cã termenul „proletcultism” este
un import sovietic, creat, la origine, prin procedeul de
abreviere ºi aglutinare fãcut celebru, prin ridiculizare, de
George Orwell, în 1984. Denumind „proletcultistã”
ideologia literarã a anilor 1950, facþiunea etnicist-rasistã a
noului aparat de propagandã configurat începînd din anii
1960 fãcea, implicit, trimitere la proiectul unui comunism
„sãnãtos”, dedus nu din imperialismul ideologic al
comunismului sovietic, ci din fundamentele traco-getice
ale sufletului local.
În sfîrºit, „proletcultism”, ca termen peiorativ, trebuie
sã fi sunat convingãtor ºi pentru intelectualii cu aspiraþii
europene, occidentalizante, cãrora, începînd din a doua
jumãtate a anilor 1960, partidul le tolereazã un discurs al
excepþionalismului ºi elitismului. În acest spaþiu mental
existã mai multe configurãri distincte, care, însã,
împãrtãºesc, chiar dacã într-un mod difuz, o atitudine
conservatoare, pe modelul „culturii înalte” a romantismului
german al secolului al XIX-lea. În viziunea
conservatorismului, pãcatul venial al comunismului nu
este brutala dezrãdãcinare a tradiþiilor democraþiei, ci
desfiinþarea ierarhiei „naturale” a societãþii, a acelei armonii
“cosmice” dintre stratificarea socialã ºi distribuþia
inteligenþei ºi talentului. Din acest punct de vedere,
utilizarea termenului „proletcultism” exprima dispreþul
pentru „proletarizarea” artelor, ceea ce era sinonim cu
„trivializarea” culturii. Mediile conservator-europeizante
se disociau de ideologia oficialã printr-o criticã (implicitã
ºi indirectã) a comunismului ca formã a „culturii de masã”
sau ca „masificare a culturii”. Marea crimã a regimurilor
de „democraþie popular㔠pãrea sã fie nu crearea unei
veritabile industrii a terorii ºi morþii, ci propagarea prostului
gust ºi a vulgaritãþii. Lipsite, în general, de instrumente
conceptuale pentru o analizã cît de cît serioasã a sistemului
de putere din România comunistã, contraelitele „culturii
înalte” se limitau, adeseori, la o întoarcere pe dos, ironicã
sau pateticã, a poncifelor ideologiei oficiale. Aºadar, din
moment ce „proletariatul” era proiectat la dimensiuni
titanice de propaganda comunistã, el devenea, automat,
un uriaº orb, un fel de zombie sau de Golem, în imaginarul
alternativ al „rezistenþei prin culturã”. Aceastã antipatie
plinã de sarcasm, care nu distingea prea mult între “partid”
ºi “mase”, faþã de “trogloditismul” comunismului se putea
exprima foarte bine prin utilizarea etichetei dispreþuitoare
proletcultism.
Din toate aceste motive, termenul a prins, ajungînd
sã devinã sinonim cu a) stalinismul literar românesc, ca
perioadã istoricã, b) esenþa politicii culturale comuniste
de oriunde ºi de totdeauna, detectabilã pînã ºi în
manifestãrile sale cele mai liberale.
O raþiune suplimentarã pentru care termenul
“proletcultism” a supravieþuit, în regsitru negativ, polemic,
în limbajul difuzei, confuzei, dar realei opoziþii la discursul
oficial al comunismului este marginalitatea spaþiului
românesc în raport cu dezbaterile din cadrul stîngii
intelectuale europene, începînd din epoca 1900 ºi pînã
astãzi. Deºi nu lipsitã de diversitate, de tensiuni interne ºi
chiar de personalitãþi interesante, stînga intelectualã a
fost vãzutã constant ca þinînd de fundalul modernitãþii
româneºti. Inclusiv avangarda literarã ºi artisticã a epocii
interbelice, în pofida impresionantei ei creativitãþi, este,
pînã astãzi, plasatã într-o poziþie de extremã marginalitate
99
în percepþia publicã asupra tradiþiei indigene a modernitãþii
ºi modernizãrii. Aceasta nu reprezintã, neapãrat, o
“criticã”, fiindcã vorbim despre un proces istoric, despre
o dinamicã, în cele din urmã, impersonalã. Nu sîntem în
mãsurã sã spunem dacã este “bine” sau “rãu” cã lucrurile
au stat în acest fel. Dar putem constata cã aceastã
condiþionare a acþionat pe termen lung ºi cã, deºi inclusã,
prin jocul fatal al conjuncturilor, în blocul sovietic,
intelectualitatea româneascã n-a reuºit, probabil, niciodatã
sã urmãreascã ºi cu atît mai puþin sã-nþeleagã miza ºi
evoluþia dezbaterilor ideologice marxiste care se
desfãºurau în Europa de Est comunizatã. Cei care erau
conectaþi la aceastã sferã de idei – “dezgheþat㔠treptat,
dupã moartea lui Stalin – erau prea puþini ºi, în mod evi-
dent, n-au reuºit sã creeze un curent de gîndire creativ
sau mãcar sesizabil. Ideile marxismului reformator,
“umanist”, psihanalitic sau “psihedelic”, dezvoltate în
Occidentul anilor 1960 au avut un anumit impact, dar, trecut
prin filtrele estetismului ºi personalismului narcisist,
acesta a fost aproape complet lipsit de impact politic.
Utilizarea imprecisã, aproape folcloricã, a termenului
“proletcultism” pentru a desemna politicile culturale
comuniste considerate global este, în sine, o dovadã a
acestei nefamiliaritãþi cu istoria, conceptele, utopiile stîngii
intelectuale pan-europene. Avem aici, pe de o parte, un
interesant exemplu din sfera intelectualã pentru ceea ce,
în studiul proceselor de dezvoltare socialã, se numeºte
“dependenþa de cale”. Plasarea originarã într-un con de
umbrã a reflecþiei marxiste sau marxizante a condiþionat
pe termen lung destinul acestor idei în cîmpul cultural
românesc. Acest dezinteres poate fi înþeles, desigur, ca o
formã de protest pasiv faþã de ideologia care legitima un
regim genocidar. Plasarea tuturor formelor de radicalism
ºi utopianism de stînga în categoria generalã ºi
nediferenþiatã a “proletcultismului” ar putea fi expresia
reflexã a acestui protest mut ºi nu total conºtient de sine.
Sub aspect moral ºi psihologic, o asemenea reacþie
este atît inteligibilã, cît ºi justificabilã. Pe de altã parte,
rãmîne un fapt obiectiv cã dezinteresul faþã de evoluþia
ideilor din aceastã sferã, lipsa de percepþie a diferenþelor
între familiile de opþiuni ideologice revoluþionare sau
reformiste ale Estului european a limitat sever sfera de
concepte pe care intelectualii le utilizau pentru a înþelege
ºi descrie situaþia în care se afla societatea româneascã.
Un alt efect pervers al acestei situaþii (care, repet, nu poate
fi consideratã ca fiind intrinsec rea sau bunã, pe care încerc
s-o descriu fãrã a o judeca) este faptul cã mediile culturale
alternative din România au rãmas în afara dialogului
disidenþei est-europene, care, la început, s-a folosit de
limbajul marxismului “critic” ºi “reformist” sau al
“marxismului fãrã Marx” ca de un fel de koiné, de lingua
franca. Nevorbind aceasta limbã, intelectualii critici locali
nu au putut intra în comunicare cu omologii lor est-
europeni ºi, în consecinþã, au fost ca ºi inexistenþi pentru
observatorii occidentali, care aveau o percepþie regionalã
a evoluþiile intelectuale ºi politice din Europa comunizatã.
Aceastã caracteristicã a evoluþiilor intelectuale
româneºti nu reprezintã, luatã în sine, un handicap, o
incompletitudine, o expresie a unei “rãmîneri în urmã”. Ea
poate fi consideratã chiar ca o formã de originalitate, sau
ca o premisã a originalitãþii. Dar aceastã originalitate nu
poate fi fructificatã într-un mod creativ, nu poate fi pusã
în valoare, dacã nu se creeazã o punte cãtre evoluþia gen-
eral-europeanã a ideilor. Pentru a crea aceastã punte nu
este nevoie de acceptarea poncifelor ideologice neo- sau
post-marxiste de care atmosfera intelectualã europeanã
100 înapoi la proletcultism - revizitãri
este, încã, saturatã. Dar este necesarã o percepþie adecvatã
ºi nuanþatã asupre stîngii intelectuale europene, în istoria,
ramificaþiile ºi tensiunile sale constitutive, de un efort de-
a înþelegere naºterea ºi renaºterile sale periodice. Altfel
spus, nu putem fructifica în mod autentic oportunitãþile
de inovaþie pe care ni le oferã o evoluþie intelectualã care
a evitat, din diferite motive (unele þinînd chiar de hazard),
o puternicã internalizare (ºi, prin aceasta, o condiþionare
pe termen lung, o “dependenþã de cale”) a cadrelor de
gîndire marxiste, decît pe o piaþã intelectualã europeanã
încã puternic marcatã de diferiþi avatari ai marxismului.
II. Un nexus al imaginarului radical
Indiferent dacã presupunerile de mai sus în legãturã
cu evoluþia termenului „proletcultism” în spaþiul nostru
cultural par sau nu convingãtoare, nimeni nu va nega
conotaþia profund negativã, peiorativã, cu care acesta
este îndeobºte utilizat. Repet, acesta este un fapt de
constatat, nu de incriminat – de unde ºi explicaþiile pe
care le-am avansat anterior. Este, totuºi, util, mãcar ca test
al maturitãþii ºi modernitãþii noastre intelectuale, sã
încercãm sã privim aceastã problemã cu distanþã analiticã,
aplicînd o regulã maxweberianã pe care, în acest context,
aº traduce-o ca „suspendare a valorizãrii”. Aceasta nu
înseamnã o eliminare completã a valorii ºi judecãþii de
valoare, numai cã, din instrumente sau proceduri ale
intelectului, acestea trebuie sã devinã obiect al sãu de
studiu. Cu alte cuvinte, scopul demersului nu este acela
de-a proiecta asupra domeniului de cercetat reþeaua
propriilor noastre valori, ci de-a ne concentra asupra
formelor însele în care se creeazã ºi evolueazã, în condiþii
specifice, un sistem de valori sau un anumit mod de-a
formula judecãþile de valoare.
Încercînd sã aplicãm acest spirit al obiectivitãþii
domeniului care ne intereseazã, va trebui mai întîi sã
distingem între „proletcultism” ca fenomen istoric
circumscris epocii luptelor ideologice din Rusia sovieticã
a anilor 1920, ºi aspiraþia de-a inventa sau „descoperi” o
culturã proletarã sau o culturã specificã proletariatului.
Tema „culturii proletare” nu se limiteazã, nici în timp, nici
în spaþiu, la Rusia sovieticã sau la blocul statelor
comuniste. Ea reprezintã un subiect de interes nu doar
prin impactul ei foarte puternic în întreaga Europã, la un
moment dat, ºi care se face resimþit ºi astãzi în multe pãrþi
ale globului, ci ºi deoarece se plaseazã la intersecþia mai
multor curente profunde (ºi, în unele cazuri, greu
conciliabile logic) ale gîndirii ºi sensibilitãþii moderne. În
cele de mai jos, voi porni de la aceastã viziune a „culturii
proletare” ca nod de reþea al circulaþiei motivelor în durata
lungã a imaginarului radical european. Mai concret, voi
încerca sã disting sedimentele mitice pe care s-a construit
„proletcultismul” anilor 1920.
II.1. Milenarismul apocaliptic
Una dintre „depunerile” cele mai vechi identificabile
în acest conglomerat este acela al milenarismului
apocaliptic creºtin ºi al extensiilor sale mesianice.
Rãzboaiele þãrãneºti ale evului mediu vest-european, care
opuneau reprezentanþii cei mai de jos ai stãrii a treia
seniorilor feudali laici sau ecleziastici, („jacqueriile”
franceze; miºcarea condusã, în Anglia, de Watt Tyler; aripa
extremã a Reformei, plasatã sub autoritatea spiritualã a lui
Thomas Münzer, în Germania secolului al XVI-lea), au
avut, cu toate, acest fundal milenarist. Aceste miºcãri au
constituit întotdeauna piese importante în dosarul
determinismului de orientare marxistã, ca argumente ale
faptului cã motorul istoriei a fost întotdeauna lupta dintre
clasele exploatate ºi clasele exploatatoare pentru controlul
„mijloacelor de producþie”. O istoriografie mult mai
orientatã spre concretul evoluþiilor sociale ºi culturale a
demonstrat, însã, convingãtor cã asemenea reprezentãri
sînt anacronice ºi cã violenþa politicã a epocii medievale
nu poate fi înþeleasã fãrã premisa caracterului genuin al
fervorii ei religioase.
Dacã ipoteza miºcãrilor apocaliptice ca forme
mascate ale luptei de clasã nu poate fi susþinutã cu
argumente rezonabile, modelul invers, în care militantismul
proletar al secolului al XIX-lea devine o reactualizare, în
condiþiile societãþii industriale, a tradiþiei radicalismului
milenarist, ne apare astãzi ca mai plauzibil. Sursa cea mai
puternicã de legitimitate a violenþelor apocaliptice ale
evului mediu ºi modernitãþii timpurii era o formã radicalã,
ideologizatã, de imitatio Christi. Þãranul care-ºi cîºtigã
pîinea prin efort ºi sudoare era asimilat cu Mîntuitorul
care îndurã Calvarul Crucii pentru a aduce eliberarea
umanitãþii din servitutea Pãcatului. Aceastã identificare,
care se perpetueazã chiar ºi în imaginarul colectiv al þãrilor
„de nucleu” ale Europei occidentale pînã tîrziu în secolul
al XVIII-lea, nu este intrinsec violentã. Dar poate deveni
explozivã prin asocierea cu tema apocalipticã a revenirii
lui Cristos pe pãmînt, pentru Judecata de Apoi. Munca
fizicã, interpretatã ca Suferinþã, ca ipostaziere a Calvarului,
este acea care-l legitimeaz㠄truditorul” ca mesager al lui
Cristos care, la capãtul Timpului, vine sã aducã sabia
dreptãþii. Ca agent, adicã, al violenþei justiþiare divine.
În mod evident, aceastã teologie se dezvolt㠖 uneori
sistematic, (atunci cînd îºi gãseºte purtãtori de cuvînt din
rîndurile intelighenþiei clericale, ca Münzer), alteori într-
un mod difuz, folcloric – în afara teologiei oficiale a bisericii
catolice ºi, mai tîrziu, a bisericilor protestante. Cu toate
acestea, în interiorul calvinismului am putea gãsi cea mai
interesantã aproximare a mesianismului proletar de mai
tîrziu. Aici se alãturã, fãrã a se combina explicit, într-o
structurã ideologicã: a) o valorizare maximã a muncii, a
efortului susþinut (care, în varianta atenuatã, arminianã, a
calvinismului, devine nu doar o formã de ispãºire a
pãcatului originar, ci chiar o formã de justificare ºi de
salvare spiritualã); b) o legitimare teologicã explicitã a
dreptului guvernaþilor de-a se ridica împotriva
guvernanþilor, atunci cînd aceºtia din urmã nu respectã
constituþia naturalã impusã de divinitate a societãþii, ºi,
mai ales, atunci cînd încearcã sã-ºi extindã jurisdicþia
asupra sufletelor, încercînd sã dicteze convingerile ºi
practicile religioase ale supuºilor lor (dezvoltatã mai întîi
de hughenoþi, în cursul rãzboaielor lor cu catolicii, aceastã
teologie politicã, perfect opusã principiului cujus regio,
ejus religio, poate fi urmãritã pînã la principiul dreptului la
„nesupunerea civil㔠formulat de Abraham Lincoln).
De asemenea, tot mediile protestante sînt cele în
care putem urmãri transferul treptat al simbolismului
mesianic, (de cele mai multe ori, trebuie sã precizãm, doar
difuz, implicit), de la imaginea tradiþionalã a þãranului
înlãnþuit în tragica sa condiþie de „rob al pãmîntului”
asupra acelor grupuri de muncitori urbani proto-industriali
care, în imaginarul marxist, reprezintã nucleul a ceea ce se
va numi mai tîrziu „proletariat”. Acest proces este mai
puþin evident în zona curentelor dominante, evanghelic
ºi reformat, ale protestantismului, dar el capãtã evidenþã
dacã ne deplasãm spre grupãrile „independente” sau spre
sferele pietismului. Una dintre cele mai interesante linii
 înapoi la proletcultism - revizitãri
secundare din argumentaþia lui Max Weber privind relaþia
eticii protestantã cu dezvoltarea capitalismului este analiza
asocierii dintre acele direcþii ale sensibilitãþii religioase
care pun accentul pe auto-exprimare ºi auto-expresie
emoþionalã ºi un statut socio-profesional legat de ocupaþii
manuale proto-industriale sau þinînd de industrialismul
timpuriu, cum ar fi, de exemplu, munca în atelierele de
þesãtorie.
Desigur, mediile pietiste, quietiste prin definiþie,
chiar dacã permeabile psihozelor apocaliptice, nu s-au
dovedit niciodatã propice propagãrii unui mesaj
revoluþionar. Deºi America secolului al XVIII-lea
reprezenta spaþiul predilect de expansiune al celor mai
excentrice experimente din sfera creºtinismului reformat,
Rãzboiul de Independenþã n-a beneficiat decît foate mar-
ginal de o legitimare apocalipticã a violenþei, dat fiind cã
radicalismul acestor grupãri religioase era strict conþinut
în plan emoþional ºi spiritual, în domeniul public ele
adoptînd, de multe ori, atitudini radical-pacifiste. Totuºi,
pietismul a adus o contribuþie însemnatã la asocierea
temelor radicale cu mediile muncitoreºti proto-industriale
ºi timpuriu industriale, fiindcã în mediile pietiste a apãrut
prima datã ideea falansterelor, care avea apoi sã fie
preluatã de aºa-numiþii „socialiºti utopici”. Viziunea
acestor unitãþi autonome de producþie, presupuse a cultiva
simultan eficienþa organizaþionalã ºi o eticã a salvãrii, se
asociazã discursului mesianic prin faptul cã asemenea
comunitãþi (vezi, de exemplu, „Cristadelfii” americani) sînt
vãzute ca anticipãri ale Ierusalimsului ceresc.
În secolele al XVIII-lea ºi al XIX-lea, tema
mesianismului proletar este de regãsit, în diferite forme ºi
combinaþii, ºi cu diferite grade de pregnanþã, atît într-un
registru parareligios, (de la diferitele gnoze romantice, de
tipul celei practicate de William Blake, afine ca structurã
eclectismului fransmasonic, dar excedîndu-l pe acesta prin
fantezie, pînã la patosul mistic subiacent al anarho-
sindicalismului), cît ºi în practica ºi discursul creºtinismului
social. În marxismul propriu-zis ºi în curentele socialiste
occidentale care se revendicã de la el mesianismul proletar
nu este foarte marcat. Situaþia este diferitã, însã, în Rusia,
unde, înãuntrul spectrului radicalismului de stînga, în
doctrinele, dar mai ales în simbolismul ºi retorica
narodnicismului, motive împrumutate din economia
politicã marxistã se combinã liber cu viziuni de tip
milenarist. Este, însã, adevãrat cã narodnicismul
(populismul) este centrat pe imaginarul unui mesianism
nu proletar, ci þãrãnesc, de facturã tolstoianã. Aici este
vorba despre un arhetip al gîndirii revelat cu claritate în
etimologia cuvîntului krest’an, „þãran”, care, în rusã, este
sinonim cu „creºtin”. Paradoxul rusesc este cã violenþa
apocalipticã nu este neapãrat expresia unei explozii
sociale, ci a fost adeseori manipulatã de la vîrful societãþii,
ca un instrument al puterii. Exemplul cel mai clar este cel al
lui Ivan cel Groaznic, care, în epoca sa, a declanºat o
represiune violentã împotriva tuturor adversarilor sãi
politici, generînd o psihozã apocalipticã în rîndul claselor
populare – oarecum în stilul în care, cîteva secole mai
tîrziu, Mao Ze Dong avea sã declanºeze revoluþia culturalã
chinezã.
La începutul anilor 1920, în Rusia exista încã un
puternic ferment utopic, din care mesianismul nu lipsea.
Acesta putea chiar constitui un liant sui-generis, difuz
dar eficient, între imaginarul mitico-folcloric în care trãia
majoritatea populaþiei, tradiþiile misionare ºi sacrificiale
ale narodnicismului ºi profetismul proletar al socialiºtilor,
menºevici ºi bolºevici deopotrivã. Atitudinile exaltate ºi
101
confuzia ideologiilor ºi simbolismelor dominã o epocã în
care statul tinde sã se dezagrege ºi violenþele rãzboiului
civil sînt omniprezente. Starea de spirit fiind apocalipticã,
iar fundamentele culturale ale tuturor actorilor scenei
politice aflîndu-se în creºtinismul ortodox, toate
discursurile epocii primesc amprenta mesianismului
apocaliptic. Putem, aºadar, presupune cã mesianismul
proletcultismului vine atît din gustul, deopotrivã
occidental ºi rusesc, al prezentãrii Proletarului sub forma
unui salvator înnobilat ºi purificat prin suferinþã, cît ºi din
înclinaþia cãtre stãrile de spirit paroxistice, „vizionare”,
generate, în condiþiile rãzboiului ºi apoi ale rãzboiului civil,
de colapsul structurilor sociale ºi de experienþa cotidianã
a privaþiunii, angoasei ºi violenþei.
Tensiunile spirituale ale acesti epoci, în care
sacrilegiul cel mai agresiv alunecã brusc în transa misticã,
sînt exprimate cu extraordinarã forþã de Alexandr Blok, în
poemul Doisprezece. Aici, relatarea dinãuntru a isprãvilor
unui detaºament de foarte tineri soldaþi ai Revoluþiei,
îmbãtaþi, ºi la propriu ºi la figurat, de libertatea totalã pe
care ºi-o descoperã în condiþiile apocaliptice ale rãzboiului
civil, este punctatã de imaginea, cu semnificaþie ambiguã,
a unui Crist pe drumul Calvarului. Blok venea din cultura
decadentismului rus fin-de-siécle ºi proiecta un creºtinism
ezoteric de tipul celui practicat de doamna Blavatsky
asupra evenimentelor Revoluþiei. Din aceastã perspectivã,
ateismul militant al bolºevicilor cãpãta el însuºi o
semnificaþie metafizicã, reprezentînd un moment necesar
în drama sîngeroasã a auto-reînnoirii cosmosului. În mod
echivalent, ºi unii dintre intelectualii bolºevizanþi asimilau
ºi încercau sã foloseascã într-un spirit ateu limbajul tradiþiei
apocaliptic-mesianice.
II. 2. Proletarul dionisiac
Un alt prototip al Proletarului este „bunul sãlbatic”,
un personaj pe care-l imaginãm, de obicei, bîntuind
pãdurile imaginare ale gîndirii secolului al XVIII-lea, dar
care, în fapt, îºi face simþitã prezenþa deja din Eseurile lui
Montaigne. Iniþial, acest motiv se naºte din încruciºarea
între, pe de o parte, proiectul filozofic al omului natural, în
care raþiunea, nealteratã de inerþiile adaptative culturale
sau religioase, ar funcþiona la maxima ei capacitate, ºi, pe
de altã parte, informaþiile, tot mai numeroase, dar sistematic
filtrate de fantezie, asupra culturilor populaþiilor din zonele
cele mai exotice ale colonizãrii europene.
Aparent, proletarul pare a se plasa în cu totul altã
galaxie simbolicã, aceea a unui progres tehnologic
nelimitat. Cum, însã, istoria culturalã nu este una a
desfãºurãrilor raþionale, ci a unui joc complex între
conexiunile logice ºi cele afective ºi fantasmatice, nu este
de mirare cã tema „proletariatului” ajunge sã polarizeze
sugestiile puritãþii originare ºi pe cele ale previziunii
viitorului. În ultimele decade ale secolului al XIX-lea,
industrialismul devenise o evidenþã în toatã Europa. Chiar
ºi marginile extreme ale acestei expansiuni economice fãrã
precedent – margini în care este plasat ºi spaþiul romînesc
(Transilvania, Banatul ºi Bucovina aflîndu-se, totuºi, ceva
mai aproape de motoarele dezvoltãrii) – sînt puternic
afectate sub aspect mental, cultural. Deºi realitatea
economicã a periferiei este încã pre- sau proto-industrialã,
intelighenþiile locale citesc peste tot semnele apariþiei
„capitalismului”. Imaginarul la care se raporteazã ele cel al
culturii urbane ºi industriale.
Sfîrºitul secolului al XIX-lea înregistreazã o circulaþie
intensã a temelor ºi motivelor în mentalul european, astfel
102 înapoi la proletcultism - revizitãri
încît, în pofida discrepanþelor uriaºe de nivel de dezvoltare,
din Marea Britanie pînã în Rusia gãsim aceeaºi coabitare
a exaltãrii civilizaþiei tehnologice cu coºmarurile legate de
posibilele ei consecinþe apocaliptice. În acest context
trebuie sã plasãm ºi inventarea proletarului ca erou
civilizator, ca ºi naºterea dezbaterilor în jurul ideii de
„culturã proletarã”. În þãrile dezvoltate ale Europei, încã
de la începutul secolului al XIX-lea, imaginea muncitorului
industrial este disputatã, pe de o parte, de imaginarul
empatiei emoþionale, al solidaritãþii cu fiinþe presupuse a
se afla în suferinþã, dar care au toate virtuþile necesare
pentru a progresa prin economie ºi muncã, ºi, pe de altã
parte, de viziunea unei creaturi a instinctelor, complet
sustrasã civilizaþiei ºi moralei „burgheze”, fapt ce este,
deopotrivã, denunþat cu oroare ºi aclamat cu entuziasm.
La sfîrºitul acestei epoci apare tot mai mult motivul
„claselor periculoase”, cu referire nu doar la
Lumpenproletariat, la „proletariatul în zdrenþe”, ci ºi la
muncitorimea industrialã ca atare.
În retorica stîngii radicale de extracþie marxistã, în
general, ºi nu numai în teoria leninistã a „imperialismului”
ca faza cea mai avansatã a capitalismului”, popoarele
colonizate erau sistematic asimilate proletariatului din
þãrile industriale, ceea ce, inevitabil, încuraja un schimb
intensiv de trãsãturi între aceste douã entitãþi imaginare.
Aici, logica formalã a modelului marxist de explicare a
„exploatãrii” interfera pînã la indistincþie cu un lanþ de
asociaþii de naturã fantasmaticã tipic romantic. Trebuie
sã luãm în considerare faptul c㠄proletarul” nu este doar
construcþia imaginarã a unei presupuse clase sociale, ci
ºi expresia simblicã a unei stãri de indecizie, de tensiune,
de frontierã. El este unul dintre eroii culturali ai trecerii de
la o civilizaþie patriarhalã, dependentã de ritmurile agrare,
deci ciclicã, previzibilã, orientatã spre autoprezervare,
înspre o civilizaþie a explorãrii, a inovaþiei, a riscului, a
creºterii sau, în orice caz, a transformãrii continue.
În imaginarul romantic, „proletarul” este o creaturã
amfibie, un ornitorinc social. El nu reprezintã o entitate
nouã, distinctã, ci este sufleteºte rural ºi deci exprimã
sensibilitatea, idilizatã, exaltatã ºi idealizatã radical, a lumii
rurale. Iatã de ce „proletarii” sînt descriºi ca niºte strãini
în lumea urbanã. Perspectiva romantic-etnograficã îi
asimileazã pe nesimþite unui trib dintr-o insulã tropicalã
supusã colonizãrii. Consecinþa acestei asimilãri este cã o
parte din reveriile ºi aºteptãrile trezite de contactul cu
aceste lumi „primitive” se transferã asupra muncitorilor
industriali. Sã nu uitãm fascinaþia crescîndã faþã de arta
popoarelor „primitive”, începînd cu Grecia arhaicã ºi
continuînd cu insulele Bali, cu Africa subsaharianã, cu
indienii americani, iniþiatã de decadentismul fin-de-siécle
ºi continuatã cu intensitate de avangardele istorice. Or,
ceva din aceste speranþe utopice de redescoperire a unor
imense rezerve interioare de energie, ignorate de
civilizaþiile birocratice ºi tehnologice, dar revelate cu
intensitate în culturile „arhaice”, sînt transferate ºi asupra
„proletariatului”. Mai mult decît atît, putem presupune cã
asemenea aºteptãri joacã un rol însemnat în conturarea
sentimentului cã Proletarul este un agent distinct ºi chiar
un actor principal al dramei modernitãþii. Tocmai fiindcã
ar deþine, în mod spontan, accesul la acele vaste resurse
de vitalitate pe care artistul cult, debarasîndu-se de
împovãrãtoarea sa moºtenire de rafinament, fãcea imense
eforturi sã le redescopere, Proletarul dobîndeºte o carismã
aparte, este privit ca un profet, sau mai degrabã ca un
maestru Zen demn de admiraþie nu atît prin ceea ce spune,
cît prin muþenia sa grea de toate sensurile. Ceva din
aceastã fascinaþie strãbate Avangarda sub toate formele
ei, deºi în grade ºi forme extrem de diferite, de la
expresionism la suprarealism, de la Picasso, la Orozco
Ribera. Inevitabil, acest spirit se comunica ºi miºcãrii
„scriitorilor proletari sovietici” de la mijlocul anilor 1920,
ai cãrei ideologi au lansat conceptul de proletcultism.
Karl Marx însuºi avea motive mult mai raþionale
pentru a miza pe misiunea istoricã a proletariatului. Con-
siderate cu obiectivitate, argumentele lui nu sînt atît de
aberante pe cît ne-am obiºnuit sã credem. Desigur, viziunea
sa globalã asupra evoluþiei istorice din „comuna primitivã”
pînã la societatea „capitalului” nu a avut, de la bun început,
o prea mare relevanþã cognitivã, ea impresonînd spiritele
strict pe motive estetice (Marx reprezintã un exemplu mult
mai bun decît Hegel pentru ideea de „mare naraþiune”
dezvoltatã de Lyottard, fiindcã opera sa a funcþionat, în
mod cert, pentru mai multe generaþii, ca o epopee
ºtiinþifico-fantasticã, anticipînd prodigiile de mai tîrziu ale
lui Isaac Asimov sau ale emulului sãu Frank Herbert).
Totuºi, interesul sãu pentru proletariat avea ºi o
dimensiune raþionalã, fiind bazat, în parte, pe un tip de
gîndire sociologicã pe care direcþiile „rezonabile” ale
posteritãþii lui Marx vor face eforturi s-o extragã din
cofrajul ei gnostic.
Pentru Marx, proletariatul reprezintã o forþã
obiectivã, fizicã. Înainte de-a fi o clasã, el este o masã, un
sistem internaþional de aglomerãri umane supuse aceluiaºi
regim de austeritate ºi privaþiuni în virtutea regulilor de
distribuþie, vãzute ca inechitabile, ale sistemului economic
înãuntrul cãruia sînt silitã sã supravieþuiascã. În acest
punct, raþionalizãrile lui Marx pot fi contestate. Este posibil
sã se demonstreze, ºi, evident, s-a ºi demonstrat, chiar în
epocã, (de exemplu, de cãtre ºcoala de gîndire economicã
de la Viena), cã regula jocului „capitalismului” nu este
aceea formulatã de Marx, cã sistemul nu funcþioneazã cu
necesitate matematicã astfel încît bogaþii sã devinã tot
mai bogaþi, iar sãracii tot mai sãraci. Ceea ce nu se poate
contesta, însã, este cã Marx încearcã sã se pãstreze, în
privinþa proletariatului, înãuntrul unei argumentaþii
raþionale, ºi îl desemneazã ca agent al schimbãrii nu din
consideraþii mesianice sau milenariste, ci pentru cã vede
întrunite în condiþia sa douã circumstanþe a cãror
combinaþie i se pare explozivã. Pe de o parte, este vorba
despre frustrarea economicã, pe care, în conformitate cu
un model matematic, greºit, dar construit raþional, o vede
adîncindu-se continuu, pînã în punctul în care schimbarea
violentã ar deveni singura soluþie raþionalã. Pe de altã
parte, este vorba despre faptul cã, spre deosebire de þãrani,
muncitorii industriali ar reprezenta o clas㠄exploatatã”
care are acces la informaþii ºi cunoaºtere: ea nu poate fi
eficientã decît dacã beneficiazã de educaþie, or educaþia
are, inevitabil, prin efectele ei secundare, un rol de
„luminare” ºi emancipare.
În secolul al XVIII-lea, gîndirea radicalã revoluþionarã
este mai degrabã iluministã, milenarist-mesianicã, în timp
ce raþionalismul luminist (bazat pe „luminile naturale”) este
gradualist ºi reformist (nici unul dintre „filozofii” importanþi
nu este un teoretician al schimbãrii violente, ºi cu atît mai
puþin un avocat al vreunui mesianism popular). Marx se
formeazã într-o epocã în care aceste aliniamente fuseserã
demult bulversate ºi, în consecinþã, el ilustreazã ºi
potenþeazã direcþia unui luminism revoluþionar: proletarii
trebuie emancipaþi nu pentru a se putea integra, astfel,
armonios în proiectul unei civilizaþii raþionale, ci pentru a
deveni capabili sã impunã prin forþã proiectul unei
asemenea societãþi.
 înapoi la proletcultism - revizitãri
Analizele subtile ale textelor lui Marx pot sã semene
îndoialã asupra faptului cã revoluþia ar fi fost singura
soluþie de progres pe care ºi-o imagina autorul, sau numai
o soluþie care i se pãrea posibilã, perfect realizabilã ºi, prin
radicalismul, prin posibilitatea unui ritm accelerat al
schimbãrii, profund dezirabilã. Indiferent, însã, de cum ne
reprezentãm viziunea marxistã despre schimbarea socialã,
ea conþine în însãºi esenþa ei atitudinea para-militarã pe
care o identificãm, de obicei, cu leninismul. Adulatorul ºi
continuatorul rus al teoriei politice marxiste considerã cã
proletariatul reprezintã o potenþialitate revoluþionarã care
trebuie organizatã, în modul cel mai strict, de sus în jos.
Disciplina ºi educaþia sînt teme obsedante ale gîndirii
leniniste, care, în mod evident, nu lasã prea mult loc
reveriilor în jurul unei culturi proletare genuine, distincte,
care ar fi pãstrat neºtirbitã esenþa caldã a umanitãþii. Lenin
nu se aºteaptã de la proletariat sã-i indice calea Revoluþiei
sau a Viitorului. Atitudinea lui simpateticã faþã de prole-
tariat nu diferã prea mult, în fond, de antipatia pe care o
manifesta direct faþã de „reacþionara” þãrãnime: el se
comportã ca un misionar care trebuie s㠄civilizeze”, în cel
mai scurt timp ºi cu cea mai mare eficienþã, o masã
aborigenã. Lenin îºi imagina tot atît de puþin cã ar avea
ceva de învãþat de la „proletari”, pe cît ºi-ar fi putut imagina
misionarii protestanþi sau iezuiþi cã ar fi avut ce sã preia,
sub aspectul mesajului spiritual, de la triburile din
savanele africane sau din junglele amazonieie pe care
încercau sã le evanghelizeze.
Leninismul, fidel, în acest punct, spiritului general
al marxismului, nu are nici o îndoialã asupra caracterului
transcendent al mesajului pe care-l are de transmis.
Viziunea sa fundamentalã, a unui viitor al „managementului
total al resurselor”, (Lenin poate fi revendicat pe bunã
dreptate drept precursorul sau chiar drept figura
emblematicã a ceea ce unii aveau sã numeasc㠄revoluþia
managerial㔠– simpatia sa explicitã pentru „fordism” ºi
taylorism nefiind decît unul dintre argumente), nu
provenea în nici un fel dinãuntrul proletariatului. Nu era
vorba despre o viziune specificã acestei clase, pe care
intelighenþia luminatã ar fi fost chematã s-o „moºeascã”
socratic pentru a o aduce la deplina coerenþã ºi conºtiinþã
de sine. Mesajul revoluþionar era transcendent, revelat,
proletariatul era chemat sã-l preia ca atare, sã ºi-l
însuºeascã, sã se modeleze în funcþie de el.
Ideologia „imperialismului”, aºa cum era ea
combãtutã de Lenin, este de regãsit ca atare mai ales în
propria sa practicã politicã. Pentru a înþelege modul cum
partidul bolºevic a cucerit puterea în Rusia þaristã, trebuie
sã ne raportãm la un eveniment istoric al modernitãþii
timpurii similar prin amploare ºi prin caracterul paradoxal:
cucerirea rapidã a imperiului incaº de cãtre trupele
nesemnificative numeric ale lui Cortés. Dar tacticile
leniniste de-a menþine puterea trebuie asemãnate în mai
mare mãsurã cu colonialismul victorian, aplicat însã cu o
consecvenþã ºi o cruzime care-l îndepãrteazã mult de ceea
ce se petrecea în Imperiul britanic.
Din motive care pot fi discutate, deºi nu vor fi,
probabil, niciodatã clarificate, Lenin a tolerat, totuºi, dupã
cîºtigarea ºi stabilizarea puterii în zona europeanã a Rusiei
ºi dupã lansarea Noii Politici Economice, o anumitã marjã
de libertate a dezbaterii culturale. Aceasta este epoca
apariþiei miºcãrii proletcultiste propriu-zise, care prelungea
ecourile unei viziuni a proletariatului ca „bun sãlbatic”
necorupt de civilizaþia decadentã a burgheziei ºi depozitar
prezumtiv al adevãratei viziuni a viitorului. Proletcultismul
se vroia în sens literal o asociaþie generalã a scriitorilor
103
proletari (ceea ce, în rusã, se prescurta VAPP, devenitã
ulterior VOAPP, o federaþie a asociaþiilor înfiinþate în noile
„republici sovietice” dirijatã în mod autoritar de asociaþia
scriitorilor proletari din Rusia, RAPP). Nu era vorba aici
doar de a descoperi scriitori de origine muncitoreasc㠖
deziderat ce va fi menþinut în politicile oficiale ale
realismului socialist ºi care va supravieþui, în forme mai
mult sau mai puþin emfatice, pînã la sfîrºitul socialismului
real. Miza acestei miºcãri era aceea de-a pune în circulaþie
scriitori-muncitori, care, dupã programul lor normal de
lucru, la strung sau în topitorii, sã aºtearnã pe hîrtie
viziunea lor specificã, pur proletarã, despre univers.
Între liderii acestei miºcãri puþini erau proletari
autentici. Era vorba, în schimb, despre romantici care
transferau asupra porletariatului incurabilul sentimental-
ism slavofil, despre avangardiºti disidenþi, atraºi de
potenþialul radical al proiectului, (despãrþindu-se de
futuriºtii grupaþi în Frontul de Stînga al Artelor, LEF,
Maiakovsi însuºi avea sã adere, la un moment dat, la
miºcarea scriitorilor proletari), ºi, nu în ultimul rînd, despre
tineri activiºti ambiþioºi ºi manipulativi care se strãduiau
sã ghiceascã ºi, în acelaºi timp, sã modeleze intenþiile
vîrfurilor conducerii bolºevice în privinþa culturii. Liderul
cel mai proeminent ºi mai înclinat spre creaþia ideologicã
al organizaþiei, Leopold Averbah, aparþinea celei de-a treia
categorii ºi avea conexiuni la cel mai înalt nivel al conducerii
Partidului (era vãr cu Iagoda, ºeful poliþiei politice, motiv
principal al eliminãrii lui fizice, prin trimitere în lagãr, în
timpul lui Stalin).
Deºi l-a tolerat, Lenin n-a simpatizat deloc
proletcultismul, fiindcã îl vedea, fãrã sã greºeascã
neapãrat, ca pe o perpetuare mascatã a ceea ce el resimþea
drept prosternarea misticã ºi, am spune astãzi, masochistã
faþã de þãrani a slavofililor ºi populiºtilor. Aceastã impresie
era împãrtãºitã de mulþi dintre liderii Revoluþiei, în mod
cert de Troþki (singurul, de altfel, care manifesta o anumitã
comprehensiune pentru Avangard㠖 ceea ce nu înseamnã
cã trebuie sã ni-l imaginãm ca pe un liberal) ºi Buharin.
Pentru a înþelege, însã, de ce proletcultismul a fost tolerat
ºi chiar încurajat din cele mai înalte sfere ale puterii, sub
aspectul unei cauþiuni ideologice, nu doar prin prisma
alianþelor conjuncturale de culise, trebuie sã invocãm
numele lui Lunacearski, mult timp Comisar al poporului
pentru culturã ºi artã.
Membru al aºa-numitului „grup de la Capri”, creat
pe la începutul secolului XX în jurul inginerului Bogdanov,
grup cãruia îi aparþinea ºi Maxim Gorki ºi în care se nutreau
cele mai intense speranþe pre-revoluþionare legate de
înflorirea „culturii proletare”, Anatolii Lunacearski reuºise
sã acumuleze, pînã la data fulminantei sale ascensiuni
politice, influenþe intelectuale dintre cele mai diferite.
Viziunea lui reprezenta o sintezã, care poate pãrea
neverosimilã, între comunism ºi viziunile wagneriene, cu
elemente importante din Nietzsche. Filonul de stînga al
nietzscheeanismului a fost cercetat cu atenþie în ultimele
decenii, astfel încît asocierea celor douã noþiuni nu ar
trebui sã mai surprindã pe nimeni. Aparenta
incompatibilitate dintre elitismul vitalist cultivat de filozoful
Supraomului ºi idealurile democratice ale stîngii se rezolvã
prin simbolismul eroului colectiv: Proletarul este vãzut ca
depozitarul unor energii vitale nealterate ºi inepuizabile,
iar „descãtuºarea” lui capãtã semnificaþia redobîndirii
„ºtiinþei vesele” a bucuriei de-a trãi.
Deºi pare paradoxal pentru un autor identificat în
percepþia generalã cu ideea de extaz vital, dionisiac,
Nietzsche era, în bunã mãsurã, un gînditor antiromantic ºi
104 înapoi la proletcultism - revizitãri
un discipol în felul lui fidel al „materisliºtilor” francezi ai
secolului al XVIII-lea pe care ºi Marx încercase sã-i
reconcilieze cu hegelianismul. Gîndirea lui Nietzsche poate
fi pusã sub semnul lui Dionysos ºi fiindcã ne-o putem
reprezenta, asemenea statuilor clasice ale zeului, sub forma
corpusului „armonios” al ideilor raþionalismului secolului
al XVIII-lea cãruia i se agaþã la tîmple ciorchinii unei retorici
vitaliste emfatice. Nu existã aproape nici o temã
nietzscheeanã pe care, identificînd-o printre pletoricele ei
podoabe retorice, sã nu o gãsim formulatã înainte de
Voltaire sau, mai ales, la Diderot. Suplimentul la cãlãtoriile
lui Bougainville al celui din urmã reprezintã, dacã e sã ne
permitem puþinã istorie contrafactualã, un perfect exemplu
de „nietzscheeanism fãrã Nietzsche”.
O prejudecatã adînc înrãdãcinatã considerã cã
raþionalismul materialist ar fi secat izvoarele imaginarului
secolului al XVIII-lea. Lucrurile stau exact invers: în aceste
sfere de gîndire s-a elaborat, de fapt, un imaginar al
materialitãþii ºi corporalitãþii ce va domina secolele
urmãtoare. Nietzsche reuºeºte sã capteze aceste teme,
uitate sau marginalizate în secolul romantic, ºi sã le exprime
într-un limbaj care beneficia de deschiderile de sensibiliate
ale romantismului. Este vorba aici despre un proces de
sintezã perfect analog, ca principiu, cu cel care, în anii
1820, ducea la apariþia lui Victor Hugo: acest prolific autor
reuºise sã proiecteze retorica afectelor inflamate asupra
unei gîndiri liberale asociate pînã atunci, în context francez,
în mod constant, cu serenitatea clasicismului.
Putem sã ni-l reprezentãm pe Nietzsche ca pe-un alt
Frederic al II-lea, la fel de „ateu” ºi „materialist”, care ar
alege sã scrie nu în franceza prietenului sãu Voltaire, ci în
germana îmbãtatã de pasionalitate care se dezvoltã pe
traiectul Novalis-Wagner (mã refer aici la Richard Wagner
ca poet – unul dintre cei mai importanþi ai epocii lui).
Nietzsche ilustreazã persistenþa sau recrudescenþa
convingerii, exprimate cu pregnanþã de „monarhul luminat”
al Prusiei (dar care era ºi convingerea lui Voltaire ºi probabil
a majoritãþii „enciclopediºtilor”), cã ierarhia socialã
tradiþionalã poate convieþui cu iniþierea elitelor în critica
radicalã a gîndirii metafizice ºi cu „pierderea
transcendenþei”. Din acest punct de vedere, Nietzsche
însuºi n-a putut deveni decît prin manipulare ideologicã
un precursor al revoluþiei naziste: viziunea sa despre elitele
(care nu diferã în esenþã, ci doar prin spasmul ei retoric,
de ideea emancipãrii prin „luminile naturale” a
raþionalismului secolului al XVIII-lea) nu este una propriu-
zis revoluþionarã. Aºa cum nici Voltaire, nici Diderot ºi
nici mãcar Rousseau nu pot fi socotiþi drept teoreticieni ai
revoluþiei, în ciuda faptului cã au fost invocaþi permanent
de Robespierre sau Saint-Just în apãrarea faptelor lor
abominabile, nici Nietzsche nu oferã o justificare directã
pentru monstruoasa “revoluþie rasial㔠promovatã de
Hitler.
Nietzsche nutrea încã iluzia cã acele rãsturnãri de
perspectivã pe care le numim astãzi “modernitate” sînt
menite sã afecteze doar elitele, sub forma unui fel de anti-
religie mistericã, un cult al „materialitãþii ºi corporalitãþii”
pure. De altfel, prin faimoasa sa doctrinã a „veºnicei
reîntoarceri” Nietzsche credea, probabil, cã restaureazã
concepþia filozoficã din spatele misterelor eleusine, care
erau un cult secret. Dar evoluþia societãþii înspre
democratizare a dus la o rãspîndire a mesajului sãu la care
profetul însuºi nu s-ar fi aºteptat niciodatã, cel puþin nu
în faza sa de deplinãtate a facultãþilor mintale.
Nietzscheeanismul de stînga s-a nãscut din aceastã
difuzare a temelor ºi motivelor filozofului într-un discurs
care încerca sã reinventeze vitalismul ca populism.
Materialismul teoretic, raþionalist, era înlocuit progresiv
cu o viziune a materiei ca fecunditate – iar „poporul”
începea sã nu mai fie vãzut, în maniera romantismului, ca
depozitarul inconºtient al unor strãvechi gnoze
soteriologice (concepþie riguros sistematizatã ºi, astfel,
împinsã pînã la propria ei caricaturã în teozofia lui Rudolf
Steiner), ci drept un rezervor de energie, drept o expresie
a vitalitãþii pure, originare, drept o revelaþie a ceea ce
Rousseau numea „douceur de l’être”, iar fenomenologia
de mai tîrziu, experienþã a „fiinþãrii pure”. Din acest punct
de vedere, ipostaza cea mai reprezentativã a „poporului”
este aceea a sãrbãtorii, a carnavalului.
Proiectul “culturii proletare” s-a intersectat ºi s-a
contopit un timp cu aceastã viziune „dionisiac㔠asupra
sãrbãtorii populare. Desigur, vorbim aici despre o
nebuloasã de teme ºi simboluri care a alimentat
radicalismele ºi populismele de absolut toate orientãrile:
socialiste, social-democrate, comuniste, naþional-
bolºevice, social-creºtine, naþional-populiste, naþional-
estetiste, fasciste, naþional-socialiste. Imaginea austerã
ºi luptãtoare a proletariatului este retopitã ºi restructuratã
conform acestei noi atitudini, acesti manii a „fecunditãþii”.
Se naºte astfel o viziune despre cultura proletarã care va
captiva imaginaþia intelighenþiei occidentale din anii 1920,
cu iradieri pînã în contemporaneitatea imediatã. Talentul
ºi subtilitatea agenþilor de promovare a culturii sovietice
în Occident (aici trebuie amintit, în primul rînd, numele lui
Ilya Ehrenburg) au reuºit, chiar dupã instaurarea deplinã
a stalinismului, sã ascundã adevãrata faþã, hieraticã ºi
asceticã, a comunismului literar ºi sã întreþinã iluzia unei
culturi proletare a vieþii trãite în bucurie, în „fecunditate”,
în eliberare faþã de „prejudecãþile moralei burgheze”.
În anii 1920, confuzia popular/proletar era încã
toleratã ºi încurajatã. Lunacearski simpatiza cu acele
curente care încercau sã inventeze o religie laicã, ritualuri
seculare, imense carnavaluri populare. La început, artiºti
de avangardã dintre cei mai creativi sînt implicaþi în aceste
proiecte, care osicleazã între proiecþia titanicã a Proletarului
în luptã cu reacþiunea mondialã ºi imaginea „poporului”
în sãrbãtoare. Cel mai interesant reflex al acestei stãri de
spirit este de regãsit, în opinia mea, în opera lui Bahtin.
Întreaga teorie a carnavalului ºi a „carnavalizãrii”
dezvoltatã, în condiþiile dure ale anilor 1930, de acest
strãlucit cercetãtor al culturii se resimte de o viziune a
poporului în sãrbãtoare, a materialitãþii debordînd de
fecunditate, a exaltãrii vitalitãþii. Comprehensiunea cu care
Bahtin scrie despre cultura popularã, admiraþia pe care o
resimte pentru un intelectual ca Rabelais care, în opinia
lui, a reuºit sã capteze în opera sa energiile acesteia,
consunã cu, sã spunem, interesul similar manifestat, în
context german, de contemporanul sãu Karl Orf,
compozitorul celebrelor Carmina burana. Rezumîndu-ne
la autori care au scris sub influenþa directã a comunismului
ºi a politicilor interbelice ale “fronturilor populare”, ne
putem gîndi la „mediteraneenii” Ignazio Silone ºi Nikos
Kazantzakis, ambii dezvoltînd o suprapunere de teme
marxiste ºi nietzscheene. Comunismul literar ºi artistic sud-
american abundã ºi el în revãrsãri de vitalitate, în revelaþii
ale materiei ca fecunditate, în exaltãri ale corporalitãþii
eliberate.
În Europa ºi America anilor 1960 acest imaginar al
carnavalului popular a renãscut, dar capacitatea politicilor
comuniste dirijate de la Moscova sau de partidele
comuniste din diferite þãri occidentale de a-l mai capta ºi
manipula s-a dovedit nulã. O expresie a divorþului dintre
 înapoi la proletcultism - revizitãri
cele douã orientãri este momentul cînd, într-o Franþã aflatã
în plinã revoluþie sexualã, Maurice Thorez, preºedintele
PCF, unul dintre cei mai obedienþi agenþi pe care Kremlinul
i-a avut vreodatã, alãturi de tovarãºa sa de viaþã, ieºeau la
tribunã pentru a condamna eroic pilulele
anticoncepþionale, într-un mod mai violent chiar decît
biserica catolicã. Adevãrata faþã a ascetismului stalinist,
complet incompatibilã cu noul populism „dionisiac”, nu
mai putea fi ascunsã. Nici sistemul de tip sovietic nu mai
putea funcþiona coerent în parametrii ascezei
revoluþionare. În România, de exemplu, Ceauºescu ºi-a
legitimat, la început, puterea prin stimularea consumului,
pentru ca, apoi, sã recurgã din nou la politicile de
draconicã austeritate ale „comunismului de rãzboi” – o
contradicþie care a împins regimul într-o confuzie ºi o
agonie prelungite pînã la prãbuºirea sa din decembrie 1989.
Este foarte greu de ºtiut, în absenþa unui studiu
foarte aplicat de hermeneuticã istoricã a termenului
„proletar” (asemenea studii existã, fãrã îndoialã, dar eu
unul nu le-am avut la îndemînã pentru prezentul demers)
pînã în ce moment acesta a mai fost folosit cu conºtiinþa
etimologiei sale. „Proletar” este un cuvînt de provenienþã
latinã, sensul sãu fiind: cel ce nu are altã avere decît proprii
sãi copii, propria sa progeniturã. Prin extensie, se înþelege:
cel ce nu are altã avere decît puterea sa procreativã.
Indiferent dacã utilizatorii termenului mai erau sau nu
conºtienþi de acest strat semantic, este uimitor cît de
constantã este aceastã dimensiune simbolicã a
reprezentãrii „proletariatului”, de-a lungul secolelor XIX
ºi XX. Spre deosebire de accepþiunea strict marxistã, care
îl definea prin accesul la informaþie, la cunoaºtere, (ceea
ce echivala, din perspectiva epopeii dialectice, cu o „trezire
a conºtiinþei maselor”), accepþiunea preponderent
culturalã a „proletariatului” este legatã constant de o
viziune a fertilitãþii ºi fecunditãþii, a forþei primare a vieþii.
Imaginile sãrãciei ºi mizeriei care însoþesc, în diferite
forme ale discursului social, reprezentarea proletariatului,
întãresc aceastã viziune: sãrãcia „neagrã”, „obscur㔠este
vãzutã ca un pat germinativ. Acest simbolism este foarte
rãspîndit în Europa, încã de la mijlocul secolului al XIX-
lea, prin socialismul post-paºoptist. Întreg acest contur
mitologic, bine sedimentat, este de regãsit în foarte
interesantul poem eminescian Împãrat ºi proletar. O altã
concretizare, mult mai influentã în plan european ºi uni-
versal, este aceea din romanul lui Zola Germinal. Prin
aceastã carte, Zola a funcþionat ca un fel de Homer al
mitologiei sociale moderne, dînd o expresie canonicã unei
viziuni difuze dar larg împãrtãºite. Acolo, proletarul este
aproape identificat cu minerul, ceea ce reprezintã o subtilã
dar puternicã modalitate de-a exprima simbolismul bolgiilor
fertile ale „pãmîntului” într-un limbaj cu aparenþe brutal-
realiste. Germinal a devenit una dintre operele preferate
ale aripii literare a Internaþionalei comuniste. Henri
Barbusse, scriitorul comunist „arhetipal”, se dorea un fel
de Zola „corect politic”. Din acelaºi tip de imaginar vin ºi
alte opere care au alimentat miºcarea globalã a „literaturii
progresiste”, cum ar fi celebrul roman al lui John Steinbeck
Fructele mîniei, care se terminã cu imaginea patetic-
profeticã a unei tinere femei proletare cãreia i-a murit
copilul de foame ºi care îºi foloseºte laptele pentru a
menþine în viaþã un bãrbat muribund.
Deºi larg împãrtãºitã în rîndul artiºtilor „progresiºti”,
tema vitalitãþii proletare nu este întotdeauna ºi
necondiþionat privitã cu simpatie. În jurul anului 1900, de
exemplu, un critic conservator britanic remarca viziunea
foarte sumbrã asupra presupusei brutalitãþi a vieþii
105
proletarilor din opera unui autor care se dorea un liberal
socializant ca John Galsworthy, conchizînd cã asemenea
„prieteni” se pot dovedi mult mai costisitori pentru clasa
muncitoare decît presupuºii ei „exploatatori”. O atitudine
circumspectã faþã de vitalismul primar este de regãsit ºi la
un militant „dezamãgit” al marxismului cultural, ca George
Orwell, în romanul sãu 1984. Unul dintre cele mai
semnificative elemente ale unei lecturi simbolic-ideologice
a acestei cãrþi foarte complexe este completa punere în
paranteze a încrederii în „proletariat” ca forþã
revoluþionarã, capabilã de schimbare. În roman, cartierul
muncitoresc este vãzut ca spaþiul unei perpetuãri a vieþii,
dar este vorba de o fetilitate sterilã din punct de vedere
social sau cultural, de o vitalitate pur biologicã, menitã nu
sã conteste, ci sã perpetueze sistemul. Este mai mult decît
probabil cã, aici, Orwell trimite la însãºi etimologia
cuvîntului “proletar”. Aceastã imagine a „fertilitãþii ster-
ile” este de regãsit, aproape ca un citat, ca o aluzie la
Orwell, ºi în romanul Racul de Alexandru Ivasiuc.
Personajul principal din acest roman strãbate mahalalele
„colcãind de viaþ㔠ale capitalei sud-americane în care se
desfãºoarã acþiunea doar pentru a dobîndi revelaþia
completei irelevanþe a acestei imense energii primare
pentru efortul sãu de-a gãsi ceva de contrapus campaniei
de teroare pregãtite de dictatorul local.
II. 3. Magia tehnologicã
O altã sursã a apologiei proletariatului este
profetismul pozitivist al secolului al XIX-lea, optimismul
metafizic al ºtiinþei ºi tehnologiei. Deºi constant asociate,
cele douã elemente nu se implicã în mod necesar. Clasa
muncitoare este generatã, în mod evident, de impactul
asupra economiei ºi societãþii al unei gîndiri ºtiinþifice ºi
tehnologice cristalizate în Secolul Luminilor. Ea este un
efect social al industrialismului, iar nu cauza fenomenului.
Dacã cineva ar fi avut curiozitatea sã aplice metodele
deconstrucþiei filozofice asupra gîndirii lui Marx ºi marxiste,
ar fi descoperit, în acest punct, o perfectã ilustrare a
principiului acestei forme de analizã, conform cãruia
gîndirea se bazeazã, de fapt, pe figuri retorice.
Diagnosticul marxist al „rolului proletariatului” este o
tipicã metonimie, o prezentare a efectului drept cauzã.
Desigur, existã la Marx o raþionalizare: el îºi imagineazã
proletariatul dezvoltîndu-se treptat, devenind tot mai
inteligent, dar, în acelaºi timp, ºi chiar prin acelaºi proces,
tot mai sãrac, (în teoria sa, muncitorul care produce mai
mult în aceeaºi unitate de timp scade valoarea propriei
sale forþe de muncã), pînã în punctul în care ajunge la
conºtiinþa faptului cã singura sa alegere raþionalã este sã
ia în propriile mîini administrarea „mijloacelor de producþie”
care-i asigurã traiul. Dar acest construct nu se baza pe
nici un fel de evidenþe empirice: construcþia teoreticã este
subordonatã de fapt metonimiei esenþiale, care face din
executantul pasiv un adevãrat motor al progresului.
Indiferent, însã, dacã erau sau nu influenþaþi de
aplicãrile marxiste ale ºtiinþei mînuirii abile a paradoxului
care este dialectica sau nu, mulþi artiºti ºi intelectuali au
dorit sã vadã în proletariat agentul firesc al idealurilor
unei societãþi industriale. Credinþa în mesianismul
tehnologic a intrat în rezonanþã cu mesianismul proletar,
generînd un proces de consolidare reciprocã. Desigur cã
ºi reversul este adevãrat: a existat ºi o aripã romanticã,
foarte importantã, a socialismului care vedea în proletar
nu pionierul, colonistul eroic al noului univers, ci victima
sa predilectã. Imaginea omului golit de propria sa esenþã,
106 înapoi la proletcultism - revizitãri
transformat într-o creaturã grotescã de cãtre Maºinã,
traverseazã secolele al XIX-lea ºi al XX-lea, atingînd un
paroxism obsesiv în expresionismul german socializant ºi
ulterior bolºevizant. Ca ºi „masele”, ºi „tehnologia” trezea
deopotrivã speranþe milenariste ºi angoase apocaliptice.
Pe de altã parte, progresul însuºi este gîndit tot mai
mult în termeni tehnologici, el þine prin esenþã de aceastã
sferã. Altfel spus, este tehnologic, sau nu e deloc. Deºi a
combãtut teoretic aceastã identificare între progresul so-
cial ºi cel tehnologic, comunismul s-a aflat sub fascinaþia
constantã a „revoluþiei tehnico-ºtiinþifice”. Dar, prin
aceasta, nu a fost singular. Neo-liberalismul socializant,
populismul, naþionalismul, corporatismul fascist sau
fascizant, ideologia statului rasial, cu toate au preluat
elemente tehnocratice sau argumente pentru a susþine
necesitatea industrializãrii. Se poate, deci, spune cã tema
exaltãrii industrialismului ºi industrializãrii este atît de
generalã încãt faptul cã interferã cu aceea a culturii
proletare este aproape irelevant.
ªi totuºi, existã elemente care fac insolitul acestei
intersecþii. La un moment dat, artiºtii de Avangardã au
încercat sã vadã în proletari exponenþii unei sensibilitãþi
distincte deoarece, prin forþa împrejurãrilor, aceºtia erau
siliþi sã-ºi aproprieze mediul industrial, prin excelenþ㠄ar-
tificial”, drept mediul lor „natural” de viaþã. „Cultura
proletar㔠devine, astfel, numele unui spaþiu ipotetic, vir-
tual, în care se experimenteazã relativizarea ºi chiar
suspendarea limitelor dintre „natural” ºi „artificial”, dintre
„organic” ºi „tehnologic”. Din aceastã perspectivã,
adaptarea la industrialism nu mai este vãzutã ca supunere
pasivã la legile productivitãþii ºi eficienþei, percepute ca o
formã de sinistrã frenezie birocraticã, ea devinind un
proces viu ºi creativ. Muncitorul este un „sãlbatic” inocent
ºi generos, care nu lasã noul sãu mediu sã-l copleºeascã
ºi sã-l subordoneze cu totul, ci reuºeºte sã-l umanizeze,
sã-l facã al sãu. Pentru a avea o reprezentare sugestivã a
acestei diferenþe de opticã, sã ne gîndim, pe de o parte, la
gravurile unei Käte Kollowitz, care reprezintã figuri ale
unor proletari storºi de vlagã ca niºte lãmîi, ºi, pe de altã
parte, la tablourile unui Fernand Léger, care aºeazã
reprezentarea muncitorilor ºi a lumii industriale sub semnul
unei serenitãþi de-a dreptul onirice.
Cele douã retorici nu erau ireconciliabile teoretic. În
cadrul marxismului, se putea oricînd uza de distincþia
dintre munca „alienantã”, în condiþii de exploatare
„capitaliste”, ºi munca „eliberatoare ºi creatoare” dintr-o
economie bazatã pe proprietatea colectivã. Acesta este,
probabil, principalul motiv de principiu pentru care, în
Rusia, futuriºtii, care încercaserã, încã dinanite de
Revoluþie, sã creeze o reprezentare dinamicã ºi atractivã a
societãþii industriale ºi o idee despre frumosul estetic care
sã-l facã pe deplin compatibil cu tehnologia modernã, s-
au simþit îndreptãþiþi sã aspire la a deveni principalii
ideologi ºi producãtori ai noii „culturi proletare”. Odatã
inaugurat Mileniul muncii eliberate, artiºtii oficiali ar fi
trebuit, în logica aderenþilor avangardiºti la cauza
bolºevicã, sã fie capabili sã exprime ºi sã stimuleze
disponibilitãþile creatoare ale proletariatului. Pentru
futuriºi, „cultura proletar㔠nu însemna creaþia din afara
orelor de program, cînd muncitorul se putea deda
compunerii de versuri revoluþionare pe modelul odelor
patriotice de secol XIX care constituiau singura sa zestre
literarã. Pentru futuriºti, cultura popularã se identifica cu
proiectul utopic al ºtergerii diferenþei dintre muncã ºi joc.
Aceasta explicã felul în care se ataºa Revoluþiei un
experimentalist în aparenþã complet ezoteric ca Hlebnikov.
În felul în care abordeazã tema tehnologiei,
alergãtorii din cursa „culturii proletare” prezintã diferenþe
conceptuale însemnate. Pe de o parte, industrialismul este
vãzut ca un fundal, ca o scenografie. Aparenþele civilizaþiei
industriale, imagologia furnalelor ºi sondelor, evolueazã
în sensul unei estetici relativ clasicizante, deopotrivã
monumentalã ºi decorativã. Pe de altã parte, reprezentãrile
industriei ºi tehnologiei fuzioneazã cu cele ale energiei
vitale, într-o sintezã care poate fi regãsitã, cu destulã
claritate, ºi în Europa, de exemplu, la tînãrul Ernst Jünger,
trecut de la naþional-bolºevism la simpatii naziste, sub
semnul aceluiaºi nietzscheeanism „maºinist” (titlul
volumului sãu de prozã de rãzboi, promovat, într-o primã
fazã, de propaganda nazistã, Stahlgewitter, „Furtuna de
oþel”, spune mult despre aceastã viziune stihialã asupra
civilizaþiei industriale). În sfîrºit, o a treia direcþie percepea
o relaþie cu tehnologia nu la nivelul superficial al
reprezentãrii, ci la acela al principiului creator. Prin exaltarea
montajului ca tehnicã literarã ºi, în general, printr-o
atitudine experimentalã ºi „productiv㔠în raport cu
structurile literare, îºi manifestã unii dintre cei mai
interesanþi autori ai perioadei consubstanþialitatea cu
civilizaþia tehnologicã.
În Rusia anilor 1920 imperativul industrializãrii gen-
era o veritabilã fervoare a imaginarului, în virtutea cãreia
luau naºtere organizaþii excentrice de tipul „Ligii timpului”,
preocupatã de continua eficientizare nu doar a muncii în
întreprinderile productive, ci a ansamblului vieþii cotidiene,
organizaþie care numãra în consiliul ei de conducere ºi
nume importante precum cel al strãlucitului regizor
Vsevolod Meyerhold (ºi el o viitoare victimã a
stalinismului). De altfel, chiar Alexandr Bogdanov,
excentricul inginer asumat, ulterior, de proletcultiºti ca
precursor, exaltase relaþia instinctualã a omului cu Maºina,
adaptarea entuziastã la ritmurile trepidante ale civilizaþiei
industriale. Odatã ajuns la putere, Stalin va califica
entuziasmul tehnologic drept deviaþionism ºi va pune
capãt oricãror dezbateri în aceastã privinþã.
ªi în lumea occidentalã fascinaþia tehnologiei a
susþinut ºi a consolidat, pînã prin anii 1950, încrederea în
posibilitatea unei „culturi proletare”. Dupã cel de-al doilea
rãzboi mondial, însã, imaginarul tehnologic a început,
treptat, sã funcþioneze ca factorul cel mai important de
dizolvare a „misticii muncitoreºti”. Revoluþia tehnologicã
a informatizãrii ºi digitalizãrii, explozia tehnologiilor
centrate pe comunicare au scufundat, în lumea dezvoltatã,
civilizaþia industrialismului. În viziunea lui Marx,
industrialismul se instaurase pentru o mie de ani. Or,
Elly Hette, În faþa
tribunei la 23 August
 înapoi la proletcultism - revizitãri
revoluþia tehnologicã a anilor 1960 a fãcut ca, în Occident,
acesta sã aparã tot mai puþin ca un model în sine de
civilizaþie ºi tot mai mult ca un fel de interregn, de etapã de
tranziþie, foarte scurtã dacã o gîndim la scarã istoricã, înspre
un model cu adevãrat nou ºi coerent de civilizaþie. Într-o
economie dominatã de „gulerele albe”, de angajaþii din
sfera serviciilor ºi de cei ce executã munci calificate ºi
complexe, „gulerele albastre”, proletarii de fabricã, ºi-au
pierdut carisma ºi semnificaþia revoluþionarã. „Clasa
muncitoare” nu mai apãrea ca un mare actor al istoriei
universale menit sã joace un rol important într-o
perspectivã milenarã, ci, mai degrabã, ca un fenomen
secundar ºi tranzitoriu al fazelor incipiente de dezvoltare
a unei societãþi tehnologice. Valorile asociate noilor
tehnologii erau, pe de altã parte, cele ale individului, ale
persoanei – fantasma unei virtualitãþi eliberatoare a
creativitãþii dar ºi a angoaselor personale, din literatura
cyber punk, de exemplu, nu mai are nimic comun cu
chemãrile la solidaritate eroicã ale comunismului literar.
II.4. De la fervoarea ideologicã, la antropologie ºi
la istoria socialã
Febra globalã a „culturii proletare” este, aºadar,
explicabilã nu doar prin dezvoltãrile interioare ale
marxismului ºi ale partidelor de inspiraþie marxistã ºi nu
doar prin nevoile aparatelor de mobilizare ale regimurilor
comuniste instalate în Rusia ºi apoi în Europa de Est.
Impactul acestei teme se explicã ºi prin faptul cã s-a plasat
la intersecþia unor linii de forþã ale imaginarului
modernizãrii, la întretãierea unora dintre cele mai intense
angoase ºi speranþe produse de aventura, fãrã precedent,
a dezvoltãrii.
Trebuie, însã, sã precizez cã analizele schiþate mai
sus se referã doar la reprezentãrile unor elite intelectuale
ºi artistice asupra „proletarilor”, elite aflate, în Rusia anului
1920, în competiþie pentru dreptul de a defini ºi administra
arta oficialã a „primului stat al muncitorilor ºi þãranilor”.
Toate aceste proiecþii ºi viziuni nu ne spun, de fapt, nimic
despre realitatea socialã ºi mentalã a „clasei muncitoare”,
nu ne spun nimic despre modul în care reprezentanþii
acesteia se percepeau pe sine, nimic despre propriul lor
discurs identitar. Este un paradox al istoriei ultimelor douã
secole cã fervoarea faþã de „proletariat” a intelighenþiei a
paralizat pînã tîrziu studiul aplicat, sociologic ºi
antropologic, al culturii muncitorilor industriali. În
momentul cînd o istorie socialã renovatã ºi degrevatã de
accepþia ideologicã a „clasei sociale” s-a aplecat asupra
subiectului, rezultatele au fost surprinzãtoare: pretinsa
solidaritate golbalã a proletariatului s-a dizolvat într-o
multitudine de autoreprezentãri locale sau regionale,
supuse unor foarte importante variaþii sociale ºi culturale.
Ideea cã muncitorii sau „proletarii” reali s-ar fi resimþit
reprezentaþi, total ºi constant, de diferitele proiecte ale
„culturii proletare” este infirmatã complet de realitate.
Trebuie spus, însã, cã asemenea studii existã cu
precãdere în lumea occidentalã. În þãrile comuniste, astãzi:
foste comuniste, cercetarea formelor reale de culturã
dezvoltate de populaþia urbanã angrenatã în munca
industrialã a fost blocatã atît de propaganda oficialã, cît
ºi de prejudecãþile contraculturii, pentru care tot ceea ce
era „muncitoresc” avea aerul propagandei oficiale. O
excepþie notabilã este Polonia, atît prin interesul
intelectualilor pentru studiul impactului social real al
urbanizãrii ºi industrializãrii, cît ºi prin faptul cã opþiunea
publicã plinã de curaj pentru catolicismul social a
107
muncitorilor implicaþi în miºcarea Solidaritãþii a demonstrat
clar cã valorile “claselor populare” nu au nimic în comun
cu fantasmele þesute de ideologia oficialã în jurul noþiunii
de „culturã proletarã”.
Este, de aceea, absolut necesar sã distingem între
proiectele lansate din sînul unor intelighenþii mai mult
sau mai puþin oficiale (diferenþele de statut variind în
funcþie de epocã ºi de þarã), ºi realitatea sociologicã ºi
antropologicã a formelor de culturã pe care muncitorimea
industrialã trebuie sã le fi dezvoltat, inevitabil, de-a lungul
timpului. Dezbaterea publicã româneascã ar beneficia de
pe urma conºtientizãrii acestei confuzii. Este momentul sã
realizãm cã, atunci cînd discutãm despre „muncitori”, nu
facem, de cele mai multe ori, decît sã vehiculãm
stereotipuri, idei primite de-a gata, cliºee rudimentare.
Aceastã situaþie nu se poate schimba decît prin eforturi
de cercetare sistematice ºi aplicate. Existã, fãrã îndoialã,
lucrãri de pionierat, absolut remarcabile, cum ar fi volumele
de interviuri ale lui Monciu-Sudinski sau, în acelaºi spirit,
cercetãrile de istorie oralã ale remarcabilului sociolog ºi
prozator ieºean Dan Lungu. Dar mai este, încã, mult pînã
sã ajungem sã discutãm, în termeni substanþiali, despre
„crearea clasei muncitoare româneºti” (pentru a parafraza
titlul unui celebru studiu britanic de istorie socialã).
III. Consideraþii finale. De la proletcultism la
Proletolatrie
Sã ne întoarcem puþin la punctul nostru de pornire
ºi sã ne întrebãm dacã folosirea termenului „proletcultism”
pentru a desemna politicile literare comuniste, aºa cum au
fost ele importate în România, o datã cu ocupaþia sovieticã,
este cu adevãrat improprie. Proletcultismul istoric nu avea,
de fapt, o ideologie esteticã, el supravieþuind ca miºcare
doar atîta timp cît liderii sãi, cu toþii reprezentanþi ai
intelighenþiei revoluþionare, au avut ambiþii politice
convergente. Din perspectiva proletcultismului literatura
proletarã însemna cam tot ce le-ar putea trece prin cap
muncitorilor odatã aduºi în ipostaza de creatori. În mod
real, acest cîmp larg s-a îngustat continuu, printr-o practicã
ºi apoi chiar o ideologie a „îndrumãrii de sus”, adicã de
cãtre cadre competente, cu o bunã pregãtire politico-
ideologicã ºi cu o bunã înþelegere a prioritãþilor fiecãrei
etape de construire a socialismului. Deºi se prezentau ca
niºte simpli intermediari între partid ºi masele de creatori,
liderii VAPP ºi RAPP de tipul lui Averbah dispuneau de o
foarte mare marjã de manevrã în formularea unor asemenea
„principii” ºi „obiective” ºi aspirau, în fapt, sã impunã
ideologia literar㠄corectã politic”. Totuºi, miºcarea
scriitorilor proletari nu a dispus nici un moment de un
monopol, liderii ei gravitau la marginea sferelor unde se
luau cu adevãrat deciziile, ceea ce le permitea futuriºtilor
sã-i atace fãrã nici o reþinere.
Opiniile despre profilul culturii proletare care emanau
din „cercul interior” al partidului au fost tot timpul diferite.
Cei care aveau cu adevãrat puterea de decizie în
„problemele culturale”, în anii 1920, erau personaje de
calibrul unor Lunacearski, Troþki sau Buharin, ca sã nu
mai vorbim despre însuºi comandantul micii dar norocoasei
armate a Conquistadorilor bolºevici. Refuzînd, însã, din
lipsã de timp, de interes, dintr-o decenþã minimalã sau
dintr-un calcul politic, sã se pronunþe definitiv ºi autoritar
în chestiunile legate de arte ºi litere, Lenin lãsa, totuºi, loc
de dezbatere ºi de iluzii. Se poate vorbi, însã, de o anumitã
convergenþã a opiniilor apropiaþilor sãi, care consuna cu
sau, uneori, transmitea propriile sale opinii. Deºi plasaþi
108 înapoi la proletcultism - revizitãri
pe nivele diferite în ceea ce priveºte capacitatea de-a
înþelege arta ºi literatura, reprezentanþii vechii gãrzi de
intelectuali bolºevici lãsau clar sã se înþeleagã cã, în
viziunea lor, cultura proletarã trebuie sã reprezinte nu
sabordarea revoluþionarã a „trecutului”, ci o filtrare în spirit
proletar a culturii înalte ruse ºi europene, aºa cum fusese
aceasta cristalizatã în secolul al XIX-lea. Dupã cum am
mai amintit în aceste pagini, ºi filozoful György Lukács
are un rol foarte important în conturarea acestei orientãri
„clasicizante”. Se cautã un filon al „realismului”, presupus
a se fi perpetuat din Antichitate pînã în epoca marilor
romane „burgheze” ale secolului al XIX-lea. De fapt, ideea
de „literaturã universal㔠de inspiraþie goetheanã nu este
alteratã, în esenþã, de canonul comunist, ci doar ajustatã
ºi reinterpretatã în spirit revoluþionar. Goethe însuºi, prin
Faust, se preta destul de bine unui asemenea tratament:
finalul celebrului sãu poem dramatic, în care personajul
luptã activ sã extindã terenul arabil prin îndiguiri, putea fi
interpretat fãrã mari eforturi drept un fel de prefigurare a
artei cu tendinþã ºi chiar a „realismului socialist”.
Aceastã sintagmã, care va primi binecuvîntarea lui
Stalin, exprimã o variantã degradatã, sãrãcitã, însã
recognoscibilã a direcþiei care opta pentru cultura
proletarã ca formã de continuare „pe o treaptã superioarã
de evoluþie” a „marii tradiþii realiste” a literaturii umanitãþii.
Idealul culturii înalte avea ºi el sã supravieþuiascã, îngheþat
în formula sfîrºitului de secol XIX, în stalinism. Aproape
toþi autorii „canonului occidental” sînt pãstraþi. În domeniile
artistice mai puþin ideologizabile, faptul este cu mult mai
evident. Sã ne gîndim, de exemplu, la cultivarea aproape
ostentativã a muzicii simfonice, funcþionînd ca simbol al
continuitãþii dintre “cultura proletar㔠ºi tradiþia “culturii
înalte”. Ceea ce li se cerea, pe de altã parte, autorilor în
viaþã era sã reuºeascã sã ofere pregnanþã modelului social-
ist al realitãþii, s㠄dea corp” ideologiei socialiste.
Din acest punct de vedere, termenul „realism so-
cialist” este destul de explicit, dacã este corect interpretat.
Nu este vorba în el despre „reflectarea realitãþii”, despre o
reprezentare a lumii care sã porneascã de la datele empirice
sau de la iluzia datelor empirice ºi care sã construiascã o
coerenþã semnificativã uzînd de forme care amintesc
metodele de cercetare din ºtiinþele naturale, aºa cum
propusese, la vremea sa, Zola (în cazul sãu, nu imitarea
“naturii”, cît acest model al ºtiinþelor naturale este, de
fapt, cel ce justificã denumirea de naturalism pe care-o
asuma pentru doctrina sa). „Realismul socialist” trimite
mai degrabã la sensul medieval al termenului realism –
adicã, la acea direcþie a gîndirii scolastice pentru care,
împotriva nominaliºtilor care susþinea contrariul,
universaliile sînt reale, existã în mod obiectiv ºi distinct
de obiectele cognoscibile prin simþuri. Varianta de realism
canonizatã în stalinism avea ca misiune sã convingã cã
þelurile comunismului au o realitate obiectivã, cã existã în
sine, cã sînt, de fapt, mai reale ca „realitatea”.
Existã în ideea „realismului socialist” ºi o dimensiune
hegelianã, explicabilã prin aceea cã unul dintre principalii
sãi artizani, deja-evocatul György Lukács, pe lîngã
marxismul sãu fanatic, era ºi unul dintre cei mai mari
specialiºti în Hegel ai epocii sale. Lukács se serveºte cu
mult mai multã largheþe de teoriile despre literaturã ºi artã
ale lui Hegel, decît de cele (aproape inexistente, de altfel,
într-o formã sistematicã) ale lui Marx. În stil hegelian,
Lukács dã o importanþã fundamentalã romanului, ca epos
modern, care exprimã devenirea Ideii. Romanul urmãreºte
Ideea devenind realitate – o realitate „dialecticã ºi istoricã”,
dar care este fãcutã, prin artã, sã cadã sub simþuri,
înlesnindu-i cititorului revelaþia marilor scopuri. Realismul
nu desemneazã aici „reflectarea” realitãþii, ci ca întrupare
în „realitate” a Ideii. Modul în care erau înþelese aceste
principii de cãtre responsabilii politicii culturale sovietice
ducea la simplificarea lor pînã la absurd. Însã, oricît de
barbare, aceste excese ale practicii nu se fãceau împotriva,
ci mai degrabã în spiritul ideilor lui Lukács.
Pe de altã parte, cu toate cã avangarda pro-
comunistã ºi miºcarea scriitorilor proletari au fost
suprimate imediat dupã venirea la putere a lui Stalin, nu
este cu totul adevãrat cã ele ar fi rãmas complet fãrã efect.
E adevãrat, proletcultismul definit ca literaturã fãcutã de
proletari a fost complet marginalizat. Experimentele de
„scriere creatoare” din fabrici ºi uzine au dispãrut complet
sau au fost transferate purei rutine a „miºcãrii de amatori”.
Dar, deºi producþia literarã urma sã fie încredinþatã unei
bresle profesionale cu un statut bine definit ºi cu o misiune
ideologicã bine precizatã, tematica proletarã ºi temele ºi
motivele titanismului proletar n-au dispãrut în realismul
socialist. Cum n-a dispãrut nici apologia industrialismului,
chiar dacã aceasta trebuia fãcutã în forme ritualizate, con-
form unor canoane retorice ºi imagistice tot mai precise.
Ceea ce înseamnã cã, deºi distincþia conceptualã între
realismul socialist ºi proletcultism este destul de clarã, totuºi
ideea „culturii proletare”, în sensul de culturã pentru
proletari, culturã care are în centru simbolismul proletar, a
rãmas coloana vertebralã a stalinismului din domeniul artelor
ºi literelor. Aºadar, chiar dacã nu era dedus direct din ideile
de suprafaþã ale proletcultismului istoric, stalinismul literar
ºi chiar politicile culturale comuniste din epoca post-
stalinistã au continuat sã cultive ceea ce am putea numi
proletaro-mania sau proletaro-latria. În acest sens trebuie,
probabil, interpretatã ºi convingerea, formulatã de Nadejda
Mandelºtam în cutremurãtorul ei jurnal, cã, deºi Averbah a
pierit în Gulag-ul stalinist, ideile lui au triumfat, de fapt, în
stalinism. Dacã este aºa, înseamnã cã modul aparent
inadecvat în care se foloseºte, la noi, termenul
„proletcultism” este un lapsus care, conform teoriei
freudiene, scoate la suprafaþã incomode adevãruri refulate.
Dar chiar referindu-ne la proletculismul în sens
strict, adicã la convingerea cã proletariatul poate produce
în mod „spontan” forme distincte ºi revoluþionare de
literaturã ºi artã, trebuie spus cã el n-a dispãrut nici din
faza naþionalist-fascizantã a comunismului românesc.
Proiectul Cîntãrii României, festivalul permanent al artei
ºi creaþiei de amatori, reprezintã, probabil, atacul cel mai
larg ºi mai concertat la adresa ideii de profesionalism în
domeniul creaþiei artistice din întreaga erã post-stalinistã
a Europei sovietizate. În esenþa sa, acest proiect decurge
direct din ideile lui Averbah ºi ale comilitonilor sãi din anii
1920. Este adevãrat, Cîntarea României nu accentua
prioritar dimensiunea „proletarã”, aceasta fiind
subordonatã programului de exaltare a esenþei etnice a
comunismului local, aºezat în continuarea „tradiþiilor”
traco-gete ºi a titanismului voievodal. Dar ideologia
„creaþiei spontane” a „maselor” asigurã o continuitate de
profunzime cu proletcultismul, astfel încît studioºii acestei
epoci ne rãmîn datori cu descoperirea filierelor prin care
s-au putut transmite ideile de altãdatã ale VAPP-ului ºi
RAPP-ului pînã la Nicolae Ceauºescu ºi la ideologii din
jurul sãu. Desigur, ipoteza unei redescoperiri pe cont
propriu a acestei soluþii, fãrã o conºtiinþã clarã a
antecedentelor sovietice, nu poate fi nici ea complet
exclusã. Indiferent, însã, de posibilele explicaþii, trebuie
sã reþinem evidenþa cã ideologia culturalã giratã de
Ceauºescu, un fel de variantã civilã a doctrinei sale de
 înapoi la proletcultism - revizitãri
securitate, centratã pe ideea „rãzboiului întregului popor”,
rãmîne singurul exemplu de recrudescenþã a convingerilor
vehiculate de miºcarea scriitorilor proletari, din întreaga
Europã de Est post-stalinistã. Or, trebuie sã acceptãm cã,
mãcar din acest punct de vedere, cei ce uzau, în epocã, de
termenul „proletcultism” diagnosticau destul de adecvat
o “maladie a spiritului” cît se poate de realã.
Ciprian ªIULEA
Un progres neîntrerupt
Discuþia despre proletcultism este una politicã ºi
culturalã, mai puþin esteticã. Nu doar din cauza calitãþii
estetice a produselor artistice ale proletcultismului;
aceasta e doar un efect. Însã în cazul unei opere de artã
care este obligatã sã ilustreze fidel, sub ameninþarea unei
verificãri ºi a unei eventuale pedepse poliþieneºti, un
fenomen politic, discuþia esteticã s-a cam terminat înainte
de a începe. Ea devine stranie încã din momentul în care
se statueazã cã singurul mod în care creatorul poate fi cu
adevãrat liber sã creeze rãmîne identificarea lui cu
“miºcarea socialã ce corespunde mersului istoric al
societãþii”, respectiv lupta revoluþionarã a proletariatului
(aºa susþine Mihai Novicov în Principiul leninist al
spiritului de partid ºi unele probleme ale creaþiei literare,
Editura de Stat pentru Literaturã ºi Artã, 1956 – în ciuda
titlului somptuos, cartea are dimensiunile unui carnet de
note, completat conºtiincios).
Mi se pare cã proletcultismul e de multe ori tratat
într-o cheie mai puþin gravã decît e cazul. De exemplu, s-a
spus despre unii tineri scriitori de azi cã ar avea ceva
proletcultist în felul în care-ºi concep opera, doar pentru
cã s-au identificat unele asemãnãri cu ceea ce se spunea
cã ar trebui sã fie literatura proletcultistã. Nu neapãrat s-
a spus cu rãutate, ºi tocmai asta e caracteristic pentru o
anumitã ambiguitate a modului de a percepe
proletcultismul, oarecumva ca un curent estetic. Dar orice
concepþie ar avea despre literaturã, tinerii de azi nu pot
avea nimic în comun cu proletcultismul pentru cã esenþa
acestuia este de a fi un instrument necondiþionat al
politicului, or e evident cã literatura lor nu are nici o legãturã
aºa ceva.
Care este raþiunea apariþiei proletcultismului? El nu
e doar decorativ sau accesoriu, acel tip de artã care se
întîmpla sã meargã mai bine cu politica generalã a
comunismului. Bineînþeles, un sistem totalitar nu-ºi poate
permite o culturã liberã, care ar deveni imediat, în
cvasitotalitatea ei, ostilã. Dar adevãrata raþiune este alta.
Vasili Grossman se întreba, în Panta Rhei, de ce era necesar
ca valurile succesive de revoluþionari ºi constructori ai
comunismului sã fie nu doar eliminaþi de “progresele
revoluþiei” (care coincid, în multe faze ale ei, cu
birocratizarea), adicã arestaþi sau uciºi, ci ºi forþaþi sã se
recunoascã trãdãtori, spioni etc. (o poveste
cutremurãtoare despre cum ajunge un lider comunist
devotat sã fie acuzat ºi sã-ºi recunoascã o vinovãþie irealã
ºi absurdã poate fi gãsitã în Viaþa în roºu de Christian
Duplan ºi Vincent Giret, Nemira, 1997, vol. I, pp. 101-144).
Comunismul suprimã, în mare mãsurã, realitatea
politicã, economicã ºi socialã a societãþilor în care se
instaleazã. Distruge ºi cultura la nivelul instituþiilor,
mecanismelor, formelor, dar nu poate sã o facã ºi la nivelul
109
valorilor ºi presupoziþiilor profunde ale culturii europene,
ºi atunci alege varianta parazitãrii lor (aºa cum pãstreazã,
de altfel, ºi ideea atît de bogatã ºi de atractivã a democraþiei,
chiar ºi sub forma simulacrului sinistru al democraþiei
muncitoreºti). Astfel, comunismul se va revendica ºi el de
la un fel de adevãr ºi de bine, chiar dacã întoarse pe dos
faþã de ce se înþelegea pînã atunci prin valorile cardinale.
Va parazita chiar ºtiinþa ca matrice a culturii europene,
indiferent cît de aberantã ar fi revendicarea unei ideologii
delirante de la paradigma ºtiinþei. Ceea ce, de altfel, se
poate sã-i fi provocat ºi falimentul; una din perspectivele
asupra comunismului susþine cã el este din principiu
incompatibil cu era industrialã.
Literatura proletcultistã are funcþia de a oferi o
justificare a acestei imense operaþii de prefacere a societãþii
care a fost comunismul, justificare în termenii adevãrului
ºi binelui clasice. Noua societate trebuie sã aparã ca
dreaptã ºi bunã; adevãratã în sensul în care e transpunerea
în realitate a unui adevãr absolut, un adevãr “ºtiinþific”.
Asta vroia sã scoatã în evidenþã ºi paralela cu modul în
care au fost obligaþi unii comuniºti fideli deveniþi
periculoºi sã se recunoascã trãdãtori, cu ocazia eliminãrii
lor: nu conteazã grosolãnia însãilãrii, important e ca mantra
propagandei sã poatã rãmîne, în sine, neºtirbitã.
Sigur, cum spune Grossman, e mult mai simplu sã
ucizi un duºman decît un prieten sau chiar un neutru.
Funcþia de mobilizare a propagandei ºi în particular a
proletcultismului e extrem de importantã. Însã pentru
comunism pare esenþial ca discursul propagandei sã
rãmînã coerent în logica lui, oricît de dementã ar fi ea. ªi,
într-un fel sau altul, trebuie sã rãspundem ºi întrebãrii pe
care foarte mulþi ne-am pus-o în ultimii ani ai comunismului
românesc: de ce continuã Ceuºescu ºi toatã propaganda
comunistã sã repete cu atîta grijã pentru detalii un discurs
complet absurd, în care nu mai credea nimeni?
Pentru cã din aceastã coerenþã a “logicii”
propagandei pleacã ºi persuasiunea, atîta timp ºi în zonele
în care ea mai poate sã funcþioneze, dar ºi disciplinarea
prin forþã: spectatorul lucid, cel care nu (mai) poate fi
convins este sfidat, umilit ºi supus într-un fel sau altul, fie
ºi doar la nivelul atitudinii sale în spaþiul public. Grossman
spune cã e greºitã pãrerea dupã care cruzimile statului
sovietic din diferite epoci ar fi manifestãri aberante fie ale
unui sistem scãpat de sub control, fie ale unui dictator
nebun. Nicidecum: era exact ceea ce trebuia fãcut pentru
a distruge libertatea.
Proletcultismul nu e în primul rînd o esteticã
aberantã, ci un instrument criminal, cu ajutorul cãruia a
fost distrusã o lume ºi au fost lichidaþi “duºmanii”, adicã
de-a valma “moºieri”, burghezi, intelectuali independenþi,
comuniºti deveniþi suspecþi, profesioniºti periculoºi
pentru partid datoritã ataºamentului lor faþã de
competenþã, þãrani care nu vroiau sã intre în colectiv,
oameni care au fãcut o glumã neprincipialã ºi, în sfîrºit,
trecãtori luaþi la întîmplare de pe stradã pentru a completa
un lot de deþinuþi dintre care unii muriserã. Toþi cei care au
cîntat partidul, colectivizarea, URRS, pe Stalin sau orice
alt aspect legat de “noua lume” sînt nu doar niºte artiºti
rataþi, ci ºi pãrtaºi la aceastã crimã.
Existã convingerea destul de rãspînditã cã
proletcultismul este un fenomen exotic, special, odatã cu
a cãrui dispariþie se intrã în “normalitate”. Mi se pare, în
mare parte, o percepþie eronatã (interesatã sau nu, nu
conteazã): aºa cum forma primitivã ºi violentã a
proletcultismului nu face decît sã oglindeascã politicul
epocii, ºi în continuare mainstream-ul culturii va reflecta
110 înapoi la proletcultism - revizitãri
nivelul de complexitate al strategiilor politicului, chiar dacã
nu va fi dictat de acesta la fel de direct ca poeziile anilor
’50.
Este foarte important, pentru înþelegerea
proletcultismului, faptul c㠓responsabilii cu arta” simt
nevoia sã îl adapteze atunci cînd prima lui fazã dã semne
de obosealã, adicã odatã ce prima fazã politicã a distrugerii
violente ºi a instalãrii confortabile la putere se încheie (nu
e exagerat sã spunem cã arta pînã atunci complet
controlatã începe sã fie adaptatã pieþei). Mihai Novicov,
un important ideolog al culturii în vremea respectivã,
insista în volumul citat cã nu proporþia de eroi pozitivi
faþã de cei negativi conteazã, ºi cã esenþiale nu sînt
declaraþiile aparente ale personajelor (în sensul cã nu e
obligatoriu ca ele sã fie decupate exact din propaganda
oficialã a partidului). Important e sensul profund al operei,
impresia finalã pe care o lasã cititorului: acestea trebuie
sã fie corecte ideologic.
Novicov trimite, astfel, la magazie proletcultismul
cretinoid al fazei de început a comunismului, ºi dã semnalul
internalizãrii conþinutului ideologic (aspect irelevant
pentru proletcultismul amintit, care nici nu avea
interioritate): la suprafaþã eroii negativi pot sã-ºi dea în
petec, lucrurile pot fi amestecate, important e ce rezultã. Îl
dã ca exemplu (pozitiv, desigur…) pe Baranga: e bine cã
personajele pozitive sînt umanizate, “estetizate”
(respectiv mai puþin politizate, dar mai credibile). Impor-
tant e sã reiasã clar cã forþele ºi ideile “înaintate” vor
cîºtiga întotdeauna. Acum toate acestea pot pãrea
derizorii, dar atunci era o mutare importantã.
Pe aceastã linie trasatã de partid, prin Novicov ºi
alþii ca el, va ºi evolua, o vreme, literatura. Ea va fi
reestetizatã de proza ºi dramaturgia anilor ’60, care îi vor
reda ºi un anumit grad de verosimilitate ºi complexitate.
Dar sensul ei final era cuprins în logica propagandei ºi a
dominãrii societãþii de cãtre partid. Artele angajate trec,
angajaþii cu propaganda rãmîn. Acelaºi Novicov mai trecea
un prag peste un deceniu, cînd se despãrþea defintiv de
proletcultismul barbar al anilor ’50, afirmînd cã respingerea
de plano a culturii anterioare epocii luminoase e o aberaþie
atît de evidentã încît nici nu mai meritã combãtutã (era
totuºi ceea ce el ºi alþii propovãduiserã cu fanatism la
momentul respectiv, pentru cã cei cîþiva scriitori
“burghezi” acceptaþi erau desfiguraþi complet prin prisma
aceleiaºi ideologii unice). Care e schimbarea între aceste
momente? La modul esenþial, nici una.
Pentru cã Novicov are perfectã dreptate. Ceea ce
conteazã este rezultatul final, iar acesta se judecã citind fiecare
operã în contextul negocierilor continue ºi implicite dintre
putere ºi societatea reprezentatã de scriitori. Atitudinea de
maximã intransigenþã susþine cã orice text literar care nu
denunþa comunismul era unul “colaboraþionist”. Este,
desigur, o atitudine extremã, susþinutã de foarte puþini, chiar
dacã e perfect raþionalã ºi legitimã.
Dar dincolo de discuþia de principiu, dintr-un punct
de vedere “didactic” faþã de comunism trebuie precizat cã
ºi dacã respingem o astfel de poziþie putem rãmîne cu
certitudinea cã mãcar un segment al culturii româneºti,
cel care se situeazã mult în spatele liniei frontului dintre
putere ºi societate, face jocul puterii: prin temele ºi ideile
circulate, prin “atitudinile care cîºtigã”, prin relaþia pe care
o întreþin cu cititorul (la un nivel mai subtil, însuºi faptul
cã ele sînt atent calculate în funcþie de situaþia politicã
poate fi interpretat ca a face jocul puterii).
E vorba, evident, doar de cultura onorabilã, cîteodatã
fãcînd chiar figurã de disidenþã, nu de literatura scriitorilor
de curte; în principal, e vorba de mainsteram-ul amintit al
prozei ºi dramaturgiei din anii ’60. Ironia relaþiilor foarte
complexe face ca între aceastã literaturã onorabilã care nu
arareori s-a visat disidentã ºi proletcultism sã nu existe
nici un hiatus major; estetizarea ºi umanizarea se produc
lin, cuminte, de-a lungul deceniilor. De dragul paradoxului,
mai lansez o ipotezã: poate cã literatura tînãrã de azi pare
proletcultistã tocmai pentru cã e prima care iese din aceastã
evoluþie discretã, neîntreruptã…?!
Ioan BUDUCA
Proletcultismul etern
Citesc un articol în “Dilema veche”. Se numeºte
“Noul Comunism vine din Occident”. Autorul: Tudor
Cãlin Zarujanu. Are mai bine de 20 de argumente pentru
teza pe care a formulat-o încã din titlu. Redacþia i-a pus
articolul sub genericul “De discutat”. Este, într-adevãr,
de discutat. Ceea ce e bine. Nici 5% din textele pe teme
politice ori ideologice ce apar la noi nu sînt de discutat. ªi
asta nu pentru cã ar da soluþii indiscutabile. Sînt cum sînt
(doar de citit ºi apoi de uitat) pentru cã nu asumã un gînd
propriu, ci mestecã comentarii la comentarii într-o oalã în
care nimic nu mai are gustul gîndirii individualizate.
Dar - Dumnezeule! - ce sã fie ºi chestia asta: gîndul
propriu? gîndul personal? Ei, dacã am ºti!!!
Ceva e sigur: gîndul e tare ºi e al tãu dacã face sã
curgã la vale un rãspuns la o întrebare, iar întrebarea e
tare ºi e a ta dacã alþii pot lucra pe cursul rãspunsului o
vreme ºi încã o vreme. De douã mii de ani ºi mai bine
curgem la vale cu toþii întrebîndu-ne în fel ºi chip ce s-a
întrebat înaintea noastrã Platon: cum trece lumea de la
unu la multiplu?dar gîndul cum trece?
Dar, dupã Platon, s-a mai formulat o întrebare pentru
mii de ani de curgere a gîndului: este sufletul individual?
ori sufletul este ceva din altceva mai mare? ce sã fie acel
altceva mai mare - neamul? Biserica? Dumnezeu?
Altfel spus, în codificare platonicianã: este sufletul
nostru unu? sau este parte dintr-un întreg multiplu? este
el în Întreg? ori este o Parte?
În vremurile dinspre noi, am avut trei rãspunsuri: 1.
sîntem Pãrþi, iar Întregul este social (comunismul teoretic
a fost radicalizarea acestui gînd); 2) sîntem Întregi, dar nu
putem funcþiona decît organizaþi în Pãrþi Sociale
(liberalismul); 3) sîntem Întregi ºi trebuie sã putem
funcþiona aºa chiar ºi dupã ce Întregul pe care l-am numit
cîndva Dumnezeu va fi murit în sufletul nostru
(individualismul aristocratic nietzschean - supraomul).
Ceea ce observã cu acurateþe Tudor Cãlin Zarujanu
(dar rãspunzînd unei întrebãri prost puse) este urmãtorul
fapt: nu ne mai simþim Întregi. Ne rãmîn practicabile prin
urmare doar cãile comunismului (la limita, de jos, a disoluþiei
stãrii noastre de In-divid) ori cãile supraomului (la limita,
de sus, a încercãrii de a restaura starea de In-divid).
Supraomul e greu de identificat de la nivelul omului
neîntreg, aºa cã sentimentul la care sîntem condamnaþi pe
acest nivel va fi, mereu ºi mereu, în fel ºi chip, acela cã
Ceva Mai Mare ne cuprinde fãrã sã se lase cuprins - cã-
i spunem comunism, cã-i spunem conspiraþie, ce
importanþã are?
În vremurile creºtinismului, problema dacã acel Ceva
Mai Mare care ne cuprinde se lasã cuprins, ori nu se lasã
cuprins la rîndu-i de acest Întreg care este sufletul nostru,
 înapoi la proletcultism - revizitãri
aceastã problemã a supt în douã Biserica Originarã ºi aºa
am ajuns sã avem Catolicism (care spune cã Dumnezeu e
transcendent, de-ne-cuprins) ºi Ortodoxie (care spune cã
Dumnezeu se lasã cuprins întrucît energiile sale necreate îi
sînt accesibile omului în anume condiþii).
Azi, aici ºi acum, fãrã întrebãri despre natura
comunicãrii Individ-Dumnezeu, am ajuns, iatã, la
constatarea faptului cã nici în Comunism, nici în occidentul
laic nu e loc pentru individualitatea omului ca Întreg. Totul
e massificat: prin mijloacele de comunicare în masã, prin
mode, prin ideologii...
Dar cine cu adevãrat poate opri o individualitate sã-
ºi restaureze Întregul? De ce sã-i cerem societãþii (care tinde
spre divizãri massificate prin natura ei proprie) sã rezolve
problemele sufletului individual? Dacã nu societãþii, atunci
cui? Dar cînd vreodatã s-a mai adresat sufletul nostru in-
divid unui zeu divizibil în zei mai mici, sociali? În vremurile
idolatriei.
Astfel de vremuri trãim.
Numele de acum al prolectultismului (care proclama:
“Avem un ideal social!”) este postmodernism (care
proclamã: “Dacã un ideal nu poate fi decît social, mai bine
nici un ideal!”).
Mai puþin vizibil, pe scenã, dar nu în rolurile
principale, avem un postmodernism de dreapta, care
proclamã aºa: “Cãutãm un nou ideal? Nu-l putem cãuta
înainte de a conºtientiza cînd s-a nãscut ºi ce a fost cel
care tocmai a murit. Acceptaþi cã s-a nãscut o datã cu
Modernitatea? Ce a vrut el? Sã despartã ºtiinþific Binele de
Rãu, nu-i aºa? Ori. Ori. Logica terþului exclus. Legea a treia
a logicii aristoteliciene. Ce avem de cãutat, aºadar? O logicã
a terþului inclus”.
Postmodernismul de dreapta nu va fi de la început
literaro-centric (dacã va fi sã fie). În centrul primelor cercuri
pe care le-a fãcut apa lacului stãtut al modernitãþii filosofice
cînd a cãzut acolo piatra (vezi piatra din profeþiile lui Dan-
iel), acolo în centru au fost cîteva descoperiri matematice.
Mulþimile infinite. Cantor. Partea ºi Întregul sînt egale, acolo.
Iei o parte dintr-un întreg ºi întregul rãmîne întreg, acolo.
Infinitul mare ascultã de altã logicã decît aceea a finitului.
Acolo A este egal cu non-A. Apoi a venit fizica cuantelor.
ªi undã, ºi corpuscul. Logica ºi-ºi. Nici infinitul mic nu
ascultã de logica aristotelicianã a finitului. Apoi au ieºit la
ivealã mulþimile vagi. ªi adevãrat, ºi fals. Inteligenþa
artificialã a computerelor lucreazã cu vagul non-aristotelic
al acestor modele matematice.
Astfel de revoluþii în domeniul logicii nu pot fi
ascunse cu ajutorul cenzurii, ori al noii inchiziþii a
standardului academic.
Grecii lui Pitagora au încercat sã ascundã existenþa
numãrului iraþional.
Grecii de mai tîrziu au descoperit paradoxul logic,
descoperind, de fapt, logica altfel a infinitului.
Matematicienii s-au luptat pînã în 1931 sã raþionalizeze
paradoxul potrivit cu raþiunea logicã aristotelicianã. În 1931,
revoluþie: Kurt Gödel demonstreazã cã matematicile sînt
axiomatic paradoxale.
Sub ochii noºtri, dogmatizaþi de textul exclus, se
întîmplã, azi, redescoperirea tradiþiei ºi-ºi în logicã. ªi om,
ºi Dumnezeu. Blaga a vorbit primul despre valoarea
metodologicã a dogmelor ºi despre potenþialul de
cunoaºtere al antinomiei. Alt român, Stephan Lupasco a
fost cel dintîi filosof al secolului al XX-lea care a prelucrat
rezultatele cuanticii într-o nouã schematizare de tip logic.
I-a spus logica dinamicã a contradictoriului. Un alt român,
Nicolae Georgescu Roegen, economist, a reuºit sã
111
construiascã modele matematice pentru economie lucrînd
cu cîteva aspecte paradoxale ale negentropiei (care
contrazic legea a doua a termodinamicii).
În fine, azi, un alt român, profesor titular al unui
departament de cercetare în domeniul inteligenþei
artificiale la New York, Virgil Constantin Negoiþã, încearcã
sã foloseascã genurile literare (jurnal, memorialisticã,
interviu, roman, povestire) pentru a populariza
necesitatea unui astfel de postmodernism de dreapta
(logica ori-ori fiind suverana stîngii din modernitatea
politicã). În fapt, toatã literatura lui Constantin Virgil
Negoiþã este un manifest al acestui postmodernism de
dreapta.
Contemporan cu Constantin Virgil Negoiþã, român
de asemenea, dar fizician cuantist, nu matematician,
Basarab Nicolescu, director al unui deparament de
cosmologie cuanticã la CNRS, Paris, a elaborat, ºi el,
manifeste ale unui nou model logic, unul în care terþul
este tainic inclus. Preocupãrile sale tind sã gãseascã
unitatea transdisciplinarã dintre ºtiinþe, religii ºi artele
ezoterice.
Sã mai spunã cineva cã elitele româneºti n-ar...
pãcãtui prin aºezarea lor exclusiv la dreapta.
Ce vreau sã spun, în concluzie? Atîta doar: noul
proletcultism, postmodernismul de stînga, ironic,
deconstructivist, multicultural, a trecut în defensivã
istoricã. Nu mai reprezintã nici un fel de avangardã,
ideologicã ori artisticã. Se apãrã cum ºtie el, divizînd ºi
separînd, de necunoscutele ce-l înconjoarã dinspre
ºtiinþele pe care n-a vrut, la vremea lui, sã le accepte ca
fiind fenomene culturale mãcar la fel de importante ca ºi
artele.
În fapt, matematicile ºi fizica dau culturii cele mai
importante presupoziþii filosofice pe care ea îºi
construieºte apoi întrebãrile ºi rãspunsurile.
Încã o precizare: ce înþeleg prin proletcultism?
Fireºte cã nu mã gîndesc la fenomenul istoric botezat ca
atare. Mã gîndesc la orice cult închinat idolatru unei
pãrþi a întregului, fie ea, aceastã parte, revoluþia socialã,
fie ea, partea, orice altceva.
Ceea ce numesc, încã subaltern modernitãþii, dar
ofensiv, postmodernism de dreapta are a fi (dacã va fi sã
fie) o restaurare a ceea ce a fost bun în premodernitate,
dar a fost aruncat împreunã cu ceea ce modernitatea a
considerat rãu: logica terþului inclus. Terþul exclus nu are
calificare ontologicã pentru a da rãspuns întrebãrilor de
pe alte nivele de existenþã decît cele considerate cantitativ
reale. Sã nu uitãm cã pe nivelul existenþelor virtuale, în
ciberneticã, orice semn poate primi, simultan, ºi semnul
plus ºi semnul minus. La fel, pe nivelele de existenþã
calitativ reale.
Gavril Miklossy,
Griviþa 1933
112 înapoi la proletcultism - revizitãri
Doina JELA
Proletcultismul
Nu cred cã doriþi în discuþia de faþã sã vã întoarceþi
la originile istorice ale proletcultismului. ªi totuºi, originile
lui spun multe despre sensibilitatea ºi vulnerabilitatea
unor artiºti importanþi ( Maiakovski, Eisenstein, Labiº la
noi) la cântecul lui de sirenã, chiar ºi dupã instrumentarea
de cãtre comuniºti ºi transformarea lui în armã a luptei de
clasã. Ceea ce, la origine, amintiþi-vã, nu a fost. Ca produs
secundar ºi derivat al avangardismului, apãrut în primele
decenii ale secolului XX în Rusia, proletcultismul nu
însemna decât o reînnoire a resurselor ºi o lãrgire a
domeniului esteticului cãtre teme mai “lipsite de nobleþe”
ºi nefrecventate. Un fel de “esteticã a urâtului”, dar încã
esteticã!
Ori de câte ori mã gândesc la scriitori interesanþi,
cãzuþi în capcana renunþãrii benevole ºi entuziaste, la
bunul cel mai de preþ, propria lor libertate, pentru a ºi-o
pune în slujba unei ideologii (nu de frica secãtuirii defini-
tive a resurselor, nu din oportunism, nu din dorinþa de a
trãi bine, din scris, nu fiindc㠓nu le place gloria împãturitã”
cum se justifica printre rânduri, Adrian Pãunescu), îmi
vine în minte Ion Negoiþescu, plângând de vinovãþie la
ieºirea din închisoare, la vederea mâinilor crãpate ale
muncitorilor dintr-un film de propagandã. Sau la Nichita
Stãnescu (mai complicat, nelãsându-te niciodatã sã fii sigur
pânã la capãt cât este pozã ºi cât autenticite în
“angajamentele” lui) dorind sã-ºi dedice cununa de lauri
de la Struga muncitorilor de la uzinele de la Ploieºti. În
fond, ce e rãu în opþiunea de a “cânta” aceste mâini ºi
aceºti muncitori? Ce e rãu în “a te adãpa la sursele vii ale
inspiraþiei din viaþa celor care muncesc”, cum zicea Nicolae
Ceauºescu, fãcând sã îngheþe sângele în venele scriitorilor
români în plinã varã a lui 1971, cu faimoasele lui teze?
Rãu este, desigur, faptul cã tema nu-þi vine de la
tine, ci de la Ideologul de la care vine tot, ºi cã ea a
trasformat scritorii cum a transformat toate celelalte fiinþe
respirând aerul sub domnia lui, într-o clasã de ºcolari,
care scriu compuneri pe teme date. Vã amintiþi pesemne
vorba “S-a dat drumul la peisaj” care circula printre
plasticieni dupã moartea lui Stalin, în timpul dezgheþulului
de care tot vorbeºte dl Alexandru George, pãrându-i-se
cã nimeni nu-l înþelege.
Dar când dorinþa ta chiar coincide, chiar vine în
întâpinare? ªi eu pun întrebarea asta foarte serios. Eu
cred cã numãrul celor “orbiþi” “seduºi”, nerãbdãtori sã
“slujeascã”, (nu doar printre scriitorii mediocri, ei doar s-
au luat dupã cei mari, convinºi cã dacã în viziunea acestora
“Lumina vine de la Rãsãrit” aºa trebuie sã stea lucrurile)
este mult mai mare. Suficient de mare ca sã merite ºi ei
întrebaþi, interogaþi, ascultaþi. Or, lucrul acesta nu prea s-
a întâmplat. Nici n-au fost întrebaþi ºi nici din proprie
iniþiativã n-au prea vorbit.
Aºa cã m-aº fi aºteptat, adicã sper, sã-i fi întrebat
despre proletcultism pe cei care s-au aflat în “miezul lui
aprins”.
În aºteptare, eu ce-aº putea sã spun? O carte
netradusã în româneºte scrisã de o fostã comunistã,
Jeannine-Verdes Leroux Le parti communiste, les
intelectuels et la culture, lãmureºte indirect unele aspecte.
La fel, câteva dintre mãrturiile sporadice, parcimonioase,
ale marilor intelectuali interbelici români, puºi pe slujit ºi
pe “construcþie”, e drept în numele unei alte ideologii,
cea de extremã dreapta. ªi deºi militantismul ideologic
este una ºi creativitatea este alta, mãrturiile lor pot sã ne
ajute sã înþelegem în ce fel, ºtiind bine cã scrisul este act
individual, responsabilitate individualã, singurãtate deci,
unii scriitori au fost nerãbdãtori sã se debaraseze de
aceastã povarã ºi au rãspuns imediat ce au avut ocazia,
chemãrii de “se angaja plenar”. Adicã de a-ºi estompa
individualitatea subordonând-o unei creaþii colective,
unui supra-eu artistic, intrând într-un “azil narcisist”, cum
spune cercetãtoarea francezã citatã mai sus, cã se intra în
partidul comunist.
Dar nici unul dintre acei “desenchantés” care ºi-au
pus cenuºã-n cap în termeni dramatici în alte culturi (
Czeslav Milosz cu Gândirea captivã) nu ne-au lãsat mãrturii
despre ce s-a petrecut cu ei. Am parcurs , de pildã, cu
atenþie interviurile lui Petru Dumitriu, scriitor chipurile
preocupat sã dea un rãspuns la o asemenea întrebare ºi
mãrturisesc cã nu am gãsit unul convingãtor. În schimb,
Drum fãrã pulbere, continuã sã exercite asupra cui îl citeºte,
vraja otrãvitã a marelui talent al autorului, care te
impregneazã de urã pentru “ciocoi”, pentru “burgheza
putredã”, cu prosteþimea intactã de acum 60 de ani.
Încercaþi ºi veþi vedea.
Probabil însã cã tema pe care dvs. vreþi s-o discutaþi
nu e de ce ºi cum, ci, în prelungirea numerelor trecute, ce
ºi cât din literatura anilor comuniºti mai poate fi valorificat
azi. Sau pesemne, întrebarea care te poate face melancolic:
s-a produs oare în alte epoci ale istoriei ºi în alte locuri
trecute prin comunism, mai multã maculaturã nu doar
inutilã, ci ºi nocivã, decât la noi? Dincolo de imensa
cantitate de suferinþã ºi moarte pe care a fi indecent sã o
uitãm, s-a mai pierdut cu atâta iresponsabilitate timpul,
timp creator, se înþelege, pe alte meleaguri ale lumii?
Cred cã definiþia cea mai porivitã pentru perioada
literarã a celor aproape 50 de ani de comunism, adicã de
creaþie subordonatã ideologicului, despre care s-a vorbit
în fel ºi chip, ca despre o rezistenþã prin culturã,
(numãrându-se la nesfârºit, precum steagurile lui Pristanda,
un numãr, e drept, incredibil de mare de cãrþi frumoase,
datorate unor autori miraculos intacþi), este asta: o imensã
pierdere de timp. În ciuda acelor cãrþi, fiindcã noi nu ºtim ce
ar fi fãcut Agopian, Bãnulescu, Sorin Titel, sau Preda, sau
Adameºteanu sau Muºina, Cãrtãrescu, Mariana Marin,
Mazilescu, într-un climat de libertate, dacã în absenþa acestui
climat au reuºit performanþele pe care le-au reuºit?
Altfel, ca ºi dl.Eugen Negrici cred cã formele
literare nãscute din ideologizarea literaturii ºi sub
presiunea ideologicului sunt forme de patologie a
esteticului, ca animalele, plantele ºi fructele mutante de
dupã o explozie atomicã. Unele mai puþin atinse, semãnând
suficient de bine cu organismele care au beneficiat de un
aer “normal”, ca sã îngãduie comparaþia, niciodatã însã
în favoarea lor, altele foarte atinse ºi cãpãtând forme bizare,
monstruoase, cãrora trebuie sã li se aplice o analizã esteticã
sui generis. ªi în faþa cãrora ochiul strãin are nevoie de
explicaþii pentru a le înþelege, cum are nevoie de explicaþii
Casa Poporului (e drept, nu cele pe care le dau ghizii ei de
azi, care-ºi încep toate propoziþiile despre “exponate” cu
“cel mai… din lume”, prelungind ºi perpetuând straniu
megalomania celui care a creat-o). Sigur, romane ca Galeria
cu viþã sãlbaticã ºi Lumea în douã zile, Feþele tãcerii, ba
chiar Cronicã de familie, pot fi citite, ocolind, sau
constatând în corpul lor prezenþa unor “formaþiuni
tumorale”. Mã gândesc aproape reflex la cãrþile de acest
fel (romane realiste, “ale politicului”), fiindcã ele au
încercat sã dea seamã de experienþa pe care autorul o
 înapoi la proletcultism - revizitãri
deþinea, singura despre care era în fond în stare sã scrie
cu competenþã. Asta în condiþiile în care tocmai realul era
intuºabil, fiindcã, aºa cum scria Soljeniþîn, realismul so-
cialist îi cerea autorului sã scrie nu ce vedea, ci cea ce
“auzea” devenind un fel de profet la mâna a doua ºi
transcriind doar ce vedeau halucinaþii vizionari ai
“viitorului luminos”. Or, chiar ºi atunci când s-a scris
polemizând cu exigenþele ideologicului, chiar când s-a scris
persiflându-l, semnele acestei încleºtãri, acestui parteneriat
de dialog, sau adversitate, sau capitulare se simt în
literatura rezultatã. Iar asta mai mult decât se vede rãzboiul
lui Napoleon în romanul lui Tolstoi, sau provincia francezã
de la jumãtatea secolului 19 în romanele lui Flaubert, chiar
atunci când scriitorul este foarte talentat. De ce nu stau la
fel lucrurile cu romanele lui Soljeniþîn, sau Platonov, sau
ale lui Grosmann, sau ale lui Danilo Kiº, ca sã nu dau
decât câteva exemple. Sau chiar al lui Kundera, cel de
dinainte de evadarea din þara de origine? La aceastã
întrebare nu am gãsit nicãieri nici un rãspuns. Neverosimila
capacitate de secãtuire a resurselor ºi a talentului pe care
literatura la comandã a avut-o, mai ales la noi, ºi nu
pretutindeni pe unde ploaia atomicã a trecut, iarãºi, nu mi
se pare cã s-a discutat destul. Poate fiindcã toatã lumea o
simte,ca pe o mare pãcãlealã: sustrãgându-se, cei mai mulþi
dintre ei, (evazioniºti!!!) comenzii ideologice de a înfãþiºa
o realitate aºa cum ea nu era, scriitorii s-au autocondamnat
sã nu scrie exact despre ce-i obseda zi ºi noapte. (Nu cred
cã exista personaj, problemã sau preocupare mai intensã
decât Ceauºescu, viaþa, vizitele ºi sãnãtatea lui în anii 80
ºi tocmai despre el scriitorii nu scriau, aºa cum bine a
remarcat într-un text memorialistic Gabriela Adameºteanu).
Or, acum, dupã rãzboi, toþi simþim cã soluþia ar fi fost sã
scrie, ca Soljenþîn, Platonov, sau Bulgakov, sau Danilo
Kis: cu disperatã încredere în steaua ºi harul lor, despre
realitatea aºa cum era ea, asumând riscul de a nu publica
niciodatã, de a muri neºtiuþi…
Fireºte, existã în toate timpurile ºi au existat ºi în
comunism, scriitori pe care socialul, politicul, imediatul,
chiar nu-i intereseazã. Ei n-au avut ce negocia ºi ce pierde
în materie de libertate creatoare (exemplul cel mai
cunoscut, poate, este Radu Petrescu) ºi doar aparent
paradoxal, producþiile rezultate din demersul lor
scriitoricesc pare sã se fi pãstrat cel mai bine. Literatura
eului, autoficþiunea, atât de prizatã acum în Europa, parcã
din lipsã de subiecte, registrul minor, în care au evadat,s-
au retranºat, din vocaþie sau de nevoie, un numãr de
scriitori ai epocii, fac din ei niºte precursori ºi le dã o
actualitate - frustrantã pentru confraþii lor, mai ancoraþi în
real, siliþi sã spunã despre acesta jumãtãþi de adevãr, din
anii comunismului.
Cât din scriitorul meu de cãpãtâi din anii ’80, Marin
Preda, mai rezistã la lecturã, azi? Eu cred cã autenticitatea
tonului, faptul cã toate întrebãrile de care ºi le pune, chiar
îl preocupã, ºi nu scrie doar din teama, ºi aceea omeneascã
ºi de înþeles, de a nu ieºi din atenþia publicului, tensiunea
ideilor, pot miºca ºi pe cititorul de azi, neimplicat “senti-
mental” ºi existenþial în epocã, fãcând din Marin Preda
un scriitor încã actual. Dar când îmi aduc aminte cã tocmai
el a spus c㠓Soljeniþîn nu este singurul fel posibil de a fi
scriitor azi” încep mã gândesc ºi la el cu amãrãciune, ca la
o vocaþie pe jumãtate distrusã. Fiindcã în realitate el era
singurul de anvergura ºi structura “zekulului paradig-
matic”, cea a scriitorului-martor. Aºa, incapabil a se pref-
ace ca alþi estetizanþi, cã precuparea lui nu e istoria, a fost
un martor care pe alocuri, acolo unde nu putea spune ce
vedea, a închis ochii, sustrâgându-se astfel obligaþiei de
113
a scrie mincinos, ba chiar, cu faimosul episod din Delirul,
când nu s-a mai putut nici sustrage, nu ºtiu încã de ce, a
scris mincinos.
ªi când spun “mincinos” nu vreau sã se creadã cã
amestec eticul cu esteticul: a scris mincinos adicã împotriva
convingerilor ºi adevãrului lui cel mai profund, cea ce se
vede, întotdeauna, în rezultatul estetic.
Asta este cam ce îmi trece prin minte, cam amestecat,
când mã gândesc la literatura din vremea proletcultismului
românesc, pe care atât am iubit-o, noi toþi, fiindcã era tot
ce ne mai rãmãsese. Marea problemã a literaturii române
care ne rãmâne dupã ea, este cã am trãit 50 de ani o
experienþã unicã în istorie de care nu s-a ales nimic, ceea
ce nu se poate spune despre nici una dintre literaturile
din Est, poate doar despre cea albanezã, pe care însã n-o
cunosc deloc. Nu s-a ales nimic, nici mãcar o autenticã ºi
profundã analizã a ratãrii, care în sine poate fi o literaturã.
ªi cã dacã s-ar apuca scriitorii de acum sã recupereze
acest handicap, rezultatul ar fi tot un fel de literaturã la
comandã. Cum au ºi fost într-o anumitã privinþã, mãrturiile
ºi reconstituirile despre gulagul comunist, din primul
deceniu de dupã cãderea lui.
O literaturã rezultat al libertãþii de gândire a
scriitorului, absolutã, nenegociabilã, nu se scrie decât la
vremea ei, atunci când, vorba tot a lui Marin Preda, îþi ard
degetele sã o scrii ºi e atât de irepresibilã, încât nu-þi mai
pasã dacã o scrii pentru sertar sau pentru public. Acum s-
a dus, gata. Acum e vremea Ioanei Bradea, a lui Cristian
Popescu, a Domincãi Drumea, scriitorii peisajului ºi ai
sensibilitãþii de dupã ploaia atomicã. Nu, Doamne fereºte,
a lui Dinu Sãraru, sau DR Popescu.
Luminiþa MARCU
Atmosferã de epocã
Gazeta literarã, 1954
Deºi încã în plinã perioadã de impunere a “noii
literaturii” dictate de la Moscova, anul 1954 este marcat
de cîteva licãriri de speranþã. Apãruse “Bietul Ioanide!”,
urma sã apar㠓Moromeþii”, începuserã sã se (re)impunã
cîteva nume cu sonoritate ºi, mai ales, apare o nouã revistã,
“Gazeta literarã”. Titlul era calchiat dupã o revistã
sovieticã, chingile erau la fel de strînse în ceea ce priveºte
libertatea de orice fel, totuºi, un oarecare entuziasm se
simte în acest început. “Gazeta literarã”, cu lunga ei carierã,
transformatã apoi în “România literar㔠(într-o vreme cînd
toate lucrurile deveneau cît se poate de “româneºti”), poate
fi consideratã un fel de centru de semnificanþã pentru
întreaga lume culturalã din România comunistã. Nici
oficinã a culturii de partid, ca “Sãptãmâna”, dar nici riscant
occidentalizantã, “Gazeta-România literar㔠pare sã
oglindeascã cel mai bine epoca în nucleul ei dur, departe
de extremisme, în mijlocul evenimentelor, cu cele mai
prestigioase semnãturi, cu texte cîteodatã curajoase, dar
ºi cu mostre ale unor laºitãþi de multe ori inutile, adunînd
în paginile ei tot ce s-a întîmplat mai important în domeniu
de-a lungul unei întregi epoci. Nici o evaluare a literaturii
din comunism nu se poate lipsi de rãsfoirea presei literare
de atunci, nici o înþelegere nu e posibilã fãrã efortul de a
intra în atmosfera de epocã. Iar “Gazeta literar㔠e un fel
de glob de cristal în care se miºcã, redusã la resorturile ei
esenþiale, strania lume culturalã a anilor comuniºti. *
114 înapoi la proletcultism - revizitãri
O revistã literarã cu sprijinul Partidului Muncitoresc
Român
În cuvîntul de deschidere, Mihail Sadoveanu
vorbeºte despre cum „binecuvîntata cotiturã istoricã de
la 23 August 1944” a permis apariþia acestei reviste literare,
cu sprijinul Partidului Muncitoresc Român, o revistã care
va fi plin㠄cu ºtiri ºi cronici despre toate realizãrile
culturale, atît de la noi, cît ºi din Uniunea Sovieticã ºi
þãrile prietene de democraþie popularã”. Tot pe prima
paginã, este prezent cu un ton înflãcãrat Petru Dumitriu,
cu un text (parabolic?) despre epoca de atunci: „E o epocã
plinã de încordare, de fapte sublime, de întîmplãri odioase.
O epocã în care se aratã bine ce e înalt ºi frumos în fiinþa
omeneascã ºi ce din pãcate josnic ºi ruºinos în ea.” Un
prozator tînãr, cu care îºi începe lunga serie de elogii
Gazeta literarã: Nicuþã Tãnase, pentru nuvela „M-am fãcut
bãiat mare”.
Cea mai interesantã rubricã: „La ce lucreazã scriitorii”
unde ni se spune cã Marcel Breslaºu lucreazã la un poem
amplu cu scene din viaþa poporului nostru ºi care se va
intitula...”Povestea Poveºtilor”. (Oare chiar nu ºtiau nimic
despre „Povestea poveºtilor” lui Ion Creangã sau poate
acest Breslaºu era un ironic, un decadent, poate îºi bãtea
joc de tãvarãºi?). Marin Preda pare preocupat de drumul
þãranilor spre socialism: „Dupã nuvela „Desfãºurarea”,
unde povestea întîmplãri petrecute în perioada dinaintea
înfiinþãrii unei gospodãrii agricole colective, Marin Preda
scrie un roman despre drumul þãranilor muncitori care merg
spre socialism”.
Pe ultima paginã a primului numãr (care are în total 4
pagini), aflãm cine se ocupa în mod oficial de destinele
prozei româneºti, care erau problemele discutate în Plenara
Secþiei de prozã a Uniunii Scriitorilor din 12 martie 1954.
Cele 5 nuvele discutate: „Ana Nucului” de Remus Luca,
„Lenþa” de Francisc Munteanu, „M-am fãcut bãiat mare”
de Nicuþã Tãnase, „Biruinþa” de Mircea ªerbãnescu ºi
„Mlaºtina” de Silviu Podinã. V. Em Galan are cea mai
interesantã observaþie: în aceste nuvele, „personajele
negative sînt mai bine realizate decît cele pozitive”! Petru
Dumitriu este cel mai zelos, referindu-se la „slãbiciunile
muncii comisiei de prozã”.
Cine realizeazã primul numãr al noii Gazete literare:
redactor-ºef, Zaharia Stancu; colegiul redacþional: Mihai
Beniuc, Marcel Breslaºu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu,
Alexandru Jar, Eugen Jebeleanu, George Macovescu
(redactor-ºef adjunct), Veronica Porumbacu (redactor ºef
adjunct), Cicerone Theodorescu, Ion Vitner.
În numerele urmãtoare, Petru Dumitriu scrie la fel de
înflãcãrat despre producþia de romane a vremii, anunþînd
„vreo douãzeci de romane noi” pe care le pregãtesc
confraþii, (unul dintre ele „cu un titlu plin de farmec, un
titlu ca de basm: „Ciobanul care ºi-a pierdut oile””), el
însuºi anunþînd cã va publica în curînd „Pasãrea furtunii”.
Printre autorii anunþaþi trimfãtor ºi fierbinte admiraþi de
Petru Dumitriu: Zaharia Stancu, Ion Cãlugãru, Alexandru
Jar, Aurel Mihale, Ion Pas: „Aºteaptã-le cu încredere, iubite
cititor. Deschide-le ºi, în paginile lor, cutreerã veacurile,
întinderile pãmîntului ºi mãrii ºi luminoasele piscuri sau
întunecoasele subterane ale sufletelor oamenilor vremii
noastre.”
Din dorinþa exprimatã jucat „De-aº avea o cronicã în
Gazeta literarã”, Petru Dumitriu ajunge chiar sã aibã un
articol sãptãmînal, în care pare sã fie unul dintre cei mai
aprigi apãrãtori ai noii literaturi din întreg peisajul revistei:
„Avem datoria sã ne supraveghem pe noi înºine ºi pe
confraþii noºtri ºi sã-i oprim în clipa cînd eroul e mai bun ºi
mai sublim decît în adevãr”... etc. Sub aparenþa cã se
împotriveºte unui schematism al intrigii ºi cã este pentru
„complexitatea” eroilor, Petru Dumitriu îndeamnã de fapt
fãrã încetare la controlul scriitorilor, la dezbaterile serioase,
(de nenumãrate ori revine ºi îi ceartã pe scriitorii care nu
participã la plenarele de prozã, unde unul dintre chiulangiii
obiºnuiþi se pare cã era Marin Preda), este puternic implicat
ºi îndeamnã la implicare în viaþa literarã controlatã riguros,
de pe poziþii de superioritate. Vorbeºte de nenumãrate ori
despre studenþii pe care îi îndrumã la ªcoala de literaturã.
Un roman lãudat la „Cronica literar㔠de M. Gafiþa:
„Valea fierului” de Dragoº Vicol. Texte propagandistice:
ªtefan Gheoghiu, Zaharia Stancu, Aurel Baranga, Paul
Georgescu. La o altã plenarã a secþiei de prozã, Camil
Petrescu rãspunde la niºte observaþii fãcute primului volum
din „Un om între oameni”, descrie cum s-a documentat ºi
vorbeºte despre „problemele care-i stau în faþã în ce
priveºte redarea chipului lui Bãlcescu” în al doilea volum
la care lucreazã în prezent.
Într-un editorial din 20 mai, Zaharia Stancu, un alt
fan al controlului asupra scriitorilor, configureazã hotãrît
tematica cea mai potrivitã a romanelor: „Cititorii aºteaptã
ca temele de actualitate din literatura noastrã sã sporeascã.
Ei ne cer cãrþi care sã oglindeascã construirea
socialismului, cãrþi în care sã se întîlneascã cu
constructorii socialismului, cu eroii muncii, cãrþi care sã-i
desfete ºi sã-i înveþe, cãrþi care sã le creascã putere de
muncã ºi sã le þinã treazã vigilenþa, cãrþi care sã le arate
frumuseþea patriei... (...) Interesant este, desigur, sã scriem
despre primii oameni care au descoperit ºi folosit focul.
Interesant este, desigur, sã scriem despre voevozii din
trecut ºi despre faptele lor mai mult sau mai puþin strãlucite.
Interesant este ºi sã demascãm burghezo-moºierimea care
pînã mai deunã-zi a asuprit ºi a exploatat, a tãiat ºi a
spînzurat în aceastã þarã. Dar, oare, sã fie mai puþin
interesant sã zugrãvim epoca noastrã, anii aceºtia, cu
oamenii lor, cu conflictele lor, cu inevitabilele lipsuri ºi
suferinþe, dar ºi cu marile lor biruinþe, cu uriaºele lor
înfãptuiri ºi înãlþãri? Rãspunsul este limpede.”
În numãrul din 10 iunie, un articol al lui V. Ermilov,
preluat din „Pravda” nr. 154 din 3 iunie 1954 (cîtã
promptitudine într-o epocã în care nu exista internetul!),
„Pentru realismul socialist”.
O interesantã invenþie de format este povestitã într-
un fel de rubricã de curiozitãþi: Romanul-Gazetã: „inovaþia
recentã a doi redactori de la Cartea Rusã, „Romanele vor
fi tipãrite în dublã prezentare: o primã prezentare în format
obiºnuit, cu ilustraþii, legatã ºi o a doua prezentare
(obþinutã cu zaþul cules la prima variantã) cu care se va
tipãri o carte de format mare, pe douã coloane, pe hîrtie-
tipar, cu o legãturã mai puþin costisitoare, ediþie care se va
putea difiuza la preþul de circa doi lei.” Primele romane-
gazetã: „Pãmînt dezþelenit” de ªolohov ºi „Insula
dezamãgiþilor” de Lorghin.”.
La sfîrºitul lunii iunie, cîþiva scriitori primesc
decoraþii, Ordinul Muncii Clasa I sau a II-a, în cadrul
ºedinþei Marii Adunãri Naþionale: Mihai Beniuc, Geo
Bogza, Cezar Petrescu, Ion Agîrbiceanu, Tompa Lazlo,
Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Aurel
Baranga, Ion Vitner, Ion Cãlugãru, Petru Dumitriu (a II-
a), Dan Deºliu, Astalos Istvan, Veronica Porumbacu,
Ovid Crohmãlniceanu. „În numele scriitorilor decoraþi,
a luat cuvîntul scriitorul Cezar Petrescu, care a mulþumit
pentru distincþia acordatã, exprimînd hotãrîrea de a crea
noi opere, demne de realizãrile poporului nostru
muncitor.”
 înapoi la proletcultism - revizitãri
În numãrul din 8 iulie, la trei luni de la apariþie, Gazeta
literarã publicã un articol apãrut în Scînteia din 3 iulie, în
care Gazeta literarã este urecheatã: „Gazeta literarã nu luptã
cu fermitate împotriva apolitismului, a izolãrii de viaþã, a
obiectivismului burghez ºi a sãrãciei de idei care se
manifestã în lucrãrile unor scriitori, nu militeazã
perseverent pentru întãriea rolului literaturii ca armã care
sã ajute poporul în îndeplinirea marilor sale sarcini. Revista
se ocupã slab de combaterea influenþelor ideologiei strãine
ºi dovedeºte lipsã de curaj în dezvãluirea înrîuririi nefaste
pe care au avut-o literatura decadentã ºi teoriile estetice
reacþionare, înrîurire ale cãrei rãmãºiþe se fac simþite ºi
acum.” Articolul nu este semnat.
Gazeta începe sã aibã 6 pagini. Întîlnim ºi semnãtura
lui Radu Beligan care scrie despre „Rãspunderea
scriitorului” la Cehov ºi despre acei „mãrunþi oameni mari
pe care i-a eliberat vijelia cea mare ºi binefãcãtoare” (cu
bold în text, n.L.M.).
Încep sã aparã multe editoriale nesemnate pe prima
paginã, „Pe drumul realismului socialist”, mai multe
„Carnete sovietice” ºi mai multe traduceri din scriitori ruºi
ºi maghiari.
Se dau Premiile de Stat ale RPR, pentru lucrãri
deosebit de valoroase realizate în anul 1952. În domeniul
prozei, existã premii de Clasa I (30.000 de lei) – revista
Gazeta literarã costa atunci 35 de bani – clasa II-a (25.000
de lei) ºi Clasa III-a (15.000 de lei). Clasa I: Mihail
Sadoveanu, pentru romanul „Nicoarã Potcoavã”, ºi
Zaharia Stancu pentru romnul „Desculþ”; Clasa II-a, Marin
Preda pentru povestirea „Desfãºurarea”; Clasa III-a,
Dumitru Mircea pentru romanul „Pîine albã”.
Printre premiaþi, Radu Beligan, actor: „Cu multã
emoþie primesc astãzi vestea preþuirii pe care partidul ºi
guvernul mi-o aratã prin acordarea acestei înalte distincþii.
Dorinþa fierbinte de a sluji cu modestele mele puteri arta
noastrã teatralã nu a trecut neobservatã. Marea bucurie
de astãzi cuprinde în ea ºi rãspunderea pentru activitatea
mea viitoare. Rãspunderea faþã de poporul nostru con-
structor al socialismului, care ne înconjoarã cu dragoste
ºi atenþie, trebuie sã ne cãlãuzeascã neîncetat în muncã.”
ªi un alt mulþumesc înflãcãrat, tot pentru un Premiu de
Stat, fosta legionarã Marieta Sadova: „Mulþumesc cu
emoþie pentru premiul acordat de partid ºi de guvern.
Realizarea unor filme româneºti, care sã afirme în cuprinsul
þãrii ºi dincolo de hotare frumuseþea ºi virtuþile poporului
nostru muncitor, este un comandament cãruia îi voi
rãspunde cu toatã dragostea ºi puterea mea de muncã.”
Marieta Sadova realizase în calitate de regizor filmul de
lung metraj „Mitrea Cocor”!
Într-un editorial din 5 august, Zaharia Stancu
vorbeºte despre imposibila stare de lucruri de dinainte,
cînd un scriitor nu putea în ruptul capului sã trãiascã din
scris, Eminescu era sufleur la teatru ºi curgeau zdrenþele
de pe el etc. „Astãzi, cãrþile noastre de prozã apar chiar în
prima ediþie într-un tiraj de 20.000 – 30.000 de exemplare,
iar cele de versuri apar în tiraje de 10.000-20.000 de
exemplare. Lucrãri excepþionale ca „Nicoarã Potcoav㔠s-
au tras de la început în tiraje care au ajuns pînã la 50.000
de exemplare.”
Pe 5 august, Dumitru Mircea face un bilanþ, „Proza
celor zece ani”. Pe primul loc, evident, se aflã Mihail
Sadoveanu, „neobosit nici la vîrsta pãrului albit de ani”,
pentru „Mitrea Cocor” ºi „Nicoarã Potcoavã”. Dintre
„prozatorii vîrstnici” mai sînt preþuiþi: Camil Petrescu,
pentru primul volum din „Un om între oameni”, unde
„cartea dovedeºte dovedeºte progresul calitativ superior
115
al creaþiei lui Camil Petrescu pe linia adîncirii adevãrului
istoric, a conflictului social, îmbogãþirea arsenalului
scriitorului întru descrierea artisticã a istoriei prin însuºirea
învãþãturii marxist-leniniste ºi a metodei realismului so-
cialist.”. Apoi: Eusebiu Camilar, Petru Dumitriu din care
„se înãlþã un scriitor epic prin excelenþã, orientat spre
temele esenþiale din realitatea noastrã, cu o rarã artã de
constructor, maestru al conflictului ºi al zugrãvirii
viguroase a caracterelor.” S-au impus atenþiei rînd pe
rînd: Marin Preda, V. Em Galan, Asztalos Istvan, Horvath
Istvan, Kovacs Gyorgy, Suto Andras, Nicolae Jianu. Apoi
„crescu un ºir întreg de nuveliºti ºi romancieri: Ion Istrati,
Petru Vintilã, Aurel Mihale, Petre Dragoº, Dragoº Vicol,
Vladimir Colin.” Sînt trecute apoi în revistã marile teme:
tradiþia revoluþionarã („Desculþ”), Rãscoala de la 1907
(„Bijuterii de familie” de Petru Dumitriu ºi „Zorii robilor”
de V. Em Galan, lupta împotriva fascismului (cu subtema
chipul ilegalistului, în „Interogatoriul” ºi „Evadarea”), apoi
grevele, miºcãrile muncitoreºti (Alexandru Jar, „Sfîrºitul
jalbelor”, „Marea pregãtire”), demascarea murdarului rãzboi
antisovietic („Negura” de Eusebiu Camilar), construirea
þãrii noi („Oþel ºi pîine” de Ion Cãlugãru), transformarea
socialistã a agriculturii („Mitrea Cocor”, „Bãrãganul” de
V. Em Galan, „Desfãºurarea”, cu cea mai izbutitã figurã,
Ilie Barbu). Sînt enumeraþi apoi cu simpatie tinerii „crescuþi
de partid”: Francisc Munteanu, Suto Andras, Nicuþã
Tãnase, ªtefan Luca, Silviu Podinã, Mircea Zaciu, Mircea
ªerbãnescu, ªtefan Andrei, Gica Iuteº, Octav Pancu-Iaºi,
Haralamb Zincã.
Petru Dumitriu revine ºi el cu ocazia acestei
sãrbãtoriri ai celor 10 ani de schimbãri ºi scrie un articol
în care îi mai înfiereazã o datã pe ”acei artiºti care
continuã sã trãiascã într-o imaginarã suburbie a
Parisului, sã creeze lucruri gãunoase pentru un public
care a dispãrut”. Dar „sînt condamnaþi de istorie, aºa
cum e condamnatã de istorie societatea pe care ei o
reprezintã ºi care e pe cale de dispariþie socialã, dupã
ce s-a prãbuºit politic.” Alãturi de Petru Dumitriu în
aceeaºi paginã, un interviu cu Mihail Sadoveanu, care
spune la un moment dat: „Cã lumina vine de la rãsãrit,
aceasta s-a dovedit pe deplin.”
Într-un editorial din 9 septembrie, Zaharia Stancu
îndeamnã scriitorii sã se inspire din „Directiva Congresului
al II-ea al Partdiului cu privire la dezvoltarea agriculturii
pe urmãtorii 2,3 ani” directivã care îndeamnã la
„transformarea þãrii într-o înfloritã ºi plinã de belºug
grãdinã”.
Continuã articole teoretice traduse din teoreticienii
ruºi, „Împotriva subiectivismului în teoria artei” , „Idealul
estetic ºi problema eroului pozitiv” etc, dar ºi contribuþiile
teoreticienilor români, de pildã Savin Bratu scrie despre:
„Reflectarea forþei partidului în literatura noastrã”. În mod
constant se scriu mari articole despre” Noua literaturã
albanezã”, „Literatura Chinei noi” etc. Nici copiii nu sînt
uitaþi, în domeniu specialistã este Nina Cassian, dar ºi, de
pildã, Al. Oprea care îndeamnã la „crearea unor basme ale
epocii noastre”, ºi se opune cu eroic curaj unor directive
din 1949-50 care cereau „interzicerea basmelor pentru cã
îndepãrteazã copilul de realitate” Al. Oprea demonstreazã
cã pot exista basme educative, ca de exemplu nou creatul
„Nicã fãrã fricã”.
116 înapoi la proletcultism - revizitãri
Concluzii
1.) Existã o oarecare dorinþã de a pune apariþia noii
Gazete literare în descendenþa unei tradiþii, din moment ce
cuvîntul de deschidere îi aparþine lui Mihail Sadoveanu.
Acesta, însã, se grãbeºte sã scrie un text perfect pe linie.
De altfel, dorinþa de moderaþie ºi chiar de oarecare
cosmopolitism al Gazetei va fi reproºat într-un articol din
Scînteia, la trei luni de la apariþie, dupã cum s-a vãzut.
2.) Dominã o atmosferã de infantilism ºi de intruziune
incredibilã în viaþa de creaþie a scriitorilor (ai aproape
senzaþia cã scrierea romanelor a fost înlocuitã cu discuþia
din plenarele de prozã!). De aici un control imens, dar ºi
senzaþia de maximã importanþã socialã pe care o aveau
probabil scriitorii. Exista în consecinþã, tocmai din cauza
acestui control al creaþiei, o “viaþã literar㔠activã, aºa
cum noi nu mai putem concepe azi, cînd individualismul
ºi izolarea par singurele contexte de creaþie.
3.) Cel mai mai mare suport pe care l-a avut noul
regim represiv comunist, un suport pe care propaganda îl
subliniazã ori de cite ori are ocazia, vine din partea foºtilor
mari scriitori prestigioºi, aliniaþi cu o rîvnã greu de înþeles:
Mihail Sadoveanu ºi Camil Petrescu.
4.) Proza (nuvela, dar mai ales romanul) este un
obiect de maxim interes ºi atenþie, se discutã ºi se
analizeazã, se gîndesc chiar un fel de strategii de
eficientizare a circulaþiei romanului (v. invenþia romanului-
gazetã).
5.) Existã teme dictate ºi acceptate de prozatori, ba
chiar tema se discutã mult mai mult decît metoda. Un
romancier (sau un nuvelist) îºi alegea din urmãtoarele:
“noua realitate” (tema cea mai aplaudatã), “înfierarea
burghezo-moºierimii”, “lupta antifascistã”, “Rãscoala de
la 1907”, “grevele muncitoreºti”, “colectivizarea”.
6.) Canonul prozei în 1954 unanim acceptat: Mihail
Sadoveanu, Zaharia Stancu, Camil Petrescu, Marin Preda,
Petru Dumitriu.
7.) Cei mai aprigi susþinãtori ai noii literaturi: Zaharia
Stancu ºi Petru Dumitriu.
8.) Cel mai ambiþios tînãr al anului 1954: Radu
Beligan.
9.) Cea mai lãudatã carte de prozã este, în continuare,
“Mitrea Cocor”.
* Mã intereseazã în mod special cum apar proza ºi
prozatorii, care sînt ierarhiile în cadrul genului, cum aratã
lumea literarã în care apar romanele epocii, acestea
constituind tema generalã a lucrãrii.
Mariana GORCZYCA
Aruncat cu privirea spre presa
literarã proletcultistã
Prin anul trei de Filologie am avut un curs de un
semestru intitulat „Presa literarã româneascã”. Arid, sec,
neatractiv. „Materie-balast”- am catalogat noi cursul
imediat. Greºeam. Abia al mezzo del camin… am priceput
cât de important este studiul revuisticii literare dintr-o
anume perioadã. Culoarea epocii, pulsul, contextul so-
cial-politic-economic, simpatiile ºi anitipatiile, grupãrile ºi
disensiunile, adicã viaþa literarã realã se poate decupa
mult mai tranºant din analiza revistelor unei epoci decât
din analiza cãrþilor apãrute tot atunci.
Când începe perioada proletcultistã? Pentru cititorii
mult mai tineri decât noi este important de ºtiut deoarece
s-ar putea sã creadã cã imediat dupã 23 august 1944
revistele au trecut brusc la un alt discurs, cu o altã selecþie
de texte, dupã criterii verificate în spaþiul sovietic. N-a
fost aºa. Oricare numãr al „Revistei Fundaþiilor Regale”
din 1946 stã mãrturie pentru calitatea materialelor publicate
acolo, pentru libertatea totalã de exprimare. La mai puþin
de doi ani distanþã, viaþa literarã a cunoscut o degradare
fãrã precedent. Dupã 1947 s-a derulat un simulacru de
presã literarã, peisajul revuistic românesc fiind de
nerecunoscut.
Înainte de 1947 fiecare revistã reprezenta o altã
orientare, diversitatea opiniilor contribuind la dinamica
unei vieþi literare sãnãtoase. Critica literarã, fãrã de care
mecanismul de funcþionare al literaturii este de neimaginat,
funcþiona fãrã ca cineva sã-i creeze þarcuri, fãrã ca cineva
sã-i traseze directive.
Dupã 1947 presa literarã a fost aidoma unui bolnav
în comã, þinut artificial în viaþã prin intermediul unui aparat
de control riguros. Pacientul respira la limitã, într-un sa-
lon insalubru, sufocant. Valorile erau rãsturnate, criteriile
estetice înlocuite cu cele politico-ideologice. Erau publicaþi
veleitarii care aveau singurul merit în opþiunea pentru un
câmp lexical preferat de putere: uzinã, tractor, brazdã, pâine.
Presa literarã proletcultistã reprezintã, cum bine a
diagnosticat M. Niþescu în cartea sa Sub zodia
proletcultismului. Dialectica puterii, cea mai fidel㠄fiºã
de patologie literar㔠pentru o perioadã a istoriei noastre
pe care cei mai mulþi dintre cei care au trãit atunci au dorit
s-o uite cât mai repede. Cei mai mulþi dintre cei care au
publicat atunci au omis, cu jena de rigoare, sã introducã
în volume textele de prin revistele acelor ani.
Dar toate cele consemnate mai sus s-au mai spus
într-o formã sau alta, perioada fiind incriminatã ºi persiflatã
chiar în plinã epocã Ceauºescu. Marin Preda i-a dat ºi un
nume, e drept nu foarte inspirat dar care a fãcut carierã:
„obesedantul deceniu”. Atât de jenantul deceniu 1948-
1958 ar trebui sã fie analizat însã în egalã mãsurã de
sociologi ºi de psihologi pentru cã dacã mecanismul prin
care un creator este transformat într-un obedient nu este
atent pus sub lupã, existã riscul ca oricând istoria sã se
repete.
Revistele literare apãrute în perioada proletcultistã
pot fi numãrate pe degete: „Contemporanul”, „Flacãra”,
„Viaþa româneascã”, „Almanahul literar”, din 1954 devenit
„Steaua” (nume ce traduce pe acela al revistei sovietice
Zvezda), „Luptãm” devenit „Iaºul nou” ºi apoi „Iaºul
literar”, „Tînãrul scriitor”, „Gazeta literarã”, Tânãrul
scriitor”. Numele care se perindã prin mai toate publicaþiile
mai sus amintite sunt: Leonte Rãutu, Marcel Breslaºu, A.
Toma, Grigore Preoteasa, Veronica Porumbacu, Cicerone
Theodorescu, Victor Tulbure, Dan Deºliu, Mihai Beniuc,
Nina Cassian, George Lesnea, Otilia Cazimir º.a.
În acest punct al demersului meu de reconstrucþie a
etapei proletcultiste prin presa literarã mi-am dat seama
cã trebuie sã mã opresc. Fãrã o rãsfoire atentã a revistelor
din acea vreme împãcarea mea cu mine sub creanga
onestitãþii ar deveni imposibilã. Sigur cã aceastã rãsfoire
a mai avut loc în alte dãþi mai mult sau mai puþin recente.
Dar impresiile tind, în timp, sã capete nuanþa
generalitãþilor, ale opiniilor deja vehiculate, ale locurilor
comune. Lectura proaspãtã este cea în care ar trebui sã
credem cu toþii.
 înapoi la proletcultism - revizitãri
Am mers la Bibliotecã ºi am cerut colecþia revistei
„Viaþa româneascã”, revistã a Uniunii Scriitorilor din Re-
publica Popularã Românã. Am primit o colecþie de apariþii
lunare ale revistei, copertate nu foarte diferit faþã de cele
din perioada interbelicã, cu format asemãnãtor, doar pozele
mari cu I.V. Stalin sau V. I. Lenin de pe prima paginã
aminteau imediat cã aparþin altei perioade istorice.
În colecþia anului 1949 am gãsit des numele lui Dan
Deºliu care versifica cu vervã ºi mânie proletarã cam aºa:
„Cu ura clocotindã în pumnii sîngeraþi
sfãrmat-au rînduirea cea crudã ºi nedreaptã
visãrile ceþoase s’au preschimbat în faptã
ºi-n rodnicã furtunã nelãmuritã ºoaptã
ce’nspãimîntase’ vremuri tiranii îmbuibaþi.”
Dislocarea parþialã a versului eminescian din Împãrat
ºi proletar ºi aducerea postmodernistã a lui în „poezia” lui
Deºliu se înscria într-un trend al anului 1949, an în care
creaþia eminescianã era analizatã doar prin cheia revoltei
sociale, a justiþiarismului ºi a antagonismului de clasã, „în
mizeri ºi bogaþi”.
În numãrul din noiembrie 1949 gãsim cantitãþi uriaºe
de versuri închinate lui Stalin, versuri în registru naiv,
pentru un public cu patru clase primare, cu o simbolisticã
ultratransparentã. Indiferent de numele autorului (C.
Leoneanu-Brateº sau Pablo Neruda), versurile adãpostesc
doar exerciþii linguale, din acelea cu care trei decenii mai
târziu vor face carierã cunoscuþii poeþi de curte: adresare
directã, vocative repetate, epitete omagiatoare. Iatã douã
mostre fãrã de care teoria este searbãdã:
„Sãteancã-s,
Din satul culcat
Printre vii… cã în ultimile luni mai mult din acte de notariat am scos
ªi asta mi-e prima scrisoare… un ban mai mare. Toatã sãrãcimea îºi vinde pãmînturile,
Þi-oiu scrie-o citeþ
Ca s’o pot desluºi
Tu, STALIN, iubit de popoare!
(Leoneanu-Brateº)
„Omul care se numeºte Iosif Stalin
Stã-n trei odãi ale Kremlinului strãvechi
Acolo, e-o fereastrã luminatã
-Nici lumea ºi nici þara lui nu-i dau rãgaz-
De veghe, e-o fereastrã, noaptea toatã
Cu licuriciul treaz.”
(Neruda)
Nu poþi sã nu recunoºti –chiar dacã atât de
caricaturale- izvoarele epopeice („O, zei…”) dar în acelaºi
timp nici nu poþi trece cu vederea ºanþul de scurgere a
unui vers tranºat de secerã ºi nituit de ciocan:
„Un Octombrie’nflãcãrat
pe umeri de fraþi urcat
cu gândul nemãsurat
peste lume revãrsat
sã rãstoarne relele
sã moaie giubelele
sã ºteargã belele
sã frîngã zãbrelele
ºi sã’mproaºte oþelele
în boieri cu burduhan
cãmãtari ºi hoþomani
în duºmanul înºfãcat
care þãrna a muºcat!”
(ªtefan Popescu)
Ajungând cu lectura la numãrul din decembrie 1949
al „Vieþii româneºti” am avut surpriza sã citesc, în sfârºit,
celebrul –pentru epocã- roman Oþel ºi pîine. De asta sunt
bune relecturile în epoci diferite, mi-am zis eu dupã câteva
117
pagini. Ion Cãlugãru nu scrie rãu deloc. În ignoranþa mea,
m-aºteptam la tezisme penibile ºi, când acolo, dincolo de
lexicul preferat al vremii (uzinã, pâine, ceferist, þãran,
muncitor º.a.), dau de o prozã bine condusã, cu scene
memorabile, cu personaje caracterizabile printr-un discurs
credibil. Chiar scena confruntãrii dintre legionar ºi vox
populi anului 1949 este închegatã ºi greu reproºabilã
esteticeºte:
„ – Acela nu-i om care nu poate rãbda! Zise bãrbosul,
scrâºni din dinþi ºi aplecîndu-se peste flãcãu îl pocni cu
crucea în moalele capului. Apoi îl pisã mãrunt, îndesat,
repede. Se iscã învãlmãºealã. Însã el se smuci, se scuturã
de cei care se cramponaserã de dînsul ºi îi asvîrli pînã
fãcu gol iar în juru-i.
Omori oamenii, banditule? Antereu de popã þi-ai pus
ca sã ieºi la drumul mare ºi sã nu te cunoascã lumea?
- Dacã nu ascultã cuvîntul pocãinþei, trebuie sã-i
scutur. Dumnezeu nu pogoarã din cer pentru a-i bate pe
nãtãrãi cu ciomagul…”
Partea de roman care încheagã totuºi epica este
cãlãtoria cu trenul dinspre Regat spre Ardeal, desprinsã
oarecum din Rãscoala lui Rebreanu ca pretext de a pune
în discuþie chestiuni arzãtoare, dar evoluând de sine
stãtãtor, cu dialoguri vii, caracterizatoare pentru
personajele Sever Boeru, Gheorghe Balint, avocaþi din
Blaj, ºi Colonelul Pãlãghiþã. Seceta cruntã din acel an este
un subiect întors pe toate pãrþile ºi prilej pentru autor de
a reliefa tendinþe sociale ºi mentalitãþi dintr-un interval
istoric de tranziþie:
„Vezi cã ºi seceta are rostul ei, confirmã celãlalt.
Vînd pãmîntul pe capete la noi în judeþ. Faci socoteala
porneºte buluc la fabricã sã gãseascã de lucru. Asta are
sã le strice socotelile. Þãranul la fabricã aduce altã
obiºnuinþã.
- Atâta pagubã! N-avem sã le plângem de milã cã-ºi
taie ei înºiºi craca de sub picioare ºi nu ºtiu sã guverneze!
– fãcu al doilea. Sã-ºi frîngã gîtul!
- Eu, domnule coleg, nu mai iau onorariu în bani.
Mai bine mã fac tovar㺠cu cumpãrãtorul. Un petic de
pãmînt, un parchet de pãdure.
Ofiþerul îl întrerupse cu ceva ce n’avea legãturã
directã cu ce vorbeau ei:
Am eu, domnilor, podgorean, cã-þi dã vinu mai ieftin
ca braga. ªi ce vin! Viþã de Bordeaux rãsãditã pe un deal
vãros. Iar de brînzã, dacã aveþi nevoie, apoi burduf îmbibat
dela coaja brad cu aromã ºi telemea dulce cum e carnea de
alunã.
Fãrã a-i da vreo atenþie, advocaþii îºi reluarã tînguirile.
D’apoi sã fie în frunte oameni mai sprinteni la minte
ºi nu încãpãþînaþi ca ãºtia din fruntea sindicatelor, ar merge
altfel. Cînd nu te-a crescut la þîþa mamii sã conduci, geaba.”
Ultima frazã, de-a dreptul disidentã, ar fi fost de
neimaginat în anii‚80, sub Ceauºescu! Ion Cãlugãru scrie
însã în 1949, publicã în acelaºi an ºi, cu reminiscenþe
democratice interbelice, atacã cu mijloacele beletristicii
guvernul. Citatele sunt, în acest caz, mult mai grãitoare decât
orice comentariu fãcut dupã mai bine de jumãtate de secol:
„Din cînd în cînd Pavel ieºea sã fumeze pe culoar.
Cînd se întorcea îi gãsea pe tovarãºii sãi de compartiment
criticînd pe comuniºti, bãtîndu-ºi joc de gazetele de perete
de pe peronul gãrilor. Scoteau merindele, înfulecau, beau
tustrei dintr-un singur pahar o ºliboviþã tare…
Auzi, domnule coleg, mie nu mi-e fricã de tank, de
avion, de
118 înapoi la proletcultism - revizitãri
Bombã. Da’ de trei lucruri mã spariu: de sifilis, de
ploºniþe ºi de prostia omeneascã. Ce-i aceea prostia
omeneascã? Aceea care face din caprã om, din mãgar
mecanic. Aº mai spune multe dar trebuie sã tac.”
Cãlãtoria cu trenul prin Ardeal continuã. Dealurile
sunt aceleaºi ca înainte de 47. Gãrile însã sunt dovezi ale
unor vremuri în schimbare pe care Ion Cãlugãru le schiþeazã
foarte limpede:
„Se vedeau gazete de perete în locul casetelor cu
bomboane Stollwerk, portrete de conducãtori sindicali ºi
ai Partidului Comunist în locul afiºelor de pe vremuri,
pancarte cu lozinci în locul reclamelor, iar pe garduri
inscripþii de la alegerile din toamnã: etichetele puterii clasei
muncitoare.”
O privire aruncatã revuisticii literare la începutul
perioadei proletcultiste nu putea omite publicarea în
revista literarã cu cel mai mare tiraj din vreme a romanului
Oþel ºi pîine. Cronicã vie a acelui timp, Oþel ºi pîine rãmâne
antologicã, atât ca scriiturã cât ºi ca substanþã epicã.
Pãrerea mea. Adaosul acesta preluat din gura unor
personaje caþavenciene, mã vor certa unii, nu poate trimite
decât în vecinãtatea derizoriului literatura vremii. ªi mulþi
se vor strãdui sã demonstreze cã literaturã adevãratã ºi
serioasã s-a scris ºi în proletcultism. Nu contrazic pe nimeni
dar la ce, Doamne, iartã-mã, sã te ducã gândul decât la
derizoriu ºi amatorism flagrant, versuri ca acestea apãrute
în „Viaþa româneasc㔠din martie 1950?:
„Ciocanule, vreau sã-þi spun cîteva cuvinte
De dragoste ºi glorie
Ce-mi ies în clipa asta înainte
Pentru falnica ta istorie”.
Alex. ªTEFÃNESCU
I.L.Caragiale faþã cu burghezo-
moºierimea
Suntem în 1952. Stalin încã trãieºte. Cu încuviinþarea
lui discretã, Gheorghe Gheorghiu-Dej organizeazã
debarcarea unor rivali politici, adepþi ai metodelor dure,
care îl stânjenesc de multã vreme: Vasile Luca, Ana Pauker,
Teohari Georgescu. Înlãturarea lor de pe scena vieþii
politice nu este urmatã însã, cum se spera, de un
«dezgheþ». Dimpotrivã. Secretarul general al partidului
comunist din România, autoproclamat peste noapte ºi
prim-ministru, îºi demonstreazã în continuare cu ºi mai
mult zel stalinismul, pentru a-ºi apãra poziþia.
Mulþi scriitori se aflã în închisori, supuºi unui regim
de exterminare. Unul dintre ei, Ion Caraion, avea sã
povesteascã mult mai târziu ce i se întâmpla în acel an:
«...în 1952 am fost trimis la minele de plumb din Baia Sprie.
Ne gãseam la sute de metri sub pãmânt. Aveam 29 de ani
ºi 38 de kilograme. (...) Aveam în faþa mea barosul cu care
trebuia sã zdrobim bulgãrii de rocã nesterilã ºi care cântãrea
40 de kilograme.»
Alþi scriitori nu sunt închiºi, dar tac. Tace Lucian
Blaga. Tace Ion Barbu. Tace Tudor Arghezi. Puþini cititori
înregistreazã însã tãcerea lor. Atmosfera literarã pare
efervescentã, productivã ºi chiar voioasã. Existã scriitori
dinainte de rãzboi la fel de importanþi care continuã sã
scrie ºi sã publice, sã-ºi lanseze cãrþile, sã dea autografe.
Printre ei se remarcã Mihail Sadoveanu. ªi-a plãtit tributul
încã din 1949, tipãrind romanul propagandistic (foarte
prost) Mitrea Cocor, astfel încât acum, în 1952, poate sã
publice senin una dintre capodoperele sale, Nicoarã
Potcoavã, «povestire istoricã» rezultatã din rescrierea cu
artã a unei scrieri de tinereþe, ªoimii.
Cele mai multe dintre cãrþile noi care pot fi vãzute în
librãrii aparþin însã unor autori care abia dupã rãzboi au
devenit cu adevãrat cunoscuþi. Marin Preda este prezent
cu nuvela Desfãºurarea, reprezentare de pe poziþii marxist-
leniniste a luptei de clasã de la þarã, Eugen Jebeleanu – cu
poemul Bãlcescu, în care Bãlcescu apare ca un precursor
al activiºtilor de partid ºi cu alt poem, În satul lui Sahia,
apologie a «realizãrilor» regimului în mediul rural. Este la
modã poemul, amplu, epic, tezist, publicat de obicei
separat, într-o broºurã, care sã poatã încãpea în buzunarul
unei salopete muncitoreºti. (În Galeria cu viþã sãlbaticã,
Constantin Þoiu va povesti cu umor cum un director de
editurã comandã o asemenea salopetã ca sã poatã stabili,
în funcþie de dimensiunile buzunarelor ei, mãrimea cãrþilor
pe care urmeazã sã le tipãreascã.)
Apar ºi mulþi tineri autori, dispuºi sã scrie dupã
regulile realismului-socialist. În 1952 debuteazã: Ion Brad
cu poemul Cincisutistul, apologie a unui erou al muncii
socialiste; Radu Cosaºu, cu volumul de reportaje despre
armata popularã Slãvim Republica Popularã Românã
(publicat sub pseudonimul Radu Costin); Remus Luca,
cu povestirea Într-o garã (inclusã în acelaºi volum cu
povestirea Preºedintele a unui nedebutant, Ion Istrati), în
colecþia «Ogoare noi»; Dumitru Mircea, cu romanul Pâine
albã, având drept temã tot colectivizarea agriculturii.
Se înfiinþeazã chiar ºi o nouã revistã, Flacãra,
prezentatã cu entuziasm în Scânteia: «Zilele acestea a
apãrut primul numãr al unei noi publicaþii lunare, revista
social-politicã ºi literar-artisticã Flacãra. Tipãritã în
frumoase condiþii grafice, revista conþine numeroase ºi
variate reportagii, schiþe literare, poezii, semnate de scriitori
ºi poeþi cunoscuþi, note bibliografice, precum ºi rubrici de
cinema, sport, ºah, cuvinte încruciºate etc. Revista
cuprinde deasemeni numeroase fotografii, desene ºi
reproduceri de picturi în culori.»
Tot Flacãra va cuprinde «numeroase ºi variate»
articole rechizitoriale la adresa oricãrei tentative de
insubordonare a scriitorilor faþã de ideologia oficialã...
Acum se pun bazele limbii de lemn. Predominã
sintagmele stilului hiperbolic-triumfalist, cu efect
halucinogen. Titlurile articolelor din Scânteia sunã ca un
marº de fanfarã: Uriaºa dezvoltare a forþelor de producþie
ale Uniunii Sovietice, Drumul mãreþelor victorii, O mare
contribuþie la teoria marxism-leninismului, O uriaºã
contribuþie la tezaurul ºtiinþei marxist-leniniste, Un uriaº
pas înainte pe drumul construirii comunismului în URSS,
Mãreþele perspective ale agriculturii în URSS, Marile
succese obþinute de oamenii sovietici în cinstea celui de-
al XIX-lea Congres al PC (b) al URSS, Un mãreþ exemplu
însufleþitor, Marea sãrbãtoare a poporului german, Marea
sãrbãtoare a poporului chinez, Marile succese ale dictaturii
democraþiei populare din China, Un mãreþ program al
construirii comunismului, Un grandios tablou al
construcþiei comunismului.
În aceastã atmosferã se sãrbãtoreºte împlinirea a
100 de ani de la naºterea lui I. L. Caragiale. Dar ce anume
s-ar putea valorifica din Caragiale? El nu «cântã» nimic.
Nu proslãveºte clasa muncitoare, nu salutã cu anticipaþie,
ca un vizionar, «zorii roºii». Doar ironizeazã, doar persifleazã,
doar satirizeazã. Se pune însã întrebarea pe cine anume
incrimineazã el cu râsul lui lui caustic. Rãspunsul la aceastã
 înapoi la proletcultism - revizitãri
întrebare este soluþia problemei «reconsiderãrii» sale.
Caragiale îi criticã pe reprezentanþii burghezo-moºierimii,
pe duºmanii muncitorilor ºi þãranilor! El nu se amuzã pe
seama lui Miticã, ci pe seama stilului de viaþã burghez, el
vede o comedie nu în parada formelor fãrã fond, ci în imitarea
snoabã a Occidentului. Chestiune de accent.
G. Cãlinescu þine o conferinþã la sala Dalles, cu tema
Caragiale despre alegerile din trecut în þara noastrã. Textul
conferinþei este publicat cu promptitudine într-o broºurã
de 40 de pagini, de ESPLA.
La rândul lui, Camil Petrescu radicalizeazã ideea, în
articolul Realismul operei dramatice a lui Caragiale,
publicat în Contemporanul:
«Poporul muncitor îºi recunoaºte în Caragiale un
nepreþuit tovar㺠de luptã în trecut, împotriva clasei
exploatatoare de pânã ieri. Astãzi ne dãm seama cã opera
lui a fost una dintre armele de nimicire în lupta împotriva
mentalitãþii ºi procedeelor exploatatoare ºi a fost într-
adevãr o necruþãtoare oglindire criticã a realitãþii.
În trecut muncitorimea a iubit pe Caragiale ca pe un
tovar㺠de luptã, azi ea îl sãrbãtoreºte cu strãlucire ca pe
un tovar㺠de biruinþã, care-i îngãduie sã vadã ceea ce a
fãcut-o ieri sã sufere ºi mai ales o împiedicã sã uite aceastã
suferinþã.»
Camil Petrescu are, când scrie aceste rânduri, înaltul
titlu de academician (nu e nici o aluzie!). Fiind academi-
cian, poate influenþa mai mult decât alþii opinia publicã.
Un tânãr care nu l-a citit încã pe Caragiale, dar citeºte ce
scrie despre el Camil Petrescu, îºi poate închipui cã autorul
seninelor «momente ºi schiþe» este un Garibaldi al scrisului
românesc din secolul nouãsprezece.
În 2002, în România va lua fiinþã, cu aprobarea
Guvernului Adrian Nãstase, un comitet de coordonare a
manifestãrilor dedicate împlinirii a 150 de ani de la naºterea
lui I. L. Caragiale. Istoria, deci, se va repeta! Un asemenea
comitet existã ºi acum, în 1952. Titulatura sa: „Comitetul
Naþional pentru Sãrbãtorirea Centenarului lui I. L.
Caragiale”. Stenograma unei cuvântãri rostite de Mihail
Sadoveanu la una din ºedinþele comitetului este reprodusã
fãrã întârziere în revista Contemporanul. Marele scriitor,
întruchipare maiestuoasã a stilului de viaþã burghezo-
moºieresc dinaintea instaurãrii comunismului, susþine ºi
el cã I.L. Caragiale a înfierat burghezo-moºierimea: «În
opera lui se oglindeºte mizeria moralã a clasei aceleia care
trebuia sã disparã ºi suferinþa poporului exploatat.»
Întrucât Cãldurã mare sau Lanþul slãbiciunilor nu
ilustreazã convingãtor «suferinþa poporului exploatat»,
se valorificã pe larg, ca sursã de citate, broºura 1907 din
primãvarã pânã în toamnã.
Interpretarea operei lui Caragiale ca o criticã
«acerbã» a capitalismului va face carierã. Într-o monografie
scrisã de Ion Roman ºi publicatã în 1964, încã va persistã
ideea cã scriitorul a criticat «moravurile unei societãþi rãu
alcãtuite» ºi cã din cauza aceasta «a trebuit sã suporte
grave sancþiuni morale ºi chiar materiale».
În sfârºit, în 1988, se va ajunge la extrema cealaltã.
Într-o carte cu titlul Marea trãncãnealã (schimbat de
cenzurã într-unul inofensiv, Eseu despre lumea lui
Caragiale), opera caragialianã este interpretatã ca o criticã
a logocraþiei din timpul... comunismului.
119
Pavel ªUªARÃ
Arta româneascã între 1945 – 1964
Sfîrºitul celui de-a doilea rãzboi mondial gãseºte
România într-o situaþie economicã dezastruosã, altminteri
tipicã pentru astfel de momente, ºi într-o situaþie moralã ºi
politicã de o extremã ambiguitate. Tradiþional antiruseºti
ºi, mai nou, antisovietice, sentimentele româneºti s-au
îndreptat, permanent ºi în mod legitim, cãtre Europa
Occidentalã. Dar, spre deosebire de opþiunea istoricã
pentru Franþa, forþele politice ºi militare româneºti au ales
în deceniul patru, mai degrabã din raþiuni mistico-
ideologice decît din calcule economice ºi pragmatice,
alianþa cu Germania. Aºadar, de la intrarea sa în rãzboi ºi
pînã în august 1944, armata românã a luptat, alãturi de
Germania, nu numai împotriva Rusiei Sovietice, dar ºi
împotriva Franþei, Angliei ºi, prin consecinþã, împotriva
tuturor victimelor nazismului ºi împotriva Statelor Unite
însele. Dupã intervenþia în forþã a Regelui Mihai I din 23
august 1944, dupã arestarea lui Ion Antonescu ºi dupã
întoarcerea subitã a armelor împotriva foºtilor aliaþi,
România se gãseºte în situaþia paradoxalã de a fi luptat pe
douã fronturi, de a fi simultan agresoare ºi victimã, de a se
regãsi atît în tabãra înfrînþilor cît ºi în aceea a învingãtorilor,
de a putea fi în acelaºi timp incriminatã pentru daunele
aduse aliaþilor, dar ºi privitã cu gratitudine pentru cã, prin
decizia ei finalã, sfîrºitul rãzboiului s-a precipitat ºi astfel
au fost salvate multe vieþi de la o moarte sigurã. Aceastã
situaþie ambiguã de la sfîrºitul rãzboiului se va mai
prelungi încã o vreme ºi va umbri acea obligatorie luciditate
a privirii prin care orice þarã îºi scruteazã prezentul ºi
viitorul. Dupã Conferinþa de la Ialta ºi Tratatul de la
Postdam, unde puterile beligerante au concluzionat la masa
de negocieri ceea ce rãzboiul realizaze de facto, adicã
împãrþirea Europei –ºi nu numai – în cele douã mari sfere
de influenþã, cea sovieticã ºi cea americanã, România cade
integral, cu armatele sovietice bine aºezate pe teritoriul
sãu, sub autoritatea ruseascã. Rãmasã cu desãvîrºire
singurã în aceastã situaþie pe care n-o va înþelege cu
adevãrat decît o datã cu trecerea timpului, sperînd naiv cã
diplomaþia englezã ºi americanã, dacã nu cumva chiar
armata americanã, îi va asigura continuitatea politicã ºi
independenþa faþã de Moscova, ea începe sã plãteascã
din greu atît fatalitatea geograficã ºi situaþia obiectivã de
þarã micã, exclusã de la marile decizii ºi de la construcþiile
geopolitice, cît ºi comportamentul, îniþial ostil ºi mai apoi
duplicitar, din timpul rãzboiului. Trecutã la învinºi, ea
recupereazã, totuºi, nordul Transilvaniei, dar pierde
definitiv, în beneficiul URSS ºi al Bulgariei, Basarabia,
Bucovina de nord, cele trei judeþe nord dunãrene ºi
Dobrogea de sud, cu oraºul Balcic, unul dintre punctele
cele mai frecventate ºi mai prezente în arta plasticã
interbelicã. In aºteparea soldaþilor americani, o aºteptare
Pavlin Nazarie,
Trãiascã patria celor ce muncesc
120 înapoi la proletcultism - revizitãri
aproape misticã ºi, evident, încãrcatã de speranþa iminentei
mîntuiri de ameninþarea satanicã a comunismului, începe
încet, dar decis, marele schimb cu Uniunea Sovieticã. În
calitatea ei de inamic pe front ºi de agresor imperialist,
România trimite spre Moscova, pînã la secãtuire, imense
despãgubiri de rãzboi – cereale, alimente, aur ºi
nenumãrate alte produse naturale ºi industriale – ºi
primeºte în schimb, ca semn al prieteniei, al dragostei
frãþeºti ºi al internaþionalismului proletar, activiºti bine
educaþi în ºcolile partidului comunist, ofiþeri instruiþi de
cãtre marea armatã sovieticã, ideologie, moralã ºi filozofie
stalinist-comunistã. Încet ºi sigur viaþa politicã ºi bruma
de democraþie care a mai rãmas sînt torpilate sistematic ºi
împinse spre caricatural, monarhia este izolatã ºi constrînsã
la o prezenþã strict decorativã pînã în 1947 cînd, prin forþã,
prin abuz ºi prin ºantaj, tînãrul rege Mihai I este constrîns
sã abdice ºi sã pãrãsescã þara. Odatã dispãrut ºi ultimul
garant al vechiului sistem democratic, comunizarea
României intrã în linie dreaptã. În 1948 are loc
naþionalizarea, începe colectivizarea în agriculturã,
partidele politice sunt decapitate ºi apoi dizolvate, iar
elitele româneºti, de la cele politice ºi pînã la cele militare,
ecleziale ºi culturale sunt supuse unei adevãrate
exterminãri prin închisori ºi prin lagãre de muncã. Chiar ºi
în aceastã perioadã dramaticã, o adevãratã apocalipsã a
întregii vieþi publice româneºti, paradoxurile au continuat
sã se manifeste: cu armatele sovietice controlînd totul,
erau aºteptaþi americanii, iar în timp ce prin munþii
Fãgãraºului, ai Banatului ºi în alte pãrþi se duceau lupte
armate împotriva ocupaþiei, colaboraþionismul înflorea
simetric ºi frîiele terorii sunt preluate din mers de cãtre
nenumãraþi aportuniºti, mulþi dintre ei aflaþi nu cu mult
timp în urmã într-o opoziþie radicalã cu exponenþii noii
puteri. Astfel, comuniºtii îºi dau mîna cu legionarii ºi, pentru
o vreme, ei nu par a avea prea multe trãsãturi de caracter
vizibil diferite. Toate aceste comportamente paradoxale,
aceste confuzii de atitudine, de acþiune ºi de moralã, se
vor regãsi, mai mult sau mai puþin explicit, ºi la nivelul
reprezentãrii ºi al actului simbolic.
Cultura însãºi, în toate compartimentele ºi
manifestãrile ei, trece exact prin aceleaºi experienþe ºi prin
aceleaºi drame ca ºi societatea în ansamblul ei. ªi aici
rezistenþa ºi oportunismul se împletesc, rigoarea este
umbritã prin lipsa de caracter, demnitatea profesionalã ºi
rectitudinea moralã aduse în derizoriu prin abdicare ºi rela-
tivism. Dacã în plan politic lupta împotriva vechiului sistem
are drept consecinþã abolirea monarhiei constituþionale
(1947), decapitarea societãþii româneºti de elitele ei abia
formate, trimiterea în lagãre de muncã ºi la canal a
cvasitotalitãþii întelectualilor, ofiþerilor de carierã, a
oamenilor de ºtiinþã ºi de culturã, dacã în plan economic
ºi administrativ au loc naþionalizãrile, începînd cu 1948 ºi
colectivizarea agriculturii, începînd cu anul 1949, în planul
cultural propriu-zis începe o luptã acerbã contra valorilor
,,burgheze ºi imperialiste”. Reluînd practicile experimentate
deja de revoluþia francezã de la 1789 ºi desãvîrºite ca furie
ºi sãlbãticie de revoluþia bolºevicã din Rusia, ,,revoluþia,,
comunistã din România se luptã nu numai cu instituþiile ºi
cu oamenii, ci ºi cu imaginile ºi cu reprezentãrile vechiului
sistem. Cãrþile sunt arse cu o urã fãrã seamãn, bunuri
materiale importante sunt distruse cu acea dezlãnþuire pe
care numai o îndelungatã frustrare ar putea-o cît de cît
explica, iar statuile ºi insemnele publice sunt ºi ele
spulberate ori, în cazurile cele mai fericite, doar dizlocate,
ca staocuri cvasimagice ale unei energii prohibite, ca urme
indezirabile ºi periculoase ale unei ordini expirate. Artistul
ºi omul de culturã nu mai sunt priviþi ca niºte simpli actori
ai vieþii publice, aºa cum sunt ei de fapt, ci ca niºte
mesageri ai unei noi ordini, ca niºte pseudoapostoli, ca
niºte misionari ºi apologeþi cu funcþii cvasisacerdotale
într-o eclesie rudimentarã ºi atee! Împrumutîndu-ºi ,,ideile”
ºi conceptele din vocabularul sumar al esteticii moscovite,
ideologii ºi constructorii noului sistem politico-economic
impun ºi în România supremaþia adjectivelor ºi modele de
comunicare abstracte, desprinse total de orice formã de
reprezentare: viaþa devine nouã, omul devine ºi el nou,
valorile, de orice naturã ar fi ele, devin muncitoreºti, iar
realitatea însãºi devine socialistã; ºi, evident, realismul
artistic ajunge ºi el socialist.
Pentru ca artiºtii ºi oamenii de culturã sã poatã fi cît
mai bine supravegheaþi, controlaþi, manipulaþi ºi constrînºi,
se desfiinþeazã vechile structuri administrative ºi instituþiile
specifice, iar în locul lor apar, aºa cum este ºi lesne de
imaginat, instituþii ºi structuri noi. Dispar reviste, dispar
organizaþii, dispar galerii, iar în locul lor sunt inventate altele,
socialiste bineînþeles, imaginate la Moscova de cãtre un
Kemenov sau Jdanov ºi adaptate sau, mai bine zis, adoptate
în regim de urgenþã. Academia se preschimbã dupã noile
criterii politico-doctrinare, instituþiile de învãþãmînt se
schimbã ºi ele radical, revistele ºi editurile vechi îºi înceteazã
activitatea, formele de asociere profesionalã capãtã ºi ele
un conþinut cu desãvîrºire nou. Vechile galerii de artã dispar
sub tãvãlugul naþionalizãrii, iar în locul lor apar noile galerii
de stat. Se înfiinþeazã Uniunea Artiºtilor Platici (1950),
Fondul plastic, Editura pentru Literaturã ºi Artã moºteneºte
vechea Editurã a Fundaþiilor Regale apoi se va transforma,
la rîndul ei, în Editura Meridiane, se înfiinþeazã Institutul
de Istoria Artei, condus de George Oprescu, se înfiinþeazã
Muzeul de Artã al Repubicii Populare Române, Institutul
de artã Plasticã ,,Nicolae Grigorescu”, reviste academice
(Studii ºi Cercetãri de Istoria Artei, prescurtat SCIA), reviste
de specialitate (Arta plasticã) sau de propagandã ( L’art
dans la R.P.R.) etc. În ciuda acestor schimbãri accelerate ºi
agresive, care, aparent, nu acordau nici o ºansã celor care
ar fi vrut sã li se sustragã, realitatea acestui timp ºi a acestei
istorii în derivã nu era chiar atît de simplã. Deceniile cinci ºi
ºase, cele mai corozive din întreaga perioadã comunistã,
nu erau populate exclusiv de oamenii noi, în salopetã,
nebãrberiþi de douã zile ºi cu ºapca pe cap, modelul aproape
mitic al momentului, ºi nici doar de cei care-ºi desãvîrºiserã
studiile în celulele de partid moscovite, pe front sau în
lupta conspirativã din ilegalitate. În ciuda încercãrilor de
exterminare cãrora le-au cãzut victime, cu precãdere dupã
1948, alãturi de politicieni, ºi oamenii de culturã, o bunã
parte din forþele creatoare ale epocii venea direct din perioada
interbelicã, era reprezentatã de personalitãþi cu o serioasã
educaþie artisticã ºi academicã ºi mulþi dintre artiºtii importanþi
erau acum la vîrste care nu mai îngãduiau nici un fel de
educaþie. În aceastã categorie intrau nume ca Iosif Iser,
Theodor Pallady, Camil Ressu, Nicolae Dãrãscu, Marius
Bunescu, Lucian Grigorescu, Ion Þuculescu, Samuel
Mutzner, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe
Anghel, Oscar Han, Constantin Baraschi, Vida Geza, Corneliu
Medrea, Ion Jalea, Romul Ladea, Ion Irimescu, Boris Caragea,
Hans Mattis-Teutsch, H. Maxy, Jules Perahim, J. Podlipny,
H.H.Catargi, Vasile Kazar, Alexandru Þipoia ºi încã multe
altele, astãzi ignorate, dar de o remarcabilã valoare umanã ºi
cu o indiscutabilã forþã creatoare. În primul rînd, pe fondul
tot mai agresivei intervenþii oficiale ºi propagandistice în
viaþa publicã, în general, ºi în cea artisticã, în special, este
interesant de urmãrit evoluþia ºi comportamentul acestor
artiºti, deja formaþi, iar unii cu o mare notorietate ºi cu o
 înapoi la proletcultism - revizitãri
operã deja constituitã. Aºa cum ei veneau din ideologii
artistice ºi din orizonturi estetice foarte diferite, ºi
comportamentul lor în condiþiile pierderii libertãþii de gîndire
ºi de creaþie a fost diferit.
Un artist ca Maxy, extrem de intersant, de activ în
spaþiul creaþiei ºi de mobil ca tip de gîndire esteticã,
avangardist cu manifetãri explicite în cîmpul unui cubism
întîrziat, este ºi unul dintre primii care, teoretic ºi practic,
renunþã la propria-i opþiune ºi se întoarce cãtre un realism
denotativ ºi arhaic, chiar înainte ca România sã cadã ex-
plicit sub tãvãlugul comunismului sovietic. Încã din 1945,
cînd mai erau încã doi ani pînã la abolirea monarhiei ºi trei
pînã la naþionalizare, el picteazã þãrãnci monumetale ºi
austere sau peisaje panoramice, legate subtil de ideea
proletariatului suveran, cum ar fi acela din Petroºani sau
complicatele compoziþii cu pescari. ªi alãturi de el vin, în
aceeaºi direcþie, ºi alþi exponenþi ai avangardei, spirite
nonconformiste ºi ostile establismentului burghez, care
îºi reneagã propriile lor credinþe artistice spre a ºi le pãstra
pe cele politice, acceptînd, însã, fãrã prea multe regrete,
celãlalt establisment, cel al ordinii ºi al dictaturii proletare.
O altã categorie, cum este cea reprezentatã de Vida
Geza (luptãtor în Spania) sau de Vasile Kazar (proapãt
eliberat de la Auschvitz), îi priveºte pe oamenii declaraþi
de stînga, pe militanþii, apãrãtorii ºi promotorii valorilor, e
drept, incerte, ale ordinii comuniste, dar ºi pe cei care vãd
în comunism ºi în armatele sovietice salvatorii indiscutabili
ai unei umanitãþi ameninþate brutal de cãtre extremismele
criminale de nuanþã fascisto-nazistã.
Cea de-a treia categorie este reprezentatã de firile
oportuniste ºi mobile, dispuse la colaborare ºi, în acelaºi
timp, suficient de atente cu propriul interes pe termen
lung spre a nu-ºi compromite prea grav opera, cum au
fost Ion Jalea sau Ion Irimescu, dar ºi meseriaºii greoi,
fãrã strãlucire ºi fãrã performanþe, cãrora noua ordine
politicã pãrea sã le asigure ceea ce natura refuzase într-o
mare mãsurã, adicã autoritate, comenzi, glorie ºi bani; cazul
lui Boris Caragea, Oscar Han sau Constantin Baraschi.
Cea de patra caegorie este, poate, cea mai
interesantã, pentru cã îi priveºte pe acei artiºti care, practic,
nu pactizezã cu regimul, nu abdicã de la ordinea lor
interioarã ºi de la normele estetice demult fixate, dar care,
paradoxal, sunt aproape înfiaþi de regim ºi trataþi cu un
amestec de respect, curtoazie ºi, nu o datã, severitate. În
aceastã situaþie se gãsesc Camil Ressu, Corneliu Baba,
Cornel Medrea ºi, într-o oarecare mãsurã, Romul Ladea.
Întîlnirea lor cu realismul socialist este inevitabilã, dacã
nu cumva mai mult decît atît, adicã ceva de natura fatalitãþii
ºi a predestinãrii. Atît Camil Ressu cît ºi Corneliu Baba, în
perspective complet diferite ºi în cu totul alte registre
estetico-morale, sunt pictori cu vocaþie umanistã, narativi
atîta cît sã fie uºor ineteligibili în dimensiunea lor epicã,
realiºti în planul reprezentãrii ºi cu o evidentã vocaþie
eroicã în planul moral. Este exact ceea ce comunismul
cãuta pentru confirmarea lui simbolicã, pentru acreditarea
inteligibilã a unui mesaj mãreþ, cu un conþinut
cvasiteologic. Postsemãnãtorist rãzvrãtit, monumental ºi
auster - ba chiar, dupã propriile-i mãrturisiri, ºi puþin so-
cialist cu adeziuni explicite la Internaþionalã -, Camil Ressu
are, de-a lungul vastei sale opere, o certã sensibilitate
faþã de subiectele sociale, ceea ce imprimã picturii sale
sau, mai exact unei mari pãrþi a ei, un caracter de mãrturie
specificã. În aceastã perspectivã, marile sale compoziþii,
indiferent dacã sunt realizate în anii douãzeci ºi se numesc
Cosaºi odihnindu-se sau în anii cincizeci ºi se numesc
Semnarea apelului pentru pace, se înscriu în aceeaºi mãsurã
121
în proiectul tînãrului sistem comunist de a-ºi defini un
profil moral ºi a-ºi identifica un conþinut filosofic. Cã
profesorul Camil Ressu avea o altã atitudine, cã omul de
culturã nu era nicicum un colaborator docil al regimului,
ci, din contra, un reprezentant demn ºi liber al apusei lumi
interbelice, nu mai are nici o importanþã din moment ce
iconografia comunistã, începînd cu manualele pentru
clasele mici ºi terminînd cu marile acþiuni propagandistice,
ºi-a constituit profilul ºi cu un sprijin consistent din aceastã
sursã. Aºa cum pictura ºi gîndirea lui Ressu au fost însuºite
de cãtre imaginarul simbolic al comunismului incipient, ºi
pictura lui Corneliu Baba a avut un rol comparabil în acelaºi
sens. In imagologia realismului socialist, ca ilustrãri
exemplare ale ,,esteticii,, oficiale, sînt integrate nu numai
tardivele Constituirea gospodãriei colective ºi Oþelarii, ci
ºi marile ºi mai vechile sale compoziþii, de la Cina la Popas
ºi de la Somnul la Odihna la cîmp, precum ºi o parte din
portretistica sa. Fãrã ca Baba sã-ºi propunã, ºi, cu atît mai
mult, sã caute aceastã apropiere, între pictor ºi ideologia
artisticã oficialã se stabileºte o relaþie strînsã prin acelaºi
mecanism psihologic, bizar ºi complicat, pe care l-am
sugerat ºi în cazul lui Ressu. Intr-o perioadã în care pictura
abstractã ºi, în general, tot ce þinea de expresia
experimentalã, erau sancþionate drastic (de la denunþul
public ºi pînã la interdicþia, impusã artiºtilor, de a picta), în
care culoarea însãºi, utilizatã într-o perspectivã retinianã,
de descendenþã impresionistã, suporta acuza gravã de
,,formalism,, - în acest sens încercãrile lui Ciucurencu de a
se apropia de comenzile oficiale sînt, dacã nu caraghioase,
atunci în mod sigur înduioºãtoare -, un pictor sobru cum
era Corneliu Baba, cu o viziune monumentalã ºi eroicã
asupra omului, narativ atît cît sã i se poatã asocia diverse
scenarii epico-propagandistice ºi, mai ales, cu o privire
marcatã de un realism puternic, nu putea fi multã vreme
ignorat sau, aºa cum s-a ºi întîmplat chiar, sancþionat
pentru vini care n-au fost niciodatã numite (eliminarea, de
pildã, din învãþãmînt). Intîlnirea pictorului, dar ºi a altor
artiºti din aceeaºi categorie, cu ,,estetica,, realist-socialistã
a avut loc, aºadar, chiar pe terenul artistului. Printr-un
abuz de lecturã ºi de interpretare, dar ºi printr-un transfer
de scopuri, arta lui Baba a fost integratã idealului umanist
de tip proletar. Realismul socialist, atît prin opoziþie faþã
de aºa zisa esteticã burghezã, preocupatã constant de
înnoirea limbajelor ºi de reconstrucþia simbolicã ºi plasticã
a imaginii, cît ºi prin faptul cã înþelegea arta ca pe un
produs denotativ, simplã componentã a unei propagande
în continuã ofensivã, ºi-a fixat anumite cadre pentru idealul
sãu artistic. În plan filosofic, acesta era umanismul (so-
cialist, evident!), în planul reprezentãrii era realismul
(festiv, viguros ºi mobilizator), iar în planul receptãrii era
accesibilitatea ºi forþa de persuasiune prin retorism. Intr-
un fel înalt ºi profund în acelaºi timp, fãrã nici o legãturã
cu conjuncturile ideologice, Baba rãspundea, prin însuºi
programul lui, unui asemenea ideal. Antropocentrist prin
viziune, umanist prin structurã, narativ prin iconografie ºi
de un realism monumental prin construcþia nemijlocitã a
imaginii, el a fost confiscat de cultura oficialã, cu un re-
spect de multe ori triumfalist. Titlurile de Artist al poporului,
de membru al multor academii de ºtiinþe ºi de arte din Est
ºi circulaþia lucrãrilor sale, aºa cum am amintit deja, pînã ºi
în manualele ºcolare erau expresia directã a acestui statut
cvasilegendar. Ceea ce nu au observat, însã, apãrãtorii
vigilenþi ai artei cu tendinþã ºi ai realismului socialist a
fost faptul cã pictura lui Baba, a lui Ressu ºi a altora, nu
este una staticã. Realismul exterior, cel al iconografiei ºi al
construcþiei formelor, este însoþit permanent de un real-
122 înapoi la proletcultism - revizitãri
ism subtil, cu o viguroasã coloraturã moralã. Personajele
sale mitice ºi monumentale, în care se exprimã existenþa
umanã înþeleasã ca un eveniment al speciei ºi nu ca un
accident produs de febrele mãrunte ale istoriei, conþin în
ele însele ºi melancolia resemnãrii, ºi germenii ascunºi ai
disoluþiei. Din aceste scene de grup, amintite mai sus ca
repere ale unui realism prometeic, se desprind strigãtele
de disperare de mai tîrziu, coºmarurile colective ºi acele
cutremurãtoare scene în care umanitatea este surprinsã
în pragul aneantizãrii.
ªi, în fine, ultima categorie îi priveºte pe acei
artiºti care nici nu s-au asociat ºi nici n-au fost asociaþi
realismului socialist. Aici intrã, în primul rînd, Ion
Þuculescu, Alexandru Þipoia, Mattis-Teutsch ºi mulþi alþii
mai mult sau mai puþin cunoscuþi care, în perioada cea mai
grea, s-au expus unor riscuri încã insuficient cunoscute,
chiar ºi prin faptul cã erau absenþi de la tot felul de apeluri.
Un caz cu totul izolat, deopotrivã prin evoluþia artisticã,
prin anvergurã ºi prin profunzimea personalitãþii, l-a
reprezentat Vasile Kazar. Deºi iniþial el participase activ la
construcþia ºi la consolidarea noului sistem, atît prin arta
cît ºi prin acþiunea sa directã, în timp el suferã modificãri
de comportament ºi schimbãri de opticã radicale. Desenul
sãu denotativ, sociologizant ºi vag etnografic, îºi
descoperã lent propriile sale capacitãþi, schimbîndu-ºi
interesul ºi tensiunile în funcþie de orientarea interesului
ºi a gîndirii artistului cãtre spaþiul religios ºi metafizic.
Creator al ºcolii noastre de graficã, el ºi-a mîntuit la
maturitate ºi spre bãtrîneþe toate excesele ºi cochetãriile
cu regimul comunist, altminteri explicabile istoric ºi
psihologic, printr-o riguroasã ºi profundã activitate
artisticã ºi pedagogicã.
Dacã în cazul lui Camil Ressu ºi al lui Corneliu
Baba programele realismului socialist se insinuezã pe un
traseu deja marcat prin vocaþia eroicã ºi umanistã a operei
lor anterioare, dacã Vasile Kazar participã la construcþia
simbolicã a lumii noi cu acea convingere definitivã pe
care experienþa umilinþei ºi a morþii o identificã drept unicã
soluþie, în cazul altor artiºti importanþi lucrurile sînt mult
mai delicate. Un pictor ca Al. Ciucurencu, pe care l-am
invocat deja, al cãrui program estetic þinea de pura
vizualitate, de acea emotivitate crudã pe care experienþa
retinianã o genereazã în mod spontan, este pus într-o
grea dificultate în momentul deturnãrii dinspre armonia
cromaticã ingenuã spre imaginea epicã ºi spre supremaþia
iconografiei. În vreme ce un Camil Ressu, de pildã, nu
face nici un efort special pentru a trece de la Cosaºi
odihnindu-se la Semnarea Apelului pentru un Pact al Pãcii,
ºi asta din simplul motiv cã programul lui include în mod
natural un asemenea tip de compoziþie, trecerea lui
Ciucurencu de la naturi statice, flori, peisaje imponderabile
ºi odalisce la Epilogul rãscoalelor, la 1 Mai liber, la
Muncitor, la Olga Bancic pe eºafod sau la Într-o
cooperativã marcheazã rupturi de-a dreptul dramatice.
Oricît ar încerca pictorul sã-ºi armonizeze natura creatoare
cu imperativul propagandistic al momentului, disjuncþia
de fond ºi conflictul de formã sînt absolut evidente.
Compoziþia se încarcã excesiv, capacitatea de sintezã suferã
în mod vãdit, iar cromatica subtilã ºi aerianã, oricîte eforturi
descriptive ar face, nu poate comunica natura eroicã a
omului angrenat în mecanismul social pe care noua
esteticã o pretindea în mod ultimativ. Este foarte interesant
de observat cã în cadrul acestor somaþii majore ale noilor
realitãþi istorice, politice ºi morale, numele importante ale
artei româneºti, acelea care supravieþuiesc celui de-al
doilea rãzboi mondial, sînt prezente cu mãsurã, ele doar
gireazã prin autoritatea lor fenomenul, dar povara
construcþiei lui directe nu le revine în mod nemijlocit. Faptul
cã Iser face un portret al lui Gh. Gheorghiu-Dej la tribunã
sau cã Steriadi îl surprinde într-o atitudine pe jumãtate
visãtoare, pe jumãtate marþialã, pe versificatorul A. Toma,
uzurpator al lui Arghezi ºi decretat în epocã drept un poet
vizionar de anvergurã eminescianã, chiar ºi cumulat cu
alte prestaþii mai mult sau mai puþin cuantificabile, nu
spune mare lucru. De multe ori artiºti importanþi, iar
exemplele lui Ressu ºi Iser sînt revelatoare în aceastã
perspectivã, rezolvã problema realismului umanist ºi
eroizant prin realizarea unor celebre autoportrete. Chiar
dacã tematica nu este, în sine, una tipicã pentru aspiraþiile
realismului socialist, prin tratarea ei fermã ºi printr-un
anumit patetism al descrierii formale ºi psihologice ea trece
drept o reprezentare viguroasã ºi optimistã, tocmai bunã
de oferit ca exemplu tinerilor aflaþi la începutul carierei. Iar
aceºti tineri, alãturi de zeci, poate chiar sute, de alþi pictori,
sculptori ºi graficieni, unii dintre ei destul de obscuri sau
doar marginali în contextul fenomenului artistic, vor
constitui nucleul dur al realismului socialist. Pictori ºi
graficieni precum ªtefan Barabas, ªtefan Szönyi, Octav
Angheluþã, Anastase Anastasiu, Iosif Bene, Vasile Weith,
Petru Feier, Gheorghe Glauber, Mimi ªaraga, Andrei Bordi,
Corina Lecca, Tiberiu Krausz, Lidia Agricola, Justina
Popescu, Eugen Taru, Gheorghe Ivancenco, Francisc
Ferch, Gheorghe ªaru, Traian Sfinþescu, Iosif Cova etc.,
dar ºi avangardiºti ca Jules Perahim sau M.H. Maxy, alãturi
de sculptori ca Elly Hette, Boris Caragea, Petre Balogh,
Mihail Onofrei, Ernest Kaznovschi, Constantin Lucaci,
Iosif Fekete, ªtefan Csorvassy, Constantin Baraschi, Artur
Vetro, Dorio Lazãr, Dumitru Demu, Ion Irimescu, Oscar
Han, Lelia Zauf, Ion Jalea, Ion Vlad etc. au ilustrat, prin
atitudine, iconografie ºi filosofie implicitã, reperele,
aspiraþiile ºi utopiile unui sistem care avea o nevoie
imperativã de artiºti pentru a se promova doctrinar ºi a se
acredita simbolic. Descriptiv ºi narcisiac, mutînd accentele
în mod ferm de pe limbaj ºi de pe valorile imponderabile
din construcþia imaginii pe gesticulaþia exterioarã ºi pe
valoarea intrinsecã a modelului, orizontul realismului so-
cialist nu poate fi expediat cu uºurinþã ºi, cu atît mai mult,
ignorat. Chiar dacã exponenþii lui nu au nume sonore ºi
nici o operã anterioarã consolidatã, profesionalismul
acestora nu poate fi pus la îndoialã. Oameni cu o solidã
formaþie academicã, ei sînt obligaþi acum, de însãºi
realitatea pe care trebuie sã o slãveascã ºi sã o provoace
prin prefigurare, sã construiascã epopeic, sã însceneze
imagini complicate, veridice din punct de vedere plastic
ºi convingãtoare din punct de vedere moral. Oscilaþia între
imaginea eroului, a omului exemplar -, iar acesta, în
iconografia clipei, nu poate fi decît þãranul colectivist,
muncitorul fruntaº, artistul angajat etc. – ºi activitatea
colectiv㠖 munca pe ºantier, munca pe ogoare, imaginea
din laborator sau aceea din sala de clas㠖 trãdeazã o
partajare egalã a autoritãþii propagandistice între individ
ºi colectivitate, între personalitatea istoricã ºi mase, fapt
care nu se va mai regãsi în filosofia neorealismului social-
ist promovat în ultimile douã decenii ale dictaturii
ceauºiste. Existã, în acestã fazã a propagandismului dens
ºi emfatic, un anumit romantism paraestetic, o încredere
aproape suspectã în valoarea absolutã a imaginii, a acelei
imagini spre care se face realmente un transfer de realitate.
Amplele compoziþii reprezentînd scene de muncã, întreceri
sportive sau colectivitãþi de copii nu sînt nici lucrãri
artistice propriu-zise, pentru cã le lipseºte acel scepticism
înalt al construcþiei gratuite ºi al codificãrii asumate, dupã
 înapoi la proletcultism - revizitãri
cum nu sînt nici documente veridice, instantanee
fotografice ale unei stãri de fapt, ci acþiuni magice sui generis
care înlocuiesc realitatea prin ficþiune spre a-i oferi celei
dintîi, în spaþiul unui mimesis inversat, modele infailibile de
coagulare. Din aceastã pricinã, multe compoziþii au,
retroactiv, un farmec bizar ºi halucinant, interesul virînd
spontan dinspre realismul lor aprioric cãtre un efect
manieristo-suprarealist prin abuzul de elaborare mentalã.
Cum o asemenea ficþionalizare a expresiei artistice ºi a lumii
înseºi nu avea cum sã-ºi împrospãteze resursele, pe mãsurã
ce presiunea ideologicã a dat semne de relaxare, marii actori
ai realismului socialist, adicã obscurii autori ai unor
conjuncturale gesticulaþii prometeice, s-au resorbit în
penumbrele din care au apãrut, iar artiºtii adevãraþi au
revenit, la începutul deceniului ºapte, la uneletele lor. Pînã
ºi Maxy ºi Perahim, care au anticipat sociologizarea artei
printr-o renunþare aparent inexplicabilã la propriul lor pro-
gram, au revenit la formele ºi la limbajul care i-au consacrat.
În ceea ce-l priveºte pe Maxy, este notorie reîntoarcerea lui
la un cubism analitic în deceniul ºapte, dupã ce în deceniul
cinci a fãcut o consistentã baie de peisagism industrial ºi
de etnografism monumental. Dar cei care vor reînoda
legãtura cu marea tradiþie interbelicã sînt cîþiva artiºti tineri,
Ion Pacea, Alin Gheorghiu, Aurel Cojan ºi alþii, împreunã cu
maeºtrii care ºi-au redobîndit, fie ea ºi relativã, propria
libertate de exprimare: Corneliu Baba, Al. Ciucurencu, Catul
Bogdan, Ion Lucian Murnu etc. Artiºti prin care deceniul
ºapte redescoperã valorile limbajului ºi uitã, pentru puþinã
vreme, de tirania modelelor ºi de fantomele formalismului.
Marian Victor BUCIU
Nu are clasã literatura ca produs de
clasã (Sau despre morbida viaþã de
apoi a proletcultismului)
În falsa literaturã a unui context istoric revolut,
proletcultismul a fost cea mai deplorabilã ºi umilitoare
imitaþie pe care am cunoscut-o. Era nu doar un împrumut al
unei forme fãrã fond, dar unul al unei pseudo-forme. Chiar
dacã am admite omologia realitate-artã ºi nu analogia lor
complexã, sã recunoaºtem cã imitaþia aceasta nu avea nici
o derivaþie motivatã. România n-a fost o þarã industrializatã
ºi nici n-a avut de reunit proletariatul Angliei sau Germaniei.
Þara noastrã abia învãþase sã împrumute cu bunãvoire. A
ajuns apoi s㠓împrumute”, silnic, câte puþin capitalism,
industrialism, sindicalism. ªi-a fãcut istoria mai mult din
acte de inadecvare ºi superficialitate. Ele ne compun istoria
combativitãþii, cu cohorta de victime ale naivitãþii, din
interbelic cãtre Lupeni 1977, Motru 1981, Braºov 1987,
mineriadele din ultimul deceniu al sec. XX. ªi a fost suferinþã
multã. Dar, vorba ardeleanului, nu toatã bunã. Nici în real,
nici în metafizic, românul nu este, ºi nici nu se doreºte,
omul cel mai revoltat, în conºtiinþã ºi în act.
Oricât am forþa evidenþa (unele lucruri se ºtiu atât
de bine încât sunt uitate într-o mod sfidãtor), e greu sã
ignori faptul cã proletcultismul a voit sã creeze o culturã
(subordonându-ºi arta) aflatã în disputã cu cea burghezã,
o culturã proletarã, partizanã, de enclavã socialã, exaltând
utopic munca aºa-zis liberã, care tindea sã ocupe tot timpul
123
ºi pe care copiii ºi adolescenþii generaþiei mele ajunseserã
sã o numeascã voluntar-obligatorie.
E de necrezut sã se uite faptul cã miºcarea
proletcultistã (de “resuscitat” doar în cursurile
universitare de literaturã) a fost negatã chiar de socialismul
sovietic, pentru limite ideologice, istoriste ºi chiar estetice.
Acestea din urmã, culmea, identificate în numele
autonomiei estetice. Era o mare ipocrizie, pe care pare-se
cã o vedem ºi acum luatã în serios de adepþii literaturii
sociologizante ºi est-etice, de toþi cei care nu vãd, cum e
firesc, în literaturã, valenþa esteticã suveranã peste toate
celelalte criterii ºi valori ale acestei arte milenare, ci doresc
sã facã din esteticã a slujnicã a literaturii, sub dictat etic,
politic, spiritualist etc.
Dicþionarele din anii ceauºismului, ai socialismului
naþional(ist), consemnau faptul cã chiar Lenin, nemulþumit,
încã din 1920, lovea cu cnutul în proletcult ºi compunea o
scrisoare Despre proletculturi. În 1932 dispãrea în URSS
proletcultul sindical. Ce-ar însemna azi, în post-
totalitarism, un proletcultism la a treia revenire, dupã
epocile aldor Dej ºi Ceauºescu? O expresie esteticã dirijatã
de condiþia proletarã? Proletcultism fãrã proletariat, care
ºi-a pierdut nu doar capul, dar corpul întreg? Ceva ca
(post)modernismul fãrã (post)modernitate? Dar e mult mai
grav: ar fi o formã fãrã formã, dupã un eºec curat istoric.
Chiar avem nevoie, într-o Românie redeschisã, dupã o
grea operaþie istoricã, de aceastã iluzie, orbire, uitare, într-
un regim aparent benign? Reamintesc cã dupã al doilea
rãzboi, în Franþa pluralistã, a existat ºi realism socialist. A
fost un rebut total, inacceptabil nu doar pentru literatura
neînfeudatã altor domenii umane, dar chiar ºi pentru
ideologia sovietistã; cu unele excepþii ºi, desigur, þinând
seama ºi de mica toleranþã a acestei ideologii, care ºi-a
creat ºi ea un anumit spaþiu de manevrã, pentru a pãrea
vie. Dar, acum ºi aici, cine ºi în ce fel ar putea sã reconoteze
critic, pozitiv, termenul proletcultism, decât într-o formã
de moft – soft –, ca formã aºa zicând retro? Când, chiar
neopaºoptismul, susþinut de un important teoretician
literar contemporan – din pãcate renegat ºi trecut la
politologie, la adâncã senectute – conoteazã doar
neputinþa abordãrii prezentului ca viitor mai mult sau mai
puþin apropiat.
Dupã abandonarea proletcultismului ºi adoptarea
realismului socialist, în 1934, în URSS, s-a reamintit
motivaþia vagã a unei literaturi despre omul aflat într-o
neîntreruptã luptã socialã. Nu de om era vorba, ci de “om”-
clasã. Altfel, societatea este peste tot un câmp al
combatanþilor. Realismul socialist (proletar), revendicat
de la sau printr-un scriitor autodeviat ca Gorki, a luat
idealul socialismului, minciuna, ca adevãr înfãptuit. Uto-
pia propunea idealizarea ca realizare socialã. La noi,
realismul socialist a fost teoretizat dogmatic (de
Crohmãlniceanu ºi compania) sau “deschis”, prin
acceptarea, parþial de faþadã, parþial realã, a diversitãþii
stilistice. ªtim ce-a urmat. Mai prudent ar fi sã umblãm
uºor cu sociologismele pe scãrile literaturii, pentru cã
prãbuºirile acestea sunt dureroase ºi jalnice. Proletcultism
în literaturã înseamnã sãrãci(r)e. Iar socialism (egalitarism)
literar: mizerie artisticã.
Se va spune, poate, cã trãim într-o lume sãracã, deci
“proletarã”? Dar o astfel de accepþie colectivistã nu era
posibilã nici în totalitarism, când individualitatea era fie
strivitã, fie ignoratã. Mãcar o crizã nominalistã ar trebui
evitatã (nu e deloc greu), dacã o trezire la realitate rãmâne
complicatã, iar unii preferã recesiunea în idealitatea
mincinoasã ºi falacioasã. Un “proletcultism democratic”
124 înapoi la proletcultism - revizitãri
(!?), produs ca ameninþare realã sau simulatã? ªi unde ar
duce el, decât la o repetiþie, punct cu punct, a dinamicii
istoriei generale, cu “subsidiarism” literar? Ce promisiune
poate aduce un fenomen compromis atât de lamentabil ºi
chiar tragic, încât dictatura însãºi a decis sã-l abandoneze?
Ni s-ar propune, poate, un “proletcultism” stilistico-
retoric? Adic㠓texte” de diferite genuri, cu unele figuri
ale excesului, un tip de discurs inflamat: ar fi ceva cu totul
exterior ºi s-ar confunda cu stiluri ºi retorici care slujesc
doar literatura. Nu vãd sã fie viabil un retro-proletcultism,
nici mãcar parodic. Nu are clasã literatura ca produs de
clasã. Arta nu ia formã de la social, religios, politic etc. Ia
doar teme. Care pot fi ratate sau realizate – numai estetic.
În literaturã, mizeria nu este socialã, ea poate fi, potrivit
talentului, artisticã. Confuzia dintre literaturã ºi gazetãrie,
tentaþia adresabilitãþii sau alte ispite pot produce o
“alternativã”, dar una (a)bãtutã, de o utilitate contextualã,
o literaturã avortatã. Prezenteismul ei încremenit nu
convenea nici “esteticii” totalitare. Sper cã nimeni nu crede
în aberaþia unei întoarceri pur ºi simplu, nedialecticã chiar
în sens “para”-hegelian, “marxist”, la proletcultism.
Ar rãmâne nãdejdea (slabã, cred eu) într-un
neoproletcultism critic, antipatriotard, neoficializat. Dar
acesta ar reprezenta o dublã limitare, malignã, într-un sens
nemaiîntâlnit încã în istorie. Pe de o parte, literarã, esteticã.
Fapt care mi se pare esenþial. Întrucât rãsturnarea
reducþionismului ºi schematismului, pentru a ajunge la o
literaturã comunicabilã la modul “popular”, ar fi un refugiu
insuficient. Ca sã nu mai spun cã ar însemna ºi o
inacceptabilã eludare a exigenþei creatoare, inovatoare. Cea
de-a doua limitare este sociologicã. Dar de ce sã privilegiem
o literaturã proletcultisã ori proletarocentricã? N-ar fi astfel
legitime ºi alte aberaþii, pe care le voi denumi aici rebarbativ:
intelectualocultism sau þãranocultism? Literatura nu se face
dupã chipul ºi asemãnarea claselor, nici mãcar a indivizilor,
ci a literaturii însãºi. Ea, doar ea, este “demiurgicã”. Indivizii,
clasele, în nici un fel excluse din procesul creaþiei literare,
sunt mijloace ºi nu scopuri. ªi nici nu putem admite termenul
proletariat într-un sens nesocial sau extensiv social,
incluzând o clasã hibridã a neproprietarilor.
Nu ar fi o cale beneficã nici mãcar întoarcerea tale
quale la vechile forme literare, în lipsa unor creaþii de forme,
în analogie ºi nu în omologie cu prezentul viu, al omului
nelegat de o anume realitate închisã. Arta, literatura, dacã
au conºtiinþã de sine, rãmân totdeauna dincolo de
realitatea strictã, într-o supra sau extra-realitate criticã ºi
creatoare, liberã, anarhic-lucidã.
Cum sã rãspundem cenzurii economice printr-o
înapoiere în braþele de oþel ale cenzurii ideologice?
Ruptura biologicã ºi mentalã între generaþii ar fi regretabil
sã conducã acolo. Arta, literatura, sã-ºi facã propriile jocuri,
aservindu-se doar pe ele însele. Dacã rãmân autentice,
ele sunt dincolo de contraculturã, fie burghezã, capitalistã,
fie proletarã, comunistã. Ele sunt moduri de a fi, de a trãi.
E dreptul ºi puterea fiecãrui om din public de a le alege
sau de a le refuza, cedând tentaþiei produsului de serie
economicã sau ideologicã. Arta care nu se travesteºte în
artizanat profesionist sau vulgar se satisface doar pe ea
însãºi. Ea rupe realitatea ºi doar astfel nu se rupe de
realitate. Ea nu are limite în realitate. Nu are limite nici în
propria ei realitate. Din aceastã atitudine a ei are mereu de
învãþat nu doar artistul, dar ºi societatea aservitã
tehnologic ºi (sau) ideologic. Artiºtii adevãraþi se ºtiu
minoritari, dar o adevãratã minoritate rãmâne de preferat
unei majoritãþi înºelate ºi înºelãtoare. Masa de cititori
confiscatã azi de contracultura produsã sub dictatura
economicului provine din masa de cititori înºelatã de
producþia pseudo-spiritualã sub dictatura “politicului”.
Pledez pentru pãstrarea puterii artei, refuzându-se
pactul cu puterea economicã sau ideologicã. Întotdeauna,
scriitorul are ºansa ca aceste puteri, chiar dacã se simt, sã
nu se creadã singulare. ªi totalitarismele au ezitãrile ºi
îndoielile lor. De aceea îºi propun ºi impun limite de
toleranþã, “cãlãuzind” neºtiutele cãi ale artei. Mi se pare
firesc ca scriitorii sã se îndemne ei înºiºi sã nu se uneascã,
la modul sumisiv, cu etici, politici, sociologii etc., dar sã
rãmânã fideli artei care menþine exigenþa creaþiei irepetabile,
nesupuse, dominatoare.
Imola ANTAL
“Capodopere în proz㔠ale literaturii
maghiare proletcultiste din România
- “fiºe de lectur㔠-
Dintre speciile genului epic romanul se propagã
primul pe tãrâmul social al transformãrilor pricinuite de
‘marea revoluþie’, devenind dominantul primului deceniu
literar al republicii. Chiar în lipsa unei perspective adecvate,
printre “dificultãþile de aflare a unei noi cãrãri”57 , într-un
interval relativ redus se nasc câteva ‘capodopere’ romaneºti.
La finele anilor ’40 ºi începutul anilor ’50 prozatorii
– români, maghiari, germani – se îndreaptã cãtre trecut ori
încearcã o surprindere a prezentului pornind de la imaginea
trecutului. Nicoarã Potcoavã a lui Sadoveanu (1952) va
tinde, în acest sens, cãtre revitalizarea societãþii române
moºiereºti; Camil Petrescu aspir㠖 Un om între oameni –
la o reconstrucþie ‘ºtiinþific㒠a revoluþiei de la 1948 (1953,
1955, 1957); pe când Zaharia Stancu în Desculþ (1948), cu
lirism efuziv, evocã anul de (diz)graþie 1907. Nu mai puþin
Oscar Walter Cisek, în Focuri de paie, zugrãveºte epoca
rãscoalei conduse de Horea; pe când maghiarul Gagyi
László, în Jurãmântul locotenentului (1955), ºi Korda
István, în Marea cãlãtorie, ne cãlãuzesc ºi ei în timpuri mai
îndepãrtate, ultimii nu fãrã a rãmâne datornici pespectivei
romanului istoric, înregistrând în literatura maghiarã din
România considerabile carenþe. Dupã cele câteva rãtãciri
prin mrejele trecutului, viaþa satului interbelic se
revitalizeazã în Moromeþii lui Marin Preda (1954), de vreme
ce faþa periferiei Bucureºtilor de ieri este pictatã de Eugen
Barbu în Groapa (1957). Satul interbelic este – identic –
pretext ºi pentru romanul din 1949 al lui Kovács György,
Cu ghearele ºi cu dinþii; imaginea lui completându-se ºi în
Comoara Kristofilor. Pe de altã parte, Asztalos István, în
Cu inima tânãrã (1952), plaseaz㠓procesul de trezire la
conºtiinþã de sine”58 a tânãrului muncitor-erou în lumea
pestriþã a unei colonii de muncitori ceferiºti, iar Nagy
István evoc㠖 ºi el – în capitolele din Un an din treizeci
evenimentele dramatice ale grevelor muncitoreºti.
Toate aceste opere polemizeazã într-un fel sau altul
cu trecutul mãsurând prin prisma revoluþiei socialiste
epocile anterioare, nu o datã apelând la reiterarea unor
teme vechi ºi la proiectarea lor într-o nouã luminã.
Rândurile acestor ‘creaþii’ se completeazã începând cu
finele deceniului ºase cu romane care focalizeazã lupta
maselor conduse de Partid întru ‘dãrâmarea dictaturii
fasciste’ ºi ‘izbânda lumii noi’. Pe aceastã linie se înscriu
 înapoi la proletcultism - revizitãri
romane ca Pe muchie de cuþit al lui Mihai Beniuc, ªoseaua
Nordului de Eugen Barbu, În fum ºi luminã al lui Papp
Ferenc ºi trilogia romanescã a lui Szemlér Ferenc, Din au-
gust pânã în august, fãrã ca ºirul enumerãrilor sã se
epuizeze aici. Deºi trecutul continuã sã fie sursã de
inspiraþie romanescã, dupã 1944 rãsturnãrile sociale ’de
profunzime’ reprezintã o mai tentantã ofertã pentru
prozatorii de acum axaþi irevocabil pe zugrãvirea ’societãþii
actuale nãscânde din revoluþie’. Dacã literatura din
România interbelicã s-a hrãnit cu ’laptele basmelor’, filonul
poveºtilor – fie ºi la nivelul structurilor narative – se
infiltreazã ºi în proza de dupã Eliberare, în pofida aparentei
orientãri a scriitorilor de teapa unui Asztalos István,
Kovács György ori Nagy István spre ‘lumea realã’, spre
activitãþile sociale, angajându-ºi creaþia epicã în slujba
“transformãrilor obiective din lumea exterioarã”59 . O
sintezã a stãrii romanului anilor ’40-’60 transpare din
consideraþiile lui D. Micu ºi N. Manolescu60 , care observã
aplecãrile romanului spre trecut la incipiturile perioadei,
nãzuind la rescrierea istoriei sub veioza ideologiei,
reîntorcându-se apoi la prezent, pentru zugrãvirea cãruia
nu este încã înarmat cu suficiente resurse. De aceea multe
din realizãrile prozatoriceºti nu depãºesc nivelurile primar-
prozaice ale zugrãvirii superficiale a evenimentelor
cotidianului. Nu o datã romanele devin opere de pionierat
pentru descrierea realitãþilor societãþii ’contemporane’,
însã mijloacele de care dispun se menþin la o suprafaþa
sãrãcãcioasã, optând pentru un suflu idilizant al prezentãrii
vieþii muncitoreºti ºi al transformãrilor socialiste ale
satului. Deja celebrul Mitrea Cocor al lui Mihail
Sadoveanu rãmâne ilustrativ în aceastã privinþã. Treptat
ºi în producþiile romaneºti maghiare din România temele
cotidianului rãzbat cu forþã crescândã. Mai mult, banalul
se prelucreazã ºi se cerne în epica proletcultistã la modul
glorificat, conotat cu atuurile parabolei, a basmelor, a
baladei lamentive. O ’definire’ ºi o categorisire pe ’specii’
a genului epic apucând ºi el – ca toate realitãþile vremii –
cãrarea ’socializãrii’ se ostentativizeazã printre parodiile
lui Bajor Andor, din Ediþia infernalã. Vom reþine, bunãoarã,
jucata inocenþã auctorialã în sens satirico-parodic: „Epica
este cea mai generalã formã a narativului, care vreme
îndelungatã încearcã sã ne povesteascã cum l-au bãtut pe
porcarul de la Tinod de i-au picat dinþii. Modelul structural
epic presupune fidelitate în construcþie, fidelitate în
zugrãvirea personajelor, fidelitate în conturarea acþiunii, care
se extinde la toate momentele potenþiale în legãturã cu
evenimentul central: cãderea dinþilor porcarului. Vitalitatea
epicii vine din istorisire, care debuteazã cu descrierea satului
Tinod ºi se rotunjeºte o datã cu picatul dinþilor. Dacã dinþii
nu cad, doar se atenteazã la ei, vorbim de prozã scurtã,
dacã picã, dar se dovedeºte cã erau cariaþi, astfel rezolvându-
se conflictul – avem în faþã specia romanului. Iar dacã în
acþiune se implicã tot satul, porcarul este bãtut de unii ºi
susþinut de alþii, specia se transformã în trilogie. Trilogia,
aparte de profunzimea filozoficã ºi de viziunea net
individualizatoare, mai solicitã ºi vreo trei volume.”61 S-a
spus62 despre romanul socialist cã ar fi – chipurile –
succesorul de drept al epopeii (clasice). Cu toate acestea,
ºi proza de mai scurt metraj îºi îndeplineºte din plin
obligaþiile de picturã societalã. Raportarea este, însã, ca de
la picãtura de apã la ’ocean’, nuvelistica axându-se pe o
mai îngustã felie a zugrãvirii ’realului’. Preferata publicului
cititor al vremilor proletcultiste – situându-se undeva în
umbra povestij-ului rusesc – nuvela, prin caracterul ei
concis, frenetic ºi direct – abordând în minor temele
romaneºti (multe din nuvele fiind ºi schiþe preliminare
125
pentru romane) devine în scurt timp ºi specia ideologic
no.1 a prozei realist socialiste. Reprezentativitatea ori
’rotunjimea’ prezentãrii nu depinde, însã, de dimensiuni
papetãreºti. Astfel încât romane sau nuvele, pe cadenþe
mai amplu-curgãtoare ori mai precipitate, circumscriindu-
se în sfera tematico-ideologicã a vremii, ocupã poziþii
deopotrivã marcante în literatura partinicã.
Spre deosebire de ’realizãrile’ lirice ale perioadei,
generaþia mai vârstnicã a prozatorilor nu mai poate aduce
aporturi semnificative la conturarea imaginii romanului
din deceniile de graþie ale realismului socialist: Kós Károly
pãstreazã o vocaþie a trecutului în proza sa, de vreme ce
Molter Károly, Berde Mária ºi Tabéry Géza performeazã o
integrare a contemporanului ca temã literarã doar în câteva
din nuvelele de redusã valoare artisticã.
Un rol crescut capãtã, însã, în exploatarea temelor
proletcultiste, prozatorii lansaþi pe cariere prin anii ’30,
prezentându-se cu producþii semnificative tematic încã
din anii celui de-al doilea Rãzboi Mondial: Asztalos István,
Nagy István ºi Kovács György fiind semnatarii – la o
consideraþie aleatoriu-subiectiv㠖 celor mai
reprezentative bucãþi de proz㠖 romane ºi nuvel㠖 pentru
epoca proletcultistã. Dacã în materie de producþii
romaneºti ale perioadei exceleazã La cea mai înaltã
tensiune a lui Nagy István, secondat de Vântul nu se
stârneºte din senin al lui Asztalos ºi de Cu ghearele ºi cu
dinþii al lui Kovács György, în materie de nuvel㠖 specie
repede convertitã, pe o scalã didacticistã, în prim organ al
literaturii partinice – primele poziþii ale unui top-ten
aleatoriu vor fi ocupate de ‘schiþe’ ale aceloraºi autori ºi
alte producþii de prozã scurtã pliate pe un calapod tematic
similar, deopotrivã de facil.
Nuvela Jóska a lui Asztalos István, datând din 1953,
pãstreazã aplecãrile de bildungsroman ale structurii
narative, instituind în câteva scurte pagini o micro-
parabolã a învãþãrii, tãlmãcitã cu mijloacele comicului.
Copilul-protagonist aspirã la statutul de pionier, dar –
urmând modele greºite – refuzã sã recite – aflând cã poezia
Spânzuraþi-i pe regi a lui Petõfi, deºi militantã, nu e suficient
de optimistã pentru gustul vremii, refuzã sã înveþe – apoi
învãþând <<lecþia stiloului>>, este readus pe drumul cel
bun ºi promite îndeletniciri mai serioase cu de-ale învãþãrii.
Luminã în munþi a lui Balla Károly, scrisã prin 1950,
îºi consumã acþiunea – anost㠖 la interferenþa fabricii cu
ogorul, reiterând – în maniera obiºnuitã a literaturii de
facturã proletcultist㠖 duºmãnii de clasã, în timp ce eroul
– Lupu Petre –, rãnit, contempl㠓stele licãrind cu luminã
albastrã pe zenit”63 ºi surprinde steaua – roºie – de pe
faþada fabricii, pictatã, parcã, în stacojiu de-al sãu sânge,
iar nevasta lui alãpteaz㠖 a câta oarã? – pruncul, prototip
al unui viitor mai bun.
Turnãtorii lui Dimény István se axeazã pe motivul
narativ al ‘ºedinþei’, surprinzând un conflict epic din lumea
muncitorilor oþelari (asemeni operei mai notorii a lui Nagy
István, La cea mai înaltã tensiune), ºerpuind anost printre
procese de conºtiinþã (Dadány), confruntãri, ºi amintiri
ale umilinþelor trecutului.
Schimbul lui Horváth István prefigureazã tematic
romanul Brazdã peste haturi, aria de studiu a conflictului
de clasã fiind, ºi de aceastã datã, zona campestrã cu
adiacenta colectivizare – vãdit benefic㠖 în care vaci, boi
ºi pãmânturi lãsate în pârlog joacã rolul prim.
Secretul de Kovács György, datând din 1949,
plaseazã acþiunea – antirãzboinicã, anticlericalã ºi
ideologic aplecatã spre stânga – în sfera tãinuitei ºedinþe,
nu mai puþin sabotate de ...dangãtul de clopot.
126 înapoi la proletcultism - revizitãri
Nagy István, în Mai mult decât o victorie, niþel mai
dibaci învârtitor-de-condeie centreazã acþiunea în sfera
de muncã a lucrãtorilor cherestegii, prezentaþi, într-un con
de umbrã quasi-tehnicist, în plenitudinea condiþiilor de
lucru mizere – tocmai de aceea eroice – ºi a fervorii
‘concursului socialist’, cadru în care mãrturisitul ‘furt
intelectual’ al lui Kese Péter echivaleaz㠖 lecþie de conduitã
eticã! – cu victoria binemeritatã a lui Bálint Dezsõ.
Un similar proces de conºtiinþã devine experiment
de primã valoare ºi pentru ºoferul Ács din Conºtiinþa lui
Papp Ferenc, datând din 1953, care, confesându-ºi
‘pãcatul’ (scurtãtura) – îºi rãscumpãrã vina ajutând la
scoaterea tractorului din lac.
Cum nici istoricul, temã epicã dezabuzatã, nu poate
lipsi dintr-un top-ten nuvelistic aleatoriu, Trimisul
desculþilor al lui Szemlér Ferenc – la centenar (1948) –
reciteºte istoria paºoptistã în cheie proletcultistã, încropind
un fir epic ce prefigureazã la o distanþã de douãzeci de ani,
acþiunea dramei Focul se întinde repede... Iar ºirul
enumerãrilor ar putea continua în acest fel, la infinit.
Toate producþiile epice, îns㠖 fie ele de dimensiuni
variabile – îºi fixeazã ca pilon ‘axiologic’ central ºi –
chipurile – sursã de credibilitate64 - eroul – tip, prototip ºi
simbol, situat la înfrãþirea structuralã a ogorului cu uzina,
cu atelierul – înfrãþire ‘temeinic㒠din care ar putea rezulta
mult aºteptata ‘schimbare la faþã a României’.65 Sub
paravanul evoluþiei ºi al tehnologiei ‘moderne’, câºtigând
din ce în ce mai mult teren, proza proletcultistã
programatizeazã prezentarea ‘în toatã plenitudinea ºi
splendoarea sa’ a eroului ‘total’. Acesta va reitera ºi va
consacra cu ‘forþa actualitãþii’ teme mai vechi ale luptei
victorioase împotriva forþelor opresive ale vieþii (alteori
luând chipul implacabilului, al destinului, al divinitãþii – iar
acum pe acela al duºmanului de clasã!), jefuite de conotaþiile
esteticului, ilustrând progresul ºi oferindu-i ‘perspective
de viitor’... Devenirea lui o vom urmãri ºi noi în câteva din
prozele recunoscute drept cele mai reprezentative ale
realismului socialist maghiar din România...
Memoria devenirii ºi ...vântul nestârnit din senin
(Asztalos István)
Mascându-ºi optimismul în lamentive ºi acuzatorii
ale oropsirilor macro-sociale ale trecutului, Asztalos
István – unul dintre cei mai de ‘seam㒠reprezentanþi ai
prozei de facturã proletcultist㠖 (rãs)tãlmãceºte drumul
anevoios, strãdalnic spre ‘deºteptarea spiritual㒠a
populaþiei rurale a României (cu aplecare specialã spre
zona secuiascã), parcurs la flacãra felinarului cãlãuzitor al
clasei muncitoreºti – la rândul ei narcotizatã doctrinar,
pânã la dobândirea spiritului ‘luciferic’ – dovedind un
umanism – socialist – ferm ancorat în cotidian, în prezentul
ºi chiar în biograficul auctorial, care – aparte de o ilustrare
‘eficient㒠a ideologiei de stânga, prin mostre (romane ºi
nuvele) de literaturã partinicã, transformã scriitura sa în
‘memento’ al devenirii comuniste. “Nãvãlind pe tãrâmul
literaturii”66 cu schiþa S-a întâmplat pe stradã (1938) –
inspiratã din realitatea prozaic㠖 ostentativizatã ca
literaturã la tot pasul în produsul reþetar-partinic brut al
timpurilor ce urmau sã vin㠖 Asztalos îºi menþine filonul
biografic, cu lesne perceptibile amprentãri ale cotidianului
– doar pe ici, pe colo distorsionat de prescripþiile ideologiei
– pe tot parcursul creaþiei sale: bogatã pânzã romanescã a
epocii proletcultiste, oferind nu mai puþine realizãri ºi în
planul nuvelisticii de facturã moralizator-didacticistã. În
nuvelistica sa Balogh învaþã sã citeascã (1949), Se-
nmulþesc Lazarii, Jóska (1954) îºi învaþã, ºi el, <<lecþia
stiloului furat>> într-o nuanþatã alurã moralizatoare, alteori
întâlnim Stãpâni pe paisprzece boi (1951), asistãm la Jalbã
ºi acuzare (1954), participãm la Duminica cu dragoste
(1962), nu vom da O fãrâmã de cinste (1969) pe o Vãcuþã
nãzdrãvanã (1963), pentru cã, pânã una-alta vrem ºi noi o
Bãtrâneþe fericitã (1958), etc. etc. etc.. Romanele sale ne
permit incursiuni în Povestirea lui János (1939) ºi ne fixeazã
întâlniri cu Matei, spãrgãtorul de gheaþã (1960), ca sã ne
limitãm doar la câteva exemple. Cele mai reprezentative
pentru traseul ’iniþiatic’ parcurs de Asztalos întru devenirea
comunistã rãmân, totuºi, romanele Vântul nu se stârneºte
din senin (1949) ºi Inimã tânãrã (1952, Premiul de Stat).
m
Inimã tânãrã67 a lui Asztalos István este un roman-
memento în ultimã instanþã: fixându-ºi timpul istorisirii
pentru perioada de dinaintea Eliberãrii ºi un erou cu inimã
tânãrã, el dã seamã despre determinarea scriitorului de a
se înrola sub steagul literaturii de partid, fundamentând-
o cu o somptuoasã, dar relativ bine compusã povestioarã-
consolidantã despre soarta muncitorilor ceferiºti, de
aceastã datã constructori ai Tunelului. Obsedat de ideea
zugrãvirii realului ºi de acuitatea credibilitãþii, autorul
încropeºte un abil scenariu de Bildungsroman cu un aer
de inocentã confesiune a unei traiectorii de (de)formaþie
“profesionalã”, în care plaseazã la vorbitor un eu naratorial
când ºi când ºchiopãtând în autenticitate: naratorul-gata-
format redevelopeazã din memorie filmul amintirii ºi se
surprinde pe sine-personaj-la-treisprezece-ani,
ostentativizând “realul” astfel “prelevat” –
condimentându-l din belºug cu observaþii ºi comentarii
care nu pot sã nu direcþioneze calea încã-adolescentului
spre labirintul literaturii partinice. Atentând la genul
jurnalului ºi abuzând pe alocuri de viteza cinematograficã
a secvenþelor succesiv repovestite – dovedind, aºadar, o
oarecare dibãcie într-ale metodelor scrisului – Asztalos
prezint㠖 de fapt – un portret de erou simili-ºolohovian,
doar cã schema repovestirii – poate ºi pentru cã ne aflãm
în 1961 (anul editorial al cãrþii) – se schimbã. Tânãrul –
oropsit de soartã, orfan, ca ºi – mai cunoscutul – Mitrea
Cocor, bãtut ºi trimis la muncã de la fragedã vârstã, e marcat
– alt factor de notorietate – de soarta ce se lasã asupra co-
breslaºilor, zbãtându-se între problemele financiare
individuale ºi lucrãtura “duºmanului de clasã”. Conflictele
inter-colegiale se isc㠖 aºadar – în tãlmãcirea naratorului-
scriitor – pentru cã le “meºteresc” duºmanii de clasã, porniþi
sã stârneascã divergenþe ºi pe planul etnic. Muncitorii, la
rândul lor, nu sunt tocmai un model de corectitudine –
întrucât iarna, pe îngheþ, se dedau la furtul dinamitei
companiei feroviare, cu ajutorul cãreia procurã necesarii
butuci pentru încãlzirea sãlaºurilor provizorii. Însã, contex-
tual, ºterpelirea se explicã ºi se justificã prin ciuntirea, ici-
colo necesarã, a avuþiei chiaburilor. Între spovedanii
chinuitoare ºi gândul la penitenciarul municipial încolþeºte
în sufletul oropsitului ideea grevei. Tema Griviþei reintrã în
atenþie (ca în poemoidul lui Kiss, Copii mei, vã spun acum!),
ea contribuie chiar la naºterea ideii de revoluþie în conºtiinþa
personajelor; “lupta de clas㔠ºi “duºmanul de clas㔠devin
cuvinte frecvent folosite; ultima treime a romanului se
lanseazã într-un zbor tendenþios – însã de aceastã datã mai
moderat – în care eroul priveliºtii (romaneºti) este nimeni
altul decât Gh. Gheorghiu-Dej. Sfârºitul – o datã tensiunile
rezolvate – profeþeºte o lungã perioadã de acalmie sub un
cer roºu – de Moscova, cãruia îi reîmprospãteazã culoarea,
din vreme în vreme, aproape pe neobservate, scriitorii
 înapoi la proletcultism - revizitãri
angajaþi politic: Peisajul zugrãvit cu migalã traduce o alegorie
facilã, prin care, structural, romanul este lãsat deschis:
“Deasupra pãdurii cerul se pictase încet stacojiu. Razele
Soarelui s-au frânt pe coasta muntelui, printre crengile de
brazi ºi se vãrsau acum asupra taberei de muncã; totul se
cutremura, se înviora, iar lumina dimineþii nãvãlea,
mângâindu-mi obrazul.”68 Nu ne va fi greu sã intuim însã
direcþia ideologicã spre care aratã romanul-rãspuns la
întrebarea “Cum am ajuns eu scriitor de partid?”
m lasã tãtâne-sãu în voia lui sã nu meargã, sã rãmâie
Vântul nu se stârneºte din senin scris mai devreme
– prin 1959 - , însã fixându-ºi acþiunea într-un an crucial în
istoria României (1947), va apela, vãdit, la alte metode ale
persuasiunii agitatorice decât opera mai sus tratatã.
Acþiunea nu mai e plasatã în sfera industrializãrii, ci se
concentreazã asupra unor aspecte particularizat-
ºablonarde ale colectivizãrii – a doua nãpastã a erei
comuniste. Transformarea istorico-socialã ia însã, în ro-
man, forma unei binecuvântãri mascate ºi apropiindu-se
în chip divin. Misterul care învãluie ºi chiar penetreazã,
pe alocuri, cotidianul este – cu toate acestea – doar un
tertip naratorial: dupã fragmentul introductiv – aºa-zis de
captare a atenþiei – vãlul de ceaþã se dizolvã ºi schema
romanescã întâlnitã se pliazã la perfecþie pe ºablonul uzual
proletcultist. Începutul mistificatoriu se prezintã aidoma
unui reportaj voit obiectiv, cu o precizie evenimenþialã
surprinzãtoare: “Asta – citim în primele câteva rânduri ale
romanului [n.n.]69 – s-a întâmplat încã în 1947. În prag de
toamnã. ªi a început aidoma vântului: Pe nesimþite ºi tot
mai tare. Mai întâi, cei din sat au început sã ºuºoteascã,
sã poarte vorbele de colo-colo, ºi, pânã sã prindã de veste
organizaþia de partid localã, se ºi sfãdeau.” Aluziv, textul
ne lasã o marjã relativ redusã de libertate în operarea cu
presupoziþiile: nu ne va trebui o dibãcie ieºitã din comun
sã intuim ce fel de evenimente cruciale rânduiesc destinele
sãtenilor ºi care este forþa opresiv㠖 implicit ºi factor de
canalizare a tulburãrii maselor – de care pomeneºte
fragmentul. Detaliile narative ce urmeazã nu au decât rolul
de nuanþator al premoniþiilor cititorului: o bãtaie se iscã
între doi tineri – iar preotul satului – factor malefic într-o
lume ce se autoinstituie anticlerical㠖 cautã pretexte
ºovine, ce vor masca pânã-ntr-un punct conflictul-de-
clasã: de-aci se stârnesc ºi vântul ºi duºmãniile... Motivul:
unificarea colectivelor (românã ºi maghiarã) din sat –
ticluind o ‘veritabil㒠epopee a înfrãþirii neamurilor. Satul,
de altfel, este un amalgam de oameni feluriþi, ºtiuþi mai
mult dupã porecle, insignifianþi, contând doar ca elemente
ale unei colectivitãþi “forþate” psihologiceºte – întrucât
satul (mãcar la incipituri) este “spiritualmente”
necomunizat înc㠖 sã-ºi colectivizeze ogorul ºi sã
construiascã viitorul þãrii, sã devinã protagonistã de
“socio-literatur㔠... ºi sã citeascã din cãrþi despre
îndeplinirea tuturor viselor raiului comunist, ºi ale ei,
personale, pe care nu le-a împlinit niciodatã... Niºte adulþi
precoce, copii satului se joacã, ºi ei, de-a organizarea,
sunt alfabetizaþi ... într-un cuvânt au parte de o instruire
de-a dreptul spartanã! Elogierea “cunoaºterii” ºi a învãþãrii
este, altminteri, o sub-temã a romanului pornit sã cânte
înfrãþirea neamurilor dupã vicisitudini comune: “Vedeþi,
tovarãºi, amu iese la ivealã de ce îi lucru de seamã sã
citim. Ne pare rãu sã dãm banii pe for (cf. ziarul partidului
nu este cumpãrat nici mãcar de organele sale locale!). D-
apoi se poate ivi o pagubã mult mai mare, dacã eºti prost.
Cã doarã nici alþii nu se nasc învãþaþi, numai cã cetesc.”70
ºi “fiecare membru de partid ar trebui sã citeascã, pentru
cã omul neºtiutor dã uºor în gropi...”71 În satul tras-în-
127
pãrþi de fel ºi chip de interese imaginate sau programate
de ideologi, cumetriile se aliniazã pe culori “politice”:
“Neamurile mele îs Bako Straja, Pavel Todoran, partidul,
rosteºte el [Boldizsar Lupu –n.n.] cu convingere.”72 , iar
Partidul, pãrinte de nãdejde – a câta oarã? – nu permite ca
fiii sãi sã nu i se supunã: bineînþeles tot înspre binele lor:
“Aflã cã dacã vrei ceva care este spre binele satului, atunci
tu eºti satul. Asta conteazã, tovarãºe. Ori îþi închipui
cumva cã dacã nu vrea copilul sã meargã la ºcoalã, apoi îl
neºtiutor?”73 i se sugereazã activistului local – eroul cãrþii.
Concomitent, acesta va urmãri o convertire metodicã a
mentalului sãtenilor – rolul tradiþionalelor ºedinþe nu
trebuie aici neglijat – instituind ca prioritate lupta împotriva
bogãtanilor – drept pentru care trebuie lãmuritã þãrãnimea
-; preluarea cu totul de cãtre þãrani a cooperativei (abil
tertip pentru a-i convinge pe cei încã neconvinºi sã
participe la colectivã!), convertitã din cooperativã de
consum în cooperativã de producþie – pentru ca oamenii
sã se obiºnuiasc㠓sã munceascã ºi sã trãiascã în
bunãstare, în colectiv”74 – rãsunã cliºeic lozincile
comuniste în textul romanului - ; ºi repararea drumului...
Anulând astfel deruta – fãcând lucruri mici, sau mai
degrabã nimic, dar promiþând marea ºi sarea, eroul, bine
instruit în ºcoala partidului, va þine-n mâini frâiele
comunitãþii: “Asta-i munca de partid, tovarãºe! – spune
el întãrâtat.”75 Ezitarea sãtenilor (“Ce rost are sã fie
oamenii cum n-au mai fost niciodatã?”76 ) este rapid
contracaratã de invocarea filosofiei comuniste a vieþii: pe
calapodul doctrinei marxist-leniniste un întreg neam de
sãteni aºteaptã izbãvire – de-acu’ nu de la vreun Moise
ori Mântuitor, ci de la Partid: “La partid le-am învãþat.
Asta-i ºcoala noastrã. Acolo învaþã omul multe.”.
Comunizarea ºi colectivizarea bunurilor nu se petrece,
însã, nici în urma strategiilor persuasive ale activistului,
fãrã probleme: molima dã peste gãini – iar tãierea lor
prilejuieºte adevãrate momente de dramã în sânul familiei
foarte apropiate de cea a unui Ilie Barbu din Marin Preda;
în atmosfera de sãrãcie lucie a sãtenilor ce-ºi serbeazã
duminicile cu “mãmãligã prãjitã-n untdelemn”, muncitorii
orãºeni încearcã sã aducã o “razã de soare”: dezamãgitor,
însã, festivalul ce vorbeºte de alianþa dintre muncitori ºi
þãrani; cum, necum, se transformã în circ – ºi se lasã cu o
încãierare zdravãnã, amintind de Scrisoarea pierdutã a lui
Caragiale. Neîncrederea în nou a sãtenilor nu e altceva,
însã, decât un transparent procedeu naratorial, menit sã
punã ºi mai mult în luminã biruinþa finalã a comuniºtilor
împotriva forþelor subversive... Pânã la urmã învinge –
cum era de bãnuit - solidaritatea sãtenilor, pe care “încet,
încet cooperativa – avorton al partidului [n.n.] – [îi] va
învãþa, [îi] va obiºnui sã ºtie ce înseamnã sã coopereze.
[Îi] va învãþa sã munceascã în colectiv.”77 Se realizeazã
frãþia între neamuri, se eliminã ºi ultimii bogãtani, fiece
membru al colectivitãþii tinde cãtre excelenþã, încercând
apropierea de prototipul de erou, iar monologul interior al
cãrturarului (“Ciudat, tovarãºi, cum i se deschid omului
ochii, cât ne-am mai luminat într-o sãptãmânã doar”78 )
deconspirã nãvala luminii. Concluzia romanului se instituie
încã o datã elogiu adus partidului-pãrinte: “Omul îi orfan
fãrã partid, parcã ar fi fãrã mamã.” 79 Dibuind cãrãrile
“adevãrului”, sãtenii repondereazã traseul devenirii unor
copii care mai “gângãvesc, dar au început sã se
dãscãleascã unii pe alþii”. Micro-romanul ia sfârºit prin
îndreptarea eroului cãtre ºcoalã, deschidere tipicã deja
pentru proza lui Asztalos sugerând calea pe care cu
certitudine o va lua aceastã colectivitate în dezvoltare.
128 înapoi la proletcultism - revizitãri
Se poate ca proza lui Asztalos sã nu fie întru totul
tipicã pentru producþiile de facturã proletcultistã ale vremii
sale – ea însã pãstreazã certe rezonanþe ale realismului
socialist, tãlmãcind, în ordine aleatorie, mai toate
elementele de compoziþie – ingredientele balastului
prozastic urmând moda vremii. Cele câteva aspecte – mai
mult de facturã discursiv㠖 individualizatoare, nu fac
altceva decât s㠑opereze’ – estetic – fisurile elogiativ-
lozincarde ale pattern-ului ºolohovian.
Rãsaduri de prozã într-o ‘agricultur㒠liricã din ce
în ce mai mecanizatã (Horváth István)
Opera capitalã80 a polivalentului autor (poet ºi
prozator) maghiar Horváth István, Brazdã peste haturi
(1950), opteazã, la rândul ei, pentru o structurã narativã
anostã, de facturã simili-ºolohovianã, înscriindu-se în tema
colectivizãrii. Romanul se pliazã pe schema unor scene
tipice de violenþã necesare unei viziuni de generare a
eroicului ºablonard. Masa þãrãneascã e omogenã ºi
tipologia individualã simplificatã. Trecutul, cu ofensele
pãtimite de þãrani ºi – de aici – iminentul conflict de clasã,
urmeazã deja tradiþionala devoluþie. Dacã pretextul este
colectivizarea, meditaþiile eroului-secretar-de-partid –
Serken (cu nume traducând ‘rãsãritul’/ ‘þâºnirea’) – evocã
învãþãturile partinice programatic insuflate de ‘conferinþe’
de suscitare a conºtiinþei de luptã ºi veghe: “κi aducea
aminte de ºcoala de cadre ºi se uita cu duºmãnie la fâºiile
înguste de pãmânt (...) ªi conferenþiarul le citase din Sta-
lin. În esenþã ele spuneau cã a sosit timpul agriculturii
mecanizate. (...) de acum înainte þãranul va fi ºi el muncitor,
la fel cu cei care lucreazã în fabrici. Va conduce ºi el maºini,
nu va mai desfunda pãmântul cu palma. În închipuirea lui
auzea bâzâitul tractoarelor în cânepiºte ºi pãºunea din
faþa lui o vedea acoperitã cu verdele pomilor roditori.”81
ªi, dacã persuasiunea prelectivã nu ar fi fost suficientã,
eroul parcurge ºi paºii iniþierii demonstrative, ulterior
elogiind modelul rusesc: “Am vãzut eu cât am umblat pe
pãmânt sovietic, ca prizonier de rãzboi (similitudinile cu
soarta unui Mitrea Cocor sadovenian sunt aici de-a dreptul
surprinzãtoare! –n.n.), cu ce maºini lucrau oamenii de
acolo. (...) Tractoristul se urcã la volan ºi merge cântând.
Acolo de mult puterea este în mâna muncitorilor ºi
plugarilor.”82 Iatã de unde intriga acþiunii: nevoia de
brazdã peste haturi. De aci încolo în roman se vor perinda
– motive naratoriale – eroi-prototip – de tipul celor care la
un moment dat prilejuiesc comparaþia cu hameiul83 – ºi
eroi mai egocentrici (cf. Batiz), ulterior ‘luminaþi’; toþi cu
nume simbolice, ba revitalizând meserii, ba proiectând
progres, iluminare ºi umanism pe pânzele romaneºti,
implicaþi în ‘lupta de clas㒠concretizatã în ordinare bãtãi-
între-flãcãi, performând exproprieri, regretând furturi
niciodatã sãvârºite, dormind – drept penitenþ㠖 cu ‘chipul
lui Lenin la cãpãtâi’; participând la ºedinþe peste ºedinþe
– unde numele lui Stalin se va întâlni ‘pe toate gardurile’
– ºi discuþii ‘în poart㒠de felul celor din poiana lui Iocan,
lamentându-se – moromeþian – pentru – de aceastã datã
– ulmii tãiaþi, ºi totuºi fredonând cântece-ale-fericirii –
încropite de scriitorul – implicit poet – pe ritmuri populare
contaminate cu roºu-de-Moscova (“Steagul nostru este
roºu...”84 ) în care divinitatea elogiatã va fi – la modul
subînþeles – Partidul: În viziunea secretarului – Serken –
“tot ce facem acum, clipã de clipã, ºi oriunde, e
sãmãnãturã...”; aparte de acestea, bunãoarã, “Baza
socialismului e industria grea”85 , sãtenii nutresc speranþe
– deloc deºarte – pentru un tractor, elogiind – fetiºist –
progresul adus prin maºini, raportându-se în permanenþã
– sub dirijarea minuþioasã a secretarului de partid – la
stãri de fapt sovietice ºi jubilând la ideea învãþãrii, întrucât
omul – în viziunea lui Batiz, antagonistul adus la luminã,
“fãrã carte (...) e un lac ce stã pe loc”86 – învãþând, însã, a
scrie “ca apa [curgãtoare –n.n.]”87 . La contrapol vor
performa acþiuni de stãvilire a procesului de colectivizare
chiaburii-neoameni (pentru prima oarã zugrãviþi în opera
romanescã proletcultistã cu justã distribuire a culorilor mai
întunecate!) – sabotând progresul – ori, ºi mai concret,
lãsând turma de oi fãrã berbec, miei ºi lapte. Cum se va
putea intui, aceºtia din urmã vor canaliza toatã pornirea
negativã a sãtenilor lesne convertiþi în instrumente ale
activitãþii partinice, pedepsiþi cu severitatea cuvenitã spre
finele romanului – nelipsind nici alte aluzii fundamentate
din punct de vedere ‘doctrinar-ºtiinþific’, privind iminenta
lor prãbuºire -, anti-eroi de cânt optimist pre versuri tocmite:
“Tractorul vine dispre Rãsãrit/ ºi trece cu greu vuiet pe
ogor./ Se-nfinge plugul în pãmânt cu spor/ sã sape armelor
adânc mormânt,/ ªi-aºa cum brazde dupã brazde cad/
muºcate de cuþitul lui tãios,/ chiaburii se rostogolesc în
iad.” 88 Simptomaticã pentru producþiile de facturã
proletcultistã, venirea primãverii cu mugurii de-abia înfiripaþi
deschide finalul romanului, lansând “stegarii viitorului nou,
viitorului liber” pe cãrãrile optimismului desãvârºit.
Al literaturii partinice ...ºi cu ghearele ºi cu dinþii
(Kovács György)
Dacã replierea – ori de câte ori necesar㠖 pe scheme
naratoriale din ce în ce mai ‘cizelate’ ideologic este o
mãsurã a aspiraþiei ‘spre perfectibilitate’, mãcar într-unul
din sensurile cuvântului, Kovács György, fãcându-ºi o
profesie de credinþã din a-ºi tipãri opera tot în ediþii
revizuite, a dat prozei maghiare proletcultiste din România
câteva bucãþi de-a dreptul remarcabile. Ocupând un loc de
veghe la pupitrul literaturii partinice, scriitorul valorificã în
proza sa o ‘bogat㒠experienþã de viaþã, des întreþesutã
doctrinar, nãzuind la conturarea – în nuvele de o tonalitate
sumbrã ºi în romane curgând în vadurile unui epic din ce în
ce amplificat ºi din ce în ce mai pliat pe schemele ideologice
mereu reactualizate – “faþa adevãratã a satului transilvan”89
– când ºi când nãpãditã de idilic. Dacã naturalismul scriiturii
sale din anii ’30 (anii debutului) dovedea vãditã nepotrivire
cu problematica socialã ºi ‘noul mesaj’ al scriitorului,
obligatorii pentru literatura anilor ’40 – ’50, aparte de
succesivele revizuiri – atentate la fãrâmele de estetic – ale
operei deja scrise, prozele publicate dupã 1947 testificã o
total㠖 deºi nu perfect㠖 repliere pe ºablonardul comunist.
Trecut prin Câmpiile de aur (1940) ºi Iarna ardeleanã (1938),
observând Ciori deasupra satului (1934), Mãgarul roºcat
(1940), Iubirea sãracilor (1939) ºi Flacãra [ce] se stinge
(1934), în anii de dupã Eliberare renunþã ºi la Valea întunecatã
(1946), optând ba pentru Ardealul aºezat (1947), ba pentru
Moldova, pe drumurile libere (1950) pentru a apuca Speranþa
luminoasã a omenirii (1953). Alegând Calea libertãþii (1950),
Fãrã deosebire de naþionalitate (1952), romancierul se vrea
al literaturii partinice ºi Cu ghearele ºi cu dinþii (1949, Premiul
de Stat), nu mai puþin nãzuind a gãsi alãturi de Krisztina ºi
condamnata la moarte (1959) ... Comoara Kristofilor (1960)...
m
Dac㠓în anii pe care-i trãim [alãturi de proletcultiºti,
bineînþeles – n.n.], nu ne mai mirã când cineva, pornind
dintr-un fund îndepãrtat de þarã ajunge vestit conducãtor
de oºti sau poet recunoscut”90 , romanul Cu ghearele ºi
cu dinþii – scris cu “nestrãmutata dorinþã [a autorului] de
 înapoi la proletcultism - revizitãri
a reda adevãrul [propriu]”91 rezolvã ºi ea, în maniera
Brazdei peste haturi, problema cooperativelor sãteºti –
smulgându-le – la propriu ºi la figurat – din ‘ghearele’
chiaburilor, îns㠖 de data aceasta – nu fãrã perfecþionarea
balastului naratorial prin apelul la elementul sacrificial:
moartea eroului Orbán Pista – eveniment deloc
demoralizator – ba, mai degrabã, chiar motivator – pentru
alte lupte “ºi mai grele”92 Romanul, însã, se instituie –
înainte de toate – printre primele cãrþi care focalizeaz㠖 în
prim plan – problema “prieteniei de nezdruncinat între
oamenii muncii de diferite naþionalitãþi”93 Contextul mai
larg în care este plasatã acþiunea e prilejuitã de rãzboi –
dramã macrosocial㠖 de vreme ce, pe plan microsocial,
eroul Orbán Pista se confruntã cu drama pricinuitã de
abandonarea familiei de cãtre nevesta infidelã, în timp ce
mai înaltele sale gânduri – ca ºi cele ale altui erou, român
de aceastã datã, dar nu mai puþin frate-de-cruce cu Orbán
Pista, Moldovan – sunt captate de “Lupta din greu cu
întunericul care stãpânea sufletele þãranilor nevoiaºi ºi
încerca[rea] sã strecoare în sat razele de luminã aduse de
la oraº, de la tovarãºii de acolo, de la muncitori.”94
Consecutiv, nu ne va mira faptul c㠓Vizita muncitorului
Nemes Béla, de la fabrica de mobilã, îl electrizase pe
Moldovan. Cuvintele muncitorului de la oraº i se sãpaserã
adânc în suflet. κi vãzu iar de muncã, cu o însufleþire ºi
mai mare.”95 Alte metode de pãtrundere cãtre sufletul în-
proces-de-alfabetizare-ºi-aplatizare-doctrinarã a oamenilor
simpli vor fi – bineînþeles – cãrþile ºi broºurile. Scopul:
înfãptuirea colectivizãrii în pofida derulãrii în plenitudinea
sa a celei de-a doua conflagraþii mondiale, care solicitã
toatã rãsuflarea masculinã a satului – culmea: înrolaþi forþat
sub steagurile duºmanului fascist. Într-un asemenea
rechizitoriu prilejuit de evenimente de amploare, vãicãrelile
femeilor cu ocazia unui verbonc remitizat repondereaz㠖
fie ºi la nivelul analogicului – retorica Mioriþei din episodul
cãutãrii virtuale a ciobãnaºului moldovean performatã de
cãtre mãicuþa bãtrânã; sãtenii îºi apãrã avutul – din faþa
rechiziþiilor – de-a dreptul cu ghearele ºi cu dinþii; bãrbaþii
încearcã evitarea înrolãrii sau dezerteazã; iar Armata Roºie
– salvatoare – face acte de caritate ºi ‘dreptate’ mãrunte:
“Feciorii Uniunii Sovietice fac dreptate, ortace! – îºi
spuneau unul altuia sãracii. Uite, or adus înapoi de la
ticãlosul acela ºi vaca furatã a muierii lui Kedves!”96 ... ªi
acest lucru pentru c㠓ostaºii sovietici sunt copiii
libertãþii”97 . Avutul trebuie, însã, apãrat pentru o ulterioarã
colectivizare – idee clar înþeleasã de mai-luminaþii satului,
care efectueazã o contabilizare precis quantificatã a
proprietãþilor, stârnind impresii statistico-realiste într-un
roman, prin excelenþã, proletcultist. Nu mai puþin împãrþirea
grâului va duce la semãnare ...de vrajbã. Conflictul de
clas㠖 ca atare – este, prin urmare inevitabil ºi el, pentru
cã în viziunea mai sãrãntocilor “pãmântul e al aceluia care-
l lucr㔠– îl putem auzi pe Kormos 98 , cumnatul
protagonistului, în plinã vervã dialectalã transilvan㠖 de
vreme ce chiaburii þin ºi ei la pãmânturi – ºi ei – cu gheare
ºi cu dinþi, pentru c㠓afurisiþi oameni îs comuniºtii
aieºtia!” 99 Nu lipsesc din aluatul poveºtii de
re(de)civilizare tradiþionalele ºedinþe dezbãtând soarta
lumii ...satului, iar începând de la capitolul ºase al romanului
eroul Orbán Pista îºi face simþitã din plin vocaþia socialistã
(are cel mai frumos scris, are origini sãnãtoase, este
nãpãstuit de soartã ...ºi îndeosebi de nevastã! etc.),
pornind pe calea ajutãrii sãtenilor (dar mai ales a partidului)
în acþiunea de colectivizare, readus – ori de câte ori se
simte rãtãcit cu mintea, la realitãþile publice comuniste de
cãtre Rózsa Ilona – femeia prin care, ulterior, se va intro-
129
duce ºi filonul dragostei – în cheie proletcultistã,
resemantizatã politic – în roman – amintindu-i de fiecare
datã cã problemele personale nu îºi gãsesc loc decât pe
planul secund al existenþei eroului. Alte moralizãri
sancþioneazã comportamentul necivic al lui Fekete Károly
prin parabola deºteptãtoare-de-conºtiinþe a ‘nãdragilor
furaþi’; ºi vor ‘plivi’ “cu foc ºi fiare” buruienile teroriste
din democraþia noastrã”100 – gãzdoii – plimbaþi în cãlãtorii
‘persuasive’ – asemeni chiaburului Molnar Venþel, dintr-
un roman mult mai târziu scris al lui Szávai Géza101 - cu
„duba neagrã”. Fiecare personaj – pozitiv, sau dimpotrivã
negativ – îºi are mica-marea daravea cu problema
colectivizãrii. Atunci, când încrederea nezdruncianatã a
sãtenilor preconizeazã predarea cotelor „dacã trebuie ºi
cu forþa”, iar gãzdoii încearc㠖 în spiritul programaticei
lupte de clas㠖 faultarea prin orice mijloace a þãranilor
cinstiþi, recunoaºterea noului notar aduce cu retorica lui
Marin Preda: „sunt timpuri tulburi, nesigure.”102 Adjuvant
al sentimentului de incertitudine, rãzboiul, de-acum
isprãvit prin implicarea Armatei Roºii, lasã în urmã o lume
deloc dezamãgitã: „Aici, fiii vieþii care se desfãºura lacomã
de libertate construiau prin luptã dârzã ºi cu o plãcere de
muncã neînfrânatã patria nouã, vatra nouã, a cãrei luminã
caldã strãlucea prin geamurile bordeielor scunde, strâmte,
de la marginea satului, în liniºtea peisajului de iarnã, ca
razele roºii ale soarelui de rãsãrit.”103 Într-un asemenea
peisaj romanesc întreþesut din abundenþã cu
descriptivisme alegoric-tendenþioniste – instituind, faute
de mieux – a câta oarã în literatura proletcultistã? –
primãvara drept anotimp al speranþei ºi reînnoirii –
tensiunea narativã se amplificã treptat, urmând schema
facil-ºolohovianã prin introducerea episodului sacrificial
al uciderii protagonistului într-o banalã încãierare, nu mai
puþin asigurându-i-se poliþa întru eternitatea Olimpului:
„...Duºmanii noºtri nu se dau înapoi nici de la crimã... Dar
lor le dã rãspunsul înfrãþirea dintre clasa muncitoare ºi
þãrãnimea muncitoare... Sub conducerea partidului ei,
clasa muncitoare a luptat în frunte pentru înfãptuirea
împãrþirii pãmânturilor. Poporul muncitor de la sate urmeazã,
în propriul sãu interes, ca un aliat credincios, singura clasã
revoluþionarã... În lupta aceasta tovarãºul Orbán István a
avut o moarte de erou (s.n.)”104 – rãsunã un discurs la fel
de elogiativ al morþii eroului – întoarsã pe dos – ca acela
care odinioarã îi aducea omagii într-o manierã la fel de
sloganomorf㠓ruºilor, lui Moldovan, lui Mureºan, þie [lui
Orbán Pista], adicã Partidului Comunist.”105 Sfârºitul
romanului aplic㠒legea talionului’ – în stilul celebrat de
basme – nevestei protagonistului (Póli), cãreia – drept
pedeapsã pentru abandonul de cãmin ºi lesne intuibila
aliere cu ‘duºmanul’ – i se scoate un ochi; iar eroul ‘mort
la datorie’ va întâmpina meritata soart㠖 deja cunoscutã
din romanul lui Horváth István – de erou-de-cântec:
“Orbán Pista îºi apucã/ briºca-n palma mâinilor.../ ªi cu
sânge scrie-n þãrnã/ dreptatea sãracilor...”106 Dar, pentru
cã Libertatea ºi Dreptatea în planul materializãrilor nu
înseamnã decât ‘speranþã de pâine’, finele romanului aratã
o deschidere muzical-optimistã: “Anul acesta, sub cerul
nesfârºit de liber, munesc ºi cântã fiii flãmânzi ai
pãmântului.”107
m
Krisztina ºi condamnata la moarte108 , apelând la
structura celebratã de vremuri a nuvelei, (rãs)tãlmãceºte
o istorioarã quasi-absurdã, axat㠖 ºi ea – pe generoasa
temã a colectivizãrii. Pliatã pe o schemã aparent anost㠖
nuvela, urmãrind destinul vacii tuberculotice a colectivei,
învãluitã de ataºamentul împins pânã la iraþional al
130 înapoi la proletcultism - revizitãri
îngrijitoarei de grajduri – scriitura se vrea o parabolã cu
un conflict tangenþial cu absurdul, ºi ca atare nãpãdit de
comic de situaþie. Firul epic ºerpuieºte cât se poate de
domol: lumea satului deja-colectivizat îºi conduce existenþa
rozalie celebrând vaca productivã a cooperativei, pânã în
ziua când – prin vaccinarea animalelor (iniþial motiv de
suspiciune pentru oareºice complot al duºmanului de
clasã!) – se depisteazã cã animalul-comoarã, cu 24 l/ zi
producþie... e ‘infestat de morbul implacabil’ ºi este ...
‘condamnat la moarte’. Ataºamentul isteric al îngrijitoarei
faþã de vacã o împinge – evident – spre gesturi salvatoare,
ea refuzând acceptarea ‘crudului adevãr’, îºi îmbolnãveºte
– ignorant㠖 copilul cu laptele animalului bolnav, mo-
ment purtãtor de lumin㠖 adic㠑luciferic’. Dacã înainte
veterinarul era privit cu suspiciune – fireascã într-o erã în
care pe toate gardurile se programatiza lupta de clas㠖
drept un ins inamic care “Vrea sã distrugã gospodãria
colectivã.”, Kristina perindându-se cu prezenta acuzã prin
faþa autoritãþilor gospodãriei colective; acum, deºirându-
i originile sãnãtoase, muncitoreºti, morala povestirii
plaseazã din nou realizãrile ºtiinþei în prim planul
evenimentelor – bineînþeles doar secondând ‘opera’
Partidului, întrucât: “Sã nu uitãm nici faptul cã Partidul ºi
Guvernul nostru a pus astãzi ºi ºtiinþa medicinei în slujba
maselor muncitoreºti!”109 Alte câteva scene – demne de
reþinut pentru impactul comicului în structura unui discurs
naratorial împins spre absurd – ar fi descrierea fãrã
menajamente ºi cu lux de detaliu a proceselor fiziologice
ale vacii ‘sacre’, episoade în care îngrijitoarea îºi exerseazã
limbuþia pe un limbaj încãrcat de invective, sporind aportul
folcloricului la nuvelã, precum ºi nelipsitele scene de
instructaj – de aceastã datã veterinar – ale sãtenilor,
performate de Tankó. Ilustrativã pentru devoluþia
conflictului naratorial de facturã proletcultistã, nuvela este,
în ultimã instanþã, o inocent㠓poveste a prostiei”, undeva
în vecinãtatea basmelor lui Creang㠖 comicul salvând
ceva din opera – altminteri eºuatã pe masa de operaþie
esteticã a proletcultismului.
Scriitor ‘la cea mai înaltã tensiune’ (Nagy István)
Parcurgând – pe planul biograficului – necesara
traiectorie a damnãrii tipice oricãrui erou proletcultist,
destinul implacabil de facturã józsefattilianã aplicându-
ºi, ºi în cazul lui, loviturile de graþie, Nagy István se
angajeazã, trup ºi suflet, încã din anii de dinaintea
rãzboiului, în slujba proletariatului a cãrui soartã oropsitã
a experimentat-o, el însuºi, ‘la cea mai înaltã tensiune’.
Din acest motiv – romane, nuvele, reportaje sau articole
programatice – opera sa repondereazã cu precizie voit
documentar㠑realitãþile’ contemporaneitãþii sale, în
cãutarea permanentã a eroicului de facturã revoluþionarã,
tipizat ºi uniformizat la tot pasul. De aceea scriitura lui
este, primordial, o experienþã pretinsã a simplitãþii, parcursã
– asemeni modelului sãu, Maxim Gorki – la ‘universitatea
vieþii’. Scriitorul care, în aprecierea lui N. Balotã110 , “nu
scrie decât pentru a agita conºtiinþa”, îºi concepe proza
strâns pe lângã linia directoare a unui schematism
psihologic al zugrãvirii personajelor, mãsurându-le doar
cu ocaua perspectivei revoluþionare. Amprentarea
biograficului ºi pespectiva negreºit revoluþionar㠖 alteori
filtratã în literaturã cu imprecaþiile sublimului – vor nãzui
la conturarea unei epopei a proletariatului român ºi maghiar
din România, prezentatã în mai multe episoade ale izbânzii
în lupta pentru cucerirea Troiei comuniste... Deosebit de
fecund în elaborarea de pretexte narative pentru ilustrarea
schemei solohoviene, autorul se consacrã întru-totul
prezentãrii procesului de formare a conºtiinþei de clasã a
proletariatului, acuzând – dar insuficient de odios
descriind – orânduirea capitalistã, romancierul reparcurge
cãrãrile marilor transformãri sociale, alãturi de Nepoþii
oltenilor (1940) sau de Fetele noastre (1954), militând În
numele vecinilor (1942 – Budapesta), La cea mai înaltã
tensiune (1951 – Premiul de Stat), elaborând Cotidiene
citadine (1964) – ca sã nu amintim decât romanele sale mai
importante – un scriitor de suflu epopeic – trãind-creând
la maximã intensitate...
m
Într-un ‘top-ten’ aleatoriu al proletcultismului, La
cea mai înaltã tensiune a lui Nagy István va ocupa –
bineînþeles – prima poziþie. Romanul îndelung potrivit pe
o schemã naratorialã circular㠖 reamintind, poate, de
producþiile romaneºti interbelice – îºi trage seva bogat-
epicã din generoasa temã a naþionalizãrii industriei, oferind
o ºablonarã penetrare vizualã a vieþii – îndeosebi ‘publice’
– a oþelarilor din fabrica recent smulsã din ghearele
capitaliºtilor – altminteri “niciodatã grosolani cu
oamenii”111 – al cãrei director-salvator – prin mijloace
justiþiare proprii mai mult basmului decât literaturii ‘realiste’
– se instituie subit ºi fãrã cale de întoarcere eroul Bucsi
Károly. Momentul de start al acþiunii romaneºti îl reprezintã
disensiunile crescânde dintre capitaliºti (prototipizaþi prin
proprietarul-de-uzinã Kölesi) ºi muncitorime. În aceste
momente incipiente – cum este ºi firesc – eroul nici mãcar
nu bãnuie nobila soartã care-l pândeºte peste noapte, o
datã cu aducerea lui “ºi din fundul pãmântului”112 la
ºedinþa naratorial îndelung ºi tensionant tãinuitã a
muncitorilor. Cu toate acestea, semne premonitorii, mult
cizelate pânã la naufragierea în banal, anunþã cititorul de
rãsturnãrile de lucruri ce ‘vor sã vie’. Trecutul lui Bucsi
repondereazã nãpãstuita cale a eroilor solohovieni: arestat
pentru muncã ilegalã, închis ºi aproape ucis, viitorul erou
este eliberat – se poate lesne ghici – în ultimul moment de
cãtre armata sovieticã. Din acest moment el devine, cum
era de bãnuit, organizatorul primei celule de partid,
difuzeazã cel mai mare numãr de ziare – popularizând
ideologia de stânga –, îºi numãrã laurii ºi pentru meritele
din producþie, ajungând secretarul celei de-a ºaptea
organizaþii de bazã a Partidului. În rãstimp îºi manifestã
tranºant-responsabil crezul socialist, potrivit cãruia
“fiecare dintre noi, acolo unde se aflã, trebuie sã se poarte
ºi sã judece ca ºi cum ar fi în locul ministrului. Trebuie sã
ºtim ce nevoi sunt, ce se poate, ce nu, ce vine mai întâi ºi
ce mai pe urmã.”113 ºi viseazã visul comunist: “Odatã ºi
odatã cãsuþele din cartierul nostru pãrãginit se vor strânge
laolaltã ºi se vor preface în palate. Atunci tovarãºã, vom
avea spãlãtorie comunã în pivniþe. Atunci pentru acel care
se va duce la muncã, în uzinã sau în altã parte, vor spãla
cei anume tocmiþi pentru treaba asta, în schimbul unui
salariu (...) Îngrijitorii vor lua locuinþele la rând, aºa cum
fac mãturãtorii cu strãzile. Grija gãtitului va trece pe seama
bucãtarilor pricepuþi din restaurante. Soþia, când se va
întoarce acasã de la lucru sau de la ºedinþã, nu va mai gãti
decât dacã îi va face plãcere, de nu va lua vioara, sau o
carte frumoasã, sau se va duce sã se plimbe pe malul
lacului ºi îºi va frãmânta mintea cu vreo problemã de
matematici pentru ca sã poatã ajunge inginer, sau se va
juca numai cu copilul... Atunci omul va deveni tot mai
învãþat, tot mai frumos ºi mai bun.”114 – prelegere þinutã
nevestei alãptând “viitorul” – motiv de atâtea ori întâlnit
în imaginarul proletcultist. Realist însã, el recunoaºte
 înapoi la proletcultism - revizitãri
slãbiciunile încã existente ale sistemului în imaginea
duºmanilor de clas㠖 proprietari ai industriei grele a þãrii,
preconizând eliminarea acestora prin apel la o ‘conºtiinþã
muncitoreascã responsabilã’. Nu fãrã importanþã pentru
a stabili descendenþa ‘ideilor sale progresiste’ –
simptomaticã pentru producþiile proletcultiste – este cartea
– purã ideologie stalinist㠖 pe care o citeºte. Parcurgând,
aºadar, necesara traiectorie a iniþierii, fostul ucenic de la
metalurgiºti (umilit cu multiple ocazii în aceastã posturã!)
va ajunge director al aceleiaºi fabrici – în zarva unei ºedinþe
care nu ezitã sã evoce nãpãstuirile trecutului capitalist cu
evidentul corolar - Griviþa – recunoscându-i-se – în sfârºit
– meritele de bun strungar ºi destoinic organizator. În
acest moment crucial apare în peisajul romanesc – mai
tranºant – ºi figura lui Felecan – secretarul judeþenei ºi
prim-ajutor al lui Bucsi. Amândoi vor veghea – de-acum –
asupra românilor ºi maghiarilor înfrãþiþi în suflu
muncitoresc. Clipa naþionalizãrii uzinei nu se va înfãptui,
însã, fãrã o ultimã confruntare – faþã cãtre faþ㠖 între
vechi ºi nou, sub forma mai domoalã a întâlnirii dintre
Kölesi ºi Bucsi, ºi nici fãrã tradiþionala horã fratern-
muncitoreascã: “În faþa uzinei se amestecã ºi muncitorii
de la uzina învecinatã de cherestea... Se încinge o horã,
iar bucuria lor îi cuprinde ºi pe cãlãtorii, ºoferii ºi taxatoarele
autobuzelor învechite, sosite la capãtul liniei.”115 Apoi, în
timp ce Bucsi opereazã prima întâlnire pe viu cu problemele
fabricii îndelung jefuite, odios zugrãvita chiaburoaicã se
lamenteazã asupra problemei elasticitãþii sânilor ºi se
gândeºte din ce în ce mai serios la adulter. Vila lor,
prezentatã în lumini contrastante, reiterând o antinomie
aparenþã-esenþã în cheie realist-socialistã, “în lumina nopþii
e castel din basme, pe când la lumina soarelui pare
dãrãpãnatã.” ‘Dãrãpãnat㒠e ºi fabrica trecutã prin era
cleptocraþiei capitaliste... iar cele mai serioase probleme
se întâmpinã ...la cuptoarele de maleabilizare... De aci,
gândurile prime ale lui Bucsi – ºi nu mai puþin ºi ale
romancierului – vor fi captate aproape în totalitate de
rezolvarea acestor neajunsuri. Narativul va parcurge, ca
atare, urcuºurile ºi coborâºurile frãmântãrii
protagonistului, sacrificând zi ºi noapte în slujba poporului
– întrucât, deloc modeºti, muncitorii sunt ferm convinºi
cã prin soluþionarea problemei fontei ºi descoperirea
vinovaþilor – evident duºmanii de clas㠖 chiar soarta
þãrii ar cãdea în mâinile lor. Mesia, cu rol redemptiv – al
fabricii, al naþiunii – ºi mesager ‘divin’, “Bucsi aude
trãncãnitul schimbãtoarelor, dar nu-i atent decât la
dispozitivul de presare, pe care-l priveºte îngândurat. Îl
cuprinde o fierbinþealã. Un simþãmânt ca acela al poetului
când îi vine ideea cea mare, ca sculptorul care zãreºte
dintr-o datã, în piatra informã, chipul pe care se pregãteºte
sã-l ciopleascã.” 116 Fonta devine de-acum copil
bolnãvicios, îndelung vegheat, auscultat ºi ‘curat’ prin
tehnici amãnunþit descrise, în timp ce, participant la
profunzimile vieþii muncitorilor din fabricã, Bucsi parcurge
toate gradele de instrucþie empirice la modul simultan ºi
instantaneu: “De când am fost pus aici, nu mai citesc
decât din viaþa fabricii. Câþi muncitori, atâtea romane! [va
suna o subînþeleasã artã literarã a romanului! – n.n.] Din
cele 11 secþii câte sunt în uzinã, fiecare e o ºcoalã
superioarã. Învãþ în acelaºi timp la toate. Mã simt de parcã
aº fi trecut deodatã din clasa întâi elementarã în ultimul an
de universitate.”117 Nu mai puþin, culturalizarea maselor
muncitoreºti se regãseºte ca temã fortifiatã a planului
secund din roman: În timp ce – se recunoaºte la modul
pãºunist – “(...) Omul e ceva minunat, ca un ogor bun,
creºte din el orice, numai sã-l lucrezi. Ierburi de tot felul,
131
copaci, flori, ridichi iuþi, roºii cãrnoase, grâu lângã
menghinã ºi niºte stejari de se-mpiedicã norii în ei.”118 –
semãnãtura culturalã se va regãsi în sarcina responsabilei
cu cultura, Zsigmond Róza, la rândul ei învãþatã de patru
clase, aflând la judeþeanã noþiuni vagi ºi niciodatã deplin
înþelese despre „cultura de clas㔠ºi „revoluþia culturalã”,
ºi – pornitã pe cãrãrile civilizãrii maselor prin diverse
prelegeri despre literatura partinic㠖 arte ’poetice’ implicite
ale romanului lui Nagy István – organizeazã cinemateci
celebrând pelicule sovietice, ‘ºezãtori culturale”,
reorganizeaz㠑gazeta de perete’, prescriind ideologia în
prize supradozate, împarte bilete de ‘teatru’ – la o piesã
montatã cu lamentabile imperfecþiuni ºi se confruntã cu
vechiul dirijor – reacþionar – al orchestrei fabricii, din pricina
cãruia “s-a rãmas cu douãzeci de metri în urma fabricii de
textile la defilarea din 23 august.”119 Toate acestea se vor
derula – negreºit – pe fundamentele clare ale mai vechiului
principiu latinesc, “panem et circenses”, rezolvarea
tuturor problemelor regãsindu-se în dozajul ideologic al
optimismului: “ºtii câte necazuri avem cu fonta ºi numai
pentru cã oamenii nu citesc destul, nu-s destul de voioºi,
nu le vine sã cânte...”120 ªi-apoi “nu e trudã mai mare
decât aceea a muncitorului care îºi vede truda irositã.”121
De aceea, eroul-Bucsi îºi va pune la contribuþie toatã
diligenþa, iar intuiþia infailibilã de erou proletcultist îl va
duce aþã la duºmanii de clasã dedaþi la stricarea repetitivã
a fontei, ºi – cu sprijinul laboratoarelor universitãþii – ºi,
bineînþeles, a ‘tovarãºilor’ Gh.Gh. Dej ºi Chivu Stoica
(eroul) – paraºutaþi prin te-miri-ce metodã în balastul
narativ al romanului – la remedierea problemei. În
contratimp, duºmanul-de-clas㠖 insuficient de odios
pictat, vor recunoaºte exegeþii contemporani! – va încerca
toate metodele de slãbire a solidaritãþii maselor, apelând
la tertipuri – care chiar din perspectivã naratorialã se
demonstreazã a fi transparente. În timp ce sabotajul prin
fonta stricatã continuã pe ritmurile unui scenariu
poliþienesc, duºmanul de clas㠖 loveºte din nou - mituieºte
nevasta lui Bucsi ...cu ºase prosoape. De o ‘verticalitate
moral㒠naratorial forþatã, nevasta va plãti pecuniar ingratul
‘cadou’ – care îi va arde pãlmile, chipurile, asemeni
arginþilor lui Iuda; nu fãrã a suporta, ulterior, consecinþele
insuficientei sale precauþii, ce o transformase în ‘pradã
uºoar㒠– momeal㠖 pentru ‘duºmanul de clasã’, ºi
nãpãstuitã victimã a unui conflict marital, periclitând
integritatea familiei – model microsocietal comunist. În
sãptãmâni de strãdanii se elaboreazã, apoi, un plan
minuþios de muncã al fabricii, în care “noi suntem partea
cea mai însemnant㠖 noi, muncitorii liberi ai patriei
dezrobite”122 , adunãrile plenare dezbat teme ideologice la
ordinea zilei, Kölesi se sinucide, nevasta lui plãnuieºte sã
emigreze alãturi de cumnatul-amant, dar planul lor se
deconspirã ºi ambii îºi primesc pedeapsa cuvenitã în ritm
de roman poliþist, Câmpian – ajutor de nãdejde în
descoperirea vinovaþilor pentru font㠖 trece cu succes –
iatã o mai banalã prezenþã a elementului sacrificial! – de o
pneumonie ºi – cu chiu, cu vai – se peticeºte fisura
mariajului lui Bucsi, ultimul recunoscându-ºi excesiva
severitate, trecând prin îndelungi procese de autocriticã
– simptomatice pentru eroul comunist, care, oricât de
pozitiv, poartã damnarea imperfecþiunii sale. Finalul
romanului, intuibil, este lãsat deschis: odatã cu aplanarea
conflictelor ºi instaurarea ‘Pãcii’, secretarul-de-Partid
Felecan este trimis în misiune de ‘colectivizare’, iar Bucsi,
cu familia sa reunitã, pleacã într-o binemeritatã-comunistã
vacanþã. Ultima ‘pelicul㒠a romanului îl aratã pe Bucsi –
element inovativ în vechea orânduire capitalistã,
132 înapoi la proletcultism - revizitãri
anunþând biruinþa noului – ieºind din fosta vilã Kölesi,
aidoma bãtrânului chiabur – sinucis între timp - la
comandamentul a fel ºi chip de ‘remuºcãri’ – la începutul
întregului balast naratorial.
Pelerinajul (re)convertirii – prin fum ºi luminã
(Papp Ferenc)
Proza lui Papp Ferenc – mai ales la incipituri –
opteazã ºi ea pentru ‘binecuvântãrile’ biograficului
transferat în ficþiune prin mijlocirea unor eroi crescuþi ‘in
vitro’ pe pâinea ºi laptele doctrinei realismului socialist,
ageri doar la modulaþiile din ce în ce mai tensionate ale
luptei de clasã. Reproºul eºecului în prezentarea
personajelor sale este – în etapa Dintilor de oþel – deplin
justificatã, eroul sãu nefiind altceva decât o figurã de hârtie
de sugativã (ca atare percepând doar picuri chiar ºi din
pattern-ul solohovian). trecând, însã de etapele dibuirii,
de speranþã (1956) ºi Dezamãgire (1958), prin ‘fum ºi
luminã’, anii de dupã 1960 îl surprind – deºi pãstrând în
genere linia tematicã circumscrisã pe ºabloanele
proletcultului – cuvântând pe sonurile unei voci mai
personale, când prezentând – când ocultând un autor cu
dram de talent...
m acum soarta eroilor cu soarta patriei – împingând pattern-
Dinþi de oþel plaseazã acþiunea focalizând – cum ne-
am obiºnuit ºi din alte opere ale lui Papp Ferenc – viaþa ºi
strãdaniile ‘muntenilor’ în pragul procesului de comunizare
din damnatul an 1947. Conflictul de clasã se instituie drept
temã romanescã central㠖 ºi aici – încã din primele pagini,
cãci ºi în Dinþi de oþel “tot capitaliºtii sunt aceia ce aþin
muncitorimea de la reconstrucþia lumii, de la reordonarea
ei.”123 Ideea reparãrii locomotivei vechi – fluentizând
procesul de exploatare forestier㠖 declanºezã conflictul
amintind, prin amploare ºi mecanismul derulãrii, de Minerii
din Maramureº ai lui Dan Deºliu. Câþiva muncitori
voluntari, cu idei ‘inovative’, ghidate de viziunile
secretarului de partid, se dedic㠑trup ºi suflet’ reparãrii
locomotivei – evident sacrificând – în mod primordial –
timpul liber în favoarea unei activitãþi quasi-ingrate,
percepute drept sabotaj124 de cãtre capitaliºtii-duºmani-
de-clasã bãtând din ce în ce mai abitir paºii retragerii.
Maistru-prim se va deveni bãtrânul ºi sfãtosul trecut prin
oropselile timpului – Miklósi - , iar eroul, prototipial, va fi
mult mai tânãrul Balázs Pista, însufleþit de un puternic
sentiment al responsabilitãþii, care nu mai puþin îi va da
‘aripi’. În timp ce munca voluntarilor dã rezultate abia
perceptibile, dar – deopotriv㠖 îmbucurãtoare, alegorizând
progresul treptat al comunismului ºi – implicit al
naþionalizãrii: “Locomotiva era din tablã metalicã groasã,
aripa ei se îndrepta treptat. Dar ce însemna acest lucru
faþã de ce va sã vie!... Mormane de fiare rupte, curbe
aºteptau mâini pricepute sã le potriveascã. ªi, totuºi, ºi
aceasta era o realizare enormã; era, totuºi, o schimbare pe
faþa de ani abandonatã a locomotivei. Era rezultatul prim,
abia sesizabil al muncii lor, un prim pas spre reuºitã!...”125
– realul sabotaj se performeazã de cãtre ‘duºmanul-de-
clasã’-ex-directorul-Prundaru. Nu va lipsi din aluatul
narativ nici elementul sacrificial – ‘inovativ’ la acest nivel,
Papp Ferenc sacrific㠖 nici mai mult, nici mai puþin decât
piciorul bãtrânului Miklósi, care – modest – asemeni lui
Toader126 , diminueazã prin forþa discursului gravitatea
gestului sãu jertfelnic: “Nu ...am nimic... (...) ...doar piciorul
meu...”127 ºi se lanseazã în activitatea ‘redemptiv㒠cu elan
crescut, polemizând cu elementele iredentiste ale grupului
sãu de lucru. Este acesta ºi momentul crucial al alãturãrii
femeii la nobila cauzã a reparãrii locomotivei, dovedind o
conºtiinþã a responsabilitãþii ºi o forþã de dãruire ieºite
din comun, suplinindu-l pe ‘laºul’ Gáll Jani. Iar în rãstimp,
tovarãºul Gheorghiu-Dej – prezenþã obligatorie a oricãrei
scheme epice de facturã proletcultist㠖 e informat cu lux
de amãnunte de derularea procesului de (re)construire a
fabricii – victimã a cleptocraþiei capitaliste – ‘din nimic’.
Idila (Ila-Pista) – nelipsitã, nici ea – se va limita – eludând
aplecãrile veritabil amoroase – la scenele de învãþare
comunã a celor doi eroi regãsiþi pe calea construirii – în
cele mai mici dintre detalii – a eºafodului comunist. Trezirea
la conºtiinþã de sine a femeii pânã mai deunãzi efectuând
munci ‘meniale’ echivaleazã cu o crescutã voinþã de a
munci – slujbaºã a Partidului, “lucrând cu inima.”128 Cei
doi tineri vor avea drept lecturã înainte de culcare biografia
lui Stalin, care îi învaþã caracterul dificil al devenirii
comuniste, iar fundalul romanesc se coloreazã din ce în
ce mai mult în sângeriu: locomotiva – roºie – va cãlãuzi,
negreºit, muncitorii în raiul comunist, din care fabrica cu
drapelul – roºu – fluturând în voia libertãþii, este deja o
fãrâmiturã. Simultan, sabotorii Prundaru ºi Barabás sunt
arestaþi – schema poliþistã, întâlnitã ºi în alte producþii
epice ale timpului, nu întârzie sã aparã; nunta tinerilor
testific㠖 o datã mai mult – biruinþa noului, împletind, de
ul narativ în basm; iar modelul sovietic consolidant
transpare, ºi el, în ultimele respirãri romaneºti: “În Uniunea
Sovieticã, ºtiu, existã multe evenimente similare, unele
poate chiar mai dificile... iar acolo li se dã de capãt,
tehnologia e mult mai dezvoltatã. Noi nu facem altceva
decât sã-i urmãrim pe ei, pilda sovieticã se perindã prin
faþa noastrã, astfel încât nici calea evoluþiei tehnicii noastre
nu mai poate fi aþinutã de nimic, decât poate de propria
ignoranþã...”129 Complicaþii naratoriale mai naufragiazã în
anost ºi în alambicãri inutile, ‘family-life-ul’ se menþine în
planul digestivului, mai mor câþiva eroi ai comunismului
în procesul de construire a digului, muncile se amplificã la
modul suprauman, baladescul muzical-elogiativ
penetreazã, ºi el, planul narativ, zboarã pãsãri urnite spre
libertate din lãstun, iar aurora mângâie cu raze de speranþã
viitorul patriei în construcþie, cãci “Nu existã în aceasta
nimic imposibil”130 ...
m
În fum ºi luminã al aceluiaºi autor, scris în 1961,
aduce o rupturã a schemei narative tipic proletcultiste,
sfera tematic-evenimenþialã fixând perioada rãzboiului.
Romanul încropeºte pe un fir epic fragmentat în trei pãrþi,
narate de personaje diferite, reponderând etape diverse
ale devenirii comuniste. Povestirea stuparului Sarkadi
reitereazã pattern-ul iniþiatic al cunoaºterii eroului
comunist (convins!) – în persoana lui Takács Laci, devenit
în partea a doua a romanului inginer silvic, acum
completându-ºi cu detalii povestea devenirii sub
stindardul convingerii: “Va rãsãri soarele ºi pentru noi!”131 .
Diminuantã este aici tatonarea incredibilului, în contextul
în care eroul – carismatic în felul sãu, parcurge traiectoria
damnãrii –;semnificativã este ºi aici ideea învãþãrii - , cu
punctul de pornire din orfelinat. Împreunã cu alþi doi co-
breslaºi va încerca ºi va izbuti repunerea pe picioare a
uzinei. Partea a treia a romanului continuã, în ultimã
instanþã, povestea inginerului silvic, repovestitã, de
aceastã datã, de Miska; elogiat pentru gradul de imersiune
în rândul muncitorimii ºi directorul Bondoc asemenea,
lãudat pentru c㠓umbla tot timpul în maieu”132 . Eludând
nivelul aparenþelor; þesutul narativ mai naufragiazã uneori
în descriptivisme idilizante; cliºeistica sloganului se
 înapoi la proletcultism - revizitãri 133

reactiveazã din plin cãci: “nici un fel de muncã nu [i] se 88 op.cit.

pare [lui László – n.n.] grea dacã are un scop ºi un sens 89 Apud Sõni Pál A romániai magyar irodalom története
bine determinat. Viaþa asta trebuie s-o împingem mereu (Istoria literaturii maghiare din România), EDP, 1969, p.249.
înainte, ºi eu sunt dispus sã pun umãrul oriunde ar fi!”133 90 Apud Szemlér Ferenc in Prefaþa la Cu gherele ºi cu
– rãsunã leitmotivul naraþiunii. Apoi “Totul depinde de dinþii, trad. Ion Urcan, ed. a III-a, ESPLA – BPT, 1960, p. III.
cum trãim, cum muncim, pentru ce scopuri ne consumãm 91 idem, p. V.
energia trupului ºi a sufletului.”134 – iar dac㠑zeii ne sunt 92 idem, p. VII.
prielnici’ – premoniþiile noastre se vor îndeplini: moment 93 idem, p. VIII.
de rezoluþie a conflictului ºi reîntoarcere circularã a poveºtii 94 Cu ghearele ºi cu dinþii, ed.cit., p.38.
...la stuparul acum îmbãtrânit “ – E soarele sus, am spus./ 95 idem, p.44.
- Sus, a rãspuns László. A rãsãrit ºi pentru noi, asta-i 96 idem, p.129.
principalul. Aºa cum am plãnuit [s.n.].”135 Finalul – opti- 97 idem, p.167.
mist – al romanului tranchilizeazã prin ideea nobilã a 98 idem, p.212.
solidaritãþii: “Poate va trebui sã dau piept cu multe dureri. 99 idem, p.221.
Dar orice mi s-ar întâmpla, n-am sã privesc, niciodatã, 100 idem, p.253.
cufundat în gheaþã, singurãtate ºi tãcere, focul...”136 101 cf. Imola Antal, Invitaþie “pe vedere de roman”, in
Vatra nr. 6-7/ 2003.
Note: 102 Cu ghearele ºi cu dinþii, ed.cit., p.239.
57 Apud Sõni Pál, A romániai magyar irodalom története, 103 idem, p.241.
EDP, Bucureºti, 1969, p.217. 104 idem, p.336.
58 ibidem. 105 idem, p.325.
59 Apud Kántor Lajos – Láng Gusztáv,Romániai 106 idem, p.342.
magyar irodalom – 1945-1970 (Literaturã maghiarã din 107 idem, p.344.
România – 1945-1970), Ed. Kriterion, Bucureºti, 1971, p. 147. 108 ESPLA, Târgu-Mureº, 1959 (lb.magh).
60 apud Sõni Pál, op.cit., p.218. 109 op.cit, p.110.
61 EPL, 1968 (lb. magh), p.127, t.a. 110 in Scriitori maghiari din România 1920-1980, Ed.
62 Apud Kovács János, Korszerûség és alkotás (Creaþie Kriterion, Bucureºti, 1981, p.170.
ºi contemporaneitate), EPL, 1963. 111 Apud La cea mai înaltã tensiune, EPL – BPT,
63 in Hazánk magyar elbeszélõi (Nuveliºti maghiari ai Bucureºti, 1961, p.16. – motiv pentru care i s-a ºi reproºat
þãrii noastre), ESPLA, Bucureºti, 1954, p. 46. autorului insuficienta nuanþare în culorile diabolicului a clasei
64 Apud Kovács János, Era eroilor – eroii erei, EPL, exploatatoare.
1964, p.99. 112 idiom niþel (rãs)tãlmãcit de traducãtor – cf. op.cit.,
65 Apud Gh. Ivaºcu, Confruntãri literare, EPL, 1966, p.39.
p.35. 113 op.cit., p.33.
66 Apud Kántor Lajos – Láng Gusztáv, Romániai magyar 114 ibidem.
irodalom – 1945-1970 (Literaturã maghiarã din România – 115 idem, p.62.
1945-1970), Editura Kriterion, 1971 (lb. magh.), p.153. 116 idem, p.115.
67 Fiatal szívvel, EPL, Bucureºti, 1961 (lb. magh). 117 idem, p.161.
68 op.cit., p.348. – t.a. 118 idem, p.108.
69 Asztalos István, Vântul n se stârneºte din senin, 119 idem, p.304.
ESPLA – colecþia “Biblioteca þãranului muncitor”, Ediþia a II-a, 120 idem, p.109.
Bucureºti, 1960, p.5. 121 idem, p.112.
70 op.cit., p.50. 122 idem, p. 441.
71 idem, p.79. 123 Acélfogak, EPL, f.a. (lb. magh.), p.18.
72 idem, p.81. 124 definit în chiar textul romanului-instructiv pentru
73 idem, p.32 cei mai slabi de înger: “Sabotaj se cheamã atunci când cineva cu
74 idem, p.83. bunã ºtiinþã pricinuieºte pagube, o ºtia bine ºi Szõcs” – op.cit.,
75 idem, p.84. p. 47.
76 idem, p. 114. 125 op.cit., p.58.
77 idem, p.127. 126 eroul din Minerii din Maramureº ai lui Dan Deºliu.
78 idem, p.161. 127 op.cit., p.78.
79 ibidem. 128 idem, p.235.
80 Apud Marian Popa, Dicþionar de literaturã românã 129 idem, p.279.
contemporanã, Ed. Albatros, 1971, p. 290. 130 idem, p. 401.
81 Brazdã peste haturi, Ed. a II-a, trad. Alexandru Aldea, 131 În fum ºi luminã, trad. N. Criºan, EPL, 1963.
ESPLA, 1954, p.39. 132 idem, p.137.
82 idem, p.34. 133 idem, p.148.
83 asemeni culturilor ‘civilizate’ de hamei omenirea se 134 idem, p.174.
converteºte încet-încet într-o ingenios proiectatã: sãditã, 135 idem, p.154.
întreþinutã ºi culeas㠖 culturã de socio-plantã. – n.n. 136 idem, p. 175.
84 cf. op.cit., p.219.
85 idem, p.163., p.168.
86 idem, p.127.
87 inflexiune de traducere a unei expresii idiomatice
ungureºti: „mint a vizfolyás” insesizabilã la adevãrata sa
expresivitate în varianta Alexandru Aldea – cf. op. cit., p. 130.
134 înapoi la proletcultism - revizitãri
Nicoleta SÃLCUDEANU
Întoarcerea literaturii
Dacã privim dintr-o perspectivã mai largã, literaturile
central ºi est-europene, intrate în zona de influenþã a
regimului comunist instaurat de Uniunea Sovieticã, prin
ideologia impusã, improprie libertãþii creaþiei, s-au
confruntat cu necesitatea eludãrii, într-o formã sau alta, a
jaloanelor restrictive ce desenau conturul a ceea ce s-a
numit realism socialist, iar, mai apoi, ceea ce însemna
literatura oficialã, controlatã ideologic. În contribuþia sa
la o dezbatere iniþiatã de Uniunea Scriitorilor din România,
în anul 2004, profesorul Mircea Martin, cunoscãtor din
interior al întregii odisei a esteticului printre meandrele
ideologicului trãite de literatura românã în comunism, face
o reconstituire pertinentã a acesteia. Predispoziþia esopicã,
evazionistã, “fuga în idealitate, invenþia fantasticã,
divagaþia oniricã, artificiile formale, absurdul, livrescul etc.
– toate acestea interpretate serios, ironic sau autoironic,
nu erau decât moduri instinctive ori conºtiente,
programatice de a construi un spaþiu nou ºi de a delimita
prin mãrci specifice ca spaþiu al poeziei, al ficþiunii, al
imaginaþiei; nu pentru a-l separa atât de lumea
înconjurãtoare pur ºi simplu (deºi existã ºi o astfel de
intenþionalitate ca reacþie la confuziile anterioare), cât
pentru a-l feri de influenþele politicului ºi de intruziunile
Puterii”. Fenomenul nu este unic ºi nu e apanajul exclusiv
al literaturi române. E vorba despre credinþa scriitorilor
trãitori în regimuri totalitare în rãscumpãrarea prin operã,
în “ipoteza cã opera va «rãzbuna» prin impactul asupra
publicului ºi prin durabilitatea ºi mediocritatea unei
existenþe sociale aservite, cã opera va depune despre autor
ºi despre epocã mãrturia ei reparatoare ºi expiatoare – cu
cât mai abstractã, cu atât mai uºor de absolutizat”.
Extrapolând, Mircea Martin considerã c㠓regimurile
totalitare «favorizeazã» apariþia unei astfel de credinþe ºi
e de presupus cã ºi în alte þãri din Europa de Est mulþi
scriitori gândeau la fel” ºi conchide c㠓nicicând nu s-au
investit în opere atâtea hiperbolice ambiþii”. Este ceea ce
s-a chemat “rezistenþa prin culturã”, sintagmã de altfel
contestatã de o bunã parte a criticii postcomuniste.
Cert este cã astfel de evaziune prin estetic nu s-ar fi
putut face fãrã instrumente deja existente, ele nu se puteau
inventa ad hoc. Mijloacele de expresie esteticã erau
asimilãri ale unor paradigme culturale preexistente ºi ale
unor tehnici deja statuate, iar ele nu puteau sã se infiltreze,
chiar ºi în cultura românã comunistã, decât prin împrumut
apusean. Fireºte cã ideea de inovaþie în tradiþie se
revalideazã ºi în acest caz. Resursele estetice sunt cãutate
în tehnicile ºi poeticile occidentale dar, în aceeaºi mãsurã
ele sunt recuperate din tradiþia modernistã interbelicã, tot
o formã de sincronie cu Occidentul, dar una mediatã,
istoricizatã. Modernismul interbelic reprezenta deja o
paradigmã somatizatã ºi organic asimilatã, nu venea di-
rect din sincronie. Se poate vorbi aºadar de douã surse
de iradiere occidentalã: una directã, oarecum sincronã ºi
o alta ce se nutrea dintr-o oximoronicã sincronie în
diacronie tradiþionalizatã. Paradoxul occidentalizãrii
literaturii române în plin comunism, odatã cu ieºirea ei din
“obsedantul deceniu”, în plin “dezgheþ” (ceea ce
presupune o descãtuºare a energiilor estetice) a fost
posibil, în opinia lui Mircea Martin, prin faptul c㠔cei mai
înzestraþi ºi mai motivaþi dintre ei (scriitorii, n.n.) au înþeles
cã pot folosi deschiderea pe care aceasta o aducea în
câmpul fiecãruia (din nou, în comparaþie cu îngustimea
antiartisticã ºi anticulturalã a tezelor leniniste) pentru a-ºi
reapropria cu adevãrat respectivul câmp (estetic, n. n.),
cu obiectivele ºi mijloacele sale specifice, pentru a
(re)deveni profesioniºti, specialiºti ºi nu activiºti”. Astfel
“aceastã miºcare de recucerire a specialitãþii, de
respecializare, de reciclare – realizatã ºi prin modernizare,
printr-o selecþie (adicã limitatã) sincronizare cu tendinþele
dominante din Occident – este vizibilã pe la sfârºitul anilor
’60 în toate domenile ºtiinþei, culturii, artelor, dar cu
deosebire în literatura ºi critica literarã”. Asta nu înseamnã
c㠓ideologia comunistã a încetat sã fie dominantã ºi nici
cã ar fi dispãrut controlul ideologic asupra culturii ºi
literaturii naþionale. Dar ariile tematice s-au extins,
majoritatea autorilor puºi la «index» au putut sã fie din
nou pubicaþi ºi – ceea ce este mai important – miza artisticã
a trecut înaintea mizei (ori condiþiei) ideologice”. Iar în
România, ca “niciunde în Estul european comunist nu s-
a manifestat o asemenea propensiune generalizatã cãtre
estetic. Aceastã fugã masivã nu era decât o fugã de poli-
tic, de solicitãrile, ofertele ºi presiunile lui”. Dar aceastã
“fug㔠se face diferenþiat. În vreme ce proza, prin specificul
ei pronunþat denotativ, ramâne încã vulnerabilã la
imixtiunile politicului, poezia “devine genul cel mai liber
din întreg peisajul artistic al epocii; iar aceastã libertate
suplimentarã, excepþionalã se întemeiazã tocmai pe
idealismul ei”. Concluzia profesorului Martin rezumã ideea
c㠓epoca de dupã «dezgheþul» din anii ’60 poate fi
caracterizatã în ciuda agresiunii din 1971 (“Tezele din iulie”,
n.n.) ºi a celei din anii ’80 – douã forme distincte (ºi chiar
opuse) ale dogmatismului ideologic oficial – ca o epocã
în care s-a practicat un fel de «religie a artei»”.
Majoritatea cercetãtorilor au interpretat ieºirea din
dogma realist socialistã ºi reracordarea la valorile estetice
ocidentale ca pe o întoarcere în timp. În cea mai mare
mãsurã, mai ales în primii ani ai “dezgheþului”, lucrul este
în afara oricãrei îndoieli. Cu timpul însã lucrurile s-au
nuanþat. Privirea retrospectivã a lui Nicolae Manolescu
asupra canonului literar românesc confirmã aceastã poziþie:
“proletcultismul e o literaturã comandatã oficial, împotriva
cursului firesc al lucrurilor, care se întoarce forþat la o
tradiþie inexistentã ºi-ºi adaugã inovaþii complet artificiale.
Nu e nimic «specific» literar în canonul proletcultist. Cea
mai bunã dovadã este cã, deîndatã ce presiunea ideologiei
oficiale se diminueazã, literatura revine (s.n.) la canonul
modernist anterior. Istoricii literari au, apoi, tendinþa de a
numi canonul din deceniile ‘7 ºi ‘8 neomoderist. Fie ºi
aºa. Dar caracterul arbirar al rupturii de dupã 1949 se vede
bine din revenirea cu pricina, din reluarea canonului
lovinescian”. Ca organism viu, þinut în captivitate,
literatura abia eliberatã, condiþionat, fireºte, s-a trezit
nevoitã sã reînveþe mersul. Ca sã-ºi dezmorþeascã
instictele a apelat la reflexele deja conþinute, deja asimilate
în trecut, la memoria ºi deprinderile culturale dinaintea
încarcerãrii. Pe deasupra, hiatusul, întreruperea exerciþului
estetic, izolarea totalã, a determinat ºi deconectarea de la
sursa de alimentare cu ideile ºi tehnicile occidentale de
ultimã orã. Singura sursã de încãrcare cu energii estetice
rãmânea tradiþia (ºi ea provenitã, la vremea sa, prinr-un
efort de sincronizare de tip lovinescian). Nu e de mirare cã
“noua literaturã a avut o marotã ºi un model. Marota a
constituit-o refuzul categoric a tot ce aducea cu stilul
proletcultist. În poezie, prozã, teatru, modalitãþle stupide
ºi primitive ale proletcultismului au fost înlãturate de la o
zi la alta. Modelul venea, el, din interbelic. Reînnodarea
cu tradiþia s-a fãcut exact în punctul de rupturã. Conºtient
 înapoi la proletcultism - revizitãri
sau nu, scriitorii din anii ’60 au redescoperit, o datã cu
operele, atunci retipãrite, cele mai multe, prima oarã, ale
scriitorilor moderniºti, un fel de a-ºi concepe ºi de a-ºi
scrie operele proprii. Critica însãºi ºi-a redescoperit
modelul lui Lovinescu, Cãlinescu, Streinu, Cioculescu ºi
ceilalþi; pânã ºi estetismul modernist s-a dovedit o opþiune
convenabilã noilor judecãtori literari, siliþi, dacã doreau
sã fie toleraþi, sã se prefacã a închide ochii la realitãþile
sociale din opere spre a vedea mai bine (credeau ei)
realizãrile literare propriu-zise”.
Dar, în paralel cu recuperarea operelor ºi, implicit
ideilor moderniste interbelice, un fapt crucial care a
accelerat reorientarea literaturii române spre valorile
occientale a fost reluarea masivã, recuperativã a
traducerilor din literatura universalã. Dezgheþul a permis
o adevãratã revoluþie a politicii de traduceri. Cele din
literatura rusã au început sã cedeze un spaþiu din ce în ce
mai generos literaturii universale ºi, lucru deosebit de
important, lucrãrilor de filosofie (îngãduite de regim), de
teorie ºi istorie literarã, lucrãrilor teoretice înr-un cuvânt.
Din acest moment credem cã nu se mai poate vorbi doar
de o “revenire” la modelul modernist interbelic, ci de o
adevãratã revenire la modele culturale occidentale
sincrone. Chiar dacã aceasta s-a realizat parþial ºi filtrat
ideologic, au reuºit sã pãtrundã în biblioteci lucrãri ce vor
determina schimbãri spectaculoase în evoluþia literaturii
române. Consecinþele imediate ale acestor schimbãri se
vor vedea în reprofesionalizarea învãþãmântului superior,
dar ºi în sincronizarea imediatã a tehnicilor de creaþie,
fãcându-se din nou loc, dupã o considerabilã întrerupere,
experimentului.
Acesta necesitã o discuþie aparte. Experimentul, prin
natura sa, presupune o forþare a canonului ºi inflameazã
articulaþia dintre inovaþie ºi tradiþie. Îndeobºte, în marile
literaturi, el chiar reuºeºte sã determine un rãstimp de
rupturã; înainte, fireºte, de a se canoniza la rândul sãu.
Cazul literaturii române este unul aparte. Ca “hinterland”
al marilor vortex-uri de idei, ca spaþiu de reverberare ºi, în
acelaºi timp, al desincronizãrii mimetice, ca literaturã de
import cum ar veni, fãrã nici o peioraþie, dar nici eufemie,
aceasta nu-ºi poate aroga poziþii de avangardã, cu excepþia
avangardismului însuºi. Experimentul românesc conþine
perpetuu o compoziþie alchimicã atipicã, o conciliere a
contrariilor. Experimentul românesc este experiment doar
la el acasã ºi presupune continuu ºi nesmintit mixtura
reactivã a inovaþiei ºi tradiþiei. Monica Spiridon crediteazã
din perspectivã optmistã experimentul, limitându-i
funciaritatea de împrumut, în context românesc, doar la
pliul istoric format între literatura dogmaticã ºi cea esteticã.
Vorbind despre decalajul de sincronizare dintre poezie ºi
prozã, la debutul dezgheþului, în viziunea sa, poezia
beneficiazã de un avans considerabil pe creasta
experimentalã. Or, cum s-a vãzut mai înainte, nu se poate
vorbi de inovaþie, în momentul istoric menþionat, ci doar
de o reluare a mai vechilor deprinderi moderniste, ºi de o
racordare ºaizecistã în inocenþã, lipsitã de suport teoretic
actualizat. Iar poezia nu poate fi, în nici un caz, suspectatã
de elanuri experimentale în contextul istoric dat, ci la fel
cu proza, de reluare, ca sã folosim expesia lui Mircea
Martin. În privinþa prozei, comparatista gãseºte un termen
adecvat, “aclimatizarea”, însã absolut aplicabil ºi poeziei:
“Poezia ºi proza n-au avut întotdeauna aceeaºi vârstã
culturalã. Anomalia absolutã, care a fost revoluþia culturalã
din deceniul proletcultist, a fost urmatã de încercãri de
recuperare mascatã a tradiþiei modernitãþii interbelice, dacã
putem sã-i spunem aºa. Proza a intrat mai direct în vizorul
135
puterii, ºi controlul asupra ei a fost mai eficient ºi mai
strict. (…) Dogma formalã ºi tematicã a realismului (cu
determinantul iniþial: socialist) dominã terenul, reducând
inovaþiile la experienþe narative timide, având ca rezultat
aclimatizarea unor tehnici romaneºti cu circulaþie curentã
dincolo de Cortina de fier”. Deºi cruþatã de controlul asiduu
al puterii, poezia ºaizecistã nu-ºi poate aroga experimentul,
împãrtãºind acelaºi regim de “aclimatizare” ca ºi proza.
Pornind de la opinia cã experimentul literar românesc
trebuie aºezat între ghilimelele prudente ale importului,
considerãm cã substanþa sa inauguralã trebuie nu doar
nuanþatã, ci diminuatã, altmineri alunecãm într-un
protocronism “cronic”. În ce priveºte cronicul, el nici pe
departe nu se descifreazã în cheie patologicã, ºi nici
agonalã, cum ne lasã cercetãtoarea sã credem (“litigiul –
cronicizat la noi – dintre continuitatea organicã ºi inovarea
culturalã cu funcþie sincronizantã”). Nu este nimic
patologic, chiar de adesea agonal, în “cronica” noastrã
ardere de etape. E doar un firesc ºi natural proces de
asimilare a direcþiilor ideatice emise din centre de iradiere
cãtre periferii.
Din acest punct de vedere, cu paranteza realist
socialistã deja consimþitã, nu suntem cu nimic mai puþin
europeni, chiar dacã unii ai marginalitãþii. Iar lucrurile se
complicã dacã luãm în considerare cã literatura rusã este,
la rândul ei, una de iradiere, dominantã, iar nu recesivã.
Aºa cã nu ne putem pretinde nici mãcar scut al invazilor
barbare în faþa Rãsãritului. Poate doar, ºi nu e o poziþie
dezonorantã, o zonã a dublei marginalitãþi, un spaþiu de
sintezã privilegiat. O fâºie de graniþã germinativã,
nicidecum un no man’s land. Privirea obstinatã, maniheicã
spre vest nu e decât tot un “complex al literaturii române”,
uitându-se, adesea, cã ºi în direcþia opusã coexistãm cu o
culturã vie, în ebuliþie, perfect asimilatã în Occident,
trecându-se peste capetele autohtone. Din acest punct
de vedere, literatura rusã este la fel de “europeanã“, dacã
nu mai mult, ca ºi a noastrã.
Dincolo de aceste precizãri, cu rezervele enunþate ºi
cu prudenþa asumatã în privinþa vehiculãrii ideii de
experimentalism, ne alãturãm convingerii Monicãi Spiridon
c㠓presiunea conjuncturalã, în special ideologicã, din
deceniile comuniste a dat de la început filonului experi-
mental o direcþie precisã ºi o specializare funcþionalã.
Subversiunea canoanelor formale a funcþionat ca tacticã
de diversiune ºi de rezistenþã în faþa puterii. Dincolo de
campanile experimentale, se juca o carte esenþialã pentru
destinul literaturii române: sincronizarea cu spiritul
timpului, conºtiinþa apartenenþei noastre europene,
orientarea prooccidentalã a intelectualului român”.
Ion Bogdan Lefter, în schimb, limiteazã mai just
teritoriul adjudecat de experimentalism. Constatând cã
odatã cu ieºirea din realismul socialist, “noua literaturã a
anilor ’60 redescoperã voluptuos diversitatea”, dar evitând
semnele de echivalenþã dintre “energiile novatoare” ºi
experimentale dezlãnþuite ºi experimentul propriu-zis: “E
un fapt cã spre sfârºitul anilor ’60 ºi de-a lungul deceniului
urmãtor se manifestã în literatura românã autori ºi grupuri
de autori cu un pronunþat caracter experimental. Însã ce
poziþie ocupã ei pe harta culturalã a momentului? Ce-i
deosebeºte de novatorismul altora, lipsit de gustul autentic
al schimbãrii, nedus pânã la radicalismul soluþiilor
nemaivãzute-nemaiauzite?”. Într-adevãr, energiile
novatoare nu sunt nici pe departe sinonime cu inovaþia
realã. Aici scepticismul nostru este chiar mai pronunþat.
Însãºi ideea de “restauraþie modernist㔠(sintagmã
inspiratã) împinge experimentul în istorie, în trecut.
136 înapoi la proletcultism - revizitãri
Consimþind alãturi de Ion Bogdan Lefter cã pânã ºi
“proletcultismul” a reprezentat “un vast experiment”. Ne
place sau nu ne place, “el transferase revoluþia politicã ºi
în plan cultural, abolind vechiul ºi impunând o artã nouã”.
Din acest punct de vedere, considerãm cã realismul so-
cialist a conþinut un grad sensibil superior de inovaþie,
reuºind performanþa de a se situa, din punctul de vedere
al experimentalismului ºi noutãþii, mult în avans faþã de
“restauraþia modernist㔠ce nu fãcea altceva decât o volutã
nostalgicã înspre instrumente de expresivitate revolute,
recuperate, reciclate, aºadar mai îndepãrtate de modelul
european. E un fapt, iarãºi, c㠓destui avangardiºti
interbelici de aici ºi de aiurea o profeþiserã (arta nouã,
n.n.), unii dintre ei devenindu-i, dupã cel de-al doilea
rãzboi mondial, mercenari fideli. La ordinea zilei erau acum
«progresul» ºi edificarea unei lumi ideale. În urmã -
«inechitatea» lumii burgheze, «decadenþa» ºi
«putrefacþia» ei (incriminatã în 1948 de acuzatorul public
al lui Arghezi). Reformarea unui întreg sistem artistic prin
abolirea integralã a tuturor structurilor sale urmatã de
înlocuirea lor cu un proiect «progresist» - iatã un adevãrat
«experiment»: unul total, aºa-zicând «maximalist»!”
Autorul face o distincþie oportunã înre “novatorism” ºi
“experiment”. În timp ce experimentul “presupune o
explorare progresivã, alimentatã de vocaþia descoperii ºi
de aspiraþia cãtre noul absolut, nu cãtre cel relativ”,
novatorismul poate folosi drept emblemã a recuceririi unor
mijloace expresive preexistente. Considerãm cã în
literatura românã ideea de experiment trebuie tratatã cu
infinite precauþii, în mãsura în care aceasta îºi nutreºte
structurile estetice cu importuri culturale, de cele mai multe
ori onorabile, iar, deocamdatã, “vocaþia descoperirii”,
“aspiraþia cãtre noul absolut” e validatã doar în
protocronie, pãstrându-se încã în spaþiul fericit al utopiei
trandafirii. Altfel, întorcându-ne la articulaþia realismului
socialist cu “dezgheþul” cultural al anilor ºaizeci, nu putem
decât sã recunoaºtem contribuþia majorã, chiar dacã
nostalgicã, a umplerii fisurii ideologice cu recuperãri
estetice de extracþie europeanã, aflate însã în evidentã
diacronie. E un imperativ al timpului, cum ºi Bogdan Lefter
remarcã: “artele româneºti au de îndeplinit în epoc㠖 pe
firul lor principal – altã misie istoricã: ele îºi recâºtigã
substanþa esteticã printr-o miºcare de evoluþie regresivã.
Paradoxalã în sine, atare opþiune – instinctivã, de altfel –
e logicã în contextul dat, în care esenþialã era reînnodarea
cu firul rupt brutal în 1948. Marea majoritate a tinerilor
creatori ai perioadei cautã viitorul în trecut ºi-ºi
construiesc glorii efemere prin reluarea liniilor melodice
ale epocii interbelice”, “e un novatorism rãsturnat, à
rebours, lipsit – deci – de o dimensiune experimentalã
autenticã”.
Dacã e sã ne însuºim distincþia fãcutã de Ion Bogdan
Lefter între novatorism ºi experimentalism, înclinãm sã
asimilãm experimentalismul ca pe o aspiraþie perpetuã a
literaturii române, nerealizatã încã, poate, cum am mai spus,
doar cu excepþia avangardei originare, iar nu neo-
avangardei. De aceea, contribuþia lui Gheorghe Crãciun
la volumul colectiv pe care îl avem în atenþie, pare cea mai
îngustã, în sensul temporal ºi sectar al cuvântului. De
data aceasta experimentul e ca ºi consimþit, doar contestat
de cercuri rãuvoitoare, iar aria de acþiune a acestuia se
înscrie strict în intervalul deceniului ’80: “ideea
experimentului literar nu e nici azi privitã cu prea multã
simpatie. Cu atât mai puþin putem vorbi despre o
manifestare liberã, unanim acceptatã a spiritului experi-
mental în literatura românã a perioadei 1980-1990.
Ideologia comunistã s-a arãtat nu atât opacã faþã de orice
încercare de a propune cãutãri tehnice în planul limbajului
literar, cât de-a dreptul ostilã. ªi cu toate acestea, în mod
paradoxal, tocmai deceniul trecut e acela în care
experimentul s-a constituit într-o dimensune esenþialã, de
forþã a scrisului tinerilor autori ºi nu numai”. Existã o
diferenþã esenþialã între experimentalism ºi “spirit experi-
mental”, iar “cãutãrile tehnice”, de cele mai multe ori, s-au
confundat, pânã la identificare, cu împrumuturile tehnice.
Apoi, fiind vorba despre “experimentul literar românesc
postbelic”, intenþia declaratã a cãrþii este de a identifica,
în mãsura în care sunt identificabile, puseele
experimentaliste (sau, mai corect, novatoriste) ale întregii
perioade de dupã al doilea rãzboi mondial. Gheorghe
Crãciun, aºadar, nu abordeazã subiectul în inocenþã.
Reiese astfel cã, în opinia sa, singura manifestare cu
caracter experimental în literatura românã postbelicã s-a
manifestat în “optzecism”. O singurã excepþie o reprezintã
“ªcoala de la Târgoviºte”, recunoscutã ca precursor
involuntar al “experimentului” optzecist. Confuzia
deliberatã ºi partizanã e adâncitã prin constatarea c㠓nu
avem nici astãzi un concept al literaturii experimenale”.
Într-adevãr, pentru a-l avea, ar fi fost suficient un prim
pas: acela al consultãrii autorilor volumului colectiv între
ei. Pentru o carte ce-ºi propune însãºi ideea de experi-
ment ca vedetã, ar fi fost absolut necesarã armonizarea
conceptualã a acesteia. Altfel, teza celor douã literaturi
paralele, cea oficialã, pe de o parte, ºi cea subteranã, “un-
derground”, se dovedeºte a fi validã. Cu rezerva necesitãþii
elucidãrii existenþei sau nonexistenþei experimentului,
încapsulat conceptual, în literatura românã postbelicã.
Bibliografie:
Mircea Martin, Generaþie ºi creaþie, Ediþia a II-a
nerevãzutã, dar adãugitã, Ediþie îngrijitã ºi postfaþã de Gheorghe
Jurma, Edit. Timpul, Reºiþa, 2000.
Mircea Martin, Despre estetismul socialist, în România
literarã, nr. 23/16-22 iunie 2004.
Nicolae Manolescu, Literatura românã postbelicã. Lista
lui Manolescu, vol. I, Poezia, Edit. Aula, Braºov, 2001.
.
Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter Gheorghe Crãciun,
Experimentul literar postbelic, Edit. Paralela 45, Piteºti, col. 80,
seria Eseuri, 1998.
Ernest Kaznovschi,
Muncitori
 înapoi la proletcultism - antologie
Veronica PORUMBACU
Scapãrã, scapãrã, cremene!
Scapãrã, scapãrã, cremene,
cântul cu tine sã-mi semene.
Versul sã nu ne mai pregete,
veacuri le numãr pe degete.
Vânt peste lume sã vie
astãzi din fund de Rusie!
Mâniaþi-vã, mãri de popoare,
Partidul dã lupta cea mare.
Sculaþi, oropsiþii de soartã,
isbiþi Istoria’n poartã”.
Noembrie: ninsoare domoalã.
Pe chei, vârtej de rãscoalã.
Odatã cu sceptrul, se sfarmã
toþi evii’n Palatul de iarnã.
De „Kronstadt” apa se sparge.
Steag roºu e’n vârf de catarge.
Cade flãmânda osândã,
Cântã, Rusie, cântã!
Alt rãsãrit în fereastrã:
uzina e astãzi a noastrã.
Fâlfâie cerul de parã
din capãt în capãt de þarã.
Boierii cad din conace,
lanþul greu se desface.
Noembrie: grâul tot este
al nostru pe-oceane de verste.
Noembrie: în douã e rupt cnutul,
se naºte azi începutul,
ºi’n Rusia rãsar cete-cete
cele dintâi soviete.
Cu sape, ciocane pe umãr,
mulþimi, – nici nu pot sã le numãr.
Noembrie: alt grai în lume:
glasul lui Lenin rãsune!
Scapãrã, scapãrã, cremene,
cântul cu tine sã-mi semene!
II. Pãdurea iobagã
Din glie noi creºtem ca ’naltul copac
ce-ºi trage viaþa din carnea ei neagrã.
Avem rãdãcinã: un lanþ de iobag,
ºi’n locul ciupercii pe scoarþã, pelagrã.
Ca arborii creºtem ºi mulþi ca pãmântul.
Suntem la un loc o pãdure de ºerbi,
137
când frunza ne-o prinde ’ntre degete vântul
ºi vaetul rob se resfirã prin ierbi.
Acum mai mocneºte mânia ’ntre ramuri.
Tãcutã, adulmecã om dupã om.
Noi caii rãscoalei-i mai þinem în hamuri,
dar ura ne scapãr㠒n noapte un zvon.
– Vai vouã, boieri: într’o zi, s’o aprinde
furtuna’n toþi codrii ºi pânã’n coclauri.
Plesnindu-vã-obrajii cu crengi, vã vor prinde
copacii în coarne… Feriþi, vor fi tauri!
Vai vouã, boieri: într’o zi veþi vedea
cã robii s’or smulge cu urã din glie.
Din voi, numai pulbere-alege-se-va,
ºi-al nostru pãmântul întreg va sã fie!
Vai vouã, când codrul va’ncepe sã umble,
copacul alãturi mergând de copac!
Din voi va rãmâne o ceatã de umbre,
ºi jur împrejuru-vã, nici un iobag!
Referatul
„Inspectând astãzi ºcoala din comuna ªipotele, am
constatat cã… din lipsã de lemne ºcoala stã pustie.
Localul… având douã camere ºi o tindã, au fost împãrþit,
rãmânând tinda ºi o camerã pentru locuinþa notarului…
În clasã se pãstreazã curechiul notarului…”
(Din referatul revizorului Eminescu dela
29 Noembrie 1875).
La ªipote sosi un revizor,
cu servieta grea la subsuoarã.
Din ºcoalã, o perdea se trase-uºor,
sã afle cine-o tulburã pe-afarã.
ªi dupã ce-l lãsã în frig un ceas,
sã stea când pe-un picior ºi când pe altul,
un domn îi arãtã un singur clas,
cã el… notarul, sta în celãlaltul.
ªi’n clasul cela gol de nesfârºit,
ºi dupã lungul drum intrat cu foame.,
revizorul la geam doar a zãrit,
ca’ntr’o cãmarã, ºiruri lungi de poame,
ºi-n colþ, un duhnet dulce de curechi,
împãrãþind a ªipotelor ºcoalã.
…Era un sat moldovenesc ºi vechi,
într’o covatã-a vãii mai domoalã.
Scuipã notaru’n urmã-i înciudat.
..Întors în Ieºii lui cei mari la vorbã,
revizoru transcrise-un referat,
sorbind la Borta-Rece dintr’o ciorbã.
Cum într’un chihlimbar mai poþi zãri
câte-o insectã prins’n antici ere,
de ªipote citi-vei într’o zi,
în vraful necitit din ministere.
Cãci din curechi ºi dintr’al sãu notar,
în Ieºi doar un registru ai sã vezi cu
un act în deamãnuntul lui amar,
pe care-l iscãlise Eminescu.
138 înapoi la proletcultism - reexaminãri
Mihaela URSA clasifica filosofiile referindu-ne la mesajul moral sau poli-
tic pe care îl comunicã. Mulþi cred cã existã ceva intrinsec
fascist în gîndirea lui Nietzsche ºi a lui Heidegger,
Literatura ca “Jurassic Park”. Cazul Sadoveanu
suspicionîndu-i pe Derrida ºi Foucault doar pentru cã le
datoreazã atît de mult acestor figuri anterioare.” (298)
La ce bun astãzi o discuþie despre literatura
Eroarea simplificãrii unei gîndiri filosofice la o singurã
proletcultistã? Din mai multe motive: completeazã un
atitudine (politicã sau moralã) reprezintã, ne avertizeazã
exerciþiu necesar de memorie (fie ca amintire, fie ca istorie)
filosoful american, o reducþie la fel de gravã ca aceea pe
ºi, în plus, ridicã încã o datã o problemã eternã a studiului
care o practicã critica biografistã. Mai complicatã este
literar, respectiv aceea a valorii etice a semnãturii autorului.
problema autorilor al cãror pact colaboraþionist a afectat
Problema responsabilitãþii auctoriale priveºte
producþia culturalã naþionalã, cum atrage atenþia Monica
conceptualizãri diferite: ea poate viza relaþia eu scriptic-
Lovinescu într-un interviu (Lovinescu 2003) despre
eu biografic, relaþia cu posteritatea, poate trimite la
trãdãrile scriitorilor români: “Trãdarea intelectualilor þine
fidelitatea faþã de primatul autenticitãþii sau la
de prostituþia asupra cuvîntului. Nu poþi scrie cu aceeaºi
responsabilitãþile juridice ºi legislative care decurg din
mînã capodopere ºi mizerii. Cei care au servit regimul
transformarea statutului auctorial într-o realitate social
comunist de ce nu regretã acest lucru? A despãrþi omul de
legiferatã, într-o meserie. Preocupat de “întoarcerea
operã este o metodã cel puþin dubioasã. N-am vãzut pînã
autorului”, de pildã, Eugen Simion nu urmãreºte o
acum opere crescînd singure. Legãtura om-operã este
pledoarie pro-biografistã, ci “relaþia dintre operã ºi
esenþialã. Eu m-am ridicat împotriva a trei scriitori (Arghezi,
creatorul care se descoperã pe sine pe mãsurã ce scrie”
Cãlinescu, Sadoveanu) care s-au pus în slujba regimului
(1981:46), opera devenind aici, “de la un anumit grad al
totalitar, au acceptat jocul ocupãrii þãrii de cãtre armata roºie
valorii estetice”, o producãtoare de instanþã auctorialã.
sub numele de democraþie popularã, a fost ceea ce s-a numit
trãdarea intelectualilor. Aceste trei mari figuri ale literaturii
Blamul biografic
române au pledat pentru adeziunea maselor la noua
democraþie. Cînd am spus aceste lucruri, în 1990-1991, am
Analiza criticului român îºi fixeazã iniþial un set de
fost tratatã ca un om al rãzoiului rece. O parte din intelectualii
întrebãri fundamentale: “În ce termeni trebuie sã gîndim azi
români de azi nu doresc schimbarea ierarhiilor.” (2003:7)
responsabilitatea omului care scrie faþã de omul care trãieºte
La ce tip de responsabilitate se gîndeºte aici Monica
ºi, în mod indiscutabil, responsabilitatea celui din urmã
Lovinescu? Care sînt contururile exacte ale exerciþiului
faþã de cel dintîi? Cît de liber este autorul faþã de opera pe
penitent ºi ale eticii asumãrii pe care o propune? Cum
care a adus-o pe lume ºi cãreia i-a dat drumul în lume? Dar
aratã, de fapt, opera blamabilã a lui Sadoveanu ºi pînã
cît de autonomã, independentã este opera faþã de creatorul
unde duce acesta compromisul?
ei în aceastã primejdioasã cursã spre eternitate?” (Simion
1981:6) ºi, nu în ultimul rînd, “cine vorbeºte, atunci, într-o
“Prima recoltã a noii metode, realismul socialist”
carte?” (127), adicã tocmai “ce este, de fapt, autorul?”. Într-
un studiu intitulat chiar “Ce este autorul?”, Michel Foucault
În aceºti termeni numeºte Mihai Gafiþa, în prefaþa la
observã cã, pînã la urmã, nu are nici o importanþã sã
volumul XVII (din 1959) din Opere-le lui Sadoveanu,
rãspundem la obositoarea repetiþie privitoare la “cine
“trilogia” alcãtuitã din Mitrea Cocor, Nada Florilor ºi Clonþ
vorbeºte” (noile întrebãri necesare avînd termeni definiþi
de fier. De altfel, respectiva prefaþã este cît se poate de
funcþional, precum: “Care sînt modurile de existenþã ale
relevantã prin felul în care se întoarce împotriva propriilor
acestui discurs? De unde vine; cum este pus în circulaþie;
demonstraþii “inocente” ºi prin descrierea traiectoriei
cine îl controleazã? Ce poziþii sînt determinate pentru posibilii
proletcultiste sadoveniene. Aflãm astfel cã, dupã
subiecþi? Cine poate umple diferitele funcþii ale subiectului?”
“prefacerea” de dupã 23 august 1944, Sadoveanu
– 1984:102). Pentru Simion însã, termenii examinãrii raportului
semneaz㠓una din (sic!) cele mai elocvente ºi patetice
autor-operã sînt de ordin etic (motivaþi de o relaþie de
adeziuni a (sic!) unui intelectual faþã de noul regim, faþã
interdependenþã activ-productivã, autorul ºi opera
de partid, faþã de noul drum al poporului sãu” (1959:5),
producîndu-se reciproc); astfel, responsabilitatea auctorialã
devenind prin aceastã semnãtur㠓cel dintîi din generaþia
nu numai cã nu se suspendã, ci devine o problemã moralã.
vîrstnic㔠(atît în ordine temporalã, cît ºi axiologicã). Cum
Tot la o responsabilitate moralã se referã ºi Richard
se ajunge aici? Gafiþa descrie fãrã sã vrea paºii unei
Rorty (1988) cînd pune în discuþie compromisurile ºi
adeziuni cultice. În ‘44-’45, Sadoveanu stabileºte
partizanatele fasciste ale lui Heidegger (înscris la naziºti
contactul: descoper㠓forþele noi ale istoriei” (6),
în 1 mai 1933, luptîndu-se “ca un tigru sã devinã filosoful
mãrginindu-se deocamdatã la o adeziune interioarã (“cu
oficial, conducãtorul intelectual al miºcãrii Naþionalist
tot sufletul ºi cu toatã puterea sa creatoare”), apoi, pînã
Socialiste” (1988:295) în numele întoarcerii la Fiinþa uitatã
prin 1948, are loc exerciþiul de credinþã: “întinsã
din cauza creºtinismului ºi a ºtiinþei moderne, adresîndu-
publicisticã, […] polemici cu adversari ideologici ºi cu
i chiar, în acelaºi an fatidic, un omagiu lui Hitler însuºi).
întregul trecut, cãlãtorind prin þarã ºi în Uniunea Sovieticã
“Episodul nazist” lung de un an a fost completat de un
ºi îndeplinind o operã de activist, de propagandist, în cel
interviu acordat în 1969, în care, departe de a face referiri
mai adevãrat ºi mai bun sens al cuvîntului” (7). Apare
penitente la Holocaust, Heidegger a gãsit de cuviinþã sã
acum ºi primul semn al unei posibile “rãtãciri” rapid
adopte poza unui martir hãrþuit de birocraþii naziºti.
depãºite – pas obligatoriu al oricãrei adeziuni respectabile:
Concluziile lui Rorty sînt însã foarte departe de accentele
scriind Pãuna Micã, romanul din 1948, Sadoveanu este
cu care Simion particularizeazã etic, restrictiv,
prins încã în “neclaritãþi ºi confuzii”, fapt pentru care de-
responsabilitatea “celui care scrie” faþã de opera pe care
cide el însuºi sã nu includã acest roman în “recolta” pe
o trimite în lume: “De ce trebuie sã ne pese cã Heidegger
care o oferã cititorului nou din lumea nouã. Opere-le vor
a fost un egomaniac care se înºela pe sine?” (297), se
include acest roman abia în volumul XXI (din 1970). În
întreabã Rorty, devoalînd în continuare mirajul pe care îl
sfîrºit, cu Mitrea Cocor el ajunge la recunoaºtere: nu numai
reprezintã conceperea autorului ca figurã completã,
cã dã naºtere “primului erou pozitiv al literaturii noastre
unitarã: “cu toate acestea, chiar dacã acceptãm faptul cã
de dupã eliberare” (8), ci primeºte pentru acelaºi roman
talentul filosofic ºi caracterul moral se dezvoltã independ-
“Premiul de Stat” ºi “Medalia de aur a pãcii”.
ent unul de celãlalt, este tentant (s.m.) sã credem cã putem
 înapoi la proletcultism - reexaminãri
O altfel de responsabilitate
Sã revenim o clipã la obiecþia Monicãi Lovinescu,
care este precis þintitã: ea vizeazã o reconsiderare a
legãturii om-operã ca semn al responsabilitãþii impuse de
relaþia auctorialã. Nu spre biografism se întoarce Monica
Lovinescu, ci spre imaginarea statutului de autor ca
afirmaþie eticã. Implicaþia ei vizeazã cel puþin douã paliere:
la nivelul definiþiei, fantasma autorului este aceea a unei
entitãþi compacte, unitare, non-contradictorie (“nu poþi
scrie cu aceeaºi mînã capodopere ºi mizerii”). O datã ce a
fost astfel conceptualizat, autorul este transformat în figurã
exponenþialã, atrãgînd, prin compromisurile pe care le
semneazã personal, o semnificaþie colectivã, simbolicã
(desigur, în situaþia României de la ora respectivã, nimeni
nu poate nega cã lumea privea într-adevãr spre intelectuali
ca spre o clasã reprezentativã, dar, pe de altã parte, logica
acestei responsabilizãri exterioare este iluministã,
configurînd un autor-bard, care le vorbeºte maselor, le
“dã glas” ºi le educã, sau în cel mai bun caz deterministã,
ca la Goldmann sau Georg Lukacs, care îºi fundamenteazã
sociologia tocmai pe ideea cã în autor se exprimã de fapt o
întreagã comunitate socialã, cu strategiile ei aferente).
Sã nu uitãm însã cã Lovinescu vorbeºte aici despre
niºte autori aºezaþi încã azi în fruntea canonului românesc
fãrã biografie, respectiv cu biografii cenzurate, epurate de
colaboraþionism. Or, cu aceastã precizare, observaþia
depãºeºte cadrul regional: literatura pare sã încerce o
ciudatã sfioºenie atunci cînd este sã vorbeascã despre
“pãcatele” morþilor ei (autori), indiferent de epocã ºi culturã,
deoarece reflexul de a configura unitar ºi non-contradictoriu
un acelaºi autor este cvasi-general. Cu alte cuvinte, eroarea
de a acuza opera pentru cãderile biografiei este mai
întotdeauna contrabalansatã de eroarea de a rescrie
biografia pe mãsura operei, de a o reinventa ficþional (eroare
mult mai uºor de impus cînd autorul istoric este greu de
recuperat datoritã absenþei documentelor – v. cazul autorilor
antici). Ceea ce nu reþine pasajul analizat din interviul
Monicãi Lovinescu este faptul cã asemenea cazuri “ilustre”
de colaboraþionism nu sînt decît debutul unui ºir de nefaste
repercusiuni, ducînd la restructurarea procedurilor ºi
tehnicilor de cenzurã ºi, în cele din urmã, la orweliene “teze”
îndreptate asupra întregii producþii culturale – moment în
care responsabilitatea personalã devine colectivã prin alte
mecanisme decît cele ale designãrii simbolice.
A crea monºtri vs. a crea “autentic”
Mihail Bulgakov emblematizeazã ideea
responsabilitãþii auctoriale în Ouãle fatale, un text aproape
esopic în transparenþa cu care îºi expune cheia (un fel
Jurrasic Park al literaturii). Un cercetãtor interesat de
fenomenul producerii vieþii în condiþii de laborator
experimenteazã aceastã facultate demiurgicã pînã cînd,
prea îmbãtat de puterea nou-dobînditã, scapã experimentul
de sub orice control, ducînd la o inversare de roluri: din
victime ale experimentului, ouãle devin surse ale
apocalipsei, omorîndu-ºi demiurgul. Fantasma creaþiei care
se rãzvrãteºte împotriva creatorului –intrinsecã oricãrui
act de creaþie – se aflã la baza ideii cã omul ºi opera trebuie
sã se supunã aceluiaºi comportament. Pe de altã parte,
însã, cred cã acest text al lui Bulgakov adaugã nuanþa
absolut necesarã: creaþia este un act de rãspundere, dar
responsabilitatea autorului trebuie cãutatã în interiorul
creaþiei, ºi nu în afara ei.
Autorul este – pe termen lung – rãspunzãtor pentru
mãsura în care opera sa conþine monºtri adevãraþi sau
chiar ºi numai ouãle lor, ºi nu pentru demnitatea, nobleþea
sau meschinãria cu care îºi desãvîrºeºte opera existenþialã,
139
ori pentru coerenþa dintre viaþã ºi operã. Faptul cã existã
cazuri în care opera se lasã marcatã de ideologia existenþei
este deja cu totul altceva (am încercat sã desfac mai sus
cîteva din firele respectivei þesãturi), iar credinþa mea este
cã posteritatea culturalã blameazã oricum acest tip de
reflectare, datînd-o istoric.
Despre un altfel de responsabilizare vorbeºte Liviu
Petrescu, teoretician care propune, în analiza “vîrstelor
romanului” (pe urma lui Wayne C. Booth, din The Rhetoric
of Fiction – 1961), sã vedem în autorul modern un autor
obedient faþã de trei reguli fundamentale: a “impasibilitãþii”,
a “neutralitãþii faþã de toate valorile” ºi a “imparþialitãþii”.
Toate cele trei teze se supun marelui mit al primului mod-
ernism, respectiv mitului adevãrului. Un autor detaºat de
personajele ºi evenimentele pe care le relateazã este, în
acelaºi timp, un autor profund ancorat în textul sãu printr-
o responsabilitate moralã, prin poziþia faþã de autenticitate
ºi adevãr. Cu alte cuvinte, “fãrã a fi subiectiv, eul cunoscãtor
rãmîne deci unul prin excelenþã activ” (Petrescu 1996:29).
Himera favoritã a modernismului timpuriu, conchide
Petrescu acest capitol, este “naraþiunea non-ficþionalã”,
“anti-romanul” (35). Fãrã sã o discute, criticul referã aici la
o altfel de responsabilitate moralã, aceea faþã de
autenticitate. Avem de a face cu o nouã reducþie: literatura
ºi realitatea (fie ea una “obiectivã”, ca la Balzac, sau una
“subiectivã”, ca la Gide) îºi corespund într-o relaþie
bijectivã, de unu la unu. Eroarea a fost semnalatã ºi amendatã
de nenumãrate ori, cea mai subtilã ºi mai relevantã rãmînînd
însã cea implicitã în povestea lui Don Quijote.
Don Quijote sau Mitrea Cocor
În a doua parte a romanului cervantesc, don Quijote
devine receptorul propriei sale poveºti, pentru cã aflã cã s-
a scris cartea istoriilor sale. Deloc mãgulit de statutul sãu
de personaj de roman (care i-ar fi asigurat încã o legãturã
cu modelul pe care îl urmeazã, acela al cavalerului medi-
eval), Don Quijote priveºte cu mare suspiciune
transformarea aventurilor sale în operã. Prima sa pretenþie
la adresa presupusului autor are în vedere responsabilitatea
acestuia faþã de “cele întîmplate cu adevãrat”. Fãrã sã-ºi
punã vreo clipã problema în termeni axiologici sau estetici,
fãrã sã se întrebe dacã povestea lui este o carte “bun㔠sau
una “proastã”, don Quijote mãrturiseºte de fapt esenþa
marii sale credinþe în literaturã. Aceastã esenþã constã într-
o inabilitate funciarã: aceea de a percepe literatura ca semn
ficþional, ca “gratuitate” ori “convenþie” în raport cu realul,
respectiv, cu un termen consacrat în teoria literarã,
inabilitatea de a intra în pactul ficþional.
Douã libertãþi sînt puse aici în luminã: libertatea de
a deveni personaj ºi aceea de a deveni cititor. Din fericire
sînt douã libertãþi accesibile astãzi. Ce se întîmplã însã
cînd una dintre cele douã libertãþi devine obligaþie? Citite
astãzi, Mitrea Cocor sau Pãuna Micã mi se par benigne:
ideologia a devenit desuetã, propagandismul stîrneºte
zîmbete, realizarea esteticã este datatã. Marea problemã
pe care o pun însã aceste romane (ca ºi toate scrierile
proletcultiste) este aceea cã au fost transformate în canon
obligatoriu. Cã au devenit doctrinã. Cele douã romane
seamãnã între ele pînã într-atît, încît este foarte posibil ca
în Mitrea Cocor Sadoveanu sã nu fi fãcut altceva decît sã
radicalizeze – foarte probabil la cerere – ceea ce începuse
cu Pãuna Micã. Diferenþele de particularizare epicã pot fi
trecute cu vederea: Pãuna Micã pare sã aibã la bazã, ne-o
spune autorul, o poveste realã, întîmplatã în momentul
împroprietãririi interbelice. Mlaºtina de la capãtul satului
Pãuna este transformatã, prin efortul colectiv al unor
“oameni ocupaþi cu necazurile” ºi al unor foºti puºcãriaºi
fãcuþi “tovarãºi la parte”, într-un rai pãmîntesc pentru care
140 înapoi la proletcultism - reexaminãri
sãtenii cei “vechi” (adicã pãstrãtorii tradiþiei) îi invidiazã
pozitiv pe noii proprietari. În Mitrea Cocor – început ca un
Bildungsroman avînd în centru un orfan revoltat ºi sfîrºit
tot ca un roman al colectivitãþii segregate în “noi” ºi “vechi”
– momentul istoric permite introducerea în scenã a
personajului omniprezent al proletcultismului: comunistul
erou, care se autoeducã, se cãleºte prin luptã (fizicã ºi
psihicã) sau/ºi detenþie (al cãrei model ascuns este de fapt
modelul detenþiei politice sub comuniºti). Spre deosebire
de Don Quijote (eroul anti-erou), Mitrea Cocor nu ºtie cã a
devenit personaj de roman. El este sigur de asta, dupã cum
este sigur cã face parte dintr-o carte “adevãratã”.
Propagandã contra literaturã
Nu pot decît sã-mi închipui cît de uimit trebuie sã fi
fost Sadoveanu în 1948 de faptul cã Pãuna Micã nu s-a
ridicat la nivelul aºteptãrilor propagandiºtilor comuniºti:
la urma urmei, romanul e un inventar cvasi-complet de
ingrediente de succes ideologic: are utopia colectivã pusã
în practicã de sãraci, are cãutarea ºi înfãptuirea dreptãþii,
are întoarcerea împotriva legilor tradiþiei (oamenii
“muncesc ºi-n zilele de sãrbãtoare”, tinerele nu mai
respectã protocolul tradiþional al relaþiei erotice, preotul e
ridiculizat de doctor etc.). Ce îi “lipseºte” romanului pentru
a fi pe placul ideologilor zileli se vede abia în Mitrea Cocor,
unde graba autorului de a se conforma este evidentã cînd
ignorã experienþa esteticã incontestabilã dedîndu-se la
“gafa” de a introduce brutal, din primele rînduri, teza:
“boierii adunã bogãþii, noi trãim în strîmtoare ºi putrezim
în sãrãcie” (169). Ceea ce se întîmplã în Pãuna Micã poate
fi confundat cu un exerciþiu gratuit de estetizare a
transformãrii lumii prin efort personal ºi colectiv (cum mai
întîlnim la Slavici, Agârbiceanu sau Rebreanu), însã
ambiguitãþile nu îºi au locul în Mitrea Cocor. Protagonistul
este unbreakable (dintre toþi pruncii mamei sale,
supravieþuieºte tuturor accidentelor, bolilor, penuriei, iar
ulterior scapã tuturor manevrelor morarului Ghiþã, care îl
doreºte mort), este autodidact, erou în rãzboi ºi irezistil
pentru iubita lui, Nastasia, care îi naºte ilegitim pruncul,
se întoarce în sat mînat nu de “durerea de dragoste”, ci de
“un interes al obºtei” (351), ca lider comunist.. Prin vocea
lui sau a autorului ni se aminteºte în bunã tradiþie tezistã
cã urmeaz㠓sã vinã cu adevãrat o vreme sã-ºi sãreze ºi
robii inimile pentru toate rãutãþile ce stau asupra lor” (214).
Pînã aici, totul este aproape suportabil. De acum începe,
însã, coºmarul: ajuns în contact cu modelul sovietic,
Mitrea îi observã funcþionarea de Falanster ºi imagineazã
aplicarea lui la Malu Surpat: “acuma vãzui adevãrul, cã
muncitori ca alde noi trãiesc fãrã boieri. Au fost ºi aici
stãpîni […], dar revoluþia poporului i-a duruit.[…]
Asemenea faptã, nu vorbã, va fi ºi la noi ºi sãrmanii […]
vor intra în pãmînturile oprite.” (267). În vreme ce nemþilor
li se rezervã registrul subuman (ei sînt “lãcuste”, “cîini”,
“lupi”, “iepuri”), ofiþerii sovietici par rupþi dintr-un
iconostas: “politicos”, “cu zîmbet blînd”, “fãrã uniformã
cu gradaþii”, cu “glas ca o muzicã”. ªocul propagandist se
aplicã în douã lovituri: întîi este negatã axiologia anterioarã,
în cazul de faþã printr-o întreagã serie de mesaje anti-
creºtine: ura devine recomandabilã, copilul nãscut dintr-o
legãturã nelegitimã devine un fel de posibil Mesia al
vremurilor noi, fiind “rãscumpãrat” “de legea cea nouã”,
de Paºte comunistul nu merge la bisericã alãturi de cei
“vechi”, ci la ogorul cu grîul slab rãsãrit. Perversiunea textului
este cu atît mai acutã, cu cît apeleazã la reflexele unei gîndiri
tradiþionale (i.e. creºtine) pentru a o demonta cu vulgaritate.
Lovitura de graþie este însã afirmativã, de construcþie:
capitolele 19-21 ating un apogeu doctrinar greu de imaginat.
“Lumea nouã se foloseºte de tractoare, de aeroplane, de
electricitate; pãmîntuirile pustii rodesc sub puterea irigaþiei,
priveliºtile se prefac prin iscusinþa inginerilor; plantele
folositoare înlocuiesc spinãriile, malºtinile seacã, pãduri apar
unde erau nisipuri. […] Alcãtuirea veche sã fie în întregime
rãsurnatã. Statul socialist nu va întîrzia sã puie la îndemîna
foºtilor robi toate puterile ºtiinþei, aºa încît unde au fost
cîndva noroaie ºi cocioabe, sã aparã ºosele ºi case luminate
electric […] Desfacerea de trecut, ieºirea într-un veac nou
al lumii.” (364-365).
Pubela istoriei
Frazele de mai sus nu fac parte dintr-un abecedar
din anii ’50, ci dintr-un roman al lui Mihail Sadoveanu:
astfel reformulatã, concluzia implicitã a lecturii lui Mitrea
Cocor nu întîrzie sã îl condamne pe autor în numele
responsabilitãþii auctoriale. Semnînd asemenea fraze,
Sadoveanu ºi-a cîºtigat, cred, dreptul de a nu fi configurat
unitar, ca “unul dintre cei mai mari scriitori români”, dreptul
de a avea cãderi personale ºi de a avea opþiuni personale
ignobile, însã prin acelaºi act, Sadoveanu ca artist s-a
condamnat singur. Monica Lovinescu are infinit mai multe
motive decît oricare dintre cei nãscuþi dupã 1970 de a
purcede la un proces al proletcultismului. Foarte probabil,
un asemenea proces ar avea importante semnificaþii
istorice. Strict personal, însã, mã mulþumesc sã constat
cum scrierile de tipul celor amintite mai sus îºi semneazã
singure decesul: condamnînd literatura sã se conformeze
capriciilor sinistre ale istoriei, aceste romane se condamnã
astãzi la uitare. Vrãjitoarele pot fi arse pe rug sau pot fi
uitate – ºi într-un caz, ºi în celãlalt, îºi gãsesc sfîrºitul
firesc.
Spaþiul românesc deþine material suficient pentru o
vînãtoare de vrãjitoare (a cãrei modã a scãzut, totuºi, din
1989 încoace). O bunã parte din publicistica anului 1990
este populatã de incriminãri ºi dezvinovãþiri ale unor
personalitãþi pe cît de diferite, pe atît de inegale valoric.
Situaþia este diferitã de cea descrisã de Rorty, datoritã, în
mare mãsurã, faptului cã istoria literarã mistificatã de
ideologia comunistã a devenit ea însãºi un hiperreal,
hiperrealul proletcultist, care se cere redimensionat dupã
contururi conforme realitãþii evoluþiilor culturale. Cu toate
acestea, nu cred cã foloseºte nimãnui sã ne întoarcem la
conceperea unui autor cu prestanþã cvasi-teologalã, ca în
Antichitate, unde artistului este “posedat” de inspiraþie.
Pãstrarea ataºamentului faþã de ideea unei responsabilitãþi
morale a autorului (în afara cazurilor în care, dupã cum am
vãzut, aceasta are efecte colective) mi se pare la fel de
periculoasã ca însuºi colaboraþionismul, prin trimiterea la
o formã deloc permisivã de autoritate. Cerîndu-i-se un gir
moral, autorului i se cere de fapt o anevoioasã pozã
unitarã, lipsitã de conflicte, o alegere supraumanã a aerului
rarefiat al exemplaritãþii etice.
Soluþia este, încã o datã, redimensionarea canonului
estetic (cu completarea zonelor albe ale biografiilor
colaboraþioniste) ºi o concepere pluralã ºi “democraticã”
a figurii autorului (ca sã nu mai pun în discuþie conceperea
lui “ficþionalã”, care mi se pare chiar mai importantã decît
toate). În cadrul foarte larg ºi viu colorat al umanitãþii
contemporane, momentul în care autorul înceteazã sã mai
fie o instanþã fundamental pozitivã ori fundamental
blamabilã este ºi momentul în care semnãtura autorului îºi
capãtã adevãrata dimensiune (precum ºi caracteristicile
subiective, respectiv umane).
Bibliografie citatã:
Simion, Eugen: 1981; Întoarcerea autorului.Eseuri despre
relaþia creator-operã, Bucureºti, Editura Cartea Româneascã,
Foucault, Michel, 1984, “What is an Author”, în Paul
 înapoi la proletcultism - reexaminãri
Rabinow (ed.), The Foucault Reader, New York:Pantheon
Books, pp.101-120,
Rorty, Richard, 1995, “Taking Philosophy Seriously” în
Sean Burke (ed.), Authorship: from Plato to the Postmodern,
Edinburgh: Edinburgh University Press, pp. 292-300,
Lovinescu, Monica, 2003, Dialog cu Daniel Corbu, în
“Hyperion” (4/2003), numãr aniversar Monica Lovinescu
Petrescu, Sadoveanu, 1996, Poetica postmodernismului,
Piteºti: Paralela 45
Sadoveanu, Mihail, 1970, Opere, vol. XXI, Bucureºti:
Editura Minerva
Sadoveanu, Mihail, 1959, Opere, vol. XVII. Cuvînt înainte
de Mihai Gafiþa, Bucureºti: Editura de Stat pentru Literaturã ºi
Artã
Georgeta MOARCÃS
Maestrul M. Sadoveanu – „scriitor
þãran”, „tovar㺠de drum” sau
„scriitor proletar”?
Ilizibile astãzi datoritã renunþãrii la legile esteticii în
favoarea unei doctrine literare fabricate în URSS, textele
scrise de Mihail Sadoveanu dupã 1944 vorbesc în primul
rînd despre compromisul fãcut de autorul lor cu ideologia
oficialã. Le considerãm, în bloc, exponente ale realismului
socialist. De cele mai multe ori sînt uitate cînd vine vorba
de bibliografia sadovenianã. Însã ele nu sînt deloc puþine
ºi nesemnificative, fiind considerate canonice timp de mai
bine de un deceniu: Caleidoscop, 1946, Pãuna-Micã, ro-
man, 1948, Mitrea Cocor, roman, 1949, Nada Florilor,
Amintirile unui pescar cu undiþa, 1950, Clonþ-de-fier,
povestire, 1951, Aventurã în lunca Dunãrii, 1954.
Pentru unii critici ºi promotori activi ai realismului
socialist în România anilor ’50 ca Mihai Gafiþa – am spune
pentru connaisseurii epocii – producþiile maestrului
cunosc ºi ele o evoluþie în funcþie, evident, de ilustrarea
spiritului partinic comunist: intuitiv la început (în Pãuna-
Micã, roman ce i-a adus autorului sãu elogii din partea
criticului N. Moraru), pe deplin corespunzãtor mai apoi
(personajul Mitrea Cocor din romanul omonim este primul
conducãtor comunist dat de literatura noastrã dupã
eliberare, M. Gafiþa), pentru ca spre sfîrºitul vieþii
perspectiva socialismului s㠄încununeze” definitiv scrisul
sãu (în Clonþ-de-fier ºi Aventurã în lunca Dunãrii).
Nuanþele apropierii treptate de doctrina realismului
socialist pot fi apreciate mai just dacã introducem în
discuþia asupra romanelor ºi povestirilor sadoveniene
postbelice o serie de termeni preluaþi din rezoluþia Politica
partidului în domeniul literaturii artistice, elaboratã în 1925
de o comisie la cererea Comitetului Central al Partidului
Comunist bolºevic1 . Împrumutînd termenii în vederea
analizei de faþã, am remarcat douã nuanþe ale punerii lor în
circulaþie: prima se referã la clasa socialã cãreia îi aparþine
scriitorul (þãrãnime, burghezie, proletariat), cealaltã, la
sursele de inspiraþie. Programul ideologic mai sus
menþionat identificã în mod tendenþios ºi restrictiv clasa
scriitorului cu tematica operelor sale, afirmînd spre
exemplu: „fãrã totuºi, în ceea ce priveºte scriitorii þãrani,
sã-i determine sã renunþe la sursele lor de inspiraþie
ruralã”2 . Profitînd ºi exploatînd la rîndul nostru termenii
propuºi de îndrumãtorii sovietici, vom încerca sã limitãm
problema clasei sociale a scriitorului pentru a lãrgi ºi
accentua aria tematicã.
141
Astfel „scriitor þãran” va fi citit drept scriitor
preocupat de problematica ruralã, „tovar㺠de drum” îºi
va pãstra o mare parte din încãrcãtura semanticã originarã,
ce desemna pe vechii scriitori, recunoscuþi, „specialiºtii
verbului artistic” care trebuie aduºi „pe urmele ideologiei
proletare”, în timp ce „scriitorul proletar” va fi privit ca
tipul ideal de scriitor pentru epoca socialistã ºi comunistã,
„viitorul conducãtor ideologic al literaturii”3 . Scriitor de
extracþie proletarã în varianta sovieticã, dar ºi cel care
construieºte modele proletare în textele sale, în varianta
propusã de noi.
Pînã în august 1944 Mihail Sadoveanu este în mod
incontestabil doar un „tovar㺠de drum” care a manifestat
însã la începuturile scrisului sãu o ciudatã ºi romanticã
înclinaþie pentru nãpãstuiþii ºi oropsiþii tîrgurilor de
provincie. Punct nevralgic exploatat din plin de noul regim,
care constata prin intermediul lui M. Gafiþa: Literatura
romînã avea atunci în Mihail Sadoveanu personalitatea
fruntaºã a secolului al XX-lea. (...) Opera sa (...) se impunea
drept cea mai caracteristic romîneascã, cea care îmbrãþiºa
mai complex, mai profund ºi mai multilateral viaþa poporului
romîn, istoria sa, suferinþele ºi luptele sale, durerea ºi
protestul împotriva nedreptãþii ºi umilirii.4
Cu aceste premise (pãcãtoase!) ale tinereþii,
„tovarãºului de drum” i se putea confecþiona cu uºurinþã
un trecut demn de un scriitor oficial, avînd în vedere rapida
ºi spectaculoasa „schimbare la faþã”: în 5 martie 1945, la
Ateneul Român „un mare scriitor, care pînã atunci nu
fusese bãnuit cã simpatizeazã cu comuniºtii, þinea o
importantã conferinþã care avea drept laitmotiv: Lumina
vine de la rãsãrit. Istoria a înregistrat-o drept actul inau-
gural al capitulãrii unor intelectuali de frunte în faþa
stalinismului.”5
Începînd cu 1948, „tovarãºului de drum” M.
Sadoveanu i se vor adãuga încã doi companioni.
Continuînd în scrierile sale problematica ruralã, îi putem
acorda, firesc, titulatura de „scriitor þãran”. Însã prin
situarea tematicii în perspectiva socialistã ºi comunistã a
luptei de clasã, el a deschis calea regalã ultimului compo-
nent al treimii, singurul care a putut primi întreaga glorie a
epocii – scriitorul proletar. Textele sale invalide estetic
cunosc o continuã întrecere socialistã þãrãnisto-proletarã
însoþitã de un tragic ºi iremediabil colaps stilistic.
„Revoluþia de la Pãuna-Mic㔠– o robinsonadã
socialistã
Apãrut în 1948, romanul Pãuna-Micã este printre
primele opere ce glorificã avantajele tovãrãºiei, proslãvind
moralizator – cu o insistenþã demnã de un ideolog –„taina
muncii” prin care cîþiva pribegi împroprietãriþi dupã rãzboi
în marginea satului Pãuna vor reuºi sã prefacã mlaºtinile
ºi grindurile de lîngã Dunãre într-un adevãrat rai. Un
exemplu al reuºitei materiale într-un timp al lipsurilor,
gospodãria întemeiatã în condiþii cît se poate de neprielnice
este de la început planificatã a fi una multilateral dezvoltatã,
care sã valorifice eficient resursele zonei: canale de irigaþii
pentru grãdini de zarzavat, crescãtorie, atelier de þesut
rogojini din stuf, gheþãrie, baltã de peºte.
Istoria plictisitoare a acestei uniuni de succes, cu
piedici previzibile ºi inutil dramatizate (nemulþumirea
sãtenilor din Pãuna care-i împing pe venetici pe terenurile
cele mai proaste, neîncrederea cu care sînt priviþi coloniºtii,
relaþiile încordate cu autoritãþile ºi bogaþii satului,
„dezertarea” unui tovarãº), atent urmãritã din toamnã pînã
în vara anului viitor e principalul fir narativ al Pãunei-
Mici. Colaterale, cîteva istorisiri care privesc trecutul cum
altfel decît zbuciumat al personajelor, marcat de tragedia
rãzboiului ºi pus sub semnul morþii. Viitorul luminos spre
142 înapoi la proletcultism - reexaminãri
care se îndreaptã apoteotic finalul romanului conþine
promisiunea bunãstãrii ºi a iubirii, începutul unei vîrste
noi. Efuziunile sentimentale îi cuprind atît pe tinerii Traian
ºi Aurica, o reeditare a cuplului adamic ce va inaugura
epoca socialistã, cît ºi pe mai încercaþii de viaþã Stanca
Viþelaru ºi Costicã Bibescu. Intrigile amoroase dulcege ºi
pudibonde sînt ºi ele deturnate în vederea preamãririi
timpurilor noi pentru cã, sîntem îndemnaþi sã credem,
sentimentele Stancãi sînt volatile dacã nu vor fi
inscripþionate pe hîrtie. Iatã cum alfabetizarea dã o mînã
de ajutor la fericirea personalã a acestei femei umilite în
societatea burghezã dar emancipate ºi sigure de sine în
socialism.
Mesajul compoziþiei e cît se poate de limpede
exprimat de meºterul Iosif Rafailã, un fel de proto-comunist
de serviciu, în munca de lãmurire pe care o duce cu
neîncrezãtorul, cîrtitorul ºi în final dezertorul Neculãieº
Mînecuþã: „Vîntul vine ºi se duce; aºa ºi omul. Apa vine
ºi trece; aºa ºi omul. Dacã pui speteze vîntului ºi roatã cu
cupe apei, faci moarã. Asta-i taina muncii. O ºtii; o ºtii, nu-
i nevoie sã-þi spun eu! O ºtii foarte bine ºi mai bine decît
noi toþi. Asta-i taina muncii. Mînã lîngã mînã, umãr lîngã
umãr. Ceas dupã ceas, zi dupã zi, sãptãmînã dupã
sãptãmînã. Asta-i bogãþia.” În spatele vorbelor sale
întrezãrim momentul politic pentru care Sadoveanu îºi
pregãteºte cititorii: colectivizarea. Bineînþeles, tovãrãºia
se aratã ca rezultat al unei uniuni liber consimþite. Pentru
moment, faþa ei prietenoasã pare a spune: cine nu este cu
noi nu e împotriva noastrã. Dar nu putem sã trecem cu
vederea sprijinul generos acordat de autor eroilor sãi,
oameni ai muncii fizice: gospodãria dã roade hiperbolizate
încã de la prima recoltã, fiind sprijinitã nu doar cu vorbe ci
ºi cu arme pentru pãzirea averii chiar de prefect, care singur
se declarã simpatizant ºi „prietinul muncitorilor
îndrãzneþi”. Cît despre necredinciosul ºi cîrtitorul
Neculãieº Mînecuþã, semnele trãdãrii sale sînt atît de
rudimentar subliniate încît nu numai cã sar dar ºi înþeapã
ochii cititorului. Dornic de „boierie” ºi „huzur”, de stat la
taclale cu pãunenii, incapabil sã-ºi asume un crez care-l
plaseazã deocamdatã la periferia societãþii, imaginîndu-ºi
în accese de bovarism o descendenþã bogatã ºi legãturi
sociale suspuse cu vlãdica de la Galaþi, este firesc ca N.
Mînecuþã sã obþinã un post de funcþionar la primãrie,
situîndu-se de partea „intelectualilor” satului, mînjiþi
sîrguincios de autor cu pete de avariþie, corupþie ºi camãtã.
Cei chemaþi sã fie iniþiatorii erei noi sînt toþi, prin
statutul lor de refugiaþi de rãzboi, circumscriºi tendenþios
tipologiei orfanului (înrudit cu strãinul rus atotºtiutor),
cel care nu mai pãstreazã legãturi cu trecutul. Sînt oameni
vînturaþi prin lume, luminaþi aºadar de alte exemple ale
prefacerii naturii ostile (hélas! pustiurile Africii ºi nu
desþelenirea pãmînturilor noi sovietice pe care le tot
aminteºte Costicã Bibescu), de partea progresului ºtiinþific
ºi tehnic (Iosif Rafailã, personaj utilitarist, meºterind totul
de la radiofon la pompa pentru irigaþii), þãrani autodidacþi
(Neonil Roºca).
De dragul unor pagini în plus care sã-i permitã
orgoliosului autor sã-ºi intituleze compoziþia „roman” ºi
pentru cîteva momente de suspans inutile estetic dar
motivate propagandistic, Sadoveanu adaugã un personaj
neguros grupãrii luminoase a tovarãºilor din lunca Dunãrii,
pe Gh. Omu. O bunãtate de bolºevic care a încercat sã fie
un jandarm milostiv cu evreii ºi un justiþiar în lupta cu
bandiþii dobrogeni. Împuºcat grav chiar de ºeful sãu
corupt, zis Rãdaºcã ºi salvat de un comunist, Gh. Omu îºi
va cãuta pînã la finalul romanului rãzbunarea. Care însã
nu i se acordã din calcule nebãnuite ºi raþiuni de-a dreptul
sadice ale prozatorului. Suferinþa sa declanºeazã o secreþie
abundentã a urii, desfigurîndu-l în chip grotesc: „sînt
înveninat pînã în mãduvã ºi pînã în vîrful degetelor” îºi va
aprecia la un moment dat starea fiziologicã Gh. Omu.
Menþinut inexplicabil sub presiune, pesonajul este privat
de actul justiþiar, devenit un vomitiv necesar. Aureola
dreptãþii va fi revendicatã de scriitor, care îi hãrãzeºte
vinovatului un sfîrºit în dureri – Rãdaºcã moare de can-
cer.
Putem vorbi de modele propuse cititorilor abia ieºiþi
din procesul alfabetizãrii cãtre care se îndreaptã acest ro-
man, þãrani „aºa ca dumneata ºi ca dumnealui”, cum sfãtos
se adreseazã naratorul încã de pe prima paginã a Pãunei-
Mici? ªi pe care încearcã sã-i lãmureascã, prin dialoguri
cîlþoase puse în gura personajelor sale de prim-plan despre
ideea de bine socialist colectiv?
Privind lista eroilor sãi vedem astãzi limpede ce
anume i-a deranjat pe criticii doctrinari. În prefaþa
volumului Opere 17 apãrut în 1959 M. Gafiþa motiveazã
confuz ºi neconvingãtor gestul autocritic al lui Sadoveanu
de a nu include în ediþia definitivã ºi completã a operelor
sale romanul Pãuna-Micã, deºi cronologic acesta ºi-ar fi
gãsit locul între Fantazii rãsãritene, 1946 ºi Mitrea Cocor,
1949. „Recuperarea” lui va avea loc abia în 1968, în
volumul 21 al Operelor.
Dorinþa sincerã de a sluji noua cale descoperitã, de
a merge pe ea, se însoþesc cu neclaritãþi ºi confuzii inerente
începuturilor, ºi scriitorul a socotit cu dreptate sã nu le
cuprindã în acest al XVII-lea volum al operelor sale. Din
aceastã categorie de scrieri face parte chiar un roman,
Pãuna-Micã, publicat în 1948. Dar, dincolo de pricinile
pentru care Sadoveanu a lãsat pe dinafarã astfel de lucrãri
la alcãtuirea volumului lui, ele sînt mãrturia unei adevãrate
revelaþii pe care a avut-o scriitorul atunci cînd a descoperit
clasa muncitoare, revoluþia, înfãptuirile Uniunii Sovietice,
socialismul (...) Romanul Pãuna-Micã este unul din roadele
acestui entuziasm, al acestei uimiri, întemeiate pe o
cunoaºtere încã neîndestulãtoare a legilor de dezvoltare
a vieþii cãtre socialism, dar pe o intuiþie fãrã greº cã drumul
duce neapãrat în acea direcþie. Sadoveanu punea în faþa
dezmoºteniþilor ºi asupriþilor din vechea orînduire – de care
era plinã opera sa anterioar㠖 un liman, o soluþie ºi-i aducea
cu generozitate la alcãtuirea spontanã ºi primitivã a unor
utopice închegãri socialiste. Aceastã încercare de a o lua
înaintea realitãþii trebuie apreciatã în primul rînd în semnificaþia
ei, în cãldura adeziunii scriitorului la socialism.6
Nu numai elanul uºor utopic al maestrului, ce l-a
propulsat în glorificarea tovãrãºiei devansînd cu aproape
un an premisa ideologicã pe care s-a bazat colectivizarea
(apãrutã în rezoluþia Partidului Comunist din 3-5 martie
1949) ºi lipsa luptei de clasã l-au nemulþumit pe M. Gafiþa.
Ci mai ales resturile unei gîndiri reacþionare prezente în
roman, de care criticul nici mãcar nu mai aminteºte. Existã
o prelungire a modului arhaic de a trãi în sînul naturii
ilustratã fãrã pic de ezitare sau problematizare ideologicã
de Traian Mînecuþã, personaj adamic cãruia autorul îi
consacrã pasaje întregi de discuþii cu necuvîntãtoarele ºi
observaþii asupra semnelor vremii care ne amintesc de
paginile sale de prozã interbelicã. Orfan, sãrãcãcios
îmbrãcat, autodidact, ucenic al maicii Evlampia, prisãcãriþa
mãnãstirii, dãruit cu graiul animalelor ºi destinat unei iubiri
inocente în finalul romanului, Traian Mînecuþã, harnic
muncitor al pãmîntului este totuºi foarte departe de idealul
agricultorului-proletar, care ar fi trebuit sã sfideze cu o
neruºinare avîntatã calendarele populare ºi meteorologia.
Acest personaj de-a dreptul incredibil prin încãrcãtura
trecutului pe care o aduce cu sine într-o lume
revoluþionarã, nu este nici mãcar contestat sau alungat
de „fraþii” sãi întru tovãrãºie. Mai mult, convieþuieºte fãrã
probleme alãturi de doi semidocþi (Neonil Roºca ºi Iosif
Rafailã) care nu scapã nici un prilej de a înfiera legile
 înapoi la proletcultism - reexaminãri
pãmîntului, demascînd plini de zel în adunarea coloniºtilor
înþelepciunea popularã. Trãdînd dureros, în acest fel,
tiparele inconfundabile ale scrierilor sadoveniene
anterioare: „Zilele de dechemvrie sînt cît ceasul (...) ºi
nopþile cît anul. Înþelepciunea robilor, bãtrînii noºtri,
spunea cã omul se cuvine sã doarmã, iarna, ca pãmîntul ºi
ca pãdurile. Pe cînd adevãrul este cã munca noastrã nu se
cuvine sã amorþeascã niciodatã. Nu-i sãnãtos ºi nu-i drept
sã rãmînem ºi noi, cum au rãmas oamenii din vechi, la car
cu boi ºi la opaiþe, pe cînd lumea nouã fuge cu automobilul,
cu trenul, cu aeroplanele ºi se lumineazã electric.(...) Nu
mai ieºim cu icoanele sã cerºim ploaie, ci vrem sã aducem
apa pe vaduri, în grãdinile noastre.”
Ne putem pe bunã dreptate întreba cît de „ortodox”
este acest roman în ilustrarea doctrinei realismului social-
ist? Deºi aclamat ca deschizãtor de drum ºi socotit la
apariþie un adevãrat „îndreptar” de criticul N. Moraru7 ,
scãderile sale sesizate deja în epocã ºi numite evaziv
„neclaritãþi ºi confuzii inerente începuturilor” privesc
prezenþa în roman a unor elemente ce þin de alcãtuirea
veche a lumii þãrãneºti: credinþele populare pe care încã le
cunoaºte cel mai tînãr tovarãº, viaþa religioasã a
coloniºtilor (prezenþa icoanelor în gospodãrie, legãturile
destul de strînse pe care Traian dar ºi Ana Roºca le au cu
viaþa mãnãstirii de lîngã sat ºi chiar folosirea unor dictoane
biblice referitoare la puþina credinþã a noilor gospodari în
puterea muncii lor).
Deºi spre finalul Pãunei-Mici rînduiala de altãdatã
se destramã sub loviturile îndemnurilor stahanoviste ale
meºterului Rafailã, ºi tovarãºii sãi nu mai au parte nici
mãcar de repausul duminical, Sadoveanu nu se decide
totuºi asupra pãstrãrii puritãþii doctrinei socialiste.
Descrierile cadrului natural care însoþesc istoria
colectivitãþii pribegilor ne sugereazã cã aceºtia s-au
încadrat într-un ritm care-i transcende, universal.
Cît de „gustat” în epocã a fost acest roman, nu putem
ºti. A fost oare cel mai bun exemplu pus la îndemîna
agitatorilor comuniºti aceastã tovãrãºie care îºi obþine
încetul cu încetul independenþa economicã, militarã
(coloniºtii au arme ºi permise de portarmã date de prefect)
ºi pînã la un punct juridicã (aici îºi gãsesc adãpost doi
foºti condamnaþi pentru crim㠖 bineînþeles din motive
sociale – care dupã executarea pedepsei ajung vagabonzi,
fiind alungaþi de acasã de propriii lor copii)?
Cert este cã abordînd „problema þãrãneasc㔠din
perspectiva socialismului, cu devierile semnalate în
comentariul de faþã, Sadoveanu putea fi considerat un
„scriitor þãran” care aspirã sã devin㠄scriitor proletar”.
Din nefericire pentru prima sa încercare, modul în care ºi-
a conceput ºi a contextualizat personajul meºterului Rafailã
nu a îngãduit ca acesta sã fie numit comunist ºi sã
promoveze în prim-planul romanului. Rafailã este doar un
mesager al comunistului adevãrat ce va sã vinã numai un
an mai tîrziu, Mitrea Cocor.
Mitrea Cocor – de la veninul capitalist la dulceaþa
comunistã
Þãranul sãrac din Malu Surpat,8 (ce pleonasm
deschide comentariul lui M. Gafiþa, pentru cã celelalte
personaje ale vieþii la þarã sînt fie boieri, chiaburi, morari,
fie asupriþii, „muncitorii tovarãºi” care „se trezeau cu
oasele îngreuiate de trudã ºi se adunau la fîntînã”
potolindu-ºi foamea „înghiþind apã cu gust de nomol”.
Cît despre locurile natale ostile vieþii, numele aºezãrii nu
mai lasã loc comentariilor.) Mitrea Cocor, sintezã a tipului
de þãran din opera lui Sadoveanu (sintezã a obidiþilor,
nãpãstuiþilor, împilaþilor..., a cãror cruntã soartã e insist-
ent amintitã pe parcursul romanului printr-un an tragic,
143
1907. Evident, e vorba numai de vieþile sãrmanilor din
trecut, devenite portdrapelul necesitãþii de a duce satul
pe drumul socialismului; necesitate deloc inocentã ci
sîngeroasã, aºa cum apare astãzi din zonele istoriei trecute
cu multã grijã sub tãcere ale aceluiaºi an 19499 ) este ºi
primul erou pozitiv al literaturii noastre de dupã eliberare
(obþinut prin perfecþionarea pînã la o grosolanã deformare
caricaturalã a tipologiei comunistului, consacrate deja în
romanul Pãuna-Micã: orfan, justiþiar, blasfemator).
El strãbate un drum plin de frãmîntãri, suferinþe ºi
grele experienþe (cum altfel dacã eroul trebuia cãlit în lupta
de clasã, ba chiar ºi în lupta maternã ori fraternã: nãpãstuit
ºi bãtut de propria sa mamã, Agapia, „scurtã, groasã ºi
colþatã”, duºmãnit ºi vîndut ca slugã de fratele morar
boierului Cristea Trei-Nasuri, umilit, bãtut cu sãlbãticie
de jandarmi, privat de lumina învãþãturii ºi trimis pe frontul
de est) dar ºi o adevãratã ºcoalã revoluþionarã (pe care o
urmeazã bineînþeles în timpul prizonieratului sovietic).
Dintr-un revoltat închis în el sau capabil numai de izbucniri
spontane (Agapia „i-a dat cu dosul palmei peste gurã.
Mitrea ºi-a înghiþit lacrimile ºi a tãcut.”; „Mitrea ºi-a plecat
fruntea îndãrãtnic. A întors într-o lature un ochi negru ºi
fioros.”; „Cu bani se cumpãrã ºi locuri în rai, rînjea în sine
Mitrea” la slujba de înmormîntare a pãrinþilor sãi. „Îl durea
toatã carnea de pe trup ca dupã o trudã cumplitã; ºi îl
împungeau în spinare ace de foc. Avea în el venin. Se
opintea sã-l verse. A stat aºa singur, cu ochii îngheþaþi,
cugetînd la o rãzbunare cruntã, însã încã nedesluºitã.”;
„Era rob între robi. N-avea pãrinþi; fratele nu-i era frate. Se
simþea fãrã nici o dragoste ºi fãrã nici o milã pe lumea asta.
ªi-a înghiþit un spasm amar cu lacrimi.”; „El n-avea nimic
de împãrþit cu fraþii lui oameni din acel Rãsãrit unde
bîntuiau furtunile distrugerii. Nu dorea moartea nimãnui, îºi
dorea lui însuºi sãnãtate. Creºtea în el o mînie cã, dupã ce-a
fost rob, acum i se ia ºi viaþa, fãrã pricinã ºi fãrã vinã. Începea
a pricepe cã rãzboiul acesta e, dintr-o parte, al nesãþioºilor:
cã pentru veºnic-nesãþioºii pier veºnic-flãmînzii. Cã moºierii
ºi capitaliºtii fac rãzboi pe pielea norodului, rîvnind sã
distrugã revoluþia rusã ca sã spargã ameninþarea ce venea ºi
asupra lor.”) Mitrea va ajunge la conºtiinþa luptei organizate
împotriva orînduirii, a necesitãþii de a uni oameni, clasa lui, în
acþiune („Nu vine pentru rãzbunãrile ºi necazurile lui, nu
vine pentru durerea de dragoste ce are. Vine pentru un interes
al obºtei pe care poate mulþi nu-l vor înþelege. Dar aºa e
hotãrîrea lui. Aºa s-a înþeles cu tovarãºii cu care a trãit în
strãinãtate ºi cu care va sã sãvîrºeascã o faptã bunã, dupã ce
se vor fi întors cu toþii acasã...”)
Citatele de mai sus spun, credem, totul în privinþa
violenþei ºi urii ce mustesc pe fiecare paginã ºi din cauza
cãrora acest roman sinistru este astãzi aproape imposibil
de parcurs. O descãrcare primarã a umorilor numitã oficial
„un violent rechizitoriu la adresa vechii orînduiri” care ar
fi trebuit probabil sã îl mobilizeze pe cititor astfel încît,
empatizînd cu primul conducãtor comunist dat de literatura
noastrã dupã eliberare sã devinã ºi el un justiþiar, asemeni
modelului sãu: „plugul cel dintãi porni sã taie brazdele
împroprietãririi. (...) Întoarcerea a fost cu opriri mai lungi.
Boier Cristea cãdea; îl înþepa cu o poruncã ascuþitã Alior,
ºi atunci se punea întãi în genunchi, apoi în brînci, apoi
cu rãsucitã trudã în picioare. Dupã zece paºi cãdea iar.
Nea Ghiþã îºi purta capul ca pe o povarã strãinã.
Îngenunchia ºi el arcuindu-se ca un vierme. Cînd ajunserã
(...) oamenii îi proþãpirã ca pe niºte sperietori. Curgea din
ei apã sîngeratã. Palmele lui Trei-Nasuri erau numai rãni ºi
bãºici.” Însã catharsisul e comandat ideologic ºi de el nu
are parte deocamdatã decît privilegiatul Mitrea Cocor. „κi
avea brazda lui ºi Mitrea; la întoarcere era cu cãmaºa
desfãcutã la grumaz ºi fruntea goalã. Îl mîngîia vîntul
rãcoros de toamnã. (...) Vîntiºorul subþire al pustiei gîdilã
144 înapoi la proletcultism - reexaminãri
nasul micuþului, îl fãcu sã strãnute ºi sã deschidã ochii.
Acum zîmbea soarelui de octomvrie. – Viitorul e al tãu...
suspinã Cocor ºi zîmbi ºi el nenumãratelor icoane pe care
le adunase din rãtãcirile prin þara nouã a socialismului.”
Oricine se încumetã astãzi sã deschidã Mitrea Cocor
va fi de-a dreptul asaltat de apriga ºi crîncena zvîrcolire a
personajelor întunecate de urã ºi accese de furie. Frazele
spasmodice, sacadate, se mai domolesc, fireºte, ºi vor fi
luminate chiar de apariþia comuniºtilor. Dacã mînia oarbã
ºi veninul sporite mereu sînt combustibilii necesari
menþinerii personajului luptãtor în formã, într-o creºtere
de nivel ale cãrei cote frizeazã grotescul, întîlnirile lui
Mitrea cu comuniºtii par acum mai mult decît hilare.
Adeziunea la crezul tovarãºilor cunoaºte, ca la carte,
incandescenþa, însã termenii prin care se exprimã ea sînt
cel puþin suspecþi. Este nu atît vorba despre o convingere
ideologicã, raþionalã, cît de o liniºtire ciudatã în adîncurile
fiinþei sale chinuite pe care o trãieºte Mitrea Cocor. Hotãrît
lucru, iubirea pentru cauzã provoacã metamorfoze
interioare cu mult mai notabile decît îndrãgostirea treptatã
de Nastasia: „Spune-mi pe nume, Mitreo. Acum sîntem
prieteni. – Da, Floreo. – Aºa. Lui Mitrea i s-a umplut gura
Iosif Iser, Muncitor
fruntaº în întrecerea
socialistã
ºi auzul de dulceaþã.”; „Profesorul a intrat grãbit în fierãrie.
Era un bãrbat spãtos, smead, cu nas rãzvrãtit. Mitrea ºi-a
simþit inima bãtînd cînd l-a pãtruns privirea acelor ochi
verzi ºi adînci. (...) Îi plãcea glasul cu înmlãdiere moale”;
„Mitrea tresãri. Îi zbucnise inima în piept cu bucurie (...)
Pentru Mitrea acel glas era ca o muzicã. ªi acel zîmbet îi
alina amãrãciunea lãuntricã, amãrãciunea lui veche ºi
neistovitã. (...) A auzit odatã ºi glasul lui Iosif
Vissarionovici. Sã vezi dumneata (...) cum îi place lui Cocor
ce spune Iosif Vissarionovici al nostru.”
O lume mohorîtã ºi disperatã, un erou chinuit încã
din faºã, care „a biruit ºi sugãricea de covrig mestecat în
gurã, ºi macul, ºi pojarul, ºi vãrsatul”, nu a pierit nici opãrit,
nici ameninþat de porci, „nici din fierturã de poame crude,
nici din balega de cal stoarsã de babele satului în gura lui,
cînd a avut tuse mãgãreascã”, comuniºti care valorificã
amarele concluzii ale lui Mitrea Cocor, canalizeazã revolta
lui, o orienteazã, îi dau finalitate ºi eficacitate, încadrînd-o
într-o vastã miºcare. A luptei de clasã. Tot ceea ce trebuie
pentru ca „scriitorul proletar” M. Sadoveanu sã primeascã
premiul de stat ºi sã fie distins de Consiliul Mondial al
Pãcii cu „Medalia de aur a pãcii”.
Dumitru UNGUREANU
Silicoanele lui Marin Preda
Conexiunile mele cu lumea (operei) lui Marin Preda
s-au stabilit – aº putea spune – chiar dinainte sã fi apãrut
eu ca ovul fecundat în pîntecele mamei. ªi asta datoritã
faptului cã pãrinþii mei trãiau (iar eu m-am nãscut) la vreo
25 km nord de Siliºtea-Gumeºti, într-un mediu natural-so-
cial foarte puþin diferit de acela care constituie ambientul
Moromeþilor. Un sat de cîmpie dunãreanã, cu oameni care
supravieþuiau din cultivarea pãmîntului, cu tradiþii nealterate
de influenþa capitalei ce-ºi bubuie tentaþiile la doar o zi de
mers cu cãruþa (azi, o orã de mers cu Dacia). Un sat = o lume
cu legi nescrise, cu obiceiuri bune sau rele, pãstrate în
ciuda “viscolelor istoriei” (temã importantã la Preda), cu
ºmecheri, fraieri, oameni oneºti, pramatii, plictisitori,
interesanþi, ciudaþi, unii foarte capabili în meseria lor, alþii
cîrpaci, aºa cum existã în orice micro-univers dinamic. Am
fost tentat sã fac ºi eu, ca ºi Preda, o radiografie a lumii
acesteia, într-un alt moment istoric. Era greu sã scap de
influenþa celui pe care îl consideram astrul orizontului meu,
un astru sub radiaþia cãruia m-aº fi prãjit, indiscutabil, dacã
aº fi stat. Nu ºtiu în ce fel sã cataloghez întîmplarea cã am
citit primul volum din Moromeþii la vîrsta cînd astfel de
lecturi au rol hotãrîtor. Fapt este cã am citit ºi m-am pus
imediat în umbra alibiului cã tot ce pot scrie eu despre
lumea mea se justificã prin izbînda celuilalt. Mult mai tîrziu
am priceput mecanismele creative care fac (sau nu fac!)
dintr-un imitator inconºtient un autor de sine stãtãtor.
Probabil cã nici azi n-am reuºit sã mã desprind definitiv de
universul amintit, fiindcã tot mai scriu proze cu oameni care
trãiesc în mediul rural. Sã aibã acesta o vigoare infinitã?
Ceea ce m-a fãcut sã-l cred pe Marin Preda, fãrã sã
pun la îndoialã ce spune, a fost asemãnarea pînã la
identitate dintre cele (de)scrise de el ºi cele trãite sau
auzite de mine, în lumea satului meu. ªi la mine în sat
exista un Moromete, un Paraschiv, un Nilã mort pe front
la cotul Donului, un Cocoºilã, un Ilie Barbu, un Gheoceoaia,
un Matei Dimiu, un Bilã, un Ouãbei, un Troncan, o Polina
ºi-un Biricã, sã nu mai zic de Bãlosu, de Guica, de Adam
Fîntînã, iar Iocan fierarul nu era deloc þigan, deºi tuciuriu
la faþã ºi pitoresc în obiceiuri. La prãºit de porumb am fost
de mic, probabil aveam vreo trei-patru ani cînd mi-au pus
o sapã în mînã, iar în primãvara asta, 2004, am fãcut lucrarea
respectivã împins de nevoile traiului într-un orãºel în care
este obligatoriu sã deþii un petic de pãmînt pentru a te
menþine la nivelul minim de subzistenþã, fãrã sã faci
matrapazlîcuri ºi compromisuri! Cu oile la pãscut am umblat
la fel, de mic. N-am avut parte de-o Bisisicã, dar vaca
nãrãvaºã care nu vroia sã pascã decît pe unde îi plãcea ei,
tîrîndu-mã cu lanþul, o voi þine minte mereu!...
Am citit Moromeþii, I, la vreo 16 ani. Curios din fire
ºi bine instruit de-o profesoarã inteligentã, am cumpãrat
din anticariat ºi celelalte volume ale lui Preda. Dacã prozele
orãºeneºti nu mi-au spus mare lucru, pe cele care se petrec
în sat le-am înghiþit ad-literam. Cum sã fi fãcut altfel, cînd
aproape totul îmi era arhicunoscut? Dau cîteva exemple
din Desfãºurarea, prozã consideratã etalon pentru aberaþia
realismului socialist: cãmaºa ruptã a lui Ilie Barbu o vedeam
în spinarea unchiului; munca prost plãtitã era una din
chestiile întîmplate chiar mie, în 1971, cînd am lucrat o varã
la I.A.S. “în acord”, scontînd cã voi lua o anumitã sumã,
promisã, ºi-am primit abia jumãtate; disimularea averii prin
împãrþire la copii ºi rude o fãcuse bunicul meu; desculþi
umblam mai toþi la muncã, e drept cã acum mergeam la
colectiv, ºi nu ne puneau botniþã, ca-n fabulaþia lui Zaharia
 înapoi la proletcultism - reexaminãri
Stancu; în satul vecin trãia un om care se înscrisese în
partid ca sã nu dea cote (iar cînd au venit sã-i ridice cuvenita
dijmã, omul a luat portretul lui Stalin de pe perete, unde îl
pusese în loc de icoanã, ºi l-a aruncat pe foc, zicînd: “Pãi
bine, mãi, tovarãºe, aºa ne fu vorba? Sã-mi bagi mie mîna în
hambar?!”). La vîrsta respectivã nu aveam discernãmîntul
necesar ca sã observ diluãrile ºi schematismele.
Proletcultismul, de care am luat cunoºtinþã ceva mai tîrziu,
nu era una dintre caracteristicile atribuite literaturii lui Preda
de articolele critice publicate atunci, în anii ’70, prin presa
literarã. Azi ºtiu cã nu se spunea asta fiindcã Preda era
director la Cartea Româneascã, unde orice critic vroia sã se
vadã editat. ªi tot azi, recitind proza în chestie, observ cu
uºurinþã slãbiciunile, didacticismul, ideologia, “sarcina de
partid”! Pentru cã nu mai constituie un secret: Desfãºurarea
este executarea unei sarcini de partid, chiar dacã Preda nu
era atunci (nu se ºtia cã e?) membru PCR sau activist plãtit.
Ciudãþenia care m-a surprins la recitirea recentã, este
cã toate faptele ºi personajele acestei proze pot fi interpretate
azi tocmai pe dos decît voiau sã reprezinte ele atunci, în
sistemul proletcultist. Chiaburii înscriºi în partid ca sã-ºi
perpetueze privilegiile ºi averile pot fi adepþii teoriei
“rezistenþei-prin-orice-mijloace”. Actele de revoltã directã -
cum ar fi: spartul geamurilor la comitetul de partid; bãtaia cu
mãciuca trasã cîte unui “tovar㺓; pusul focului la agoniseala
colectivã - pot sã parã, nu-i aºa, acte anti-comuniste
(recompensate, în viaþa realã, cu pensii ºi diplome!).
Personajul Gheoceoaia este un fel de Triþã Fãniþã: ieri
“socotitor” al cerealelor statului comunist, azi nabab al
comerþului capitalist cu grîu jecmãnit de la bieþii cultivatori
ce se înglodeazã în datorii. Nu mai vorbesc de tribulaþiile
unor Prunoiu, Ion Niculae sau Bãdîrcea, împinºi de autor sã
joace rolul activiºtilor care “se puneau de-a curmeziºul liniei
partidului”; dup㠒89 îi puteam gãsi “dizidenþi” de teapa unui
Bîrlãdeanu, Brucan, Marþian & comp. Iar un Petre Miuleþ, cel
care organiza din umbr㠓rezistenþa”, meritã în viaþa realã o
statuie de “luptãtor anticomunist”! Ceea ce probabil cã ºi
are, de-o mai fi trãind!... Cît despre Preda însuºi, cîþi nu l-ar fi
vãzut/ales preºedinte al României (Havel-ul nostru!), dacã
mai trãia în 1990? Ce vreau sã spun: literatura de acest tip,
marcatã de “comandamente politice ale timpului”, este viciatã
din start, dar poate fi rãstãlmãcitã ºi conformatã celor mai
brutale întorsãturi istorice. Dacã politicianismul este plaga
societãþii democratice, politica este plaga literaturii!
N-aº insista asupra scãderilor estetice, nici asupra
nocivitãþii prozelor de felul acesta publicate cu mare tam-
tam de Preda, onorate cu premii substanþiale ºi funcþii
deosebite, mergînd pînã la deputãþia în MAN. Cîteva
detalii: Preda nu are organ, ca Rebreanu, pentru miºcarea
mulþimilor rurale, de unde o anumitã figuraþie searbãdã în
desfãºurarea “desfãºurãrii” þãranilor sãi; chestiuni reale
ºi plauzibile duc la reacþii ireale; mai mereu, autorul “tra-
duce” ceea ce vrea sã spunã/facã personajul, chiar ºi cînd
este evident; mai toate gesturile normale dictate de
împrejurãri precise, ale unei umanitãþi care îºi apãrã statutul
ºi avutul, sînt vãzute de autor drept fapte rele, contrare
“binelui” zilei. ªi aºa mai departe.
Categoric, Preda a fost unul dintre beneficiarii
sistemului socialist, unul care a avut ºi talentul de a scrie
cîteva cãrþi bune, rezistente, dar a avut ºi inteligenþa de a
specula mersul istoriei, profitînd în primul rînd pe plan
strict material. Or, asta pune problema moralitãþii persoanei
publice Marin Preda, un om despre care s-a spus cã era
zgîrcit, viclean, cupid sau mai ºtiu eu cum. Iar aceastã
problemã n-ar fi de pus, dacã însuºi Preda nu ºi-ar fi fãcut
blazon din susþinerea temei morale în literatura sa. Care
moralã? Pot exista discuþii, nu ºi dubii: morala lumii noi, a
umanismului socialist, aºa cum era vãzut de minþile
luminate ale vremii, nu de politruci fãrã studii, dar cu tupeu
145
ºi funcþie! Sînt în literatura românã cîþiva scriitori, despre
care nu s-ar putea spune cã nu ºtiau pe ce lume trãiesc,
care minþeau cu neruºinare ºi talent în slujba sistemului.
Iar sistemul îi rãsplãtea din plin, folosindu-i ca agenþi de
influenþã ºi ca exemple de pus în vitrinã, cînd era cazul sã
demonstreze “democraþia” ºi pluralismul.
Dar Marin Preda n-a fost un simplu ºmecher care
s-a îmbogãþit pe seama prostiei patentate de socialism. El
ºtia foarte bine ce face ºi chiar credea ce scrie. Avem
dovezi nenumãrate într-un volum care adunã articole ºi
mãrturii, numit Creaþie ºi moralã, (chiar aºa!!!) publicat în
1989. Acolo se poate citi un articol, Obsedantul deceniu,
care a fãcut vîlvã în epocã pentru ceea ce se credea a fi
definirea polemicã, dar mai ales plasticã, a unei perioade
confuze din istoria societãþii ºi literaturii româneºti. Recitit
azi, articolul demonstreazã involuntar tocmai teza cã Marin
Preda ºi alþii ca el au fãcut literaturã prolet-cultistã în
deplinã cunoºtinþã de cauzã. Ei ºtiau cã participã la
schimbãrile profunde ale societãþii, ba chiar aveau iluzia
cã sînt printre cei mai îndreptãþiþi sã discute ºi sã decidã
ce ºi cum. În 1970, cînd publica acel articol, Preda considera
cã în anii ’50 nu se mai putea scrie ca în perioada interbelicã,
literatura aceea fiind anacronicã. (Ca un amãnunt nu lipsit
de importanþã: în articol este pomenit “tînãrul fiu de þãran
Ceauºescu Nicolae... aruncat în închisorile þãrii sale pentru
idealul pe care ºi-l formase el pentru o lume mai bunã”! De
reþinut, deci: Preda îl pomenea laudativ pe Ceauºescu în
1970, cînd încã nu se ajunsese la cultul dement al
personalitãþii! Ori, mai ºtii, o fi fost vorba de celãlalt
Ceauºescu Nicolae, cã erau doi fraþi cu acelaºi nume?!...)
Iar dacã toatã societatea participa la “lupta de clas㔠(luptã
care trebuia sã inspire pe prozator, zice Preda), cum sã nu
participe tocmai scriitorii, prin ceea ce scriau?! De unde
se poate subînþelege cã scriitorii în cauzã erau convinºi
cã li se cuvin ºi foloasele materiale datorate luptei ºi
victoriei lor! Preda, în special, este unul dintre corifeii
socialismului care s-a “chivernisit” cel mai bine. Aceastã
reuºitã n-ar fi de blamat, dacã n-ar surveni în urma “înrolãrii
sub steagul partidului”. ªi nici asta n-ar fi de blamat - în
fond, cine dã banii, se aºteaptã la oarecari servicii, nu?
Numai cã legãtura respectivã a dus la mistificare, minciunã
ºi îndoctrinare subtilã, perversã. Altfel zis, a dus la
demolarea unui fel de trai ºi impunerea altuia, nefiresc,
urmãrile fiind greu de îndreptat încã o generaþie de-acum
încolo. Degeaba se mai vãicãrea Preda, în anii ’70, c㠓ce-
o fi cu þãranul?” Cînd el scrisese Desfãºurarea în 1952,
contribuind la “desfãºurarea” unui regim aberant,
vãicãreala lui este o sclifosealã de cabotin fãrã ruºine!
Coroboratã cu atitudinea de maestru, cu înfumurarea
datoratã auto-convingerii c㠓are bani ºi are valoare” (sau
datoratã linguºelior ce i se aduceau în calitatea sa de di-
rector al editurii?), situaþia lui Preda ar fi ridicolã, de n-ar fi
expresia celei mai simple duplicitãþi: în scris blama pe
chiaburi ºi avuþi, în viaþa proprie se îmbogãþea fãrã jenã!
Iar în articole ºi discuþii susþinea morala! Nimic de zis, la
vremea respectivã, comunismul pãrea instaurat aici pentru
cel puþin o mie de ani, iar slãbiciunile umane ale oricui se
folosea de împrejurãrile date ca sã parvinã, pot fi trecute
la capitolul de curiozitãþi ºi josnicii explicabile.
Explicabile, dar nu scuzabile. Pentru cã alþi oameni
de litere, mai valoroºi decît Preda ºi ceilalþi profitori, au
preferat fie tãcerea, fie traiul în sãrãcie sau puºcãrie. Dar
nu în minciunã. Minþind, Preda a contribuit din plin la
justificarea noii societãþi. Nocivitatea atitudinii sale, ca ºi
a altora ca el, abia acum poate fi subiect de abordat
sistematic, limpede ºi farã patimã ideologicã. Articole
precum acesta sînt doar semnale.
Totuºi, de ce oare va fi ales Marin Preda sã slujeascã
un astfel de stãpîn? Probabil n-avea de ales; mai sigur
146 înapoi la proletcultism - reexaminãri
pentru bani ºi glorie. În fond, Preda era copil de oameni
sãraci, un pricãjit care trebuia sã se “arãneascã”. Toate
amintirile sale, atît cele directe, cît ºi cele disimulate literar,
aratã un suflet chinuit de lipsuri, frustrat de realitatea cã
“alþii au averi”, un copil urgisit, bãtut, un copil care asistã
la o luptã fãrã menajamente. Traiul într-o familie cu trei
rînduri de copii, care se luptã sã apuce fiecare mai mult,
nu este tocmai sãrbãtoare, ci o realitate durã. Lui
Moromete i s-au pus în seamã tot felul de chestii deºtepte,
uitînd pe cea mai elementarã, anume duritatea de þãran
obligat sã dea cu parul ca sã instaureze ordinea sa (ºi-
atunci, de unde liberalism la el?).
Preda n-a fost lipsit de-un imens talent, care i-a
permis sã fie un scriitor autentic. Orice scriitor autentic
nu este imun ºi orb în primul rînd la suferinþã, ca sã dea
seama de condiþia umanã a contemporanilor. Suferinþa
trebuie sã o simþi pe propria piele, ca sã ºtii ce este. Preda a
trãit ºi suferinþã pe propria piele, dar a ºi vãzut suferinþa
consãtenilor sãi. De la viziunea romantic-revoluþionarã a
îndreptãrii rãului prin scris, de la Mizerabilii lui Hugo, de la
cine mai ºtie cine, Preda va fi înþeles timpuriu c㠓datoria”
scriitorului este sã ia apãrarea celor care suferã.
Credibilitatea prozelor sale de aici provine. Chiar ºi în
Desfãºurarea, cititã azi, nu poþi sã dai deoparte suferinþa,
micile nedreptãþi ºi lipsurile, amãnunte care injecteazã
verosimilitate la ceea ce hãt de colo se vede a fi însãilare.
Bãtãi pe nedrept, inexistenþa unei cãmãºi întregi, lipsa unei
rochii pentru nevastã, batjocura gratuitã a unui tîmpit cu
avere la care este obligat Ilie Barbu sã slujeascã, multe alte
fleacuri care, adunate, se pot transforma într-o urã de clasã
ce-ºi cautã defularea fãrã sã aleagã mijloacele. S-ar putea
obiecta cã aceste umilinþe îndurate de eroul prozei sînt fie
invenþii, fie propagandã. Pentru a se lãmuri cã nu este aºa,
trimit eventualul necredincios la articolul publicat de Cristian
Teodorescu, în România literarã nr. 33/ august 2004, unde
þãranul român de azi este vãzut ca þinta tuturor nedreptãþilor.
Adãugînd la “comandamentele timpului” o intuiþie
de prozator trecut prin viaþã (de exemplu, în finalul prozei,
sugestia partidei de sex ca detensionare dupã ziua cea
agitatã), Marin Preda obþine, indiscutabil, o credibilitate
de tipul sînilor siliconaþi ai unei vedete de emisiune TV, cu
“target” (sau “rating”?) asigurat de reclame bine plãtite!
Reclama fiind a partidului cu directivele sale, plata fiind
premiul de stat obþinut de nuvelã, televiziunea fiind la
vremea respectivã cinematograful – s-a fãcut film dupã
Desfãºurarea -, mai este nevoie sã demonstrãm cã
silicoanele aparþin lui Marin Preda?
Lelia Zuaf, Primãvara
vieþii ºi a pãcii
Elena VLÃDÃREANU
160 de pagini de oþel
Are 100 de grame, dar aratã de un kil, aºa cum se
întâmplã ºi cu unele doamne, care nu au mai mult de 60,
dar aratã de 80. Ocupã pe raft cât trei cãrþi normale la un
loc, pentru cã e înfoiatã, grasã ºi are nici mai mult nici mai
puþin de 700 de pagini. Se gãseºte greu, în unele case
bãtrâne ºi cel mai probabil este cã, vreme de mai bine de
cincizeci de ani, nimeni nu a deschis-o, aºa cã ºi dupã
atâta timp are foile tot netãiate. Mai cã îþi vine sã te laºi
cuprins de compasiune faþã de bietul autor, care a înnegrit
sute de pagini – pentru ce sau mai degrabã pentru cine?
Nu dureazã mult, pentru cã îþi dai seama cã e imposibil sã
citeascã cineva o carte intitulatã Oþel ºi pâine. Nici eu nu
am citit-o. Sau, mã rog, nu pe toatã. Cu toatã bunãvoinþa
de care am dat dovadã, nu am putut trece de 160 de pagini
ºi mi se pare onest sã scriu asta de la început. Nu am
reuºit sã citesc mai mult nu pentru cã nu aº fi citit ºi alte
cãrþi proaste sau imposibile la viaþa mea. Ci pentru cã pur
ºi simplu nu am rezistat sã vãd cum trece timpul, iar eu îmi
petrec clipe greu de descris întorcând pagini, una mai
somnifericã decât cealaltã, ºi ºtiind cã mã aºteaptã doi
Hrabali inconfundabili. Cu alte cuvinte, Oþel ºi pâine nu
mai existã, e o carte moartã-moartã, iar dacã îºi mai poate
gãsi vreun loc undeva, acela nu este un raft de bibliotecã,
ci un muzeu al comunismului, unde ar sta alãturi de
portretul lui Dej ºi de alte mortãciuni.
Iar dacã totuºi am rezistat 160 de pagini am fãcut-o
doar pentru numele autorului, care nu este un simplu
scriitor conformist ºi elogiator al împlinirilor partidului
comunist. Numele lui Ion Cãlugãru este legat de miºcarea
de avangardã ºi, mai precis, de revistele Unu,
Contimporanul, Integral. Povestirile publicate în Unu ºi
mai târziu adunate într-un Abecedar de povestiri populare
(1930) sunt mai mult decât onorabile. Cât priveºte
orientarea sa politicã, aceasta este din convingere (s-a
alãturat miºcãrii comuniste pe când era foarte tânãr, prin
1919, deci avea în jur de 17 ani), iar scrierea romanului
Oþel ºi pâine e puþin probabil sã aibã cauze pecuniare,
dorinþe de glorie literarã etc., întrucât la momentul apariþiei,
adicã în 1952 (prima ediþie; a doua în 1955, iar a treia în
1960), Ion Cãlugãru era deja cunoscut – îºi fãcuse un
nume încã înainte de cel de-al doilea rãzboi mondial.
Oþel ºi pâine se înscrie în seria scrierilor din primii
ani de dupã instaurarea regimului comunist în România,
când singura literaturã acceptatã oficial, ne lãmureºte
Eugen Negrici, era cea de „propagandã ºi agitaþie“, care
servea, „þelurilor partidului unic ºi respecta preceptele
ideologiei ºi esteticii comuniste“ (cf. Literatura românã
sub comunism. Proza, 2002). ªi Oþel ºi pâine, ca ºi alte
scrieri agitatorice apãrute în aceºti ani, se pare cã avea un
unic scop: acela de a forma comunistul înfocat, cu pieptul
în soare ºi cu pumnul ridicat – în care poate sã strângã un
ciocan –, aºa cum l-am vãzut ani de-a rândul în mozaicurile
de pe pereþii exteriori ai caselor de culturã ale sindicatelor
(dacã mã uit mai cu atenþie pe coperta roºie, îl gãsesc ºi
aici). Recititã dupã patruzeci ºi patru de ani (am folosit
ediþia a treia, apãrutã la Editura de Stat pentru Literaturã
ºi Artã), cartea pare o scriere tãiatã exact dupã un tipar, în
care pot fi lesne decodate intenþiile autorului. E ostentativã,
dacã nu cumva chiar jignitoare, structura antiteticã, în
care „elementul rãu“ huzureºte în salonaºe cu atmosferã
„încãrcatã de arome ºi zumzet“, „foarte departe, ca
preocupãri, de ceea ce se petrecea în oraº“ (p. 5), adicã de
demonstraþiile purtate de „elementul bun“ ºi muncitoresc.
Desigur, acest... maniheism se multiplicã, la dimensiuni
 înapoi la proletcultism - reexaminãri
diferite, în toatã þesãtura acestei scrieri. Oraºului i se opune
uzina, un fel de lume nouã, dar care este condusã încã de
elementul rãu ºi burghez. Din aceastã cauzã, elementul bun
ºi muncitoresc moare pe ruptelea în accidente stupide.
Conducerii exploatatoare ºi burgheze i se opune gazeta de
perete, unde „toate relele le scoatem la ivealã, sã se vadã
binele ºi sã fie urmat, sã ne ruºinãm de rãul fãcut“ (p. 116),
fierului i se opune belºugul ºi tot aºa. În aceastã schemã
previzibilã eroul este comunistul, eventual Comunistul (aºa,
cu „C“ mare), muncitorul înaintat pânã la inginer, care a
pãtruns cu mintea lui misterele societãþii socialiste: Ion
Pãvãloaie, care „nu, nu era un director în felul celora care se
perindaserã, aºa cum îºi închipuiau unii cã trebuie sã fie un
director“ (p. 126), adicã nu avea nimic în comun cu ex-
directorul Gogu Mironescu, element rãu ºi burghez.
Tovarãºul Pãvãloaie a ajuns la un nivel superior, când nici
mãcar nu mai are nevoie de haine sau de alte mofturi de
„domni“. „Nu, eu n-am bagaje“, rãspunde prompt tovarãºul
Pãvãloaie la interpelãrile intendentului, pentru ca imediat
sã îºi arunce ochii „pe pagina din Istoria Partidului Comunist
al U.R.S.S. unde era vorba de perioada când uzinele ºi
fabricile, moºtenite de la capitaliºti cu tehnicã înapoiatã,
trebuiau înnoite, înviorate, pe baza unei tehnici înaintate…“
(p. 126). Tovarãºul Pãvãloaie vorbeºte ca dintr-un manualul
de economie politicã (nu le-am apucat, dar aºa îmi imaginez
cã sunau): „Partidul Comunist Romîn este forþa hotãrâtoare
în lupta de apãrare ºi de consolidare a regimului democrat,
nu tovarãºul Zmeu, cu toatã influenþa lui. Sã nu îngãduim
duºmanului sã spargã unitatea muncitoreascã. Atâta vreme
cât muncitorimea unitã nu vã vede în primele rânduri, cât
voi, activul de bazã, nu vã ridicaþi peste revendicãrile mici,
cât nu antrenaþi muncitorimea pe linia luptei politice, nu-i
destul cã repetaþi lozinca ridicãrii producþiei. Dacã ai sã te
laºi intimidat de influenþa, de dibãcia cutãruia sau
cutãruia…“ (p. 128-129, sublinierea autorului). Dacã aceasta
ar fi o singurã replicã într-o carte de 700 de pagini (hai, într-
un de 160, cum am „redus-o“ eu), mai treacã-meargã. Dar
nu e singura, tot romanul fiind scris în acelaºi limbaj cariat.
Însã adevãrata mãiestrie o atinge Ion Cãlugãru în alegerea/
inventarea numelor personajelor: Mãlai Dãnilã, Pohoaþã
Vlad, Motalcã Pãtru, Raul Vîrnav, Manole Bejan, Lãbuneþ
Voiculeþ, Mihuþan Gavrilã, Poroabã Gaspar.
E drept, când deschizi o carte ca asta ºtii, în mare, la
ce sã te aºtepþi. Speram, totuºi, sã gãsesc niºte atmosferã,
niºte personaje cât de cât convingãtoare. Eu nu am reuºit
sã le aflu în cele 160 de pagini pe care le-am citit. Poate
erau de la 161 încolo ºi eu le-am ratat. Ghinionul meu… de Giuseppe Ungaretti ºi citit A.E. Baconsky, Douã poeme
Norocul nu locuieºte pe strada
Lebedei nr. 8
Moto: Nu o mînca! Momeala-i otrãvitã!/ Nu vezi?/
O pun cu lingura-n ungher!/ Ce-s vinovat, cã mi-a fost
zugrãvitã/ Greºit viaþa ºi-am ajuns hingher ! (Traian
Chelariu, Unui ºobolan)
Nu ºtiu care sînt motivele pentru care aþi citi un
jurnal. Poate pentru cã autorul jurnalului este un personaj
cunoscut. Poate pentru cã speraþi sã gãsiþi acolo
mãrturisiri, lucruri neºtiute, dar bãnuite. Poate pentru cã
vã place sã trageþi cu ochiul la intimitatea celuilalt. Sau
poate cã pur ºi simplu dumnevoastrã nu citiþi jurnale
pentru cã nu suferiþi genul. În acest caz, nu are rost sã vã
pierdeþi vremea cu articolul de faþã.
Traian Chelariu este aproape un anonim. Probabil
cea mai importantã operã a sa este chiar acest jurnal,
Strada Lebedei nr. 8 (Editura Paideia, 2002, sub îngrijirea
lui Mircea A. Diaconu), din care au apãrut mai întîi niºte
fragmente în revista Viaþa româneascã, acum câþiva ani.
147
De fapt, tocmai aceste fragmente mi-au atras mie atenþia.
Cum sã nu te facã curios însemnãrile cuiva care lucreazã
la secþia DDD (Deratizare, Dezinsecþie, Dezinfectare) a
Ecarisajului, care scrie versuri dupã nu ºtiu cîte ore de
teren, care citeºte literaturã (de bunã calitate) în original
(cunoaºte în jur de zece limbi: francezã, rusã, germanã,
englezã, italianã, spaniolã, ucrainianã, cehã, polonezã,
latinã), care nu este preocupat decît cum sã se þinã liber ºi
în viaþã prin libertatea gîndirii ?
Traian Chelariu s-a nãscut în 1906, la Dãrmãneºti, în
Suceava. Studiazã la Cernãuþi, Paris, Roma, este doctor în
filozofie. Debuteazã cu placheta Exod, în 1933, la Iconar.
Se pare cã toate ponoasele de aici i se trag. Asociat în
mod eronat miºcãrii iconariste (deºi în 1933, cînd îi apare
primul volum, el era la Paris, iar Iconar nu era decît o
colecþie de poezie a Institutului de Arte Grafice ºi Editurã
„Glasul Bucovinei“ ºi nici nu existau semne cã Mircea
Streinul ar avea de gînd sã scoatã o revistã legionarã),
Traian Chelariu este pe rînd exclus din învãþãmînt, din
Uniunea Scriitorilor, i se ia dreptul de semnãturã. Iatã cum
un om, care era doctor în filozofie, care avea studii la Paris
ºi la Roma, este nevoit sã alerge dupã gîndaci ºi ºobolani
prin cotloanele insalubre ale unui Bucureºti încã
insuficient refãcut dupã rãzboi. Dar dacã se aºteaptã
cineva ca jurnalul lui Traian Chelariu sã fie plin de vãicãreli,
de jale, de disperare, acesta va fi surprins sã afle aici mai
ales cinism – o acceptare cinicã a realitãþii aºa cum e ea.
Traian Chelariu îi face în ciudã cruzimii cu care este tratat
de realitatea socialistã, îºi pãstreazã libertatea dincolo de
zidurile impenetrabile ale acesteia. Jurnalul lui poate
interesa atît sub aspect documentar – autorul este, dacã
nu obiectiv (presupunînd cã obiectivitatea nu este
compatibilã cu diarismul), cel puþin lucid faþã de lucrurile
ºi întîmplãrile din viaþa sa; gãsim aici nu doar multe
informaþii legate de politica anilor ‘50, de viaþa ºi lumea
culturalã a anilor ‘50 (istorioare cu Arghezi, Mihai Beniuc,
Bacovia, despre moartea lui Labiº etc.) – cît ºi ca
specie literarã. Este acel tip de jurnal „ritualic“ – nu pentru
cã autorul lui ar scrie mereu „mã salvez prin scris“ etc. (o
ºtie, dar nu o spune nici mãcar o singurã datã) – ci pentru
cã este scris cu regularitate, pentru cã aici orice însemnare,
oricît de mãruntã, se potenþeazã. Jurnalul lui Traian
Chelariu contrazice ideea de „fapt neînsemnat“: „De ieri,
orele 22 ºi pînã azi la orele 7 am fost «ofiþer de serviciu» la
Ecarisaj. De la 70-11 mi-am fãcut terenul. De la 11.30-14.00
am dormit. 14.30-15.00 masa. 15-18 transcris cîteva poeme
(ESPLA, 1956). Cartea aceasta o cumpãrasem în ziua de 6
iulie. Baconsky e foarte talentat“ (p. 47), noteazã acesta
pe 10 octombrie 1956.
Traian Chelariu stropeºte cu hexaclorciclohexan,
citeºte Les deux timides de Eugène Labiche þi i se pare „o
stupiditate în fond“, scrie versuri pentru un cîntec, se
pregãteºte de „hingheria“ de a doua zi. Mai dã ºi examene
de calificare „pentru obþinerea titlului de deratizator,
dezinsectizator ºi dezinfectator“: biologie ºi toxicologie,
Gheorghe Ivancenco, Aspect de
pe ºantierul Bicazului
148 înapoi la proletcultism - reexaminãri
cunoºtinþe juridice, cum se aplicã toxicele (solide, lichide
ºi gazoase) pe teren, examen politic; cînd scrie în public ºi
nu vrea sã fie urmãrit scrie cu caractere greceºti. „Nu avem
provizii pentru iarnã, nici bani pentru a putea face faþã
«coºniþei», scrie Traian Chelariu. De asemenea ne-a lãsat
lenjeria, îmbrãcãmintea, încãlþãmintea. Neavînd
indispensabili (toatã vara am purtat un slip în locul
chiloþilor) trebuie sã port pantalonii de doc pe dedesubtul
pantalonilor de lînã gri, roºi în genunchi. Singurul sacou,
cu mînecile fãcute din cracii foºtilor sãi pantaloni, cedeazã
ºi el. A fãcut franjuri la capãtul mînecilor ºi luminiºuri la
coate. Pãlãria e de împrumut. Lodenul, jerpelit de tot, pare
fãcut din vreo pãturã aruncatã. Si nici o perspectivã de
îmbunãtãþire a salarizãrii!“ (p. 60).
Desigur, Traian Chelariu nu înceteazã sã spere: la o
reîntoarcere în învãþãmînt, la o reîntoarcere în Uniunea
Scriitorilor, deºi oriunde s-ar îndrepta se loveºte de uºi
închise. De la Arghezi (soþii Chelariu fiind de altfel apropiaþi
ai familiei Arghezi), care în 1956 nu mai era tocmai curat ºi
departe de compromisuri, din aceastã cauzã ºi puþin para-
noic, pînã la politrucii care þineau hãþurile Uniunii
Scriitorilor. Traian Chelariu îºi pãstreazã luciditatea, dar ºi
umorul: „(…) Rãdãcinile amare ale lui Z. Stancu au atins
al XXX-lea capitol de logoree, iarã scrisul lui Eugen
Jebeleanu distruge, noroc cã numai fragmentar, pentru a
doua oarã Hiroºima“ (p. 258).
Interesantã mi se pare distincþia clarã pe care
Chelariu o face între literaturã ºi ce se cere. Nu disperã
cînd, pentru nu ºtiu ce ºedinþã, trebuie sã scrie un poem
„la zi“. Il scrie ºi cu asta basta: „Sãtui de-omor ºi suferinþã/
Stîrpim rãzboiul an cu an,/ Sîntem a lumii conºtiinþã,/ Jos
mîinile de pe Liban!// Chiar dacã se mai lasã unii/ Orbiþi
de-al duºmanilor plan,/ Rãspundem NU! Agresiunii,/ Jos
mîinile de pe Liban!// etc.“. Trebuie înþeles cã numai astfel
de versuri puteau apãrea bunãoarã în Viaþa româneascã,
pe acea vreme condusã de Crohmãlniceanu.
Raþionamentul e simplu: „Eu sînt un paria (…). Cîtã vreme
nu sînt în Uniune, nu mi se va publica nimic, ºi cîtã vreme
nu voi apãrea undeva, nu voi putea fi reprimit în Uniune“
(p. 75), îi spune Chelariu secretarului general al Uniunii
Scriitorilor, Mihai Beniuc.
Jurnalul acesta este o mãrturie a rãului pe care
comunismul l-a fãcut intelectualului. Cazul lui Chelariu nu
e unic. Dacã probabil nici un alt intelectual nu a mai dat
examen de calificare DDD nu înseamnã cã nu a suferit.
Reuºeºte într-un final sã revinã în învãþãmînt, cu cîteva
ore la douã ºcoli de pe la marginea Bucureºtiului. Dar de
publicat literaturã tot nu i se permite. Totuºi Chelariu scrie.
Scrie mult, versuri, prozã, dramaturgie. Poate dacã ar fi
fost publicate atunci, textele lui s-ar fi bucurat de o oarecare
apreciere. Pentru cã astãzi, dupã ce a trecut atîta timp
peste ele, textele sale nu sînt mai mult decît simple încercãri
- riguroase (atît din punct de vedere stilistic, cît ºi estetic),
e drept, dar doar încercãri – moderniste. Citesc în prefaþa
lui Mircea A. Diaconu cã în 1989, Doina Florea ºi Cornel
Popescu au publicat la Editura Dacia un volum intitulat In
cãutarea Atlantidei, „o revelaþie pentru cugetarea moralã
ºi filozoficã româneascã, pe deplin comparabilã cu ceea
ce a însemnat pentru prozã publicarea lui Vasile
Voiculescu“, cum spunea Mircea Iorgulescu. Postfaþa
acestui volum cu texte filosofice ale lui Traian Chelariu,
publicat aºa cum îl gîndise însuºi autorul în anii de dupã
rãzboi, era semnatã de Andrei Pleºu. Dar cum ºi acesta în
1989 devenise indezirabil, volumul a apãrut fãrã postafaþã.
Apoi, cartea a apãrut într-un moment nepotrivit lecturii,
aºa cã a trecut neobservatã. Intr-adevãr, norocul nu s-a
oprit de multe ori pe Strada Lebedei nr.8… Traian Chelariu
a murit în 1966, la Suceava, dupã ce primise în sfîrºit un
post de lector la un recent înfiinþat Institut Pedagogic.
Oana SOARE
Reportajele lui ªtefan Bãnulescu.
Strategia unui scriitor.
Trei fotografii
Cu mintea obnubilatã de întortocheatele ficþiuni
metopolisiene, este foarte posibil ca puþinor cititori sã le
rãsarã în minte adevãratul debut al scriitorului: acesta se
petrecea pe când ªtefan Bãnulescu avea 34 de ani (dar
declara cã are 31), cu un volum de reportaje, intitulat „Drum
în câmpie”.
Aº spune cã e întrucâtva periculoasã sau, cel puþin
lipsitã de confort, într-o primã fazã, apropierea mai atentã
de opera acestui scriitor, în care eu una vãd una dintre cele
mai frapante cazuri de schozoidie tematicã ºi stilisticã din
proza româneascã de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial.
Înainte de a ne ocupa de volumul de reportaje, sã
privim pe îndelete trei fotografii ale scriitorului, atât de
diferite între ele, încât cu greu am putea crede cã aparþin,
totuºi, unei singure persoane. E cunoscutã multora
fotografia standard a lui ªtefan Bãnulescu: figura prelungã,
osoasã, cu trãsãturi dure, încadratã de pãrul mai lung,
pieptãnat cu cãrare, privirea care fie te încercuieºte agresiv,
fie te ignorã sadic. Principalul efort al scriitorului pare a se
consuma în afiºarea pozei; de-abia apoi te izbesc liniile de
forþã ale concentrãrii înscrise pe aceastã figurã. A doua
fotografie pe care propun s-o privim e fãcutã în ultimii ani
din viaþã: fundamental diferitã de prima, ai senzaþia cã te
priveºte acum un bãtrânel hazliu, pierdut prin bâlciul de la
Metopolis. Numai privind aceste douã fotografii simþi
nevoia sã-þi sprijini ochii, în cãutarea unui set de asemãnãri,
când pe una, când pe cealaltã; s-o scoatem acum ºi pe a
treia. Aceastã a treia fotografie e, dintre toate, cea mai
„vorbãreaþ㔠– ea îl înfãþiºeazã pe Bãnulescu tânãr ºi o poþi
gãsi pe coperta a doua (dacã nu mã înºel) chiar a volumului
de reportaje de care aminteam la început. Aici Bãnulescu
are o înfãþiºare pe care eu, în lipsa unui termen mai potrivit,
aº numi-o nisipoasã. O figurã care, aparent, refuzã sã fie
prinsã de un ochi care ºi-a propus sã o scaneze, o figurã
nedefinitivatã, în care trãsãturile scriitorului sunt incerte,
neprecizate, dar care, poate tocmai de aceea, dacã este
privitã îndelung, þi se înfige obsedantã în minte. Aici
scriitorul are aceeaºi figurã prelungã, osoasã, dar încadratã
de pãrul în culoarea cânepii, tuns scurt, ochii verzui
(amãnunt pe care eu una nu-l ºtiam). Un tânãr fragil, cu
privire melancolicã ºi speriatã, care nu pozeazã încã ºi
despre care putem afirma, dacã ne bizuim pe instrumente
fragile ca intuiþia ºi imaginaþia, cã se cautã.
Reportajele se dovedesc a avea surprize.
Când spun surprize, nu mã refer la – zic eu –
eroarea pe care au fãcut-o câþiva comentatori (toþi, nume
respectabile) de a citi volumul de reportaje prin opera
ulterioarã a scriitorului. Contagiunea receptãrii e
explicabilã, însã: în cazul unui scriitor important,
mecanismul gândirii criticului ºi istoricului literar constã
în a cãuta proptele pentru decelarea germenilor viitorului
talent tocmai în textele de început ale autorului în cauzã
ºi, dacã nu le gãseºte, e tentat sã le inventeze.
Bãnulescu începe sã publice primele texte prin gazete
exact în perioada în care reportajul era un gen vedetã al
„noii” literaturi. Aceastã specie jurnalisticã este convertitã
într-una literarã prin luarea extremã în serios a imperativului
proletcultist care cerea transpunerea în registru hiper-
veridic a unei realitãþi care nu exista decât ca finalitate
utopicã a ideologiei marxiste. Scriau reportaje ºi Geo Bogza,
 înapoi la proletcultism - reexaminãri
Cãlinescu, Eusebiu Camilar, Traian Coºovei, Paul Anghel,
Ilie Purcaru, Vasile Nicorovici ºi Horia Liman etc. Într-o
istorie literarã din epocã, speciei îi era rezervatã urmãtoarea
caracterizare flatantã: „reportajul este unul din modurile de
rezervã la convenþia obositoare ºi un antidot la saturarea
scriitorului modern de estetismul de la sfârºitul veacului
anterior (...) Reportajul modern însuºi provine (...) din nevoia
scriitorilor de a exprima mai repede ºi mai direct emoþiile
provocate de contactul cu o realitate socialã zguduitoare”.
De fapt, reportajul era una dintre speciile literaturii de
propagandã, una dintre cele mai hilare, dar ºi (aparent) mai
uºor de conceput. Astfel, reportajul, menit sã înregistreze
viaþa în formele ei particulare, n-o putea face la modul brut,
astfel cã, ºi lui, ca tuturor celorlalte texte literare
propagandistice, i se aplicã conceptul estetic hibrid de
„mãiestrie artisticã”. Reportajul putea fi liric, epic sau
eseistic. Termenii sunt generoºi. De fapt, reportajele slabe
(o precizare: rândurile de faþã nu se aplicã unei scrieri precum
„Cartea Oltului” de Geo Bogza) literaturizeazã în chip chinuit
niºte inventate date seci. Scriitori tineri, dornici sau nu de
afirmare, porneau în trasee de documentare ca sã cunoascã
„viaþa” ºi „realitatea revoluþionar㔠pe care trebuiau apoi
sã le transpunã în însãilãri extaziate. Vizitau ºantiere,
gospodãrii colective, unde asistau la muncile de sezon,
oraºele industriale ale þãrii etc. De altfel, puteau la fel de
bine sã n-o facã; reportajele au o structurã standard, în
care diversele cliºee ideologice sunt legate unul de altul fie
prin acolade liricoide sau pseudoeseistice, fie înrãmate
alãturi într-o povestire cu morala pronunþatã exprimatã încã
de la început ºi în care „studiul caracterologic” însemna
înfãþiºarea „chiaburului” în schematice tuºe caricaturale ºi
hiperbolizarea stereotipã a figurii þãranului ºi muncitorului.
Cliºeele de construire a reportajelor respectã întru
totul noua grilã de reprezentare ideologicã a realitãþii. Orice
reportaj trebuia construit pe scheletul antitezei trecut-
prezent. Grila standard de reprezentare a trecutului
presupunea înfãþiºarea acestuia ca timp istoric retrograd,
caracterizat prin lipsa progresului ºi revolta þãranilor. (Se
insista astfel, în manierã agresivã, pe noile cuceriri
socialiste). Reportajele inventau cifrele ºi aglomerau
ficþiunile în descrierea locurilor; tonul lor trebuia sã fie
optimist în redarea prezentului ºi vitriolant sau numai
ironic în cea a trecutului. Antiteza concretã era rizibilã,
pentru cã trebuia sã fie clarã ºi agresivã: beznei i se opune
electificarea; mlaºtinilor ºantierele; þãranului care îºi lucra
ogorul singuratic tractoriºtii care muncesc în echipã;
muncitorii de pe ºantiere construiau cântând etc.
Lucrurile se nuanþeazã, cred, dacã, înainte de
comentarea volumului lui Bãnulescu, încercãm prezentarea
pe scurt a altor douã volume de reportaje. Autorii lor au
legãturã cu omul Bãnulescu. Sã luãm pentru început
Câmpia soarelui de Florenþa Albu (cele câteva scrisori de
dragoste trimise ei de cãtre scriitor ºi publicate prin presã
sunt extraordinar de pasionale): textul este un melanj de
evocare nostalgicã a þinuturilor copilãriei, grãbitã sã anime
conþinutul ºubrezit de la bun început prin punerea în
paginã a legendelor, obiceiurilor locului (aici gãsim câteva
note explicative ºi pentru toponomastica bãnulescianã
de mai târziu – spre exemplu, aceea a „Drumului Subþire”)
cu o largã prezentare cliºeizatã a prezentului. Alt exemplu:
Harfe ºi ape a lui Ilie Purcaru (reporter cãruia nu-i lipsesc
inteligenþa ºi fantezia ºi care a scris în colaborare cu
Bãnulescu volumul Colocvii. Artistul ºi epoca) – avem
prezentarea cursului Dunãrii fãcutã din diferite surse
istorice, începând cu Herodot, într-un stil în care notaþia
poeticã se intersecteazã cu cea eseisticã sau jurnalisticã.
Cum se situeazã, în acest peisaj, „Drum în câmpie”?
Oricât ar dezamãgi raportate la opera ulterioarã a
scriitorului, în comparaþie cu altele, reportajele lui
149
Bãnulescu se înscriu pe o onorabilã linie de mijloc. Într-
un articol intitulat „Fantezia ºi reportajul”, scriitorul trasa
câteva principii de redactare a genului ºi considerã cã
principalul lui personaj este tocmai fantezia autorului.
Unele dintre reportajele lui ªtefan Bãnulescu sunt
compoziþii cu finalul neaºteptat ºi hilare în manierã
involuntarã (sau, cine ºtie?). Autorul oferã în mod misterios
date care situeazã aºteptarea cititorului într-un registru,
pentru ca apoi sã le furnizeze în întregime ºi sã-i rãstoarne
perspectiva. Într-o fabricã de avioane apar clovni, se
inventeazã o raþã teleghidatã, iar pe jos circulã crocodili.
De fapt, reporterul se aflã într-o fabricã de jucãrii
(„Septembrie”). Câþiva ceapiºti vor sã-i lichideze pe Zabros
ºi Tanimecus (viermi ai cerealelor). În „Ger de februarie”,
reporterul, aflat într-un sat, e urmãrit de un þãran care se
ascunde în tãceri mocuite; de fapt, acesta nu vroia decât
sã-i denunþe pe „duºmanii de clas㔠care se opuneau
colectivizãrii ºi care plãnuiserã sã-l atace pe reporter.
Reportajele au acea poleialã râncedã ºi cliºeizatã a kitsch-
ului optimist. „Pe schela etajului 16” ajung muncitorii când
reporterul nici nu se dezmeticise cã se aflã la construcþia
etajului 8. În „Sat în Delt㔠doi tineri îndrãgostiþi cautã un
loc de îngropare pentru copilul mort în timpul diluviului ºi
– atenþie! – învãþãtorul din sat se oferã sã-l îngroape în
curtea ºcolii, având în vedere faptul cã elevul se remarcase
la carte. Un embrion caricatural al subiectului nuvelei
„Mistreþii erau blânzi”, unde personajul principal era
atmosfera parcã golitã cosmic prin ale cãrei ceþuri rãzbate
o barcã în care trec Condrat, Fenia ºi burduhãnosul.
Singur „Reportaj în satul lui Ion” face figurã
separatã. Rebreanu este scriitorul care l-a fascinat pe
ªtefan Bãnulescu – faptul poate surprinde, dacã luãm în
considerare etichetele care li s-au pus celor doi. De autorul
lui „Ion” pe Bãnulescu îl leagã capacitatea extraordinarã
de a distorsiona realitatea în labirintul ficþiunii – dar mai
ales chinul ºi plãcerea supremã a travaliului artistic. Este
mult mai greu sã fii Rebreanu decât Urmuz, cãci, zice
Bãnulescu, ce e mai dificil decât a gãsi echivalenþa perfectã
între subiect, stil ºi construcþie, mergând pânã la cuvântul
potrivit în fraza potrivitã? Cum a izbutit magicianul care a
fost Rebreanu sã punã realitatea în ficþiune – ºi Bãnulescu
porneºte sã caute secretul lui Rebreanu la Prislop, ºi aici nu
dã nici peste realitate, ºi nici peste ficþiune, ci peste legenda
ficþiunii: Rodovica nu mai este þãranca Rodovica, ci soþia
lui Ion din romanul „domniºorului Liviu”, dascãlul Zãgreanu
din Nãsãud, pus sã-ºi scrie memoriile, din 12 pagini se referã
în 9 la perioada care-l interesase pe Rebreanu etc.
Revenind la chestiunea iniþialã, se devoaleazã, prin
ceva, în acest volum de reportaje, viitorul Bãnulescu? În
ceea ce priveºte universul imaginar care-l va face ulterior
celebru, categoric nu. Se lasã, poate, intuit prin atitudinea
faþã de arta scrisului, adicã lasã a i se vedea strãdania
asupra revizuirii textului. Ca scriiturã, reportajele lui
Bãnulescu sunt îndelung lucrate; frazele sunt tãiate exact
unde trebuie; cuvinte de prisos sunt prea puþine, iar
acoladele liricoide sau pseudoeseistice lipsesc.
Fondul însã, acesta lipseºte. Drumul de la reportaje
la nuvele pare imens, distanþele imposibil de surmontat;
aºa cã suntem cât se poate de îndreptãþiþi sã ne punem
întrebarea: ce s-a întâmplat cu scriitorul, de a fost posibilã
apariþia remarcabilului volum de nuvele peste 5 ani?
Aici intervine ideea Chabert
În ceea ce mã priveºte, cred cã, în cazul lui ªtefan
Bãnulescu, strategia invizibilã (sau, mai bine zis, mutã)
capãtã dimensiuni atât de importante, încât poate ajunge
chiar un principiu existenþial.
Trei concepte cheie scurtcircuiteazã, în opinia mea,
imaginarul strategic bãnulescian. Unul e „ideea-chabert”,
150 înapoi la proletcultism - reexaminãri
altul e acela al „vieþii provizorii” ºi al treilea al „loviturii
bizantine”. Doar al treilea e reconfortant, primele douã,
aparent liniºtitoare (sunt strategii ale rãbdãrii ºi voinþei),
îºi aratã cu agresivitate partea hâdã (factor ridicat de risc).
Toate trei par jaloane importante în marcajul labirintului
identitãþii. În interpretarea bãnulescianã, balzacianul colo-
nel Chabert este un personaj care ºi-a pierdut, în
circumstanþe tragice, locul ºi timpul identitãþii, aºa încât,
prin derivare, unul dintre avertismentele ideii-chabert
insistã tocmai pe datoria de a-ºi camufla identitatea pânã
când aceasta se coace. Dacã nu o faci sau dacã, din
nefericire, te înºeli asupra termenului-timp expunând-o, o
poþi pierde. Ceilalþi, adicã, ºi-o furã. Atunci cazi într-o viaþã
provizorie (în care sunt vizibile minusurile de personalitate),
ca a nefericitului Popescu, creierul virtual al afacerilor din
judeþ ºi sfãtuitorul lui Bazacopol, dar ºi pãgubosul
proprietar al mesei cu oglinzi.
În acelaºi timp, tot viaþã provizorie se numeºte ºi
aceea pe care o ai pânã când vine timpul punerii în aplicare
a „loviturii bizantine”. Fotografia din volumul de reportaje,
cea nisipoasã, þine, de pildã de „viaþa provizorie”; cea
îndeobºte cunoscutã de „lovitura bizantinã”. Golul tem-
poral dintre ele este timpul de acþiune al „ideii-chabert”.
Ce legãturã are ideea-chabert cu volumul de
reportaje „Drum în câmpie”? E cunoscut faptul cã o parte
din „viitoarele” „Cântece de câmpie” - unul dintre centrii
nervoºi cei mai sensibili ai universului bãnulescian de
mai târziu - apãruserã deja în volumul de reportaje. Critica a
citat în acest sens cazul celebrului „Salcâmul din Bãrãgan”
(în care apare pentru prima datã personajul Costicã Nebunul
– pe numele sãu ulterior, Constantin Pierdutul Întâiul din
nuvele ºi roman) ºi care figureazã, pentru început, în
reportajul „Drum în câmpie” (ºi în varianta din presã ºi în
varianta din volum). Se pot da ºi alte exemple: „Omul din
nisipuri” apare pentru prima oarã în reportajul „Aleea din
nisipurile zburãtoare” (numai în varianta din volum), „Rugã
pe gheaþ㔠în reportaj „La prov㔠etc.
Prea puþin se ºtie însã cã aproape toate „cântecele”
au apãrut mai întâi în reportaje, fie transpuse în prozã, fie
pãstrate sub formã de versuri – dar nu numai în reportajele
incluse în „Drum în câmpie”, ci ºi în acelea lãsate în presã,
sau publicate ulterior apariþiei volumului (Bãnulescu a
continuat, în chip sporadic, sã publice reportaje pânã în
1963). Sã dãm mai întâi câteva exemple: de pildã, „Salcia”
ºi „Orz pe vatrã...” au apãrut într-un reportaj intitulat
„Ostrovul strugurilor” (publicat în „Luceafãrul”, nr. 19,
1962), „un reportaj deosebit de frumos, care utilizeazã
modelul poetic, ºi gândit pentru Florenþa Albu de care
Bãnulescu se îndrãgostise - iatã în ce formã (pentru a nu
lungi prea mult textul oferim numai „Salcia”): „Eu am sã-þi
cânt salcia Dunãrii, salcia de baltã, ca pe o fatã, salcia e
dragostea fãrã sfârºit de pe malurile cãlãtoriei noastre, e
fecunditatea, lipsa de moarte. Trãieºti într-o sãrutare, salcie
fãrã spinare, stai cu faþa ºi-nspre soare, ºi-nspre apã la
rãcoare, ºi eºti rece, ºi eºti caldã, - salcie, salcã de baltã. ªi
când vine apa mare, piere plopul, iarba moare, numai tu
stai plutitoare, toatã vie ºi stãpânã, peste lumea de sub
apã, - salcie, salcã de baltã. ªi când piere apa moartã, stai
sub cer ca dupã poartã, - salcie, fatã înaltã. Apoi vine
soarele, de-þi pupã picioarele. Vine omu-mbãtrânit, tu nu
mai eºti de gãsit. Te-a bãgat cineva-n foc? Te-a pãscut
vreun dobitoc? C-am gãsit un ciot în loc. Dar din ciot
creºteau lãstare, cu fagure-n subþioare. ªi nu eºti doar
rãdãcinã, - salcie, salcã bãtrânã. Tot înaltã, rãmuroasã, -
salcie, fatã frumoasã”. Un pasaj din “Cântec de dimineaþã”
apare într-un reportaj fad, intitulat “Colocviu pe munte”
(“Luceafãrul”, nr. 7, 1962): “Câmpie, cu porþi dãrâmate, cu
grâiele-n cer vãrsate. Creºte grâu în cer ºi-n stele, ºi în
cãlcâiele mele. M-am ridicat în picioare, pe umeri am lunã
ºi soare”. ªi un ultim exemplu - într-un reportaj intitulat
“La marginea câmpiei” apar versurile din “Cere gârla om”:
“O piesã folcloricã, reconstituitã cu aproximaþie din
amintire – ºi intitulatã ,,Cere gârla om” – suna cam aºa:
,,Auzi Dunãrea în somn, / Cere gârla om, / Geme ca un om,
/ La cotlonul lui Ion, / Se-ntoarce cu peºtii în sus / ªi cu
rãdãcini de pom / Cere gârla om. / Az-noapte pe rând, / Au
cãzut prispele în pãmânt. / Mi-a venit apa la brâu, / Cu
streºine ºi cu grâu”. Iar alt cântec transmitea memoriei
noastre imaginea luncii din zodia postumã inundaþiilor:
Lunca-i cu cãrãri pierdute, / Are nuferi pe cucute” etc.
Aºadar, magma în care se zbãtea, incert încã,
imaginarul bãnulescian, primul as din mânecã al viitorului
ªtefan Bãnulescu, zãcea deocamdatã în presã. (ªi poate cã
nimeni nu ar fi luat-o în seamã, dacã, între timp Bãnulescu
nu ar fi devenit Bãnulescu). Obþinem astfel, în primul rând
o interesantã rãsturnare a cronologiei operei bãnulesciene:
publicate, aºadar, în presã înaintea nuvelelor, ele sunt reu-
nite în volum dupã apariþia „Iernii bãrbaþilor”, ºi apoi
adãugate ca „apendice liric” la „teritoriul sevei al nuvelelor”
începând cu ediþia a IV-a a volumului.
Fascinant mi se pare ºi cã acest fapt lasã sã se
intuiascã ºi marele efort prin care scriitorul a reuºit în cele
din urmã sã-ºi ordoneze fulguraþiile în interiorul labirintului
ficþional de mai târziu. Cã aceste cântece împrãºtiate prin
reportaje de-a lungul a câtorva ani buni (ºi citite apoi ºi
prin redacþia „Gazetei literare”, ne spune un prieten al
scriitorului) nu sunt aduse încã în forma eliptic-hermeticã a
versurilor din volum, conteazã mai puþin. Important este cã
ele existau deja ca jaloane ale unui încã turbulent ºi neaºezat
univers imaginar, în care autorul lor nu gãsise iþele prin care
sã le lege unul de altul. Scriitorul nu dibuise încã atmosfera
care sã le încercuiascã, nu le diluase ºi nu le integrase încã în
filonul epic – deocamdatã nu deþinea decât excrescenþele. O
precizare: o parte din cântece vor fi incluse în nuvele, ºi apoi
în Cartea de la Metopolis ºi în fragmente din Cartea
Dicomesiei. Nelegate încã între ele prin acele reþele invizibile
greu de dibuit, aproape cã sunt mute, totuºi rãspândesc o
strãlucire hipnoticã, bizarã asupra textelor reportajelor, deºi
ai senzaþia cã sunt sufocate de carcasa nepotrivitã. Poate cã,
de prin 1957, 1958, 1959, când sunt prima oarã publicate, ele
încep sã fermenteze, dar de abia în 1965 se naºte, în jurul
nucleului lor magnetic „Iarna bãrbaþilor”. Lui Bãnulescu îi e
greu sã devinã Bãnulescu: posibil ca scriitorul sã le fi
amestecat cu reportajele din teamã, din eºec sau din neputinþã
de a le mai þine tãcute. Dacã ar fi rãmas numai ele de pe urma
autorului, frumuseþea lor monstruoasã ar fi vorbit elocvent
unei minþi subtile de un caz dramatic de ratare scriitoriceascã.
Viaþa lor provizorie în presa vremii a fost una fericitã pentru
cã a avut un sfârºit: atunci, când reporterul ªtefan Bãnulescu
a descoperit secretul lui Bãnulescu.
Ovidiu Maitec,
Pacea
 înapoi la proletcultism - reexaminãri
Andrei TERIAN
Dincoace ºi dincolo de
proletcultism*
La mijlocul deceniului ºapte, dosarul
proletcultismului pãrea definitiv îngropat. Dacã
majoritatea autorilor importanþi ai epocii s-au grãbit sã se
lepede de poncifele ideologice, pubela urât mirositoare a
proletcultismului va mai face timp de un sfert de veac
deliciul scatofililor care, þintind avantaje de ordin
extraliterar, au încercat o reabilitare esteticã a formulei. În
deceniile opt ºi nouã, autori de toatã mâna au realizat varii
liftinguri pentru a da proletcultismului o faþã umanã,
exersând tehnici narative la modã, camuflând ideologia în
mit ºi simbol ºi transbordând tezismul într-o dialecticã
psihologicã; e, poate, cea mai perversã diversiune a
regimului, care a fãcut ca multe rebuturi sã îmbrace hainele
adevãratei literaturi. ªi totuºi, pe lângã atitudinile recurente
(abandonul sau reciclarea prozei dogmatice), meritã semnalat
un caz aparte, în care proletcultismul este supus unei
destructurãri parodice. Tentativa îi aparþine lui Marian
Popa, critic erudit ºi înzestrat, renegat de elita literarã din
cauza ralierii la grupul din jurul odiosului periodic Sãptãmâna,
dar ºi autor al unor romane bizare, greu clasabile, care
grefeazã experimentul narativ pe formula jurnalului sau a
realismului caracterologic. Dintre cele trei romane ale lui
Marian Popa – Doina Doicescu ºi Nelu Georgescu (1977),
Cãlãtorie sprâncenatã (1980) ºi Podul aerian (1981) –, cel
mai interesant este, fãrã îndoialã, ultimul, o combinaþie
insolitã între formula proletcultismului brut ºi ghimpele
ascuþit al utopiei negative.
La o primã vedere, Podul aerian pare un roman
proletcultist sadea, cu atât mai monstruos cu cât apare
într-o perioadã când regimul încetase de mult sã mai
impunã un tipar unic de creaþie. Toate cliºeele prozei din
deceniul ºase se gãsesc în acest roman: mediul
muncitoresc, idealizarea personajelor, perspectiva
colectivã, mitul progresului, utopia tehnologicã ºi mai ales
valorile proslãvite de ghidul bunului comunist (eroismul,
modestia tovãrãºeascã, spiritul de turmã, ºtafeta
generaþiilor, competiþia colegialã, subordonarea faþã de
interesul obºtesc etc.). Mai mult, aceste „valori” sunt
încorporate în fabule transparente ce imprimã textului o
respingãtoare intenþie educativã: fiecare capitol al cãrþii
accentueazã cu pedanterie un aspect definitoriu al
„societãþii multilateral dezvoltate” (mistica ierarhiei,
deprecierea interioritãþii, ceremoniile ca formã de defulare
colectivã, frenezia industrializãrii), pentru ca ipoteticul
învãþãcel sã ºi le însuºeascã fãrã prea mare bãtaie de cap.
Premisa deconstrucþiei este cu atât mai ingenioasã
cu cât pare sã prelungeascã în mod firesc preceptele
ideologice ale regimului. Privit din punctul de vedere al
lumii ficþionale pe care o cuprinde, Podul aerian este un
roman „sincronizat”, consecvent cu noile condiþii de
existenþã spiritualã ºi materialã. Dacã prozele deceniului
ºase se concentrau asupra conflictului între noua ºi vechea
orânduire/mentalitate, romanul lui Marian Popa descrie o
Arcadie socialistã în care conflictele s-au aplanat graþie
înþelepciunii noii ocârmuiri: „bãieþii rãi” (chiaburii, burghejii,
trãdãtorii de neam ºi de patrie vânduþi imperialiºtilor) au
dispãrut ca prin minune, în timp ce „omul nou” se lãfãie ca
unic suveran al acestui tãrâm romanesc. „Pacea roºie” a
anulat toate contradicþiile, toate înfruntãrile, deci toate
evenimentele. În consecinþã, o întrebare devine iminentã:
ce ºanse mai are „iepica” (vorba lui Paul Georgescu) într-o
societate lipsitã de „lupta de clasã”? Nici una, fireºte, iar
151
romanul se situeazã la un nivel extrem de scãzut al epicului.
În cele 14 capitole ale sale (care ar putea fi citite la fel de
bine ca nuvele autonome), nu se întâmplã mai nimic:
conflictele sunt dezamorsate înainte de a începe. Singurele
dereglãri acceptate sunt cele datorate cauzelor naturale.
Dar chiar ºi acestea au un final, dacã nu fericit, cel puþin
suportabil: aflând cã va mai trãi destul de puþin, Alexandru
Þuþcan se sacrificã pentru a salva o fetiþã; într-o scenã de
un patetism de duzinã, bravul bãrbat se se aruncã în gol de
la etajul patru, trupul sãu amortizând cãderea fetei pe care
o þinea pe umeri.
Tradusã în termeni ideologici, întrebarea de mai sus
ar suna astfel: cât de perfectibilã poate fi o lume perfectã?
Autorul are o atitudine ambivalentã în aceastã privinþã,
iar rãspunsurile contradictorii pe care le insinueazã
deschid fisureazã edificiul social al lumii „blajinilor”. Prin
aceastã breºã care, o datã cu rãsfoirea paginilor, se cascã
din ce în ce mai mult, îºi fac loc, rând pe rând, kitsch-ul,
livrescul ºi absurdul. Mai întâi, aspectul feeric al societãþii
descrise este îngroºat pânã la îngreþoºare. Aproape pe
fiecare paginã, protagoniºtii îºi strâng mâinile, se
îmbrãþiºeazã, se sãrutã, chiuie, aplaudã sau plâng (de
fericire, fireºte). Cea mai mare plãcere (ba chiar singura
preocupare) a personajelor este sã-ºi ajute semenii. Astfel,
surprins de o furtunã în plinã stradã, „Alexandru Þuþcan
ajutã unei vânzãtoare sã-ºi strângã cãrþile expuse pe
trotuar, apoi intrã el înãuntru”; Mihai Voin, „deºi era grãbit,
ajutã orbului Grigore ªilindean sã traverseze ºi bãtrânei
Nadia Belcea sã se urce în autobuz, iar înainte de a ajunge
în piaþã, se oferi sã dea câteva informaþii unui strãin care
cãuta o stradã”. Campioana generozitãþii este Sideria
Conta, care fie îºi ajutã cunoscuþii, fie recurge la trucuri
pentru a fi, la rândul ei, „ajutatã”, inculcându-le celorlalþi,
într-un mod subtil, sentimentul cã îi sunt folositori.
Memorabil este ºi episodul în care un director îndrãgostit,
Marin Ciordan, îºi anunþã demisia în mijlocul unei ºedinþe;
dupã un elogiu scabros al ºefului, subalternii se înghesuie
sã-i ia locul, pentru ca apoi sã renunþe treptat: „Cristache
Cristache, care rãmase ultimul, renunþã la rându-i ºi-i fãcu
elogiul lui Mihai Conduratu care renunþase primul,
propunându-i sã preia conducerea. Mihai Conduratu lãsã
sã se potoleascã noul ropot de aplauze, apoi spuse cã
merita sã fie luat în consideraþie faptul cã Cristache
Cristache rezistase mai mult decât toþi, rãmânând ultimul
în seria renunþãrilor; Cristache Cristache se ridicã din nou,
precizând cã rãmãsese la urmã din motive normale de
politeþe, oferindu-le astfel altora posibilitatea de a renunþa.
Dar cã, argumentele lui Mihai Conduratu fiind fãrã îndoialã
importante, el acceptã cinstea care i se va acorda.” În al
doilea rând, autorul se amuzã introducând în materia
rebarbativã a cãrþii câte o aluzie sau referinþã livrescã.
Perfecþiunea unei zile nu se poate exprima mai adecvat
decât prin parafraza unor versuri de ªt. O. Iosif: „Era ziua
Budacului, o zi de sãrbãtoare, o zi ca oricare alta, din
acest punct de vedere. Înfloriserã grãdinile, cerul era ca
oglinda, albinele îºi începuserã colinda prin livezi,
ciocârliile cântau imnuri de veselie, fluturii zburau pe
câmpii cu miile, iar fetele ºi bãieþii jucau hora-n bãtãturã.”
Alteori, dintre rânduri rãsare câte un nume cunoscut:
Pavel Cufoi îi scrie unui Alexandru Boboc cã a fost
acceptat în cutare asociaþie, Sideria Conta este, fireºte,
vãduva lui Vasile Conta, iar la ºedinþa menþionatã ia
cuvântul ºi... Liviu Rebreanu. Ba, la un moment dat,
naratorul gãseºte de cuviinþã sã-i pomeneascã în text ºi
pe protagoniºtii primului sãu roman, Doina Doicescu ºi
Nelu Georgescu. Cea mai reuºitã scenã din acest punct
de vedere reuneºte însã mai multe personaje cu (pre)nume
familiare (Pompil(iu) Cãbescu, Titu Ceaunescu, Eugen
Condurcatu ºi Mihail Crinþescu, ºi – last but not least –
152 înapoi la proletcultism - reexaminãri
Marian Popa) la o conversaþie privind opera (muzicalã) a
lui Gherasie Cãlinescu. Dar îndãrãtul beatitudinii prosteºti
ºi a ºarjelor lejere se zãresc, de la un anumit punct, absurdul
ºi grotescul. De pildã, un director de sector deschide un
ºantier în care îi repartizeazã pe toþi muncitorii care nu mai
reuºesc sã þinã ritmul construcþiei (fireºte, problema
rentabilitãþii rãmâne pe plan secund), iar tânãrul inventator
Remulus Mironcescu nãscoceºte un mod de a-i „apropia”
pe muncitorii de pe ºantier: este vorba de un banal vagon
în care subiecþii sunt înghesuiþi ca niºte vite.
Absurdul este ºi un efect al perspectivei narative,
care se distinge prin douã elemente. Mai întâi, comentariul
auctorial exclude racursiul biografic ºi e foarte zgârcit cu
analiza psihologicã. Deposedate de memorie ºi de
personalitate, personajele sunt niºte marionete care
gândesc ºi acþioneazã în virtutea unor motivaþii obscure.
Deºi, numeric vorbind, ele concureazã fauna din Comedia
umanã, nici unul nu se reþine. Mai mult, autorul se lanseazã
într-un veritabil delir onomastic (Stelicã Leulescu, Pompiliu
Teotoc, Paul Ghiulea, Manole Chiftescu, Iahor Adoamnei,
Daniel Ijdileanu, Mira Ciochinþã, Octavian Chiraftei, Mihai
Uiescu, Simion Obârþu, Petre Cãrpãcescu, Tonel Cãoi, Luci
Boanþã, Nuþa Neicu, Pavel Cufoi, Ion Cealã, Marin
Iscovescu, Licã Izescu, Melania Cârjelaru, Mihai Burguiu,
Anton Oiºor, Maria Obuzian, Stelian Umezeanu, Nicolae
Pripon, Marin Ciordan etc) prin care indivizii sunt
transformaþi în simple jetoane insipide pe o placã de go.
De altfel, în aceastã direcþie trimit ºi cele zece alegorii
bizare cu care autorul îºi ilustreazã cartea: prima din ele
prezintã un ºantier în lucru în care macaralele ridicã douã
imense talere; în alta, un bãrbat ºi o femeie stau ei înºiºi în
echilibru pe cele douã talere ale unei balanþe, prinºi într-un
complicat sistem de pârghii; alt desen prezintã un lung ºir
de personaje alegorice (printre care Papa, un robot, Napo-
leon, un burghez ºi un bãrbat îmbrãcat în togã) sprijinind o
barã de care sunt atârnate numeroase talere, în timp ce în
fundal se zãresc nelipsitele macarale. Toate acestea tind sã
asocieze imaginea unei societãþi mecanizate cu un
sentimentul ispãºirii unei culpe obscure.
Scenele colectiviste nu lipsesc nici din ansamblul
romanului. La un moment dat, „toatã suflarea regiunii” se
adunã la Fãrãºeºti pentru a asista la o partidã bizarã,
combinaþie între hochei, urmãrire aerianã, paraºutism,
sãrituri într-un picior, pasul piticului, rugby, sãritura cu
prãjina, yachting, schi, haltere º.a.m.d., implicând armade
umane ºi pauze de somn. Cu altã ocazie, aceeaºi suflare a
regiunii participã la o ceremonie în care fiecare generaþie e
premiatã, prin reprezentanþii sãi cei mai de seamã, pentru
realizãrile ei viitoare. O formã eficace de socializare este ºi
„târgul familiilor”, unde fiecare participant îºi alege, dupã
plac, un partener, niscaiva plozi, bãtrâni (gratis, nici mãcar
nu e nevoie sã-i cumpere) ºi, eventual, câþiva prieteni.
Dar cel mai important ritual pe care îl îndeplinesc membrii
acestei colectivitãþi este, fãrã îndoialã, chiar construcþia
podului aerian. Construcþie giganticã, expresie a
megalomaniei comuniste, podul rãmâne la fel de obscur
pe cât este de impozant. Forma, detaliile ºi mai ales
finalitatea sa rãmân ascunse cititorilor, fapt cu atât mai
ciudat cu cât, în limbajul curent, sintagma „pod aerian”
nu desemneazã o construcþie, ci o modalitate de a menþine
pe calea aerului contactul cu o regiune care, din varii
motive, este inaccesibilã pe uscat sau pe mare. De altfel,
cealaltã particularitate narativã a romanului este cã, spre
deosebire de utopiile obiºnuite (pozitive sau negative),
unde mobilarea unei lumi ficþionale cu vreun obiect/obicei/
fiinþã necunoscut(ã) era imediat însoþitã de explicaþiile
minuþioase ale naratorului, Marian Popa ascunde con-
stant modul de folosinþã a instrumentelor bizare care îi
mobileazã camera ficþionalã.
Aceastã de-motivare generalã e justificatã în
contractul utopic cu care se deschide cartea: „Lumea
acestei cãrþi este dupã chipul ºi asemãnarea ei. Este o
lume realã. Stau mãrturie credinþe populare româneºti,
tot felul de cãrþi ale unor buni prieteni din ultimele ºapte
mii de ani, precum ºi faptul cã eu însumi am visat-o de
mai multe ori.” Lumea cãrþii nu face decât sã
prelungeascã lumea exterioarã cãrþii; de altfel, nu este
orice utopie (nowhere) o redescriere oblicã a lumii actuale
(now-here)? Dar atunci cum rãmâne cu „visul” menþionat
în paratext? Rãspunsul se gãseºte într-un capitol al cãrþii
care ne dezvãluie cã nu numai existenþa diurnã, ci ºi cea
nocturnã este supusã ritualurilor. Mai mult, visele
personajelor nu fac decât sã reitereze sau sã
prelungeascã experienþele lor diurne: în somn, eroii cãrþii
se întâlnesc cu toþii pentru a merge împreunã cãtre „hãu”,
un loc ambiguu, insuficient circumscris; de vreme ce
naratorul afirmã cã mica escapadã oniricã le furniza
personajelor „una din plãcerile cele mai mari, poate tot
atât de mare ca ºi edificarea podului”, putem vedea aici
o formã de spãlare a creierelor care desãvârºeºte
terifiantul acestei utopii negative. Confiscându-li-se
existenþa cotidianã, personajele sunt deposedate apoi
ºi de existenþa imaginarã, pentru ca în locul acestora sã
li se injecteze, asemenea unui virus letal, utopia
comunistã care þine loc de identitate: „Fiecare fãcea ceva
ºi era prin aceasta cineva pentru marea construcþie care
era visul lor al tuturor”. Prin acestã extensiune, Podul
aerian îºi depãºeºte referentul primar (proletcultismul),
rotindu-ºi raza acþiunii subversive pe întreg perimetrul
comunist (atât literar, cât ºi ideologic). Dintr-o istorie a
formelor ºi strategiilor subversiunii literare din perioada
comunistã cartea lui Marian Popa cu greu ar putea lipsi.
* Aºa cum a demonstrat Sanda Cordoº (Literatura
între revoluþie ºi reacþiune), un proletcultism românesc nu
a existat. Totuºi, pentru a nu face figurã aparte printre
colaboratorii acestui numãr, voi folosi în textul de faþã
termenul de „proletcultism” – dacã asemenea resemantizare
este permis㠖 pentru a desemna formula prozei dogmatice
din intervalul 1948-1964, adicã realismul socialist.
P.S. Scurt exerciþiu de logicã pentru dl. Cistelecan: a
vorbi despre „feudalismul specific Evului Mediu” nu
înseamnã a defini, ci doar a descrie a doua noþiune cu
ajutorul celei dintâi; sferele lor se aflã în raport de
interferenþã, nu de incluziune. Prin urmare, din dezvoltarea
propoziþionalã a formulei de mai sus valide sunt doar
judecãþile particulare afirmative („unele state medievale
sunt feudaliste”), nu ºi judecãþile universale afirmative
(„toate statele medievale sunt feudaliste”). În mod ana-
log, dintr-o expresie ca „duplicitatea specificã
optzeciºtilor care, punând în scenã o dramã, fac cu ochiul
cãtre cititor sau ridicã din când în când cortina pentru a
dezveli maºinãria” nu putem infera decât abuziv c㠄toþi
optzeciºtii de poezie se ocupã cu aºa ceva” (v. Vatra, 5-
6/2004, p. 188). Aºa cã, uneori, nu stricã o privire „mai
într-o parte”. Eventual, mai într-un manual de logicã. *
(Acum am înþeles cum devine cu logica la Terian, la care
ea e caz mai aparte: cînd Terian zice „poeþii optzeciºti”
trebuie, de fapt, înþeles „unii poeþi optzeciºti”, iar la nevoie
poate doar cîþiva. Îmi cer scuze de la Terian, nu mi-am
dat seama ca limba românã, ingratã, e de vinã, pentru cã
nu te lasã sã foloseºti decît absolutele chiar ºi cînd tu
vrei sã relativizezi. Al. C.)
 înapoi la proletcultism - antologie
Mihail SADOVEANU
Mitrea Cocor
(fragment)
O clipã de tãcere fãrã rãsuflet în mulþimea îmbulzitã.
Cocor vorbi iar, palid:
„- Nu venii sã-þi cer socotealã nici pentru foame,
nici pentru bãtãi, nici pentru batjocuri. Îþi ceri singur
pedeapsa, tu cel care te lauzi c-ai muncit aici. Treci în rînd
cu noi la brãzdat!
Se auzi un þipãt de mirare din mulþime:
- Cum de îndrãzni prîslea una cu asta?
Mitrea se întoarse ºi vãzu pe nea Ghiþã umflat: îi mai
trebuiau þepi ca sã fie arici.
- Tu la boi ºi ciocoiul la cormanã, îl fulgerã el. Luaþi-i!
Trei-Nasuri spuma. Ghiþã se umili dintr-o datã dînd
în genunchi.
Poporul se miºcã într-o veselie fãrã noimã,
împingînd tot mai la o parte pe jandarmi. Sub privegherea
lui Alior Grigore, plugul cel dintîi porni sã taie brazdele
împroprietãririi. Se duse spre zare într-o miºcare domoalã,
ocoli un mãrãciniº, se opri un timp, apoi porni din nou.
Oamenii îl pierdurã din vedere la o adînciturã a ºesului,
apoi îl vãzurã iar înapoindu-se cãtrã odãi. Întoarcerea a
fost cu opriri mai lungi. Boier Cristea cãdea; îl înþepa cu o
poruncã ascuþitã Alior, ºi atunci se punea întãi în
genunchi, apoi în brînci, apoi cu rãsucitã trudã în picioare.
Dupã zece paºi cãdea iar. Nea Ghiþã îºi purta capul ca pe o
povarã strãinã. Îngenunchea ºi el, arcuindu-se ca un
vierme. cînd ajunserã la odaie, oamenii îi proþãpirã ca pe
niºte sperietori. Curgea din ei apã sîngeratã. Palmele lui
Trei-nasuri erau numai rãni ºi bãºici.
- Lãsaþi-mã, criminalilor! O sã vã bag pe toþi în
puºcãrie! urmã el cu disperare sãlbaticã.
Atunci se dãdu aproape de domnu Cristea Ana
Zevzeaca ºi-l ameninþã clãtinînd din cap, cu buzele strînse
pungã, de urã:
- Aoleo! Cacã, lupe, ce mîncaºi!
Vizitiul Ciornea privea cu ochi aprigi ticãloºia
stãpînului sãu. κi întoarse capul de cãtrã dînsul ºi scuipã.
Plugul jalnic mai porni o datã. Purceserã dupã el ºi
celelalte. κi avea brazda lui ºi Mitrea; la întoarcere era cu
cãmaºa desfãcutã la grumaz ºi fruntea goalã. Îl mîngîia
vîntul rãcoros de toamnã.
Cînd poposi la Fîntîna-Oilor, veni asupra lui, ca din
arc, Nastasia. Þinînd cu dreapta pruncul la sîn, îl cuprinse
de dupã gît cu stînga ºi mãrturisi lumii, cu vorbe deºãnþate
ºi alintãri plînse, dragostea pentru Mitrea al ei.
Mitrea al ei era cu fruntea încreþitã ºi tîmplele ninse.
Mitrea al ei se stãpînea în faþa satului, ºi ea îºi ori pornirile
pãtimaºe. Îi întinse pruncul ºi se liniºti.
Luarea în stãpînire a pustiei de la Dropii era numai
un început. Mitrea Cocor avea încã în el întregi
simþãmintele pe care le încercase la gospodãria colectivã
numitã «Ilicia Pamiati» în satul Tarassovka, pe cînd se
afla prizonier ºi ucenic în Uniune. Aici, la Malu, ca
pretutindeni în þarã, se gãsesc încã în fiinþã alcãtuirile
153
trecutului. Priveliºtea satelor ºi a cîmpiei e ca ºi acum sute
de ani; oamenii sunt legaþi de plugul strãvechi, de
bucãþelele de pãmînt mãrginite cu rãzoare, de practicile
strãmoºilor, închiºi fiecare în sãrãcia lui, despãrþit fiecare
de semenul sãu, dar pãrtaº cu toþi semenii sãi la robia ce-
i încleºteazã încã.
Cîºtigurile ºtiinþei în toate sectoarele vieþii au rãmas
strãine acestor oameni copleºiþi de trecut.
Lumea nouã se foloseºte de tractoare, de aeroplane,
de electricitate; pãmînturile pustii rodesc sub puterea
irigaþiei, priveliºtile se prefac prin iscusinþa inginerilor;
plantele folositoare înlocuiesc spinãrile, mlaºtinile seacã,
pãduri apar unde erau nisipuri.
Oamenii de la Malu se ofilesc în umbra trecutului.
Asupra acestora trebuie îndeplinitã revoluþia.
Alcãtuirea veche sã fie în întregime rãsturnatã. Statul so-
cialist nu va întârzia sã puie la îndemîna foºtilor robi toate
puterile ºtiinþei, aºa încît unde au fost cîndva noroaie ºi
cocioabe, sã aparã ºosele ºi case luminate electric; unde
bîntuia seceta, sã vie pe canaluri bucuria apei; unde se
trudea silnic omul, maºinile sã-i uºureze munca.
Desfacerea de trecut, ieºirea într-un veac nou al
lumii.
Toate acestea clipeau în Cocor, ca lumini fugarnice
ºi învãlmãºite, pe cînd îºi þinea în braþe copilul primit de la
soaþa lui. Vîntiºorul subþire al pustiei gîdilã nãsucul
micuþului, îl fãcu sã strãnute ºi sã deschidã ochii. Acum
zîmbea soarelui de octombrie.
- Viitorul e al tãu … suspinã Cocor ºi zîmbi ºi el
nenumãratelor icoane pe care le adunase din rãtãcirile
prin þara nouã a socialismului.
Nastasia credea cã-i zîmbeºte ei ºi fu fericitã chiar în
acea clipã.
- Pentru fapta mea de mînie – zise Mitrea – o sã dau
seamã înaintea celor care mã vor chema sã mã judec.
- Ce facem noi? întrebã Lae Sãracu, apropiindu-se.
Mitrea îl bãtu pe spate prietineºte, fãrã a-i rãspunde.
Mãlurenii lui mai aveau de strãbãtut drumul spinos al
înþelegerii.
Octav Iliescu, Tractoristul
Stoica Contantin
154 înapoi la proletcultism - despre martori
Dan ÞÃRANU
Despre lene, marea poezie ºi alte
lucruri mãrunte
Lecturînd jurnalul lui Victor Felea, trebuie sã spun
de la început cã nu am fost teribil de impresionat de
volumul ºi de laboriozitatea sa (ºapte mii de pagini
constituind manuscrisul originar, dacã nu cumva este un
pleonasm) sau de vrednicia cu care îl gratuleazã, pe bunã
dreptate, pe autor domnul Dan C. Mihãilescu. O astfel de
valorizare sunã concesiv ºi oarecum stereotip, nerezistînd
observaþiei cã efortul în sine nu este suficient pentru a
declanºa automat valuri de entuziasm ºi neglijeazã ceea
ce este cu adevãrat interesant. ªi anume, faptul cã aceastã
“vrednicie”, tradusã în termeni concreþi în decenþa
consecventã cu sine pe care o implicã jurnalul poetului
clujean are un efect (spontan) inhibitiv pentru analistul
cu pretenþii de documentarist.
Ne aflãm în faþa unei cronici existenþiale echilibrate,
desfãºuratã de-a lungul a aproape patruzeci de ani, într-
un fel de limb al bunului simþ, spaþiu în care, deºi
contradicþiile flagrante ºi tensiunile schizoide pulseazã,
ca sã zic aºa, ele sunt nu mai puþin atenuate ºi dezamorsate
printr-un fel de devitalizare studiatã a autorului clujean.
Cu alte cuvinte, este foarte dificil sã te lansezi în critica
acerbã a unei existenþe exhibate cu graþie ºi amortizatã de
bonomia ºi, repet, decenþa autorului. ªi sã restitui, în altã
ordine de idei, contextul istoric, sã reconfigurezi motivaþiile
actorilor, axiologiile valabile sau implicite din epocã sau
sã confrunþi propria ta versiune de ethos scriitoricesc cu
formele sale mutante din anii purpurii ai proletcultismului.
Trecînd totuºi peste aceste limitãri afective, rãmîne
valabilã constatarea cã, în jurnalul lui Victor Felea, întîlnim,
deºi într-o formã atenuatã, degonflatã aceleaºi tribulaþii,
contradicþii ºi turpitudini, specifice scriitorilor compromiºi
în diferite feluri ºi prin diferite angajamente în anii 50.
Meritul autorului este cã el îºi refuzã tentaþia de a-ºi
pavoaza post factum eºecurile în acte de rezistenþã. Poetul
clujean este, la prima vedere, un scriitor care nu poate fi
acuzat de un exces de personalitate. Folosind un termen
tehnic, el suferã de un deficit de inserþie socialã, asumîndu-
ºi organic o poziþie de marginalitate. Poziþia sa retrasã,
izolatã poate fi explicatã atît prin contextul politic, cît ºi
prin, mai ales printr-o fizionomie afectivã Judecînd cu
înþelegere ºi fãrã armele moralitãþii retrospective (tocmai
datoritã echilibrului ºi, pînã la un punct, a onestitãþii
autorului), marea tragedie a lui Victor Felea se consumã,
în primul rînd într-un plan pur personal, cel al consacrãrii
artistice, deci al demnei afirmãri poetice: “Nu cunosc o
viaþã mai fugitivã ca a mea. E un adevãrat dezastru pentru
mine. Rezultatul se vede: nici o scriere importantã ºi o
situaþie de conþopist. Mi-e dor sã scriu o poezie bunã.
Una doar, ºi aº fi mulþumit.”
Se poate vorbi ºi în acest caz de prezenþa
simptomaticã a unei responsabilitãþi flotante,
nesistematice. Ea este consecinþa oscilaþiei permanente a
autorului între tentaþia de a se autoexclude dintr-un sistem
literar morbid ºi aspiraþia de a fi un autor respectat, un
creator de poezii “adevãrate”. Aceastã relaþie poate fi
sintetizatã ºi algebrizatã luînd în considerare cei trei
termeni ai discuþiei: instrumentele coercitive ale cenzurii,
evoluþia mai mult sau mai puþin sumisivã a confraþilor ºi
situaþia creativã a autorului însuºi. Mecanismul despre
care vorbesc în continuare, defensiv sau nu, se declanºeazã
în momentul în care toþi aceºti trei termeni trebuie racordaþi,
relaþionaþi, explicaþi ca un ansamblu unitar. De regulã, se
produce doar cuplarea a doi termeni, cel de-al treilea fiind
omis cu dezinvolturã. Astfel, atunci cînd Victor Felea se
ocupã, în stilul sãu lapidar ºi abrupt, de natura regimului
totalitar, de evoluþiile dizgraþioase de pe scena politicii
internaþionale, de mediocritatea agresivã ºi semidoctismul
paranoic al confraþilor literatori, furnizînd observaþii
pertinente ºi intuiþii surprinzãtoare, se scoate, de regulã, pe
sine din ecuaþie. În aceste circumstanþe, autorul îºi asumã cu
stoicism o poziþie asimetricã, perifericã ºi judecã lucid, cu
siguranþa unui observator dezabuzat ºi neimplicat.
Incriminarea lui M. Beniuc ºi a altor veleitari prolifici,
creatori de marcã ai poeziei vomitive din anii triumfali ai
proletcultismului nu reprezintã mare lucru, întotdeauna existînd
autori care au fãcut mai multe ºi mai grave compromisuri decît
tine, cel care consemnezi. Chiar ºi aºa, aceste notaþii normale
ar fi putut cauþiona o conºtiinþ㠓curat㔠ºi un refuz al acþiunii
sau al angajãrii care l-ar fi elevat pe Victor Felea într-o ipostazã
meritorie. Din pãcate, însã, materia jurnalelor lui Victor Felea
este compusã în mare parte din elaborarea unui model estetic
de substituþie, compensator, dar ºi profund omisiv. Atunci
cînd mediteazã (ºi se întîmplã foarte des) la propriul destin
creator, la lipsa sa de productivitate poeticã, activîndu-ºi
complexul major, copleºitor al ratãrii intelectuale, cel de a nu fi
dat cartea / Cartea pînã la 35-40 de ani, Victor Felea se judecã în
raport exclusiv cu scriitorii de “succes”, neglijînd cu totul
prezenþa castrantã a fundalului partinic în care trebuie sã
evolueze ca scriitor.
De cele mai multe ori, influenþa realã a regimului
comunist în fazele sale de expansiune malignã sunt
percepute deformat de cãtre autor, cu un soi de lamento
culpabil-narcisiac: “Începe sã mã cerceteze sentimentul cã
nu am trãit destul de plenar pînã acum. Cunosc din viaþã
cîteva aspecte esenþiale. Totuºi lipsesc din repertoriul meu
multe nuanþe ale bucuriei, multe senzaþii pozitive ale afirmãrii
ºi reuºitei. (…) Necunoscut, izolat, slujbaº de rînd, mi-am
sãrbãtorit ºi cel de-al 38-lea an. (…) am, dupã cum mi-am
aºternut. Nu pot pretinde altceva. Cu douã-trei poezii cãlduþe
nu convingi pe nimeni de meritele tale. (…) Ceea ce facem
noi acum e gazetãrie, muncã agitatoricã. Nici nu se cere
altceva ºi lumea uitã deja sensul veritabil al artei”. (p.62)
Suntem în anul 1961, un an rãmas celebru în istorie prin
gravitatea faptului cã oamenii uitau adevãratul sens al artei.
Dupã cum se poate observa, nu întîlnim nici un fel de relaþie
autocriticã a autorului cu activitãþile sale modest-agitatorice.
El are conºtiinþa supremã a actului artistic veritabil la care, cu
puþinã liniºte sufleteascã ºi cu un background pecuniar
rezonabil, ar accede într-un final apoteotic. Majoritatea
paginilor din jurnalul lui Victor Felea suferã de aceastã
agonizare a unui poet, surprins de propria sterilitate, care îºi
promite, în afara oricãror implicaþii politice, cã va da drumul
în lume, la un privilegiat moment dat, adevãratelor acte
artistice demne de a-i asigura consacrarea ºi perenitatea,
gratitudinea posteritãþii: “Încep sã-i invidiez pe cei care au o
anumitã faimã, în virtutea cãreia sunt mereu solicitaþi sã-ºi
spunã pãrerile prin reviste. În afarã de asta, faima le aduce o
serie de avantaje practice care le uºureazã ºi munca ºi viaþa.
(…) Nu ºtiu sã mã impun iar activitatea mea de pînã acum nu-
mi dã dreptul, cum se vede, la mai mult. Din pãcate, vîrsta
cere anumite satisfacþii la care, dacã nu ajungi, rãmîi cu un
gust amar ce se transformã în otravã distrugãtoare”.
Nu enumer aceste lucruri cu intenþia de a descalifica
niºte tentaþii ºi proiecþii developate într-un jurnal, pînã la
urmã, intim, ci pentru a demonstra utilitatea lecturii unui
astfel de jurnal. În el se pot observa cu acurateþe
cristalizarea ºi ascensiunea modelului fantasmatic al
rezistenþei prin culturã. Este foarte interesant sã depliem,
vorba domnului Dan C. Mihãilescu, discursul ºi
reprezentãrile despre culturã ºi societate ale unui autor
format în perioada interbelicã tîrzie pentru a ajunge la nucleul
unui estetism nefuncþional. Cu alte cuvinte, sã consemnãm
efectele unui model elitist care trece viaþa publicã ºi noþiunea
de culturã printr-un filtru exclusiv ºi excesiv de livresc,
amoral pînã la urmã. Singurele resorturi defensive ale
 înapoi la proletcultism - despre martori
imaginarului acestor autori infuzaþi de atmosfera ideaticã a
perioadei interbelice sunt recursul la atemporalitatea formelor
estetice ºi dezontologizarea actului de creaþie prin dezinserþie
intelectualã sau, cu un concept mai simplu, prin ruperea de
contextul psihosocial al autorului. Totul, salvgardat de
formule magice, evanescente din seria “libertatea spiritului”,
absolutã ºi necondiþionatã de micile ºi pasagerele
compromisuri istorice: “Mi-ar plãcea sã scriu un volum de
versuri intitulat Omul modern, în care sã abordez toate
problemele esenþiale ale omului contemporan, sã le tratez din
punctul de vedere ale unui lirism cuprinzãtor ºi profund, cu
implicaþii umanist filosofice ce cea mai bunã calitate; …o
carte unde omul modern sã se regãseascã în întregime, nu în
portretizãri fugare, ci în ipostazele sale fundamentale.” Suntem
în 6 martie 1959. Cartea, Omul modern, va apãrea în 1967,
fãrã sã aflãm de la omul modern vizat dacã s-a regãsit în
paginile ei pînã la ultima fibrã umanist filosoficã sau proiectul
poetului a eºuat încã o datã din cauzã cã lirismul adevãrat s-
a depreciat în lipsa unui public sofisticat.
Raportul complementar dintre proiectele paºoptiste
de mai sus care vorbesc despre omul fundamental ºi
incapacitatea de a vorbi despre omul real ºi despre
ipostazele sale groteºti meritã în continuare investigat (ºi
nu neapãrat dintr-o perspectivã psihopatologicã). În acest
sens ºi invocînd circumstanþele atenuante ale decenþei ºi
moderaþiei lui Victor Felea, voi pune pe seama naivitãþii
urmãtoarele rînduri scrise în momentul intrãrii autorului în
partid (1964): “Iatã-mã deplin angajat. Sunt însã hotãrît sã
nu-mi fac nici un idol, disociind totdeauna ceea ce e de
disociat, în mãsura posibilitãþilor. Experienþele istorice din
ultimii ani invitã la spirit critic ºi dubiu cartezian. Nu e
recomandabil sã fii victima unei maºinãrii atît de complicate
cum e politica.” (p.91). Este declaraþia unei victime perfecte.
Revenind la ecuaþia de mai sus ºi la relaþia de
incluziune parþialã, interesatã dintre cei trei termeni ai sãi,
este evident cã deresponsabilizarea este un proces generat
de inexistenþa, în paginile jurnalului, a unui context care
sã asimileze toþi cei trei termeni ai discuþiei: directivele
cenzurii, zelatorii ºi veleitarii ºi, în sfîrºit, raportul real al
autorului, nu cel idealist-edulcorat, cu acest cîmp de
presiune. O astfel de “demascare”, de denudare ar fi
însemnat probabil distrugerea întregului edificiu
evazionist care i-a permis lui Victor Felea ºi altora sã
supravieþuiascã intelectual ºi asumarea tristei conºtiinþe
cã, în timp ce visau la fasonarea unei concepþii înalte
despre literaturã, aceºti autori erau ei înºiºi niºte mici
secretari / conþopiºti ai rãului. Acelaºi proces selectiv se
produce ºi în momentul în care autorul acordã diplome de
merit unor scriitori pe care îi considerã simboluri ale
rectitudinii ºi gardieni ai spiritualitãþii. În general, este
foarte productiv sã extragem informaþii din scrierile non-
fiction ale epocii care sã ne sugereze care era reþeaua de
personaje pozitive, luminate create de scriitorii din
obsedantul deceniu ºi cum se justifica opþiunea lor pentru
valorizarea unui autor sau a altuia. În cazul lui Victor Felea,
vorbim despre douã modele permanente, prietenul sãu A.
E. Baconski ºi George Cãlinescu. Cei doi sunt redaþi într-
o perspectivã strict bidimensionalã, autorul omiþînd
trecutul deloc glorios al celor doi reconvertiþi subit ºi
spectaculos la statutul de misionari ai valorilor autentice.
Entuziasmul poetului clujean se diminueazã
progresiv pe mãsurã ce ne îndepãrtãm de evul problem-
atic închis în deceniul ºase, deviind într-un fel de
resemnare galopantã. Cã tot am vorbit despre o “involuþie”
structuralã la nivel psihologic, trebuie menþionat ºi felul
în care memorialistul îºi dozeazã temporal însemnãrile.
Jurnalul lui Victor Felea are forma unei pîlnii, cu cît ne
apropiem de sursã, de anul 1955, mai exact, cu atît autorul
este mai parcimonios cu informaþiile ºi cu intervenþiile de
“actualitate”. Perioada 1955-64 care ne intereseazã în
primul rînd este lichidatã rapid în 75 de pagini, asta în
155
condiþiile în care jurnalul are, fãrã prefaþã, 833 de pagini. O
ipotezã pentru aceastã reticenþã ar fi prudenþa autorului,
deºi ea este destul greu de demonstrat. O altã soluþie
exegeticã ar fi faptul cã anumite lucruri inavuabile,
compromiþãtoare etc. erau suficient de recente pentru a
nu putea fi suportate de foaia de hîrtie. Sunt posibilitãþi
care meritã luate în considerare. Dar, pînã a ajunge la acest
halo speculativ, trebuie sã rezolvãm problema intervenþiei
în textul original: “în schimb, am exclus unele dintre
însemnãrile pe care, din dorinþa de-a nu leza orgoliile unor
confraþi, sunt sigurã cã autorul le-ar fi omis. Am socotit cã
e un privilegiu pe care viaþa i l-a oferit postum…”
Trec pe lîngã (i)moralitatea intervenþiei postume în
(orice fel de) text, chiar ºi “în familie”, sau pe lîngã efectele
deconcertante produse de douã procese simultane ºi
contradictorii: unul de revelare ºi altul de dubioasã
tabuizare pentru cã prefer sã le consider semne ale unei
inocente lipse de profesionalism. Mai grav mi se pare
faptul cã nu ºtim cîte astfel de pasaje au fost eliminate, ce
anume protejau ele (poate chiar pe autor, de ce nu?; astfel
putem suspecta jurnalul a fi confecþionat ºi cosmetizat
pentru a ne arãta un scriitor virtuos). Probabil, tot prin
imixtiune ºi “curãþare” se explicã ºi caracterul abrupt al
jurnalului, notaþiile neavînd uneori nici cea mai micã
legãturã între ele. Observaþii care par într-o zi esenþiale
rãmîn suspendate, anulîndu-li-se impactul pe care iniþial îl
credeam maxim. Pe aceeaºi paginã, într-un interval de cîteva
zile gãsim însemnãri de o disparitate flagrantã. Desigur,
mi se poate reproºa cã nimeni nu-l obligã pe un autor de
jurnale sã pãstreze o minimã coerenþã a notaþiilor sau sã-
ºi aprofundeze perspectiva iniþialã asupra unui fapt sau a
unei persoane prin versiuni succesive. De prea multe ori
însã, senzaþia lãsatã de jurnalul lui Victor Felea este cea cã
autorul nu-ºi recitea jurnalul, fapt foarte puþin probabil,
care ne face sã credem cã, poate, intervenþiile în text au
fost masive ºi l-au epurat de zgura contradicþiilor care l-ar
fi fãcut cu adevãrat interesant (ºi viu). Un astfel de
procedeu îmi aduce aminte de neofiþii care gãsesc un
obiect foarte preþios pentru numismaticã, o monedã, adicã,
ºi o curãþã cu detergent ºi cu atenþie de coclealã ºi de pete
pentru a o face sã fie frumoasã ºi strãlucitoare.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneº, Ed. Albatros,
Bucureºti 2000, ediþie îngrijitã de Lidia Felea
Mariana BOCA
În cãutarea noimei1
Amintiri în dialog de Matei Cãlinescu ºi Ion Vianu
“Ceea ce facem noi, aici ºi acum, dragã prietene,
este cu adevãrat o cãutare a timpului pierdut: încercãm
sã dãm un sens trecutului, clipelor ºi zilelor care au
zburat ºi despre care ni s-a întîmplat sã ne îndoim cã le
vom mai gãsi vreodatã noima.”2
Au apãrut dupã 1990 mai multe studii despre
proletcultism ºi despre realismul socialist, documentate
ori cu analize pãtrunzãtoare, fãcând statistici, recuperând
date, disociind între proletcultism ºi jdanovism, rescriind
adevãrata istorie ºi comentând istoria trucatã sau istoria
mutilatã. Nici o carte însã nu m-a tulburat mai mult decât
aceea scrisã de Matei Cãlinescu ºi Ion Vianu, Amintiri în
dialog. Lungul deceniu stalinist (1948-1964) este ºi miezul,
ºi abisul memoriei a doi intelectuali sofisticaþi ajunºi la
vârsta sinceritãþii abrupte, în cãutarea sensului existenþei
lor strict individuale ºi pe care mereu istoria îi obligã sã îl
extragã dintr-o condiþie mult mai amplã ºi mai greu de
156 înapoi la proletcultism - despre martori
diagnosticat, aceea de a fi român. Pentru generaþiile
nãscute dupã 1965 discuþiile teoretice despre proletcultism
ºi despre revoluþia culturalã administratã de regimul
comunist, mãrturiile obiective, introducerea în culoarele
cenuºiu-obscure ale datelor, laborioase sau fragmentare,
în hãþiºul versiunilor paralele, al interpretãrilor încã
nedecantate, mergând pe toatã gama tonurilor, de la cel
neutru-sentenþios, la avertismentul sumbru, prin urmare
întreaga dezbatere în plinã desfãºurare despre agresiunea
ºi strategiile bolºevismului cultural în anii ’50, poate fi
adeseori sterilã prin lipsa unei conexiuni simple ºi directe
cu realitatea umanã, cu viaþa cotidianã a acelor vremuri.
De aceea, cred, una din cele mai bune lecþii despre
proletcultism ºi despre stalinizarea României o þin cei doi
memorialiºti, Matei Cãlinescu ºi Ion Vianu, chiar dacã miza
cãrþii e strãinã de orice intenþie didacticã. Impactul
emoþional rezultat din întâlnirea cu cartea metamorfozeazã
informaþiile legate de proletcultism, seci ori confuz
preluate, de pildã din romanul anilor ’60, într-un peisaj
mental viu ºi foarte bogat, într-o istorie realã. Cititorul
nu se vede instalat brutal în atmosfera aridã a dogmei
jdanoviste ºi a funcþionãrii ei în presã, edituri, învãþãmânt
etc., ci este invitat sã fie spectatorul unui film mozaicat ale
cãrui secvenþe sunt alese cu grijã.
Început în primii ani ai rãzboiului, ‘40-’41, filmul celor
douã vieþi continuã pânã în deceniile opt ºi nouã, cu un
epilog dedicat conºtiinþei exilatului ºi sentimentelor trãite
între patrie ºi exil dupã 1990. Primele capitole, Copilãria
unui psihiatru (I.V.) ºi Copilãria, Arcadia (M.C.), sunã
ca expoziþiunea unei drame clasice. Numai cã e vorba de
viaþa realã ºi de istoria realã. Memorialiºtii cautã în teritoriul
îndepãrtat al copilãriei lor personale (1940-1948) semnele
cãlãuzitoare spre ruptura istoricã ce va urma. Numai cã
semnele lipsesc. Cititorul este proiectat de la bun început
în mediul activ al intelectualitãþii burgheze româneºti.
Cunoaºtem pasager o lume cosmopolitã, cu reflexe
europene ºi cu o mentalitate occidentalã, traversând lu-
cid rãzboiul ºi instabilitatea politicã de la încheierea lui.
Ion Vianu puncteazã retragerea în vara lui 1944 la vila
familiei de la Zamora unde “…am trãit ca pe o beþie debaclul
armatelor germane, mi se pare, în ignoranþa totalã a
dezastrului ce ni se pregãtea…”3 Mai viu este intervalul
petrecut la Belgrad, unde Tudor Vianu este ambasador
între ‘46-’47: “Dupã ce îmi dãdea lecþia matinalã de latinã,
îºi aminteºte Ion Vianu despre tatãl sãu, pleca la ambasadã
unde se închidea în biroul lui ºi începea sã scrie: o carte
care a apãrut mult mai târziu, despre Metaforã. Paginile
urmau altor pagini; bãnuiesc cã trãia un fel de dulce, dar
în fond strãbãtutã de neliniºti anestezie prin Creaþie, o
ucidere a Timpului, pe care în general n-o putem ignora
dacã vrem sã înþelegem cum se fac multe, foarte multe
opere.”4 Paradoxal, rãzboiul nu aruncã tensiuni ori culori
infernale în lumea lui I. Vianu ºi nici în aceea a lui Matei
Cãlinescu. Rãzboiul este o stare de urgenþã, cãreia adulþi ºi
copii îi rãspund prin rãbdare îndârjitã ºi printr-o detaºare
menitã sã protejeze intimitatea, dreptul persoanei de a exista
plenar în orice condiþii. Adevãrata ameninþare vine din altã
parte, dupã rãzboi: “Pe la începutul lui 1947 lucrurile
deveniserã foarte limpezi, dezastrul nu mai putea fi evitat
pentru România. Trebuia sã fugi din þarã sau trebuia sã
accepþi sã trãieºti în sclavia ce se pregãtea, care era în bunã
parte aºezatã.”5 În paradisul copilãriei se naºte brusc o
anormalitate ce va marca definitiv destinul celor doi
memorialiºi, împreunã cu al þãrii întregi. România intrã într-
o stare de asediu ce nu se va termina decât dupã 1990.
Devine o patrie pe jumãtate strãinã ºi pe jumãtate ostilã
propriilor ei cetãþeni. Iar rãul originar, în sens mitic, ca sursã
a suferinþei ºi a cunoaºterii, este fatalismul anormalitãþii
sub care au trãit toate generaþiile de români dupã 1947: a
alege între exil ºi o “mare închisoare”6 , între a fi strãin de
þarã ºi a fi ostatec în propria þarã. Opþiunea încã posibilã ºi
ezitarea între o alegere ºi alta (pe care o trãiesc dureros
ambele familii, Vianu ºi Cãlinescu) nu sunt decât o pregãtire
a dramei ce va urma rapid, când opþiunea este eliminatã ºi
interzisã. ªi totuºi, atât cititorul inocent, cât ºi cel avizat,
dar circumspect, e dator sã se întrebe astãzi despre ce
catastrofã este vorba ºi de ce românii par a fi fost alungaþi
din propria þarã, apoi despre care români se poveºteºte,
despre toþi sau numai despre unii dintre ei.
Instalarea prin forþã a comunismului în România ºi
dictatura stalinistã a lui Gheorghe-Gheorghiu Dej
reprezintã pentru Matei Cãlinescu ºi Ion Vianu cãderea
absolutã în infernul istoriei, asemenea unei catastrofe
naturale în faþa cãreia opoziþia persoanei sau a grupurilor
se dovedeºte inutilã ºi absurdã. Numai întoarcerea în
memorie gãseºte semne prevestitoare ce anunþau
dezastrul, în exerciþiul altei dictaturi, cea antonescianã:
“Înainte … de a-mi celebra a opta aniversare, am fost
iniþiat, printr-o pedagogie indirectã, într-o nuanþã
particularã a sentimentului responsabilitãþii –
responsabilitatea unui ostatec (fie el imatur, inconºtient,
zãpãcit, necontrolat) pentru un alt ostatec. […] …s-a
produs primul meu nemijlocit cu istoria, cu ceea ce avea
sã devinã din ce în ce mai apãsãtorul “coºmar al
istoriei”…”7 Evident, Ion Vianu ºi Matei Cãlinescu,
povestind din propria lor viaþã, nu povestesc drama
tuturor românilor, ci în primul rând drama umanã a
intelectualitãþii româneºti. Ei reînvie o anumitã Românie8
a anilor ’40, intelectualã, burghezã, profund
occidentalizatã, rod al modernizãrii de-a lungul ultimei
sute de ani (1840-1940). Prin istoriile lor individuale aratã
cum aceastã patrie, foarte fragilã încã, a fost masacratã,
definitiv modificatã în destinul ºi în structura ei socialã
tocmai de maºinãria proletcultistã pusã în miºcare de
regimul politic comunist dupã 1948. Dealtfel, actul de
legitimare al mãrturisirilor se produce în mod natural în
acest plan. Credibilitatea rememorãrilor centrate pe
deceniile cinci ºi ºase este datã de condiþia de martori a
autorilor ºi de participanþi implicaþi efectiv în mediul cul-
tural bucureºtean al vremii, un mediu devenit pentru
generaþiile ulterioare mai mult o legendã puþin accesibilã,
populatã de figuri cu o istorie aproape misterioasã, printre
care se numãrã chiar memorialiºtii. Ei se hotãrãsc, iatã, sã
rupã tãcerea ºi vãlul misterului. Vor sã spunã ce s-a
întâmplat, cu ei ºi cu lumea lor, în cutia neagrã a epocii
proletcultiste ºi dupã ce a început sã se întredeschidã,
odatã cu instalarea dictaturii ceauºiste. Faptul de a fi fost
acolo îi îndreptãþeºte ºi – din perspectiva unei ordini
morale la care amândoi se raporteaz㠖 îi obligã sã
vorbeascã. Dacã sunt ori nu ºi martori de bunã-credinþã
decide în final fiecare cititor în parte. Atitudinea
memorialiºtilor nu este justiþiarã. Nu dreptatea este cãutatã,
ci adevãrul. Dialogul epistolar se alimenteazã prioritar din
memoria psiho-socialã, dintr-un fel de mitologie ºi
personalã, ºi comunã din care este extrasã identitatea
profundã. Anamneza înseamnã îndepãrtarea uitãrii ºi a
absenþei. Imaterialitatea dezumanizantã a trecerii timpului
este învinsã de verbalizare prin miracolul blând al regãsirii
celuilalt, valorizatã drept realitate ultimã ºi dovadã a
propriei regãsiri, a propriei prezenþe în lume: “Miracolul
dialogului: ruperea tãcerii dupã un timp nedefinit (un ceas,
o zi, un an, ani ºi ani), puntea cuvântului peste prãpastia
uitãrii sau a absenþei, anamneza comunã, regãsirea celuilalt.
Citindu-te, m-am simþit altundeva, într-o lume imaterialã de
imagini ºi de cuvinte încãrcate de sensuri reîmprospãtate,
de ecouri ºi reverberaþii, de corespondenþe ºi de momente
mitic adevãrate, dacã se poate spune aºa, din care se þese de
fapt iluzia fecund㠖 fecundã desigur tot în ºi întru iluzie – a
identitãþii noastre.”9 Nu lipsesc secvenþe proustiene
decupate din teritoriul intimitãþii afective. Autorii sunt însã
zgîrciþi cu asemenea alunecãri în spaþiul maximei subiectivitãþi,
îºi cenzureazã ori îºi întîrzie vocea melancolicã ºi îºi impun cu
 înapoi la proletcultism - despre martori
severitate inaparentã verbalizarea eurilor lor sociale. Se
recompune astfel traseul existenþial a doi intelectuali români
între limitele ºi libertãþile istoriei de dupã 1946.
Existã evident în acest demers un principiu
ordonator ºi un program minimal de exploatare a memoriei.
Stupefiant sau nu, întoarcerea în timp se conduce dupã
principiul citirii semnelor din lumea trecutului, perceputã
ca un univers plasmatic de imagini ºi poveºti, vise ºi
obsesii, eroi ºi personaje. Memoria, prin urmare, devine o
carte miºcãtor-labirinticã supusã lecturii ºi care se cere
scrisã, coborâtã din vitualitatea semnului mental în
concretul cuvântului scris, acela care automat ordoneazã,
simplificã, ºi privilegiazã sensuri. Matei Cãlinescu ºi Ion
Vianu cuceresc pas cu pas coerenþa ºi înþelegerea istoriei
pe care au trãit-o studiind propria lor viaþã. Partea explicã
întregul. Lectura aplicatã de Ion Vianu este voit
psihanaliticã ºi, de aceea, mai detaºatã spre descrierea
fenomenelor ºi a evenimentelor, mai neutrã ºi în cele din
urmã optimistã. Fundamental diferitã, lectura lui Matei
Cãlinescu este criticã ºi autocriticã, adesea programatã
ca o incizie nemiloasã în þesutul bolnav al amintirii. Dincolo
de diferenþe, cei doi urmãresc aceeaºi þintã: identificarea
unui sens transistoric – sensul existenþial ultim - în chiar
fibra istoriei. Revelator se aratã faptul cã unitatea de
mãsurã a barbariei proletcultiste, ca experienþã istoricã de
gradul zero, este întâlnirea cu cartea. Ea mistuie
subordonator întâlnirea cu viaþa. Oricât ar fi fost de crudã
istoria imediatã a anilor ’50, rememoreazã Ion Vianu, cãrþile
o transfigurau reuºind sã construiascã spiritul: “Erau
vemuri barbare, istoria devenise din cale afarã de crudã,
dar noi eram niºte copii entuziaºti, comunicam cu minunile
culturii, dar ºi cu oamenii simpli… “Naºterea filosofiei”:
aºa se cuvine sã înþelegem ºi sã numim vremurile pe care
le-am petrecut atunci. Înþelepciunea e la intersecþia cãrþilor
cu viaþa ºi, între descoperirea literelor, teroare, muzicã ºi
primele emoþii erotice s-a nãscut dorinþa noastrã de a
cuprinde lumea ºi înþelesurile ei.”9 În capitolele Prietenii,
Ani tulburi, Casa de cãrþi, Interludiu: Lecturi Matei
Cãlinescu ºi Ion Vianu demonstreazã cã exerciþiul intens
ºi neîntrerupt al culturii a fost unicul rãspuns valabil în
faþa istoriei – proletcultiste, comuniste, realist-socialiste.
La vârsta adolescenþei ºi a primei tinereþi, în plin
proletcultism, memorialiºtii aleg sã se refugieze din
realitatea politicã strivitoare a acelor ani în atmosfera densã
a cãrþilor, a muzicii, de fapt în exerciþiul iniþiatic al marii
culturi care îi instaleazã progresiv în zona elitei intelectuale,
o zonã stranie ºi indezirabilã regimului comunist.
Prietenia ºi lectura sunt coordonatele structurale
ale acestei atitudini aristocratice în faþa istoriei. Întâlnirea
cu cãrþile este supradimensionatã de întâlnirile cu prietenii,
fiindcã prietenia este în primul rând o confrerie pe jumãtate
secretã pusã în slujba auto-identificãrii în memoria
culturalã europenã, activatã, dezbãtutã, asimilatã prin
lecturi ºi re-lecturi de grup. Prietenii leagã spontan, “fãrã
ritualuri elaborate de iniþiere”, masonerii livreºti pentru
c㠓… a cuceri cultura devenea … o formã de rezistenþã
plinã [la comunism], prinderea unui cheag interior,
intelectual, dar ºi moral, fãrã de care ne-am fi diluat în
valul de vulgaritate ºi comformism care ne asalta cu atîta
forþã ºi agresivitate în ambianþa imediatã.”10 Prietenia ºi
lectura creeazã astfel, sub imperiul unei auto-fascinaþii
lucide, o lume paralelã care pretinde sã sfideze ºi sã
concureze lumea realã: “Secretul nostru fundamental era
nu atît opoziþia propriu-zisã faþã de regimul de teroare în
care trãiam …, cît refuzul de a accepta ca parte a “lumii
noastre”, a imaginarului nostru, orice avea de a face, direct
ori indirect, cu acest regim. ªi asta era enorm. Ceea ce
fãceam noi era o încercare de a construi un univers paralel
ºi o identitate – de fapt douã identitãþi, una privatã ºi alta în
cadrul micului nostru grup - complet strãine de realitatea
acelor ani de rusificare stalinistã a þãrii ºi de (falsa) noastrã
157
identitate publicã.” Dedublarea ºi multiplele identitãþi
complicã interioritatea, introducând-o pentru prima oarã în
avatarurile exilului: exilul interior, care deceleazã dureros
între falsa ºi adevãrata personalitate, obligând la o
complicitate foarte costisitoare cu sinele. Protagoniºtii îºi
asumã orice risc datoritã cultului obligatoriu al individului,
într-o epocã de sacrificare a persoanei în folosul utopic al
colectivitãþilor: “… n-am trãdat niciodatã opþiunea
fundamentalã individualistã, aº zice chiar anarhistã, opusã
radical oricãrui principiu colectivist – fie el bolºevic ori
naþionalist – ºi oricãrei forme de putere derivatã dintr-un
astfel de principiu. Societatea nostrã secretã spontanã era
întemeiatã pe ideea ºi cultul diferenþei.”11
Se detaºeazã în aceste capitole figurile magnetice
ale lui Miron Chiraleu, a Monseniorului Ghika, prezenþa
lui Nichita Stãnescu, al lui Tudor Vianu, dar ºi a lui Paul
Georgescu, Ion Barbu, eroi sau prieteni reali puºi alãturi
de prietenii virtuali, de la Nietzsche, Schopenhauer,
Bergson, la Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Valéry, dar ºi
Novalis ºi Hörderlin, Rilke, apoi la Proust, Dostoievski,
Thomas Mann, Gide, Melville sau Mateiu Caragiale, cel
puþin la fel de importanþi prin influenþa lor modelatoare.
Miron Chiraleu este prietenul ideal, modelul absolut al
sacrificiului ºi al inocenþei. Sinuciderea lui în închisoare
este “…un act eroic de rezistenþã în rãzboiul suspiciunii,
delaþiunii ºi minciunii dus de comuniºti împotriva însãºi
fibrei morale a naþiunii.” Mesajul destinului sãu tragic
reveleazã vertical memorialiºtilor amploarea ºi
ireversibilitatea fenomenului malefic declanºat de regimul
stalinist ºi de politica proletcultului: “Am înþeles atunci
cã sistemul comunist se întemeia numai pe teroare …, dar
pe o teroare al cãrui scop strategic era corupþia universalã:
suspiciunea, delaþiunea, minciuna trebuiau impuse ca
scopuri în sine aflîndu-ºi rãsplata în ele însele (ºi într-o
beþie a puterii, a puterii de a face rãul de dragul rãului.”
Monstruozitatea consecinþelor este la fel de abrupt
enunþatã, pentru cã e vorba de mutilarea mentalului
colectiv ºi a reacþiei individuale în faþa rãului: “[Mai tîrziu]
În ceauºism, suspiciunea, delaþiunea ºi minciuna au
dominat fãrã închisori într-o þarã transformatã într-un vir-
tual lagar de concentrare.”12
Întâlnirea cu Nichita Stãnescu se produce în aceastã
lume viciatã ºi controlatã inclusiv prin dictatura asupra
bibliotecii. Cãrþile, împãrþite în cãrþi interzise ºi cãrþi
obligatorii, în cãrþi tolerate ºi cãrþi adulate, circulã cu
mari riscuri ºi dificultãþi kafkiano-orwelliene într-o lume
universitarã dominatã de “mizeria culturii “realist-
socialiste” ºi de “rãzboiul comunist împotriva societãþii
civile”, dar ºi de “revizuirea pe cît de drasticã pe atît de
aberantã a canonului literar”, totul pe fondul “comunizãrii
ºi rusificãrii violente a þãrii”. În aceste condiþii se obþine
programatic ceea ce Matei Cãlinescu numeºte
“deprofesionalizarea culturii române”. Contra-exemplul,
modelul tutelar al memorialiºtilor este “profesionalismul
exemplar” al lui Tudor Vianu. Încercând sã înþeleagã de
ce Tudor Vianu a fãcut concesii regimului, Matei Cãlinescu
este de acord cu Czeslaw Milosz (Gândirea captivã, 1953)
în analiza “fenomenului de autopersuasiune” : “…
intelectualii din Europa de Est, definindu-se în raport cu
Occidentul, au avut la dispoziþie argumentul – fals, desigur,
dar ispititor – cã þãrile lor intraserã într-un curent
internaþional de importanþã istorico-mondialㅔ
Autopersuasiunea l-a atins probabil ºi pe Tudor Vianu,
fãrã sã îi confiºte luciditatea, pentru cã el “…ºi-a vãzut
sarcina personalã, în situaþia istoricã datã, ca pe aceea de a
limita rãul ºi de a promova, pe cît cu putinþã, valorile
profesionalismului serios, onest, bazat pe ceea ce el numea
“cercetarea ca formã de viaþ㔠ºi chiar, aº spune eu,
cercetarea ca mod de rezistenþã moralã împotriva cotidianului
poluat al realitãþii socialiste.”13 Moºtenirea transmisã de
Tudor Vianu într-o societate degradatã de mistificare,
158 înapoi la proletcultism - despre martori
cenzurã, manipulare, prãbuºire ºi trucare a valorilor este
focalizatã pe o valoare supremã într-o lume a cãrþii: munca
intelectualã, care poate atinge limitarea rãului, “cercetarea
ca formã de viaþ㔠ºi, în final, profesionalismul.
Compromiterea ºi anularea profesionalismului aruncã
cultura românã postbelicã într-o periferie anonimã a culturii
europene, înãbuºã creativitatea majorã ºi mentalitatea
occidentalã de la 1940, retrag dreptul intelectualitãþii de a
se legitima ca grup social de elitã ºi îi creeazã statutul
ambiguu de proletariat intelectual. “Efectele tragice ale
acestei deprofesionalizãri se vãd în România post-
comunistã de astãzi”, spune M. Cãlinescu.
Evocarea figurii lui Paul Georgescu declanºeazã
detalierea de câteva ori minuþioasã a mecanismelor dupã
care funcþiona presa literarã, cenzura ºi autocenzura,
formele compromisului obligatoriu pentru a publica ºi
forme recompensei compromisului, toate ca devieri grave
de la normalitate, instaurând repede un comportament
social imoral ºi ipocrit în lumea literarã. Paul Georgescu
este astfel emblematic pentru proletcultismul comunist ºi
pentru comunism în genere prin fanatismul mincinos:
“Ciudata combinaþie de religiozitate partinicã foramlã ºi
de cinism neascuns era forma perversã prin care
hiperinteligentul Paul Georgescu îºi exercita puterea, într-
un stil desigur pesonal, dar care, în esenþã, era stilul însuºi
al puterii comuniste, bazat, aº spune eu, pe un fanatism
mincinos (inclusiv minciuna fanaticã ºi un inflexibil
fanatism al minciunii), ºi nu foarte diferit de stilul puterii
totalitare al celorlalte religii seculare ale secolului nostru
– fascismul ºi naþional-socialismul.”14 Evitând “schemele
maniheiste”, M. Cãlinescu portretizeazã fãrã concesii
întreaga generaþie afirmatã dupã 1940 prin “cazul Paul
Georgescu”, explicând indirect drama identitarã a
intelectualitãþii româneºti postbelice: “Fanatic ºi cinic, de-
o inteligenþã capabilã sã se punã în serviciul prostiei celei
mai dogmatice ºi brutale ºi totuºi sã supraveþuiascã; un
om rãu ºi intolerant, dar ºi cu laturi de-o realã generozitat,
Paul Georgescu a fost în ultimã instanþã, un intelectual
destul de tipic pentru generaþia lui, polarizatã între extrema
dreaptã (majoritatea) ºi extrema stângã (o micã minoritate),
pe care le unea o urã comunã împotriva democraþiei.”15
Din memoriile celor doi reiese cã anticomunismul
disident în epoca proletcultului ºi a stalinizãrii era imposibil,
exista ºi era oarecum vag toleratã doar aºa-zisa “rezistenþã
esteticã”, asumatã fãþiº de A. E. Baconsky ºi apoi devenitã
stindardul generaþiei ’60 din care se vor desprinde ºi
adevãraþii si foarte puþinii disidenþi: “În anii ’50 disidenþa
propriu-zisã nu era deci o opþiune. Ea a devenit una –
extraordinar de riscantã, de dificilã, de eroicã ºi de
impopularã: tragic de impopularã din pricina mentalitãþii de
ostatec pe care sistemul izbutise s-o creeze în toate straturile
populaþiei – abia cãtre sfîrºitul anilor ’60.”16 Generaþia ’60,
aceea a memorialiºtilor ºi a prietenilor lor Nichita Stãnescu,
Mircea Ivãnescu, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Cezar Baltag,
Modest Morariu, Gabriel Dimisianu etc., face în final, între
1957-1960 o alegere17 care se va dovedi pe cât de utopicã
pe atât de ineficientã - integrarea în societatea comunistã,
în speranþa reformãrii dinãuntru a comunismului perceput
atunci drept ireversibil ºi etern. Se produce adevãrata cãdere
în prezentul istoriei, “cãderea din puritatea refuzului nostru
adoelscentin” de colaborare cu regimul, care nu era
nicidecum reformabil, ci monstruos de insinuant ºi con-
taminant. “Tensiunile psihologice ºi morale ale dublicitãþii”
erodeazã rezistenþa la comunism, prin excesivul consum
energetic interior. Jocul dublu ºi mediul cultural intoxicat
de minciuna persuasivã expun conºtiinþa ºi o fac vulnerabilã
în faþa fenomenului psihologic al autopersuasiunii: “… de proiecare a eului prin lecturã în totalitarism exprimã cel
[existã] ispita paradoxalã a oponentului sau reformatorului
secret de a adera, mãcar în parte, tocmai la doctrinele pe
care se preface a le crede spre a le putea submina sau
schimba. E una din faþetele mai vastului paradox al mãºtii
sau al actorului: tendinþa actorului de a se identifica cu
rolul lui, chiar cînd acest rol îi repugnã.”18
Programul de exploatare a memoriei, consecvent pe
parcursul întregului dialog epistolar, urmãreºte
dignosticarea condiþiei literaturii române ºi a condiþiei
scriitorului român sub comunism. Verdictul rostit de Ion
Vianu aratã cã rezistenþa esteticã, estetismul au fost
drumuri ale autoiluzionãrii ºi ale ieºirii culpabile din istorie,
care au izolat generaþiile postbelice de ritmurile culturii
europeane, dar ºi de realitatea realã a propriei þãri, în
anistorie: “Experienþa literaturii române, în partea ei cea
mai bunã, ne ducea … la un fel de amoralism estetizant ºi
dureros în acelaºi timp, la un refugiu în formalism, pe de o
parte, în visul istoric, care de fapt se dovedea anti-istoric,
pe de alta.” Supralicitarea fascinaþiei lecturii mutã existenþa
într-un imaginar pasiv, lipsit de orice iniþiativã socialã:
“Cartea, dupã ce ne ajutase sã ne adîncim prietenia, prin
împãrãºire, ne arunca înapoi într-un timp imposibil ºi, sau,
imaginar. Din pãcate, literatura românã nu ne oferea prilejul
unei meditaþii propriu-zis morale.”19 Toate soluþiile de
adaptare la realitatea proletcultistã ºi a realismului social-
ist ar fi fost prin urmare eºecuri dramatice, când se face
astãzi bilanþul general, deºi în epocã pãreau a aduna
victorii importante, aºa cum chiar îºi aminteºte M.
Cãlinescu vorbind de alternativa profesionalismului, ºi
aceea parþialã ºi progresiv din ce în ce mai destructuratã.
În capitolele Medicinã ºi psihiatrie ºi
Universitatea, Viaþa literarã, Universitatea Ion Vianu ºi
Matei Cãlinescu rezumã evoluþia lor socialã la maturitate
ºi presiunile acumulate pânã în momentul deciziei de a
parãsi definitiv þara, dupã 1970. Sunt capitole dense care
tematizeazã o mare parte din problematica epocii, vãzutã
drept progeniturã mai libertinã a stalinismului radical din
anii ‘50, dar uzând de strategii evoluate de manipulare ºi
control psiho-social: politizarea psihiatriei ºi a psihanalizei
ca instrumente de igienizare a societãþii comuniste de
oponenþi; aservirea psihoterapiei, paranoia comunistã,
mimetismul cultural; “somnul dogmatic al comunismului”
versus moartea tuturor dogmatismelor în cultura
occidentalã; “limba de lemn” ºi alienarea orwellianã;
mentalitatea de ostatec în totalitarism, preludiul exilului;
relativismul moral ºi promiscuitatea moralã; modernismul
ºi schizofrenia presei scrise; eroismul estetic etc. Succesul
absolut al politicii proletcultiste poate fi contabilizat în
realitatea aºezatã peste literatura ºi cultura românã dupã
1965, dimensionatã între anormalitate ºi absurd. Efectele
proletcultismului ºi ale jdanovismului sunt studiate de Matei
Cãlinescu în special în relaþie cu eroismul estetic, tolerat ca
privilegiu limitat al poetului-ostatec ºi scriitorului-ostatec.
Jocul estetic ajunge sã fie perfect administrat din umbrã
prin pârghiile puterii comuniste ºi folosit ca supapã
psihologicã. “…ce li s-a refuzat [scriitorilor], cum s-a refuzat
sub comunismul de orice nuanþã, a fost dreptul fundamen-
tal de a fi serios – drept care nu trebuie confundat cu
privilegiul de a rãtãci prin nori metafizici ori de a imagina
lumi paralele…”20 , spune Matei Cãlinescu. Neseriozitatea
estetismului formalist se traduce prin uciderea realitãþii în
litera cãrþii. Proza, cu deosebire, eliminã conþinutul realului
într-o vastã operaþiune de “…derealizare (s.n.) – de
eliminare a urmelor realitãþii, a seriosului realitãþii trãite de
autor..”21 Ceea ce ne învaþã memorialiºtii astfel despre epoca
stalinistã a anilor ’50 este cã ea nu a fost o pauzã istoricã,
un accident sau o eroare istoricizatã, ci o convertire aberantã
la un comportament social, intelectual ºi estetic anormal,
nici astãzi în totalitate asumat ºi, cu siguranþã rãmânând a fi
depãºit de acum încolo, în multe segmente ale lui. Modul
mai viu metamorfoza imposibil de ocolit la care este supusã
conºtiinþa ºi psihicul ostatecului: “A citi într-o lume
totalitarã e aproape acelaºi lucru cu a citi în închisoare –
atunci cînd paznicii o îngãduie. Lectura care rezultã e în
 înapoi la proletcultism - despre martori
acelaºi timp riguroasã, atentã (cãrþile demne de citit, relativ
puþine, sînt supuse unei lecturi profunde, intensive) ºi
proiectiv㠖 în sensul cã cititorul proiecteazã în text propriile
aspiraþii secrete, dorinþe, gãnduri, teorii. Interesul acestui
tip de lecturã vine din tensiunea între atenþie ºi proiecþie,
între respectul pentru literã ºi tendinþa de a vedea în text o
expresie alegoricã a dramei cititorului. Pornind de la acestã
ultimã tendinþã s-ar putea spune cã textul citit – fie el cel
mai literal-realist din lume – e alegorizat, transformat într-
un text esoteric care dezvãluie iniþiatului, perscutatului,
prizonierului tot felul de ascunziºuri pe care neiniþiatul nici
nu le poate bãnui.” Exilul, în aceste condiþii este o soluþie
de ieºire din “postistoria comunist㔠ºi de intrare în
normalitatea raporturilor fireºti dintre real ºi imaginar,
pentru cã una dintre consecinþele cele mai periculoase ale
existenþei în comunism este “…restrângerea severã a
limitelor imaginaþiei ºi imaginabilului ºi deci a percepþiei
realului însuºi (cãci realul ºi imaginabilul se hrãnesc ºi se
îmbogãþesc unul din celãlalt).”22
ªi-atunci care este noima vieþii trãite în România?
În chip diferit, cei doi memorialiºti valorizeazã masoneria
livrescã în care au trãit ºi s-au format în România, cultul
lecturii ºi religia cãrþii, pentru cã ele nasc perpetuu, în
orice spaþiu, celula identitarã ireductibilã a oricãrei
conºtiinþe dedicatã primordial cunoaºterii ºi contemplaþiei:
“De cîte ori, în faþa insuportabilei platitudini sau cruzimi a
timpurilor nu m-am refugiat între filele cãrþilor ca într-o
plapumã caldã care îmi îngãduia sãdorm ºi sã visez dulcele
vis al poeziei? De cîte ori, dimpotrivã, cu mintea proaspãtã,
în culmea treziei, nu m-am folosit de carte ca de o armã
împotriva imposturii brutale sau a ispitei de-a o accepta?
Un martor al somnului ºi al insomniilor, al luptelor ºi al
retragerilor, un ajutor ºi un prieten, întotdeauna cãrþile au
fost pentru mine scut, cetate ºi sabie.”23
Note:
1 Cf. DEX 1984: Noimã = 1. Înþeles, sens, conþinut,
rost. Cu noimã = logic, cu judecatã, înþelept, cuminte. Fãrã
noimã = fãrã sens, fãrã judecatã; prostesc, absurd. 2. (pop)
Menire, þel, scop; motiv, cauzã. 3. (rar) Simbol, convenþie. –Din
ngr. nóima.
2 Amintiri în dialog, ( Ego, Memorii), Matei Cãlinescu
ºi Ion Vianu, ediþia a II-a, Polirom, Iaºi, 1998, p. 158.
3 Op. cit., p. 17.
4 Idem, p. 20.
5 Idem, p. 20 (Ion Vianu).
6 Matei Cãlinescu, p. 50.
7 Matei Cãlinescu, op. cit., p. 39.
8 Ion Vianu spune: “Cred cã percepþia societãþii româneºti
a fost prea influenþatã de Caragiale care atrãgea atenþia asupra
unei anumite forme, maligne, de parvenitism ºi ciocoism. De
fapt, burghezia noastrã era foarte adesea virtuoasã, muncitoare
ºi înzestratã pentru activitãþile intelectuale, aptã de evoluþie
(nenorocirea noastrã, dacã facem abstracþie de vecinãtatea
imediatã a revoluþiei comuniste, a fost cã pãtura burghezã era
prea subþire ºi cã între ea ºi þãrãnime abisul nu a putut sã se
umple).” (Op. cit., p. 55.)
9 Matei Cãlinescu, p. 73.
9 Op. cit., p. 62.
10 Ion Vianu, p. 112.
11 Matei Cãlinescu, p. 76.
12 Matei Cãlinescu, p. 81.
13 Idem, p. 89.
14 Idem, p. 90.
15 Idem, p. 91.
16 Idem, p.93.
17 Matei Cãlinescu: ”…am ales drumul unui
profesionalism pe cît cu putinþã apolitic, cu minime concesii
ideologice “tactice”, justificate de speranþa “strategic㔠a
reformãrii dinãuntru, fie ea dificilã ºi lentã - a unui sistem detestat
– un ssitem din care nu vedeam atunci nici o posibilitate de
scãpare ºi care pãrea ireversibil ºi etern…” (p.94).
18 Idem, p. 95.
19 Ion Vianu, p.117.
159
20 Matei Cãlinescu, p.190.
21 Idem, p. 199.
22 Idem, p.202.
23 Ion Vianu, p.122.
Iulian BOLDEA
Jurnalul unui eretic
Din jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu au fost
publicate, în anii ’60, câteva fragmente, nesemnificative
pentru intenþiile ºi dimensiunile sale adevãrate, pentru ca
în 1976 sã aparã, la iniþiativa lui Virgil Ierunca, o variantã
în limba francezã (Journal d’un hérétique). Editura Dacia
publicã, în 1994, Jurnalul unui cobai, cuprinzând
însemnãri dintre anii 1940-1954.
Autorul însuºi, într-o scrisoare din 1967, sublinia
calitatea documentarã ºi aproape ficþionalã a acestui
jurnal: „este aproape un roman sub forma convenþionalã
a unui jurnal. [El vorbeºte despre] condiþia de cobai a
poporului român care rãmâne acasã ºi nu peregrineazã ca
eroul lui C.V. Gheorghiu din Ora 25. Nu ºtiu dacã-þi mai
aduci aminte de piesa mea Asta-i ciudat!, jucatã prin 1946
la Studioul naþionalului ºi de care tu spuneai cã trebuie sã
fie un document «sur le vif». Erau acolo niºte lumpeni
interogaþi de poliþie. Întrebat din ce trãieºte, unul din ei
rãspundea: «Din curiozitate». Atunci am crezut cã fac
numai un spiritual joc de cuvinte. Astãzi, eu însumi trãiesc
numai din curiozitate, din curiozitatea destul de disperatã
a cobaiului care vrea sã vadã cum va reacþiona la noile ºi
neprevãzutele seruri ce-l mai aºteaptã”.
Cazul lui Miron Radu Paraschivescu este unul sin-
gular în zodia proletcultismului ºi jurnalul ni-l prezintã ca
atare. Autorul Cânticelor þigãneºti s-a aflat de la
începuturile sale sub semnul ideologiei comuniste. Fer-
vent al acestei miºcãri, scriitorul n-a renunþat, însã, la
exerciþiul luciditãþii, ºi-a conservat intact examenul raþional
al unor inadecvãri ori exagerãri doctrinare. În fapt, în cazul
sãu, asumarea unei ideologii este mereu dublatã de o
conºtiinþã interogativã, de un demers analitic ce avea
menirea de a instaura o distanþã, de a figura o detaºare ºi
un gest de respingere, fapt observat ºi de Virgil Ierunca,
în cartea sa Semnul mirãrii: „Comunist la o vârstã încã
foarte fragedã, poetul n-a avut de la nimeni mai mult de
suferit decât de la propriul sãu ideal. M.R.Paraschivescu
a fost ereticul prin excelenþã. N-a cerut niciodatã nimic
pentru el însuºi ºi i s-a refuzat, totdeauna, totul în numele
credinþei pentru care milita. Aparent, contradicþia e
dialecticã: în realitate, ereticul e mai primejdios pentru o
ortodoxie decât înºiºi adversarii ei. Când ereticul este ºi
poet, lucrurile se complicã ºi mai mult. Revoluþia ºi-a
mâncat mereu poeþii, ca o Medee prozaicã neputând
digera un mit sublim ºi gratuit ca acela al poeziei. Într-o
vreme când, mai ales la noi, poeþii se convertesc, nu o
datã, în niºte curteni disponibili – Curtea umplându-i de
daruri ºi de demisii morale -, M.R.Paraschivescu a fost
conºtient de o altã condiþie a poetului: aceea care face din
el un «pãgubos» (...). Martor al imposibilitãþii de a trãi
sub dogma comunistã, M.R.P. a fost însã ºi martorul
dezintegrãrii acestei dogme, iar versurile lui anunþã un
proces al cãrui sfârºit nu i-a fost dat sã-l trãiascã (...)”.
Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu poate fi
citit pe mai multe planuri ale structurãrii sale. Existã, mai
întâi, un plan al biograficului primar, al faptelor, gesturilor
ºi evenimentelor, al figurilor umane aduse la suprafaþa
conºtiinþei diurne ºi notate cu minuþie a detaliului ºi cu
detaºare caracterologicã. Scriitorul decupeazã, din „spuma
zilelor”, caractere ºi gesturi, compune fizionomii, rezumã
carenþe intelectuale ori morale („ªedinþã redacþionalã la
160 înapoi la proletcultism - despre martori
«Revista literarã». Mã uit la fiecare. Mausi ezitã când e
vorba de o orã pe zi. Noteazã vãdit, dar nu þine minte.
Când îi propun sã ne vedem dupã ºedinþã, preferã un film
unei convorbiri cu mine. Aurel Baranga lungeºte vorba
inutil într-o ºuetã inutilã, în cursul cãreia nu ezitã sã-ºi
atribuie citate dintr-alþii. Saºa Panã comite în convorbire
penibile greºeli gramaticale. Nina Cassian e tot timpul uºor
ironicã, cu aere superioare. A plecat din ºedinþã pretextând
cã are treabã”).
Un alt palier al structurãrii semantice a jurnalului
lui Miron Radu Paraschivescu îl reprezintã acela al
meditaþiei, al reflecþiei detaºate de magma întâmplãrilor
zilnice, în care conºtiinþa se concentreazã asupra unor
teme grave: timpul, istoria, iubirea sau moartea, reflecþii
proiectate în enunþuri sobre, în acoladele destinse ale unei
frazãri solemne, dar lipsite de patetism. Iatã, de pildã, o
commentatio mortis edificatoare, în aceastã privinþã:
„Moartea e gravã nu fizic, ci în conºtiinþã, în pre-ºtiinþa ei.
ªi totuºi, murim; ãsta e adevãrul. Murim în fiecare zi, pe
mãsurã ce îmbãtrânim, ºi nu ne dãm seama de lucrul ãsta
decât pe epoci, pe cicluri, în momentul în care încã un
strat de carne s-a zbârcit, s-a stors, s-a mortificat, când
încã o experienþã s-a acumulat ºi rãzbeºte în conºtiinþã.
Tinereþea fãrã bãtrâneþe asta trebuie sã fie: moartea
cotidianã neajunsã niciodatã în conºtiinþã. Ignorarea
completã a morþii carnale care pãtrunde zi de zi ºi ceas de
ceas în noi. Dar pentru asta, trebuie sã fii ancorat foarte
adânc în viaþa din jurul tãu, în muncã, în luptã, în nãdejdi,
sã faci toatã vremea ceva, sã fii prins în treaba oamenilor,
în interesele ºi nãdejdile lor, sã mergi cu ei împreunã, sã te
identifici cu ei, sã fii ei. Sã n-ai timp sã-þi dai seama cã
îmbãtrâneºti, cã mori în rate, în parcele, în doze mici”.
Desenul „infernului interior” se proiecteazã, însã,
pe fundalul unui infern aievea, al dogmelor, meschinãriei
ºi intoleranþei comuniste, al frustrãrilor ºi umilinþelor
cotidiene. Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu ne face,
aºadar, martori la toate aceste umilinþe, la toate aceste
orori pe care ochiul comunistului eretic le înregistreazã
fãrã clemenþã, fãrã idealizare, uneori într-o frazã uimitor de
albã, de neutrã, neimplicatã ºi, totuºi, atât de stringentã,
prin adevãrul patetic ce rãsunã în ea. E revelator, de pildã,
modul în care e denunþat cameleonismul ori „dedublarea”
vicioasã, vinovatã a unor carieriºti ai proletcultismului:
„Invazia asta a «crapulei» a copleºit ºi a viciat pânã-n
mãduvã încercarea noastrã revoluþionarã. Pãtura
crapularzilor a cãpãtat aproape un caracter de masã: de la
nulitãþi ca familia A. Toma, T. ªelmaru, A. Baranga etc.,
pânã la notorietãþi ca Mihail Sadoveanu ºi trena (Sevastos,
Cezar Petrescu, Demostene Botez etc.), tot terenul e
invadat de «foºtii rezistenþi», foºti, în realitate, agenþi
camuflaþi de poliþie, provocatori notorii sau pur ºi simplu
slugi ale marii burghezii ºi foºti curteni regali ca Zaharia
Stancu, Al. Rosetti, Horia Liman, Tiberiu Vornic, Cicerone
Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuº etc., ca sã
nu mai vorbim de cele mai afaceriste elemente ale dreptei,
de la cuziºti pânã la legionari, care-au ºtiut suge din þâþele
tuturor regimurilor ºi bugetelor, împlinind pretutindeni
aceeaºi sacrosanctã misiune de agenþi acoperiþi: Eusebiu
Camilar, Mihu Dragomir, Florea-Rariºte, Baconski etc.”.
Jurnalul cuprinde însã ºi câteva pagini dense în
care scriitorul îºi exprimã opþiunile estetice, refuzând orice
„orientare” schematicã ºi mutilantã a artei, recunoscându-
ºi un dar de a „grupa” oamenii, „dar” ce se fundamenteazã
pe „dragostea pentru încheieturile lucrului artistic, în
amãnuntele structurii lui: pe calea ce merge la fiorul prim,
la emoþia adâncã, sincerã, singura din care naºte o artã
veritabilã (valabilã). Aceastã metodã o recomand cãlduros
tov. Novicov, Moraru, Grosu, Bratu ºi oricui ne face cinstea
sã releve, fie ºi negativ, aspecte din munca noastrã. Dar
vreau sã insist cã psihologia artei nu e totuna cu enunþarea
dogmaticã a unor formule: naturalism, realism, estetism,
formalism etc. (...). Cu toate astea, tovarãºii Novicov,
Moraru, Grosu au dovedit faþã de un Marin Preda, Aurel
Rãu, Gurghianu, Dumitru Mircea, mai puþinã îngãduinþã
chiar decât Lenin faþã de Avercenko. Socotesc cu totul
nejustã o asemenea atitudine, nu numai fiindcã ea
demobilizeazã oamenii, dar fiindcã e o atitudine de grav
dispreþ faþã de procesul adânc, real, al elaborãrii artistice”.
De fapt, Miron Radu Paraschivescu îºi exprimã opþiunea,
în modul cel mai hotãrât, pentru principiul autonomiei
esteticului, în detrimentul unei literaturi alcãtuite din
lozinci, dogme comuniste ºi reguli de creaþie sterpe ºi
tiranice. Delimitarea unui spaþiu al artisticitãþii i se pare
diaristului elementul cel mai important („Asta ne-am
propus ºi sperãm sã realizãm: cucerirea ºi diferenþiarea
unui domeniu artistic, absolut necesarã astãzi ca sã nu
cãdem în ºabloane”).
Martor al unui timp al anomiei ºi al mediocritãþii
artistice agresive, Miron Radu Paraschivescu îºi asumã
cu luciditate propria condiþie. Scrisul sãu e adesea crispat
de neputinþã, inflamat de speranþã, îndârjit ori descurajat,
dilatat ori neutru. Un apel la libertatea scrisului, dintr-o
scrisoare, are un aer donquijotesc, dacã ne gândim cã a
fost adresat în plin realism socialist, în plinã campanie
proletcultistã de depersonalizare a artei prin inserþia
dogmei ºi a lozincii: „Dar cred cã e timpul, dragã Traiane,
ca voi, cei de la conducerea treburilor scrisului, sã aplicaþi
aceeaºi metodã dialecticã ºi-n faza cea de-a doua: spunând
da producþiilor submediocre ale unor Frunzã ºi Deºliu, sã
lãsaþi sã se afirme ºi producþia de calitate, a unor Tulbure
sau Marin Preda. ªi tu ºtii ce vreau sã spun prin «sã
lãsaþi». Sã lãsaþi într-adevãr scrisul liber. E vremea acestei
experienþe, crede-mã! Numai aºa pot creºte talente
autentice ºi numai aºa scrisul nostru va putea cãpãta viaþã.
Desfiinþându-se «ajutorãrile» redacþionale ºi editoriale
care rãpesc scriitorului (sau i-l cenzureazã) orice gest de
iniþiativã, orice umbrã de personalitate ºi, pânã la urmã,
orice urmã de interes faþã de scrisul lui. Lãsându-l pe acesta
sã scrie ºi sã publice cum îl taie capul. De-abia aceastã
cale ar putea duce la dezbateri în contradictoriu prin
paginile revistelor ºi gazetelor, la naºterea unui curent de
opinii, vreau sã zic la cel puþin douã, la antrenarea
spontanã ºi sincerã a cititorului în aceste dezbateri”.
Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu e un jurnal
care parcã se scrie pe sine, în care fãptura ºi destinul
autorului se lasã, s-ar spune, transcrise de cuvinte, de
enunþuri, de propoziþii crispate, scrâºnite, iluzorii ori
dezabuzate, într-un „ev de întunecime”, într-un „timp al
abdicãrii, al falsitãþii ºi al autoumilirii”. Jurnalul unui cobai
este tocmai un posibil antidot la acest „nou ev mediu care
ne bate la uºã”, cum numeºte Miron Radu Paraschivescu
perioada întunecatã a „obsedantului deceniu”, este un
document afectiv, un exerciþiu de memorie ºi o dovadã de
curaj, dar, în egalã mãsurã, ºi mãrturisirea eºecului unei
ideologii inepte ºi a unei epoci literare tragice ºi groteºti:
proletcultismul.
Lidia Agricola,
O ºedinþã ilegalã
 înapoi la proletcultism - antologie 161

Eugen JEBELEANU Din lumea’ntreagã, din Carpaþii mei,

v’aruncã ochii pruncilor scântei.

Fântâna din Coreea În van veþi cãuta fântâni

„… Aceeaºi martorã a arãtat cã, pe când era dusã
spre a fi torturatã, a vãzut cum niºte deþinuþi erau aruncaþi
de vii în puþul din curte. Membrele comisiei au cercetat
acest puþ. El are ghizduri de 60 cm înãlþime, un diametru
de 1 metru ºi o adâncime de 7-8 metri. Când soarele lumina
puternic, pe fundul puþului se vedeau clar cadavre de
oameni. Aproape de suprafaþa puþului era cadavrul unui
copil îmbrãcat cu o bluzã de culoare închisã ºi cu naturi
strãlucitori…”
(Din raportul comisiei internaþionale a femeilor
pentru constatarea atrocitãþilor sãvârºite de
trupele americane în Coreea.)
Nu s’arãtase încã’n vremea ceea
rãzboiul, – în oraºul din Coreea.
Senin era vãzduhul ºi înalt.
Copiii – oacheºi – se jucau pe-asfalt.
Femeile, pe mese’ncovoiate,
gândeau la ei ºi pregãteau bucate.
Sosiserã pãrinþii, din uzinã.
Nu zumzãia’n vãzduh nici o albinã,
sã limpeziþi de sânge-a voastre mâini!
De pretutindeni o sã vã pândeascã
sticloºii ochi de prunci, sã vã’mpietreascã.
Vã va’ngheþa mânia lumii,
blestemul tatãlui ºi-al mumii.
Orice fântânã fi-va buzã
ce sângereazã ºi strigã ºi acuzã.
Orice fântânã, – o gurã
de piatrã asprã’ncremenitã’n urã.
Tot ce-aþi ucis, nu, n’a cãzut în moarte!
Din scrumul din Coreea facem carte,
s’o vadã oamenii, s’o ducã vântul,
sã umple de mânie-ntreg pãmântul!
Nu, n’aþi ucis fântâna, Nu e oarbã.
Cu mii de guri aºteaptã sã vã soarbã
ªi ne învaþã cum sã vã urâm!
Cum sã luptãm, cum sã vã doborâm!

nu se miºca o frunzã. În oraº,

sunau, spre casã, cei din urmã paºi.

Se pregãtea oraºu’ntreg de prânz,

când – necheazã’ntr’un grajd, deodatã,-un mânz.

Un vânt pãru cã bate, ca de searã.

Toþi arborii, treziþi, se tulburarã.

Sburã o pasãre, ºi’n urm㠖 toate,

ºi se’ncurcarã’n aripi, speriate,

ºi-alunecarã pe sub zid, puzderii.

De cearã se fãcu lumina verii.

Tunã. Se spulberã vãzduhu’n scame.

Copiii se-adunarã lângã mame.

De tunete se clãtina oraºul.

Sclipind, pe ceruri, se zãri vrãjmaºul.

În valuri, fortãreþe-sburãtoare
acoperirã sfâºiatul soare:

Americanii! Metru dupã metru,

vãrsarã focu,’n mâini cu cronometrul.

Cãzu femeia’n uºã; lângã ea

castronul cu orez mai aburea. Florica Cordescu, Portretul
poetului Eugen Jebeleanu
Trei avioane iuþi, cu focuri scurte
þintirã’n pruncul ce fugea prin curte.

Cãzurã morþi bãtrânii lângã linguri,

câinele’n lanþ se spânzurase singur.

Urnindu-se din loc, case, mormane

se prefãcurã’n scrum ºi în maidane.
162 opera aperta
Emil BRUMARU Sonet 4 (inedit)

De vrei sã-þi fie faþa lie

Infernala comedie Precum e pieliþa de crin,
Oh, suge-mã ºi cu-alifie
Sonet 1(Elogiul spermei) (inedit ) De-amor pe-obraji unge-te lin.
Dar de vrei fese bulbucate
Nu-i alifie mai de preþ Mai albe decît lebãda,
ªi nici mai reavãne dantele, Scula-mi de-o mie de carate
Mai iute nu þîºnesc sãgeþi, Primeºte-o între ele, grea,
Mai calde nu-s la gît mãrgele, ªi sîrguieºte-te sã-þi intre
ªi nici brãþãri nu sînt mai moi Cît mai adînc, pe burtã stînd
De atîrnat la laba mîinii, La margine de pat, cuminte
ªi nici mai delicate ploi ªi-mbujoratã , pînã cînd
Nu-i pot muia iubitei sînii, Vei clipoci-n celeste sperme
ªi nici o candelã mai grea Asemeni unei mlaºtine eterne…
Nu-i ca aceea care-mi poartã
Uleiul sfînt ºi roua mea,
Oh, nici un zeu n-ar ºti sã-mpartã Sonet 5 (inedit)
Cu-atîta dãrnicie viaþa
Albã ºi groasã ca dulceaþa! Scîrbit de cîte toate
Se-ntîmplã-n lumea asta,
Azi dimineaþã-n perne
Sonet 2 (inedit) Mi-am rãsucit nevasta
Cu faþa-n jos ºi-n locul
Iubito, raiul tãu cel strîmt Cel tainic dibãcie
ªi-adînc ºi laic dintre fese, Am pus sã intre-ntreagã
Îmi ceri, miºcînd genele-þi dese, A mea grea bãrbãþie.
În versuri proaspete sã-þi cînt. Apoi am întrebat-o:
Ci eu, nemernicul ce sînt, “Îþi place cînd în tine
Storc din cãpºuni ulei sub prese, Lucreazã diamantul?”
Fãþarnic ceru-ntind pe mese Ea îmi rãspunse:”Bine
ªi din aluatul cel mai blînd Mã simt atuncea,dragã;
Îþi fac pîiniþe lungi ºi drese Parcã aº fi o fragã!!!”
Cu cînepã ºi-apoi, roºind,
În timp ce-n flori umedã iese
Pe lume roua din pãmînt, Sonet 6 (inedit)
Pun îngerii sã þi le-ndese,
Plini de evlavie ºi-avînt, Chiloþii tãi murdari mi-s dragi,
În curul rozbombat ºi sfînt! Oh, sã-i miros smerit mã-ncumet;
Vreau milaneza lor pe suflet,
În gurã spuma-le de fragi;
Sonet 3 Sã-i fîlfîi, sfînt drapel, în vîntul
Unor mãceluri de lighean;
O, vremurile cînd eram ferici! Cînd mor sã-mi puneþi pe mormîntul
Timpul curgea ca piºalãul, moale, Proaspãt chiloþi purtaþi de-un an!
În ale zile de-alabastru oale; Dar cît sînt viu, blazon sã-mi fie,
Oh, castronaº, uh, pãmãtuf, ah, brici Mînjiþi de menstruaþii, sperme,
Cu care mama îºi rãdea sub poale, Piºaturi blonde ºi lãlîie,
Împrãºtiind prin casã floci unici, Cãcaturi aburind eterne,
Buzele moi ca niºte balamale ªi-anume gãuriþi sã-þi intre,
ªi ciucureii creþei gãurici, Fãr’ a-i da jos , orice în vintre!!!
Încît fãceam la gurã dalbe bale
ªi ne bãgam în pivniþi prin gîrlici
Ca sã ne futem dulce fii cu fiici Sonet 7 ( neterminat)
ªi-apoi cu-n degeþel plin de fecale
Sã desenãm pe zidurile pale Þi-e trupul scos din muzici
Un milion de pule ºi infinþi lindici! De flaute subþiri
De-aceea de popoul
Tãu singurã te miri
 opera aperta 163

Cã þi-e atît de mare ªi uneori,cînd roua apasã-n geamuri, grea,

ªi-atît de despicat În zori spuziþi de ziuã,vei suferi pedeapsã…
Cînd iese lin din rochii ………………………………………..
Pe-o margine de pat ………………………………………..
ªi de ruºine-obrajii
ªi fesele-þi se fac
Mai roºii decît floarea Sonet 11
Cea roºie de mac…
……………………. Tamariuºka, sub plãpumi din puf de ibis dã-mi,
……………………. Cu sclifoseli de þaþã, flocii bogheþi de zînã.
Cu limbuliþa-þi rozã tu sufletu-mi afînã.
Tristeþea îmi atîrnã în praf ca un þãrþãm
Sonet 8 (inedit) De catifea adusã prin zloatã cu rãdvanul
Din Þarigrad. Oh, Doamne, nu-s struguri în comerþ
Ieri sora ta mai micã Mai proaspeþi decît þie îþi este-n zori curanul
M-a luat uºor de mînã Îmbrobonat de vise. ªi-atunci de ce mã cerþi
ªi-a început sã-mi spunã Cã-l jinduiesc ºi-l caut ca sã-l sãrut intim?
Cu glas de rîndunicã: Jucîndu-ne de-a iadul cu draci ºi cu cazane
“Eu ºtiu sã sug mai bine De smoalã, mãdularul meu hai sã-l clocotim
Decît oricine-n lume, De viu între aceste dulci buci aliotmane
Cu limba pot susþine Pîn’ n-o sã mai rãmînã dintr-însul decît numai
Pe vîrful roz dulci spume Divina clãbucealã de-amor ce-o face spuma-i !
ªi-n poponeaþa-mi albã,
A continuat în ºoaptã,
E-o gãuricã dalbã Sonet 12 (inedit)
Care clipind te-aºteaptã
Sã vezi cît e de-adîncã.” Þii mine cînd erai elevã
Apoi porni sã plîngã… ªi îþi umpleam de dimineaþã
Vieaþa cu perlata-mi sevã?
Apoi plecai prin frig ºi ceaþã
Sonet 9 La ºcoalã unde diriginta,
Simþind mirosul,te chema
Þi-s bucile frumoase ca douã fenomene În cancelarii ºi plãcinta
Cereºti ce se întîmplã o data-ntr-un mileniu, Pizduþei blînd þi-o dãscãlea
Pe hãrþile stelare þi le-a-nsemnat alene ªi te lãsa pe urm-acasã
Cu mîna lui buimacã de pofte dulci un geniu. Ca sã ma sugi.Ci tu-i spuneai
ªi sînii þi-s cu piscul în nori cînd stai pe spate Cã altfel nu poþi fi voioasã.
Întinsã în grãdina din dosul casei vechi. Oh, noi trãiam atunci în rai.
Picioare lungi, în carne de trandafir lucrate, ªi totul nu era nimic
Crãceºti, semeaþã nimfã,pînã la ºapte leghi! Faþã de sacrul tãu lindic!
ªi-n pizda ta se-adunã toþi fluturii din lume,
Bolnavi sã-þi soarbã-n trompe nectarul ce-l secreþi,
Þi-o-mpotmoleºte roua, þi-o bate-n groase brume
O toamnã-mbolnãvitã de-albeaþã pe pereþi.
Ci eu, sã te cutemur, îþi picur din ibricul
Cel falnic de alamã, cu ceai rusesc, lindicul!

Sonet 10 (neterminat)
Justin Nãstase,
În asuprire blîndã o sã te þin de-acum. Buciumaºul
Din pat tu nici o clipã n-ai voie sã cobori!
O sã-þi aduc pahare de apã ca la flori
ªi de spãlat calupuri chineze de parfum.
ªi pile cu zimþi trainici, ºi forfecuþe reci
Cu care sã-þi faci unghii vestite la picioare,
ªi-o razã de luminã subþire ca sã-þi freci
Lindicul mic , topindu-i plãcerea dulce-n soare.
ªi-adesea þi-oi da-n braþe chiar bãrbãþia mea
S-o mîngîi lin cu limba ta proaspãtã ºi asprã.
164 epistolarul de la olãneºti
Alexandru MUªINA
Gicã Contra, între ASPRO ºi U.S.
Olãneºti, 11.07.2004
Dragã Cis,
Semnificativ ºi întristãtor, în recentul „scandal
ASPRO”, e cã spargerea „buboiului” nu s-a produs atunci
când trebuia - ºi anume, acum doi ani - ci doar în momentul
în care a fost „atins” unul dintre seniorii culturali ai zilei.
Cã v-aþi dat, tu ºi Cornel Moraru, demisia dintr-un
juriu al cãrui preºedinte ºi-a fãcut propriile jocuri - cu
sprijinul unor „fideli”, ca sã nu zic altfel - e bine. Dar,
normal era sã v-o daþi acum 2 ani, când acelaºi juriu a
acordat marele premiu ASPRO propriului preºedinte,
Adrian Marino.
Cel mai grav e cã nici unul dintre membrii ASPRO,
nici mãcar eu, care mã doresc principial ºi integru, nu a
protestat în scris împotriva acestei aberaþii. Ce-i drept,
acum doi ani, la Galele premiilor ASPRO, împreunã cu
Tudor Jebeleanu, am repetat, în barbã, privind în jos „Huo!
Ruºine!”, în mijlocul aplauzelor care anunþau acordarea
Marelui Premiu. Cam ca la ºedinþele de partid de pe
vremuri; ca miile de dizidenþi post coitum pe care-i tot
aflãm din ce s-a publicat în ultimii ani.
De ce n-am scris nimic atunci? Pur ºi simplu am tot
amânat, m-am luat cu altele, am uitat. Vina mea nu e mai
micã, însã. Cum vinovat mã simt cã nu am protestat în
scris ºi împotriva situaþiei aberante, toleratã, justificatã,
ba chiar promovatã de I. B. Lefter, de a avea, printre cei
nominalizaþi la premiile ASPRO, autori morþi (sãrmanii),
unii de mai bine de un secol, ca porumbeii Tropoþel
Eminescu ºi Popoþoni Micle. (O replicã de-a lui Virgil
Ierunca, nominalizat la aceeaºi secþiune: „Sper, sã nu
câºtig…E vorba, totuºi, de Eminescu…”) Argumentul lui
I.B.L.: se premiazã cãrþi, nu autori. Pãi, aºa, dacã se
descoperã vreun manuscris de-al lui ªtefan cel Mare &
Sfânt, musai sã ia premiul ASPRO!
Desigur, i-am spus lui I.B.Lefter cã e absurd sã
premiem autori decedaþi (chiar dacã între ei se numãrã
unii remarcabili, dragi sufletului nostru, ca Mircea
Nedelciu). Desigur, am protestat, la ultima adunare
generalã ASPRO, de la care ai lipsit, împotriva acestui
„principiu” caraghios, care-l face pe clasicul Eminescu un
nominalizat ASPRO (nici mãcar n-a luat premiu!).
Desigur cã am protestat, la aceeaºi adunare,
împotriva autoatribuirii (prin mijlocirea juriului devotat)
a Marelui Premiu (modelul Ceauºescu, care s-a
autoproclamat preºedinte prin intermediul Marii Adunãri
Naþionale) de cãtre Adrian Marino. Mai mult, am cerut
desfiinþarea respectivului juriu, care s-a fãcut ºi ne-a fãcut
de râs, ºi înlocuirea lui cu un juriu nou, reprezentativ pentru
ASPRO (N.B. – Ioana Pârvulescu nu este membru ASPRO;
Adrian Marino, Monica Spiridon sau ªtefan Borbely nu
ºtiu ce relaþie au cu ASPRO, cã de vãzut nu i-am vãzut la
nici una dintre ºedinþele sau adunãrile noastre).
În binecunoscutul stil birocratic, prezidentul
I.B.Lefter a trecut rapid peste, cu un clasic „Se va analiza
ºi se va lua o hotãrâre în prima ºedinþã a Consiliului de
conducere ASPRO”. Perfect! M-am regãsit, pe deplin, la
fostele ºedinþe P.C.R. Obiceiul din fire n-are lecuire. Sau,
mai grav: singurul model de democraþie pe care l-am învãþat
cu adevãrat, în România postbelicã, e „democraþia internã”
(ce fain sunã!) a defunctului (dar nu de tot) P.C.R.
Observaþie: am fost singur în protestul respectiv. În
particular, câþiva prieteni adevãraþi ºi oameni cinstiþi
altminteri, mi-au spus s-o las baltã, cã altfel arunc o
„umbrã”, o „pat㔠pe ASPRO (cã-i întinez idealurile no-
bile, vorba lui mister I.), cã-l slãbesc în lupta dreaptã cu
corupta & gerontocratica Uniune a Scriitorilor.
Nu-i vorbã, despre U.S. n-am avut ºi n-am o pãrere
mai bunã, dar nu pot sã nu observ cã ASPRO a devenit,
pe nesimþite, tot o „Uniune”, doar cã ceva mai micã ºi mai
sãracã, la fel de „ilegitim㔠în deciziile interne, la fel de
puþin transparentã în activitatea, în acþiunile „conducerii
superioare”. ªi încã: pentru mine, Uniunea era un fel de
putanã bãtrânã, care se frecase cu toþi politrucii &
securiºtii, începând cu Mihai Beniuc, dar ASPRO era o
„tânãrã vergin㔠în care-mi pusesem toate speranþele,
toate visele, pe care – da! – am iubit-o. Ca sã ajungã…
Dar mai bine s-o iau sistematic, ca sã-mi vãrs oful.
Nãscutã la iniþiativa marelui generos (ºi naiv, totuºi!)
Mircea Nedelciu, Asociaþia Scriitorilor Profesioniºti s-a
dorit nu o concurentã a U.S., ci un alt fel de asociaþie de
scriitori, un model de democraþie ºi eficienþã. Un mod de
a demonstra – noi, optzeciºtii – cã se poate ºi altfel. Ei
bine, nu s-a putut.
La a doua adunare generalã ASPRO, deja, s-a votat
– retroactiv – sã fie declaraþi membrii fondatori (?!) o serie
de colegi de-ai noºtri, superprestigioºi, între care ºi Mircea
Cãrtãrescu. Care (N.B.!) nu a fost prezent nici mãcar la
adunarea la care a fost declarat membru fondator.
Apoi, sistematic, au fost aleºi membrii în „Consiliul
de conducere” membrii ASPRO absenþi la respectivele
adunãri generale de alegeri (sã zicem Magdalena Ghica/
Magda Cârneci).
Cum, la adunãrile generale, veneau tot mai puþini
membri ºi riscam sã fie nestatutare, s-a decis ca fiecare
membru prezent sã poatã vota (delegat de ei) în numele a
2, apoi 3, membri absenþi. Abia-abia s-a votat statutar, în
condiþiile în care erau prezenþi cam 25% dintre membrii
ASPRO.
S-a renunþat, de facto, ºi la aceastã ficþiune la ultima
adunare generalã (despre care o sã-þi povestesc pe larg
mai încolo), cea din 2002, la care – numãraþi de mine – n-
au fost mai mult de 15 membri prezenþi, deºi ASPRO avea
(are?) peste 150 de membri.
Recunoºti procedurile „clasice” ale „democraþiei
interne” P.C.R., adaptate – desigur – vremilor postmoderne
ºi economiei de piaþã? Dar eu ce-am pãzit? Am fost, cum
ºtii bine, eternul (ºi fascinant de inutilul, ridicolul) Gicã
 epistolarul de la olãneºti
Contra. Am protestat, am atras atenþia, am propus, am
votat (contra!) … Degeaba!
Nepãsarea faþã de propriul statut în luarea unor
decizii a aºezat, în ochii mei, ASPRO pe aceeaºi treaptã
cu hârºita U.S. Un mic, dar nu lipsit de semnificaþie, exemplu
îl constituie felul în care s-au fãcut primirile în ASPRO.
În statutul asociaþiei se prevede expres cã oricare
dintre membrii fondatori are drept de veto la primirea unui
nou membru ASPRO (fãrã a-ºi explica votul). Era (mai
este?) singurul „privilegiu” al membrilor fondatori, menit
de a împiedica intrarea în ASPRO a tot felul de nulitãþi,
inclusiv din cele refuzate de U.S.
La un moment dat, s-a prezentat ºi cererea unui
anume Decuble (poet, cred cã ºi universitar) din Iaºi. Am
opus veto-ul meu. Culmea, l-am ºi argumentat: junele în
cauzã m-a atacat dur, ca sã-i facã pe plac lui Cassian Maria
Spiridon, boss-ul local (de la Convorbiri Literare), pe
care-l enumerasem printre liderii „Ligii mediocrilor” din
poezia românã de azi. Un þuþãr, deci, al lui C.M.Spiridon,
nu doar un poet mediocru, dar ºi unul dintre cei mai „rãi”
adversari ai ASPRO.
Dupã lungi ciorovãieli (?!) s-a invalidat cererea lui
Decuble. Ca, la adunarea generalã urmãtoare, sã-l vãd
reprezentând, bine-mersi, aspriºtii ieºeni. Când l-am
întrebat pe prezidentul I.B.Lefter, cum a rãmas cu votul
ASPRO ºi veto-ul meu, a scãldat-o, argumentând cã …„În
ºedinþa Consiliului de Conducere s-a hotãrât ca, totuºi,
sã fie primit.” Pãi, atunci, vin ºi întreb, ce valoare mai are
Statutul ASPRO, ce mai înseamnã a fi membru (ºi încã
fondator) al junei ºi curatei ºi democraticei asociaþii?! Cu
ce obraz le mai dãm altora, prin gazeturi, lecþii de
democraþie?! Sau revenim la vorba din bãtrâni: „Fã ce
spune popa, nu ce face popa”?
N-am nimic cu numitul Decuble, cândva „devotat”
al lui C.M.Spiridon, acum contestatar al aceluiaºi (ciudate-
s rãzboaiele civile ale scriitorilor); poate nici nu-i mai rãu
ca alþi membri ASPRO (legali); am ce am cu respectarea
Statutului ºi a votului meu într-o organizaþie la constituirea
cãreia am pus ºi eu umãrul.
Dar Uniunea Scriitorilor? Repet, în ceea ce o
priveºte, nu mi-am fãcut niciodatã iluzii. Nereformatã, în
fond, U.S. este un mastodont neo-comunist, netransparent
(în luarea deciziilor ºi gestionarea fondurilor) care – cel
puþin o dat㠖 ºi-a încãlcat propriul statut (a organizat
alegerile conform unui nou statut, validat în urma
respectivelor alegeri). O organizaþie în care un singur om
nu s-a schimbat în 14 ani [...]. (La fel ca la B.N.R. Mugur
Isãrescu – paralela nu-i fãrã sens). Pãrerea despre
mascarada democraþiei din U.S. mi-am exprimat-o prin ’92
sau ’93, când de la „înalta tribun㔠a unui Congres al U.S.
le-am spus celor din salã, pregãtiþi sã treac㠖 prin vot –
peste propriul statut, doar atât: „Mi-e ruºine cã nu vã e
ruºine”. (Am o dovadã pentru asta; am fost citat într-una
dintre gazetele epocii).
O Uniune a Scriitorilor incapabilã sã strângã (nici
mãcar în proporþie de 10%) timbrul literar, la care legea o
îndreptãþeºte de peste 14 ani, care se vaitã de lipsa de
fonduri (timbrul literar nestrâns e de aproximativ 10
miliarde de lei, anual) ºi care trãieºte din închirierea unui
spaþiu cãtre un cazinou. Pentru conducerea U.S. apariþia
ASPRO a fost o binecuvântare: a fost (este) duºmanul
165
necesar, prin care se distrage atenþia membrilor U.S. de la
toate nerealizãrile (sau neregulile) din U.S. De ce nu s-a
strâns timbrul literar? Pentru cã ºi ASPRO cere timbrul
literar? De ce nu existã mai multã transparenþã în U.S.? Ca
sã nu-i afle secretele „spionii” ASPRO. º.a.m.d. (La ultimele
alegeri, sperietoarea a fost cã vine Lefter cu aspriºtii lui ºi
pune mâna pe U.S., sub protecþia lui Manolescu, care le-
a fost „tãtuc” la „Cenaclul de luni”.) Mai mult, succesivele
conduceri ale U.S. au practicat o totalã ambiguitate în
relaþia cu membrii U.S. care au fost ºi membri ASPRO. Cu
unii, par examplu chiar tu, magistrul Cis, se poartã mai
degrabã cu mãnuºi: membru în comitete ºi comiþii (inclusiv
de premiere) ale U.S., deºi notoriu ºi nedezminþit (onoare
þie!) membru ASPRO*. Cu alþii… când, cum. Ba li s-a dat,
ba nu li s-a dat voie sã voteze în alegerile de la U.S.
Culmea caraghioslâcului: în timp ce eram ameninþaþi
cu excluderea din U.S. (fiindcã suntem membri ASPRO),
în Uniunea cea purã & durã au fost primiþi membrii
fondatori ASPRO (între care Simona Popescu, soþia lui
I.B.Lefter, prezentat ca „demolatorul” U.S. Apropo, nici
mãcar el, I.B.Lefter n-a fost dat afarã din U.S.!)
Mai înþelegi ceva? În afarã de faptul cã suntem în
plin post-fanariotism, în acea ambiguitate instituþionalã
în care prosperã pescuitorii în ape tulburi. Între care,
inevitabil, Cãlin Vlasie.
La un moment dat, s-a inventat (cred) ºi funcþia de
vicepreºedinte ASPRO, special pentru Cãlin Vlasie, în
speranþa c㠖 având el mulþi bani – va da ceva ºi pentru
ASPRO. N-a dat nici un leuþ. Ca atare, n-a mai fost reales
vicepreºedinte. A urmat un an în care, pe la spate, a înjurat
ASPRO cât a putut. Drept urmare, a fost reales
vicepreºedinte. Vãzând cã ASPRO e tot mai mult o formã
fãrã fond (ºi fonduri), Cãlin Vlasie – mai nou prieten cu
Uricaru, preºedintele U.S. – ºi-a „tras” o filialã a Uniunii
Scriitorilor la Piteºti (?!), pe bazã de membri ASPRO, între
care George Izbãºescu ºi Gheorghe Crãciun. Cu el ºef (ºi
Crãciun adjunct), bineînþeles.
Finalul: la ultima (istorica?) adunare generalã
ASPRO, Vlasie a pledat pentru „împãcarea” cu U.S.,
inclusiv pentru renunþarea la timbrul literar. Ceea ce s-a ºi
fãcut, fãrã consultarea membrilor ASPRO (am aflat, din
ziare, ca-n Caragiale, cã eternul „Consiliu de conducere”
a renunþat la buclucaºul timbru literar). În plan material,
pierderea a fost zero: ASPRO n-a fost cu nimic mai bunã
decât U. S. întru strângerea banilor care i se cuveneau
prin lege.
Oricum, motivul invocat de „conducerea superioarã”
a ASPRO pentru renunþare a fost jenant: sã nu dezerteze
toþi membri ASPRO care-s ºi membri ai U.S. Recte: sã nu
se elimine ambiguitatea apartenenþei. Mai exact: 1) au
dreptul cetãþenii României (era sã zic R.S.R) sã facã parte
din douã organizaþii diferite? 2) dacã nu au, sã opteze,
pentru Dumnezeul din cerul democraþiei originale!
Înainte sã trec mai departe, câteva cuvinte despre
Ion Bogdan Lefter, prezentat de mulþi ca un fel de maestru
al tuturor combinaþiilor, traficant, intrigant, profitor. Nu,
nu este aºa ceva. Într-o societate – organizaþie – normalã,
în care membrul (cetãþeanul) de rând îºi ºtie drepturile, se
luptã pentru ele, ºi-ºi îndeplineºte obligaþiile, Bogdan ar
fi fost un ºef bun. Totalul dezinteres al majoritãþii aspriºtilor,
cele 2-3 spirite catilinare din rândul nostru ºi nevoia (da!)
166 epistolarul de la olãneºti
de a face sã supravieþuiascã o organizaþie care – la un
moment dat – ºi-a pierdut suflul, l-au împins pe Bogdan la
tot soiul de improvizaþii ºi la compromisuri.
Sediul ASPRO e acasã la Bogdan. Tot el plãteºte,
din propriul buzunar, cheltuielile curente legate de
funcþionarea unei organizaþii, fie ea ºi non-profit. A fost
lãsat singur, aproape dintru început. Mai degrabã a fost,
la începuturi, in illo tempore, un generos, care a acceptat
sã fie preºedintele ASPRO. (Dacã-þi aduci bine aminte
nimeni nu a vrut funcþia respectivã, nici mãcar Nedelciu,
iniþiatorul asociaþiei. Dacã I.B.Lefter nu accepta funcþia
respectivã, acum 10 ani, nu ºtiu ce s-ar fi ales de ASPRO,
nu ºtiu dacã ar fi existat mãcar).
Mai mult, la o adunare ASPRO de acum 5-6 ani,
Bogdan a venit cu un finanþist de valoare, prieten al tatãlui
lui, care s-a oferit sã punã pe picioare un sistem de
colectare a timbrului literar cuvenit ASPRO. A fost
începutul sfârºitului: aproape toþi cei prezenþi (ºi eram
mulþi pe atunci!) ºi-au dat cu pãrerea (aiurea!), dar – în
final – nu s-a votat planul unui om competent ºi care se
oferise sã lucreze voluntar (moca, mai pe înþelesul ac-
tual). L-am sprijinit, atunci, cât am putut pe Bogdan, dar
fãrã succes. ASPRO a fost (este) o organizaþie a unor
scriitori cinstiþi (în marea majoritate), dar incapabili sã se
organizeze ºi sã obþinã ceea ce li se cuvine. Aproape nici
unul dintre noi nu a avut dorinþa de a profita (cât de puþin,
fie ºi iluzoriu) de organizaþia din care fãceam parte, cum e
cazul cu majoritatea membrilor U.S. (Nu îi acuz, dimpotrivã:
nu te duci chiar degeaba sã te înscrii nicãieri). Poate cã
era mai bine, dintru început, ca ASPRO sã fie gânditã ca
un „club al generaþiei ’80”. ªi atât.
Produs al prieteniei, ASPRO a eºuat ca organizaþie
ºi a devenit, de când prietenia a fost minatã de
resentimentele ºi intrigile unor tipi ca eternul C. V., o formã
fãrã fond. Decent ar fi fost ca, dupã moartea – acum 5 ani
– a lui Mircea Nedelciu, sufletul ei, ASPRO sã se
autodesfiinþeze, înainte sã ajungã… sã ajungã ce? O biatã
minge de ping-pong între doi oameni cu care, în fond, nu
are nimic de împãrþit: Adrian Marino ºi Andrei Pleºu. Mai
rãu de atât nici cã se putea pentru asociaþia „fanion” a
optzeciºtilor. E de râs, dacã n-ar fi de plâns - sfârºitul
(simbolic) al ASPRO se va produce datoritã faptului cã un
„dinozaur” (din afara lui) s-a legat de un „senior” (tot din
afara lui). Dublã dependenþã simbolicã, dublã
subordonare, dublã umilinþã. Abia în acest moment mi-e
ruºine cã (mai) sunt membru ASPRO.
Dacã e sã-l acuz de ceva pe I.B.Lefter (care, repet, a
fãcut multe pentru ASPRO) este cã a fost târât (a lãsat sã
fie târâtã) organizaþia al cãrei preºedinte este (dar atât!)
într-o confruntare care ne e strãinã.
Revin la juriul din care – cam târziu – nu mai faci
parte; din start, a funcþionat ca un instrument al lui Adrian
Marino. Deºi e al unei organizaþii de scriitori, juriul
respectiv nu a acordat marele premiu – cu o excepþie, ºi
aia ex-aequo – pentru cãrþi de beletristicã; „ura” lui Ma-
rino pentru literatura-literaturã s-a transmis juriului.
Dincolo de ridicolul la care v-aþi expus premiindu-vã
prezidentul, mã gândesc – nu fãrã satisfacþie – la poziþia
în care se aflã Monica Spiridon & ªtefan Borbély, „fanii”
lui Marino, dar ºi bursieri – sau alumni, cum le place sã-ºi
zic㠖 la N.E.C. –ul lui Andrei Pleºu.
Iar despre Marino: meritele lui intelectuale &
culturale i le va judeca viitorimea; dar despre „modelul”
Marino… tare mi-e teamã sã nu avem exact aceeaºi surprizã
ca ºi cu „modelul” Doinaº – prea au cãlãtorit prin putredul
Occident amândoi (foºti deþinuþi politici!) în timpul
comunismului; apropo, ar trebui verificat dacã Marino a
contribuit sau nu la volumul „Omagiu lui Iosif Constantin
Drãgan”, cã Doinaº ºtiu sigur cã a „contribuit”.
Revenind la ASPRO, nu pot încheia fãrã sã-þi
povestesc ultima adunare generalã, de acum 2 ani, la care
n-ai participat.
Adunarea s-a þinut la Braºov. Cum am avut ceva
treabã la editurã, am întârziat. Când am ajuns, în salã era o
atmosferã care m-a ºocat: ca în „scunda tavernã mohorâtã”
(deºi sala are peste 3 metri înãlþime). Semiîntuneric, fum
sã-l tai cu cuþitul. Pe la mese, rãsfiraþi, 14 membri (cu mine
15). Vreo 4 –5 dintre ei erau atât de „loviþi în arip㔠încât
moþãiau pe scaune, prãbuºiþi în sine ºi în somn. La o masã,
improvizatã în prezidiu, I.B.Lefter & Cãlin Vlasie. C. V.
citea un lung ºi încâlcit „material”, din care rezulta cã ar fi
cazul sã ne „împãcãm” cu Uniunea Scriitorilor ºi sã
„colaborãm” cu ea.
Când a terminat, cei 10-11 treji, au votat pentru. Vot
nestatutar, desigur. Ca un Gicã Contra ce mã ºtii, am forþat
nota ºi am intervenit cu urmãtoarele: 1) juriul pentru Marele
premiu s-a fãcut de râs, premiindu-ºi preºedintele; ca atare,
ar trebui schimbat, începând cu autopremiatul; 2) nu mi s-
a respectat veto-ul meu de la adunarea generalã
precedentã, întrucât în salã, ca membru ASPRO, se afla
numitul Decuble (cu care, personal, nu am nimic, dar existã
un Statut care a fost încãlcat); 3) adunarea însãºi e
nestatutarã, deoarece chiar dacã înmulþim 15 cu 4 (1+3
voturi pentru absenþi), tot nu sunt reprezentaþi majoritatea
membrilor ASPRO, cum scrie la statut.
Vizibil iritat, dar stãpânindu-se perfect, I.B.Lefter a
trecut peste, de sus cumva, fãrã sã respingã afirmaþiile
mele, doar pasându-le prin aceeaºi „se va discuta ºi se va
decide în ºedinþa <<Comitetului de conducere>>”. Abil,
recunosc, dar în afara chestiunilor ºi în afara Statutului
Iosif Cova,
Planul cincinal
 epistolarul de la olãneºti
ASPRO. Luarea mea de poziþie pãrea a-i fi iritat ºi pe cei
treji (cei „loviþi în arip㔠erau, ca românul, imparþiali). Am
tãcut ºi am aºteptat sã vãd ce mai urmeazã (în loc sã
pãrãsesc onorabila adunare). ªi a meritat: a urmat primirea
de noi membri. Regula era (ºi este!) ca orice candidat sã
prezinte cel puþin un volum, o cerere (cât mai simpaticã,
dacã se poate) ºi sã fie recomandat de un membru (de
preferinþã fondator) ASPRO. Totul a mers aparent normal
(repet, în salã erau doar 15 la momentul respectiv) pânã a
venit rândul lui Cãlin Vlasie. Lovit în aripã ºi el, dar
þinându-se destul de bine (tipul e rezistent, nu glumã), C.
V. a spus aproximativ urmãtoarele: „E vorba de patru
candidaþi… am uitat acasã cãrþile ºi cererile, dar vã spun
eu cã meritã sã fie primiþi, întrunesc toate condiþiile”. „Dar
cum îi cheamã?” am sãrit eu. C. V. a bãlmãjit 2 nume, la al
treilea l-a ajutat I.B.Lefter, pe al patrulea nu ºi l-a amintit.
Dar, ferm, a adãugat „Meritã sã intre, trebuie sã mã credeþi”.
„Sã fim serioºi!” am sãrit eu, eternul trouble-fête, eternul
Gicã Contra. „Nu îndeplinesc nici una din condiþiile cerute,
habar n-avem cine sunt, nu avem nici un document, îi
amânãm pe data viitoare; nu ne putem bate joc de statut
în halul ãsta”. Tãcere glacialã, vag ostilã. C. V., agresiv:
„Dar garantez eu pentru ei, ce, nu mã credeþi?!”. „Nu, dar
nici nu-i vorba de asta”, am replicat, furios. La care,
olimpian, a intervenit prezidentul. „Da, e o scãpare a lui
Cãlin. Dar eu zic sã nu-i nedreptãþim pe oameni, sunt
candidaþi care meritã, sunt sigur de asta. Propun sã îi
votãm, cu condiþia ca, pânã la prima ºedinþã a
<<Comitetului de conducere>> sã aducã actele necesare
ºi, dacã se încadreazã în Statutul nostru… Cine este
pentru?” Am rãmas cu gura cãscatã. Cei prezenþi ºi treji
au votat pentru, eu contra. „Cu majoritate de voturi s-a
hotãrât primirea în ASPRO a candidaþilor… cu condiþia sã
aducã actele necesare ºi sã se încadreze în prevederile
Statutului”.
M-a cuprins o imensã lehamite – aºa ceva nu se
întâmpla nici mãcar la defunctele ºedinþe P.C.R. Tovarãºii
aveau grijã sã salveze mãcar aparenþele, sã se prefacã a
respecta propriul Statut.
Sã fi fost lehamitea de vinã cã, imediat dupã aceea,
n-am fãcut scandal public, în scris, mai precis ºi nu mi-am
dat demisia? Sau a funcþionat un pãgubos sentiment de
solidaritate, grija de a nu face de râs o asociaþie (cândva)
dragã inimii mele; ca sã nu dau apã la moarã tuturor jegurilor
din lumea literarã, obsedate s㠄demaºte” ASPRO.
Dumnezeu mai ºtie.
Dar acum, simt, a sosit scadenþa. Visul frumos
trebuie sã ia sfârºit. Din ASPRO a dispãrut de mult spiritul
iniþial, a rãmas doar carcasa. Singurul „semn de viaþã”,
public, al ASPRO este, de ani buni, doar gala premiilor
ASPRO. Premii care, din cauza unora (nu repet analizele
deja fãcute), au fost grav devalorizate, delegitimate. Dacã
între 1995 ºi 2000 reuºiserã sã devinã cele mai prestigioase
premii literare, astãzi … ce sã mai comentãm? (Cel mai
jenant, la ultimele Gale ale premiilor ASPRO, era cã marea
majoritate a nominalizaþilor nu era prezentã în salã; iar
dintre cei care ºtiau sigur cã vor lua premiul, tot mai mulþi
nici mãcar nu veneau sã ºi-l ridice. Ba chiar, unul dintre
premianþi, consilier al prezidentului României pe atunci,
ºi-a trimis un ajutor – referent prezidenþial – sã-i ridice
premiul. Parantezã la parantezã: tot respectul pentru
167
Andrei Pleºu, care a venit sã-ºi ia premiile – cu toatã
cohorta de admiratori – inclusiv când era ministru de
externe. Cã unii premianþi s-au plîns peste tot cã n-au
luat bani, ci doar o biatã statuetã, e deja ceva banal,
reiterarea eternei vãicãreli de cerºetor cu ºtaif a multor
scriitori români de azi.)
Profit de aceastã tristã ocazie ca sã anunþ public:
demisionez din ASPRO. O fac fãrã nici o satisfacþie; nici
mãcar cu senzaþia cã mã rãzbun fiindcã mi-au fost încãlcate
drepturile.
Colegii mei pot sã lase sã fie fãcuþi mai departe de
râs prin calculele, prin „jocurile” lui Adrian Marino,
I.B.Lefter, Cãlin Vlasie sau cine s-o mai nimeri. Nu mai e
treaba mea.
Sper, ca prostul, sã se întâmple o minune, iar ASPRO
sã redevinã nu doar ce a fost, ci ceea ce ar fi putut sã fie,
sã depãºeascã pãgubosul „n-a fost sã fie” în al cãrui
orizont mã despart, fãrã urã, de foºtii colegi (ºi, sper, unii
prieteni pe mai departe).
Cam asta ar fi tot. Prea lunga ºi plictisitoarea mea
scrisoare are o valoare epistemicã tinzând spre zero. Nici
haz n-are. Oamenii dezamãgiþi, numai isteþi sau deºtepþi
nu-s în stare sã fie. Cât despre umor… Eºecul ASPRO îl
simt ca pe unul personal, îl vãd ca simptomatic pentru
ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani cu ceea ce ne place sã
nu numim societate civilã.
Îþi doresc sãnãtate, spor la scris ºi sã fii membru în
cât mai multe jurii literare.
Cu drag,
acelaºi amãrât (& Gicã Contra)
de A. M.
P.S. Dar cu „bãtrâna doamn㔠(ca sã nu-i zic altfel),
Uniunea Scriitorilor, cum rãmâne? Scrupulos, instituþional
(ca tot românul care se crede ardelean) mã întreb cum sã-
mi dau demisia dintr-o organizaþie în care – formal – nu am
fãcut cerere sã intru. Dupã cum prea bine ºtii, am fost
primit (de fapt primiþi, amândoi, laolaltã cu alþi 20-30 colegi
de generaþie) în U. S. la începutul lui 1990, printr-o hotãrâre
a „Consiliului de conducere” al Uniunii, publicatã în ziare.
Pânã când voi afla, tot din ziare, cã am fost dat afarã din U.
S. mã amuzã sã rãmân în hinterlandul (vezi ºi titlul
volumului meu din 2001) instituþional în care m-au plasat
ºmecherii din conducerea U. S. în ultimii 7-8 ani. Mã
distreazã (încã) sã mã consider – vorba masonilor, dar ºi a
bãieþilor „cu ochi albaºtri” (dar stai aºa, ºi eu am ochii
albaºtri?! ce sã însemne asta?) – un membru al U. S. „în
adormire”.
Chiar asta am sã ºi fac în câteva minute: mã voi duce
la culcare, la propriu.
Acelaºi, neobosit, vigilent,
A. M., zis ºi Gicã-Contra.
* În realitate lucrurile nu stau chiar atît de admirabil,
întrucît eu (Al. C.) m-am retras din ASPRO de mai bine de
un an.
168 din jurnalul lui alceste
Gheorghe GRIGURCU O filosofie de doi bani, traducînd aceeaºi neputinþã
umanã de care se ocupã ºi filosofia subtilã, aºa cum amorul
unei femei de mahala are un ce comun cu amorul Isoldei,
Julietei, Ofeliei.
m
Idealul unei prea mari transparenþe implicã riscul
reducþiei obiectului vizat.
m
Desfãºurîndu-þi viaþa în concretul sãu dezolant,
bicisnic, uiþi s-o mai idealizezi. Contrar prejudecãþii,
Miracolul speranþei aºteptãrile prea îndelungate, apãsãtoare, nu intensificã
sentimentul existenþei ci-l sfãrîmã ca pe-o materie friabilã,
m supusã intemperiilor.
Speranþa e în sine un miracol. m
m A muri adicã a pleca în nici o direcþie.
Orice tentaþie de-a reduce arta la un divertisment m
este deja o expresie a kitsch-ului. Omul-kitsch, descris de „Moartea nu este un lucru atît de serios; durerea,
Hermann Broch, înlocuieºte alternativa damnare/mîntuire da” (André Malraux).
cu cea de plictisealã/distracþie. m
m Sã fii în stare a te bucura mai mult de ceea ce au
Iubirea pipãie în rãstimpuri eternitatea din noi. fãcut alþii decît de ceea ce poþi face tu, iatã rãdãcina
m altruistã a lecturii, de care nu te poþi dispensa decît cu
Viclenia celor ce te tulburã cu aerul cã-þi fac primejdia unei alienãri! E nevoie sã te „împrieteneºti” cu
confidenþe, sãvârºind, de fapt, indiscreþii, tentative de-a anumite cãrþi prin care viaþa ta, care pare secatã în afarã,
stabili cu tine vulgare raporturi de complicitate. Adevãrata sã continue a se scurge lãuntric, cu un debit firesc.
confesiune e purã ºi fantomaticã, plutind sãlbatic deasupra m
lumii precum luna. Nu trãieºti oare precum viermele ce se-nºurubeazã
m în fructul diafan?
Poezia e o solitudine a verbului care încearcã a se m
racorda la solitudinea ta moralã. Numai organicitatea Supunîndu-te la munca zilnicã pe text, nu observi
existenþei noastre, asumarea ei ca o continuitate, ne cum scrisul tãu creºte de la sine, ca un copil care devine
îngãduie a avea un simþãmînt al împlinirilor. Neraportate adolescent, ca un adolescent care devine adult. Te
la aºteptãri, frãmîntãri, îndoieli, decepþii, cele mai strãlucite pomeneºti cã e altfel decît cu cîþiva ani în urmã, încãrcat
izbînzi se risipesc ca frunzele autumnale. de toate melancoliile corozive ale despãrþirii. „De multis
m grandis acervus erit” („De mai multe ori cîte puþin se face
Melancolia e o durere pîlpîitoare, aºa cum e flacãra mult”), scria Ovidiu.
unei lumînãri faþã de un bec. m
m O simplitate opacã, surdã, trivialã, aºadar
„Pasãrea nu simte nimic cînd îi tai penele de la aripi, inutilizabilã.
dar nu mai poate zbura” (Jules Renard). m
m „Încrederea în bunãtatea celorlalþi este o dovadã
Pentru unii eternitatea e doar o banalã chestiune de sigurã a propriei tale bunãtãþi” (Montaigne).
conversare. m
m Încercînd, în prima tinereþe, a imita cîte un autor, faci
Cinismul unei nemuriri nespecificate, fãr㠄conþinut”. paºi cînd prea mari, cînd prea mici, cînd prea iuþi, cînd
m prea lenþi, spre a-i potrivi cu paºii lui. Stîngãcia este
Ideal greu de atins: sã-i ierþi mult mai uºor pe cei ce evidentã. Ritmul care-þi convine îl descoperi cu timpul ºi
þi-au fãcut rãu þie, decît pe cei ce-au fãcut rãu altora. constaþi cu surprindere cã în el rãsunã ecourile paºilor
m admiraþi cîndva, însã cu o naturaleþe distantã, de care nu
Partea cea mai urîtã a bigotismului nu e spectacolul erai capabil în febricitatea stãrii epigonice.
exterior, ci posibila automistificare, alienarea „sincerã”, m
credinþa în surogatul de credinþã. Poezia are totdeauna dreptate prin ea însãºi, o
m dreptate a creaþiei.
Atitudinea criticului faþã de poezie se cuvine a fi m
oarecum asemãnãtoare cu cea a unui pictor care, aflat în Utopia conþinutã în orice creaþie, ca un stigmat.
faþa unui nud atracþios, nu se gîndeºte decît sã-l picteze. m
m Amiaza demonicã a luciditãþii: efuziunile devin
O metaforã elaboratã lent ºi migãlos precum o teorie, obiecte pe care încet-încet se depune praful.
o teorie þîºnind prompt ºi viu din minte precum o metaforã. m
m Candoarea sumbrã a oricãrei lãcomii.
 crispãri
Liviu Ioan STOICIU
Dup㠓postmodernismul” de tip american,
va urma
un “nou romantism” de tip francez
V-aþi gândit? A avut loc o mutaþie în literatura românã
a anilor ’70 – în loc sã meargã pe mâna textualismului de
limbã francezã, tinerii poeþi recunoscuþi sub titulatura de
optzeciºti (au debutat editorial în anii ’80) au mers pe mâna
textualismului de limbã englezã. Tonul l-au dat poeþii
traducãtori, recitiþi-i poezia lui Mircea Ivãnescu, de pildã
(traducãtor eminent din englezã, nu din francezã), este în
concordanþã cu modelul poetic american! Exageraþi... De ce n-
ar fi el în concordanþã ºi cu modelul francez? Au avut americanii
textualism? Autoreferenþialitatea ºi meditaþia dezabuzatã nu
aparþin numai unei limbi de circulaþie internaþionalã. ªi nu sunt
americanii cei care au impus expresivitatea cotidianului ºi
autenticitatea versului liber, sigur.
Stau la o terasã de varã, în faþa unei halbe de bere, în
centrul Bucureºtiului. Unul e redactor-ºef de revistã de culturã,
care apare în provincie – nu e acomodat cu dedesubturile
poeziei, a fost funcþionar la Ministerul de Culturã, tocmai s-a
pensionat. Îi place sã asculte, îºi cautã noi colaboratori la foaia
lui sponsorizatã de Ministerul Culturii. E o bãtaie a limbilor pe
plan mondial, francezã ºi englezã ºi la nivel creator? Cum sã
nu, e o miºcare astralã ºi aici...
S-a întâmplat ceva esenþial prin schimbarea direcþiei
în poezia românã, prin optzeciºti, poezia francezã a rãmas
în fundal. Ea aparþine perioadei copilãriei viitorului poet
optzecist, a fost studiatã în liceu ºi cititã în particular numai
la nivel de poeþi francezi importanþi, asimilatã inconºtient
de cei predispuºi sã scrie la rândul lor poezie, ºi atât.
Poetul optzecist a scris la început dupã model francez
romantic (sau dupã modelul poeþilor români mari din
secolul XIX). La începutul anilor ’70, eu scriam dupã un
model incert, nici francez, nici american: modelul meu era
poezia românã modernã. În România sfârºitului anilor ’70
ºi începutul anilor ’80 au început sã aparã insistent însã
traduceri de poezie din limba englezã (americanã, britanicã
sau canadianã), care au deturnat efectiv gustul poeþilor
români. ªi mie mi s-a pãrut atunci cã mã eliberez în interior,
în mod natural (trãiam sub un regim comunist în care
cenzura era la ordinea zilei), trecând insesizabil în regim
de poezie directã, pusã pe hârtie în afara oricãror reguli...
Probabil cã era inevitabil sã se ajungã aici: numai prin
ironie (ºi demitizare, în cazul meu) puteai sã faci un pas
înainte în poezia românã, fãrã sã þi se parã cã faci vreun
compromis în insula politicã pe care trãiam. Nu aveai cum
sã ignori realitatea politicã ºi socialã, aºa cã a venit de la
sine soluþia exihibãrii condiþiei tale de om închis, prin scris
169
liber. Dezinhibarea a început ºi prin autoparodierea actului
de creaþie, a textului în sine. Forma originalã, exterioarã,
insolitã (textul poeziei se putea confunda cu proza) a
câºtigat ºi ea în faþa conþinutului. Dintr-odatã,
sensibilitatea latinã localã a preluat din mers formula
americanã de a scrie poezie... Dar formaliºtii, oricât ºi-au
perfecþionat discursul, în timp, au mai pierdut din înãlþime,
critica literarã a pus pariu pe existenþialiºti, pe cei întorºi cu
faþa spre propriul interior, spre propriul conþinut, fie el
terminat ºi într-un abis... S-au ars etape la nivel individual,
fiecare a evoluat dupã formule care, reunite, aveau sã
constituie paradigma optzecistã. Întrebarea e dacã forma
(de suprafaþã) are legãturã cu poezia americanã ºi conþinutul
(de profunzime) are legãturã cu poezia francez㠖 mã refer
la substratul poeziei universale, moºtenit automat.
Se pare cã dominaþia limbii franceze din secolul XIX,
pânã dupã jumãtatea secolului XX ºi modelul ei de a scrie,
s-a sfârºit, luându-i locul limba englezã / americanã ºi
modelul ei de a scrie poezie. Toate drumurile revoluþiei
culturale n-au mai dus în Franþa, ci în America, avangarda
mutându-se dintr-un loc în altul. În anii ’80 având sã se
sincronizeze poezia românã ºi cu poezia americanã. Dupã
ce, pânã atunci, poezia românã era sincronizatã cu poezia
francezã, îndeosebi? Sigur, lucrurile nu sunt atât de sim-
ple, eu n-am atâta minte sã le judec.
Aþi fost influenþat de vreun poet francez în copilãria
sau adolescenþa dumneavoastrã?
Probabil cã am fost, dar nu sunt conºtient de asta.
N-am avut o bibliotecã de traduceri din poezia francezã la
îndemânã nici în copilãrie, cât am locuit la un canton CFR
izolat, nici în adolescenþã, chiar dacã am terminat un liceu
de culturã generalã, “la umanã”, într-o fostã capitalã de
raion. Sã fiu sincer, apoi, dând de gustul boemei literare,
venit la Bucureºti la studii, am fost obsedat mai mult de
boema poeþilor francezi din secolul XIX, decât de poezia
lor. Mi-am ratat prima tinereþe într-o boemã de tip parizian...
La un moment dat m-am confundat cu Paul Verlaine, cu
“omul-poet”, deºi îmi era antipatic (se spunea cã a avut o
înfãþiºare înfricoºãtoare, “cu fruntea ºi ciocul lui Lenin”),
cel puþin aºa era perceput dintr-o fotografie pe care i-o
ºtiam, în care era încruntat... Paul Verlaine îi era
contemporan reperului meu dintotdeauna Mihai Eminescu
(era cu ºase ani mai mare decât poetul român ºi a murit la
ºapte ani dupã ce a murit Mihai Eminescu), le comparam
destinul. Paul Verlaine ºi-a luat bacalaureatul la 17 ani,
asemenea mie (dat de ºase ani la ºcoalã). Am evoluat în
paralel, fiecare în secolul lui. A avut, cum am avut ºi eu,
“patima bãuturii”, cum singur mãrturisea: “Mã îmbãtam
în vãzul tuturor – sub pretextul gratuit cã asta ajutã la
urinat”... Inadaptabil la viaþa comunã, ratat voit pe plan
social (nu ºi-a încheiat studiile superioare ºi a mers
împotriva vremurilor ºi a curentului politic sau literar,
având fire de revoluþionar), a fost apropiat de cei umili,
nãpãstuiþi de soartã. Boema lui era ºi o expresie a
exasperãrii personale de a nu-ºi gãsi nicãieri locul.
Asemenea mie, pânã la 25 de ani a dus o viaþ㠓fãrã frâu,
dacã nu chiar cu totul nestãpânitã”. Dupã ce a împlinit 25
de ani, viaþa lui “se regularizeazã, se rânduieºte”, pune
“stavilã ºi liman exceselor, bãuturii ºi femeilor, e începutul
înþelepciunii” (“urmând o moderaþie, în vederea liniºtii
conjugale”). La 25 de ani, eu m-am cãsãtorit ºi am avut
parte de un copil, am uitat de boemã. Am abandonat
170 crispãri
definitiv bãutura. E adevãrat, de la aceastã vârstã mi se
despart drumurile de Paul Verlaine, conjunctura secolelor
XIX ºi XX având alte prioritãþi... Paul Verlaine s-a cãsãtorit
la 26 de ani, în august 1870, cu o fetiºcanã de 16 ani, cu
care a avut un copil (tot un bãiat, ca mine). În 1871 Paul
Verlaine devine un “comunard” activ, aderã la ideile
Comunei din Paris, ia parte la acþiunile acesteia (e ºef al
biroului de presã). Dupã înãbuºirea revoluþiei, pentru a
scãpa de represalii stã ascuns, îºi pierde slujba ºi se
schimbã radical ca om, afectat ºi psihic de nereuºita
miºcãrii în care se angajase, e de nerecunoscut. În acelaºi
an îl cunoaºte pe demonicul adolescent Arhur Rimbaud,
venit la Paris, “de care se va lega afectiv pânã la pasiune”
– ºi de aici înainte tot destinul lui o ia anapoda. Deºi i se
naºte un copil în octombrie 1871, Paul Verlaine îºi pãrãseºte
familia în iunie 1872 ºi pleacã din þarã cu “adolescentul de
geniu” Arhur Rimbaud, dupã ce “relaþiile dintre cei doi
poeþi vor degenera în scandaloase raporturi de sfidare a
moralei publice”. Paul Verlaine era îndrãgostit de Arthur
Rimbaud, din cauza cãruia va face ºi puºcãrie doi ani, în
urma unei crize de nebunie (pe fond mistic), trãgând cu
un revolver asupra lui, la Bruxelles... Nu mai insist pe
viaþa sa particularã. Aºa cum spuneam, la 25 de ani m-am
despãrþit de destinul lui Paul Verlaine: în România n-a
avut loc nici un eveniment în 1975 (când aveam eu 25 de
ani), comunismul de tip ceauºist avea sã mai trãiascã bine
mersi, revoluþia (pe alt fond decât aceea a Comunei din
Paris, dar în numele aceloraºi principii iluzorii democratice)
avea sã vinã abia în 1989. Dar ce interesant, m-am asemãnat
“în absolut” cu alesul meu Paul Verlaine întru boemã, pânã
sã împlinesc 25 de ani, participând activ la Revoluþia
anticomunistã din 1989 (când eu aveam 39 de ani; altfel,
în 1889, când Mihai Eminescu murea în România, Paul
Verlaine, la 39 de ani, era în declin total; deºi cunoaºte
gloria literarã în Franþa, “începe lungul lui martiriu, al
spitalelor ºi al mizeriei inimaginabile”: bolnav reumatic ºi
minat de alcool, are o tentativã de sinucidere)... Inclusiv
în poezia impresionistã îi descopereai lui Paul Verlaine
drama interioarã. Dar poezia mea n-a urmat cursul poeziei
secolului XIX a lui Paul Verlaine decât la începuturi, când
eram în liceu, la Adjud... A fost de ajuns sã descopãr brusc
avangarda din secolul XX ºi drumurile noastre au evoluat,
dacã pot sã spun aºa, diferit, aparent, nici nu s-ar fi putut
altfel. Paul Verlaine rãmâne un reper al poeziei universale,
eu rãmân un dulce copil al poeziei scrise în limba românã...
Mã întreb dacã e vreo diferenþã calitativã umanã,
sentimentalã, psihicã, emotivã între omul-poet francez din
secolul XIX ºi omul-poet din secolul XX, român.
Sensibilitatea liricã trebuie sã fi rãmas aceeaºi, fiind
exprimatã conform câºtigurilor în materie de poezie de
pânã la ei, în parte. Credeþi cã vã puteþi pune în pielea ºi în
sufletul lui Paul Verlaine, ºi Paul Verlaine ar fi putut sã se
punã în pielea ºi în sufletul dumneavoastrã? Redactorul
ºef al revistei din provincie îi vorbeºte ºi el cu
dumneavoastrã poetului cu care bea o bere, deºi se cunosc
de câþiva ani buni... Poetul scoate o carte învechitã,
tradusã ºi apãrutã înainte de Revoluþie, în 1987
(“Confesiuni”, de Paul Verlaine), din care citeazã, ce are
subliniat. A luat cartea cu el, în geanta de umãr, la întâmplare,
sã aibã ce sã citeascã în metrou, cât aºteaptã trenul ºi cât
cãlãtoreºte. De altfel, având în minte ce a citit, a dezvoltat
toatã aceastã temã... Sã vã vorbesc despre milã ºi
excentricitate, valabile oricãrui om-poet, din orice epocã?
Paul Verlaine spune cã poemele sunt “dureroase
descãrcãri” – exact asta am declarat ºi eu în scris, înainte
de a-i citi lui confesiunile. Se considera un “om complicat”
(care-ºi bate joc de el însuºi) – la fel mã simt ºi eu. A
recunoscut cã a avut parte toatã viaþa de “evenimente
contradictorii” – la fel am avut ºi eu parte (cei din apropierea
mea se crucesc de succesiunea acestor evenimente
contradictorii la mine, nu le vine sã creadã cã e posibil).
Despre primul lui volum de versuri (Poèmes Saturniens,
apãrut pe când avea 22 de ani), Paul Verlaine spune cã în
el “izbucneºte de-a binelea straniul ºi nu mai puþin
sãlbaticul duh ce-l purtam în mine”. Pot oricând sã
subscriu consideraþiilor sale (referindu-mã la cartea mea
de debut). Însã e ºi o diferenþã esenþialã între noi: faptul
cã în timp ce Paul Verlaine a avut o iubire filialã de mamã
ieºitã din comun (care i-a crescut sensibilitatea, dacã nu
cumva i-a pervertit-o), eu am rãmas fãrã mamã de la un an
ºi patru luni (mama mea a murit trãsnitã în iunie 1951). În
legãturã cu iubirea, în general, eu am aceeaºi problemã ca
el, a “indigestiilor morale”. Întrebând: “Cãci de-a lungul
vieþii mele am iubit mult – poate prea mult?” Îi pot
rãspunde: prea-multul în iubire stricã. Deºi, continuã Paul
Verlaine, “credeþi-mã, dragostea este dacã nu chiar totul,
ah! atunci este aproape totul!” (se referea la dragostea lui
de la 26 de ani pentru acea puºtoaicã de 16 ani, care avea
sã-i fie soþie ºi sã-i nascã un copil, dar pe care avea sã o
pãrãseascã pentru un puºti de 16 ani, Arthur Rimbaud,
vai... ). E “un dulce rãu ce-l înduri iubind”. Vã asigur, nu s-
a schimbat în timp omul-poet, suferã la fel ca oricine, în
orice loc al planetei, se chinuieºte cu fleacuri ºi-ºi consumã
energia cu nimicuri trecãtoare. De altfel, trãgând o linie sã
facã socotealã, Paul Verlaine scria despre el, spre sfârºitul
vieþii, per total: “Multe defecte, vicii chiar, ºi mai mult
decât orice, nenoroc, suportat mai mult sau mai puþin în
mod demn”... Credeþi-mã, sunt în situaþia lui Paul Verlaine,
sã trag despre mine aceeaºi concluzie, la o adicã, nenorocul
hrãnindu-mi destinul. Totuºi, am avut un noroc, faptul cã
eu, deºi nu sunt un nimic pe lumea asta (cel puþin în faþa
ochilor mei), sunt un nimeni pe lângã Paul Verlaine. De
aceea nu pot sã fiu mândru de mine (“poþi fi mândru numai
atunci când te compari”), dar nici n-am o justificare sã mã
sinucid din acest motiv. ªi cu toate acestea, sunt obsedat
de sinucidere de acum doi ani, din 2002, când am împlinit
52 de ani (ce coincidenþã, la 52 de ani, în 1896 a murit Paul
Verlaine), acesta e pãcatul meu esenþial, care mã scoate
din rând... Bine cã nu e pãcatul limbii române! În locul
meu va veni (au venit deja o grãmadã) care sã scrie poezie
în limba român㠖 nu neapãrat dupã un model francez sau
american, poetul român e un om spontan, iar “omul
spontan e mai autentic decât omul reflexiv” (conform
psihologismului modern). Am dreptate?
Ce chestie, domnule. De la ce a pornit acest dialog
al nostru? De la magia poeziei. De la faptul susþinerii mele
publice cã dup㠓postmodernismul” de tip american impus
de optzeciºti (cu valoare esteticã), în poezia românã va
urma un “nou romantism” de tip francez, întrevãzut între
versurile noilor veniþi deja, “care sã fie doar pe plac”, fãrã
sã mai þinã cont dacã are valoare esteticã... Autenticul scris
cicã va þine loc ºi de valoare esteticã. Mai bem o bere?
14 august 2004. Bucureºti
 biblioteca babel
Michel PASTOUREAU
Nãscut la Paris, în 1947, Michel Pastoureau ºi-a
fãcut studiile la Sorbona la Ecole des chartres,
susþinînd în 1972 o tezã asupra Bestiarului heraldic
medieval (Le Bestiaire heraldique medieval). La
început conservator la Cabinetul de medalii de la
Biblioteca Naþionalã, este ales în 1982 director de studii
la Ecole pratique des hautes etudes (secþia a IV-a), unde
ocupã catedra de istorie a simbolicii medievale.
Totodatã, este de cincisprezece ani director de studii
asociat la Ecole des hautes etudes en sciences sociales,
consacrîndu-se istoriei simbolice a societãþilor
europene. Asumîndu-ºi diverse funcþii academice ºi
asociative, Michel Pastoureau este în ultimii ani
profesor invitat la mai multe universitãþi europene, în
special din Lausanne ºi Geneva.
Primele lucrãri ale lui Michel Pastoureau se
înscriu în prelungirea tezei sale ºi au ca obiect de studiu
stemele, sigiliile ºi imaginile, contribuind la scoaterea
heraldicii din impasul în care se afla în mediile
universitare pentru a face din ea o ºtiinþã istoricã în
sensul deplin al cuvîntului. Începînd cu anii ‘80 se
dedicã mai ales istoriei culorilor, domeniu în care totul
abia urmeazã a fi construit, inclusiv în ceea ce priveºte
istoria picturii, devenind cel mai important specialist pe
plan internaþional. Paralel cu diversele sale tãrîmuri de
anchete ºi cercetãri, Michel Pastoureau nu înceteazã sã
lucreze asupra unei istorii a animalelor, a bestiarului ºi a
zoologiei, cu predilecþie din Evul Mediu, consacrîndu-le
cea mai importantã parte din cercetãrie sale.
Autor a circa patruzeci de lucrãri, printre cele mai
recente prenumãrîndu-se: L’Echiquier de Charle-
magne. Un jeu pour ne pas jouer (Paris, Adam Biro,
1990); L’Etoffe du Diable. Une histoire des rayures et
des tissus rayes (Paris, Seuil, 1991; tradusã în
optsprezece limbi); Traite d’heraldique (Paris, Picard,
ediþia a doua, 1993); Figures de l’heraldique (Paris,
Gallimard, 1996); Jesus chez le teinturier. Couleurs et
teintures dans l’Occident medieval (Paris, Le Leopard
d’or, 1998); Les Emblemes de la France (Paris,
Bonneton, 1998); Bleu. Histoire d’une couleur (Paris,
Seuil, 2000); Figures romanes (Paris, Seuil, 2001, în
colaborare cu Franck Horvat); Les Animaux celebres
(Paris, Bonneton, 2001); Uniformes (Paris, Seuil, 2002, în
colaborare cu James Startt); Une histoire symbolique
du Moyen ~ge occidental (Paris, Seuil, 2004).
Gheorghe ªaru, Ilie Pintilie
în închisoarea Doftana
171
Omul Roºu
Iconografia medievalã a lui Iuda
Asemeni tuturor trãdãtorilor, Iuda nu putea sã nu
fie roºcat. El a devenit astfel treptat de-a lungul secolelor,
în primul rînd în imaginile datînd de la sfîrºitul epocii
carolingiene, apoi în textele scrise începînd cu secolul al
XII-lea. În felul acesta, el a întregit un mic grup de miºei ºi
trãdãtori celebri pe care tradiþiile medievale aveau obiceiul
sã-i distingã printr-o frezã sau o barbã roºie: Cain, Dalila,
Saul, Ganelon, Mordret ºi alþi cîþiva.
Într-adevãr, vreme îndelungatã trãdarea avea în
Occident culorile sale, sau mai degrabã culoarea sa, una
situatã la jumãtate de cale dintre roºu ºi galben, care face
parte din aspectul negativ al amîndurora ºi care,
reunindu-le, pare sã-i fi dotat cu o dimensiune simbolicã
nu doar dublã, ci de-a dreptul excepþionalã. Acest ames-
tec al roºului rãu cu galbenul rãu are puþin în comun cu
oranjul nostru — altminteri o nuanþã ºi un concept
cromatic practic necunoscut sensibilitãþii medievale —,
ci mai degrabã versiunea întunecatã ºi saturatã a acestuia:
roºcatul, culoarea demonilor, a vulpii, a ipocriziei, a
minciunii ºi a trãdãrii. În roºeaþa medievalã existã mereu
mai mult roºu decît galben, iar acest roºu nu bate în
stacojiu, ci din contra, prezintã o tonalitate matã ºi ternã
asemeni flãcãruilor Infernului, care ard fãrã a strãluci.
Iuda nu este singur
Nici un text canonic al Noului Testament, ºi nici o
evanghelie apocrifã mãcar nu ne vorbeºte despre aspectul
fizic al lui Iuda. Prin însuºi acest fapt, reprezentãrile sale
în arta paleocreºtinã, apoi în arta Evului Mediu timpuriu
nu se caracterizeazã prin vreo trãsãturã sau vreun atribut
specifice. În reprezentarea Cinei de Tainã, totuºi, se simte
un efort de a-l distinge de ceilalþi apostoli, impunîndu-i-se
o anumitã distanþã diferenþialã, în ceea ce priveºte locul
sãu, statura, atitudinea sau pilozitatea. Dar abia în epoca
lui Carol cel Pleºuv (823-877), în cea de a douã jumãtate a
secolului al IX-lea, apare ºi se rãspîndeºte imaginea pãrului
sãu roºcat. Lucrul acesta se întîmplã treptat, la început în
miniaturi, apoi pe alte suporturi ale imaginii. Ivitã în þãrile
renane ºi din valea fluviului Meuse, aceastã deprindere
iconograficã cucereºte puþin cîte puþin o parte însemnatã
a Europei Occidentale (în Italia ºi în Spania va rãmîne,
totuºi, mai rarã ca aiurea). Apoi, începînd cu secolul al
XIII-lea, aceastã frezã roºcatã, adeseori însoþitã de o barbã
de aceeaºi culoare, devine în panoplia emblematicã a lui
Iuda primul ºi cel mai recurent dintre atributele sale1.
Acestea din urmã sînt de altfel numeroase: staturã
micã, frunte joasã, fizionomie bestialã sau convulsivã, piele
de culoare întunecatã, nas coroiat, gurã cãrnoasã, buze
negre (din cauza sãrutului acuzator), nimb absent sau, la
rîndu-i, de culoare neagrã (la Giotto, de exemplu2), robã
galbenã, gesticulaþie dezordonatã sau disimulatã, mîna-i
þinînd un peºte furat sau punga cu cei treizeci de arginþi,
un demon sau un broscoi intrîndu-i pe gurã, un cîine
alãturi. Ca ºi Christ, Iuda nu poate sã nu fie identificat cu
certitudine. Secol dupã secol, fiecare l-a prevãzut însoþit
de cortegiul sãu de atribute, în cadrul cãruia orice artist a
avut mînã liberã sã le selecþioneze pe cele ce se acordau
cel mai bine cu preocupãrile sale iconografice, cu ambiþiile
sale artistice sau cu intenþiile sale simbolice3. Un singur
atribut, totuºi, este aproape mereu prezent începînd cu
mijlocul secolului al XIII-lea: pãrul sãu roºcat.
Iuda nu deþine monopolul pãrului roºcat. În arta
Evului Mediu tîrziu, un numãr important de trãdãtori, miºei
172 biblioteca babel
ºi rebeli sînt uneori, respectiv adeseori, roºcaþi. Bunãoarã
Cain, cel care — în simbolica tipologicã punînd în paralel
Vechiul ºi Noul Testamente — este aproape de fiecare datã
reprezentat drept o prefigurare a lui Iuda4. Sau Ganelon,
trãdãtorul din Cîntecul lui Roland, care din sentimente de
rãzbunare ºi gelozie nu ezitã sã-l trimitã la masacru pe
Roland (altminteri pãrintele sãu) ºi tovarãºii sãi5. Sau
Mordret, trãdãtorul din legenda arthurianã: fiu incestuos al
regelui Arthur, îºi trãdeazã tatãl, iar aceastã trãdare provoacã
prãbuºirea regatului Logres ºi crepusculul întregului univers
al Cavalerilor Mesei Rotunde. Sau, iarãºi ºi iarãºi, seniorii
rebeli ai legendelor epice sau ai romanelor curtezane6. Sau
seneºalii, magistraþii ºi juzii care cautã sã ocupe locul
seniorului lor. Sau fiii revoltaþi împotriva tatãlui lor, fraþii
sperjuri, unchii uzurpatori, femeile adultere. În sfîrºit, toþi
cei care, în povestirile hagiografice sau în tradiþiile sociale,
se dedau unei activitãþi necinstite sau ilicite ºi care, fãcînd
acest lucru, trãdeazã ordinea stabilitã: cãlãii, prostituatele,
cãmãtarii, comercianþii care fac troc, falsificatorii de bani,
jonglorii, bufonii, la care trebuie de adãugat trei meserii
depreciate pe care le aduc în scenã poveºtile ºi tradiþiile
orale, ºi anume fierarii, care trec drept vrãjitori; minerii, care
sînt mereu reprezentaþi ca oameni ce depoziteazã alimentele
într-ascuns ºi înfometeazã populaþia; tãietorii de lemne,
imuabil cruzi ºi sîngeroºi, cum ar cel din legenda sfîntului
Nicolae7.
În mod cert, în zecile de mii de imagini pe care ni
le-au lãsat secolele al XIII-lea, al XIV-lea ºi al XV-lea,
toate aceste personaje nu sînt neapãrat roºcate, departe
de aceasta. Dar roºeaþa lor constituie una dintre
caracteristicile lor iconografice sau deictice dintre cele
mai remarcabile, astfel încît puþin cîte puþin aceastã frezã
roºcatã se extinde asupra altor categorii de excluºi ºi
damnaþi: eretici, evrei, musulmani, þigani, ipocriþi, leproºi,
infirmi, sinucigaºi, cerºetori, vagabonzi, sãraci ºi declasaþi
de tot soiul. Roºeaþa din imagine se alãturã, în cazul dat,
altor caracteristici ºi însemne vestimentare de culoare roºie
sau galbenã pe care aceste categorii sociale sînt nevoite
sã le poarte într-adevãr, începînd cu secolul al XIII-lea, în
anumite oraºe sau regiuni ale Europei Occidentale8. Ea
apare, de-acum înainte, drept principalul semn iconografic
al respingerii sau al infamiei.
Culoarea celuilalt
La sfîrºitul Evului Mediu, aceastã roºeaþã infamantã
nu constituie defel o noutate. Din contra, Occidentul
medieval o cunoaºte ºi o foloseºte demult. Ba chiar pare
a se datora unei triple moºteniri, în acelaºi timp biblice,
greco-romane ºi germanice.
Într-adevãr, în Biblie, chiar dacã nici Cain, nici Iuda
nu sînt roºcaþi, alte personaje se prezintã în acest chip ºi,
cu o singurã excepþie, acestea sînt personaje negative
într-un fel sau altul. În primul rînd Esau, fratele geamãn al
lui Iacob, despre care textul Genezei ne spune cã era de la
naºtere “roº de tot, ca o manta de pãr”9. Frust ºi impetuos,
Esau nu ezitã sã-i vîndã fratelui mai mic dreptul sãu de
întîiul nãscut pentru o farfurile de linte ºi, în ciuda cãinþei
ce-l cuprinde, se pomeneºte exclus de la binecuvîntarea
pãrinteascã ºi mesianicã ºi trebuie sã pãrãseascã Pãmîntul
Fãgãduinþei10. Urmeazã Saul, primul rege al Israelului, al
cãrui sfîrºit de domnie va fi marcat de o gelozie morbidã
faþã de David, gelozie ce-l conduce la nebunie ºi apoi la
sinucidere11. În sfîrºit, Caiafa, marele preot al Ierusalimului,
ce prezideazã Sinedriul în cazul procesului lui Iisus ºi care
are pandanþii sãi în Apocalipsa lui Ioan, unde dragonii cu
pãr roºcat sînt, asemeni lui, creaturi ale lui Satan, duºmani
ai celor drepþi ºi ai Mielului12. Excepþia o constituie David
în persoanã, pe care cartea lui Samuel îl descrie astfel: “ªi el
era cu pãrul roºcat, cu ochi frumoºi ºi faþã frumoasã”13.
Este vorba, în cazul dat, de încãlcarea unei scãri valorice,
fenomen ce se întîlneºte în orice sistem simbolic. Pentru ca
sistemul sã funcþioneze în mod eficient, e nevoie de o
supapã, de o excepþie. David constituie aceastã excepþie ºi,
astfel, îl anunþã pe Iisus. Într-adevãr, un fenomen
asemãnãtor se regãseºte în iconografia creºtinã care,
începînd cu secolul al XII-lea, îl reprezintã adeseori pe Christ
cu pãrul roºcat, asemeni lui Iuda, în special în scena arestãrii
sale ºi a sãrutului trãdãtor. Este în acelaºi timp o rãsturnare
a sistemului pentru a-l face ºi mai performant ºi o modalitate
de a arãta cum polurile opuse sfîrºesc prin a se atinge. Dar
ºi, mai ales, o punere în scenã a osmozei care, prin sãrutul
trãdãtor, apare între victimã ºi cãlãu, între Iisus ºi Iuda.
În tradiþiile greco-romane, coama roºcatã era deja
luatã în nume de rãu. Mitologia greacã, de exemplu, o
plaseazã pe capul lui Typhon, fiinþã monstruoasã, fiul
revoltat al Gaei ºi al lui Tartarus, duºman al zeilor ºi, mai
ales, al lui Zeus. Diodor din Sicilia, istoric grec din secolul
I înaintea erei noastre, povesteºte cum “odinioar㔠se
aduceau sacrificii omeneºti lui Typhon pentru a-i potoli
mînia. Este o legendã venitã, probabil, din Egiptul antic,
unde Seth, zeul reprezentînd principiul Rãului, trecea la
rîndu-i drept roºcat; totodatã i se aduceau, dupã spusele
lui Plutarh, sacrificii umane ºi anume bãrbaþi ºi femei avînd
pãrul de aceeaºi culoare14.
Lucrurile sînt mai puþin sîngeroase la Roma, cu toate
acestea, roºcaþii nu-s mai puþin devalorizaþi. Astfel, cuvîntul
rufus este, mai ales în epoca imperialã, în acelaºi timp o
poreclã coloratã de ridicol ºi una dintre înjurãturile cele mai
ordinare. Va rãmîne astfel pe durata întregului Ev Mediu,
mai cu seamã în mediile monastice unde, la modul cel mai
banal cu putinþã, în viaþa cotidianã cãlugãrii nu ezitã sã se
trateze, ei înde ei, de rufus sau de subrufus (ceea ce e ºi mai
rãu...)15. În teatrul roman, coafura roºcatã sau aripile roºietice
ataºate mãºtilor îi desemneazã pe sclavi sau pe bufoni. În
sfîrºit, toate tratatele de fizionomie — în marea lor majoritate,
moºtenire a unui text din secolul al III-lea înaintea erei
noastre atribuit lui Aristotel — îi prezintã pe oamenii roºcaþi
ca fiind niºte fiinþe false, ºmechere ºi crude, dupã imaginea
vulpii. Tradiþie care, în Occident, va dura în acest gen de
literaturã pînã în plin secol al XIX-lea ºi ale cãrei cîteva
reminiscenþe pot fi întîlnite pînã în ziua de azi16.
În lumea germano-scandinavã, unde a priori ne
putem aºtepta ca roºcaþii, relativ numeroºi, sã fie trataþi
mai bine decît aiurea, lucrurile nu se întîmplã cîtuºi de
puþin altfel. Zeul cel mai violent ºi mai de temut, Thor, este
roºcat; la fel de roºcat e ºi Loki, demonul de foc, geniul
distructiv ºi rãufãcãtor, pãrinte al celor mai oribili monºtri.
Imaginarul germanilor — ca ºi al celþilor, de altfel — nu
diferã cu nimic, à propos de coama roºcatã, de cel al
evreilor, al grecilor ºi al romanilor17.
Evul Mediu creºtin, înzestrat cu aceastã triplã
moºtenire, nu poate decît sã fortifice ºi sã prelungeascã
asemenea tradiþii. Cu toate acestea, originalitatea sa nu
pare sã rezide în specializarea treptatã a roºeþii drept o
culoare a minciunii ºi a trãdãrii. În mod cert, de-a lungul
întregului Ev Mediu, a fi roºcat înseamnã, ca ºi în
Antichitate, a fi crud, sîngeros, urît, inferior sau ridicol;
dar o datã cu trecerea timpului aceastã însuºire capãtã
nuanþe suplimentare: a fi fals, ºmecher, mincinos, înºelãtor,
neloial, perfid sau renegat. Trãdãtorilor ºi miºeilor din
literaturã ºi iconografie, deja evocaþi, li se alãturã roºcaþii
desconsideraþi din lucrãrile didactice, din enciclopedii,
din cãrþile bunelor maniere ºi, mai cu seamã, din proverbe.
 biblioteca babel
Într-adevãr, numeroase proverbe — atît în latinã, cît ºi în
limbile vernaculare — ne îndeamnã, pînã de curînd în
epoca modernã, sã ne ferim de omul roºu. În el “nu existã
credinþ㔠(aºadar, nici o încredere nu este posibilã), afirmã
bunãoarã un proverb citat adeseori în secolele al XIV-lea
ºi al XVI-lea; altele adaugã cã trebuie sã evitãm a-l avea
printre prietenii noºtri, a ne înrudi cu el, a-l primi în rîndul
clericilor, a-l lãsa sã urce pe tron18. Superstiþiile nu rãmîn
nici ele în urmã, astfel cã, începînd cu sfîrºitul Evului Mediu,
se crede cã a te intersecta cu un om roºcat pe drum consti-
tuie un semn rãu ºi cã toate femeile avînd pãrul de aceastã
culoare sînt într-o mãsurã mai mare sau mai micã
vrãjitoare19. Aici ca ºi aiurea, roºcatul este un soi de paria,
chiar dacã, la fel ca-n Biblie, existã cîteva excepþii
constituind supapa unui sistem de valori generalizat în
toatã Europa medievalã. Bunãoarã, Frederic I Barbarossa,
care a domnit asupra Sfîntului Imperiu din 1152 pînã în
1190 ºi care, în timpul vieþii, a avut de a face cu numeroºi
adversari — încît a fost comparat, la un moment dat, cu
Antichristul —, dar care va deveni, dupã moarte, un
adevãrat personaj de legendã eschatologicã: adormit în
munþii Thuringiei, se va trezi înainte de sfîrºitul timpurilor
pentru a-i reda Germaniei mãreþia de altãdatã20...
De secole, istoricii, sociologii, antropologii încearcã
sã explice aceastã respingere a omului roºu în tradiþiile
europene. În acest scop, au recurs la diferite ipoteze,
inclusiv cele mai îngrijorãtoare: cele ce solicitã biologia ºi
care prezintã roºeaþa pãrului ºi a pielii drept un accident
de pigmentaþie legat de o formã de degenerescenþã
geneticã sau etnicã. Ce o fi însemnînd o degenerescenþã
etnicã? ªi chiar una geneticã? Istoricul ºi antropologul
rãmîn perplecºi în faþa unor asemenea explicaþii, fals
ºtiinþifice ºi cu certitudine periculoase21. În opinia lor, totul,
în respingerea roºeþii, este de ordin cultural ºi taxinomic:
în orice societate, inclusiv în societãþile celte ºi
scandinave22, omul roºu este înainte de toate cel care nu
seamãnã cu alþii, cel care se distanþeazã23, cel care aparþine
unei minoritãþi ºi deci cel care deranjeazã, îngrijoreazã sau
scandalizeazã. Omul roºu este celãlalt — cel diferit,
damnat, exclus. Nici nu e nevoie mãcar sã evocãm o
improbabilã ºi periculoas㠓degenerescenþã etnic㔠pentru
a stabili cauzele ºi mizele acestei respingeri ale cãrei victime
au fost în Europa, de-a lungul secolelor, bãrbaþii ºi femeile
avînd culoarea pãrului roºcatã.
Roºu, galben ºi pãtat
Este vorba, înainte de toate, de o problemã de
semiologie socialã: omul roºcat nu este pe deplin roºcat
decît în viziunea altora ºi în mãsura în care se opune omului
ºaten sau blond. Totodatã este vorba, în cultura medievalã,
de o problemã a simbolicii cromatice. Roºeaþa este mai
mult decît o nuanþã de culoare: de-a lungul secolelor
aproape cã a devenit o culoare în sensul deplin al cuvîn-
tului, o culoare devalorizatã, “cea mai urîtã dintre toate
culorile”, dupã cum o proclamã un tratat de blazon probabil
compilat în prima jumãtate a secolului al XV-lea24, care
vede-n ea asociindu-se toate aspectele negative atît ale
roºului, cît ºi ale galbenului.
Toate culorile, într-adevãr, pot fi luate în nume de
bine sau în nume de rãu25. Pînã ºi roºul nu scapã de
aceastã regulã; el care, în Occident, începînd cu
protoistoria ºi pînã în secolul al XVI-lea, a reprezentat
vreme îndelungatã prima dintre culori, culoarea “prin exce-
lenþã”. Existã un roºu bun ºi un roºu rãu, la fel cum existã
un negru bun ºi un negru rãu, un verde bun ºi un verde
rãu etc. În Evul Mediu, acest roºu rãu este opusul albului
divin ºi christologic ºi trimite direct la Diavol ºi la Infern.
173
Este culoarea focului infernal ºi a înfãþiºãrii lui Satan.
Începînd cu secolul al XII-lea, iconografia, care pînã la
acea datã îl reprezenta pe prinþul tenebrelor avînd un corp
ºi un cap de culori diferite, în general întunecate, îl
înzestreazã din ce în ce mai des cu o faþã roºie ºi cu o
pilozitate roºiaticã. Prin extindere, toate creaturile cu capul
sau cu pãrul roºu sînt considerate ca fiind mai mult sau
mai puþin diabolice (începînd cu vulpea, imaginea însãºi a
“Celui Rãu”), iar toþi cei care sînt simbolizaþi de aceastã
culoare au de a face, mai mult sau mai puþin, cu lumea
Infernului. Astfel, în romanele arthuriene din secolele al
XII-lea ºi al XIII-lea, numeroºi cavaleri roºu-închis — altfel
spus, cei ale cãror veºminte, echipament ºi steme sînt
uniform colorate în roºu — care apar în calea eroului
pentru a-l înfrunta sau a-l ucide, sînt întotdeauna cavaleri
animaþi de intenþii urîte, uneori veniþi de pe lumea cealaltã,
ºi care sînt gata sã verse sînge. Cel mai faimos dintre ei
este Méléagant, fiu al regelui, dar cavaler miºel care, în
romanul lui Chrétien de Troyes Le Chevalier à la
Charrette, o rãpeºte pe regina Guenièvre.
Antroponimia ºi toponimia confirmã acest caracter
peiorativ al culorii roºii. Numele de þinuturi în a cãror
formare intrã cuvîntul “roºu” desemneazã adeseori locuri
reputate ca fiind periculoase, în special în toponimia literarã
sau imaginarã. Cît despre poreclele “Roºu” sau “Roºcat”,
acestea sînt frecvent ºi aproape mereu devalorizante: fie
cã indicã o coafurã roºcatã sau o faþã roºiaticã; sau
amintesc de cei care poartã o marcã vestimentarã
infamantã de aceeaºi culoare (cãlãii, tãietorii de lemne,
prostituatele); fie — caz frecvent în antroponimia literarã
— subliniazã caracterul sîngeros, crud sau diabolic al celui
înzestrat cu aceasta26.
Din mai multe puncte de vedere, acest roºu rãu este
aºadar, pentru sensibilitatea medievalã, cel al lui Iuda,
omul roºu ºi apostolul miºel, prin a cãrui trãdare s-a vãrsat
sîngele lui Christ. În Germania, la sfîrºitul Evului Mediu,
circulã un joc de cuvinte etimologic ce-i derivã
supranumele Iskariot (“bãrbatul din Carioth”) din ist gar
rot, altfel spus, bãrbatul “în întregime roºu”. Dar Iuda nu
este doar roºu; el este ºi galben, culoarea hainei pe care
i-o atribuie din ce în ce mai frecvent imaginile de epocã
începînd cu sfîrºitul secolului al XII-lea. Deoarece a fi
roºcat înseamnã a face parte în acelaºi timp din roºul
sîngeros ºi infernal — adicã din sîngele rãu ºi din focul
rãu — ºi din galbenul trãdãtor ºi mincinos. De-a lungul
secolelor, într-adevãr, în sistemele cromatice europene,
galbenul nu a încetat sã se devalorizeze. Pe cînd la Roma
constituia încã una dintre culorile cele mai cãutate, ba
chiar o culoare sacrã, jucînd un rol important în ritualurile
religioase, treptat devine o culoare delãsatã, apoi respinsã.
Pînã în ziua de azi, dupã cum o demonstreazã toate
sondajele de opinie referitoare la noþiunea de culoare
preferatã, galbenul este o culoare prea puþin iubitã; anume
el este citat în ultimul rînd printre cele ºase culori de bazã:
albastru, verde, roºu, alb, negru, galben27. Respingere ce
dateazã din Evul Mediu.
Aceastã devalorizare a galbenului este deja atestatã
în secolul al XIII-lea atunci cînd trece, în numeroase texte
literare ºi enciclopedice, drept culoarea ipocriziei ºi a
minciunii ºi pe mãsurã ce devine, încetul cu încetul,
culoarea evreilor ºi a Sinagogii. Începînd cu anii ’20-’50 ai
secolului al XIII-lea, imageria creºtinã face din acest
procedeu o practicã recurentã: un evreu este de-acum
înainte un personaj îmbrãcat în galben sau care poartã
culoarea galbenã pe o piesã a vestimentaþiei sale (robã,
mantou, centurã, mîneci, mãnuºi, încãlþãminte ºi mai cu
174 biblioteca babel
seamã pãlãrie28). Treptat, aceste practici trec de la imag-
ine ºi imaginar în realitate dat fiind cã, în mai multe oraºe
din Languedoc, Castillia, Italia de Nord ºi din valea
Rinului, regulamentele vestimentare îi obligã pe membrii
comunitãþilor evreieºti sã poarte de asemenea un semn
distinctiv în interiorul cãruia aceastã culoare are adeseori
locul sãu bine stabilit29. Steaua galbenã îºi aflã în aceste
regulamente cîteva din rãdãcinile sale, dar istoria acesteia
rãmîne a fi scrisã în detaliu.
În ciuda unei bibliografii abundente, însemnele ºi
mãrcile distinctive impuse evreilor în societãþile medievale
rãmîn într-adevãr prost cercetate. Contrar a ceea ce au
crezut, pripit, anumiþi autori30, nu existã un sistem comun
la scara întregii Creºtinãtãþi, ºi nici obiceiuri recurente
într-o þarã sau într-o regiune datã înainte de secolul al
XIV-lea. În mod cert, culoarea galben㠗 culoare asociatã,
în imagini, în mod tradiþional Sinagogii — este mai frec-
ventã în comparaþie cu alte culori începînd cu aceastã
datã31. Doar cã timp îndelungat autoritãþile municipale sau
regale au prescris totodatã portul unor însemne uniform
roºii, albe, verzi, negre; sau bicolore, tãiate ºi
compartimentate galben ºi roºu, galben ºi verde, roºu ºi
alb, alb ºi negru. Pînã-n secolul al XVI-lea, asociaþiile
cromatice sînt numeroase, ca ºi forma acestor însemne:
aceasta poate reprezenta o felie rotund㠗 cazul cel mai
frecvent —, un ineluº, o stea, o figurã avînd forma Tablelor
Legii, dar ºi o simplã eºarfã, o bonetã sau chiar o cruce.
Atunci cînd este vorba de o insignã cusutã pe hainã,
aceasta se poartã cînd pe umãr, cînd pe piept, cînd pe
spate, cînd pe acoperãmîntul capului sau pe bonetã,
uneori în mai multe locuri. ªi în cazul dat nu se poate
generaliza32. Iatã, cu titlu de exemplu, dintre cele mai vechi,
textul tradus al unei ordonanþe latine a lui Ludovic IX cel
Sfînt, ce prescrie în 1269 tuturor evreilor regatului Franþei
sã poarte o felie rotundã de culoare galbenã:
Deoarece noi dorim ca evreii sã poatã fi recunoscuþi
ºi deosebiþi de creºtini, vã ordonãm sã impuneþi insigne
fiecãrui evreu, de ambele sexe: respectiv, o roatã de fetru
sau de postav de culoare galbenã, cusutã pe partea de
sus a hainei, la nivelul pieptului ºi pe spate, pentru a
constitui un semn de recunoaºtere. Diametrul acestei roþi
va fi de patru degete, iar suprafaþa atît de mare încît sã
încapã palma unei mîini. Dacã drept urmare a acestei mãsuri
un evreu va fi gãsit fãrã insignã, partea superioarã a hainei
sale va aparþine celui care l-a depistat astfel33.
Ceea ce favorizeazã întrebuinþarea galbenului drept
culoare rea la sfîrºitul Evului Mediu este, probabil,
folosirea excesivã a aurului ºi a auritului în toate domeniile
creaþiei artistice ºi, prin urmare, în majoritatea sistemelor
emblematice ºi simbolice. Acest aur este în acelaºi timp
materie ºi luminã; el exprimã în cel mai înalt grad aceastã
cãutare a luminozitãþii ºi a densitãþii culorilor ce
caracterizeazã orice sensibilitate a sfîrºitului de Ev Mediu.
În consecinþã, aurul devine puþin cîte puþin un “galben
bun”, toate celelalte galbenuri depreciindu-se. Nu doar
galbenul ce bate în roºu, ca în cazul coamei roºcate a lui
Iuda; ci ºi galbenul ce bate în verde, cel pe care astãzi îl
numim “galben lãmîie”. Galbenul-verde sau, mai bine zis,
asocierea sau apropierea galbenului de verde — douã
culori ce nu se învecineazã niciodatã în clasamentele
medievale ale culorilor — par sã constituie pentru ochiul
medieval ceva agresiv, dereglat, îngrijorãtor. În cazul cînd
sînt asociate, acestea devin culorile dezordinii, nebuniei,
dereglãrii sensului ºi a spiritului. Ca atare, ele iau locul pe
costumele nebunilor ºi bufonilor de curte, pe veºmintele
Smintitului din Psalmii lui David ºi, mai cu seamã, pe cele
ale lui Iuda, a cãrui robã galbenã este asociatã în mod
frecvent, între secolele al XIV-lea ºi al XVI-lea, unei alte
piese a vestimentaþiei de culoare verde.
Cu toate acestea, a fi roºcat nu presupune doar sã
reuneºti, în persoana ta, aspectele negative ale roºului ºi
galbenului. A fi roºcat înseamnã a avea pielea semãnatã
cu pete de roºeaþã, înseamnã a fi pãtat, aºadar impur, ºi
aparþinînd unei anumite animalitãþi. Sensibilitatea
medievalã are oroare de tot ce este pãtat. Pentru ea,
frumosul înseamnã pur, iar purul înseamnã uniform.
Dungatul este întotdeauna devalorizant (ca ºi forma sa
superlativã: în carouri) 34, iar pãtatul, deosebit de
îngrijorãtor. Nimic de mirare într-o lume în care bolile de
piele sînt frecvente, grave ºi de temut, ºi unde lepra —
forma extremã a acestora — îi împinge pe cei atinºi de ea
la periferia societãþii. Pentru omul medieval, petele sînt
mereu misterioase, impure ºi degradante. Ele îl transformã
pe roºcat într-o fiinþã bolnavã, aproape tabuizatã.
Acestei impuritãþi specifice i se adaugã o conotaþie de
animalitate, dat fiind cã omul roºu nu doar are pãrul
ipocritei vulpi sau al lubricei veveriþe35, dar mai este ºi
acoperit de pete asemeni celor mai crude animale:
leopardul, dragonul sau tigrul, aceºti trei duºmani
redutabili ai leului36. Nu doar cã este ipocrit ºi vicios ca
o vulpe, ci ºi feroce ºi sîngeros ca leopardul. De unde ºi
reputaþie sa de cãpcãun în folclorul ºi literatura oralã
pînã în plin secol al XVIII-lea.
Toþi stîngacii sînt roºcaþi
Imaginea religioasã din Evul Mediu tîrziu se supune
unor controale riguroase, în special în cãrþile manuscrise.
Din momentul în care miniatura trece în parte în mîinile
laicilor, pericolele unei codificãri mai puþin represive, sau
prea excesive, se accentueazã ºi, o datã cu ele, riscurile de
supralicitare sau de glisare a sensului. De unde ºi controlul
în alegerea ºi elaborarea scenelor reprezentate. De unde
ºi redundanþele de orice naturã pentru a aduce în scenã
personajele. De-a lungul deceniilor, imaginea pare sã fi
insistat din ce în ce mai mult, în special atunci cînd este
vorba de personaje negative. Un trãdãtor trebuie în mod
absolut sã fie perceput ca un trãdãtor. Se impune, aºadar,
multiplicarea atributelor ºi însemnelor imaginii care ne-ar
ajuta sã-l identificãm ca atare.
În acest domeniu, cazul lui Iuda este unul exemplar.
Începînd cu primele decenii ale secolului al XIV-lea, coama
roºie nu este suficientã, nici fizionomia bestialã, ºi nici
delictul de bot “spurcat la gurã”. De-acum înainte urmeazã
sã se preia ºtafeta ºi sã se accentueze semnele ce se înscriu
pe cap prin alte semne de pe corp ºi de pe veºminte. De
unde ºi aceastã mulþime de atribute ºi de caracteristici
specifice, evocate la începutul acestui studiu. Printre
acestea, unul vizeazã gestualitatea ºi devine din ce în ce
mai recurent în panoplia emblematicã a apostololui
trãdãtor: stîngãcia. De-a lungul secolelor Iuda tinde sã
devinã stîngaci! De-acum înainte anume cu mîna stîngã
primeºte (apoi întoarce) punga cu cei treizeci de arginþi;
anume cu mîna stîngã ascunde la spate peºtele furat, sau
duce la gurã îmbucãtura acuzatoare în timpul Cinei de
Tainã, apoi înnoadã funia pentru a se spînzura atunci cînd
sunã ora pocãinþei. În mod cert, la fel cum nu a fost
întotdeauna roºcat, Iuda nu a fost de la bun început
stîngaci. Dar anume aceasta devine o caracteristicã
suficient de frecventã, în special în imaginile flamande ºi
germane, pentru a atrage atenþia. Cu atît mai mult cu cît
personajele stîngace sînt foarte rare în imageria medievalã.
Cîndva am încercat sã stabilesc corpusul tuturor
acestor imagini, fiind însoþit în acest demers al meu de
 biblioteca babel
Pierre-Michel Bertrand, ale cãrui lucrãri recente asupra
istoriei stîngãciei constituie o autoritate în domeniu37. Or,
dacã din punct de vedere cantitativ recolta este sãrãcãcioasã,
din punct de vedere calitativ e cît se poate de instructivã.
Toþi stîngacii din iconografia medievalã sînt, într-un fel sau
altul, personaje negative. ªi, fie cã e vorba de eroul din
prim-planul scenei sau de figuranþii din fundal, cu toþii se
dedau unor ocupaþii infame sau reprobabile atît în prim-planul
imaginii, cît ºi în fundalul scenei. Printre ei, se regãsesc
anumiþi excluºi sau damnaþi menþionaþi mai sus, în special
tãietorii de lemne, cãlãii, jonglorii, cãmãtarii ºi prostituatele.
Dar mai ales printre necreºtini (pãgîni, evrei, musulmani) ºi
printre reprezentanþii Infernului (Satan, tot soiul de creaturi
demonice) se întîlnesc aceºti stîngaci ai imageriei medievale:
ici suverani ºi cãpetenii comandînd ºi poruncind cu mîna
stîngã, mîna cea rea, mîna fatalã; colo soldaþii ºi servitorii lor
le executã cu aceeaºi mînã ordinele. Universul rãului apare
— în parte — drept un univers al stîngacilor.
Nu e nevoie sã stãruim asupra caracterului peiorativ
al mîinii stîngi. Studiile ce atestã aceastã tradiþie în
majoritatea culturilor, inclusiv — se înþelege — în culturile
europene, nu lipsesc38. Pentru perioada medievalã, regãsim
în cazul dat tripla moºtenire — biblicã, greco-romanã ºi
germanic㠗 evocatã mai sus. În special Biblia subliniazã
de nenumãrate ori preeminenþa mîinii drepte40, a pãrþii
drepte, a locului din dreapta ºi invers, dizgraþia sau perver-
sitatea a tot ce se aflã în stînga. Din acest punct de vedere,
un fragment al Evangheliei dupã Matei i-a frapat îndeosebi
pe oamenii din Evul Mediu. Este vorba de ultimul discurs
pronunþat de Iisus înainte de Calvar, discurs deja
eschatologic, anunþînd întoarcerea Fiului Omului:
“Cînd va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toþi sfinþii
îngeri, va ºedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate
neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despãrþi pe
unii de alþii cum desparte pãstorul oile de capre; ºi va
pune oile în dreapta, iar caprele în stînga Lui.
(...) Apoi va zice celor din stînga Lui: duceþi-vã de la
Mine, blestemaþilor, în focul cel veºnic...”
Pentru cultura Evului Mediu creºtin, mîna stîngã
este cea a duºmanilor lui Christ. În consecinþã, ea devine
cea cu care acþioneazã uneori în imagini judecãtorii (Caiafa,
Pilat, Irod) sau cãlãii lui Christ: cei care-L leagã, cei care-L
flageleazã, cei care-L þintuiesc pe cruce, cei care continuã
sã-L martirizeze odatã crucificat. În aceeaºi mãsurã în care
este cea a lui Satan ºi a creaturilor sale, mîna stîngã devine
totodatã cea a trãdãtorilor, a ereticilor ºi a necredincioºilor
ce sãvîrºesc fãrãdelegile lor. Printre aceºtia, bineînþeles,
roºcaþii pe care i-am întîlnit în cortegiul miºeliei: Cain,
Dalila, Saul, Ganelon, Mordret, cu toþii trãdãtori pentru
care, ca ºi pentru Iuda, atributele emblematice
convenþionale se dovedesc a fi insuficiente: de-acum
înainte, în secolele al XIV-lea ºi al XV-lea, li se adaugã
vicii ale gestualitãþii. Astfel, Cain îl ucide pe Abel cu mîna
stîngã (în general, cu o cazma sau cu o mandibulã de
mãgar); Dalila îi rade pãrul lui Samson cu mîna stîngã;
Saul se sinucide þinînd lancea sau spada cu mîna stîngã;
Ganelon ºi Mordret — trãdãtorul literaturii epice ºi cel al
romanului arthurian — luptã cu mîna stîngã.
În mod cert, aceste patru personaje nu sînt
întodeauna stîngace. Dar se poate observa cã, atunci cînd
sînt stîngace, sînt ºi roºcate. La fel cum sînt adeseori roºcaþi,
începînd cu mijlocul secolului al XIV-lea, cãlãii, cavalerii
trãdãtori ºi personajele crude care acþioneazã cu mîna stîngã.
De-acum înainte, ºi pentru mai multe decenii, chiar dacã nu
toþi roºcaþii sînt neapãrat stîngaci în imageria occidentalã,
în schimb, toþi stîngacii, sau aproape toþi, sînt roºcaþi.
175
Note:
1. Lucrãrile privitoare la iconografia lui Iuda sînt puþin
numeroase ºi în general vechi. Cea mai bunã sintezã construitã
în jurul frezei roºcate este cea a lui R. Melinkoff, “Judas’s Red
Hair and the Jews”, în Journal of Jewish Art, nr. 9, 1982, pp.
31-46, pe care o vom completa cu marile lucrãri ale aceluiaºi
autor, Outcasts. Signs of Otherness in Northern European Art
of the Late Middle Ages, Berkeley, 1993, 2 vol. (în special vol. 1,
pp. 145-159). Contrar opiniei lui R. Mellinkoff, a se consulta,
cu oarece folos, teza lui W. Porte, Judas Ischariot in der
bildenden Kunst, Berlin, 1883.
2. În reprezentarea Cinei de Tainã, în Arena din Padova.
Acelaºi nimb negru cuprinzînd pãrul roºu al apostolului trãdãtor
se regãseºte la Fra Angelico în Cina de Tainã din mãnãstirea San
Marco, la Florenþa.
3. Lista studiilor critice cu privire la aceste atribute poate
fi gãsitã în inventarele iconografice uzuale, în special: L. Réau,
Iconographie de l’art chrétien, Paris, 1957, t. II/2, pp. 406-410;
G. Schiller, Iconography of Christian Art, Londra, 1972, t. II,
pp. 29-30, 164-180, 494-501 ºi passim; Lexikon der christlichen
Ikonographie, Fribourg-en-Brisgau, 1970, t. II, col. 444-448.
4. R. Mellinkoff, The Mark of Cain, Berkeley, 1981.
5. C. Raynaud, “Images médiévales de Ganelon”, în
Félonie, trahison et reniements au Moyen Âge, Montpellier,
1996, pp. 75-92.
6. J. Grisward, Archéologie de l’epopée médiévale, Paris,
1981, passim.
7. A se vedea corpusul de imagini reunit de R. Mellinkoff,
Outcasts..., op. cit. (în special vol. 2, fig. VII/1-38).
8. A se vedea mai jos, notele 28-31.
9. Geneza 25,25.
10. De notat cã nici Iacov ºi nici Rebecca nu sînt înfãþiºaþi
negativ în imageria medievalã. Viclenia lor, precum ºi
comportamentul nedrept faþã de Esau nu pare sã fie judecat
peiorativ nici de teologi, nici de artiºti.
11. Cu privire la iconografia lui Saul, a se vedea Lexikon
der christlichen Ikonographie, Fribourg-en-Brisgau, 1972, t.
IV, col. 50-54.
12. Cu privire la iconografia lui Caiafa, cel pe care imaginile
îl înfãþiºeazã adeseori cu pielea smeadã ºi pãrul roºcat ºi ondulat
— triplu atribut ce-l face mult mai negativ decît Pilat sau Irod
—, a se vedea ibid., col. 233-234.
13. 1 Samuel, 16,12. Contrar Vulgatei, care întrebuinþeazã
cuvîntul rufus, cîteva traduceri franceze moderne, în special în
bibliile protestante, înlocuiesc termenul “roºcat” prin “blond”.
Trebuie sã vedem în aceasta o supravieþuire a respingerii pãrului
roºcat, incompatibil cu ideea de frumuseþe? Lucrãrile cu privire
la iconografia lui David sînt numeroase, la care se alãturã o
bibliografie stufoasã, în Lexikon der christlichen Ikonographie,
Fribourg-en-Brisgau, 1968, t. I, col. 477-490.
14. Cu privire la relaþiile dintre Seth ºi Typhon, a se vedea
F. Vian, “Le mythe de Typhée...”, în Éléments originaux dans
la mythologie grecque, Paris, 1960, pp. 19-37, ºi J. B. Russell,
The Devil, Ithaca ºi Londra, 1977, pp. 78-79 ºi 253-255.
15. A se vedea inventarul lui W. D. Hand, A Dictionary of
Words and Idioms Associated with Judas Iscariot, Berkeley,
1942.
16. E. C. Evans, “Physiognomics in the Ancient World”,
în Transactions of the American Philosophical Society, vol. 59,
1969, pp. 5-101.
17. H. Bächtold-Stäubli, cond., Handworterbuch des
deutschen Aberglaubens, Berlin ºi Leipzig, 1931, t. III, col.
1249-1254.
18. A se vedea inventarele uzuale ale lui H. Walter,
Proverbia sententiaeque latinitatis Medii ac Recentioris Aevi,
Gottingen, 1963-1969, 6 vol.; J. W. Hassell, Middle French
Proverbs, Sentences and Proverbial Phrases, Toronto, 1982;
G. Di Stefano, Dictionnaire des locutions en moyen français,
Montreal, 1991.
19. Cu privire la supravieþuirea acestor credinþe pînã în
epoca modernã, a se vedea cãrþulia lui X. Fauche, Roux et rousses.
Un éclat tres particulier, Paris, 1997.
20. Cu privire la legenda lui Frederic Barbarossa: M.
Pacaut, Frédéric Barberousse, ediþia a doua, Paris, 1991; F.
Opll, Friedrich Barbarossa, ediþia a doua, Darmstadt, 1994.
21. M. Trotter, “Classifications of Hair Color”, în Ameri-
can Journal of Physical Anthropology, vol. 24, 1938, pp.
237-259; a nuanþa o datã cu J. V. Neel, “Red Hair Color as a
Genetical Character”, în Annals of Eugenics, vol. 17, 1952-1953,
176 biblioteca babel
pp. 115-139. A se vedea totodatã lucrãrile citate de
R. Mellinkoff, “Judas’s Red Hair and the Jews”, art. cit., p. 46,
nota 90.
22. Contrar unei idei false, rãspîndite pe larg, roºcaþii nu
sînt mai numeroºi decît blonzii din Scandinavia ºi Irlanda sau
Scoþia. Din contra, ei reprezintã aici, ca ºi în societãþile
mediteraneene, o minoritate; chiar dacã, din punct de vedere
cantitativ ºi proporþional, aceastã minoritate este mai importantã
decît aiurea.
23. Discursul sportiv ne aduce astãzi o probã cotidianã,
semnalînd întotdeauna în cadrul unei echipe (de fotbal, în spe-
cial) prezenþa unui jucãtor sau a unei jucãtoare cu pãrul roºcat;
ceea ce nu se întîmplã nici în cazul brunilor, nici al blonzilor, nici
chiar al chelboºilor. A fi roºcat, pe un teren sportiv ca ºi oriunde
aiurea, înseamnã a te deosebi de ceilalþi.
24. Le Blason des couleurs (partea a doua atribuitã greºit
cronicarului de arme Sicile), Hippolyte Cocheris ed., Paris, 1860,
p. 125. Ca ºi întreaga literaturã simbolicã a secolului al XV-lea,
acest tratat asimileazã roºcatul cafeniului deschis ºi reþine, aºadar,
mai cu seamã nuanþa brun-roºie. La sfîrºitul secolului al XV-lea,
mai mulþi autori se amuzã sã compare negrul cu cafeniul deschis
pentru a stabili care este culoarea cea mai urîtã. Negrul nu este
de fiecare datã perdant. A se vedea Le Débat de deux demoiselles,
l’une nommée la Noire et l’autre la Tannée, editat în Recueil de
poésies françaises des XVe et XVIe siècles, Paris, 1855, t. V, pp.
264-304.
25. Cu privire la simbolica medievalã a culorilor, M.
Pastoureau, Figures et couleurs. Études sur la symbolique et la
sensibilité médiévales, Paris, 1986, pp. 15-57 ºi 193-207; Id.,
Jésus chez le teinturier. Couleurs et teintures dans l’Occident
médiéval, Paris, 1998.
26. A se vedea numeroasele exemple aduse de E. Langlois,
Table des noms propres de toutes natures compris dans les
chansons de geste imprimées, Paris, 1904; de L.-F. Flutre, Ta-
ble des noms propres... figurant dans les romans du Moyen
Âge..., Poitiers, 1962; dar mai cu seamã de G. D. West, An Index
of Proper Names in French Arthurian... Romances (1150-1300),
Toronto, 1969-1978, 2 vol. Cît despre supranumele de “Roºu”
sau “Roºcat” în romanul arthurian, a se vedea G. J. Brault,
Early Blazon. Heraldic Terminology in the Twelfth and Thir-
teenth Centuries with Special Reference to Arthurian Literature,
Oxford, 1972, p. 33.
27. Citate aici în ordinea de preferinþã în descreºtere. M.
Pastoureau, “Les couleurs aussi ont une histoire”, în L’Histoire,
nr. 92, septembrie 1986, pp. 46-54.
28. D. Sansy, “Chapeau juif ou chapeau pointu? Esquisse
d’un signe d’infamie”, în Symbole des Alltags, Alltag der Symbole.
Festschrift fur Harry Kuhnel, Graz, 1992, pp. 349-375. De
asemenea se poate consulta, de acelaºi autor, teza deocamdatã
ineditã, L’Image du juif en France du Nord et en Angleterre du
XIIe au XVe siècle, Paris, universitatea Paris-X Nanterre, 1994.
29. Aceastã problemã a însemnelor infamante sau dis-
tinctive impuse unor categorii sociale în Occidentul medieval
încã nu a fãcut obiectul unor lucrãri de ansamblu cu adevãrat
satisfãcãtoare. Sîntem nevoiþi sã facem trimitere la cercetarea
veche ºi expeditivã a lui U. Robert, Les Signes de l’infamie au
Moyen Âge, Paris, 1891, în aºteptarea uneia mai bune, care o va
înlocui. Informaþii utile se pot gãsi în majoritatea istoriilor
costumului în Evul Mediu, precum ºi în W. Danckaert,
Unehrliche Leute. Die verfemten Berufe, Berna ºi München,
1963; B. Blumenkranz, Le Juif médiéval au miroir de l’art
chrétien, Paris, 1966; L. C. Eisenbart, Kleiderordnungen der
deutschen Städe zwischen 1350 und 1700, Göttingen, 1962.
30. Cum ar fi B. Blumenkranz sau R. Mellinkoff, ale
cãror lucrãri sînt altminteri esenþiale. Din abundenta lor
bibliografie, citãm: B. Blumenkranz, Le Juif médiéval au miroir
de l’art chrétien, op. cit.; Les Juifs en France. Écrits dispersés,
Paris, 1989. R. Mellinkoff, Outcasts, op. cit. Totodatã, a se citi
cu anumitã prudenþã: A. Rubens, A History of Jewish Costume,
Londra, 1967, ºi L. Finkelstein, Jewish Self-Government in the
Middle Ages, o nouã ediþie, Wesport, 1972. Cît despre insigna
rotundã impusã evreilor în Evul Mediu, cel mai bun studiu
aparþine de-acum înainte lui D. Sansy, “Marquer la différence.
L’imposition de la rouelle aux XIIIe et XIVe siècles”, în Médié-
vales, nr. 41, 2001, pp. 15-36.
31. F. Singermann, Die Kennzeichnung der Juden im
Mittelalter, Berlin, 1915, dar mai ales G. Kisch, “The Yellow
Badge in History”, în Historia Judaica, vol. 19, 1957, pp.
89-146. Cu toate acestea, existã numeroase excepþii de la tendinþa
în cauzã ce merge spre o uniformizare în jurul culorii galbene.
Astfel se întîmplã la Veneþia, unde tichia galbenã se transformã
puþin cîte puþin în tichie roºie: B. Ravid, “From yellow to red.
On the Distinguished Head Covering of the Jews of Venice”, în
Jewish History, vol. 6, 1992, fasc. 1-2, pp. 179-210.
32. O bibliografie abundentã e de gãsit în cele douã articole
ale lui Kisch ºi Ravid, citate la nota precedentã. Totodatã, a se
vedea studiul lui Danièle Sansy, citat la nota 30.
33. Traducerea parþialã a textului publicat de E. de
Laurière în Ordonnances des rois de France de la troisième
race, Paris, 1723, t. I, p. 294. Versiunea completã a acestei
ordonanþe se poate citi în G. Nahon, “Les ordonnances de saint
Louis et les Juifs”, în Les Nouveaux Cahiers, t. 23, 1970, pp.
23-42. Cît despre Ludovic IX cel Sfînt ºi evreii, a se vedea J. Le
Goff, Saint Louis, Paris, 1996, pp. 793-814.
34. M. Pastoureau, L’Étoffe du Diable. Une histoire des
rayures et des tissus rayés, Paris, 1991.
35. Astãzi, veveriþa este un mic animal simpatic, vesel,
ludic, inofensiv; nu ºi în Evul Mediu. Veveriþa este “maimuþa
pãdurii”, dupã cum scrie un autor german din secolul al XIV-lea.
Trece drept leneºã, lubricã, stupidã ºi zgîrcitã. Cea mai mare
parte a timpului o petrece dormind, tachinîndu-ºi congenerii,
jucîndu-se ºi zbenguindu-se în copaci. În plus, stocheazã mult
mai multe provizii decît ar avea nevoie — ceea ce constituie un
pãcat foarte grav —, astfel încît ajunge sã nu-ºi mai aminteascã
de ascunzãtori — ceea ce este semnul unei mari prostii. Pielea
sa roºcatã constituie semnul exterior al acestei naturi rele.
36. În aºteptarea unui studiu de ansamblu asupra
problemei date, a se vedea M. Pastoureau, Figures et couleurs,
op. cit., pp. 159-173 ºi 193-207.
37. P.-M. Bertrand, Histoire des gauchers en Occident.
Des gens à l’envers, Paris, 2002.
38. Bibliografia disponibilã cu privire la problema
stîngãciei este ea însãºi un document istoric pertinent. Lucrãrile
abundã în domeniul neuropsihologiei ºi al anatomiei corticale;
toþi se strãduiesc sã-i prezinte pe stîngaci drept niºte “oameni
ca toþi ceilalþi”, dar insistenþa cu care vor s-o facã pare sã
demonstreze cã a fi stîngaci este o boalã, cel puþin o boalã socialã.
Cãutînd recent niºte lucrãri cu privire la problema stîngãciei
într-o mare librãrie din Cartierul Latin la Paris, un vînzãtor m-a
invitat sã consult secþia “Handicapaþi” (pe cînd consultarea secþiei
“Criminalitate” pentru a gãsi asemenea lucrãri?). Dincolo de
frumosul studiu al lui P.-M. Bertrand, citat la nota precedentã,
a se vedea mai ales: H. ºi J. Jursch, Hande als Symbol und
Gestalt, Berlin, 1951; V. Fritsch, Links und Recht in Wissenschaft
und Leben, Stuttgart, 1964; R. Kourilsky ºi P. Grapin, cond.,
Main droite et main gauche, Paris, 1968; H. Hécaen, Les
Gauchers, Paris, 1984 (conþinînd o importantã bibliografie); cel
mai bun studiu antropologic mi se pare totuºi cel al lui R. Hertz,
“La prééminence de la main droite. Étude sur la polarité
religieuse”, în Mélanges de sociologie religieuse et de folklore,
1928, pp. 84-127; a se completa cu R. Needham, cond., Right
and Left. Essays on Dual Symbolic Classification, Chicago, 1973.
39. Amintim la acest subiect cã în franceza veche ºi
medievalã cuvîntul gauche (stînga), derivat de la un verb franc,
wankjan, însemnînd “a se clãtina”, desemneazã ceva “deformat”,
“ce ºi-a pierdut forma” (sens pe care ºi-l pãstreazã uneori ºi în
franceza modernã). În calitate de termen de lateralitate, stînga
noastrã se exprimã prin cuvîntul senestre, derivat de la lati-
nescul sinister, care avea deja dublul sens de “stîng㔠ºi de
“defavorabil”. Abia în secolul al XVI-lea senestre reculeazã
definitiv în favoarea lui gauche pentru a desemna mîna sau
partea stîngã.
40. Cu o excepþie, totuºi, ce constituie o supapã, ca ºi în
cazul culorii roºcate: Ehud, judecãtorul Israelului, este stîngaci;
el profitã de aceastã particularitate pentru a-l asasina pe regele
Moab ºi a le reda astfel israeliþilor libertatea (Judecãtorii 3,
15-30).
41. Matei 25, 31-33 ºi 41.
* Fragment din cartea lui Michel Pastoureau, O
istorie simbolicã a Evului Mediu occidental, în curs de
apariþie la Editura CARTIER. Traducere din francezã de
Em. Galaicu-Pãun.
 la izvoarele conciliului vatican II
Robert LAZU
Dei Verbum
Axul teologic al învãþãturii conciliare.
(Partea I: Revelaþia divinã)
Conciliul ºi Revelaþia
Promulgatã în data de 18 noiembrie 1965, în cadrul
celei de-a noua sesiuni publice a Conciliului Vatican II,
dupã ce a fost votatã cu o majoritate de 2344 voturi pentru
ºi 6 împotrivã, Constituþia Dogmaticã despre revelaþia
divinã Dei Verbum reprezintã axul teologic al învãþãturilor
conciliare. Sã ne reamintim ce anume afirma Papa Ioan
Paul al II-lea referindu-se la acest document:
„Constituþia dogmaticã Dei Verbum a plasat cu o
conºtiinþã reînnoitã Cuvântul lui Dumnezeu în centrul vieþii
Bisericii. Aceastã centralitate provine din percepþia mai
vie a unitãþii dintre Sfânta Scripturã ºi Sfânta Tradiþie.
Cuvântul lui Dumnezeu, care este pãstrat viu prin credinþa
poporului sfânt alcãtuit din credincioºii cãlãuziþi de
Magisteriu, solicitã într-o mãsurã egalã fiecãruia dintre
noi sã-ºi asume propria responsabilitate pentru a pãstra
intact procesul transmiterii”1 .
Subliniind centralitatea Cuvântului dumnezeiesc în
viaþa Bisericii, Ioan Paul al II-lea se baza pe structura
documentului în discuþie, care, din ºase capitole, dedica
patru Sfintei Scripturi: capitolul III – „Inspiraþia divinã ºi
interpretarea Sfintei Scripturi”, capitolul IV – „Vechiul
Testament”, capitolul V – „Noul Testament” ºi capitolul
VI – „Sfânta Scripturã în viaþa Bisericii”. Primele douã
capitole ale constituþiei Dei Verbum sunt consacrate
Revelaþiei ºi transmiterii ei, ele fiind alcãtuite din mai multe
articole tematice.
Revelaþia ºi transmiterea ei
Introducerea constituþiei Dei Verbum ne aratã de ce
este atât de importantã fixarea de cãtre Conciliul Vatican
II a învãþãturii despre revelaþia divinã: „pentru ca, prin
vestirea mântuirii, lumea întreagã auzind sã creadã, crezând
sã spere ºi sperând sã iubeascã”2 . Bazându-se pe concepþia
Sfântului Augustin la care face trimitere3 , Dei Verbum pare
a fi ecoul inclusiv al învãþãturii Sfântului Maxim
Mãrturisitorul, care arãta ºi el – în Capetele despre iubire
- cã þinta credinþei creºtine este iubirea cea dumnezeiascã.
Articolul 2, „Natura ºi obiectul Revelaþiei”, ne lãmureºte
unul dintre aspectele cele mai importante ale problemei:
care anume este conþinutul Revelaþiei creºtine. Iatã-l:
„(...) prin Cristos, Cuvântul fãcut trup, oamenii pot
ajunge la Tatãl în Duhul Sfânt ºi se fac pãrtaºi la firea
dumnezeiascã (cf. Ef 2, 18; 2 Pt 1, 4). Prin aceastã Revelaþie,
Dumnezeu cel nevãzut (cf. Col 1, 15; 1 Tim 1, 17), în belºugul
iubirii Sale, Se adreseazã oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex
33, 11; In 15, 14-15) ºi intrã în relaþie cu ei (cf. Bar 3, 38)
pentru a-i chema ºi a-i primi la împãrtãºire cu El”4 .
177
Exprimat cu maximã claritate, Adevãrul fundamental
al credinþei creºtine se referã, deci, la restaurarea relaþiei
dintre firea omeneascã ºi firea dumnezeiascã prin Persoana
divino-umanã a Mântuitorului Isus Cristos, posibilã prin
iubirea dumnezeiascã. Astfel, Dumnezeu însuºi coboarã
între oameni cãrora li se adreseazã ca unor prieteni,
chemându-i ºi primindu-i la împãrtãºire cu El. „Aceastã
economie a Revelaþiei se împlineºte prin fapte ºi cuvinte
legate strâns între ele, astfel încât lucrãrile sãvârºite de
Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief ºi confirmã
învãþãtura ºi realitãþile semnificate prin cuvinte, iar
cuvintele proclamã lucrãrile ºi lumineazã misterul conþinut
în ele. Însã profunzimea adevãrului dezvãluit prin Revelaþie,
atât despre Dumnezeu cât ºi despre mântuirea omului, ne
strãluceºte în Cristos, care este Mijlocitorul ºi, în acelaºi
timp, plinãtatea întregii Revelaþii”5 .
Faptul cã Isus Cristos este Revelaþia ultimã ºi deplinã
indicã o pregãtire, o dinamicã a istoriei cãtre acest punct
maxim al ei, vizibilã în evenimente anterioare. Articolul 3
„Pregãtirea revelaþiei evanghelice” e consacrat acestei
dinamici pre-christice. Nu e uitat nici un moment crucial
anterior Întrupãrii: revelaþia primordialã, edenicã, fãcutã
protopãrinþilor, apoi Cãderea însoþitã de fãgãduinþa
rãscumpãrãrii, chemarea lui Abraham, învãþãtura transmisã
prin Moise ºi profeþi care au vestit venirea Domnului ºi au
pregãtit calea Evangheliei. Acest tablou ce concentreazã
esenþa istoriei universale e împlinit prin Isus Cristos despre
care, în articolul 4, ni spune c㠄desãvârºeºte Revelaþia”:
„Prin toatã prezenþa ºi manifestarea Sa, prin cuvinte ºi fapte,
prin semne ºi minuni, dar mai ales prin moartea Sa ºi prin
glorioasa înviere din morþi ºi, în sfârºit, prin trimiterea
Duhului adevãrului, El împlineºte ºi desãvârºeºte Revelaþia
ºi o întãreºte cu mãrturia divinã: Dumnezeu este cu noi
pentru a ne elibera de întunericul pãcatului ºi al morþii ºi a
ne învia spre viaþa veºnicã”6 .
Cunoaºterea lui Dumnezeu
În faþa Adevãrului suprem pe care Dumnezeu Însuºi
a binevoit a ni-l dezvãlui7 , singura atitudine ortodoxã e
ascultarea credinþei, definitã în articolul 5 drept o
„supunere deplinã a minþii ºi voinþei”8 . Totodatã, se aratã
cã aceastã supunere deplinã a omului în faþa Dumnezeului
Celui Viu nu e posibilã fãrã harul Sãu divin: „Pentru a oferi
lui Dumnezeu aceastã credinþã, omul are nevoie de harul
Lui, care îi iese în întâmpinare ºi îl ajutã, precum ºi de
ajutoarele lãuntrice ale Duhului Sfânt, care sã-i miºte inima
ºi sã i-o îndrepte spre Dumnezeu, sã-i deschidã ochii minþii
ºi sã-i facã <pe toþi sã îmbrãþiºeze ºi sã creadã cu bucurie
adevãrul>”9 . Cu alte cuvinte, nu ajungem la Dumnezeu
decât prin ascultarea credinþei, adeziune deplinã a fiinþei
noastre la Adevãrurile revelate sprijinitã intens de lucrarea
Duhului Celui Sfânt. Adicã: la Tatãl mergem prin Fiul
cãlãuziþi de Duhul cel Sfânt.
Pentru a limpezi pe deplin problema cunoaºterii
teologice, indicând modul în care trebuie evitate erezii
precum raþionalismul sau fideismul, ultimul articol din
primul capitol al constituþiei Dei Verbum ne aratã - citând
anumite articole din învãþãtura Conciliului Vatican I - cã
„Dumnezeu, începutul ºi sfârºitul a toate, poate fi cunoscut
cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturalã a
raþiunii umane” (cf. Rom. 1, 20); de asemenea, “cele ce, în
lucrurile divine, nu sunt în sine de nepãtruns pentru
raþiunea umanã pot fi cunoscute de cãtre toþi chiar ºi în
condiþia actualã a neamului omenesc, cu certitudine
deplinã ºi fãrã amestec de eroare”10 . Avem aici de-a face
178 la izvoarele conciliului vatican II
cu distincþia dintre cunoaºterea filosoficã, definitã ca
acþiune a “luminii naturale a raþiunii umane”, ºi
cunoaºterea teologicã, întemeiatã pe dezvãluirea de cãtre
Dumnezeu a Adevãrului Sãu. Diferenþa dintre cele douã
niveluri ale cunoaºterii este semnificativã. Dacã prima,
umanã, naturalã, ne poate arãta, de exemplu, cã Dumnezeu
existã, ea nu ne poate spune nimic despre Sfânta Treime
sau despre Persoana divino-umanã a Mântuitorului Isus
Cristos. Cea de-a doua formã de cunoaºtere, fundamentatã
pe lumina supranaturalã a harului dumnezeiesc, e sigurã
ºi desãvârºitã. Astfel, dupã Catehismul Bisericii
Catolice, articolul 157:
“Credinþa este sigurã, mai sigurã decât orice
cunoaºtere umanã, pentru cã se întemeiazã pe însuºi
Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minþi. Desigur,
adevãrurile revelate pot pãrea obscure raþiunii ºi experienþei
omului, dar <certitudinea pe care o dã lumina divinã este
mai mare decât aceea pe care o dã lumina raþiunii natu-
rale> (Sf. Thoma D’Aquino, Summa Theologica, 2-2, 171,
5, ob. 3)”11 .
Sã revenim puþin asupra articolului 6 al constituþiei
Dei Verbum. El aratã clar cum pot fi evitate douã dintre
cele mai frecvente erori în materie de gnoseologie
religioasã. Prima, cunoscutã sub numele de raþionalism,
constã în suprasolicitarea capacitãþii raþiunii de a cunoaºte
ºi demonstra adevãrurile de naturã religioasã, revelate.
Cu alte cuvinte, raþiunea umanã ar fi supremul ºi unicul
criteriu al adevãrului, care nu are nevoie de lumina
supranaturalã a harului pentru a ajunge la credinþã.
Reprezentând o eroare ce decurge, oarecum paradoxal,
din logica internã a protestantismului12 , el a fost susþinut
intens de gânditori moderni de frunte precum Immanuel
Kant, fiind condamnat categoric de Papa Pius al IX-lea13 .
Eroarea opusã, fideismul, reprezintã, de asemenea,
rezultatul unui exces. Însã, de aceastã datã, e vorba de un
exces ce suprasolicitã credinþa, consideratã singura
modalitate ce poate permite omului sã cunoascã ceva
despre Dumnezeu. În aceastã perspectivã lumina naturalã
a raþiunii e descalificatã, singurul orizont posibil al
Adevãrului de credinþã fiind harul, dublat – eventual - de
autoritatea bisericeascã. Evident, dintr-un asemenea
punct de vedere nu poate fi posibilã convertirea cuiva
care nu e creºtin: practic, neavând parte de o raþiune ce-l
poate conduce la descoperirea existenþei lui Dumnezeu,
omul este tributar, în exclusivitate, încadrãrii sale în
instituþia eclezialã sau în tradiþie. Cunoscând diferite forme
de manifestare, fideismul a fost condamnat în repetate
rânduri de diferiþi pontifi: Grigore al XVI-lea în secolul
XIX, apoi Pius al IX-lea, în cursul aceluiaºi secol, a subliniat
împotriva fideismului capacitatea raþiunii umane de ajunge
la anumite adevãruri sigure în materie de religie ºi moralã.
În fine, atât la Conciliul Vatican I cât ºi la Conciliul Vatican
II, e recunoscutã aceastã capacitate cognitivã a „luminii
naturale a raþiunii”14 . De ce am þinut sã amintim aceste
lucruri, referitoare la cele douã erori, raþionalismul ºi
fideimul, care se opun doctrinei conciliare despre
cunoaºterea Adevãrului de credinþã? Pentru simplul motiv
cã le întâlnim foarte des în jurul nostru, susþinute de mulþi
contemporani, care, din nefericire, nu o datã se considerã
buni creºtini deºi susþin, mai mult sau mai puþin conºtient,
aceste poziþii. Dacã raþionalismul e, mai ales, specific celor
care exaltã, în afara Bisericii, capacitãþile pe care ei le cred
nelimitate ale raþiunii, fideiºtii pot fi întâlniþi adesea chiar
în Bisericã. E vorba de acei oameni care, situându-se într-
o perspectivã aºa-zis „tradiþionalist㔠de gândire,
considerã cã în afara credinþei nu existã nimic ce poate fi
spus, nimic ce poate fi argumentat despre Dumnezeu,
despre nemurirea sufletului ºi alte asemenea subiecte
specifice credinþei. Astfel, ei „demisioneaz㔠din funcþia
lor de transmiþãtori ai Revelaþiei, renunþând sã-i
cãlãuzeascã pe atei sau pe cei care au îndoieli în credinþã
pe drumul sigur al Adevãrului. Recunoscând valoarea
„luminii naturale a raþiunii”, a cunoaºterii filosofice
(condiþie esenþialã în buna formare a oricãrui catolic),
Magisteriul Bisericii recunoaºte capacitatea oricãrui om,
fie el european, eschimos sau australian, de a înþelege,
pânã la un punct, Adevãrul.
Sfânta Tradiþie, Sfânta Scripturã ºi Magisteriul
Bisericii
Capitolul al II-lea - „Transmiterea Revelaþiei divine”
- din constituþia Dei Verbum fixeazã câteva adevãruri de
mare importanþã. Dupã ce, mai întâi, se aratã cã Isus însuºi
a vestit Evanghelia, încredinþând apoi aceastã misiune
Apostolilor care îi au ca urmaºi, pânã la sfârºitul istoriei,
pe Episcopi, este subliniat faptul c㠄(...) aceastã sfântã
Tradiþie ºi Sfintele Scripturi ale celor douã Testamente
sunt oglinda în care Biserica peregrinã pe pãmânt Îl
contemplã pe Dumnezeu de la care primeºte toate, pânã
când va ajunge sã-L vadã faþã în faþã, aºa cum este (cf. 1
In 3, 2)”15 . Ultimele trei articole ale capitolului II, sunt
dedicate, succesiv, Sfintei Tradiþii, relaþiilor dintre Sfânta
Tradiþie ºi Sfânta Scripturã, apoi, în fine, relaþiilor dintre
Tradiþie ºi Scripturã cu Biserica întreagã ºi Magisteriul
eclezial.
Tradiþia Bisericii, constituitã din „ceea ce a fost
transmis de cãtre Apostoli”16 , „se dezvoltã în Bisericã
sub asistenþa Duhului Sfânt: înþelegerea lucrurilor ºi
cuvintelor transmise creºte prin meditarea ºi studierea lor
de cãtre credincioºi, care le pãstreazã în inimã (cf. Lc 2, 19.
51), prin pãtrunderea adâncã ce decurge din experienþa
spiritualã ºi prin propovãduirea acelora care, odatã cu
succesiunea episcopalã, au primit o carismã sigurã a
adevãrului”17 . Legate strâns între ele, Sfânta Tradiþie ºi
Sfânta Bisericã, „curgând din acelaºi izvor divin, devin,
într-un fel, o unitate ºi tind spre acelaºi scop. Într-adevãr,
Sfânta Scripturã este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este
scrisã sub inspiraþia Duhului dumnezeiesc, iar Sfânta
Tradiþie transmite integral urmaºilor Apostolilor cuvântul
lui Dumnezeu încredinþat Apostolilor de Cristos Domnul
ºi de Duhul Sfânt, pentru ca aceºti urmaºi, cãlãuziþi de
lumina Duhului adevãrului, sã-l pãstreze cu fidelitate, sã-
l explice ºi sã-l rãspândeascã prin propovãduire; prin
urmare, Biserica nu-ºi dobândeºte certitudinea cu privire
la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scripturã. De
aceea, atât Scriptura cât ºi Tradiþia trebuie primite ºi ven-
erate cu egalã iubire ºi consideraþie”18 . Având parte de
acest „tezaur unic al cuvântului lui Dumnezeu încredinþat
Bisericii” constituit din Sfânta Tradiþie ºi Sfânta
Scripturã19 , este absolut necesarã interpretarea corectã,
ortodoxã, a acestuia. Ne aducem aminte cã o asemenea
exigenþã a fost solicitatã, implicit, încã din timpurile
apostolice, atunci când apostolul Petru, în cea de-a doua
sa epistolã, avertiza asupra acelor învãþãturi din epistolele
lui Paul „greu de înþeles”, pe care „cei neînvãþaþi ºi
netemeinici le rãstãlmãcesc, ca ºi pe celelalte Scripturi,
spre pierzarea lor”20 . Este deci necesarã o pregãtire
adecvatã pentru lectura ºi înþelegerea Sfintei Scripturi.
Cine este însã autoritatea care ne poate garanta aceastã
pregãtire? Rãspunsul pe care ni-l oferã constituþia Dei
Verbum este urmãtorul:
 la izvoarele conciliului vatican II
“(…) misiunea de a interpreta în mod autentic
cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost
încredinþatã numai Magisteriului viu al Bisericii, a cãrui
autoritate se exercitã în numele lui Isus Cristos. Acest
Magisteriu nu este însã deasupra cuvântului lui
Dumnezeu, ci îl slujeºte, învãþând numai ceea ce a fost
transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiascã ºi cu
asistenþa Duhului Sfânt, îl ascultã cu pietate, îl pãstreazã
cu sfinþenie ºi îl expune cu fidelitate ºi ia din acest unic
tezaur al credinþei tot ceea ce propune ca adevãr de
credinþã revelat de Dumnezeu”21 .
Ajunºi în acest punct trebuie sã reþinem prezenþa
“triunghiului de aur” pe care se sprijinã viaþa de credinþã
a oricãrui catolic: Sfânta Tradiþie, Sfânta Scripturã ºi
Magisteriul Bisericii. Ele “sunt atât de strâns legate ºi
asociate încât nu pot exista separat, ºi toate împreunã,
fiecare în felul sãu, contribuie în mod eficace la mântuirea
sufletelor, sub acþiunea aceluiaºi Duh Sfânt”22 . Dar ce
este Magisteriul?
Magisteriul Bisericii Catolice
Prin definiþie, structura Bisericii Catolice este
ierarhicã, fiind cãlãuzitã de o autoritate supremã (vizibilã)
inspiratã în activitatea sa de autoritatea absolutã
(invizibilã) a lui Dumnezeu Însuºi. Conform modelului
Bisericii primare zugrãvit în cãrþile Noului Testament,
aceastã autoritate e întrupatã de Pontiful roman ºi Colegiul
apostolic: „Precum, din voinþa Domnului, Sfântul Petru ºi
ceilalþi apostoli formeazã un unic Colegiu, pentru acelaºi
motiv ºi în egalã mãsurã Pontiful roman, urmaºul lui Petru,
ºi Episcopii, urmaºii apostolilor, sunt uniþi între ei”23 .
Autoritatea descrisã mai sus, împreunã cu mulþimea
credincioºilor catolici din cele patru zãri ale pãmîntului
reprezintã Biserica terestrã. Ecclesiei îi revine datoria sacrã
de a pãstra ºi transmite nealterat Adevãrul Revelaþiei
christice: „Biserica, cãreia Christos Domnul i-a încredinþat
tezaurul credinþei pentru ca, asistatã de Duhul Sfânt, sã
pãstreze cu sfinþenie adevãrul revelat, sã-l cerceteze mai
profund, sã-l vesteascã ºi sã-l expunã cu fidelitate, are
datoria ºi dreptul înnãscut, independent de orice putere
omeneascã, de a predica Evanghelia tuturor oamenilor,
folosind chiar mijloace de comunicare socialã proprii”24 .
Tuturor credincioºilor creºtini, fie ei episcopi, preoþi sau
simpli laici le revin o serie de obligaþii de mare importanþã
relative la tezaurul credinþei. Cãci: „Toþi oamenii sunt þinuþi
sã caute adevãrul cu privire la Dumnezeu ºi Biserica Sa,
ºi, cunoscându-l, au în virtutea legii divine obligaþia ºi
dreptul de a-l îmbrãþiºa ºi de a-l pãstra”25 .
În ciuda dreptului ”democratic” pe care orice creºtin
îl are de a exercita în mãsura înzestrãrilor ºi limitelor proprii
funcþia magisterialã, este necesarã o structurã ierarhicã
care sã aibã în mod esenþial datoria de a veghea la
ortodoxia credinþei, profesând fãrã greºealã aceastã funcþie
vitalã: „<Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul
lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinþatã numai
Magisteriului viu al Bisericii, a cãrui autoritate se exercitã
în numele lui Iisus Christos>, adicã episcopilor aflaþi în
comuniune cu urmaºul lui Petru, episcopul Romei”26 .
Dupã specialistul în drept canonic J. L. Santos27 , ierarhia
bisericeasc㠖 Papa ºi Colegiul episcopilor – poate fi
calificatã ca reprezentând dimensiunea activã a
Magisteriului, acesteia revenindu-i titulatura autenticã ºi
deplinã în materie de credinþã ºi moravuri. Rezumând,
pãrintele Tertulian Langa expune clar ºi concis funcþia ºi
natura Magisteriului, evitând definiþiile excesiv de juridic-
179
formaliste: „În Bisericã, cuvântul (magisteriu – n. n.)
desemneazã funcþia doctrinalã a ierarhiei. Ea îºi îndeplineºte
aceastã funcþiune ca semn al lui Christos în mijlocul oamenilor.
Adevãr viu, prezent în cei cãrora El le-a dat misiunea de a
vesti Evanghelia, de a-i învãþa pe oameni înþelesul ei ºi datoriile
pe care le au. În exercitarea magisteriului, Papa ºi corpul
episcopal unit cu cãpetenia lui, exprimã credinþa Bisericii
infailibile. Aceastã infailibilitate este determinatã de mãsura
în care vor sã-ºi exercite misiunea doctrinarã sub inspiraþia
Spiritului Sfânt. Magisteriul este deci factor de progres doc-
trinal, cãci are misiunea de a manifesta, explicitând, bogãþia
adevãrului pe care îl transmite”28 . În chip fericit, T. Langa a
introdus în definiþia funcþiei magisteriale conceptul cheie al
acesteia: infailibilitatea asistatã de Duhul Sfânt, subliniind
funcþia paideicã (învãþãtoreascã) exercitatã de autoritãþile
apostolice.
Un alt exeget catolic de prim rang, W. Breuning, ne
propune spre a înþelege ºi mai profund funcþia
Magisteriului (prescurtat M.) o serie de meditaþii asupra
cuvântului „învãþãturã”: „Pentru a înþelege funcþia M. în
Bisericã este necesarã o primã reflecþie asupra semnificaþiei
cuvântului <învãþãturã> în viaþa religioasã. Nu trebuie
învãþat în primul rând un conþinut de credinþã în sensul
de afirmaþii asupra unor teorii despre Dumnezeu ºi despre
acþiunea Lui, ci credinþa ca ºi contact personal cu Christos
– chiar dacã e transmis istoric – ºi prin aceasta cu
Dumnezeu. Unei astfel de credinþe cuvântul vorbit îi
serveºte ca element prim ºi de o maximã importanþã a
transmiterii; pentru cã numai în acest fel poate fi înþeles
ceea ce se spune. Doar astfel poate fi fãcut cunoscut faptul
istoric al vieþii ºi morþii lui Iisus ºi al preamãririi Acestuia
care are efect asupra istoriei. Aceasta e premisa
indispensabilã („învãþãtura” ca ºi contact personal cu
Mântuitorul Christos – n. n.) pentru ca oamenii sã-ºi poatã
însuºi cauza lui Iisus ºi sã-l accepte în viaþa lor cu
exemplaritatea Sa. De aceea nu se învaþã o învãþãturã, ci
credinciosul învaþã sã trãiascã în contextul realitãþii mântuirii.
Însã acest lucru are loc numai prin intermediul cuvântului
vorbit. Cuvântul vieþii adresat nouã de Dumnezeu nu era
nici numai un conþinut de cunoaºtere pentru elaborare
intelectualã, nici doar un ghid pentru o praxeologie dreaptã;
Dumnezeu în participarea Sa (la condiþia uman㠖 n. n.) era
în viaþa Fiului însuºi Cuvântul fãcut trup”29 . Urmând acestor
reflecþii asupra substanþialitãþii existenþiale a Cuvântului
magisterial transmis prin învãþãtura creºtinã, Breuning aratã
cã dacã prin „învãþãtur㔠desemnãm tradiþia Bisericii, „acest
lucru (transmiterea Cuvântului – n. n.) trebuie fãcut într-un
context mai amplu care are drept sarcinã sã-l transmitã în
întreaga viaþã a Bisericii pe însuºi Christos cel viu”30 .
Desigur, Christos ne-a învãþat tot ceea ce era necesar
mântuirii. Noi nu putem adãuga nimic cuvintelor Sale vii, ci
doar sã le înþelegem cât mai profund pentru a le transmite
nealterate ºi cu toatã încãrcãtura lor de sfinþenie. Atunci de
ce ar mai fi nevoie de un Magisteriu distinct de masa
credincioºilor? Breuning rãspunde... magistral: „(...)
<magisteriul> are o funcþie de nesubstituit, dacã sarcinii lui
de a þine în unitate Biserica ca ºi comunitate a multora în
special prin cuvântul ecclesiei, îi este datã o funcþie
hermeneuticã determinantã. Aceasta trece dincolo de un
regulament al limbajului, chiar dacã ºi el face parte din
sarcinile lui. Funcþia hermeneuticã a M. se bazeazã pe
structura fundamentalã a Bisericii, care este communio în
traditio Christi”31 .
Cu definiþia lui Breuning am atins miezul ecleziologiei
ºi magisteriologiei catolice, reprezentat de „funcþia
hermeneuticã determinant㔠menþionatã. Beneficiind de
180 la izvoarele conciliului vatican II
experienþele traumatizante ale schismelor ºi ereziilor care
au dezbinat organismul eclezial vizibil, putem constata
împreunã cu nenumãraþi istorici ºi teologi (îl amintim aici
doar pe Paul Evdokimov) un paradox regretabil: imediat
ce deschid Sfânta Scripturã, creºtinii diferitelor confesiuni
se vãdesc dezbinaþi ºi incapabili sã interpreteze unitar
(nu uniform!) textul revelat. În acest sens, necesitatea
existenþei unei autoritãþi care sã reglementeze ortodoxia
exegezei biblice s-a impus încã de la începuturile Bisericii
creºtine, devenind – odatã cu trecerea secolelor – încã ºi
mai stringentã. Din perspectiva catolicã (întemeiatã pe o
serie de argumente de naturã teologicã, filosoficã,
tradiþionalã etc. asupra cãrora nu vom insista aici) tocmai
Magisteriului îi revine funcþia hermeneuticã atât de
necesarã pãstrãrii unitãþii vizibile ecclesiale - semnul
ortodoxiei ºi plinãtãþii Adevãrului revelat mãrturisit de
credincioºi. Pentru a asigura o funcþie atât de importantã, o
serie de ierarhi ai Bisericii au ca preocupare centralã a
activitãþii lor reflecþia asupra situaþiilor istorice determinate,
doctrinare ºi morale, cu care se confruntã organismul
bisericesc. Elecþiunea acestora (a ierarhilor) contribuie la o
mai bunã organizare a atribuþiilor lor, precum ºi la
identificarea neechivocã, accesibilã oricãrei persoane
interesate, a autoritãþilor competente în materie de credinþã.
Am vãzut deci care anume ar fi fundamentele
ecleziologice ale magisteriologiei; într-un plan mai juridic,
specific dreptului canonic, credincioºilor le revin anumite
obligaþii determinante, rezultate din exercitarea funcþiei
magisteriale: „Toþi credincioºii au obligaþia de a observa
constituþiile ºi decretele pe care le dã autoritatea legitimã
a Bisericii, într-un chip special pe acelea care le promulgã
Pontiful Roman sau Colegiul Episcopilor, pentru a propune
o învãþãturã ºi pentru a condamna opiniile greºite”32 . Dupã
cum aratã J. L. Santos, canonul citat „priveºte nu numai
constituþii ºi decrete promulgate de Pontiful roman ºi de
Colegiul episcopilor ca titulari supremi ai M. autentic, ci
ºi cele care purced de la fiecare episcop sau de la conferinþa
episcopalã ºi în sferã universalã de la organismele Curiei
romane, în special de la Congregaþia pentru Doctrina
Credinþei, cãreia îi este încredinþatã <sarcina tutelãrii
doctrinei credinþei ºi a obiceiurilor, în întreaga lume
catolicã> (Constituþia Apostolicã Pastor bonus din 28
iunie 1988, art. 48)”33 .
Concluzii
Revelaþia divinã constã în faptul cã prin Isus
Cristos, Cuvântul fãcut trup, oamenii pot ajunge la Tatãl
în Duh fãcându-se pãrtaºi la firea dumnezeiascã. Împlinitã
prin fapte ºi cuvinte strâns legate între ele, Revelaþia este
pregãtitã progresiv în istorie (Vechiul Testament) ºi
desãvîrºitã prin Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos (Noul
Testament). Nu va mai exista, pânã la sfârºitul istoriei, o
altã Revelaþie publicã. Adevãrurile revelate, de origine
supranaturalã, întregesc cunoaºterea prin lumina naturalã
a raþiunii. Revelaþia e transmisã prin Apostoli, apoi prin
urmaºii acestora, episcopii, ea trebuind primitã de toþi
oamenii prin ascultarea credinþei. Conþinutul
propovãduirii apostolice reprezintã Sfânta Tradiþie, strâns
legatã de Sfânta Scripturã. Cele douã nu pot fi separate
de Magisterul viu al Bisericii, cãruia îi revine „misiunea de
a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris
sau transmis” ºi care reprezintã funcþia de a învãþa a Papei
ºi a Episcopilor aflaþi în comuniune cu el, funcþie
întemeiatã pe infailibilitatea Suveranului Pontif, dar ºi pe
acea „carisma sigurã a adevãrului” pe care o au episcopii.
Note:
1 Vezi conferinþa Suveranului Pontif susþinutã la
Congresul Internaþional pentru Aplicarea Orientãrilor Conciliului
Ecumenic Vatican II (duminicã 27 februarie 2000), publicatã pe
site-ul oficial al Vaticanului: http://www.vatican.va/holy_father/
john_paul_ii/speeches/documents/hf_jp-
ii_spe_20000227_vatican-council-ii_fr.html. Citatul nostru este
extras din articolul 5 al comunicãrii. Acolo unde nu este indicatã
o altã sursã traducerea ne aparþine.
2 Pentru citatele din documentele Conciliului Vatican II
folosim ediþia româneascã din 1990: Conciliul ecumenic Vatican
II. Constituþii, decrete, declaraþii, traducerea Arhiepiscopiei
Romano-Catolice de Bucureºti, Nyiregyhaza, 1990. Citatul este
extras din articolul 1 al constituþiei (p. 207).
3 E vorba de lucrarea augustinianã De catechizandis
rudibus 4, 8.
4 Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 207.
5 Ibidem.
6 Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 208.
7 În articolul 2 „Natura ºi obiectul Revelaþiei”, ni se spune
cã: „I-a plãcut lui Dumnezeu, în bunãtatea ºi înþelepciunea Sa,
sã Se dezvãluie ºi sã facã cunoscut misterul voinþei Sale (cf.
Efes. 1, 9)” (Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 207).
8 Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 208.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia
Romano-Catolicã de Bucureºti, 1993, p. 45.
12 Vezi articolul „Rationalism” al lui Francis Aveling, în
The Catholic Encyclopedia, Vol. XII, NewYork, 1908, accesibilã
gratuit pe internet la adresa www.newadvent.org.
13 Vezi nota 61 a scrisorii enciclice Fides et Ratio scrisã
de Papa Ioan Paul al II-lea ºi publicatã în data de 14 septembrie
1998 (în ediþia româneascã tradusã de Pãrintele Wilhelm Dancã:
Iaºi, Editura Presa Bunã, 1999, la pagina 41).
14 Detalii numeroase pot fi gãsite în articolul “Fideism”
al lui G. M. Sauvage, în The Catholic Encyclopedia, Vol. VI,
New York, 1908, accesibilã gratuit pe internet la adresa
www.newadvent.org. De asemena, vezi ºi nota 59 a scrisorii
enciclice Fides et Ratio scrisã de Papa Ioan Paul al II-lea ºi
publicatã în data de 14 septembrie 1998 (în ediþia româneascã
tradusã de Pãrintele Wilhelm Dancã: Iaºi, Editura Presa Bunã,
1999, la pagina 41).
15 Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 209.
16 Ibidem.
17 Ibidem.
18 Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 210.
19 Ibidem.
20 2 Petru 3, 16. Am citat Noul Testament tradus ºi
adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, editat la Paris, Éditions du dia-
logue, Société d’éditions internationales, 1992, p. 713.
21 Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 210.
22 Ibidem.
23 Vezi Codul de drept canonic, traducere în limba românã
(pro manuscripto) efectuatã sub egida Institutului Romano-
Catolic din Iaºi, Tipografia „Presa Bunã”, 1995, canonul 330
(p. 78).
24 Op. cit., canonul 747 – 1 (p. 190).
25 Op. cit., canonul 748 – 1 (p. 190).
26 Vezi Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia
Romano-Catolicã de Bucureºti, 1993, articolul 85 (p. 33).
27 J. L. Santos, articolul „Magistero” (lat. Magisterium),
în Nuovo Dizionario di Diritto Canonico a cura di Carlos Corral
Salvador, Velasio De Paolis, Gianfranco Ghirlanda, Edizioni
San Paolo, 1993, pp. 658-659.
28 Articolul „Magisteriu”, în Tertulian Langa, Credo.
Dicþionar teologic creºtin din perspectiva ecumenismului catolic,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 152.
29 W. Breuning, articolul „Magistero della chiesa”, în
Dizionario di Pastorale, a cura di Karl Rahner, Ferdinand
Klostermann, Hansjörg Schild, Tullo Goffi, Brescia, Editrice
Queriniana, 1979, pp. 401-402. (Originalul: Lexikon der
Pastoraltheologie, hrsg. Von F. Klostermann, K. Rahner und H.
Schild, Freiburg im Breisgau, Verlag Herder KG, 1972.)
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Vezi Codul de drept canonic, ed. cit., canonul 754 (p.
191).
33 J. D. Santos, art. cit., în op. cit., p. 660.
 un autor cu doi cititori
Oleg GARAZ
Letopiseþul unui epigonism asumat
Romanul „Letopizdeþ” al românului
Alexandru Vakulovski
La ce bun snobismul? ªi cum ar arãta un snobism
estetizat ºi ridicat la rangul unei figuri de stil? La rangul
de referent? La rangul de retoricã specificã unui anumit
tip de mentalitate? Unui anumit grup? Am putea spune,
par exemple, „Snoblesse oblige”? Ce ar trebui sã fluturãm
prin aer pentru a atrage „bîcii” („boii” – trad. din rusã)
dornici de „bulioane” romaneºti mustind a secreþii
(intelectuale) intens (ºi excitant) mirositoare?!
Pe unde mai putem rãscoli ca sã mai stoarcem ceva
ce, „snoblesse oblige”, ar mai putea capta mintea unuia
sau mai multor ignoranþi ahtiaþi dup㠄epataj” – literar,
intelectual, cultural, bla-bla-bla– ºi, la limitã, nelipsit de
miºtocãrealã ºi bãºcãlie? Nu trebuie cãutat prea mult. Citiþi
romanul „Letopizdeþ” (dar ºi anteriorul roman cu un titlu
nu prea mult diferit – „Pizdeþ”) scris de tânãrul ºi
promiþãtorul scriitor ºi promotor al cenaclului „Klu” ºi al
site-ului de prozã neformal㠄Tiuk” - Alexandru Vakulovski.
Începutul lecturii îl pot asemui cu prãbuºirea într-
un closet de þarã, situaþie în care fãrã a lua în seamã
riscurile, am cãlcat, în iminenþa unei descãrcãri intestinale,
pe o scândurã putrezitã care-mi pândea piciorul impru-
dent ºi care, bineînþeles, cedã pentru a mã lansa în adâncul
a tot ce-mi puteam imagina mai nasol. În clipa urmãtoare,
revenind la suprafaþã m-aº conforma cu gândul cã înot
prin ceea ce este, în mod uzual, însãºi metafora, simbolul
ºi substanþa vieþii noastre cotidiene. Astfel încât, simþindu-
mã tot mai „spurcat” ºi „spurcându-mi-se” de mine însumi
într-un mod suficient, aº fi gata sã purced la învãþarea
reþetelor existenþiale pe care Alexandru Vakulovski ni le
împãrtãºeºte cu atâta generozitate.
Conform acestor „reþete” trebuie doar sã putem rosti
sus ºi tare – labã, o labã, am fãcut o labã... Sau, mai
„tare” – muie, o muie, am dat o muie (sau, mã rog, am luat
muie, depinde de preferinþe). Nu mai pomenesc de
caracterul „eliberator”, defulant, ºi aproape „magic” al
capacitãþii de a rosti sus ºi tare – „deznudat” – cuvinte
precum „pizdã, pizdã, pizdã”, intrând treptat într-o transã
aproape delirantã ºi deschizãtoare de multiple ºi
promiþãtoare „idiosincrazii” poetice.
Pânã aici e bine ºi Alexandru Vakulovski „le-o trage”
tuturor doritorilor de „zeam㔠mustoas㠖 adic㠄secreþii”
ale intuiþiei artistice, „sperm㔠a creativitãþii debordante,
„amãnunte picante” de prin colþiºoarele întunecate ale
unei intimitãþi „ejaculate”, iatã, na-vã, în public, „detalii
relevante” legitimitoare ale unei subiectivitãþi „întregi la
minte”, „apt㔠sã comitã acte de „impudoare asumatã”,
dar ºi sã scoatã de sub „interdicþie” atributele unui discurs
proscris ºi catalogat drept „suburban”. Însã... tânãrul
„memorialist” o face (spionându-ºi subtil biografia) în
intenþia de a ne lãmuri cã el rãmâne, totuºi, un „suspect”,
mã rog, un „ciudat” puþin mai „altfel” ºi mai „deosebit”,
fãrã a se gândi cã însãºi scoaterea la „talcioc” a propriei
vieþi deja reprezintã certificarea faptului cã avem de a face
cel puþin cu un alt fel de exhibiþionism, nemaivorbind de
pretenþia non-conformistã licitatã la limitã de cãtre autor.
Mã întreb însã, de ce ar trebui sã mai citesc
„Letopizdeþul” lui Vakulovski dacã aº putea citi, spre
exemplu, „Femei” de Ch. Bukowsky? Sau, poate, Anais
Nin? Sau Nabokov? Sau Henry Miller? Printr-o asemenea
181
comparaþie iese în evidenþã una dintre mizele discursului
vakulovskian. Miza majorã de a le povesti românilor despre
o „altfel de românitate”. Sau, lãrgind limitele, de a povesti
despre condiþia unui (fals) marginal în termeni înþeleºi de
cãtre toatã Comunitatea Europeanã...
Mã mai întreb dacã în Cluj, dar ºi în România, a citit
oare cineva proza lui Eduard Limonov? Sau a lui Mamleev?
Sau a lui Sorokin? (ultimii doi, dar mai ales Sorokin, interziºi
de oficialitãþile ruse cu acuza de pornografie literarã) .
Pe adresa www.lib.ru le gãsiþi pe toate, îns㠖 ºi aici
intervine revelaþia – limba rusã în România nu este o limbã
de circulaþie. Pãcat. Limonov cu al sãu „Ãsta-s eu –
Edicika” ar fi fãcut ravagii mult înainte ca lui Alexandru
Vakulovski sã-i fi venit ideea primului sãu roman „Pizdeþ”.
Sau, cine ºtie de unde i-o fi venit? Nu întâmplãtor am
evocat, cu o intuiþie demnã de un anchetator de pe
Lubianka, numele lui Limonov, deoarece paralelele dau
de gândit...
Ca ºi personajul lui Vakulovski, personajul lui
Limonov este un „transfug” pãrãsind Uniunea Sovieticã
pentru o Americã imaginatã cu mult nesaþ (la Vakulovski
– din Moldova Sovieticã în România). Ca ºi la Vakulovski,
la Limonov personajul se situeazã practic „cu fundul în
douã luntri”, nefiind în stare sã-ºi abandoneze trecutul
sãu de „sovok” (joc de cuvinte – sovok de la sovietski,
însã ºi cu semnificaþia de fãraº). Ca ºi la Vakulovski,
personajul lui Limonov îºi limiteaz㠄arealul” comunicãrii
cu „transfugi” ca ºi el, cãutând oameni cu descendenþã
comunã (la Vakulovski – comunitatea „basa”, într-o
ignorare dispreþuitoare faþã de „armeni”). Ca ºi la
Vakulovski, personajul lui Limonov trãieºte „on the edge”
condiþia sa, violent neasumabilã, de „marginal” (la
Vakulovski – „basa” fiind marginalii-model). Ca ºi la
Vakulovski, personajul lui Limonov îºi exhibã, însã într-
un mod totalmente asumat, ipostazele „interzise” – limbajul
trivial, atitudinile ºi practicile bisexuale, frecventarea unor
medii rãu famate etc. Sau, poate, optica ar trebui inversatã.
Atunci ar trebui, într-un mod pertinent ºi corect faþã de
succesiunea tematicã ºi cronologicã a evenimentelor sã
spun – la Vakulovski, ca ºi la Limonov...
ªi iar revenim la „sex”, chiar dacã la Vakulovski este
vorba de prezentarea explicitã a sexualitãþii drept fapt
divers, uneori chiar stânjenitor, aºa, într-o scârbã ce dã
bine într-un discurs neconvenþional. Aºa ceva nu mai
uimeºte pe nimeni, iar „negocierile” cu cititorul se referã
mai degrabã la legitimarea unei reprezentãri a cotidianului
într-o totalitate cât mai încãpãtoare ºi în detalii cât mai
diversificate, cât mai pestriþe, cât mai „intime”, cât mai
scabroase. Dã bine la poleiala teribilistã ºi fals intimistã a
cãrþii, iar cititorii epataþi „muºc㔠dintr-o clovnerie
exhibiþionistã lansatã într-un derapaj aiuristic peste tabu-
uri, arhetipuri, simboluri, ideologii, prescrieri morale.
Aº spune chiar, ostentativ diversificate, fãcute sã
se tot diversifice în nesfârºite ºiruri de personaje
„suspecte”, oricum „nealiniate”, „originale” mai degrabã
într-un fel de stranietate„teatralizant㔠ºi nu neapãrat
printr-o originalitate sui generis. La fel ºi limbajul – ºirurile
de „pule”, „futaiuri”, „labe”, „pizde”, provoacã o plictisealã
care se instaureazã destul de repede chiar la lectura
primelor pagini. La fel cu „râurile” de alcool sau – de ce nu
am fi în pas cu timpul – lanurile de „travk㔠(de la „trava”
– iarbã, trad. din rusã). Alexandru Vakulovski se uit㠄prin
gaura cheii” la propria lui viaþã, la propria lui realitate ºi-ºi
propune – nici mai mult, nici mai puþin – sã ne convingã
pe noi cã el este ferm convins cã ceea ce ne prezintã este
real ºi chiar mai mult – este o realitate magicã a imaginarului
182 un autor cu doi cititori
de tânãr, talentat, original ºi – important – prolific– autor
al unor texte ce vor zgudui moravurile ºi establishment-ul
putred, nasol, futut, cãcat etc. etc. etc.
Tertipurile abundã într-o înghesuialã ºi o devãlmãºie
nelipsitã de spectaculozitate, însã doar la o primã vedere,
deoarece redundanþa, care domneºte ca principiu-he-
gemon în întregul text, se impune pe cât de repede, tot
atât de definitiv – promiscuitate generalizatã, viaþa-i
nasoalã, rea, grea, „fututã”, tipele sunt „nasoale” sau
„pizdoase”, „galiunicile” ºi „gliukurile” frizeazã o postare
de-a dreptul metafizicã a fiinþei, „miliþia” noastrã
moldoveanã e mafiotizatã, preoþii ºi-o trag cu preotesele,
personajul îºi iubeºte prietena deoarece ea-i frumoasã ºi
lui îi place sã o futã.
No, nu-i destul ºi atâta pentru orice „gagiu” normal,
sãnãtos, cultivat, intelectual, artist, imaginativ, „neformal”,
neconvenþional ºi nealiniat la valorile „futute”, frustrat ºi
sexual ºi identitar (cum suntem noi, basarabenii, adicã
„basa”, cu toþii aici, în România), dar – ceea ce este cel mai
important – ºi creativ, cu o neostoitã hãmesealã pentru
originalitate ?!
Ajungem însã ºi la „hardcore”, adicã pur ºi simplu
la „miezul fierbinte” (ºi nu porno), nu atât al cãrþii, ci a
unei motivaþii diriguitoare care ar putea explica aceste
exerciþii creativ-artistice concepute în cel mai fragmentar,
fragmentat, fragmentalist mod posibil.
Mai pe scurt – un autentic Fragmentarium,
ejaculând spasmodic noi ºi noi paragrafe ce þâºnesc
stropitor „de sub” mâna tãnârului literat, al frustrãrii
provocate de faptul cã Alexandru Vakulovski, un pur
„basa” cu inocenþa perversã (ºi falsã, aº adãuga eu) a
unui „rimbaud” ºi cu un imaginar „fabulatoriu” „a la
bulgakov”, ºi-ar fi dorit sã i-o „trag㔠„mamei”... Rusia, iar
imposibilitatea de a o face îl motiveazã sã i-o „punã”
celeilalte „mame” – România, defulând imposibilitatea de
a-ºi fi realizat pe deplin acest „gliuk” dupã câte se vede
arhetipal ºi totalmente subliminal.
A fi „basa” este un titlu de nobleþe aici, printre
„armeni” (citeºte: români) deoarece acasã, în R. Moldova,
printre ai sãi, un „basa” nu mai este „basa”, ci un „bîk”
(adic㠄bou” – trad. din rusã) sau „plug” (adic㠄plug” –
trad. din rusã) sau „maldavan” (în articularea periorativã
a unui rus). Mai mult, nu ne mai intereseazã defulãrile,
însã abundenþa argoticelor împrumutate din rusã (fãrã nici
o addenda sau index de termeni traduºi) sugereazã ºi un
dispreþ ascuns faþã de „armeni”, dar ºi o pretinsã notã de
originalitate, dacã nu chiar ºi esoterism (limbajul unei alte
lumi sau limba unui „popor ascuns” al „diferiþilor”), chiar
dacã este vorba despre aceleaºi „chestii” suburbane sau
ceva de genul ãsta aduse de ai noºtri de dincolo de Prut.
Aº remarca, poate, o impudoare pe care A.
Vakulovski ºi-o asumã (de fapt, o furã) drept „stilemã”
dãtãtoare de profunzime ºi realism – de-mistificarea ºi
chiar de-sacralizarea acelui melanj imposibil însã atât de
fascinant al unei limbi (nici românã, nici rusã) pe care o
vorbeau primii ºi urmãtorii veniþi dintre Prut ºi Nistru în
România. O vorbeau cu o oarecare voluptate ºi exagerare
atâta timp cât „armenii” nu o puteau înþelege, aceºti „armeni”
faþã de care „basa” se coalizase mai ceva decât împotriva
„ocupanþilor” noºtri de acasã, iar preocuparea pentru
„exportul” unui anumit conþinut lingvistic a devenit, an de
an, cea mai importantã piesã a activitãþii de contrabandã
culturalã pe care studenþii basarabeni au susþinut-o similar
unor „cãlãuze” tarkovskiene. De-ar fi ºtiut vameºii români
sã fi cãutat unde trebuie ºi nu tu droguri, arme, aur, mohair,
vodkã ºi alte „huinele” de genul ãsta.
Într-o ordine cronologicã a lucrurilor, „Letopizdeþul”
vine dupã o scriere anterioarã a cãrei „clon㔠ºi este –
romanul „Pizdeþ”. Aceastã preferinþã pentru imagistica
„pizdei”, însã convertitã la semnificaþia de „sfârºealã”,
„canci”, „finalitate absolut㔠(semnificaþia termenului „pizdeþ”
în rusã) se pare cã îl obsedeazã pe tânãrul autor, precum ºi
acest naiv ºi, în acelaºi timp, scabros transfer al termenului
„letopiseþ” (tot din rusã traducerea – „înscrisul anilor”) în
„letopizdeþ”, care în românã, dar ºi în rusã, ºi pentru oricare
om cu bun simþ are, totuºi, o semnificaþie intimã.
Astfel, „Letopizdeþ” ar trebui sã însemne, mai întâi
de toate, un stil de viaþ㠄on the edge”, pe „muchie”, viaþã
a unei comunitãþi de „suspecþi”, modul lor de a fi „diferiþi”
pe „muchia” unui cotidian „intensificat” în entropia lui
dãtãtoare de spaime, scârbã, spasme vomitive (în sens
estetic, bineînþeles), refulare, abandon ºi dejectare
spontanã a tot ce poate fi mai „greþos” în sufletul unui
sociopat mândru de condiþia sa marginalã. De remarcat ar
fi aceastã convertire a intimitãþii la spectaculozitatea
abjecþiei, aceastã din urmã valenþã prezentatã ca un
nefiresc asumat ºi, mai mult, cultivat în ideea unui pervers
exhibiþionism „rãsturnat” asupra sieºi. Redundanþa este
amplificatã chiar prin hiper-disponibilitatea autorului de a
sugera intimismul discursului sãu auto-referenþial prin
lansarea de noi ºi noi detalii scatologice în esenþa lor.
Asta dacã facem abstracþie de aluzia la o „escatologie”
sugeratã chiar de un titlu precum „Letopizdeþ”.
Mã gândesc cã cel mai „pãtimaº” cititor al acestui
roman s-ar putea dovedi a fi chiar autorul, iar cartea, ulte-
rior, i-ar servi, absolutamente intenþionat, drept monedã
de schimb în negocierea propriei valori artistice, estetice
sau culturale pe piaþa româneascã. Nu exclud faptul cã
textul s-ar preta ºi la o traducere, iar difuzarea cãrþii într-o
traducere francezã (mai ales), dar ºi germanã sau englezã
ar servi la o „gulliverizare” sfidând puterea oricãrei
hiperbole în ceea ce priveºte popularitatea. Ce aº mai avea
de comentat despre un marginal la puterea a doua – un
hiper-marginal – care, culmea, mai are ºi talentul de a se
auto-mãrturisi într-un „auto-pizdeþ” ?
Cu ce am rãmas dupã lecturarea cãrþii? Cu
sentimentul ºi imaginea unei proze „insulare” scrisã pentru
„insularii” naufragiaþi într-o scârbã de viaþ㠄fututã”. În
orice caz, chiar dacã s-ar dori a fi un manifest, pentru un
„basa” aceastã carte este una explicit redundantã, pentru
un român s-ar dori a fi revelatorie – iatã ce ne-aþi fãcut mã,
rahaþilor, nouã, fraþilor voºtri! –, însã nu ºtiu dacã pe români
i-ar interesa un exerciþiu literar de acest gen – plat, sec,
bãºcãlios, repetitiv ºi hiper-redundant.
Mai rar vezi pe cineva, repet, pândindu-se „prin
gaura cheii” ºi fãcând din propria viaþã o „bârfã”
literaturizatã (nu-i putem refuza autorului o anumitã
abilitate literarã). Iar „Letopizdeþ” asta este – o bârfã, mai
miºto sau nu, mai veselã sau tristã, mai seacã ºi uneori
chiar ostentativ grotescã. Însã bârfa, oricum o îmbraci,
tot bârfã rãmâne, ori cã bârfeºti pe cineva sau chiar – mai
„picant” – chiar pe tine însuþi sau, mai elevat, cã-i spui
roman, ori poem, ori piesã de teatru, ori – nelipsind
implicita grandoare, ºi aia cu împrumut de la profesioniºtii
genului de istorie ocularã mãrturisit㠖 „Letopizdeþ”. Nimic
mai mult decât un text conjunctural ºi de ce nu – chiar
oportunist -, explicit redundant cel puþin în reluarea „re-
semantizat㔠a titlului primului roman. Vãzut în realitate,
romanul este un produs, o marfã, a cãrui singurã destinaþie
este comercializarea, dar ºi publicitatea.
Cred cã o ultimã mizã, împrumutatã ºi ea de prin tot
felul de scrieri non-conformiste, este miza descrierii unei
 un autor cu doi cititori
lumi non-interdicte, a unei realitãþi în care totul este posibil
chiar în pofida unor prohibiþii sau chiar tabu-uri care roiesc
însã pe undeva departe, la limita câmpului vizual, fãrã a
sugera vreun pericol suficient de mare. Iar în cazul
„Letopizdeþului” este vorba de a alãtura sexul, dejecþiile,
grobianismul, drogurile, naufragiul existenþial ºi
puerilitatea unei autoasumate ºi, bineînþeles, false „sãrãcii
cu duhul” (pretext pentru repetatele „prikoluri” ale
autorului) în imaginea unui fals, îns㠄eroic”, însã
inexplicabil ºi nemotivat cinism adolescentin.
Suprind aici o tainicã voluptate a lui Alexandr Vakulovski
de a se prezenta drept „Geroi Naºego Vremeni” („Eroul timpului
nostru” scris de Lermontov), de a oferi arhetipul „omului re-
cent”, prezentificat prin „bãgarea” ostentativã ºi jenantã a
cititorului în propria „bortã a curului”, a cãrui aperturã se cascã
tot mai mult pe parcursul lecturii. Este un „erou” pe de-a-
ndoaselea pe care îl cunoºti, bineînþeles cu aportul activ ºi
programat al autorului, inversând calea, nu de la chip la suflet,
ci de la „antipozi” înspre intestine, adicã intrând într-o intimitate
tot mai avansatã...
Mda... Este o carte miºto în sensul propriu al
cuvântului. O generozitate miºtocãreascã cum rar îi vine
sã vadã omului de rând ahtiat dupã o bârfã. Poate chiar
mai mult – este o carte haioasã ºi cam atât, fãrã nici o
speranþã de a fi o carte chiar pizdoasã în sensul propriu
(pre limba lui Vakulovski rostire) al cuvântului.
Oricum, citind ultimile pagini ale romanului am avut
un „gliuk”, chiar dacã nu am luat „travk㔠sau alte „huineli”
de genul ãsta, un „gliuk” revelator ºi tot atât de
înspãimântãtor – paginile se îngãlbeneau, fãrâmiþându-
se sub degetele mele, hârtia se degrada vizibil
transformându-se din hârtie volumetricã într-o ordinarã
hârtie de „Monitorul de Cluj”, ºi dacã invocam repetitiv ºi
redundant, mantric ºi în intenþia de a ieºi din „gliuk” ºi a
opri degradarea hârtiei, ideea lui Bulgakov cã
„manuscrisele nu ard”, acesta nici mãcar nu ar putea sã
ardã... ar putrezi pur ºi simplu. Astfel încât, recomandarea
mea este sã vã cumpãraþi romanul „Letopizdeþ” ºi sã-l
citiþi cât mai repede, dintr-o suflare, cã mira-m-aº sã mai
apucaþi posibilitatea de a-l mai citi o doua oarã.
Gheorghe PERIAN
Romanul hop
Un cenaclu ºi trei manifeste incendiare
Înainte de-a atrage atenþia criticii literare cu romanele
ºi poeziile sale, Alexandru Vakulovski a produs rumoare
la Cluj prin înfiinþarea în 2002 a unui cenaclu nonconform-
ist numit Cenaclul Klu. Întrunirile aveau loc în serile de
joi, în fosta sinagogã de pe strada Bariþiu, devenitã Casa
Tranzit, sediu al unei fundaþii cu acelaºi nume. Participau
studenþi ºi scriitori tineri, în curs de afirmare, se citeau
versuri ºi prozã, iar trupa “Luna amar㔠susþinea concerte
live. Animatorul cenaclului era Alexandru Vakulovski, care
la prima întrunire, din 27 martie, a citit douã manifeste
incendiare, unul având conþinut social-politic, Trage apa!,
iar celãlalt conþinut literar, Literatura klu. A urmat un al
treilea manifest, la fel de nonconformist, citit la întrunirea
din 24 mai, vizând de data aceasta învãþãmântul
universitar, cum se poate vedea ºi din titlul sãu:
Universitate, cimitir al libertãþii mele.
183
Al doilea manifest era îndreptat în contra canonului
literar, autorul fiind de pãrere cã astãzi “elevii citesc mai
cu plãcere inscripþiile de pe sticle ºi conserve decât
literatura obligatorie”. Scriitorul tânãr, noteazã în
continuare Alexandru Vakulovski, ar trebui sã observe cã
în prezent “literatura a început sã se refugieze din cãrþi pe
inscripþiile de pe ziduri, pe grafitti de la intrarea în blocuri,
pe WC-urile publice” ºi c㠓textele din muzica rock ºi hip-
hop sunt mai apropiate de viaþã, de ceea ce tre’ sã fie o
literaturã adevãratã”.
Reacþiile faþã de cenaclu au fost împãrþite: unii l-au
întâmpinat cu rezerve, alþii cu entuziasm, dar nu se poate
contesta cã a avut loc o primã încercare (de scurtã duratã
însã) a scriitorilor tineri din Cluj de-a dezmorþi viaþa literarã
a oraºului.
2. Pentru lectura acestui roman este recomandabil
acordul Academiei Române
Având un caracter de noutate, cãci vorbeºte despre
lumea tinerilor de azi, aºa cum s-a constituit ea dupã
cãderea comunismului, romanul Pizdeþ (2002) al lui
Alexandru Vakulovski constã într-o acumulare de
momente, situaþii, portrete, scene care, deºi nu se continuã
unele pe altele ºi nu se leagã pe acelaºi fir epic, izbutesc
sã defineascã o stare de spirit ºi sã construiascã un univers
diegetic nemaiîntâlnit pânã acum în proza româneascã.
Fãrã introducere ºi fãrã încheiere, romanul e o alãturare
de fragmente, limitatã arbitrar, cu posibilitãþi de-a se
prelungi la infinit. Nici epic, nici analitic, cu atât mai puþin
liric, demersul autorului urmeazã un principiu cumulativ
ºi îºi gãseºte puterea de sugestie în desfãºurarea
secvenþialã a notaþiilor.
Scris la persoana întâi, romanul are un narator bine
individualizat, care þine sã ne asigure cã este “sincer” în
ceea ce spune ºi cã se exprim㠓fãrã sã mã cenzurez sau sã
ascund ceva”. Frazele acestea au deja un substrat po-
lemic, ele indicând cã scriitorul tânãr, format dupã 1989,
se aflã departe de orice fel de cenzurã sau de autocenzurã.
Este un scriitor care, spre deosebire de cei ce au scris mai
înainte, nu se teme sã vorbeascã deschis ºi care nu acceptã
sã scrie decât într-o deplinã libertate a conºtiinþei. E o
libertate uneori ostentativã, refuzând orice îngrãdire, o
libertate de exprimare în primul rând, cãci autorul are
curajul unui limbaj pe alocuri injurios, obscen sau scato-
logic, trãdând disperarea, neputinþa ºi furia unor oameni
care nu-ºi gãsesc locul ºi liniºtea, care sunt respinºi peste
tot. Limbajul buruienos ºi violent, împrumutat din versurile
hoper-ilor de azi, a mai rãbufnit ºi altãdatã în literatura
românã (în Poemul invectivã al lui Geo Bogza, de exemplu),
ca dealtfel ºi expresiile argotice, al cãror înþeles îl putem
deduce uneori din context, alteori nu. Preferinþele
naratorului pentru aceastã zonã a vocabularului mai puþin
frecventatã de scriitori ºi care, de obicei, trezeºte
susceptibilitãþile cititorului burghez (învãþat sã vorbeascã
întotdeauna ca la carte), nu rãmân fãrã justificare în ro-
man: “O parte din lucruri trebuie spuse pe faþã, aºa cum
sunt ele. Când începi sã-þi cauþi alte cuvinte, «mai
frumoase», realizezi cã nu spui nimic din ceea ce crezi, din
ceea ce ai vrut sã spui iniþial”.
Capitolul intitulat Hop, bãieþii pe stradã vorbesc în
hip-hop e unul programatic, de orientare literarã, un capi-
tol în care Alexandru Vakulovski îºi exprimã opþiunile ºi
afinitãþile, schiþând o posibilã direcþie în literatura de azi,
o direcþie aleasã ºi de alþi scriitori din generaþia lui. Ataºat
la început unei culturi de elitã, unei culturi savante ºi
184 un autor cu doi cititori
hegemonice, naratorul sfârºeºte prin a fi dezamãgit de
aceasta, acuzînd-o de autoritarism ºi atitudine opresivã.
Va deveni, aºadar, un adept al contra-culturii, va începe
sã preþuiascã ºi sã înþeleagã aºa-numita “subculturã de
cartier” materializatã în muzica hip-hop ºi în desenele cu
care grafferii împodobesc zidurile blocurilor. În unele
cântece hip-hop afl㠓o poezie a realitãþii imediate,
necenzurate, de aia foarte dureroasã”, o poezie mai
autenticã ºi mai actualã, spune el, decât poezia pe care
“eºti obligat sã o citeºti pentru cursuri, de-aia moartã”.
Cartea poate fi parcursã ca un roman al generaþiei
tinere de azi, cãci naratorul are în vedere întotdeauna,
chiar ºi atunci când vorbeºte despre sine, o categorie
socialã mai largã, alcãtuitã din tineri marginalizaþi, fãrã un
loc stabil în societate, un fel de “ghetto-boys”, care ºi-au
creat propria lor culturã ºi propriile lor habitudini. Naratorul
deosebeºte în rândurile lor “narcomani, alcoolici, gurmanzi,
psihopaþi, telenoveliºti, maneliºti, literaþi, muzicanþi etc.”
— tineri debusolaþi care petrec nopþi întregi în localuri
ieftine ºi murdare, ascultã muzicã sau fredoneazã ei înºiºi
cântece triste de dragoste, acompaniindu-se la chitarã,
fumeazã þigãri de haºiº, se cherchelesc (“ne fãceam varzã”)
ºi în ziua urmãtoare zac cuprinºi de mahmurealã în camerele
lor strâmte ºi sordide din cãminele studenþeºti. Sunt tineri
pletoºi sau raºi pe cap, dornici sã râdã cât mai mult, dar
având rareori prilejul s-o facã, înclinaþi spre lâncezealã ºi
mereu fãrã elan. O viaþã pe placul lor ar fi aceea în care n-
ar avea altceva de fãcut decât sã fumeze þigãri de haºiº, sã
mãnânce, sã bea ºi mai ales sã doarm㠗 sã doarmã cât
poftesc. Fac elogiul telefonului celular, al computerului ºi
al internetului (“progresul ºtiinþei e computerul, bã,
internetul”), dar facultatea ºi cursurile învechite ale
profesorilor nu le sunt pe plac. Sentimentul lor este unul
de frustrare (“Ceea ce ne trebuia nu ni se dãdea”), având
în plus conºtiinþa cã sunt desconsideraþi, poate chiar
dispreþuiþi, ºi vrând sã punã capãt stãrilor privative în
care se vãd obligaþi sã trãiascã. Nemulþumirea cea mare e
cã prezentul nu le oferã posibilitatea de-a avea o viaþã
personalã, cã sunt nevoiþi sã existe într-o lume care nu e a
lor, e lumea celorlalþi: “Eºti în realitate, dar în care? A altora.
Întotdeauna în realitatea altora. Niciodatã în a ta, proprie,
nu te trãieºti niciodatã pe tine însuþi”. Convinºi cã trãiesc
într-un timp potrivnic, când “totul se prãbuºeºte”, tinerii
au un puternic sentiment al eºecului, al lipsei de orizont,
al neputinþei ºi al nimicniciei, un sentiment ce îi împinge
uneori spre gândul sinuciderii sau chiar la sinucidere.
Romanul e povestea unor oameni ce trec prin suferinþe
atroce ºi a cãror dorinþã este sã pãrãseascã þara, pornind
în cãutarea unor locuri mai prielnice, unde s-ar putea simþi
bine. Cãci scopul lor acesta este: sã se simtã bine.
În aceastã privinþã ar fi de remarcat cã Alexandru
Vakulovski ºi-a propus sã scrie un roman al “paradisurilor
artificiale”, dar într-un alt sens decât acela de la Baudelaire,
unde drogurile erau un rafinament ºi un privilegiu al elitelor,
în vreme ce pentru tinerii de azi toxicomania este, în cele
mai multe cazuri, o expresie a mizeriei ºi degradãrii. În
roman, tinerii se drogheazã aproape toþi, de obicei cu þigãri
de haºiº, dar folosesc ºi bulibuleatorul, un fel de aparat
de construcþie artizanalã, ce nu lipseºte din camerele lor
de cãmin studenþesc. Autorul descrie stãrile, senzaþiile,
halucinaþiile încercate de narcomani, dar ºi accidentele
provocate de supradoze, în urma cãrora tinerii ajung la
spital sau direct la morgã. Generaþia haºiºului tânjeºte
dupã un dram de fericire ºi fiindcã n-o poate gãsi în viaþa
cea de toate zilele, o cautã cu disperare în consumul de
substanþe psihotrope: “Dimineaþa când te trezeºti eºti
aproape întors cu totul în realitatea asta ºi vezi cã nu aici
þi-e locul, cã aici e locul doar pentru durere, pentru
sinucidere”. Fãrã a fi un elogiu al narcoticelor, cãci
naratorul e la curent cu nenorocirile ce decurg din
consumul acestora, romanul vine totuºi cu o înþelegere
din interior, diferitã întrucâtva de aceea pe care o
cunoaºtem din discursul oficial propagat prin mass-me-
dia. Dintr-un asemenea punct de vedere alternativ, ni se
spune c㠓drogatul este o art㔠pe care puþini o stãpânesc
ºi cã drogurile pot sã-i ducã pe narcomani “în muzicã,
literaturã ºi culori”. Pãrerea naratorului este cã fumul de
marijuana “ne ajutã sã simþim dumnezeirea, frumosul,
jocul, dar pânã la urmã oricum cobori în glod, te înnãmoleºti
ºi poate de la acea cãdere nu te vei mai ridica niciodatã”.
O opinie la fel de surprinzãtoare este cã narcoza
favorizeazã lectura, spre deosebire de starea de luciditate
în care lectura îºi pierde din farmec ºi devine plictisitoare,
ducând la somnolenþã. Dealtfel, Alexandru Vakulovski
scrie pagini excelente despre cãrþile din vis, mult mai
frumoase ºi mai atrãgãtoare decât acelea pe care le putem
þine cu adevãrat în mâini.
Deºi n-a intenþionat sã scrie un roman ideologic, cu
atât mai puþin unul doctrinar, autorul enunþã totuºi câteva
idei, formuleazã niºte puncte de vedere, punându-le de
cele mai multe ori în seama naratorului, dar ºi a unor
personaje cu predispoziþie mai accentuatã pentru reflecþie.
Ideile literare cuprinse în roman le-am analizat mai devreme.
La fel de provocatoare pentru categoria cititorilor
conformiºti e de presupus cã sunt ºi ideile naratorului cu
privire la eros, bisericã sau politicã. Fapt este cã aceºti
tineri nihiliºti, care nu pot (sau refuzã) sã recunoascã
sistemul social cu regulile lui aspre ºi dureroase, sunt
mereu în vizorul forþelor de represiune. Sunt reþinuþi de
poliþie, li se rãsucesc mâinile la spate, li se pune bastonul
de cauciuc în ceafã, sunt închiºi, interogaþi ºi rareori scapã
fãrã a fi brutalizaþi. Existã în roman un episod ce pare
desprins dintr-un “thriller”, cu delatori, cu percheziþii ºi
scãpãri de ultim moment, urmate de rãzbunãri ºi corecþii
exemplare.
Revenind la narator, aflãm din roman cã acesta este
un student interesat de muzicã ºi de literaturã, cam
depresiv de felul sãu, cãutând refugiu în somn ºi în vis. E
din categoria furioºilor, dominat de mânie ºi neputinþã, cu
momente de exasperare când simte nãscându-se în sine
un impuls distructiv, anihilator. Nu e un om violent ºi nici
o fiinþã elementarã, e un ins lucid, adus de semenii sãi
într-o situaþie insuportabilã. Cauzele mâniei sale sunt,
aºadar, de ordin social, cum ºi romanul lui Alexandru
Vakulovski este, în mare mãsurã, un roman al mâniei cu
rãdãcini adânci în dezechilibrele sociale din lumea
postcomunistã.
Meritul autorului e de-a fi coborât într-un infern
cultural, acela al “subculturii de cartier”, ºi de a-i fi captat
esenþele tari, pãtrunzãtoare. Programul este, pânã la un
punct, acela arghezian, al “ramurei obscure”. Într-un mo-
ment de confuzie ºi stagnare, cum este cel pe care îl
traverseazã acum literatura românã, Alexandru Vakulovski
a ºtiut sã deschidã un drum, sã schiþeze o orientare, a
avut, cu alte cuvinte, puterea sã inoveze. Nu e puþin lucru.
 colocviile lui vakulovski
„Sper doar sã se scrie cãrþi pentru care sã
facem foamea ca sã ni le cumpãrãm. ªi sper
sã se tipãreascã volume de genul ãsta la
preþuri la care sã nu fim nevoiþi sã facem
foamea ca sã ni le cumpãrãm”
interviu cu Bogdan IANCU
Mihai Vakulovski: Bogdan, iatã cã ai publicat-o ºi
oficial pe Tina, cu numele „Fata din lift” (Editura Vinea,
Bucureºti, 2003), dupã multe lecturi prin diverse
cenacluri literare, dupã editarea în ediþia underground
a lui UN Cristian, unde se numea „Tina”... De ce i-ai
schimbat numele? Care au fost gîndurile, judecãþile tale
în acest sens?
Bogdan Iancu: Cartea (carticica mai degrabã) îi
aparþine într-un fel ºi lui UN Cristian, pentru cã el a avut
ideea sã o publice în ediþia underground. Erau texte scrise
mai mult aºa, ca sã mã distrez sau ca sã mi se parã ºi mie cã
scriu ca ceilalþi de la cenaclu. Cum între timp, dupã apariþia
ediþiei underground, „Tina” s-a transformat într-o poveste
cu lifturi, mi-am zis cã nu (-mi) spune nimic un simplu
nume aruncat pe o copertã.
- Tina þi-a permis sã-þi gãseºti stilul ºi acest lucru
este un lucru foarte important pentru un poet. Mulþi aºa
ºi nu ºi-l mai gãsesc niciodatã, scriu, scriu ºi tot blagieni-
stãnescieni-cãrtãrescieni-eminescieni-minulescieni sînt.
Mi-e interesant dacã dupã aceastã poveste scrisã cu ojã
(într-un lift) ai mai scris ceva. Dacã da – cum sînt aceste
texte, (ne) pregãteºti o altã poveste contemporanã sau
þi-a ajuns Tina?
- Am mai mîzgîlit niºte texte, da’ nu le-aº fi publicat,
cã erau foarte slabe. Nu ºtiu dacã o sã mai scriu ceva, m-
ar tenta sã scriu cãrþi pentru copii sau scenarii pentru
filme de desene animate.
- Apropo, cum erau primele tale poezii? Cum ai
început sã scrii? Am înþeles cã pe vremea aceea în
Rîmnicu Vîlcea, de unde eºti, era o concurenþã serioasã...
- Primele mele poezii erau, ca sã te citez: blagiano-
stãnesciano-eminesciano-minulesciene. Despre concurenþa
de la Vîlcea nu ºtiu mai nimic. Asta pentru cã am participat
la douã seri de lecturi, unde m-am plictisit îngrozitor. Totul
e foarte provincial în „literatura” care se scrie la Rîmnic ºi,
ce e mai rãu, tinde sã rãmînã aºa. „Concurenþa” despre care
vorbeai se referã probabil la o concurenþã între scriitori
care se plictisesc cînd citesc tot ce trece de momentul Nichita
Stãnescu. Crezi cã sînt rãutãcios? Rãsfoieºte niºte reviste
locale ºi ai sã te convingi.
- Cine sau ce te-a influenþat în vreun fel în ceea ce
priveºte formarea ta poeticã? Au avut vreun rol
cenaclurile la care ai citit ºi ai participat, scriitori
preferaþi, colegi?
- Ca sa fiu sincer nu cred cã m-am gîndit vreodatã la
lucrurile astea. Cred cã în mare mãsurã te influenþeazã lecturile.
Scriitori preferaþi: poate Cristi Popescu, Edgar Masters...
- Ai terminat nu demult ºi facultatea de litere, are
vreo importanþã facultatea în „cariera” unui scriitor?
Profii? Colegii?
- Nu ºtiu ce sã zic. Cred cã cel mai mult am avut de
cîºtigat de pe urma discuþiilor de coridor, în pauze, ºi cu
unii ºi cu ceilalþi.
- Te cunosc ca pe un om plin de umor, uneori chiar
miºtocar (de altfel fãrã acest umor ºi o (auto)ironie
185
sãnãtoasã nu cred c-ai fi putut scrie „Fata din lift”),
povesteºte-ne cîteva faze haioase din timpul facultãþii...
Chestii care te-au distrat, întîmplãri care te-au enervat...
(cu tineri scriitori?)...
- Pãi sînt o grãmadã, e greu sã fac o selecþie. Poate
sã-þi povestesc cum pregãteam examenul de LRC cu un
coleg de la camera alãturatã din cãmin, jucînd o linie de
table la fiecare orã de tocit. Sau de unul dintre profii de
literaturã (nu dau nume) care venea sã zicem într-o zi de
iarnã pe la 6 dupã-amiazã, stingea lumina din sala de curs,
apoi se pieptãna vreo zece minute ºi sufla mãtreaþa în
primele rînduri de studenþi. Ce mã distra? Mã distra rîsul
lui Iulian Bãicuº la cenaclul lui Mircea Cãrtãrescu...
- Dupã terminarea facultãþii ai ales un master la
Antropologie culturalã, ci nu la literaturã, cum pare
firesc pentru un absolvent de filologie ºi pe deasupra ºi
scriitor. De altfel, acum eºti în Perugia, cum sînt lifturile
în Italia?
- Lifturile în Italia sînt foarte largi cele din blocuri,
cele din biblioteci foarte strîmte... încap douã persoane.
Merg încet ºi nu scot zgomote. Ghici unde mi-am gãsit
casã aici? Deasupra intrãrii unui ascensor care te aduce
din partea de jos a Perugiei drept în centru. De fapt sînt
douã ascensoare, nu unul. În fiecare dintre ele plouã. Cînd
nu plouã într-unul plouã în celãlalt. Încap vreo 20 de
presoane. Adicã poþi sã vii ºi cu sindicatul sã dai o turã.
- Ce scriitori români i-ai recomanda unui tînãr
din altã þarã, de exemplu din Italia, din Perugia?
- Marin Preda, Cãrtãrescu, Marius Ianuº, Ioan Es.
Pop, Radu Cosaºu...
- Cum îþi par revistele literare româneºti de acum?
Editurile?
- Revistele mi se par foarte stufoase. Editurile... scot
cãrþi pe care nu-þi permiþi sã le cumperi. Anul trecut am
cumpãrat doar trei-patru cãrþi.
- Dacã ai fi preºedinte al unei uniuni scriitoriceºti sau
director/redactor ºef al unei reviste culturale importante ce-
ai face pentru colegii tãi scriitori, pentru cititori?
- Cred ca n-ar fi foarte indicat sã ajung vreodatã ºef
de uniune scriitoriceascã sau redactor-ºef de revistã
culturalã. S-ar alege praful. Sînt foarte împrãºtiat... ªi mai
e ceva, n-am colegi scriitori, pentru cã eu nu sînt scriitor.
Pe bune. Aºa cã n-aº avea cum sã fac foarte multe pentru
ei. „Fata din lift” a fost doar o încercare. Cred cã am scris-
o mai mult ca s-o dau prietenilor sã o citeascã. Nimic mai
mult, mãcar pentru moment. Vreau sã continuu cu
antropologia culturalã.
- Ce pãrere ai despre literatura scrisã acum de
tineri? Cine îþi place mai mult? Cine dintre scriitorii în
vogã, mai cunoscuþi nu-þi place deloc?
- Îmi plac cei pe care i-am „recomandat” mai sus.
Cine nu-mi place deloc dintre cei care fac (într-o oarecare
mãsurã ºi în anumite cercuri) vogã acum? Virgil Bãnescu.
Îl consider un poet mediocru. L-am auzit de vreo douã ori
la cenaclul „Litere” prin 2002 ºi-mi venea sã ies din salã de
rîs. E un fel de stãnesciano-balgiano-etc. Punct.
- Cum crezi cã va evolua-involua literatura românã?
- N-am nici cea mai vagã idee. Sper doar sã se scrie
cãrþi pentru care sã facem foamea ca sã ni le cumpãrãm. ªi
sper sã se tipãreascã volume de genul ãsta la preþuri la
care sã nu fim nevoiþi sã facem foamea ca sã ni le cumpãrãm.
(februarie 2004, Braºov - Perugia)
Interviu realizat de Mihai Vakulovski
186 seismograme
Dan PERªA
Dileme
Critica e genul meu de plãcere, aº putea spune. Nume
de critici cu totul necunoscute mie (mea culpa) îmi devin
prieteni de lecturã peste noapte, citindu-le articolele cu o
substanþã ºi un limbaj ce-mi satisfac ºi intelectul ºi simþul
estetic. De-o bucatã bunã de vreme citesc tot ce e semnat
de Nicoleta Sãlcudeanu. Voi citi tot ce e semnat Horea
Poenar. Sau Mircea Platon. Vechilor ºi fidelelor mele amiciþii
de lecturã criticã li se adaugã, în ritm susþinut, unele noi,
valoroase. Cred cã putem vorbi despre un boom al criticii
literare în ultimii ani. Celor de mult consacraþi, criticilor
generaþiei 70, activi, ai Generaþiei ‚’80, li s-au alãturat câþiva
în decada trecutã, dar între 1990 ºi 2000 s-au format puþini
alþii. Unii au trecut ca meteorii, între ei Dan Silviu Boerescu.
Alþii, ca Urian ºi Soviany, au pus la treabã o perseverenþã
ardeleneascã, dobândind recunoaºtere. Dar în ultimii ani,
afirmarea criticilor tineri e un adevãrat fenomen. Nu doar
cantitativ, ci ºi calitativ. ªi asta tocmai când mã aºteptam
mai puþin, crezând cã Internetul (ºi chatul) a sucit minþile
junimii noastre.
De ce aº fi nemulþumit atunci? Gândind (partea
beneficã a insomniilor) asupra unui tip de „roman”, cel
„vizionar”, cãruia îi sunt potrivite atributele mitului (poveste
segmentabilã în miteme, „vizionarã”, iar nu
„demonstrativã”, cu un sens rezultat din antagonisme,
având un caracter „dilematic” ce instituie un metalimbaj ce
se aplicã nu întrebãrilor „pozitiviste”, ci acelora metafizice
– îi lipseºte, acestui tip de roman, faþã de mit, doar faptul de
a nu fi investit cu o credinþã vie, ci rãmâne la nivel profan,
extrãgând dilemele sale din non-sensurile vieþii trãite), mi-
am pus întrebarea dacã nu cumva criticii literare de la noi îi
este strãinã apercepþia pentru un asemenea tip de discurs
literar, care propune metalimbajul. Primul meu gând a fost
de nu cumva critica noastrã e (încã) structuralistã. Dar
aceasta n-ar fi decât o idee stingherã, poate ºi prãfuitã.
Pentru cã ar trebui sã ºtim cu mult mai mult: care este cu
adevãrat substratul, pânza freaticã din care ies izvoarele
criticii noastre. Fondul cel mai general pe care funcþioneazã
ea. Mi s-a pãrut mereu ciudat cã la noi nu se discutã câtuºi
de puþin fondul metodic ºi cel de apercepþie al criticii literare.
A nu-þi teoretiza demersul, a nu obiectiva substratul
aperceptiv, a nu cumpãni asupra metodelor nu este cumva
un semn de lipsã a regãsirii de sine într-o societate ce face
ca totul sã ne fugã pe dinainte? ªi chiar ne fuge, sunt sigur
de asta. Iar criticul literar e scriitor, nu filozof ºi în sarcina
filozofului stau cercetãrile de asemenea soi. Noi suntem o
republicã anti-platonicã: în vreme ce poeþii se înmulþesc cu
vitalitatea moleculelor în supa organicã, filozoful e alungat
din cetate. Dar, totuºi, atunci când o problemã e obiectivatã
n-ar putea lucra asupra ei scriitorii, în caz cã nu e în totul
falsã, ba nici atunci chiar, deoarece ideile false pot îndemna
la rândul lor inteligenþa creatoare la fapte? ªi mi-am pus
încã o întrebare. Pot dezbate criticii literari asemenea
probleme astãzi, adicã sunt dispuºi ºi posedã datele
necesare pentru a privi dincolo de ceea ce produc cu
implicaþie de sine pe hârtie? Mi-ar fi greu sã spun (gândind
la lucruri practice acum) cum ar putea fi abordatã o asemenea
dezbatere, dacã e cazul sã existe. Poate luând în calcul,
pentru început, pânã când niºte structuri stabile pot fi
observate, o compartimentare dupã substraturi critice
consacrate, ca sã le înlãturãm ca pe foile de ceapã ºi sã
vedem care e miezul. (Cercetarea se face întotdeauna în
pagubã. Investeºti ca sã investighezi dacã într-un anume
loc nu afli aur. Iar când rãspunsul e negativ, poate eºti
dezamãgit, dar poþi acum restrânge aria cercetãrii). Partea
delicatã e cã tot ce am spus eu aici se referã la critica prozei.
N-am înþeles vreodatã ºi probabil nici nu voi înþelege
substratul poeziei, ca sã-mi fac o idee despre cum lucreazã
critica de poezie sub textul poetic, în adâncimea lui (pe ce
se bazeazã!). Putem oare separa critica pe genuri de
literaturã? În tot ce am spus, presupunerea mea e cã da
(gândul acesta mi-e implicit), iar realitatea o confirmã: existã
bine delimitatã ºi în realitatea noastrã o criticã a prozei ºi
una a poeziei, cu critici specializaþi în una sau în alta. Dar nu
pornind de la fapte exterioare mi-e gândul acesta implicit,
ci, practic, am constatat cã harul poetic ºi talentul de
prozator nu au nimic în comun, cã gândirea poeticã ºi
gândirea „prozastic㔠sunt distincte net, adic㠄amestecul”
dintre genuri proferat de postmodernism e doar o gogoriþã
– asta pânã la proba contrarie, a unui creator aidoma zeilor,
la fel de profund în reflexia de sine, ca ºi în reflecþia vizionarã.
ªtiu eu, poate intra în calcul acest fapt într-o dezbatere
despre substraturile vii (rezervorul magmatic mintal cul-
tural) de unde iese cãtre suprafaþã energia de operare a
criticii literare? ªtiu cã pentru cel ce s-ar încumeta la o
asemenea examinare publicã ar însemna, dincolo de durerile
cap, þintirea sigurã cãtre eºec, rezultat mai ales din
sentimentul insuficienþei ideilor ce vor fi antrenate în
dezbatere. Dar cred cã ar fi un eºec frumos ºi folositor.
Oricum, din altã parte decât de la Vatra n-ar avea de unde
porni o asemenea privire.
Modul în sine cum se face criticã astãzi, spuneam,
nu-mi displace. Dimpotrivã. Ea pare sã fi dobândit libertate,
sã se fi eliberat de grile, de constrângeri exterioare, de chingi
teoretice. Teoria e bunã, dar numai când rezultã din practicã
(dupã vorba ºahiºtilor: teoria e practica maeºtrilor), aºa
cum o fãcea într-o vreme Al. Muºina. Atunci când descrie
o realitate vie, o obiectiveazã, cautã s-o înþeleagã, sã-i facã
diagnoza. Cãci modalitatea cealaltã îmi repugnã ca scriitor:
critica dupã grilã. Prozatorul, poetul scriu cu totul altceva
decât vor grilele. A le folosi, înseamnã ceva mai rãu decât o
încremenire în proiect sau o falsificare. Înseamnã orbire,
lipsa puterii de a vedea ce este (existã) ºi lipsa puterii de
comunicare cu literatura vie. De aceea mã bucurã modul în
care se face criticã literarã astãzi. Criticul se suprapune,
fuzioneazã cu „obiectul” literar: îºi adecveazã, adicã
individualizeazã mijloacele, metodele, discursul ca sã poatã
privi, contempla (ºi critica) din toate unghiurile „obiectul”.
Dar fiind aºa, ce anume caut, ce anume doresc? Pânza
freaticã mentalã a criticilor, din care ies izvoarele la suprafaþã,
cum spuneam, e bine sã fie cunoscutã. Poate fi ea descrisã
– asta deoarece trebuie cã existã ºi un soi de mental colectiv
critic, denotat printr-o atitudine criticã vizibilã macroscopic.
Dar ceea ce mã intereseazã, de fapt, cu adevãrat, þine de
problema capacitãþii receptãrii critice (a criticii de prozã):
nu cumva tocmai partea bunã a literaturii româneºti rãmâne
ignoratã datoritã, pe de o parte, unor prejudecãþi (care cer
roman „realist”, frescã socialã, roman balzacian – literaturã
a unei sensibilitãþi defuncte de mult, totuºi nu de lepãdat),
deci al unui orizont de aºteptare fals? Iar pe de alta, datoritã
unui fond aperceptiv individual? Acest fond aperceptiv
individual nu poate fi criticat, condamnat. E, aidoma stilului,
omul (e „fiinþial”). Exemple sunt destule de dat ºi dintr-o
parte ºi din cealaltã. Aº da unul. Acum niºte ani, citeam un
comentariu la un volum de prozã scurtã, comentariu semnat,
dacã nu mã înºalã memoria, de C. Stãnescu. Criticul îºi fãcea
acolo o profesiune de credinþã: spunea cã apreciazã proza
cu tramã limpede, liniarã (ºi care probabil respectã regulile
unitãþii de timp, loc ºi acþiune ale dramaturgiei) ºi cã îi
repugnã, chiar, proza scrisã dupã planuri de acþiune ce se
intersecteazã, se urmãresc unele pe altele, proza „barocã”,
„stufoasã”, „încâlcitã”, parabolicã. Gãsesc cã e un motiv
de laudã (a noastrã) pentru un critic sã-ºi conºtientizeze ºi
 seismograme
sã-ºi exprime preferinþele, capacitãþile aperceptive. Nu-i
putem cere nici lui, criticului (în general) sã posede ºi sonarul
liliacului, ºi antenele furnicii, ºi mustãþile motanului. Dar a
spune pe care le posedã, e un fapt esenþial atât în ce priveºte
clarificarea celorlalþi asupra orizontului sãu de aºteptare,
cât ºi în ce priveºte sanitaþia societãþii literare: nu va pãþi,
ca Alex ªtefãnescu, sã fie „înjurat” în niscaiva scrisori de
oamenii ce ieri i se ploconeau în dedicaþii.
Dar sã încerc sã descriu mãcar câte ceva din ce mi-a
plãcut. Într-un numãr din Vatra a intrat la comentariu cartea
lui Mihai Ignat, datã tinerilor critici (studenþi) ºi am vãzut
modul în care comentau ei. A fost pentru mine prilejul unei
mari satisfacþii. Criticii tineri, în loc sã foloseascã în
comentariu bagajul formal-teoretic ce pune cartea comentatã
pe calapod, comentau din perspectiva vieþii conþinute în
texte. Nu i-a interesat câtuºi de puþin posibilitatea ca în
carte sã fie nu’º ce gesturi simbolice sau ritualice, nu’º ce
structuri sintetice (ori mai ºtiu eu ce altã comedie cu ºtaif),
adicã substratul, jocul secund, ci i-a interesat direct viaþa
„personajului”, înþelegând ei implicit cã personajul Klein
este un „eu” poetic care este însuºi poetul, dar când au
comentat au spus, totuºi, Klein a fãcut ºi dres, iar nu Ignat
a dres ºi-a fãcut. Un eu poetic pus în lumea cãrþii, ce se
asimileazã poetului în lumea realã. Mi-am spus atunci cã
noua generaþie poate fi ºansa înnoirii criticii literare
româneºti (eram entuziasmat de noutate, pentru cã altfel
înnoirea se face din mers, dar e mai greu de observat, iar o
nouã generaþie oricum va avea glasul ei), a unei schimbãri
de perspectivã apte sã ºteargã impresia pe seama cãreia s-
au fãcut atâtea anchete în revistele culturale privind moartea
literaturii. Asta, dacã generaþia junã are profesori destupaþi
ce nu îi va perverti substratul mental, mustind, în cazul lor,
de problemele existenþei omeneºti, iar nu de problemele
artei (care trebuie ºi ele dezbãtute, dar nu aºezate drept
buiestraºi în faþa caleºtii – pãrerea mea e cã esteticul nu ia
naºtere în literaturã de sine stãtãtor, ci din – ºi este - calitatea
dezvoltãrii unui fond ontologic). Însã acest exemplu, cu
foarte tinerii critici, e doar un exemplu îmbucurãtor. Altfel,
de multe ori, critica literarã se comportã, metaforizând, cã
nu am altã cale, cam aºa. Dacã dupã un cataclism ce ar fi
destrãmat societatea ºi timp de o sutã de ani n-ar mai fi
existat nici un soi de instrucþie educativã, oamenii se
regrupeazã ºi norocul dã peste ei: gãsesc undeva câteva
cãrþi. una de Ghoete, una de Eminescu, una de Hölderin,
una de Omar Khayam, una a lui Hafiz, ºi „un” Shopenhauer.
Cum vor proceda? Puþine cãrþi, e drept – ºi criticii trebuie sã
vorbeascã despre ele. Un anume George Popa va cãuta sã
descifreze problema conºtiinþei de sine a lui Eminescu. El
va redescoperi atributele romantismului, dar le va discuta
în cu totul alt context, pentru cã nici nu a auzit de romantism,
fiindcã nu avea de unde (existã ºi în realitatea noastrã de
astãzi un George Popa – a nu se confunda - care a scris
despre conºtiinþa de sine descifratã în opera lui Eminescu
– v. Poezia, toamnã 2004). E vreun rãu în faptul cã nu se
pomeneºte nicãieri de romantism, cã nici o idee a
comentariului nu trage vreo sevã din existenþa acestui
curent literar cãruia i s-a revendicat Eminescu? Personal,
nu gãsesc deloc cã ar fi rãu, dar nici bine nu e, atunci când
comentãm, sã facem cu totul abstracþie de aceºti vectori ºi
sã nu-i tragem, când e cazul, de urechi, ca sã arãtãm cã
producem un discurs critic conºtient de sine, un discurs
ale cãrui mijloace sunt adecvate actualitãþii spirituale ºi
sensibile, cã putem privi din unghiul nostru trecutul ideilor,
cã le revalorificãm, cã suntem în posesia unei dimensiuni
contemporane a actului critic. Cel cu ipoteticul George Popa
din viitor e un exemplu care în ochii mei adunã un numãr de
simptome ale modului în care se face criticã azi: cu o memorie
amputatã a trecutului teoretic ºi cu o conºtiinþã nu tocmai
clarã a contextului în care opereazã. Asta la modul general,
187
deoarece sunt critici ºi critici ºi fiecare e altfel, încât
generalizãrile sunt cel puþin riscante. Dar meritã riscul. Din
amendarea unor impresii sau judecãþi greºite, putem avea
un câºtig intelectual.
Dar acum, cred cã a devenit destul de vizibil contextul
dilematic în care mã aflu – pare o contradicþie flagrantã. Pe
de o parte (punctual), cer apercepþie pentru cartea
„vizionar㔠(vizionarã nu în sens de profeþie, ci de hieroglifã
a lumii în care trãim), dar mã entuziasmeazã critica din
perspectiva vieþii (faptelor de viaþã) conþinute într-o carte,
mod ce exclude analiza parabolei, a substratului mito-po-
etic, a semanticii subiacente textului. De fapt, aici nici nu e
o contradicþie. O hieroglifã a lumii nu ia naºtere decât din
meditaþia ºi contemplarea vieþii aºa cum este ea în
contemporaneitate. Problemele ei aduc întrebãri, iar
întrebãrile fãrã rãspuns ne duc pânã la orizontul capacitãþii
noastre de a cunoaºte viaþa. Sunt întrebãri metafizice, la o
adicã. Dar cãutând rãspunsuri, acestea nu pot fi decât
metafizice, atunci când þii neapãrat sã dai rãspunsuri: eºti
nevoit sã cauþi o forþã supra-fireascã a ordinii, întâmplãrilor
inexplicabile, a „iraþionalului” existenþei, a semnalelor
Nimicului (cioranian), mai bogate decât semnalele sacrului.
Dar poþi sã rãmâi ºi la interogaþii. E de ajuns atât. Cu cât
sunt mai multe întrebãri insolvabile, cu atât spiritualitatea e
mai bogatã, deoarece avem teren de speculaþie… În alt
plan, condamnam grilele critice, ca producând cecitatea
faþã de „obiectul” literar, în vreme ce consideram teoria
drept un cadru fãrã de care nu poate exista conºtiinþa de
sine a criticii. (Asta deoarece „grila” e ºi ea teorie, doar cã e
un caz extrem). Dar un rãspuns am dat: nu teorie încremenitã,
ci teorie în continuã generare, rezultatã din literatura vie, iar
nu constrângând-o la o judecatã strãinã de ea însãºi. Ceea
ce rãmâne, devine acum limpede: e posibil ca fondul
aperceptiv general al criticii româneºti sã ignore cumva
receptarea tocmai a valorilor literare de prim rang, producând
o receptare medie a literaturii de valoare medie, fapt
repercutat în receptarea publicã (ajunsã aproape la
indiferenþã) a literaturii? E doar o întrebare. Pe o problemã
poate cã falsã, deoarece critica se dezvoltã în spaþiul pub-
lic, la noi, urmând spiritualitatea ortodoxã: aºa cum cresc
plantele în pãdure, iar nu cum cresc culturile pe parcelele
cultivate. Înainteazã oarbã, dã oaze de frumuseþe „naturalã”
ºi nu-ºi poate artificializa demersul programând,
direcþionând.
Iatã, deci, douã pagini în care am cãutat sã fixez câteva
întrebãri privitoare la critica literarã româneascã, nu pornind
de la vreo experienþã exterioarã (vreo cãlãtorie undeva unde
se practicã altfel de criticã în virtutea cãreia aº cere sã se
facã ºi la noi la fel), ci pornind din viscerele ei spre suprafaþã.
Iosif Fekete,
Sudor
188
Tendinþe în publicistic㠖
colecþia toamnã-iarnã
George Arion este un publicist
înnãscut. Excelent realizator de interviuri,
este ºi un versat ”manager” de reviste. El a
crescut ºi înflorit sub auspiciile revistei
Flacãra, al cãrei mentor, spre beneficiul
cititorilor, a reuºit sã rãmânã chiar în con-
tra presiunilor revendicative pãunesciene.
ªi e bine cã s-a întâmplat aºa. Faptul cã e
un “fãcãtor”de reviste rasat o dovedeºte ºi
prin discreþia ºi modestia sa. În mod nor-
mal, televiziunile ar trebui sã se batã pe
omul de presã care este George Arion. Din
pãcate, prea elegant ca structurã
intelectualã, acesta nu poate deveni vizibil
în cod comercial. Asta nu înseamnã cã
revista nu ar gravita în aceeaºi constelaþie,
dar, spre deosebire de ostentaþiile
publicistice care au uneori un nume, li se
spune Cristoiu, Nistorescu, Tucã, Sorin
Roºca Stãnescu, discreþia comerþului pe
care îl întreprinde George Arion este una
“de firmã”. E diferenþã între designerii de
modã autohtoni ºi cei ai marilor case de
modã. Diferenþa nu se poate încorseta în
definiþii, dar e vizibilã ºi stã în acel nu ºtiu
ce, într-o nonºalanþã a chic-ului,
neclasificabilã. Pãstrând proporþiile,
senzaþionalismul practicat în cultura de
masã media, sub bagheta lui George Arion
devine digerabil, ba chiar credibil. Am avut,
nu o datã, surpriza ca subiecte extrem de
încãrcate de insolit sã fie lansate de
Flacãra, iar ele, într-un târziu, sã fie
valorificate de televiziuni, fãrã a se
deconspira brand-ul care le-a dibuit. Aºa-
i ºi cu colecþiile lansate la Paris sau Milano
ºi adaptate la noi pe plai. Sunt preluate
doar elementele grosiere, ostentative, astfel
deturnate de la spiritul ºi stilul genuin. În
numãrul 10 / octombrie 2004, un reportaj
interesant despre “experimentul Cucuteni”
descrie ceea ce cititorii ar trebui sã
descopere doar în paginile revistei, ca sã
înþeleagã ceva. În nici un caz nu i-aº sfãtui
sã vizioneze imaginile televizate gâfâite ºi
citite pe prompter ale unei televiziuni pri-
vate. ªi, probabil, inspirate de revistã. Mã
întreb când se vor nãpusti televiziunile în
marginea de sat, “la vreo 30 de kilometri
de Iaºi” în care trãieºte, izolat de lume,
“bãrbatul cu douã neveste ºi nouã copii”,
fost student la medicinã veterinarã, ce
refuzã orice imixtiune a preceptelor
religioase ºi a cutumelor sociale? Cert este
cã Flacãra lui George Arion (cuprinzând
reportaje de cea mai bunã calitate, de la
informaþii bancare la evenimente mondene)
e una din cele mai dinamice ºi îngrijite maga-
zine de la noi. (N.S.)
Societate fãrã culturã,
carevasãzicã… literaturii ºi lipsei de cititori, ar trebui mai
Mereu densã, ca imagine ºi idei
vehiculate, ventilatã de cel mai proaspãt
aer al timpurilor este eleganta revistã IDEA
artã+societate (Cluj, nr. 18 / 2004). Fãrã a
cãdea pradã vreunei ideologii la modã
neapãrat, þine aproape cu tot ce este demn
de înregistrat în fluctuaþiile ºi pulsaþiile
ideatice de ultimã orã sau revolute ºi re-
suscitate inteligent. Convergenþa de-a
dreptul fuzionalã între teorie ºi practicã
este atât de deplinã, încât ruptura dintre
talmeº - balmeº
imagine ºi conceptualitate devine una
sinergicã. Gãsim arte vizuale în miºcare,
conceptualitate vizualã pulsatilã ºi, nu în
ultimul rând, coborârea celor douã cu
picioarele pe pãmânt, adicã în social.
Diferenþa dintre platonism ºi kitsch devine
una prietenoasã, cooperantã în acest con-
text (de lux). Astfel cã devine un subiect
de meditat, alãturi de eseurile, traduse cu
acribie de Al. Polgar ºi Adrian T. Sîrbu, din
Clement Greenberg, acela cã nu dinspre
kitsch vine cu adevãrat “ameninþarea la
adresa marii arte”, ci dinspre bunul ºi
blândul “gust mediu (middlebrow taste),
care oricum se asociazã mult mai
îndeaproape cu cel academist decât a
putut-o face kitschul vreodatã”. Un
florilegiu de texte ale criticului de artã
american (1909-1994) mai sus pomenit
face un excurs incitant între modern ºi
postmodern, între modernism ºi avangardã,
încât meritã pe deplin o ochiadã
interdisciplinarã.
În plan iconografic, vedeta, de
departe, este Daniel Knorr, cu ale sale
modele virtuale ale “microroboþilor
corespunzând celor 192 de state ale lumii”,
înfãþiºate în culorile lor naþionale. Am
divulgat doar o infimã parte din cuprinsul
bogat al numãrului. Aºadar, de vãzut ºi de
citit! (N.S.)
Literaturã la popor
În ce priveºte echivocul în care se
scaldã învecinarea, pânã la confuzie, dintre
kitsch ºi “gustul mediu (middlebrow taste),
înfrãþit nu de puþine ori cu academismul,
de care vorbii mai la deal, rubrica
permanentã, la revista pentru femei mai
sofisticate ºi un picuþ snoabe, Elle (varianta
româneascã), a lui Mircea Cãrtãrescu e de
o fermecãtoare indecizie. Fiecare episod e
o poveste de iubire, cu puþin mister, în
care protagonista este o femeie.
Accesibilitatea, plãcerea textului,
determinarea precisã a eºantionului de
cititori/cititoare cãruia i se adreseazã,
asumarea din pornire a comercialului ºi, în
acelaºi timp, calitatea de o delicateþe
inefabilã a scriiturii, toate acstea îl
revalideazã pe Mircea Cãrtãrescu drept
un scriitor postmodern înnãscut, iar nu
fãcut.
Scrisorile de apreciere publicate de
redacþie dovedesc cã ºi literatura de bunã
calitate poate fi cititã de publicul larg, cã,
probabil, ea chiar acestuia ar trebui sã se
adreseze, nu doar unei mâini de literaþi.
Cãrtãrescu reuºeºte asta, fãrã a se numi
Coelho ºi fãrã a-ºi cameleoniza scrisul ad
usum delphini. Poate cã panicaþii din
revistele literare ce se dau, în anchete pe
temã, de ceasul morþii în privinþa crizei
întâi sã descifreze secretul succesului
cãrtãrescian în reviste pentru femei ºi-abia
apoi sã boceascã, pe la priveghiuri elitiste,
moartea literaturii. (N.S.)
Hic sunt leones
România literarã nu oboseºte în a
publica texte incitante, chiar de uneori
iritante. Citesc câteodatã cu mânie ºi
revoltã unele puncte de vedere, alteori cu
delicii de om rãzbunat, dar de fiecare datã
cu interes nesmintit. În nr. 41/20-26
octombrie 2004, textul lui Dumitru
Hurubã, Celebritatea localã m-a
transformat în complice, fiind unul din
categoria celor ce te fac sã te simþi rãzbunat.
În tot burlescul ºi caraghioºenia
spectacolului veleitar trãieºte o primejdie
latentã cât se poate de rea ºi de gravã.
Carnavalul gloriilor de provincie poate fi
privit ºi cu detaºare superioarã,
nemuritoare ºi rece, dar ºi cu mânie.
Aparent inofensiv, el roade la rãdãcinã
însãºi credibilitatea literaturii. Apoi, când
te gândeºti câþi dintre aste “celebritãþi lo-
cale” sunt membri ai Uniunii Scriitorilor,
cu carnet în regulã, se sparie gândul.
Controlul acestora asupra vieþii literare
în general nu e deloc de neglijat, ba chiar e
periculos! Dar sã-l ascultãm pe Dumitru
Hurubã ºi sã vedem cum aratã fiziologia
semiratatului, ca sã ºtim sã ne ferim de el
sau, de ce nu, sã-l arãtãm cu degetul. El se
aflã în “jurii conduse de preºedinþi de
notorietate de care nu auzise nimeni, dar
bãrboºi, netunºi, cu geci slinoase, blugi
decoloraþi în genunchi ºi în fund, cu o
grãmadã de fermoare ºi flenduriþi în zona
manºetelor”. Dar el, aº adãuga, poate
purta, tot atât de bine, costum ºi cravatã.
“ªi, azi un concurs câºtigat, mâine altul,
semiratatul creºtea în ochii organelor lo-
cale devenind o tot mai cunoscutã
autoritate în materie de creaþie literarã,
adicã un soi de celebritate localã. (…)
Lansãrile volumelor se fac acum cu tot
alaiul de lingãi în preajmã, care-l
preamãresc pe autor, iar câte-un invitat
de peste… hotarele localitãþi, prezentat
de moderatorul acþiunii drept o somitate
în domeniu, vorbeºte despre noua carte a
semiratatului în aºa fel încât cei de faþã
sunt tot mai convinºi cã primul scriitor
român care se va alege cu Premiul Nobel,
el va fi, spre mândria aºezãrii”. Cum
ajunge el membru al Uniunii? Simplu:
“Câteva agape zdravene la… foc de tabãrã
însoþite de þuici, fripturi…” Are vreunul
din noi, posibili semirataþi, tãria sã se
recunoascã în acest portret? Cred, cu
amãrãciune, cã nu.
Cam demultiºor face ºi Alex.
ªtefãnescu muncã de asanare literarã, fapt
ce s-a concretizat ºi într-un volum de tot
haiul. Noua ºi simpatica sa rubricã, de
“cãrþi noi rãsfoite de…”, graviteazã cam
pe aceeaºi orbitã. Un singur lucru i se
poate reproºa: amestecul de carte bunã
cu carte proastã poate determina confuzii.
Poate ar trebui sã se alterneze, dupã
modelui rubricii Ioanei Pârvulescu,
cronica optimistului cu cea a
pesimistului. Vecinãtãþile dintre valoare
ºi nonvaloare sunt pernicioase pentru
cititorii nu tocmai avizaþi.
Nici Pavel ªuºarã nu e mai puþin
necruþãtor cu veleitarismul. Iar poºta
redacþiei, susþinutã cu consecvenþã de
Constanþa Buzea face ºi ea de-o asanare
tandrã, nu mai puþin vigilentã. Având în
vedere popularitatea sãptãmânalului,
rãspândirea sa bunã, faptul cã se întreabã
mereu ºi socoate, ne face optimiºti cã lumea
va discerne, într-un târziu, între ce e rãu ºi
ce e bine. (N.S.)

Ingeniosul temperat
Admirat de unii, hulit de alþii,
Observator cultural, ne convine, nu ne
convine, este o publicaþie tot atât de
incitantã prin ambivalenþa reacþiilor pe care
le determinã: adeziune sau iritare. Tocmai
de aceea vie, atotprezentã ºi provocatoare.
Ea produce reacþii polarizate între
respingere vehementã ºi acceptate
necondiþionatã. Dar, cititã în afara
prezumþiilor ideologice, conþinutul ei este,
nu rareori, consistent. Aºa se întâmplã cu
numãrul 243/2004. Studiul de mare
întindere aparþinându-i lui Caius
Dobrescu, Holocaust ºi Gulag, e de o
subtilitate relaxatã, flexibilã. Dincolo de
orice abrazivitate (frecvent întâlnitã în
spinoasa dezbatere), acesta se înscrie în
zodia verosimilitãþii: “În opinia mea,
încercarea de a compara cele douã tragedii
din perspectiva a ceea ce ar reprezenta «în
sinele» lor «obiectiv» reprezintã o aspiraþie
complet neverosimil㔠Asemenea traume
ale conºtinþei colective nu pot fi abordate
cu mijloace empirice, fapt dovedit de
sentimentul de jenã ºi de derizoriu pe care
ni-l produce orice tentativã de a uza de
cifre ºi statistici pentru a «mãsura»
monstruozitatea unuia sau a celuilalt dintre
regimurile totalitare pe care le-a cunoscut
secolul trecut. Dar cifrele nu sunt numai
jignitoare pentru sensibilitatea moralã, ele
sunt ºi esenþialmente irelevante”. Autorul
densului studiu face diferenþa între
“imaginea occidentalã a Gulagului ºi de cea
est-europeanã a Holocaustului”, între
registrul secular ºi cel religios. El preforjeazã
un posibil postulat: acela al “lumilor
paralele – lumi între care nu se pot stabili
echivalenþe logice relevante”. Un discurs
eseistic echilibrat ºi ingenios în acelaºi timp.
(N.S.)
Invitaþie la turnir
Oarece vâlvã în lumea culturalã a
provocat apariþia unei noi reviste lunare
de culturã: Idei în dialog. Deocamdatã
vedem doar monologul, replica urmând,
sperãm, sã configureze dialogul o datã cu
urmãtorul numãr. Întâmpinatã cu cãldurã
de presa culturalã, ºi datoritã prestigiului
mediatic al directorului acesteia, Horia-
Roman Patapievici, publicaþia e o
promisiune de mare interes. Posibilitatea
dialogului de idei, oportunitatea unui spaþiu
de dezbateri cavaleresc, strãin de pãruiala
dintre cei cu convingeri divergente,
distribuiþi în bisericuþe de toate confesiunile
ideologice sau paºnic epistemologice, sunt
teribil de tentante, într-un peisaj cultural
nu atât de sumbru, totuºi, cum e perceput
de Dl. Patapievici. N-aº bãga mâna-n foc
cã ne-am sãturat toþi de România culturalã
într-atât încât sã negãm existenþa ºi celui
mai infim dialog civilizat ºi oricãrei scame
de dezbatere. Totul e sã nu privim doar
din zborul pãsãrii sau bãtaia sãgeþii. Am
îndoieli serioase în privinþa perspectivei
reductive ce face din patria noastrã
culturalã doar un teritoriu demi-deºertic,
unde “ideile nu se dezbat, cãrþile originale
nu suscitã discuþii, iar ºcolile de gândire
sunt, de fapt, mode de împrumut ori
grupuri de interes, þinute laolaltã prin forþa
convingerilor profitabile”, nici cã în
talmeº - balmeº
România doar “se þipã, se bârfeºte sau se
hohoteºte”. Mã îndoiesc, în consecinþã, cã
Dl. Patapievici însuºi, prin viziunea sa
maniheicã, se înscrie într-o astfel de “ºcoalã
de gândire” descrisã; asta ar însemna ori cã
se suspecteazã pe sine a fi înregimentat
într-un astfel de “grup de interes”, ori cã
se socoteºte deasupra împãrþirii
apocaliptice, plutind aºadar undeva în
vãzduhul aseptic din transcendenþa
gâlcevilor, desprins cu totul de tentaþia
dialogului. Nici într-un caz, nici în celãlalt,
noua revistã n-ar mai fi posibilã, ca prezenþã
lumeascã, palpabilã. Pãi, dacã, oricum,
suntem o culturã de periferie gudurându-
se eliptic ºi servil în jurul centrului, dacã
suntem una “second-hand”, dacã doar
maimuþãrim ºi nu discutãm defel “lucruri
importante”, chiar dacã amortizãm
dispreþul de sine folosindu-ne de Benjamin
Fundoianu, Eugen Ionescu, Culianu, el tot
dispreþ de sine rãmâne, aºadar tot o formã
de servilism ºi provincialism, iar noi tot în
fatalismul ancilar ne complacem. Atunci
ce rost mai are dezbaterea de “idei”
provenitã din aºa o dezastruoasã ºi
generalizatã buimãcealã? Nu bovarism s-
ar numi ea?
Dacã ºansa de a ieºi din cultura
preponderent beletristicã ºi de a discuta,
în sfârºit, “lucruri importante” îi revine
mãcar revistei de dezbatere a ideilor, e un
mare câºtig. Ea se oferã ca arenã gata
pregãtitã pentru turnirul în cod aristo-
cratic, elegant. Nu ne rãmâne decât sã
aºteptãm cu sufletul la gurã, în chiar
paginile numerelor urmãtoare confruntarea,
replica, opinia adversã. ªi, iarãºi, sperãm
cã va avea o viaþã lungã ºi rodnicã. (N.S.)
Apelul Congresului naþional
de poezie
8 – 10 octombrie 2004, Botoºani –
Ipoteºti
Pentru ca poezia românã,
componentã esenþialã a identitãþii ºi
spiritualitãþii naþionale, sã poatã fi, în
continuare, un fenomen viu, dinamizator
al societãþii, al proceselor de democratizare,
de integrare europeanã ºi adecvare a
mentalitãþii româneºti de azi la provocãrile
mileniului III, participanþii la primul
Congres Naþional de Poezie au redactat ºi
aprobat urmãtorul apel.
Principalele probleme ale poeziei
române actuale sunt:
- stabilirea relaþiei cu publicul, în
special cel tânãr;
- drastica diminuare a tirajelor de
poezie (cu o cãdere de peste 75% faþã de
anul editorial 1990);
- situaþia dramaticã a difuzãrii ºi a
promovãrii poeziei româneºti;
- reflectarea defectuoasã a poeziei
în mass-media;
- degradarea statutului social ºi
simbolic al scriitorului român;
În urma dezbaterilor desfãºurate la
Ipoteºti, în Casa lui Mihai Eminescu, în
perioada 8 – 10 octombrie 2004,
participanþii la congres au identificat ºi
propun întregii societãþi, clasei politice,
instituþiilor statului cu competenþe în
domeniu ºi mediului de afaceri urmãtoarele
soluþii pentru ca poezia românã sã-ºi
189
reocupe locul sãu cuvenit în spiritualitatea
româneascã.
Aplicarea prevederilor Legii privind
promovarea culturii scrise, mai 2004:
constituirea comisiei pentru promovarea
culturii scrise în strãinãtate, direcþionarea
„tichetului de carte” ºi a fondului provenit
din 0,5% profitul net al Loteriei Române
pentru achiziþionarea ºi finanþarea cãrþii de
literaturã contemporanã; stabilirea
acordurilor cu Poºta Românã pentru
timbrul difuzãrii de carte; stabilirea
acordurilor cu Societãþile Române de
Radiodifuziune ºi Televiziune pentru
minutul de publicitate pentru carte ºi
pentru emisiunile dedicate cãrþii române
contemporane ºi autorilor ei.
Reducerea cotei TVA pentru carte
de la 5% pentru anul fiscal 2005 la 0%
pentru anul fiscal 2007, aºa cum existã în
þãri cu mare tradiþie ºi putere editorialã (vezi
Marea Britanie).
Realizarea unui sistem de distribuþie
cu acoperire naþionalã a cãrþii ºi revistelor
literare printr-un parteneriat public – privat
– asociaþii profesionale.
Constituirea Fondului „Clasici
pentru Contemporani”, prin deducerea a
1% din valoarea cheltuielilor de producþie
a cãrþilor clasicilor romani; acest fond va fi
destinat pentru burse ºi sprijin social
acordate scriitorilor români contemporani.
Înfiinþarea, la început pe lângã
bibliotecile judeþene sau centrele creaþiei
populare, de „Case ale Cãrþii” (dupã
modelul german); în timp, ele ar trebui sã
capete un statut autonom ºi sã se integreze
într-o reþea patronatã (inclusiv financiar)
de cãtre Institutul Cultural Român.
Organizarea de lecturi publice –
plãtite! – ºi de întâlniri cu studenþii, elevii,
cadrele din întreprinderi, muncitorii etc.
Instituirea unei „Zile a Poeziei”
(dupã modelul francez) cu: târguri de carte
de poezie, recitaluri în pieþe publice, pe
strãzi, expoziþii de carte rarã de poezie etc.
Promovarea poeziei în spaþiu pub-
lic, inclusiv prin mijloacele necon-
venþionale, pe baza unui parteneriat pub-
lic – privat: de exemplu, afiºarea de poezie
în mijloacele de transport în comun
(experienþa s-a dovedit un mare succes la
Timiºoara).
Introducerea de cursuri de scriere
creatoare la toate universitãþile din þarã
(inclusiv la cele care nu au profil filologic –
modelul de succes din universitãþile
europene ºi americane ar trebui aplicat ºi
la noi).
Introducerea de cursuri de scriere
creatoare sau analiza ºi dezbaterea poeziei
actuale, ca ºi curs opþional, în toate liceele
cu profil filologic, pedagogic ºi artistic (dar
ºi în alte licee).
Înfiinþarea, la fiecare universitate din
þarã, a unui post de „poet în rezidenþã”
care va fi ocupat de un poet recunoscut ºi
calificat (absolvent de facultate) pe timp
de un an, cu obligaþii atât de predare (cursuri
practice de scriere creatoare), cât ºi de
animaþie culturalã (recitaluri, întâlniri cu
scriitorii, organizare de simpozioane ºi
dezbateri etc.).
Organizarea ºi finanþarea unui
„Centru Naþional de Traducere de Poezie”
lucrând pe principiul reciprocitãþii cu alte
centre culturale existente în Europa
190
(exemplu: Fundaþia Culturalã Royammont
de lângã Paris, „Casa de Mateus” din
Portugalia), sã faciliteze promovarea
poeziei româneºti în strãinãtate.
Organizarea unui „Maraton Euro-
pean de Poezie”, la Sibiu, în 2007, când
oraºul va fi Capitala Europeanã a Culturii.
Promovarea poeziei tinerilor prin:
burse de creaþie, finanþarea debuturilor în
poezie, premii de debut relativ consistente.
Organizarea de concursuri de
poezie, cu participare cât mai largã, la care
sã se implice atât instituþiile centrale, cât ºi
comunitãþile locale.
Realizarea unui site de poezie,
coordonat de un grup nominalizat de
Congresul Naþional de Poezie, pentru
informarea publicului ºi realizarea unei
selecþii reprezentative de poezia românã
contemporanã.
Finanþarea de la buget a unui proiect
- „Casa Poeziei Române” - care sã fie axat,
în primul rând, pe scrierea de proiecte ºi
organizarea unor evenimente cu valoare
mediaticã substanþialã pentru poeþii
români ºi cartea româneascã de poezie.
Semnatarii acestui apel îºi exprimã
speranþa cã pânã la viitorul Congres
Naþional de Poezie, din 2006, toate aceste
obiective fundamentale pentru viitorul
poeziei ºi spiritualitãþii româneºti sã fie
rezolvate. Aºa sã ne ajute Dumnezeu!
10 octombrie 2004, Botoºani
Lucian Alecsa, Gabriel Alexe,
Adrian Alui Gheorghe, Paul Aretzu, Vasile
Baghiu, Ion Beldeanu, Andrei Bodiu,
Constantin Bojescu, Emil Brumaru,
Romulus Bucur, Leo Butnaru, Dumitru
Chioaru, Marius Chelaru, Aura Christi,
Dan Mircea Cipariu, Nicolae Coande, Dan
Coman, Ilie Constantin, Daniel Corbu,
Nicolae Corlat, Ioana Crãciunescu, Nichita
Danilov, Mircea A. Diaconu, Gellu Dorian,
Marian Drãghici, Raluca Dunã, Teodor
Dunã, Gheorghe Erizanu, Ioan Flora, Radu
Florescu, Emilian Galaicu Pãun, Dan
Bogdan Hanu, Constantin Hrehor, Cezar
Ivãnescu, Claudiu Komartin, Vasile Leac,
Ciprian Manolache, Angela Marinescu,
Marin Mincu, Gavril Moldovan, Viorel
Mureºan, Al. Muºina, Ion Nistor,
Ruxandra Novac, Nicolae Panaite, Bogdan
Perdivarã, Ioan Pintea, Ion Pop, Paulina
Popa, Adrian Popescu, Nicolae Sava, Vlad
Scutelnicu, Dan Sociu, Cassian Maria
Spiridon, Vasile Spiridon, Valeriu Stancu,
Robert ªerban, Liviu Ioan Stoicu, Gabriel
Timoceanu, Dumitru Þiganiuc, Nicolae
Þone, Rãzvan Þupa, Maria Urbanovici,
Ioan Radu Vãcãrescu, Lucian Vasiliu,
George Vulturescu, Horia Zilieru, Ion
Zubaºcu.
Picãturi îngheþate dintr-o varã
fierbinte
Pe vremea asta capricioasã, cu ploi
de gheaþã ori cãlduri ce obligã la exil în
butoiul cu apã, ca Ion Creangã, nici lecturile
noastre n-au consistenþa ºi aciditatea celor
de peste an. Fie-ne, deci, îngãduit sã
lenevim printre ºi peste valurile vîlvorite
ce-au (cu)prins cîmpurile intelectuale din
scumpa noastrã þãriºoarã, unde – vorba
’naintaºului sus-citat – n-ar fi rãu sã fie
talmeº - balmeº
bine. ªi ca þãranul (locuitor al þãrii!) dedat
la activitãþi de sezon, vom cãta sã culegem
neghina de prin grîne, punînd-o sub ochiul
prea-milostivului cetitor, pentru ca el sã o
sufle cît colo.
* Cîndva celebrul ziarist Ion
Cristoiu, la o ºuetã, televizatã prin iunie-
iulie, cu o reporteriþã. Vine vorba despre
legãturile sale cu puterea, mai precis: cu
guvernele post-decembriste. El i-a criticat
pînã i-a fãcut pe toþi mari, el i-a sfãtuit
pînã au cãzut de la putere, el – ce mai
încolo-ºi-ncoace – este sastisit de relaþiile
cu puterea, n-are ce mai aºtepta de la ea.
Aºa, de-o pildã, dacã primul-ministru
Nãstase l-ar invita, pe el, pe ziaristul
Cristoiu, la o cãlãtorie în strãinãtate, cu
avionul oficial în care mai cãlãtoresc ºi alþi
ziariºti, el, sastisitul Ion Cristoiu, cel care
l-a vãzut pe însuºi Ceauºescu ieºind din
tanc (dar unde l-a vãzut? La TV sau “la
faþa locului”? Ziaristul nu ne spune!), el n-
ar avea ce sã-i cearã lui, primului-ministru!
Adicã cum? – se minuneazã sau se mirã
reporteriþa. Adicã aºa: “eu n-am ce sã-i cer
primului-ministru Nãstase!” – zice
magnanim Ion Cristoiu, în stilul sãu de “a-
tot-ºtiutor” cu prizã la publicul consumator
de bere ºi seminþe. Luat cu reflecþiile asupra
diverselor aspecte ale puterii ºi culturii,
marele ziarist uitã amãnuntul cã Nãstase
nici nu l-a invitat vreodatã la o cãlãtorie,
pesemne din lipsã de timp. Amãnuntul nu-
i scapã reporteriþei, dar nu insistã asupra
lui. De unde supoziþia cã fata ori este prea
puþin obraznicã, ori – fiind plãtitã sã nu
zgîrie – trece peste stupiditatea marelui
ziarist, nãscocitorul – pe lîngã multe alte
chestiuni, legate sau nu de putere – celebrei
gãini care a nãscut pui. Pui vii! ªi de aici
bãnuiala noastrã cã neobositul (dar
sastisitul) ziarist a inventat metoda de a
nu fi de folos puterii: nebãgîndu-se în
seamã, singur, în direct ºi la o orã de vîrf,
dar la o audienþã plictisitã de ne-oferta
celorlalte posturi tembelizatoare!
* Apropo de dãrnicia culturalã a
primului-ministru Nãstase. N-am urmãrit
reacþiile publice generate de afacerea
miliardului oferit scriitorimii române ca un
fel de pomanã, însã rãbufnirile taberelor
au dat ºi peste noi. Þîfna celor care “n-au
apucat” e de înþeles, ca ºi îngãduinþa celor
miluiþi de “mãrinimia sa” (parafrazez titlul
unui volum de poezie, retras între timp,
deºi primise un colac ºi-o lumînare). Douã
exemple avem în România literarã.
Profesorul-pamfletar Mircea Mihãeº “îi
pune la stîlpul infamiei pe toþi beneficiarii”,
în timp ce poetul Dumitru Chioaru simte
nevoia sã se delimiteze. ªi chiar se
delimiteazã într-un articol din nr. 28/ iulie
2004. Numai cã argumentaþia poetului
neglijeazã cîteva amãnunte. Esenþiale.
Dînsul susþine cã exemplul lui Nãstase
trebuie urmat ºi de alþi sponsori. Pãi,
sponsori au mai fost. Celebrul SOV era
unul, ºi mai celebrul Ion Stoica altul. (Au
trecut în uitare nemuritoarele imne
caritasiene semnate Dan Zamfirescu sau
Ana Potcoavã?) Nãstase nu deschide o
listã, ci – cred eu – o închide spectaculos!
Sigur, D. Chioaru are dreptate: nu toþi
scriitorii beneficiari ai miliardului au dedicat
ode & laude partidului generos. Dar ceva
mã face sã bãnuiesc – ºi nu doar pe mine –
cã în momentul cînd vor avea ceva de
reproºat politicianului în chestie, miluiþilor
li se va înmuia mîna sã scrie un pamflet, un
articol critic, ceva asemãnãtor... Personal,
cred cã e o probã de moralitate ca un scriitor
care a criticat puterea sã refuze ajutorul
acesteia pentru editare. Dacã scriitorul nu
dã exemplu de moralitate, cine sã dea? Un
“autor” ce pretinde platã pentru
“producþia” sa? Chiar sã fie indiferent
scriitorului cine dã bani sã-ºi editeze opul
care, presupunem, conþine un zbucium
autentic, nu “marf㔠vandabilã? ªtim cu
toþii cã orice miliardar nu este tocmai un
sfînt, altfel nu se descurcã în jungla
afacerilor, sporindu-ºi averea. Am trãit
suficient în þara asta, ca sã bãnuim cum s-
au fãcut unele averi. Sã umbli cu capodopera
la sponsorizat pe la porþile unui mecenar
de mucava, nu e chiar elegant. Dacã primul-
ministru Nãstase a dat bani din buzunarul
sãu nesãþios, atunci nimeni nu poate face
decît comentarii, ºi cu asta, basta. Este
treaba fiecãrui autor de unde (s)mulge
finanþarea.
Dar dacã miliardul respectiv
provine din fondul aflat la dispoziþia
primului-ministru, e vorba de bani pub-
lici. Atunci chestiunea nu mai este chiar o
simplã relaþie de la Mecena la artist. Banii
aceia sînt strînºi din impozitele pe care le
plãtim cei care le plãtim (cã nu toþi sînt
fraieri în þara asta!). Un amãrît de
contribuabil poate întreba pe bunã
dreptate: de ce sã-ºi editeze Nicolae Breban
sau Alex ªtefãnescu inepþiile pe banii mei?
Au ei destui bani pentru asta! Dacã n-au,
sã facã economii, sã se împrumute, treaba
lor! (Personal, generos cum sînt, accept ca
din cota mea sã fie editat volumul lui
Mircea Bârsilã, cã e un personaj simpatic:
atunci cînd se îmbatã, le cere tuturor
femeilor sã se mãrite cu el!) Acesta nu e un
pact cu diavolul, cum literar zice Mihãeº,
nici un dialog cu reprezentanþii puterii, cum
susþine Chioaru. Este, zic eu, un jaf din
banii publici, ca ºi “sponsorizãrile”
Ministerului Culturii, de care nu s-a aflat
mai nimic pînã la momentul redactãrii
acesui textuleþ.
* Douã pagini din România literarã,
nr. 29/ 2004 conþin un interviu luat de “re-
porter: Georgiana Leanc㔠unei doamne
Mariana Drãgescu, pilot al “Escadrilei
albe” în timpul celui de-al doilea rãzboi
mondial. Nu ne-ar fi reþinut atenþia, dacã
titlul nu promitea ceva “Despre Martha
Bibescu...” Cã despre “Escadrila albã”
chiar nu ne interesa la vremea asta galbenã!
Or, ce citim? Cã doamna-pilot a întîlnit-o
de douã-trei ori pe Martha Bibescu, în
ocazii convenþionale (nu le spune parastase,
nici pomeni, dar asta erau!), din cele
obiºnuite claselor snobiliare de-altãdatã. ªi
ce putea sã afle despre prinþesã în
asemenea împrejurãri? Dar ce sã þinã minte
peste 60 de ani? (Interviul este datat martie
2004, Bucureºti). Ceea ce aflãm, citisem
deja aiurea. Singura chestie interesantã mi
s-a pãrut asemãnarea dintre prinþesã, aºa
cum se vede în poza reprodusã, ºi actriþa
Isabella Rossellini, fiica uneia dintre cele
mai frumoase femei, tot actriþã ºi ea, Ingrid
Bergman. Oare putem chiþibuºa cã toate
femeile frumoase seamãnã între ele? Poate

nu. Dar putem impieta cu aserþiunea cã
România literarã ne oferã o mostrã de
cacealma publicisticã dignã de-un
supliment literar ieftin!
* Lansarea senzaþionalã comisã de
editura Polirom la Bookarest 2004 a trecut
ca o furtunã peste habitudinile editorilor
simandicoºi. Multã lume s-a crezut datoare
sã facã bilanþuri, prognoze, evaluãri,
planuri. Nici o publicaþie nu ºtiu sã fi fãcut
ce-a fãcut Observator cultural: cronici
dedicate fiecãrui volum, interviuri cu trei
protagoniºti, discutare de program viitor,
tot ce trebuie. S-ar zice: o întîmpinare
sãrbãtoreascã, de n-ar fi observaþia cã toate
articolele dedicate volumelor în chestie sînt
puþintel evazive, oarecum derutante, parþial
acide pe la coadã, niþel în rãspãr cînd se
poate, cu mici semne dubitative delicat
estompate lîngã adjective generoase. Încît
se naºte întrebarea fireascã: sã fie vorba de
un (alt) fel de reclamã negativã? Nu prea,
nu chiar, nu cine ºtie ce, nu seamãnã a...
Cea mai pãruitã s-a ales Ioana Baetica,
mezina formaþiei, care merita un pic de
clemenþã. Clemenþã de la Bianca Burþa,
republicanã ºi literatã? N-ai sã vezi! Pãcat,
zicem noi, pãcat cã Observator cultural
pare sã se facã ecoul unei gelozii editoriale
ce-ºi piteºte coa(r)da pe la Paralela 45.
Editura, nu firma de turism cu acelaºi
nume!...
* Mare vîlvã ºi tãmbãlãu cu rãzboiul
ce-a agitat apele intelectuale române, mai
ameninþate de poluarea belicoasã decît
Delta de canalul ucrainean. Vom discuta
cine-ºtie-cît (de) evenimentul verii acesteia.
Nu reiau ºi eu aici istoricul chelfãnelii. Mi-
a reþinut atenþia observaþia Sandei Cordoº,
care puncteaz㠓dezinteresul intelighenþiei
autohtone faþã de implicarea fermã în
cîmpul construcþiei sociale”. Aceast
dezinteres constituie adevãrata cauzã a
stãrii de fapt în care ne gãsim, ca societate
ºi ca stat în lumea de azi. Or, cînd
majoritatea celor care au obiºnuinþa gîndirii
proprii refuzã implicarea, iar cînd o mînã
de intelectuali care propun un program
concret social sînt trataþi ca vînduþi
(ungurilor ºi catolicilor, pãi cui? Cã sã
vorbeºti de iudeo-masonerie nu dã bine!),
ce-ar mai fi de discutat? În context, ieºirea
jalnicã a d-lui Liiceanu, de la care te-ai fi
aºteptat la înþelepciune filosoficã, e per-
fect explicabilã. Intrã în meniu!
* Legat de disputa de mai sus, îmi
vin pe taste vorbele d-lui Alecu Paleologu,
la un post TV. Dînsul susþinea cauza elitelor
care vor binele poporului, care au adus tot
timpul noul ºi bunãstarea în þara asta, care
trebuie sã-ºi reia menirea, atribuþiile, averile
etc. ªi sã dea cu turnãtoria la Securitate,
adaug eu, convins cã penitenþa onorabilului
îl va fi absolvit de mãgãrie. Cel puþin în
ochii dumisale, cã-ntr-ai noºtri, nu! Ideea
aceasta, anume cã numai “elitele” pot face
ºi drege în þãriºoara noastrã, n-o combat.
Aºa este, domnilor: “elitele” au fãcut ºi-au
dres în þara noastrã! Tot ele fac ºi dreg în
continuare. Astfel cã tot ce este bine, dar
ºi tot ce este rãu la noi, dînsele, “elitele”
sã-ºi asume! Nu-mi exprim nici indignarea
faþã de inepþia “conului” Paleologu. Pentru
orice om normal este evident cã acest “elit-
talmeº - balmeº
ism” stupid a fãcut sã emigreze – de la
Moses Gaster încoace - cam tot ce-a
înseamnat “creier” în habitatul românesc.
Inteligenþa inovatoare nu s-a putut
dezvolta nici pe vremea democraþiei
liberale ante ºi interbelice, nici pe timpul
dictaturilor de toate culorile, nici azi, cînd
“democraþia original㔠împinge sute de mii
de oameni dotaþi ºi oneºti sã ia calea
Occidentului pentru realizare profesionalã
ºi umanã. Dar despre ce uman poate fi
vorba în viaþa aceluia care trãieºte altundeva
decît între ai sãi? ªi aceast㠓binefacere’ se
datoreaz㠓elitelor” de tot soiul, care nu se
mai saturã sã facã bine în þara noastrã! Atît
de bine, cã ni se apleacã, sîntem gata-gata
sã ne sufocãm! Cînd un turnãtor (ne) þine
lecþii de moralã, educaþie ºi elitism, sã te
mai mire situaþia jalnicã a þãrii? Ce exemplu
poate sã fie un om care, dovedit fiind ca
nemernic, are tupeul sã se afiºeze în pub-
lic ºi sã se poarte ca un ales (al naþiunii în
parlament)? Exemplu de nesimþire, desigur!
* Altfel stau lucrurile cu Herr
Gabriel Liiceanu! Într-o emisiune la
Realitatea TV, pe 2 august 2004, domnia
sa fãcea comparaþie între carnetul de ºofer
ºi carnetul (inexistent) de cetãþean, de om
care poate avea copii. ªoferului îi trebuie o
anumitã ºcolarizare ca sã circule pe stradã.
Individul care face copii nu trebuie sã
deþinã niciuna ca sã se reproducã! Rezultã
de aici necesitatea unei anumite competenþe
(eventual, un atestat) în a procrea?
Filosoful nu se pronunþã clar, decis. Cã lui
Herr Liiceanu a început sã-i cam putã
poporul român, nu ne mirã. În fond, are
dreptate. La cîte a fãcut domnia-sa,
editorul, filosoful, intelectualul Liiceanu
pentru popor, poporul tot nerecunoscãtor
este, ba îºi permite sã leneveascã
neinformat, needucat, nerecunoscãtor faþã
de elite! Dar domnul Liiceanu dã de înþeles
cã nu oricine trebuie sã aibã copii, nu oricine
poate fi cetãþean. Elitism pur, vom zice, la
filosoful elitelor! Însã duhneºte tare de tot
a rasism, sã ne fie iertat cuvîntul dur! Sau,
ca sã fim mai preciºi, asta pute a eugenie,
teorie susþinutã de cine se ºtie. Teorie care,
strecuratã printre vorbe mieroase de Herr
Liiceanu, mã tem cã nu va scãpa
neobservatã ºi nesancþionatã de spirite mai
vigilente.
Cã eu, to(ro)pit de varã, uite,
picotesc ºi picãturesc... (D.U.)
Ce scriu ungurii
Transilvanismul
Numãrul 10/2004 al revistei Látó
publicã un eseu incitant semnat de
Pomogáts Béla, Reményik Sándor ºi
„procesul schismei”. Autorul încearcã o
limpezire a unei perioade de istorie literarã
care, în opinia multora, a fost una de
puternicã diferenþiere ºi chiar o leziune
internã. S-a scris mult despre dilemele
scriitorilor transilvãneni dupã primul
rãzboi mondial, despre ceea ce s-a petrecut
în literatura maghiarã, despre deplasarea
centrului ei de greutate spre Transilvania,
unde proeminente personalitãþi ale culturii
ºi mari creatori s-au grupat în jurul revistei
Helikon ºi au iniþiat un curent literar „sepa-
191
ratist” – transilvanismul – care propunea
o altã viziune, un alt „ideal” în condiþiile în
care între „centru” ºi provincie s-a interpus
nu numai o „graniþ㔠de convingeri estetice,
dar ºi una politicã de-acum. Provincia – s-
a dovedit – a fost cea care a avut mai multã
limpezime ºi perspective mai largi, pe când
conservatorismul (nu numai instituþional)
ºi aroganþa centrului (în condiþiile în care
avangardiºtii, în frunte cu Kassák Lajos,
au fost constrânºi sã emigreze) a devenit o
frânã în evoluþia artei. Despre aceastã
„ruptur㔠scrie Pomogáts. Pentru scriitorii
transilvãneni, Ady a devenit spiritul tute-
lar. Ei s-au declarat apãrãtori ºi continuatori
(nu emuli) ai direcþiei revoluþionare a liricii
sale; ca urmare, s-a ajuns la un adevãrat
cult al lui Ady. „Cuvântul de ordine – îºi
aminteºte Szentimrei Jenõ – era sã-l
continuãm pe Ady, sã aflãm împreunã o
cale de ieºire din pesimismul („mâhnirea”)
comun maghiarilor, românilor, slavilor”
(parafrazã dupã o strofã din Cântecul
iacobinului maghiar de Ady Endre).
Ideile transilvanismului nu erau de
o noutate absolutã la acea vreme, dacã ne
gândim cã scriitorii transilvãneni
conºtientizau exact „ruptura” existentã de
mai multã vreme sub aspect cultural ºi se
declarau transilvãneni, însuºindu-ºi
provincializarea ca pe un titlu de nobleþe.
Pentru scriitorii de la Helikon, lirica lui
Ady era un exemplu; în el au recunoscut
poetul care a sintetizat profetic
introspecþiile referitoare la destinul
maghiarilor în bazinul median al Dunãrii.
Scriitorii de la Helikon au fost bru-
tal atacaþi de Berzeviczy Albert,
preºedintele Societãþii „Kisfaludy” din
Budapesta, de György Lajos, care acuza
miºcarea de „spirit distructiv”, iar Kristóf
György, în numele conservatorilor
transilvãneni, condamna strãdaniile spre
modernitate ale acestora. Dintre atacuri,
eseul respectatului episcop Ravasy
László, Schismã literarã, a fost cea mai
brutalã: „Astãzi – argumenta el – deja existã
douã literaturi: cea din Transilvania ºi cea
din Ungaria. Greutãþile sunt potenþate de
faptul cã aceste douã literaturi nu sunt
omogene în întregime, în cea din
Transilvania se impune cu mai multã forþã
modernul, iar cea din Ungaria fixeazã ºi
conservã tradiþia. Dacã cele douã ar avea
aceeaºi structurã, criza s-ar putea soluþiona
în interior, dar datoritã diferenþelor de forþã
ºi pondere, una se îndepãrteazã de cealaltã,
iar ruptura ar putea deveni nu numai
spaþialã, ci ºi substanþialã”.
Schimbul de idei (pe alocuri chiar
cu nuanþe polemice acide) a precipitat
limpezirea inevitabilã a transilvaniºtilor. Ei
au respins acuzele; nu se putea vorbi de o
schismã, în opinia lor, doar de o diferenþã
de atitudine ºi de percepþie, de înþelegere ºi
asumare a unor condiþii date. Makkai
Sándor: „Schimbare prin care trece
literatura tansilvãneanã cred cã este un
proces legic de înnoire, dar nicidecum o
schismã între cele douã literaturi. «Vechiul»
imitã, «noul» sintetizeazã ºi actualizeazã.
Dupã mine, «noul» se afirmã mai ales în
Transilvania ºi cred cã este demn ºi spe-
cific ei: a fost întotdeauna cu un pas înainte
ºi a presimþit ºi acum cã în lupta ei
existenþialã nu poate supravieþui prin
imitarea vanã a «vechiului»”. Kienner
192
Miklós afirma cã Transilvania a fost
întotdeauna solul roditor al ideilor noi, al
sentimentelor noi, iar Molter Károly
considera cã literatura transilvanã exprimã
mai veridic experienþa istoricã a maghiarimii
decât cea din Ungaria, tocmai datoritã
condiþiilor de existenþã. Áprily Lajos a
iniþiat chiar o anchetã pe aceastã temã în
revista Helikon, la care au participat cei
mai importanþi autori ai vremii.
Reményik Sándor a fost poate, cel
mai sensibil ºi cel mai implicat admirator
al lui Ady. Întrebãrile care i-au frãmântat
aveau un singur rãspuns. Nu se putea pune
problema unei schisme literare, câtã vreme
limba în care s-au scris operele lor era una
ºi aceeaºi. Dar acest episod de istorie
literarã a fost una de limpezire necesarã. ªi
mai mult de atât: a generat un puternic
impuls de modernizare a literaturii
maghiare, care a produs în aceastã perioadã
mari valori, mai ales în Transilvania.
Dar sã nu uitãm cã toþi aceºti
înnoitori ai limbajului, scriitorii de la
Helikon, care au radiat atâta forþã ºi
prospeþime, erau formaþi sub influenþa
clasicilor. Convingerea mea este cã
reprezentatul cel mai autentic al
transilvanismului în liricã se naºte în
generaþia succesoare; l-am numit aici pe
Kányádi Sándor. El este transilvan în operã,
gândire, fiinþã. (K.F.)
O antologie
Unii au obiceiuri (cu vechime, de
aceea le-am numit aºa) care prin pãrþile
noastre nu ºi-au gãsit, dupã câte ºtiu,
„imitatori”, deºi ne pricepem atât de bine
sã preluãm de la alþii. Ungurii au obiceiul,
de pildã, de a urmãri cu scop presa literarã
de-a lungul unui an ºi de a scoate de acolo
ce li se pare demn de reþinut, ca apoi sã
tipãreascã un volum din aceste scrieri.
Editura „Magvetõ” scoate în fiecare an o
antologie de „cele mai frumoase proze”
publicate în reviste. Îmi amintesc ºi de
caietele Insula (Sziget), care selectau din
toate genurile. Cei ale cãror scrieri îºi gãseau
loc în aceste antologii se puteau considera
în pragul consacrãrii, erau apreciaþi ºi li se
deschideau uºile editurilor.
Mai nou, editura „Magyar Napló
Kiadó” din Budapesta realizeazã o
antologie de prozã scurtã publicatã în anul
2003 în revistele literare. Cã sunt ele cele
mai realizate sau nu, se vor pronunþa alþii,
eu cred în subiectivismul antologatorilor
ºi gusturile pe care le au ºi admir strãdania
lor de a reflecta toate tendinþele unei
literaturi în clocot.
Am citi o bunã parte dintre prozele
antologiei la vremea publicãrii lor, altele
au apãrut în reviste la care nu am avut
acces, dar m simt confortabil sã întâlnesc
printre autori ºi din aceia pe care i-am
apreciat ºi am tradus din creaþia lor: Temesi
Ferenc ºi Kontra Ferenc. Nuvela celui din
urmã, Câinii castelului, cred cã este, de
Nota redacþiei:
Colaboratorii revistei noastre nu sînt þinuþi sã ilustreze opiniile redactorilor. Ei au libertatea de a
exprima propriile lor opinii ºi de a ºi le asuma. Redactorii, la rîndul lor, cînd au o pãrere, ºi-o asumã prin
semnãturã. Ei nu-ºi asumã, prin extrapolare, ºi opiniile colaboratorilor.
talmeº - balmeº
departe, cea mai realizatã, o bijuterie
postmodernistã care are îºi etaleazã
moºteniri însuºite de la marii maeºtri ai
tuturor timpurilor.
Asemenea antologii ar fi binevenite
ºi pentru noi ºi i-ar alunga, mãcar în parte,
din paginile revistelor pe bastarzi. Dar nu-
mi fac iluzii… (K.F.)
Premiile „Poesis”/
2004– Satu Mare
1. Marele premiu pentru poezie
„Frontiera Poesis – 2004”: Ioan Flora
2. Premiul pentru OPERA OMNIA:
Nicolae Breban ºi Mihai Cimpoi
3. Premiul pentru criticã literarã:
Aurel Pantea (pentru volumele: Poeþi ai
transcendenþei pline, Epifanii aler
indeterminatului/2003 ºi Simpatii critice,
2004
4. Premiul pentru antologie de
poezie:
- Atelier de potcovit inorogi/Lucian
Vasiliu, Ed. Junimea, 2003;
- Timiºoara în 3 prieteni/Dan
Cipariu, Robert ªerban, Mihai Zgondoiu,
Ed. Brumar, 2003;
5. Premiul pentru ediþie de poezie:
Editura Vinea, director Nicolae Þone –
pentru cartea Manual de literaturã, 2004;
6. Premiile speciale ale juriului:
- premiul „Ion Bledea” – criticului
Gh. Mocuþa
-premiul „Al. Pintescu” – poetului
Vasile Romanciuc (R. Moldova).
Festivalul Naþional de
Literatur㠄Vasile Lucaciu”
Cicârlãu – Maramureº
Ediþia a XIV-a, 3-5 decembrie
2004
Cenaclul literar „Vasile Lucaciu” din
Cicârlãu-Maramureº, Centru de
Conservare ºi Promovare a Culturii
Tradiþionale Maramureº, Direcþia pentru
Culturã, Culte ºi Patrimoniu Cultural
Naþional Maramureº organizeazã cea de a
XIV-a ediþie a Festivalului Naþional de
Literatur㠄Vasile Lucaciu” (festival bienal).
La concurs pot participa autori care
nunau debutat în volum ºi care nu au
câºtigat Marele Premiu al Festivalului.
Lucrãrile, în 3 (trei) exemplare: poezie
(max. 15 pagini; pentru volum, 50 de
pagini); prozã (max. 25 de pagini; volum,
max. 100-120 de pagini; eseu (max. 10-20
de pagini; culegeri de folclor, studii (max.
10 – 100-120 de pagini), vor fi trimise,
pânã la data de 10 noiembrie
Haiku românesc premiat în
Japonia
La a noua ediþie a concursului
internaþional Kusamakura, de haiku-uri,
desfãºurat în oraºul Kumamoto, la 31
octombrie 2004, în cadrul categoriei de
limbã strãinã, Marele Premiu a fost
decernat unui compatriot, pe numele sãu
Marian Nicolae Tomi. Îl felicitãm ºi
reproducem poemul în versiune
româneascã ºi englezã, fiindcã ale noastre
computere nu conþin ºi caractere
japoneze: “Zburând aiurea - /din pensula
scribului / ies pãsãri negre.” (“Flying no-
where - / black birds appearing out / of
the painter brush.” (N. S.)
Nasc ºi la Paris reviste!
Despre promovarea culturii
româneºti în strãinãtate se vorbeºte mult
ºi se face puþin. Avem ºi institute special
înfiinþate cu acest scop. Cât de eficiente
sunt, numai ele ºtiu. Nouã nu ne rãmâne
decât sã le credem pe cuvânt ºi sã scoatem
din buzunar, cu mândrie patrioticã,
pentru bugetul þãrii noastre - România -
ce va fi, astfel, demn reprezentatã în
lume. Se vorbeºte, iarãºi, mult despre
faptul cã românii din diaspora nu miºcã
un deget pentru popularizarea culturii
noastre. Aºa o fi?
Cã nu-i aºa o dovedeºte ºi o
publicaþie de o deosebitã þinutã (în
conþinut ºi aspect), Seine et Danube,
publicatã sub auspiciile Institului Cul-
tural Român, dar nu cel autohton, ci
acela de pe Sena, ºi anume de Institut
Culturel Roumain din Paris. O revistã
densã, temeinicã. Numãrul 3 /2004
încorporeazã un substanþial grupaj de
texte dedicate suprarealismului românesc
(Dossier, Le surréalisme roumain. Cri-
tiques). Dincolo de þinuta graficã de o
eleganþã cu adevãrat parizianã, greutatea
acestui numãr este datã de valoarea ºi
competenþa redactorilor ºi
colaboratorilor. Citim studii consistente
despre suprarealismul românesc alcãtuite
de Ion Pop, o autoritate în materie, de
Petre Rãileanu, Marian-Victor Buciu,
dar ºi poeme ºi texte aparþinând lui
Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil
Teodorescu, Dolfi Trost, Paul Pãun.
Publicaþia are ºi o rubricã de cronici
literare (Critique. Chroniques littéraires;
Notes de lecture) susþinutã de Jean-Pierre
Longre, Alssandro Bertocchi, Olivier
Apert, Daniel Pozner, N. Barna, Laurent
Bonzon º. a. Tema numãrului este de un
real interes ºi pentru români, dar mai
ales pentru francezi. Meritul
promovãrii reale a culturii româneºti în
Franþa aparþine comitetului de redacþie
format din: Olivier Apert, François
Aubral, Georges Banu, Corina Mersch,
Anne-Marie Froger-Carassou
(“directeur de la publication”), Alain
Paruit, Virgil Tãnase, Dumitru
Tsepeneag (“rédacteur en chef”) ºi
corespondenþilor: Nicolae Bârna,
Marian-Victor Buciu, Farkas Jenö, Di-
eter Schlesak. Efortul ºi rezultatele
colectivului redacþional meritã remarcate
ºi salutate cu entuziasm. (N. S.)