LION FEUCHTWANGER^

GOYA
LION FEUCHTWANGER

SAU DRUMUL SPINOS AL CUNOAȘTERII

Traducere de V, BENEȘ
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA Șl ARTA
Supracoperta șl coperta de C Miillct
LION FEUCHTWANGER
Goya oder det orge Weg det Erkenntnis
GrellFenverlap zu Rudolstadt .1951
CUVlNT ÎNAINTE
Lion. Feuchtwanger, cunoscut ca romancier istoric — ca un maestru al narațiunii istorice — pînă pe la sfîrșitul celui de
al treilea deceniu al veacului nostru, a devenit în anii dinaintea ultimului război mondial scriitor al contemporaneității
oglindind în operă sa problemele actualității politice și sociale din Germania care luase drumul nazismului, afirmîn- du-
se ca un dușman al fascismului, că un militant pentru progres și pace.
Dacă în primele romane din această perioadă („Succesul" 1930, „Familia Oppenheim", 1933) eroii lui Feuchtwanger
sînt, în general, umanitariști care privesc în mod abstract problemele sociale, ulterior, marele scriitor propagă (ca în
„Exilul", 1939) ideea creării unei organizații cu caracter antifascist, condamnînd cu asprime izolarea în care trăise pînă
atunci o mare parte a intelectualității germane.
Aflîndu-se în Franța, ca emigrant politic, Lion Feuchtwanger participă la lupta scriitorilor gergiani antifasciști îm-
potriva teroarei dezlănțuite în Germania, fiind alături de
S
scrii tori i democrați care se ho țări seră să nu părăsească Franța combatantă.
Jn 1939 e aresiat pentru scurt timp, apoi internat intr-un lagăr de concentrare, de unde scapă prin evadare și pleacă in
Caliiornia.
Înflăcărat susținător al mișcării de rezistență din Franța, el și-a exprimat admirația față de poporul francez, față de
patriotismul său, față de eroismul Cu care a luptat Împotriva cotropitorilor naziști. Romanul „Simone" constituie o
concretizare a acestei atitudini.
In America, ia legătură cu militanții democrați și, alături de Thomas Mann, își pune semnătura pe apelul de la Stock-
holm pentru interzicerea armei atomice. Menține o strînsă legătură cu viața literară a R.D.G., prin articole și scrisori,
manifestinau-se pentru unitatea Germaniei.
Opera lui Feuchtwanger se încadrează organic în literatura națională germană. Ea face parte din tezaurul literaturii
progresiste a R.D.G. Aproape toate scrierile sale au fost reeditate. S-au editat de asemenea „Opere alese", însoțite de
studii ale lui Bertolt Brecht, Heinrich Mann, Arnold Zweig ș.a.
Conducerea Partidului Socialist Unit din Germania a apreciat caracterul progresist și mobilizator al operei lui
Feuchtwanger. Tovarășii Wilhelm Pieck și Otto Grotewohl l-au felicitat cu prilejul împlinirii vîrstei de 65 ani (1949), cu
următoarele cuvinte: „Noi cinstim în persoana dumneavoastră pe un mare poet și scriitor progresist. Prin romanele și
poeziile dumneavoastră ați atras mii de oameni la lupta democratică antifascistă..."
I s-a decernat „Premiul Național" clasa întîi, ținînd seama că scriitorul a dat „remarcabile realizări creatoare în lupta
pentru umanism și democrație, realizări care au adus un valoros aport literaturii germane contemporane".
6
. Lion Feuchtwanger s-a stins din viață ia siîrșitul lui 1958, în vîrstă de 74 de ani.
Ideea că un creator, un artist este implicat în viața socială a timpului său și că, prin opera lui, el trebuie să influențeze
conștiința oamenilor în sensul progresului, al luptei împotriva manifestărilor retrograde, nu a ieșit în evidență numai
din scrierile cu caracter actual ale lui Feuchtwanger, dar și din cele două romane istorice elaborate în ultima perioadă :
„Goya" și „Înțelepciune de nebun" (Jean-Jacques Rousseau).
Romanele istorice nu sînt pentru scriitorul german căi de evadare din realitate, ele nu sînt urmarea dorinței de refugiu în
trecut, fiindcă se teme să dea un răspuns marilor întrebări care se pun reprezentanților culturii progresiste occidentale.
Pentru Feuchtwanger, romanul istoric este un mijloc de elaborare a unor probleme din trecutul omenirii, a căror
rezolvare redevenise actuală.
Un asemenea mijloc este și „Goya".
Goya, pictor spaniol, care a trăit între anii ,1746 și 1828, prim pictor al curții și, în același timp, un înverșunat critic al
regelui, a atras interesul viu al lui Feuchtwanger, interesul pe care-l avea scriitorul pentru personalitățile deosebite din
istorie.
Francisco Goya a trăit într-o epocă dintre cele mai întunecate ale trecutului Spaniei. Sub domnia lui Carlos al IV-lea,
țara era cîrmuită, în mod sălbatic, de o clică ahtiată după titluri pompoase, viață de desfrîu, venituri fabuloase. Inchizi-
ția, pusă în serviciul camarilei, reprima orice încercare de eliberare a poporului, luptătorii erau condamnați la moarte
prin cele mai îngrozitoare torturi.
Om din popor, legat de năzuințele poporului, Goya și-a exprimat ura față de asupritori, dorul de libertate, prin mij
7
locul care-i stătea la îndemînă: penelul său, și a făcut-o în mod strălucit.
„Goya" nu este un roman istoric decît prin aceea că personajele sale au trăit aievea într-o anumită epocă din trecut, prin
aceea că marile evenimente sub semnul cărora se desfășoară viața acestor personaje sînt evenimente precis consemnate
de istorie; dar romanul e actual prin problemele pe care le pune.
Față de aceste personaje a căror existență se proiectează pe fondul marilor evenimente ale epocii istorice respective,
genialul pictor spaniol nu rămîne un spectator indiferent și nici un participant pasiv. Devenind un purtător de cuvînt al
ideilor lui Feuchtwanger și păstrîndu-și totodată caracteristicile esențiale ale personalității sale reale, Goya
întruchipează tot ce e mai avansat, mai înălțător în epoca sa, el judecă cu luciditate societatea în care 'trăiește și, prin
arta sa, rostește o sentință aspră, necruțătoare împotriva a tot ce i se pare retrograd.
Romanul „Goya" ne înfățișează în culori vii, pregnante, menirea socială a artistului. Scriitorul pune problema carac-
terului gnoseologic al artei, el vorbește despre filozofia și psihologia creației.
Progresistă prin conținutul său social, cartea ne dezvăluie, în același timp, erudiția multilaterală, bogata cultură artistică
a lui Feuchtwanger, pasiunea sa pentru artă și marea lui admirație pentru opera lui Goya. Cunoscător adînc al epocii
istorice, a ceea ce constituie esențialul ei, el ne evocă trecutul cu o deosebită plasticitate.
Dar ultimele romane istorice ale lui Feuchtwanger nu se mărginesc să reînvie un trecut mai mult sau mai puțin
îndepărtat; ele se adresează contemporaneității, scriitorul pune probleme care frămîntă pe omul zilelor noastre, el ne
8
vorbește despre pace și război, despre menirea artei, despre dreptul omului la fericire.
Personalitatea lui Goya este complexă și contradictorie, ca și poporul Spaniei. Goya a fost înainte de toate spaniol,
îndrăgostit de libertate și superstițios, plin de prejudecăți sociale pe care în același timp le ura, dur și gingaș totdeodată.
■
După primele sale succese, Goya se înstrăinase oarecum de popor, dar și-a revenit destul de repede, punîndu-și în-
trebarea: care este raportul just între „creație" și „politică"? Și a rezolvat problema în spirit progresist: artistul nu poate
rupe creația sa de viața politică, socială, la care participă, artistul nu se poate izola de societate. Arta fără implicații
sociale, care nu exprimă poziția creatorului, care nu caută să cîștige publicul pentru opinia sa, este inutilă.
Goya nu ajunge ușor la această concepție; dar sub influența evenimentelor la care participă, pe care le trăiește, trece de
la poziția „artistului pur" la creația „ca mijloc de propagandă politică".
Această transformare a conștiinței artistului constituie însăși esența romanului, căruia autorul i-a dat ca subtitlu
„Drumul spinos al cunoașterii". Și acest drum, Feuchtwanger îl analizează pas cu pas, cu o deosebită pătrundere psiho-
logică. Ce l-a determinat pe Goya sâ ajungă pînă la urmă artistul militant, care prin acele gravuri intitulate „Capricii"
aruncă „un strigăt de ură și răzbunare" în obrazul „nerușina- ților stăpînitori" ? Ce l-a determinat să lupte împotriva ne-
buniei, în numele rațiunii, împotriva samavolniciei în numele dreptății, împotriva robiei în numele libertății ? Ce l-a
determinat să lupte împotriva camarilei, a granzilor și a popilor ?
Spania era dominată de cea mai cruntă teroare, inchiziția era atotstăpînă, omul simplu, omul din popor nu avea nici ■ o
valoare. Inchiziția pusese ochii și pe Goya. Ca să-l
9
silească să se declare neputincios în fața lor, inchizitorii l-au obligat să ia parte la autodafe-uri. Zadarnic ! Goya nu s-a
dovedit neputincios ; dimpotrivă, teroarea inchizitorială l-a determinat să lupte cu mai multă dîrzenie împotriva forțelor
negre ale reacțiunii, să ia apărarea intereselor poporului care-i erau atît de scumpe. Și el nu avea să lupte singur, izolat,
ci alături de prietenii săi de idei. Aceștia vor aprecia arta lui Goya și-l vor încuraja s-o pună în slujba luptei lor.
Goya a fost puternic influențat de ideile iluminismului spaniol și ale revoluției franceze. In arta lui Goya se poate
urmări dezvoltarea ideilor sociale din țara sa, lupta dintre materialism și idealism, pregătirea ideologică a primei revo-
luții burghezo-democratice din Spania. In mediul în care trăiește, Goya poate întîlni mințile -cele mai alese ale vremii
sale, iluminiștii spanioli, care năzuiau spre renașterea politică și socială a patriei lor și revendicau reforme, o con-
stituție.
Cu unul dintre prietenii pictorului, cu Jovellanos, cititorii iau contact la începutul romanului, aflînd despre el că e un
om politic căzut în dizgrație și exilat. Ulterior îl vedem în fruntea unei minorități active și influente care luptă pentru
renașterea politică și socială a Spaniei.
Un alt prieten al lui Goya, Manuel Jose Quintana a avut un roi deosebit în răscoala populară care a dus la abdicarea de
pe 7ronul Spaniei a lui Carlos al IV-lea și a fiului său, Ferdinand al Vll-lea. Poporul spaniol a pornit atunci un măre
război de eliberare împotriva invaziei trupelor lui Napoleon. Manuel Jose Quintana a contribuit la înflăcărarea maselor
printr-o serie de manifeste, devenite celebre, pe care Marx le-a caracterizat ca fiind scrise într-un limbaj „viguros".
Jovellanos și Quintana erau limitați în aspirațiile lor de luptători. Goya nu se putea mulțumi cu programul lor de
reforme; dacă ura instituțiile feudale, ca și liberalii, scopul
10
luptei sale țintea mai departe decît țelurile acestora; burghezii au început să se teamă de el. De aceea Martinez din
Cadiz, un negustor bogat, simțind cit de primejdios este Goya pentru orice tel de regim de violență și asuprire, îl
denunță Inchiziției pe autorul „Capricii"-lor.
Pe Francisco Goya scriitorul ni-l prezintă în mod dinamic, arătînd treptat schimbările survenite în conștiința lui pînă ce
devine luptătorul care își închină întreaga sa creație poporului, înaltelor sale năzuințe.
Celelalte personaje — cum foarte just arată criticul sovietic O. Egorov — sînt redate pe un plan artistic cu totul diferit:
„ele nu se schimbă, ci se dezvăluie treptat în fața cititorului; îi vedem, în. esență, cu ochii lui Goya, și numai pe măsura
creșterii ideologice a eroului principal scriitorul ne dezvăluie adevărata natură a acestor ființe false și criminale".
Maria Luisa și Godoy sînt de fapt trădători ai intereselor naționale ale Spaniei. Acordurile militare pe care le încheie
sau declarațiile de război sînt determinate în realitate de interese de clan îmbinate cu interese strict personale.
Goya și-a dat seama că „unsul lui dumnezeu" Carlos al IV-lea nu-i decît un neghiob, un slăbănog lipsit de voință, pe
care „tîrfa încoronată" Maria Luisa, îl joacă pe degete.
In tabloul „Familia regelui Carlos al IV-lea" Goya dezvăluie degenerarea, sărăcia spirituală și intelectuală, lăcomia și
desfrîul înveșmîntate fastuos, sclipitor. Tabloul spulberă iluziile monarhice, distruge aureola „unsului lui dumnezeu" și
slujește astfel cauza revoluției.
In același* fel, pictorul „ajuns la modă" îi „servește" și pe aristocrați, întreaga camarilă din jurul lui Carlos al IV-lea : în
portretele granzilor spanioli, ei apar așa cum sînt în realitate, în spatele aparentei măreții: înfumurați și mărginiți.
11
Goya a fost pictorul războiului național de eliberare din Spania împotriva invaziei lui Napoleon, un luptător neînfricat
împotriva papalității și a inchiziției, un militant de frunte al iluminismului spaniol, care s-a inspirat în creația sa din
ideile revoluției franceze de la 1789.
Feuchtwanger își zugrăvește eroul ca pe un deschizător de drumuri noi în artă, reprezentîndu-1 nu numai ca pe un clasic
al realismului spaniol în pictură, dar și ca pe unul dintre întemeietorii artei noi. Scriitorul scoate în evidență că stilul lui
Goya se îmbină cu concepțiile sale filozofice și politice, ca materialist și republican.
El și-a îndreptat atenția spre oamenii simpli, și a căutat temele pentru creațiile sale privind mulțimile pe străzi, în
piețele marilor orașe, cutreierînd țara în lung și-n lat, cău- tînd sâ pătrundă în viața celor mulți, în toate manifestările
lor. Goya nu-și uită obîrșia. Mama lui, pe care Feuchtwanger ne-o prezintă în culori emoționante, își manifestă neîncre-
derea în oamenii curții de la Madrid, mergînd pînă acolo încît vede primejduită viața fiului ei, și îi reamintește mereu sâ
nu uite că el e al poporului.
Poporul ocupă un loc important în roman, scriitorul ni-1 înfățișează animat de un patriotism înflăcărat, dornic de liber-
tate, plin de vitalitate.
Feuchtwanger s-a orientat just în descrierea maselor, nu le-a idealizat; poporul spaniol din preajma revoluției din 1808
—1814 era curajos, hotărît să lupte, dar rămăsese sclavul prejudecăților religioase. Conducătorii săi nu erau ade- vărați
revoluționari. Pe stindardul său de luptă, spune Marx, poporul a scris: „regele, sfînta religie și patria", ceea ce
dovedește limpede că misticismul, ideea „divinității" monarhiei stăpîneau încă puternic masele.
Obiceiurile populare, pitorescul costumelor, dansurile, luptele de tauri, tot ce constituie specificul național al po
12
porului spaniol solicită atenția și dragostea scriitorului, căci Feuchtwanger a ajuns la convingerea că poporul este
unicul izvor al tuturor forțelor de dezvoltare a națiunii. Această concepție nouă a scriitorului despre rolul poporului în
creația istorică dă romanului adevărata sa valoare. E nouă această concepție pentru scriitor, iiindcă Feuchtwanger n-a
ajuns la ea decît abia în „Goya". Aici, reflectînd just realitatea, Feuchtwanger subliniază misiunea istorică a maselor
populare și înflorirea talentului lui Goya tocmai în perioada cînd s-au consolidat legăturile sale cu poporul. Raportul
dintre artiști și popor este arătat într-o lumină nouă și aceasta constituie o confirmare strălucită a adevăratului izvor al
artei, sorgintea de inspirație a tuturor marilor creatori: poporul.
Cu toate acestea, în „Goya" se mai simte încă o oarecare subapreciere a inițiativei maselor populare, a posibilităților lor
creatoare. Abia în cel de al doilea roman istoric din ultima perioadă, („Înțelepciune de nebun"), Feuchtwanger ajunge la
convingerea că „schimbările mari vin numai de jos, de la mase, de la popor*.
Feuchtwanger reconstituie viața lui Goya urmărind evoluția lui, maturizarea lui politică, creșterea spiritului său
revoluționar, urmărind îndeaproape creația lui artistică, evoluția lui pe baza apariției fiecărei noi opere. Portretele și
gravurile lui Goya sînt în legătură indestructibilă cu viața, cu lupta poporului. Ele constituie în același timp mijloace de
educație a oamenilor, un stimulent în lupta împotriva violenței și asupririi, împotriva unei orînduiri care face posibilă o
asemenea încălcare a celor mai elementare drepturi ale omului.
Trebuie subliniat încă un aspect al romanului, care-1 apropie de forma specifică a literaturii spaniole : fiecare capitol se
încheie cu cîteva versuri albe — procedeu folosit în vechea literatură spaniolă, în care proza alterna cu versu-
13
rile — și care ilustrează anumite momente culminante ale acțiunii. Feuchtwanger nu a imitat servil • formă veche a lite-
raturii spaniole; trecerea de la narațiune la „lirică" este justificată prin necesitatea de a reda întreaga gamă a sentimen-
telor omului, care merg pînă la cele mai înfocate patimi.
Criticii burghezi au susținut că Goya e departe de a fi un pictor realist. Ei îl consideră ca pe un artist al coșmarurilor și
al omului-fiară, ca pe un schizofrenic, înzestrat cu o bogată fantezie, ultra-individualist, străin de viața reală, a cărui
creație este lipsită de orice tendință socială.
Romanul „Goya" este cea mai cruntă dezmințire a unor asemenea păreri intenționat eronate.
Marele scriitor german ni-l arată pe Goya ca pe un artist militant, în conștiința căruia se reflectă cu putere evenimentele
sociale ale timpului său, care ia poziție curajoasă împotriva asupritorilor, împotriva acelora care sugrumă libertatea
poporului.
Fără îndoială, impresia generală pe care ți-o lasă romanul este că Goya e un pictor realist, un luptător curajos, care nu s-
a sfiit să sfideze pe regi și inchizitori, un liber cugetător, un temperament înflăcărat, un îndrăgostit pătimaș de viață.
La sfîrșitul romanului, cititorii întîmpină, însă, o decepție: Goya apare ca un bătrînel slăbănog, care se luptă cu dispe-
rarea și nebunia, izolat de lumea din jur din cauza surzeniei, asaltat de vedenii monstruoase.
In mod eronat a considerat Feuchtwanger că personajele pe care le-a creat Goya sînt datorate forțelor demonice ale
subconștientului pictorului; aceste personaje sînt, de fapt, simptomatice pentru sfîrșitul evului mediu spaniol, cu care
Goya a luptat folosind arta sa. „Capriciile", „Calamitățile războiului*, „Deținuții inchiziției", dezvăluiesc tragedia unui
popor și sînt un asalt împotriva obscurantismului și a reacțiunii.
14
„Goya" ca și „înțelepciune de nebun" demonstrează cit de profundă este legătura lui Feuchtwanger cu năzuințele
popoarelor pentru eliberarea lor, pentru o viață democratică, pentru pace.
„Goya* vorbește despre menirea artei de a interveni activ în viață și de a sluji poporul.
Romanul istoric al lui Feuchtwanger devine astfel actual, prin problematica sa și prin modul cum rezolvă prqjjlemele pe
care le ridică.
EDITURA
PARTEA ÎNTÎI
Spre sfîrșitul secolului al optsprezecelea, Evul Mediu încetase aproape in întreaga Europă de apus. In Peninsula Iberică,
înconjurată din trei părți de mare și la miazănoapte străjuită de munți, el mai dăinuia încă.
Pentru a:i izgoni pe arabi din peninsulă, regatul și biserica trebuisCră să încheie, cu secole în urmă, o alianță indiso-
lubilă. Victoria nu era cu putință decît dacă regii și preoții reușeau să unească prin cea mai severă disciplină popoarele
Spaniei. Și au reușit. Le-au unit intr-o credință fierbinte și sălbatică față de tron și altar. Și această tărie, această unitate,
rămăsese.
La sfîrșitul secolului al optsprezecelea, tradiția iberică încremenise în chip tragic și ridicol. Încă cu două sute de ani mai
înainte, cel mai mare poet al țării își alesese ca subiect această sumbră și caraghioasă încăpățînate. El crease în po-
vestea nobilului care nu putea renunța la vechile obiceiuri cavalerești, ajunse fără rost un simbol de-a pururi viu, iar
înduioșătorul și ridicolul său erou dobîndise o faimă universală.
Spaniolii au rîs de don Quijote, dar au continuat să păstreze tradiția. Cavalerismul medieval s-a menținut în peninsulă
vreme mai îndelungată decît oriunde în Europa de apus. Virtuțile războinice, eroismul dus pînă la absurd, ne
2*
19
mărginitul cult pentru femeie, ce-și avea originea în adorația Fecioarei Maria, rămăseseră idealul Spaniei. Manierele
cavalerești, de mult fără nici un sens, continuau încă.
Aceste apucături războinice erau împletite cu un ușor dispreț față de știință și rațiune. Și, de asemenea, cu o mîndrie
fără de margini, renumită atît în bine cît și în rău, în întreaga lume, mîndria tuturor pentru națiune, mîndria fiecăruia
pentru casta sa. Pînă și creștinismul își pierduse în Spania smerenia și seninătatea, devenind tiranic, sălbatic și întu-
necat. Biserica ajunsese trufașă, războinică, brutală, plină de cruzime.
Astfel se înfățișa încă la sfîrșitul secolului al optsprezecelea cea mai arhaică țară de pe Continent. Orașele Spaniei,
costumele și gesturile oamenilor, chiar și fizionomia lor, apăreau străinilor straniu de rigide, rămășițe ale altor vremuri.
Dar, dincolo de munții de la miazănoapte, și despărțită de Spania numai prin ei, era Franța, țara cea mai luminată, cea
mai rațională din lume. Și, în ciuda tuturor măsurilor de izolare, rațiunea și vivacitatea ei pătrunseseră și peste acești
munți. Sub încremenirea aparentă, se schimbară, foarte încet, pînă și oamenii din peninsulă.
Pe atunci domneau peste spanioli regi străini, suverani de origine franceză, Bourbonii. Spaniolii ar fi putut să-i con-
strîngă să li se adapteze, după cum îi siliseră înainte pe Habsburgi să se hispanizeze. Dar nobilimea spaniolă cunoscu
prin regii francezi și prin anturajul lor francez moravurile străine și mulți s-au deprins chiar să le iubească.
în timp ce nobilimea se transforma încet, poporul mai păstra încă cu dîrzenie tradițiile. El prelua cu o lăcomie gravă
drepturile și datoriile pe care le abandonaseră marii seniori. Sportul cel mai distins fusese lupta de tauri, un vechi privi-
legiu al clasei de sus. Atît practicarea lui cît și spectacolul fuseseră rezervate nobilimii. Acum, cînd nobilii nu se mai
ocupau de luptele de tauri, poporul se deda cu atît mai pătimaș acestor sălbatice obiceiuri. Și, în timp ce manierele nobi-
lilor deveneau tot mai libere, poporul păstra o etichetă tot mai severă. Pantofarii țineau să fie considerați mici nobili,
hidalgo, iar croitorii își acordau, salutîndu-se, titluri ceremonioase. Don Quijate abdicase, don Quijote se transformase
într-un domn elegant de la Versailles; acum poporul prelua
20
scutul și mîrțoaga. Sancho Panza ajunse don Quijote, eroic și ridicol.
în timp ce dincolo, peste Pirinei, poporul francez își decapita regele și-i alunga pe marii lui seniori, aici, în Spania,
poporul își diviniza monarhii, cu toată purtarea lor nedemnă și cu toate că erau de origine franceză. Pentru popor, regele
rămase rege, nobilul rămase nobil; și în timp ce acești nobili, cuceriți din ce în ce mai mult de moravurile franceze, nu
se dăduseră in lături să pactizeze chiar și cu o Franță republicană, poporul spaniol continua să lupte cu înflăcărare
împotriva francezilor fără Dumnezeu, lăsîndu-se chiar masacrat pentru regele, nobilii și preoții lui.
Negreșit existau spanioli care Simțeau în ei înșiși această contradicție Și duceau In propriul lor suflet, Pînă la capăt,
lupta Intre vechile și noile obiceiuri. Intre simțuri și rațiune, Dureros adesea și cu patimă, Învingător uneori, dar nu
totdeauna.
2
Dona Cayetana, a treisprezecea ducesă de Alba, oferi prietenilor o seară de spectacol în palatul ei din Madrid. O trupă
de actori regaliști din Paris, forțați de teroarea Republicii să fugă peste Pirinei, juca o piesă a scriitorului Berthelin:
„Martiriul Măriei Antoinette*, o dramă care, în ciuda conținutului ei contemporan, era concepută în stil clasic.
Puținii spectatori — majoritatea domni și doamne din înalta nobilime — se pierdeau în marea sală intenționat slab
luminată, pentru ca evenimentele de pe scenă să iasă mai bine în relief. Nobil și monoton răsunau de pe scenă iambii de
șase picioare; franceza lor aleasă nu era totdeauna pe deplin înțeleasă de urechile spaniole ; în sală era cald, iar spec-
tatorii așezați în fotolii confortabile fură cuprinși treptat de o somnolență melancolică, plăcută.
21
Pe scenă, regina martiră dădea copiilor ei, fiicei sale, în vîrstă de paisprezece ani, și regelui Ludovic al XVII-lea, în
vîrstă de nouă ani, sfaturi nobile. Apoi se întoarse spre cumnata ei, principesa Elisabeta, făgăduindu-i solemn să suporte
totul cu o liniște sufletească demnă de soțul ei care fusese ucis, Ludovic al XVI-lea.
Ducesa de Alba nu se arătase încă. In primul rlnd de fotolii ședea marchizul de Villabranca, bărbatul ei, care, conform
obiceiului, adăugase la numeroasele sale titluri și pe'al ei. Ducele, liniștit, elegant, mai curind slab, totuși plin la față,
privea gînditor, cu ochii lui frumoși, de culoare închisă, la actrița uscățivă, de pe scenă, care declama versuri sentimen-
tale, patetice, pretinzînd a fi decedata Marie Antoinette. Ducele de Alba nu suporta cu ușurință spectacolele artistice
care nu erau de cea mai înaltă calitate și, de aceea, ca de obicei, fusese de la început sceptic. Dar scumpa lui ducesă îi
spusese că, în urma doliului ordonat de curte cu ocazia năprasnicei morți a reginei Marie Antoinette, viața în Madrid
devenise prea plictisitoare, așa că trebuiau să întreprindă ceva. O reprezentație ca aceea a „Martiriului11 risipea plicti-
seala și demonstra ' participarea la durerea pricinuită de pieirea regilor Franței. Ducele, înțelegînd că soția lui, renumită
la toate curțile din Europa pentru capriciile ei, se plictisea în imensa singurătate a palatului din Madrid, consimțise fără
multă vorbă să suporte reprezentația cu răbdare și scepticism.
Mama lui, văduva celui de al zecelea marchiz de Villabranca, ședea comod lingă el și asculta atentă. Cît era de
zgomotoasă și de plîngăreață habsburga de pe scenă I Nu, Marie Antoinette nu fusese așa, marchiza de Villabranca o
văzuse și îi vorbise pe timpuri, la Versailles. Marie Antoinette de Habsburg și Bourbon fusese o doamnă fermecătoare,
veselă și demnă de a fi iubită, deși poate puțin prea frapantă și prea zgomotoasă. Dar, la urma urmelor, ea nu era decît o
habsburgă și nu avea nimic din aristocrația discretă a unei Villabranca. Relațiile Măriei Antoinette cu taciturnul și in-
signifiantul Ludovic nu se asemănau oare cu ale Cayetanei de Alba cu don Josă al ei ? Iși privi fiul pe furiș ; cu toată
delicatețea și debilitatea lui, era copilul cel mai drag și nu putea să nu raporteze la el tot ce vedea și trăia. Marchizul
22
Își iubea soția și lucrul acesta îl înțelegea oricine o vedea o dată. Era insă limpede ; el stătea în umbra ei, și pentru toată
lumea nu era decît bărbatul ducesei de Alba. Ah, numai puțini îl cunoșteau pe fiul ei Jose. Doar aceștia vedeau și lăudau
noblețea lui discretă. Numai puțini cunoșteau sensibilitatea, vibrarea aceea minunat de armonioasă a ființei sale; lucruri
despre care soția lui știa prea puțin.
Sus, pe scenă, apăruse acum, pentru a-i citi reginei sentința, un om brutal, președintele tribunalului revoluționar, începu
prin a-i zvîrli din nou în față toate mîrșăviile ei, enu- merindu-i după o listă toate crimele fără seamăn, pe cît de stupide
pe atit de odioase.
Pierdut în largul său fotoliu, uscat și firav, în uniforma lui pompoasă de ministru plenipotențiar, ședea monsieur de
Havre, însărcinatul cu afaceri al succesorului la tron, care domnea de la Verona în locul micului rege al Franței, prins
de republicani. Nu era ușor să conduci o țară din care nu stăpîpeai nici măcar o palmă de pămint, cu atît mai puțin să fii
ambasadorul unei astfel de regențe. Monsieur de Havre era un vechi diplomat, care reprezentase timp de zece ani
strălucirea Versailles-ului. Acum se acomoda greu situației sale deplorabile. Misiunile, uneori destul de dificile pe care
le avea de îndeplinit la curtea din Madrid din însărcinarea suveranului său, regentul, păreau tare ciudate cînd te uitai la
omul cu uniforma de diplomat atit de jerpelită și cînd știai bine că fără sprijinul Curții spaniole nu ar fi avut nici cu ce
să-și plătească un prînz. Monsieur de Havre, acoperindu-și cu pălăria ca o corabie partea cea mai roasă a hainei, ședea
alături de plăpînda, palida și drăguța lui fiică Genevieve, în . vîrstă numai de șaisprezece ani. Și ei i-ar fi prins bine
rochii noi, atît în interesul Franței cît și în al ei propriu. Ah I scă- pătaseră. Trebuiau să fie mulțumiți cînd îi invita din
cînd în cînd ducesa de Alba.
Sus, pe scenă, președintele tribunalului aduse la cunoștința reginei martire sentința de condamnare la moarte, la care ea
răspunse că nu dorește decît să fie alături de soțul ei. Totuși, nu-i hărăziseră o moarte ușoară : dimpotrivă, nemernicii
fără Dumnezeu născociseră o ultimă ocară. Marie Antoinette — spunea în versuri teroristul de pe scenă — prin
veșnicele și neînfrînatele ei desfătări, micșorase în ochii lumii
23
prestigiul Franței, de aceea, voința poporului era ca, ea însăși dezonorată, să fie dusă la locul de osîndă despuiată pînă
la brîu.
Spectatorii citiseră multe știri despre îngrozitoarele eve- mente, dar acest lucru era ceva cu totul nou. Ascultară cu
atenție, înfiorați și zguduiți, se treziră din somnolență și urmăriră toți, cu interes, piesa pînă la sfîrșit.
Cortina căzu și se aplaudă cu politețe. Oaspeții se ridicară, bucuroși că se pot mișca, și începură să se plimbe prin sală.
Acuma se aprinseră mai multe luminării așa că se putea vedea mai bine cine era de față. Bătea la ochi mai ales un om
care, in ciuda îmbrăcămintei sale scumpe și îngrijite, părea stîngaci în mijlocul acelor doamne și domni dichisiți. Nu
era inalt, ochii îi erau adinciți sub pleoapele grele, buza de jos era plină și împinsă brutal înainte, nasul ieșea drept din
frunte, cărnos și lat, iar capul avea ceva din înfățișarea unui leu. Se plimba alene prin sală, aproape toți îl cunoșteau șl-i
răspundeau cu respect, la salut.
— Ne face plăcere să vă vedem, don Francisco, auzea el mereu, mereu.
Don Francisco de Goya se bucura că ducesa de Alba îl invitase printre oaspeții ei aleși ; se bucura de respectul ce i se
arăta. A fost cale lungă din satul Fuendetodos pînă în palatul Alba, și drumul nu a fost ușor, dar micul Francho de
odinioară ajunsese acum pictor al regelui, pintor de cămara, și, cind picta portretul acestor distinși domni și doamne, nu
se putea ști precis care făcea celuilalt o favoare.
Se înclină adînc în fața marchizei de Villabrânca.
— Cum ați găsit piesa și interpretarea, don Francisco 7 întrebă ea.
— Nu pot crede — răspunse el — că regina Marie Antoinette a vorbit așa cum am auzit-o. Și dacă a făcut-o, aș regreta
mai puțin moartea ei.
Marchiza rise.
— Păcat totuși că n-au fost de față și maiestățile lor — spuse apoi pe un ton glumeț și răutăcios, privindu-1 îndrăzneț
drept în față cu ochii ei frumoși și strîmbînd ștrengărește din gura cu buze subțiri.
24
Goya zîmbi la gîndul pe care-1 avusese desigur și marchiza, deși nu-1 rostise, că pe Bourbonii spanioli i-ar fi trecut fără
îndoială fiorii dacă ar fi trebuit să asculte o seară întreagă ceea ce au avut de suferit gîturile rudelor lor franceze.
— Cind mă veți picta și pe mine, în sfîrșit, don Francisco ? continuă marchiza. Știu că sînt o femeie în vîrstă și că
dumneavoastră aveți altceva mai bun de făcut.
El tăgădui cu înflăcărare și convingere. Marchiza era încă frumoasă, cu toți cei cincizeci și cinci de ani ai ei, și
răspindea in jur atmosfera unei vieți trăite din plin. Goya se uită la fața ei atotștiutoare, împăcată, la rochia ei de culoare
închisă, simplă și scumpă, la șalul alb, delicat, din care răsărea un trandafir. Arăta exact așa cum își închipuise în visele
lui din tinerețe că arată o adevărată doamnă. De aceea se bucura că are s-o picteze.
Majordomul invită oaspeții în marele salon, unde aștepta ducesa.
Goya o întovărăși pe marchiză. Trecură încet prin galeria de tablouri, care unea sala de spectacole cu sala de primire. Se
aflau acolo tablouri renumite ale vechilor maeștri spanioli, flamanzi, italieni. Era greu să nu te oprești în fața unuia sau
altuia dintre tablouri, atît de emoționant strălucea de pe pereți viața de altădată în lumina pîlpîitoare a luminărilor.
— Nu știu de ce — îi spuse marchiza lui Goya — dar tare-mi place Rafaelul meu. Din cite tablouri sînt aici, „Sfînta
Familie" mi-e cea mai dragă.
Goya, în ciuda admirației pe care o aveau toți pentru Rafael, nu era un adept al lui, de aceea își propuse să dea un
răspuns amabil și care să nu-1 angajeze cu nimic.
Ajunseră însă la sfîrșitul galeriei și, prin ușa cu două canaturi a marii săli de recepție, o văzură pe Cayetana de Alba.
Stătea, după vechiul obicei, pe o estradă joasă, acoperită cu covoare, despărțită de restul sălii printr-un mic grilaj cu o
largă deschidere, și purta, nu ca celelalte doamne, o rochie modernă, ci una spaniolă, de croială veche. Marchiza zîmbi.
Așa era doria Cayetana : ea adopta tot ce venea bun din Franța, dar nu voia să nege că este spaniolă. Era serata el,
invitațiile fuseseră trimise în numele ei, nu într-al ei și al bărbatului ei, și nimeni nu trebuia să-i ia în nume de rău dacă
după prima parte, franceză, a seratei, urma o a doua,
26
spaniolă. Dar, să te arăți în propria ta casă, la o serată, în port spaniol, aproape ca o maja, era puțin prea exagerat.
— Doila Cayetana noastră are mereu idei extravagante, spuse marchiza pictorului. Elle est chatoyante continuă ea pe
franțuzește.
Goya nu răspunse. Se oprise în ușă și, mut și nemișcat, o privea pe Alba. Peste rochia argintie, purta dantelă neagră Î
fața ovală, oacheșă, nefardată, de o culoare caldă, strălucitoare, îi era încadrată de părul bogat, negru și creț, în care era
înfipt ca o coroană un pieptene înalt; de sub rochia largă, se iveau picioarele mici și grațioase, încălțate în pantofi ascu-
țiți. In poală ținea un cățeluș alb și vioi pe care-1 mîngîia cu mina stingă, înmănușată. Dreapta, goală, subțire,
cărnoasă, ca de copil,-se rezema ușor de marginea fotoliului. In ea ținea molatic, în jos, cu degetele ascuțite și ușor
desfăcute, evantaiul scump aproape închis.
Deoarece Goya continua să tacă, marchiza crezu că nu i-a înțeles franțuzeasca și-i traduse : „Sclipește ca o pisică*. Cu
toate acestea, don Francisco nu-și luă ochii de la ducesă. O întîlnise adesea, îi făcuse și-un portret, dar fără nici un en-
tuziasm și, ce-i drept, folosise în glumă pentru schițele sale galante, executate pentru gobelinurile palatelor regale,
figura ilustrei doamne de care vorbea așa de mult și cu atîta plăcere Madridul. Acum îi părea însă de nerecunoscut,
parcă ar fi fost cineva cu totul străin. Oare aceasta era Alba ?
Genunchii îi tremurau. Fiecare fir de păr, fiecare por al pielii ei, sprîncenele groase și arcuite, sinii pe jumătate dezgoliți
sub dantela neagră îi stimeau o pasiune fără margini.
Cuvintele marchizei răsunau în el ca un ecou, fără să le priceapă însă sensul. Răspunse mecanic :
— Da, e proaspătă, independentă, dona Cayetana, și spaniolă din cap pînă-n picioare.
Stătea încă în ușă, cu ochii țintă la ea. Alba ridică capul și privi în direcția lui. îl vedea oare ? Sau se uita peste el, fără
să-l vadă ? Vorbea și mîngîia mai departe cățelușul cu stingă. Cu dreapta ridică evantaiul, îl desfășură în întregime, așa
încît se văzu bine ce era pictat pe el — un cîntăreț cîntînd sub un balcon — îl închise iarăși, apoi îl desfășură din nou.
O spaimă plină de bucurie îi tăie respirația lui Francisco. Exista un limbaj al evantaiului, prin care majas, fetele din
2D
popor, se făceau lesne de înțeles necunoscuților, în biserică, la serbări publice. Și semnul care venea de acolo, de pe es-
tradă, era o puternică încurajare.
Probabil că între timp marchiza vorbise mai departe, probabil că el răspunsese. Nu mai știa nimic. In orice caz, acum o
părăsi brusc, nemanierat, traversă sala și se îndreptă spre estradă. Peste tot răsunau voci înăbușite, rîsete, zăngănit de
farfurii și pahare. Prin zgomotul ușor, se auzea în acest timp de pe estradă o voce cam aspră, dar nicidecum stridentă, o
voce foarte tînără, vocea ei.
— La urma urmei n-a fost cam stupidă Marie Antoinette ? întrebă Alba. Și cînd constată că aceste cuvinte îndrăznețe
surprinseseră, adăugă politicos, dar și cu o ușoară ironie: Mă gîndesc desigur la Antoinette din piesa lui monsieur
Berthelin.
Goya ajunsese acum pe estradă.
— Cum v-a plăcut piesa noastră, senor de Goya ? întrebă ea.
El nu răspunse. Sta in fața ei și o. privea nepăsător. Nu mai era tînăr, avea patruzeci și cinci de ani, și nu era frumos.
Figura rotundă, cu nasul lat și cărnos, ochii adînciți și buza de jos senzuală și ieșită în afară, era încadrată în chip ciudat
de părul bogat și pudrat după modă, iar corpul lui plin, îmbrăcat în costum elegant, părea voluminos. Bărbatul acesta cu
figura leonină arăta, tocmai prin ținuta lui îngrijită, ca un țăran în costum de Curte, de ultima modă.
Nu știa dacă răspunsese, nu știa dacă alții vorbiseră. Dar din nou răsună vocea aceea uluitoare a femeii cu figura alb-
brună, trufașă și capricioasă.
— Vă place dantela mea ? întrebă ea. Mareșalul de Alba a luat-o ca pradă, acum trei sute de ani, din Flandra, ori din
Portugalia, nici eu nu mai știu de unde.
Goya nu răspunse.
— Ce ați descoperit de altfel la mine ? continuă ea. M-ați pictat, ar trebui să mă cunoașteți.
— Portretul acela nu-i bun de nimic, izbucni Goya, iar vocea lui de obicei sonoră și flexibilă era acum răgușită și suna
necuviincios de tare. Și figurile de pe gobelinuri nu sînt decît o joacă. Aș voi să mai încerc o dată, dona Cayetana.
27
Alba nu răspunse nici da, nici nu. Fața ei cu reflexe metalice rămase neclintită, dar ochii întunecați, metalici îl priveau
stăruitor, din plin. Cîteva clipe îl privi așa și parcă au fost o veșnicie singuri în încăperea plină de oameni.
Pe neașteptate însă, Alba rupse vraja. Spuse în treacăt că, din nenorocire, nu va avea prea curînd timp pentru ședințe ;
va fi ocupată cu construirea și mobilarea unei case de țară la Moncloa. De acest proiect se vorbea mult la Madrid j
ducesa, luîndu-se la întrecere cu decedata regină a Franței, voia să-și clădească Trianon-ul ei, un mic castel unde să-și
poată petrece cîteodată cîteva zile singură, nu cu prietenii familiei, ci cu ai ei proprii.
Reveni numaidecît însă la tonul de mai înainte:
— Voiți, don Francisco, ca între timp să-mi pictați altceva? întrebă ea. Un evantai poate ? Voiți să-mi pictați „El abate
y la maja" ? De fapt era „El fraile y la maja", „Călugărul și fata", o piesă, de Ramon de la Cruz, o mică comedie
îndrăzneață, care, interzisă în reprezentație publică, fusese jucată în secret pentru amatorii de teatru.
Ducesa de Alba rugase pe pictorul Curții, Francisco de Goya, să-i picteze un evantai. Nu era nimic deosebit în aceasta ;
adeseori era rugat de cite o doamnă să-i picteze un evantai. Dona Isabel de Famesio era vestită pentru colecția ei de
peste o mie de evantaie. Nimic bătător la ochi nu se petrecea pe estradă. Totuși celor din jur li se părea că asistă la o
piesă îndrăzneață și nepermisă.
„Sărmanul don Francisco", se gîndi bătrîna marchiză care ședea jos, în salon ; în minte îi stăruia încă imaginea unui
tablou de Rubens, „Hercules torcînd pentru Omphale", pe care tocmai îl văzuse în galeria de pictură. Bătrîna doamnă,
cu toate că ținea la bunele maniere, nu-i luă în nume de rău pictorului, burghezului, singurul de altfel în acea societate
de nobili, că o părăsise într-un mod atît de nedelicat. De asemenea, nu-i prea lua în nume de rău soției fiului ei că se
amuza într-un fel atît de nechibzuit, chiar nerușinat. O înțelegea pe dona Cayetana, ea însăși trăise din plin și îi plăcea
viața. Fiul ei, slab și delicat, avea nevoie de un torent puternic, care să alimenteze pîrăul subțire al propriei sale vieți.
Era bine pentru el că avea alături această femeie, o femeie căreia trebuia să-i treacă multe cu vederea. Marile familii
28
ele Spaniei apuneau, bărbații deveneau tot mai delicați și mai slabi. Puterea mai 'dăinuia doar în femei, în femeia fiului
său iubit, de exemplu, care se juca acolo sus, pe estradă, atît de cutezător și grațios, cu pictorul, unul dintre puținii
bărbați ai țării.
Chiar și ducele de Alba urmărea gînditor cu ochii săi mari jocul pe care soția lui îl făcea cii pictorul. El, don Jose
Alvarez de Toledo, al treisprezecelea duce de Berwick și Alba, al unsprezecelea marchiz de Villabranca și purtătorul
altor numeroase titluri; unul dintre cei o sută nouăsprezece nobili ai regatului — doar doi îi erau egali în rang — el care
era binecuvîntat cu toate bunurile acestei lumi. Firav, distins, foarte elegant, nu simțea nici o dorință să se amestece in
destinele acestei lumi, în ciuda faptului că originea și numele său, marele, mîndrul și întunecatul nume de Alba, încă
temut în Flandra, îl îndreptățeau s-o facă. Acest Alba era, dimpotrivă, obosit de măreție și de nenumăratele gînduri în
legătură cu încîlcitele rosturi ale vieții, .și nu rîvnea să impună sau să interzică vreun lucru altora. Se simțea cu adevărat
mulțumit numai cînd asculta muzică sau cînd cînta el însuși. Cînd era vorba de muzică se simțea puternic. Dăduse
dovadă de îndrăzneală cînd, la refuzul regelui de a mai subvenționa opera din Coliseo del Principe, luase asupra lui»
provocător, întreținerea operei, pînă ce i-a fost interzis de rege. Așadar, se uita la frumoasa lui ducesă cum îl momea pe
pictor. Își dădea seama cît era de slab, înțelegea că doria Cayetana se simțea atrasă de don Francisco, care era un artist
și un bărbat. Ducesa era amabilă cu el, totuși își dădea seama că această atitudine binevoitoare nu era lipsită de
compătimire ; niciodată nu-1 privise așa dum îl privea acum pe don Francisco. 11 cuprinse o ușoară tristețe. Cînd va
rămîne singur, își va lua vioara și cu ajutorul lui Haydn sau Boccherini își va alunga din suflet „Martiriul Măriei
Antoinette* și tot ceea ce a mai urmat după aceea. Simți îndreptată asupra lui privirea delicată.și plină de grijă a mamei
sale și, cu un zîmbet aproape imperceptibil, își întoarse capul spre ea. Se tnțeleseseră fără cuvinte : marchiza știa că el
îngăduie jocul femeii de pe estradă.
29
Goya observă că Alba nu se mai ocupa de el și înțelese că în seara aceea n-ar mai fi voit să-l vadă. Plecă, necuviincios
de curînd.
Afară îl întîmpină o vreme ostilă, una din acele neplăcute nopți madrilene de ianuarie, cu vînt și lapoviță. Trăsura lui îl
aștepta, cu servitorii în livrea, după cum se cuvenea pictorului Curții, cînd era invitat la ducesa de Albă. Dar, spre
uimirea oamenilor săi, expedie trăsura. Preferă să meargă pe jos spre casă și, cu toate că era un om econom, nu mai
dădu atenție faptului că ar fi putut să i se strice pălăria înaltă de mătase și ghetele.
Se gîndea la viitorul lui și-l găsea sălbatic, ademenitor, provocator și agitat. Nu trecuseră nici două zile de cînd îi
scrisese prietenului său Martin Zapater din Zaragoza cît de bine își aranjase în sfîrșit treburile, și spusese adevărul. Cu
soția lui nu mai, avea discuții; se bucura de copiii săi; din numeroșii copii pe care îi născuse Josefa, rămăseseră, e
drept, doar trei în viață, dar erau copii drăguți și sănătoși. Fratele soției sale, nesuferitul Bayeu, primul pictor al regelui,
nu se mai amesteca în arta și în viața lui. Se împăcaseră i de altfel, Bayeu suferea rău de stomac și n-avea s-o mai ducă
mult. Nici legăturile lui Francisco cu femeile nu mai erau atît de pasionate ca mai înainte; Pepa Tudo, cu care trăia de
opt luni, era rezonabilă. Boala care-1 încercase cu un an în urmă trecuse, nu mai era tare de urechi, decît atunci cînd
voia să fie. Nici cu finanțele nu stătea prost. Maiestățile lor îi arătau cu fiecare ocazie cît de mult îl prețuiesc și, la fel,'
și don Manuel, ducele de Alcudia, favoritul reginei. Iar toți aceia care prin nume sau avere însemnau ceva în Madrid se
înghesuiau să le facă portretul. „Vino curînd, iubitul meu Martin — încheiase el scrisoarea — și vezi cît de bine trăiește
îndestulatul tău prieten de totdeauna, micuț tău Francho, Francisco de Goya y Lucientes, membru al Academiei și
pictor al Curții.' La începutul, și la sfîrșitul scrisorii, pentru ca norocul să nu-1 părăsească, pusese cîte-o cruce, iar într-
un post-scriptum își rugase prietenul să dăruiască Fecioarei del Pilar două luminări de mai multe livre, pentru ca
aceasta să-i păzească norocul.
Dar crucile și luminările nu l-au ajutat, pentru că ceea ce fusese cu două zile mai înainte astăzi se risipise. Femeia
30
de pe estradă răsturnase totul. Fusese o fericire supremă'să simtă din chipul acela capricios și trufaș coborîtă asupra lui
privirea ochilor ei mari, cu sclipiri metalice. îl năpădise o viață nouă. Dar el știa : ceea ce e bun trebuie plătit; cu atît
mai scump, cu cit e mai bun. Știa că va trebui să lupte și să sufere pentru această femeie, căci duhurile rele te împre-
soară și, dacă nu ești atent și te lași neprevăzător în voia dorințelor și a viselor, ești asaltat de monștri.
Văzuse greșit. Făcuse din acea femeie o păpușă cu toane. Așa și era ea în general; dar ce se găsea dincolo de această
aparență nu înțelesese. Nici mai înainte nu fusese un pictor prost, în orice caz era mai bun decît toți ceilalți, chiar și
decît cei doi care se bucurau la Curte de un prestigiu mai mare, decît Bayeu și Maella. Aceștia învățaseră mai "mult
poate de la Mengs1 și de la A^inckelmann * *, dar el avea cel mai ager ochi, iar ca profesori pe Velazquez și natura. Și
totuși fusese un cîrpaci. Văzuse numai trăsăturile distincte ale oamenilor, ceea ce era limpede în ei, complexitatea lor
însă, ceea ce e confuz în fiecare om, ceea ce e neprevăzut și primejdios nu văzuse. De altfel, nu începuse să picteze cu
adevărat decît in ultimii ani, mai bine zis de-abia de puține luni, de cînd fusese bolnav. A trebuit să ajungă în vîrstă de
peste patruzeci de ani, pentru ca să înceapă să priceapă ce este pictura. Dar acum o înțelesese, acum lucra multe ore în
fiecare zi. Și iată că a trebuit să apară această femeie. Era o femeie extraordinară, va trăi clipe neîntîlnite încă, dar îi va
da multă bătaie de cap, ii va răpi timpul, dispoziția pentru lucru și se blestema pe sine, pe ea și ursita pentru că va trebui
s-o plătească atît de scump.
Prin ninsoare răsună un clinchet de clopoțel, apoi zări cum un preot și un ministrant se trudeau purtînd pe furtună
1
Anton Raphael Mengs, pictor și' teoretician de artă german, a trăit între 1729 și 1779. între anii 1761 și 1769 și 1774 și
1776 este prim-pictor al Curții din Madrid. Pictura lui este rece și inexpresivă, fiind un amestec abil între arta clasică a
antichității greco-romane, a lui Rafael, Tizian și Correggio.
* Johann Joachim Winckelmann, istoric și teoretician de artă german. A trăit Intre anii 1717 și 1768. Cele două lucrări
mai importante ale lui „Principiile imitării operelor de artă grecești în pictură și sculptură* (1775) și „Istoria artei
Antichităjii' (1764) stabilesc premisele clasicismului.
31
sfintele taine, desigur în drum spre un muribund. Blestemînd încet, își scoase batista, o întinse pe noroi și îngenunche,
așa cum cereau obiceiul, Inchiziția și inima lui.
Era o prevestire rea faptul că întîlnise sfîntul chivot în drum spre un muribund. Nu se va sfîrși bine cu femeia. „Mai
bine să întîlnești un taur de nouă ani într-o uliță înfundată — murmură în sinea lui — decît o femeie cînd ți-e inima stîr-
nită.' El era un om din popor și sufletul lui era plin de vechile proverbe și credințe populare. Sufla greu, în timp ce
înainta prin furtună de-a lungul zidurilor caselor ; căci prin mijlocul străzii era noroi pînă la glezne. Numai necazuri.
Deodată îi apăru în minte monsieur de Havre, ambasadorul francez. îi făcuse portretul și francezul nu-1 plătise. După
ce i-a trimis nota a treia oară, i s-a dat să înțeleagă la Curte că nu va fi bine văzut dacă îl va mai supăra pe demnitarul
francez. Francisco avea cîte comenzi voia, dar, cînd era vorba de plată, întîmpina deseori greutăți. Pe lîngă aceasta,
sporiseră și cheltuielile. Trăsura și caii erau costisitori, servitorii erau nerușinați și pretindeau tot mai mult, ba uneori
chiar furau •, n-a- vea ce face însă, un pictor al Curții trebuia să-și țină rangul. Dacă răposatul său tată ar ști că el, micul
Francho, cheltuia în două zile cît întreaga familie Goya din Fuendetodos în- tr-un an, s-ar răsuci în mormînt. Dar nu era
splendid, că el, Francisco, putea să cheltuiască atît de mult ? Și un zîmbet îi flutură pe față.
Ajunse înaintea casei sale. Sereno, paznicul clădirii, îi deschise poarta. Goya urcă în locuință, lepădă hainele ude de pe
el și se culcă. Nu putea însă să doarmă. îmbrăcat în halat, trecu în atelier. Era frig. Ieși pe coridor cu pași ușori. Prin
crăpătura ușii de la camera servitorului Andreo, se zărea lumină. Goya ciocăni : pentru cei cincisprezece reali pe care-i
primea, flăcăul putea cel puțin să-i facă focul. Mor- măind, pe jumătate îmbrăcat, sluga îndeplini porunca.
Goya se așeză și privi la foc. Pe pereți se cățărau amenințător umbre grotești și înspăimîntătoare. Pe un perete atîma un-
gobelin care înfățișa o procesiune. Limbile de foc luminau, pe rînd, cînd pe uriașul sfînt purtat pe un podium, cînd
figuri din mulțimea sălbatică, posedată. Bărbosul cardinal pictat de Velazquez, care, privea de pe celălalt perete, din
întuneric, cu ochi cam stăruitori, părea o fantomă în mij-
locul vîlvătăilor și chiar străvechea și întunecata figură colțuroasă din lemn a Fecioarei, Fecioara de Atocha, sfînta pro-
tectoare a lui Francisco, deveni, batjocoritoare și amenințătoare.
Cutremurindu-se, Goya se ridică și se smulse din reverie cu o puternică mișcare de umeri. Se plimbă încoace și-ncolo.
Luă nisipul de lingă călimară și-1 împrăștie pe masă.
începu să deseneze in nisip. Apăru o femeie goală i Cu picioarele încrucișate, Stătea ghemuită alene pe podea. Goya o
șterse de pe nisip Și făcu o a doua, tot goală și dansind. O șterse și pe aceasta Și făcu o a treia. Pășea drept, Cu mîndru
mers, purtînd pe cap Un ulcior. Și pe aceasta trebui S-o amestece cu nisipul. Apucă Un cui. O desenă pie a patra.
Aceasta avea un pieptene înalt . Și, din pieptene, dantela neagră A mantiei cădea peste alba-i goliciune. Gemînd, mînios
și neputincios, clocotind De furie, Francisco Goya privi desenul Și îl strică.
Lucra. De pe pînză privea o doamnă foarte drăguță, cu figura prelungă, puțin artificială și ușor batjocoritoare, cu ochii
mult depărtați, cu sprîncenele arcuite și gura mare, a cărei buză de sus era subțire, iar cea de jos mai groasă. Doamna îi
pozase de trei ori. In afară de aceasta, făcuse diferite schițe după ea. Acum lucra la desăvîrșirea tabloului. Era sigur pe
meșteșugul lui și lucra repede. La acest portret meșterea însă de patru săptămîni și tot nu-i reușea.
Aproape totul era „exact*. Aceasta era doamna pe care voia s-o reprezinte, o cunoștea bine, de mult timp, o pictase
3 — Goya
33
de mai multe ori, era soția prietenului său Miguel Benfiiîdez. Totul era în tablou : firea ei ascunsă, ironia, marea
șiretenie care se ghicea sub masca femeii de lume. Dar îi lipsea ceva și acest amănunt era pentru el holărîtor. O văzuse
la o serată, la don Manuel; ducele de Alcudia, favoritul atotputernic, al cărui secretar particular era Miguel Bermudez,
într-o rochie de culoare galben deschis, pe deasupra cu o țesătură de dantelă albă, și avusese dintr-o dată viziunea a tot
ce era incert și derutant în ființa ei, a contrastului de care depindea reușita.- Un anumit ton argintiu îi învăluia întreaga
făptură și Goya înțelese într-o clipă ceea ce dorea să realizeze, ceea ce trebuia să realizeze. Acum se chinuia să scoată
efectul dorit. Pictase totul, fața, carnația, ținuta, rochia și fondul cenușiu deschis, care era desigur potrivit, dar îi lipsea
ceva, lipsea tonul acela de care depindea reușita, un amănunt, care era însă hotărîtor. In adîncul sufletului, Goya știa de
ce nu-i reușește tabloul. Trecuseră mai bine de două săptămîni de la seara de teatru din palatul Alba și nu mai auzise
nimic de femeia de pe estradă. Era amărît. Dacă nu venea, de ce nu-1 chema cel puțin să-i ceară evantaiul? Negreșit că
era ocupată cu insolentul și ridicolul ei castel din Moncloa. Ar fi putut însă tot atît de bine să se ducă îs «a .și nechemat
pentru a-i preda evantaiul. Dar mîndria lui nu-i îngăduia aceasta. Femeia trebuia să-1 cheme. Femeia îl va chema. O
întîmplare ca aceea de pe estradă nu putea fi ștearsă atît de simplu, așa cum fuseseră șterse figurile pe care încercase să
~ie_deșenezg_în_nisip.
Francisco nu^ă~slhgur~în~ateliefT--Ca-apioape^toțdeauna, elevul și colaboratorul său Agustin Esteve era acolo ; încă-
perea fiind însă destul de mare, nu se stînjeneau unul pe celălalt. •
Acum, don Agustin picta un tablou care reprezenta pe generalul Ricardos călare. Figura rece și posacă a bătrînului
general o pictase Goya. Calul și nenumăratele detalii ale uniformei și ale decorațiilor, pe a căror reproducere exactă ge-
neralul punea mult preț, le cedase scrupulosului său Agustin. Agustin Esteve — un om uscățiv de vreo treizeci de ani,
cu capul țuguiat și fruntea bombată ce ieșea de sub părul pieptănat pe spate, cu obrajii scobiți, buzele subțiri, figura
prelungă și bărbia ascuțită nu era de loc vorbăreț. Lui Francisco
34
Goya, comunicativ din fire, îi plăcea să flecărească chiar în timpul lucrului. Astăzi însă era și el tăcut. Contrar
obiceiului, nu povestise încă nimic despre serata de la Alba, nici chiar celor mai apropiați.
Agustin păși discret în spatele lui Goya și privi pinza argintiu-cenușie cu femeia argintiu-cenușie. Locuia de șapte ani la
Goya și erau împreună aproape în fiecare zi. Don Agustin Esteve nu era un pictor mare și, negreșit, era dureros de
conștient de aceasta. Dar se pricepea mult la pictură, și nu se afla un al doilea care să știe atît de precis ce era bun și ce
era rău la Francisco. Goya avea nevoie de el, de elogiul lui posac, de critica lui ursuză, de mustrările liii tăcute. Goya
avea nevoie de critică, dar se înfuria împotriva ei, își bătea joc și-l insulta pe critic ; îl improșca cu noroi, dar avea ne-
voie de el, de aprobarea lui ca și de dezaprobarea lui. Avea nevoie de tăcutul, veșnic posomoritul, adînc înțelegătorul,
multștiutorul, cunoscătorul, uscățivul său Agustin care umbla încoace și încolo ca cele șapte vaci slabe, și-l înjura
amarnic, îl dădea dracului, îl iubea. Se descurca mai ușor cu el, după cum de altfel și lui Agustin îi era mai ușor cu
marele, copilărosul; admirabilul, nesuferitul său prieten.
Agustin privi îndelung tabloul. Și el o cunoștea pe doamna care se uita la el de acolo, de pe pinză, atît de batjocoritor ; o
cunoștea bine, o iubea. El nu avea noroc la femei și știa cît de puțin farmec are. Dona Lucia Bermudez era cunoscută ca
una dintre puținele femei din Madrid care, pe lîngă soțul ei, nu avea nici un cortejo, nici un adorator. Francisco, căruia
nu-i rezista nici o femeie cînd își punea ochii pe ea, ar fi putut să devină negreșit iubitul ei. Că el nici nu se gîndea la
așa ceva, îl mulțumea pe Agustin, dar îl și mîh- nea. Fiind un bun cunoscător în ale picturii, putea de altfel să privească
tabloul și numai din punct de vedere artistic. Își dădea seama că tabloul era bun, dar că tocmai ceea ce dorise Francisco
nu fusese realizat. Regreta aceasta, dar se și bucura. Se înapoie la tabloul său mare și în tăcere pictă mai departe la
crupa calului.
Goya era obișnuit ca Agustin să stea în spatele lui și să-i privească pînza la care lucra. Portretul donei Lucia nu-i reu-
șise, dar, orișicum, ceea ce făcuse era nou și îndrăzneț și Goya așteptase cu încordare părerea lui Agustin. Cum el con
3
35
tinua să rămînă mai departe mut înaintea generalului său călare, Goya se înfurie. Cît era de nerușinat acest student ratat,
care ar fi trebuit să se hrănească cu supa cerșetorilor la mese gratuite I Unde ar fi ajuns mizerabilul dacă Francisco nu s-
ar fi interesat de el ? Castratul ăsta care priveșa cu jind la toate femeile dar nu îndrăznea nimic și nu obținea nimic. Și
unul ca ăsta îndrăznește să se îndepărteze de tabloul lui fără să spună o vorbă I Se abținu însă. Și procedă ca și' cînd nu
observase că celălalt privise tabloul. Lucră mai departe.
Două minute se stăpini, apoi, înverșunat, primejdios de blajin, spuse peste umăr :
— Ai spus ceva? Știi doar că astăzi stau din nou prost cu urechile. Ai fi putut să căști gura mai tare,
’ Don Agustin răspunse foarte tare și foarte sec :
— Nu am spus nimic !
•— Cînd vrea cineva să audă ceva de la tine — îl ocări Francisco — te prefaci în stană de piatră și cînd nu ești întrebat,
nu te mai oprești, parcă ai fi o cascadă.
. Agustin nu răspunse nimic. Goya însă, supărat, continuă:
— Am promis generalului Ricardos să-i predau spanacul ăsta încă în săptămîna aceasta. Cînd vei fi in sfîrșit gata cu
calul ?
— Chiar astăzi, răspunse sec Agustin. Dar atunci veți găsi că mai aveți încă foarte mult de lucru la sufletul generalului.
— Este vina ta — se revoltă Goya — dacă nu-1 pot preda la timp. îmi închipuisem — continuă el batjocoritor — că
măcar atita meșteșug ți-ai însușit, ca să nu trebuiască să-ți pierzi o săptămină întreagă la un dos de cal.
Agustin nu luă grosolănia prietenului său în nume de rău. Ceea ce spunea Francisco nu valora nimic; de preț era numai
ceea ce picta. în tablou își picta sentimentele și ideile fidel și adevărat, pînă la granițele caricaturii. Și portretele pe care
Francisco i le pictase lui Agustin purtau nu numai inscripția : „Lui don Agustin Esteve, prietenul său Goya", ci erau în
adevăr opera unui prieten.
Goya se întoarse din nou spre portret și amîndoi lucrară un răstimp în tăcere. Deodată cineva bătu în ușă și intră un
oaspete neanunțat, don Diego, abatele.
36
Pe Goya nu-1 deranja dacă cineva se uita la el cînd picta : era disciplinat și batjocorea pe acei pictori care, ca Antonio
Camicero, fiind neputincioși, vorbeau mereu de buna dispoziție sufletească a artistului. Prietenii lui Francisco, ca și co-
piii săi, puteau veni oricînd în atelier în timp ce picta, fie pentru a-i pune diferite întrebări, fie pentru a flecări după plac.
Atelierul său stătea închis numai după cină, pe care-o lua devreme; după aceea lăsa să intre numai pe cine voia el, un
prieten sau o prietenă, sau rămînea chiar singur.
Deci, nu fu așa de supărat cînd intră abatele și aproape că îl consideră binevenit, fiindcă-și dădea seama că în ziua aceea
nu va reuși să realizeze ceea ce dorea. Ii lipsea inspirația și numai cu voința nu putea face nimic.
Privea leneș cum se plimbă abatele prin atelier. Cu toate că era greoi, nu stătea niciodată liniștit și, cu pași surprinzător
de ușori, se plimba mereu prin cameră ; acest don Diego avea o fire care-1 îndemna ca, oriunde se găsea, să cerceteze
totul, cărți, documente, obiecte de orice fel, să le ia în mină, și apoi să le lase.. Goya, care pătrundea repede sufletul oa-
menilor, îl cunoștea pe abate de mult timp, dar nu izbutise încă să-i pătrundă firea. I se părea că bărbatul acesta inte-
ligent purta în permanență o mască bine ticluită. De sub fruntea înaltă și frumoasă a lui don Diego priveau ochii pătrun-
zători, voioși, sub care se vedea un nas lat și drept; gura se desena plină, peste măsură de voluptuoasă, lacomă. Figura îi
era palidă, jovială, inteligentă și foarte nepotrivită cu îmbrăcămintea neagră preoțească. Abatele era mai curînd bu-
tucănos, totuși, fiind foarte îngrijit, reușea să facă elegantă chiar și haina bisericească : de sub mătasea grea și neagră
ieșeau dantele de preț, iar catarămile încălțămintei străluceau de pietre scumpe.
Forfotind prin marele atelier, abatele povestea cu amabilitate, ironic, uneori tăios chiar, dar niciodată plictisitor tot felul
de cancanuri. Era bine informat și se simțea la el acasă atîț la mai-marii Inchiziției, cît și în cercurile liberilor cu-
getători.
Francisco îi acordă puțină atenție. Deodată îl auzi spu- nînd : „Astăzi, cînd am fost la fever-ul donei Cayetana". Goya
tresări, cuprins de agitație. Văzu pe abate mișcîndu-și buzele, dar nu auzi nici un cuvînt. îl cuprinse o spaimă
îngrozitoare.
37
Ii revenise boala pe care o crezuse învinsă pentru totdeauna ? Era surd ? Aruncă o privire plină de groază și de
neputință spre vechea icoană din lemn a Fecioarei de Atocha. Se rugă în gînd de mai multe ori ca Fecioara și toți sfinții
să-l ferească de rău. Era de altfel tot ce putea să-i treacă acum prin gînd.
Cînd auzi din nou, abatele povestea de doctorul Joaquin Peral, care, evident, fusese și el la fever-ul ducesei de Alba.
Doctorul Peral se întorsese de puțin timp din străinătate și devenise peste noapte doctorul minune al societății din Ma-
drid ; se spunea că pe contele Espaja l-a sculat din morți. Pe lîngă aceasta, povestea abatele, doctorul se pricepea în
toate artele și științele, era un distins om de societate, și toți se întreceau să-1 aibă de oaspete. Numai că era răsfățat și
se făcuse scump la vedere. La ducesa de Alba se ducea, bineînțeles, zilnic, și ea îl prețuia în mod deosebit.
Francisco făcea eforturi să respire liniștit. Spera că Agustin și acest don Diego, care erau numai ochi, nu observaseră
nimic din criza prin care trecuse. w
— Mie nu mi-a ajutat încă nici unul dintre acești bărbieri și lăsători de sînge, spuse el înverșunat. Nu trecuse mult timp
de cînd medicii se separaseră de breasla bărbierilor.
Abatele zîmbi :
— Cred, don Francisco — spuse el — că sînteți nedrept cu doctorul Peral. El cunoaște latina și anatomia. Despre latina
lui mă pot pronunța cu toată siguranța.
Apoi tăcu puțin. Stătea în spatele lui Goya și se uita la portretul la care lucra. Agustin îl privea cu atenție. Abatele
aparținea cercului de prieteni ai lui Bermudez, și lui Agustin i se păruse că politețile pe care le spunea și le manifesta
față de frumoasa Lucia depășeau uneori galanteriile obișnuite ale unui abate monden.
Acum însă, don Diego stătea în față tabloului donei Lucia și Agustin aștepta încordat să audă ce va spune. Dar bărbatul
de obicei atît de vorbăreț tăcea.
Mai mult încăÎ își continuă povestirea despre doctorul Peral, marele medic. Acesta ar fi adus din străinătate tablouri
splendide, care însă nu fuseseră încă despachetate, deoarece doctorul Peral căuta o casă pentru colecția lui. Deocamdată
își procurase o trăsură, una mai frumoasă chiar decît aceea
38
în care mergea don Francisco. Caroseria era lucrată în stil englezesc, aurită, după desenele schițate de Carnicero, care,
de altfel, fusese și el prezent la lever-ul donei Cayetana.
— Și el ? nu se putu stăpîni să exclame Goya.
își porunci să rămînă liniștit, să nu-și mai îngăduie un nou val de furie și surzenie. Reuși, dar cu greu. Cu ochii lui de
pictor, îi vedea pe toți, pe abate, pe bărbier și pe Carnicero, mîzgălitorul, cîrpaciul, care își dobîndise prin vicleșug titlul
de pictor al Curții, cum stăteau, nesuferiții, în apropierea femeii în timp ce era îmbrăcată și coafată. Ii vedea trăncănind,
le vedea gesturile pline de îngîmfare, îi vedea cum se desfată privind femeia și o vedea și pe ea zîmbindu-le trufaș și
totuși încurâjîndu-i.
Ar fi putut foarte simplu să se ducă și el la /ever-ul ducesei. Lui i-ar fi adresat desigur un surîs mai plin de înțelesuri și
mai amabil decît celorlalți. Dar cu un asemenea ciolan putea să momească alt cîine. El nu s-ar fi dus acolo, nici chiar
dacă ar fi avut siguranța că i-ar fi sărit imediat în pat. Nici pentru o Indie nu s-ar fi dus.
In timpul acesta, abatele le povestea că, îndată ce va expira doliul Curții, peste cîteva săptămîni deci, ducesa intenționa
să dea o serată cu ocazia inaugurării micului castel din Moncloa, Palatul Buenavista. Desigur, era însă greu acum să
faci planuri, ținînd seama de ultimele știri militare.
— Ce fel de știri militare ? întrebă Agustin, mai repede decit .de obicei.
— Pe ce lume trăiți, iubiții mei prieteni ? ! exclamă abatele. Vă aduc cu adevărat eu, cel dintîi, vestea cea rea ?
— Ce fel de știri ? stărui Agustin.
Și abatele răspunse :
— Să nu știți oare Că francezii au recucerit Toulon-ul ? La fever-ul donei Cayetana nu se vorbea de nimic altceva.
Bineînțeles — continuă el cu o răutate amabilă — în afară de perspectivele lui Costillares la viitoarea luptă de tauri și
de noua trăsură a doctorului Peral.
— Toulon-ul a căzut ? întrebă răgușit Agustin.
— Vestea pare să fi sosit încă de acum cîteva zile, răspunse abatele au ținut-o desigur ascunsă. Un ofițer tînăr de tot a
recucerit cetatea sub nasul nostru și al flotei engleze,
•39
un simplu căpitan. îl cheamă Buonafede, Buonaparte, sau așa ceva.
Goya spuse, și nu-ți puteai da seama dacă în vocea Iul era durere sau cinism :,
— Dacă-i așa, atunci curînd vom avea pace.
Agustin îl privi posomorit.
— Sînt puțini în Spania — vorbi el supărat — care să dorească o pace așezată pe o asemenea temelie.
— Unii cu siguranță nu vor dori-o, consimți abatele.
Vorbea cu două înțelesuri și rostea cuvintele ca din în- tîmplare, iar ceilalți se făceau că nu aud. în jurul abatelui se
crease o atmosferă plină de îndoială. De ani de zile purta titlul de „Secretar al Inchiziției", și însuși noul și foarte fana-
ticul Mare Inchizitor i-1 lăsase. Unii spuneau chiar că don Diego spiona pentru Inchiziție. Pe de altă parte, era în strînsă
prietenie cu bărbații de stat progresiști, se spunea că e autorul anumitor opere care treceau sub numele acestor bărbați
de stat și unii declarau că este chiar un partizan secret al Republicii Franceze. Nici Goya nu era prea lămurit în privința
acestui domn tolerant și ironic ; de atîta era însă sigur : cinismul liniștit pe care îl afișa era numai o mască.
După ce abatele plecă, Agustin spuse :
— Acum, don Manuel, prietenul dumneavoastră, va trebui totuși să consimtă să preia puterea și atunci veți sta și mai
comod în șa.
Se spunea anume că don Manuel Godoy, duce de Al- cudia, favoritul, fusese de la început împotriva războiului și
refuzase preluarea oficială a guvernării.
Goya îl pictase pe don Manuel de mai multe ori, spre marea mulțumire a acestuia, și se lăudase față de Agustin că are
impresia că valorează ceva în ochii celui mai puternic bărbat al Spaniei. De aceea simți și mai puternic sarcasmul lui
Agustin. Așadar se preocupa cu viu interes de afacerile publice și-i lua în nume de rău prietenului faptul că renunțase la
asemenea preocupări. Ceea ce spusese acum Agustin îl atinse adine pe Goya. Era adevărat că primul lui gînd, după ce
auzise cele spuse, fusese că în curînd va fi pace și că protectorul său don Manuel va prelua guvernarea. Dar nu era oare
natural să se bucure? El nu era politician, treburile politice i se păreau prea încurcate. Războiul sau pacea îl priveau
40
pe rege, pe consilierii și pe nobilii lui. Aceasta nu era treaba lui Francisco, el era pictor.
Nu răspunse nimic. își văzu mai departe de portretul donei Lucia.
— Nu ai spus nici un cuvînt despre tablou, se plînse el.
— Știți prea bine și singur cum merge, răspunse Agustin uitîndu-se cu atenție la tablou. Nu lipsește nimic și lipsește
totul, declară el ursuz și autoritar.
— Nici nu mi-aș fi putut alege un tovarăș mai plăcut pentru ceasuri negre, spuse în bătaie de joc Goya. Și deoarece
Agustin rămase în fața tabloului, examinîndu-1, continuă: E Lucia ta, nu vezi ? Apoi, vrînd să-l supere, adăugă rău-
tăcios : Priveștș-ți-o 1 Că doar altceva nu poți face cu eâ, pla- to-ni-cu-le.
Rosti cuvîntul cu trudă, despărțind silabele. Agustin strînse din buze. Nu vorbise niciodată de dragostea lui pentru dona
Lucia, totuși Goya își bătea joc de el ori de cîte ori se găsea în proastă dispoziție.
— Știu că nu sînt atrăgător, răspunse el și vocea îi sună mai răgușit ca de obicei. Dar chiar dacă aș fi în locul dum-
neavoastră, cu talentul dumneavoastră și cu titlurile dumneavoastră, nu aș face nici o încercare să ademenesc pe soția
prietenului nostru don Miguel Bermudez.
„Nobile reguli de viață, spuse cu dispreț Don Francisco. Mindre fraze.
Virtutea din cap pină-n picioare. . Păcat însă că ea nu-ți va pune nicio- Dată la încercare virtutea, ea Iubita mult dorită".
Nici un Răspuns nu dădu Esteve. Posomorit, își frecă bărbia, privind în tăcere La iubita pictată.
Goya se supără: „Nimeni Nici cel mai bun pictor, nu poate găsi. Culoarea, nuanțele, ritmul, în atmosfera înăcrită Pe
care-o răspîndești în jur." își luă pălăria și mantia Și părăsi mînios atelierul.
41
4
De cite ori se întimpla să nu aibă ceva deosebit în vedere, ca acum bunăoară, îi plăcea să-și petreacă seara în mijlocul
familiei; îi era dragă soția și se bucura să fie alături de copiii săi. Dar, în dispoziția sufletească în care se găsea, îi era
teamă că va suporta cu greu trăncăneala fără noimă din timpul mesei. Preferă să se ducă la prietena sa Pepa Tud6.
Pepa fu plăcut surprinsă. Nu era niciodată neglijent îmbrăcată, ca multe alte madrilene, și astăzi purta un halat albastru
pitoresc, din care se ivea lucind pielea ei albă. Jucîndu-se cu evantaiul,se lungi alene, voluptuoasă pe canapea și începu
liniștită să discute cu Goya.
Dueiia 1 ei, Conchita, veni să întrebe ce dorea să mănînce la cină don Francisco. Uscata Conchita avusese grijă de Pepa
încă de la naștere și rămăsese cu ea în toate împrejurările vieții ei agitate. Se sfătuiră cum să compună meniul și după
aceea bătrîna se depărtă pentru a aduce cele necesare, în primul rînd Manzanilla 2, pe care Francisco îl prefera.
Pictorul rămase tăcut și după plecarea Conchitei. Era foarte cald în camera drăguță a Pepei. Soba era umplută pînă sus
și amîndoi se lăsară cuprinși de o lene plăcută, deși știau că aveau de pus la punct anumite chestiuni. Pepa avea un fel
ciudat și lipsit de pudoare de a întoarce fața spre partenerul ei, o față foarte albă, cu frunte largă, joasă, cu un păr
frumos, blond roșcat, și cu ochii verzi, depărtați unul de celălalt.
— Cum ți-ai petrecut ultimele zile î o întrebă în sfîrșit Francisco.
Cîntase, învățase trei cuplete drăguțe pe care Maria Pulpillo le interpreta în noua zarzuela apoi jucase cărți cu dueiia.
Și, lucru curios, Conchita, care era de o cinste exemplară, la joc trișa: nu era nici o îndoială că o înșelase cu trei reali.
Apoi, fusese la croitoreasă; la mademoiselle Lisette de pe Puerta Cerrada. Prietena ei Lucia o asigurase că mademoi-
selle Lisette îi va face un preț excepțional. Dar, cu tot prețul excepțional, mantoul de care avea nevoie ar fi mult prea
scump. Va trebui deci să-l lucreze mai departe la Buceta. „De
1
Jupîneasă.
* Vin spaniol de calitate inferioarS.
’ Vodevil.
42
altfel am fost și la Lucia — adăugă ea — și o dată a fost și Lucia la mine.
Goya aștepta să afle ceea ce spusese Lucia despre portret. Dar Pepa îl lăsă să aștepte, așa că trebui să întrebe. Desigur,
vorbiseră și despre portret de mai multe ori.
— O pictezi în rochia galbenă. O are de la mademoiselle Lisette. A luat pentru ea opt sute de reali. Acum îți dai seama
ce prețuri cere.
Goya se stăpîni.
— Și ce părere are dona Lucia despre portret ? întrebă el.
— Se miră — povesti Pepa — că nu e o dată gata. Găsește că de fapt l-ai terminat de mult și nu înțelege de ce te
împotrivești să-l arăți soțului ei. Și eu mă mir, la drept vorbind, trăncăni Pepa mai departe. Firește, don Miguel e dificil
șl are totdeauna ceva de criticat. Dar de obicei tu nu migălești atît. Și ce-ți va plăti don Miguel ? Probabil nimic, e doar
prietenul tău. în orice caz nu trei mii de reali, prețul obișnuit.
Goya se ridică și începu să se plimbe încoace și încolo. Poate că ar fi fost mult mai bine să fi luat masa cu familia lui.
— Spune-mi, Francisco — stărui Pepa — de ce te chinu- iești așa ? La portretul meu, făcut pentru amiral, n-ai lucrat
nici trei zile și ți-a plătit patru mii. Este Lucia cu mult mai greu de realizat decît mine ? Sau ce este ? Vrei să te culci cu
ea ? Sau ai și făcut-o ? Este foarte drăguță, e adevărat.
Pepa vorbea indiferent, fără emoție. Fața masivă a lui Goya se întunecă. Voia Pepa să-și rîdă de el ? Probabil că nu. Ea
era deseori îngrozitor de prozaică. Dacă ar fi dorit-o în mod serios pe dona Lucia, ar fi putut s-o aibă cu siguranță cu
toată poza ei de doamnă distinsă. Dar — erau mulți „dar". Pepa era uneori greu de suportat. Și, în fond, nici măcar nu
era pe gustul lui. Era plină, o jamona ’, un purcel drăguț, plăcut, cu pielea netedă.
Pepa își luă chitara și începu să cînte. Cînta ușor, din tot sufletul. Era frumoasă, cînd ședea astfel fredonînd romanțele
ei vechi, populare, acompaniindu-se cu chitara. Goya știa că Pepa transpunea în poeticele versuri bătrînești propriile ei
întîmplări.
Pînă la vîrsta ei, de douăzeci și trei de ani, Pepa pățise multe. Fiică a unui plantator bogat, crescuse în colonii, în
1
Textual : slănină.
49
'America. La vîrsta de zece ani se întorsese insă cu familia in Europa, fiindcă tatăl ei pierduse corăbiile și tot avutul.
Dintr-o viată largă și îmbelșugată, Pepa se văzu deodată constrînsă să trăiască strîmtorată și în lipsuri. O fire fericită a
ferit-o să sufere serios în urma acestei schimbări. Apoi a intrat în viața ei tînărul ofițer de marină Felipe Tud6. Era
drăguț și ușor de condus, fusese o căsătorie plăcută, dar, fiind sărac, a trebuit să facă datorii pentru ea. Probabil că, dacă
lucrurile s-ar fi prelungit, n-ar fi dus-o pînă la urmă prea bine împreună. Dar, cu ocazia unei călătorii a escadrei sale,
pieri în apele mexicane și cu siguranță că acum era în paradis, căci fusese om bun. Apoi cînd Pepa luminase amiralului
de Mazarredo petiția de majorare a pensiei, domnul gras și bătrîn se îndrăgostise de ea peste măsură. O viudita, o
micuță văduvă delicioasă, o numise el, și îi aranjase drăguța locuință din Calle Mayor. Pepa înțelesese că amiralul nu o
va prezenta prietenilor săi din înalta societate, a însemnat însă mult faptul că a îngăduit ca renumitul pictor al curții să-i
facă portretul. Acum, în război, don Federico cu armada sa cutreierau mările îndepărtate și fusese bine că îl găsise pe
pictor, care, înflăcărat, se declară gata să-i țină de urît.
Pepa era o fire liniștită și se mulțumea cu ce avea. Dar adeseori își amintea de viața largă "din colonii, de imensele
proprietăți, de nenumărații sclavi. Din tot belșugul nu-i mai rămăsese decît bătrîna și credincioasa Conchita, deosebit
de cinstită, care trișa numai la jocul de cărți. Francisco, Francho, era un prieten minunat, un bărbat adevărat, cu care o
viudita putea petrece de minune, și un mare pictor ; însă el avea mult de lucru, arta îl preocupa, prietenii mulți, femeile
și Curtea îl solicitau și chiar atunci cînd era la ea, gîndurile-i erau deseori aiurea.
La toate acestea visa Pepa Tudâ cînd își fredona romanțele. Ba uneori visa chiar că este însăși eroina unei asemenea
romanțe, o femeie tînără și frumoasă, de pildă, atacată de mauri sau vîndută acestora de către iubitul ei. Trebuie să fie
foarte plăcut să fii iubita albă, adorată a unui viteaz prinț brun. Mai visa apoi că la Madrid ar putea să dea norocul și
peste ea și se vedea ca una din doamnele acelea care de trei sau patru ori pe an călătoresc de la palatul din oraș, la caste-
lele lor de la țară, și din nou înapoi la Curte, mereu înconju-
44
rate de intendenți, subrete și frizeri, îmbrăcate cu rochii primite de la Paris și cu giuvaeruri pe care poate cu sute de ani
în urmă le vor fi capturat comandanții catolici ai Isabellei sau ai lui Carol Quintul.
Duena o rugă pe Pepa să-i ajute la aranjarea mesei. Mîn- cară. Cina era bună și bogată, și le plăcu mult.
Din tablou privea spre ei, în jos, amiralul Federico de Mazarredo. Amiralul comandase lui Goya portretul pentru sora sa
și ceruse ca o copie să fie executată pentru Pepa. Cel care copiase portretul fusese Agustin Esteve. Acuma amiralul se
uita de pe perete cum mîncau Pepa și pictorul.
Pe Goya nu-1 împinsese o mare pasiune spre Pepa, dar înțelegerea și căldura cu care i se dăruise îl bucurau și-l um-
pleau de satisfacție. Cu simțul său țărănesc, realist, își dădea seama că Pepa făcea sacrificii pentru iubirea lor. El
cunoștea starea ei materială. După moartea ofițerului de marină, luase lecții de la marea actriță Tirana, cheltuind
puținul ce-i rămăsese. Acum, de la începutul războiului, i se alocaseră pe lună o mie cinci sute de reali. Nu se știa
limpede cit din ei era pensia statului și cit darul personal al amiralului. O mie cinci sute de reali era și mult și puțin.
Rochii la mademoiselle Lisette nu se puteau comanda din ei. Goya nu era zgîfcit și aducea adeseori frumoasei și
simpaticei sale prietene, mici cadouri, cîteodată chiar importante. Dar mai era stăpînit încă de spiritul de economie al
țăranului aragbnez și adesea, cînd afla prețul unui cadou pe care își pusese în gînd să i-1 facă, se răzgîndea. ’»
Masa fusese strînsă, era foarte cald, dona Pepa sta lungită pe canapea, comod, leneș, făcîndu-și alene vînt cu evantaiul
pe care-1 ținea in mina ei plinuță și frumoasă. Iarăși îi veni în minte dona Lucia și portretul ei. Arătînd cu evantaiul
spre tabloul amiralului, spuse :
— Multă osteneală nu ți-ai dat nici cu ăsta. Ori de cîte ori îl privesc, trebuie să recunosc că brațul drept e mult prea
scurt.
Goya se simți deodată copleșit de multiplele neplăceri pe care le încercase în ultimele zile : așteptarea enervantă a Ca-
yetanei de Alba, neputința în fața tabloului donei Lucia, grijile politice și necazul cu dificilul Agustin. Și acum, mai
venea și Pepa cu obrăzniciile ei neghioabe. De ce trebuia un
45
bărbat, pe care Alba, în prezența nobililor Spaniei, il privise ca și cum s-ar fi culcat cu el în pat, să asculte flecăreli ne-
roade și încă de la o asemenea jamona ? își luă pălăria de mătase cenușie și i-o îndesă pe cap.
— Mult te pricepi tu la pictură I Așa ai să vezi poate măi bine portretul amiralului I strigă furios.
Pepa se muncea să-și scoată capul din pălărie și, cu pieptănătura ei înaltă, răvășită, arăta comic și drăguț.
— Conchita! strigă furioasă, iar cînd apăru bătrina, îi porunci: Deschide-i ușa lui don Francisco.
Francisco rîse.
— Prostii, Conchita, spuse el. Du-te înapoi la bucătărie I Și, după ce plecă, se scuză: Astăzi sînt cam dificil, am avut
multe supărări. De altfel, ce ai spus despre tablou nu a fost prea inteligent. Uită-te bine la el, și brațul nu-ți va mai părea
prea scurt.
Pepa se îmbufnă și susținu din nou :
— Totuși, este prea scurt.
— Ești oarbă, dar drăguță, cu părul tău ciufulit, spuse el blajin. Și am să-ți fac cadou o nouă coafură, o consolă săru-
tînd-o.
Mai tîrziu, în pat, ea-i spuse :
— Știi că don Federico se va înapoia în curînd ? Căpitanul Morales mi-a adus vestea, împreună cu salutări din partea
amiralului.
Știrea îl punea pe Francisco în fața unei noi situații.
— Ce vei face cînd se va întoarce amiralul ? întrebă el.
— îi voi spune adevărul, răspunse ea. îi voi declara: „Și între.noi doi, totul s-a sfîrșit", cită dintr-una din romanțele ei.
— Va fi foarte neplăcut pentru el, spuse Goya tare. Mai întîi a pierdut Toulon-ul și apoi pe tine.
. — De fapt n-a pierdut el Toulon-ul, ci englezii, îl apără Pepa pe amiral cu sinceritate. Dar e de la sine înțeles că
isprava i se pune lui în spinare.
După un răstimp, Francisco rosti un gînd care-1 preocupase tot timpul :
— Și cum va fi cu pensia ta ?
— Asta n-o mai știu, răspunse ea, nu prea îngrijorată. Ceva îmi va rămîne totuși.
46
Nu era în firea lui Goya să întrețină o femeie ,• un pictor mare nu are nevoie de așa ceva. De altfel își zicea că ar putea
foarte bine s-o îndepărteze pe Pepa din viața lui. Pe de altă parte, găsea natural ca o femeie drăguță ca ea să dorească o
viață mai bună și s-ar fi îmbolnăvit la gindul că ar putea să-l prefere în cele din urmă pe un altul sau chiar să se întoarcă
la amiral, numai fiindcă el nu-i dădea destui bani.
„— Lasă, DU te întrista — vorbi el —
Căci mă voi îngriji
Ca tu să poți trăi și mai departe Ca pînă acum.* Dar vorbea Fără avint.
„— Mulțumesc* spuse Pepa. alene.
„— Și pe amiral fl vom da apoi Jos, de pe perete*, propuse el. înviorat. „— Dar de ce î Întrebă Pepa. Pentru că brațul li
e Prea scurt î Nu, nu e de loc Prea scurt. Am spus numai Așa, fiindcă tu te trudești .
Atît de mult cu Lucia.*
5 '
Stătea singur în fața portretului și îl privea cu ochi paffUMăîori, căutînd să descopere greșeli. Fără îndoială că era dona
Lucia. ~Așa~jirăta ea, așa o făcuse Dumnezeu, așa o vedea el. Totul eraîrT'tfiblQu, masca aceea artificială, ascun-
zișurile. Căci avea ceva ascurrs-Jxifirea ei, ceva care-i făcea pe unii să creadă că o mai văzuserS~tr4<tă pe această
femeie care abia de avea treizeci de ani, că o văzbseiămai demult, cînd nu purta încă masca ei de mare doamnă.
Pepa îl întrebase dacă voia să se culce cu această femele?- Neghioabă întrebare. Orice bărbat sănătos, plin de vlagă, ar
dori să se culce cu orice femeie cît de cit drăguță și dona Lucia Bermudez era provocator de drăguță, o frumusețe
distinsă, cu totul de alt gen decît a altora.
47
Don Miguel, soțul donei Lucia, era prietenul lui. Dar Goya mărturisea sincer că nu acest motiv îl reținea să-și irosească
timpul și osteneala pentru cîștigarea Luciei. 11 împiedica tocmai ace) enigmatic, imponderabil, nesigur, care-1 ațîța pe
pictor, dar nu și pe bărbat. Tot ce era în ea și tot ce nu era se contopeau în acel aer neliniștitor, fantomatic. O văzuse o
dată, mai înainte, în sala de bal a lui don Manuel. Atunci descoperise tonul acela argintiu de pe rochia ei galbenă, scli-
pirea acelei lumini blestemate și binecuvintate. Acesta era adevărul, așa trebuia să facă tabloul.
Și deodată îi apăru din nou înaintea ochilor ca în seara aceea. într-o clipă avu intuiția cum putea să realizeze ace]
cenușiu, lucitor, sclipitor, cu reflexe argintii, așa cum îl văzuse atunci. Nu era nici fondul de vină și nici țesătura albă de
dantelă de peste rochia galbenă. Trebuia să atenueze aici o linie, dincolo alta, iar nuanțele carnației, ca și lumina care
iradia de pe mină și de pe figură, trebuiau să participe la efectul general. Era doar un detaliu, dar avea o importanță
covîrșitoare. închise ochii și privi. Acum știa ce trebuia să facă.
Lucră. Schimbă. Scoase un detaliu, adăugă altul. Totul venea de la sine, fără trudă. într-un timp necrezut de scurt
termină.
își privi opera. Era bună. O realizase. Eia_ceva-nexrr-mafe^ Aceasta era femeia^aceasta-era^â-ciTădevărat, cu toată
scîn- teiereaeirRefinuse ceea ce era imponderabil, inefabil. Aceasta era lumina lui, atmosfera, lumea ochilor lui.
Fața i se destinse, era aproape nebun de satisfacție. Ușor Istovit, destins, se ghemui într-un fotoliu.
Agustin sosi. Salută ursuz. Făcu cîțiva^paștrTrecu prin fața portretului fără să-l vadă. Se pai&4«S^că totuși observase
ceva. Se întoarse cu o mișț^re-'nruscă. Ochii îi căpătară o expresie încordată.^^-^^^
Privi lunmJșHlfese glasul.
—-EhrfiSta este, don Francisco, spuse el în sfîrșit cu vocea regușlțaT Acum ați reușit. Acum aveți atmosfera și lumina.
Acum ai realizat, Francisco, adevărata culoare cenușie.
Goya era radios și plin de fericire, ca un copil.
— Vorbești serios, Agustin ? întrebă el și îl cuprinse cu brațul pe după umeri.
48
— Glumesc rareori, spuse Agustin.
Era profund mișcat, aproape mai mult decît Francisco. El nu învățase să arunce în dreapta și-n stînga citate din Aristotel
sau Winckelmann, ca don Miguel Bermudez sau ca abatele. Nu știa nimic, era doar un biet pictor, înțelegea însă pictura
mai mult decît oricare altul și știa că acest Francisco Goya, prietenul lui, Francho, realizase acum ceva măreț, ceva la
care întregul secol nici nu se gîndise încă ; Goya izbutise să se elibereze de linie. Ceilalți urmăriseră în tablourile lor să
scoată în evidență linia cît mai pură, dar tablourile, pînă la urmă, nu reușiseră să fie nimic altceva decît un desen
colorat. Francisco învăța lumea să vadă ceva nou, în aspecte mult mai variate. Și eu toată înfumurarea lui, nici el nu-și
dădea seama ce lucru nou și măreț făcuse.
Fără nici o grabă, Goya își luă pensulele și le spălă cu mare atenție. în acest timp, cu o veselie reținută, spuse încet:
— Te voi picta încă o dată, Agustin. Să îmbraci haina cafenie, așa cum o porți tu, neglijent, și să iei aerul cel mai
posac : cu griul meu va ieși ceva măreț, nu crezi ? Vor da un efect cu totul deosebit morocăneala ta și luminozitatea
mea, vei vedea.
Trecu în fața uriașului tablou al generalului călare, la care Agustin încă mai lucra.
— E foarte bine fundul calului, mărturisi el. Apoi, inutil, își mai spălă o dată pensulele.
Agustin simțea in acest timp O adincă bucurie gîndind că Este prietenul și tovarășul acestui bărbat. Da, l-a ajutat in
felul său sttngaci, Și l-a făcut să găsească Drumul drept. Plin de prietenie, îl Privea pe don Francisco, pe Francho al său.
Aproape părintește, ca pe un copil Foarte talentat și iubit, Care face mereu noi pozne, proaste, Sălbatice. Și își făgădui
solemn Ca pe tovarășul nesuferit, Pe iubitul său prieten, să-l suporte în vecii vecilor.
4 — Goya
49
8
Ziua următoare, don Miguel și dona Lucia Bermudez, încu- noștințați că portretul era gata, se prezentară la atelierul lui
Francisco.
Francisco Goya și Miguel Bermudez erau, chiar dacă nu se împăcau întotdeauna, buni prieteni.
Don Miguel, primul-secretar al atotputernicului don Manuel, ducele de Alcudia, conducea din umbră destinele Spaniei.
Acest bărbat progresist, filofrancez in fond, trebuia să dea dovadă de multă dibăcie, pentru a se menține în timpurile
astea, pentru a se feri de intrigile Inchiziției. Francisco admira modestia cu caie Miguel mai mult își ascundea puterea,
decît și-o arăta. în ceea ce privea erudiția lui, și mai ales ca istoric de artă, Miguel era mai puțin .modest și marele
lexicon al artiștilor, publicat de el, devenise o autoritate de nediscutat. Senor Bermudez, urmînd teoriile unor
Winckelmann și Raphael Mengs, prețuia în pictură numai linia simplă, clară, precum și imitarea celor din Antichitate.
Raphael Mengs și cumnatul lui Goya, Bayeu, erau pentru el cei mai mari maeștri contemporani ai Spaniei și pe
prietenul său Francisco îl dojenea amabil, plin de regrete că în ultimul timp devia tot, mai des de la teoria clasică.
Francisco se bucura dinainte ca un ștrengar la gindul că va arăta prietenului său, chiar intr-un portret al soției sale, tot
ce se putea realiza călcîndu-se regulile ; era convins că în ciuda doctrinei lui severe, Miguel era receptiv la adevărata
artă. Se hotărîse să-1 lase pe corectul prieten, care, cu toată rigiditatea lui teoretică, era desigur extrem de curios să vadă
noua operă, să-și expună încă o dată, în ample demonstrații, prețioasele sale principii, mai înainte de a-1 surprinde cu
portretul sclipitoarei dona Lucia. Așadar, întoarse cu fața spre perete portretul din care se degajau puternic aerul, lumina
și frumusețea doamnei pictate, lăsînd să se vadă doar dosul tabloului care era afumat, cenușiu-brun.
Se întîmplă întocmai cum se așteptase. Don Miguel ședea țrîcior peste picior și, cu un surîs fin pe fața lui albă, ușor
pudrată, pătrată, cu fruntea luminoasă arăta spre o mapă mare, pe care o adusese.
£0
— Am reușit — exclamă el — în ciuda războiului, să pun mina pe aceste stampe pariziene. Veți face ochii mari, iubiții
mei, tu, Francisco, și dumneata, don Agustin. Stampele sînt de Morel și reprezintă, ceea ce-i mai important, tot ce
Jacques-Louis David a creat în ultimii ani. — Era vorba de Jacques-Louis David, cel mai cunoscut pictor al Franței,
șeful acelei școli clasice pe care senor Bermudez o prețuia într-un grad atît de înalt.
Stampele reprezentau, pe lingă scene din Antichitate, oameni și întîmplări din istoria contemporană, redate și ele în
maniera antică : deputați francezi jurînd în sala Jeu de paume că nu vor mai tolera pe viitor arbitrarul tiraniei, apoi
portretele lui Danton și Desmoulins, și înainte de toate pe
Marat, asasinat în putina de baie.
Opera pictorului francez era opusă spiritului și operei lui Francisco. Totuși, nimeni nu pute^/să înțeleagă mai bine decît
el cu cîtă măiestrie fuseserijr purtate acesta^'tablouri. Marat mort, spre exemplu. Capul îi^a^irna Aoal>lntr-o parte,
brațul drept cădea și el moale afajț di» baie, în timp ce în mina stingă ținea încă petiția pe/ar^M predase vicleana
ucigașă. Această scenă fusese exeeWSlăde o mină sigură de maestru, cu un calm superior, și totuși cît era de expresivă I
Cît de frumoasă și de impresionantă îți apărea redarea realistă a
figurii urite a mortului l Cît de mult trebuie să-l fi iubit pictorul pe acest „prieten al poporukn". Scena din tablou, în
realitatea ei monstruoasă și măndâță, îl izbi atît de puternic pe Goya, incit, pentru un uft/nnp, nu mai fu artistul care
examinează critic opera Alpoia : îl încercă o strîngere de inimă, teama de destinul^awe-1 pîndește pe fiecare și-l atacă
prin surprindere, fie in fața șevaletului in timp ce lucrează, fie în pat cînd iubeștâ^ne in baie, cînd se destinde.
— Îngheți cînd plivești tablourile lui, spuse el în sfîrșit. Un mare și detestabil bărbat. Și toți se gîndeau cum votase
pictorul și revoluționarul David, în Adunarea Națională,
pentru moartea protectorului său, Ludovic al XVI-lea.
— Nici pe timp de o lună — încheie Goya — n-aș dori să schimb viața lui cu a mea, nici pentru gloria lui Velâzquez.
Șenor Bermudez explică însă că tablourile francezului dovedesc o dată mai mult că orice artă adevărată se bazează
pe studiu] Antichității. Nimic nu-i mai important decît linia.
4»
5i
Culoarea este un rău necesar și are o singură funcțiune : aceea de a se supune.
Francisco rînji cu bunăvoință. Acum interveni însă don Agustin. El avea respect, ba chiar admirație față de politica
curajoasă și totuși flexibilă a lui Bermudez. în schimb, toate celelalte îi repugnau la acest bărbat. îl supărau înainte de
toate uscăciunea lui, didacticismul lui pedant și entuziast. Nu era de înțeles cum de putuse o femeie atît de delicată și de
drăguță ca dona Lucia să se mărite cu acest om care nu era nimic altceva decît o enciclopedie bipedă și, în străfundul
inimii, steril. înverșunat, se bucura la gîndul că-1 va face de rușine, în fața donei Lucia cu ajutorul lui Francisco, pe el
și întreaga lui teorie savantă și neghioabă.
Don Agustin își deschise gura morocănoasă cu buze subțiri și spuse cu vocea lui răgușită, pe un ton neobișnuit de
politicos :
— Tablourile lui David, pe care ni le-ați adus să le vedem, don Miguel, par cu adevărat o culme.
— Culmea, corectă Bermudez.
— Culmea, adăugă Agustin. Cu toate acestea îmi pot închipui — continuă el cu o amabilitate vicleană — că și cu
culoarea atît de defăimată de dumneavoastră s-ar putea ajunge la rezultate noi, surprinzătoare. Rezultate-culmi.
Cu pași mari se duse spre perete și cu o mișcare energică ridică pînza cenușie.
— Bănuiesc la ce vă gîndiți, don Agustin, spuse rîzînd don Miguel. Sîntem amîndoi curioși, dona Lucia și cu mine, să
vedem portretul care de atîta vreme... Nu-și mai termină fraza, pentru că în acest timp, de pe șevalet, privea sclipitoare
Lucia.
Rămase nemișcat și tăcut. Cunoscătorul în materie de artă, obișnuit să judece tablourile după teoriile sale bine chib-
zuite, își uită principiile. Femeia de pe pînză era Lucia, aceea pe care o cunoștea, și în același timp o alta, care te punea
în încurcătură. Din nou contrar principiilor sale, privi spre Lucia cea vie, ascunzîndu-și cu greu uimirea.
Odinioară, cu ani în urmă, cînd se căsătoriseră, Lucia fusese o maja, o fată din popor, impulsivă, nechibzuită și
căsătoria cu ea fusese o hotărîre pe cît de grabnică, pe atît de îndrăzneață și periculoasă. Dar instinctul, experiența și
62
studiul clasicilor îl învățaseră că, dacă nu apuci repede, rămîi adesea cu buzele umflate și că zeii oferă unui muritor
numai o dată șansa cea mare. Nu a regretat niciodată alegerea sa pripită. El o iubea și o dorea pe frumoasa lui soție și
astăzi, ca în prima zi ; în afară de aceasta ea se transformase din fata de pe stradă, dubioasă, într-o reprezentativă senora
Bermudez, pentru care era invidiat. O doamnă de societate, reprezentativă și demnă de a fi dorită, îl privea și de pe
pînză, dar părea învăluită în ceva inefabil, argintiu, scînteietor, și don Miguel înțelese deodată : Lucia pe care crezuse
că ajunsese s-o cunoască cu totul în acești ani, pînă-n fundul sufletului ei, i se părea astăzi tot atît de provocătoare și de
străină, tot atît de amenințător de nechibzuită ca și-n prima zi, și astăzi încă o maja. Goya observă cu vie satisfacție
uluirea de pe figura, altfel atît de stăpînită, a prietenului său. Da, iubitul meu Miguel, metodele lui monsieur David al
tău sînt bune ; liniile clare sînt o treabă bună, se pot reda limpede prin acest mijloc lucrurile clare. Dar lumea și oamenii
nu sînt întotdeauna.lesne de înțeles. Ceea ce e rău, primejdios, ceea ce ține de lumea vrăjii și a spiritului, ceea ce este
dincolo nu poate fi pictat cu mijloacele tale și nu se poate învăța privind la operele veneraților artiști ai Antichității. In
asemenea cazuri, nici Winckelmann, nici Mengs al tău, și chiar nici tu nu știți ce să mai faceți.
Pînă și Francisco își plimba privirea de la femeia pictată la cea vie. Dona Lucia stătea tăcută, privind și ea. Ochii ei
înguști, oblici, sub sprîncenele ridicate într-o politicoasă mirare priveau la lumina sclipitoare care o înconjura în
tablou ; figura ei capricioasă pierduse ceva din încremenirea de mască, în colțul gurii — ușor deschisă — se ivi un
surîs, dar nu fin și batjocoritor, ca de cele mai multe ori, ci unul mai din adînc, mai primejdios și în același timp mai
vulgar, mai vicios. Și deodată, Francisco Goya își aminti o întîmplare uitată pe care o căutase însă îndelung. O dată,
erau mulți ani de atunci, se dusese să se plimbe în Prado cu o femeie, și o avellanera, o vînzătoare de migdale, o
fetișcană, să fi tot avut vreo paisprezece sau cincisprezece ani, se legase de el. Voise să cumpere migdale pentru
doamna pe care o însoțea și fata îi ceruse prea mult. El îi oferise un preț mai mic, și tînăra vînzătoare,
S3
o veritabilă maja, îl împroșcase cu un torent de batjocuri și înjurături:
Doi reali ? Trebuie să-mi întreb patronul. Așteptați aici, frumosule domn, într-o jumătate de an sînt înapoi cu răspunsul!
Și strigă celorlalte din ceata ei : Veniți încoace, fetelor I Aici e unul care zvîrle banii, și vrea să facă cinste. Vrea să
cheltuiască doi reali pentru dama lui.
Rușinat și mînios, aruncase cinci reali îndrăzneței fetișcane. Pentru el era un triumf că pictase în portretul Luciei ceva
din întîmplarea de altădată, ceva din ștrengăria vulgară a Luciei Bermudez, din dorința ei de a zăpăci prin răspunsuri
îndrăznețe și glume grosolane. Era un triumf și faptul că tabloul o silise să-și scoată puțin masca.
In timp ce Lucia stătea în fața portretului, don Agustin privea cum frumusețea femeii vii sporea frumusețea tabloului,
iar splendoarea tabloului făcea să crească splendoarea femeii, și inima i se strînse de dorință și de plăcere. Toți
continuau să tacă. în sfîrșit, dona Lucia începu să vorbească :
— N-am știut — i se adresă lui don Francisco, cu vocea ei cam tărăgănată — că sînt și stricată.
De data asta însă, tonul glumeț și surîsul ei spuneau mai mult decît voia să ascundă. Ii arunca lui Francisco un fel de
provocare și se pregătea, fără îndoială, chiar în prezența soțului, să înceapă cu prietenul lui un joc riscant. Goya se
mulțumi însă să răspundă foarte politicos:
— Mă bucură că portretul meu vă place, dona Lucia.
Acest dialog îl smulse pe Agustin din extazul său și îl readuse la preocuparea lui, umilirea lui don Miguel.
— Sînt curios — spuse cu vocea sacadată — dacă și domnul, soțul dumneavoastră, este tot atît de mulțumit de tablou,
ca și dumneavoastră.
Don Miguel se străduise după prima consternare să atenueze punctele de vedere prea personale, dar teoreticianul de artă
stătea în fața tabloului nu mai puțin încurcat decît bărbatul donei Lucia. Nu putea să nege: acest rezultat, în întregime
contrar regulilor lui de artă, îl mișca, îi plăcea, era frumos.
— Totul e complet fals — spuse el în sfîrșit — dar, trebuie să mărturisesc, este minunat,
54
— 'Așadar recunoașteți și dumneavoastră ? I spuse Agustin, și un rînjet apăru pe fața lui osoasă și uscată.
Onorabilul Miguel, luptîndu-se cu sine însuși, merse însă mai departe pe drumul mărturisirilor.
— Eu te-am văzut doar, Lucia — spuse el — în această rochie galbenă, la balul lui don Manuel. Arătai minunat în
lumina nenumăratelor luminări. Dar în tablou arăți și mai frumoasă. Și totodată, acest diavol de om rămîne în întregime
fidel adevărului. Cum de ai izbutit, Francisco ?
— Vă pot spune eu, don Miguel — explică sec Agustin — există ceva ce e mai presus decît adevărul.
Dar loviturile lui Agustin nu erau în stare să-1 supere, și nici neliniștea și îndoielile pe care i le pricinuise portretul nu-1
mai chinuiră. Era un colecționar fanatic de opere de artă și inima sa se încălzea de bucurie la gîndul că pentru puțin, sau
chiar pentru nimic, urma să-i aparțină acest tablou realizat într-adevăr împotriva canoanelor, dar emoționant și totodată
epocal.
Cele mai importante afaceri ale lui don Manuel erau în mina lui, iar timpul îi era măsurat. Totuși, întîrzie în atelierul
prietenului. Picior peste picior, jucîndu-se mecanic cu stampele lui David, spuse:
— Sînt curios, Francisco, dacă vei aplica noua ta metodă și acum, cînd vei face portretul ducelui. Și cînd Goya își ridică
privirea, continuă, ca din întîmplare: Căci, bineînțeles, după ce don Manuel va prelua președinția consiliului de
miniștri, va trebui să te rugăm să-i faci cel puțin două portrete mai mari și vom avea nevoie de un șir întreg de copii
pentru ministere și pentru instituțiile publice.
Goya se bucură. Prietenul său Miguel nu lăsa să i se dăruiască nimic; nu plătea nimic pentru portretul Luciei, dar îi
procura o comandă onorabilă și bănoasă. Căderea Toulon-ului se dovedea un fapt important în viața lui ; îl constrîngea
să poarte de grijă Pepei, dar îi aducea și o comandă masivă.
Intre timp, don Miguel, pe același ton ușor, indiferent, continuă :
— Dacă îți convine, voi aranja o ședință mai îndelungată în zilele următoare, începînd cu lever-ul.
— E foarte frumos din partea ta, observă Francisco.
Dar șeilor Bermudez nu terminase încă.
55
— Faptul că don Manuel a preluat conducerea treburilor publice va aduce cîteva schimbări. Țara va trebui să se obiș-
nuiască a privi Republica Franceză ca pe un lucru ce nu se mai poate schimba.
Agustin ridică privirile.
— înțeleg oare bine ? întrebă el repede. Don Manuel va întemeia din nou politica internă a țării pe principiile de odi-
nioară ? Intenționează oare să revoce măsurile anunțate contra liberalilor ?
— Chiar așa, răspunse Bermudez, și, jucîndu-se mereu cu stampele, fără să se uite la Francisco, se întoarse spre el: De
altfel, ne-ai putea ajuta, Francisco. Tu știi cît ești de bine văzut de către don Manuel. Poate că ai putea, la ședințele tale,
să-i sugerezi vreo măsură politică. Și din ce în ce mai încet, pe ton de conversație indiferentă și legănîn- du-și piciorul,
încheie: Eu cred că ar fi momentul să fie rechemat don Gaspar.
Liniștitul Agustin se ridică agitat. Goya respira greu prin nasu-i lătăreț, neplăcerea fiindu-i zugrăvită pe întrea- ga-i
față.
Don Gaspar Melchor de Jovellanos era cel mai respectat om politic liberal și literat al țării, fiind numit în general
,Voltaire-ul Spaniei. Ca ministru al regelui precedent, impusese o mulțime de reforme binefăcătoare. Lui Carol al IV-lea
și lui don Manuel, bărbatul acesta care mereu solicita ceva, le devenise curînd incomod, punînd Coroana mereu in
conflicte cu Inchiziția și cu înalta nobilime reacționară. Izbucnirea revoluției franceze fusese un pretext binevenit
pentru îndepărtarea conducătorului revoluționar al liberalilor, și-l exilaseră în munții îndepărtați ai patriei sale,
interzicîndu-i în același timp publicarea lucrărilor. Nu era lucru ușor să-l rogi pe don Manuel să-l grațieze pe acest om.
Francisco tăcu. Agustin se plimba în sus și în jos, nepoliticos, iritat, călcînd apăsat. Dona Lucia, jucîndu-se cu evan-
taiul, privea curioasă, cu ochii voalați, la figura posomorită a lui Goya.
— Miguel, cum de ai nevoie de mine pentru o asemenea propunere ? întrebă în sfîrșit Francisco. De ce nu intervii tu
însuți pentru Jovellanos ?
56
— Din clipa în care ducele meu a preluat cîrmuirea, răspunse amabil și cu singe rece don Miguel, m-am hotărît să cer
reabilitarea învățătorilor și a prietenilor mei liberali. Dar, desigur, don Manuel știe, ca oricine de altfel, cit sînt de în-
datorat lui don Gaspar, că lui îi datorez întreaga mea carieră, ca și filozofia mea. Tu, Francisco, nu ești suspect, tu treci
drept un om neutru in politică și în orice caz nu drept un partizan al lui don Gaspar, cu toate că, dacă-mi amintesc bine,
a făcut ceva și pentru tine. Eu voi avea apoi grijă ca lucrurile să meargă mai departe, și cînd îl vom avea din nou aici pe
Jovellanos, voi obține și reabilitarea contelui Cabarrus și a altora.
Francisco își netezi necăjit părul des de lîngă urechi. Amintirea serviciilor pe care i le făcuse Jovellanos îl supăra. Era
drept că, atunci cînd a venit la Madrid, necunoscut și sărac ca un cerșetor, Jovellanos îi dăduse o comandă mare de
portrete și-l recomandase la persoane influente. Totuși, în fond, omul acesta Sever și neînduplecat îi rămăsese străin,
simțea în fața lui aceeași admirație rece ca și înaintea pictorului David ; era de înțeles că ușuraticul don Manuel nu
putea să-l sufere pe înverșunatul Jovellanos, care se învîrtea în jurul lui ca un reproș viu. Acum însă virtuosul Miguel
pretindea ca el, Francisco, să se arate mărinimos și recunoscător.
„Faptele bune, își aminti el de o veche vorbă înțeleaptă din popor, se plătesc de obicei de-abia în cer, cele rele, pe
pămînt."
Don Miguel spuse :
— Acum, cînd don Manuel năzuiește spre o pace cu Franța, o asemenea propunere este plină de perspective.
După toate probabilitățile, așa era. Totuși rugămintea lui Miguel era exagerată și fața nestăpînită a lui Goya arăta
lămurit cît îi repugna acest lucru. Suișul său fusese greu, îi ceruse multă muncă, tenacitate, șiretenie și prudență. Ames-
tecul în treburile statului putea să-i compromită situația.
— în definitiv, tu ești om politic — spuse el supărat — eu sînt pictor.
67
— înțelege totuși, Francisco — îi explică încă o dată cu răbdare senar Bermudez — că în acest caz tu ești cel mai bun
mijlocitor, tocmai pentru că nu ai nici o ambiție politică !
Dona Lucia îl privea încă fix pe Francisco. Evantaiul îl ținea acum aproape închis, întors spre piept, ceea ce însemna în
limbajul fetelor din popor refuz' batjocoritor, iar surîsul de pe buzele ei mari se adîncise. Agustin îl privea la fel de
disprețuitor. Goya înțelese că și prietenul său credincios dezaproba zăbava lui. Era mîrșav din partea lui Miguel că își
făcea penibila propunere în prezența danei Lucia și a lui don Agustin.
„— Bine deci — spuse el posomorit, Fără elan — bine, o voi face Și să dea Dumnezeu ca Fecioara noastră De Atocha
să mă păzească, Ca să nu se termine rău*, Și se uită spre icoană, Făcîndu-și cruce.
Totuși Luda Spuse surizind, soțului: „— Știam eu că prietenul tău
Francisco
E gata să te ajute cu noblețe. Viteaz, dezinteresat. E un hidalgo, Din cap ptnă-n picioare.*
După ce plecară amindoi, Ducînd tabloul danei Lucia, Don Francisco aruncă o privire mfnioasă Și se întoarse cu răutate
Spre Agustin : „— Acum stai — Izbucni el — și rîzi și te bucură. Ți-e ușor să faci pe virtuosul, Golanule. Ce ai tu de
Pierdut ? Și suspină.
«Orice faci, nu ai decit supărări». Murmură el vechiul proverb, Orice faci, te-mpiedici mereu de: Obligații, datorii,
copii, buruieni.*
5B
7
In ziua următoare, cînd Goya apăru la lever-ul lui don Manuel pentru a începe portretul comandat, găsi sala de așteptare
ticsită de oameni. Prin ușa întredeschisă se zărea în somptuosul dormitor în care ducele era îmbrăcat și pieptănat.
Erau de față furnizori de toate soiurile, negustori de dantele, de bijuterii, un căpitan întors chiar atunci din America,
venit să-i ofere ducelui în dar păsări rare. Erau de față senor Pavân, care redacta noua revistă geografică fundată și sub-
venționată de don Manuel, și don Roberto Ortega, marele botanist, venit pentru a înmîna ducelui ultima sa lucrare,
fiindcă don Manuel încuraja științele botanice. Cei mai mulți vizitatori erau însă femei tinere și drăguțe, care doreau să
prezinte ministrului petiții.
îndată ce fu anunțat Goya, don Manuel veni în anticameră, pe jumătate îmbrăcat, cu halatul aruncat neglijent pe umeri,
urmat de secretari și de slujbași. Lacheii purtau ciorapi roșii, un semn distinctiv rezervat numai casei regale: Carol al
IV-lea autorizase însă pe duce să-și lase servitorimea să poarte aceiași ciorapi.
Don Manuel îl salută cordial pe Goya.
— Vă așteptam, spuse și îl pofti în cameră. El mai zăbovi însă în sala de așteptare. Nepăsător, dar nu nepoliticos, se
adresa cînd unuia, cînd altuia, găsi cîteva cuvinte bune pentru căpitanul care trecuse prin blocada dușmană, mulțumi
amabil botanistului, se uită jovial, apreciind fără jenă femeile care așteptau, dădu ordin ca cererile lor să fie primite de
secretarii săi, apoi concedie întreaga adunare și se înapoie în camera unde-1 aștepta Goya.
In timp ce ducele își termina toaleta și senor Bermudez îi dădea explicații prezentindu-i spre semnare tot felul de hîrtii,
Francisco se apucă de lucru. Figura drăguță a ministrului, plină, molîie, cu gura mică, senzuală și foarte roșie, avea o
vagă și stranie rigiditate. In timp ce lucra, Goya se amuza gîndindu-se la nenumăratele portrete ale acestui personaj —
nereușite de altfel — pe care i le făcuseră alții. Ei nu izbutiseră, pentru că s-au străduit să-l reprezinte ca pe-un erou. Nu
era ușor să-l vezi cum trebuie pe don Manuel, în jurul lui se stîrnise multă ură. Treburile publice stăteau prost și spa
69
niolii devotați regelui nu-1 învinuiau pe monarh, ci mai degrabă pe regină, străina, italianca, și în special pe prietenul
ei, pe cortejo-ul ei, pe don Manuel. El se trăgea din popor și n-avea alte calități decît norocul său nerușinat j ar fi trebuit
să-și cunoască lungul nasului și să se poarte cum se cuvine, nu ca un mare domn sau ca un rege.
Goya gîndea însă cu totul altfel. Tocmai norocul și ascensiunea lui legendară i-1 făceau simpatic pe tînărul senor.
Născut în Badajoz, în Estramadura bogată în turme, fiu al unei familii oarecare, Manuel venise de tînăr la Curte, ca
locotenent în regimentul de gardă, și acolo, datorită trupului său viguros, bine făcut, cît și vocii sale plăcute, atrăsese
atenția soției moștenitorului tronului, prințesei de Asturia. Nesățioasa femeie nu mai renunță la el, nici ca prințesă
moștenitoare și nici ca regină. Astăzi, la douăzeci și șapte de ani, impunătorul tînăr se numea Manuel de Godoy y
Alvarez de Faria, duce de Alcudia, era general-căpitan al gărzii personale valone, secretar particular al reginei,
președinte al consiliului de coroană, cavaler al ordinului Lînei de Aur, stăpînul tuturor bogățiilor la care rîvnea, cît și
tatăl celor din urmă copii regali, ai infantei Isabella și al infantelui Francisco de Paula, ca și al unui mare număr de
bastarzi.
Goya știa că era greu să suporți atîta noroc fără să devii rău la suflet. Don Manuel rămăsese însă blajin, respecta arta și
știința, era sensibil la frumos și devenea mojic și crud numai cînd cineva nu-i făcea voia. Nu era de loc ușor să dai viață
figurii late a tînărului duce : căci acesta poza cu plăcere și afișa în acest scop o expresie orgolioasă, blazată. Datorită
simpatiei pe care o simțea pentru el, Francisco putea să scoată în evidență plăcerea de viață și simțul umorului, pe care
ducele îl ascundea sub o mină ușor plictisită.
Don Manuel semnase actele prezentate.
— Și acum — spuse senor Bermudez — am de făcut excelenței voastre cîteva comunicări confidențiale, și se uită cu o
privire surîzătoare la Goya.
— Don Francisco nu este un străin, spuse cu amabilitate ducele, și don Miguel se pregăti să-i facă expunerea.
însărcinatul cu afaceri al regenței Franței, monsieur de Havre, pretinsese Spaniei pe un ton arogant să ducă cu mai
multă intensitate războiul împotriva Republicii Franceze atee.
60
Don Manuel fu mai curînd amuzat decît indignat.
— Grăsunului prinț Louis îi vine ușor să facă pe războinicul din camera de hotel din Verona, zise el și-i explică apoi
pictorului : Locuiește la hotelul „La cei trei cocoșați" și dacă nu îi trimitem noi bani, trebuie să renunțe la una din cele
două camere ale sale. Și-a formulat pretenții precise ? se întoarse din nou spre Bermiidez.
— Havre mi-a declarat — răspunse acesta — că zece milioane de franci și douăzeci de mii de soldați mai mult ar fi cel
mai mic lucru pe care stăpînul său, principele, îl așteaptă de la coroana Spaniei.
„Havre are o fată drăguță, medita don Manuel, bineînțeles slabă, slabă ca un ogar. N-am nimic împotriva celor slabi,
dar și cînd sînt prea uscați nu-mi plac."
— Dumneavoastră ce credeți, don Francisco ? întrebă el, dar, fără să aștepte răspuns, dădu instrucțiuni lui Miguel:
Comunică domnului de Havre că noi am făcut tot ce ne-a fost posibil. Și, pentru Dumnezeu, trimite-i încă o dată cinci
mii de franci. De altfel, ați primit plata pentru portretul dumneavoastră ? întrebă el, întorcîndu-se din nou spre Goya. Și
deoarece Goya negă, el comentă : Vedeți dar. Acum cinci ani acest monsieur de Havre era unul din cei mai străluciți
domni de la curtea din Versailles iar acum nu-i în stare să-și plătească nici măcar pictorul.
— Monsieur de Havre — comunică mai departe Bermudez — nu âste singurul, din nenorocire, care cere ca să se
trimită întărituri spre front. Generalul Garcini insistă și mai mult. Știrile de pe cîmpul de luptă sînt proaste, încheie el,
răsfoind actele. Figuera a căzut.
Ducele, care pînă acum stătuse nemișcat pozind pictorului, își ridică privirea, penibil surprins, și se întoarse spre
Bermiidez. Dar imediat după aceea reveni la vechea poziție de poză.
— Scuzați-mă, don Francisco, spuse el.
— Garcini se teme — spuse mai departe don Miguel — că, în cazul cînd aliații noștri ar fi bătuți, francezii ar retrage
trupe de pe celelalte fronturi și le-ar trimite în Pirinei. Dacă nu primește întărituri, Garcini crede că francezii ar putea fi
la Ebru în trei săptămîni.
61
Goya presupuse că don Manuel îl va expedia acuma. Dar el continuă să pozeze.
— Nu cred — reflectă el tare, cu voce blindă — nu cred că îi voi trimite întărituri lui Garcini. Și, întrucît Bermudez voi
să riposteze, el continuă: Știu că Biserica va fi supărată. Totuși va trebui să iau chestiunea asupra mea. Noi am făcut mai
mult decît aliații. Trebuie oare ca țara să sîngereze atîta ? Curtea se restrînge din ce în ce mai mult. Doria Maria Luisa a
concediat doi șefi de grajduri și zece lachei. Nu pot să mai pretind reginei nici o altă economie în plus. — Ridicase ușor
glasul, dar capul rămase în poziția pe care i-o ceruse Goya.
— Așadar, ce să-i comunic generalului Garcini ? întrebă pe un ton indiferent Bermudez.
— Republica Franceză — răspunse don Manuel — obișnuiește să trimită la ghilotină pe generalii care au eșuat, noi ne
mulțumim să nu le mai trimitem întărituri. Vă rog, comunicați acest lucru generalului Garcini, dar într-o formă poli-
ticoasă.
— Evident — raportă don Miguel mai departe — aliații noștri au pierdut orice speranță de a învinge Franța. Ministrul
plenipotențiar al Prusiei a consemnat într-un memorandum, într-un lung memorandum, părerile guvernului său asupra
situației războiului.
— Vă rog să mi-1 expuneți pe scurt, îl invită don Manuel.
— Domnul de Rohde — răspunse Bermudez — lasă să se înțeleagă că guvernul său ar intenționa să încheie pace dacă
ar putea obține condiții oarecum suportabile. El ne sfătuiește să facem la fel.
— Ce consideră el condiții oarecum suportabile ? întrebă don Manuel.
— Dacă — răspunse Bermiidez — Republica Franceză ne-ar preda copiii maiestăților decedate, Prusia socotește că ar
fi o pace onorabilă.
— Copiii regelui Franței — spuse don Manuel — dacă nu primesc nici un teritoriu, sînt puțin cam scump plătiți cu
cincizeci de milioane de reali și cu douăsprezece mii de spanioli morți. Nu găsiți, don Francisco ?
«2
Goya surise politicos ; se simțea măgulit că don Manuel îl atrăgea în conversație. El continuă să picteze ascultînd
încordat.
— Dacă micul rege Louis și Madame Royale vor fi salvați și puși sub protecția noastră — declară Bermiidez — atunci
ideea monarhiei franceze va continua să trăiască pe pămîntul nostru. Aceasta nu este o pace necinstită.
— Eu sper, don Miguel — răspunse ducele — că pentru copii veți reuși să obțineți cel puțin regatul Navarra.
Bermiidez răspunse cu amabilitate :
— în ceea ce mă privește, să n-aveți nici o îndoială, excelență. Dar mă tem că netrimițînd întărituri lui Garcini, va
trebui să ne mulțumim numai cu copiii.
După ce strînse actele, își luă rămas bun și plecă.
Goya uitase în timpul conversației politice Scopul pentru care aranjase don Miguel această întrevedere cu ducele.
Acuma îl apăsa pe suflet afacerea Jovellanos.
Se întreba cum să aducă vorba despre cerere. Dar, înainte de a începe să vorbească, don Manuel reîncepu :
— Mulți vor pretinde — spuse el gînditor — că ar trebui să-l rechem pe Garcini. Mulți pretind de asemenea că ar tre-
bui să-l rechem pe amiralul Mazarredo, pentru că nu a împiedicat căderea Toulon-ului. Dar războiul este o chestie de
noroc și eu nu sînt dornic de răzbunare. Nu ați pictat cumva dumneavoastră cîteva portrete pentru amiral ? continuă el
cu însuflețire. Mi se pare că am văzut în casa lui un tablou de-al dumneavoastră. Da, am văzut la amiral un extraordinar
portret de femeie, confirmă el însuși.
Goya asculta uimit. Unde voia să ajungă don Manuel ? Femeia pe care o pictase pentru amiral fusese Pepa Tudâ, cu
această ocazie o cunoscuse. începu să asculte atent, bănuitor.
— Da, spuse el fără chef. Am pictat pentru amiral o doamnă din cercul lui de cunoștințe.
— Tabloul a ieșit minunat, spuse don Manuel. Doamna, de altfel, trebuie să fie și în realitate foarte drăguță. O văduvă,
o viudita, cred că mi-a spus amiralul. Bărbatul ei a pierit în Mexico, sau așa ceva, și ministrul Marinei i-a fixat o pensie.
Sau mă înșel ? O femeie neobișnuit de drăguță.
Acum pricepuse Goya, cu judecata lui sănătoasă de țăran, unde voia să ajungă don Manuel, și se simțea încurcat, con
63
trariat. Se văzu deodată atras într-o intrigă complicată. Acum înțelese de ce Miguel nu intervenise personal pentru
Jovellanos, ci îl trimisese pe el ; Miguel nu avea nici o Pepa de oferit în schimbul bătrînului liberal. Francisco avu
deodată impresia că e un prostănac. Poate că însăși dona Lucia stătea ascunsă în spatele acestei chestiuni. Probabil că
de aceea se uitase țintă la el, cu un surîs încordat și nerușinat, atunci cînd nu acceptase numaidecît. Cu toată supărarea
lui însă, îl amuzau ciudatele mijloace pe care le întrebuința virtuosul don Miguel Bermudez pentru a aduce din exil o
persoană și mai virtuoasă. Don Miguel a socotit desigur că Goya este dator să-și sacrifice prietena, dacă prin aceasta
putea fi realizat un lucru atît de important ca rechemarea lui Jovellanos. Miguel socotea, se vede, că sacrificiul pe care
i-1 cerea nu era peste măsură de mare, ceea ce, de altfel, era exact : în definitiv putea să trăiască și fără Pepa. Dar rolul
pe care-1 forțau să-l joace era dezgustător și îl jignea. Nu ținea cine știe cît la Pepa, dar nu îngăduia să-i fie smulsă prin
constrîngere, cumpărată. Nu o va ceda acestui mojic înfumurat numai pentru că i s-au aprins călcîiele după ea.
Pe de altă parte, el îi datora recunoștință lui don Gaspar și nu era drept ca acesta să rămînă în munții în care era exilat,
condamnat la inactivitate, într-o perioadă grea pentru Spania, numai pentru că el, Francisco, păstra o femeie, o jamona,
la care de fapt nu ținea prea mult.
Se hotărî să atace chestiunea Jovellanos. Don Manuel se va strîmba, desigur : dar cine oferă vin acru nu trebuie să se
mire cînd i se dă să bea tot vin acru, așa cum spune proverbul. După cum stau lucrurile acum, lui don Manuel îi va fi
greu să spună nu ; și apoi, mai departe, va vedea el ce-i de făcut.
Fără să adauge nimic în legătură cu Pepa Tudo, conti- nuînd să lucreze, spuse în sfîrșit:
— Țara vă va fi recunoscătoare, don Manuel, dacă veți aduce pacea. Madridul va arăta ca mai înainte și inimile vor bate
cu bucurie dacă se vor zări din nou figurile a căror lipsă s-a simțit atît de mult timp.
După cum se așteptase, don Manuel fu surprins :
‘— Lipsă ? întrebă el în cele din urmă. Serios, credeți, don Francisco, că Madridului i-au lipsit cei cîțiva progresiști
64
zeloși pe care noi a trebuit să-i rugăm să-și ia un domiciliu la (ară ?
— Cînd anumiti oameni nu sînt aici — răspunse Goya — îți lipsește ceva. Vedeți dumneavoastră, excelență, tablourile
mele ar avea mai puțină viață dacă ar fi luminate cu lumini mici. Așa îi lipsește ceva și Madridului, cînd, să zicem, con-
tele Cabarrus sau sehor de Jovellanos nu sint aici.
Don Manuel sări în sus supărat.
— Vă rog, excelență, țineți capul liniștit, porunci Goya fără teamă.
Don Manuel se supuse.
— Nu m-ar fi uimit de loc dacă prietenul nostru Miguel ar fi declarat asemenea lucruri, spuse atunci ducele. în gura
dumneavoastră ele par însă nepotrivite.
Goya picta.
— Sînt gînduri — spuse într-o doară — care mi-au venit atunci cînd m-ați socotit demn de onoarea de a asista la con-
vorbirea dumneavoastră cu don Miguel. Vă rog să mă scuzați, don Manuel, dacă am fost prea îndrăzneț ; am avut
sentimentul că în fața dumneavoastră mi-aș putea permite să fiu sincer!
Intre timp, ducele pricepuse cum stăteau lucrurile.
— Ascult totdeauna cu plăcere o părere sinceră, spuse el cu amabilitate, dar fără căldură. Voi ține seamă cu bunăvoință
de propunerea dumneavoastră. Apoi, deodată, foarte însuflețit, continuă : Și, ca să revenim la acea doamnă despre al
cărei reușit portret tocmai vorbeam, știți cumva din în- tîmplare dacă este încă aici în Madrid ? Ați mai întîlnit-o în
ultimul timp ?
Goya se amuza observînd ocolurile neîndemînatice pe care trebuia să le facă ducele, cu atît mai mult cu cît în scriptele
poliției se ținea o contabilitate tot atît de precisă de mișcările fiecăruia, ca și în registrele de la Santa Casa, ale Inchi-
ziției, iar don Manuel, desigur, era în curent cu tot ceea ce făcea Pepa Tudo și mai ales cu relațiile dintre ei doi.
Probabil că vorbise și cu Miguel despre această chestiune. Don Francisco rămase rezervat.
— Desigur, don Manuel — răspunse el destul de rece — o văd pe doamna din cînd in cînd.
5 — Goya
65
Ducelui nu-i rămînea altceva de făcut decît să spună răspicat ce dorește. Ținînd sus capul, în direcția pe care i-o cerea
Goya, rosti ca din întîmplare :
— Ar fi drăguț din partea dumneavoastră, don Francisco, dacă mi-ați prilejui cunoștința doamnei. Puteți chiar să-i spu-
neți că eu nu mă opresc asupra cuiva chiar așa la întîmplare, fără să aleg, după cum spun gurile rele despre mine, ci,
dimpotrivă, am o inimă fierbinte și statornică pentru ceea ce e cu adevărat frumos. Portretul senarei este al unei femei
inteligente. Fără îndoială că se poate discuta cu ea. Cele mai multe femei nu știu altceva decît să se culce și, cînd ești
împreună cu ele pentru a treia oară, nu știi ce să mai faci cu ele. Nu am dreptate ?
In sinea lui, Goya se gîndea la ceva groaznic de obscen. Cu glas tare spuse :
— Da, excelență, numai cu puține femei se poate filozofa.
Acum, don Manuel deveni cu totul sincer :
— Ce-ar fi — îi spuse el deschis lui Francisco — dacă am petrece o dată împreună o seară amuzantă și inteligentă,
dumneavoastră, amabila viudita și alți cîțiva prieteni cu care face să mănînci, să bei, să flecărești și să cînți ? Dacă nu
mă înșel, și dona Lucia o cunoaște pe viudita. Dar, bineînțeles numai dacă e dispusă să participe la o asemenea tertulia
’, iubitul meu don Francisco.
Tîrgul nici nu putea să fie mai limpede : don Manuel era dispus să stea de vorbă despre Jovellanos, dacă Goya se
înțelegea cu el in privința viuditei. Francisco o și vedea în mintea lui pe Pepa, cum ar fi stat, leneșă, voluptuoasă și
lacomă privindu-i cu ochii ei verzi, depărtați unul de celălalt. De abia acum ar putea s-o picteze așa cum trebuie, în
rochia ei grea, verzuie, spre exemplu, cu dantelă pe deasupra , ar merge de minune cu griul argintiu pe care îl
descoperise. Prost nu fusese nici celălalt tablou, pe care îl pictase pentru amiralul Mazarredo ; o iubise odinioară sincer
pe Pepa, și se vedea acest lucru în portretul pe care i-1 făcuse. în adevăr, era caraghios că tocmai el trezise, cu tabloul
acela reușit, apetitul lui don Manuel. Acum o vedea limpede pe Pepa, așa cum era cu adevărat, cum ar fi trebuit s-o
picteze, și cum pro-
1
Sindrofie.
£6
babil o va picta. Și, cu toate că avusese de gînd să se mai culce cu ea încă de cîteva ori, din clipa aceea Francisco Goya
își luă rămas bun de la prietena lui, Pepa Tudo.
— Va fi, desigur — spuse el de formă — o cinste și o plăcere pentru senara Josefa Tudo să cunoască pe excelența
voastră.
Chiar atunci apăru unul dintre servitorii cu ciorapi roșii și anunță :
— Doamna așteaptă de aproape zece minute, excelență.
Figura nepăsătoare, discret respectuoasă a bărbatului arăta cine era doamna : regina.
— Păcat că trebuie să întrerupem lucrul, suspină don Manuel.
Intrigat, Goya plecă acasă. Tratase prost femeile, le părăsise de dragul carierei sale. Dar niciodată nu îndrăznise cineva
să-i facă o asemenea propunere și nu și-ar fi închipuit să tolereze așa ceva dacă nu ar fi fost vorba de Jovellanos.
In atelier îl găsi pe Agustin. Și el, cu figura lui posomorită, mereu scrutătoare, contribuise, asmuțindu-1, la această
neplăcută afacere. Francisco se uita la schițele pe care le făcuse după don Manuel. Desenă mai departe Î din fața căr-
noasă a ducelui dispăru blindețea, dispăru spiritul, ea deveni tot mai animalică, mai porcească. Goya rupse schița,
presără pe masă nisip și începu să deseneze. O Lucie lacomă, tare schimonosită, cu figura unei pisici răutăcioase, un
Miguel viclean, necioplit, cu figura unei vulpi. Suspinînd supărat, șterse figurile.
Prost dispus își petrecu Goya Această noapte și, prost dispus, Următoarea. Dar in ziua a treia îi sosi mesaj de la Casa
Alba. O slugă în livrea Aduse o carte de vizită, Prin care don Francisco era Invitat la serbarea cu care Ducesa de Alba
Intenționa să inaugureze Palatul Buenavista, Noua ei reședință.
67
Mai departe, cartea de vizită spunea : „Și cînd voi primi
Evantaiul meu, don Francisco ?* Goya se uită surîzînd, respirînd adine, La scrisul mărunt, încîlcit.
Aceasta era confirmarea, aceasta
Era răsplata cerului, pentru că
Se s.tăpinise și-și înfrînase trufia Pentru cauza Spaniei, pentru Jovellanos.
8
Ambasadorul Prusiei, domnul de Rohde, comunică Pots- damului date despre don Manuel Godoy, duce de Alcudia :
„Se scoală devreme și dă șefilor de grajduri și celorlalți oameni din serviciul său instrucțiuni amănunțite cu privire la
ce trebuie să facă în cursul zilei respective și în cele următoare. Apoi, la ora opt se duce la manejul ce se găsește la vila
lui de la țară ; în fiecare dimineață, spre ora nouă, îl vizitează acolo regina, pentru a-i ține de urît la călărie. Ducele este
un călăreț excelent. Astfel își petrece timpul pină la unsprezece. Cînd regele se întoarce de la vînătoare, călărește cu el.
Intre timp, pe duce îl așteaptă nenumărați oameni care doresc să discute cu el tot felul de afaceri. întrevederile durează
cel mult un sfert de ceas. Apoi, are loc /ever-ul său oficial, la care sînt de obicei prezente cel puțin cinci-șase doamne de
rang și unde concertează cei mai buni muzicanți. La ora unu, don Manuel se duce la Palatul Regal. Acolo are un
apartament mare, alcătuit dintr-o cameră de locuit, una de lucru și alta de dormit. în calitate de șambelan, ia parte la
masa oficială a regelui. După prînz se duce în încăperile sale, care se află chiar sub apartamentul reginei. Acolo ia
adevăratul său prînz, în prezența reginei care coboară la el pe-o scară secretă, în timp ce regele pleacă din nou la
vînătoare. Cu ocazia acestor întrevederi, dona Maria Luisa și don Manuel discută măsurile pe care urmează să le
propună regelui.
Spre ora șapte, don Manuel se duce la rege, pentru a-i face expunerea chestiunilor pregătite. La ora opt se duce din
68
nou la locuința sa particulară, unde, de obicei, se prezintă cu cererile lor treizeci pînă la patruzeci de femei de toate pro-
fesiile și clasele sociale. Rezolvarea acestor cereri îi ia mai mult de două ore. La ora zece noaptea obișnuiește să se în-
tîlnească cu colaboratorii săi, cu care începe apoi să lucreze. In general, dispune pentru aceasta numai de cele două ore
■de noapte. Totuși, ține ca afacerile curente să fie rezolvate rapid și punctual. Scrisorilor care nu cer timp mai mult de
gîndit le răspunde aproape totdeauna in aceeași zi. înțelege repede și exact și, chiar dacă se satură iute de treburi, com-
pensează prin siguranța concluziilor prejudiciile care ar putea să rezulte din scurtimea timpului pe care-1 acordă lu-
crului.
într-un cuvînt, cu toată tinerețea lui, nu-și îndeplinește prost dificila funcție, și ar fi bine pentru Europa dacă toate'
statele ar avea asemenea funcționari în locurile de cea mai mare răspundere."
9
Serata pentru don Manuel și viudita Josefa Tudd avu loc la doiia Lucia Beimudez.
Casa lui senor Bermudez era mare și încăpătoare, ticsită •cu obiecte de artă. Pe pereți, de sus piuă jos, unul lingă altul,
•atîrnau tablouri, vechi și noi, mari și mici, într-o abundență amețitoare, asemenea unui covor.
Dona Lucia își primi musafirii stînd pe o estradă, sub un baldachin înalt, după vechea modă spaniolă. Era toată îm-
brăcată în negru, și fața ei drăgălașă răsărea ca un cap de șopîrlă de sub pieptenele înalt. Așa stătea pe estradă, subțire și
demnă, totuși se agita ștrengărește, bucurîndu-se de ceea ce urma să se petreacă sub ochii ei.
Don Manuel apăru devreme, îngrijit îmbrăcat, elegant ■chiar, dar fără exagerare. Nu-și pusese peruca și nici nu-și
pudrase părul blond roșcat. Dintre numeroasele sale ordine, purta doar Lîna de Aur. Pe figura lui mare și lată nu se mai
vedea nimic din blazarea obișnuită. Se străduia să întrețină cu gazda o conversație galantă, fără să se simtă însă tocmai
la largul lui. Aștepta.
69
Abatele stătea în fața portretului donei Lucia, pictat de Goya. La început, Miguel voise să așeze tabloul intr-un loc
aparte, dar găsi apoi că însușirile lui deosebite ar ieși și mai mult în evidență, dacă ar fi înconjurat de alte lucruri pre-
țioase. Era deci atîrnat printre numeroasele tablouri ale încăperii. Don Diego își dădu seama că nu mai putea sta mult
timp neclintit și mut în fața tabloului. Vorbăreț, înfrumuse- țînd conversația cu citate latine și franceze, lăuda noutatea
și superioritatea operei, ceea ce suna ca o declarație de dragoste către dona Lucia. Don Miguel asculta cu îndoită bucu-
rie preamărirea Luciei celei vii și celei pictate ; și totodată trebuia să recunoască că don Diego lăuda opera și noua
gamă de culori, cu o pricepere de cunoscător, mai mare chiar decît ar fi putut-o singur face. '
Pepa sosi. Purta o rochie verde cu un șal strălucitor de dantelă și, ca unică bijuterie, o cruce încrustată cu pietre pre-
țioase, un cadou de la amiralul ei. Așa o văzuse Goya cînd don Manuel îi făcuse propunerea sa nerușinată, așa ar fi voit
s-o picteze în noua lui manieră. Pepa, calmă, se scuză că venise atît de tîrziu : duena găsise cu greu o litieră. Goya ad-
mira calmul ei îndrăzneț. Despre ceea ce trebuia să se petreacă în seara aceea vorbiseră numai prin ușoare aluzii.
Așteptase, sperase că ea îl va copleși cu tînguiri și blesteme. Nimic asemănător nu se petrecuse, spusese doar fraze
ușoare., ironice, cu multe înțelesuri. Felul în care se purta ea acuma era dinainte studiat, premeditat. Căci intenționat
venise prea tîrziu, intenționat arăta cît de restrînse îi erau mijloacele materiale. Voise să-l facă de rușine în fața ducelui,
arătîndu-i cît de prost o întreținea. N-ar fi trebuit decît să deschidă gura și el ar fi fost mai darnic, bineînțeles
mormăind. Era o infamie.
Don Manuel abia dacă auzise ceea ce spusese Pepa. Se uita țintă la ea, necuviincios, totuși plin de un respect de care
ceilalți niciodată nu-1 crezuseră capabil. Cînd, în sfîrșit, dona Lucia îl prezentă, se înclină mai adînc decît se înclinase
vreodată în fața reginei sau a infantelor. îi spuse, fără ezitare, cît de entuziasmat a fost din primul moment de tabloul lui
Goya și că, deși era pictat de un mare maestru, de data aceasta portretul rămîne totuși cu mult în urma realității.
Privirea lui exprima devotament și servilism.
70
Pepa era obișnuită cu omagiile exagerate. In această privință spaniolii semănau toți între ei, nu era nici o deosebire
între un maja din Madrid, un hidalgo din provincie sau un nobil de la Curte. Ea avea insă simțul nuanțelor și-și dădu
repede seama că acest mare senor se îndrăgostise mai puternic decît amiralul Mazarredo, a cărui întoarcere era iminentă
și poate chiar mai puternic decît bărbatul care zăcea în fundul mării, locotenentul de marină Tudo. Deoarece Francisco
o trădase și o vînduse, trebuia să-l facă să simtă că se lipsește de ceva prețios și hotărî să se vîndă foarte scump. Gura ei
largă, cu dinți mari, albi, strălucitori, surîdea amabil și distant iar evantaiul ei nu refuza, ce-i drept, dar nici nu invita, și
era mulțumită că Francisco urmărea cu interes și silă amabilitatea lui don Manuel.
Pajul anunță că masa este servită. Porniră spre sufragerie. Și aici pereții erau acoperiți de sus pînă jos cu tablouri, cu
naturi moarte și scene de gen, de maeștri flamanzi, francezi, spanioli. într-unul se vedeau bărbați foarte preocupați în
jurul unui cămin, pictați de Velazquez, altul era o Nuntă din Cana a lui Van Dyck, altele reprezentau păsări de curte,
vînat, pești și fructe, atît de savuros pictate, încît celui ce le privea îi lăsa gura apă. Chiar și meniul era ales, toțuși nu
prea îmbelșugat ; erau servite salate, pești, cozonaci și dulcețuri, Malaga și Jerez, punch și apă îndulcită ținută la
gheață. Nici un servitor nu era de față, numai pajul ; bărbații serveau femeile.
Don Manuel se ocupa intens de Pepa. O asigură că era plină de acea liniște senină pe care o răspîndea portretul lui
Francisco. Nu bănuia însă cîtă agitație se ascundea dincolo de liniștea ei aparentă. Cît era ea de provocatoare, de emou-
vante ’, bouleversante 2. O întrebă dacă vorbește franțuzește.
— Un peu 3, răspunse ea cu un accent greoi.
Asta și așteptase, ca ea să fie mai instruită decît celelalte femei madrilene. Celorlalte, doamnelor de la Curte, unor
petimetras4 sau majas, li se puteau spune numai galanterii ușoare, cu ea însă putea discuta despre problemele vieții și
1
Impresionantă.
• Tulburătoare.
• Putin.
• Filfizoni.
71
ale spiritului. Pepa mînca, bea și asculta: prin dantela mănușii lucea, albă și delicată, carnea brațului ei.
Mai tîrziu, prin jocul evantaiului, îl lăsă să înțeleagă că nu-i este indiferent. Don Manuel spuse apoi impetuos că Goya
trebuia să-i picteze un tablou mai mare, așa cum arăta ea acuma, trebuia să-și concentreze toate forțele și s-o picteze :
trebuia s-o picteze pentru el, pentru Manuel.
Pe el, pe Goya, îl atrăsese într-o conversație dona Lucia, care se uita liniștită și cu superioritate cum se agita don
Manuel în jurul Pepei. Din felul cum o privea, după cum se apleca spre ea, oricine era silit să recunoască ce pasiune îl
cuprinsese, și dona Lucia gusta spectacolul.
Cu totul întîmplător, sorbind cîte puțin din băutura ținută la gheață, spuse :
— Mă bucur că Pepa noastră se amuză. Sărmanul copil I O văduvă atît de tînără și pe deasupra fără părinți. A suportat
suișurile și coborîșurile soartei cu o liniște admirabilă, nu găsiți ? Și, privind mereu spre don Manuel, continuă : Ce
ciudat, don Francisco, că în fond tabloul dumneavoastră a fost cel care a stîrnit interesul lui don Manuel pentru sărmana
noastră Pepa 1 Făuriți destine, don Francisco. Cu tablourile dumneavoastră, vreau să spun.
Goya crezuse că știa mai mult despre femei, decît toți ceilalți bărbați pe care îi cunoștea. Dar iată, acum această Lucie
plăcută, subțire, înaltă,' artificială și infamă se purta ca o doamnă și își bătea joc de el cu obrăznicie. In ureche îi ră-
sunau frazele nerușinate, stridente, cu care odinioară, o vînzătoare de migdale din Prado, o avellanera, o haimana, as-
muțise asupra lui pe celelalte fete din clica ei, și i se părea că e un prostănac. Nu știa măcar cit era de inițiată Pepa in
această chestiune ; și dacă nu cumva, împreună cu Lucia, își bătea joc de el. 11 cuprinse mînia, totuși se stăpîni,
răspunse monosilabic, năucit, susținînd cu o expresie inertă privirea ochilor ei voalați și depărtați unul de celălalt.
— Astăzi sînteți și mai morocănos ca de obicei, don Francisco, spuse ea amabil. Nu vă bucurați de loc de norocul Pepei
?
li păru bine cînd abatele veni spre el, dîndu-i ocazia să scape de această neplăcută conversație.
72
Dar de-abia o părăsi pe Lucia, că Pepa îl și striga. Ii ceru să-i aducă un pahar cu punch. Don Manuel observă că ea
dorea să rămînă singură cu Goya ; o înțelese și nu voi s-o indispună. Se îndreptă spre ceilalți.
— Cum arăt ? întrebă Pepa, care stătea tolănită languros în fotoliul ei.
Francisco șovăia, fusese totdeauna gata să vorbească deschis cu ea ; era vina ei dacă se despărțeau acum fără nici o
explicație și nu atît de amical cum s-ar fi putut. Dacă avea cineva vreun motiv de supărare, atunci el era acela.
— N-aș dori să rămîn mult, continuă ea. Să vin eu la tine, sau vii tu la mine ?
Figura lui Goya deveni stupidă de uimire. Ce voia ea? Atît de neroadă doar nu era, încît, fiind invitată la această serată,
să nu-și dea seama despre ce este vorba. Sau poate totuși Lucia nu o lămurise ? Poate că doar el își închipuise totul pe
dos.
De fapt Pepa aflase de cîteva zile despre ce era vorba, dar nu putea să se decidă atît de ușor cum își închipuise el. Zile
întregi se întrebase de ce nu-i vorbește și dacă nu era cazul să provoace ea o explicație. Cu tot calmul caracterului ■ei,
era îndîrjită că Goya o părăsea atît de ușor, fie de dragul carierei lui, fie pentru că voia să scape de ea, să nu-i mai stea
în cale. In toiul tuturor acestor frămîntări, își dădu seama cît de mult ținea la el.
Cu toate cele ce i se întimplaseră în viață, avea încă sentimente curate. Făcuse ocheade bărbaților și flirtase, dar Felipe
Tudo al ei fusese primul cu care se culcase. Cînd, mai tîrziu, mai ales in timpul studiilor sale de teatru, bărbați în-
drăzneți concurau pentru viudita, faptul mai mult o dezgustase decît o atrăsese. Apoi, amiralul navigase cu pînzele des-
fășurate în viața ei, ceea ce îi sporise mult încrederea în sine. Dar bucuria, adînca, adevărata bucurie o simțise de-abia
prin Francisco Goya. Era păcat că el nu o mai iubea ca altădată. Atunci cînd Lucia i-a spus că atotputernicul ministru
ține mult să facă cunoștință cu ea, a înțeles desigur că în față i se deschide un drum larg, foarte luminos Î și că visul
romanțelor sale, cu castele minunate și cu slugi smerite, se putea realiza. Se pierduse în visare, gîndindu-se cum va fi
atunci cînd ducele de Alcudia, cortejo-ul reginei, va deveni corfe/o-ul ei,
73
și, la jocul de cărți, se lăsă inșelată de dueiia mai mult ca de obicei.
Cu toate acestea, și dacă bineînțeles el voia, fusese ho- tărîtă să rămînă prietena lui Francisco, și nu-și schimbase
această hotărîre.
Așadar, îi pusese o întrebare precisă : „Să vin eu la tine în noaptea aceasta, sau vii tu la mine ?" Și el făcea o mutră atît
de stupidă, cum numai el putea s-o facă.
Fiindcă tăcea, îl întrebă mai departe, amabil :
— Ai găsit o alta, Francho ? Și cum el tot mai tăcea : Te-am incomodat ? De ce mă arunci ducelui ?
Vorbea prietenește, nu tare ; ceilalți trebuiau să creadă că duceau o conversație fără importanță.
O vedea înaintea lui, frumoasă, atrăgătoare, plăcută ochiului său de bărbat și de pictor și, oricît ar fi fost de supărător,
avea și dreptate : găsise o alta, sau mai bine zis nu o găsise, îi intrase pur și simplu în viață, acaparîndu-1 cu totul, și de
aceea o ceda pe Pepa ducelui. Dar ea avea dreptate numai în parte. Despre sacrificiul pentru Jovellanos și Spania, nu
bănuia nimic. Deodată se simți cuprins de o furie sălbatică. Mereu este neînțeles. Mai bine ar fi bătut-o.
Agustin Esteve se uita de la Pepa la Lucia și de la Lucia la Pepa. Bănuia situația. Francisco era în încurcătură. Fran-
cisco avea nevoie de el, altfel nu l-ar fi adus astă-seară aici, și asta îi arăta cît erau de strîns legați. Totuși Agustin avea
puține bucurii în seara aceasta. Stătea pierdut și îl invidia pe Francisco pentru necazurile lui. Lucia poruncise să se
aducă șampanie. Agustin, contrar obiceiului, începu să bea. El bea alternativ cînd Malaga, care nu-i plăcea, cînd
șampanie care de asemenea nu-i plăcea, și era trist.
Don Manuel găsi că a respectat destul cerințele bunei- cuviințe și că putea să se consacre din nou viuditei, ceea ce ei
nu-i displăcu. Se oferise lui Francisco, limpede și deslușit, se înjosise și, dacă Francisco o refuza cu dispreț, bine, atunci
va merge pe drumul pe care o îndrepta el. Dar atunci lucrurile trebuiau să se petreacă la fel ca in romanțele ei. Va fi
defăimată poate, dar demnă de admirație și deasupra tuturor. Să nu se creadă că un mare serici, ca acest duce, ar putea
pur si simplu să vină și s-o culeagă. Dimpotrivă, va pretinde
74
de la acest Manuel un preț bun, un preț extrem de ridicat,, mai ales că pare a fi gata să-l plătească.
Pepa Tudo se împrietenise cu Lucia Bermiidez și apăruse des la tertulia ei, dar nu asistase niciodată la seratele oficiale
pe care senor și senoia Bermudez le dădeau din cînd în cînd. Ea era rezonabilă și înțelegea că înalta societate nu primea
în cercul ei pe văduva unui mic ofițer de marină. Dar acum trebuia să fie altfel. Dacă stabilea legături cu don Manuel,
atunci nu voia să fie una din micile sale prietene secrete, ci metresa lui oficială, rivala reginei.
Don Manuel băuse, era înfierbîntat, ațîțat de șampanie și de apropierea viuditei. Voia s-o impresioneze. O întrebă dacă
știe să călărească. Era o întrebare cu totul nepotrivită : călăreau numai doamnele nobililor și ale bogătașilor. Ea
răspunse cu sînge rece, povestind că pe plantațiile tatălui ei încălecase uneori pe cîte un cal, dar aici, în Spania, numai
pe măgari și pe catîri. El îi răspunse că în această chestiune sînt multe de îndreptat. Va trebui să călărească, va arăta
dumnezeiește pe cal. Și el este un bun călăreț.
Pepa prinse ocazia :
— Spania întreagă știe — replică ea — ce călăreț bun sînteți, don Manuel. Și adăugă : N-aș putea șă vă văd călărind?
Această nevinovată întrebare era însă peste măsură de cutezătoare, era o adevărată îndrăzneală, chiar în gura celei mai
frumoase viudita din țară ; căci la exercițiile de călărie ale lui don Manuel obișnuia să asiste regina și deseori chiar și
regele. Oare nu trebuia să știe și senora Tudâ ceea ce știa fiecare om din Madrid ? O clipă ducele șovăi, dar se
dezmetici repede, văzu că se deschide o colivie mare, în care o gură frumoasă îl ruga să intre. Apoi privi această gură
frumoasă, senzuală, ademenitoare, văzu ochii verzi ai Pepei ațintiți asupra lui, liniștit, așteptînd, și își dădu seama :
dacă acum ar spune nu, dacă acum ar da înapoi, atunci ar pierde femeia, această femeie splendidă, cu părul roșu, cu
pielea albă, cu parfumul ei care îl amețea atît de plăcut. Sigur că se va putea culca cu eâ, chiar dacă ar spune nu ; dar el
voia mai mult, voia s-o aibă mereu în preajma lui, totdeauna cînd ar fi' dorit-o, întotdeauna ; voia s-o aibă cu totul
pentru sine. înghiți în gol, bău, înghiți din nou și spuse :
7S
— Desigur, senora. Firește, dona Josefa. Va fi o onoare pentru mine să călăresc în fața dumneavoastră. Curtea pleacă
peste cîteva zile spre Escorial. Dar va veni o dimineață cînd devotatul dumneavoastră servitor, Manuel Godoy, se va în-
toarce la Madrid, la vila lui, se va scutura pentru cîteva ore de grijile și treburile statului și va călări în fața dumnea-
voastră, va călări pentru dumneavoastră, dona Pepa. Era pentru prima oară cînd îi dezmierda numele.
Pepa Tudâ triumfa în sinea ei. Se gîndea la romanțele cunoscute : ceea ce-i spusese acuma don Manuel suna poetic, ca
și în romanțele ei. Multe se vor schimba pentru ea în viață, ■și multe chiar și in viața lui don Manuel. Și unele, chiar și
în viața lui Francisco. Ea va fi în stare să-i facă servicii sau -să i le refuze. Natural, nu i le va refuza. Dar — și-n ochii ei
verzi se aprinse o clipă dorința de răzbunare — îl va lăsa să -simtă că ea e aceea care-1 ajuta in carieră.
Senor Bermudez vedea cit se străduiește don Manuel să 'fie pe placul Pepei și îl cuprinse teama. Adesea se arătase
vijelios ducele său, dar niciodată nu se frămîntase ca acuma. Trebuia să bage bine de seamă să nu facă vreo prostie. Du-
cele era uneori prea sigur de regină. Dona Maria Luisa nu avusese nimic împotrivă ca el, din cînd în cînd, să aibă vreo
■aventură, dar nu era femeia care să-i tolereze o legătură serioasă. Chestia aceasta cu văduva Tudo nu părea să fie din-
tre acelea care să rămînă doar o desfătare duminicală. Cînd dona Maria Luisa se înfuria, nu cunoștea nici o limită :
atunci -era în stare să lucreze împotriva politicii lui don Manuel, a ei, a politicii lui Miguel. Dar el nu voia să-și facă
griji premature, își întoarse fața de la Manuel și Pepa și se uită la dona Lucia. Cît de frumoasă era, ce aer distins avea I
Bineînțeles, de cînd printre tablourile sale atîrna portretul lui Francisco, -frumusețea ei feminină nu-i mai părea atît de
limpede ca odinioară. In lungii ani de nesfîrșit studiu, găsise reguli bine stabilite : citise pe preferatul său Shaftesbury și
înțelegea ușor ce era frumos și ce nu. Acum însă limitele începeau să se contopească și din amindouă Luciile, din cea
pictată și din cea în viață, radia o sclipire care îl umplea de neliniște.
De cînd obținuse consimțămîntul de-a-1 vizita pe don Manuel la manej, Pepa devenise mai apropiată. îi povesti de co-
pilăria ei, de plantațiile de zahăr, de sclavi, și chiar de buna
76
ei cunoștință, da, de prietena ei Tirana, marea artistă cu care luase lecții.
Desigur că arăta minunat pe scenă, îi declară îndată don Manuel înflăcărat: gesturile ei măsurate și totuși elocvente»
figura ei expresivă, vocea ei care îți intră în singe îl convinseseră din primul moment că era în adevăr destinată scenei.
— Desigur că și cîntați ? întrebă el.
— Puțin, răspunse ea.
— îmi veți permite să vă aud o dată cîntînd ? se rugă el,
— Cînt numai pentru mine însămi, spuse ea.
Și, deoarece don Manuel făcu o figură dezamăgită, Pepa adăugă cu vocea ei plină, leneșă, privindu-1:
— Cînd cînt pentru cineva, simt că l-aș lăsa să se apropie foarte mult de mine.
— Pentru mine cînd veți cînta, dona Pepa ? ceru el, încet, cu lăcomie.
Ea nu răspunse însă nimic, dimpotrivă, închise evantaiul, refuzînd.
— Pentru don Francisco ați cîntat ? întrebă don Manuel gelos.
Pepa se întunecă la față. Cuprins de o aprigă căință, el se rugă :
— Iertați-mă, dotia Pepa. N-am voit să vă jignesc. Dar îmi place muzica. N-aș putea să iubesc o femeie care nu simte
muzica. Eu însumi cînt puțin. Permiteți-mi să cînt pentru dumneavoastră, se rugă el.
în Madrid se povestea că cea mai mare plăcere a donei Maria Luisa era să-și audă favoritul cîntînd, dar don Manuel se
lăsa mult timp rugat înainte de a-i face voia și, de trei ori din patru, refuza. Pepa arătă o amabilitate rece, în sinea ei însă
era foarte mîndră că de la prima lor întîlnire îl făcuse pe duce atît de docil.
— închipuiește-ți, Lucia — strigă ea — ducele vrea să cînte pentru noi.
Toți fură surprinși.
Pajul aduse chitara. Don Manuel puse un picior peste celălalt, acordă chitara și începu să cînte.
77
Prima bucată pe care o cîntă acompaniindu-se singur fu vechea și sentimentala romanță a flăcăului care, chemat sub
arme, trebuia să plece la război ;
înainte, înainte se duce armada, Și Rosita mea rămîne, O, Rosita mea '
Cînta bine și cu sentiment, vocea îi era exersată.
— Mai cîntați-ne I Mai cîntați-ne ! se rugau doamnele, măgulite, și don Manuel cîntă un cuplet, o seguidilla bolera *,
aria sentimental ironică a toreadorului care, compromis în arenă, nu mai poate să se arate în fața lumii, așadar cu atît
mai puțin în fața taurilor. Mai înainte, două sute de madrilene, majas, petimetras, frumoase și elegante, chiar și două
ducese s-au încăierat pentru el, acum putea să fie mulțumit dacă o fată din satul lui natal îl mai primea în cocioaba ei.
Asistența aplaudă puternic, și don Manuel se bucură. Puse chitara deoparte. Dar doamnele îl rugară să mai cînte.
Ministrul ezită la început, dar apoi, ademenit, se declară dispus să execute o adevărată tonadilla 2 ; avea însă nevoie
pentru aceasta de un al doilea cîntăreț, și se uită la Francisco. Goya iubea cîntecul și, stimulat de vin, era tocmai dispus
pentru o tonadilla. Amîndoi se înțeleseră și, murmurînd încet, în surdină, făcură o probă. Apoi îi dădură drumul : cîn-
tară, jucară și dansară tonadilla catîrgiului. Păzitorul de ca- tîri îl insultă pe clientul lui iar acesta devine tot mai preten-
țios. Călătorul gonește nebunește și pe animal și pe păzitor, și nu vrea să descalece la urcuș; în sfîrșit, mai este și un
calic, și la prețul convenit nu vrea să mai adauge nici un cuarto3, în mijlocul certei și înjurăturilor continue ale celor
doi, răsună zbieretul catîrului, reprodus cu naturalețe cînd de Manuel, cînd de Francisco.
Cîntau și dansau cu pasiune primul-ministru și pictorul Curții maiestăților lor catolice. Cei doi mari seniori, elegant
îmbrăcați, nu imitau numai pe păzitorul care înjura și pe călătorul zgîrcit: părea că sînt chiar aceste două personaje. Se
depășiseră și unul și celălalt.
1
Cîntec și dans spaniol.
1
Piesă de teatru în care apar cuplete (revistă).
s
Monedă spaniolă de aramă.
78
Doamnele îi priveau, însă abatele și senor Bermudez se întrețineau în șoaptă. Pe măsură ce don Manuel și Goya se
aprindeau tot mai mult, amuțiră și ei, uimiți de tot ceea ce vedeau și, zîmbind, simțiră pentru amîndoi un ușor dispreț,
provenit din conștiința superiorității și a educației lor. Cum se mai osteneau barbarii să placă femeilor, cum se mai înjo-
seau și cum nu-și dădeau seama de ceea ce fac I
Apoi, în sfîrșit, Manuel și Francisco, care cîntaseră și săriseră destul, răsuflară istoviți, fericiți.
Atunci însă, spre surprinderea tuturor, se produse un altul, don Agustin Esteve.
Beția trecea la spanioli drept ceva de disprețuit, ea îi lua omului demnitatea. Don Agustin nu-și amintea să-și fi băut
vreodată mințile. Astăzi, totuși, băuse mai mult decît ar fi trebuit și era conștient de ceea ce făcuse. Era întărîtat contra
lui însuși, dar și împotriva celorlalți oaspeți. lată-i pe acești doi bărbați, pe Manuel Godoy, care se intitula duce de Al-
cudia și își atîrna pe burtă scînteietoarele podoabe de aur, și pe Francisco Goya, care-și risipea ca pe niște lături arta și
talentele. Norocul îi ridicase pe amîndoi de jos de tot la cea mai mare înălțime și le dăduse tot ce putuseră visa, bogăție,
putere, stimă, femei dorite. Și în loc să aducă mulțumiri smerite cerului și ursitei, se făceau de rîs, mugind și dănsînd ca
niște porci înjunghiați, în prezența celei mai minunate femei din lume. Și el, Agustin,, trebuia să asiste, să privească și
să bea șampanie de care era sătul pînă-n gît. Avea acum cel puțin curajul cuvenit să le spună pe șleau părerea sa, atît
abatelui cît și lui don Miguel, măgarului savant, cu fața ca de pergament, care nu-și dădea seama cine era dona Lucia.
Cu vocea lui bolovănoasă, Agustin începu să vorbească pe larg despre savantlîcul sec al anumitor domni. Ei trăncăneau
despre un grec și despre un neamț, despre Aristotel al lor și despre Winckelmann al lor. Asta nu era greu, cînd avuseseră
destui bani pentru studii și timp suficient și cînd fuseseră colegiales 1 cu gulere de filfizon și ghete încătără- mate, nu ca
un anumit Agustin Esteve care trebuie să se spetească ca manteista 2 muncind pentru ca să-și cîștige sau să cerșească
supa pentru seară. Da, anumiți domni avuseseră
1
Bursieri ai unui colegiu.
!
Cel care audiază cursurile unei școli publice.
79
cei douăzeci de mu de reali necesari pentru banchetul lor, pentru lupta lor de tauri și pentru diploma lor de doctor.
Și alții, care n-au nici un doctorat, dar au în degetul cel mic mai multă înțelegere pentru artă decît cele patru universități
la un loc și întreaga academie cu diverșii ei doctori, sînt siliți să înghită șampanie pînă nu mai pot și să picteze cai sub
fundurile generalilor învinși.
Paharul de vin al lui Agustin se răsturnă j se întinse și el peste masă, respirînd greu.
Abatele spuse însă amabil:
— Așa, acum a cîntat și don Agustin tonadilla lui.
Don Manuel avea înțelegere pentru uscățivul tovarăș al pictorului.
— E beat ca un elvețian, își dădu cu părerea, binevoitor, ducele, soldații din garda elvețiană fiind cunoscuți prin faptul
că în serile de permisie cutreierau străzile, în șiruri lungi, braț la braț, beți, răcnind și legîndu-se de trecători. Don Ma-
nuel observă satisfăcut deosebirea între beția grea, răutăcioasă, iritabilă a lui Agustin și propria lui beție ușoară, bine-
voitoare, plăcută. Se duse și se așeză lîngă Goya, pentru ca, bînd mai departe, să-și descarce inima față de pictor, față
de prietenul înțelept și mai în vîrstă, care simțea ca și el.
Don Miguel se ocupa de Pepa. Deoarece ea avea să aibă, fără îndoială, cîtva timp influență asupra ducelui, socotea ni-
merit ca, în interesul Spaniei și al progresului, să-și asigure prietenia ei.
Don Diego se așezase lîngă dona Lucia. Era convins că se pricepe la oameni și își închipuia că o cunoaște și pe dona
Lucia. Ea pățise multe, trebuia să fie blazată, își ajunsese scopul ; era greu să cîștigi o astfel de femeie. Dar, el era în-
vățat, filozof, teoretician și își pusese la punct sistemul, strategia lui. Dacă uneori dona Lucia arăta un ușor dispreț, greu
de înțeles, în împrejurări în care ar fi fost de așteptat să fie mulțumită, se datora desigur faptului că era conștientă și
mîndră de originea ei. Ea aparținea păturii de jos a poporului, era o maja, lucru pe care nu-1 uita niciodată și care îi dă-
dea toată tăria. tAajos și majas din Madrid se simt spanioli tot atît de curați ca și nobilii, dacă nu chiar mai curați. Aba-
tele își spunea că această mare doamnă, Lucia Bermudez, e în fond o revoluționară care la Paris ar fi jucat fără îndoială
eo
un rol. Iată pe ce își întemeia el planurile. Abatele nu știa dacă don Miguel discuta cu soția lui afaceri de stat, nici mă-
car dacă Lucia manifesta vreun interes pentru ele. Totuși procedă ca și cînd Lucia ar fi fost aceea care, de pe estrada ei,
din salonul ei, conducea destinele Spaniei, Primele tatonări pentru pace avuseseră puțin succes ; Parisul se arăta neîn-
crezător. Era de bănuit însă că un preot cu trecere pe lîngă mai-marii Inchiziției și o doamnă elegantă, amfitrioana unuia
dintre cele dintîi saloane ale Europei, ar fi putut trata cu cei din Paris mult mai liber, și tocmai de aceea cu mai mult
succes decît oamenii de stat, reprezentanții Curții spaniole. Don Diego arătă că avea o anumită influență la Paris și
acces la persoane inaccesibile pentru alții. Cu precauție, presărînd multe galanterii, îi ceru sfatul și-o invită să încheie
împreună o alianță. Inteligenta Lucia își dădu bine seama că scopurile lui depășeau caracterul politic. Totuși, răsfățata
doamnă se simțea măgulită de încrederea acestui bărbat instruit, rezervat, și de rolul greu, subtil, pe care i-1 oferea. își
îndreptă penftu prima dată spre abate, cu un interes vădit, ochii ei pieziși și expresivi.
Puțin după aceea Lucia dădu semne de oboseală ; era tîrziu și ținea să mai aibă timp de dormit. Se retrase și o luă și pe
Pepa, care voia să-și mai aranjeze ținuta.
Don Manuel și Goya rămaseră. Nu observau nimic din ceea ce se petrecea în jurul lor ; beau și se ocupau de ei înșiși.
— Sînt prietenul tău, Francho — îl asigura ducele pe pictor — prietenul și protectorul tău. Noi, nobilii spanioli, am fost
totdeauna sprijinitorii artelor și eu am avut înțelegere pentru artă. Ai văzut ce fel de cîntăreț sînt. Noi ne potrivim, tu și
cu mine, pictorul și omul politic. Tu te tragi din țărani, nu-i așa, din Aragon, se cunoaște după vorba ta. Mama mea e
nobilă, dar, între noi fie zis, mă trag tot din țărani. Am ajuns prin propriile-mi forțe cineva și voi face și din tine un om
mare, te poți bizui pe mine, Francho. Noi sîntem bărbați, și tu și eu. Nu se mai găsesc mulți bărbați la noi în țară :
„Spania naște mari bărbați, dar îi consumă repede", așa spune un proverb și așa și este. Acest lucru se întîmplă din
cauza multelor războaie, rămîn din ce în ce mai puțini* bărbați. Tu și cu mine, doar noi am rămas. De aceea se ceartă
6 — Goya
81
și femeile pe noi. La Curte se găsesc o sută nouăsprezece nobili, bărbați se găsesc doar doi. Tatăl meu mă striga : „Ma-
nuel, tăurelul meu !" Tăurel mi-a zis și a avut dreptate. Dar nu s-a ivit încă toreadorul pentru acest taur, trebuie mai întîi
să se nască. Ascultă-mă pe mine, don Francisco, Francho dragă : cu norocul trebuie să te naști. Trebuie să-l ai, el nu
pică din cer. Norocul este ca și nasul, ca piciorul, ca posteriorul și altele ; îl ai sau nu-1 ai. îmi ești simpatic, Francho.
Eu sînt un om recunoscător și ție îți sînt îndatorat. N-am ochi prost de la natură, dar tu m-ai învățat mai întîi să privesc
limpede. Cine știe dacă fără tabloul tău mi-ar fi ieșit viudita în cale ? Și cine știe dacă eu, fără ajutorul tabloului tău. aș
fi putut recunoaște zeița din această femeie. Dar unde e ? Se pare că nu-i aici. Nu face nimic, se întoarce iar. Nu mă
părăsește norocul. îți spun, această senora Josefa Tudo mi se potrivește. E pentru mine. Dar tu știi, nu trebuie să ți-o
spun. Deșteaptă e, inteligentă e, vorbește franțuzește. Dar nu numai atît, e și artistă, prietenă cu Tirana. Și nu se
înghesuie, e rezervată, una dintre foarte puținele doamne. Numai acela care se apropie de ea cu adevărat poate să afle
cită muzică are în ea. Dar va veni o zi sau mai curînd o noapte, cînd voi avea voie s-o cunosc. A și sosit această noapte.
Sau tu nu ești de aceeași părere ?
Goya îl asculta cu simțurile învrăjbite, nu fără dispreț, dar totodată nu fără simpatie pe bărbatul care se îmbătase. Ceea
ce spunea era adevărul ieșit din cel mai ascuns colț al inimii sale. Și în plină beție Manuel se simțea sigur de Goya, îl
socotea prieten, era prietenul lui. Cît de ciudat se înlăn- țuiau lucrurile ! Voise să-l recheme pe Jovellanos, și se învin-
sese pe sine. Pentru aceasta o părăsise pe Pepa. Și acum don Manuel, cel mai puternic bărbat din Spania, devenise prie-
tenul lui. Acum nu mai avea nevoie de pedantul și trufașul Bayeu, fratele soției sale. Cu mult mai sigur era acum că va
deveni primul pictor al regelui, împotriva oricărei adversități, datorită legăturii lui cu ducele. Negreșit, nu ai voie să-ți
provoci ursita, și ceea ce spusese mai înainte don Manuel despre noroc fusese destul de îndrăzneț. El, Francisco, nu era
îndrăzneț. El era conștient de puterile necunoscute care plutesc mereu în jurul fiecăruia. își făcu cruce în sinea lui și se
gîndi la vechiul proverb : „Norocul are picioare iuți, neno-
82
io cui are aripi". Multe i se mai puteau întîmpla înainte de a deveni primul pictor al regelui. Don Manuel avea desigur
dreptate, se potriveau ămîndoi, erau bărbați. Și de aceea, în ciuda puterilor obscure, el era sigur pe sine. Astăzi, pentru
el exista numai un singur noroc : nu era o diplomă cu o pecete regească, ci avea, o figură ovală, brună deschis, mîini
subțiri, cărnoase, de copil, și era chatoyante, sclipea ca o pisică. Și, chiar dacă l-a lăsat să aștepte deznădăjduit atîta
timp, l-a invitat pînă la urmă la Moncloa, la palatul Buenavista, scriind aceasta cu propria-i mină.
Don Manuel flecărea mai departe. Deodată se întrerupse. Pepa reveni, proaspăt fardată.
Luminările arsegeră cu totul, și în încăpere era miros de vin stătut, iar pajui pe jumătate adormit ședea pe scaunul lui,
mort de vboseală. Agustin, sforăind, se ghemuise pe marginea mesei, peste farfurie, cu capul mare ca o movilă așezat
pe braț, cu ochii închiși. Și don Miguel părea obosit. Ea însă, Pepa, ședea, leneșă, ca totdeauna, dar cu carnația proas-
pătă și strălucitoare.
Setior Bermudez se apucă să aprindă noi luminări. Dar don Manuel, surprinzător de treaz acum, îl împiedică.
— Lăsați, don Miguel — zise el — nu vă osteniți. Și cea mai frumoasă petrecere trebuie să aibă un sfîrșit.
El se îndreptă spre Pepa, uimitor de sprinten, și se înclină adine.
— Acordați-mi onoarea, doiia Josefa — spuse cu voce lingușitoare — să vă conduc acasă.
Pepa îl privi cu ochii ei verzi, prietenoasă, indiferentă, jucîndu-se cu evantaiul.
— Mulțumesc mult, don Manuel, răspunse ea și dădu din cap.
Și pe dinaintea lui don Francisco
Trecură Manuel și Pepa.
Afară, ațipită, ședea chircită Dueiîa. Surîzind,
Pepa o deșteptă, și sereno Sări să deschidă.
Tn tropăitul cailor, Mîndrul cupeu al lui don Manuel Trase in fața porții. Slujitorul
«* 83
Cu ciorapi roșii deschise portiera. Duduind plecară cu trăsura
Manuel și Pepa, pe străzile Madridului Nocturn, spre casă.
10
Puține zile mai tîrziu, in timp ce Goya lucra, de altfel fără nici o tragere de inimă, la tabloul lui don Manuel, se înfățișă
un vizitator neașteptat. Don Gaspar Jovellanos. Ministrul își îndeplinise promisiunea fără întîrziere.
Cînd îl văzu intrînd în atelier pe admirabilul bărbat de stat, figura uscățivă a lui Agustin se umbri de jenă, de bucurie și
de venerație. Chiar Goya se simțea încurcat, mîndru și rușinat de faptul că marele bărbat venise să-i mulțumească atît
de grabnic.
— Pot să spun — începu don Gaspar — că în tot timpul surghiunului meu nu m-am îndoit o clipă că, pină la urmă,
adversarii mei vor trebui să mă recheme. Progresul este mai tare decît voința tiranică a cîtorva corupți. Dar, fără inter-
venția dumneavoastră, don Francisco, ar mai fi durat timp îndelungat. Este o confirmare și o mîngîiere cînd prietenii,
apărînd interesele patriei, îndrăznesc să rostească o vorbă temerară. Și este îndoit de plăcut, cînd o asemenea vorbă e
rostită de un bărbat de la care, la drept vorbind, nu te așteptai la așa ceva. Primiți mulțumirile mele, don Francisco.
Jovellanos vorbea cu demnitate ; fața sa severă, încrețită și osoasă rămase posomorită. Cînd termină, se înclină.
Goya știa că în cercul liberalilor erau obișnuite cuvintele mari ; lui însă nu-i plăcea patetismul. Frazele ceremonioase
ale vizitatorului său îl indispuseră și răspunse vag. Apoi, mai însuflețit, își exprimă părerea că don Gaspar arăta
îmbucurător de sănătos și puternic.
— Da — răspunse mînios Jovellanos.— dacă unii oameni au crezut că în exilul meu am să mă consum în mîhnire $i
necaz, atunci s-au înșelat. îmi iubesc munții. M-am cățărat, am vînat, am studiat în liniște, și după cum bine spuneți, nu
mi-a mers rău.
84
— Se vorbește — spuse Agustin plin de respect — că în acest timp de liniște ați conceput multe cărți importante.
— Aveam timp liber — răspunse Jovellanos— și am pus pe hîrtie cîteva din ideile mele. Sînt încercări asupra unor
teme filozofice și de economie politică. Prieteni apropiați au socotit manuscrisele mele destul de importante pentru a le
trece prin contrabandă în Olanda. Dar, desigur, la Madrid n-au ajuns decît puține sau de loc.
— Cred că vă înșelați, do;» Gaspar, spuse Agustin surî- zînd, răgușit și entuziasmat. Există, spre exemplu, un ma-
nuscris, nu voluminos, dar de preț, cu titlul „Pîine și circul de tauri". Ca autor, ce e drept, semnează un anume don Can-
dido Nocedal, dar cine a citit o dată o operă a lui Jovellanos știe cine este acest Nocedal. Doar unul singur scrie în
Spania în acest fel.
Obrazul uscățiv, brăzdat al lui Jovellanos se roși. Agustin însă, entuziasmat, continuă :
— Inchiziția a vînat lucrarea, și cine se lăsa surprins citind-o, aceluia nu-i mergea bine. Dar madrilenii noștri nu s-au
lăsat speriați. Au copiât-o încă o dată, și mulți o știu pe dinafară. Și începu să citeze : „Madridul are mai multe biserici
și capele decît case de locuit, mai mulți preoți și monahi decît laici. La fiecare colț de stradă sînt oferite moaște false și
știri scornite despre minuni. Religia constă din formalități absurde, dar din cauza frățiilor numeroase a pierit fra-
ternitatea. în fiecare ungher al Spaniei putrede, descompuse, ignorante, superstițioase atîrnă cîte-o icoană murdară. Ne
ducem în fiecare lună la spovedanie, dar persistăm zilnic, pînă la moarte, în imoralitatea noastră. Nici un păgîn nu e atît
de barbar și criminal cum sîntem noi, creștinii spanioli. Ne temem de temnițele Inchiziției, dar nu ne este frică de ju-
decata de apoi."
— Don Căndido Nocedal are dreptate, răspunse Jovellanos zîmbind.
în acest timp, Francisco asculta înciudat și cu teamă frazele răsunătoare și furioase rostite de Agustin sub acoperișul lui.
Goya nu iubea biserica și autoritatea ei, dar asemenea vorbe îndrăznețe și nelegiuite erau periculoase, ele puteau să
asmuță Inchiziția pe urmele oricui. De asemenea, ele provocau destinul. Se uită la Fecioara de Atocha și se închină.
Dar, în
85
sinea lui, pictorul se văzu obligat să observe schimbarea care se petrecuse cu Jovellanos : fața aspră îi devenise blîndă,
gusta umorul situației ; cineva îi cita frumoasele fraze, trimise din surghiun la Madrid sub nume străin, prin
contrabandă. Goya văzu ce se petrece sub trăsăturile dure și știa acum, în ciuda asprimii capricioase a virtuților lui
Jovellanos, cum îl va picta pe acest mare bărbat.
Jovellanos începu să depene tihnit, fără înconjur, amintiri din trecutul său politic. Povesti cîte ocoluri viclene trebuise
să facă pentru a obține unele măsuri progresiste. Dăduse, de exemplu, o dispoziție prin care se interzicea aruncarea
gunoaielor Madridului pe străzi. După aceasta, adversarii prezentaseră un aviz medical prin care arătau că aerul rarefiat
al Madridului, dacă nu va fi îngroșat prin exalările gunoaielor, ar cauza boli primejdioase. El însă, Jovellanos, îi bătu
prin alte avize medicale t aerul Madridului este într-adevăr prea rarefiat; dar, prin fumul și funinginea întreprinderilor
industriale pe care le adusese el la Madrid, aerul se va îndesi îndeajuns.
Don Gaspar își pierdu însă turînd dispoziția prietenoasă și alunecă pe panta unor acuzații din ce în ce mai sălbatice
împotriva regimului.
— Cîndva — susținea el cu patimă — noi, prin micșorarea impozitelor, am îmbunătățit viața clasei de jos. Am realizat
ca cel puțin un copil din opt să poată merge la școală. Iar cînd ne soseau corăbiile cu aur din America, am făcut chiar și
mici rezerve. Regimul actual a risipit iarăși totul. Ei nu au înțeles, acești domni și doamne, că risipa Măriei Antoinette a
fost una din cauzele principale ale revoluției. Ea risipea în mod sălbatic. Ei țin favoriți și cai englezești și arabi în loc să
întărească armatele. Noi încurajam cultura și prosperitatea •, ei au semănat ignoranță și mizerie și acum culeg pustiire
și înfrîngere. In timpul nostru, culorile spaniole erau galben și roșu, sub ei, ele sînt aur și sînge.
Lui Francisco cuvintele lui Jovellanos îi părură caraghioase și exagerate. In anumite cazuri poate să fi avut dreptate ;
dar ura îi falsifica imaginea de ansamblu, și dacă Goya l-ar fi pictat acum, ar fi trebuit să înfățișeze un posedat sumbru,
cu frunte îngustă, și nimic altceva. In același timp însă, acest Gaspar Jovellanos era fără îndoială unul dintre bărbații
R6
cei mai înțelepți și cei mai virtuoși ai țării. Cine intra în politică trebuia să exagereze neapărat ori într-un fel, ori într-
altul. Goya era bucuros că personal nu avea nimic de-a face cu politica.
Tot timpul, Jovellanos cercetase cu priviri întunecate tabloul lui don Manuel. Acuma ridică degetul și arătă în mod
acuzator spre duce, care, pe jumătate terminat, îl privea trufaș de pe pînză,
— Dacă acest domn și doamna sa — se înfurie el — nu ar fi niște risipitori atît de sălbatici, atunci ar exista bani mai
mulți pentru școli. Dar ei tocmai acest lucru nu-1 doresc. încurajează ignoranța pentru ca poporul să nu afle unde se
găsesc cauzele suferințelor lui. Cum vă explicați faptul că sărmana Franță e victorioasă împotriva lumii întregi ? Vă voi
spune eu. domnii mei. Pentru că poporul francez iubește rațiunea și virtutea, pentru că are caracter. Dar noi ce avem ?
Un rege fără creier, o regină care nu admite nimic altceva decît poftele ei dezmățate, și un prim-m.inistru care aduce cu
sine o unică dovadă a capacității sale : șalele viguroase.
Francisco era revoltat. Carol al IV-lea, lucru cunoscut, nu era peste măsură de deștept, și dona Maria Luisa era capri-
cioasă și pornită spre desfrîu ; dar regele era binevoitor și demn în felul său, iar regina diabolic de inteligentă. Ea
dăruise țării un șir întreg de ihfanți și infante plini de viață. Și chiar cu don Manuel, dacă nu este întărîtat, te poți foarte
bine înțelege. în orice caz, el, Francisco, se bucura că aceste personalități l-au socotit demn de prietenia lor. Era convins
că puterea era acordată regilor prin grația lui Dumnezeu și, dacă Jovellanos credea cu adevărat ceea ce vorbise, atunci
nu era spaniol și n-avea decît să se cărăbănească în Franța, în țara celor fără Dumnezeu și a răzvrătiților.
Dar Goya se înfrînă și spuse numai :
— Don Gaspar, nu sînteți puțin nedrept cu ducele ?
— Puțin ? întoarse întrebarea Jovellanos. Cred că foarte mult. Nu vreau să fiu drept cu această secătură. Faptul că a fost
nedrept cu mine e unul dintre multele lui păcate și 1-1 iau cel mai puțin în nume de rău. Nu se poate face politică
aplicînd strict ideea de justiție. Virtutea nu este identică cu dreptatea. Virtutea cere ca uneori să fii nedrept.
87
Continuînd să fie calm și gustînd ironia și echivocul situației, Goya spuse :
— Dar, pînă la urmă, don Manuel și-a dat totuși osteneala să repare răul ce vi l-a făcut. Altfel de ce v-ar fi rechemat ?
Cu privirea mînioasă ațintită asupra portretului pe jumătate terminat, Jovellanos răspunse :
— Faptul că trebuie să fiu recunoscător acestui om mă face să-mi pierd somnul. Totuși, cu una din acele schimbări
subite care făceau să i se uite pentru totdeauna multe ieșiri aspre, colțuroase și respingătoare, Jovellanos continuă : Dar
să nu mai vorbim despre aceasta, să vorbim despre artă, despre arta dumneavoastră. Vă sînt îndatorat, don Francisco, și
cînd mă gîndesc la arta dumneavoastră, mă bucur. După cîte am auzit, sînteți acum unul dintre cei mai mari pictori-
portretiști ai țării.
Pe cînd vorbea astfel, figura lui don Gaspar era strălucitoare, seducător de amabilă. Goya se bucură din inimă de
spusele lui, dar bucuria îi fu de scurtă durată, căci imediat don Gaspar deveni din nou nesuferit și comentă :
— Mi se spune că unele dintre lucrările dumneavoastră se ridică chiar la înălțimea lui Bayeu și Maella.
Chiar și Agustin tresări.
Jovellanos, plimbîndu-se prin atelier, privi în tăcere, îndelung scrupulos, și cu toată seriozitatea tablourile și studiile lui
Goya.
— Tocmai fiindcă vă sînt îndatorat, don Francisco — spuse el în sfîrșit — sînt obligat să fiu sincer. Puteți mult, poate
cu adevărat tot atît de mult cît Bayeu și Maella, dacă nu chiar mai mult. Dar dumneavoastră experimentați 'prea variat
adevărurile realității, dumneavoastră vă jucați cu culoarea, desființați linia. Cu aceasta vă stricați talentul. Luați-vă ca
model pe Jacques-Louis David. De un asemenea pictor am avea noi nevoie aici, la Madrid. Un Jacques-Louis David s-
ar fi aprins de mînie împotriva Curții și putreziciunii ei. El n-ar picta dame elegante, ci pe Jupiter tunînd și ful- gerînd.
„Bătrîn smintit", se gîndi Francisco, și-l văzu așa cum spune proverbul : „Repede se duce buna dispoziție a omului cînd
îl cuprinde furia".
88
Cu glas tare, și fără să-și ascundă sarcasmul, întrebă :
— Să vă fac un portret, don Gaspar?
Un moment păru că Jovellanos va izbucni. Dar se reținu și răspunse aproape amabil:
— Păcat că nu luați în serios obiecțiunile mele, don Francisco. Vă rog să credeți că vorbesc cu toată seriozitatea. După
politică, nimic nu-mi place mai mult decît arta. Talentul artistic unit cu pasiunea politică ar putea să realizeze culmea pe
care omul e în stare s-o atingă. Un Jacques-Louis David n-ar fi pentru această țară de un folos mai mic, decît un
Mirabeau.
La început, după plecarea lui Jovellanos, Francisco dădu din umeri ; apoi se înfurie însă. Trebuise să asculte mut ab-
surditățile de dascăl ale acestui moralist.
— Ar fi trebuit lăsat să stea în munții lui, izbucni el întorcîndu-se șpre Agustin. Tu ești vinovat. Tu m-ai privit cu ochii
tăi neghiobi, fanatici, plini de reproș, din cauza ta mi-am pierdut mințile și-am acceptat. Și acum, cine știe cît timp
trebuie să-l suport pe acest pedant plictisitor în jurul meu. Cînd se uită la paletă, se usucă vopselele pe ea.
De data aceasta, Agustin nu tăcu.
— Nu vorbiți astfel, replică el ursuz și provocator. Firește că e greșit ceea ce spune don Gaspar despre dumneavoastră
și despre David. Dar are dreptate că ar dori să pună astăzi, aici în Spania, arta în slujba politicii. Și de acest lucru ar
trebui să țineți și dumneavoastră seama.
Goya, în loc să țipe, așa cum se așteptase Agustin, spuse cu glas reținut, totuși plin de dispreț și-nveninat:
— Cine s-a găsit să-mi facă morală I Omul care, dacă are o zi bună, realizează un fund de cal. Unde e politica la fundu-
rile tale de cal ? David-ul Spaniei! Ce imbecilitate I David al Spaniei, asta poți tu să devii, don Agustin Esteve. Pentru
acest lucru e de ajuns talentul tău.
Totuși, Agustin, cu părul răvășit pe capul lui mare, prelung și repezit înainte, continuă posomorit și înverșunat:
— Să vă spun ceva, don Francisco, să-ți spun ceva, Francho, domnule pictor al Curții și membru al Academiei. El, don
Gaspar, are de o mie de ori dreptate, oricît te-ai strîmba'și ai împroșca venin. Tablourile tale, cu tot talentul tău, sînt un
spanac, don Francisco Goya, pînă și fundurile mele de cal au
roai mult sens și valoare politică decît mutrele lascive ale marilor tale doamne. Și atîta timp cît rămîi. neutru în mod atît
de laș, atîta timp cît nu ai nici o părere și nu manifești nici una, întreaga ta pictură nu face două parale. Arătă spre
portretul lui don Manuel. Ai curaj să te ui'p la tabloul acesta ? E o rușine, o adevărată rușine. Que verguenza ! Mîz-
gălești de o săptămînă la el și nu iese nimic. Știi prea bine ! Ai pictat o minunată uniformă și minunate decorații în
culori minunate, dar figura e searbădă, totul e searbăd. Ai mînjiit, nu ai pictat. Și de ce ? Pentru că vrei să-l faci frumos
pe don Manuel al tău. Pe Manuel al tău, care este de același soi cu tine, arogant, vanitos și lamentabil de preocupat de
mica lui reputație. De aceea nu îndrăznești să-1 pictezi așa cum este. Ți-e teamă de adevăr, de adevărul lui și de
adevărul tău. Ești un căcăcios.
Paharul se umpluse însă. Goya, întinzînd înainte capul său rotund, leonin, de țăran, se repezi la Agustin cu pumnii
strînși. Oprindu-se în fața lui, la un pas, îi porunci periculos de încet:
— Ține-ți botul, paiață nenorocită !
— Nici nu mă gîndesc, răspunse Agustin. Mînjești și mîzgălești zece ore pe zi și ești mîndru de silința ta și de multele
tale sute de tablouri. Nu ești decît un leneș ușuratic, imoral și neglijent. Te ferești, ești laș, jiu-ți meriți talentul. Ai făcut
portretul acela al donei Lucia și-ai găsit lumina și atmosfera ta nouă. Dar, ce folos ? în loc să te concentrezi, în loc să te
lupți, pînă cînd vei stăpîni definitiv ceea ce ai descoperit, te bizui pe mîna ta și mîzgălești înainte, cu încăpățînate, după
vechiul tău tipic.
— Tacă-ți gura, cîine 1 spuse Goya, atît de amenințător, că oricine s-ar fi dat înapoi. Dar nu Agustin. Văzîndu-1 că
respiră greu, înțelese că prietenul, dușmanul de o clipă, va cădea imediat din pricina mîniei în surzenie, și ridică vocea :
— Manuel al tău — strigă el — va fi probabil mulțumit cu porcăria asta. Dar e o porcărie, o porcărie de efect și tocmai
de aceea o mai mare porcărie. Știi bine acest lucru. Și de ce ai dat greș atît de lamentabil ?. Pentru că. ești un leneș
împuțit. Pentru că nu vrei să te mai concentrezi. Ce rușine ! Que verguenza! Pentru că aștepți o femeie care nu-ți spune
numaidecît da, si care probabil nici nu merită s-o astepti.
90
Cele din urmă cuvinte pe care le auzi Goya fură : „Que vergiienza! Apoi, îl cuprinse un nor roșu întunecat de mînie,
simți ca o lovitură în urechi și în creier, și nu mai auzi nimic.
— Afară I răcni el. Du-te Ia Jovellanos al tău. Pictează-1 pe el. Pictează-1, precum David al tău l-a pictat pe Marat, în
baie, ucis ! Afară, îți spun. Afară I Și pentru totdeauna.
Francisco nu mai auzi ce răspunse Agustin. îl vedea numai mișcînd buzele. Voi să se repeadă la el. Insă Agustin plecă.
Ieși afară grăbit, stîngaci, cu mersul țeapăn.
Francisco Goya rămăsese buimac Și singur cu portretul lui Manuel Pe jumătate terminat. „Oue vergiienza /', Spuse el,
ca pentru sine. Și încă, Și încă o dată : „Ouă vergiienza, que vergiienza /' Fugi apoi, grăbit, alergă După celălalt, strigind
tare, țipînd, Căci el nu putea să-și mai audă Sunetul vocii, urechea încă îl refuza : „Stai — Striga el — rămîi, măgarule.
Lasă-mă să vorbesc pînă Ia Capăt. Da, așa ești tu. îmi spui cele mai ordinare lucruri Și dacă eu îți răspund ceva, Atunci
te superi ca o Bătrîioară mătușă-infantă.*
11
La aproape jumătate din cei o sută nouăsprezece nobili ai Spaniei, Francisco Goya le făcuse portretele. Le cunoștea
defectele, micile lor slăbiciuni omenești, se învîrtea printre ei ca printre ai lui. Cu toate acestea, acum, în drum spre
Moncloa, unde fusese invitat la ducesa de Alba, simțea o teamă pe care o mai simțise doar atunci cînd, foarte tînăr,
trebuise să apară pentru prima dată în fața contelui de Fuendetodos, atotputernicul stăpîn al tatălui său.
91
Făcea haz pe propria lui socoteală. De ce se temea, și ce spera ? Mergea la o femeie care îi făcuse avansuri vădite j nu
încăpea nici o îndoială. Dar, atunci, de ce nu dăduse atîta timp nici un semn de viață ?
Era drept, fusese foarte ocupată ultimele săptămîni. Auzise multe despre ea : tot orașul vorbea de ceea ce făcea și
dregea Alba.
Oriunde se găsea, nu se putea să nu-i audă numele, și, cu toate că-i era teamă de acest lucru, totuși îl dorea.
Știa că acest nume producea același efect în cîrciumile frecventate de majos și majas, ca și în saloanele nobililor. Era
ocărită, se clevetea pe seama ei, punîndu-i-se în seamă cele mai desfrînate fapte, dar în același timp toată lumea era
încîntată că strănepoata celui mai sîngeros bărbat al Spaniei, a mareșalului Alba, era atît de strălucitor de frumoasă, atît
de copilăroasă, atît de trufașă, atît de capricioasă și de glumeață. Acum intra în vorbă cu tinerii de pe stradă despre
viitoarele lupte de tauri, acum trecea orgolioasă fără să răspundă la vreun salut. Alteori, își manifesta în mod provocator
înclinația pentru tot ce era francez, pentru ca deodată să se arate în cel mai înalt grad ca o spaniolă, ca o adevărată maja.
Și mereu căuta ceartă cu regina, italianca, străina.
Pe scurt, Cayetana de Alba nu trăia mai puțin măreț și extravagant decît regina : ea avea capricii tot atît de costisitoare
și abia dacă era mai virtuoasă. Cînd torero Costilla- res închina reginei taurul lui, era liniște, dar cînd îl închina Albei,
arena întreagă jubila.
Din partea ei era o sfidare că pusese să i se clădească noul castel tocmai acuma, cînd, din cauza războiului, țara trecea
prin cele mai mari lipsuri. Oare nu risipa cu care Marie Antoinette își construise Trianon-ul fusese unul din motivele
care o aduseseră la ghilotină? Totuși, surîzătoare și semeață, în neînfrînata ei trufie caracteristică unei Alba, doria
Cayetana continua — de acolo unde aceasta trebuise să le sfîrșească — faptele nesocotite ale Măriei Antoinette. Și
puțini oameni, ca și Francisco de altfel, ar fi putut spune dacă o admirau sau o urau pentru faptele ei. Acestea erau
relațiile permanente dintre madrileni și Alba. Se supărau pe ea. Făceau haz de ea. O iubeau.
.92
Palatul era mic ; fuseseră invitați numai prietenii cei mai apropiați Cayetanei și nobilii de cel mai înalt rang. Că îl nu-
mărase printre ei îl făcea pe Francisco mîndru și voios. Dar ducesa era imprevizibilă ca și vremea anului viitor ; poate
că nici ea nu mai înțelegea de ce îl invitase. Cum îl va primi? Va purta evantaiul lui ? Ce-i va da de înțeles prin
evantai ? Și îl va numi Goya, don Francisco sau simplu Francisco ?
Cupeul intră în curtea de la Buenavista și urcă rampa. Sobră, în estilo desornamentado al lui Herrera *, de-o unitate
impunătoare, fațada apărea monumentală. Ușa cu două canaturi se deschise. Scara interioară suia într-o pantă maies-
tuoasă, iar de sus de tot, de la capătul scării, privea distins peste vizitatori, mîndru portretul unui străbun îndepărtat al
ducesei. Goya nu se putea reține să nu aibă o strîngere de inimă în fața numelui Alba, cel dintîi nume din Spania, mai
vechi, mai vestit, mai ilustru decît cel al Bourbonilor. îmbrăcat în costumul de Curte, dar cu sufletul de țăran, Goya
urca scara cea mare, printre două rînduri de slujitori, condus de intendent. Precedîndu-1, numele lui șoptit ușor și cu
importanță zbura din gură-n gură: „Senor de Goya, pictor al regelui". Iar sus, ușierul anunță cu voce tare : Senor de
Goya, pictor al regelui.
încă în timp ce urca scara, acest senor de Goya, cu toată sfiala și demnitatea lui, observă că interiorul micului castel era
în contrast îndrăzneț, batjocoritor cu exteriorul său riguros clasic. Aici totul era luxos și vesel, în stilul creat mai înainte
cu o generație de Curtea franceză, Curtea lui Ludovic al XV-lea și a doamnei Dubarry. Voia oare stăpîna acestui palat
să arate că era și una și alta : purtătoarea celui mai mîndru și mai întunecos nume din Spania și, în același timp, o
partizană a filozofiei galante îndrăgită de apusa aristocrație franceză ?
Pe pereții palatului ei, Alba atîrnase însă cu totul alte tablouri decît acelea care împodobeau castelele asemănătoare ale
nobililor francezi : nici un tablou al lui Boucher sau al lui Watteau și nimic din ce ar fi corespuns gobelinului lui
1
Juan de Herrera, arhitect spaniol, trăiește între 1530—1597. Continuă și termină Escorialul început de Juan-Baptiste
de Toledo. Creează un stil caracteristic spaniol, sever și puternic, greoi, de-un aspect sobru, de-a dreptul rece.
93
Goya sau al cumnatului său Bayeu. Dimpotrivă, aici atîrnau pe pereți numai tablouri ale vechilor, marilor maeștri spa-
nioli, un portret de nobil întunecat, crunt, pictat de mina lui Velazquez, un sfînt posomorit al lui Ribera și un călugăr fa-
natic, și mai întunecat încă, al lui Zurbarân.
Alături de aceste tablouri ședeau nu prea numeroșii invitați. Dintre cei doisprezece demnitari mari de tot care aveau
privilegiul ca în prezența regelui să păstreze pălăria pe cap, erau cinci împreună cu soțiile lor. Era de față de asemenea
și veșnicul datornic al lui Goya, monsieur de Havre, ambasadorul moștenitorului Franței și al regentului său ; el stătea,
reprezentativ, puțin jerpelit și provocator, alături de fiica lui, în vîrstă de șaisprezece arii, drăgălașa, plăpînda Gene-
vieve. Dar mai era și abatele, don Diego. Și, mai departe, un domn blond, chipeș, cu o figură cu trăsături aspre, dar
liniștită. Goya își dădu seama, încă înainte de a-i fi fost prezentat, că era doctorul Petal, odiosul medic, bărbierul.
Dar cine mai apăru aici, demn, posomorit, virtuos, o negare vie a tuturor nimicurilor drăgălașe, nefolositoare, de care
era plin palatul ? Da, el era, don Gaspar Jovellanos, adversarul bisericii și al tronului, rechematul în silă, căruia regele
nu-i îngăduise încă să-i sărute mîna drept mulțumire pentru noua favoare. Era o îndrăzneală fără seamăn din partea
donei Cayetana că-1 invitase acuma, cînd erau așteptate maiestățile catolice. Domnii și doamnele nu știau prea bine
cum trebuiau să se poarte față de don Gaspar. îl salutau politicos și rece și evitau conversația cu el. Lui i se părea nor-
mal acest lucru. Faptul că prima doamnă nobilă.a imperiului îl invitase la o asemenea ocazie era o biruință a cauzei lui.
De altfel, nici nu prea îl trăgea inima să se amestece în clica nobililor. Stătea singuratic și semeț pe un scăunel de aur și
Goya avu senzația că mica mobilă e gata să se prăbușească sub atîta demnitate.
Ducele de Alba și mama lui, marchiza de Villabranca, salutară oaspeții. Ducele era mai plin de viață decît de obicei.
— Veți avea o mică surpriză, iubitul meu, îi spuse lui Goya.
Abatele îi explică apoi că ducesa intenționa să inaugureze sala de teatru de la Buenavista cu un concert de muzică de
cameră și că ducele însuși va cîntă. Goya nu manifesta
' 94
un prea mare interes. Era nervos, simțea lipsa amifitrioanei. I se părea ciudat că ea nu era de față să-și primească oaspe-
ții. Și pentru acest lucru abatele avu o explicație. Vrînd, ne- vrînd, trebuia să se aștepte cu vizitarea casei pînă cînd so-
seau maiestățile lor. Dona Cayetana însă nu voia să aștepte nici chiar perechea regală. De aceea își organizase un bun
serviciu de informație și urma să intre în sală imediat sau simultan cu maiestățile lor.
lat-o. De multe ori își impusese Francisco să rămînă liniștit la vederea ei, dar i se întîmplă la fel ca atunci cînd o văzuse
pe estradă. Toate celelalte lucruri, oaspeții, aurăriile, tablourile, oglinzile, policandrele, totul pieri, și în fața lui nu
rămase decît Cayetana. Era de o simplitate extremă, provocatoare. Avea o rochie albă, neîmpodobită, așa cum purtau
pesemne la Paris doamnele din republică ; din talia subțire, încinsă cu o eșarfă lată, rochia îi cădea spre pămînt largă, cu
un tiv auriu pe poale. în afară de o brățară lucioasă de aur purtată la încheietura mîinii, nu avea nici o podoabă. Părul
negru, într-o masă compactă, cădea în bucle nedisciplinate peste umerii ei goi.
Goya încremeni. Fără a tine seamă de alții, care aveau dreptul s-o salute mai înaintea lui, voi să înainteze spre ea.
Atunci însă, așa precum fusese plănuit, se auzi din vestibul, tot mai tare, strigătul :
— Maiestățile lor catolice I
Cei prezenți se rînduiră de-o parte și de alta, și Cayetana porni în întîmpinarea celor sosiți.
Majordomul, lovind cu bastonul, anunță pentru ultima dată :
— Maiestățile lor catolice și alteța sa ducele de Alcudia.
Intrară. Regele Carol al IV-lea, impunător, pîntecos, voluminos, suveranul în vîrstă de patruzeci și șase de ani, purta un
frac roșu, brodat cu argint peste care era încins cu un cordon lat, însemnul unei decorații și ordinul Lînei de Aur ; sub
braț ținea pălăria triunghiulară, în mînă un baston, iar fața lui roșie, grăsulie și jovială, cu nasul mare, cărnos, cu gura
senzuală, și cu o frunte prelungită într-o mică chelie, se ostenea să pară impunătoare. Lîngă el, la o jumătate de pas
înapoia lui, apăru doria Maria Luisa de Parma, regina, ocupînd cu malacovul ei larg toată ușa cu două canaturi, su
95
praîncărcată de bijuterii, ca statuia unei sfinte, cu evantaiul mare în mină ; penele pălăriei i se legănau măreț, aproape
atingînd boltitura înaltă a ușii. In urma lor apăru don Manuel, cu surîsul obișnuit pe figura lui frumoasă, ușor blazată,
puțin gravă.
Făcînd o reverență, Cayetana sărută mîna regelui întîi, apoi pe a doiiei Maria Luisa. Aceasta, ascunzîndu-și cu greu
uimirea, cerceta cu ochii săi mici, negri, pătrunzători rochia sfidător de simplă, în care trufașa Alba se încumetase să
primească pe maiestățile lor catolice.
Toți se strînseră laolaltă. Printre ei se găsea, ca și cînd aici i-ar fi fost locul, Gaspar Jovellanos, rebelul. Regele, care era
încet la minte, nu-1 recunoscu imediat. Apoi, tușind ușor, spuse :
— Nu ne-am văzut de mult timp. Oricum, ce mai faceți ? Arătați excelent.
Dona Maria Luisa, în schimb, nu putu să-și ascundă pentru moment penibila ei surprindere Î apoi își spuse însă că de
vreme ce bărbatul fusese rechemat, trebuia cel puțin să fie folosită priceperea lui financiară. Astfel că primi cu îngă-
duință sărutarea de mînă a rebelului.
— In aceste timpuri grele, senor — spuse ea — sărmana noastră țară are nevoie de serviciile fiecăruia, oricine ar fi el.
Așa că noi, regele și cu mine, ne-am hotărît să vă dăm și dumneavoastră ocazia să vă afirmați.
Vorbea tare, cu vocea ei de loc dezagreabilă, așa încît toți putură admira amabilitatea echivocă cu care ieși din penibila
încurcătură.
— Vă mulțumesc, maiestate, răspunse Jovellanos, folo- sindu-se și el în așa fel de vocea sa exersată de orator, încît să
fie auzit în toată încăperea. Sper că aptitudinile mele n-au ruginit în timpul îndelungat în care am fost constrîns să mă
odihnesc.
„Toate acestea trebuie să mi le plătești", reflectă Marfa Luisa gîndindu-se la Alba.
Apoi vizitară casa.
— Foarte drăguț, foarte drăguț, zicea don Carlos.
Regina însă privea cu invidie și cu aer de cunoscător detaliile prețioase ale mobilierului elegant și vesel. Arătînd spre
capodoperele vechilor pictori spanioli, care, stînd înși-
96
rate de jur împrejur, priveau în jos, ciudat de rece și de impunător, la amabila deșertăciune, spuse :
— Bizare lucruri v-ați atîrnat pe pereți, iubita mea. M-ar trece fiorii printre aceste tablouri.
Cînd ajunseră în sala de teatru, chiar și nobilii cei mai indiferenți și tăcuți izbucniră în exclamații de admirație. Fas-
tuoasă și totuși discretă, încăperea albastră cu ornamente de aur strălucea în lumina nenumăratelor luminări. Loji și
fotolii, confecționate din cel mai ales material, ademeneau ceremonios și discret. Coloanele care susțineau balconul
aveau capiteluri cu blazoane antice și aminteau că erai oaspetele unei doamne ce reunea titlurile a șapte nobili ai
Spaniei.
Acum sosi și momentul de care ducele de Alba se bucurase cu săptămîni înainte. Majordomul invită doamnele și
domnii să se așeze. Pe scenă apărură ducele, cumnata sa, dotia Maria Tomasa, și mica Genevieve, fiica lui monsieur de
Havre. Cumnata ducelui, o doamnă cu părul negru, bine făcută, părea robustă lingă Genevieve și duce, și tocmai ea
cîntă la cel mai mic dintre instrumente, la violă. în schimb Genevieve stătea în fața violoncelului, subțire, drăgălașă,
puțintică la corp și sărăcăcioasă la îmbrăcăminte. Ducele cînța la un instrument care astăzi se aude și se vede din ce în
ce mai rar, uri baryton, o viola di Bordone, un fel de vioia da gamba cu multe coarde, nu prea mare, cu un ton adine,
amestec de sunete grave și dulci.
. își acordară toți trei instrumentele, își făcură semn cu capul și începură un divertimento de Haydn. Dona Maria
Tomasa cîntă la viola ei cu calm și siguranță, Genevieve se muncea la enormul ei violoncef, cu ochii mari, plini de ar-
doare și sfială. Ducele, de obicei atît de nepăsător și absent, se însuflețea în timp ce cîntă : degetele, cînd apăsau și atin-
geau coardele, se transformau în ființe cu viață proprie ; ochii, frumoși și melancolici, îi străluceau ; corpul întreg, de
altfel atît de stăpînit, în timp ce smulgea instrumentului viața lui ascunsă, îi era în mișcare, se legăna înainte și înapoi.
Bătrîna marchiză de Villabranca își privea emoționată și în- cîntată fiul iubit.
— Nu este un artist, Jose al meu? îl întrebă pe Goya care stătea lîngă ea.
7 — Goya
97
Er insă vedea numai cu jumătate de ochi și asculta numai cu jumătate de ureche. Nu vorbise încă nici un cuvînt cu
Cayetana și nici nu știa măcar dacă ea îl observase.
Oaspeților le plăcu muzica, și elogiile cu care-1 acoperiră pe surîzătorul și istovitul duce de Alba erau sincere. Chiar
regele Carol uitase că don Jose refuzase de mai multe ori, sub pretexte nu prea bine mascate, să cînte în cvartetul său, și
se pregătea să-i spună ceva binevoitor. Burduhănos și greoi, monarhul stătea în fața firavului său prim-nobil.
— Sînteți un adevărat artist, don Jose, declară el. Aceasta de altfel nu se potrivește cu un senoi cu o situație importantă
ca a dumneavoastră. Dar, ceea ce este adevărat trebuie să fie spus : împotrivă barytonului dumneavoastră nu pot să mă
ridic cu modesta mea vioară.
Alba declară că scena ei aparținea diletanților și invită să cînte pe oricare dintre oaspeți. Regina întrebă în treacăt,
totuși în așa fel ca fiecare să poată auzi :
— Cum, don Manuel ? Nu vreți să vă produceți cu una din romanțele dumneavoastră, sau cu o seguidilla bolera ?
Don Manuel șovăi o clipă. Apoi, supus, răspunse că-i era teamă că, într-un mediu atît de rafinat și după o manifestare
atît de prețioasă, sărmana lui artă nu va mai avea nici o valoare.
Doria Maria Luisa stărui însă :
— Lăsați fasoanele, don Manuel, îl îndemnă ea, și cea care se ruga nu mai era regina, Ci o femeie care voia să prezinte
cunoștințelor feluritele talente ale iubitului ei. Don Manuel însă — poate cu gîndul la Pepa nu era dispus să se producă.
— Vă rog, credeți-mă, madame — răspunse el — nu sînt în voce și nu cînt.
Fu o ieșire neașteptată. Un nobil nu avea voie să răspundă în felul acesta reginei sale, și nici un cortejo doamnei lui,
mai ales în prezența altora.
Pentru o clipă se răspîndi în sală o tăcere apăsătoare. Dar ducesa de Alba avu tactul să guste înfrîngerea reginei numai
cîteva secunde. Apoi, amabil, invită pe oaspeți la masă.
Goya stătea la masa nobilimii de rang mic, cu Jovellanos si abatele. Altfel nici nu se putea. Cu toate acestea era
un
pi ost dispus, vorbi puțin și mîncă mult. încă nu vorbise cu ducesa. După masă — ducele se retrăsese imediat —
Francisco se ghemui singur într-un colț. Nu mai era mintos, îl cuprinsese însă o dezamăgire paralizantă.
— Mă evitați de-a dreptul, don Francisco, auzi el o voce cam dură, care-1 răscoli însă mai adine decît o făcuse muzica
maeștrilor austrieci. Mai întîi nu vă arătați săptă- mîni întregi — continuă ducesa — apoi mă ocoliți pur și simplu.
El o privi fix, cu îndrăzneală, ca data trecută, ea se uita însă prietenos, altfel decît atunci. Se juca cu evantaiul, nu era al
lui, dar cel puțin spunea ceva plăcut.
— Așezați-vă lîngă mine, îi porunci ea. Am avut puțin timp în ultimele săptămîni, am fost ocupată cu construirea
acestei vile. Nu voi avea mult timp nici acuma, trebuie să plec cu Curtea la Escorial. Dar, îndată ce mă reîntorc, trebuie
în sfîrșit să-mi faceți, în noul dumneavoastră stil, un portret. Toată lumea e entuziasmată de ultimele dumneavoastră
portrete.
Goya ascultă, se înclină și tăcu.
— Nu mi-ați spus nici un cuvînt despre casa mea, continuă Alba. Nu sînteți politicos. Ce credeți despre micul meu
teatru ? Aveți desigur o părere proastă. Dumneavoastră vă place o scenă pentru lucruri grosolane, bărbătești, pentru
femei pieptoase și voci puternice. Și mie îmi place cîteodată așa ceva. Dar pe scena mea doresc să se joace altceva ;
care poate fi desigur chiar foarte îndrăzneț, dar, în același timp, delicat și elegant. Ce părere aveți spre exemplu de „Vai
de cel care glumește cu dragostea" de Calderon ? Sau găsiți mai bună „Fata lui Gomez Arias" ?
Goya nu mai auzi nimic, iar privirea i se împăienjeni. „Fata lui Gomez Arias" era o comedie dulceagă, pestriță și
barbară în care un bărbat se îndrăgostește ca un nebun de o fată, o răpește, se satură numaidecît de ea și o vinde apoi
maurilor. Inima lui Francisco încetă să mai bată. Alba știa așadar ceea ce se întîmplase între el, don Manuel și Pepa, și
îl lua peste picior. Bîlbîi ceva, se ridică, se înclină stîngaci și plecă.
Turba. își repetă cele auzite. Cîntări bine fiecare detaliu. Gomez era un ticălos, desigur, dar un ticălos de mare
99
anvergură, un ticălos căruia ii cădeau în brațe toate femeile. Ceea ce îi spusese Alba îi confirma așadar că avea față de
ea toate șansele. Dar el nu se putea lăsa tratat în felul acesta, nu era un băiețel cu care te puteai juca.
Don Manuel se apropie de Goya, intră în vorbă cu el și începu o conversație intimă, ca între bărbați. Vorbi pe larg
despre gluma pe care și-o permisese fată de regină și incă în casa ducesei de Alba.
— Nu mă las constrîns de nimeni, spuse el. Eu cînt cînd vreau. Cînt pentru oamenii care au înțelegere pentru mine, nu
pentru acești nobili, dintre care fac de altfel parte Î dar ce fel de societate mai e și asta I Noi ne aprindem ușor amîndoi.
Francisco, dumneavoastră și cu mine, dar pe cîte din femeile de aici ați dori să le aveți în pat? Eu, nici cinci măcar.
Această micuță Genevieve este destul de drăguță, dar e un copil, și eu nu sînt încă destul de bătrîn ca să mă distrez cu
copiii. De altfel, pot trăi și fără amabila noastră gazdă. Pentru mine este prea complicată, prea capricioasă, prea
pretențioasă. Ea pretinde să umbli după ea săptămîni și luni. Asta nu e pentru don Manuel. Nu-mi plac uverturile lungi,
îmi place cînd cortina se ridică imediat.
Goya asculta posomorit, consimțind cu amărăciune. Don Manuel avea dreptate. Alba nu era nimic altceva decît o
păpușă capricioasă și trufașă. Se săturase de ea, avea să și-o smulgă din inimă. Atîta timp cît maiestățile lor erau încă
prezente, trebuia să mai rămînă. Dar imediat după ce se vor retrage, va pleca și el, iar Alba și castelul Buenavista,
smintit ca și ea, vor dispărea pentru totdeauna în urma lui.
Deocamdată se. alătură unui grup format în jurul celor două doamne care cîntaseră în trio. Se vorbea despre muzică- și
doctorul Peral, medicul, cu vocea lui liniștită, nu prea tare, totuși perceptibilă pînă departe, se exprima ca un cunoscător
despre baryton, acest instrument care din nenorocire ieșea din ce în ce din uz, și despre seiior Jose Haydn, compozitorul
austriac, care compusese foarte multe bucăți pentru acest instrument.
— Ascultați, doctore — răsună vocea donei Cayetana — există oare ceva la care să nu vă pricepeți ?
Tonul puțin aspru al Albei era ușor batjocoritor, totuși Goya recunoscu în el o gingășie ; o intimitate cu medicul,.
100
care îl făcu să turbeze. Deodată, cu o liniște cu greu dobîn- dită, povesti o anecdotă despre un tînăr domn, o cunoștință
de-a lui, care își cîștigase în toate saloanele, printr-o simplă retetă, reputația unui mare învățat. Acest tînăr domn știa
doar trei lucruri savante, datase Jiricepea să le folosească în orice împrejurare. El cita tfir^a dintr-o lucrare a sfîntului
Hieronymus. Apoi, ca din fîntjmplare, ngyfjstea că Virgil îl făcuse pe eroul său, Eneas,/plîngțr^țși superstițios, numai
pentru a-1 linguși pe împăratul Augustus, care avea aceleași însușiri. Și, în sfîrșit, voroe\ de curioasa compoziție a sîn-
gelui dromaderului. PpfC-utihMsea înțeleaptă a acestor trei chestiuni, tînărul domn dobîndișe faima unui mare învățat.
Toți tăcură surprinși. Doctorul Peral, cu vocea lui calmă, întrebă pe abate cu jumătate glas :
— Cine e domnul acesta corpolent ? Apoi, cu un mic suspin, amuzat, spuse: Domnul pictor al Curții are dreptate:
Știința omului este o cîrpăceală. în profesia mea, spre exemplu, chiar și cel mai învățat știe cu certitudine doar puține
lucruri. Există abia patru sau cinci sute de lucruri care sînt deasupra tuturor îndoielilor. Dar cu tot ce nu știe un medic
serios și deocamdată nici nu poate ști, s-ar putea umple biblioteci întregi.
Medicul vorbise fără pretenție, dar cu superioritatea prietenoasă a cunoscătorului care poate induce ușor în eroare pe un
ignorant.
Violența cu care pictorul îi ataca prietenii o amuza pe Alba.
Apoi ea voi să-i arate ce putere avea asupra bărbaților. Și fără nici o tranziție, amabilă, se întoarse spre ducele de
Alcudia :
— Mi-am dat seama imediat, don Manuel — spuse ea — de ce ați refuzat cu puțin mai înainte să cintați în micul meu
teatru. Dar aici nu e o scenă pretențioasă ; aici sîntem între noi, unde nu trebuie să ne jenăm. Cîntați-ne acum un cîntec,
don Manuel, faceți-ne plăcerea. Cu toții am auzit atîtea spu- nîndu-se despre vocea dumneavoastră I
Don Carlos, pe cînd ceilalți se uitau încordați și ușor jenați la don Manuel, se gîndi: „O idee admirabilă. Acum
atmosfera devine plăcută."
101
. Don Manuel șovăi o clipă : era imprudent să întărite mai departe pe regină. Dar nu se compromitea oare în fața tuturor
acestor doamne și domni, dacă da înapoi ? El nu era sub papuc. Surise îngăduitor și măgulit, se înclină în tata Albei și
luă poză. Își drese glasul. Cîiftă.
Ochii mici, negri ai dohei Maria Luisa priveau răutăcios. Totuși suportă cu demnitate și cea de a doua umilire în casa
rivalei ei. Ședea într-o ținută frumoasă, în rochia ei largă, supraîncărcată de bijuterii, cu bărbia ascuțită îndreptată in
sus, mișcînd alene uriașul evantai. Buzele ei surîdeau amabil.
Goya, care pictase adesea pe Maria Luisa, cunoștea cu de-amănuntul fiecare cutișoară a figurii ei consumate de pofte
nepotolite și de lăcomia de a gusta plăcerile vieții. Frumoasă nu fusese niciodată ; tînără, însă, iradiaSe o vitalitate
sălbatică, desfrînată, care atrăgea bărbații. Apoi, era bine făcută ; acum, bineînțeles, din cauza numeroaselor nașteri,
corpul i se lăbărțase, nu-i rămăseseră frumoase decît brațele. Goya privea amuzat, cu amărăciune și oarecare
înduioșare, la felul deplorabil în care arăta regina, cu aerul ei mîndru, plină de podoabe, alături de înfloritoarea Alba și
de simplitatea ei prețioasă. Îmbătrînita Maria Luisa avea mintea ageră și o putere nelimitată, dar cealaltă era neliniștitor
de frumoasă. Răutăcioase erau amîndouă, ca vrăjitoarele, și se punea întrebarea care din ele era mai periculoasă, cea
frumoasă sau cea urîtă. Cît de inutil, cît de stupid și de crud o umilise Alba pe rivala ei a doua oară I își dădea seama că
nu era bine pentru el să se mai uite la această femeie. întunecat și hotărît, își porunci pentru a zecea oară să plece de
îndată ce va pleca regele.
Știa totuși că va rămîne. Știa că această femeie frumoasă, răutăcioasă era ispita și primejdia cea mai mare a vieții lui;
ceva unic, cum nu va mai întîlni niciodată, izvorul nesfîrșite- lor bucurii și al marii suferințe. El însă se numea
Francisco Goya, și nu se temea de așa ceva.
Don Manuel cintă de data aceasta numai trei cîntece. Abia sfîrșise cu al treilea, cînd regina spuse :
— Carlos, voiați mîine să porniți devreme la vînătoare. Cred că ar trebui să plecăm.
Regele își descheie luxoasa vestă ; dedesubt se ivi o alta, simplă, pe care se vedeau mai multe lanțuri de ceas. Scoase
102
două ceasuri, le examina, le ascultă, le compară ; îi plăceau ceasurile și preciziunea.
— Este abia ora zece și douăsprezece minute, constată el. Așeză ceasurile la loc, se încheie la vestă și continuă să șadă,
voluminos și leneș, digerînd tihnit. Putem să mai rămînem o jumătate de oră. E o seară atît de plăcută !
Cuvintele regelui fură pentru abatele don Diego binevenite. Fiind din toată inima un adversar al războiului, își dădea
seama că și don Manuel și regina voiau să facă pace, dar că, din prudență, ezitau să-și dea pe față sentimentele. Acum,
înțeleptul abate socoti că dona Maria Luisa, plină de temperament, umilită și rănită în orgoliul ei de femeie, va fi
bucuroasă de o ocazie în care să-și arate calitățile de om politic și să strălucească într-un domeniu în care rivala ei nu
putea să o urmeze. El profită de-un moment oportun și spuse :
— Maiestatea voastră a binevoit să laude buna dispoziție pe care o avem astăzi, în această „seară atît de plăcută", după
cum a binevoit maiestatea voastră să se exprime. Veți observa, sire, pretutindeni unde se întrunesc astăzi spaniolii, fie ei
de condiții înalte sau de rînd, o asemenea destindere ; căci toți simt cum, datorită înțelepciunii maiestății voastre, acest
război neîndurător e pe sfîrșite.
Don Carlos se uită mirat la domnul greoi, butucănos, care purta totuși atît de elegant haina lui preoțească, lungă, nea-
gră. Cine era această pasăre ciudată, un curtean sau un preot ? Regele nu înțelesese rostul curioaselor fraze ehre îi
ieșiseră acestuia din gură. Doha Maria. Luisa înșfăcă momeala, așa după cum prevăzuse abatele, și folosi prilejul să
strălucească, dacă nu ca femeie, cel puțin ca regină, Ea se pronunța ca o suverană plină de înțelepciune, care preferă o
pace cumpătată continuării glorioase a războiului atît de costisitor în aur și sînge.
— Ceea ce spuneți, domnule abate — declară cu vocea ei sonoră — ne umple de satisfacție. Noi, regele și cu mine, am
apărat mai mult și mai înfocat decît toți ceilalți, împotriva revoluționarilor francezi, sfîntul principiu al monarhiei. Noi
am implorat și am amenințat pe aliații noștri să stea neclintiți la datorie pentru a aduce din nou Franța sub domnia stă-
pînitorilor ei voiți de Dumnezeu. Dar, din păcate, domnitorii și popoarele aliate nouă sînt mai puțin gata de jertfe ca noi
103
și spaniolii noștri. Ei sînt gata să recunoască Republica Franceză și fără noi. Dar, dacă rezistăm singuri, trebuie să ne
așteptăm ca o anumită națiune lacomă, invidioasă pe puterea noastră maritimă, să se arunce asupra Spaniei, în timp ce
noi sîntem încurcați la granițele țării, într-o bătălie pe viață și pe moarte. Astfel noi, regele și cu mine, am ajuns la con-
cluzia că am făcut destul pentru onoarea noastră și a națiunii noastre și că sîntem îndreptățiți în fața lui Dumnezeu și a
lumii să redăm popoarelor noastre pacea. Va fi o pace cinstită.
Așa vorbi Maria Luisa de Parma și Bourbon. Ea nu se ridicase, ci trona în îmbrăcămintea ei largă, încărcată de bijuterii
și de pene, întocmai ca un idol. Copiase din portretele străbunilor ei ținuta regească Î avea o voce bună, exersată și
ușorul accent italienesc cu care vorbea mărea distanța ceremonioasă între ea și auditori.
Pe sărmanul monsieur de Havre, ambasadorul moștenitorului tronului Franței și al regentului său, îl cuprinsese dez-
nădejdea la auzul acestor cuvinte. Se bucurase de seara aceasta. Fusese o satisfacție pentru el că ducesa de Alba îl
invitase și că sărmanul său copil, frumos și atît de talentat, avusese ocazia să participe la acel divertimento. Numai apa-
riția scurtă a Genevievei pe scenă fusese pentru el unica lumină în bezna acestei seri. Mai întîi trebuise să suporte
figura vicleanului abate, a acestui șarpe gros, care-și îm- proșca veninul împotriva stăpînului său regal ; apoi, figura
urîtă a lui Jovellanos, a acestui rebel abject al cărui cap nu trebuia să-l prezinte ducesa de Alba, ci călăul maiestăților
catolice. Și pe deasupra îl supărase și întîlnlrea cu nerușinatul pictor, care îi cerea mereu, în mod grosolan, banii, în loc
să fie bucuros de onoarea de a fi fixat pe pînză pe ambasadorul micii, înduioșătoarei maiestăți a Franței. Iar acum su-
portase cea mai îngrozitoare lovitură. Cu propriile lui urechi trebuise să audă cum regina acestei țări, în prezența
nobililor ei, prin cuvinte brutale, nerușinate, trăda principiul monarhiei, al cărei prim apărător trebuia să fie. Și el era
obligat să asiste calm și în ținută protocolară fără să-și poată lua capul în palme și să urle. Oh, mai bine să fi rămas în
Parisul răzvrătit și să fi murit cu regele lui sub tăișul ghilotinei I
104
Dar cu atîta fu bucuria abatelui și a lui Jovellanos mai mare. Abatele era mindru de faptul că profitase de momentul
potrivit cu talentul unui cunoscător de suflete. în fond, el era unicul om. politic de partea aceasta a Pirineilor. Faptul că,
după toate probabilitățile, istoria nu va menționa niciodată meritele lui față de progres, nu-1 făcea mai puțin mîndru de
victoria dobîndită. La rîndul lui, Jovellanos știa, natural, că nu din considerație pentru buna stare a țării această Maria
Luisa, această Messalină, prostituata încoronată, s-a hotărît să anunțe intenția ei de-a face pace, ci numai de teamă că
ea și tovarășul ei de pat, dacă cheltuielile de război vor crește, nu vor avea destul aur ca să-și satisfacă patima de a risipi
fără măsură. Dar oricare ar fi fost motivele, ea declarase tuturor, în mod limpede, hotărîrea de a pune capăt războiului.
Pacea va veni, și cu ea și timpul cînd un bărbat bine intenționat va putea să impună reforme binefăcătoare pentru
poporul lui.
Pentru cei mai mulți dintre oaspeți, declarația donei Maria Luisa nu era cu totul neașteptată, totuși îi surprinse. Ei nu
găsiră vrednică de laudă hotărîrea Coroanei, totuși rezonabilă. Erau mulțumiți că se termina războiul ; continuarea lui
însemna, pentru fiecare în parte, restrîngeri economice. Totodată trebuiau să-i. acorde reginei meritul că luase asupra sa
cu demnitate și înțelepciune povara unei hotărîri puțin glorioase.
Dona Maria Luișa plăcu astfel nobililor ei. Dar nu plăcu ■și donei Cayetana de Alba. Ducesa nu voia ca această femeie,
rivala ei, să aibă un ultim cuvînt, mare și hotărîtor și pe ■deasupra în noua ei casă. Așadar, o contrazise :
— Desigur — spuse ea — foarte mulți spanioli vor admira înțelepciunea hotărîrii regești. Dar eu personal și, o dată cu
mine, probabil că mulți alți spanioli vor fi in același timp adînc întristați că se reflectează la încheierea păcii, în timp ce
pe pămîntul nostru se află încă trupe dușmane. îmi amintesc cum cei mai săraci și-au dat ultimul ban pentru înarmare :
îmi amintesc cum a pornit poporul la război, entuziasmat, cîntînd, dansînd, bătînd din picioare. Eu sînt desigur o tînără
fără minte, dar n-am ce să fac, acest sfîrșit, după atîta entuziasm, mi se pare — cum să spun — cu totul nelalocul lui.
105
Se ridicase. Stătea albă și subțire, cu o distinsă simplitate, în fața reginei atît de bogat împodobite.
Sărmanului ambasador francez, monsieur de Havre, îi crescu inima. încă, mai răsunau voci în Spania pentru ceea, ce e
nobil și sfînt, încă mai existau în această țară oameni care apărau regalitatea de răzvrătire și nelegiuire. Privi cu emoție
la această iberică fecioară din Orleans și mîngîie delicat mîna Genevievei sale.
Nici ceilalți nu scăpară de influența Cayetanei. Desigur, regina avea dreptate, iar ceea ce spunea Alba era romantic, o
absurditate evidentă dar eroică. Dar cît era de frumoasă și de îndrăzneață ! Se afla un al doilea în Spania, bărbat sau.
femeie, care să fi îndrăznit să deschidă gura în fața reginei catolice, așa cum făcuse ea ? Alba cîștigase inimile întregii
adunări.
Nici unul nu vorbi cînd ea termină. Numai don Carlos scutură capul lui mare și spuse împăciuitor :
— Ei, ei, draga mea.
Dona Maria Luisâ simți dureros de limpede că și această biruință se schimba într-o umilire. Ea ar fi putut să o pedep-
sească pe nerușinata-i adversară, avea puterea, dar nu-i era îngăduit să-și iasă din fire ; cuvintele altora nu trebuiau s-o
atingă, ea nu avea voie să se înfurie.
— Noua dumneavoastră casă, draga și tînăra mea prietenă — spuse ea cu sînge rece — are, ce-i drept, o fațadă în cel
mai bun și vechi stil spaniol, dar înăuntru ați mobilat-o- după ultima modă. Poate că și în ce vă privește ar trebui să
faceți la fel.
Cu greu se putea găsi o replică mai bună ; regina admonestase în mod demn pe prima ei doamnă nobilă. Dar dona-
Maria Luisa își dădu seama că totul era în zadar, că ea ră- mînea pentru toți bătrîna urîtă, și că celeilalte i se da dreptate,
chiar cînd nu o avea.
Evident, aceasta o știa și Alba. Ea făcu o reverență în- fața reginei și spuse cu o smerenie sfidătoare :
— Regret adînc că am provocat o nemulțumire maiestății voastre. Sînt orfană de tînără și crescută destul de liber. Din
această cauză uneori, neintenționat, păcătuiesc împotriva ceremonialului sever și înțelept al Curții spaniole.
Dar, în timp ce vorbea astfel, se uita cu o privire piezișă
106
în sus, la portretul bunicului ei, al sângerosului duce de Alba,, mareșalul care, atunci cînd regele i-a cerut să dea
socoteală,, i-a trimis lista : Pentru Coroana Spaniei, cucerit: 4 regate; câștigat prin lupte: 9 victorii decisive; condus cu
succes r 217 asedii ; servit: 60 ani.
Goya ascultase disputa celor două mari doamne, plin de nehotărâre. El credea în originea divină a regalității, și datoria
supușilor de a da ascultare îi era sfîntă ca și venerația Fecioarei, și tocmai de aceea cuvintele Albei îi părură nelegiuit de
îndrăznețe; își făcuse cruce în gînd, ascultînd-o j atîta aroganță avea să-i aducă nenorocire. Totuși inima i se strânse
aproape dureros de încântare pentru mîndria și frumusețea Albei.
Maiestățile lor se retraseră curând, pompos, nu prea bine dispuse. Goya și cei mai mulți dintre oaspeți rămaseră.
Și acum, don. Gaspar Jovellanos socoti că e necesar s-o> lămurească pe ducesă. El voise să înceapă îndată după pero-
rația ei: dar mîndra și frumoasa doamnă îi apăruse, atît prin patriotismul ei arzător cît și' prin neghiobia ei, ca o alegorie
a patriei sale, și nu-1 lăsase inima să-i spună părerea lui în prezența rivalei. Acum însă se pomi să vorbească plin de
importanță.
— Senora — spuse el — înțeleg durerea dumneavoastră la vestea că războiul trebuie să se termine, fără a fi cîștigat.
Credeți-mă, dona Cayetana, inima mea nu bate mai puțin pentru Spania decît a dumneavoastră. Totuși creierul meu
gîndește după regulile logicii. De data aceasta sfetnicii Coroanei au dreptate. Continuarea războiului ar putea să aducă
numai prejudicii, și nu există o crimă mai îngrozitoare decît un război inutil. îmi vine greu să rog pe o doamnă să-și
imagineze ororile războiului. Dar lăsați-mă să citez cîteva fraze dintr-un scriitor, cel mai mare al acestui secol. Și cită:
„Candide se târî peste un morman de muribunzi și morți și ajunse într-un sat prefăcut în praf și scrum. Dușmanii îl
distruseseră după toate regulile dreptului ginților. Bărbați, în- covoiați sub lovituri, priveau cum le mureau soțiile
strangulate, strîngîndu-și copiii la piepturile sîngerînde. Fete cu burțile spintecate, moarte, după ce satisfăcuseră
necesitățile naturale ale cîtorva eroi; altele, pe jumătate arse, implorau lovitura de grație. Pământul era plin de creieri
împroșcați, de
107
brațe și de picioare tăiate cu toporul." Iertați-mi, doamnele și domnii mei, dezagreabila descriere. Vă pot spune totuși
din proprie experiență : bărbatul care a scris-o are dreptate. .Și eu pot să vă confirm că lucrurile pe care le descrie el se
petrec acum, chiar acum, în noaptea aceasta, în provinciile noastre din nord.
Senor Jovellanos dovedea lipsă de tact, însă nu era lipsit •de picanterie să-l auzi cum, fără teamă de Inchiziție, îl cita pe
cel mai prohibit scriitor al lumii, pe monsieur de Voltaire, ■și aceasta în palatul ducesei de Alba.
Fu o seară animată care ținu pînă tîrziu. Totuși Goya simți în cuvintele lui Jovellanos un fel de avertisment în ceea ce o
privea pe Alba. Tot ce făcea această femeie, tot ce vorbea «era fatal. El nu mai voia să aibă nimic de-a face cu ea. Se
hotărî să plece definitiv.
Dar chiar atunci Cayetana se întoarse spre el. Ușor, cu o mină îi atinse mîneca, iar cu cealaltă se juca cu evantaiul,
invitînd.
Și ea spune : » Ascultați,
Am făcut o greșeală. Vă rugasem Să mă pictați cînd voi reveni De Ia Escortai.*
Uimit și încurcat, el o privea, Așteptîndu-se la o nouă Drăcească mașinație. Totuși ea, Confidențial, grabnic, lingă El,
spuse mai departe : „Greșisem, era o eroare ; Regret și vă rog Să mă iertați. Nu pot Să aștept atît de mult, don
Francisco. Ascultați, sau Vă procur o invitație La Curte, sau
Mă reîntorc curînd aici.
Trebuie, și încă imediat, să mă Pictați. înțelegeți, Francisco ? Noi doi trebuie să înfăptuim Ceva uimitor, încît prietenii
să Rămînă cu gura căscată.*
408
12
Cînd lua masa principală în mijlocul alor săi, cum se intîmpia aproape în fiecare zi, Goya era din cap pînă-n picioare
tată de familie, îl încîntau soția lui, Josefa, copiii săi, mîncarea, băutura și conversația. Acum însă, prînzul se desfă-
șurase trist j comesenii, Goya, Josefa, cei trei copii și asprul Augustin, rămaseră tăcuți. Sosise vestea că Francisco
Bayeu,, fratele Josefei, de mult timp suferind, mai avea de trăit cel mult două sau trei zile.
Goya își privea soția dintr-o parte. Ea stătea dreaptă,, ca de obicei, iar fața-i prelungă nu trăda nimic din sentimentele
ce le încerca. Ochii senini, vioi priveau sincer, gura cu buzele subțiri sub nasul mare era strîns închisă, mușcînd puțin
din buza de sus, iar bărbia era probabil mai ascuțită ca de obicei. Părul roșu-auriu, împletit în cozi grele, și-l aranjase ca
un coc deasupra frunții înalte și, asemenea unui antic potcap preoțesc, îi fugea pieziș îndărăt. La începutul căsă- toriei'
lor, în Zaragoza, o pictase o dată ca Sfînta Fecioară, strălucind de grație, cu cei doi copii ai ei, unul închipuind pe
pruncul Isus iar celălalt pe micul Ioan. De atunci trăise cu. ea douăzeci de ani, trecînd prin speranțe și decepții, prin,
timpuri grele și bune. Și ea îi născuse copii, vii și morți. Dar așa cum o văzuse odinioară o vedea uneori încă și acum,
în. ciiida numeroaselor ei sarcini. Era încă, la cei patruzeci și trei de ani ai ei, de o gingășie feciorelnică, copilărească,
și. de-o drăgălășenie austeră.
El știa precis ceea ce se petrecea astăzi în sufletul Josefei. și o compătimea. Pierderea pe care o încerca acuma o costa,
mult. Dacă se îndrăgostise de el, de Goya, se îndrăgostise numai de bărbat, de puterea lui, de îndârjirea lui, de pleni-
tudinea ființei sale: pe pictorul Goya, însă, ea nu-1 apreciase' niciodată prea mult. Cu atît mai profund credea în geniul
fratelui ei; pentru ea, el, Francisco Bayeu, prim-pictor al regelui,, președintele Academiei, cel mai renumit artist al țării,
rămânea capul familiei, de la el venea toată vaza, chiar a casei Goya, și faptul că Goya se răzvrătea împotriva lui și a
teoriilor lui era pentru Josefa o durere neîncetată.
Evident, ea semăna mult cu fratele ei. Dar ceea ce Goya găsea nesuferit în aceasta îi plăcea la Josefa. Pe cumnat îl
10»
găsea încăpățînat și provocator de înfumurat j dar faptul că •ea era mîndră de stima de care se bucura familia ei, că era
îndărătnică și închisă, nu făcea decît să-i mărească farmecul. O iubea pentru că era așa cum era, pentru că era o Bayeu
din Zaragoza1. Acceptase adeseori comenzi neplăcute, numai pentru ■că voia să-i dovedească că putea să-i procure
mijloacele pentru o viață largă, cum se cuvenea unei Bayeu.
Josefa nu i-a reproșat niciodată insuficiențele lui artistice, nici numeroasele lui relații cu femeile. Iar devotamentul ei
riguros îl socotea de la sine înțeles. O femeie care se măritase cu un Francisco Goya trebuia să-și dea seama că el nu era
un om al datoriei, ci un bărbat.
In schimb, Bayeu încercase destul de des să se amestece în viața lui. Goya însă, energic, îl trimise la plimbare pe
cumnat, pe domnul prim-pictor al regelui, pe domnul învățător și om al datoriei. Ce voia cumnatul ? Nu se culca el,
Goya, ■cu soția lui, de cîte ori o dorea aceasta, ba chiar mai des ? Nu-i făcea în fiecare an cîte-un copil ? Nu lua masa
cu ea ? Nu o ținea mai bine decît îi cerea rangul "? Ea era econoamă, se putea spune chiar zgîrcită ; nu eră de mirare
pentru sora domnului plin de simțul datoriei. N-a trebuit chiar el s-o silească să ia dejunul în pat ? Ciocolată, ca
aristocrații ? Cea mai bună ciocolată, ciocolata Moho din Bolivia, pisată de către comerciant în casă, în fața ochilor
Josefei ? Bayeu răspunsese arogant, făcuse aluzie la originea lui țărănească, numise cu un cuvînt disprețuitor pe o
doamnă cu care Goya avusese de-a face, încît el se văzuse nevoit să-l apuce pe cumnat de guler și să-l scuture bine,
rupîndu-i cu această ocazie fracul brodat cu argint.
Dona Josefa era acum pe cale să-și piardă fratele ; îi ■dispărea o dată cu el o mare strălucire din viață. Stătea însă cu
fața nemișcată, într-o atitudine demnă ; de aceea o iubea Goya și o admira.
Treptat, începu să-l apese tăcerea și întristarea adîncă a comesenilor. Deodată spuse că vor trebui să isprăvească prînzul
fără el, deoarece voia să meargă la Bayeu. Dona Josefa se uită la el. Apoi crezu că înțelege. Era mulțumită Î evident,
Francisco voia ca, într-o convorbire fără martori, să-i ceară iertare muribundului pentru toate necazurile ce i le pri-
cinuise.
110
Goya își găsi cumnatul culcat pe un pat scund, rezemat de multe perne. Fața slabă, pămîntie, posomorită, aspră, sufe-
rindă era și mai zbîrcită ca de obicei.
Goya observă că tabloul cunoscut de pe perete, reprezen- tînd pe sfîntul Francisco, atîrna cu capul în jos j o veche
credință populară spunea că numai asemenea măsuri violente puteau să stimuleze pe sfînt la un ajutor mai eficace. Cu
greu putea să aștepte cumnatul său, acest om cult dar opac, vreun ajutor de la astfel de mijloace. El consultase pe cei
mai buni medici, totuși pentru a-și păstra viața în folosul familiei, al țării și al artei nu se dăduse în lături nici de la cele
mai obscurantiste mijloace.
Goya își porunci să-l compătimească pe muribund ; era «loar fratele soției lui, avusese intenții bune cu el și uneori îl
ajutase chiar. Dar nu se putu forța să-i fie milă. Acest bolnav îi amărîse viața cît putuse. Acest Bayeu îl dăscălise ca pe-
un școlar, odinioară, in fața întregii adunări a canonicilor, cînd pictaseră împreună frescele catedralei din Zaragoza. Și
acum îl mai ustura sama, ocara, scîrba acelei întîmplări. Și apoi, acest muribund voise să-i îndepărteze soția, voise să-i
arate Josefei cît de disprețuit era bărbatul ei și cît de cinstit îi era fratele. Din cauza lui adunarea canonicilor îi zvîrlise
onorariul la picioare și îl gonise cu ocări ; tot atunci, aceiași domni ecleziast! îi conferiseră soției lui o medalie de aur
„surorii marelui nostru maestru Bayeu". înverșunat, privind în jos, la suferința muribundului, Goya își spuse bunul și
vechiul proverb : „Un cumnat și un plug sînt buni de ceva numai atunci cînd sînt în pămînt".
Tare ar fi dorit să picteze un portret al lui Bayeu. Nu i-ar li știrbit nimic din demnitate, din sîrguință și tenacitate, nici
din inteligență, dar i-ar fi pictat rigiditatea, mărginirea.
Intre timp, Bayeu începu să vorbească, obosit, totuși în ■fraze bine închegate, ca totdeauna :
— Eu mor — spuse el — îți las drumul liber. Tu devii președintele Academiei ; așa am hotărît cu ministrul, cu ■Maella
și cu Ramon. Maella ar fi meritat președinția înaintea ta, fratele meu Ramon de asemenea, îți sînt dator această
franchețe. Ce-i drept, tu ești mai talentat, dar ești prea nedisciplinat și ai prea multă și nerușinată încredere în tine
însuți. Pe de altă parte cred că pot să răspund în fața lui Dumne-
111
:zeu de faptul că, de dragul sorei mele, am preferat pe cel mai rău dintre toți.
Făcu o pauză, vorba îl obosea, gîfîia.
„Nebunul, gîndi Goya. Aș fi ajuns președintele Academiei și fără el. Mi-ar fi ajutat don Manuel.*
— îți cunosc firea neînfrînată, Francisco Goya — vorbi mai departe Bayeu — și probabil este mai bine pentru tine că
nu există în lume nici un portret de al tău pictat de mine. Dar va veni vremea cînd vei regreta că nu ai urmat sfatul meu
care te-a supărat atît. Te mai îndemn pentru ultimă oară : ține-te de tradiția clasică 1 Citește în fiecare zi cîteva pagini
din teoria lui Mengs I Iți las ca moștenire exemplarul meu cu dedicația lui și cu multe însemnări de ale mele. Tu vezi ce
am realizat atît el cît și eu. înfrînează-te I Poate poți ajunge și tu la ceva asemănător.
Goya simțea o compătimire batjocoritoare. Acest sărman om își încorda pînă și ultima și puțina lui energie ca să se
amăgească pe sine și pe alții că e uh mare pictor. El aspirase neîncetat după „arta adevărată* și totdeauna spicuia în
cărți să vadă dacă a înțeles bine. Avea un ochi bun și o mînă dibace, dar teoriile îi stricaseră totul.
„Tu și Mengs al tău — reflectă Goya — m-ați aruncat cu ani înapoi. O privire piezișă, o strîmbătură a lui Augustin ai
meu îmi sînt mai de preț deoît toate regulile și principiile voastre. Tu ți-ai îngreunat ție și celorlalți calea, tu, sărmane
prim-pictor j ne va fi mai ușor de trăit, cînd vei fi sub pămînt."
Parcă atît așteptase Bayeu, să-i țină cumnatului său o ultimă prelegere. Imediat intră în agonie.
Prietenii și rudele cele mai apropiate ale lui Bayeu, Josefa, Ramon, pictorul Maella, stăteau triști în jurul patului scund.
Francisco Goya îl privea cu ochi critici pe muribund. Acest nas nu presimțise nimic, aceste zbîrcituri coborînd spre
gură vorbeau de o străduință care nu era binecuvîntată, aceste buze puteau să scoată doar aspre cuvinte pedagogice.
Nici apropierea morții nu transfigura această figură uscățivă.
Regele Carlos prețuise foarte mult pe primul său pictor; el dădu ordin să i se facă funeralii ca unui nobil al imperiului.
Decedatul Francisco Bayeu fu înmormîntat în cripta
112
bisericii San Juan Bautista, alături de cel mai mare pictor pe care îl dăduse peninsula, de don Diego Velazquez.
Rudele mortului și puținii lui prieteni se întruniră în atelierul răposatului, chibzuind ce trebuia să se facă cu lucrările
rămase. Se găsea acolo un număr mare de tablouri terminate și neterminate. Ceea ce atrăgea privirile asistenței era un
autoportret în fața șevaletului. Deși unele detalii, paleta, pensula, jiletca, erau executate cu o îngrijire deosebită, tabloul
nu era totuși terminat ; conștiinciosul bărbat nu, venise de hac figurii sale. Capul, pe jumătate terminat, se uita fix la
privitori, cu ochii morți, putreziți înainte de vreme.
— Ce păcat — spuse după un răstimp Ramon — că nu i-a fost îngăduit fratelui nostru să termine tabloul acesta.
— 11 voi termina eu, spuse Goya.
Ceilalți ridicară privirea, surprinși, nu fără oarecare îndoială. Dar Goya și puse stăpînire pe pînză.
El pictă îndelung, sub ochii lui Agustin, la tabloul lui Bayeu. Lucra cu pietate, nu îndrepta mult la portret. Numai puțin
mai întunecate deveneau sprîncenele, puțin mai adinei și mai obosite zbîrciturile de la nas spre gură, puțin mai încă-
pățînată bărbia și puțin mai morocănoase se lăsau în jos colțurile gurii. Ura și iubirea lucraseră la această operă, dar nu
tulburaseră cu nimic ochiul rece, îndrăzneț și incoruptibil al pictorului. Ceea ce realiză pînă la urmă era portretul unui
domn morocănos, bolnăvicios, bătrîior, care se trudise o viață întreagă și care acum, obosit de demnitate și de veșnică
trudă, era totuși prea conștient de datoria lui ca să se odihnească.
Agustin Esteve stătea lîngă Goya și cerceta cu privirea opera terminată. De pe pînză privea cu importanță un bărbat
care cerea de la lume mai mult decît i se cuvenea și de la el însuși mai mult decît putea să dea. Totul însă era scăldat
într-o seninătate argintie, provenind din cenușiul nou descoperit, luminos și inefabil al lui Francisco Goya. Agustin
observă malițios că această strălucire argintie, suverană sublinia asprimea feței și cumpătarea pedantă a mîinii care
ținea pensula.
Pe cît de puțin atrăgător era bărbatul pe care-1 reprezenta portretul, pe atît de atrăgător era tabloul:
— E măreț, Francho, izbucni Agustin, admîrind tabloul.
B — Goy«
113
Mult timp stătu Josefa mută
In fața tabloului fratelui ei. Goya
întrebă : „L-am făcut destul de bine pe mort î* Josefa își sugea
Buza de sus. „— Ce se va întimpla cu tabloul 1“ întrebă Ea. Este al tău personal", Dădu el răspuns, și Josefa spuse : „—
Mulțumesc".
Ea chibzui
Unde să atîrne tabloul.
Mult timp nu-i găsi nici un
Loc potrivit și in cele din urmă II Trimise fratelui ei Manuel
Bayeu, la Zaragoza.
13
Goya aștepta neliniștit o veste de la Escorial, dar Cayetana tăcea și plictiseala săptămînilor de doliu îi sporea nervo-
zitatea.
în acest timp apăru pe neașteptate un oaspete sosit de prin părțile lui de baștină, Martin Zapater.
Cînd Goya îl zări pe iubitul său prieten Martin, îl îm- brățișă furtunos, luă pe toți sfinții ca martori ai bucuriei sale, îl
sărută, îl ghemui într-un fotoliu, îl smuci din nou în sus, îl tîrî de braț prin atelier. Goya, cu toată îngîmfarea lui, avea o
fire comunicativă. Adesea își deschidea inima cu plăcere în fața Josefei, a lui Agustin, a lui Miguel. Totuși cel mai
intim lucru, cea mai tainică vanitate și cea mai ascunsă nemulțumire putea s-o discute numai cu prietenul său de
totdeauna, cu Martin. Sute de întrebări îi puse bărbatului chipeș, corpolent, blind, demn, care și el povesti fel de fel de
lucruri, îr timp ce Agustin asculta invidios și plin de gelozie.
Francisco se împrietenise cu Martin Zapater de la vîrsta de șase ani, de cînd plecase din satul său, Fuendetodos, la
Zaragoza. Învățaseră împreună să citească și să scrie la școala.
<14
lui fray Joaquin, dar aparținuseră la două congregații diferite, Goya aceleia a Sfintei Fecioare del Pilar, Zapater a
Sfîntului Luis. O dată, după ce micul Goya l-a snopit în bătaie pe micul Zapater, acesta, plin de admirație, a trecut în
congregația Iul Goya, și de atunci au rămas prieteni intimi. Francisco oferea lui Martin apropierea tonifiantă a
personalității sale puternice, impresionante, iar rezonabilul Martin dăruia sfaturi practice și făcea servicii concrete.
Francisco se trăgea dintr-o familie săracă, Martin dintr-o casă de cetățeni cu vază, bogați. Martin crezu în chemarea
artistică a lui Goya din cea mai fragedă tinerețe ; la îndemnul tatălui lui Zapater, contele Pignatelli, mecena al
Zaragozei, hotărî să i se dea micului Francisco lecții de desen și pictură.
— Nu te-ai schimbat de loc, micuțule, îi spuse acum Goya lui Zapater, care îl întrecea cu o lungime de cap. Numai
nasul uriaș, el narigon, crescuse și mai mult. Ești impunător, demn, se văd în tine teate marile familii ale Zaragozei,
familiile Salvadores și Grasas și Aznârez.
— Sper — reuși să spună Martin — că și castelul și lonja 1 și puente 2.
— Totul, răspunse Francisco din inimă și vedea într-ade- văr limpede în mintea lui orașul tinereții lor, Zaragoza, cu
măreția lui obositoare, cu noroiul și praful lui, cu turnurile lui de biserici în stil maur, cu podurile străvechi peste fluviul
Ebru, leneș, verde-cenușiu, cu șesul prăfuit, fără culoare și cu munții îndepărtați la orizont.
Acum, alături, se simțiră din nou tineri. Din nou stătea în fața lor viața aventuroasă, plină de farmec, cînd după fiecare
colț pîndea ceva nou ce trebuia descoperit, cu care trebuia să te încaieri, pe care trebuia să-l cucerești. Amîndoi simțeau
cît de mult aveau nevoie unul de celălalt. Francisco avea nevoie de judecata sănătoasă a prietenului său, de serviabili-
tatea lui nedezmințită; iar pentru Martin, lumea tulbure prindea culoare cînd Goya îl lăsa să privească ceea ce des-
coperiseră privirea și inima sa.
In zilele care urmară, Goya își pictă prietenul Î fură zile binecuvîntate. Era o mare plăcere să vezi cum lua ființă Martin
pe pînză, așa cum era el, înțelept, demn, vrednic de a fi fublf,
1
Bursa. * Podul.
b-
U5
puțin înțepat, sincer. Ochii șireți priveau inteligent, cu o voioșie tihnită peste fălcile cărnoase și nasul mare.
— Deci, acesta sînt eu, spuse Martin și plescăi din limbă.
Francisco nu știa ce era mai frumos, pictatul sau lungile pauze în care stăteau împreună la taifas. Sub un pretext oare-
care, îl expedia cu plăcere pe Agustin și își dădea drumul la vorbă. își rechema vechile amintiri, de-a valma, fără nici o
alegere, fete, lipsuri de bani, certuri cu poliția, fuga aventuroasă din fața Inchiziției, provocări neînfrînate, încăierări
periculoase cu cuțite și săbii, discordiile cu trufașa familie Bayeu. Vorbea, cu lăudăroșenie naivă, despre deosebirea
dintre tinerețea lui sărăcăcioasă și înfloritoarea lui situație actuală. Acum stătea in casa lui solidă din Madrid, cu mobilă
scumpă și obiecte de artă, cu slugi în livrea, îi veneau în vizită prieteni distinși, pe care nici măcar nu-i primea
întotdeauna, și avea un cupeu grozav, o berlină aurită, în stil englezesc, cum numai trei existau în Madrid. Da, acest
cupeu, această carozza, era mîndria lui Goya ; întreținerea cupeului, în special a cailor, era scumpă la Madrid, dar Goya
nu se da înapoi de la nici o jertfă, merita osteneala. Șl cu toate că nu se cuvenea în timpul doliului, el își duse prietenul
la plimbare in Prado.
Uneori Francisco și Martin făceau muzică și cîntau segui- dillas, tiranas *, boleros, amîndoi iubind cu pasiune melodiile
populare. Adeseori aveau discuții despre valoarea diferitelor bucăți muzicale ; de obicei, Francisco îl convingea pe
Martin, bătîndu-și apoi joc de gustul lui nesigur. îl tachina de asemenea pentru că era admiratorul torero-ului Costillares
; el, Goya, îl prefera pe Ramiro. O dată presără nisip pe masă și-i desenă pe cei doi torero: unul mic, puternicul Ramiro
cu figura lui leonină, și unul mare, trupeșul Costillares, cu un nas enorm, și amîndoi riseră zgomotos.
Deodată, însă, în toiul rîsului, Francisco făcu o pauză și fața i se întunecă.
— Cum rîd — spuse el — și cum fac pe parvenitul în fața ta, ca să-ți arăt cît de departe am ajuns ! Grozav de departe.
Sînt pintor de cămara și, peste cîteva zile, președintele Academiei, am ochiul cel mai bun din Spania, mina cea
1
Vechi cintec popular spaniol, care-și trage numele de la cuvintele Ay tirana, cu care incepe.
116
mai dibace, toți mă invidiază, dar îți spun drept, Martin: totul e spoială, e rahat.
Martin cunoștea schimbările bruște și izbucnirile fără de măsură ale prietenului său.
— Francho, Francho — încercă el să-l liniștească — mă- soară-ți cuvintele, nu vorbi cu păcat I
Francisco se uită repede înapoi, spre Fecioara de Atocha, se închină, dar continuă :
— Da, este adevărat, chico. Tot ce am eu bun are și reversul său, în spatele tuturor stau ascunse spiritele vrăjmașe care
se uită la mine și rînjesc. Iată, am avut norocul ca dascălul acela morocănos, cumnatul meu, să fi încetat în sfîrșit din
viață : insă Josefa îmi stă zi și noapte palidă la față și copleșită de tristețe. Iată, am norocul că don Manuel s-a împriete-
nit intim cu mine, și el e doar cel mai puternic om din Spania și un bărbat tînăr, impozant, dar este în același timp o
secătură și un om destul de periculos. Și, în afară de aceasta, mă rîcîie felul în care s-a împrietenit cu mine. Nu pot uita
ceea ce mi s-a pretins pentru don Gaspar, și, pe lîngă aceasta, nici nu-1 pot suferi pe acest virtuos. Și nimeni nu-mi
mulțumește. Pepa mă privește disprețuitor cu ochii ei verzi și face pe grozava ca și cînd singură ar fi ajuns atît de sus.
Toți vor ceva de la mine, dar nici unul nu-și dă osteneala să mă înțeleagă. .
Și vorbi în cuvinte violente despre nerușinarea lui Miguel și a lui Agustin, care veneau la fiecare două săptămini și îl
plictiseau stăruind și făcîndu-1 să creadă că e obligat să se amestece în treburile regelui și ale statului. El era pictorul
Curții, el aparținea Curții și era bine așa, el voia așa și era mîndru de acest lucru. Cu pictura lui aducea țării servicii mai
mari decît toți reformatorii politici ce-și dădeau importanță cu palavrele lor.
— Un pictor trebuie să picteze — spuse el răutăcios și hotărît, exprimînd aceasta cu toată fața lui enormă, întunecată —
un pictor trebuie să picteze, asta-i, și basta. După o pauză continuă : Și despre afacerile mele pecuniare trebuie să
vorbesc o dată cu cineva care se pricepe la treaba asta. Conversația luă întorsături surprinzătoare și vesele.
117
Martin nu așteptase decît ca Francisco să-i ceară un sfat; el avea doar o bancă la Zaragoza și Francisco îl considera un
cunoscător.
— Sînt bucuros dacă-ți pot da un sfat, spuse Martin din toată inima și adăugă prevăzător : Pe cît îmi pot da seama,
finanțele tale nu sînt nicidecum într-o stare alarmantă.
Dar de fapt Goya nu voia aceasta.
— Nu sînt un ipohondru — replică el — și nu-mi face plăcere să mă tîngui. Eu nu țin la bani ; trebuie doar să-i am.
Aici, la Madrid, se petrec cu adevărat lucrurile cum spune proverbul : „Cine nu are bani, aceluia îi stau deschise doar
trei locuri: închisoarea, spitalul și cimitirul”. Țrebuie să cheltuiesc al dracului de mulți bani pentru îmbrăcămintea mea
și pentru servitorii care mă înșală. Trebuie să fiu prezentabil din toate punctele de vedere. Dacă nu o fac, nobilii mei îmi
micșorează numaidecît prețurile. în afară de asta lucrez ca un catîr, deci vreau să mă aleg și eu din munca mea cu ceva.
Și nu poți face în viață nici o ispravă fără bani. Nu e cazul să spun că femeile ar pretinde bani de la mine : dar uneori
mă culc cu doamne distinse și acestea âu pretenția ca amantul lor să se poarte ca un adevărat cavaler.
Don Martin știa că Francisco ținea mult la fast, că îi plăcea să risipiească bani, pentru ca apoi să fie cuprins însă din
nou de remușcări și de accese de calicie țărănească. Prietenul lui, Francisco, avea nevoie de îmbărbătare și Martin îl
îmbărbătă. Francisco Goya, pictorul Curții, cîștiga într-o singură oră atîta cît încasa un cioban aragonez într-un an
întreg. Nu primea el pentru un portret, pe care putea să-l dea gata în două zile, patru mii de reali ? Un om care cîștigă
banii atît de u^or nu trebuie să aibă nici o teamă de viitor.
— Atelierul tău — îl asigură el pe Goya — este o sursă financiară mai bună decît banca mea din Zaragoza.
Goya voia să audă cît mai multe cuvinte de consolare.
— Toate-s bune și frumoase, năsosule — spuse el — dar să nu uiți pretențiile imense pe care le au față de mine cei din
Zaragoza, știi doar, frații mei, mai înainte de toate. ,,De cașcavalul gros se bucură viermii", cită el cu amărăciune
vechiul proverb. Mama mea, firește, nu trebuie să ducă lipsă de nimic : mai întîi pentru că o iubesc și în al doilea rînd,
pentru că e mama unui pintor de cămara. Fratele meu Tomâs
118
este însă nerușinat ca un șobolan. Nu i-am înzestrat eu atelierul de aurărie în Caile de Moreria? Nu i-am procurat co-
menzi ? Nu i-am dăruit la cununie o mie de reali și trei sute la nașterea fiecărui copil ? Și cu Camilo este încă și mai
rău. Îmi mușc buzele cînd e vorba să cer ceva pentru mine, dar pentru el m-am umilit și i-am obținut prin rugăminți
slujba de preot în Chinchân. Cu toate acestea nu e niciodată mulțumit. Astăzi vrea ceva pentru biserică, mîine pentru
locuința preotului. Dacă mă duc cu el la vînătoare, mă costă un iepure tot atît de mult cît un cal.
Toate acestea le auzise Martin de multe ori.
— Nu vorbi prostii, Francho, spuse el cu blîndețe. N-ai tu venituri de arhiepiscop ? Să examinăm o dată contul tău,
propuse el.
— Vei vedea că nu am nici treizeci de mii de reali, proroci Goya.
Martin zîmbi j prietenul lui avea obiceiul să urce sau să coboare cifrele după cum i se părea lui că e potrivit.
Reieși că Goya, în afară de casă și mobilier, poseda optzeci de mii de reali.
— Și atîta-i puțin, găsi el.
— Oricum — îl consolă Martin — se pot umple cu ei cîteva găuri.
Stătu un răstimp pe gînduri.
— Dacă ia contele Cabarrus din nou în primire banca, și aceasta numai prin intervenția lui senor Jovellanos de a cărui
rechemare tu nu ai fost chiar străin — încheie el surî- zînd — s-ar putea ca banca Spaniei să-ți acorde acțiuni pre-
ferențiale.
Goya voi să ridice obiecțiuni, dar îl întrerupse Martin :
— Bizuie-te pe mine, Francho — îl asigură el — o fac cu pricepere și cu abilitate.
Francisco se simți ușurat și fericit că Martin îl ascultase atît de atent și îl sfătuise atît de inteligent. Era gata să-i des-
tăinuiască și ultimul lucru, cel mai intim, visurile lui despre Cayetana. Dar nu mergea, nu găsea cuvintele. Așa cum nu
știuse ce e culoarea înainte de a fi descoperit griul său, tot astfel nu știuse ce e pasiunea înainte de a fi descoperit-o pe
Alba pe estrada ei. Pasiune era un cuvînt nepotrivit, nu exprima nimic din acel ceva de care era plin. Nu se putea spune
119
în cuvinte și nu se găsea nimeni, nici măcar Martin al lui, care i-ar fi putut pricepe bîlbîiala.
In timp ce Martin era încă la Madrid, se produse, spre bucuria lui Goya, numirea lui ca președinte al Academiei. In casa
lui apărură pictorul Curții, don Pedro Maella, și alți doi membri ai Academiei, pentru a-i înmîna documentul. De cite
ori nu-1 priviseră cu dispreț acești bărbați pentru că nu picta destul de clasic, după tipic, și acum veniseră la el și îi
citeau de pe pergamentul lor măreț, pecetluit fraze solemne de venerație și mărire. Goya îi ascultă cu plăcere.
Imediat după ce reprezentanții se depărtară, Goya, care ascunsese față de soția lui, Josefa, și de prietenii lui, Agustin și
Martin, sentimentele pe care le încerca, spuse disprețuitor :
— Afacerea mi-aduce douăzeci și cinci de dubloni pe an. Atît primesc pentru un singur tablou. Și pentru acest preț
trebuie de acum înainte ca cel puțin o dată pe săptămînă să-mi pun ținuta de Curte, să pierd cîteva ore plictisitoare
alături de niște neisprăviți, să ascult absurditățile lor solemne și să debitez la rîndul meu aceleași prostii. „Multă cinste,
puțin cîștig", cită el vechiul proverb.
Apoi insă, cînd rămaseră singuri, Martin îi spuse din toată inima :
— Noroc și prosperitate. Noroc și prosperitate, senoi don Francisco de Goya y Lucientes, pictor al regelui și președinte
al Academiei de San Fernando. Și fie ca Fecioara del Pilar să te aibă în paza ei I
— Și Fecioara de Atocha, adăugă grabnic Goya și privi înapoi spre Fecioara lui, închinîndu-se. Apoi începură din nou
să rîdă împreună, făcînd de bucurie gălăgie mare și bătîndu-se unul pe altul pe spate. Apoi cintară seguidilla țăranului
care a primit o moștenire neașteptată, seguidilla cu refrenul : „Și acum dansăm, dansăm I Dansăm, fandango dansăm
noi acum / Da, cine are bani, acela poate să danseze / poate să danseze fandando / chiar dacă știe și chiar dacă nu știe".
Și ei dansară fandango.
Cînd terminară și se așezară sleiți de puteri, Goya avu o rugăminte. Ii povesti lui Martin că are mulți dușmani, abați și
oameni glumeți, care, la lever-ul distinselor doamne, făceau haz pe socoteala originii lui obscure. Nu de mult, pînă și
nerușinatul lui servitor, Andres, îi prezentase cu subînțelesuri, ca
120
din întîmplare, documente care dovedeau că el, Andres, era un hidalgo, un hijo de algo, fiul cuiva, un nobil. Martin știa
foarte bine că puritatea sîngelui și originea veche creștină a familiei Goya nu puteau fi puse la îndoială și că mama lui
Francisco, dona Ingracia de Lucientes, se trăgea dintr-o familie ai cărei strămoși puteau fi identificați pînă în vremurile
îndepărtate ale domniei goților. Nu ar fi rău dacă ar avea în casă un document care să-i confirme această origine curată.
Martin ar putea să-i facă plăcerea și să-1 convingă pe fray Jeronimo, care, avînd la îndemînă condicile parohiilor din
Fuendetodos și Zaragoza, putea să-i schițeze un arbore genealogic al mamei lui, pentru ca în viitor să i-1 bage în ochi
oricui s-ar îndoi de originea lui.
Zilele următoare veniră multe persoane să prezinte felicitări.
11 vizitară, însoțite de abatele don Diego, și cele două doamne, Lucia Bermudez și Pepa Tudo. Goya fu surprins, nu se
simți de loc bine și vorbi puțin, contrar obiceiului său de odinioară. Zapater flecări voios și respectuos. Agustin, tul-
burat de sentimente contradictorii, privea posomorit la frumoasele femei. Pepa găsi ocazia să vorbească cu Francisco
între patru ochi. Cu vocea ei înceată, puțin ironică, îi povesti că locuia acum în micul palat de pe Caile de Antorcha,
„strada Făcliei", pe care don Manuel i-1 cumpărase din succesiunea decedatei condesa Bondad Real. Don Manuel
venise de mai multe ori de la Escorial la Madrid ca s-o viziteze : o invitase de asemenea la manejul vilei sale, pentru a-i
arăta priceperea lui la călărie. Goya auzise de ascensiunea senorei Tudo, dar ar fi vrut să nu ia în seamă aceste vești,
acum însă era obligat să le asculte.
Mai departe, Pepa spuse că don Manuel îi vorbise de invitarea iminentă a lui Goya la Escorial.
— Am sprijinit foarte mult această propunere, spuse, ea ca din întîmplare, și se bucură văzînd cît de greu se stăpî- nea
Goya să nu tabere cu pumnii asupra ei.
„— Eu — spuse ea cu voce prietenoasă, înceată — am și fost la Escorial.* Și intrucit el, galben la față și turbat, Rămase
mut, continuă.
121
„— Noi amîndoi facem carieră, Don Francisco."
„Hombre 1 /* exclamă don Martin
Cind plecară doamnele.
A doua zi
Apăru un curier cu ciorapi roșii.
Solul invita pe președintele don Francisco Goya La Escorial, la Curte.
14
La treizeci de mile nord-vest de Madrid se ridica in depărtare, detașîndu-se de pe fondul întunecat al Sierrei
Guadarrama, palatul El Escorial. Părea o masă de piatră enormă, impunătoare, prin măreția lui rece, posomorită, prea
puțin atrăgătoare.
După Vatican și palatul de la Versailles, Escorialul era cea mai vestită operă arhitectonică a Europei j trecea, pentru
spanioli, drept a opta minune a lumii.
Palatul fusese clădit în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Filip al Il-lea, domnitor cu
mult gust pentru artă, dar întunecat, fanatic, desfrînat, bănuitor și birocrat. Palatul fusese construit într-un triplu scop.
Cînd soldații lui bătură armata franceză la Saint-Quen- tin, distruseră fără să vrea, cu lovituri de tun, o mănăstire a
sfîntului Laurențiu ; deoarece Laurențiu fusese spaniol prin naștere, felul crud ai martirajului său — fusese ars de viu
— îl făcu spaniolilor deosebit de drag, și regele Filip voi să ctitorească, spre împăcare, un lăcaș sfînt cum nu se
cunoștea un al doilea pe pămînt. Apoi el voi să împlinească o poruncă a împăratului Carol, tatăl lui, care dispusese în
testament ca pentru rămășițele pămîntești ale lui și ale împărătesei să se clădească un demn monument funerar. Și, în
sfîrșit, Filip voi ca ultimii săi ani să și-i petreacă retras, singur, împreună doar cu Dumnezeu, înconjurat de călugări și
de rugăciuni.
Nimic nu i se păru prea scump pentru a face demnă de suveranul lumii această singurătate a lui. Din insulele pe care
1
Textual: omule I Exclamație frecventă în conversația spaniolă.
129
le stăpînea în vestul Indiei, își comandă lemnul cel mai rar, din pădurile lui din Cuenca, cei mai buni arbori. Din munții
Granadei și Aracenei, porunci să i se taie marmură brună, verde, cu pete roșii, albă, din munții Filabres și jasp din ca-
rierele din Burgo de Osma. Nu numai în Spania lucrară pentru el cei mai buni pictori și sculptori, ci și în Flandra, Flo-
rența și Milano. Transporturile pentru palatul lui goneau pe șoselele îndepărtate, pluteau peste cele șapte mări. Cu mîna
și cu ochiul, regele examina fiecare amănunt: dacă era pe cîmpul de bătaie, trebuia să i se trimită rapoarte zilnice.
Cheltuise veniturile tuturor provinciilor de dincolo de ocean.
Planul Escorialului fu astfel întocmit, încît palatul în totalitatea lui exprima printr-un simbol instrumentul de care se
servise Dumnezeu pentru martirajul sfîntului Laurențiu, grătarul pe care fusese ars. Clădirea puternică, pătrată, cu cele
patru curți ale ei urma să fie reprezentarea acestui grătar. Cele patru turnuri din colțuri trebuiau să reprezinte cele patru
picioare ale grătarului, iar Palacio de Infantes, care ieșea în afară, minerul.
Splendidă, severă și pioasă se înălța acum clădirea semeață, plănuită și făcută pentru viitorul îndepărtat, asemănătoare
piramidelor, dar din material mai durabil, din granitul gri-albicios din Peralejos. Escorialul avea. 16 patios * *, 2673
ferestre, 1940 uși, 1860 încăperi, 86 scări, 89 fîntîni arteziene, 51 clopote.
Escorialul poseda o bibliotecă splendidă cu 130.000 de volume și cu peste 4000 de manuscrise. Manuscrise arabe,
deosebit de prețioase, fuseseră găsite pe corăbiile capturate, ce duceau peste ocean comorile lui Zidian, sultanul Maro-
cului. Regele maurilor oferise două milioane reali pentru restituirea manuscriselor ; dar spaniolii pretinseseră în schimb
punerea în libertate a tuturor prizonierilor creștini. Cum sultanul nu consimțise, manuscrisele se găseau acum în
Escorial.
în palat erau 204 statui și 1563 tablouri, printre care capodopere de ale lui Leonardo, Veronese și Rafael, Rubens și Van
Dyck, Greco și Velazquez.
Mai mult însă decît de toate aceste opere de artă, spaniolii erau mîndri de comorile adăpostite în Relicario 2-ul
1
Curți.
* încăpere subterană în care se năstrează relicvele.
123
Escorialului. Acolo se aflau 1515 vase din aur, argint, bronz aurit și din lemnul cel mai rar, multe dintre ele încrustate
bogat cu pietre prețioase. Înăuntru erau păstrate zece schelete de sfinți și de martiri, perfect conservate, 144 cranii, 366
oase de brațe și picioare, 1427 diferite degete de la mîini și de la picioare. Acolo se afla un braț al sfintului Antoniu, un
picior al sfintei Tereza, scheletul unuia dintre sugacii măcelăriți de Irod. Se găsea apoi o parte din funia cu care fusese
legat Isus Christos, doi spini din coroana lui, o parte din buretele îmbibat cu oțet pe care i-1 întinsese soldatul și o
bucățică de lemn din crucea pe care suferise. De asemenea vasul de lut care conținuse apa pe care Isus o prefăcuse în
vin, călimara sfintului Agustin și, în sfîrșit, o piatră din bășica Sfintului Părinte Pius al cincilea. Un zvon răutăcios
pretindea că, o dată, un călugăr a cărui minte o zăpăcise Diavolul deșertase conținutul multor vase bogate și le aruncase
claie peste grămadă intr-un morman enorm, așa încît nu s-a mai putut deosebi care era brațul lui Isidro și care al
Veronicăi.
Intr-o capelă specială erau păstrate cele mai mărețe relicve ale Escorialului, „Santa Forma", ostia prin care divinitatea
se manifestase în chip uluitor și sublim. Niște eretici, zuinglianos, puseseră mîna pe această ostie, o aruncaseră la
pămînt ș-o călcaseră în picioare. Ostia însă începuse să sîn- gereze, se văzuseră deslușit șuvițe de singe, divinitatea do-
vedise că trăia în ostie. Aceasta se întîmplase în Olanda : de la o mănăstire de acolo, fusese adusă la Viena, mai tîrziu la
Praga, la împăratul Rudolf al II-lea. De la acesta o cumpărase Filip, suveranul lumii, plătind un preț ridicol pentru ea,
trei orașe din Țările de Jos și importante privilegii comerciale. Deci, acum „Santa Forma" se odihnea în Escorial și nici
un ochi de eretic nu avea voie s-o privească.
Ceremonialul Curții, tot atît de sever și de măreț ca și Escorialul, prescria suveranilor Spaniei timpul strict pe care
trebuiau să-l petreacă în fiecare din palatele lor.
Regele și Curtea lui aveau de stat la Escorial 63 zile, datele fiind riguros stabilite. Carol al IlI-lea, tatăl regelui care
domnea acum, murise din cauza acestor prescripții ; contrar avertismentului medicilor săi, se mutase la Escorial la
timpul stabilit, în ciuda unui început de pneumonie.
124
Pe comodul Carol al IV-lea îl apăsa măreția întunecoasă a palatului. De aceea, pentru cele nouă săptămini pe care
trebuia să le petreacă acolo își aranjase apartamentele după propria-i plăcere și, în timp ce jos, camerele în care cel de al
II-lea Filip trăise ultimii săi zece ani arătau sever și monahal de sărăcăcioase, sus, Carol al IV-lea locuia în încăperi
confortabile, între covoare de perete și tablouri vesele, care reprezentau copii jucîndu-se, păstorițe glumind, spălătorese
zburdalnice flecărind.
O dată pe săptămină insă, după cum cerea obiceiul, acest monarh se ducea și el la biserica Escorialului, ca să-și viziteze
străbunii decedați. El trecea prin Patio de los reyes 1 unde stăteau tăiați în granit regii regatului lui Iuda : David cu harfa
și sabia j Solomon cu cărțile ; Ezekias cu un berbece de sfărîmat ziduri ; Manasse cu un instrument de măsurat ;
Josaphat cu o secure. Erau sculele cu care acești regi construiseră templul din Ierusalim. Acuma Escorialul continua
tradiția și era pentru lumea creștină ceea ce Templul lui Solomon fusese pentru poporul Vechiului Testament.
Pe lîngă acești regi trecu Carol al IV-lea. In fața lui apăru poarta mare a bisericii, care era deschisă numai pentru per-
soanele de rang regesc, vii și moarte. Masivul rege, indispus, cu figura demnă și posomorită, trecu pe lîngă armonia
splendidă și semeață a nobilei construcții, și, cu toate că era atît de impozant, părea în uriașa încăpere, sub gigantica
cupolă, un pitic.
Intre pereți și arcade de marmură aleasă, el scoborî în primul rînd în Panteon de los infantes, cavoul prinților, prin-
țeselor și al soțiilor de regi ai căror copii nu ajunseseră la tron. Apoi coborî mai jos, tot pe trepte de granit, în Panteân
de los reyes. Aici, în încăperea octogonală, se opri în mausoleul cel mai măreț și mai pompos din Europa, printre
pereții acoperiți cu jasp și marmură neagră. Cavoul fusese înălțat sub altarul principal al Capillei mayor2 așa încît
preotul, cînd ridica ostia, stătea tocmai deasupra regilor decedați, care puteau astfel să se împărtășească și ei din har.
1
Curtea regilor.
* Capela mare.
125
Aici deci, printre sarcofagele de bronz în care se odihneau rămășițele predecesorilor săi, se opri cel de al patrulea
Garol.
El se uită la literele simple Și de-o sobrietate distinsă Care alcătuiau numele lor ți La cele două sicrie care așteptau
Goale ; inscripția Unuia era : „Don Carlos al IV-lea* Și a celuilalt : „Regina Maria Luisa*.
Rămase cinci minute ; așa cerea Datina. Numără pînă la trei sute. Atunci părăsi cripta, urcă scările Repede, din ce în ce
mai repede. Trecu zgomotos prin biserică, Prin curte, pe lingă regii Din ludeea, grăbit.
Fără să privească. Urcă în încăperile Sale luminoase^ vesele. Aici, Printre tablourile plăcute, Își lepădă ținuta greoaie,
întunecată. Și se schimbă pentru vînătoare.
15
Goya nu fu găzduit chiar în Escorial, ci în Posada de San Lorenzo ’. Trebuia să se aștepte de altfel la aceasta, fiindcă
Escorialul, cu toată mărimea lui, era neîncăpător pentru toți oaspeții Curții. Faptul îl indispuse totuși.
Don Miguel sosi. Goya îl întrebă de dona Lucia. Da, era și ea acolo, se simțea bine: Miguel părea cam rezervat. Cînd
veni vorba de politică se mai însufleți însă. Spuse că tratativele de pace duse la Basel cu francezii nu avansau. Franța
refuza să predea pe micul fiu și pe fiica decedatului Ludovic
1
Încăperi mobilate pentru oaspeți.
126
al XVI-lea, Spania însă își pusese mîndria în joc pentru eliberarea copiilor regelui Franței și don Manuel nu voia să
cedeze de loc.
Mai tîrziu, Goya întîlni pe abatele don Diego și pe dona Lucia. Abatele îi dădu mai pe larg știri despre delicata situație
politică. Războiul era pierdut din punct de vedere militar ; regina era rezonabilă și dispusă să renunțe la copiii regelui
Franței, pentru ca să se facă în sfîrșit pace, dar Carol mai ezita încă, ațîțat de don Manuel. Acesta se zice că nutrea
gîndul să se căsătorească cu mica principesă franceză, pentru, a dobîndi astfel titlul de principe suveran.
— Și Pepa îl încurajează în planurile lui, spuse Lucia, iar ochii ei voalați, depărtați unul de celălalt îi păreau lui Goya
îndoit de batjocoritori și de șireți.
— Pepa este încă aici ? întrebă el neplăcut surprins. Abatele îl lămuri:
— De la demiterea amiralului Mazarredo, seiîora Tudo are greutăți cu pensia ei. Ea a venit aici cu gîndul de a prezenta
o petiție la Curte.
— Regina se miră — completă Lucia — că senora Tudo nu așteaptă decizia în Madrid. Dar o cunoașteți pe Pepa. E aici
și nu vrea să plece. Și-a băgat în cap că Manuel al ei trebuie să se căsătorească cu fiica regelui Franței. îi cîntă la fiecare
două zile balada tînărului Ramiro care răpește eroic pe infantă.
— Un lucru e sigur — spuse abatele — prezența seiiorei Tudo la Escorial nu ușurează cu nimic sarcina delegației noas-
tre de pace.
Lui Goya îi displăcea faptul că Pepa lui de altădată se amesteca în treburile prinților. Aceasta nu se cuvenea, pă- cătuia
față de ordinea voită de Dumnezeu.
— Trebuie s-o vizitați, don Francisco, spuse Lucia cu o amabilitate răutăcioasă. Locuiește în Posada de jos.
Francisco se hotărî însă s-o evite.
în dimineața următoare se duse la Escorial să asiste, după cum cerea datina, la lever-ul reginei. Nu știa dacă dona
Cayetana era de serviciu la regină și nu-și dădea seama dacă dorea s-o vadă sau dacă-Se temea de acest lucru.
Anticamera era plină de doamne și domni șpilcuiți. Se aflau de față abatele, ambasadorul Franței regaliste, monsieur
127
de Havre, apoi — și dispoziția lui Francisco se înnoura — Car- nicero, colegul lui de breaslă, cîrpaciul, care nu se
pricepea la nimic altceva decît la efecte ieftine și la prețuri sărate.
Ușa cu două canaturi a dormitorului se deschise. Regina Spaniei stătea la masa ei de toaletă. Ceremonios, cu mișcări
riguros prescrise, doamnele din înalta nobilime își executau serviciul; o ducesă îi înmîna fusta, o contesă jacheta, o
marchiză panglicile. Cu gesturi măsurate, cu fețele sulemenite ca niște măști, cu surîsul lor înghețat pe buze, aceste pă-
puși strălucitoare umblau încoace și încolo, melancolice. Privindu-le, Goya se întreba nedumerit: „Oare aceste com-
portări vechi de secole, pitorești și solemne, sînt caraghioase sau mărețe ?"
Alba era de față și lui îi bătea inima cu putere. Gătită ca o păpușă, se îndeletnicea cu aceleași treburi ca și celelalte. Dar
dacă ceilalți practicau aici, în Escorial, peste mor- mîntul răposaților stăpîni ai lumii, obiceiurile moștenite ju- cînd doar
o comedie și fiind ridicoli, ea, dona Cayetana, era născută pentru a fi aici și ceea ce făcea părea a fi un drept cîștigat
prin tradiții înrădăcinate.
Don Manuel îl chemă la el. Ii spuse că îl bucura gîndul că-i va poza pentru un nou portret. Din nenorocire însă, îi lipsea
deocamdată timpul. Tratativele de pace, și așa anevoioase, se complicau cu probleme particulare.
— Prietena noastră comună, senora Tudo — spuse el — m-ar dori eroic. Aceasta e drăguț și patriotic, dar, în sfîrșit, nu
pot să las țara să sîngereze numai pentru a face pe eroul față de mine și de prietena noastră Pepa. Eu sînt om de stat.
Trebuie să ascult de rațiune, de necesitățile politice, nu de sentiment.
Goya îl asculta indispus. Desigur, din nou se punea la cale ceva înjositor, vreo tîrguială odioasă.
— în afară de aceasta — continuă ministrul — regina este nervoasă, simțind răspunderea hotărîrilor pe care le are de
luat și se scandalizează de nimicuri nevinovate, spre exemplu de prezența prietenei noastre Tudo. Senora se supune,
natural, voinței Coroanei, totuși se simte pe drept cu- vînt jignită. Aș dori deci, înainte de a se reîntoarce la Madrid, să-i
fac o mică plăcere. Ce-ar fi să repetăm acea seară atît
128
de reușită în care, datorită ajutorului dumneavoastră, am avut plăcuta ocazie să fac cunoștință cu senora ?
— Aceasta este ideea Pepei ? întrebă Goya, ascunzîn- du-și anevoie neplăcerea.
— Jumătate a ei, jumătate a mea, adăugă don Manuel.
— Pepa ar dori ca noi să aranjăm serata aici, în apartamentul meu de la Escorial. Speră că vom petrece minunat
împreună.
Goya era acum indispus în cel mai înalt grad. Ce-i mai trecea prin cap Pepei ? De ce își aranja ea serata echivocă, în cea
mai ilustră casă a Spaniei ? „Găina nu are ce căuta în catedrală", se gîndi el, posomorit, la vechea zicală. Și de ce
trebuie să fie și el de față ? Voia să-i arate cît de departe ajunsese ? Dar nu vedea nici o posibilitate de a refuza invitația
ministrului.
în seara următoare deci, pe scara impunătoare, prin coridoarele lungi, austere, se ducea din nou la don Manuel.
în anticameră era ghemuită duena Pepei, aspra Conchita. Ea îl salută pe Francisco cu umilință, însă pe figura Uscățivă i
se citea un surîs obraznic, ordinar și prea familiar.
Societatea lui don Manuel era aceeași ca odinioară la dona Lucia : lipseau doar Agustin și prevăzătorul don Miguel.
Pepa, în rochie simplă, verde, era foarte frumoasă, lucru pe care Francisco i-1 recunoștea pe jumătate în silă. El
pricepea foarte bine atît triumful ei, cît și ce se petrecea în sinea ei, ce o rodea. N-a trebuit decît să-l părăsească, și a
Căpătat tot ce o femeie putea să-și dorească. Pepa Tudo ședea, îndrăzneață, mîndră în cel mai mîndru palat al imperiu-
lui, peste mormîntul regilor, și-și ținea tertulia ei aici, unde îl chemase și pe el, fără s-o poată refuza.
Trăgalo, perro 1, „na, cîine, mănîncă 1"
Pepa îl salută simplu, cu o prietenie distantă.
— îmi pare bine, don Francisco, că în sfîrșit vă văd. Aud că sînteți aici pentru a face portretele maiestăților lor. îmi pare
rău că vă lasă să așteptați. Și eu sînt aici cu treburi. Ceea ce voiam să rezolv este ca și rezolvat și mîine pot să mă
reîntorc la Madrid.
Goya ar fi apucat-o cu plăcere de umeri, ar fi scuturat-o bine, i-ar fi zvîrlit în fața ei obraznică cîteva cuvinte tari,
murdare, dar în prezența lui don Manuel trebuia să se rețină.
9 - Goya
129
Acesta se purta ca și cînd faptul că i-a pus Pepei Tudo la dispoziție pentru serată locuința sa din Escorial ar fi fost
lucrul cel mai natural din lume ; era vesel, vorbăreț, zgomotos. Calmul lui nu era însă veritabil. Ce-i drept, dona Maria
Luisa îi trecuse multe cu vederea, dar, de data aceasta, nu mersese oare prea departe ?
O adevărată bucurie îi făcea însă această serată abatelui. Era încîntat de prezența Luciei. încet, cu multe ocoluri înțe-
lepte, se apropiase de- ea, făcînd-o să vadă chestiunile politice cu ochii lui și simțeau acuma împreună o plăcere ștren-
gărească privind la ironicul sacrilegiu al acestei tertulia. Filip al II-lea, marele, clarvăzătorul rege, nu și-ar fi închipuit
niciodată că peste mormîntul lui se va distra primul-ministru al imperiului cu amanta sa.
Pepa cîntă o romanță de a ei, apoi încă una și încă una. Cîntă romanța regelui .don Alfonso, care, la Toledo, se îndră-
gosti de o evreică, Raquel la fermosa, frumoasa Rașela, și -care-și petrecu șapte ani cu ea, lăsînd-o singură pe regina
lui, pe englezoaica Leonora. Atunci nobilii se revoltară și o miciseră pe evreică. Regele se întristă peste măsură. „Pe
evreica lui — cîntă Pepa — i-au smuls-o, pe evreica lui. Alfonso stătea tulburat și se tînguia, și i se topea inima de dor
nestins și de durere după Rașela. Atunci însă veni un înger și îi arătă păcatul. El se căi, și ca ispășire ucise o mie de
mauri."
Așa cîntă Pepa. Ceilalți ascultau gînditori.
— Pepa noastră — spuse don Manuel, în aparență fără legătură — vrea cu tot dinadinsul să mă facă un vechi erou
spaniol.
Și Pepa tot atît de fără legătură răspunse :
— Eu nu am nici o picătură de sînge evreiesc sau maur în mine. Sînt de origine veche, castiliană pură, și-și făcu cruce.
— Știu — se grăbi don Manuel să răspundă — e un lucru cunoscut.
— Cînți astăzi mai bine decît altă dată, Pepa, spuse Goya cînd avură ocazia să vorbească doar amîndoi.
Pepa îl privi drept în față, cu ochii ei verzi, fără pic de rușine, așa cum îi era felul.
J30
— Romanțele mele sînt mai frumoase decît realitatea, Spuse ea.
— Te interesezi acum de politică, mi se pare ? spuse Goya.
Pepa îi răspunse amabil :
— Mă interesez pentru Spania. Și pentru don Manuel. Cînd trăia încă răposatul meu Felipe, și chiar și în vremea
petrecută cu amiralul, mă interesam de marină. Cînd am fost prietenă cu dumneavoastră, de pictură. Amintiți-vă cum v-
am făcut atent că brațul senarului Mazarredo din portretul dumneavoastră ieșise prea scurt. Acuma mă interesez de don
Manuel. El este cel mai mare om politic din Spania, de ce să nu devină și cel mai mare din lume ? Dar să nu credeți că-
mi uit vechii prieteni. La sugestia mea, don Manuel a dat să înțeleagă regelui că ar putea să numească pe cineva în locul
primului pictor. Din nenorocire însă, don Carlos este deocamdată încăpățînat și vrea să economisească tocmai acest
salariu.
Goya rămase liniștit.
— In locul tău, Pepa — spuse el — aș lăsa în grija regelui Spaniei și a Adunării Republicii Franceze hotărîrea cu
privire la copiii lui Ludovic al XVI-lea. .
Ca și mai înainte, ea nu-și întoarse privirea de la el.
— Sînteți prevăzător, don Francisco, răspunse. Nu sînteți ca bărbații romanțelor mele. Totdeauna v-ați priceput să tra-
geți cît mai mult folos de pe urma operei dumneavoastră. Probabil că și sfatul pe care mi l-ați dat este bum De altfel am
și ascultat de el, chiar înainte de a mi-1 fi dat.
Goya reflectă : „Ajută unei femei să iasă din apă și va pretinde că tu ai căzut înăuntru". în același timp, cu instinctul lui
sănătos, țărănesc, bărbătesc își dădea seama exact ce simțea Pepa, deși cu greu ar fi putut-o spune în cuvinte. Tocmai
pentru că-și dădea osteneală să-l jignească, ea-i dovedea cît de tare ținea la el. N-avea nevoie să-i facă decît un semn și,
cu toată nepăsarea ei, i-ar sări în pat. Fie că-1 lua în bătaie de joc, fie că se credea superioară, el o compătimea.
Aștepta să vadă cum vor încheia seara Manuel și Pepa. Oare vor îndrăzni să rămînă în timpul nopții împreună in
o
131
Escorial, sub un acoperiș cu regina, peste mormintul lui Carol al V-lea și al lui Filip al II-lea ?
Lucia și abatele își luară rămas bun. Pepa nu făcea nici o pregătire de plecare. Pînă la urmă și Goya trebui să plece.
— Noapte bună, don Francisco, spuse Pepa cu vocea ei leneșă, plăcută. Noapte bună, Francho, repetă ea, și îl privi
drept în față.
Prin anticameră trecu Francisco. Bătrina guvernantă dormita ghemuită, Rinjind; dădu din cap,
Se sculă și se înclină adine.
El se închină. Prezența uscățivă A bătrînei sub acoperișul Escoria- Lului i se păru
Și mai nelegiuită decît noaptea Lui don Manuel și a Pepei lui.
16
Lă Posada fu predată o scrisoare de la Escorial pentru pictorul Curții don Francisco de Goya y Lucientes. Ea suna :
„Mîine nu sînt de serviciu la regină. De ce nu vă văd niciodată la lever-ul meu ? Prietena dumneavoastră Cayetana
Alba."
Așteptase -această solie cu inima plină de amărăciune. Acum se risipeau toate sentimentele neplăcute. „Prietena
dumneavoastră, Cayetana de Alba." Elle est chatoyante, reflectă el îneîntat.
A doua zi, cum îl văzu, ea îi și făcu semn cu mîna.
— Bine că ați venit în sfîrșit, don Francisco — zise — avem multe de discutat. Rămîneți după plecarea celorlalți.
Cu vocea scăzută, puțin aspră și plină de o cordialitate neprefăcută vorbi nepăsător de tare, așa încît și ceilalți îi auziră
cuvintele.
Din nenorocire erau destui aceia pe care Goya îi întîlni acolo fără nici o plăcere. Printre ei, bineînțeles, blondul, înaltul
doctor Peral, colegul de breaslă, cîrpaciul Carnicero,
132
frumușelul, spilcuitul marques de San Adrian, în a cărui amabilitate Goya adulmeca totdeauna o urmă de
desconsiderare și, pe deasupra, și torero Costillares pentru care Escorialul ar fi trebuit să rămînă închis.
Dar Alba avea pentru fiecare priviri amabile. In timp ce aștepta, bucuria lui Francisco se evaporă. El expedie mono-
silabic pe cei care i se adresau.
întoarse spatele societății și privi feluritele gobelinuri care atîrnau pe pereți.
Familia Alba ocupa unul din puținele apartamente pe care regele le mobilase în stilul vesel al ultimului deceniu. Printre
gobelinuri era și unul executat după o schiță pe care o făcuse el însuși, Francisco, pe vremea cînd picta fără grijă,
fericit. Era o scenă veselă din popor. Patru fete se delectau azvîrlind în sus pe o pătură ținută de patru colțuri o petele, o
paiață. Gruparea nu era proastă, mișcările naturale. Cu toate acestea îi displăcea lucrarea lui de odinioară. Aceste majas,
aceste fete din popor, care făceau să sară păpușa, erau false. Nu erau majas, erau doamne de onoare care jucau numai
rolul unor majas și voioșia lor era acea voioșie sulemenită, înghețată, pe care o observase la /ever-ul reginei. Mișcările
caraghioase, dureroase. ale paiaței erau mult mai autentice decît ale fetelor.
Lui însuși îi plăcuse foarte mult, pe timpuri, vesela maimuțăreală și participase din plin la ea. Era o modă. Colegii lui
pictori din Paris pictaseră domnii și doamnele de la Versailles, îmbrăcați în păstori și păstorițe, tot atît de țeapăn și de
artificial cum pictase și el flăcăii și fetele din popor. Unora dintre acești păstori galanți și frumoase păstorițe le fuseseră
între timp tăiate capetele elegante de păpuși. Și el, căruia îi mergea mai bine acum decît odinioară, învățase multe, iar
veselia scenei lui populare i se păru acum stupidă, artificială, supărătoare.
Figurile voioase, inexpresive ale gobelinurilor nu erau chiar portretele unor anumite persoane și cu toate acestea așa
păreau. El putea să tăgăduiască, dovedind că cea de a treia doamnă cu figur'a de păpușă nu era Alba, totuși ea era. în
această tehnică de a sugera o figură și a o lăsa totuși anonimă era superior tuturor. Această Alba îl zvîrlea cu bucurie pe
pelele al ei.
133
— Domnii și doamnele mele, sînt gata, spuse Alba și, neașteptat de repede și de amabil, dar hotărît, îi expedie pe
Vizitatori.
— Rămîneți, don Francisco, repetă ea.
— Ne vom duce să ne plimbăm, Eufemia, spuse ea duenei după ce plecară ceilalți, și i-o prezentă lui Goya : Aceasta
este dona Luisa Maria Beata Eufemia de Ferrer y Estala.
El se înclină adînc și spuse :
— Este o onoare și o bucurie să fac cunoștință cu dumneavoastră, dona Eufemia.
Intr-o intrigă amoroas^ cu o mare doamnă, duena era o persoană importantă, care știa să aducă multe servicii.
Se aduseră pe o masă de toaletă noi borcănașe cu creme și sticle cu apă de toaletă ; plimbarea plănuită cerea măsuri de
protecție contra soarelui. Goya văzu cum fața ovală, palid oacheșă a Cayetanei se făcu foarte albă : dar și așa, cu
sprîncenele ridicate a mirare, figura Albei rămase unică. Unde i-au fost ochii, cînd a pictat-o pe a treia fată pentru
gobelinul cu pelele ?
— Și ce rochie poruncește mielușelul meu pentru plimbare ? întrebă duena Cayetanei. Aceea verde de la Paris, aceea
andaluză sau aceea albă de muselin de la Madrid ?
— Cea albă, natural, porunci Alba. Și eșarfa roșie.
Și tăcu pentru a-și putea concentra toată atenția asupra îmbrăcării. Doamnele din Madrid erau deprinse ca atunci sînd își
făceau toaleta să aibă bărbați la ele, își arătau cu dărnicie brațele, umerii, spatele și bustul; dar țineau, după vechiul
obicei, ca picioarele să nu le fie văzute. Dona Cayetana nu ascundea nici picioarele. „De piciorul fetei spune da / în
curînd va fi a ta", îi trecu lui Goya prin minte refrenul unei vechi tonadilla.
în ciuda pasiunii și a dorinței, el participă cu toată atenția la ceremonia amănunțită a îmbrăcării dirijate cu grijă de
duena. Dona Eufemia era uscățivă și înaltă, avea un cap mare așezat pe un gît în formă de fus, fruntea piezișă, nasul
plat și gura cărnoasă. Alba trata pe respectabila bătrînă îmbrăcată în negru, cînd aspru, ca pe o sclavă, cînd cu o fami-
liaritate, glumeață, aproape vicioasă. Rochia albă de muselin era mai scurtă ca de obicei, nu se tîra pe jos, era rochia
134
potrivită pentru o plimbare. Acum fu legată și eșarfa roșie, iar părul negru, bogat și-l strînse într-o plasă subțire.
însoțitorii pe care dona Cayetana obișnuia să-i ia cu sine se prezentară : pajul Julio, un băiat cu fața ca brînza, cu nasul
ascuțit, cu ochi îndrăzneți, care putea să aibă zece ani, și micuța negresă Maria Luz, în vîrstă probabil de cinci ani.
Dueria luă umbrela de soare, pajul, vasul cu pudră și parfu- muri, și negresa ridică în brațe pe don Juanito, micuțul
cîine alb, linos.
Mica procesiune, cu Cayetana și Goya înainte, ieși prin coridoarele impunătoare, pe marile scări în jos, afară în grădină.
Călcau pe alei așternute cu prundiș, întortocheate printre straturi de flori și tufișuri de cișmir și taxus, în spate
profilîndu-se în imensa lui severitate castelul. Dona Cayetana părăsi apoi parcul, o apucă pe o cărare ce se îngusta
repede și urcă spre Silla del rey, „locul regelui", o stîncă ce oferea vestita panoramă a Escorialului.
Aerul era încîntător de proaspăt, vîntul adia ușor, iar pe cerul strălucitor se înălța un soare palid. Alba, cu încălțămintea
ei elegantă, călca cu plăcere și cu păs hotărît și, după cum cerea moda, cu vîrful picioarelor depărtate ; evantaiul îl purta
închis în mîna stîngă, agitîndu-1 ușor. Așa, mică, grațioasă și hotărîtă, mergea pe poteca îngustă, presărată cu prundiș,
care, încet, prin deșertul cenușiu ducea în sus, spre munții Guadarrama.
Alături de ea, ceva mai în spate, mergea Goya. Protocolul cerea ca fiecare oaspete ce intra în Escorial să vină îmbrăcat
în costum de Curte ; el mergea țeapăn într-o haină fiuțin prea strimtă, iar pălăria, spada și peruca îl stînjeneau. n fața lui
vedea corpul mic al Albei, cu mijlocul strîns înfășurat în eșarfa roșie, cu șoldurile delicat rotunjite. în fața lui, mică,
dreaptă și subțire, ea nu călca, nu umbla, nu sălta, era greu să găsești cuvîntul potrivit pentru felul în care se mișca.
Lui Goya îi păru lung drumul care urca albicios, luminat de soare prin pustiul de piatră cenușiu. Duena, îmbrăcată în
negru, își mișca bătrînele membre cu demnitate și fără să se tînguie, pajul Julio purta plictisit parfumurile și vasele cu
pudră și Maria Luz, micuța negresă, alerga cînd înainte cînd înapoi, și cățelușul lătra rău dispus, poruncitor, cerînd me-
135
reu să fie pus jos, pentru a-și face nevoile. Goya era conștient de ridicolul micii procesiuni care mergea, colorată,
modernă și spilcuită prin străvechiul pustiu.
Alba îi vorbi peste umăr :
— Senora Tudo locuiește în aceeași posada cu dumneavoastră ? se interesă ea.
— Senora Tud6 a plecat, după cîte știu, răspunse el, dîn- du-și silința să pară indiferent.
— Am auzit — continuă ea — că ați dat o frumoasă serbare pentru senora Tudo. Dumneavoastră, sau don Manuel ?
Povestiți-mi și mie cîte ceva. Nu fiți atîta de discret. Don Manuel este perseverent, dar nici italianca nu cedează ușor.
Cine credeți că va ucide taurul ?
— Sînt prea puțin inițiat, doamnă ducesă, răspunse el rece.
— Cel puțin nu-mi spuneți doamnă ducesă, ceru ea.
Ajunseră la stînca numită Silla del rey, locul favorit al regelui Filip, de pe care văzuse crescînd palatul lui, piatră cu
piatră. Alba se așeză, cu evantaiul închis în poală, duena și cei doi copii se așezară înapoia ei. Goya rămase în picioare.
— Așezați-vă și dumneavoastră, porunci ea peste umăr. El se ghemui la pămînt, neîndemînatic, împiedicat de spadă,
împuns de pietricelele ascuțite.
— Cubrios 1 „Acoperiți-vă !" porunci ea apoi, și Francisco nu înțelese dacă întrebuința cu sau fără intenție, în serios,
glumeț sau ironic, formula uzuală, cu care regele distingea pe cei doisprezece primi nobili ai săi. Stătea ca o figurină pe
o piatră, capricioasă, gingașă, și se uita la palat peste deșertul care sclipea. Așa trebuie să fi stat și străbunul ei, pe care,
uneori, fanaticul rege Filip îl poftise aici ; tot aici poate să fi reflectat străbunul Âlba la ordinele pe care regele i le
dădea, în felul lui domol, politicos, de a ataca pe neașteptate un imperiu recalcitrant, de a nimici o provincie eretică.
Alba stătea cu totul liniștită și chiar și ceilalți parcă înmărmuriseră. Sclipirea marelui pustiu, din care răsărea castelul,
încremenit și mort ca și pustiul, îi paraliza.
Goya, ca și ceilalți, privea fix peste deșertul de piatră. Deodată, în mijlocul pustiului, pe deasupra lui, parcă văzu
mișcîndu-se ceva, o creatură fantastică, și totuși foarte deslușită, albicioasă, gri-brună ca și deșertul, o broască uriașă
sau
136
poate o broască țestoasă. Ceva cu chip de om din care se holbau ochi enormi. încet, dar perseverent, făptura se tîra tot
mai aproape •, rînjind larg, binevoitor, diabolic, sigură de sine și de prada ei, înainta spre ei. Ar fi trebuit să plece, de ce
mai continuau să șadă ? Existau duhuri care apăreau numai noaptea, iar altele care aveau putere peste zi. Acestea erau
rare, dar mai periculoase. Goya cunoștea duhul necurat care se tîra spre ei ziua în amiaza mare, auzise de el încă de mic
copil, purta un nume inofensiv, chiar plăcut, se chema el yanter, „prînzul" sau, încă și mai plăcut, la siesta. Și era un duh
viclean cu rînjetul lui, cu licărireș lui, cu bunăvoința lui i se arăta numai în soare și trebuia să ai putere să te scoli și să
pleci.
Alba începu să vorbească, năluca dispăru și pustiul rămase gol.
— De astă dată, în timpul șederii mele la Escorial, mi se va întîmpla ceva extraordinar, spuse Alba.
— De unde știți ? întrebă Goya.
— Des la Eufemia — răspunse Cayetana — și pe ea te poți bizui* Ea știe multe despre viitor. Are legături cu vră-
jitoarele. O dată, dacă mă supără, am s-o denunț Inchiziției.
— Nu vorbiți atît de nelegiuit, mielușelul sufletului meu, o rugă duena. Domnul pictor al Curții este un bărbat inte-
ligent și înțelege o glumă. Dar dacă nu vă stăpîniți, o dată o să vorbiți așa și în fața altora.
— Povestește-ne ceva, Eufemia, porunci Alba. Povestește despre aceia care sînt îngropați de vii la temelia Escorialului.
— Sînt întîmplări vechi — răspunse duena — și probabil că don Francisco le cunoaște.
— Nu face fasoane ! ordonă Cayetana și atunci Eufemia povesti.
Un tînăr din satul San Jorenzo, un oarecare Mateo, un adevărat eretic, înjura pe călugării care pretindeau dări ridicate
de la țărani. Călugării îl denunțară. Atunci Mateo se prefăcu într-un cîine negru și urla în timpul nopților, pentru a-i
asmuți pe săteni împotriva călugărilor. în ceîe din urmă, frații spînzurară cîinele de streașină mănăstirii. Atunci clinele
se transformă din nou și apăru în sat sub înfățișarea unui soldat tînăr, impunător, care pretindea că ucisese o sută
137
douăzeci și șapte de mauri, și care instiga și el împotriva călugărilor. Dar un monah învățat descoperi că soldatul,
cîinele și Mateo de altădată erau unul și același, și îl denunță Inchiziției. Cînd sosiră agenții, soldatul se transformă din
nou în cîine. Atunci călugării prinseră cîinele și îl îngropată de viu la temelia construcției ridicate pentru a mări clădirea
: căci era pe timpul cînd mănăstirea se transforma în Escorial. Și astăzi încă — încheie bătrîna — se aude uneori, cînd
este lună plină, cîinele urlînd.
— O povestire interesantă, spuse Francisco.
— De altfel — se adresă Alba peste umăr lui Francisco — mai am încă pe cineva care îmi prezice, o subretă a bunicii
mele. Această subretă se numea Brigida și a fost arsă, pe timpuri, ca vrăjitoare. Mulți spuneau că fusese nevinovată dar,
atunci cînd călăul îi ceruse sărutarea de iertare, ea nu a dat-o, semn sigur că era vrăjitoare. Ea vine uneori la mine și îmi
prevestește ce se va întîmpla. Este o foarte bună prezicătoare.
— Și ce v-a prezis ? întrebă el.
Alba răspunse pe un ton indiferent:
— Că nu voi ajunge să îmbătrînesc și că nu trebuie să-mi pierd timpul, dacă vreau să mă aleg cu ceva în viață.
își întoarse atunci fața spre el,
îl privi cu ochii mari, metalici și il 'întrebă : „— Credeți în vrăjitoare ?“
„— Natural, cred în vrăjitoare, Spuse Goya rău dispus, Și vorbi acum în dialectul Vulgar, natal, pe care-1 Folosea
uneori. — Bineînțeles, Spuse el încă o dată, cred în Vrăjitoare.”
17
Trecură mai multe zile și Francisco nici nu o văzu, nici nu auzi nimic despre ea. Sta în camera lui din Posada și aștepta.
Desena fantoma de la amiază, o desena pentru a doua, a treia oară. „Elle est chatoyante", reflectă el.
139
Pe neașteptate, fu invitat să se mute la castel. Cu o spaimă plină de ardoare și de bucurie își închipui că ea îi obținuse
favoarea. Dar nu ea, ci regele însuși îl dorea la palat. Penibila încordare politică trecuse, discordia dintre dona Maria
Luisa și Manuel se terminase și regele avea timp și plăcere să-i pozeze lui Goya pentru un portret.
Carlos îl prețuia pe Goya. Regele, cu toată firea lui ne- păsătoare, avea simț pentru ceea ce era reprezentativ. Și nu
considera ca o povară tradiționala datorie a suveranilor spanioli de a încuraja arta și în special pictura. îi făcea plăcere
gîndul că va continua să trăiască în tablourile pictorilor buni.
Chibzuită împreună cum să i se facă de data aceasta portretul. El dorea trei tablouri foarte reprezentative, pictate astfel
încît fiecărui supus să-i amintească imediat semnătura regelui : Yo el rey. Eu, regele.
Goya admirase întotdeauna felul în care reușise Velazquez, în portretele lui Filip, să reflecteze măreția mantiei regale
pe figura purtătorului ei. învățase de la Velazquez să creeze legătura dintre oameni și hainele lor. El pictase pe Carlos în
haină roșie, albastră și brună, brodată cu aur și cu argint, cu cordoane de decorații și cu stele, în purpură și hermină, ca
și în uniforma regimentului Garde du corps, pe jos și călare. De mai fnult'e ori reușise ca din figura blîndă, puțin
butucănoasă, de o demnitate artificială a regelui său Carlos, și din hainele pline de măreție, din gușa revărsată pe piept,
din pîntecele plin și din strălucirea decorațiilor să închege ceva nou, ceva organic, care dădea privitorului noțiunea re-
galității fără să se falsifice totuși corpolența placidă a lui Carlos. îi făcea plăcere să găsească noi variante, caracteristice
pentru o temă atît de familiară.
Carlos își dădea seama de datoria lui de a-și ajuta pictorul și rezista de multe ori cînd poza în poziții obositoare. El nu
propunea pauze, totuși era recunoscător cînd pictorul l le acorda. în asemenea cazuri, flecăreau prietenește, ca doi
spanioli. Don Carlos își scotea greaua haină regească, se așeza cît era de voluminos într-un fotoliu larg sau umbla în
vestă și pantaloni prin încăpere. Atunci apăreau lanțurile de la ceasornice și adeseori regele îi vorbea lui Goya despre
ceasornicele lui.
139
Intr-o privință, spunea el jumătate in glumă, jumătate în serios, era superior marelui său predecesor, împăratului Carol:
el reușise ca ceasornicele lui să se potrivească la secundă. Și, mîndru, își scoase ceasurile, le compară, le ascultă, le
arătă lui Goya, punîndu-1 și pe el să le asculte.
— Lucru principal este — îi explică el — să porți ceasurile necontenit. Ceasul, ca să meargă cum trebuie, are nevoie de
apropierea imediată a corpului omenesc, trebuie să fie una cu corpul omenesc.
De aceea ținea să fie purtate neîncetat ceasurile lui favorite ; pe acelea pe care nu le purta el însuși le dădea ca-
meriștilor lui să le poarte.
Goya ar fi avut nevoie numai de trei sau patru ședințe pentru portretele comandate ; cu ajutorul schițelor făcute și al
hainelor și uniformelor care i se puteau trimite la atelier, ar fi lucrat probabil mai repede și mai bine. Carlos se plictisea
însă singur în Escorial, ședințele îi făceau plăcere, și poza pictorului său cinci, chiar opt zile la rînd, în fiecare
dimineață, timp de două pînă la trei ore. Și conversația cu Francisco îi făcea în mod vădit plăcere. îi punea întrebări
privitoare la copiii lui, povestindu-i apoi lucruri în legătură cu ai săi. Sau vorbea despre vînătoare. Sau discuta despre
mîncarea lui favorită, cu care ocazie nu uita niciodată să laude grozava calitate a șuncilor care veneau din Estrama-
dura, patria iubitului său Manuel.
în cele din urmă, regina declară că Goya lucrase destul pentru rege și că acuma ar voi să-i pozeze și ea.
Doiia Maria Luisa era bine dispusă. Nu primise știrea despre „orgia" Pepei în Escorial cu atîta indignare cum era de
așteptat. Pentru ea, cel mai important lucru era acum faptul că Pepa plecase, așa că se putea bucura din nou fără să se
compromită de prezența lui Manuel. La rîndul lui, Manuel se simți ușurat de faptul că Maria Luisa nu-i făcu scenele de
temut și îi părea bine că pentru cîtva timp nu trebuia să asculte provocările Pepei la eroism. în afară de aceasta,
înțeleaptă Maria Luisa îi arăta o supremă generozitate. Proceda ca și cînd el s-ar fi străduit încă de mult să ajungă la o
împăcare cu Republica Franceză, îl lăudă în fața nobililor și miniștrilor, ca pe bărbatul care va aduce Spaniei
140
pacea. Prietenia dintre regină și primul ei ministru era maî strînsă ca oricînd.
Goya găsi deci o Maria Luisa veselă și foarte indulgentă. O mai pictase cu aproape un deceniu mai înainte, cînd era
încă prințesă moștenitoare. Atunci, cu toată asprimea și urîțenia ei, ar fi putut fermeca un bărbat. Acum îmbătrînise și
se urițise, dar se silea încă să fie impunătoare și ca regină și ca femeie. își comanda din toate capitalele Europei rochii,
rufărie, cele mai scumpe creme, uleiuri, parfumuri, purta peste noapte măști din aluat și grăsimi ciudate, se antrena la
dans cu profesorul ei și mergea în sus și în jos în fața oglinzii, cu un lănțișor la articulațiile picioarelor pentru a-și
îmbunătăți mersul. Cu o lipsă de pudoare suverană îi vorbea lui Goya despre ostenelile pricinuite de dorința de a se
menține ca femeie. Lui îi impunea apriga ei energie și voia s-o picteze așa cum era : urîtă și interesantă.
Simțea lipsa atelierului și, mai mult încă, pe a lui Agustin, cu sfatul lui, cu mustrarea lui ursuză și cu numeroasele ser-
vicii pe care i le făcea. în spațiul limitat al Escorialului însă, cu greu putea să ceară să i se poruncească să vină.
Don Manuel, ca semn al împăcării, dăruise acum reginei armăsarul Marcial, mîndria grajdurilor lui, iar ea voi să fie
pictată pentru el pe acest cal. Ca să duci la capăt tablouri de asemenea proporții fără ajutor și pe lîngă aceasta și în ter-
menul scurt acordat, era ca și imposibil. Așa că Goya putea să ceară învoirea de a chema pe prietenul și elevul său don
Agustin Esteve.
Agustin sosi. Rînjind cu gura pînă la urechi își salută prietenul : îi dusese teribil lipsa și era satisfăcut că Francisco
obținuse pentru el o invitație la Escorial.
Curînd observă că Goya, în mijlocul lucrului, se gîndea deodată la altceva și că aștepta în mod chinuitor ceva ce nu
venea. Curînd însă, din cuvintele Luciei, ale lui Miguel, ale abatelui, făcu legătura și își dădu seama cît de adînc se în-
curcase Francisco de data aceasta.
începu să critice lucrul prietenului. Portretele regelui nu erau nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie. Desigur, Goya
dăduse dovadă de mult meșteșug, dar de prea puțină concentrare lăuntrică. Tablourile reprezentau pur și simplu perso-
najele, ceea ce era prea puțin pentru Goya.
141
— Știu și de ce ați eșuat, îi spuse el. Sînteți preocupat de alte lucruri. Nu puneți inimă în ceea ce faceți.
— Moralistule, invidiosule, studentule falimentar 1 i-o reteză Goya, totuși relativ liniștit. Știi destul de bine că aceste
tablouri sînt tot atît de bune ca și toate celelalte portrete pe care i le-am făcut lui don Carlos.
— Exact — răspunse Agustin — și prin urmare sînt proaste. Acum puteți mai mult decît înainte. Vă repet: Sînteți prea
leneș.
Se gîndi la Lucia și se înfurie.
— Sînteți prea bătrîn pentru a vă mai pierde timpul cu femeile, spuse el dușmănos. Mai aveți încă o mulțime de învățat
și timpul dumneavoastră este scurt. Dacă veți continua să lucrați așa, atunci tot ce ați făcut nu va fi decît o cîrpă- ceală
și chiar dumneavoastră nimic mai mult decît un sac gol.
— Zi-i mai departe, răspunse Goya domol și răutăcios. Astăzi aud bine, astăzi pot în sfîrșit să-ți aud părerea în în-
tregime.
— Tu ai un noroc neverosimil, nemeritat, răspunse aprig don Agustin. Regele îți pozează mereu, într-una, ți se arată
numai în vestă și-și pune ceasornicele să-ți facă tic-tac la ureche. Și tu cum folosești această unică posibilitate de a privi
adînc în sufletul lui ? Ai pictat tu, în figura lui don Carlos, ceea ce vedem noi, patrioții, în ea ? Orbit de o senzualitate
deșartă, nu vezi nici măcar ceea ce vede orice profan. Que vergiienza! Pentru că regele a vorbit prietenește cu tine
despre șuncile din Estramadura, îl consideri un mare rege și completezi cu o figură demnă fracul lui de gală împodobit
cu Lîna de Aur.
— Ei, ai terminat ? întrebă Goya, încă surprinzător de liniștit. Acum, că ai spus tot ce-ai avut de spus, poți să pleci
acasă. Am să te expediez călare pe cel mai bătrîn catîr din San Lorenzo.
Se aștepta să primească un răspuns furios. Se aștepta ca Agustin să fugă trîntind ușa în urma lui, încît să răsune întregul
Escorial. Nu se întîmplă însă nimic asemănător. Agustin ținea în mînă o foaie de hîrtie pe care Francisco o luase din
greșeală atunci cînd scosese din sertar schițele pentru tablourile regelui; era acel desen „El yanter", fantoma de la prînz.
142
Agustin încremenise și se uita fix la desen.
Goya însă, contrar obiceiului, spuse aproape încurcat: — Asta nu-i nimic. Este o mîzgălitură, o toană. Un ca- pricho.
De aci înainte Agustin nu mai vorbi nimic despre noile afaceri sentimentale ale lui Francisco și despre nepăsarea cu
care lucra. Dimpotrivă, chiar cînd era vorba despre tehnica lucrării își alegea cuvintele cu delicatețe și prudență. Fran-
cisco nu-și dădea seama dacă îi plăcea sau nu faptul că Agustin scruta atît de adînc complicațiile lui.
Regina Maria Luisa, ca proprietara regimentului Garde du corps, călărea în ținută de paradă prin fața lui Goya pe
focosul armăsar Marcial. Stătea în șa bărbătește, era o foarte bună călăreață, și capul se ridica din uniforma militară,
distins, mîndru și semeț. Ar fi fost de ajuns, dacă la ședințele următoare i-ar fi pozat pe capra de lemn. Lui Goya îi
făcea însă o vie plăcere să o lase de repetate ori să-și arate arta de a călări și mai ales în prezența lui Agustin. El
comanda reginei să sucească într-un fel sau altul calul, să țină capul așa sau așa. Ii dădea lui Agustin mai multă
importanță, îl făcea să participe mai intens la lucrarea ce trebuia să fie pictată. îl întrebă :
— Ce crezi, Agustin, trebuie s-o lăsăm așa ? Sau o găsești mai bine așa ?
Cînd, pentru prima dată, Cu multi ani în urmă, pictase pe Un mare domn, în planul al doilea Se zugrăvise pe sine insuși.
Mic, ca o umbră, prezentînd Nobilului lucrarea comandată. Astăzi, Cînd voia să facă Prietenului său, elevului $1
Ajutorului său o plăcere, O puse pe regina Spaniei Să călărească cu artă prin fața lui, înainte de a binevoi să o Picteze.
Păcat că tatăl lui, Că bătrînul Goya, nu mai Trăia s-o vadă și pe aceasta. O, cum ar fi holbat el ochii I
143
18
Mergea de-a lungul coridorului care ducea de la încăperile donei Maria Luisa spre camera lui. Venea de la regină și un
lacheu cu ciorapi roșii purta sculele și materialul de pictură. Spre el venea Alba, mică, grațioasă, cu pași hotă- rîți,
însoțită de dona Eufemia.
Genunchii îi tremurară, pămîntul de sub picioare se clătină. Ea se opri :
— Bine că vă întîlnesc, don Francisco, spuse ea. Și într-o franceză înceată, clară, continuă :
— Nu mai pot sta aici în Escorial, mă duc pentru două sau trei zile la Madrid. Plec miercuri. Veți fi și dumneavoastră
acolo ?
Pe Goya îl cuprinse o spaimă imensă, plină de fericire. Era împlinirea visului, promisă la dată fixă, pentru miercuri,
pentru miercuri noaptea. Imediat însă, în același moment, judecata lui țărănească îi aminti că tocmai acest timp nu-i
aparținea. Regina îl aștepta la ședință joi dis-de-dimineață. Dacă nu era urezent, viitorul i se năruia. Niciodată nu va
mai avea voie să picteze vreun membru al Curții, niciodată nu va mai deveni primul-pictor al regelui. Era dărîmat, totul
se învîrtea cu el. Și, dacă, atîta timp cît încă mai plutea în aer ultimul ei cuvînt, nu va spune un da fericit trufașei,
ironicei, minunatei femei din fața lui, atunci va pleca mai departe pe coridor și se va îndepărta pentru totdeauna de el.
Cayetana și schițase o mișcare mică de tot, de-abia perceptibilă, pentru a pleca, și i se și accentuase puțin expresia de
ironie de pe gura ei batjocoritoare. Știa că această femeie neliniștită înțelesese exact ce se petrecea în sufletul lui. îl
cuprinse teama să nil fi și pierdut jocul. Repede, răgușit, poticnindu-se, spuse în spaniolă :
— Am înțeles bine ? Am voie, miercuri seara, să vă fac o vizită la Madrid ?
Ea răspunse tot în franțuzește :
— Ați înțeles bine, domnul meu.
Nu știu cum ajunse în camera lui. Stătu un timp îndelungat înmărmurit, dus pe gînduri. Tot ce simțea era: S-a hotărît, s-
a hotărît I
144
Apoi însă începu să calculeze țărănește, șiret. Găsea de cuviință că soarta îi cerea un preț prea ridicat pentru noaptea lui
cu Alba ; trebuia oare să pună în joc chiar întreaga lui carieră ? Mai bine să găsească un motiv nimerit, întemeiat, ca să
contramandeze ședința la regină. Dacă, spre exemplu, se îmbolnăvea cineva, grav, de moarte, cineva mai apropiat din
familia lui ? O astfel de depeșă trebuia el să prezinte primului-șambelan al reginei.
— Cînd pleci în sfîrșit la Madrid, la Ezquerra ? îl întrebă el pe Agustin, o oră mai tîrziu, cu o asprime puțin forțată. Cît
timp vrei să mă mai lași să aștept culorile ?
Agustin se uită la el mirat.
— Avem destule culori pentru cel puțin trei sau patru zile, spuse el. în afară de aceasta și curierul zilnic poate să le
aducă. Dacă îi voi da instrucțiuni precise, Ezquerra va pricepe.
Goya însă, întunecai, susținu :
— Ai să pleci la Madrid 1 încă astăzi 1
— Ești nebun ? întrebă Agustin. Ai promis categoric că termini tabloul de ziua onomastică a lui don Manuel. Tu însuți
ai pretins reginei cele patru ședințe. Și acum vrei să mă expediezi ?
— Ai să pleci la .Madrid I porunci Goya. Și răgușit și încă mai morocănos și mai hotărît, adăugă : Vei afla acolo că
mica mea Elena este serios bolnavă și că Josefa stăruie să mă întorc imediat.
Agustin, și mai profund mirat, spuse :
— Nu înțeleg nici un cuvînt.
— Nu trebuie să înțelegi, răspunse nemulțumit Goya. Trebuie să-mi aduci doar știrea că Elenita mea s-a îmbolnăvit.
Aceasta este totul.
Agustin, consternat, se agită încoace și încolo, gîndind cu încordare.
— Vrei deci să contramandezi pe regină, și în sfîrșit înțelese : Vrei să pleci la Madrid.
Goya, chinuit, aproape implorînd, spuse:
— Trebuie să plec la Madrid. Viața mea atîrnă de aceasta.
— Și nu găsești nici un alt pretext ? întrebă Agustin cu întîrziere;
10 — Goya
145
Chiar și Goya deveni acum neliniștit pentru că născocise tocmai acest motiv, dar nu găsea un altul.
— Nu mă părăsi acum, îl rugă stăruitor. Tu știi cum lucrez eu cînd avem un termen. Tabloul va fi gata, și va fi bun. Nu
mă părăsi însă acum.
De cînd văzuse desenul „fantomei de la prînz", Agustin știa că Francisco avea de gînd să facă una din nebuniile lui cele
mai mari și că nimeni nu putea să-l împiedice.
— Mă duc la Madrid, spuse el nenorocit. Vei primi scrisoarea de care ai nevoie. 1
— Mulțumesc, spuse Goya. Și continuă : încearcă să mă înțelegi, îl rugă el.
După ce plecă Agustin, Goya se strădui să lucreze. Era disciplinat, totuși nu putea să-și adune gîndurile, ele se în-
vîrteau mereu în jurul nopții de la Madrid și al felului în care o va petrece. în sufletul lui vibra o coardă de amorez
romantic, dar apoi își reamintea și își imagina scenele cele mai obscene auzite și văzute la cîrciumile din mahala.
Era împreună cu Lucia și cu abatele. Simțea ațintită asupra lui privirea atotștiutoare, ușor ironică a Luciei. își însușise
bine tehnica comportării cu femeile, cu ducesele și cu prostituatele, dar în noaptea de miercuri se temea că se va purta
ca un nerod. 11 invidia pe abate pentru rutina lui, pentru eleganța lui, ades disprețuită de el. Lui i se făcea frică de rîsul
Albei și mai mult încă de surîsul ei.
Tîrziu, după miezul nopții, pe cînd Goya zăcea într-un somn neliniștit, sosi Agustin. Apăru în ușă prăfuit, în costum de
călătorie. La spatele lui un fecior ținea o faclă în mînă.
— Iată scrisoarea, spuse el; scrisoarea părea că atîrnă greu în mîna lui.
Francisco se ridică pe jumătate. Luă scrisoarea, o ținu în mînă fără să o deschidă, ca și cînd ar fi cîntărit cine știe cît.
— E scrisoarea de care aveți nevoie, spuse Agustin.
— Mulțumesc, Agustin, spuse Goya.
în dimineața următoare, Goya explică primului-șam- belan al reginei, marchizului de Vega Inclăn, că, spre cel mai mare
regret al lui, trebuia să renunțe la ședințele donei Maria Luisa acordate cu atîta bunăvoință și, arătîndu-i mo-
146
tivul, îi înmînă scrisoarea. Marchizul luă scrisoarea, o puse pe masă necitită și spuse :
— Maiestatea sa în orice caz ar fi trebuit să contramandeze ședințele. Infantele Francisco de Paula s-a îmbolnăvit
grav. Palid, Goya se holbă la
 Marchiz. Spuse bîlbiimd cîteva cuvinte Și părăsi
camera necuviincios de repede, Clătinîndu-se.
Șambelanul, ușor dezgustat,
11 urmări cu privirea» „Ce fel De maniere au acești
artiști, Reflectă el. Și așa ceva Trebuie să tolerez în
Escorial Haimanale, se gindi el.
Chusma, mîrlani.*
19
— Mergem la teatru, la Cruz, spuse Alba, cînd se duse la ea. Se reprezintă „Frații îndușmăniți", este o piesă proastă,
după cum am auzit, dar Coronado joacă pe nebunul și Giz- mana pe subretă, iar tonadilla sînt cu siguranță bune.
Goya se necăji de tonul indiferent cu care îi vorbea. Să fi fost acesta preludiul unei nopți de dragoste? Ce avea ea de
gînd ? O grămadă de băieți așteptau la intrarea teatrului să vadă femeile dîndu-se jos din trăsuri și litiere: era unica
ocazie în care erau vizibile picioarele femeilor. Alba se dădu jos din litieră. „Ce piciorușe delicate — i se strigă — gin-
gașe, rotunde, să ie muști.*
Goya eră posomorit. Ar fi lovit cu plăcere, dar se temea de scandal.
Ca să ajungi în interior, trebuia să treci printr-un coridor lung, întunecos. Era gălăgie și înghesuială, negustori
ambulanți ofereau apă, dulciuri, texte de cîntece, mirosea urît și era murdar. Erau împinși încoace și încolo, și doar
anevoie își puteau feri ghetele și hainele de murdărie. Puținele loji — femeile însoțite de bărbați erau admise numai în
loji —
10*
147
erau date, și Goya duse tratative îndelungate și plăti un bacșiș nerușinat pentru a obține o lojă.
De-abia luaseră loc, cînd din patio, de la parter, se auzi gălăgie. Oamenii de acolo, „mosqueteros" 1, recunoscuseră
imediat pe Alba. Ei o aclamau, băteau din palme. Un interes și mai viu, deși mai puțin zgomotos, manifestau femeile :
stăteau în partea teatrului rezervată lor, în gallinero, cotețul de găini, toate îmbrăcate la fel, în rochii negre obligatorii și
cu marame albe, toate întoarse cu fața spre lojă, cotcodăcind și rîzînd.
Goya făcea sforțări să nu-și clintească fața masivă, înnourată. Cayetana proceda ca și cînd gălăgia privea pe altcineva și
flecărea cu el prietenește, calm.
„Frații îndușmăniți" era într-adevăr un spectacol prost, o parafrazare a unei piese de Lope. Un tînăr ticălos se poartă în
așa fel încît cel generos, fratele lui mai măre, pierde iubirea tatălui și dragostea fetei la care ține. încă din primul act avu
loc un duel într-un cimitir, apărură diferite fantome, fratele cel rău îl alungă pe cel cinstit în codru și-și închise tatăl într-
o închisoare pentru cei condamnați să moară de foame. Țăranii se răzvrătiră împotriva noului stăpîn, publicul de
asemenea, și atunci cînd interpretul căpitanului de poliție, al alguacil-ului, se ivi dintre spectatori pentru a ajuta pe
fratele cel rău, spectatorii îl scuipară și voiră să-l bată ; el trebui să afirme cu tărie că era doar actorul Garro.
— Ce sînteți de fapt: un chorizo sau un polaco ? îl întrebă Alba pe pictor.
Publicul Madridului, pasionat după teatru, era de o jumătate de secol dezbinat în două partide : unii se numeau, după un
comic decedat de mult timp, Chorizos („Cîrnăciori"), ceilalți, Polacos, după numele unui abate care publicase o
scrisoare cu caracter polemic împotriva trupei rivale. Goya mărturisi că era un chorizo.
— Mi-am închipuit, spuse Alba cu răutate. Noi, familia Alba, sîntem polacos încă de pe vremea bunicului meu.
Spectatori care asistau în picioare, în fundul sălii.
148
Tonadilla care se cîntă după primul act fu veselă și reuni cele două partide într-o bucurie zgomotoasă. Apoi începu actul
al doilea, în închisoare, cu zăngănit de lanțuri și paie care foșnesc. Un înger masculin, contemporan, în pantaloni pînă
la genunchi, doar la umeri înaripat, consola pe moșneagul încarcerat. Fata bănuind defăimarea fratelui rău, se în- tîlni
cu contele în mijlocul pădurii sălbatice, și publicul, încordat, înduioșat, se liniști. Alba socoti că acum ar putea pleca
fără a face vîlvă.
Respirară aerul proaspăt de seară.
— Să mergem. într-o tavernă preferată de dumneavoastră, ceru Alba.
Goya, înțelegînd intenționat greșit, propuse un restaurant elegant.
— La Ceferino ? întrebă el.
— într-una din tavernele dumneavoastră, spuse Alba.
— în haine de seară nu ne putem duce la Manoleria, spuse indispus Goya.
Manoleria era mahalaua în care locuiau majos și majas.
— Nu e nevoie să-mi explicați aceasta, spuse Alba, cu vocea ei joasă, repezită.
— Mă duc acasă, mă schimb și vă aștept.
Plecă acasă descurajat. Pentru atîta lucru se chinuise atît de mult, născocise scrisoarea periculoasă despre micuța Elena,
pentru aceasta își riscase cariera ? „Qud vergiienza /" se gîndi el și-și aminti vocea răgușită a lui Agustin.
înainte de a se schimba, intră în vîrful picioarelor în camera copiilor și privi în jur după mica Elena. Dormea liniștită.
își puse vechiul lui costum de maja. Supărarea îi dispăru, și speranța apăru din nou. Unicele lui haine erau serios uzate
și pantalonii, vesta verde aprins, haina scurtă, roșie de-abia îl mai încăpeau. Dar el pățise multe în acest costum și
întimplările trăite nu erau de disprețuit. Chiar în timp ce-și înfășură eșarfa lată, și își luă navaja, cuțitul, se simți un alt
om, tînăr, dornic de aventuri. „îmbracă rasa, și ai să vorbești latinește", se gîndi el la vechiul proverb. Apoi se înfășură
în mantaua uriașă, în capa, care era de fapt interzisă, și își puse pe cap pălăria cu boruri largi, chambergo, care îi
umbrea puternic fața.
149
Astfel, înfășurat încît nu mai putea fi recunoscut, porni la drum. Zîmbi cînd ușierul Albei nu voi să-1 lase să intre. își
arătă fața și bărbatul rînji. Și Alba surise la apariția lui. Și, după cum i se păru, satisfăcută. Ea se îmbrăcase într-o fustă
foarte pestriță, cu un corset decoltat, garnisit cu broderii colorate, Părul și-l strînsese într-o plasă. Arăta bine și putea fi
ușor luată drept o maja.
— Unde mergem ? întrebă ea.
— La circiuma lui Rosalio, în Barquillo, răspunse Goya. Dar veți avea neplăceri cu mantilla, aminti el : căci Eufemia îi
pusese mantila, iar tapadas, femeile voalate, nu erau văzute cu ochi buni în Manoleria. Cayetana, fără să răspundă, trase
mantilla mai mult peste față.
— Lăsați-mă să vă însoțesc, mielușelul meu, o rugă dueiia. Voi muri de teamă cît timp vă voi ști în Manoleria.,
— Prostii, Eufemia, spuse sever Cayetana. Don Francisco este în stare să mă apere și singur.
Circiuma era plină. Lumea bea și fuma, în tăcere, cu gravitate castiliană. Majoritatea tinerilor aveau pe cap pălăriile cu
boruri largi. Femeile se arătau fără jenă, multe drăguțe, toate nevoalate. Fum gros plutea în încăpere. Cineva cînta la
chitară.
Noii oaspeți fură priviți cu curiozitate reținută, nu chiar prietenoasă. Unul îi oferi lui Goya tutun de contrabandă.
— Cît costă ? întrebă Goya.
— Douăzeci și dt>i reali, pretinse bărbatul.
— Mă iei drept un babacho ? întrebă Goya ; cu acest cuvînt disprețuitor se caracteriza străinul, și în special francezul.
— Șaisprezece reali îți plătesc, ca oricine.
Una dintre fete se amestecă.
— Nu cumpărați barem doamnei dumneavoastră o țigară, domnul meu ? întrebă ea.
— Eu nu fumez, spuse Alba de sub voalul ei.
— Dar ar trebui, spuse fata.
Și băiatul de lîngă ea explică :
— Fumatul curăță creierul, excită pofta de mîncare șf păstrează dinții sănătoși.
— Bineînțeles că doamna ar trebui să-și dea jos mantilla, zise zeflemitor fata.
150
— Potolește-te, Zanca, picior de barză, spuse băiatul, și nu face pe nebuna.
Dar Zanca nu se lăsă:
— Spuneți totuși doamnei dumheavoastăl sertor, că trebuie să-și scoată mantilla. în grădini nu se umblă voalat, cu atît
mai puțin aici.
Iar un tînăr de la altă masă presupuse :
— Poate că doamna este o gabacha.
Francisco prezisese Cayetanei că mantilla ei va stîrni nemulțumire. Ii cunoștea pe majos, era doar de al lor. Ei nu
înghițeau nici o privire indiscretă, se considerau cei mai buni spanioli, cei mai spanioli, și nu erau dispuși să îndure
curiozitatea disprețuitoare a străinilor. Cine venea la ei, în cîr- ciumile lor, trebuia să se supună obiceiurilor lor și să-și
arate fața. Cel cu chitara încetase să mai cînte. Toți se uitau la Goya. Nu trebuia să cedeze acum cu nici un preț.
— Cine a pronunțat cuvîntul gabacha ? întrebă el.
Nu ridică tonul, vorbea liniștit, între două fumuri de țigară.
Se făcu o mică pauză. Cîrciumăreasa, voinica Rosalia, spuse aceluia cu chitara :
— Nu fi leneș, cîntă un fandango.
Dar Francisco repetă :
— Cine a pronunțat cuvîntul gabacha ?
— Eu, zise tînărul.
— Roag-o pe senora să te scuzei îi ceru Goya.
— N-are de ce s-o facă — spuse un altul — că nici ea nu și-a dat jos mantilla.
Aceasta era adevărat, dar Goya nu trebuia s-o recunoască.
— Cine ți-a cerut părerea ? spuse el, și continuă : Ține-ți gura, că de mi, îți arăt acum că pot să dansez fandango pe
cadavrul oricui.
Aceasta era o întorsătură tocmai așa cum se cuvenea în Maholeria, și îi bucură pe cei de față.
Dar tînărul care o numise pe Alba o gabacha spuse :
— Număr pînă la zece. Dacă pînă atunci nu ai hotărît-o încă să-și dea jos vălul ăla înfumurat, află, mărinimosule care
m-ai cruțat pînă acum, că ai să primești o lovitură de picior, de ai să ajungi în Aranjuez.
151
Goya își dădu seama că eră momentul să acționeze. Se ridică, lunga mantie, capa, îi alunecă în jos, își pipăi cuțitul,
navaja lui.
Atunci însă, se înălță un strigăt puternic de surpriză.
.Alba își scosese mantilla.
„Alba", se strigă, „Alba noastră". Și tînărul spuse:
— Scuzați-mă senora. Pe Dumnezeu meu, nu sînteți nici o gabacha, senora. Sînteți de a noastră.
Omagiul și ploconirea îi fură lui Goya și mai neplăcute decît cearta de mai înainte. Căci, din nenorocire, ceea ce
spusese tînărul nu era adevărat: Alba nu era de a lor. Era, în cel mai bun caz, o doamnă de la Curte travestită în maja. îi
era rușine de veritabilele majas că o adusese acolo. In același timp își aminti de faptul că el însuși, Francisco Goya, nu
pictase nici o maja pentru scenele populare ale gobeli- nurilor lui, ci doar ducese și contese costumate, și se necăji și
mai mult.
Ea flecărea cu cei dimprejur, pe limba lor. Cuvintele îi zburau din gură, sincer, amabil, dar, în afară de el, se părea că
nimeni nu-și dădea seama că întreaga scenă nu era decît o farsă amabilă.
— Să mergem, spuse el deodată, mai poruncitor decît voise.
Alba, surprinsă pentru moment, se uită lung la el. Imediat însă, politicos, cu un aer de superioritate, puțin ironică,
explică celorlalți.
—, Da, senores, din nenorocire trebuie să plecăm. Domnul pictor al Curții așteaptă un mare senor, căruia vrea să-i facă
portretul. ’
Se rîse. Absurditatea acestei scuze amuză pe toți. Goya simțea o furie oarbă.
Se aduse o litieră:
— Să veniți curînd înapoi, se strigă după ei cu multă recunoștință, din inimă.
— Unde mergem ? întrebă Goya cu amărăciune.
— La atelierul dumneavoastră, firește — răspunse ea — unde vă așteptați modelul.
Promisiunea ei îi tăie respirația. Dar era atît de nestatornică ; se putea ca încă pe drum să-și schimbe hotărîrea.
152
Mergea prin noapte, pe lîngă litiera ei, enervat din cauza celor petrecute mai înainte, plin de mînie neputincioasă din
cauza capriciilor ei și a neputinței lui, zbătîndu-se între supărare, așteptare și pasiune. Atunci se auzi un sunet de
clopoțel, un preot „venea cu sfînta împărtășanie. Purtătorii opriră litiera. Alba coborî, el întinse batista pentru ea și pînă
trecură preotul și băiatul toți îngenuncheată.
în sfîrșit, ajunseră la casa lui. Sereno, paznicul, deschise. Urcară în atelier. Goya, nu prea îndemînatic, aprinse luminări.
Alba stătea leneș într-un fotoliu.
— E întuneric aici — constată ea —■ și frig.
Goya deșteptă pe feciorul Andres. Acesta aduse două candelabre de argint cu multe luminări și, plictisit, îmbufnat, făcu
focul. Alba, nevoalată, se uita la el. Ea și Goya tăcură cît timp Andres fu în cameră.
în sfîrșit, băiatul plecă. încăperea era acum scăldată într-o lumină caldă, nu prea vie ; gobelinul cu procesiunea sfinților
gigantici și a mulțimii agitate nu se vedea încă deslușit; tulbure apărea și posomoritul cardinal cu barbișon al lui
Velazquez. Alba se apropie de tablou.
— Cui i-a aparținut acest Velazquez înainte de a fi al dumneavoastră ? se întrebă ea cu glas tare.
— Este un dar al ducesei de Osuna, răspunse el.
— Da — spuse eâ — îmi amintesc că l-am văzut la Alameda. V-ați culcat cu ea ? întrebă Alba, ca din întîmplare, cu
vocea ei de copil, puțin aspră, prietenește.
Goya nu răspunse. Ea stătea încă în fața tabloului.
— Am învățat multe de la Velâzquez — spuse el după un răstimp — mai mult decît de la oricare altul.
Ea continuă :
-7- Eu am un Velazquez la vila mea de la țară, în Monte- frio, un tablou mic, ciudat, aproape necunoscut. Dacă vreodată
veți fi în Andaluzia, don Francisco, veniți, vă rog, să-1 vedeți. Cred că s-ar potrivi bine aici.
Cayetana privi apoi schițele care erau pe masă. Schițe pentru portretul reginei.
— Se pare — spuse ea — că intenționați s-o pictați pe italiancă aproape așa de urîtă pe cît este. .Vă permite aceasta ?
153
— Deoarece dona Maria Luisa este inteligentă — răspunse Goya — dorește ca portretele ei să-i semene.
— Da — socoti Alba — cînd o femeie arată așa, trebuie să fie cel puțin inteligentă.
Se așeză pe divan. Stătea comod, sprijinită pe spate, mică, cu fața mat brună doar ușor pudrată.
— Cred că vă voi picta ca maja, spuse el. Sau totuși nu. N-aș dori să risc din nou pictîndu-vă travestită. Trebuie să aflu
care este adevărata Cayetana.
— Nu veți afla niciodată, prevesti Alba. De altfel eu însămi nu o știu. Cred însă serios că sînt mai curînd o maja. Nu-mi
pasă de părerea altora. Oare nu-i aceasta firea unei maja ?
— Va supără dacă vă privesc așa ? întrebă el.
Ea spuse :
— Nu v-o iau în nume de rău, deoarece sînteți un pictor. Sînteți de altfel numai pictor ? Totdeauna numai pictor ? Ați
putea fi puțin mai vorbăreț.
El tot mai tăcea. Ea reveni la cuvintele de mai înainte :
— Am fost crescută ca o maja. Bunicul meu m-a educat după principiile lui Rousseau. Dumneavoastră, don Francisco,
știți cine era Rousseau ?
Goya era mai mult amuzat decît jignit.
— Prietenii mei — răspunse el — îmi dau cîteodată să citesc Enciclopedia.
Ea ridică ochii repede. Enciclopedia era în special urîtă de Inchiziție -, era dificil și periculos să ți-o procuri și s-o
citești. Dar Cayetana nu se lăsă antrenată în această discuție, ci istorisi mai departe :
— Tatăl meu a murit foarte de timpuriu și bunicul mi-a lăsat libertate deplină. In afară de aceasta, mă vizitează din cînd
în cînd decedata subretă a bunicii mele și îmi spune ce trebuie să fac și ce nu. Serios, don Francisco, ar trebui să mă
pictați ca maja.
Goya scormoni focul din cămin.
— Nu cred o iotă din toate astea, spuse el. Nici nu vă socotiți o maja, nici nu conversați în timpul nopții cu subreta
moartă. Se întoarse și i se uită provocator în față. Eu spun sincer ceea ce gîndesc, dacă îmi convine. Eu sînt un majo,
deși din cînd în cînd citesc Enciclopedia.
154
— Este adevărat — întrebă Alba liniștit, prietenește — că o dată ați ucis la o răfuială; din gelozie, patru sau cinci
oameni ? Și a trebuit într-adevăr să fugiți în Italia, deoarece' vă căuta poliția? Și e adevărat că la Roma ați răpit o călu-
găriță ; încurcătură din care numai ministrul nostru plenipotențiar a putut să vă scape ? Sau ați pus totul în circulație,
numai pentru a vă face interesant și pentru* a primi mai multe comenzi?
Goya își închipuia că era greu de presupus că femeia venise atît de tîrziu în atelierul lui numai ca să-1 necăjească. Voia
desigur să-1 facă să se simtă mic, pentru ca mai tîrziu, după aceea, să nu se simtă ea mică. Se stăpîni și răspunse liniștit,
amabil, glumeț:
— Unui majo îi plac cuvintele mari și lăudăroșeniile. Trebuie să știți aceasta, doamnă ducesă.
— Dacă îmi mai spuneți o dată doamnă ducesă, plec,, răspunse Alba.
— Nu cred că veți pleca, doamnă ducesă, spuse Goya. Cred că aveți de gînd să măi — căută cuvîntul — să mă
distrugeți.
— Dar de ce să te distrug, Francho ? întrebă blajin 'Alba.
— Asta n-o știu, spuse Goya. De unde să știu eu ce aveți de gînd să faceți ?
— Aceasta sună a filozofie și erezie, spuse Alba. Mă tem că ești un eretic, Francho. Mă tem că tu crezi mai mult în
Satana decît în Dumnezeu.
—■ Dacă de unul din noi doi ar trebui să se ocupe Inchiziția — răspunse Goya — atunci ar trebui să se ocupe de
dumneavoastră.
— Inchiziția nu se ocupa de ducesa de Alba, răspunse ea atît de natural, încît nici măcar nu sună trufaș. De altfel. —
continuă ea — nu trebuie să mă iei prea în serios, dacă uneori îți spun lucruri supărătoare. De mai multe ori m-am rugat
Fecioarei del Pilar să te ajute și să te blagoslovească, Francho, cu mila ei, pentru că Satana pare a te chinui atît de rău.
Dar — și ea se uită spre icoana Senarei de Atocha — tu nu mai ai încredere în Fecioara del Pilaf. Totuși altădată,
credeai mai mult decît alții, doar ești din Zaragoza. Ești așadar și infidel.
155-
In timpul acesta ea se ridică și păși în fața străvechii sculpturi brun-negricioase din lemn, privind-o de sus pînă jos.
— Dar eu nu vreau să vorbesc nerespectuos despre Fecioara de Atocha — spuse ea — cu atît mai mult cu cît ea este
patroana dumneavoastră. Desigur, are și ea multă putere și nu trebuie nicidecum să o supărăm.
Și ea acoperi cu grijă, delicat,
Cu șalul ei negru, mare,
Icoana neagră a Senarei
De Atocha, pentru ca aceasta Să nu vadă
Ceea ce se va fntîmpla.
Din părul negru
Ea-și scoase pieptenele înalt și apoi se descălță. Acuma
Arăta și mai mică.
în fața vilvătăii focului din cămin
Ea iși scoase apoi
Serios, firesc, fără pudoare, Fusta grea și corsetul împestrițat
PARTEA A DOUA
In anul 1478, suveranii catolici Ferdinand și Isabella instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime
împotriva religiei. Acest lucru se întîrn- plase după înfrîngerea arabilor, cînd, prin unitatea credinței religioase, trebuia
să fie apărată unitatea imperiului cu greu restabilită. „O turmă, un păstor, o credință, un rege, o sabie*, cîntase pe atunci
poetul Hernando Acuna.
Acest tribunal clerical, Inchiziția, Sfîntul Oficiu, își făcuse datoria. Arabii și evreii, ca și toți cei care încercaseră să
păstreze sub masca religiei catolice credințele lor subversive, maurii și evreii ascunși, moriscos, iudaisanții, marranii
fuseseră spionați, alungați, nimiciți.
Dar, după ce Inchiziția își împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea își
limita activitatea doar la descoperirea și pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare erezie ? în primul rînd, orice părere care
păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, așa că Inchiziției îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria,
se tipărea, se vorbea, se cîntă și se dansa. Erezie mai era apoi și orice activitate publică importantă depusă de
descendentul vreunui eretic. Așadar, Sfîntul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sîngelui tuturor acelora care
solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dove
159
dească „limpieza* lui, descendența din părinți și străbuni creștini ; printre străbuni nu trebuia să fi fost nici un maur sau
evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decît Inchiziția. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să
fixeze taxe cît poftea de ridicate și avea ultimul cuvînt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau însă și
blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrîul. Erezie era camăta, deoarece era interzisă în Biblie. Pînă și negoțul
de cai cu nespaniolii era erezie, pentru că asemenea comerț putea să aducă foloase necredincioșilor de dincolo de
Pirinei.
Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziția răpea tot mai multe drepturi Coroanei și submina auto-
ritatea statului.
în fiecare an, Sfîntul Oficiu decreta o sărbătoare pentru a proclama cu acest prilej așa-numitul edict de credință. In.
acest decret, cei care se simțeau vinovați de înclinații eretice erau sfătuiți ca în intervalul unui termen de grație de
treizeci de zile să se învinovățească în fața Sfîntului Tribunal. Mai departe, se cerea tuturor credincioșilor să denunțe
fiecare erezie pe care ar afla-o. O listă lungă enumera acțiunile suspecte. Toate obiceiurile evreiești, aprinderea de
luminări vinerea seara, schimbarea rufăriei de sabbat, nemîncarea cărnii de porc, spălarea mîinilor înaintea fiecărui
prînz erau considerate ca erezii ascunse. Lectura cărților în limbi străine ca și, în special, citirea frecventă a lucrărilor
profane erau indicate ca porniri eretice. De îndată ce observau ceva suspect, copiii trebuiau să-și denunțe părinții, soțul
pe soție sau invers, că altfel atrăgeau asupra lor excomunicarea.
Apăsătoare era mai ales taina cu care își înconjura activitatea Tribunalul. învinovățirea se făcea în ascuns ; acela care
încunoștința pe inculpat de învinuirea adusă se făcea pasibil de pedeapsă grea. Justiției îi erau suficiente indicii
neînsemnate pentru a dispune arestarea și nimeni nu îndrăznea să întrebe de cei care dispăreau în temnițele Inchiziției.
Denunțător, martor, acuzat erau constrînși cu jurămînt la tăcere, o călcare a jurămîntului era pedepsită la fel ca erezia.
Dacă incriminatul tăgăduia sau persista in greșeala lui, era aplicată tortura. Pentru a economisi plata călăilor, Inchiziția
chema uneori înalți funcționari civili să exercite fără plată această activitate plăcută lui Dumnezeu. Tortura se
160
executa, ca și toate fazele procedurii, după instrucțiuni riguroase, în prezența unui medic și a unui secretar, care trecea
în procesul-verbal fiecare amănunt. Secole de-a rîndul judecătorii clericali au accentuat cu energie că întrebuințau mij-
locul dezgustător al torturii din milă, adică pentru a scăpa pe îndărătnic de erezia lui și a-1 călăuzi pe drumul adevăratei
cunoașteri.
Dacă acuzatul recunoștea și se căia, atunci era „împăcat cu biserica". împăcarea era legată de ispășire Î penitentul putea
să fie bătut cu biciul, purtat în haine de ocară în procesiune publică prin oraș sau predat autorităților laice pentru
ispășirea unei munci silnice pe galere, de trei pînă la opt ani, cîteodată și pe viață. Averea penitentului era confiscată,
iar casa uneori distrusă ; el și urmașii lui, pînă la a cincea spiță, deveneau nedemni să ocupe o slujbă sau să exercite o
profesie de vază.
Sfîntul Tribunal nu renunța la principiul blîndeții, chiar cînd ereticul nu recunoștea sau făcea o mărturisire parțială a
vinovăției. Biserica nu omora pe păcătos : dar pe criminalul îndărătnic sau recidivist îl excludea din comunitatea ei și îl
preda autorităților laice. Ea recomanda și acestora evitarea paloșului călăului, dar invita la luarea în considerare a
versetului din Sfînta Scriptură : „Dacă unul nu rămîne întru mine, este lepădat ca o mlădiță ce s-a uscat; și o adună lu-
mea și o aruncă în foc și arde". Așadar, autoritatea laică ardea mlădițele lepădate, pe izgoniții din comunitate, și încă de
vii. Cînd era vorba de un eretic mort, i se dezgropa cadavrul și i se ardea. Dacă ereticul își recunoștea vina după con-
damnare, era sugrumat și ars după aceea. Dacă ereticul era fugit, se ardea o efigie a lui. întotdeauna averea îi era con-
fiscată ; o parte din bunurile confiscate reveneau statului, o parte Inchiziției.
Inchiziția era foarte bogată, sentințe de achitare se dădeau arareori. Numărul total al acelora care fuseseră arși sau
cărora li se aplicase cea mai severă pedeapsă de către Inchiziția din Spania, de la înființarea ei și pînă la încoronarea lui
Carlos al IV-lea, se ridica la 348 907.
Pe cît de secretă era procedura Inchiziției, pe atît de răsunător erau anunțate și executate sentințele ei. Pronunțarea și
executarea sentinței erau numite act de credință,
il - Goya
161
manifestare de credință, auto da te. A lua parte la o astfel de execuție trecea drept o acțiune plăcută lui Dumnezeu. Se
desfășurau procesiuni mărețe, steagul Inchiziției era descoperit în chip solemn, iar pe tribuna uriașă stăteau demnitarii
civili și ecleziastici. Fiecare criminal, îmbrăcat în cămașă de ocară și cu pălăria de eretic înaltă și ascuțită pe cap, era
strigat și prezentat, iar sentința îi era adusă la cunoștință cu voce răsunătoare. La quemadero, la locul de ardere,
osîndiții erau conduși cu mari forțe militare. Mulțimea privea arderea ereticului cu o lăcomie care întrecea desfătările
luptei cu lauri și dacă se căiau prea mulți păcătoși după condamnare, ■așa încît scăpau doar cu sugrumarea și nu
trebuiau arși de vii, spectatorii murmurau.
Asemenea „acte de credință" erau păstrate pentru sărbătorirea unor evenimente deosebite ; la suirea pe tron sau nunta
unui rege sau la nașterea unui urmaș la domniei atunci, rugul era aprins de un membru al familiei regale.
Despre fiecare autodafeu erau publicate dări de seamă, redactate de scriitori bisericești versați. Aceste rapoarte plăceau
foarte mult. Spre exemplu, padre Garau povestea de uri autodafeu de pe insula Mallorca. Și anume, cum trei păcătoși
îndărătnici își găsiră moartea prin foc, și cum, atunci cînd îi ajunseră flăcările, desperați, voită să se desprindă de pe
stîlp. Ereticul Benito Terongi se smulse într-adevăr, dar căzu în flăcările din stingă lui. Sora lui, Catalina, care se
lăudase mai întîi că se va arunca singură în flăcări, țipa și gemea acum, cerînd să fie dezlegată. Ereticul Rafael Valls
stătu nemișcat ca o statuie, în fum, dar cînd flăcările îl atinseră, se suci și se încovoie. Era gras și rumen ca un purcel
durduliu, iar cînd nu se mai văzu nici o flacără în afara corpului, el continua să ardă pe dinăuntru, apoi abdomenul îi
plesni, și intestinele căzură afară ca acelea ale lui Iuda. Cărticica lui padre Garau, La Fe Triunfante, „Credința
Triumfătoare", a avut un succes deosebit, atinsese patrusprezece ediții, ultima chiar în vremea lui Francisco Goya.
Unii dintre inchizitori puneau adevărată rîvnă pentru credință, alții foloseau autoritatea lor pentru satisfacerea setei de
putere, a lăcomiei și senzualității. Povestirile victimelor scăpate ar putea fi exagerate, dar Manualul Inchiziției, codul ei
de procedură, arăta cît le era de lesne, judecătorilor biseri
J62
cești să procedeze după pofta lor ; și actele dovedesc cît de despotic lucrau.
Inchiziția se fălea că unise pe toți spaniolii în credința catolică, că apărase peninsula de războaiele religioase care
bîntuiau în restul Europei. Dar acest lucțu era scump plătit. Inchiziția impusese spaniolilor convingerea că mai
important decît o viață morală era credința neclintită în dogmă. Străinii care vizitau Spania declarau aproape într-un
glas că tocmai în țara Inchiziției religia avea puțin de-a face cu morala și că zelul arzător pentru dogmă era adesea unit
cu o purtare imorală. Adesea Sfîntul Tribunal pedepsea cu indulgență crime care pentru o lume întreagă treceau drept
respingătoare și anume, ademenirea celor ce se spovedeau. în schimb, cele mai mici greșeli tehnice față de dogmă erau
pedepsite cu asprime în toate cazurile. La Cordoba, spre exemplu, la o singură dezbatere, au fost condamnați la rug o
sută șapte oameni, bărbați, femei și copii, pentru că asistaseră la predica unui anumit Membreque, care fusese socotit
eretic.
Cam pe vremea cînd se născuse Goya, fuseseră arși, la un autodafeu deosebit de fastuos, o serie de iudaisanți, printre
care o fată de optsprezece ani, pentru practicarea cîtorva obiceiuri evreiești. Montesquieu, cel mai măre scriitor al
Franței de atunci, puse în gura unuia dintre acuzați o pledoarie compusă de el : „îi învinuiți pe mahomedani — spunea
acesta — că au răspîndit religia lor cu sabia : de ce o răs- pîndiți pe a voastră cu focul ? Pentru a dovedi caracterul divin
al religiei voastre vă referiți într-una la sîngele martirilor voștri ; acum însă ați preluat voi înșivă rolul lui Diocle- țian și
rolul de martir ni-1 cedați nouă. Ne cereți să devenim creștini și voi înșivă renunțați să fiți creștini. Dar, dacă nici chiar
voi nu sînteți creștini, atunci procedați măcar ca și cum ați poseda puținul simț al dreptății cu care natura a înzestrat și
cele mai josnice ființe cu chip de om. Atîta e sigur: activitatea voastră va servi viitorilor istorici ca argument pentru a
arăta că Europa epocii noastre a fost locuită de sălbatici și de barbari.”
Chiar și în Spania, în timpul celei de a doua jumătăți a secolului al optsprezecelea, circulau lucrări care aruncau asupra
Inchiziției cea mai mare vină pentru decăderea țării, pentru depopularea ei, pentru despiritualizarea, pentru ne
11»
163
putința ei. Și suveranii acelor vremuri, Bourboni de origine franceză, recunoscuseră că țara este condamnată să se pră-
pădească, fără anumite reforme moderne „eretice". Evlavioși și plini de venerație în fața tradiției, ei lăsară deci formal
Sfintului Oficiu, toată autoritatea, lipsindu-1 însă de funcțiunile și privilegiile lui cele mai importante.
Cu toate acestea, influența Inchiziției se menținea neștirbită în popor și întunericul și taina care înconjurau puterea ei îi
sporeau atracția. Era măreață și atrăgătoare ziua în care se proclama edictul de credință, tocmai prin amenințările
întunecate ale decretului. Și încă mai ademenitoare, prin amestecul lor de groază, cruzime și senzualitate, erau auto-
dafeurile.
Pretutindeni, în întuneric, pîndea Inchiziția, și deasupra fiecăruia Ea atîma ca o fatalitate. Trebuia să te prefaci, Să spui
numai celor de încredere, și numai in șoaptă, ceea ce simțeai, ceea ce aveai Pe inimă Dar
Această amenințare veșnică dădea Vieții farmec, spaniolii nu voiau Să se lipsească de Inchiziția lor. Căci ea dădea
poporului Pe Dumnezeul lui, care, fără îndoială, era Dumnezeul Tuturor popoarelor, dar îndeosebi Acela al spaniolilor.
Și spaniolii Țineau dîrz și cu tărie la Inchiziția Lor, așa cum țineau dîrz și cu Incăpățînare la regele lor.
2
♦
Tratativele de pace pe care Curtea din Madrid le ducea la Basel cu Republica Franceză se tărăgănau. Spaniolii, deși
hotărîți în taină să renunțe la predarea copiilor regelui Fran
164
ței, socoteau ca o datorie de onoare să susțină pînă în ultimul moment tocmai această condițiune. Dar cei de la Paris nu
voiau ca prin predarea moștenitorului Capeților să se creeze un centru al rezistenței regaliste, de aceea rămaseră pe po-
ziția unui refuz categoric. Cu toate acestea, și împotriva oricărei rațiuni, monsieur de Havre, ambasadorul Franței rega-
liste la Madrid, spera că presiunea violentă a spaniolilor va repurta pînă la urmă victoria. în visurile lui, îl și vedea pe
micul rege salvat și adus la Madrid, iar pe sine însuși profesor și tutore al acestuia, regent secret al marii, puternicei,
dulcii, iubitei Franțe.
în timpul acesta sosi o veste îngrozitoare : moștenitorul regal, Ludovic al XVII-lea, murise. Monsieur de Havre se
îndoia de această moarte. Poate că regaliștii răpiseră băiatul și îl țineau ascuns. Dar dona Maria Luisa și don Manuel
erau gata să ia drept fapt real moartea micului Ludovic, ba chiar, în taină, Curtea din Madrid răsuflă ușurată cînd primi
vestea cea rea. în felul acesta, fără a-și compromite onoarea, scăpaseră de supărătorul punct litigios.
Cu toate acestea, tratativele de pace nu făcură nici un progres. Republica, fălindu-se cu izbînzile armatelor ei, pretindea
cedarea provinciei Guipuzcoa cu capitala San Sebastian și o despăgubire de război de patru sute de milioane.
— Eu socotesc — îi spunea dona Maria Luisa primului său ministru — că pacea ne va permite o viață ceva mai largă.
Și don Manuel pricepu că nu avea voie să plătească cele patru sute de milioane.
La rîndul ei, Pepa spunea :
— Sper, don Manuel, că din război veți face să se ridice o Spanie mai mare, și Manuel recunoscu că nu putea să pă-
răsească provincia bască.
— Sînt spaniol, declara el tare și posomorit lui don Miguel. Nu voi ceda nici San Sebastian, nu voi plăti nici acest tribut
monstruos.
Miguel cel plin de vicleșug tatonase la Paris, fără să compromită pe stăpînii lui, și fu curînd în situația de a aduce vești
interesante : Directoratul din Paris tindea, în afară de pace, la o alianță cu Spania; dacă se garanta o asemenea
165
alianță, Republica era dispusă să ușureze în mod considerabil condițiile de pace.
— După cîte aud — încheie don Miguel prevăzător — Parisul ar fi mulțumit dacă dumneavoastră personal ați promite
să înfăptuiți alianța dorită.
Don Manuel privi mirat.
— Eu personal ? întrebă el plăcut surprins.
— Da, senor, confirmă don Miguel. în cazul cînd dumneavoastră ați adresa, desigur în mod confidențial, o scrisoare
autografă, cu o asemenea asigurare, unuia dintre directori, să zicem abatelui Sieyes, Republica n-ar mai insista mult
timp asupra celor două clauze supărătoare.
Importanța care i se atribuia la Paris persoanei Iui îl măguli pe don Manuel. El se angaja, îi spuse reginei, să' realizeze o
pace suportabilă, ba chiar onorabilă, dacă-1 autoriza să intre într-un schimb de păreri personale, neoficiale, cu domnii
de la Paris. Maria Luisa era sceptică.
— Cred că te supraestimezi, pico, micuțul meu, răspunse ea.
Don Manuel se simți jignit.
— Bine, dona Maria Luisa — spuse el — atunci las în grija dumneavoastră salvarea imperiului. Și cu toate îndemnurile
lui don Miguel, nu trimise scrisoarea abatelui Sieyes
Francezii, plictisiți de lunga tocmeală, dădură ordin generalului Perignon să înainteze. Ca într-un marș triumfal, rapid,
armata republicană luă Bilbao, Miranda, Vitoria, pă- trunzînd pînă la granițele Castiliei. La Madrid era panică. Se
zvonea că întreaga Curte se pregătea de fugă în Andaluzia.
— Vă voi salva, madame — spuse don Manuel — pe dumneavoastră și Spania. Și scrise.
O săptămînă. mai tîrziu era semnat tratatul provizoriu de pace. Franța se mulțumea cu cedarea părții spaniole a insulei
San Domingo din Antile și renunța la provincia bască. Republica consimțea, de asemenea, la propunerea spaniolă, ca
despăgubirile de război să fie eșalonate pe zece ani și să poată fi plătite prin livrări în natură. Mai departe, Republica se
obliga să predea pe principesa Marie Therese, fiica lui Ludovic al XVI-lea, bineînțeles Austriei.
166
în țară fu o uimire imensă și o mare veselie, datorită faptului că dintr-un război pierdut se ieșise atît d^ ușor și aproape
fără cedare de teritorii. Acest Manuel Godoy era intr-adevăr cineva 1
— Ești grozav, spuse don Carlos și îl bătu cu putere pe umăr.
— Pot să-ți spun cum am înfăptuit acest lucru ? o întrebă Manuel pe regină.
— Nu, nu, refuză ea ; bănuia împrejurările, și nu voia să le cunoască.
Cum pacea favorabilă se datora numai lui don Manuel, acesta primi onoruri, cum de mult timp nu mai fuseseră acor-
date cuiva. I se transcrise în dar un domeniu al statului în Granada, fu numit Principe de la Paz, principe al păcii, și
generalissim ăl tuturor armatelor imperiului.
îmbrăcat în uniforma de generalissim, Manuel mulțumi perechii domnitoare. Pantalonii albi îi stăteau strînși în jurul
coapselor, vestonul, bombat pe piept; din pălăria pe care o ținea sub braț, se legănau din abundență penele.
— Ești impozant, spuse don Carlos, și adăugă repede : acoperă-te !
Numai cei doisprezece primi-nobili ai imperiului aveau dreptul să pună pălăria pe cap înainte de a răspunde. Nobilii de
rangul al doilea aveau voie să se acopere abia după răspuns, iar cei din al treilea, numai cînd erau invitați să șadă.
Dona Maria Luisa bănuia că nu Manuel adusese această pace, ci sfetnicii lui, suspecții, iluminiștii, răzvrătiții, afran-
cesados, filofrancezii, și că rezultatul atît de strălucitor în aparență va aduce după sine noi războaie cu urmări impre-
vizibile, probabil rele. Oricum, deocamdată era o pace strălucită și onorabilă, iar Manuel semnase pentru ea. Ea însăși îl
vîrîse pe tînărul bărbat îh această uniformă, dar n-avea ce să facă, îi impunea în noua lui splendoare bărbătească și
Inima îi zbura spre el.
Mai existau încă doisprezece nobili de rangul întîi, des- cendenți ai generațiilor care domneau pe peninsulă de pe
timpul lui Sancho cel mare, deci, de nouă sute de ani și mai bine ; ei se adresau unul altuia, cu frățescul tu. Acum, deoa
167
rece grația regelui li-1 dădu acestor înalți nobili ca tovarăș, și pe el, pe Principele de la Paz, că al treisprezecelea, Ma-
nuel își învinse profundul respect strămoșesc și spuse ,,tu* ducilor de Arcos, Bejar, Medina, Sidonia, Infantado și celor-
lalți. Ei manifestară o mică surprindere, apoi răspunseră tot cu tu Î Manuel era fericit.
El spuse și ducelui de Alba :
— Mă bucur, Jose, că arăți astăzi atît de bine.
Fața plină, liniștită a elegantului și subțirelului domn râmase nemișcată ca și ochii săi frumoși, întunecați, gîn- ditori.
— Vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră, exce- lentîsimo senor, răspunse el amabil.
Da, spusese excelentisimo senor, nu-i răspunsese cti tu.
Și Manuel i se adresă lui don Luis Maria de Borbon, conte de Chinchon, arhiepiscop de Sevilla :
— Nu te-am mai văzut de mult timp, Luis.
Domnul foarte tînăr și serios se uită la el de parcă ar fi privit în gol și plecă mai departe.
Și, culmea, acest don Luis Maria de Borbon era numai pe jumătate Bourbon ; era el într-adevăr fiul unui infante de
Castilia și văr bun cu regele, dar mama lui fusese o simplă dona Maria Teresa de Vallabriga, din mica nobilime arago-
neză, și regele nu-i acordase titlul de „infante". Așadar, cu toate că don Luis Maria era de sînge regesc, don Manuel
avea acum un titlu mai mare și drepturi mai însemnate. El nu era desigur vanitos, dar bastardului, acestui jumătate
Bourbon nu-i va uita aroganța.
Maria Luisa, ca să repare ofensa adusă favoritului ei, născoci noi onoruri. Astrologul Curții întocmi calcule amănunțite,
care dovedeau înrudirea casei Godoy cu casa electorului din Bavaria și cu cea regală a Stuarților. Genealogul regelui
arată, cu tabele lungi în mină, că don Manuel Godoy se trăgea din vechii regi ai goților. Chiar numele lui o dovedea;
căci numele Godoy venea din cuvintele: Godo soy, „Sînt got".
Carlos ordonă ca de aci înainte Principele de la Paz, de cite ori se va înfățișa în misiuni oficiale, să fie precedat de un
crainic, care să ducă un cap al lui lanus, ca semn că el tălmăcise corect trecutul și viitorul.
168
Don Manuel se înfățișă pentru prima dată cu aceasta nouă distincțiune la deschiderea Academiei de Științe.
Dar el nu se duse pe drumul Drept, ci cupeul lui cu patru cai . Făcu un ocol, așa incit. Dintre prietenii lui, #
Pepa Tudo 11 văzu prima in noua lui Strălucire bicefală. Ea stătea La fereastră, și el Salută cu un profund respect. Ea
Era insă plină de mindrie Că il făcuse pe el. un Bărbat asemenea acelora Din cîntecele și romanțele Ei, salvatorul
Spaniei și Primul bărbat al imperiului. Și așa cum arată in strălucirea lui, Hotări ea, așa trebuie Să-l picteze don
Francisco pentru Ea.
3
îmboldit de prietenii și sfetnicii săi luminați, don Manuel folosi surprinzătoarea lui popularitate pentru a ordona măsuri
progresiste. El ținuse întotdeauna să fie considerat ca protector al artelor și științelor și, în afară de aceasta, arăta
guvernanților din Paris, printr-o anumită politică liberală, întreaga lui bunăvoință în ceea ce privea pregătirea alianței
promise.
Dar dispozițiile lui rămaseră fără efect, deoarece biserica le combătea cu tbată influența ei. Prietenii îl sfătuiră să
restrîngă jurisdicțiunea Sfîntului Oficiu și să ceară pentru Stat o parte mai mare din veniturile Inchiziției Î da, fiind si-
gur de dragostea și admirația poporului, puțea să anuleze scutirea de impozite a bisericii, și astfel, realizînd un vechi
169
Vis, să însănătoșească în același timp finanțele statului și să înfringă pentru totdeauna rezistența: bisericii împotriva
modernizării țării.
Era însă împotriva firii lui don .Manuel de a porni un asemenea război deschis. Și Pepa făcea tot ce-i sta in putință «ă-1
împiedice de la măsuri energice. Ea asistase în copilărie la un autodafeu și solemnitatea sălbatică, întunecată, steagurile
și preoții, cei condamnați la moarte și flăcările în care ardeau formau una din amintirile ei cele mai puternice.
Duhovnicul ei își dădea multă osteneală să-i preocupe mintea cu mistica obscură a Sfintului Tribunal. Domni de la
Inchiziție intrau și ieșeau de la ea ; pînă și arhiepiscopul Despuig de Granada, care era un amic intim al Marelui
Inchizitor, o primise în timpul ultimei ei șederi la Madrid.
în cel de-al șaptelea și al optulea deceniu, influența Inchiziției scăzuse. Totuși, cînd dincolo de Pirinei răscoala și
nelegiuirile luaseră proporții, ea se întărise din nou. Libe^ ralul Mare Inchizitor Sierra căzuse, fiind înlocuit cu fanaticul
cardinal-arhiepiscop de Toledo, întunecatul Francisco de Lorenzana. Cu aprobarea guvernului, Sfîntul Oficiu per-
secutase ca nelegiuită, ca „filozofism" orice înclinație intelectuală de simpatie față de teoriile franceze și deschisese
proces împotrivă a numeroși afrancesados. Acum însă, cînd se încheiase pacea cu Republica, și se mai plănuia încă și o
alianță, liberii-cugetători ajunseră din nou influenți, iar puterea recîștigată a Inchiziției era primejduită.
Lorenzana, un politician inteligent și intrigant, luă măsuri de prevedere. Aproape toți miniștrii și înalții consilieri, cu
don Manuel în frunte, erau suspecți de „filozofism" ș.i de „naturalism", adică de confundarea substanței lui Dumnezeu
cu natura. Lorenzana culese material împotriva lor, iar în arhivele tribunalelor lui se adunau denunțurile. Asistenți vo-
luntari și plătiți spionau viața Principelui de la Paz, iar prietenia anumitor prelați cu Pepa Tudo completa restul ; fiecare
zi și fiecare noapte a primului ministru era însemnată cu grijă în registrele Sfintului Oficiu. Marele Inchizitor cerceta și
cîntărea cu preciziune cît de calde sau cît de reci deveneau relațiile favoritului cu regina, după temperatura relațiilor lui
de dragoste cu Pepa Tudo. El ajunse la concluzia că poziția lui don Manuel nu era atît de nezdruncinat.
170
și că cea a Sfîntului Oficiu nu era nicidecum atît de slabă cum se credea în general.
El porni ofensivă împotriva nelegiuitului președinte al consiliului de miniștri și dădu lovituri ereticilor. în mai multe
capitale de provincii, Inchiziția deschisese proces pentru „filozofism" unor bărbați de mare vază, profesori, înalți func-
ționari de stat. Fu arestat și condamnat fostul ambasador în Franța, Contele de Azora, filologul Yeregui, care sub Carol
al III-lea fusese intendent al infanților regali, vestitul matematician al Universității din Salamanca, Luis de Samaniego.
Marele Inchizitor aștepta încordat să vadă dacă primul- ministru va interveni, dacă va încerca să-și salveze tovarășii
liber-cugetători. Don Manuel nu cuteză să o facă. El înaintă Sfîntului Oficiu petiții timide, rugind ca pedeapsa
împotriva acestor bărbați să se execute cu blîndețe, întrucît ar fi adus mari servicii coroanei.
Lorenzana ridică brațul pentru lovitura decisivă, pentru nimicirea unui conducător al liber-cugetătorilor, vestit pretu-
tindeni în Europa, a scriitorului și bărbatului de stat Olavide.
Don Pablo Olavide se născuse la Lima, în Peru. El trecuse drept copil minune și foarte de tînăr fusese numit judecător.
Cînd un cutremur de pămînt înspăimîntător distruse orașul Lima, i se încredință administrarea bunurilor devenite
litigioase prin dispariția proprietarilor. Banii ai căror moștenitori nu se puteau legitima îndeajuns, prea tînărul domn îi
întrebuință la zidirea unei biserici și a unui teatru. Aceasta supără clerul. Cu sprijinul unor însemnați preoți pe- ruvieni,
moștenitorii ale căror pretenții fuseseră respinse se adresară cu plîngeri Madridului. Olavide fu chemat la Madrid, dat
în judecată, destituit din serviciu, în mai multe cazuri declarat răspunzător de paguba pricinuită și condamnat la
închisoare. Curînd, cînd fu pus în libertate din cauza stării lui bolnăvicioase, fu sărbătorit de către oamenii luminați ai
țării ca martir. O văduvă foarte bogată se căsători cu el. Olavide obținu iertarea pedepsei încă neispășite. Plecă în
călătorii. A fost adeseori la Paris. Cumpără un palat în capitala spaniolă, altul în cea franceză. Legă prietenie cu
Voltaire, cu Rousseau, schimbă scrisori cu ei. întreținea un teatru la Paris, unde reprezenta pifesele moderne franțuzești
în propria lui traducere. Aranda, prim-ministrul liberal al lui Carlos
171
al Ill-lea, îi cerea sfatul în treburile importante. Europa vedea în Pablo Olavide unul din spiritele conducătoare
progresiste, în această vreme existau pe versantul de sud al Sierrei Morena întinse suprafețe de pămînt, odinioară
cultivate, dar care, prin izgonirea maurilor și a celor numiți moriscos, rămăseseră acuma pustii. Mesta, o asociație de
crescători de vite, obținuse ca aceste moșii să rămînă gratuit în grija lor, ca locuri de pășune pentru marile și pribegele
lor turme de oi. Acum, la îndemnul lui Olavide, guvernul retrase asociației Mesta acest privilegiu și împuternici pe
Olavide să întemeieze pe locurile pustii noi așezări omenești, Nuevas poblaciones. Cu ajutorul colonelului bavarez
Thurriegl colo- , niză acolo zece mii de țărani, majoritatea germani și crescători de viermi de mătase și țesători de
mătase din Lyon. El fu numit guvernator al provinciei și obținu mari privilegii. I se permisese să dea coloniei o
constituție liberală. I se îngăduise ca noii coloniști să-și aducă cu ei preoți din . fosta patrie, chiar și protestanți. în
putini ani, Olavide transformă pustiul într-o provincie înfloritoare cu cătune, sate, mici orașe, hoteluri, ateliere, fabrici.
Coloniștii din Palatinat aduseseră cu ei pentru mîntuirea sufletelor lor un călugăr capuțin, pe fratele Romuald din
Freiburg. Acesta nu se împăca cu liberalul Olavide. Cînd certurile se înmulțiră, Romuald îl denunță Sfîntului Tribunal
ca pe un ateu materialist. Și, în taină, după cum era regulamentul, fără ca Olavide să știe ceva, Inchiziția asculta martori
și strîngea material. Totuși nu îndrăznea să formuleze acuzarea împotriva acestui bărbat de mare vază. Dar Mesta avea
un puternic protector în arhiepiscopul de Granada, Despuig. El și duhovnicul regelui, episcopul de Osma, se străduiră
să obțină de la regele Carlos o declarație rezervată că nu va sta în calea Inchiziției dacă ea, pentru a împiedica
înrăutățirea stării lucrurilor, l-ar aresta pe Olavide.
Acestea toate se întîmplaseră înainte ca don Manuel să vină la putere. Un Mare Inchizitor sever a fost scos de unul
liberal, iar acesta de și mai liberalul Sierra, și Olavide rămăsese în tot acest timp în temnițele Inchiziției. Sfîntul Oficiu
nu voise să se discrediteze prin eliberarea lui, dar nici nu U condamnase.
172
Al patruzecișitreilea Mare Inchizitor, tocmai acest don Francisco Lorenzana, era un bărbat din alt aluat decît prede-
cesorii lui. El hotărî să pronunțe sentința ereticului Olavide. Avea să fie un avertisment chiar și pentru cei ce ocupau
cele mai înalte funcțiuni și-și îngăduiau să batjocorească Inchiziția, care ființa încă și care era puternică. Lorenzana își
dăduse seama de șovăiala lui don Manuel. Cu toate acestea se gîndi că nu i-ar strica o acoperire și din partea Vatica-
nului ; era sigur că va găsi înțelegere la energicul Pius al Vl-lea. Considera că e daioria lui, scria el papii, să-1 facă pe
Olavide să-și ispășească crimele într-un autodafeu. Pe de altă parte, în starea de nelegiuire a lumii, osîndirea publică a
unui eretic atît de prețuit și de ocrotit de filosofaștri va provoca negreșit atacuri împotriva Inchiziției spaniole și
probabil chiar împotriva bisericii întregii lumi. El cerea Sfintului Părinte instrucțiuni.
Abatele, unul dintre secretarii Sfintului Oficiu, află despre planul Marelui Inchizitor. El și don Miguel asaltară pe
Principele de la Paz, rugîndu-1 să ia măsuri și să-i declare lui Lorenzana la timp că guvernul nu va tolera un asemenea
autodafeu.
O clipă Manuel încremeni. Dar el tot mai dorea să evite lupta deschisă cu Lorenzana. Pablo Olavide, declară el, fusese
arestat sub primul ministru progresist Aranda, și regele aprobase procedura Inchiziției. Așa fiind, nu sta în atribuțiile lui
să împiedice condamnarea. De altfel, el credea că Lorenzana voia doar să intimideze cîrmuirea, lăsînd să se pronunțe
sentința în dosul ușilor închise, nicidecum la un autodafeu. El se gîndi la Pepa, rămase surd la rugămințile stăruitoare
ale lui Miguel și persistă într-o nepăsătoare siguranță de sine.
Don Miguel și don Gaspar fi Don Diego, abatele, Stăteau plini de griji, plini de supărare Și se sfătuiau. Ei hotărîră Să
recurgă la pictorul don Francisco,' Prietenul lor ; căci in aceste Săptămîni, el lucra la un tablou Al Prințului de la Paz
pentru Pepa Tud6.
173
4
Goya era prins cu totul de pasiunea lui pentru Cayetana. Se temuse și sperase că pasiunea ce izbucnise atît de uluitor de
repede va trece tot atît de iute ; i se întîmplase de mai multe ori să se creadă nemărginit de îndrăgostit de o femeie
pentru ca după două sau trei săptămîni să se mire singur ce a putut să găsească la ea. Cayetana ii apărea însă de fiecare
dată ca o noutate, nu reușise încă s-o cunoască, îi spionase cu ochiul lui sigur de pictor toate amănuntele ființei ei
exterioare, astfel că acuma o putea desena din memorie. Cu toate acestea îi părea altfel ori de cîte ori o întîl- nea ;
rămînea pentru el o enigmă.
Orice făcea, cînd gîndea, picta sau vorbea cu alții, Cayetana era necontenit prezentă în mintea lui. Legătura cu ea era cu
totul de altă natură decît legătura calmă și sigură dintre el și Josefa și cu totul alta decît înclinațiile pline de fericire sau
chinuitoare pe care le simțise altădată pentru vreo femeie.
Schimbările ei se petreceau brusc și erau fundamentale. Avea multe fețe, el le vedea aproape pe toate, dar nu-și dădea
seama cum e în realitate. O vedea, 6 simțea, o știa, totuși nu găsea în spatele măștilor exasperant de diferite trăsătura
comună. Era cînd o statuie cînd alta, dar totdeauna redevenea piatra pe care nu o putea cuprinde și înțelege. Se înde-
letnici cu vechiul lui joc, desenă în nisip cînd una cînd alta din înfățișările ei; adevărata ei față însă se risipea ca și
nisipul lui.
O pictă. O așeză în aer liber și pictă peisajul cu fidelitate, dar în așa fel încît nu se vedea pe pînză decît Cayetana. Sta,
albă, mîndră și grațioasă, cu sprîncenele neverosimil de ridicate, cu părul negru revărsat, cu eșarfa legată pînă sus, cu o
fundă roșie pe piept, iar înaintea ei era un cîine alb, ca de lînă, nespus de prostuț și de mic, cu o fundă roșie legată la
piciorul din spate, o ridicolă imitație a ei proprie. Ea însă, țeapănă, delicată și trufașă, arăta în jos unde se puteau citi,
scrise cu litere subțiri, fine, cuvintele : „Ducesei de Alba, Francisco de Goya", și literele erau întoarse în semn de oma-
giu spre ducesă.
Apoi o pictă așa cum o zărise prima oară pe estrada el, apoi așa cum -o văzuse la plimbarea din fața Escorialului, a
174
picta des și în diferite feluri. Nu era mulțumit. Ceea ce îl copleșise odinioară pe estradă, ceea ce îl zăpăcise atunci la
plimbare, ceea ce îl necăjea și îl atrăgea fără încetare spre ea nu se afla în tablourile lui.
Cu toate acestea, era fericit. Cayetana se arăta fără sfială cu el în lume. Era mîndru că el, bărbatul gras, nu prea tînăr,
care pornise de jos, ajunsese cortejo-ul ei. Se îmbrăca foarte elegant și cînd picta, mai ales cînd picta. Așa făcuse de
cînd venise la Madrid ; dar Josefa stăruise să nu-și murdărească hainele scumpe și să se folosească de bluza obișnuită
de lucru și treptat îndemnul ei și propria lui socotință l-au băgat cu forța în bluză. Acum, bluza dispăru iarăși. Pe de altă
parte își dădea seama că era caraghios in costumul lui la modă, strimt, și făcea haz pe propria lui socoteală. Pictă un fel
de filfizon care se privea în oglindă; gulerul enorm îl strîngea, nu putea să-și miște capul, nici încheieturile mîinii în
mănușa enormă, nici brațul în mîneca strimtă, putea să meargă doar cu trudă în ghetele joase, cu vîrfurile ascuțite.
Era indulgent cu sine și cu ceilalți. Tolera pedanteriile lui Miguel, preocupările erudite, elegante ale abatelui, mina
îngrijorată a lui Agustin. In mijlocul familiei era atent și bine dispus. Dorea ca toată lumea să participe la fericirea lui.
Era Cayetana copilăroasă, dar el putea fi și mai mult. Dacă venea pe neașteptate, o saluta cu picioarele, stînd în cap. Se
folosea cu plăcere de arta lui pentru a o face să rîdă. Ii desena propria lui figură ca pe-o caricatură trăsnită, desena
mutrele deosebit de schimonosite, a duenei Eufemia, a filfizonului marques de San Adrian, a blîndului, nătîngului,
vrednicului rege. Se duceau adesea la teatru și rîdea fericit de glumele naive din tonadillas și sainetas. Adesea se duceau
în Manoleria, unde erau primiți cu plăcere în cîrciumi de majos.
Simțea în pragul bătrîneții o nouă tinerețe.
înainte totul fusese uzat, binele ca și răul, totul fusese neschimbat, cunoscut, ca și gustul mîncărurilor. Acum, lumea îi
apărea variată și nouă, era o a doua tinerețe, mai bogată în dorințe și mai versată în plăceri.
în același timp era conștient că spiritele rele îi dădeau tîrcoale și că această mare fericire trebuia să aducă o mare
nenorocire. Nu văzuse el stafia de amiază ? Dar pentru feri-
17S
Clrea fără măsură de a o avea în viața lui pe Cayetana era gata să plătească orice.
Fericirea sa se transmisese și lucrului, picta mult și cu plăcere. Mina lui era ușoară, privirea ageră, pătrunzătoare,
precisă. Pictă un portret al ducelui de Castro Terreno, un tablou al lui don Miguel, un tablou al abatelui ; și don Manuel
comandase încă două portrete, în alte poziții.
Apoi pictă un tablou pe care nimeni nu i-1 comandase, un tablou numai pentru plăcerea lui personală, un tablou dificil,
care pretindea detalii obositoare, o romeria, un pelerinaj, în cinstea sfintului Isidro, patronul capitalei.
Pelerinajele vesele la pajiștea și la ermitajul sfintului Isidro erau o petrecere iubită de locuitorii Madridului; însuși
Francisco, cu ocazia ultimei nașteri fericite a Josefei, dăduse o serbare pentru trei sute de prieteni pe pajiștea lui Isidro ;
se mincase curcan și se asistase la liturghie, după obicei. Pictarea unor asemenea romerias ispitise întotdeauna în mod
deosebit pe artiștii capitalei. Maella avea un tablou cu acest subiect, cumnatul lui, Bayeu, de asemenea, și chiar el
reprezentase cu zece ani înainte, cînd lucrase pentru Manufactura de tapițerii a regelui, o serbare populară a sfintului
Isidro. Dar veselia sărbătorească a acelui gobelin fusese voioșia artificială a cavalerilor și a doamnelor mascate Î acum
picta veselia strămoșească și aceea a Madridului său.
Departe, in fund, se înalță Orașul iubit, o amestecătură De case albe, cu castelul, Cu turnuri, cupole de biserici i în față
insă, în pace, Strălucește Manzanares, Și pe malurile lui se bucură Madridul de patronul protector.1 Acolo sînt mulți
Care se plimbă comod Și în trăsuri și călare, o Mulțime de figuri mici, Pictate fiecare in parte, cu îngrijire. Altele
ședeau, altele erau culcate,
1
San Isidro.
176
Mincau, beau, flecăreau, cochetau, Fete, băieți, burghezi corpolenți și înstăriți, Cavaleri, și peste ei Plutea, ușoară,
Limpede, lumina zilei. Goya picta în tablou Toată bucuria inimii lui ne- Tulburate, toată Arta sigură a rlîinii, a Ochiului
său ager. El se Scuturase de acea severă Disciplină a liniei, care îl Stînjenise atît de mult timp.
'Acum era liber, acum era-
Fericit și în romeria lui Totul devenea transparent, \
Lumină și culoare. \ \
In față poporul, fluviul, Orașul Madrid alb, larg, /
Se contopeau în fund laolaltă ; atmosferă Și oraș și oameni se amestecau Colorați, liberi, ușori și limpezi Și fericiți.
5
Francisco primi o scrisoare de la don Gaspar Jovellanos cu o invitație politicoasă dar stăruitoare „la ceai". Liberalii
preferau ceaiul ciocolatei aristocratice, reacționare ; predilecția pentru ceai și revolta împotriva scumpirii lui în timpul
absolutismului aduseseră doar coloniilor americane ale Angliei revoluția și libertatea.
Lui Goya nu-i plăcea nici băutura căldicică, nici pedantul și înflăcăratul Jovellanos. Dar nu se cădea să refuzi, cînd un
bărbat ca Jovellanos te invita cu o politețe atît de riguroasă.
La Jovellanos găsi mai multă lume. Erau de față don Miguel Bermudez, contele Cabarrus, marele financiar, și bine-
înțeles și don Diego, abatele. Singurul oaspete pe care Goya nu-1 cunoștea era avocatul și scriitorul Jose Quintana.
Totuși
12 — Goya
177
versurile lui Quintana îi erau cunoscute și lui ca tuturora. Se zicea că poetul le-ar fi scris la vîrstă de șaisprezece ani. Și
astăzi părea încă foarte tînăr, cu greu îi dădeai mai mult de douăzeci, douăzeci și unu de ani. Goya, care se maturizase
încet, privea cu neîncredere realizările oamenilor tineri ; dar modestul și totuși vioiul Jose Quintana îi plăcu.
Pe perete atîrna un portret mare al stăpînului casei, pictat de Goya înainte cu vreo douăzeci de ani, îndată ce venise la
Madrid. Un Jovellanos îndatoritor, pomădat stătea la o masă de scris simplă și elegantă. Omul, îmbrăcămintea, mobila
aveau ceva studiat, afectat; nimic nu amintea de virtutea sumbră a lui Jovellanos de astăzi. Poate că pe atunci fusese
mult mai blind, totuși, atît de plat și de amabil, desigur, nu, și atît de plat și de fals nici nu ar fi trebuit să-l vadă tînărul
Francisco Goya. După cum se și așteptase Goya, se vorbea despre politică. Se critica violent atitudinea Principelui1 de
la. Paz. Desigur că ministrul era peste măsură de încrezut j Goya avea tocmai ocazia să-l observe din imediată
apropiere, în timp ce-i poza. Era vanitos, fără griji, își dădea aere, mîndru de noua lui situație importantă. Dar aducea
această înfumurare pagube țării ? Nu arăta don Manuel, dimpotrivă, buna intenție de a încuraja ceea ce era progresist ?
Nu folosea el popularitatea lui pentru reforme binefăcătoare ?
Jovellanos socotea că măsurile Principelui de la Paz porneau doar pe jumătate din inimă. Lucru esențial era și trebuia să
rămînă lupta împotriva Inchiziției, împotriva bisericii, dar ministrul se da înapoi din fața clerului cu aceeași teamă
superstițioasă pe care o arăta și plebea în fața Sfîntului Oficiu.
— Orice încercare serioasă de reformă însă — protestă Jovellanos cu vocea lui zgomotoasă, fanatică — trebuie să aibă
ca prim scop tocmai slăbirea puterii clerului. Căci pricina tuturor relelor este ignoranța maselor, apărată și încurajată de
biserică. Ceea ce se vede aici la Madrid este destul de sumbru, dar neștiința și superstiția din provincii îți rup inima. Ar
fi bine, don Francisco, să-l rugați pe doctorul Petal să vă arate colecția lui de statuete din ceară reprezentînd pe Isus j
doctorul le-a obținut prin intermediul unui grădinar de mănăstire. Călugărițele — povestea el — se jucau cu figurile
sfinte de parcă ar fi fost păpuși. Cînd îl îmbrăcau pe
1178
micul lor Isus ca preot, cînd ca judecător, cînd ca doctor cu perucă și baston cu măciucă de aur. Cum să introduci în
această țară măsuri de igienă, cînd chiar o ducesă de Medina Coeli a dat fiului ei bolnav un deget, al sfîtului Ignatius,
pisat, jumătate în supă, jumătate ca clistir ? Inchiziția ia însă măsuri aspre, neînduplecate împotriva oricui îndrăznește
să se îndoiască de caracterul miraculos al unui asemenea leac. Deodată se întrerupse și spuse surîzînd : Scuzați-mă, sînt
o gazdă neîndemînatică. Vă ofer băutura amară a supărării mele în loc de vin'și ceva de mîncare.
Și porunci lui Hipocrâs să aducă pajarete, fructe, pateuri și prăjituri.
Acum începură să vorbească despre tablouri și despre cărți. Abatele ceru tînărului Quintana să-i citească cîteva din
poeziile lui. Acesta nu făcu multe fasoane. Preferă însă să citească o bucată în proză, de o manieră nouă, cam în-
drăzneață.
— Este o scurtă biografie — explică el auditorilor săi —1 corespunzătoare acelor mici portrete, acelor „miniaturi" ce se
puneau altădată la începutul cărților și care sînt acum din nou la modă.
Și, deoarece toți consimțiră, el citi un portret biografic al dominicanului Bartolome Carranza, arhiepiscopul de Toledo,
cel mai strălucit martir al Inchiziției.
Acum încă, după trei sute' De ani de la moartea lui, Era interzis a-1 prea- Mări. Cu toate acestea, Peste tot în popor se
vorbea Despre el, despre cuvintele lui Sfinte, și era preaslăvit. Negteșit se vorbea nu- Mai în șoaptă.
6
Don Bartolomâ Carranza se distinsese încă din anii tinereții ca profesor de teologie și fusese prețuit în curînd ca cel
dintîi teolog al Spaniei. Carol al V-lea îl trimise ca repre-
12*
179
zentant al lui la conciliul din Trient, unde aduse țării și bisericii servicii extraordinare. Urmașul lui Carol, regele Filip»
al II-lea, pe care îl sfătuise, în Anglia și în Flandra, în probleme de ordin religios și politic, îl făcu arhiepiscop de Toledo
și, prin aceasta, primat al imperiului. Ideile severe ale lui Carranza despre îndatoririle preoției și extraordinara și bine-
făcătoarea lui activitate îl făcură renumit în Europa ca cel mai demn cleric al timpului.
Dar el nu era politician ; poziția lui înaltă, reputația,'sentințele lui severe și neîndurătoare atunci cînd erau în joc
datoriile înaltului cler stîrneau invidia și dușmănia. Cel mai cumplit adversar al lui era don Fernando Valdes,
arhiepiscop de Sevilla. Carranza îl cdnstrînsese, desigur indirect, printr-a hotărîre bisericească să plătească regelui Filip,
din venitul arhiepiscopatului său, cincizeci de mii de ducați, drept contribuție de război, și don Fernando Valdes era un
bărbat lacom de bani. Iar mai tîrziu, Carrănza îi înhățase cea mai bogată sursă de venituri bisericești ale țării, tocmai
arhiepiscopatul Toledo cu renta lui anuală de opt pînă la zece milioane. Don Fernando Valdes aștepta ocazia să-l
umilească pe Carranza.
Această ocazie se ivi cînd Valdes fu numit Mare Inchizitor. Arhiepiscopul Carranza redactase un comentariu la cate-'
hism, lucrare mult lăudată, dar și mult defăimată. Eruditul dominican Melchor Cano, pe care Carranza îl jignise prin
divergențe în chestiuni teologice, declară suspecte de erezie nouă pasaje ale acestei cărți. Soseau noi avize
asemănătoare și chiar denunțuri despre unele declarații suspecte ale lui Carranza. Marele Inchizitor citi declarațiile, le
studie și găsi materialul suficient pentru formularea acuzației.
Carranza, prevenit că ar fi în curs o anchetă împotriva cărții lui, începu să culeagă părerile teologilor de vază, care
lăudau în cuvinte categorice exemplara cucernicie și ortodoxie a operei lui și se adresă, pentru apărare, elevului său,
regele Filip, care se afla în acel timp în Flandra. Marele Inchizitor Valdes știa că după întoarcerea regelui n-ar mai putea
să-i facă nimic lui Carranza. Se hotărî să dea acuma lovitura.
Carranza se găsea la Torrelaguna, în călătorie de serviciu. Inchiziția ordonă ca timp de două zile nici un locuitor să nu-
și
180
părăsească casa și înconjură cu o puternică forță armată micul palat în care locuia arhiepiscopul. Se auzi porunca :
— Să se deschidă Sfîntului Oficiu.
Cu lacrimi în ochi, inchizitorul de Castro îngenunche în fața patului arhiepiscopului și îi prezentă mandatul de arestare
cerîndu-i iertare. Carranza se închină și se lăsă arestat.
Dispăru din ochii oamenilor ca și cum ar fi dispărut de pe pămînt.
Marele Inchizitor porni în grabă spre Flandra, la regele Filip, și îi prezentă un raport. Prelații de la arhiepiscop în sus nu
erau subordonați jurisdicției Inchiziției, ci aceleia a papii. Dar Valdes obținu de la Sfîntul Părinte puteri depline ca în
cazurile cu deosebire periculoase să poată să întreprindă cercetări fără ca să ceară mai întîi încuviințarea Romei. Un
asemenea caz, explică el regelui, era cel de față. El îi prezentă materialul. Accentuă că și pusese sub sechestru veni-
turile arhiepiscopatului Toledo și că Inchiziția vrea să le cedeze Coroanei, după acoperirea cheltuielilor de judecată.
Acum, Filip înțelese că sfetnicul, profesorul lui spiritual, Carranza, era foarte suspect de erezie, și aprobă acțiunea
Marelui Inchizitor.
Carranza fu adus la Valladolid, în mahalaua San Pedro, și închis cu un singur însoțitor în două încăperi lipsite de aer și
lumină.
începu o anchetă îndelungată. Nouăzeci și trei de martori fură interogați, întreaga, imensa arhivă a arhiepiscopatului
Toledo scotocită. Se găsiră însemnări pentru predici, pe care studentul Carranza le făcuse cu patruzeci de ani în urmă ;
pasaje din cărți eretice, pe care el, în calitate de expert al conciliului din Trient, le copiase pentru a le combate ; nenu-
mărate documente asemănătoare, suspecte.
împuternicirea pe care Sfîntul Părinte o acordase Inchiziției autoriza pe Valdes doar să dețină pe inculpat și materialul.
Papa Paul cerea să i se trimită la Roma arestatul și actele. Marele Inchizitor se eschivă, spunînd că regele folosea
veniturile arhiepiscopatului Toledo. Papa Paul muri. îi urmă Pius al IV-lea. împuternicirea pe care o acordase Roma
fusese numai pe doi ani. Papa Pius pretinse și el predarea arestatului și a materialului procesului. Marele Inchizitor se
eschivă din nou iar regele plăti o pensie nepotului papii din veniturile
181
arhiepiscopatului. Papa Pius prelungi împuternicirea pentru doi ani. Apoi, încă o dată, pentru un an.
In timpul acesta, cazul Carranza se transformase într-nn scandal european. Conciliul din Trient văzu în grava nedreptate
ce se făcea arhiepiscopului Carranza o insultă adusă bisericii și un atac al Inchiziției spaniole împotriva imunității
prelaților. Conciliul nu numai că nu trecu în lista cărților interzise comentariul la catehism al lui Carranza, acea lucrare
pe care Inchiziția spaniolă o socotise drept argument principal al ereziei sale, ci, dimpotrivă, găsi că opera corespunde
cerințelor catolice și merita să fie citită și luată în considerare de toți oamenii evlavioși de pe pămînt.
După aceasta, Papa Pius înștiință conciliul și întreaga lume că Sfîntul Scaun se simțea umilit de atitudinea îndărătnică a
regelui catofic. împuternicirea Inchiziției de a cerceta cazul Carranza expira o dată pentru totdeauna la întîi ianuarie al
anului următor cînd arhiepiscopul prizonier împreună cu materialul procesului trebuiau predați autorităților de la
Roma. Numai regele Filip apăra Inchiziția. El nu voia să renunțe la veniturile arhiepiscopatului Toledo și considera ca
o slăbire a prestigiului său dacă ar ceda acum presiunilor papii. Carranza rămase în detențiune severă la Valladolid.
Papa declară solemn: dacă predarea arhiepiscopului continua să se tărăgăneze, toți vinovății cădeau ipso facto sub
anatemă și-și pierdeau rangurile și funcțiunile, fiind considerați criminali și nedemni să fie vreodată reintegrați în
posturile lor. Carranza urma să fie predat fără întîrziere Nunțiului Apostolic. Regele Filip nu răspunse ; Carranza
rămase în închisoarea lui din Valladolid.
Căzură în cele din urmă de acord ca o delegație papală să cerceteze împreună cu inchizitorii spanioli cazul Carranza pe
pămînt spaniol. Roma trimise patru nunți apostolici de asemenea prestigiu, cum nu trimisese încă Sfîntul Scaun nici-
odată vreunui suveran. Primul era papa de mai tîrziu, Gregor al XIII-lea, al doilea, papa de mai tîrziu, Urban al VII-lea,
al treilea, cardinalul Aldobrandini, fratele papii de mai tîrziu, Clemens al VIII-lea, al patrulea, papa de mai tîrziu, Sixtus
al ÎV-lea. Marele Inchizitor primi pe înalții demnitari cu profundul respect ce li se cuvenea, ceru însă cu stăruință ca ei
să judece cazul in cadrul Supremei, al celui mai înalt Tribunal
182
al Inchiziției, împreună deci cu cincisprezece spanioli j aceasta însemna că ei aveau numai patru voturi din
nouăsprezece. In timpul tratativelor muri Papa Pius al IV-lea. El declară pe patul de moarte că, pentru a se împăca cu
nesățiosul rege catolic, păcătuise în cazul arhiepiscopului Carranza împotriva legilor canonice și a voinței conciliilor și
a cardinalilor ; nimic nu-i împovăra mai greu conștiința, decît eșecul lui în cazul Carranza.
Succesorul decedatului papă fu Pius al V-lea, un stăpîn dificil. Foarte curînd, chiar trimisul spaniol Ziiniga se plînse
regelui că Sfîntul Părinte nu avea nici o experiență în afacerile statului și nici un fel de interese particulare Î din
nenorocire, în afară de ceea ce socoteșțe el că e drept nu face nimic. Noul papă declară de asemenea că jurisdicția
Marelui Inchizitor și a domnilor lui înceta de a exista cu efect imediat. Că Marele Inchizitor Valdes urmează să
elibereze fără zăbavă pe arhiepiscopul prizonier pentru ca acesta să plece la Roma și să fie judecat de papă în persoană.
Dosarele cazului să fie transportate la Roma pînă în trei luni. Acestea toate sub pedeapsa mîniei dumnezeiești, a
indignării apostolilor Petru și Pavel și a excomunicării.
Bătrînul Valdes, lacom de bani, de putere și setos de răzbunare, era dispus să riște lupta și cu noul papă. Regele catolic
însă, încurcat în neînțelegeri politice interne și externe, se temu de interdict. Carranza fu predat legatarilor papali și
plecă în Italia.
Opt ani petrecuse arhiepiscopul în captivitatea spaniolă ; acum locuia confortabil în Castelul Sant Angelo, totuși în stare
de arest. Căci Pius al V-lea, scrupulos cum era, dispusese ca cercetarea să înceapă din nou. Imensul material fu tradus
tot în italiană și latină. O curte de judecată specială, șaptesprezece prelați, dintre care patru spanioli, se întrunea
săptămînal sub președinția papii. Regele catolic urmărea discuțiile cu cel mai mare interes și trimitea mereu material
nou.
Procesul se tărăgăna. Celor opt ani de închisoare spaniolă îi urmară cinci ani de captivitate italiană.
După aceea însă, Sfîntul Părinte cumpăni fiecare argument pro și contra. El și tribunalul lui nu găsiră pe arhiepiscopul
Carranza vinovat de erezie. Sub supravegherea directă a papii, verdictul fu întocmit cu îngrijire, aducînd multe argu
183
mente. Totuși, Sfîntul Părinte nu pronunță încă sentința, ci o comunică mai întîi, din politețe, regelui Filip.
Imediat însă după primirea conceptului judecății care fonda și pronunța sentința de achitare, sosi în Spania vestea că
Papa Pius al V-lea murise. Sentința nu se rostise. Ea dispăru.
Succesorul lui Pius al V-lea, Gregor al XlII-lea, știa, natural, de sentința de achitare. Dar, ca unul dintre cei patru
delegați pe care Sfîntul Scaun îi trimisese mai înainte în Spania în cazul Carranza, făcuse cunoștință cu tenacitatea
regelui catolic. El declară că va examina din nou, personal, întreaga afacere.
Regele Filip trimise mai mult material. Apoi, foarte curînd, scrise papii că este convins pînă în adîncul sufletului de
erezia lui Carranza și cere condamnarea urgentă a acestuia. Trei săptămîni mai tîrziu, scrise pentru a doua oară papii, cu
propria-i mînă, violent și elocvent. Cerea ca ereticul să fie trimis pe rug. Orice pedeapsă mai mică ar face cu putință ca
mai tîrziu Carranza să fie din nou instalat în arhiepiscopatul lui ; era însă de nesupoftat pentru regele Spaniei să știe că
un eretic este în posesia celei mai înalte demnități spirituale a imperiului.
între timp, înainte ca această scrisoare să ajungă la papă, el pronunțase sentința asupra arhiepiscopului, o sentință
diplomatică. Carranza fu găsit vinovat de ușoară erezie în șaisprezece cazuri. El trebuia să se lepede de erezie prin jură-
mînt public și să fie suspendat pe cinci ani din arhiepiscopatul lui. Pe toată durata suspendării trebuia să trăiască într-o
mănăstire din Orvieto cu o leafă lunară de o mie de coroane aur. în afară de aceasta i se impuse o ușoară penitență spi-
rituală.
Papa Gregor comunică sentința regelui Filip printr-o scrisoare personală. „Regretăm, scria el, că a trebuit să con-
damnăm pe acest bărbat distins prin purtările, învățătura și binefacerile lui și că nu am putut să-l achităm așa după cum
speraserăm."
Don Bartolome Carranza, arhiepiscop de Toledo, socotit de toată lumea drept cel mai sfînt bărbat care a trăit vreodată
pe pămintul Peninsulei Iberice, petrecuse șaptesprezece ani în închisorile spaniole și italiene ; Papii Paul al IV-lea, Pius
184
al IV-lea' și Pius al V-lea muriseră mai înainte de a-i pronunța sentința.
După ce episcopul abjură greșelile lui la Vatican, se supuse canonului bisericesc pe care i-1 dase Sfîntul Părinte și porni
să viziteze șapte biserici romane. Pentru a-i dovedi atenția și simpatia, Papa Gregor îi puse la dispoziție pentru aceste
vizite propria lui litieră și cai pentru escortă. Carranza refuză însă. El merse pe jos. Zeci de mii de oameni veneau,
mulți de foarte departe, ca să-1 vadă trecînd și să-i arate venerația lor. Canonul lui se transformă într-un triumf, cum
rareori i-â fost dat chiar unui papă.
Cînd Carranza se întoarse din pelerinajul de pocăință, simți dureri violente și căzu la pat. După puține zile toți își
dădură seama că era pierdut. Papa îi trimise indulgența totală pentru iertarea păcatelor și binecuvîntarea apostolică.
Carranza pofti la el șapte înalți demnitari bisericești. în prezența lor, după ce primi iertarea păcatelor și înainte de luarea
ultimei împărtășanii, declară solemn :
„Jur pe socoteala pe care în scurt timp o am de dat Atotputernicului, și pe regele tuturor regilor care apare în tainele
bisericești pe care sînt gata să le primesc : că eu, cît timp am învățat teologia și după aceea, cît timp am scris, am
predicat, am dus discuții și am fost în funcții în Spania, Germania, Italia și Anglia, am avut totdeauna intenția să aduc
victoria religiei lui Isus Christos și să combat ereticii. Prin grația lui Dumnezeu am și convertit pe mulți la religia
catolică. Regele Filip, mult timp penitentul meu, a fost martor la aceasta. L-am iubit și îl iubesc din inimă, nici propriul
lui fiu nu i-ar putea fi mai sincer devotat. Declar apoi că niciodată nu am căzut în vreuna/ din greșelile de care am fost
suspectat, s-au răstălmăcit-duvintele mele și li s-a atribuit un sens fals. Cu toate acestea, pentru că a fost pronunțată de
locțiitorul lui Christos, recunosc ca dreaptă sentința care a închis procesul meu. în ceasul morții mele, iert pe toți aceia
care în acest proces s-au ridicat împotriva mea ; eu nu am nutrit niciodată ură împotriva lor, și cînd mă voi duce acolo
unde sper să ajung prin îndurarea stăpînului, mă voi ruga pentru ei."
A fost ordonată autopsia cadavrului. Medicii declarară că murise de un fel de cancer la vîrsta de șaptezeci și trei
185
de ani. Dar nimeni nu o credea. Toți presupuseră că regele catolic, căruia îi convenea atît de bine această moarte, nu era
străin de ea. •*
Acest om mîndru n-ar fi suportat, așa cum scrisese el însuși, ca să fie instalat din nou Carrânza în arhiepiscopatul lui.
Regele și arhiepiscopul nu aveau loc să trăiască sub același cer, și regele socotească era un drept al lui, acordat de
Dumnezeu, de a scăpa"de adversar, în orice fel, pentru totdeauna.
Și el scrise papii că sentința Părea multor preoți spanioli Cu experiență și Înțelepți Prea Îndurătoare. Totuși recunoștea
Truda serioasă a papii Pentru o judecată blîndă și dreaptă. Aceasta, în special, pentru că mina Lui Dumnezeu a și folosit
Mijlocul potrivit pentru a Împiedica Noi rele, pe care ar fi putut Să le pricinuiască sentința Blindă a papii.
7
Povestea pe care o citea tînărul Quintana pentru Jovellanos și oaspeții săi, redactată în forma uneia dintre „miniaturile"
lui, era chiar povestea arhiepiscopului, a evlaviosului și ereticului don Bartolome Carranza.
Toți cunoșteau întîmplarea, dar, așa cum o citea Quintana, devenea nouă și necunoscută. El nu se temea să prezinte ca
fapte reale întîmplări necunoscute care se puteau cel mult presupune. Dar, ciudat lucru, nici nu putea să fie altfel decît
așa precum le presupunea eh
Goya, ca și ceilalți, asculta entuziasmat. Evenimentele așa cum le prezenta acest tînăr nu se întimplaseră cu un sfert de
mileniu înainte, erau întîmplări recente, emoționante, care-ți stîrneau revolta. Dar, tocmai de aceea, oare ceea ce se
petrecea în casa lui Jovellanos nu era o răzvrătire, un
186
lucru extrem de primejdios ? Și nu era nesăbuit din partea lui ca acum, cînd viața îi oferea satisfacții și promisiuni, să se
învîrtă în cercul acestor rebeli și fanatici ? Totuși, îi plăcea tînărul acela smintit care-și spusese povestea cu o revoltă
anevoie stăpînită. Și ar fi ascultat mai departe chiar dacă i-ar fi fost cu putință să plece.
Cînd tînărul Quintana termină, domni o tăcere încordată, în sfîrșit, Jovellanos tuși ușor și spuse :
— Greșelile dumneavoastră împotriva limbii pure casti- liene sînt nenumărate, dragul meu don Jose. Dar în frazele
dumneavoastră este forță, și apoi, sînteți încă foarte tînăr, unele lucruri se vor mai rotunji.
Abatele se ridicase. Poate că dintre toți, pe el îl mișcase cel mai mult lectura lui Quintana.
— Noi, cei de la Inchiziție, sîntem deștepți, spuse el.
Era îndreptățit să spună: „Noi, cei de la Inchiziție", căci deși protectorul lui, Marele Inchizitor Sierra, căzuse în diz-
grație și fusese dat în judecată pentru abateri grave teologice, purta încă titlul de „Secretar al Sfîntului Oficiu".
în timp ce-și ținu mica lui prelegere, abatele se plimba în lung și în lat prin camera spațioasă a lui don Gaspar și ridica
de ici, de colo cîte un obiect ca să-l privească :
— Noi, cei de la Inchiziție — continuă el —am fost totdeauna deștepți. Nu noi am fost aceia care am băgat în
închisoare și am ucis pe arhiepiscopul Carranza, ci papa și regele Filip. Și dacă acum Marele Inchizitor Lorenzana
aduce în sfîrșit cazul Olavide la deznodămînt, este el oare cel care a pus să fie arestat marele bărbat ? Nu trebuie el, în
sfîrșit, să lămurească un caz care e în suspensie de atîta timp ?
Goya era numai urechi. îl cunoscuse în treacăt pe don Pablo Olavide : fusese adînc emoționat atunci cînd, cu ani în
urmă, acest bărbat viteaz, scînteietor de inteligent fusese arestat și marea sa așezare din Sierra Morena primejduită.
Auzise și el în ultimele săptămîni că Inchiziția voia acum să-l distrugă^definitiv și pe Olavide, dar nu voise să dea cre-
zare veștilor^ nu voia ca fericirea lui să fie tulburată de zvonuri. Acum, sub impresia lecturii lui Quintana, nu se putu
reține să nu întrebe : „Sînt în stare chiar s-o facă ?"
— Sigur că da, răspunse abatele și ochii lui inteligenți, de obicei voioși, se întunecară. Lorenzăna a avut de la început
Î8?
ambiția să devină, în lupta pentru adevărata învățătură, tot atît de renumit ca și Marele Inchizitor Valdes. El a și obținut
binecuvîntarea Sfîntului Părinte pentru nimicifea~lui Olavide. Dacă don Manuel mai persistă în letargia lui, dacă regele
nu face în sfîrșit uz de autoritatea lui față de Inchizitor, atunci această capitală va vedea un autodafeu cum de secole nu
s-a mai văzut.
Goya simți lămurit că sumbra prorocire a abatelui, și poate chiar lectura tînărului Quintana fuseseră pregătite anume
pentru el. In timpul acesta Jovellanos i se adresă direct, fără înconjur :
— Dumneavoastră lucrați la un portret al Principelui de la Paz, don Francisco. Don Manuel trebuie să fie la asemenea
ședințe foarte accesibil. Ce-ar fi dacă ați discuta o dată cu el cazul Olavide ?
Deși Jovellanos se trudea să vorbească așa, ca în treacăt, fiecare cuvînt cădea greu. Era liniște, toți așteptau răspunsul
lui Goya.
El spuse stingherit :
— Mă îndoiesc că don Manuel mă va lua în serios în chestiuni ce nu privesc pictura. La drept vorbind — continuă el
glumind în silă — nici nu mi se pare important să fiu luat în serios atunci cînd nu este vorba de pictura mea.
Ceilalți tăceau contrariați. Jovellanos spuse însă aspru și fără înconjur :
— Vreți să păreți mai flușturatic decît sînteți, don Francisco. Dumneavoastră sînteți talentat, și cine e dotat de la natură
este în toate domeniile. Cezar n-a fost numai un mare om de stat, ci și comandant de oști și un mare scriitor. Socrate era
filozof, fondator de religie, soldat, era de toate. Leonardo, în afară de pictor, era un erudit, un tehnician, a construit
fortărețe și aparate de zburat. Și, ca să vorbim de modesta mea persoană, aș dori să fiu luat în serios nu mimai în
domeniul economiei politice, ci și în chestiunile de pictură.
Chiar cu riscul de a face o figură mizerabilă în ochii acestor domni, Goya nu-și putea permite să se lase pentru a doua
oară ademenit să se amestece în treburile politice.
— Regret că trebuie să vă spun totuși nu, don Gaspar, răspunse el. Acțiunea întreprinsă împotriva lui don Pablo
188
Olavide nu mă revoltă mai puțin decît pe dumneavoastră, dar — declară el cu energie sporită — nu voi vorbi cu don
Manuel despre acest lucru. Desigur că prietenul nostru don Miguel a discutat această gravă chestiune cu el, și desigur
că și dumneavoastră, don Diego — se adresă el abatelui — ați pus toată măiestria dumneavoastră și toată puterea de
convingere în discuția asupra acestei chestiuni. Dacă dumneavoastră amîndoi nu ați reușit, care sînteți politicieni expe-
rimentați, ce pot face eu, un biet pictor din Aragon ?
Don Miguel primi provocarea.
— Dacă multor domni mari — spuse el — le place să te vadă în preajma lor, ei nu o fac numai de dragul portretelor
tale. Au toată ziua specialiști la ei, economiști, tehnicieni, politicieni, așa cum sînt și eu. Artistul însă este mai mult
decît un specialist, el influențează pe toți, cunoaște firea tuturor, vorbește pentru toți, el vorbește în numele poporului
luat în totalitatea lui. Aceasta o știe don Manuel, și de aceea ascultă de tine. Iată de ce trebuie ca tu să discuți cu el des-
pre acest proces infam și dezesperant al lui Pablo Olavide.
Modest și totuși înfocat, tînărul Quintana interveni.
— Ceea ce spuneți, don Miguel — izbucni el — am simțit-o adesea eu însumi. Nu noi, sărmani scriitori, ci dumnea-
voastră, don Francisco, dumneavoastră vorbiți limba pe care toți o înțeleg, idioma universal. Datorită tablourilor
dumneavoastră ființa omenească poate fi înțeleasă mult mai adînc decît cu ajutorul cuvintelor scriitorilor.
— Faceți artei mele multă cinste, tinere domn, răspunse Goya. Dar din nenorocire se insistă foarte mult ca eu să vor-
besc cu don Manuel și iată că tocmai în această ocazie sînt lipsit de idiomul meu universal. Eu sînt pictor, senores,
spuse el aproape nepoliticos de tare. înțelegeți deci, sînt pictor, nimic altceva decît pictor.
Cînd rămase singur, căută să se scuture de penibila" amintire a lui Jovellanos și a societății lui. își repetă motivele
refuzului, fuseseră motive bune. Oir, ver y callar, „a asculta, a vedea, a tăcea din gură", era unul dintre cele mai înțe-
lepte proverbe vechi. Dar dispoziția nu-i trecu.
Trebuia să-și deschidă inima unui confident, să se justifice. îi povesti lui Agustin că Jovellanos și ceilalți îi ceruseră
/
189
din nou să se amestece în treburile regelui și că, bineînțeles, refuzase.
—' Omul — încheie el cu o voioșie puțin silită — are nevoie de doi ani pentru a învăța să vorbească, și de șaizeci ca să
învețe să-și țină gura.
Agustin era mîhnit. își dădea seama despre ce era vorba.
— Quien calla, ptorga — răspunse cu graiul lui bolovănos — „cine tace consimte".
Goya nu răspunse. Agustin se stăpînea, nu striga, se ostenea să vorbească liniștit.
— Mă tem, Francho — spuse el — că. dacă nu vei ține pas cu timpul, vei rămîne într-o bună zi de căruță.
— Nu vorbi absurdități, exclamă energic Francisco. Pictez acum mai prost ca înainte ?
Totuși și el se silea să fie calm.
— Uneori îmi impune virtuosul tău Jovellanos cu încă- pățînarea lui și cu vorbele lui mari, admise el obiectiv. Dar
adeseori, îl găsesc ridicol.
„Ridicol este acela care
Trăiește într-o lume cum ar trebui să fie Și nu în aceea care este.
Trebuie să se adapteze, altfel nu merge I* Strigă el cu violență. „Dar dumneavoastră Nu faceți așa,
Don Francisco 1“ spuse cu blîndeța Agustin. Francisco însă rosti Fără să strige : „Intre ambele lumi Trebuie să fie un
drum, Și eu vreau să-l găsesc și îl voi găsi. Crede-mă, îl voi găsi, Agustin. Ai numai răbdare, Iubitul meu.*
8
Goya picta la veselul tablou al pelerinajului la San Isidro. Picta cu fervoare și cu voie bună. Era singur. Deodată simți
că în atelier se mai află cineva.
190
Da, intrase cineva fără să bată la ușă, un bărbat în Costum de nuncios, trimisul Sfîntului Oficiu.
— Lăudat fie Isus Christos, spuse bărbatul.
— In vecii vecilor, amin, răspunse don Francisco.
— Binevoiți, vă rog, don Francisco — spuse foarte politicos trimisul — să-mi confirmați primirea unei scrisori din
partea Sfîntului Oficiu.
îi întinse adeverința de primire, Goya semnă. Bărbatul ii predă scrisoarea, Goya o luă și se înclină.
— Binecuvîntată fie Sfînta Fecioară, spuse nuncios.
— De trei ori binecuvîntată, răspunse don Francisco și trimisul se îndepărtă.
Goya, cu scrisoarea sigilată, nedesfăcută în mină, se așeză. In ultimul timp se vorbise mult despre faptul că Inchiziția
intenționa să nu pronunțe în mod public sentința lui don Pablo Olavide, ci printr-un auto particular, printr-o comunicare
făcută numai în prezența anumitor persoane. A fi fost invitat la această solemnitate era o cinste, dar și o primejdie,
echivala cu un avertisment. Goya era sigur că scrisoarea din mina lui conținea o invitație de acest fel. De-abia acum
simțea întreaga spaimă pe care i-o pricinuise apariția neașteptată a trimisului care intrase pe nesimțite. Se ghemui sleit
de puteri într-un fotoliu, cu picioarele moi și dură mult timp pînă deschise scrisoarea.
Josefa se sperie tare cînd îi vorbi despre invitație. Se împlinea deci ceea ce îi prezisese fratele ei. Din pricina vieții sale
imorale, Francho era socotit eretic. Desigur, nu atît relațiile lui obișnuite cu nelegiuiții, cît nerușinatele lui legături
amoroase cu Alba, pe care nici nu-și dădea silința să le ascundă, îi determinaseră pe domnii de la Inchiziție să-i facă
această primejdioasă invitație. Mai dureros era însă că Francho se purta într-adevăr ca un eretic. Dar ea ținea nespus de
mult la el și chiar dacă Inchiziția ar fi schingiuit-o, tot n-ar fi spus nici un cuvînt împotriva lui. Ca' o adevărată Bayeu,
temperată și orgolioasă, își dădu silința să nu i se citească tulburarea pe față. Strînse doar ceva mai mult din buze și
spuse :
— Fecioara să te aibă în paza ei, Francho.
. Chiar și Alba, cînd îi povesti despre invitație, tresări ne* plăcut surprinsă. Dar se stăpîni îndată.
19f
=— 'Acum se vede, don Francisco — spuse ea — ce bărbat important sînteți.
Marele Inchizitor Lorenzana invitase pe cei mai cu vază și mai de seamă bărbați ai imperiului să asiste la triumful
Inchiziției, nu numai pe don Miguel, Cabarrus, Jovellanos, ci chiar și pe don Manuel. Roma îi recomandase stăruitor
ca, în cazul lui Olavide, să nu facă un auto publico pentru a nu provoca intervenția Coroanei, totuși să dea multă pu-
blicitate condamnării ereticului. Așadar, dispusese un auto particular cu „porțile deschise", pentru ca, în ciuda înlătu-
rării publicității, întreaga populație a Madridului să poată asista la umilirea ereticului. Cu o săptămînă înainte de so-
lemnitate, slujitori și notari ai Inchiziției străbăteau călare orașul Madrid, cu tobe, goarne și trompete, și un crainic
făcea cunoscut întregului popor că spre slava lui Dumnezeu și a religiei catolice, Sfîntul Oficiu va celebra în biserica
San Domingo El Real un auto particular „cu porțile deschise". Toți credincioșii erau invitați să asiste la sfîntul
spectacol ; era un serviciu divin.
In ajunul festivității fură duse în biserică crucea mare, verde și steagul Sfintului Oficiu. Egumenul dominicanilor purta
crucea verde, înconjurat de călugări cu făclii, care cîntau psalmul „îndură-te de noi". Pe steagul de damasc purpuriu,
încărcat de broderii, se vedeau pajura regală și emblema Sfintului Oficiu, crucea, sabia și nuiaua. După steag urmau
sicriele ereticilor morți, dezgropați, ale căror sentințe trebuiau să fie pronunțate, cît și efigiile fugarilor. O mulțime
imensă umplea străzile și îngenunchea înaintea steagului și a crucii verzi.
în dimineața următoare, în zorii zilei, se adunară în biserica San Domingo El Real oaspeții, miniștri, generali, rectorul
universității, scriitori de seamă, toți bărbații de vază care erau suspectați de concepții progresiste ; a nu da urmare unei
invitații la o asemenea solemnitate ar fi echivalat, chiar în cazul unei îmbolnăviri, cu mărturisirea ereziei.
Fuseseră invitați de asemenea, pentru ca să se bucure ide izbînda lor, cei care îl răsturnaseră pe Olavide, arhiepiscopul
Despuig de Granada, episcopul de Osma, Fratele Romuald din Freiburg, oameni din Mesta, care din pricina așezărilor
lui Olavide își pierduseră pășunile gratuite.
192
Toți laolaltă, prieteni și dușmani, stăteau într-o tribună mare : în fața lor, o a doua tribună aștepta pe conducătorii
Inchiziției; Deasupra lor atîrna vestitul tablou al Sfîntului Domingo ; sfîntul zăcea pe pămînt, istovit de asceză, și Sfînta
Fecioară îi dădea, milostivă, lapte de la sinul ei.
In mijlocul bisericii -se ridicase o estradă pe care stăteau sicriele decedaților, iar de o cruce acoperită cu pînză neagră
erau legate efigiile ereticilor fugari ; o a doua estradă aștepta ereticii în carne și oase.
în acest timp se apropia de biserică procesiunea judecătorilor și a criminalilor. în fruntea convoiului venea regimentul
de cavalerie din Murcia, iar la urmă cavaleria africană ; restul garnizoanei Madridului se înșiruia pe margini, în două
coloane lungi, pășeau funcționarii Inchiziției, iar între ei păcătoșii.
Preoții bisericii San Domingo îl întîmpinară la intrare pe Marele Inchizitor și suita lui. Imediat înapoia lui Loren- zana
mergeau președintele Sfîntului Tribunal al capitalei, doctor don Jose de Quevedo, și cei trei secretari de onoare, toți trei
nobili de rangul întîi, apoi veneau cei șase secretari ai oficiului, printre care și don Diego, abatele. în timp ce alaiul intra
în biserică, invitații îngenuncheară.
Cînd priviră din nou în sus, se ocupase și estrada ereticilor în viață. Ei ședeau pe o bancă joasă așezată tot la picioarele
unei cruci învelite în negru, în fața estradei cu sicriele morților.
Erau patru și purtau sambenito, zamarra, haina ocării. Pe ei atîrna, galbenă și grosolană, cămașa ca un sac, cu crucea
neagră a Sfîntului Andrei, în jurul gîtului li se bălăbănea funia de grozamă iar pe cap aveau pălăria înaltă, ascuțită,
coroza ; picioarele goale le erau vîrîte în ghete galbene, grosolane din stofă. în mîini purtau luminări verzi, stinse.
Goya, adînc emoționat, se uita la nenorociții îmbră- cați în sambenite. în toate bisericile erau agățate asemenea cămăși
de ocară și în sufletul lui se înălță amintirea acelei sambenito, în fața căreia, lui, ca mic copil, i se explicase xe însemna
o astfel de haină a ocării. Era o sambenito străveche, pictată cu draci înspăimîntători care aruncau păcătoșii în iad ;
deasupra erau notate numele și crima ereticului care o purtase înainte cu o sută sau mai bine de ani.
13 - Goya
193
Francisco își amintea clar de groaza și admirația pe care f le pricinuise pe atunci gîndul că urmașii acelui eretic erau
încă izgoniți din societatea celor fără pată. .
Aproape cu nesaț, cu interesul unui posedat, el căuta figura lui Pablo Olavide. Căci, în sambeniteJe lor și sub pălăriile
ascuțite, cei patru eretici arătau aproape la fel, ghe- muiți, încovoiați, cu figurile cenușii, șterse ; părea să fie și o femeie
printre ei, dar de-abia se putea deosebi de bărbați. Francisco avea o memorie bună a figurilor și își amintea limpede
cum arăta Pablo Olavide cu ani în urmă, cînd îl în- tîlnise ; fusese un domn subțirel, elegant, agitat, cu o figură plăcută,
vioaie. Acum Francisco avu nevoie de mult timp pentru a-1 recunoaște pe Olavide printre cei patru ; atît îi devenise
figura de inexpresivă, de ștearsă și stinsă.
Un secretar urcă în amvon și citi formulă de jurămînt prin care cei prezenți se obligau la supunere strictă față de Sfîntul
Oficiu și la continua prigonire a oricărei erezii. Și toți pronunțară : amin.
Apoi vorbi egumenul dominicanilor:
— Ridică-te, o, Doamne, și fă dreptate — spuse el și ■Continuă scurt și sălbatic : Sfîntul Tribunal și acești păcătoși
care sînt destinați să sufere dau o imagine exactă a ceea ce noi toți va trebui să suferim înfiorați într-o zi, la judecata de
apoi. Dar, întreabă neîncrezătorii, nu ai tu și alți dușmani, o, Doamne, decît evreiir mahomedanii și ereticii ? Nu
ofensează, zi de zi, și alții, nenumărați, Sfințenia ta, prin alte păcate și crime ? Fără îndoială, răspunde Dumnezeu, dar
acestea sînt păcate mărunte, pe care le iert. Neîmpăcată oroare am numai față de evrei, mahomedani și eretici, căci ei
pîngăresc numele și slava mea. Iată ce voia să spună David cînd implora pe Domnul : „Deșteaptă-te din îndurarea în
care mila peste măsură de mare te adoarme I Scoală-te, o, Doamne, și fă dreptate I Doboară la pămînt, cu puterea urgiei
tale, păgînii și necredincioșii." Și astăzi Sfîntul Oficiu judecă îndemnat-de aceste cuvinte.
Apoi fură citite sentințele celor patru eretici. Pablo Olavide fusese pus anume alături de oameni simpli pentru a se arăta
că în fața judecății Inchiziției nobilul era egal cu cel de rînd.
194
Primul fu strigat Jose Ortiz, fost bucătar la seminarul idin Palencia. El manifestase îndoială față de puterea miraculoasă
a icoanei Feciparei del Pilar. Apoi declarase că lucrul cel mai rău ce i^s-ar putea întîmpla după moarte ar fi să fie
devorat de cîini. Declarația în legătură cu cîinii era privită ca o erezie de mică importanță, căci și cadavrele martirilor
ajungeau pradă crinilor, păsărilor răpitoare, chiar și porcilor. Cealaltă ..declarație însă fu găsită ca o tăgăduire
monstruoasă a dogmei. Ortiz fu condamnat să fie purtat în procesiune publică prin oraș și să primească două sute de
lovituri de bici, apoi să fie predat autorităților laice, pentru ispășirea unei pedepse de cinci ani pe galere.
După el fu strigată librăreasa Constancia Rodriguez. In depozitul ei se găsiseră șaptesprezece cărți care figurau pe lista
cărților oprite, trei dintre ele fiind în legături false, cu titluri care nu dădeau de bănuit. Femeia fu condamnată, în afară
de obișnuitele „pedepse secundare", la exil, cu confiscarea averii și la verguenza, adică avea să fie purtată prin oraș cu
partea de sus a corpului despuiată, în timp ce un crainic avea să vestească vina și pedeapsa ei.
Licențiatul Manuel Sânchez Velazco făcuse în biserica San Cayetano declarații blasfematorii, și anume că Dumnezeu
n-ar putea să-1 ajute și așa mai departe. El scăpă cu o pedeapsă ușoară. Fu surghiunit din Madrid pe viață și i se luă
dreptul de a ocupa posturi de onoare sau de a exercita profesiuni însemnate.
Sentințele fură citite încet, cu enumerarea pedantă a motivelor și argumentelor. Oaspeții ascultau plictisiți și iritați,
așteptînd sentința lui Olavide. Dar nu se puteau opri să nu compătimească neliniștiți făpturile de plîns îmbrăcate în
sambenitele grotești, cărora viața le era distrusă pentru totdeauna din cauza vreunui cuvînt imprudent și nu-și puteau
domoli spaima față de Inchiziție, care spiona cu milioane de urechi, înregistra orice vorbă nesocotită și avea puterea să
distrugă pe oricine.
In sfîrșit, fu strigat Pablo Olavide și încă cu toate titlurile lui : fost Auditor al provinciei regale Peru, fost guvernator al
Sevillei, fost guvernator general al așezărilor Nuevas Poblaciories, fost Comandant al ordinului de Santiago, fost
Cavaler al crucii Sfintului Andrei.
13*
196
în biserica extrem de încărcată de oameni se făcu liniște deplină în clipa cînd fu adus înaintea tribunalului bărbatul
mărunt, ghemuit, pe care scufia de eretic îl făcea cu mult mai înalt decît era. El încercă ăă meargă, dar trebuiră să-l
sprijine și să-1 tragă preotul din dreapta și paznicul din stînga. Se auzeau tîrîndu-se pe lespezile de piatră ale bisericii
picioarele lui încălțate în ghetele caraghioase de stofă galbenă. Și, fiindcă era limpede că nu se putea ține pe picioare, i
se ordonă să șadă. Se ghemui din nou. Partea superioară a corpului se sprijinea fără vlagă de balustrada joasă care
îngrădea tribuna acuzaților. Scufia lui înaltă, ascuțită răsărea grotesc din mijlocul martorilor ocării lui, prieteni, ca
primul ministru, rectorul universității și mulți domni distinși, savanți și scriitori, precum și dușmani nemernici.
Sentința era amănunțită, bine chibzuită, întocmită cu multă știință teologică. Vinovatul mărturisise că a făcut declarații
nesocotite, susținuse totuși că nu a renunțat niciodată la dreapta religie catolică, și nu a comis crima ereziei. Sfîntul
Oficiu însă cercetase lucrările și cărțile acuzatului, fuseseră interogați șaptezeci și doi de martori și vina lui Pablo
Olavide era dovedită. El declarase că nu credea în minuni. Contestase că necatolicii sînt sortiți iadului. Spusese că mai
mulți împărați ai Romei păgîne sînt de preferat multor prinți creștini. învinovățise pe Sfinții părinți și pe scolastici că
ar fi împiedicat progresul spiritului omenesc. Exprimase îndoiala că rugăciunea ar putea să prevină recoltele proaste. Și
toate acestea erau mai mult decît declarații imprudente, erau chiar erezii. Mai departe, Olavide fusese în posesia multor
scrieri interzise, da, și vizitase în Elveția pe stegarul Anti-Cristului, pe faimosul Voltaire, îi arătase venerație și prietenie
și printre actele lui se găsiseră scrisori pe care i le adresase acest eretic înverșunat. Mai departe, acuzatul declarase
înaintea martorilor că sunetul clopotelor nu putea îndepărta primejdia furtunii. Ordonase de asemenea, în timpul unei
epidemii, ca morții să nu fie îngropați în biserici, ci departe de localități, în pămînt neîndeajuns de binecuvîn- tat. Pe
scurt, Pablo Olavide era fără îndoială vinovat de erezie în o sută șaizeci și șase de cazuri.
Citirea cu glas tare a acestor o sută șaizeci și șase de cazuri dură mai mult de două ore. La sfîrșitul celui de al
196
doilea ceas, Olavide se prăbuși într-o parte, se vedea bine că leșinase. Fu stropit cu apă și, după cîteva minute, cînd își
reveni, lectura continuă.
în sfîrșit, se ajunse la capăt.
— Din această cauză, îl declarăm un eretic dovedit, un membru stricat al comunității creștine și î] condamnăm să se
lepede de erezia lui pentru a se împăca cu biserica.
Drept pedeapsă i se impuse să petreacă opt ani în mănăstirea capuținilor din Gerona. O dată cu aceasta i se aplicau și
obișnuitele pedepse auxiliare. Averea îi era confiscată. Trebuia să rămînă tot restul vieții departe de Madrid și de toate
reședințele regale, de asemenea de regatul Peru și Andaluzia, cît și de așezările din Sierra Morena. De asemenea, nu
mai avea voie să poarte nici un titlu onorific și să ocupe vreo slujbă. Ii erau interzise profesia de medic, farmacist,
profesor, avocat, perceptor. Nu mai avea voie să încalece vreun cal, să poarte vreo bijuterie sau vreo îmbrăcăminte de
mătase sau de lînă fină, ci numai de acelea din pînză grosolană sau din postav ordinar. La părăsirea mănăstirii din Ge-
rona trebuia ca sambenilo, cămașa lui de eretic, să fie atîr- nată în biserica din Nueva Poblacione împreună cu o listă a
ereziilor lui, pentru a fi cunoscute de toată lumea. Efectul pedepselor auxiliare se răsfrîngea și asupra urmașilor lui pînă
la a cincea generație.
în biserică ardeau luminări multe și aerul, deși răcoros, era greu, înăbușitor. Preoții, în patrafirele, rasele și robele lor
străvechi, domnii cei mari în mărețele lor uniforme de gală stăteau și ascultau liniștiți, obosiți și emoționați, foarte
adesea respirînd din greu. Abatele, ca unul din secretarii Sfîntului Tribunal din Madrid, stătea printre judecătorii In-
chiziției. El era prieten al Marelui Inchizitor Sierra pe care Lorenzana il doborîse și îl pusese sub acuzare și Lorenzana
știa, natural, că acest Mare Inchizitor căzut în dizgrație îl însărcinase să compună un memorandum asupra metodelor de
adaptare a procedurii Inchiziției la spiritul secolului. Abatele își dădea așadar seama că și el ar fi putut sta ghemuit pe
scăunel, în haina ocării, ca și Olavide. Dacă Lorenzana nu îndrăznise deocamdată să-l înșface, n-o făcuse pentru că era
amic intim și bibliotecarul oficial al lui don Manuel. Nu încăpea insă îndoială că numele lui figura pe lista celor aleși
197
să împărtășească soarta omului de acolo, de jos, și că, după acest autodafeu, trebuia să se aștepte în fiecare zi să fie
arestat. De mult ar fi putut să fugă, de mult ar fi trebuit să pună Pirineii între el și Inchiziție. Pricina pentru care nu o
făcuse avea un nume : dona Lucia. Nu putea să părăsească Spania înainte de a desăvîrși educația ei politică, nu se putea
lipsi de a o vedea.
Don Manuel ședea în primul rînd al demnitarilor. Ardea de dorința de a se ridica și de a părăsi cu pași răsunători
biserica. Prietenii lui avuseseră dreptate : nu ar fi trebuit să permită acest spectacol rușinos. Nesocotise cutezanța lui
Lorenzana, iar cînd acesta anunțase autodafeul, era prea tîrziu. Dacă ar fi interzis un autodafeu anunțat, dacă ar fi făcut
un asemenea act de împotrivire, ar fi însemnat să provoace o răzvrătire care ar fi dus sigur la răsturnarea lui. Dar ră-
mînea un scandal faptul că acest Lorenzana, care trona în fața lui cu toată pompa demnității de judecător divin, avea
voie să se poarte în așa fel față de un bărbat ca Olavide, al cărui deget mic era mai prețios decît capul umflat al Marelui
Inchizitor. Pe de altă parte, Pepa avea firește dreptate, cel care trona în fața lui, în mare triumf, nu era senor Francisco
Lorenzana, erau Roma și Altarul, era biserica însăși. Din clipa în care purta pe drept roba Marelui Inchizitor, chiar un
om ca Lorenzana era personificarea justiției divine, și era destul de primejdios să te împotrivești lui. Don Manuel se
legă totuși solemn să nu-și dezamăgească prietenii. Nu-i va permite lui Lorenzana să meargă dincolo de acest spectacol
jalnic ; nu va tolera să-1 mai chinuiască de moarte pe Olavide.
Francisco Goya privea cu toată simpatia la bietul om. Ceea ce i se întîmpla lui se putea întîmpla oricui. Spiritele rele
care pîndeau peste tot l-au silit pe nefericitul Pablo Olavide să îmbrace cămașa ocării, să poarte pe cap pălăria de eretic,
și tot ele îl batjocoreau acuma întruchipate în Marele Inchizitor și oamenii lui. Trăgalo, petrol „Inghite-o, cîine I* Și
Goya privea și observa fiecare detaliu, cît de mic, din tot ce se petrecea în biserica San Domingo El Real. In același
timp însă retrăia întîmplări din copilărie. Pe atunci, în Zaragoza lui natală, asistase la un autodafeu și mai ceremonios,
mai înfiorător și mai grotesc. Avusese loc în cate
198
drala Fecioarei del Pilar și în fața ei, apoi, ereticul fusese ars înaintea Puertei del Portillo. Astăzi Goya îi vedea mai lim-
pede chiar decît atunci pe judecătorii, păcătoșii și martorii din Zaragoza, simțea mirosul celor arși și ereticii de atunci
se contopeau pentru el cu bieții păcătoși de astăzi într-o singură imagine.
îngenunchind în fața crucii învelite în negru, Olavide abjura cu mîna pe biblia deschisă. Preotul îl învăța ce să spună și
el repeta, lepădîndu-se de orice erezie și în special de ereziile săvîrșite de el însuși prin intenție, cuvînt și faptă. Preotul
îl învăța ce să spună și el repeta, jurînd pe Dumnezeu și pe Sfînta Fecioară să primească cu umilință și răbdare orice
canon impus și să i se supună după puteri. Dacă refuza sau comitea o greșeală ulterioară, avea să se considere el însuși
un eretic nepocăit și recidivist, atrăgînd fără alt proces severitatea legii canonice și rugul.
Foarte înăbușit venea prin poarta Deschisă a bisericii zumzetul Mulțimii imense de afară, în biserica supraîncărcată De
oameni, era liniște, Atîta liniște, că toți tresăriră Cînd o halebardă lovi Ușor podeaua. Dar în ciuda Liniștii, erau
perceptibile Numai cuvintele pe care Preotul le rostea pentru a fi Repetate ; din gura
Lui Olavide nu se auzea
Nici un sunet, se vedea numai Cum pe fața lui stinsă, cenușie, Se deschideau și se închideau Cu anevoie buzele.
Cu aceasta,
Sfîntul act se sfîrși.
Clar și deslușit răsuna acum De afară strigătul de comandă și Pasul cadențat al aoldaților.
199
Și, în aceeași ordine in care a intrat, Procesiunea judecătorilor șl A bieților păcătoși Părăsi biserica San Domingo,
9
Goya ardea de dorința de a împărtăși cuiva ceea ce trăise în biserica San Domingo. Agustin nu-1 întrebă nimic, dar se
vedea că abia așteaptă sări povestească.
Goya tăcea. Nu găsea cuvintele. Ceea ce trăise el era prea încurcat. Văzuse mai mult decît durerea lui Olavide și decît
brutalul fanatism al judecătorilor lui. Văzuse demonii care zburau, se tîrau, se tupilau în jurul judecătorilor, al ereticilor,
al invitaților, văzuse spiritele rele care erau totdeauna în jurul fiecăruia, ca și caraghioasa lor bucurie. Da, el însuși — și
aceasta n-ar înțelege-o Agustin, bravul băutor de ceai — el însuși, cu toată compătimirea, ura și dezgustul pe care i le
provocase spectacolul înspăimintător și grotesc, el însuși simțise plăcere la vederea bucuriei demonilor. Mai mult decît
atîta : în el se deșteptase din nou plăcerea copilăros de lacomă, plină de spaimă, pe care o simțise cîndva, ca băiețaș, la
vederea ereticilor osîndiți și arzînd în flăcări. Toate aceste imagini și sentimente încîlcite, noi și vechi nu puteau fi
exprimate în cuvinte.
Ele puteau fi însă, pictate. Și el le pictă. Lăsă totul la o parte și pictă. Contramandă ședințele pe care i le acordase
Principele de la Paz. Nu se duse la Cayetana. Nu lăsă pe nimeni să intre în atelier, îl rugă chiar pe Agustin să nu arunce
nici o privire la ceea ce picta. Cînd va fi gata, Agustin va fi primul care va vedea ceea ce făcuse.
In timpul lucrului îmbrăcă cele mai scumpe haine, uneori, în ciuda incomodității, chiar costumul lui de majo.
Picta repede, dar cu încordare. Picta chiar și în timpul nopții purtînd o pălărie joasă, în formă de joben cu un fel de
cozoroc de metal pe care fixa lumînări ca să-i dea lumina potrivită. Simțea că în puținul timp de cînd făcuse „Pelerina-
jul de sfîntul Isidro" vederea și simțul culorii i se ascuțiseră.
200
Era într-o stare de plăcută agitație. Cu o modestie triumfătoare scrise prietenului său intim Martin că picta acum cîteva
tablouri mici numai pentru propria-i plăcere, lăsîndu-se, cum nu o putea face în cazul tablourilor de comandă, în voia
propriei sale inimi, a observațiilor și dispoziției proprii, dînd frîu liber fanteziei, pictînd lumea așa cum o vedea. „Va fi
ceva cu totul măreț — scria el — și voi expune tablourile întîi aici, pentru prieteni, apoi la Academie, și aș dori numai
atît, iubitul meu Martin, să vii și tu curînd să le privești.” Făcu o cruce mare pe scrisoare, pentru ca astfel spiritele rele
să nu vină pe neașteptate, în ultimul moment și, din pricina cutezătoarei lui încrederi în sine, să-i zădărnicească totul.
Veni în sfîrșit ziua cînd îi spuse lui Agustin, cu o satisfacție aproape sălbatică :
— Așa, gata I Acum poți să privești și, dacă vrei, să-ți spui și părerea. Iată tablourile.
Unul reprezenta o luptă de tauri, sărăcăcioasă, de țară. Se vedea arena de tauri, cu luptători, cai și spectatori și cîteva
case simple în planul din fund. Taurul era hăituit și în- sîngerat, un taur fricos, prost, care se lipea de palisadă, făcea pe
el și nu mai voia să lupte, ci doar să moară. Spectatorii erau revoltați de lașitatea taurului care nu le oferea spectacolul
așteptat, preferind să se tragă în mod infam la umbră și să moară, decît să rămînă pe cîmpul de luptă, în soare. Taurul
nu cuprindea mult spațiu, nu taurul era ceea ce voise Francisco să picteze, ci soarta lui, și pentru a realiza aceasta avea
nevoie și de ceilalți — de luptători și de cai — la fel ca și de taur. Era un tablou cu foarte multe figuri, totuși nu era
nimic de prisos, nimic lipsit de importanță.
AI doilea tablou înfățișa o droaie de nebuni într-o încăpere spațioasă, un fel de pivniță cu ziduri de piatră și bolți
arcuite. Lumina cade prin arcadele ferestrelor zăbrelite. Deși închiși în aceeași încăpere, nebunii par izolați, fiecare dez-
nădăjduit de singur. în mijloc, un bărbat tînăr, puternic, despuiat dăscălește insistent, cu gesturi fioroase, stăruitor și
amenințător, un potrivnic inexistent. Alții, pe jumătate goi, sînt împodobiți cu coroane, coame de tauri și pene multico-
lore de felul celor pe care le poartă pe cap indienii. Stau
201
pe vine, în picioare, culcați, ghemuiți sub bolta de piatră. Dar în jurul lor plutește multă lumină difuză.
Tabloul al treilea reprezenta o procesiune din Vinerea Mare. Fără să cuprindă prea mulți oameni, era limpede și se făcea
simțită violent toată forfota de drapele, cruci, par- ticipanți, spectatori, penitenți. Prin fața caselor cernite treqe
clătinîndu-se un podium greu, purtat de bărbați viguroși, transpirați, și pe el se află icoana uriașă, sculptată în lemn, a
Fecioarei aureolate. în spate, mai departe, se află un podium asemănător cu sfîntul Iosif, și ceva mai departe, al treilea,
iar pe el, uriaș, Cristos răstignit. Drapelele și crucile sînt departe, în fața alaiului. Cel mai deslușit se văd însă penitenții,
disciplinantes, unii pe jumătate goi și în alb, cu coifuri de păcătoși, albe, ascuțite, alții cu haine și chipuri de draci negri,
toți agitați fanatic, plesnind din bicele lor cu multe cozi.
La autodafeul din Zaragoza la care luase parte cînd avea nouă ani, văzuse și ascultase cum fusese condamnat un preot,
padre Arevalo, pentru că despuia pe cei care i se spovedeau și le biciuia părțile corpului cu care păcătuiseră, lăsîndu-se
la rîndul său biciuit. Sentința pronunțată împotriva preotului fusese blîndă, dar lungă, cu expunere detailată de motive
și fusese citită tare, cu toate amănuntele, o descriere pedantă a canonului neregulamentar, interzis, pe care părintele și-l
dase lui și spovediților lui. De zeci de ani, Goya nu se mai gindise Ia această întîmplare. în biserica San Domingo însă
trăise din nou, sfios, deslușit, sentimentul impetuos, fierbinte cu care ascultase pe timpuri citirea acelei sentințe. Și își
mai aminti și de figurile altor flagelanți pe care îi mai văzuse de atunci, la procesiunile acelor ciudați penitenți, care își
pricinuiau dureri ca să se apere de suferințe viitoare. Ei se pedepseau cu bucurie. Bicele lor purtau culorile iubitei și,
cînd treceau prin fața ei, încercau să o stropească cu propriul lor sînge. Aceasta era o dovadă de prețuire și de iubire
adusă nu numai Sfintei Fecioare, ci și iubitei. Așa îi pictase și el acum pe penitenți. în primul plan al tabloului,
mergeau, dansau, despuiați, cu spatele mușchiulos încovoiat, cu șorțuri albe peste șolduri și cu coifuri de penitenți,
albe, ascuțite. Peste ei se întindea o lumină orbitoare, în timp ce din imaginea Sfintei Fecioare radia o lumină blîndă și
delicată.
202
O procesiune de cu totul altă natură era reprezentată în al patrulea tablou „înmormintatea sardelei", acea serbare
sălbatică cu care se încheia carnavalul, ultima petrecere înainte de lunga și aspra durată a postului. Mulțimea se în-
ghesuia compactă, străduindu-se să se veselească, în mijloc se vede un draped mare, pe el cu o lună drăcească, cîțiva
băiețandri poartă măști fioroase, adevărate sperietoare de copii, două fete, deghizate în bărbați, dansează un dans greoi
cu un bărbat mascat. Veselia care se degajă din tablou este forțată, o petrecere de posedați, un dezmăț frenetic ; se simte
că, îndată după ea, vine timpul pocăinței.
Goya pictase și în acest tablou propriile lui sentimente de ură. Englezii foloseau timpul postului pentru a introduce cu
grămada în Spania pește uscat și Papa, pentru a reduce profitul odioșilor englezi, acorda acelora cărora medicul sau
duhovnicul le elibera un certificat dreptul de a consuma carne și în timpul postului. Cine voia să se bucure de acest
privilegiu trebuia sa cumpere o dată pe an un exemplar tipărit al autorizației papale, semnat de preotul parohiei lui, care
percepea pentru ea o taxă, după venitul petiționarului. Mărimea acestei taxe îl supăra în fiecare an pe Francisco, și de
aceea bucuria din „Înmormîntarea sardelei" îi ieși atît de înverșunată.
Al cincilea tablou, în sfîrșit, reprezenta un autodafeu. El nu avea loc în biserica San Domingo, ci într-o biserică stră-
lucitoare, cu arcade și bolți înalte, luminate. în față, pe scenă stă ereticul, în cămașa ocării ; pălăria lui ascuțită, de
culoare vie, grotescă se înalță pieziș deasupra tuturor. Bietul om este zdrobit, un ghem de mizerie și de rușine, iar faptul
că este așezat mai sus face nenorocirea lui îndoit de jalnică. Despărțit de el, mult mai în fund, stau alți trei păcătoși ; au,
ca și el, mîinile legate, sînt, ca și el, îmbrăcați în haina ocării și poartă pălării ascuțite i unul s-a prăbușit, ceilalți se țin
încă tare. în fund, în fața tribunalului care tronează, secretarul pronunță sentința. Demnitari clerici și laici cu peruci și
căciulițe pe cap, destul de indiferenți, grași, evlavioși, reprezentativi, cu figuri artificiale, ca de mască, stau în jurul
bărbatului pe care l-au prins, înconjură ereticul căruia i se pronunță sentința.
203
în fața acestor tablouri stătea Agustin. Stătea și privea. Le sorbea. Era uluit. înspăimîntat.
Dar spaima lui era voioasă. Avea înaintea ochilor o altfel de pictură decît văzuse pînă atunci. Cel care pictase ultimele
tablouri era un alt Francisco, și totuși același. Fiecare dintre ele reprezenta scene cu mulți oameni, dar nimic nu părea
inutil. Era o abundență calculată. Totul se subordona întregului, nimic nu era de prisos ; omul izolat, lucrul izolat nu
avea alt rost decît de a întregi tabloul. Și, ceea ce era mai bizar : toate cele cinci tablouri, Agustin simțea bine acest
lucru, toate cele cinci tablouri, oricît de diferit părea conținutul lor, se legau între ele. Taurul în agonie, convoiul fre-
netic de carnaval, flagelanții, casa de nebuni, Inchiziția erau una, erau Spania. Toate sugerau sălbăticia, groaza,
nepăsarea, obscurantismul prezente pînă și-n bucuria spaniolă. Totuși, și aceasta putea s-o picteze numai un singur om,
numai prietenul lui, Francisco, peste ele plutea ceva ușor, diafan, înaripat : groaza scenelor reprezentate era îmblînzită
de limpezimea cerului, de lumina gradată, estompată. Și Agustin simțea acuma, în fața tablourilor, ceea ce Francisco nu
ar fi putut niciodată să-i împărtășească prin cuvinte, anume că aoestui ciudat Francho îi erau binevenite pînă și duhurile
rele. Căci, peste întunecimea prezentă în ultimele lucrări, strălucea plăcerea lui de a trăi, de a vedea, de a picta și
imensa lui bucurie de viață, oricum ar fi fost ea.
Se ridica această pictură Împotriva stăpînirii ? Se Revolta ea contra tronului și a Altarului ? Nimic de felul Acesta nu se
putea vedea cu ochii, Nu se putea exprima prin cuvinte. Totuși aceste mici tablouri Tulburau mai mult decît cuvintele
cele mai răzvrătitoare) Acel taur care urina Murind și veselia sălbatică, Nesimțitoare a întunecatei Lăsate a secului îți
încălzeau Inima, dar te făceau să-ți verși și fierea.
204
Ca și alaiul pocăiților albi și despuiați
Care se biciuiau, ca și Judecata ereticilor.
„Ei ? Ce
Spui ?' întrebă Goya.
„— Nimic — răspunse Agustin — fiindcă
Nu se poate spune nimic."
Și peste toată fața lui uscățivă, osoasă, întunecată. Străluci din plin un zîmbet.
10
Josefa, după ce văzu tablourile, se trase înapoi. Bărbatul pe care îl iubea i se părea sinistru.
Jovellanos veni cu tînărul poet Quintana. Jovellanos spuse:
— Sînteți de al nostru, don Francisco. Puțin mai lipsea și v-aș fi nedreptățit.
Tînărul Quintana se bucură.
— Idioma universal, don Francisco. Tablourile dumneavoastră le înțelege oricine, de la catîrgiu pînă la prim- ministru.
Don Miguel, Lucia, don Diego examinară tablourile. Era absurd să încerci să judeci asemenea tablouri după normele lui
Mengs și Bayeu.
— Mă tem că va trebui să ne apucăm iar de învățat, don Miguel, spuse abatele.
în dimineața următoare, don Miguel veni din nou la Goya. Tablourile nu-1 lăsaseră să doarmă. Ele îl nelinișteau pe
politicianul Bermiidez tot atît de mult cît pe cunoscătorul de artă Bermiidez. Nu vor simți oare și ceilalți, dușmanii,
Marele Inchizitor Lorenzana, spre exemplu, caracterul instigator al tablourilor ? Pe ei îi va interesa prea puțin arta cu
care sînt pictate, vor găsi pur și simplu că sînt supărătoare, revoluționare, eretice.
Tocmai acest lucru voia acum Miguel să-l facă să înțeleagă pe prietenul său. îi explică deci că arătase îndeajuns, prin
aceste tablouri, curajul și orientarea lui politică. A face
2U5
mai mult însă, a expune tablourile ar fi temerar. Dacă un om care a fost invitat de Inchiziție să asiste la autodafeul din
San Domingo ar expune asemenea tablouri ar fi o provocare pe care Sfîntul Oficiu nu ar tolera-o.
Goya privea tablourile cu surprindere, zîmbind :
— Eu nu găsesc nimic la aceste tablouri — spuse el — care ar putea să dea prilej Sfîntului Oficiu să intervină împotriva
mea. Răposatul meu cumnat m-a învățat bine, cu bătaie preceptele lui Pacljeco. Nu am pictat niciodată nuduri. Nu am
pictat niciodată picioarele iubitei noastre Fecioare. In toată pictura mea nu este nimic care să păcătuiască împotriva
interdicțiilor Inchiziției. își plimbă încă o dată privirea peste tablouri. Nu găsesc nimic necuviincios, repetă el și scutură
serios din cap.
Miguel suspină gîndindu-se la naiva șiretenie de țăran a lui Francisco.
— Răzvrătirea nu este palpabilă — îi explică el răbdător — totuși tablourile miros de departe a rebeliune.
Francisco nu pricepu nicidecum ce voia Miguel. Evident, nu putea de loc să fie pe placul prietenului său. Acesta so-
cotise mai întîi că prea e numai artist, acum îl învinuia că prea e politician. Ce aveau de-a face tablourile lui cu po-
litica ? Nu pictaseră mulți alții înaintea lui un tribunal de inchiziție ?
— Dar nu acum I strigă Miguel. Dar nu așa 1
Goya dădu din umeri.
— Nu pot să-mi imaginez — spuse el — că aceste tablouri ar putea să-mi facă încurcături. A trebuit să le pictez. Ele
dovedesc ceea ce pot, și nu vreau să le ascund, vreau să le arăt, le voi expune. Observînd grija și mîhnirea pe fața
prietenului său, de obicei atît de liniștită, adăugă cu căldură : Tu însuți te-ai expus atît de des primejdiei. E un gest
foarte prietenesc că vrei să mă ferești de imprudențe. Apoi însă, încheie scurt: Nu-ți mai toci limba în zadar. Expun
tablourile.
Miguel renunță.
— Voi aranja — spuse el îngrijorat — să vină aici cel puțin don Manuel și să se pronunțe în favoarea tablourilor. Poate
că ar fi un avertisment pentru Marele Inchizitor.
206
Don Manuel veni curînd, însoțit de Pepa. După cum se văzu, Pepa se cam temuse cînd fusese invitat Francisco la auto
particular.
— V-am spus totdeauna, don Francisco — îi zise ea — că vederile dumneavoastră miros a erezie. Dacă don Manuel nu
este atît de catolic uneori cum mi-ar plăcea mie să fie, are o scuză : e om politic, trebuie să apere anumite prerogative
ale Coroanei. Dar tu, Francho, ești doar un pictor.
— Nu vă lăsați speriat, don Francisco, îl consolă voios Manuel. Vă protejez eu. O dată am îngăduit celor de la Sfîntul
Oficiu să-și desfășoare marele lor spectacol, a doua oară nu o mai fac. Și acum, arătați-ne tablourile I Miguel mi-a
vorbit mult despre ele.
Priviră tablourile.
— Măreț, spuse Manuel. De fapt ar trebui să-mi fiți recunoscător, don Francisco, că am îngăduit acest autodafeu. Altfel
nu ați fi pictat niciodată aceste tablouri.
Pepa contemplă în tăcere mult timp tablourile. Apoi spuse cam tărăgănat cu vocea ei plină, leneșă :
— Le-ai făcut într-adevăr admirabil, Francho. E drept că nu înțeleg de ce taurul este atît de mic și torero așa de mare,
dar ai desigur motivele tale. Tu ești înfumurat, Francho, și nu trebuie să ți se aducă prea multe elogii, dar cred că ești cu
adevărat un mare pictor, și îl privi cu ochii ei verzi din plin și fără rușine. Aceasta nu-i plăcu lui don Manuel.
— Trebuie să mergem, spuse el. Vă rog, don Francisco, trimiteți-mi tablourile. Le cumpăr.
Goya fu plăcut surprins că tablourile pe care le pictase numai ca să se distreze îi vor aduce încă și bani, , mai ales că lui
Manuel putea să-i pretindă un preț ridicat. Numai că el nu pictase tablourile pentru don Manuel, cu atît mai puțin
pentru Pepa, și nu voia să le știe în posesia unor oameni cu o înțelegere atît de strimtă. Deși își dădea seama că era cu-
tezător și imprudent să-1 indispună pe Principele de la Paz, spuse:
— îmi pare foarte rău, don Manuel, dar nu vă pot ceda tablourile, sînt promise.
Don Manuel se întunecă la față și spuse :
— Două vor putea fi totuși cedate, unul senorei Tudo, altul mie.
X)7
Vorbise atît de poruncitor, încît nu mai era posibilă nici o replică.
La plecare, Pepa îi spuse :
— Taurul e prea mic, trebuie să recunoașteți, Francisco. Dar sînteți o glorie a Spaniei.
Manuel spuse cam răstit:
— Ei, Pepa noastră vorbește totdeauna ca în romanțe.
Toți prietenii lui Goya văzuseră tablourile, numai Cayetana nu. El aștepta. Și în valuri mari îl cuprindea pasiunea ; iar
inima îi era neagră de mînie.
In sfîrșit, veni. Dar nu singură, ci în compania doctorului Petal.
De cum intră spuse :
— Mi-ai lipsit, Francho.
Se uitară unul la celălalt, arzător, fără pudoare, fericiți, ca și cînd nu se văzuseră de o veșnicie.
Apoi Cayetana se așeză în fața tablourilor. Ochii ei mari, cu străluciri metalice, .sub sprîncenele înalte, mîndre, priveau
insistent tablourile ; se uita la ele cu dragoste și c-o atenție copilărească. Goya era voios și mîndru. Viața nu putea să
dea cuiva mai mult. Adunase laolaltă în spațiul acela restrîns, între pereții camerei lui, arta pe care numai el putea s-o
facă și singura femeie ce-i era destinată.
— Aș vrea să fiu și eu acolo, spuse Cayetana.
Francisco înțelese imediat și simți o adîncă bucurie. Tocmai aceasta simțise și el și voise să comunice prin tablourile
lui.
Să fie de față la lupta de tauri, la carnaval, chiar și la Tribunalul Inchiziției. Mai mult decît atît: dacă cel care privea
casa de nebuni nu sițnțea dorința obscură să fie el însuși cîndva scăpat de haine, de moravuri, de rațiune, atunci pictase
în zadar, atunci tablourile lui nu erau decît împușcături în gol. „Aș vrea să fiu și eu acolo.” Ea, Cayetana, simțise
această dorință.
Doctorul Petal, de care și uitaseră, zise deodată cu vocea lui liniștită :
— Ceea ce ați spus acum, duquesita, este mai înțelept decît scriu în cărțile lor groase învățații în ale artei. Faptul
208
că omul acesta o numise cu o nerușinată familiaritate dugue- sita, mică ducesă, îl smulse pe Francisco subit din
fericirea lui. Care erau relațiile dintre ei doi ?
. — Ceea ce admir mai mult în pictura dumneavoastră — se adresă acum Peral lui Francisco — este faptul că, în ciuda
conținutului sumbru, este atît de ușoară, atît de distinsă, aș putea spune chiar : senină. Dona Cayetana are dreptate, don
Francisco : felul în care pictați dumneavoastră lucrurile înfiorătoare e totuși seducător. Și, pe neașteptate, încheie: Mi-
ați vinde unul din tablouri, don Francisco ?
în sinea lui, Goya zîmbi mînios. Acest Peral îi înțelegea pictura, trebuia să recunoască acest lucru, nu era un creier tocit
ca Pepa. Totuși dete un răspuns de-a dreptul mojic :
— Sînt foarte scumpe, doctore.
Peral, foarte politicos, răspunse :
— Nu sînt chiar atît de sărac, domnule pictor al Curții. Ducesa porunci însă în felul ei prietenos și hotărît: ,
— Cedați-mi două din tablouri, Francisco.
Goya turba. Surîzînd deosebit de amabil, spuse :
— Permiteți-mi să vă dăruiesc două din tablourile mele, „amiguita de mi alma" ; cu acest ,,dragă, mică prietenă in-
timă", voia să i-o plătească „bărbierului" pentru „duquesita" lui. Dumneavoastră puteți apoi să le dăruiți cui poftiți.
— Mulțumesc, spuse încet și amabil Alba.
Colecționarul de obiecte de artă Peral, nepăsător la grosolănia lui Goya, bucuros să poată avea unul sau probabil chiar
două din tablouri, continua să-și manifeste entuziasmul:
— Aceste tablouri — declară ’el cu evidentă convingere — sînt primele creații ale unei noi arte, primele tablouri ale
secolului viitor. Cît de atras te simți de acest om, spuse el, privind la ereticul „Inchiziției". Este o nebunie, dar, dona
Cayetana, aveți perfectă dreptate, ai vrea să fii în locul lui. își reveni, dar emoționat totuși, continuă. Sentimentul
dumneavoastră, don Francisco, este confirmat de fapte istorice. Au existat iudaizanți, iudenți, maranei, care probabil ar
mai fi putut să fugă, dar au rămas în sfera Inchiziției, așteptînd să fie înșfăcați. Pesemne că voiau să rămînă aici, să
îmbrace o asemenea sambenito.
14 — Goya 20^
— Cunoașteți foarte bine — spuse răutăcios Goya — sentimentele evreilor. Băgați de seamă să nu vă ia Inchiziția și pe
dumneavoastră drept un evreu.
— De unde pot să știu — spuse doctorul Peral liniștit — dacă nu am și eu într-adevăr singe evreiesc în vine ? Care
dintre noi poate să susțină aceasta, cu siguranță ? Atîta este sigur : evreii și maurii au dat cei mai buni medici. Eu am
învățat mult din operele lor. Sînt mulțumit că am putut să le studiez în străinătate.
Goya trebui să admită că era un act de mare curaj să spui astfel de lucruri după căderea lui Olavide și supărarea îi
crescu.
Curînd ' după această vizită, senora dona Josefa Bayeu de Goya primi din vistieria Cayetanei de Alba, o dată cu
complimentele ducesei, un dar bogat, format din piese de argintărie veche. Josefa stătea zăpăcită în fața abundenței de
lucruri prețioase. Ea, care era o femeie calculată, se bucura de darul extrem de bogat, dar era și jignită. Goya o lămuri :
— M-am văzut silit să dăruiesc ducesei două din tablourile mele. Este natural că ea răspunde la acest cadou. Așa că,
vezi și tu — încheie el mulțumit — dacă aș fi lăsat să-mi plătească tablourile, aș fi putut pretinde cu greu mai mult
decît șase mii de reali. Lucrurile acestea valorează însă treizeci de mii. Ți-am spus de atîtea ori : generozitatea e mai
bănoasă decît economia.
Goya își expuse tablourile lă Academie.
Prietenii lui așteptau, nu fără teamă, să vadă cum va reacționa Inchiziția.
Goya fu încunoștințat că o comisie de experți ai Sfintului Oficiu va veni să examineze tablourile ; fu invitat să asiste și
el. '
în fruntea reprezentanților bisericii apăru arhiepiscopul Despuig. Goya știa că Pepa se împrietenise cu acest prelat și
bănuia că eă îl trimisese. Ca să-i ajute ? Sau ca să-1 piardă ?
Prelatul privi tablourile.
— Sînt lucruri bune, religioase, găsi el. Din această „Inchiziție" emană acea groază binefăcătoare la care rîvnește
Sfîntul Oficiu. Trebuie să ne dăruiești tabloul, fiule, trebuie să-1 dai în dar Marelui Inchizitor.
210
Goya era încurcat și fericit.
Ca din întîmplare, povesti Josefei că a dăruit Sfîntului Oficiu „Inchiziția".
Ea, încremenită de asemenea îndrăzneală, spuse : „Pe Rug aruncă ei tabloul, și Pe tine în temnițele lor". Goya, tot cu
același ton Întîmplător, spuse : „Marele Inchizitor m-a rugat să-i dăruiesc Tabloul**. Josefa stătea uimită. „Cum le mai
ticluiești, Francho, Spuse ea. Nu pot pricepe, Francho. Francho, tu vrăjești Oamenii.**
11
De cînd abatele văzuse pe Pablo Olavide ghemuit pe scaunul bietului păcătos, simțea aproape fizic cum se tîrăște
primejdia spre el, din ce în ce mai aproape, ceas de ceas. Știa că Lorenzana îl urmărește ca prieten al răpusului Sierra,
dușmanul intern al Inchiziției. Timpul care îi rămăsese încă abatelui pentru fugă trecea repede, dar el nu se putpa rupe
de Madrid și de Lucia.
Manue] îi promisese cu vorbe mari protecție, dar abatele nu se bizuia pe ele. Exista doar un singur mijloc de a-1 putea
împiedica pe Lorenzana. Don Manuel trebuia încă acum, chiar acum, să-l smulgă pe Olavide din ghearele Inchiziției.
Abatele și Miguel stăruiau să-i ajute lui Olavide să fugă. Pe ministru însuși îl rîcîia și îl ardea încă rușinea spectacolului
din biserica San Domingo, și tare ar fi avut poftă să-l smulgă pe Olavide trufașilor bărbați ai bisericii. Dar era conștient
de pericolul acestei acțiuni pe care nu o putea risca fără aprobarea limpede a reginei, și i se părea imposibil să
dobîndească consimțămîntul ei.
Maria Luisa, supărată că legătura lui cu Pepa continua încă, îi făcea, tocmai în acest timp, mereu scene. Căuta să-1
14*
211
Jignească. își batea joc de el pentru înfrîngerea pe care o Înregistrase în cazul Olavide. Hotărît lucru, ea îl va declara că
trebuie să se descurce singur în această afacere.
Pe de altă parte, el spusese prietenilor lui liberali că nu-1 ya lăsa pe Olavide să se prăpădească în mănăstirea din Ge-
rona ; dar răpirea unui eretic condamnat era o chestiune delicată, și, ca să cîștige pe Carlos pentru aceasta, avea nevoie
de timp. Deocamdată ducea lupta împotriva Inchiziției pe alt tărîm. Se simțea nevoia ca valuta spaniolă, tot mai
șubredă din cauza războiului, să fie sprijinită, și oameni de afaceri străini se declaraseră gata să plaseze bani într-un
împrumut nu de puțină importanță. Din nenorocire însă, cutezătorii bancheri erau evrei. De secole, Inchiziția ținuse ca
nici un picior de evreu să nu pîngărească pămîntul Spaniei ; dar domnii evrei care aveau intenția să însănătoșească
finanțele Spaniei socoteau de mare importanță să se informeze chiar în țară despre situația ei economică. Don Manuel
raportă reginei, arătîndu-i mărimea împrumutului : două sute de milioane. Maria Luisa nu avea nimic împotriva faptului
ca ministrul ei să ceară cu politicoasă energie Marelui Inchizitor autorizația respectivă pentru acești doi domni.
Lorenzana "‘spuse, imediat și hotărît, nu. El se prezentă la rege și, în prezența lui Manuel, avu loc o convorbire la care
don Carlos se arătă mai puțin blajin ca de obicei. Tot ceea ce putuse obține Marele Inchizitor fu ca numai doi evrei să
intre în țară și, pe tot timpul șederii lor, să fie puși sub supravegherea, bineînțeles discretă, a Inchiziției.
Domnii evrei, un monsieur Bohmer din Anvers și un mynheer Pereira din Amsterdam, făcură senzație la Madrid, toți
progresiștii întrecîndu-se să le arate bunăvoință. Jovellanos le dădu un ceai. Chiar și ducesa de Alba oferi o recepție
pentru ei.
Cu această ocazie, Goya îi cercetă pe evrei. Fu decepționat că arătau cu totul altfel decît evreii din tablourile Iul
Rembrandt. Monsieur Bohmer, bijutierul Curții Măriei Antoinette, care murise în mod atît de înspăimîntător, era un
francez elegant, cum văzuse cu sutele, și mynheer Pereira vorbea cea mai pură castiliană care se putea imagina. Cei doi
domni evrei se purtau cu nobilii ca și cînd ar fi fost de același rang cu ei.
215
Lorenzana, extrem de întărîtat că în timpul stăpînirii lui respirația evreiască otrăvise aerul capitalei, înăspri lupta îm-
potriva liberalilor. In ultimii ani se tolerase în mod tacit ca persoane cu influență să posede cărți interzise. Acum se în-
mulțiră perchezițiile domiciliare și, cu ele, materialul Inchiziției.
O dată, cînd abatele sosi acasă la o oră neobișnuită, văzu ieșind de la el pe un oarecare Lopez Gil, cunoscut ca spion a]
Inchiziției. Don Diego îl rugă pe don Manuel să nu mai permită un al doilea caz Olavide și îl conjură să-i dea lui
Lorenzana un avertisment, sau mai bine să facă chiar cu putință fuga lui Olavide.
Intervențiile lui don Diego mișcară pe ministru. El promise pe jumătate. Totuși rămase nehotărît.
Atunci, chiar Marele Inchizitor îi veni în ajutor. In ultimul timp, oameni ai bisericii invitau populația printr-o serie
întreagă de publicații să ardă cărțile lui Jovellanos, Cabarrus, Quintana și să-i lămurească pe scriitori că Spania este o
țară catolică. De curînd apăruse o broșură deosebit de înveninată în care se arăta că nu era de mirare că se tolerau
cărțile murdare și atee, atît timp cît însuși primul funcționar al Imperiului dă exemplu de nemaiauzit desfrîu împreună
cu prima doamnă a Imperiului.
Don Manuel se bucură cînd poliția îi prezentă broșura. Lorenzana mersese de data aceasta prea departe. Ii duse pam-
fletul reginei. Maria Luisa îl ceti :
— Lorenzana ar merita să i se dea una peste degete, spuse ea primejdios de liniștită.
— Maiestatea voastră are, ca întotdeauna, dreptate, răspunse Manuel.
Ea continuă :
— Firește, ești mulțumit că vreau să dreg ceea ce al cîrpăcit și ai stricat tu.
— Vă gîndiți la cazul Olavide, madame ? întrebă nevinovat Manuel. Da, continuă el, găsesc neapărat necesar să-1
eliberați pe Olavide.
-r- Am să vorbesc cu Carlos, răspunse ea.
Maria Luisa vorbi cu Carlos, apoi Manuel cu Miguel, Miguel cu abatele, și abatele cu Marele Inchizitor.
2JJ
’Această convorbire iu dusă în limba latină. Abatele declară în primul rînd că nu vorbește celui mai înalt funcționar 'al
Sfîntului Oficiu ca un slujitor modest, ci ca o persoană particulară; firește însă că don Manuel și regele catolic așteaptă
și ei cu interes să vadă cum decurge convorbirea și ce consecințe va avea.
Lorenzana îi mulțumi că i-a spus acest lucru. Probabil că don Diego va comunica, tot neoficial firește, lui don Manuel,
iar acesta maiestății sale don Carlos, că din nenorocire motivele de suspectare a fostului Mare Inchizitor Sierra s-au
înmulțit și că osîndirea lui pare inevitabilă.
— Tu, o, frate — spuse el — care-1 cunoști bine pe acest om, vei fi prevăzut desigur acest deznodămînt.
— 11 cunosc bine și pe el, și te cunosc și pe tine, o, părinte — răspunse abatele — deci am prevăzut.
Marele Inchizitor întrebă :
— Continui încă, o, frate, lucrarea cu care omul acela te-a însărcinat ?
Rațiunea lui don Diego îi poruncea să spună nu, dar inima lui revoluționară nu-i îngădui aceasta.
— Nu mi s-a poruncit — răspunse el într-o latină minunată — să o întrerup. Și continuă : Atotputernicul poruncește
lunii să crească și să scadă. Atotputernicul adapă Sfîntul Oficiu, cînd cu milă, cînd cu severitate. De aceea eu sînt de
modesta părere că lucrul meu poate va fi totuși folositor cîndva.
— Mă tem, o, frate — răspunse Lorenzana — că tu ești mai tare în speranță decît în dreaptă credință. Dar spune-mi
care-i solia ta, continuă el poruncitor.
Abatele răspunse ;
— Principele Păcii ar dori să-ți atragă atenția, o, părinte, că ereticul condamnat, Pablo Olavide, are un trup tare plă-
pînd. Dacă acest trup s-ar prăpădi în timp ce se găsește în paza Sfîntului Oficiu, Principele Păcii se teme că întreaga
Europă ar dojeni amarnic această țară și pe regele' catolic. Principele Păcii te roagă deci, reverendissime, să acorzi o
deosebită grijă sănătății ereticului.
— Tu știi, frate — replică Marele Inchizitor — că numărul zilelor unui qm nu este hotărît de către Sfîntul Oficiu, ci de
către Sfînta Treime.
214
— Așa este, părinte, răspunse don Diego. Dacă însă Sfînta Treime i-ar hotărî atît de puține zilele ereticului, încît acesta
ar pieri fiind încă sub paza Sfintului Oficiu, atunci, reverendissime, regele catolic ar vedea în această întîmplare un
semn de dezaprobare din partea Celui de Sus. Maiestatea sa s-ar vedea silit atunci să ceară Sfintului Părinte o schim-
bare în conducerea Sfintului Oficiu.
Lorenzana păstră o jumătate de minut tăcere.
— Ce poruncește deci don Manuel Sfintului Oficiu ? întrebă el apoi, aspru.
Abatele, deosebit de politicos, răspunse:
— Nici Principele Păcii, nici regele catolic nu se gîn- desc să se amestece în afacerile regelui regilor, a cărui ju-
risdicțiune pe pămîntul spaniol o îndeplinești tu, părinte. Dar amîndoi principii lumești te roagă să chibzuiești foarte
serios că trupul ereticului amintit este slab și are nevoie de ape minerale. Binevoiește deci, părinte al meu, să
cumpănești dacă ereticului nu i-ar prii să fie trimis la o stațiune de ape minerale. Principele Păcii s-ar bucura dacă în
răstimp de trei zile ai comunica rezultatul chibzuielilor tale.
Lorenzana spuse :
— îți mulțumesc pentru comunicare, frate, și nu voi uita cît de îndatoritori v-ați arătat fu și stăpînul tău.
în timpul întregii convorbiri, abatele se bucură de deosebirea dintre latina lui îngrijită și aceea grosolană a Marelui
Inchizitor.
Lorenzana comunică într-un stil solemn și lapidar primului ministru că Sfîntul Oficiu va trimite pe ereticul pocăit Pablo
Olavide pentru restabilirea sănătății la Caldas de Montbuy, pentru că are nevoie de băile calde de acolo.
— Așadar, senates ? îi întrebă don Manuel, mîndru, pe prietenii lui, Miguel și Diego. V-am făcut pe plac ?
— Și de acum încolo cum socotiți că se vor desfășura lucrurile ? întrebă abatele.
Don Manuel zîmbi șiret:
— V-am rezervat și dumneavoastră un rol, iubitul meu, răspunse el. De mult am intenția să trimit la Paris un emisar
special cu o misiune confidențială în legătură cu tratativele pentru alianță. Vă rog să acceptați această însărcinare, don
Diego. Vă voi prevedea cu împuterniciri care să vă pună la
215
dispoziție serviciile oricărui supus al regelui. Faceți un ocol în drumul dumneavoastră și căutați-vă prietenul, pe
Olavide, în stațiunea balneară unde se află. Nu vă va veni greu să-l luați într-o plimbare de înviorare. Dacă se rătăcește
apoi în teritoriile franceze, este treaba lui.
Abatele, care avea întotdeauna la îndemînă un răspuns înțelept, se îngălbeni și rămase mut. Dorea fierbinte să pri-
mească propunerea lui don Mahuel, să-l smulgă pe Olavide din mîinile lui Lorenzana șl să-l salveze trecîndu-1 Pirineii.
Dar dacă făcea una ca asta, avea să fie constrîns să rămînă în Franța nu cîtva timp, ci totdeauna.
Căci, dacă ar fi îndrăznit să se reîntoarcă în țară după o, crimă atît de monstruoasă ca răpirea unui eretic condamnat,
nici un om din Spania, nici chiar regele, nu ar fi putut să-1 apere. Și Marele Inchizitor avea să-1 înhațe — el îi văzuse
ura sălbatică din ochi — și să-1 trimită pe rug, spre bucuria fanatică a țării întregi.
— Vă mulțumesc foarte mult, don Manuel, spuse el. Vă rog să-mi dați o zi de răgaz să chibzuiesc dacă sînt cu adevărat
omul indicat pentru o asemenea aventură.
Abatele vorbi cu Lucia, li arătă că înclinația și filozofia lui îi poruncesc să accepte misiunea propusă, dar că nu se poate
hotărî să se exileze pentru totdeauna din Spania, departe de ea. Lucia era mai gînditoare ca de obicei.
— Nu și-a creat Olavide, cît a stat acolo, la Paris, o nouă Spanie ? îl îmbărbătă ea. Dumneavoastră înșivă mi-ați
povestit acest lucru. De ce dumneavoaștră și Olavide să nu puteți face acuma la fel ? Și, cum el tăcea, ea continuă : Am
cunoscut-o bine pe madame Tallien cînd era încă aici și se chema Theresa Cabarrus ; pot să spun că mă împrietenisem
cu ea. Mi-ar face mare plăcere să o revăd. Aud că are influență la Paris. Nu credeți, Diego, că aș putea fi folositoare, la
Paris, cauzei Spaniei ?
Don Diego, politicianul, cinicul potolit, plin de spirit, se roși ca un tînăr căruia o fată îi spune pentru prima oară da.
— Ați putea ? Ați voi ? fu tot ce răspunse.
Lucia însă întrebă pe un ton indiferent:
— Cît de mult timp credeți că va dura pînă cînd veți ajunge în prima localitate franceză?
Abatele reflectă rapid ;
216
— Două săptămîni, răspunse el. Da, în două săptămîni vom fi la Cerbere.
— Dacă plec la drum — cumpăni Lucia — aș avea nevoie de unele pregătiri. 11 privi. Aranjați, vă rog, o săp- tămînă
de popas în Cerbere, înainte de a pleca mai departe spre Paris, spuse ea.
Greoiul bărbat nu mai era acum de loc elegant și spiritual, respira copilărește, fericit.
„— Dacă s-ar împlini aceasta —
Spuse el — dacă în Cerbere,
Pe pămînt francez și
în siguranță, dincolo de Pirinei, V-aș putea privi
Pe dumneavoastră, doiia Lucia, tn
Partea dreaptă și în cea
Stingă pe salvatul don Pablo Olavide, atunci Cu adevărat aș crede Din nou în Dumnezeu.*
12
Trei săptămîni mai tîrziu Miguel îl căută pe Goya.
— Avem motive să ne bucurăm, zise el. Pablo Olavide este în siguranță. Don Diego l-a dus peste graniță.
Oricît de absorbit era Goya de propria lui persoană și de fericirea lui, salvarea lui Olavide îl mișcă. Și aproape tot atît,
fuga abatelui. Era limpede că don Diego nu va putea să se reîntoarcă prea curînd înapoi, poate chiar niciodată. în-
tîmplarea aceasta îi amintea de fuga lui din tinerețe, cînd fusese găsit omul acela mort. Parcă vedea și acum depărtîn-
du-se coasta albă de la Cadiz, și mai simțea încă durerea aceea ascuțită care-1 încercase, la gîndul că trebuia să pără-
sească Spania cine știe pentru cît timp. Dar el fusese tînăr, și trebuia să scape de cea mai cumplită primejdie, iar în față
depărtarea îi strălucea albastră și fermecătoare. Don Diego însă nu mai era tînăr, și părăsise o viață plăcută pentru alta
217
nesigură. El, Francisco, nu-și putea închipui ceva mai înspăi- mîntător decît a fi nevoit să fugă. Să părăsească Madridul,
Zaragoza, Curtea, luptele cu tauri, pe Josefa și pe copiii lui, pe rnajas, gloria, casa lui, carozza lui, și pe ea, pe
Cayetana ; așa ceva nu se putea imagină, așa ceva nu ar fi putut suporta. Miguel, prietenos, foarte liniștit, ședea în
atitudinea lui favorită, picior,peste picior, cu fața albă, ușor pudrată, cu fruntea senină. Totuși, cînd Goya se trezi din vis
și îl privi cu ochi scrutători, i se păru că observă o mică neliniște, abia perceptibilă pe fața lui.
— Contele Cabarrus — povesti mai departe don Miguel ca din întîmplare — stăruia încă de mult timp ca dona Lucia să
o viziteze pe fiica lui, vechea ei prietenă, madame Tallien, și deoarece acum și Olavide și abatele sînt la Paris, ea a ac-
ceptat invitația. In societatea celor doi, dona Lucia ar putea foarte probabil să discute cu influenta ei prietenă diferite
chestiuni politice.
Goya era uluit. Apoi ghici legătura dintre lucruri. își compătimea prietenul. El o culesese din noroi pe Lucia, o făptură
oarecare, și făcuse din ea una din primele femei ale orașului. Sărmanul Miguel ! Și cît de cavalerește o apăra și o
acoperea.
De altfel, Francisco nu o crezuse capabilă de o asemenea pasiune. Da, dacă ar fi alergat după vreun înfumurat, după
marques de San Adrian sau după alt filfizon aristocratic. Dar după abate, un bărbat butucănos, bătrîn, fără bani, fără
titluri ? Și cît de jalnic se va înfățișa el la Paris, un aventurier, un dezertor din serviciile Inchiziției. Sînt de neînțeles
femeile. Toate.
Seara, senor Bermudez stătea în cabinetul lui, cercetînd diferite note pentru marele Lexicon al artiștilor la care lucra
Sperase că această îndeletnicire îl va absorbi. Dar gîndurile îl goneau de la iubitele lui hîrtii spre tabloul Luciei.
Francisco avea dreptate. Lumina sclipitoare a tabloului și ceea ce era adînc echivoc, șiret, sub masca feminină, acesta
era adevărul. Nu exista linie, nu exista claritate, totul, și înăuntru și în afară, era neorînduială. Și el, Miguel, fusese un
prost cînd își închipuise că ar putea să o schimbe pe neîmblânzita maja. Totdeauna se supraestimase. Crezuse, ca un
umanist, ca un Don Quijote întîrziat, incorigibil, în puterea
218
divină a rațiunii, în misiunea spiritului de a învinge nerozia masei. Ce orgoliu nebun! Rațiunea rămîne în veci fără
efect, condamnată să trăiască la rece și într-o singurătate aproape totală.
își aminti de o seară cînd Olavide îi vorbise plin de entuziasm despre planurile sale de a alunga animalele sălbatice din
Sierra Morena și de a face din deșert pămînt cultiva- bil. Doi, trei ani, se părea că experiența i-ar fi reușit, apoi însă
trebuise să plătească cu propria lui existență, și acum pămîntul avea să devină din nou un pustiu, ca și mai înainte. Așa
se întîmpla și cu el, cu Miguel. Niciodată înțelepții nu vor reuși să alunge cruzimea, desfrînarea, brutalitatea din
sufletul oamenilor, niciodată rațiunea nu va fi în stare să schimbe barbaria în civilizație. îi fusese dat să simtă pentru
prima oară falimentul credințelor lui atunci cînd îl văzuse pe Olavide stînd în sambenito, în biserica San Domingo.
Orice reușită este doar de scurtă durată, apoi oamenii decad iarăși și redevin animalele care-au fost înainte. Doar pentru
doi ani adusese rațiunea în Franța masele la lumină, apoi s-au năpustit din nou, mai puternice, sălbăticia, dezordinea și
bezna.
Caritate, speranță, lumină
Există numai în artă. Și nici chiar aici.
Căci Mengs, Bayeu sînt firavi, Artificiali, tablourile lor, liniile Lor nu sînt adevărate, oamenii Nu sînt astfel, în ei totul
Este întunecat, opac, Greu.
Miguel stătea zdrobit, îl Năpădea teama la gîndul Că-i sînt atît de străini Chiar cei mai apropiați, Chiar Lucia și
prietenul Goya. Atît neprevăzut era' în ei, Un amestec tulbure, întunecat, dușmănos. Sta și privea tintă La tabloul
Lucirii, așa cum o pictase Prietenul Iui, și îi era frig și era
Singur.
219
13
Cînd se gîndea cu cită nerușinată îndrăzneală îi dăduse ordin Manuel Godoy, lepădătura, să-i pună la dispoziție pe
eretic, pentru ca să poată» fi răpit mai ușor și dus în străină* tate, cînd se gîndea la conversația latinească pe care
trebuise s-o ducă cu abatele, cu apostatul, Marele Inchizitor Lorenzana se aprindea de o mînie oarbă. Niciodată nu
suferise Sfîntul Oficiu, de la înființarea lui, o provocare atît de nerușinată.
Prietenii intimi și sfetnicii lui Lorenzana, arhiepiscopul Despuig de Granada și episcopul de Osma, îl conjurară să ia
măsuri energice. Dacă monstruoasa crimă a lui don Manuel ar trece nepedepsită, Inchiziția și-ar pierde pentru
totdeauna puterea. Marele Inchizitor, stăruiau ei, trebuie să poruncească să fie arestat imediat nerușinatul eretic și să fie
adus în fața Sfîntului Tribunal. Spania întreagă îi va fi recunoscătoare.
Lorenzana n-ar fi făcut nimic cu mai multă bucurie. Se temea însă că dona Maria Luisa nu va lăsa să i se smulgă
tovarășul de pat. Era sigur că, arestîndu-1 pe don Manuel, risca o luptă cu Coroana, așa cum Sfîntul Oficiu nu mai du-
sese încă niciodată. Cu toate acestea, se declară în cele din urmă dispus să pornească acțiunea împotriva primului
ministru : totuși, numa'i dacă va avea încuviințarea formală a Sfîntului Părinte.
Arhiepiscopul Despuig se adresă unui prieten de la Roma, cardinalului Vincenti. Acesta îi arătă papii în pragul căror
hotărîri primejdioase se găsea Marele Inchizitor. Papa Pius al VI-lea era el însuși la strîmtoare. Generalul Bonaparte
năvălise pe pămînturile lui și amenința să-1 facă prizonier. Dar papa era un om pe care amenințările nu făceau decît să-l
îndîrjească, și în această stare de spirit îi dădu sfaturi lui Lorenzano. îl însărcină pe cardinalul Vincenti să răspundă
punct cu punct la întrebările cardinalului-arhiepiscop Despuig, pentru ca acesta la rîndul lui să transmită Marelui
Inchizitor părerea papei. Crimele așa-numitului Principe al Păcii, se amintea în această scrisoare de răspuns redactată în
latinește, erau strigătoare la cer și era o rușine că regele catolic avea ca prim-sfetnic un asemenea om. Sfîntul părinte
încuviințează deci, în mod formal, intenția Marelui Inchizitor. Dacă Loren-
820
zana ar pune capăt nelegiuirilor lui Manuel Godoy, ar scăpa nu numai Spania, ci chiar pe locțiitorul lui Cristos de un
aprig dușman.
Dar curierul care trebuia să ducă această scrisoare a Vaticanului la Sevilla fu prins de către soldații generalului
Napoleon Bonaparte în apropiere de Genua. Bonaparte citi scrisoarea. Deși nu știa prea bine latinește, înțelese imediat
complotul uneltit de Marele Inchizitor, cu ajutorul papii, împotriva Principelui de la Paz. Tînărul general francez se
simțea legat de tînărul ministru spaniol care, ca și el, avusese o ascensiune ca în povești. In afară de aceasta, de el
depindea și grăbirea tratativelor în curs pentru alianța franco-spaniolă. El puse să se scoată o copie după scrisoarea
papii și o trimise cu salutări prietenești lui Manuel, făcîndu-i totodată cunoscut că va expedia originalul destinatarului
după trei săptămîni.
Manuel se bucură de marele serviciu camaraderesc pe care i-1 făcuse generalul Bonaparte. El se sfătui cu Miguel. Ac-
esta jubila în sinea lui. Dincolo de orice adversitate politică, îl ura pe Marele Inchizitor. Lorenzana era acela care îl
gonise din țară pe abate și cu el pe Lucia. Lorenzana îi distrusese viața. Acum îi căzuse în mînă vicleanul dușman.
Documentele, îi arătă el lui don Manuel, dovedeau limpede că Lorenzana și cei doi episcopi au abuzat de funcția lor
sfîntă, pentru a impune regelui catolic o politică dușmănoasă Spaniei, că au uneltit în spatele regelui cu o putere străină
care ducea război împotriva Republicii prietene cu Coroana Spaniei. Așadar, don Manuel trebuia să-i aresteze pe tați
trei, să-i traducă în fața Consiliului Suprem al Castiliei și să-i condamne ca trădători de țară.
Dar don Manuel se înspăimîntă în fața unor măsuri atît de energice. El socoti că ar trebui să chibzuiască bine ce are de
făcut, mai ales că i se dădea un răgaz de trei săptămîni.
Trecură mai multe zile, o săptămînă. Don Manuel continua să ezite. în posesia scrisorii trădătoare se simțea îndeajuns
de asigurat j era însă evident că nu avea de gînd să pornească singur ofensiva.
Calmul Miguel nu putu să-și înfrîneze supărarea. El se tîngui amarnic prietenului său Goya. Iată, se prezintă o minunată
ocazie să ne descotorosim de primejdioasa fiară Loren-
221
zana, să facem ca biserica spaniolă să fie independentă de Roma, și să se dea Inchiziției o lovitură de moarte. Și totul
eșuează din cauza nehotărîrii lui Manuel. Era evident că acesta lucra împotriva propriului său interes dacă nu căuta să
scape de dușmanul lui de moarte. Dar Manuel era prea leneș pentru a da o luptă și, susținut de Pepa, considera toleranța
lui drept veche mărinimie spaniolă.
Tulburat și înverșunat, Miguel își descărcă în fața lui Francisco întreaga lui mînie și durere. Amabilul și blajinul don
Manuel era de o îndărătnicie greu de închipuit, blajin și tenace în același timp, era ca o masă leneșă, moale, care nu se
lasă urnită din loc. Pe lîngă toate acestea, era nemărginit de vanitos. Orice propunere i se făcea trebuia făcută cu multe
lingușiri. Viața lui Miguel era o capitulare zilnică în fața înfumurării și bunului plac al lui Manuel, o rușinoasă
îngenunchere.
— Cît îmi e de greață de compromisurile, de veșnicele ocoluri pe care trebuie să le fac, pentru a mă putea apropia cu
cîte-un pas de scopul meu, izbucnii el. Am obosit și am îmbătrînit înainte de vreme. Și dacă nu reușesc nici de data
aceasta — încheie el — dacă Manuel nu-1 trimite la dracu pe Lorenzana, atunci capitulez. Atunci renunț la politică și
mă ocup numai de tablourile și de cărțile mele.
Goya nu-1 văzuse încă niciodată pe liniștitul și perseverentul Miguel atît de trist și de mortificat. Se întreba cum ar
putea să-1 ajute. Deodată avu o idee.
în timpul acela tocmai lucra la ultimul dintre portretele comandate de Principele de. la Paz. Don Manuel, cînd poza, era
deosebit de bine dispus. Desigur că îi va povesti în felul lui blazat și ironic complotul Marelui Inchizitor și nereușita lui.
în momentul acela voia Francisco să-i facă o propunere.
La prima ocazie, Manuel îi povesti într-adevăr de Lorenzana și de felul hazliu și onorabil în <?^re fusese încunoștințat
de lovitura acestuia. El rîdea și se făcea că ia odioasa intrigă ușor și în glumă.
Goya îi ținu isonul.
— Un om ca dumneavoastră — spuse el — va răsplăti desigur cu umor răutăcioasa lovitură a cardinalului Mare
Inchizitor.
222
Manuel stătea încordat în poza lui, în uniforma de gală, fălindu-se cu decorațiile și cordoanele, iar brațul drept arăta
către o alegorie a merituoasei lui activități, deocamdată încă neclară. Cu capul ridicat în sus, întrebă :
— Ce vreți să spuneți, Francisco ?
Goya, liniștit, lucrînd mai departe, răspunse încet:
— Sfîntul Părinte se găsește acum, datorită generalului Bonaparte, la mare strîmtoare. N-ar trebui oare să-i trimită
Curtea spaniolă consolatori ? Spre exemplu pe domnul Mare Inchizitor și pe cei doi domni episcopi ?
Un moment, don Manuel stătu pe gînduri, apoi, deodată, renunță la poză și-l bătu pe pictor pe umăr.
— Ești dat dracului, Francho — exclamă el — ai niște idei excelente. Și, cu o sinceritate zgomotoasă, izbucni : Noi
sîntem prieteni, adevărați prieteni, Francho, am simțit lucrul acesta din prima clipă. Ne ajutăm unul pe celălalt. Ne
potrivim. Ceilalți sînt toți numai nobili. Ei pot, la nevoie, să se culce cu o femeie : dar să iei femeile, să le modelezi
după plac, de aceasta doar noi sîntem în stare. De aceea avem și atîta noroc. Norocul este și el o femeie.
Acum Manuel era sigur de sine. Bine dispus, se duse la Carlos și Maria Luisa și, cu scrisoarea în mînă, le vorbi despre
mașinațiunile viclenilor preoți.
Carlos scutură din cap.
— Intr-adevăr, Lorenzana nu trebuia să procedeze așa, spuse el. Dacă voia să se plîngă de tine, Manuel, atunci ar fi
trebuit să mi se adreseze mie, nu papii. Pe ascuns, în spatele meu ! Ai perfectă dreptate. E un lucru inadmisibil, e înaltă
trădare. Intr-adevăr, n-ar fi trebuit să procedeze așa.
în ochii dofiei Maria Luisa se ivi o sclipire răutăcioasă și Manuel ghici că se bucura de ocazia ce i se oferea de a-i plăti
Marelui Inchizitor pentru pamflet.
— Eu aș fi de părere să-l trimitem împreună cu cei doi episcopi la Sfîntul Părinte, care se află la mare strîmtoare și are
desigur nevoie de sfaturi și de consolare, zise Manuel.
Regele nu înțelese numaidecît. Dona Maria Luisa însă zîmbi :
— Excelent, spuse ea, și-l întrebă apoi pe Principele de la Paz : Ideea îți aparține, Manuel, sau e a lui senor Bermudez ?
223
— Jur pe Sfînta Fecioară — răspunse indignat Manuel —• că nu aparfine lui don Miguel,
Apoi se făcu cunoscut lui Lorenzana și celor doi episcopi că, din ordinul regelui, trebuiau să meargă la Sfîntul Părinte.
Intrucît Bonaparte avea intenția să declare Statul Papal republică, ei trebuiau să-i ofere papii ca refugiu insula Mallorca
și, indiferent de felul cum ar evolua lucrurile, să-1 consoleze, ținîndu-i de urît de acum înainte.
Cînd cardinalul Mare Inchizitor
Lorenzana își luă rămas
Bun de la maiestățile lor pentru
A pleca în exil la Borna, regina îi spuse Deosebit de amabil : „— Transmiteți Sfintului Părinte Salutul meu adînc și plin
de venerație Și, pe drumul dumneavoastră spre Roma, Reflectați dacă nu cumva Un om ca dumneavoastră, care
Calomniază ca desfrînată pe Soția regelui său, e vinovat Că duhul fioros al răzvrătirii Suflă astăzi în Europa, Suflă
pretutindeni în Europa. Și cu aceasta mergi cu Dumnezeu, Prea venerabile domn, și Vînt bun din spate.*
14
Relațiile cu Cayetana îi dădură la început lui Francisco un sentiment de mulțumire, de statornicie, necunoscut pînă
atunci. Apoi însă, din ce în ce mai des, chiar în mijlocul plăcerii și al împlinirii, începu să-1 roadă viermele îndoielii.
Cu toate că era convins că îl iubește, firea ei capricioasă nu-i dădea liniște. Niciodată nu se putea prevedea cum va reac-
ționa Cayetana față de un eveniment, de un om, sau de un
224
tablou. Uneori ținea mult la ceea ce lui i se părea că este de-a dreptul copilăros, alteori rămînea politicos indiferentă
față de oameni și de întîmplări care pe el îl impresionau.
Francisco se refugie în lucru. Avea multe comenzi, lucra repede, cei care comandau erau mulțumiți, și cîștigul sporea.
O pictă pe contjesa de Montijo cu cele patru fiice ale ei. Tabloul ieși rigid că și cum l-ar fi pictat cu cincisprezece ani în
urmă. Agustin nu se putu stăpîni să nu comenteze :
— Cînd pictezi oameni din popor, grupuri de majas și majas, compoziția ta este naturală. Cînd e vorba însă să re-
prezinți familii aristocratice, le faci ca de lemn.
Francisco împinse răutăcios înainte buza de jos. Apoi rîse.
— în sfîrșit, regăsesc ceva din vechiul meu Agustin, spuse el și trase peste tablou două linii groase ca semn că nu
erabtinde nimic. Apoi o luă de la început.
Ducesa de Osuna îl rugă pe Goya să-i picteze cîteva ta-, blouri cu subiecte fantastice destinate vilei ei de la țară,,
Alameda. Avea de lucru pînă peste cap, dar Osuna era c prietenă veche care îi dăduse comenzi și recomandații atunci
cînd era încă foarte neînsemnat, așa că primi. Cayetana. oarecum uimită și ușor iritată, zise :
— Vă dovediți a fi prieten credincios, don Francisco.
Tablourile pictate de Goya pentru Osuna reprezentau scene de vrăjitorie și de farmece. Unul, o bucătărie a vrăjitoarelor,
în care un adept era tocmai transformat într-un animal, capul de cîine și coada îi și apăruseră. Altul, o vrăjitoare cu
partea superioară a corpului despuiată, cu pălărie ascuțită pe cap, zburînd și dansînd, în timp ce mai jos forfoteau
personaje voalate. într-un al treilea tablou apărea satana cu înfățișarea unui uriaș țap ridicat pe picioarele dinapoi, cu
coarne enorme, dar grațioase, înconjurat și venerat de vrăjitoare. Totul era ușor și aerian, fantastic, interesant.
Agustin examină tablourile.
— Sînt pictate cu virtuozitate, spuse el.
— Dar ? întrebă Goya.
— Altă dată — răspunse Agustin, măsurîndu-și cu pre- cauțiune cuvintele — dacă găseai ceva nou, în curînd începea
să te plictisească și căutai altceva, pentru fiecare idee nouă,
15 - Goy«
225
ceva nou. Cele de acolo — și arătă cu un gest disprețuitor spre tablourile cu vrăjitoare — sînt identice cu scenele de
Inchiziție, numai că sînt fără conținut, goale.
— Mulțumesc, zise Francisco.
Alba, cînd văzu tablourile, spuse :
— Drăguț. Tocmai bune pentru Osuna.
Goya se supără.
— Le găsești slabe ? întrebă el.
Ea-i răspunse tot cu o întrebare :
— Crezi în vrăjitoare ?
— M-ai mai întrebat o dată, răspunse Francisco nemulțumit.
Ea continuă :
— Atunci ai spus da. De aceea găsesc tablourile drăguțe. Cuvintele ei îl bucurară și îl necăjiră în același timp. .Uneori,
destul de des, Cayetana îi înțelegea pictura mai bine decît oricine, dar după aceea se îndepărta nepăsătoare de cîte un
tablou, care, după părerea lui, ar fi trebuit s-o impresioneze. Dacă spunea da, spunea imediat și fără rezervă j dacă insă
ceva nu o impresiona, rămînea indiferentă pentru totdeauna. Uneori, contrar obiceiului, Francisco încerca să-i explice
de ce pictase un anumit lucru într-un anumit fel, dar ea nu-I prea asculta, se plictisea și el renunța.
Renunță de asemenea să o mai picteze. Ce-i drept, portretele ducesei de Alba erau apreciate de toată lumea, nu însă și
de el. Găsea că redau realitatea numai în parte, că nu sînt adevărate. Alba îl plictisea mereu cu stăruințele ei de a o picta
ca pe o maja, ca pe una autentică, nu doar costumată. Dar Goya nu o vedea așa și nu o pictă.
Intrucîtva Alba era o maja, și anume atunci cînd etala nepăsătoare prietenia lor. La teatru, la luptele de tauri, la plimbare
în Prado, peste tot ieșeau împreună. La început, Francisco fu mîndru, treptat însă începu să-i pară rău că pasiunea lui
oferea un spectacol întregii lumi -\se temea dș/ase- menea de încurcături. Cînd îi făcu o dată oâluzie,-Cciyetana ridică
sprîncenele și mai sus. Ea era o Alba, nici o clevetire nu o putea atinge.
Goya era invitat la toate sindrofiile care aveau loc în palatul ducelui și în acela al bătrînei marquesa de Villabranca. Nici
unul din ei nu se trăda prin cel mai mic semn
226
că ar cunoaște legăturile lui cu Cayetana. Ducele îi era străin lui Francisco și nu simțea pentru el decît un dispreț
compătimitor. Vedea însă că se înviora la față de cîte ori se vorbea despre muzică și lucrul acesta îl mișca, îi impunea ;
la cel mai mulți nobili nu găseai nimic în afară de trufie.
Pentru bătrina marquesa, Goya simțea respect și simpatie. Ea se pricepea la oameni ; „elle est Qhatoyante" spusese o
dată despre Cayetana, și cît de adevărat era acest lucru aflase și el între timp. I-ar fi plăcut seț vorbească împreună mai
mult despre Cayetana, dar, cu toată amabilitatea ei firească, era într-atîta o mare doamnă, încKnu îndrăzni să o facă.

Dintre cei care se aflau în permanență în jurul Cayetanei, îl irita mai ales doctorul Joaquin Peral. Frumosul cupeu în
care se plimba doctorul îl necăjea ; siguranța competentă cu care vorbea despre toate lucrurile din lume, despre muzica
ducelui și despre tablourile lui, ale lui Francisco, îl supăra. Și mai ales îl supăra faptul că el, care de obicei ghicea re-
pede legăturile dintre oameni, nu se putea dumiri ce era între Cayetana și medicul ei. Din figura reținută și politicoasă a
medicului, ca și din familiaritatea ironică a Cayetanei, nu puteai înțelege nimic. Cu timpul, chiar numai prezența me-
dicului îl scandaliza pe Francisco. De cîte ori îl întîlnea pe don Joaquin își poruncea energic să-și păstreze calmul, pen-
tru ca apoi, numaidecît, să aibă vreo ieșire neroadă, grosolană, pe care ceilalți să o primească cu uimire, iar Peral cu un
surîs amabil, liniștitor.
Deoarece doctorul nu putuse găsi nici un loc demn pentru tablourile lui colecționate în străinătate, ducesa ii puse în cele
din urmă la dispoziție două săli ale giganticului ei Palacio Liria. Apoi invită atît prietenii ei, cît și pe ai lui Peral să
viziteze colecția.
Tablourile erau foarte amestecate : maeștri flamanzi și germani, italieni vechi, puțin cunoscuți, un Greco, un Mengs, un
David, și acel Goya pe care Cayetana îl dăruise doctorului ei. In toată diversitatea lor era însă o notă unitară, gustul
evident, deși uneori arbitrar, al unui cunoscător.
— Ceea ce nu am putut achiziționa — se plînse doctorul în prezența Cayetanei și a altora — este un Rafael. Urmașii
noștri vor găsi poate că noi prețuim adesea prea mult pe
15* 227
Rafael, dar eu personal nu pot altfel: aș da fără șovăire oricare dintre tablourile de aici, pentru un Rafael. Mi se pare că
dezaprobați aceasta, don Francisco — i se adresă el ama* bil — și s-ar putea să aveți dreptate^ Dar spuneți-ne motivele
dumneavoastră.
— Ar fi foarte plicticos, don Joaquin, să vă expun motivele, răspunse cu mojicie Francisco. Ar fi exact același lucru ca
și cînd ați voi să-mi lămuriți punctele dumneavoastră de vedere în medicină.
Doctorul Peral, fără ca pe fața lui amabilă să se vadă vreo schimbare, stătu de vorbă cu alții despre alte lucruri. Nici
Cayetana nu se arătă intrigată, dar își propuse să nu lase nepedepsită mojicia lui Francisco. Cînd începu balul, ceru să
se cînte un menuet, un dans care nu mai era la modă, și îl pofti pe Goya să danseze cu ea. Voluminosul Goya era con-
știent că în grațiosul menuet și îh costumul de gală foarte strimt nu va fi o apariție tocmai plăcută și nu voia să facă pe
pelele, pe marioneta. Mîrîi, dar Cayetana îi aruncă o privire,, și el dansă. Dansă supărat și plecă acasă furios.
La mijlocul lui iulie, Curtea se pregătea să se ducă la castelul de la San Ildefonso, pentru ca acolo, la aer curat, să
petreacă lunile călduroase ; Cayetana, ca primă doamnă a reginei, trebuia să plece cu ea, și Francisco se temea de vara
lungă, singuratică, la Madrid. într-o zi însă, ea îi declară:
— Anul acesta don Jose este prea bolnav ca să-și poată petrece lunile foarte călduroase de vară la Curte. Am cerut
permisiunea de a lipsi, pentru a-i ține de urît în timpul verii la reședința noastră de la țară, în Piedrahita.
Dumneavoastră, don Francisco, sînteți rugat să veniți cu noi la Piedrahita. Veți face portretul lui don Jose și pe-al donei
Maria Antonia > poate că veți binevoi, de asemenea, să mă pictați și pe mine. Acolo avem timp ; fiecare dintre noi v-
am putea acorda cîte ședințe voiți.
Francisco radia. Știa că Cayetana făcea un sacrificiu ? căci^cu-toată-^ntipatia ce i-o purta reginei, prefera viața de la
Curte lungilor/țjlicticoaselor luni de vară de la țară.
A doua zi, după /ever, dona Maria Luisa reținu pe ducesa de Alba. Dorea din \nimă, spunea ea, ca șederea la Piedrahita
să poată prii stării sănătății lui don Jose. De asemenea, se bucura că dona Cayetana se hotărîse să țină de urît soțului ei,
228
— In felul acesta — încheie ea amabil — Curtea și orașul vor avea mai puține ocazii să născocească zvonuri pe soco-
teala uneia dintre primele-doamne ale imperiului.
Alba răspunse mieros și obraznic :
— Aveți dreptate, madame, la această Curte cu greu se poate apăra cineva de zvonuri. Mereu mă întreb cu care dintre
toți voi fi iarăși compromisă. Cu contele de Teba, cu don Agustin Lancaster, cu contele de Fuentes, cu ducele de Tras-
tamara, ori cu mai cine ? Aș putea enumera încă o duzină.
Toți acești bărbați treceau însă drept amanții reginei.
Dona Maria Luisa, tot amabilă, răspunse :
— Dumneavoastră și cu mine, dona Cayetana, avem din cînd în cînd plăcerea să lăsăm la o parte ceremonialul și să ne
jucăm de-a maja. Dumneavoastră v-o puteți permite pentru că sînteți tînără și nu prea urîtă, eu pentru că prin grația lui
Dumnezeu sînt regină. De altfel mie mi-e mai greu, pentru că tinerețea mea a trecut, nu plac îndeajuns unor bărbați.
Trebuie să compensez această lipsă prin rațiune și prin artă. După cum știți, a trebuit să-mi înlocuiesc cîțiva dinți, cu
alții din diamante, pentru ca să pot apuca și strînge — ea făcu o pauză și zîmbi — și, dacă vreau, să mușc.
Zîmbi și Alba, dar forțat, ca acele tnajas deghizate, de pe gobelinuri. Ce spunea italianca suna ca o amenințare.
— La Piedrahita — spuse Alba — vom avea puțini mo- safiri. L-am rugat doar pe pictorul Goya să ne viziteze El
găsește — încheie voioasă — că nu va sfîrși niciodată cu portretele mele.
— Văd, răspunse dona Maria Luisa. Iubiți arta și dați ocazie pictorului dumneavoastră să vă ștudieze. Și insinuant,
adăugă : Așadar, aveți grijă, doamnă ducesă de Alba, să nu mai dați ocazie să circule nici un zvon pe seama dum-
neavoastră.
„— Să fie oare un ordin regesc Și un avertisment ?* întrebă Așa, într-o doară, dar privind-o în ochî Cayetana. Și
cealaltă, Amabil, răspunse :
„— Deocamdată socotiți că ar fi Sfatul' unei prietene,
229
Bună ca o mamă.
încet, o trecură Fiorii pe Cayetana. Totuși Se gîndi la săptămînile Din fața ei, la săptămînile cu Francisco și se scutură
de Cuvintele domoale și veninoase Ale reginei, ca de
Apă...
15
Cînd Curtea se mută la reședința de vară de la San Ude- fonso, dona, Josefa Tudo găsi de asemenea neconvenabilă șe-
derea în Madridul înfierbîntat. Don Manuel nu șovăi să o invite la Sail Ildefonso.
Ea locuia în Posada de embajadores și își petrecea săptămînile călduroase într-o plictiseală • plăcută împreună cu duena
ei Conchita. Jucau cărți, învăța franțuzește sau zdrăngănea la chitară. Don Manuel obținu ca la anumite ore sâ se
admită intrarea ei în grădinile palatului. Atunci stătea ore întregi în fața vreuneia dintre renumitele fîntîni arteziene, în
fața izvorului Fama, a băii Dianei sau a Fîntînii Vînturi- lor j asculta plescăitul jocurilor de apă, își îngîna una dintre
romanțele ei, se gîndea leneș, tihnit și trist la tînărul ei soț înecat în ocean sau la pictorul ei, Francisco. '
împreună cu don Manuel, făcea excursii în pădurile impunătoare din munți, în mijlocul cărora se afla castelul ; drumu-
rile erau bine întreținute pentru vînătoarea regelui. Călăreau în valea Lozoya sau în pădurile de la Valsain. învățase
călă- ritul la Madrid.
Uneori Manuel pomenea despre Goya și despre vilegiatura acestuia la ducesa de Alba, vorbind hazliu și obscen despre
împerecherea taurului Francisco cu micuța, gingașa dona Cayetana. Pepa asculta, cu fața liniștită, dar atentă, și nu răs-
pundea nimic. Manuel vorbea destul de des de Piedrahita. El simțea o mare satisfacție la gîhdul că închipuitul duce,
care nu voise să-1 tutuiască, trebuia acuma, spre batjocura tuturor,
230
să fie atît de intim legat de Francisco. Totodată îi convenea faptul că pictorul, atît de adînc încurcat în această pasiune,
nu se mai ocupa de Pepa. Pe de altă parte, nu putea înțelege ce găsea la Cayetana un bărbat care se putuse bucura de
iubirea Pepei. Lui îi era antipatică această păpușă dificilă, artificială, afectată. O dată — dar aceasta nu i-o povesti lui
Pepa — cînd, la /ever-ul reginei, o întrebase glumeț și confidențial: „Ce mai face prietenul nostru Francisco ?" ea, cu
aceeași figură amabilă, se prefăcu că n-aude, cum făcuse și ducele odinioară, cînd i se adresase cu tu.
Ințr-o zi, la plimbarea călare spre ruinele vechiului și micului castel de vînătoare Valsain, făcu din nou haz pe socoteala
lui Francho, care se afla încă la Piedrahita și nu se sătura de Alba. Nici de data aceasta Pepa nu răspunse nimic. Mai
tîrziu însă, ea reveni pe neașteptate la cuvintele lui. Descăle- caseră și se odihneau întinși pe pămînt ; servitorul le
pregătise un prînz frugal și mîncau.
— S-âr cuveni — spuse ea deodată — ca Francisco să mă picteze călare.
Don Manuel, care tocmai se pregătea să ducă la gură o bucățică de pateu de iepure, lăsă mîna în jos. Pepa nu era o
călăreață prea dibace, dar, trebuia să admită oricine, arăta minunat călare : era foarte firesc că-i venise ideea să fie pic-
tată în costum de călărie. Pe de altă parte, călăritul fusese pînă nu de mult un privilegiu al nobililor ; persoanelor care
nu aparțineau înaltei nobilimi nu le era, ce-i drept, direct interzis să pozeze călare, totuși nu se întîmplase încă așa ceva,
lucrul era cel puțin neobișnuit. Și ce va spune regina, ce va spune toată lumea, dacă primul-ministru ar lășa-o pe tînăra
văduvă Tudo să fie pictată călare ?
— Don Francisco — zise el cu chibzuială — este la Piedrahita, în vacanță, la Alba.
Pepa, puțin mirată, răspunse:
— Dacă dumneavoastră, Manuel, doriți, don Francisco poate va binevoi să-și schimbe reședința de vară de la Piedra-
hita la San Ildefonso.
— Vous avez toujours des idees surprenantes, ma chirie *, spuse don Manuel.
1
Ai întotdeauna idei surprinzătoare, draga mea (în 1. franceză).
231
Ea însă, într-o franceză greoaie, întrebă :
— Alors, viendra-t-il ? * 1
— Naturellement — răspunse el — comme vous le desirez2.
— Muchas gracias 3, spuse Pepa.
Cu cît reflecta mai mult la dorința ei, cu atît îl amuza mai mult pe Manuel ideea de a-1 răpi pe pictor trufașei familii
Alba. Dar, după cît îl cunoștea el pe Francho, era în stare să refuze sub un pretext oarecare invitația ; dacă voia într-a-
devăr să vină, trebuia să-l invite sub o formă foarte eficace.
O rugă pe Maria Luisa să folosească timpul liber de la San Ildefohso pentru a se lăsa încă o dată pictată pentru el, și
anume de mîna lui Goya ; ar voi apoi să-și comande și el un portret pentru ea.
A tulbura idila nerușinatei Alba era un gînd care o ispitea pe dona Maria Luisa. „Nu e de loc o idee proastă", socoti ea.
Manuel putea să-i comunice lui Goya să vină ; va găsi probabil timp să-i pozeze pentru un portret.
Principele de la Paz, pentru ca să dea importanță deosebită mesajului, trimise la Piedrahita pe unul din curierii lui
speciali.
Francisco trăia acolo de multe săptămîni tihnit și plin de bucurie. Ce-i. drept, prezența liniștită, distantă a ducelui le
impunea rezervă, lui și Cayetanei. Dar don Jose și bătrîna marquesa vedeau evident în Cayetana un copil atrăgător,
glumeț, ale cărui capricii, chiar dacă mergeau prea departe, le suportau cu amabilitate, și îi lăsau pe amîndoi singuri, cit
voiau.
De două sau trei ori pe săptămînă, ducele făcea muzică. Marquesa asculta atentă și îl admira, dar era vizibil că o făcea
numai din dragoste pentru fiul ei. Francisco și Cayetana însă aveau înțelegere numai pentru cîntecele și dansurile popu-
. lare, pentru tonadillas și seguidillas, armoniile ducelui fiind ' pentru ei prea rafinate. Singurul care le înțelegea era
doctorul Peral.
1
Așadar, va veni î (în 1. franceză).
1
Desigur, dacă aceasta îți e dorința (în 1. franceză). * Multe mulțumiri (în 1. spaniolă).
232
Don Jos6 îl rugă pe Francisco să-1 picteze. Acesta o făcu, mai întîi nu fără reținere, apoi cu interes crescînd, la urmă cu
zel. Tabloul realizat înfățișa un domn foarte distins, puțin melancolic, cu ochi frumoși, mari, gînditori, la care nu te
mira de loc pasiunea pentru clavecinul și notele sale.
Goya o pictă de asemenea pe marchiză și în timp ce lucră avu ocazia să o înțeleagă mai profund. Era într-adevăr o
doamnă nobilă așa cum o văzuse el de la început, întotdeauna senină și demnă de a fi iubită, acum însă vedea și ușoara
melancolie de pe fața ei frumoasă, încă neîmbătrînită. Desigur, dona Maria Antonia înțelegea și scuza felul în care trăia
soția fiului său, totuși văduva celui de al zecelea marques de Villa- branca ținea la demnitate, și cîteodată lui Goya i se
părea că citește în cuvintele ei o îngrijorare abia perceptibilă față de pasiunea Cayetanei care se putea să fie mai adîncă
și mai primejdioasă decît se cuvenea j cuvintele marchizei îi sunau ca un avertisment, și la portretul ei nu lucra așa de
ușor cum se așteptase. J
Dar, în sfîrșit, tabloul fu gata și Goya găsi că figura plinș de viață, gingașă și senină, panglicile albastre, delicate și
trandafirul roz pe care i le pictase făceau ca tabloul să fie în fond optimist.
— Mi-ați pictat pe față o bătrînețe posacă, don Francisco, spuse ea surîzînd. N-am știut că mi se vede bătrînețea atît de
bine. Apoi, însuflețită, încheie: Este totuși un tablou minunat și dacă aveți încă timp pentru doamne de vîrsta mea, aș
vrea să îmi mai faceți un portret.
Cayetana era de o voioșie neobosită, copilărească. Lui Goya i se cedase casa mică, vecină, casino palacete, unde locuia
singur. Acolo îl vedea Cayetana, zi de zi. De obicei venea cu puțin înaintea serii, cînd se mai răcorea, îmbrăcată în
negru, însoțită de dona Eufemia care suporta vara cu demnitate. Uneori o aducea și pe mica negresă Maria Luz și pe
pajul Julio, și aproape totdeauna era însoțită de două sau trei din pisicile ei. Se comporta cu o naturalețe copilărească.
Aducea și o chitară și îi cerea lui Francisco să-i cînte minunatele seguidillas și sainetes pe care le ascultaseră împreună.
Cîteodată Cayetana punea pe bătrîna duena să povestească despre vrăjitoare. Găsea că Francisco avea aptitudini de
vrăjitor, și îl poftise să ia lecții de la o vrăjitoare renu
233
mită. Dona Eufemia contestă însă înclinația lui, întrucît nu avea urechile lipite. Oameni cu lobul urechilor foarte dez-
voltat trebuiau să se țină departe de practicile vrăjitorești ț se întîmplase ca unii ucenici vrăjitori să se poticnească chiar
în timpul transformării și să se prăpădească apoi într-un mod mizerabil.
Cayetana primi o dată vizita subretei sale moarte, Brigida. Moarta îi prezise că legătura ei cu domnul pictor al Curții va
dura mult timp și de-abia după unele neînțelegeri și după multă iubire și supărare se va sfîrși.
Ascultînd de îndemnul ei, Goya încercă din nou să o picteze. Picta însă încet, și ea deveni nerăbdătoare.
— Eu nu sînt pripitul Lucas, spunea Francisco furios j aceasta era porecla mult apreciatului Luca Giordano care pictase
mult, repede și scump pentru Carlos al II-lea. Dar, cu toată truda lui Francisco, nici de data aceasta nu reuși să-i facă
portretul.
— Știi de ce nu izbutești — zise ea jumătate în glumă, jumătate serios — fiindcă nu vrei să vezi că dintre toate
doamnele din Madrid numai eu sînt o adevărată maja.
Singurul lucru supărător în Piedrahita era faptul că nu-i reușea portretul Cayetanei. Altfel totul era luminos și vesel.
în această liniște fericită, curierul cu ciorapii roșii aduse scrisoarea Principelui de la Paz, care îl invita pe Goya la San
Ildefonso.
Francisco era mîndru și uimit. Desigur, regii spanioli își consacrau șederea în munții Segovia, la reședința lor de vară
de la San Ildefonso, în mod exclusiv odihnei și întremării Î afacerile guvernului erau urmărite mai cu lenevie,
ceremonialul plicticos simplificat, și maiestățile lor primeau numai pe nobilii de rangul întîi și prietenii intimi ; a fi
invitat în tihna palatului de la San Ildefonso era o înaltă distinc- țiune. Cu toate acestea, în ciuda bucuriei, Goya era
foarte Indispus. Săptămînile petrecute la Piedrahita fuseseră cele mai frumoase din viața lui, nimic nu le putea
compensa, apoi ce va spune Cayetana dacă ar voi să plece ?
Ii arătă scrisoarea. Ea nu-i făcuse rivalei onoarea de a-i spune ceva lui Goya despre amenințarea ei răuvoitoare. Nu o
făcu nici acum, se stăpîni.
234
— Trebuie să motivați răspunsul dumneavoastră foarte- politicos și prudent, Francho, spuse liniștit. Cu siguranță că
italianca își închipuie că a găsit un mijloc foarte înțelept și nobil de a ne strica vara, mie și dumneavoastră. Va deveni
verde de mînie cînd va primi scrisoarea de refuz.
Goya o privi aproape năuc. Nu-i trecuse prin minte că scrisoarea ar fi putut fi scrisă nu de dragul artei lui, ci doar
pentru că dona Maria Luisa voia să-i joace o festă Cayetanei,. rivalei sale. încet, începu să bănuiască adevărul adevărat
șr anume că în dosul invitației se ascundea Pepa.
Cayetana, între timp, jucîndu-se cu degetele ei delicate^ de copil, ascuțite și totuși cărnoase, rupse alene scrisoarea- lui
don Manuel. Goya sta și o privea, fără să-i urmărească^ în mod conștient mișcările, totuși cu un ochi atît de precis, încît
imaginea gesturilor ei îi rămase pentru totdeauna întipărită-
în minte.
— Eu sînt pictor al curții — spuse șovăitor — și în scrisoare se vorbește despre regină. \
— Scrisoarea nu este de la regină, după cîte văd, răspunse Alba. Și fără să ridice glasul, totuși cu voce aspră de copil,
încheie: Trebuie să jucați cînd vă cîntă Manuel Godoy ?
Goya fierbea de d mînie neputincioasă. Oare Cayetana nu-și dădea seama că el nu era încă primul pictor al regelui ?' Că
depindea de favoarea donei Maria Luisa ?, Pe de altă parte, ea venise aici, în plicticoasa Piedrahita, numai din pricina
lui, și va fi foarte jignită dacă va pleca.
— Pot — răspunse el nehotărît — să amîn plecarea cu- două, trei zile, sau poate chiar cu patru, cinci. Pot să spun că am
avut aici de terminat încă un portret.
— E frumos din partea dumneavoastră, don FranciscoP spuse cu acea cruzime amabilă, pe care numai ea, Cayetana,.
putea s-o exprime. Vă rog, spuneți majordomului cînd doriți cupeul!
Acum însă îi reveni în minte noaptea aceea cînd, din cauza ei, se chinuise aprig așteptînd vestea despre îmbolnăvirea
mortală a micuței Elena.
— înțelegeți doar — izbucni el — că eu nu sînt nobil. EIF sînt pictor, un pictor cu totul obișnuit, care depinde de
comen
235»
zile donei Maria Luisa. Și ale lui don Manuel, adăugă apoi privind-o întunecat.
Cayetana nu răspunse nimic, dar mai mult decît ar fi putut să spună cuvintele exprima disprețul ușor, nemărginit de
trufaș de pe fața ei.
— Ție nu-ți pasă de succesul meu, se înfurie Francisco. Ție nu-ți pasă de arta mea. Pe tine te interesează numai plăcerea
ta.
Cayetana plecă, nu prea repede, cu pasul ei mic, hotărît :și totuși ușor.
El își luă rămas bun de la marquesa, de la don Jose. Și, călcîndu-și pe inimă, trecu Și pe la Cayetana. Dar Duena ii spuse
sec Că alteța sa este ocupată.
„— Cînd pot s-o văd ?“ întrebă Don Francisco. „— Alteța sa Este ocupată toată ziua, Astăzi și chiar și mîine", spuse
Politicos, indiferentă, dona Eufemia.
16
In secolul al șaisprezecelea existau în Spania două categorii reprezentative de oameni : cavalerul, îl grande, și picaro,
paria, golanul, care, în luptă subterană continuă, împotriva tuturor, își cîștiga pîinea prin viclenie, înșelăciune și pre-
zență de spirit. Poporul și poeții lui adorau și preamăreau pe erou și pe cavaler, dar nu lăudau mai puțin, și iubeau chiar
mai mult pe picaro și picara, vagabondul din clasele de jos, șiret, niciodată descurajat, totdeauna vesel și descurcăreț în
viață. Picaro era pentru popor expresia tot atît de autentică a Spaniei ca și grandele; ei se completau unul pe celălalt, și
mari poeți au făcut nemuritori pe picarii Guzmân și Lazarillo, pe șmecheri și golani, cu mizeria lor, veșnic preocupați
de interesele lor materiale și nepăsători față de orice morală, cu mintea lor iscusită, veselă și atît de realistă, în ima
£36
gini la fel de vii ca și cele ale reprezentanților cavalerilor, Cidul și Don Quijote.
în secolul al optsprezecelea, picaro și picara deveniseră ma/o și maja.
Firea și datinele lor erau atît de nedespărțite de Spania acelor timpuri, ca și monarhia absolută și Inchiziția.
în toate orașele mari existau majos, dar reședința lor rămăsese Madridul și anume o anumită parte a orașului,
Manoleria. Majos erau fierari, lăcătuși, țesători, mici birtași, măcelari, sau trăiau din contrabandă, din comerț ambulant,
din joc de cărți. O maja putea avea o circiumă sau cîrpea rochii și lingerie, sau era vînzătoare ambulantă, oferind fructe,
flori, alimente de tot felul : ele și nimicurile lor nu lipseau de la nici un pelerinaj și de la nici un bilei. De asemenea nu
se dădeau în lături să scoată bani de la bărbații bogați.
Partizanii ma/ismo-ului țineau cu tărie la costumul lor tradițional, spaniol. Majo purta pantaloni strîmți, scurți pînă la
genunchi, ghete cu catarame, jachetă scurtă și eșarfă lată, pălărie moale, enormă și nu-i lipsea niciodată capa, o pelerină
lungă, navaja, cuțitul care se închidea, și țigara groasă, neagră. Maja purta ghete joase, un ‘corsaj decoltat garnisit cu
broderii, șalul colorat încrucișat peste piept Î la sărbătorise fudulea cu un șal de dantelă și pieptene înalt. Foarte adesea
purta în jaretiera stingă un mic pumnal.
Autoritățile priveau cu neplăcere mantaua lungă și enorma pălărie moale care ascundea fața ma/os-ilor. Majos-ii țineau
la mantaua lungă, pentru că le permitea să ascundă fără trudă petele și murdăria meseriei lor și cîteodată și alte lucruri
pe care nu voiau să le arate ; și nu se despărțeau de pălăria moale ce arunca o umbră tocmai potrivită peste o- figură
care nu voia să fie recunoscută.
„Madrilenii mei — se plîngea Carlos al III-lea — se furișează pe străzi cu fețele acoperite, ca niște conspiratori, nu ca
supușii iubitori de pace ai unui monarh civilizat."
Primul său ministru, omul de stat Squillace, pe care îl' adusese din Neapole, interzise în cele din urmă mantaua și-
pălăria. Dar majos-ii se răzvrătiră și ministrul străin de popor fu alungat din țară. Un succesor mai înțelept porunci ca,
la exercitarea meseriei lui, călăul să poarte pălăria atît de discutată, fapt care-i făcu pe mulți să renunțe la ea.
23?
După cum majos și majas purtau costume proprii, tot așa aveau și propriile lor moravuri, propria lor filozofie, propriul
lor limbaj. Un majo adora tradiția veche spaniolă și apăra fanatic monarhia absolută și preoția, dar ura legile și decre-
tele schimbătoare și nu le lua în seamă. Majo socotea contrabanda un privilegiu al lui, pentru el era o chestiune de
onoare să fumeze numai tutun de contrabandă. Majos-ii erau demni, "tăcuți. Dar, cînd vorbeau, foloseau imagini
bogate, pompoase, le plăcea fanfaronada iar pălăvrăgeala lor colorată era un izvor de poezie vestită pînă dincolo de
hotarele țării.
Orice majo era un om mîndru. Nimeni nu-și putea permite să-l împingă la o parte sau chiar numai să-l privească pieziș.
El trăia în dușmănie permanentă cu filfizonul clasei mijlocii, cu „petit maître", cu petimetras. A strica îmbrăcămintea
aleasă a unui flăcăiaș de burghez, a ciufuli coafura îngrijită a vreunui petimetre, era o plăcere deosebită a majos- ilor și
ma/as-elor. Poliția se ferea de majo. Și alții se fereau de el, căci era gîlcevitor, avea gură spurcată, era iute de mină și
gata să dea cu cuțitul.
în lupta împotriva culturii și a rațiunii, împotriva manierelor franceze, împotriva revoluției și a tot ceea ce se lega ■de
aceasta, majo era cel mai bun aliat al monarhiei și al bisericii. Majo iubea palatele fastuoase ale regelui, alaiul colorat al
nobililor, procesiunile pompoase ale bisericii, îi plăceau taurii, drapelele, caii și spadele, și sălbatica lui mîndrie națio-
nală privea cu neîncredere și ură pe intelectual, pe liberal, pe afrancesado, care voia să desființeze totul.
In zadar le promiteau scriitorii și bărbații de stat progresiști locuințe mai bune, pîine și carne din belșug. Majo renunța
bucuros la ele, dacă i se lăsau în schimb jocurile și petrecerile lor zgomotoase.
Căci majos și majas erau publicul pestriț și fanatic al marilor serbări. Ei se îmbulzeau în patio, în parterul teatrului, ei
formau nucleul chorizas-ilor și polacos-ilor, ei au făcut scandal, cînd s-au interzis autos sacramentales, jocurile sfinte
populare, în care Christ, coborît de pe cruce, schimba coroana de spini și zdreanță cu care era învelit peste mijloc, cu
costumul ma/o-ului, pentru ca să danseze seguidilla cu ceilalți interpreți ai patimilor Domnului. MajoS-ii erau adepți
înflăcărați, apasionades, ai autodafeuîui și tot atît de entuziasmați
.238
partizani, aficionados, ai luptelor cu tauri. Se revoltau dacă un torero, un taur sau un eretic mureau în mod laș. Ei pre-
tindeau o ținută demnă.
în dragoste, majo era aprins, generos, cu inimă largă. El făcea iubitei felurite daruri, dar o bătea cînd îl supăra cu cel
mai neînsemnat lucru, și își cerea înapoi cadourile dacă se despărțeau. Maja nu șovăia să jefuiască pînă la o centimă un
petimetre amorezat: și maja căsătorită avea cu dragă inimă un cortejo bogat sau chiar doi. Bărbații spanioli prețuiau la
maja însușirile pe care le prețuiau în cel mai înalt <jrad la femeie : ele erau inaccesibil de mîndre pe stradă, îngerești în
biserică, drăcești în pat. Și străinii erau de acord că nici o femeie din lume nu poate să promită și să dea atît de multă
bucurie, dorință și satisfacție, ca o maja adevărată. Trimisul lui Ludovic al XVI-lea, Jean-Franțois de Bourgoing, în
renumita lui carte despre Spania, a găsit foarte multe , cuvinte pentru a condamna nerușinarea și desfrînarea majei, dar
și mai multe pentru a lăuda atracția pe care o exercita și dorințele pe care le trezea.
Majo se simțea cel mai bun reprezentant al spaniolis- mului, espanolismo, în această privință nu se socoteau cu . nimic
mai prejos de un grande. Și așa gîndea despre el întreaga țară. Orice spaniol adevărat trebuia să aibă în el ma- jismo;
majo și maja erau persoanele cele mai iubite ale sainetes-elor și tonadillas-eloi, subiectul cel mai iubit al scriitorilor și
al artiștilor.
Și doamnele și domnii De la Curte, nesocotind Opreliștea de-a purta costumul De majo și maja, Imbrăcau cu plăcere
Haina pestriță și In conversația lor împleteau Marile cuvinte pe care le Iubeau majo și maja. Mulți nobili, mulți
burghezi Bogați făceau cu plăcere Pe majo, cu plăcere pe maja ; Și printre ei erau mulți Care nu se prefăceau de loc.
239
17
Goya fu primit cu multă politețe la San Ildefonso. Nu fu instalat în posada, ci chiar în palat. îi fură puse la dispoziție, și
alese în mod evident după gustul lui, cărți, dulcețuri și vin. Ca servitor permanent i se dădu unul dintre lacheii cu
ciorapi roșii. Apartamentul său era compus din trei camere, dintre care una putea s-o aranjeze ca atelier.
Manuel îl invită să se prezinte seara, la ora șase, la manej. Era un loc neobișnuit de întîlnire pentru seară. Voia Manuel
sau voia chiar dona Maria Luisa să pozeze din nou călare ?
în manej n găsi pe Manuel și pe Pepa. Ea îl salută radioasă.
— A fost o idee excelentă a liii don Manuel să vă pof- t tească aici, spuse ea. Am petrecut săptămîni minunate în acest
splendid ținut muntos. Sper că și dumneavoastră ați petrecut bine, Francisco.
Manuel stătea lîngă ea, în costum de călărie, voinic, mulțumit, ca un stăpîn.
Așadar, Cayetana avusese dreptate. I se jucase o festă nerușinată, stupidă. Probabil însă că nici chiar cei care-i făcuseră
această festă nu-și dădeau seama că-i zdrobiseră cea mai scumpă fericire a vieții lui. Dar poate că tocmai de aceea au
făcut-o. Era ridicol și revoltător ca un capriciu al Pepei, al unei golance și curve părăsite, să-i strice vara lui minunată.
— Am de gînd, Francho— spuse cu veselie Principele de la Paz — să vă dau foarte mult de lucru. Mai întîi, mi-ar face
plăcere să mi-o pictați pe senora Tudo. Călare. Nu găsiți și dumneavoastră că îi stă minunat costumul de călărie ?
El se plecă alene în fața Pepei. Rîndașul și alergă să înfățișeze calul înșeuat. Goya ar fi preferat să-i tragă Pepei în
veritabilul gen majo o palmă zdravănă. Dar el nu mai era un majo, îl stricaseră succesul și viața de la Curte. își spuse
că, de vreme ce tot venise aici, nu avea nici un rost din cauza mîniei să strice totul. Dar era de la sine înțeles că nici nu
se gîndea să o picteze călare pe această jamona. „Locul vulturului e în tărie, al scroafei în murdărie." Ce insolență
nemăsurată la această ființă impopoțonată să dorească să se urce pe cal și să pozeze. Ca o. nobilă I Șl pictată de el I
240
Din nenorocire, don Manuel, o astfel de temă depășește puterea mea, spuse el politicos. Eu nu sînt un pictor al
frumuseții. Dacă trebuie să pictez ceva de felul senorei Tudd călare, mă tem că tabloul meu va rămîne departe în urma
realității pe care dumneavoastră, don Mahuel, o vedeți. Fața albă, liniștită a Pepei se strîmbă puțin.
—. Trebuia să-mi închipui, Francho, că îmi vei strica plă- Xerea, spuse ea. Vrei să-mi strici orice plăcere.
Fruntea ei lungă și îngustă se brăzda.
— Vă rog, don Manuel, spuse ea, dați comanda lui Maella sau Carnicero.
Manuel înțelese că pictorului îi părea prea primejdioasă această lucrare. In fond, el însuși se bucura de modul acesta de
a ocoli riscata afacere.
— Să ne gîndim serios, senora, spuse el calmînd-o. Dacă un Goya nu se crede capabil să vă picteze călare, cum să vă
satisfacă atunci un Maella sau un Carnicero ?
Pico de Penalera 1 privea în jos, adia ușor vîntul, dar indispoziția plutea încă în aerul plăcut, proaspăt.
— Pot să mă retrag ? spuse Francisco.
— Ah ! E absurd, Francho, răspunse Manuel. M-am făcut liber pentru astă-seară, Pepa va înțelege și veți rămîne,
firește, la noi la masă.
In timpul cinei, Pepa stătu resemnată, tăcută și frumoasă. Gqya avea poftă să se culce cu ea ; s-ar fi răzbunat pe Alba,
pe Manuel și chiar pe Pepa. Dar nu voia să-i arate că îl atrăgea ca și. mai înainte. Și rămase tăcut.
In schimb Manuel era de o voioșie aproape bolnăvicioasă.
— Eu știu — îi veni lui ideea — cum trebuie să ne-o pictați pe Pepa : cu chitara.
Francisco nu găsi rea ideea. „Locul vulturului e în tărie, • al scroafei în murdărie" și al Pepei lîngă chitară, privind tîmp,
visătoare.
Se apucă de lucru cu plăcere. Pepa era un model ascultător. Stătea leneș, trezind dorinți, și îl privea drept în față cu
ochii ei nerușinați. El o dorea mult. Știa că mai întîi l-ar fi luat în bătaie de joc, doar pentru că apoi să fie cu atît mai
1
Pisc (2430 m) în masivu] Sierra de Guadarrama.
16 — Goya
241
îngăduitoare. Dar era preocupat de Cayetana. „Nu, acum nu“, gîndi el. Și puse în portret toată dorința lui. Lucra repede
i cînd voia, putea să se măsoare cu pripitul Lucas. în trei ședințe „Dama cu chitara" era terminată.
— E bine, Francho, spuse Pepa mulțumită. Manuel era încîntat. ,
Dona Maria Luisa îl pofti pe Francisco la ea. Fusese, așadar, într-adevăr și eă amestecată în complot. I se prezentă cu
amărăciune în suflet.
. Regina îl salută prietenește și Goya își reveni. Nu avea nici un motiv să-i poarte pică. Nu lui voise eâ să-i strice vara și
bucuria, ci numai rivalei, Albei ; și lucrul era de la sine înțeles, dat fiind felul în care ducesa o provocase de nenumărate
ori. în sinea lui, Francisco simți o anumită satisfacție la gîndul că regina și Alba și-l disputau. Asta trebuia să i-o
comunice lui Martin, prietenului din Zaragoza.
Maria Luisa se bucura sincer că-1 avea pe Goya printre ei. Ea prețuia judecata lui înțeleaptă, independentă și totuși
modestă, și avea și înțelegere pentru arta lui. îi făcea de asemenea plăcere că Goya era acum la San Ildefonso și nu la
Piedrahita. Nu pentru că ar fi 'fost geloasă pe Alba din pricina unui om bătrîn și trecut ca Francisco, nu, ea, personal,
voia pentru pat flăcăi voinici, tineri, nu prea inteli- genți, și care știau să-și poarte cu eleganță uniforma. Dar doamna
fusese prea insolentă, trebuia din cînd în cînd să primească și una peste bot. De aceea o picta acum Francisco Goya pe
ea, pe Maria Luisa de Borbon y Borbon, și nu pe Cayetana de Alba.
Gîndul la Alba făcu să-i vină o idee bună. îi propuse lui Goya să o picteze ca pe-o maja.
El fu neplăcut surprins. Mai întîi i se ceruse să o picteze pe Pepa călare, acum pe regină ca maja. Pe de altă parte își
dădea seama că ea avea ceva de maja prin felul în care se ridica mai presus de rigiditatea ceremonialului, prin disprețul
pentru zvonuri și, înainte de toate, prin setea ei heînfrînată de viață. Dar costumul de maja era permis nobililor cel mult
la serbările costumate ; ar fi părut destul de ciudat că dona Maria Luisa să se lase astfel pictată. Și precis că va avea noi
încurcături cu Cayetana.
242
Goya încercă, prudent, să o facă să renunțe la această idee. Ea stărui. Nu făcu decîț o singură concesie ; costumul nu
trebuia să fie colorat, ci negru. De altfel, ca întotdeauna, fu un bun model, care îl ajuta mai mult decît îl împiedica pe
pictor. îi repeta mereu :
— Făceți-mă așa cum sînt. Nu mă idealizați. Vreau să fiu așa cum sînt.
Cu toate acestea, lucrul nu mergea bine. Nu numai ea îi pretindea mult, dar și el era exigent; pe deasupra regina era și
nervoasă, contramanda deseori ședințele, supărată și geloasă pe Manuel, ale cărui relații de dragoste cu „persoana" mai
durau încă.
Cînd nu lucra, Goya se plimba plictisit și iritat prin palat și în parcuri. Cu buza de jos împinsă înainte, disprețuitor și
critic, stătea în fața frescelor lui Maella și Bayeu. Se oprea înaintea fîntînilor arteziene cu figuri mitologice, privea apa
cum se ridică și cade și, prin jocul ei, privea palatul alb, gigantic, strălucitor, Versailles-ul spaniol, zidit cu nesfîrșită
trudă și ridicat atît de sus, încît părea clădit la poalele cerului. Putea să-și dea seama mai bine decît alții de contrastul
voit dintre artificialitatea franțuzească a stilului arhitectonic și a grădinilor pe de o parte și aspectul sălbatic al naturii
spaniole pe de alta. 11 înțelegea mai bine ca oricine pe Filip al V-lea, care clădise acest palat cu infinită risipă de timp,
bani și oboseală, și care, obosit de capriciul lui, declarase cînd jocurile de apă săltată pentru prima dată : „Am plătit
cinci milioane pentru aceste fîntîni arteziene, și m-au amuzat doar cinci minute".
Goya nu putea să sufere compania doamnelor și domnilor de la Curte, iar societatea iui Manuel și a Pepei îl supăra. Dar
cînd se găsea singur în clădirea aceea franceză, pompoasă, afectată, luminoasă, echilibrată, antipatică, gîndurile la
Cayetana, oricît de mult încerca să le țină departe, îl împresurau pe neașteptate. împotriva oricărei rațiuni, își făcea
iluzia că Cayetana îi vă scrie, îl va chema înapoi. Era de neînchipuit ca între ei totul să se fi sfîrșit Î ea era legată de el,
el de ea.
Dorea să plece din San Ildefonso ; își închipuia că va găsi mai multă liniște în atelierul Iui din Madrid. Numai că lucrul
la portret se tărăgăna, Maria Luisa, tot atît de ner
1»«
243
voasă ca și el, contramanda din ce în ce mai des ședințele convenite.
Apoi se întîmpla un eveniment care întîrzie cu multe săptămîni terminarea lucrării.
• In Parma muri un tînăr văr al reginei și, deoarece ea ținea să sublinieze rangul și importanța familiei de mare duce,
din care se trăgea, ordonă, abătîndu-se de la cerințele ceremonialului, doliu la Curte pentru micul principe, ceea ce în-
semna că ședințele pentru portret erau din nou întrerupte. Goya ceru printr-o petiție permisiunea de a se reîntoarce la
Madrid : portretul era ca și terminat, și putea să-1 desăyîr- șească acolo. Primi răspunsul categoric că maiestatea sa do-
rește ca el să termine lucrul la Ildefonso. S-ar putea ca peste zece zile să-i acorde o nouă ședință, pînă la care avea timp
să trimită la Madrid după un costum negru.
Deoarece cei din Madrid uitară să-i trimită ciorapi negri, apăru, cînd în sfîrșit fu din nou poftit la o ședință, în ciorapi
gri. Marques de la Vega Inclân îl lăsă să înțeleagă că n-ar putea să apară așa în fața maiestății sale. Goya, îndîrjit, se
duse înapoi în apartamentul lui, încălță ciorapii albi, picta cu tuș pe ciorapul drept un bărbat care avea o asemănare
suspectă cu mareșalul Curții și pe stîngul, fizionomia cameristului care avea o fire identică cu marchizul. îndrăzneț și
furios, de data aceasta nu se lăsă reținut și pătrunse la Maria Luisa. O găsi în compania regelui. Acesta nu pricepu și în-
trebă puțin indignat:
— Ce fel de omuleți ciudați și nepotriviți aveți pe ciorapi ?
Goya, cu figura lui masivă și întunecată, răspunse:
— Doliu, maiestate, doliu.
Maria Luisa rise cu poftă.
Lucră încă o săptămînă. Cînd portretul fu gata, se dădu înapoi și-l. privi.
— Regina doiia Maria Luisa, ca maja în negru, își prezentă el regina, reginei în carne și oase.
lat-o, maja și regină, într-o atitudine firească și reprezentativă în același timp. Ochii, deasupra nasului de pasăre
răpitoare, sînt inteligenți și nesățioși, buzele deasupra bărbiei severe le ține strînse din cauza dinților de diamant.
întreaga figură sulemenită este plină de înțelepciune, apetituri și violență. Voalul, căzînd de pe perucă, se încrucișează
pe piept,
244
decolteul tineresc și larg este ademenitor, brațele sînt cărnoase și bine formate, mina cu inele în degete cade leneș în
jos, dreapta ține peste piept cu gestul ademenitor al așteptării micul evantai închis.
Goya își dăduse osteneala să nu exprime prea mult și nici prea puțin. Doha Maria Luisa a lui era urîtă, dar el făcuse
această urîțenie vie, strălucitoare, aproape atrăgătoare.. Ii pusese în păr o fundă de culoare roșie-albăstruie și lumina
acestei funde făcea să strălucească negrul semeț al dantelei. O încălțase cu pantofi auriți, care străluceau din negrul
dimprejur și accentuase totul prin mata luminozitate a cărnii.
Regina nu mai găsi nimic de obiectat. Ea își exprimă în cuvinte măgulitoare mulțumirea- și îi ceru lui Goya încă două
copii pe care să le picteze chiar acolo la San Ildefonso.
Respectuos, dar categoric, el refuză. Dacă își dăduse atîta osteneală serioasă la o lucrare, nu mai putea s-o și copieze.
Totuși avea să încredințeze exqmtarea copiilor dorite lui don Agustin Esteve, colaboratorul lui, a cărui îndemînare și
siguranță erau cunoscute donei Maria Luisa.
In sfîrșit putea să plece la Madrid.
Dar nici aici nu-i merse mai bine decît la San Ildefonso, își repeta de nenumărate ori că cel mai înțelept lucru ar fi dacă
i-ar scrie Cayetanei sau dacă, pur și simplu, ar merge din nou la Piedrahita. Totuși mîndria lui nu îl lăsă s-o facă.
El blestemă că era Așa cum era. Și de ce Trebuise să se încurca Tocmai cu Cayetana ? Sacrificiu peste sacrificiu Ceruse
de la el această Stupidă pasiune. Totul la ea se cerea Scump plătit. Și-și îndrepta întreaga lui mînie împotriva Cayetanei.
Demonii, Acele spirite rele care se Ghemuiau în toate colțurile Pentru a-1 pîndi, Pentru â se năpusti asupra lui, ■ Erau
totuna cu Alba.
MS
18
La sfîrșitul verii, familia Alba se reîntoarse la Madrid. Cayetana nu se arătă și nu trimise nici o veste. Francisco întîlni
de mai multe ori unul din cupeurile casei Alba. El își porunci să nu se uite la el. Totuși îl privi. De două ori fu ducele,
de două ori un străin, o altă dată, bătrîna marqttesa.
Primi o invitație scrisă. Pictorul curții, Goya y Luciente, și senora dona Josefa erau invitați să ia parte la o seară de
muzică a ducelui ; se va cînta o operă a senor-ului don Jose Haydn „Lumea din lună". Timp de o oră, Francisco fu ferm
hotărît să refuze, în ora următoare însă tot atît de hotărît să meargă. Josefa fu de părere că este de la sine înțeles că
invitația trebuia acceptată.
La fel ca în seara din care Goya se alesese cu o încurcătură fatală, ea nu apăru de la început. Mai întîi Francisco trebui
să asculte întreaga3»peră a lui senor Haydn. Ședea lîngă Josefa, mistuit de nemulțumire, teamă și speranță, torturat de
amintirea orelor din Piedrahita, unde, tot la astfel de audiții muzicale ale ducelui, stătuse lîngă Cayetana.
Altfel, opera era ușoară și grațioasă. Un domn bogat, Bonafede, tată a două fete drăguțe, stăpînit de pasiune pentru
astronomie, se lasă convins de un șarlatan Eccletico, că ar trăi în lună ; întîmplările lui pe acest astru îl îndemnară să-și
mărite fetele după pretendenți cărora pe pămînt fiind nu le-ar fi dat niciodată. Textul italian fusese tradus în spaniolă
chiar de către duce cu ajutorul abatelui acum dispărut ; înscenarea era bună, muzica nu atît de pretențioasă cît se temuse
Goya. în alte împrejurări s-ar fi bucurat de plăcuta reprezentare. Acum însă, ocăra și mîrîia în sinea lui.
în sfîrșit, opera se termină și majordomul pofti oaspeții în sala principală.
Ca și prima oară, dona Cayetana își primi invitații de pe estrada ei, după vechiul obicei spaniol. De data aceasta balda-
chinul înalt sub care stătea era înfrumusețat cu o statuie pictată în lemn a Fecioarei, lucrată de Juan Martinez Mon-
tanes. Fecioara, cu mîinile împreunate, cu capul aplecat în mod pudic, cu un surîs spaniol, gingaș și mîndru, stătea gra-
țios pe suportul unei sernilune purtat de capete drăgălașe de îngeri. înfățișarea Cayetanei, așa cum stătea gingașă sub
24b
statuia încântătoare, avea ceva vicios și fascinant. De data aceasta era fardată și pudrată, purta o rochie minunată de o
veche croială din Versailles ; din talia foarte subțire rochia se desfăcea larg. Arăta intenționat ca o păpușă și aproape
caraghios de trufaș. Sub sprîncenele ridicate, ochii cu străluciri metalice păreau uimitor de vii, în timp ce fața albă su-
rîdea rigid și părea îndoit de nelegiuită prin alăturarea grațioasă și cutezătoare de figura Fecioarei, care asculta surîzîrid
și cu o castă satisfacție buna-vestire. Francisco, zguduit de mînie și de încîntare, avea dorința sălbatică de a-i spune
ceva care să-i privească doar pe ei doi, ceva nemărginit de tandru sau nemărginit de obscen. Dar Cayetana nu-i dădu
ocazia să vorbească singur cu ea ; dimpotrivă, față de el manifestă o mare și distantă politețe.
De altfel, în seara aceea avu numai neplăceri. Bineînțeles era de față și Carnicero, colegul de breaslă, cîrpaciul. El
schițase decorurile la „Lumea din lună" ; pe Goya îl dureau încă ochii de mîzgălelile dulcege ca o limonadă. Ducele și
bătrîna marquesa îl supărau tocmai prin amabilitatea lor. Don Jose, deși găsea foarte drăguțe decorurile maestrului
Carnicero, regreta că nu făcuse Goya schițele dar, după cum îi spusese Cayetana, în ultimul timp era greu accesibil. Și
bătrîna marquesa găsi că e regretabil că Goya nu mai avea de loc timp liber să le facă o vizită în casa Villabranca și să-i
picteze un al doilea portret. Francisco simți o ușoară ironie în cuvintele ei; desigur că ea bănuia ce se întîmplase între,
el și Cayetana.
Doctorul Peral era cu totul nesuferit. Vorbea pe larg despre muzica lui don Jose Haydn cu o dezgustătoare pricepere,
Fața de obicei atît de închisă a ducelui străluci atunci cînd medicul explică cu mult entuziasm și cu termeni tehnici cu
cită inventivitate și spirit schimbă Haydn de fiecare dată instrumentarea cînd Bonafede privește prin telescop pentru a
vesti observațiile făcute în lună, sau cu ce realism redă muzica sentimentele zburătorului, Totuși, mai mult încă decît
flecăreala savantă a zăbăucului, pe Francisco îl rîcîiau cuvintele intime, imperceptibile pentru el, pe care văzu că le
schimbă Cayetana cu medicul și rîsul ei la o glumă a doctorului, pe care, desigur, numai ea și acesta puteau s-o
înțeleagă.
247
întreaga manieră în care „bărbierul" vorbea cu Cayetana avea ceva provocator, ceva de stăpîn.
De multe zile așteptase Goya cu chin și cu plăcere această seară. Acum, cînd putu să-și ia rămas bun și să scape de fas-
cinația Cayetanei, simți o mulțumire amară. în drum spre casă, Josefa spuse că seara fusese deosebit de reușită. Don
Jose era într-adevăr un mare muzicant și opera foarte drăguță.
A doua zi, Francisco începu să picteze un mic tablou pe lemn, reprezentînd pe Cayetana șezînd sub Fecioara cu semi-
lună. Se perfecționase In arta de a face o figură anonimă și totuși de recunoscut. Doamna sulemenită de sub baldachinul
alb avea ceva lasciv, răutăcios, disprețuitor, blestemat. Goya picta în lipsa lui Agustin, în taină, și ascundea de el micul
tablou. Picta cu rîvnă și cu grabă. O dată uită să-1 ascundă. Cînd se întoarse, îl găsi pe Agustin în fața tabloului.
— Este minunat — spuse Agustin — este adevărul adevărurilor.
— E prea mult și că l-ai văzut, răspunse Francisco și îl luă de acolo.
Trecu iarăși o săptămînă fără să afle ceva despre Cayetana. Goya își dădea seama că nu va mai auzi nimic de ea nici
peste trei luni, nici peste un an, și regreta cum nu regretase vreodată ceva în viață faptul că fugise de la Piedrahita și de
la ea.
Dar iată că în atelierul lui apăru dona Eufemia și întrebă pe tonul cel mai natural din lume dacă don Francisco are timp
și plăcere să meargă a doua zi seara cu dona Cayetana la teatrul din Cruz ; se juca „Șarlatanul înșelat" al lui Cornelia, și
dona Cayetana spera că seguidillas vor fi reușite.
Merseră la teatru și procedară ca și cînd s-ar fi despărțit doar cu o zi înainte ; nu-și puseră nici o întrebare, nu vorbiră
nici un cuvînt despre ceea ce se întîmplase la Piedrahita. Era ca și cînd nu se întîmplase nimic. In săptămînile
următoare se văzură deseori, trăiau împreună și se iubeau ca înainte de conflictul de la Piedrahita.
De obicei, Cayetana, cînd voia să vină, se anunța -, atunci Goya se îngrijea să fie singur. O dată, cînd veni neanunțată,
îl găsi pe Agustin copiind tabloul „Regina ca maja în negru*<
244
Cayetana privi portretul rivalei. Maria Luisa era măreață și liniștită. Francho, e drept, nu-i ascunsese urîțenia, dar se
străduise să scoată în evidență in mod avantajos puținul ce-1 avea regina — carnația brațelor și a decolteului. îi redase
și aspectul general, asemănarea cu o maja dar și cu o distinsă doamnă nicidecum ridicolă. Cayetana simți din nou acel
mic fior care o cuprinsese cînd o prevenise regina.
— De ce ai pictat-o așa ? întrebă ea răutăcios și cu totul nestînjenită de prezența lui Agustin.
— Este un tablou bun, răspunse Francisco indignat și obiectiv.
— Nu te înțeleg, spuse Cayetana. Această femeie ne-a stricat vara, plăcerea ta și a mea, într-un mod ieftin, ordinar.
Amîndoi ne-am dat seama că nu-i decît o cusătoreasă italiancă. Și tu o pictezi ca pe o regină spaniolă din cap pînă-n
picioare.
— Dacă eu o pictez astfel, atunci așa este, răspunse Francisco liniștit, totuși cu o aroganță care nu era mai prejos de a
Albei. Agustin se bucura de atitudinea prietenului său.
Din ziua aceea, Cayetana își puse în gînd să o necăjească pe regină și mai amarnic. Ea aflase ceva, și anume că Maria
Luisa comandase la Paris o rochie deosebit de îndrăzneață. își procură modelul și in ziua de după recepția la care
purtase această rochie Maria Luisa apărură pe promenada Prado două trăsuri ale casei Alba, cu subretele Cayetanei
îmbrăcate întocmai ca regina cu o zi înainte. Se rise, Măria Luisa se supără, dar nu atît cit sperase Cayetana. Bătrîna
marquesa găsi gluma nu prea fericită ; și mai puțin fericită o găsi Francisco.
Dar mustrarea lui se imblînzea
In fața ei, a aerului ei Și a firii ei copilărești, feminine. Mare, ca totdeauna simțea el prezența Norocului i dar și
amenințarea împletită adine, de nedespărțit
. Cu acest noroc
Creștea.
249
19
In vremea aceea izbucni în Madrid o epidemie, o boală de gît, de care se îmbolnăveau mai ales copiii. La început era un
fel de amigdalită. Amigdalele copiilor se umflau j. după puțin timp puteau să înghită numai cu greutate. Mai tîrziu,
pulsul slăbea, bătăile inimii se răreau, din nas curgea un lichid urît, colorat și rău mirositor. Copiii loviți de boală
respirau din ce în ce mai greu și erau în primejdie să se sufoce. Mulți mureau.
Din cei trei copii ai lui Goya se îmbolnăvi întîi Mariano, apoi cel mai mic, Elena.
Francisco, deși nu era de nici un ajutor, nu se putea despărți de patul suferindei, al Elenei, care se lupta să respire. Cu
spaimă crescîndă, vedea cum se măreau chinurile copilului. El presimțise din primul moment că scrisoarea aceea care-i
stîrnise pe diavoli și prin care își cumpărase prima noapte de dragoste cu Alba se va răzbuna.
Doctorul Gallardo, medicul familiei, prescrise băuturi fierbinți și împachetări, apoi, mai tîrziu, cînd febra se urcă, băi
reci. Urma prescripțiile lui Hippocratos. Acționa sigur, dar bîjbîia fără îndoială în întuneric.
Goya recurse Ia anumite practici religioase. Fîșiuțe de hîrtie închinate „Sfintei Fecioare tămăduitoare" și care conțineau
invocarea : Sa/us infirmorutn, „salvatoarea bolnavilor", fură mototolite, făcute cocoloașe mici și date copiilor să le
înghită cu apă. Era un semn rău dacă ei nu le puteau înghiți. Francisco împrumută apoi pe mulți bani, de la mănăstirea
în care era păstrată, o pătură făcută din diferite bucăți ale veșmintelor patronilor ei, pentru a o înveli pe bolnavă.
își aduse aminte de toate măsurile luate cînd Josefa fusese însărcinată cu acest copil. Cum se aduseseră în casă tablouri
ale Sfîntului Raimundus Nonnatus și ale sfîntului Vicente Ferrer și cum rugaseră grabnic pe salvatori să facă
însărcinatei ceasurile nașterii scurte și ușoare. Și cum, apoi, se duseseră fericiți în pelerinaj la San Isidro, pentru a-i
mulțumi lui și altor sfinți că totul mersese bine. Și ar fi mers mai departe bine, dacă el însuși, criminalul nelegiuit, nu
și-ar fi sacrificat copilul puterilor întunericului.
250
Alergă în mahalaua Atocha și se învinui în fața Fecioarei din Atocha. își vînduse copilul de dragul plăcerii lui. Se căia
și o ruga fierbinte să-i primească pocăința și să-i ajute. Se spovedi unui preot de țară, necunoscut și simplu. Spera că
preotul nu va pricepe ce avea elde mărturisit, dar părea totuși că a înțeles. Fu însă blind. Ii impuse zile de post, multe
rugăciuni și îi interzise să continue adulterul. Goya făgădui solemn să nu-și mai murdărească ochii privind-o pe
vrăjitoarea și desfrînata Cayetana.
Știa că totul era o nebunie. își porunci să-și înfrîneze prin rațiune simțurile sălbatice. Dacă lași rațiunea să adoarmă, te
năpădesc visele, vise nebune, vise monstruoase, cu lilieci înaripați, cu monștri avînd figuri de pisică. Trebuia să-și
închidă nebunia în el, să o înfrîneze, s-o strîngă. bine, nu avea voie s-o lase să izbucnească, să se dea pe față. Și el tăcu
atît în fața lui Agustin, cît și a lui Miguel și a Jo- sefei. Dar scrise prietenului Martin Zapater. îi scrise cum atunci, de
dragul poftei lui, născocise blestematul, nelegiuitul pretext, și cum necuratul îi prefăcuse minciuna în adevăr, și cît se
simțea de vinovat de îmbolnăvirea gravă a iubitului său copil, și cum își dădea seama că tot ce se întîmpla, cu toate că
era adevărat, era împotriva rațiunii și a firii. Pre- văzu scrisoarea cu trei cruci și-și rugă prietenul să nu facă economie și
să dăruiască Fecioarei del Pilar mai multe luminări groase, pentru ca să-1 vindece pe el și copiii lui de boală.
Alba auzi de îmbolnăvirea copiilor lui Francisco. Goya nu-i povestise nimic despre pretextul pe care îl folosise atunci,
dar bănuia furtuna din sufletul lui. își trimise așadar duena să-1 anunțe că va veni la el. Cînd Goya refuză să o vadă, nu
se miră. O căută pe Josefa și se oferi să-i trimită medicul ei, pe doctorul Peral.
Goya nu se arătă cînd veni Peral. Josefa îl lăudă ca fiind calm, inteligent, competent. Goya tăcu. După două zile, lui
Mariano îi merse în mod vizibil mai bine, medicii îl declarară salvat. în ziua a treia, micuța Elena muri.
Desperarea lui Goya, răzvrătirea lui împotriva destinului erau fără măsură. De la patul de moarte al micuței fugi în
atelier, blestemă sfinții care nu-1 ajutaseră, se blestemă pe sine, o blestemă pe ea, care era vinovată de toate, vrăjitoa
251
rea, cuiva și ducesa trufașă care din capriciu și din plăcere îl silise să-și sacrifice copilul cel mai iubit. Apoi, la patul
moartei, își aminti de înspăimîntătoarele accese de sufocare ale copilului, la care asistase fără nici o putere. Figura lui
enormă, ca de leu, deveni o mască a durerii fără margini ; niciodată nu trecuse un om prin atîta suferință ca el. Apoi
fugea înapoi în atelier, și suferința lui se transforma în mî- nie, în sete de răzbunare, în pofta de a-i zvîrli blestematei în
fața ei trufașă de păpușă tot ce simțea, toată mînia și disprețul lui.
Agustin era aproape tot timpul în jurul lui. Mergea în vîrful picioarelor și nu vorbea decît strictul necesar. Fără să
întrebe, pe propria lui răspundere, aranja diferitele afaceri care tocmai acum se îngrămădeau. Lui Francisco îi făcea
bine felul în care îl ajuta prietenul. Ii era recunoscător că îl înțelegea și nu-1 plictisea cu cuvinte de îmbărbătare și sfa-
turi ieftine.
Hotărî pentru Elena, spre surprinderea aproape indignată a Josefei, o înmormîntare ca pentru o infantă.
Apoi se așezară în salonul întunecat. Mulți veniră să-și exprime condoleanțele. A doua zi, Goya nu mai putu suporta
mutrele ipocrite ale vizitatorilor, de o tristețe forțată și plecă în atelier.
Acolo,e cînd se ghemuia pe un scaun, cînd zăcea pe pat, cînd alerga prin cameră ; nu-și găsea locul. Schița de asemenea
pe hîrtie fărîme de vise, dar rupea desenele mai înainte de a fi gata.
Alba intră.
O așteptase cu teamă, dorind-o cu înfocare. Era frumoasă. Fața ei nu arăta ca o mască, era figura unei iubite care venea
să-și consoleze prietenul nenorocit. Goya, cu ochii lui ageri, își dădu seama și își spuse : dacă ea îl supărase, apoi el o
supărase și mai adine. Dar la vederea ei, rațiunea i se întunecă cuprinsă de-o furie sălbatică, voluptuoasă. Tot ce simțise
vreodată față de ea, de atunci, de cînd o văzuse pentru prima- oară stînd pe estradă, mînia lui față de capriciile ei
îndrăznețe, crude, supărarea lui față de propria sa înlănțuire, panica în fața destinului care se servea de această femeie
pentru a-1 chinui, toate luau proporții uriașe.
252
iși împinse buza groasă de jos înainte, figura lui cărnoasă, deși încerca să o stăpînească, tremura plină de ură
neînfrînată. Fără să vrea, Cayetana se dete înapoi.
— Mai îndrăznești să vii aici ?l izbucni el. Intîi îmi ucizi copilul și apoi vii să-ți bați joc de mine?)
Cayetana se stăpîni :
— Liniștește-te, Francho, îî rugă ea. Nu țe lăsa înnebunit de durere.
Firește. Ea nu-i înțelegea suferința. Era stearpă. Ea nu putea să creeze nimic, în ea nu se năștea nimic, nici durere, nici
bucurie, numai plăcere deșartă. Era stearpă, o vrăjitoare, răul întruchipat, trimisul satanei pe pămînt.
— Tu ai știut totul, foarte precis, spuse el dînd frîu liber rnîniei și desperării. Așa ți-ai făcut socotelile. Tu mi-ai băgat în
cap să doresc boala Elenei mele. Trebuia să-ți jerftesc ori pe micuța Elena ori cariera mea, arta mea. Acesta a fost pre-
țul ca să am dreptul să vin la tine. Și apoi ai încercat a doua oară la Piedrahita și nu ai voit să mă lași să plec la Curte, ca
să-mi pierd reputația și profesia. Dar acolo nu ți-am căzut în capcană. Și acum pretinzi să fac din Maria Luisa o figură
detestabilă. Totul vrei să-mi furi, copiii, cariera, pictura mea. Pentru plăcerea blestematului și neroditorului tău pîntec
— el întrebuință un cuvînt obscen — vrei să-mi răpești totul,
O mînie nemărginită o cuprinse. Din iubită și consolatoare se transformă într-o Alba, în strănepoata mareșalului, a
distrugătorului. Fusese o mare favoare că permisese acestui om să stea măcar de vorbă cu ea, că îl lăsase să respire ace-
lași aer cu ea. Și acum țăranul ăsta grosolan nu găsea pentru neghioaba lui căință, pentru un pretext neghiob, altă ieșire
mai bună decît să o insulte.
— De la început — spuse ea ușor, amabil, dar tăios — senor Goya din Fuendetodoș, nu ați fost bun de nimic altceva
decît să fiți măscărici al Curții. Vreți să fiți un majo ? Ați rămas un țăran în orice costum v-ați îmbrăca. De ce credeți
că v-au acceptat celelalte, Osuna, Medina Coeli ? Ele voiau să se distreze doar cu bădăranul și cu felul lui de a fi. Nu e
nevoie să fie cineva o vrăjitoare ca să vă facă să jucați ca o marionetă.
Vorbea încet, dar vocea ei de copil devenise stridentă și respingătoare.
25i
El văzu cum din cauza furiei iși strîngea sprînceneie arcuite, și se bucură că putuse să o mînie atît de tare. Dar sa-
tisfacția lui dispăru în turbarea care-1 cuprinse, căci ea zgîn- dărise o rană, își bătuse joc de el tocmai pentru un lucru la
care el însuși, în colțul cel mai ascuns al ființei lui, se gîn- dise uneori, Dar nu era adevărat, nu putea să fie adevărat.
Nici Osuna, nici Medina Coeli, și nici ea însăși nu l-au chemat în patul lor, doar din glumă sau doar pentru distracție,
își amintea cum Alba s-a topit de plăcere de sute de ori, sub el, și voia să-i arunce în obrazul afurisit, frumos, nerușinat,
trufaș, mînios, cele mai ordinare și mai obscene cuvinte. Și apoi o va lua de mînă, o va duce la ușă și o va zvîrli afară.
Cayetana văzu cum se apropie de ea. înțelese că o va lovi. Și începu să dorească acest lucru. Atunci, desigur, se va
sfîrși. Poate că atunci îl va ucide.
— Hai, apropie-te, țărănoiule, îl provocă ea. Fii mîndru că brațele tale sînt mai puternice decît ale mele I Fii mîndrul
Dar el se opri. Nici nu o lovi, și nici nu o înhăță. Rămase încremenit. Văzu cum i se deschideau și se închideau buzele,
dar cuvintele nu i le auzea. Boala îl cuprinsese din nou, era surd.
Se aruncă în fotoliu. Desperat, își ascunse fața in miini.
Ea înțelese, se sperie. Alergă spre el ți îl mîngîie Ca pe-un copil. El Nu auzea ce îi spunea. Vedea doar buzele ei
mișcîndu-se. Dar înțelegea, erau Cuvinte delicate. Și închise ochii. Se moleși.
Plînse.
20
In timpul zilei, don Miguel era ocupat cu treburile politice, care-i făceau însă mai puțină plăcere ca altădată. Seara
încerca prin preocupări artistice să uite de necazul lui cu
254
Lucia și de supărarea crescîndă provocată de umilirile suportate în serviciul lui don Manuel.
Recitea de repetate ori opera marelui său maestru Nic- colo Machiavelli în care acesta descrie cum trăiește după
prăbușirea lui, pe moșioara din San Caciano. Se scoală o dată cu soarele, se duce în pădure și dă instrucțiuni tăietorilor
săi de lemne. Apoi face b plimbare de o oră, se odihnește la un izvor sau în fața unei curse de păsări, își scoate cartea,
pe Dante, Petrarca, Tibull, Ovidiu sau alt maestru asemănător, Citește din poveștile lor de dragoste, se gîndește la ale
lui proprii, și se delectează un răstimp cu amintirea lor. Apoi se duce la circiuma de pe șosea și îi întreabă pe călători ce
noutăți mai sînt, căutînd să vadă cum le interpretează fiecare. Se întoarce în locuința lui. sărăcăcioasă pentru a-și lua
modestul prînz. Se duce din nou la circiumă unde joacă table sau cărți cu birtașul, cu măcelarul, cu morarul și cu doi
■cărămidari ; regulat au loc discuții pentru sume mici de tot și certurile nesfîrșite se aud pînă în satul San Caciano.
Seara însă, Machiavelli își scoate haina jerpelită, își pune hainele de sărbătoare și, dedicîndu-se lecturii, se întreține cu
marii scriitori antici care îi dau răspunsuri prietenești. Astfel își petrece timpul în camera lui patru ore, fără necazuri,
uitînd de monotonia traiului obișnuit și de sărăcia lui, iar moartea nu-1 mai. înspăimîntă. Stă de vorbă cu autorii clasici,
le pune întrebări și primește răspunsuri, e întrebat la rîndul lui și răspunde, citește din cărțile lor și scrie la ale sale.
Miguel Bermudez încerca să-1 imite. înconjurat de tablouri, de cărți și de manuscrise lucra la lexiconul artiștilor și
uneori reușea să rămînă o oră sau chiar două aplecat peste lucru, fără să se uite la portretul Luciei,
De altfel, Lucia scria des și sincer. Se comporta ca și ■cum călătoria la Paris o făcuse cu adevărat din însărcinarea lui și
îi scria multe despre politică. Era în legătură cu bărbați foarte influenți, și toți erau mirați și supărați că Spania ter-
giversa încă încheierea alianței.
Ea îi da de asemenea știri despre pictorii parizieni și mai înainte de toate despre evoluția pictorului Jacques- Louis
David. De la căderea lui Robespierre, pictorul fusese de două, ori închis dar se purtase demn și inteligent și știuse să se
adapteze noului regim, revizuirii libertății Și egalității,
255
fără să renunțe însă la idealul lui clasic republican. Acum făcea din nou parte din Consiliul celor cinci sute \ organiza
colecțiile de artă ale Republicii și, dintre pictorii Franței, era cel mai cu vază și cel mai influent. Lucra la un tablou
mare „Sabinele". Voia să reprezinte în linii și frumusețe clasică rolul de mediator între dușmani al femeilor răpite ;
artistul voia să ilustreze astfel împăcarea necesară a contrariilor. Monsieur David concepuse tabloul încă în temniță, și
lucra la el de luni de zile, încet, temeinic. Tot Parisul, scria Lucia, se interesa cu pasiune de felul cum progresează
lucrarea, și din două în două săptămîni erau difuzate- buletine informative cu privire la aceasta.
Mai tîrziu completă datele asupra maeștrilor parizieni, trimițînd lui Miguel stampe și uneori tablouri achiziționate
ieftin, o dată chiar și unul de David. Miguel stătea în cumpănă dinaintea prețioaselor opere. Posesiunea lor făcea laco-
mului colecționar bucurie. Totuși, își spunea că se așteptau de la el servicii politice, și mai ales să-și dea aportul la gră-
birea încheierii tratatului de alianță. îi era neplăcut să știe că, acuma, această politică potrivită convingerii lui putea să
fie greșit înțeleasă.
Era evident de altfel că și fără angajamentul scris al lui don Manuel alianța cu Franța trebuia să fie încheiată. Ce-i
drept, această alianță putea să aibă ca urmare o dependență amenințătoare a Regatului față de puternica Republică
Franceză, dar, fără ajutorul Franței, Spania nu mai era în stare să-și apere coloniile împotriva flotei engleze, cu mult
superioară. Principele de la Paz ar fi putut astfel să-și țină în sfîrșit promisiunea, fără să se expună la vreo critică. Dar el
continua să șovăie și căuta mereu noi pretexte pentru a duce Parisul cu vorba. în fața reginei și în fața lui don Miguel el
făcea în mod solemn pe patriotul, arătînd că se temea să pună Spaniei cătușe de care, mult timp probabil, nu se va mai
putea elibera. Maria Luisa zîmbea, iar Miguel surîdea în sinea lui. Amîndoi știau că existau motive foarte particulare
care determinau atitudinea primului ministru.
1
Prima cameră a corpului legislativ din Franța in perioada Directoratului, înființat pe baza Constituției Thermidoriene
din 1795 in locul fostei constituții democrate iacob'ine din 1793.
256

Don Manuel intrase în relații de dragoste cu micuța Genevieve, fiica lui monsieur de Havre, ambasadorul regalist.
începuse această aventură fără entuziasm, aproape împotriva voinței lui. într-o seară, în timpul unei serate oficiale
plictisitoare simțise o înclinație, de moment pentru Genevieve ; slăbiciunea de copil a fetei, care-i era de altfel mai
curînd neplăcută, în ziua aceea îl atrase, ca și ideea că aparținea celei mai vechi nobilimi franceze.. De asemenea,- fără
să-și mărturisească de-a dreptul acest lucru, era ușor gelos pe Goya și avea sentimentul vag că Pepa nu se eliberase încă
de pasiunea pentru pictorul ei ; era deci cazul să-i arate Pepei că nu putea fi absolut sigură de Manuel al ei. Așa că, sub
un pretext oarecare, o invită pe Genevieve la el și merse de la început drept la țintă. Fata fugi înspăimîntată și, palidă, la
față, îi povesti tatălui ei despre atacul brutal, neașteptat. Monsieur de Havre se văzu în fața unei probleme spinoase.
Republica stăruia ca Spania să nu-i mai sprijine pe emigranții francezi regaliști ; da, se zvonea chiar că Directoratul din
Paris pretindea expulzarea lor. Și nu era exclus ca acest lucru să fie o condițiune a iminentei alianțe. Ludovic al XVIII-
lea, regele pe care il slujea, era un fugar, rătăcea prin Germania, în condiții jalnice, redus doar la ajutorul financiar pe
care sărmanul lui ambasador trebuia să-l cerșească de la miniștrii regelui catolic. Poate că destinul voise ca această
brută de principe al păcii să se îndrăgostească de sărmana lui fiică. Nu era oare datoria lui patriotică de a arunca
minotaurului pe dulcea lui Genevieve ?
Astfel ajunse și Genevieve de Havre una din amantele lui don Manuel. Ce-i drept, acesta se dezgustă repede de micuță,
mai ales că Pepa păru mai curînd înveselită decît supărată de noua lui încurcătură sentimentală. Dar subțirica fată se
arătă tenace ■, în spatele ei stătea politicos și amenințător tatăl ei, și reclamația unui monsieur de Havre, care colinda
Europa, jelindu-se întunecat că Spania profita de strîmtoarea monarhiei franceze pentru a necinsti fete din aristocrația
franceză, nu-i. era plăcută lui Manuel. Era, natural, ademenitor să se descotorosească prin încheierea alianței și
expulzarea regaliș- tilor și de plîngăreața Genevieve și de tatăl ei. Dar ce mutre vor . face egalii lui, cei doisprezece
nobili de primul rang, cu care se tutuia, cînd vor afla că Principele de la Paz va alunga
17 — Goya
257
din țară pe mica lui prietenă I Și cum îl vor tachina Pepa și Maria Luisa I
Numai că Directoratul din Paris nu era dispus să lase ca politică să fie tulburată de afacerile de dragoste ale lui Manuel
Godoy. Ambasadorul, generalul Perignon, fu rechemat, pentru că se arătase prea blind față de Spania, și înlocuit cu*
cetățeanul Ferdinand-Pierre Guillemardet.
Rapoartele agenților spanioli din Paris asupra carierei de pînă acum a cetățeanului Guillemardet avură o penibilă rezo-
nanță în mijlocul seninei vacanțe de vară a Curții, la palatul din San Ildefonso. Guillemardet, un bărbat încă tînăr,
fusese medic într-un sat din apropierea Parisului ; departamentul Saone-et-Loire îl trimisese pe fanaticul republican în
Convenția Națională. La procesul împotriva lui Ludovic al XVI-lea, Guillemardet declarase :
— Ca judecător votez pentru pedeapsa cu moartea. Ca om politic votez de asemenea pentru pedeapsa cu moartea.
Votez, așadar, de două ori pentru pedeapsa cu moartea.
Numit comisar special pentru trei departamente din nordul Franței, hotărîse ca toate clădirile publice, numite „templu,
biserică sau capelă", să nu mai fie folosite în scopul superstiției, ci al binelui public. Și pe un asemenea bărbat, regicid
și ateu, îl trimitea acum Republica la San Ildefonso, pentru a forța expulzarea regaliștilor și încheierea alianței.
Cetățeanul Guillemardet sosi și se înfățișă mai întîi consiliului de miniștri spaniol. Era un bărbat prezentabil, corect,
arogant, ceremonios, înțepat. în orice caz, așa îl văzură miniștrii regelui catolic. El, la rîndul lui, raportă la Paris că
întreg cabinetul spaniol se compunea din patru imbecili conduși de un curcan.
Cînd cetățeanul Guillemardet intrase în serviciul Republicii, depusese, conform regulamentului, solemnul jurămînt:
„Jur credință sinceră Republicii și ură veșnică regilor". Ca trimis la Curtea regilor catolici însă, cu greu putea să arate
pe față ura lui împotriva acestor monarhi și ceruse Directoratului instrucțiuni asupra felului cum trebuia să se poarte. I
se dădu să înțeleagă că trebuia să se acomodeze în toate privințele ceremonialului spaniol al Curții, pentru ca să poată
susține cu mai multă energie pretențiile lui politice. Din cauza
258
acestor dîspozițiuni, noul cetățean ministru plenipotențiar trebui să se supună la diferite umiliri.
în primul rând trebui să înmîneze regelui catolic, în audiență solemnă, scrisoarea de acreditare și să se prezinte întregii
familii regale. In sala tronului, pe lingă perechea regală, fură convocați Infanții și infantele și regicidul trebui să sărute
respectuos mina, nu numai imbecilului de Carlos și mesalinei Maria Luisa, ci chiar și fiecărui imberb în parte. De altfel,
cel mai tînăr, micuțul Francisco de Paula, bastardul curcanului, alergă spre el și îl salută vesel: „Papa, Papa!"
De asemenea, Guillemardet fu foarte curînd obligat să închită 'sarcasmul ieftin al lui doh Manuel. Guillemardet rugase
într-o notă să nu fie numit „excelență", arătând că, în conformitate cu decretul Directoratului, funcționarii publici
trebuie să se adreseze unii altora cu cuvîntul „cetățene". Dar Manuel răspunse :
— Trebuie să comunic excelenței voastre că forma „dumneata" nu este întrebuințată în spaniolă. Forma uzuală pentru
•oameni de rînd este „dumneavoastră", pentru înaltele personalități, „excelența voastră". Cei care au cel mai înalt rang
își spun între ei „tu". Deoarece de acum înainte nu mai pot să vă spun „excelența voastră",, vă rog să^rni comunicați
dacă în raporturile cu excelența voastră pot să vă spun „tu".
Neplăcerile la care se supusese Guillemardet spre binele republicii fură slab compensate de recepția de gală pe care o
organiză regele pentru el.
Măriei Luisa îi plăcuse noul ambasador francez. Trăsăturile lui pronunțate, puțin întunecate exprimau mîndrie iar
uniforma bălțată, pompoasă, pe care o prescrisese de curînd Directoratul din Paris înalților funcționari ai Republicii, i
se potrivea. Arăta bine, în orice caz, considerabil mai bine decît uscățivul, bătrîiorul, jerpelitul Havre. Ea declară că e
important să se menajeze buna dispoziție a cetățeanului Guillemardet și că, pentru aceasta, va da în onoarea lui o masă
de gală. Această idee nu-i conveni Principelui' de la Paz. Pe de o parte prevedea tînguielile și reproșurile micuței
Genevieve, care avea să fie jignită de moarte, dacă ar permite Curții să acorde călăului regelui ei o astfel de cinste
neobișnuită, pe de altă parte îl necăjea și.pe el însuși faptul că dezgustătorul plebeu avea să fie sărbătorit în felul acesta.
îi arătă reginei că
17*
259
o asemenea distincțiune pentru gabacho însemna o totală capitulare în fața pretențiilor Republicii. Maria Luisa
cunoștea, motivele lui Manuel și se bucură de încurcătura în care-L punea.
— Nu te mai osteni de pomană, cheri, spuse ea prietenește. Mie îmi place cetățeanul Guillemardet.
Don Manuel propuse să fie invitat cel puțin și monsieur de Havre. Maria Luisa, prevăzând noile încurcături care aveau
să rezulte pentru Manuel, consimți surîzînd.
Cu ocazia mesei de gală, la San Ildefonso se desfășură un fast ca la Versailles cu zece ani înainte. în capul mesei ședea
însă, plin de măreție, plebeul regicid, iar reprezentantul regelui izgonit, în uniforma uzată, stătea departe, către coada
mesei, lîngă subțirica lui fiică. Bălțatul cetățean Guillemardet arunca priviri întunecate sărmanului regalist, care le
trecea cu vederea din demnitate înnăscută.
După masă regele și regina conversară c« oaspeții. Ca o cinstire plină de înțeles, se servise pentru cetățeanul Guille-
mardet un fel de mîncare populară, o olla podrida ; regelui îi plăcea această mîncare, care îi oferea un subiect binevenit
de conversație.
— Ce spuneți de mîncarea noastră națională, iubite marquis ? îl întrebă el jovial pe monsieur de Havre.
Acesta, căruia felul de mîncare extrem de suculent și plebeian de condimentat nu-i prea plăcuse, rosti cu trudă cîteva
cuvinte de laudă. Regele, care niciodată nu-1 putuse suferi pe afectaftul și nesăratul bătrân, îi întoarse spatele și se
adresă celuilalt ambasador :
•— Ei bine, excelență — îl întrebă el răsunător — cum găsiți mîncarea noastră națională ? Am servit-o în cinstea
dumneavoastră.
Și îi vorbi pe larg despre feluritele moduri în care se poate prepara o clasică olla podrida. Toată lumea era de acord în
ceea ce privea cele nouă feluri de legume și șapte substanțe aromatice, dar existau discuții dacă accentul trebuia pus pe
carnea de vită, berbec, găină, cîrnați de porc și slănină deopotrivă sau numai pe trei feluri de carne, și pe care anume.
— Eu personal — declară el — pun să se arunce înăuntru toate cele cinci feluri de carne. Cît mai multe și mai bine
amestecate. Și, cînd mănînc, reflectez ; aceasta este o alegorie
260
și reprezintă felul în care regele stă laolaltă cu toate straturile sociale.
Ambasadorul Guillemardet era măgulit că tiranul și tirana făceau atîtea eforturi pentru a-i fi pe plac. Dar îl revolta lipsa
de tact; fusese invitat împreună cu el și trădătorul regalist. Uită repede cinstea ce i se făcuse și se simți tot mai înver-
șunat din cauza afrontului primit. Se așeză și scrise, amintind și de pretențiile anterioare, o notă tăioasă, prin care cerea
cu expresii amenințătoare expulzarea imediată a refugiatelor francezi credincioși regelui.
Maria Luisa îl făcu atent în mod amabil pe don Manuel că tocmai invitarea lui Havre, propusă de el, poartă vina agra-
vării vechiului conflict. El fu încurcat și nu știu ce să răspundă. Tocmai de aceea, a ceda pretenției plebeului însemna
pentru el o înfrîngere înjositoare. Orice altceva era mai bine.
Plecă la Guillemardet în trăsura lui de gală, lăsîndu-se precedat de purtătorul Capului lui lanus.
li demonstră pe larg că a călca ospitalitatea o dată acordată este împotriva celor mai elementare reguli de politețe
■spaniolă.
— Dacă guvernul regelui catolic — spuse rece cetățeanul Guillemardet — ar tolera mai departe pe pămîntul Spaniei pe
trădătorii regaliști sau i-ar sprijini numai, atunci Republica va trebui să vadă în aceasta o atitudine ostilă.
Don Manuel se îngălbeni puțin, dar era pregătit.
— Se va da de înțeles în mod discret lui monsieur de Havre — răspunse el politicos — că ar scoate curtea spaniolă
dintr-o mare încurcătură, dacă, să spunem, pînă într-un an, ar pleca să-și caute suveranul care, după cît se știe, se află în
Germania.
— Republica — spuse foarte rece și încă mai amenințător Guillemardet — ar putea să vadă într-o asemenea măsură o
nouă amînare.
— Lăsați-mă, vă rog, excelență, să isprăvesc, îl întrerupse Principele de la Paz. Guvernul maiestății sale catolice,
pentru fa să nu trebuiască să compromită faima ospitalității sale, ar fi dispus să facă mari avansuri Republicii în alt
domeniu. Se ridică, decorațiile îi zdrăngăniră și anunță solemn : Sînt însărcinat să fac excelenței voastre, în numele
regelui meu, «următoarea declarație. în caz că excelența voastră vrea să ia
261
act de faptul că monsieur de Havre nu va părăsi țara pînă într-un an, regele catolic este gata ca pînă în două săptămîni
să încheie tratatul de alianță în forma în care Republica l-a propus în ultima ei notă diplomatică.
Astfel se ajunse să se încheie îndelung pregătita alianță defensivă și ofensivă între regele catolic șl Republica
Franceză,, una și indivizibilă; iar Coroana Spaniei își asumă pe deasupra răspunderea inevitabilului conflict cu Marea
Britanie care rezulta din aceasta.
Pregătirea de război fu Ordonată flotei și tuturor Porturilor. Apoi, într-un cadru sărbătoresc, în palatul San Ildefonso Fu
semnat și sigilat Tratatul care făcea pe Rege și Republica prieteni.
Și aliați. Lordul Saint
Helens insă, ministrul
Plenipotențiar al
Maiestății sale britanice,
își ceru pașaportul.
21
Goya rămase mal multe zile complet surd, închis în furia lui. își ieșea repede din fire, respingea furios încercările de
apropiere și se forța în fața altora să-și exagereze nebunia. Acum toți se purtau cu el ca Agustin își călcau încet, în vîr-
ful picioarelor ; știau că nu 'se lasă ajutat.
Alba ven'i să-l vadă. Servitorimea avea cel mai sever ordin să nu lase pe nimeni să intre la el. O primi Josefa. Ii vorbi
cu politețe distantă. Știa că această femeie și nu moartea copilului era vina prăbușirii lui Francho. Ii declară că don
Francisco nu va fi în stare mult timp, poate luni de zile, să lucreze și nici să apară în societate.
Zile de-a rândul, mai mult de o săptămână, Goya nu lăsă să pătrundă la el decît pe Josefa și pe Aigustin, dar și în fața
lor rămase plin de ură înăbușită.
262
Neobositul și harnicul Agustin, care în acest timp avea puține de făcut, își umplea ziua perfecționîndu-se în tehnica
gravurii. Gravorul în metal Jean-Baptiste Leprince inventase un procedeu de a multiplica desenele în peniță și laviu
prin tipar pe placă de aramă. Cît timp trăise, nu destăinuise secretul, dar după moartea lui, procedeul a fost făcut
cunoscut în Encyclopedie Methodique și acum sîrguinciosul Agustin Esteve își încerca forțele. Goya se uita adesea
cum lucrează, dar cu mintea absentă. Mai demult făcuse el însuși, fără prea mult succes însă, gravuri după Velazquez.
Agustin bănuia că noua tehnică ar putea să-1 incinte și pe maestru, totuși se feri cu prudență să-i vorbească. Nici
Francisco nu puse vreo întrebare, dar se întorcea mereu la masa lui Agustin și se uita cum lucra. Uneori venea pe la el
don Miguel. Prima oară nu scoase aproape nici o vorbă, mai tîrziu însă începu să vorbească în șoaptă cu Agustin. Nu
știau dacă Francisco putea să le urmărească convorbirea sau nu.
O dată însă, Goya nu ascunse că era atent. Lucrul acesta s-a întîmplat într-o zi cînd Miguel povesti că pictorul Jacques-
Louis David s-a alăturat noului regim. Agustin făcu la urmă observații ironice. El avusese întotdeauna impresia că
lucrările lui David, cu toată perfecțiunea lor formală, n-aveau adîn- cime, erau de suprafață ; nu-1 surprindea faptul că
David s-a lepădat de libertate, egalitate și fraternitate și s-a întors spre puterea stăpînitoare, spre oamenii de afaceri mari
burghezi. Goya rînji răutăcios. Așadar și Jacques-Louis David, republicanul model, idolul afrancesados-ilor, se dăduse
după vremuri. Și prietenii cereau ca el, Francisco, să devină revoluționar. „Dacă și aurul ruginește, ce să te mai aștepți
de la fier ?"
— Eu înțeleg — spuse el furios — că nu voia să ajungă pe eșafod. Dar ar fi fost mai clasic și mult mai consecvent cu el
însuși dacă s-ar fi lăsat ucis.
Goya se însenină pentru prima oară cînd sosi pe neașteptate Zapater, iubitul său prieten Martin. îi scrisese Josefa la
Zaragoza ; dar nici ea, nici Martin nu-1 lăsară pe Francisco să bănuie că venise numai din pricina lui.
în sfîrșit, iată unul căruia Francisco putea să-i vorbească fără rezervă de necazul, de mînia sa. îi povesti cum Cayetana îl
constrînsese să scornească minciuna privitoare la copilul care s-ar afla bolnav de moarte i căci cine alta decît ea, reaua,
263
ticăloasa, îi făcuse farmece ca să-i treacă prin minte aceasta idee ? Cum venise la el să-1 batjocorească după ce îi
ucisese copilul. Cum îi ceruse el socoteală și cum tăbărîse ea asupra lui cu cuvinte ordinare, ca o curvă care nu era
mulțumită cu plata. Și cum l-a năpădit furia și surzenia.
Martin îl asculta liniștit și atent, fumînd. Nu-i răspundea ; ochii lui șireți, prietenești priveau deasupra nasului gros, gîn-
ditori, compătimitori.
— Știu că mă iei drept smintit, zbieră Francisco. Toți mă socotesc nebun, merg în jurul meu încet, ca pe lîngă un om
furios. Nu sînt furios, se înfurie el. Mă jigniți. Și chiar dacă aș fi nebun, înseamnă că ea mi-a făcut farmece, că ea m-a
adus aici. Cînd a privit tabloul cu casa de nebuni, a spus : „îți vine să faci ca ei".
— Trebuie să-ți spun ceva, reîncepu Francisco ceva mai tîrziu. Și în timp ce mai înainte fusese aproape zgomotos,
acum se apropie de Martin și-i vorbi încet, misterios. încă nu sînt nebun, spuse el. Dar s-ar putea să ajung. Uneori,
destul de des, simt că mă cuprinde nebunia.
Martin Zapater era precaut și se abținea j totuși, numai prezența lui liniștită îl calma pe Francisco.
Cu puțin timp înainte ca Martin să trebuiască să se înapoieze la Zaragoza, sosi un mesaj de la bătrîna marquesa. Dona
Maria Antonia întreba dacă Goya avea acum timp să-i picteze cel' de al doilea portret despre care fusese vorba la
Piedrahita.
Față de Martin, care îl îndemnă să primească comanda, Goya se prefăcea că îi vine foarte greu. Dar, în fond, fu nu-
maidecît ferm hotărît să accepte. Poate că provocase comanda chiar Cayetana și dacă nu, în timp ce el lucra acolo,
poate o va aduce o întîmplare nefericită în casa marquesei. Ardea de mînie și de dorința de a o revedea. Nu-și dădea
seama ce va face apoi, dar trebuia să o revadă. Acceptă.
Recunoscu foarte curînd că dona Maria Antonia de Villa- branca bănuia mai mult decît îi convenea lui din ceea ce se
întîmplase între el și Cayetana. Uneori, cînd ea îl privea nestingherită, drept în față, cu ochii ei amabili și trufași, i se
părea că este gol și desculț. Regreta că luase comanda.
Cu toate acestea, lungea lucrul. Nu numai că se temea și spera că ar putea să vină Cayetana, dar acum, în prezența'
264
marquesei, înțelegea ceea ce mai înainte se sfiise să pătrundă, înțelegea tot ce era tulbure și misterios în viața și ființa
Cayetanei. în mînia lui, o numise stearpă. Oare așa era? Dacă ar fi adus pe lume vreun copil de la vreunul din bărbații
cu care se culca ar fi transmis ducele și marquesa numele de Villabranca și Alba bastardului ? Poate pentru evitarea
unor astfel de probleme recursese la ajutorul doctorului Peral sau a] Eufemiei sau poate al amîndurora. Poate așa se
explica intimitatea ei cu medicul. Goya înțelese, în timp ce picta la tabloul marquesei, că în casa Alba viața nu era așa
de simplă cum ar fi dorit-o.
De altfel nu izbutea să ducă portretul doriei Maria Antonia la bun sfîrșit. Niciodată pînă acum nu avusese nevoie de
atîtea schițe pentru un tablou și niciodată pînă acum nu i se întîmplase să-i pară atît de confuz un lucru pe care voia să-l
facă. Pe lîngă aceasta se simțea prost și cu auzul. Putea să citească ușor cuvintele numai de pe buzele acelora în a căror
prezență se simțea sigur. Din ceea ce spunea marquesa înțelegea puțin. De asemenea renunțase la nădejdea de a o
întîlni la ea pe Cayetana.
Martin se întorsese la Zaragoza. în schimb don Miguel se arăta din ce in ce mai des, și poate că își dădea seama, și fără
ca Francisco să vorbească mult, de grijile și încurcăturile lui. îi făcu o propunere pe care o înfățișă ca pe-o rugăminte ;
dar, în realitate, bunul prieten voia să-l ajute. Raporturile dintre don Manuel și ambasadorul Republicii franceze erau
acum, ca și mai înainte, reci. Prudența politică ar fi cerut ca cetățeanul Guillemardet să fie în bună dispoziție, dar Prin-
cipele de la Paz nu se putea reține să arate deschis plebeului, care îi pricinuise o înfrîngere personală, aversiunea lui.
Senor Bermudez, în ceea ce-1 privea, făcea totul pentru a-1 împăca pe importantul bărbat și folosea orice prilej pentru
a-i fi pe plac. Guillemardet se interesa de artă Î îl rodea faptul că cel mai mare pictor al Spaniei făcuse portretul
trimisului regalist Havre, și îi dădu de înțeles lui don Miguel că s-ar bucura dacă senor de Goya l-ar picta și pe el. Dacă
Francisco ar primi comanda, atunci ar face un serviciu cauzei liberalilor spanioli ; și probabil că și pentru el ar fi o
diversiune binevenită. Numai că ar trebui să înceapă îndată lucrul. Francezul
265
era nerăbdător, întărîtat, pentru că Manuel îl lăsa adesea șî cu plăcere să aștepte.
Francisco fu bucuros de acest pretext pentru a întrerupe lucrul la portretul marquesei. Ea, amabilă, nu-i primi scuzele.
Va putea, îl încuraja ea, să reînceapă lucrul oricînd va avea timp și plăcere.
Cu toată amabilitatea ei, Goya părăsi Palacio Villabranca în proastă dispoziție. îi era rușine de ea și de el însuși că nu
reușise să termine portretul. Așa ceva nu i se întîmplase niciodată și îl chinuia mereu gîndul acesta.
Cu atît mai multă rîvnă se apucă de noul tablou. Guillemardet, măgulit că Goya se conformase imediat invitației lui, se
arătă prietenos. Voia să fie pictat în uniformă, cu toate atributele funcției lui.
— Nu mă pictați pe mine, scumpe maestre — zise el
— pictați Republica. Republica — îi explică el cu gesturi mari
— în decursul anilor, a trecut prin diferite transformări. Desigur, cetățene Goya, ați auzit pînă acum despre
„dynamis" și despre „entelehia" lui Aristoteles, despre germenele, despre potențialul care sălășluiește de la început în
sînul tuturor lucrurilor și care tinde către realizarea lui. Tot așa Republica a devenit din ce în ce mai matură și mai
republicană și Ferdinand-Pierre Guillemardet se transformă din ce în ce mai mult în cetățeanul Guillemardet.
Francisco înțelese prea puțin din cuvintele umflate franțuzești. Dar se gîndi fugitiv la pictorul David și înțelese cît
trebuie să fi luptat și suferit regicidul și dărîmătorul de temple Guillemardet cînd și-a dat seama că republica îi scapă
din mîini poporului și e luată în primire de mari burghezi lacomi de afaceri. Vedea cum se ostenea Guillemardet să as-
cundă această transformare. în atitudinea ambasadorului vedea efortul permanent, încordat, în ochii lui o mîndrie
aproape nebună, și-și dădu seama că iluzia în care se refugia îl va purta din amăgire în amăgire.
A picta toate acestea era pentru el un lucru binevenit. Astfel, fără ca să-1 fi înțeles bine, Goya pictă exact ceea ce dorea
modelul. Pictă Republica victorioasă, pictă ce era grandios și ce era teatral la ea, prețiozitatea ei pompoasă, aproape
nebunească.
.266
Faptul că Francisco nu auzea dădea ochiului său o acuitate și mai mare. El compensa prin culoare lipsurile provenite
din neperceperea sunetului vocii. Pictă culorile Republicii așa cum nu mai fuseseră pictate niciodată pînă atunci, o beție
de albastru-alb-roșu.
Iată-1 pe Ferdinand Guillemardet, micul medic de plasă, acum ambasador al Republicii, una și indivizibilă, cel care a
condamnat la moarte de două ori pe regele Ludovic al XVI- lea și a constrîns monarhia spaniolă la relații de vasalitate
cu țara lui, iată-1, în uniforma de culoare albastră-negricioasă, într-o poză puțin bombastică, cu silueta aproape cu totul
din profil, cu capul însă întors complet spre privitor. în primul plan, foarte aproape de privitor, sclipește minerul săbiei
lui, strălucește legătura eșarfei. Pe masă și-a aruncat splendidul tricorn de ambasador, cu pana albastru-alb-roșie și
cocarda albastru-alb-roșie. O mînă strînge cu putere speteaza scaunului, cealaltă e rezemată puternic, cochet și cu mult
efect în șold. Toată lumina joacă însă pe fața lui. Buclele negre, tăiate scurt sint pieptănate peste fruntea lată, bine
formată, buzele sînt energic conturate, nasul iese în afară îndrăzneț. Are o figură prelungă, bine formată, inteligentă,
pătrunsă de importanță. Accesoriile, scaunul, masa, fața de masă cu ciucuri strălucesc slab, în tonuri galben-aurii,
albăstrii. Și toate aceste puternice disonanțe de culori se îmbină unele într-altele într-un tumult armonizat artistic.
La început, datorită unei proaste dispoziții, Goya pictase- mai trufașă, mai afectată fizionomia și ținuta ambasadorului,,
accentuînd și mai mult grandomania omului și a Republicii. Dar Miguel și Agustin îi vorbiră cu precauții despre
energia hotărîtă a lui Guillemardet și despre mărețele realizări ale Republicii. Și Goya îndulci atunci ceea ce putea să
provoace deriziune și întări ceea ce era hotărît și dîrz în el.
Ferdinand Guillemardet în Carne și oase sta în Fața Portretului cetățeanului Ferdinand Guillemardet. Se Privea unul pe
celălalt în ochi. Si, mișcat de măreția lui proprie Și a tării, ministrul
267
Plenipotențiar al Franței Spuse: „—Da, aceasta este Republica".
Francisco
Nu auzi precis cuvintele. Dar văzu ochii bărbatului, Văzu buzele mișcîndu-se Și în sinea lui auzi Marseilleza.
22
Epidemia care făcuse atîtea ravagii printre copiii din Madrid era pe punctul să dispară cînd se îmbolnăvi cel mai tînăr
fiu al donei Maria Luisa, infantele Francisco de Paula. Opt copii născuse Maria Luisa ; din cei șase care îi rămăseseră,
acest mic prinț îi era cel mai drag. Era blond roșcat și fără îndoială copilul lui don Manuel. Și acum, cel mai iubit fiu al
ei zăcea neajutorat în patul lui, luptînd din greu să respire, trăgînd să moară.
Bătrînul medic al curții, doctorul Vicente Piquer, prescrise gheață și comprese reci. Maria Luisa se întunecă la față și
chemă pe cel mai renumit și mai defăimat medic al Madridului, pe doctorul Joaquin Peral. Acesta ascultă atent și
politicos pe. bătrînul lui coleg și ordonă apoi astfel de măsuri, încît medicul curant rămase cu gura căscată de indignare.
Copilul se întremă, se însănătoși.
Dona Maria Luisa îl întrebă pe doctorul Peral dacă nu ar vrea să rămînă îngrijitorul sănătății micului infante, al ei și al
familiei.
Oferta reginei era o mare ispită. însemna că ar fi putut să aibă influență în orice chestiune, atît politică cît și personală,
însemna de asemenea că minunatele colecții de artă ale regelui Spaniei îi stăteau la dispoziție. Dar, dacă primea, îi
rămînea prea puțin timp liber pentru știința și pentru tablourile lui și trebuia să renunțe cu totul la intimitatea lui,
-568
plăcută și amară, cu Cayetana de Alba. Rugă așadar respectuos să i se dea un răgaz de gîndire.
Omul atît de senin și de liniștit de obicei se afla acuma în mare încurcătură. Dacă refuza, nu numai că respingea un
semn unic al norocului, ci își făcea și pe regină dușmană. Dar el nu voia s-o piardă pe duquesita lui.
Nimeni, nici ea însăși, nu o cunoștea pe Cayetana mai bine decît el. Cu un nerușinat sînge rece ea îi oferise corpul de
sute de ori spre consultare, îi încredințase grijile acestui corp, obținuse și acceptase ajutorul lui. Dar doctorul Peral, care
era atît de cultivat, știa că femeile din antichitatea romană nu procedaseră altfel cu învățații sclavi eleni pe care și-i
cumpărau ca asistenți și sfetnici medicali ; ele își lăsau frumoasele corpuri îngrijite de ei, totuși îndemînaticele mîini ale
îngrijitorilor nu erau pentru ele nimic altceva decît periile și micii bureți îmbibați cu ulei. Și chiar dacă duquesita îl trata
ca pe un prieten, sfetnic și amic intim, don Joaquin se îndoia adesea că ar însemna pentru ea mai mult decît un medic
sclav grec.
Doctorul Peral se considera un liber-cugetător de cea mai pură școală. Profesorii săi erau Lamettrie, Holbach, Hel-
vetius, și era profund convins că simțurile și gîndirea erau un produs al corpului, ca și urina și sudoarea. Anatomia
corpului omenesc era mereu aceeași, plăcerile simțurilor ră- mîneau neschimbate ; între senzațiile taurului care se
împerechează cu vaca și sentimentul lui Dante pentru Beatrice era doar o diferență de nuanțe și dacă iubirea se
socotește din principiu altceva decît pofta, aceasta se întîmplă numai din cauza superstiției idealizate. Doctorul Peral se
manifesta ca un hedonist materialist, declarînd că singurul sens al vieții era plăcerea și se numea cu satisfacție, după
modelul lui Ho- rațiu, „un purceluș din turma lui Epicur".
Numai în fața Cayetanei de Alba filozofia lui dădea greș. El își închipuia că dacă ar vrea cu tot dinadinsul, ar putea s-o
„aibă" pe duquesita lui. Dar, în chip ciudat, și în fond contrar convingerii lui, nu-i era de ajuns atîta. Voia de la, eâ mai
mult. El cunoștea criteriile după care își alegea bărbații, știa că pentru ea exista o singură conduită : sentimentul. Chiar
dacă nu dura poate decît o oră sau și mai puțin,, acest sentiment trebuia să corespundă întocmai j ea nu voia.
269
niciodată să aibă un bărbat oarecare, ci totdeauna numai pe unul anumit. Din nenorocire însă el nu era niciodată cel
dorit. Așa că ar fi fost o nebunie să refuze oferta donei Maria Luisa. Nici un semn al dragostei, oricît de mare, nu o va
dispune în favoarea lui pe capricioasa Cayetana și, dacă refuză acum, va da cu piciorul celei mai bune șanse a vieții lui.
Cu toate acestea știa : va refuza. Viața lui își pierdea sensul dacă nu respira mai departe în atmosfera Cayetanei, dacă nu
cerceta mai departe, și-n cea mai mare intimitate, capriciile de nepătruns ale corpului ei mlădios.
Povesti Cayetanei despre oferta Măriei Luisa; vorbea curgător, fără efort.
— Forțat de politețe — spuse el — am cerut timp de ^jîndit. Natural, voi refuza.
Ultimele săptămîni ale Cayetanei nu fuseseră bune. Ii lipsea amarnic Francisco, să mai piardă încă și pe Peral ar fi fost
greu de suportat. Vrăjmașa, italianca, își alesese bine timpul pentru începerea atacului. Dar se stăpîni. Pe un ton •de
conversație, ușor, ca și el, spuse :
— Dumneavoastră știți că eu mă bucur dacă rămîneți cu mine ; totuși, îmi place să cred că refuzul dumneavoastră nu se
va produce din cauza mea, și îl privi din plin, calm, rece, amabil, cu ochii metalici și sprîncenele ridicate.
Doctorul înțelese bine ce se petrecea acum cu Cayetana : se aștepta desigur să-i pretindă ca răsplată să se culce cu el.
Poate că ar fi acceptat ; dar el ar fi rămas străin de sîngele ei și ar fi pierdut-o pentru totdeauna.
Și ea spuse : „— Desigur, V-ati lămurit ; eu sînt ne- Recunoscătoare". „— Știu — Spuse liniștit Peral. — Dacă Nu
accept propunerea, D fac din motivele mele, nu Din cauza dumneavoastră.* „— Atunci este bine, don Joaquin*, spuse
ea și se Ridică ca un copil, Și sărută serios și ușor fruntea Celui care se înclina.
270
23
Cayetana trăia așa cum trăise întotdeauna. în jurul ei era un adevărat vîrtej, avea nenumărate întrevederi, era văzută la
teatru, la luptele de tauri, dădea și frecventa serate și păstra relații prietenești cu don Jose și cu marquesa.
Dar acum, în traiul comun al celor trei nobili se ivise o ușoară nervozitate.
Cînd marquesa îl logodise pe fiul ei Jose cu ultima și unica purtătoare a marelui și întunecatului nume Alba — amîndoi
erau aproape copii — nu voise să unească numai titlurile și bogățiile celor două familii, ea se simțise atrasă și de
personalitatea puternică, tenace și plăcută a Cayetanei, și sperase că viața firavă, fină a lui Jose se va înviora alături de
cea plină, bogată a fetei. Desigur, Cayetana fusese din cea mai fragedă vîrstă „chatoyanle", puțin excentrică^ bunicul ei
o educase după principiile lui Rousseau ; dar dona Mana Antonia socotise că, pînă la urmă, o Alba, indiferent de
educația primită, va avea desigur înțelegere pentru tradiție și bună-cuviință.
Dona Cayetana se dovedise, chiar în timpul capriciilor și fierbințelilor sîngelui ei, o femeie demnă. Ori de cîte ori se
încurcase în relații de dragoste, nu-i pusese pe marquesa și pe don Jose în fața grelei probleme, dacă trebuiau să re-
cunoască un bastard ca purtător al celui mai mare nume al Spaniei. Dimpotrivă, fără să vină la marquesa cu întrebări și
rugăminți penibile pentru sfaturi, ea găsise cu tact și bun simț mijlocul de a evita o asemenea situație.
Și acum deodată Cayetana își pierduse cumpătul. Ea, care se descurcase fără greutate în împrejurări cu mult mai grele,
fără a produce scandal.
Nimeni nu lua în nume de rău unei mari doamne dacă avea un cortejo. Nimeni nu lua în nume de rău ducesei de Alba
că își alesese drept cortejo pe pictorul Curții, Francisco de Goya. Dar felul în care, în ultimul timp, își arătase pasiunea
fusese puțin cuviincios. Iar acum", în loc să desfacă această prietenie într-un mod liniștit, treptat, o rupsese atît de
brusc, încît întrecea orice limită. întreg Madridul observă acum că era vorba de ceva mai mult decît un joc și-l
-compătimea surîzînd pe duce. Acum marquesa se vedea con-
271
strînsă să deschidă ochii și să înțeleagă cît de adîncă era această pasiune.
La fel simțea și ducele. Cayetana nu-1 amăgise niciodată și îi arătase camaraderie și deplină înțelegere sufletească, așa
că îi suportase resemnat capriciile. Acum, deodată, unul dintre capriciile ei se transformase într-o pasiune vie care-r
ofensa bunul simț și noblețea. Acest lucru îl tulbură și îl făcu, cu toată stăpînirea de sine, iritabil.
Această nervozitate provocă o hotărîre surprinzătoare, bogată în consecințe. De cînd lumea, el iubise mai presus de
orice muzica și suferise din cauza banalităților zgomotoase pe care le rostea regele, din cauza glumelor grosolane cu
care îl lua peste picior. Acum nu le mai putea suporta. într-o zi, după ce trebuise să asculte un quartet în care don Carlos
scîrțîise la prima vioară, declară mamei sale că stupiditatea brutală a regelui înăbușea în Spania toată muzica adevărată.
El nu mai putea suporta Curtea și Madridul. Va pleca în Italia și în Germania, pentru a-și limpezi urechile și inima.
Se temea că mama lui îl va sfătui să nu întreprindă călătoria. Fapt este că gîndul la oboseala pe care va trebui să o
suporte fiul ei într-o asemenea călătorie o neliniștea pe dona Marfa Antonia. Totuși, ea spera că variația și muzica îl vor
înviora ; înainte de toate însă — și aceasta și-o spuse în taină — o asemenea călătorie va rezolva de la sine problema
Cayetanei, care desigur, printre bărbații italieni și germani, îl va uita curînd pe pictorul din Madrid. Așadar, fără zăbavă
și cu energie, ea declară că ideea lui don Jose este bună.
Se hotărîră să pornească la drum foarte curînd.
— Eu socot — spuse don Jose — să călătorim în cea mai restrînsă societate, numai dumneavoastră, mamă, Cayetana și
cu mine ; vom lua cu noi puțină servitorime.
— Și pe doctorul Peral, firește, își dădu părerea marquesa.
— Pe doctor mai bine nu, răspunse don Jose. Marquesa ridică ochii.
— Socot — repetă don Jose amabil, totuși neobișnuit de hotărît — să nu-1 luăm pe Peral cu noi. E prea priceput în
muzică, declară el surîzînd, și aș voi să descopăr singur ceea ce îmi place.
272
Și marquesa zîmbi. Pricepea : ceea ce îi spunea Jose era numai pe jumătate adevărat Desigur, el voia să asculte, în
această călătorie, singur muzică ; înainte de toate însă, voia s-o aibă singur pe Cayetana, fără confidentul atîtor taine ale
ei.
— Bine, spuse ea, să-1 lăsăm pe don Joaquin aici.
Cînd don Jose îi comunică intenția lui, Cayetana fu penibil surprinsă. întrebă cu precauțiune dacă constituția lui
delicată va putea să suporte o călătorie atît de lungă și obositoare, și dacă n-ar fi mai înțelept să petreacă vara la Pie-
drahita sau la una din moșiile lor de la mare. Dar cel care îi răspundea era un Jose nou, un Jose plin de viață, conștient,
care tranșa obiecțiunile ei cu energie amabilă.
Totul în ea se împotrivea. Pentru ea nu exista nici o> altă viață în afară de Spania, și își amintea că atunci cînd* fusese
de două ori în Franța îi fusese dor de țară și stăruise- pentru o grabnică întoarcere: i se și păreau barbare numele de
orașe și de muzicanți germani pe care le pronunța don Jose. Chiar și Francisco va interpreta greșit această călătorie și
va presupune că ea părăsise Madridul numai pentru a-î chinui și nu-i va da niciodată ocazia să se explice, pierzîndu-I
astfel pentru totdeauna. Dacă nu l-ar urma în călătorie pe acest bărbat bolnăvicios, atunci va avea împotriva ei Curtea și
țara întreagă. Nu vedea nici o posibilitate să-i refuze lui don Jose compania ei.
Se adresă donei Maria Antonia. Marquesa îi arătase întotdeauna înțelegere ; trebuia să înțeleagă că ea nu putea să plece
acuma din Spania. îi arătă cît de vătămătoare putea să fie oboseala pentru don Jose și o rugă stăruitor să-1 abată de la
proiectul lui.
De data aceasta însă dona Maria Antonia nu înțelese. Dimpotrivă, Cayetanei îi fu dat să observe pe figura ei înțe-
legătoare, aproape binevoitoare, o ușoară ostilitate, și surîsul gurii ei mari cu buze subțiri nu era de loc prietenos.
Da, marquesa simțea un mic triumf răutăcios.
Ea trăise, știa ce este dragostea, înțelegea pasiunea Cayetanei, simțea stăruința rugăminții ei. Dar Jose era fiul ei, era tot
ce avea ea mai scump, îl iubea și-și dădea seama că nu va mai trăi mult și considera că această femeie trebuie să
18 - Goya 27J
aibă destul tact ca să-i ușureze ultimii ani. Trebuia să-și dea silința să-l amăgească cel puțin că ține la el.
— Nu împărtășesc îngrijorarea dumitale, dona Cayetana, spuse ea calmă și amabilă. îmi pun mare nădejde în bine-
facerea acestei călătorii pentru don Jose.
La aceeași oră ducele comunica doctorului Peral că va pleca pentru mai mult timp în străinătate. Peral fu consternat. îl
îndepărta Cayetana pe duce ? Voia să rămînă singură ? Prevăzător, întrebă dacă alteța sa nu se temea de oboselile
voiajului. Don Jose răspunse într-o doară, arătînd că nădăjduiește să se simtă înviorat între oameni noi și sub influența
noii muzici. Peral, mereu șovăind — neștiind dacă duqiiesita ;îl va însoți — îl întrebă dacă dorește să-l întovărășească.
Ducele, cu aceeași ușurință, neobișnuită, aproape copilărească, -răspunse că îi mulțumește, dar nu ar vrea să se răsfețe
și va ancerca să se descurce și fără el.
Doctorul Peral se duse imediat la ducesă. Ea nu aflase Ca pe el nu voiau să-l ia și-și ascundea cu multă trudă penibila
ei, surprindere. Amîndoi stăteau încurcați. O întrebă dacă hotărîrea ei de a-1 însoți pe duce era definitivă." Ea nu răs-
punse, făcu un gest vag, resemnat, aproape desperat și pentru prima dată i se întîmplă să vadă în ochii ei o adîncă în-
tristare, implorarea unui ajutor. Niciodată, această femeie, cea mai independentă și mai mîndră dintre nobilele Spaniei,
chiar cînd avusese mare nevoie de ajutorul lui, nu-1 lăsase să vadă o astfel de tulburare. încercă o satisfacție ușoară,
întunecată, la gîndul că ducesa Cayetana de Alba îi încredința lui singur, acuma, întreaga ei neputință. Doar două clipe
dură strigătul de ajutor pe fața ei. Dar în aceste momente i se păru că între ei se stabilește o înțelegere mult mai
profundă decît înainte.
Pregătirile pentru călătorie fură începute. Cînd persoane de rangul lui Alba și Villabranca voiau să călătorească chiar cu
cel mai mic cortege, se impuneau multe pregătiri.
Și fugeau, și nădușeau Intendenți și curieri, Trimiși, servitori, croitori, Subrete. Miniștri plenipotențiari ai Bavariei,
Austriei, Parmei,
274
Mode’nei; Toscanei Aveau de lucru, scriau, Trimiteau solii. Căci cu Zel neobișnuit ducele îi silea la grabă ; Era
nerăbdător să înceapă repede, cît Mai repede posibil. Această călătorie.
24
Călătoria nu începu. în timpul pregătirilor, ducele se plînse de o ciudată slăbiciune. Mai întîi se amînă călătoria, apoi se
renunță la eă.
Don Jose fusese întotdeauna bolnăvicios. Acuma însă, oboseala îl paraliza într-atît, încît de-abia se putea mișca.
Băuturile înviorătoare nu-i ajutau. Medicii nu erau în stare să explice oboseala adîncă, permanentă.
Don Jose își petrecea cea mai mare parte a timpului ghemuit într-un fotoliu, înfășurat într-un halat larg, slab, cu ochii
închiși, într-o dureroasă istovire. Cînd îi deschidea, ochii păreau și mai mari pe fața tot mai suptă. Trăsăturile i se
înăspreau, deveneau severe, pline de suferință. Oricine, vedea cum îi scădea vitalitatea.
Față de dona Cayetana avea o atitudine rece, liniștită, politicoasă, trufașă. Aceeași rezervă politicoasă, distantă i-o arătă
și marquesa. Dona Maria Antonia devenise acuma, cînd suferea ca și fiul ei, liniștită și senină. Prin nici un cuvînt nu
lăsa să se înțeleagă că atribuia ultimelor evenimente pieirea fiului ei; dar Cayetana își dădea seama că în dona Marfa
Antonia nu va mai avea niciodată o prietenă.
Cînd sfîrșitul se apropie și deveni evident, don Jose dori să fie transportat la Palacio Villabranca. Pînă acum nu îngă-
duise să fie culcat în pat, acum nu mai refuză acest lucru, înconjurat de mama lui, de fratele lui Luis, de cumnata lui
18'
275
Maria Tomasa, zăcea acolo, obosit de măreție și de demnitate. Cayetana se simțea ca o străină.
în anticamerele din Palacio Liria și din Palacio Villa- branca erau expuse liste, și vizitatorii care întrebau de starea
sănătății prea ilustrului bolnav se înscriau în ele. Lume multă se strînsese pe străzile înconjurătoare și discuta. Don Jose
era unul dintre primii trei nobili ai imperiului, bărbatul Albei ; tot orașul se ocupa de el. Se zicea că fusese mereu
bolnăvicios și nu avusese niciodată perspectiva de a ajunge la adînci bătrîneți, dar acest sfîrșit brusc era totuși surprin-
zător. Se spunea că mîini interesate ar fi contribuit la slăbirea și oboseala lui ciudată ; i se dase o otravă care lucrează
încet. Zvonuri de acest fe] își luau repede zborul în Madrid și erau crezute din toată inima. Cel mai vestit Alba,
mareșalul, și regele său, evlaviosul și întunecatul Filip al II-lea, socotiseră că este în interesul statului și e plăcut lui
Dumnezeu să înlăture în liniște și în chip eficace anumiți dușmani, și pe atunci multe personalități de seamă ale
peninsulei pieriseră într-un mod misterios. Se mai spunea de asemenea că don Jose devenise incomod Albei; oare nu
erau multiplele ei relații de dragoste subiectul de conversație al imperiului ?
Sfîrșitul veni ziua-n amiaza mare. Preotul rosti prescrisele rugăciuni latinești, lamentația și iertarea și oferi muri-
bundului crucifixul. Don Jose nu trecea drept un om evlavios, părea și acum preocupat de altceva, poate că asculta
muzică ; dar, cu tot efortul vizibil, el sărută crucifixul, după cum se cuvenea, politicos și cucernic. Apoi, preotul luă din
ceașca de aur vată și ulei, și mirui ochii, nasul, buzele, mîi- nile și picioarele muribundului.
îndată după moartea lui don Jose începu pregătirea de doliu, după ceremonialul riguros prescris. îl sulemeniră, călugări
franciscani îl îmbrăcară în hainele ordinului lor. Camera în care murise fu căptușită cu damasc negru și la -marginile
patului fură puse trei altare, cu crucifixuri străvechi, prețioase, din tezaurul familiei Alba și Villabranca și pe altare
ardeau, în sfeșnice de aur, luminări înalte. Astfel zăcea grav și sever defunctul don Jose Alvarez de Toledo, al treispre-
zecelea duce de Berwick și Alba, aț unsprezecelea marques de Villabranca.
276
Patriarhul celor două Indii își făcu apariția, regele trimisese corul Curții ca să-i cînte prohodul. La serviciul divin asistă
familia, reprezentantul regelui și reginei, nobilii cei mai înalți, prietenii cei mai apropiați. Cîntăreții și muzicanții nu
conteneau, mortul fusese un amator de artă. Distinșii musafiri stăteau cu fețe rigide, demne, așa cum prescria datina.
Dona Maria Antonia, cu figura încremenită, sta în genunchi, două dintre doamne însă plîngeau tare, așa cum buna-
cuviință nu o îngăduia. Una era dona Maria Tomasa, cea mai bună prietenă a cumnatului ei. De cîte ori făceau muzică
împreună simțise cum răzbătea sufletul prin demnitatea și rezerva lui. Cealaltă era micuța, nevoiașa Genevieve de
Havre. în cîțeva săptămîni avea să părăsească țara aceasta întunecată, în care i .se întîmplase ceva înspăimîntător : se
supusese dorinței tatălui ei și se sacrificase pentru crinii Franței poftelor animalice ale lui don Manuel. Avusese puține
zile fericite pe această peninsulă și printre ele le socotea și pe acelea în care i se permisese să facă muzică cu bărbatul
amabil și bine crescut care zăcea acum în sicriu.
Mai tîrziu fu îngăduit mulțimii să treacă prin fața mortului și în tot cursul nopții se făcură slujbe la cele trei altare.
Apoi mortul fu așezat într-un sicriu îmbrăcat cu catifea neagră și țintuit cu cuie și chenare de aur ; acest sicriu, la rîndul
lui, fu închis într-altul de bronz, împodobit artistic. Așa fu dus mortul la Toledo, pentru ca acolo, conform obiceiului, să
fie înmormîntat în cavoul familiei ducilor de Alba.
în sfînta catedrală străveche îl așteptau aproape toți nobilii de primul rang, ca și alți numeroși nobili, reprezentantul
regelui și cel al reginei, care erau și de data aceasta de față, și în sfîrșit arhiepiscopul de Toledo, ca și adunarea de cano-
nici ai catedralei.
în mijlocul catedralei fusese înălțat un catafalc impunător, de-a dreapta și de-a stînga cu douăsprezece candelabre uriașe
de argint cu nenumărate luminări. Acolo fu așezat sicriul. Apoi se ținu serviciul funebru solemn, fastuos, după
prescripțiile hotărîte pentru primii-nobili ai imperiului. Clopotele sunau, se desfășura întreaga pompă a bisericii stră-
vechi de mai bine de unsprezece secole. Apoi, don Jose de
277
'Alba y Villabranca fu coborît in cripta catedralei, alături de vechii duci de Alba.
Titlurile acestora
Le purta acum singură Dona Cayetana. Blazonul străvechi Al familiei de Villa- Brancâ fu adus insă Ceremonios din
Casa mortului în casa Fratelui. Și acesta, Don Luis Maria Se numi din acest moment Marques de Villabranca, purtînd al
Doisprezecelea titlu nobiliar Și așteptînd ca după moartea Cumnatei sale, Cayetana, Să se poată numi și Duce de Alba.
25
In Palacio Villabranca, membrii intimi ai familiei primiră vizitele de condoleanță ale prietenilor și cunoscuților.
Veni și Goya. Altfel ar fi fost o gravă ofensă.
El auzise că familia Alba se pregătea să facă o călătorie în străinătate'. Fusese convins că hotărîrea fusese luată numai
pentru că ducesa de Alba voia să-i arate că nu-i pasă de el. Aflase apoi despre îmbolnăvirea mortală a ducelui și despre
zvonurile care arătau că n-ar fi la mijloc lucru curat. Natural, acestea erau flecăreli absurde, care se risipeau în fata
judecății lui. Dâr, cu sau fără voia lui, aceste zvonuri, care nu mai conteneau, îi pricinuiau pe lîngă teamă și repulsie o
ușoară bucurie. De la cearta aceea nechibzuită nu o mai văzuse pe Cayetana. Tulburat și cu sufletul răscolit ca
niciodată, veni la Palacio Villabranca.
Oglinzile și tablourile marelui salon erau acoperite. Pe scaune joase.. în negru, stăteau îndoliații. Erau patru la nu
278
măr : marquesa, dona Cayetana, fratele mortului, don Luis Maria, și soția lui.
Goya, așa cum cerea obiceiul, luă mai întîi loc în tăcere. Ședea liniștit și grav, dar în el era o adevărată învolburare de
frînturi de gînduri apăsătoare și de sentimente năvalnice. Sigur, Cayetana era nevinovată de moartea ducelui, zvonurile
erau neghioabe. Deși chiar neghioabe nu puteau fi. Totdeauna se ascunde un adevăr în ceea ce spune poporul și
Cayetana nu era străină de această boală subită, enigmatică, distrugătoare. Dacă don Jose murise din pricina lui, era
înspăimîntător. Ba era o fericire. „Mîna pătată de sînge și creierul inteligent se moștenesc din neam în neam" se gîndi el
la vorbele vechiului proverb. Și acea teamă și atracție care, amestecate în mod straniu, emanau din numele Alba puse-
seră stăpînire pe el, acolo, în salonul posomorit.
Se sculă, păși înaintea bătrînei marquesa, se înclină și exprimă cu vocea stinsă cuvintele obișnuite de condoleanță, care
nu spun nimic. Dona Maria Antonia asculta cu figura concentrată. Dar în spatele acestei măști a reținerii, ochiul lui
ager de pictor întrezări ceva sălbatic și neînduplecat, ne- maiîntîlnit încă pe această figură. Și mai observă dintr-o dată și
altceva, înspăimîntător. Scaunele îndoliaților nu erau prea depărtate unele de altele, dacă era între ele un metru : dar
distanța dintre scaunul marquesei și acela al Cayetanei părea atît de mare, de parcă s-ar fi aflat fiecare la celălalt capăt
al pămîntului. Atît era de nemărginită ostilitatea mută, reținută totuși, dintre cele două femei.
Acum Goya ajunse în dreptul Cayetanei și se înclină adînc, foarte politicos. Ducesa ridică ochii și, văzută de sus, fața ei
fardată în alb apărea foarte mică din veșmintele cernite, voalul îi era tras pe frunte pînă la sprîncene, iar gîtul învelit
pînă la bărbie.
Buzele lui exprimară cuvintele cuvenite de condoleanță. în sinea lui gîndea altfel: „Vrăjitoareo, asasino, corupătoa- reo,
nobilo, fiecăruia i-aduci nenorocire. Pentru ce mi-ai onjo- rît mie copilul ? Dar bărbatul de ce ți l-ai ucis ? Vai mie, că
ți-am căzut în brațe. Dar acum te-am cunoscut bine de tot și acum te văd pentru ultima dată. Niciodată nu te voi mai
vedea, niciodată nu voi mai veni la tine. Nu vreau, am jurat aceasta și mă voi ține de cuvînt." Dar în timp ce gîndea ast
279
fel știa că ,va rămîne înlănțuit de ea tot restul vieții sale. Șl în același timp, cu ură și desperare tresărea in el o bucurie
sălbatică, vulgară, triumfătoare, gîndind că el o cunoscuse și altfel decît în înfățișarea în care stătea acum în fața lui. își
evocă imaginea trupului ei mic, gol, cum tresărea în îmbrățișare. își închipuia cum va fringe din nou în brațele lui pe
această mîndră, inaccesibilă nobilă, cum va mușcă buzele acestei făpturi trufașe, pînă se va topi, iar ochii ei ticăloși și
batjocoritori se vor împăienjeni și se vor închide. Nu o va mai dezmierda, nu-i va spune nici un cuvînt mîngîietor, de
admirație, o va trata ca pe cea din urmă tîrfă.
Așa gîndea și simțea, în timp ce exprima frazele solemne de compătimire și de mîngîiere. Ochii lui însă se cufundau
poruncitor în ai ei. Prinsese, îngrămădise, păstrase în acești ochi atît de multă viață omenească, încît celălalt, adeseori
surprins de privirea lui, se preda privitorului, cercetătorului. Voia să vadă, voia să afle ce se petrecea în acest craniu
mic, nerușinat, drăgălaș, mîndru și autoritar.
Ea îl privea fix, politicos și indiferent, cum se cădea față de ceilalți din salon. Dar Goya bănuia că și în dosul frunții
sulemenite a Cayetanei se îngrămădeau de fapt gîhduri sălbatice, pe care nici ea nu și le putea lămuri.
Pînă acum, ducesa aproape că nu ascultase cînd îi povestea Eufemia de flecărelile mulțimii în legătură cu moartea lui
Jose. De abia acum însă, cînd privi la fața voit liniștită a lui Goya, la ochii lui scrutători, pricepu că nu numai plebea
credea zvonul. îl disprețul pe Francisco dar se și bucură că o credea capabilă de asasinat. Triumfa la gîndul că, deși
dezgustat și îngrozit, nu izbutea să se desprindă de ea. Emoționată, îi exprimă cuvinte de mulțumire, lipsite de impor-
tanță.
El se îndepărtă cuprins de mînie neputincioasă. O credea capabilă de tot răul din lume, își spunea că la mijloc era o
nebunie, știa că o va crede mereu capabilă de orice și, de asemenea, că i-o va spune chiar fără să vrea.
Cîteva zile mai tîrziu, dona Eufemia veni în atelierul lui și îi transmise știrea că în acea seară, dona Cayetana va veni la
el; să ia măsuri să nu se întîlnească cu nimeni.
280
De-abia putu să răspundă de emoție. își propuse cu dîr- zenie să nu vorbească nici despre ceea ce se petrecuse între ei,
nici despre moartea lui don Jose.
Ea veni, îmbrobodită pînă peste cap. Nu-și spuseră nimic, nici măcar cuvinte de salut. își scoase voalul i paloarea caldă
a feței ei nefardate avea străluciri mate, cenușii. O îmbrățișă brutal și o trînti pe pat.
Nici după aceea nu vorbiră mult timp nimic. El uitase cu desăvîrșire tot ce-i spusese la ultima lor întrevedere, și își
amintea vag ce gîndise în sala de doliu din Palacio Villabranca. Nu știa decît atît: că se întîmplase cu totul altfel decît
își închipuise, și că, în fond, suferise o înfrîngere. Dar o înfrîngere extrem de plăcută ; se simțea istovit și fericit.
După cîteva clipe — sau poate ore — ea spuse :
— Știusem dinainte că o să am unele plictiseli ciudate. Imediat după ce am fost la teatru, la „înșelătorul înșelat",
Brigida a venit din nou la mine, îți amintești, subreta moartă, și mi-a spus că voi avea unele plictiseli. Nu mi-a spus
nimic precis, totul era neclar. Ea poate să fie foarte limpede, cînd vrea, dar uneori, cînd îi arde de glume, rămîne
Confuză. Oricum, nu am fost surprinsă de cele petrecute.
Vorbea cu vocea ei ușoară, aspră, foarte limpede.
„Plictiseli I" Certurile groaznice dintre ei, evenimentele din jurul morții lui don Jose erau pentru ea „plictiseli". Ea se
lepăda de orice vină, arunca totul în seama destinului. „Plictiseli" ! Deodată îl cuprinse din nou gîndurile rele, pe care le
țesuse în jurul ei în sala de doliu a Casei Villabranca. O vedea din nou pe bătrîna marquesa stînd departe, parcă spre a
se feri de mirosul ușor de sînge. Chiar de la început, de cînd aflase aceste lucruri, își dădea seama că erau absurdități, că
erau împotriva oricărei rațiuni. Totuși flecăreala poporului, flecăreala din circiuma doriei Rosalia, era mai tare decît
rațiunea lui. „Poți să crezi fără teamă despre fiecare tot ce e mai rău, fiindcă nu vei greși." Ea vorbi mai departe :
— Și plictiselile încă nu s-au terminat. Nu ne vom putea vedea decît rareori, trebuie să fiu acum îndoit de prevăzătoare.
Oamenii sînt schimbători. Sau te aclamă cu strigăte de bucurie, fără să știi de ce, sau te urăsc și te blestemă, fără să știi
de ce.
28t
„Sîngele vrea să iasă la lumină — gîndi el — va trebui să vorbească, vrînd, nevrînd. Dar orice ar spune nu o cred. Fie
că spune c-a făcut-o sau nu, tot nu o cred. Căci nu există femeie care să poată minți ca ea, singură nu știe ce e adevărat
și ce e minciună."
— Chiar și tu știi lucrurile astea, și ai vorbit adesea despre ele, continuă ea, tot liniștită și calmă. Demonii răi pîndesc
pe fiecare, pretutindeni, și cînd unul reușește, atunci se năpustesc asupra lui. Dacă nu aș fi Alba, poate că ar veni cu
adevărat Sfîntul Oficiu și mi-ar face proces de vrăjitorie. Nu mi-ai spus chiar tu să mă feresc de Inchiziție, Francho ?
„Nu vorbi !“, își porunci el. „Nu mă amestec în nici o discuție. Mi-am jurat." în timpul acesta însă spuse :
— Cel mai înțelept lucru ar fi desigur să-1 expediezi pe Peral. Dacă doctorul nu va mai fi văzut la tine, în curînd va
înceta orice zvon.
Cayetana se depărtă de el și se așeză mai sus. Astfel, pe jumătate culcată, sprijinită în coate, ședea, goală, în noianul de
păr negru, și îl privea. Erau culcați alături, trup lingă trup, dar ce se petrecea în sufletul ei nu era de priceput. Goya
evident că ar fi dorit ca ea să se simtă vinovată. Dar Cayetana nu dădea nici un semn că ar încerca vreun sentiment de
vină. Dacă, îngrijindu-1 pe dog Jose, Peral făcuse ceva pentru ca să împiedice călătoria, nu o făcuse pentru a o ajuta, ci
numai pentru că don Jose, prin această nesăbuită călătorie, voise să-1 lipsească mult timp de prezența ei. Iar atunci cînd
don Joaquin refuzase funcțiunea de medic de Curte, declarase în mod categoric că nu o face din cauza Cayetanei, ci din
interese proprii. Cu cît înțelegea mai bine don Joaquin felul ei de-a fi decît Francisco, cu cît era mai mîndru ! Ea nu
voia să fie obligată nimănui, nu putea suporta nici o subordonare. Doctorul înțelegea acest lucru, și nu făcu nici cea mai
mică aluzie la faptul că s-ar putea ca, datorită acestor zvonuri stupide, să se fi născut între ei o nouă legătură. El trecea
netulburat prin viesparul cutezătoarelor șoapte și al curiozității murdare.
Se simțea înstrăinată, era înfiorată de ignoranța lui Francho. Prin faptul că era un artist, el ar fi trebuit să le aparțină lor,
nobililor, și de cele mai multe ori se și simțea așa, privea de sus, peste tot ce e comun. Apoi, deodată re-
282
cădea și devenea mic la suflet și grosolan ca un catîrgiu. Ce-și închipuia el acum ? Dacă Joaquin o făcuse, trebuia ea
oare să-1 părăsească în primejdie ? Se simți foarte departe de Francisco. Dar în momentul următor rîse de ea însăși.
Goya era un majo, de fapt asta iubea în el, un majo trebuia să fie gelos, un majo devenea ordinar cînd era gelos.
— E păcat, Francho, că-1 urăști pe don Joaquin, spuse ea. Eu cred că el nu te urăște pe tine, și este cel mai inteligent
bărbat pe care îl cunosc. De aceea Inchiziția pretinde că este evreu de origine, și că zi și noapte nu se gîndește decît la
pumnal și la otravă. El este în adevăr foarte înțelept. Și curajos. Păcat că îl urăști.
Goya se mînie tare pe el însuși. încă o dată socotise totul greșit. Cayetana nu se lăsa de nimic înduplecată și ar fi trebuit
să-și dea în sfîrșit seama de acest lucru. Ea făcea ce voia, vorbea și se culca cu cine voia. O mai mare neghiobie decît să
încerce s-o despartă de Peral nici nu putea să facă.
De data aceasta renunță să mai discute și se despărțiră în pace.
In săptămînile următoare se văzură des. Nu vorbiră nici de marea lor ceartă, nici de moartea lui don Jose. Prin ceea ce
nu-și spuneau, prietenia lor devenea mai întunecată, mai sălbatică, mai primejdioasă.
In acest timp el lucra mult. Agustin îi reproșa însă că lucrează numai cu mîna și cu ochiul, fără să pună suflet. Agustin
deveni din nou îmbufnat, gîlcevitor, și Francisco ii răspundea cu insulte răutăcioase.
în sinea lui admitea că Agustin avea dreptate. Deseori îi venea în minte, chinuindu-1, imaginea acelui portret neter-
minat al bătrînei marquesa. Ardea de dorința de a isprăvi tabloul.
Se informă la doria Maria Antonia dacă ar voi să-i acorde încă două sau trei ședințe pentru desăvîrșirea portretului.
Marquesa îi răspunse prin intendentul ei că mulți ani de acum înainte nu va avea timp j și, alăturat, se găsea un mandat
de plată cu suma convenită ca onorar pentru portretul terminat.
Cînd citi scrisoarea se simți ca pălmuit. Niciodată nu l-ar fi putut jigni marquesa în așa fel, dacă n-ar fi fost convinsă de
vina Cayetanei și de complicitatea lui.
283
Și Cayetana, Întotdeauna stăpînă pe sine, se îngălbeni cînd îi povesti întimplarea.
Cîteva zile mai tîrziu fură făcute cunoscute donațiile și darurile pe care ducesa de Alba, cu ocazia morții soțului ei, le
împărțea asociațiilor și persoanelor particulare. Doctorul don Joaquin Peral primi din Galeria Palatului Liria „Sfînta
familie" a lui Rafael.
Dintre maeștrii tuturor timpurilor, Rafael Sanzio era acela pe care spaniolii îl prețuiau cel mai mult, și acest tablou ro-
tund al Sfintei Familii trecea drept una dintre cele mai minunate opere de artă pe care le poseda Peninsula Iberică. Un
duce de Alba, pe cînd fusese viceregele Neapolului, răpise din Nocera splendida icoană și de atunci ducii de Alba
considerau acest tablou cea mai frumoasă operă de artă din colecția lor. Această Fecioară a lui Rafael era patroana
doamnelor casei, Dacă dorla Cayetana făcea medicului suspect un asemenea cadou, cu adevărat regesc, lăsînd să se
vadă că era oarecum un legat al soțului ei, atunci era limpede pentru oricine că ea se așeza cu întreaga ei ființă în fața
lui, ca un scut. Dacă el era vinovat, atunci era și ea.
Cînd Miguel și Agustin îi povestiră de noul, monstruosul act al Cayetanei, Goya își porunci : „Rămîi liniștit". El simți
cum se apropia uriașul și temutul val roșu și negru ca să-l asurzească. Se încordă cu toată puterea voinței. înainte de a-1
ajunge, valul se sparse : putea să audă acum ce povesteau ceilalți. Se uită înapoi la Fecioara din Atocha și se închină.
Prin faptul că dăruise atît de nerușinat icoana care era patroana ei, femeia provoca cerul. Ea provoca pe marquesa, pe
regină, Inchiziția, întreaga țară. Din toate cîte făcuse, gestul de acum era cel mai nesocotit, cel mai trufaș, cel mai
prostesc, cel mai măreț.
Simțea acuma o nesfîrșită teamă pentru amîndoi. Nu era laș, se spunea că e viteaz, dar știa ce este frica. își amintea cum
deseori, în circiumă, îl studiase pe torero-ul Pedro Romero, cînd el se credea neobservat, și cît de des văzuse teama din
sufletul curajosului bărbat, în ochii, în jurul gurii lui, în fiecare părticică a corpului. Și cît de des trebuise el însuși Bă-și
stăpînească frica. Primejdia pîndea pe oricine, din fiecare ungher, din fiecare colț. Pisica, atunci cînd mănîncă, se uită
împrejur, necontenit, pentru ca să nu o surprindă vreun
284
dușman. Cîte se puteau învăța de la ea ! Dacă nu te păzești, ești pierdut. Frica e necesară dacă vrei să treci prin viață,
dacă vrei să rămîi deasupra.
Ea însă, Cayetana, Era născută pe acea înălțime Unde erai liber, superb și Nebunește de liber de teama Care lega și
chinuia pe toți Acei ce nu erau născuți pe acea înălțime. Și el simțea O nesfîrșită admirație și o pizmuia Pentru că era
așa cum era, Așa de smintită și așa de Curajoasă. Și propria Iui Inimă îi părea sărăcăcioasă Și strimtă față de Sălbăticia
libertății acestei femei. Ura acum și mai Adine decît înainte pe Odiosul medic, don Joaquin Și simțea încă și mai adine
ca Altădată că niciodată Nu va izbuti să scape de Această femeie*
26
Pînă acum, locuitorii Madridului o consideraseră pe ducesa de Alba un copil răsfățat, demn de a fi iubit, și oriunde se
arăta, pe stradă, Ia teatru, la luptele de tauri, era sărbătorită, pentru că ea, o doamnă atît de mare, se purta ca o maja
înfrățită cu poporul. Acum, însă, după ce dăruise Fecioara lui Rafael, o operă de artă atît de scumpă și de sfîntă,
bărbatului care era ucigașul soțului ei, se produse o bruscă schimbare de opinie. Acum era stimată la fel ca străina, ca
italianca, acum deveni nobila care, bazîndu-se pe privilegiile ei, își permitea orice nerușinare. Acum nu mai era nici o
în
285
doială că doctorul Peral al ei omorîse cu ajutorul necroman- ției pe sărmanul duce de tînăr și se aștepta ca Sfîntul
Oficiu să facă lumină și dreptate in această afacere.
— Cine ar fi crezut-o capabilă pe dona Cayetana de așa ceva, chârie1 spuse don Manuel în timp ce juca cărți cu Pepa.
în ce situație s-a pus pentru prietenul nostru Francisco ! Asta spune multe. Ce n'est pas ane bagatelle, ca ’.
Și Pepa simțea o anumită admirație față de Alba. îi impunea felul în care își mărturisea public și semeț iubirea. își privi
cărțile, se gîndi un răstimp, jucă.
— Purtarea doamnei va fi cu adevărat măreață cînd își va lua cu demnitate asupră-și urmările — zise ea — căci îmi pot
permite să presupun că veți ordona o anchetă împotriva ducesei și a medicului.
Nu era în intenția lui don Manuel să pornească o astfel de acțiune. Ar fi fost imprudent ; căci, după toate probabilitățile,
ceilalți nobili ar fi apărat-o pe Alba. Era treaba donei Maria Luisa, dacă voia sau nu să pornească împotriva vrăjmașei
ei. El nu voia să se amestece. își jucă cartea, lăsă pe Pepa să cîștige și nu răspunse.
Dar gîndul la Alba nu-i da pace. Cutezătorul gest al donării tabloului de Rafael era o nouă dovadă de imensa trufie a
familiei Alba. Pe de altă parte, tocmai acuma aveau puține motive să se poarte astffl. Soarta le dăduse grele lovituri.
Bărbatul care-i refuzase tutuirea zăcea acum sub pămînt și plăcută nu era nici situația donei Cayetana. Ea respira de-
sigur greu în mirosul de sînge care plutea acum în jurul ei. Se simțea tentat să încerce dacă Alba mai era și acum tot atît
de afectată, înțepată și arogantă.
Deosebita preocupare pentru artele plastice trecea drept o datorie și un privilegiu al nobililor, și o ocupație de pre-
dilecție a acestora era să facă schimb de capodopere. în special, în timpul doliului, ei se dedicau îngrijrii tezaurelor de
artă pentru ca astfel să alunge mai ușor ceremonioasa plictiseală.
Manuel se prezentă la dona Cayetana. Deplînse încă o dată nenorocirea care o lovise. Ajunse imediat la scopul vizitei.
Propriile lui colecții de artă erau slabe în maeștri ita-
1
Asta nu-i un fleac I
286
lieni j sfătuitorii lui, don Miguel și abatele don Diego, din nenorocire absent acum, împărtășiseră această părere. In
schimb erau bogate în spanioli de primul rang. Poate că doria Cayetana ar putea să-i cedeze unul sau altul din italienii
ei pentru un Greco sau un Velazquez. Don Manuel ședea picior peste picior și ochii mici ai figurii lui drăguțe, puțin
greoaie, o măsurau de sus în jos cu satisfacția îndrăzneață a celui obișnuit să învingă.
Alba răspunse că îi repugnă să „schimbe" tablouri, deși după toate probabilitățile n-ar face rău ; căci ea are prieteni care
au multă pricepere în artă, ca medicul ei curant, doctorul Peral spre exemplu și pictorul Curții, don Francisco de Goya.
Totuși, la drept vorbind ea nu e o colecționară, ea se bucură pur și simplu de tablourile ei, și nici nu-și poate închipui că
ar urma „sfaturi" indiferent de la cine ar veni ele.
— Dar ar fi o plăcere pentru mine, încheie ea amabil, să vă pot trimite, din galeriile mele, unul sau altul din maeștrii
italieni, iar în cazul cînd vreodată ar trebui să am nevoie de im serviciu, vă voi permite să vă revanșați.
Se simți umilit, ti dăduse să înțeleagă că el, cel venit de jos, nu are voie, chiar ca protector al artelor, să se poarte ca un
nobil. Se arătase trufașă într-o situație în care ar fi avut toate motivele să-i solicite bunăvoința. Poate că, totuși, n-ar fi
rău să dea de înțeles Inchiziției că guvernul n-ar avea nimic împotriva unei acțiuni împotriva doctorului Peral.
Chiar înainte de a se fi hotărît la această acțiune, avu o satisfacție.
Doria Maria Luisa, după moartea suspectă a lui don Jose, cumpănise dacă trebuia să o pedepsească pe Alba și cu ea pe
medicul care refuzase atît de îndrăzneț generoasa ei ofertă. Considerațiuni politice o împiedicaseră. Războiul cu Anglia
mergea prost, trebuia să se pretindă din ce în ce mai multe contribuții de război de la nobilii care mormăiau ; în aseme-
nea împrejurări, nobilimea ar fi considerat drept o provocare dacă regina arăta în mod public dizgrația ei unei doamne
de rangul Albei. Acum însă, deoarece dăruirea tabloului de Rafael stîrni și indignarea nobililor, putea, fără să-i fie
teamă de represalii, să o pună la punct pe nerușinată. Dona Maria :Luisa o invită pe văduva ducesă de Alba să se
prezinte la -Aranjuez, unde se găsea Curtea în vremea aceea.
287
O primi în biroul ei, o cameră veselă, luminoasă. Pereții erau acoperiți cu damasc alb și scaunele erau îmbrăcate în
același material. Masa de scris era un cadou al lui Ludovic al XVI-lea, mort în chip atît de îngrozitor ; o făcuse vestitul
Pluvinet din cel mai rar mahon, Dupin o împodobise cu cele mai alese sculpturi și decedatul rege confecționase
personal incuietoarea artistică. La această masă de lucru deci, îmbrăcată luxos, de vară, ședea regina, față în față cu
Cayetana, care era în doliu mare. Amîndouă doamnele beau limonada de la gheață.
— Am fost o dată obligată, iubită prietenă, să vă recomand — spuse Maria Luisa — să aveți grijă de a evita zvonurile
în jurul dumneavoastră. Din nenorocire ați nesocotit sfatul meu matern și nu v-ați făcut nici o grijă în legătură cu
zvonurile sălbatice care în mod fatal trebuiau să se nască în urma generozității nesăbuite pe care ați arătat-o medicului
dumneavoastră.
Cayetana o privea drept în față cu mirare și nevinovăție.
— Natural, cel mai simplu lucru ar fi — continuă Maria Luisa — să se ordone ca doctorul Peral să fie supus unei an-
chete severe. Dacă l-am rugat pe rege să renunțe la o asemenea anchetă am făcut-o numai pentru dumneavoastră, dona
Cayetana. Adică — să fiu sinceră — nu de dumneavoastră personal îmi pasă, ci de aceia care vor purta după
dumneavoastră numele de Alba.
— Nu pricep nici un cuvînt, madame — răspunse Cayetana — dar înțeleg ca mi-am atras mînia maiestății voastre.
Regina, ca și cînd cealaltă n-ar fi vorbit, continuă :
— în mod evident, dumneavoastră, draga mea, nu sînteți dispusă sau nu sînteți în stare să apărați acest nume nobil așa
cum v-ar porunci datoria. De aceea trebuie să vă ajut.
— Nu vă rog să-mi dați acest ajutor, maiestate — spuse Alba — nu-1 doresc.
— Aveți întotdeauna pregătit un răspuns, dona Cayetana, replică regina, dar, vedeți dumneavoastră, ultimul cuvînt îl
am eu.
își pusese la o parte paharul cu limonadă și se jucă cu pana de scris care putea să transforme cuvintele ei într-un ordin
în fața căruia nu se putea cîrti:
288
‘— Așadar — declară ea — fie că doriți sau nu, vă voi apăra de noi zvonuri. Vă sfătuiesc — încheie ea — să vă țineți
cîtva timp departe de Madrid. Pe durata doliului, completă ea.
— Pe durata doliului I
Din momentul în care fusese poftită la Aranjuez, Cayetana se așteptase că va fi exilată. Dar că acest surghiun urma să
dureze trei ani — căci atîta dura doliul văduvei pentru un nobil de primul rang — nu se așteptase. Trei ani fără Madrid I
Trei ani fără Francho I
Doiia Maria Luisa, jucîndu-se încă cu pana purtătoare de destin, o observa, cu gura întredeschisă, încît i se vedeau
dinții strălucitori de diamant. Pentru moment Cayetana se schimbă la față, dar imediat se stăpîni, așa că regina cu greu
îi observă consternarea.
— Aveți timp trei săptămini, draga mea, ca să vă faceți pregătirile, spuse Maria Luisa, bucurîndu-se într-atîta de tri-
umful ei, încît vocea îi suna aproape prietenos.
Alba, în aparență pe deplin liniștită, se ridică, se înclină adînc, îngenunchind și pronunță formula„Mulțumesc ma-
iestății voastre pentru grijă", și, după cum cerea protocolul, îi sărută mina ; era o mină bine îngrijită, cărnoasă, aproape
ca de copil, plină de inele. -i
Cayetana îi comunică lui Francisco ceea ce i se întâmplase.
— Vedeți, am avut dreptate, încheie ea cu veselie forțată. Nu e italianca chiar atît de mărinimoasă cum ați pictat-o.
Goya era consternat. Cayetana exilată I Cayetana plecată din Madrid I Acest eveniment trebuia să schimbe întreaga lui
viață. Desigur, se așepta s-o însoțească în exil. Trebuia să fie Incîntător să fii împreună cu Cayetana la una din moșiile
ei, fără agitația Curții, fără zgomotul Madridului, fără nenumărații ochi iscoditori dimprejur. Dar el era pictor al
regelui, era președintele Academiei și putea, dacă putea, să plece numai pe foarte scurt timp din Madrid. Era încurcat.
Și în nedumerirea lui, în așteptarea soartei, în calculele sale se amesteca mîndria ascunsă că pînă la urmă el fusese acela
care intervenise în destinul acestei nobile trufașe.
încă înainte ca el să ajungă la o concluzie, Cayetana vorbi mai departe :
— Găsesc că are și partea sa bună să trăiești cu desăvîr*
19 — Ooy»
289
șire independent. Să știi că bîrfelile Madridului te ajung abia după ce au fost uitate.
In sfîrșit trebui să spună și el ceva :
— Unde veți pleca ? întrebă prostește.
— înainte de toate voi rămîne aici, răspunse Cayetana, și cum el privea încremenit, declară : Vreau să o constrîng să
facă uz de pana ei. Trebuie să-mi trigiită un decret regal. De abia cînd voi primi Carta Orden voi pleca.
El se hotărî.
— Pot să vă însoțesc, Cayetana ? întrebă stîngaci, mîn- dru de curajul lui. își și făcuse socoteala, cu șiretenia lui țără-
nească, că boala de urechi îi oferea un bun pretext pentru a prezenta o cerere de concediu.
— Desigur că veniți cu mine I strigă ea voioasă.
El jubila :
— Minunat. Desigur că doria Maria Luisa nu s-a gîndit că ne face un serviciu.
Numai că Maria Luisa se gîndise. La cererea de concediu a lui Goya răspunse primul-șambelan comunicîndu-i că dom-
nul președinte al Academiei este rugat să-și amîne concediul. Regele intenționa să-i dea o comandă mai mare. Urma să
vină la Aranjuez, unde maiestățile lor vor discuta cu el totul amănunțit.
Cînd auzi aceasta, Cayetana Se îngălbeni. „— Cățea ticăloasă 1* izbucni ea. Dar Imediat îi reveni judecata. „— Pentru
o lună — spuse ea — Pentru două, poate să Te țină. Prin urmare, Vii, mai tîrziu. Și Noi avem, din păcate, Spre norocul
nostru, foarte Mult timp. Vino curînd I Lucrează bine I Fă-o Atît de asemănătoare, pe Cît este posibil I Da — încheie
Ea surîzînd, răutăcios — Fă-o întocmai Pe maja.ta neagră.*
27
Sosit la Aranjuez, Goya fu condus imediat la regele Carlos.
Monarhul era în compania celor doi copii mai mici ai iui, infantele Francisco de Paula și infanta Maria Isabel, și se
amuza punînd o corabie, o jucărie, să plutească pe canalul La Ria. Era limpede că regele se bucura de jucărie mai mult
decît copiii.
— Uitați-vă, don Francisco — strigă el venind în întîm- pinarea pictorului — este o copie exactă a fregatei mele San-
tisima Trinidad I Fregata ar trebui acum să patruleze în Marea Chinei de Sud, aproape de insulele mele Filipine. Firește
insă că, așa cum stau lucrurile astăzi, nu mai avem nici o siguranță ; englezii ăștia parcă s-au aliat cu dracul. Dar cu
mîndra noastră fregată de aici, totul a mers bine. Am condus-o în jurul întregii Isla prin Tajo și canal. Rămîneți cu noi și
luați parte la joc, îl invită pe Goya. După ce, în sfîrșit, îi trimise pe copii, se plimbă prin grădină cu pictorul său.
Francisco îl urmă la o jumătate de pas pe bărbatul gras și voinic care mergea greoi. Aleile erau nesfîrșit de lungi,
crengile copacilor înalți formau un acoperămînt de frunze întins, boltit, prin care pătrundea puțin soare. Iată despre ce
este vorba, scumpul meu — îi explică regele — și de ce m-am gîndit la dumneavoastră. Din întîmplare în această
frumoasă lună mai, toți cei care-mi sînt dragi se află aici la Aranjuez. Și mi-a venit o idee, Trebuie să ne pictați, don
Francisco, pe toți împreună, intr-un tablou.
Goya auzea bine în această zi și regele avea o voce sonoră. Cu toate acestea crezu că auzise greșit. Căci, ceea ce licărea
în fața lui, ceea ce spunea regele, era un noroc unic, ca în povești, și se temea că ar putea să piară dacă ar întinde prea
repede mîna să-1 apuce.
Rareori era dispus un rege să pozeze unui pictor împreună cu întreaga lui familie. Persoanele de viță regală aveau
puțină răbdare și cînd dispunea unul de timp liber, era celălalt ocupat. Numai maeștrilor peste măsură de onorați le-a
fost dat să execute asemenea tablouri, cu grupuri de persoane și, de la Miguel van Loo încoace, nici unul n-o mai
făcuse.
291
— M-am gîndit — spuse don Carlos mai departe — să faceți ceva frumos, intim și totuși demn, așa ca în tabloul lui
Filip al IV-lea, unde mica infantă primește paharul cu apă și unul din băieți dă o lovitură de picior cîinelui. Sau, ca în
tabloul bunicului meu, Filip al V-lea, unde toți stau atît de degajat. Aș putea, spre exemplu, să compar ceasornicele
mele sau să cînt la vioară. Regina să citească, iar cei mai tineri să se joace de-a prinselea. Toți se ocupă cu ceva plăcut,
avînd totuși o anumită demnitate. înțelegeți, don Francisco ?
Don Francisco înțelegea. Dar nu astfel își închipuia el un tablou de gen. Era însă prudent, nu voia să-și compromită
minunata șansă. Răspunse respectuos regelui și-i mulțumi pentru încrederea și pentru extraordinara distincțiune cu care
a fost onorat. Rugă să i se acorde un răstimp de una sau două zile, după trecerea cărora va face propuneri maiestății
sale.
— Aprobat, scumpul meu, răspunse Carlos. Nu sînt niciodată grăbit și cu atît mai puțin la Aranjuez. Dacă vă vine o
idee, înștiințați-ne, pe dona Maria și pe mine.
Sociabilul Goya evită lumea în ziua aceea și chiar în următoarea. Cufundat în el însuși, aproape transportat de norocul
lui, neauzind chemări sau nevoind să le audă, trecea prin castelul luminos, vesel și sărbătoresc din Aranjuez, se plimba
încet de jur împrejur prin minunatele grădini, pe sub frunzarele boltite din Calle de Alhambra și Caile de los Embajado-
res, pe dinaintea podurilor și podețelor, grotelor și jocurilor de apă.
Ceva „intim" nu, maiestatea sa va renunța la această dorință. „Familia lui Filip al V-lea“ a lui van Loo cu gruparea
artificială a personajelor era teatru ridicol, înscenare ne- roadă, și el nu se va coborî la așa ceva. Și „Doamnele de
onoare" ale lui Velazquez — desigur un tablou pînă la care pictura spaniolă nu se mai ridicase — era o operă pe care
Goya o admira. Dar ea îi rămînea ciudat de străină, cu voioșia ei înghețată. Ca întotdeauna, el nu voia să se ia la între-
cere cu nici unul dintre ei, nici cu marele Velâzquez și cu atît mai puțin cu măruntul van Loo. Voia să se ia la întrecere
numai cu sine însuși; tabloul lui trebuia să fie de Francisca Goya, de nimeni altul.
A doua zi vedea încă neclar și foarte depărtat ceea ce voia să facă. Dar nu îndrăznea să se apropie mai mult, îi era
292
teamă ca totul să nu dispară. Văzînd, gîndind, visînd la ceea ce era vag, ceea ce plutea în depărtare, se culcă, adormi.
In dimineața următoare, cînd se deșteptă, știa deslușit ce avea de făcut. Vedea totul in fața lui, palpabil. Se anunță la
maiestățile lor. Le explică ideea lui, vorbind mai mult spre dona Maria Luisa, decît spre don Carlos. I-ar reuși mult mai
bine redarea regilor catolici, spuse el modest, dacă ar avea voie să accentueze reprezentativul, neobișnuita demnitate
care radiază din maiestățile lor. El s-ar teme de acele atitudini voit degajate, care ar putea să facă să se creadă că este
vorba nu de regi, ci numai de persoane nobile sau chiar burgheze. De aceea ar propune respectuos maiestăților lor să-i
poruflbească să mențină tabloul de familie plănuit pe-o linie reprezentativă. Membrii familiei regale trebuiau să stea
întocmai așa cum erau prin grația lui Dumnezeu, ca regi și ca infanți. Trebuiau să apară simpli, în toată strălucirea lor.
Don Carlos era dezamăgit. Renunța cu greu la ideea de a se vedea pe pînză cu ceasurile în mină, și cu vioara pe masă.
Poate că nu era destul de maiestuos pentru un rege să pozeze atît de comod, dar acest lucru se putea justifica prin aceea
că un monarh se înfățișa în cercul familiei ca un particular. Pe de altă parte, propunerea pictorului său de Curte făcea să
răsară în el din nou și mai puternic o idee care în ultimele săptămîni îl preocupase deseori. Din Paris sosiseră comuni-
cări confidențiale, care arătau că acolo se pregătea o conspirație regalistă și Manuel îi dăduse de înțeles că s-ar putea,
dacă mișcarea ar fi sprijinită cu iscusință, ca poporul francez să-i ofere lui don Carlos, ca șef al Bourbonilor, și coroana
Franței. „Yo el Rey de las Espanas y de Francia" gîndi el. Dacă va sta în mijlocul alor săi, în uniformă mîndră, cu pan-
glici și decorații scînteietoare, cu corpul său robust și cu capul său demn, și se va gîndi cu ardoare: „Yo el Rey", atunci
pictorul Curții va fi cu siguranță în stare să reflecte aceasta pe pînză.
— Ideea dumneavoastră nu mi se pare rea, declară el.
Goya respiră ușurat. Regina înțelesese imediat sensul cuvintelor pictorului ei de Curte. Ea era o figură reprezentativă,
așa o mai și pictase Goya, iar în mijlocul alor ei va avea un aer de două ori mai reprezentativ. Dar nu privea oare Goya
lucrurile puțin prea simplu ?.
293
— Cum vedeți acest lucru, don Francisco ? întrebă nu fără bunăvoință, totuși cu îndoială încă. Toți într-un rînd ? Oare
>u-i prea monoton ?
— Dacă voiți, senora, să-mi faceți favoarea de a mă lăsa să încerc, atunci cred că vă voi mulțumi pe deplin, răspunse
Goya.
Se căzu de acord ca regele și întreaga familie să se adune în ziua următoare în galeria verde, toți în ținută de gală, și- să
stabilească definitiv felul în care don Francisco va picta tabloul „Familia lui Carlos al IV-lea”.
A^loua zi se prezentară deci în galeria verde toți Bour- bonii spanioli, bătrîni și tineri ; ba încă o doamnă de onoare
ținea ceremonios și precaut un sugaci princiar, care, evident, trebuia să apară și el în tablou. Stăpînii ședeau sau stăteau
în picioare în lumina strălucitoare a salonului cu ferestre mari. Cei doi infanți mai tineri, Isabel cea de doisprezece ani
și Francisco de Paula, de șase ani, se fugăreau unul pe altul. Hainele de gală pe care le purtau cu toții făceau un efect
ciudat în lumina dimineții. De-a lungul pereților se strînsese mult alai. Era gălăgie și în același timp stinghereală. O
astfel de adunare nu era prevăzută în codul de ceremonii.
Doiia Maria Luisa luă inițiativa.
— lată-ne, don Francisco, spuse ea. Faceți-ne un tablou frumos.
Goya se apucă de lucru. în mijloc, între cei doi infanți, între cel de doisprezece și cel de șase ani, o așeză pe regină Î la
stînga ei, în primul plan, plantă pe voluminosul don Carlos. Grupul acesta rezulta de la sine. Și aranjarea celuilalt grup
era simplă. O așeză pe frumoasa infantă Maria Luisa, cu suga- ciul ei ne care doamna de onoare i-1 predase făcînd o
reverență pînă la pămînt, iar la dreapta ei, pe bărbatul său, prințul moștenitor de Parma, un domn înalt, care se potrivea
bine în acel loc. Legătura dintre acest grup și centrul compoziției o făcea, pașnic, bătrînul infante don Antonio Pascual,
fratele regelui, care semăna cu el în chip caraghios ; ceilalți trei Bourboni umpleau bine partea stîngă a tabloului :
moștenitorul tronului, don Fernando, un tînăr de șaisprezece ani cu o figură inexpresivă, dar destul de drăguță, fratele
său mai tînăr, don Carlos, și mătușa lor, sora cea mai în vîrstă a regelui, nespus de urîta dona Maria Josefa. Era o
compoziție
294
copilăros de simplă, și Goya prevedea că va fi socotită cam sungace ; era însă cea mai potrivită pentru scopurile lui.
— Stai puțin I porunci regele. Mai sînt două infante care lipsesc, și îi explică lui Goya, care era surprins: Infanta cea
mai în vîrstă, prințesa domnitoare de Portugalia, și napolitana, viitoarea soție a prințului moștenitor.
— Poruncește maiestatea voastră — întrebă Goya — să pictez aceste altețe regale după tablouri, sau după descrieri î
— Faceți cum voiți, spuse regele. Important este că ele trebuie să apară în tablou.
Acum interveni însă don Fernando, prințul de Asturia, prințul moștenitor.
— Nu știu — declară el răutăcios, cu vocea lui pițigăiată, în schimbare — dacă se cade ca eu să stau în colț. In definitiv
sînt prințul de Asturia. De ce trebuie ca mititelul — și arătă spre cel de șase ani — să stea în mijloc și eu în colț ?
Goya, răbdător, scuzîndu-se, adresîndu-se mai mult regelui decît prințului, răspunse :
— Socoteam că din punct de vedere artistic între maiestățile lor regele și regina să nu stea un infante înalt, ci unul mic,
pentru ca prin aceasta statura maiestăților lor să iasă pe deplin în relief.
— Eu nu înțeleg — bombăni don Fernando — de ce nu poate fi păstrată demnitatea mea.
Regele declară:
— Pentru că ești așa de înalt.
. Și Maria Luisa ordonă sever :
— Tăceți, don Fernando !
Goya păși puțin înapoi și îi contemplă pe Bourbonii care stăteau unul lîngă altul.
— Mi-aș putea permite să rog maiestățile și altețele regale — spuse el după un răstimp — să meargă într-un alt salon ?
Am nevoie de lumină din partea stingă — explică el — foarte multă lumină, care să cadă de sus, din stînga spre
dreapta.
Maria Luisa pricepu Imediat.
— Să mergem în „Salonul Ariadnei*, propuse ea. Cred că acolo veți găsi ce vă trebuie, don Francisco.
Cu gălăgie și tropăit, porni strălucitoarea ceată prin palat) înainte pășea voluminosul rege și gătita regină, în urma lor,
'295
infanții bătrîni și urîți și tinerii drăguți; cortegiul era încheiat de domnii și doamnele din suită. Așa merseră prin săli și
coridoare către „Salonul Ariadnei". Acolo, lumina cădea direct, din stînga, de la înălțime, venea pieziș, puternică, așa
cum îi trebuia lui Goya, și uriașele tablouri de pe pereți cu scene mitologice dispăreau în semiobscuritate.
Aici își luară locurile regele, regina și prinții, și în fața lor, Goya. El îi examina, ochii lui îi înregistra, îi sorbea cu o
lăcomie neînfrînată. Privi critic, pătrunzător, precis, se uită fix mult timp. în salon era o tăcere încremenită, și suita
găsea că ceea ce se petrecea acolo, anume ca un supus să privească atît de fix pe regele lui și familia acesteia, era ne-
cuviincios, cutezător, revoltător și că așa ceva n-ar fi trebuit să se întîmple. Pe deasupra, Goya — nici el nu ar fi putut
spune de ce — contra obiceiului, purta bluza de lucru.
Și acuma mai și vorbi:
— Aș avea încă două rugăminți. Dacă alteța sa regală, micul infante, ar putea să poarte un roșu luminos, ar fi mai bine
puse în evidență atît maiestățile voastre, cît și însăși alteța sa regală. Apoi ar fi în interesul taboului dacă alteța sa
regală, domnul principe moștenitor, n-ar purta roșu, ci un albastru deschis.
— Acest roșu este identic cu acela al uniformei mele de general, protestă energic don Fernando, este culoarea mea
preferată.
— Vei purta albastru, spuse sec regina.
Don Carlos spuse împăciuitor :
— In schimb poți, dacă don Francisco n-are nimic împotrivă, să porți mai multe decorații și panglici, chiar Lina de Aur.
— Alteța sa regală domnul prinț moștenitor — spuse împăciuitor Francisco — va sta cu totul în lumină. Decorațiile și
panglicile vor scînteia deosebit de strălucitor.
Lucrînd repede, desenă schița pe o placă de lemn. Apoi declară că va trebui să-i invite încă la cîteva ședințe, singuri sau
în grupuri mici. De toți împreună nu va mai avea nevoie decît o singură dată, pentru o ultimă mare schiță de culoare.
—
— Se aprobă, spuse regele.
296
Nici în noaptea aceea, Goya nu dormi bine. Nu, nu va picta o anecdotă pocită ca van Loo, și nimeni să nu cuteze să
spună că ceea ce-i este permis lui Velazquez nu-i este îngăduit lui Goya. „Velâzquez este mare și mort — gîndi el
aproape triumfător — și acuma sînt alte timpuri Î eu trăiesc și nu sînt chiar atît de prost pictor. * Și în întuneric, cu o
adincă bucurie, vedea deslușit ce voia să picteze, culorile care contrastau și pe care le va constrînge să se acorde, în-
treaga armonie sclipitoare, scînteietoare, iar în mijlocul acestei străluciri fantastice, figurile limpezi și luminate din plin.
încă înainte de a trece la schițele individuale, fu chemat de către intendentul regelui, camerierul marquâs de Ariza.
Acesta îl primi în prezența vistiernicului don Rodrigo Soler.
— Am de făcut domnului pictor al Curții cîteva comunicări, declară marques-ul j vorbea politicos, privind în gol, fără
să se uite la Francisco.
— Deși se poate considera că alteța sa doiia Maria Antonia, prințesa moștenitoare a Neapolului, este logodnica alteței
sale regale principele moștenitor don Fernando, tratativele dintre înaltele părți contractante nefiind pe deplin încheiate,
mai sînt încă posibile schimbări. De aceea s-ar recomanda ca domnul pictor al Curții să dea înaltei logodnice trăsături
puțin nedefinite, întrucîtva anonime, așa încît, în cazul altor dispozițiuni, figura reprezentată de domnul pictor al Curții
să poată fi întrupată de către o altă înaltă doamnă. Sînt oare înțeles de domnul pictor al Curții ?
— Da, excelență, răspunse Goya.
— Mai departe, se precizează — continuă marquâs-ul de Ariza — că numărul personalităților princiare care urmează a
fi reprezentate, inclusiv viitorul prinț moștenitor de Parma, mă gîndesc la sugaci, și socotind și pe înaltele infante
absente, se urcă la treisprezece. Este de la sine înțeles că înaltele personalități care vor figura in tablou sînt mai presus
de orice prejudecăți; nu tot astfel sînt însă și eventualii privitori ai tabloului. Drept urmare s-a făcut propunerea ca
domnul pictor al Curții, așa cum s-a mai întîmplat în tablouri anterioare de acest gen, să se așeze el însuși în tablou, na-
tural în mod discret. Sînt oare înțeles de domnul pictor al Curții ?
Goya răspunse sec :
29T
— Cred că da, excelență. S-a ordonat să mă pictez în tablou, în umbră.
— Se mulțumește domnului pictor al Curții, răspunse marques-ul. Domnul pictor al Curții a înțeles.
Goya fierbea. Se gîndea cum se reprezentase Velazquez în tabloul lui „Familia regală", mare, în chip firesc, fără
aroganță, nicidecum însă în umbră și apoi regele Filip, cu propria-i mînă, pictase pe pieptul lui Velazquez Crucea-
Santiago. El, Francisco, se va picta în umbră, dar foarte vizibil și regele lui îl va răsplăti de asemenea din belșug, cu
mai puțin charme, probabil, decît don Filipe pe Velăzquez, dar îl va numi în sfîrșit prim-pictor : după ce i-a dat această
comandă mare, grea, nu mai era nici o îndoială în această privință. își va merita titlul.
— Ar mai rămîne de lămurit chestiunea onorariului, spuse politicos don Rodrigo Soler, vistiernicul. In Francisco se
trezi de îndată întreaga avariție țărănească și ciuli urechile. Uneori, adică în cazuri asemănătoare, se oferea un onorar
scăzut, presupunînd că pictorul se va simți despăgubit prin onoarea ce i se făcea.
— Socoteam la început — declară Francisco prudent — că s-ar fi putut să mă limitez doar la o executcfre sumară a
portretelor diferitelor înalte personalități, prin schițe am ajuns însă la concluzia că și portretele individuale va trebui să
le execut pînă în cele mai mici amănunte. Vor fi vreo patru portrete-grupuri mai mici și zece portrete individuale. '
Marques de Ariza stătea mut, distant și plin de trufie.
— S-a hotărît — spuse vistiernicul Soler — ca onorariul dumneavoastră să nu fie apreciat după timpul folosit. Dim-
potrivă, tabloul dumneavoastră va fi onorat potrivit cu numărul înaltelor personalități pictate. Noi vă vom plăti pentru
capetele maiestăților și ale copiilor lor cîte 2000 de reali, pentru capetele celorlalți membri ai familiei regale, cîte 1000.
Goya se întrebă dacă vor fi onorate și capetele infantelor absente, cel al sugaciului, și al lui propriu ; dar nu zise nimic.
Zîmbi în taină. Rău nu era nicidecum onorariul. Obișnuia să urce prețurile cînd cel care comanda portretul voia să-i
picteze și mîinile. De data aceasta nu fusese însă vorba de mîini. Stabilise din capul locului în planul lui să picteze nu
298
mai foarte puține mîini, cel mult patru, șase. Nu, onorariul nu era necorespunzător, chiar dacă nu erau onorate decît
zece capete.
începu să lucreze încă în aceeași zi, în atelierul provizoriu care i se aranjase în salonul Ariadnei.
Putea să pună aici în lumina corespunzătoare în care va sta tabloul de familie pe fiecare model în parte. Execută
schițele pînă în cel mai mic amănunt. Pictă pe don Luis, principele moștenitor de Parma, demn, tînăr, destul de drăguț,
cam prostuț. Pictă pe amabila, simpatica dar insignifianta infantă Maria Luisa cu sugaciul ei. Pictă pe bătrîna infantă
dona Maria Luisa. Deși hotărît s-o picteze doar sumar, între siluetele întregi ale prințului moștenitor și înaltei lui logod-
nice anonime, pierdu pentru schiță două dimineți întregi : urîțenia înspăimîntătoare a bătrînei infante îl fascină.
Un model deosebit de supus fu regele. Stătea foarte drept și scotea în afară pieptul și pîntecele peste care lucea panglica
alb-albastră a ordinului Carol, strălucea panglica roșie a ordinului, Christus de Portugalia, sclipea Lîna de aur ; peste
catifeaua brun-castanie a hainei strălucea mată garnitura cenușie și fulgera minerul săbiei. Purtătorul acestei splendori
stătea drept, perseverent, important, mîndru că rezistă atît de bine, cu toată guta lui.
Dacă regelui îi plăcea să stea astfel și să pozeze, nu a mai mică bucurie îi făceau pauzele. Atunci își da jos sabia,
cîteodată chiar și haina enormă de catifea cu toate decorațiile și panglicile, se cuibărea în fotoliu, compara cu afecțiune
ceasurile sale și se întreținea despre vînătoare, agricultură, copii și chestiuni cotidiene.
— Intrați și dumneavoastră în tablou, don Francisco, spuse el într-o zi, binevoitor. îl examină pe pictorul său și îl
aprecie. Aveți o figură cu totul impunătoare, găsi el, și continuă: Ce-ar fi să facem o mică luptă dreaptă ? propuse regele
pe neașteptate înviorat. Eu sînt mult mai mare decît dumneavoastră,- mărturisesc, și sînt totodată mai solid construit,
dar am anii mei și guta mea. Ia să vă pipăi mușchii, porunci el și Goya trebui să-și întindă brațul. Nu-i rău, își dădu cu
părerea. Pipăiți-i și pe ai mei.
Goya îi încercă.
— Minunați, maiestate, spuse el.
29»
Deodată, don Carlos se aruncă asupra lui. Goya, surprins, se apără cu violență. Purtase în Manoleria lupte drepte în
glumă și în serios cu numeroși majo. Carlos, gîfîind, recurse la apucături nepermise. Goya, indispus, uită că voia să de-
vină primul-pictor și, apucîndu-1 ca un adevărat majo, îl strînse cu putere de partea interioară a pulpei.
— Au 1 strigă violent don Carlos.
Francisco, gîfîind și el, își dădu seama de ce făcuse și spuse :
— Vă rog prea supus să mă iertați.
Oricum, mai dură încă pînă a-1 lăsa pe don Carlos să-i pună genunchiul pe piept.
— Sînteți cineva, spuse Carlos.
De altfel îi arăta lui Francisco în orice împrejurare simpatia lui. întotdeauna se simțea bine la Aranjuez : adesea cita
vechiul proverb : „Dacă Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu, ar dori să fie regele Spaniei și să aibă un bucătar francez".
Așadar don Carlos era foarte bine dispus și voia să transmită și lui Francisco buna lui dispoziție, stînjenindu-1 de la
lucru. 11 conduse prin „Casa del Labrador" pe jumătate terminată, prin „Casa țărănească", în parc, în fastuosul palat
vecin în curs de construire, și îi promise că și pe acolo îl aștepta de lucru. De mai multe ori îl luă cu el la vînătoare. Altă
dată îl chemă să vină în marele salon de muzică, și aici, voluminos, îh mijlocul grațiosului mobilier chinezesc, îi cintă
la vioară.
— Nu găsiți că am făcut progrese ? întrebă el. Există, desigur, viori mai bune în orchestra mea, dar dintre nobilii mei,
deoarece bunul nostru Alba a trebuit să se ducă atît de curînd, sînt eu acum cel mai bun muzicant.
Dintre modelele lui Goya, unul singur se arăta îndărătnic : principele moștenitor, don Fernando. Goya îl trata pe acest
tînăr de șaisprezece ani cu deosebit respect și făcea tot ce-i sta în putință pentru a și-l cîștiga. Dar brutalul, înfumuratul
Fernando rămînea bosumflat. Știa că Goya era un prieten al principelui de la Paz și pe acesta îl ura. Introdus de
timpuriu de servitoare, guvernante, doamne de onoare, în plăcerile sexuale, micul principe aflase foarte curînd că don
Manuel era iubitul mamei sale și îl privea cu curiozitate, pizmă și gelozie ; apoi, cînd o dată Fernando, la unsprezece
300
ani, nu știuse ce să facă cu mica sabie a uniformei sale de colonel, don Manuel îl sfătuise cu superioritatea omului
matur, nicidecum ca un supus. Iar acum trebuia să pozeze prietenului acestui don Manuel într-o haină a cărei culoare n-
o dorea, și pictorul se încumeta pe deasupra, ca în fața lui, a moștenitorului tronului, să poarte bluza lui de lucru.
în schimb, dona Maria Luisa era un model deosebit de blajin. După cum dorea Goya, poza cînd singură, cînd cu copiii
amîndoi, cînd îi punea să pozeze singuri pe fiecare din cei doi copii.
în sfîrșit, Goya ajunse atît de departe cu lucrul, încît putea prea supus să roage pe stăpîni să-i pozeze încă o dată,
laolaltă și în ținută de gală, în salonul Ariadnei, pentru marea schiță de culoare.
Goya îi examină și constată fericit că realizase armonia de culori contrastante, așa cum o visase el, bogată, nouă și
semnificativă. Detaliul era subordonat întregului și întregul era în fiecare în parte. Compoziția de culoare plutea într-o
armonie luminoasă, roșu și auriu în partea dreaptă, albastru și argintiu în stînga, în fiecare lumină era umbră,
bineînțeles cu gradații diferite, și în fiecare umbră era lumină, și în strălucirea aceasta stăteau limpezi, tranșante și
precise, figurile, obișnuitul în neobișnuit. Nu se gîndise la așa ceva, n-ar fi putut exprima aceasta : o simțea însă.
Se uita, privea fix, ager, lung, nerespectuos, și de data aceasta suita fu serios șocată. Iată-1 pe acest om, acest neîn-
semnat supus, in bluza lui jerpelită, iar în fața lui regii și principii în toată splendoarea lor și el îi examinează asemenea
unui general care primește parada. Era de-a dreptul o răzvrătire, așa ceva n-ar fi fost cu putință înaintea revoluției
franceze. Oare de ce permiteau Bourbonii acest lucru ?
Francisco începu să picteze, iute, timp îndelungat. Bătrîna infantă Maria Josefa se plînse că nu mai poate sta mult în
picioare, dar Carlos o admonestă spunînd că acest mic efort era cel mai neînsemnat lucru ce s-ar putea pretinde unei in-
fante. Goya însă nu auzea nimic, în adevăr nu auzea nimic, era absorbit cu totul de lucrul său.
Apoi, în sfîrșit, făcu o pauză și toți începură să-și dezmorțească membrele și voiră să plece.
301
— încă douăzeci de minute I se rugă el, și, deoarece văzu figurile indispuse, îi imploră, ii rugă fierbinte : Doar douăzeci
de minute încă ! Apoi nu mai am nevoie de dumneavoastră, n-am să vă mai ostenesc niciodată.
Se supuseră. El picta. Era liniște, se auzea o muscă mare bizîind la una din ferestre. In sfîrșit, Goya spuse :
— Mulțumesc, maiestate. Mulțumesc, maiestate. Mulțumesc, altețe regale.
Cînd rămase singur, stătu mult timp sleit, fericit. Acum ceea ce văzuse se întruchipase, acum nu mai putea pierde
imaginea.
Apoi, fierbinte și brusc, îl cuprinse năvalnic dorul de Cayetana.
După violența cu care se petrecu revenirea, simți cîtă energie îl costase să se constrîngă tot timpul să nu gîndească la
ea.
Ar fi fost mai înțelept, ar fi fost singurul lucru inteligent să rămînă în Aranjuez și să lucreze mai departe. Dar se în-
trebă : Va fi oare încă în Madrid ? Și cît de mult sau cît de puțin timp încă ? Și...
Trimise solie în Madrid, la
Ducesă, că se va înapoia
In ziua următoare. Și
Chibzuia asupra motivelor
Care să-i justifice, de
Dragul tabloului,
Rămînerea a
Cîteva zile în Madrid. Tot ce făcea
Era foarte nesăbuit și el
O știa, și totuși o făcea.
înfășură cu grijă
Marea lui schiță de culoare
Și modelele izolate
Și plecă cu ele, cu mare
Mîndrie și multă speranță
Și în imensă grabă
La Madrid.
28
Li prima noapte după întoarcerea la Madrid, Cayetana veni la el. Nopțile de vară erau scurte, și era periculos pentru ea
să fie surprinsă dimineața pe drumul spre casă venind de la Goya. Totuși rămase pînă în zori.
A doua seară, veni foarte devreme. El îi povesti despre lucrul său, îi arătă schițele de culoare, încercă să-i explice ce
lucru nou și mare avea de gînd să facă. Ea abia ascultă cuvintele lui greoaie, se uită la schițe, la adunarea de capete
înfumurate, umflate, la hainele pompoase, se strîmbă și rîse. Rîdea tare, mulțumită. El era supărat. Acesta era efectul ?
îi părea rău că îi arătase lucrarea.
Supărarea lor dură puțin. Era fericit să o vadă, să o simtă, să o aibă. Tot ce-i oferea ea îl făcea fericit. Ven ven- tura, ven
y dura, „Noroc, norocul meu, fii bun și rămîi", se gîndi și și-o spunea mereu, iarăși și iarăși.
Cayetana rămase și a doua noapte la el. Poate că acestea erau ultimele ei ore în Madrid : a doua zi se terminau'cele trei
săptămîni pe care i le acordase Maria Luisa. Dar ea nu credea că vor îndrăzni cu adevărat să decreteze trimiterea ei în
exil și nici lui nu-i venea să creadă aceasta. .
în după-amiaza zilei următoare primi de la ea un bilet laconic: „Vino îndată", și își dădu seama că era surghiunită.
Alergă la ea.
în marele Palacio Liria era tumult. Multă servitorime alerga încoace și încolo, se dădeau porunci, erau revocate, însăși
demna dona Eufemia nu-și ascundea emoția. Da, Cayetana primise Carta Orden, un ordin scris de mîna regelui.
îl primi pe Francisco în camera de dormit ; o găsi sumar îmbrăcată, fără încălțăminte, pe cale de a se lăsa îmbrăcată
pentru călătorie. în timp ce dădea instrucțiuni subretelor, îi povesti. Trebuia să părăsească orașul chiar în aceeași zi și să
se ducă pe un timp nedeterminat la una din proprietățile ei andaluze. îi era în mod formal interzis să părăsească regatul
Andaluziei fără permisiune specială.
— Voi călători cu ocoluri, spuse ea. Voi călători în așa fel, ca să rămîn peste noapte numai pe pămînturi care îmi
aparțin. Rîse de zăpăceala din jur. Cățelul alb, lînos lătra. Curajul atît de sincer și de minunat al Cayetanei îl făcu să
303
dorească și mai mult să fie acum aproape de ea, s-o însoțească. Și la toate acestea trebuia să renunțe, să renunțe tocmai
la săptămînile cînd i-ar aparține cu totul și numai lui. Dar nu va renunța. Mai bucuros renunță la tabloul pe care îl
poartă gata în suflet, mai bucuros renunță la glorie și la carieră. Vrea să fie cu ea, dorește arzător să rivalizeze cu ea în a
sfida lumea întreagă, așa cum a făcut și ea cînd a dăruit acelui neghiob de doctor cadoul cutezător, mîndru, nesăbuit,
admirabil. Dar în clipa următoare, tot atît de înfocat, nu dori altceva decît realizarea tabloului său. Tabloul îl chema po-
runcitor, tabloul pe care-1 purta în el, întregul potop scîn- teietor, sclipitor, strălucitor, fulgerător de culori din noianul
cărora ies nude capetele personajelor. „Familia regală" â lui Goya nu avea să rivalizeze cu „Familia regală" a lui
Velazquez, dar avea să fie un tablou care merita să fie văzut. Spuse puțin răgușit:
— Pot să vă însoțesc, doiia Cayetana ? și imediat, cu îndoială, adăugă : Măcar prima zi ?
Cayetana îl privise tot timpul cît îi trecuseră prin, minte toate acestea, îl scrutase cu ochii ei care cunoșteau oamenii, și
avu neplăcuta senzație că știa precis tot ce se petrecea în el. Iar acum, după ce-și făcuse oferta lipsită de avînt, ea rîse,
nici măcar supărată. Cu toate acestea se simțea jignit. Nu însemna nimic oare cînd pictorul regelui părăsea lucrul care
trebuia să-1 facă prim-pictor și se declara gata să însoțească la drum, în exil, o doamnă care era în dizgrație ?
— Știu să prețuiesc, don Francisco — spuse ea — ce mi-ați oferit. Dar dumneavoastră sînteți un bărbat chibzuit și de
data aceasta vreau să fiu și eu chibzuită. Dacă veți merge călare lîngă cupeul meu timp de o zi și veți înghiți praful
numai ca să nu deveniți niciodată prim-pictor, trei zile mai tîrziu veți regreta aceasta pentru tot restul vieții. Nu este așa
? Și nu vreau de loc să mă gîndesc la frumoasele epitete pe care apoi ani de-a rîndul mi le veți arunca în cap în taină, ori
poate nici măcar în taină. Așadar, vă mulțumesc, Francho, și ea se ridică în vîrful picioarelor și îl sărută.
Apoi spuse ca din întîmplare t
— De altfel mă însoțește don Joaquin, și orișicum sînt in bună pază.
304
Ar fi trebuit să-și dea seama că doctorul Peral o va însoți, lucrul era de la sine înțeles. Totuși vestea îl lovi.
Servitori o chemară la trăsură.
„— Urmați-mă curînd, Francisco I* Spuse ea, și prin cuvintele Seci străbatea dorința.
„— Terminați-le tabloul, Repede ca și grăbitul Lucas I Porniți spre Andaluzia, ca și cînd Din urmă ar veni călare
Sfîntul Oficiu 1*
29
Pînă acum, Goya nu ii dăduse încă lui Agustin ocazia unei adevărate conversații. Dar, imediat după plecarea Caye-
tanei îi spuse :
— Așa, morocănosule Agustin, acum să-ți arăt ce am făcut, și, desfășurînd schițele, le fixă cu ținte mici pe planșetă.
Agustin se opri în fața lor, făcu un pas înapoi, se apropie din nou, împinse capul mare cît o movilă către o schiță, către
alta, înghiți, plescăi din limbă.
— Să-ți explic, începu Goya.
— Nu spune nimic acum, îi făcu semn Agustin. Am înțeles.
— N-ai înțeles nimic, spuse Goya, și tăcu lăsîndu-1 să privească mai departe.
— Carajo I strigă în sfîrșit Agustin. Aceasta era însă o înjurătură adevărată, apetisantă, monstruos de obscenă a ca-
tîrgiilor, și din felul în care Agustin o rostise, Francisco recunoscu că înțelesese tabloul. Cu toate acestea, Francisco nu
se putea reține, trebuia în sfîrșit să spună ce voia să facă, trebuia să explice.
— Nu vreau să construiesc nimic, spuse el. Nu vreau să pictez ca Velazquez, o anecdotă stîlcită, înțelegi tu ? Așez pur
și simplu oamenii, copilărește.
Simțea cum cuvintele, mai ales cuvintele sale, erau prea greoaie și incapabile de a exprima caracterul complicat și
20 — Goya
305
delicat al lucrurilor pe care năzuia să le analizeze, dar trebui să vorbească mai departe.
— E de la sine înțeles, detaliile trebuiesc făcute limpede de tot și totodată să nu fie prea vizibile. Numai figurile trebuie
să privească spre noi, rigide, reale, întocmai așa cum sînt. în fund, prin întuneric, abia se zăresc uriașele tablouri proaste
din salonul Ariadnei. Vezi tu ce vreau să fac? înțelegi ?
— Doar nu sînt nătîng, răspunse Agustin. Și cu sentimentul unui triumf tainic, liniștit, spuse : Hombre I asta va fi cu
adevărat ceva măreț. Și ceva cu totul nou. Francho, Francho, ești într-adevăr un pictor I
— Bagi și tu de seamă, în sfîrșit ? răspunse Goya vesel. Poimîine plecăm la Aranjuez, continuă el. Pe tine te iau, na-
tural, cu mine. Vom fi repede gata. Am nevoie doar să transpun portretele. Tot ce-mi trebuie e pregătit. Va fi minunat.
— Da, spuse convins Agustin.
Așteptase îngrijorat să vadă dacă Francisco îl va invita să-l însoțească ; acum se bucura ca un copil. Și numaidecît
deveni practic.
— Așadar poimîine, spre Aranjuez, spuse el. Mai înainte sînt însă încă o mulțime de lucruri de făcut. Trebuie să mă duc
la Dacher pentru ramă și pînză, la Ezquerra pentru culori, și tot cu el trebuie să vorbesc despre vernis. Se gîndi un
răstimp, apoi spuse ezitînd: In tot timpul acesta, nu ți-ai văzut prietenii, pe Jovellanos, Bermudez, Quintana. Acum
pleci din nou pentru multă vreme la Aranjuez. N-ar trebui să te întîlnești cu ei ?
Goya se întunecă la față și Agustin se temu că va izbucni mînios. Dar Goya se stăpîni. Aproape că nu înțelegea cum de
putuse să trăiască atîta vreme fără Agustin și nu-și putea închipui cum ar putea să lucreze mai departe în Aranjuez fără
acest prieten adevărat. Trebuia să-i facă plăcere. în afară de aceasta, avea dreptate, ar fi fost o ofensă dacă nu și-ar fi
văzut prietenii.
îi întîlni pe Miguel și pe Quintana la Jovellanos.
— Nu ne-am văzut de mult timp, am avut de lucru pînă peste cap, se scuză el.
— Dintre lucrurile bune ale vieții, spuse cu amărăciune
306
don Miguel, munca este singurul care nu lasă nici un gust rău.
Apoi, firește, se vorbi despre poiitică. Spaniei îi mergea rău, mai rău decît își putea închipui Goya, care în Aranjuez nu
avusese ocazia să afle nimic în legătură cu situația generală. Flota, silită la război de Republica aliată franceză, nu se
mai restabilise din greaua înfrîngere de la capul Sao Vicente. Englezii luaseră Tririidadul, paralizaseră transportul de
produse din India, încolțeau chiar și coastele spaniole. Cheltuielile de război creșteau și aduceau foamete și mizerie. Di-
rectoratul din Paris lăsa Spania să ispășească pentru că zăbovise atît de mult timp cu încheierea alianței. Republica se
scălda în lumina biruințelor pe care armatele ei le cîștigaseră în Italia și nu-și mai aducea aminte de Spania. Generalul
Bonaparte merse atît de departe, încît detronă rudele italiene ale Casei regale spaniole și le înghiți țările. Desigur,
alianța cu Franța fusese o politică bună și era acum, ca și mai înainte, singura cale. Dar în loc să stăruie ca Republica
să-și respecte și ea îndatoririle ce decurgeau din tratatul de alianță, Spania ceda peste tot. Era evident că regina și don
Manuel oferiseră posturile cele mai bune favoriților sau pur și simplu le vînduseră. tn posturile hotărîtoare se aflau
bărbați netrebnici care, în loc să păzească interesele Spaniei se lăsau mituiți de Republică. Maria Luisa însăși nu se da
în lături de la aceasta. Cînd ridica pretentiuni mai energice, Parisul îi trimitea daruri scumpe și revendicarea tăioasă
devenea jalbă blajină.
Goya asculta mut, plin de rezerve. El aparținea Curții și, în fond, cei de față, vorbind împotriva Curții, erau dușmanii
lui. Era ciudat cum blestemul Spaniei se transforma pentru el în binecuvîntare. Poate că blîndul și fericitul don Carlos,
care se interesa mai mult de corăbioara lui jucărie, decît de adevărata Santisima Trinidad, era un rege prost, poate că
domnia donsi Maria Luisa era o nenorocire pentru țară ; dar dacă aceștia doi n-ar fi fost așa. cum erau, el n-ar fi avut
comenzi. Și chiar faptul că generalul Bonaparte îi răpise fratelui Măriei Luisa Marele ducat de Parma era pentru Goya
un avantaj. Căci dacă prințul moștenitor de Parma și infanta lui nu ar fi fost constrînși din această cauză să-și petreacă
vara în Aranjuez, cine știe dacă i-ar mai fi venit lui don Carlos măreața idee să pozeze „cu toții împreună".
ia- „ 307
Aceste socoteli nu-1 împiedicară înșă pe Goya să se asocieze la indignarea celorlalți, cînd fu vorba de proasta și venala
administrație a Spaniei.
— Stăpînii au trebuit să se străduiască teribil ca să aducă la o asemenea ruină o țară binecuvîntată ca a noastră.
• Aceste cuvinte ale lui Jovellanos și felul cum le spusese îi rămaseră lui Goya în ureche.
Dar el scutură capul voluminos : avea alte lucruri la care să se gîndească. Pregăti întoarcerea la Aranjuez.
Se simțea stînjenit de faptul că abia avusese timp în aceste cîteva zile pentru Josefa. In sfîrșit, după ce Cayetana și
Agustin văzuseră lucrarea, nu voia să nu i-o arate și ei. Cu un zîmbet ușbr, puțin jenat, o conduse în fața schițelor.
încercă să-i explice ce avea de gînd să facă. Ea înțelegea destul de bine pictura pentru ca să se lămurească din schițele
și explicațiile lui. își închipui tabloul terminat dar nu-și dădea seama dacă va fi bun. Desigur că de pe pînză va iradia
minunat amețitoarea sclipire de care vorbește el, iar figurile regilor și prinților se vor reliefa puternic. Dar schițele
aveau un aer sarcastic și gîndul la tabloul terminat îi dădea fiori. Se temea că va fi în el un spirit rău, ceva eretic,
periculos, rebel. Desigur, frumoase nu erau maiestățile lor nici în viață, dar în portretele lui Raphael Mengs, ale lui
Maella, ale fratelui ei, și chiar și în portretele mai vechi ale lui Francisco, cu toată asemănarea, nu erau totuși atît de
urîți. Oare vor permite ei aceasta ? Cu siguranță că acest tablou va aduce nenorocire.
„— Așadar, ce crezi ?" întrebă Goya.
„— Regele și regina — întrebă ea — și înainte De toate mătușa infantă Nu sînt oare...” — căută cuvîntul. „— Prea
asemănători î“ îi ajută el. Ea dădu din cap.
Cînd atrasă, cînd respinsă, Sta și privea și în sfîrșit spuse : Totuși, va fi,
Desigur, o operă măiastră, Numai că e atît de Surprinzătoare.*
308
30
In Aranjuez, în salonul Ariadnei, Agustin privea cu o admirație de cunoscător cum, sub mina versată a prietenului,
devenea vizibil pentru toți ceea ce acesta văzuse în sinea lui.
Și Agustin mai recunoscu acuma cu adîncă bucurie încă ceva : anume că „Familia lui Carlos al IV-lea“ devenea un
tablou politic. Numai că se feri să dea pe față-acest lucru. Căci, firește, Francisco nu se gîndea să picteze „politică". El
credea în regalitatea absolută, nutrea simpatie pentru acest monarh blajin, plin de demnitate, și pentru această dona Ma-
na Luisa, care își lua partea leului din bunătățile vieții și n devora cu o poftă nesățioasă. Dar evenimentele pustiitoare
care bîntuiau Spania, corăbiile sfărîmate, tezaurul public jefuit, slăbiciunea și aroganța reginei, mizeria poporului, toate
acestea erau, involuntar, prezente în mintea lui Goya, în timp ce picta. Și tocmai pentru că nu picta cu ură, din mîndra
strălucire a uniformelor, a decorațiilor și a bijuteriilor, din scînte- ierea tuturor acestor atribute ale regalității din grația
lui Dumnezeu, sărea fiecăruia în ochi cu o obiectivitate crudă, brutală, biata natură omenească a purtătorilor acestei re-
galități.
Niciodată pînă acum nu lucraseră atît de bine împreună. Cînd Agustin, ursuz cum era de obicei, făcea cea mai mică
strîmbătură chiar numai pentru o clipă, Francisco știa că ceva nu este așa cum trebuie.
— Ce părere ai de gura reginei ? întreba de pildă Goya.
Nici nu începuse bine Agustin să se scarpine gînditor în cap, că Francisco și schimbase buza groasă, surîzătoare a Mă-
riei Luisa din schiță într-una strînsă și subțire, buza „familiei".
— De fapt, infantele Antonio seamănă teribil cu regele, zise Agustin și, pentru ca să sublinieze mina încordat de
maiestuoasă a lui don Carlos, Francisco făcu să-i semene și mai mult înfățișarea de demnitate pedantă a infantelui frate
care stătea chiar în spatele lui.
Goya lucra cu o hărnicie neostenită. Ca odinioară cînd, după autodafe, pictase cele cinci tablouri inspirate de Inchiziție,
lucra și acuma pînă noaptea tîrziu la lumina luminărilor, pe care le fixase abil pe cozorocul de metal al pălăriei joase ân
formă dd cilindru, așa încît să-i dea lumina dorită.
309
Picta extrem de conștiincios, dar cu un dispreț suveran pentru accesorii. I se ordonase să păstreze „anonimă" figura
înaltei logodnice a moștenitorului tronului, a cărei alegere încă nu era hotărîtă : el făcu pur și simplu pe necunoscuta in-
fantă, gătită luxos, să întoarcă capul. Pe fiica cea mai mare a regelui, prințesa absentă, regenta Portugaliei, o uitase pînă
ia urmă chiar de tot. Agustin îi aminti de ea. Francisco îi făcu cu ochiul:
— Ai puțină răbdare, în două minute e gata, și pictă mai departe la capul voluminos, posac și demn al infantelui don
Antonio Pascual. Fură chemați la masă ; el lucră însă mai departe. Capul era gata, fură chemați a doua oară: Du-te — îi
spuse lui Agustin — eu vin îndată, s-o pictez numai pe prințesa-regentă I Și într-adevăr, supa încă era caldă, cînd,
indeferenta și voit inexpresiva figură a infantei, gata terminată, privea printre infantele Antonio și lungul principe moș-
tenitor Luis.
Și ca să se picteze pe el însuși în tablou îi trebui mai puțin de o oră. Mulțumit și amuzat, Goya cel viu făcu semn cu
capul celui pictat care privea din întuneric, puțin fantomatic, așa cum i se ceruse, dar ușor de recunoscut și nicidecum
modest.
De altfel Goya era în general, contrar așteptării lui Agustin, tot timpul într-o egală bună dispoziție. Regele și regina
făcură și de data aceasta tot ce le stătu în putință pentru a-i ușura munca. Ii trimiseră hainele de gală și diferite decorații
de care avea nevoie, și Goya atîrna rîzînd în jurul gîtului lui Agustin cordonul și crucea Lînii de Aur, sau îmbrăca, spre
bucuria îndîrjită a lui Agustin, pe vreun lacheu gras în haina de rege a lui Carlos și îi poruncea să stea demn, asemenea
regelui.
Veni ziua cînd puse ultimele tușe de lumină. Și apoi, se întrebă pe sine și pe prieten :
— Este gata ?
Agustin privi spre cei treisprezece Bourboni. Iată adevărul neîndurător, cxud, al jalnicelor figuri și totodată ferme-
cătoarea, amețitoarea bogăție de culori a regalității lor moștenite.
— Da, este gata, spuse Agustin.
310
— Seamănă cu „Familia lui Filip" a lui van Loo ? întrebă Goya, rîzînd.
— Nu, spuse Agustin, rîzînd și mai din plin. Și nici cu tabloul „Doamnele de onoare" al lui Velazquez, spuse el și rîsul
bolovănos i se amestecă cu cel limpede, fericit al lui Goya.
— Poate că ar trebui să i-1 arăți lui don Miguel, propuse Agustin; senor Bermudez era în Aranjuez la don Manuel și
Agustin se bucura gîndindu-se la figura uluită pe care avea s-o facă marele cunoscător.
Don Miguel sosi, văzu tabloul, și părerea lui fu de la început categorică. Tabloul îl neliniștea, îl respingea, era, cu toată
arta lui, barbar. Cu toate acestea șovăi să vorbească. Nu fusese oare sigur de ceea ce spunea și cînd a fost vorba de
tabloul Luciei, și nu avusese totuși pînă la urmă Francisco dreptate cu portretul lui echivoc ? Poate că și cu acest tablou
Francisco avea dreptate datorită nu unei reale priceperi în artă, ci profunzimii înspăimîntătoare a instinctului său.
— Un tablou neobișnuit, spuse în cele din urmă Miguel. Cu totul altfel, foarte ciudat. Dar...
Amuți. Apoi își luă totuși avînt. Era exclus ca teoria lui atît de amănunțit studiată de decenii să fie atît de greșită. în
numele înțelepciunii estetice a marilor artiști din Antichitate, care se transmisese de-a lungul a două mii de ani, prin
umanism, pînă la el, don Miguel Bermudez se pronunța acum împotriva acestei barbarii.
. — Eu admir arta ta de a aplica culorile, Francisco, spuse el. Este contrară regulilor, dar recunosc că această
învălmășeală de lumini, acest tumult domesticit de culori constituie o artă înaltă. Dar de ce pui peste această frumusețe
atîtea lucruri respingătoare ? De ce-1 constrîngi tu pe privitor să găsească în tablourile tale atîtea lucruri urîte și
respingătoare ? Eu sînt cel din urmă care să nu știe să pre- țuiască noile efecte, chiar dacă sînt riscate ; dar asta n-o
înțeleg. Și încă un lucru nu înțeleg la acest tablou. Abaterile de la legile frumosului și binelui le suport. Dar aici nu văd
numai abateri. îmi place orice realism sănătos : dar Bourbonii tăi nu mai sînt portrete, sînt caricaturi. Și de ce această
compoziție ultra-simplă, primitivă? Nu cunosc nici o operă, nici una, a vechilor maeștri sau a vreunui contemporan, pe
care să
311
se sprijine. Nu mi-o lua în nume de rău, Francisco, eu te admir, sînt prietenul tău, dar de data aceasta nu pot aproba. Și
cu autoritate, încheie : Tabloul nu e reușit.
Agustin regreta că îi arătaseră tabloul acestui măgar savant pe care nici chiar suferința pentru pierderea Luciei nu-1
făcuse mai înțelept. Tndîrjit, își împinse capul mare, butu- cănos înainte și se pregăti să răspundă. Dar Goya îi făcu
semn să tacă.
— Nu ți-o iau în nume de rău, bătrîne, spuse el pe un ton degajat.
Totuși acesta începu din nou.
— Regele și regina au văzut tabloul? întrebă îngrijorat.
— Am făcut schițe separate după fiecare — răspunse Goya — pe care desigur le-au văzut. Tabloul propriu-zis nu l-au
văzut în timpul lucrului.
— lartă-mă, Francisco, spuse don Miguel. Știu că sfătuitorii sînt rareori bineveniți, dar îți sînt dator franchețe și nu pot
să-mi rețin sfatul pe care vreau să ți-1 dau. Nu arăta tabloul așa cum este acum I Te conjur. Și fără teamă de furia pe
care o văzu urcînd pe figura lui Goya, continuă : Nu poți oare să-i faci pe Carlos al tău și pe Maria Luisa a ta barem
puțin... el căuta cuvîntul — mai prietenoși ? In definitiv, dintre noi toți, tu ești acela care îi vede cel mai cu blîndețe.
— Eu nu-i văd cu blîndețe — spuse Goya — și nu-i văd cu asprime : îi văd așa cum sînt. Așa sînt ei și așa rămîn.
Pentru totdeauna.
Tabloul se uscă, fu vernisat. Senor Julio Dacher, marele rameur francez, îl încadră. Fu convenită o zi în care familia
regală trebuia să examineze opera.
Și atunci, Goya intră pentru o ultimă oară în salonul Ariadnei, alergînd în sus și în jos în fața tabloului, așteptînd.
Ușile se deschiseseră, maiestățile lor și altețele regale intrară. Făcuseră o plimbare prin grădini, erau îmbrăcați simplu,
cu puține decorații și în suita lor era, și el foarte simplu îmbrăcat, Principele de la Paz. Alaiul era destul de mare, în el
se afla și Miguel. La intrare, don Carlos scoase de sub haină și vestă două ceasuri, le compară și spuse :
312
— Ora 10 și 22, 14 iunie ora 10 și 22. Ați predat tabloul la timp, don Francisco.
Bourbonii în carne și oase stăteau la întîmplare, alandala, nu aranjați ca în tablou, și priveau la cei pictați, s& privea
fiecare pe sine însuși și totodată pe toți ceilalți. Iar în spatele lor stătea pictorul, care pe tablou era în umbră, pictorul
care îi orînduise așa și îi pictase așa.
Pînza sclipea și scînteia cît se poate de maiestuos și ei se aflau acolo, pe pînză, în mărime naturală, mai mult decît în
mărime naturală, plini de viață, mai mult decît plini de viață, fără a putea fi confundați de oricine îi văzuse chiar și în
treacăt.
Priveau și tăceau, puțin încurcați ; era un tablou atît de mare, niciodată nu fuseseră pictați pe atît de multă pînză și
înconjurați fiecare de atîta măreție princiară.
Don Carlos, țeapăn, voluminos stătea în mijloc, pe tablou și în salon. Totul îi plăcea, se plăcea și pe el. Ce minunat îi
era pictată haina oficială brun-castanie, se vedea că este din catifea și cît de exact minerul săbiei și fiecare stea de pe
decorație și fiecare cordon de decorație și el însuși făcea o impresie impunătoare, stătea drept, neclintit, se cunoaște cită
putere și energie erau în oasele Iui, cu toată vîrstă, și cu toată guta. „Ca o stîncă", reflectă el, „Yo el Rey de la las
Esparias y de Francia" își zise. „Un tablou foarte important". Era gata să spună lui Goya ceva prietenesc și glumeț, dar
așteptă totuși mai bine părerea doiiei Maria Luisa.
Ea, Maria Luisa, cea care îmbătrînise, urîta, neîmpodobita, stătea între bărbatul, prietenul și copiii ei, și cu ochi ageri,
pătrunzători, o cerceta pe bătrîna, urîta, împodobita Maria Luisa din tablou. Multe lucruri poate că nu le plăcea multora
la această femeie pictată ; ei îi place totul, se simte una cu această femeie. Avea o față urîtă, dar era unică, silea pe
fiecare să o privească, și rămînea fiecăruia în memorie. Da, așa era ea, Maria Luisa de Bourbon, prințesă de Parma,
regina tuturor împărățiilor spaniole, regina ambelor Indii, fiica unui mare duce, soția unui rege, mama viitorilor regi și
regine, hotărîtă și capabilă să dobîndească de la viață ceea ce poate fi dobîndit, fără teamă și fără căință, pînă cînd va fi
înmormîntată în Escorial, și dusă jos în Panteon des los
313
Reyes. Dacă ar fi trebuit să moară în clipa aceea, ar fi putut să-și spună că a făcut din viața ei ce a voit să facă. Și în jur
stăteau copiii ei. Privea cu satisfacție la micuțul, drăgălașul infante pe care-1 ținea de mînă regina pictată, și la drăguța,
mica infantă căreia îi pusese un braț pe umăr. Ea are copiii pe care și-i dorește, copii vioi, plini de vitalitate, nu numai
de la bărbatul voluminos, prostănac, de care avusese nevoie pentru ca ei și copiilor ei să le fie garantat pentru totdeauna
rangul cuvenit, ci și de la acela pe care l-a dorit mai mult decît pe oricare altul și, dacă nu se va prăbuși toată lumea,
atunci și acești copii vor sta o dată pe tronurile Europei. Da, sînt copii frumoși, sănătoși, inteligenți, prietenul ei le-a
transmis statura lui frumoasă, ea, inteligența ei. Este un tablou bun, adevărat, nu dulceag, nu măgulitor, ci aspru și
mîndru. Și e păcat că Manuel al ei nu se află împreună cu ceilalți în tablou.
Tăcerea dură mult timp. Goya începu să se neliniștească. Mînios, se uita înspre Miguel. Oare să fi chemat el nenoro-
cirile, prin prezicerea lui morocănoasă, posacă ? Și Josefa avusese îndoieli. Să găsească oare într-adevăr maiestățile lor
că i-a pictat prea neprietenoși ? Niciodată n-a avut el vreun gînd nerespectuos, dimpotrivă, a simțit întotdeauna un fel
de stimă pentru acest rege binevoitor și simpatie pentru această femeie dornică de a trăi, care este o regină și în același
timp o maja. El a pictat adevărul. Așa a procedat întotdeauna pînă acuma și adevărul lui a plăcut tuturor și ma/os-ilor și
nobililor și chiar și Inchiziției. Și a contat ca prin acest tablou să devină primul pictor al regelui, oare și de data aceasta
trebuie să nimerească alături ? De ce nu deschid o dată gura, nătărăul și curva ?
Dar iată că dona Maria Luisa deschise gura :
— E bine, don Francisco, spuse ea. E un tablou fidel, real, potrivit pentru a arăta posterității cum sîntem noi Bourbonii.
Don Carlos interveni și el imediat zgomotos :
— Un tablou excelent. Un tablou de familie întocmai cum l-am dorit noi. Cît de mare este de altfel, cît de înalt, și cît de
lat ?
314
Goya dădu date : „2,80 metri înalt și 3,36 metri lat".
— Un tablou mare din toate punctele de vedere, declară satisfăcut don Carlos, și, ștrengărește, ca și cînd don Francisco
ar fi fost unul din cei doisprezece primi nobili ai lui, spuse : Cubrios 1 acoperiți-vă, Goya.
Toți felicitară acum cu entuziasm pe Francisco. Don Miguel, foarte mișcat, îi strînse mina tare. Așteptase plin de teamă
vorbele ce le va spune regele. Se bucura din toată inima că această afacere riscată ieșise atît de bine și pe de altă parte
părerile lui erau confirmate : nu era de mirare că. unui barbar îi plăcea o lucrare barbară.
în timpul acesta, Principele de la Paz șoptea regelui ceva la ureche. Don Carlos replică cu glas tare :
— O ușoară aluzie putem totuși face.
Și, răsunător, cu un surîs larg, glumeț i se adresă lui Goya :
— în cîteva zile, scumpul meu, veți avea o plăcută surpriză.
Manuel întări.
— Da, Francho, acum am pus-o la cale.
De la moartea lui Bayeu, Francisco își dorise cu înfocare numirea de prim-pictor, ea era marea confirmare, care-i dădea
și titlul la ceea ce era în realitate. Cu două minute înainte tot se mai îndoise. Acum lucrul se împlinea. Nimic nu-i
rămînea de dorit. Simțea putere, mărire și perfecțiune, opera lui reușise, Agustin o recunoștea, cunoscătorii o recu-
noșteau, și prostănacii o recunoșteau. Și francezii de asemenea o vor recunoaște, chiar și germanii și posteritatea de
asemenea. „Idioma universal." Tînărul Quintana găsise cu-, vîntul potrivit. Astăzi avea succesul învederat, iar mîine pe
iubita minunată.
Se întoarse la Madrid. Pregăti călătoria spre Andaluzia.
Cît lucrase la „Familia lui Carlos'', de-abia se putuse gîndi la Cayetana, acum îl ardea dorul, îl îmboldea nerăbdarea. Nu
putea să lucreze : mirosul culorilor, simpla vedere a pînzei îi repugnau. Dar nu îndrăznea să plece din Madrid înainte de
a avea în mîini actul de numire. Nu credea nimic, atîta timp cît nu vedea confirmarea în scris, întărită prin sigiliu. Se
puteau întîmpla multe între un cuvînt și împlinirea lui, și el se temea de demonii care pîndeau mereu. D»
313-
aceea chiar, ca să nu atragă demonii, nu spuse nimănui nimic despre promisiunea regelui, nici lui Agustin, nici Josefei.
Se consuma așteptind și nu îndrăznea să plece.
Vistiernicul coroanei, don Rodrigo Soler, îl vizită.
— în privința onorariului dumneavoastă, don Francisco — îi comunică el r— așa precum sîntem înțeleși, e vorba de
șase înalte capete a două mii reali și de cinci înalte capete a o mie reali. După cum vedeți, am pus la socoteală capul
alteței sale principelui moștenitor, sugaciul. Pe de altă parte, veți consimți să nu fie onorate capetele înaltelor infante
absente. Același lucru și cu al paisprezecelea, cel al dumneavoastră. Goya nu găsi socoteala generoasă, dar nici
meschină.
Iarăși trecură o zi, două, trei. O numire intra în vigoare de-abia după ce străbătea toate forurile de resort, așa încît
funcționari trîndavi sau invidioși puteau să o tărăgăneze după plac. -Era deci natural ca Goya să aibă de așteptat. Dar
nerăbdarea lui devenea bolnăvicioasă, boala de urechi i se înrăutățea. Din ce' în ce mai des îi venea să plece imediat în
Andaluzia, la Cayetana, orice s-ar putea întîmpla după aceea.
Dar iată, a patra zi după vizita vistiernicului, se înfățișă don Manuel, însoțit de Pepa. Unul din servitorii lui cu ■ciorapi
roșii, purtînd un mare ghiozdan, se ținea modest, la spate.
— Mi s-a povestit de tabloul dumneavoastră, don Francisco •— flecări Pepa — și, cu permisiunea lui don Manuel,
oarecum fără știrea maiestăților lor, m-am dus la Aranjuez și am privit tabloul. Este contrar obiceiului meu, dar dum-
neavoastră știți cît de mult mă interesează arta dumneavoastră. Este în adevăr o lucrare bună, trebuie s-o spunem : un
tablou. Nu numai cel mai mare pe care l-ați făcut dar și cel mai bun. Uneori, negreșit, ați lucrat ușuratic. Spre exemplu,
prințul moștenitor de Parma este fără îndoială prea lung. Dar, în ansamblu, este un tablou excelent. Și așa de colorat 1
Dar Manuel spuse :
— Vin în misiune oficială. Am să vă fac o comunicare plăcută.
Făcu semn personajului cu ciorapi roșii, care îi înmînă un document cu mare sigiliu oficial.
■316
— Eu însumi am intervenit — declară el — altfel ar fi durat încă trei săptămîni. Așa că pot să vă predau chiar astăzi
documentul. Să vi-1 citesc ? întrebă el plin de importanță.
Natural, Goya știa despre ce e vorba și don Manuel era îndreptățit să se aștepte la mulțumiri ; cu toate acestea, abia
putea să-și înfrîneze o ușoară supărare pentru felul în care îi arăta că îl protejase.
— Astăzi din nou nu prea stau bine cu auzul meu, răspunse el. Pot să citesc eu însumi documentul ?
— Cum doriți, spuse ministrul, jignit.
Goya citi :
„Regele, Domnul nostru, dorește să răsplătească înaltele dumneavoastră merite și să vă dea o dovadă de grația
maiestății sale, care să servească drept îndemn celorlalți profesori ai Academiei și să le poată arăta cît de mult
prețuiește maiestatea sa măiestria în nobila artă a picturii. Din acest motiv, regele, stăpînul nostru, v-a numit prim-
pictor al Curții cu un salariu anual de cincizeci de mii de reali cu începere' de astăzi. în afară de aceasta vistiernicul are
ordinul de a vă plăti anual cinci sute de ducați pentru cheltuielile cupeului dumneavoastră. Totodată, vistiernicul va
trata cu dumneavoastră suplimentul necesar achiziționării unei locuințe reprezentative. Să vă păstreze Dumnezeu încă
mulți ani I Prim-ministru, don Manuel, Principe de la Paz.“
Goya, acum sincer mișcat, spuse răgușit:
— Vă mulțumesc, don Manuel.
— Nu aveți pentru ce, scumpul meu, spuse don Manuel.
Ușoara indispoziție dispăruse în fața bucuriei evident profunde a pictorului. Pepa însă îl privi pe Goya cu ochii ei
frumoși, verzi, nerușinați drept în față și spuse :
— Am voit să fiu prima care să te felicite, Francho.
Cînd Goya rămase singur, reciti documentul încă o dată și încă o dată. îl bucura suplimentul pentru locuință și mai mult
încă cei cinci sute de ducați pentru cupeu. Totdeauna avusese remușcări pentru această trăsură j acum i se confirma că
avusese dreptul la ea. Uneori îl socotise pe rege zgîr.cit pentru că voise să economisească atît de mult timp leafa
primului pictor. Fusese nedrept. Don Carlos era generos și
317
știa să prețuiască arta. îl va apăra dacă, în viitor, prietenii lui îl vor critica.
Cînd comunică Josefei numirea, ea răsuflă adine. Fratele ei adormit întru Domnul îi explicase de nenumărate ori că
pictorul trebuie să unească adevărul cu frumosul. Francho păcătuise împotriva acestui principiu și pînă la urmă ea.se
temuse că maiestățile lor nu vor fi de acord cu felul lui de a le picta. Acum era pentru prima dată convinsă că Francho
nu-și datora urcușul fratelui ei și strînsei legături cu marele nume Bayeu, ci că era un pictor ce se ridica datorită merite-
lor și drepturilor lui proprii.
Goya îi scrise prietenului său Martin Zapater :
„Nu ți-am scris de mult timp, dar am fost copleșit de lucru. De lucru bun. Nici astăzi nu pot să-ți scriu mult, trebuie să
plec repede în Sud, la o anumită distinsă doamnă, tu bănuiești la cine. Am fost numit de asemenea prim-pictor al
regelui și va trebui să te consult cum să întrebuințez sumele primite. L-am însărcinat pe Agustin al meu să-ți trimită o
copie după diploma mea. Arat-o mamei mele și fraților mei și în genere tuturor în Zaragoza și, înainte de toate, bătrî-
nului nostru fray Joaquin din Fuendetodos, care niciodată nu a știut dacă o să iasă ceva din mine sau nu 1 Acuma sînt
gata să mă urc în cupeul meu pentru care, de altfel, pe viitor regele plătește cinci sute de ducați pe an, lăudată fie Sfîntâ
Fecioară 1 Eu sînt complet istovit de lucrul făcut și de norocul meu. Cumpără cîteva lumînări groase pentru Fecioara
del Pilar. Iubitul meu Martin 1 Regele și regina se bat pe prietenul tău
Francho.*
Plecă la Aranjuez să mulțumească maiestăților lor. Tocmi o diligență spre Sud. Imediat după audiență își puse alte
haine ; trimise uniforma de gală înapoi la Madrid și porni la drum de-a dreptul spre Andaluzia.
Zor mare, goană nebună, Totuși, a doua zi, încercatul vizitiu voi șă facă un Ocol, deoarece drumul
319
Principal era plin de desfundăturl
Și de bandiți. Dar Goya Nu voi să știe de nici un ocol. Dădu un ducat rotund de aur Vizitiului uimit.
„Nici o frică, cumetre — spuse El — în trăsura ta călătorește Un om născut în zodie
Bună.*
31
Goya, pe jumătate îmbrăcat, ședea în fotoliul comod și privea cum Cayetana își bea în pat ciocolata. Perdelele alcovului
în care se găsea patul larg erau ridicate. De fiecare parte a patului se găsea cîte o zeiță antică, sculptată cu îngrijire în
lemn prețios. Piepturile ambelor zeițe purtau sfeșnice și, cu toate că era ziua în nămiaza mare, luminările erau aprinse.
Ele nu dădeau multă lumină : camera se afla într-o plăcută penumbră ; frescele care se întindeau de-a lungul pereților, o
ridicolă panoramă a unei grădini, se vedeau nedeslușit. Chiar și pe pereții alcovului erau pictate niște ferestre înalte, iar
pe obloanele lor erau pictate vizete de forme nostime prin care putea să se reverse un soare ca in vis și era plăcut să-ți
imaginezi în răcoarea camerei ce căldură mare trebuie să fie afară
Jucăușă și lacomă, Cayetana înmuia prăjituri dulci în ciocolata îngroșată. Duena privea îngrijorată să ■ nu picure pe
jos. Si Goya se uita, leneș și mulțumit. Nimeni nu vorbea.
Cayetana își termină dejunul, dona Eufemia îi luă ceașca, Cayetana se întinse leneșă.
Francisco era pe deplin fericit.
Cînd sosise în ajun, tîrziu după masă, ea ieșise în grabă să-] salute și, îmbrățișîndu-l in prezența majordomului, își
arătase bucuria într-un chip nepotrivit pentru o doamnă. Apoi, în timp ce el făcea baie și se primenea, flecărise cu el
prin ușa deschisă. Tot timpul călătoriei se temuse că va găsi musafiri la Sanlucar; o lăsase să aștepte mult timp și n-ar fi
putut să-i ia în nume de rău dacă și-ar fi invitat musafiri.
319
Dar nimeni nu apăruse, nici măcar doctorul Peral ; seara mîn- caseră singuri, fusese o cină veselă, flecăriseră, făcuseră
glume copilăroase și mai puțin copilăroase, nici un cuvînt înțepător nu se aruncase, nici în timpul nopții lungi,
exuberante nu îl încercase nici un gînd rău, fuseseră ore minunate.
Ea dădu la o parte plapuma și se ridică din pat.
— Nu e nevoie să asistați la lever-ul meu, don Francisco, spuse ea. Dormiți încă puțin, sau priviți castelul, sau duceți-
vă și vă plimbați în grădină. Cu o jumătate de oră înainte de masă vă întîlnesc la Belvedere, pentru o mică promenadă.
El se înfățișă devreme la Belvedere. De acolo se vedea o frumoasă perspectivă a casei și împrejurimilor. Ca cele mai
multe case din regiunea Cadiz, vasta clădire era făcută în stil arab, zidurile foarte albe erau întrerupte de puține ferestre,
iar de pe acoperișul drept, în formă de terasă, țintea spre cer un turn de observație zvelt și înalt. Grădinile la niveluri
diferite coborau în chip de terase. Larg și leneș, Guadalquivirul se vărsa în mare. Orașul Sanlucar cu podișul lui bogat
în vegetație arăta ca o oază verde în mijlocul unui pustiu de nisip ; în depărtare, de amîndouă părțile viilor și
păduricilor de măslin exuberante, se întindea șesul alb-găl- bui. Păduri șărăcăcioase de pini și arbori de plută șe
chinuiau în mijlocul nisipului. Dune unduiau. Salinele sclipeau alb. Goya privea peisajul fără mult interes. Lui îi era
indiferent dacă munții din Piedrahita dispăreau la orizont, sau dacă dunele din Sanlucar se întindeau nesfîrșite, pentru el
era important că era singur cu Cayetana, departe de Curte, departe de Madrid.
Doctorul Peral i se alătură. Duseră o conversație indiferentă. Peral îi povesti istoria casei din fața lor. O clădise contele
Olivares, cel pe care Velazquez îl pictase atît de des, atotputernicul ministru al lui Filip al IV-lea ; aici își petrecuse
Olivares ultimii ani ai amarnicului exil. Apoi, don Gaspar de Haro, nepotul și succesorul lui, mărise clădirea, care primi
numele de Casa de Haro.
Mai tîrziu, fără ca Goya să fi trebuit să întrebe, Peral îi povesti despre ce se mai întimplase în ultimele săptămini. Doria
Cayetana, natural, nu putea da mari serate, deoarece era în doliu, totuși fuseseră mulți oaspeți din Cadiz, din Jerez,
320
pînă și din Sevilla. „Unde este un os bun se adună cîinii", se gîndi Goya la vechiul proverb. De asemenea, de cîteva ori
au fost la Cadiz, în palatul din oraș al ducesei, în Casa de Haro de acolo. O dată, voalată, dona Cayetana asistase în
Cadiz la o corrida ; de asemenea torero Costillares fusese oaspete două zile la castel. Goya nu se așteptase ca tot timpul
Cayetana să stea în turnul de observație și să-1 caute pe el cu privirea, cum făceau doamnele din romanțele Pepei ;
totuși, simți o ușoară indispoziție.
Cayetana veni cu suita ei, duena, pajul Julio, tînăra negresă Maria Luz, cățelușul, don Juanito și mai multe pisici. Se
îmbrăcase cu deosebită îngrijire, evident de dragul lui Goya, și el se bucură.
— E bine — spuse ea — că a pierit obiceiul de pe timpul strămoșilor noștri, cînd o văduvă trebuia să poarte doliu pînă
la sfîrșitul Vieții sau pînă la recăsătorirea ei.
Francisco era mirat de candoarea cu care vorbea despre văduvia ei.
Peral ceru voie să se retragă. Ceilalți se plimbau prin grădini, formînd o mică procesiune ; de ambele părți mergeau
pisicile cu cozile ridicate în sus.
— în afară de faptul că întindeți în jos degetul arătător poate încă și mai poruncitor ca înainte, Cayetana — spuse el —
nu pot observa la dumneavoastră nici o schimbare.
— Și dumneavoastră împingeți buza de jos încă și mai în afară, Francisco, răspunse ea.
In grădină se aflau multe cadrane de ceasuri solare, unul avînd arătătorul pictat.
— Contele Olivares, explică dona Cayetana, ajunsese, în timpul exilului său de aici, puțin cam ciudat. Evident că Visa
să facă timpul să stea pe loc pînă cînd steaua lui îi va fi din nou favorabilă.
Luară un prînz frugal. In jurul pereților sufrageriei se întindea o frescă înfățișînd o grădină spălăcită, cu multe coloane,
ghirlande, motive egiptene. Și aici arătătorul pictat al unui cadran de ceas solar arăta mereu aceeași oră.
După prînz, Cayetana își luă rămas bun. El se duse în dormitorul lui ; era. foarte cald, se așeză gol în pat, pentru o lungă
siestă. Era leneș și fără dorințe. Rareori era așa în viața lui. Mereu îl preocupau planuri; nu putea să stea în
21 - Goya 32J
pat fără să se gîndească la ziua următoare, la săptămîna următoare, la noi acțiuni. Astăzi era însă altfel. Astăzi nu re-
greta ca pe un timp pierdut somnul care îi venea ; simțea cu plăcere cum îl învăluie ceața, cum i se scufundă corpul.
Dormi adînc și se deșteptă fericit.
La fel ca și această primă zi, își petrecu și următoarele, trîndav, fericit, mulțumit. Cayetana și el erau cel mai mult timp
singuri. Peral nu-i deranja. Față de Eufemia, Cayetana nu avea nici o taină și sfială. O dată stăteau amîndoi, Cayetana si
Francisco, pe jumătate goi, în încăperea întunecată •, era cald, Cayetana își făcea vînt cu evantaiul. Eufemia veni
înăuntru să-i ,aducă limonadă, alergă la Cayetana și îi smulse evantaiul.
— Numai pe acesta nu ! strigă ea. Cînd stați aici așa I Pe evantai era pictată Fecioara del Pilar.
Și o astfel de întîmplare putea fi considerată drept un eveniment agitat în Sanlucar. Trecuseră prin multe amîndoi,
Francisco și Cayetana, niciodată însă nu avuseseră, în viața lor, zile atît de liniștite și de mulțumite de care să se poată
bucura din plin.
El lucra puțin. Nici nu se atingea de pînză, de pensule sau de paletă ; din timpul uceniciei erau cele dintîi săptămîni în
care nu picta. în schimb desena mult, dar numai pentru plăcerea lui. Desena ce îi plăcea în viața de fiecare zi a
Cayetanei. Ea îl întrebă o dată dacă n-ar voi s-o picteze ca maja.
— Lasă să fim leneși, se rugă el. A picta este felul meu de a gîndi. Lasă să nu gîndim.
— Cîte nume ai tu de fapt ? întrebă el altă dată, în fața unui document în care titlurile ei erau scrise pe mai multe
rînduri. Hidalgos aveau voie să aibă pînă la șase prenume, nobilii pînă la douăsprezece, nobilii de primul rang nu cu-
noșteau limită în numărul prenumelor. Era bine să ai multe prenume ; în felul acesta te bucurai de protecția multor
sfinți. Cayetana avea treizeci și unul de nume ; le enumeră : „Maria del Pilar Teresa Cayetana Felicia Luisa Catalina
Antonia Isabel" și toate celelalte. El socoti că, în ciuda bunei sale memorii, nu ar putea să țină minte atît de multe nume
Îștia însă că ea avea tot atît de multe fețe ca și nume.
322
— Enumeră-mi deci încă o dată numele — o invită el — nume după nume, și îți desenez, pentru fiecare, figura ta.
Ea spunea cîte un nume și el desena ; amîndouă femeile, Cayetana și duena, priveau. Desena repede, îndrăzneț, vioi și
ager și fețele, deși toate, fără excepție, fețele Cayetanei erau de fapt foarte deosebite ; multe dintre ele erau atrăgătoare,
dar erau și fețe pline de răutate, care te înfricoșau.
Cayetana rîdea. .
— Cum îți plac, Eufemia ? se adresă ea duenei.
— Ce desenează domnul prim-pictor este măreț — răspunse dona Eufemia — dar ar fi bine dacă n-ar desena mai
departe. Nu aduce nici o binecuvîntare să așterni totul pe hîrtie.
— Vă rog, numele următor, spuse Goya.
— Suzana, spuse Cayetana, și Goya desenă mai departe. In timp ce desena, o întrebă pe duena fără s-o privească : —
Mă credeți un vrăjitor, dona Eufemia ?
Duena, alegîndu-și cu precauțiune cuvintele, răspunse :
— Eu cred, excelență, că o artă care vine de la Dumnezeu ar trebui să fie folosită mai ales pentru reprezentarea
sfinților.
Goya, desenînd mereu, spuse în treacăt:
— Eu am pictat mulți sfinți. în numeroase biserici puteți vedea tablouri religioase făcute de mine, dona Eufemia. Nu-
mai pe Sfîntul Francisco de Borja l-am făcut de nouă ori, pentru familia Osuna.
— Da, spuse Cayetana, Osuna sînt foarte mîndri de sfinții familiei lor. Noi Alba nu avem nici un sfînt.
Goya era gata cu desenul său ; cu grijă, îi puse numărul: „24. Suzana."
Cayetana privea de pe foaie drăgălașă, batjocoritoare, impenetrabilă. Eufemia, indignată la culme, se adresă stă- pînei
ei:
— Ar fi bine, mielușelul meu, spuse ea cu căldură și totuși energic, dacă n-ar exista cîteva din aceste foi. Rugați deci pe
domnul prim-pictor să rupă această „Suzana" și altele, de asemenea. Tablourile atrag demonii, credeți-mă. Am voie ? Și
întinse mîna după „Suzana"
— Las-o ! strigă Cayetana și, pe jumătate rîzînd, pe jumătate în serios, se repezi la ea.
323
Dueiia îi apuse Crucea de aur care îi atîrna de gît, pentru a conjura duhul rău, care, în mod evident, pusese stăpî- nire pe
mielușelul ei.
De mai multe ori, în timpul dimineții sau al după-amiezii, Francisco, atunci cînd Cayetana dormea, mergea călare pe un
catîr în orașul Sanlucar. Acolo, în Venta de las Cuatro Naciones bea vin de Jerez care se făcea în apropiere, și fle- cărea
cu ceilalți mușterii ai circiumii; oameni care purtat pălării mari, albe, rotunde și, chiar vara, mantilele lor violete.
Orașul străvechi Sanlucar — mulți afirmau că numele-i vine de la Lucifer — era vestit și reputat ca reședința unor
draci de oameni care știau să scape prin minciuni și furt din orice necaz — picaros din vechile romane erau aici acasă,
și un majo care putea să spună că Sanlucar e patria lui era mîndru. Localitatea se îmbogățise din contrabandă, și acum,
deoarece în fața Câdiz-ului se afla o puternică flotă de blocadă, viața și afacerile înfloreau. întotdeauna întîlneai în
Venta de las Cuatro Naciones catîrgii în costumul lor obișnuit, colorat, vesel și ei știau să spună povești de pretutindeni
din țară, cum nu puteai să le auzi nicăieri altundeva. Cu acești muleteros deci, și cu alți mușterii, Goya întreținea
conversații plăcute, pline de aluzii ; el le înțelegea limbajul și felul lor de-a fi, și ei i-1 înțelegeau pe al lui.
Alteori călărea spre una din micile localități învecinate, spre Bonanza sau Chipiona. Drumul ducea prin păduri rare de
goruni și peste dune gălbui de nisip strălucitor ; pretutindeni salinele sclipeau alb. O dată, pe cînd călărea astfel pe
nisip, văzu din nou pe el iantar, stafia de amiază. Se tîra alene pe drumul ei, jumătate broască țestoasă, jumătate om ; pe
cel care o privea, potrivit celuilalt nume al ei, la siesta, mai curînd îl adormea decît îl înspăimînta. Arătarea se tîra pe
drum încet și inexorabil, dar nu era chiar în calea sau în dreptul lui Francisco. El opri catîrul și o privi mult timp. De
departe, de pe țărm răsuna gălăgia copiilor care se jucau dincolo de dune, ascunși după valurile de nisip.
Cînd se întoarse, găsi o scrisoare din Cădiz. Senor Sebastian Martinez voia să dăruiască Sântei Cueva trei tablouri și
întreba daca domnul prim-pictor este dispus să preia această comandă. Senor Martinez era cunoscut peste tot ca
proprietarul marii flote comerciale a Spaniei, cu care făcea o parte
324
considerabilă a comerțului cu America, și trecea drept protectorul generos al artei. Propunerea îi yeni lui Goya tocmai
bine. El putea să pretindă de la senor Martinez uh preț ridicat, și lucrul pentru Santa Cueva îi dădea pretextul necesar
pentru a scuza în fața Curții „concediul lui de odihnă" prelungit. în sinea sa își mai spunea că o astfel de lucrare reli-
gioasă ar putea fi făcută și pentru a ispăși probabila vinovăție a pasiunii și a fericirii lui. El se hotărî să discute personal
afacerea cu senor Martinez ; se putea ajunge la Cadiz în cîteva ore.
Cînd vorbi Cayetanei despre intenția lui, ea îi răspunse că se nimerise bine, întrucît voise să-i propună și fără aceasta să
meargă cu ea pentru cîteva zile sau săptămîni la Cadiz. Acum, în plin război, este multă viață acolo, și teatrul este bun.
Se hotărîră să plece la sfîrșitul săptămînii.
Goya nu putu să doarmă în noaptea aceea. Se duse la fereastră. Luna era aproape plină ; se uită afară, peste grădini, la
marea care strălucea în depărtare.
Cayetana era în grădină, Plimbîndu-se în răcoarea nopții, Și era singură. Se întrebă dacă să se ducă Jos la ea. Cayetana
nu se Uită la el sus, și el nu Se duse jos. Cîte pi- Sici erau în jurul ei 1 Straniu de tăcut
. Mergea peste terase
, în jos, iarăși în sus, în
Lumina blînd-neliniștitoare. Rămase la fereastră Mult timp și se uită cum Se plimba Cayetana prin noaptea Clară, și
pisicile ei, cu Cozile ridicate în sus, Mergeau, solemn și voios, Alături de ea.
325
32
Ducesa îl conduse pe Goya în palatul ei din Cadiz, Casa de Haro. Contele Olivares și Gaspar de Haro, care o clădiseră,
nu fuseseră zgîrciți. In timp ce majoritatea caselor din oraș, care era așezat pe capătul unei limbi de pămînt extrem de
înguste, erau strimte și înalte, ei ridicaseră săli spațioase în jurul unei mari și liniștite patio, o curte minunat pavată, care
arăta ca o sală mare. In jurul acestei curți, pe partea interioară a celor trei etaje, se întindeau, galerii. De pe acoperișul
drept, în formă de terasă, se ridica drept în sus un turn de observație.
In casa spațioasă era o răcoare stătută. Ca și la Sanlucar, se afla și aici un cadran de ceas solar cu arătătorul pictat care
oprise timpul în loc. Erau aici marmură multă, tablouri, sculpturi, policandre ; senores antepasadores, domnii străbuni,
nu făcuseră economie. Dar casa era acum puțin neglijată, frescele de pe pereți păleau și se cojeau, dintre numeroasele
trepte, unele erau sfărîmate și stricate.
Goya și ducesa pășeau pe treptele scărilor și scărișoarelor de marmură tocite* Pedro, bătrînul administrator, el însuși
puțin căzut în ruină, mergea înaintea lor, cu picioarele țepene, călcînd solemn și zornăind ușor legătura de chei. In cele
din urmă, pășind din nou peste trepte de marmură gălbui și uzate, urcară în Mirador, turnul de observație. Suiră scara în
spirală, trecură pe dinaintea unei uși închise și, ajunși sus, pe acoperișul în formă de terasă al turnului, priviră peste
balustrada scundă, în jos, peste orașul care, asemenea unei insule, se întindea strălucind alb în mijlocul mării foarte al-
bastre, legat de uscat numai prin limba de pămînt extrem de îngustă.
Casa de Haro era situată sus, aproape în locul cel mai înalt al orașului. Francisco și Cayetana priviră spre nord-est și
văzură portul și numeroasele forturi care îl apărau, văzură puternica escadră de război spaniolă și cîmpiile Andaluziei,
mărginite de munții Granadei. Priviră spre vest și văzură largul mării și, la orizont, flota engleză care bloca portul. Se
uitară spre sud și văzură coasta africană. La picioarele lor însă, se aflau casele din Cadiz cu acoperișurile lor în formă
de terasă împodobite în gen de grădini cu plante de tot felul.
— „Grădinile suspendate din Babylon", obișnuia să spună
326
excelența sa domnul bunic al înălțimii voastre, adormit întru Domnul, spuse bătrînul administrator.
Cayetana și Francisco erau ca și singuri în această casă spațioasă. Plecaseră numai cu duena ; ceilalți, doctorul Peral,
majordomul, secretarul, întreaga gospodărie trebuiau să vină de-abia peste cîteva zile. Luau prînzurile singuri, serviți
de Pedro și de soția lui. Mai tot timpul erau aproape singuri și, știind că aceasta nu va dura mult timp, se bucurau de
singurătatea lor.
Pentru ziua următoare, Goya se anunțase la senor Martinez, clientul său. Avea timp, mergea agale prin orașul care, fiind
zidiț pe un spațiu mărginit, era foarte populat. Trecu prin străzile înguste, printre» casele albe, înalte, cu acoperișurile în
formă de terasă ieșite în afară, trecu peste pavajul de piatră de pe Caile Ancha. Apoi pe Alameda, promenada de pe
digul străjuit de ulmi și plopi. Se înapoie la Puerta de la Maz și se bucură de larmă și de agitație. Vînzători moha-
medani de păsări de curte care aduceau găinile și rațele lor din foarte apropiata Africă, pescari ai căror pești și scoici
puternic mirositoare și tare colorate zăceau răspîndite în fața lor, negustori de fructe cu munți de fructe felurite,
vînzători de apă cu roabele lor, negustori de gheață cu butoaiele lor, marocanii cu șalvari și bărbi negre, stînd în jurul
curmalelor și fumînd din lulelele lor lungi, birtași și cîrciumari în micile lor dughene, negustori de mărunțișuri făcînd
comerț cu icoane, amulete și caschete de marinari, neguțători de greieri vindeau micile lor făpturi muzicale purtate în
colivii mici din fir de alamă sau în căsuțe pictate, toate potrivite în așa fel încît cortejos-ii să le poată duce ușor în dar
iubitelor lor : totul era vioi; colorat, zgomotos și urît mirositor sub cerul senin și încadrat de marea albastră, străjuită de
escadra spaniolă și de cea engleză. De mai multe ori,.Francisco fu acostat de femei îmbrăcate în negru, care îi ofereau,
cu descrieri obscene, fete ; ele îl avertizau că solano, vîntul african înăbușitor, care trezește dorințe, se apropie, și va
regreta că a refuzat cu dispreț oferta lor. „Niște coapse atît de drăguțe, rotunde", le lăudau ele și le descriau cu mîinile.
Francisco se înapoie pe străzile înguste ale orașului. Era timpul să se ducă lă senor Martinez.
Goya auzise multe despre Sebastian Martinez. Acesta
327
trecea drept un bărbat progresist și o dovedise prin fapte, contribuind la modernizarea agriculturii și industriei în co-
loniile spaniole de peste ocean. Nu se. mulțumea, ca alți co- mercianți bogați din Cadiz, să acumuleze cîștiguri,
dimpotrivă, adeseori, în împrejurări potrivnice, condusese personal flota lui spre America și, îp ciocnirile corăbiilor lui
de pirați cu dușmanul, se dovedise viteaz. Date fiind toate acestea, Francisco fu mirat văzînd că senor Martinez era un
bărbat uscățiv, îmbrăcat cu o modestie accentuată, care semăna mai degrabă cu un savant pedant decît cu un mare
comerciant, politician, pirat.
Se dovedi curînd că vestitele lui colecții de artă erau pentru el mai puțin o afacere de prestiges decît o pasiune a inimii
și-a minții. El îi descrise lui Goya, plin de bunăvoință, comorile sale, accentuă că el însuși își catalogase galeria, și era
aproape mai mindru de Colecția lui de reproduceri de opere care puteau să aibă valoare în Istoria artelor, decît de
tablourile și sculpturile lui. Colecția era ca și completă, se lăuda el, era unică în Spania.
— Veți căuta zadarnic o asemenea colecție la marques de Xerena, don Francisco, spuse acesta înveninat. Voihea despre
celălalt colecționar cunoscut al orașului Cadiz, marele lui rival. Marques Xerena procedează cu totul nemetodic,
continuă disprețuitor senor Martinez. Cumpără aici un Greco, dincolo un Tizian, ce-i place. Cu principii atît de anarhice
nu se poate alcătui nici o colecție care să aibă dreptul să ridice pretenții de valoare artistică și științifică. Arta este
ordine, cum obișnuiau șă accentueze Winckelmann, Mengs și chiar răposatul dumneavoastră cumnat.
Antichitățile orașului Cadiz erau expuse în trei încăperi: In timp ce senor Martinez le arăta vizitatorului, spuse :
— Nu mă fălesc că am mărit prosperitatea cîtorva din regatele noastre de dincolo de ocean, și nici cu faptul că flotele
mele s-au dovedit deseori pe măsura celor engleze, dar sînt mîndru că aparțin celei mai vechi familii burgheze a celui
mai vechi oraș al Spaniei. Istoricul Horozca menționează pe un antepasado de al meu, un Martinez, cu mult înainte de a
fi fost pomenit vreun marquGș de Xerena.
„Nimeni nu poate fi mai nebun decît un învățat nebun\ se gîndi Goya la vechiul proverb. Și cu glas tare, spuse:
328
— Asta e ceva, don Sebastian.
— Vă rog, nu mă numiți „don", excelență, răspunse Martinez. Eu nu sînt don Sebastian de Martinez, ci simplu: se- nor
Martinez.
îi arătă apoi cea mai veche stemă a orașului, un basorelief care împodobise o poartă a orașului, de mult timp dărî- mată.
Relieful reprezenta coloanele pe care le înălțase Hercule cînd venise în această țară vestică a lumii locuite.
— Non plus ultra, „pînă aici și nu mai departe", spusese Hercules și așa era scris pe stema orașului. Negreșit, el n-o
spusese latinește, ci grecește : Uketi proso, și senor Martinez cită în grecește frumoasele versuri ale lui Pindar, din care
erau scoase cuvintele. De fapt însă, nu le spusese nici grecește, ci în feniciană ; căci Hercules nu fusese de loc Hercules,
noi cei din Cadiz sîntem cu mult mai vechi decît Hercules, ci zeul fenician Melkart, acel Melkart, care se poate vedea
pe altă stemă a orașului nostru, cum strînge leul de gît. Ca întotdeauna, împăratul Carol al V-lea uzurpase mîndra deviză
și ștersese „non". „Plus ultra", „mereu mai departe", reținuse el din vechea deviză și astfel și-o însușiseră și înaintașii
lui Sebastian Martinez, călătorind pe corăbiile lor îndrăznețe mereu mai departe spre vest.
Goya privea surîzînd cum îi întinerea fața lui senor Martinez în timp ce povestea cu avînt și nu fără farmec vechile
întîmplări ale orașului său.
— Dar vă rețin cu povestirile mele, don Francisco — se întrerupse senor Martinez — și doar v-am poftit aici pentru
afaceri. Aș dori să vă rog, excelență, spuse el deodată foarte sec, să executați cîteva tablouri pentru Santa Cueva. Aș
dori în mod special să lucrez cu dumneavoastră, domnule prim-pictor. La drept vorbind, v-aș fi rugat mai cu plăcere să-
mi pictați un portret de al meu, dar probabil că n-ați fi primit. O comandă pentru Santa Cueva se poate respinge însă cu
greu. N-am dreptate ? întrebă chicotind.
— Franchețe contra franchețe, răspunse Francisco. Cîte tablouri să fie ? Cît de mari ? Și cît plătiți ?
— Canonigo de Mendoza, de care depind lucrările pentru Santa Cueva — spuse tot atît de direct senor Martinez —
dorește trei tablouri : o „Cină", o „Săturarea celor cinci mii" și o „Parabolă a căsătoriei". Este vorba de tablouri de mă
329
rime mijlocie. Dacă dumneavoastră aveți bunăvoința să vă duceți cu canonigo în Santa Cueva, vă veți înțelege fără
greutate asupra dimensiunilor. La a treia întrebare a dumneavoastră, îngăduiți-mi să vă fac o comunicare confidențială.
Intenționez să sparg cu cîteva din corăbiile mele blocada engleză și să conduc eu însumi aceste corăbii spre America și
înapoi. Din anumite motive, mica mea flotă nu poate să iasă din port nici înainte, dar nici după trei săptămîni înce- pînd
de astăzi. Aș dori ca tablourile să le predau eu însumi adunării canonicilor de la Santa Cueva și trebuie să insist așadar,
don Francisco, pentru urgență. Pe de altă parte, în cazul cînd tablourile sînt livrate pînă în trei săptămîni, sînt dispus ca
în loc de cei trei mii de reali pe care dumneavoastră obișnuiți să-i cereți, să vă plătesc șase mii pentru un tablou. Vedeți,
excelență, nici din mîna burghezului nu se mănîncă prost, încheie el și rîse amuzat.
Goya se simțea adesea Indispus in fața îngîmfării Nobililor săi. Acest Cadiz alb, . Acest oraș bogat, îmbelșugat,
■ Cel mai bogat, cel mai îmbelșugat
De pe pămînt, mai bogat decît îngimfata Londră, fusese durat De către burghezi, navigatori, co- Mercianți. Dar lui nu-i
plăcea. El avea înțelegerea pentru mîndria Cetățenească, dar acest Martinez, cu toți banii lui, Și cu entuziasmul lui
pentru artă, Nu-i plăcea. Și ceea ce trebuia el Să picteze, ospăț, alegorie, cină, Nu-i plăcea. Numai că un Pictor nu poate
să-și aleagă Totdeauna ce să picteze și Pe cine, și șase mii erau mulți Bani. Privi mina uscată, întinsă, a marelui
comerciant, Și i-o întinse pe a lui, Cărnoasă, puternică, Și spuse : „S-a făcut*.
330
33
Cayetana îl rugă pe Francisco să se urce cu ea în Mi- rado, în turnul de observație. De data aceasta însă ea nu trecu mai
departe de ușa închisă de la jumătatea scării ; o descuie și-i spuse lui Goya să intre.
încăperea era mică, îi lovi un aer închis, interiorul era în semiobscuritate. Ea deschise obloanele ferestrelor, lumina se
revărsă repede și din plin. Camera era ca și goală ; un singur tablou atîrna pe un perete, un tablou lat, de mărime
mijlocie, în ramă splendidă, și în fața lui se aflau două fotolii comode, uzate.
— Așezați-vă, don Francisco, îl invită Cayetana cu uU surîs de-abia vizibil și, după cum i se păru lui, șiret.
Goya privi tabloul. Reprezenta o scenă mitologică cu bărbați musculoși și femei cărnoase, părea făcut în atelierul lui
Peter Paul Rubens și desigur nu era pictat de către cei mai talentați elevi.
— Aveți tablouri mai bune, spuse după un timp Francisco. Cayetana apăsă pe un buton din perete. Scena mitologică
lunecă ușor la o parte, cu ajutorul unui resort, și în locul ei apăru un alt tablou.
Francisco se îndreptă, se sculă în picioare, păși In spatele fotoliului său. Fața i se încordă, deveni aproape întunecată de
atenție, buza de jos și-o împinse în afară. Totul în el era concentrare, contemplație.
Tabloul reprezenta o femeie culcată, care, rezemată pe brațul drept, se uita în oglindă întorcînd spatele privitorului.
Femeia era goală. In oglinda pe care i-o ținea înainte un băiat mic, îngenuncheat, cu aripi, i se vedea vag chipul.
Această femeie însă nu era pictată de un străin, nu se născuse în Anvers și nici în Veneția — multe tablouri străine ase-
mănătoare atîrnă în palatele regale sau chiar în palatul cu- tărui sau cutărui nobil : nu, tabloul în fața căruia stătea acum
Francisco era pictat de mînă spaniolă, el putea să fie pictat doar de unul singur, de Diego Velazquez. Era, fără nici o în-
doială, acel tablou de care îi povestise don Antonio Ponz și ocazional și Miguel. Era acea îndrăzneață, interzisă,
compromisă, lăudată Dona desnuda, „Femeia goală" a lui Velazquez, o Psyche sau Venus sau cum ai fi vrut să o
numești și în
331
orice caz o foarte adevărată femeie goală. Nu era trandafirie și cărnoasă, nici albă și exagerat de grasă, nici o italiancă a
lui Tizian, nici o olandeză a lui Rubens : era o minunată fată spaniolă. Exista așadar în realitate Dona desnuda a lui Ve-
lazquez, și Francisco Goya stătea în fața ei.
El uită că tabloul avea o sută cincizeci de ani, că el era în Cadiz, că lîngă el stătea Cayetana. Privea tabloul colegului, ca
și cînd ar fi fost acum terminat, cel mai îndrăzneț, cel mai interzis tablou al colegului Velazquez : Dona desnuda.
Oricine simte nevoia să fie urmașul unui om, viu sau mort. Dacă Francisco Goya ar fi putut să ceară ceva de la soartă,
atunci ar fi dorit arta și gloria lui Velazquez ; el nu recunoștea dintre spanioli nici un mare maestru în afară de Diego
Velazquez. Era cel mai apropiat de natură, maestrul lui, și se luptase tot timpul vieții să-i înțeleagă pe deplin pictura.
Iată acum acest tablou mare, nou, misterios, ilustru. Goya, iute în simțire și observare, iute în dragoste, ură, venerație și
dispreț, simți, încă înainte de a trece o jumătate de minut, că admira tabloul și totodată îl respingea.
Admira cît de natural era culcată, fără să pară leneșă, foarte deosebii de grațioasa femeie, în timp ce uneori personajele
lui, ale lui Francisco, pluteau în aer, în loc să stea jos sau culcate. Admira abilitatea cu care colegul pictase figura femeii
în licărirea slabă a oglinzii neclare și îndreptase toată atenția privitorului asupra minunatelor linii ale corpului, asupra
conturului trupului de femeie culcată, foarte spaniolă, cu talia subțire și bazinul tare dezvoltat.
înainte de toate însă, admira curajul lui don Diego de a fi pictat acest tablou. Interdicția proclamată de Inchiziție de a se
reprezenta nuduri în tablouri era clară și severă și nici un alt maestru spaniol nu îndrăznise să picteze un asemenea
ademenitor corp feminin. Don Diego poate că fusese acoperit prin favoarea regelui său sau a vreunui client puternic,
dar desigur și la Curtea lui Filip al IV-lea preoții și fățarnicii avuseseră putere și influență, iar capriciile marelui stăpîn
erau imprevizibile. Velazquez pictase această femeie pentru că se simțea îmboldit să arate că nuditatea se putea
reprezenta și altfel decît în genul lui Tizian și Rubens. El înfruntase pericolul pentru că era un mare artist, plin de
mîndrie spaniolă.
332
pentru că voise să demonstreze că și spaniolii sînt în stare de așa ceva.
O dovedise. Cît de minunat se îmbinau culorile, sideful cărnii, voalul albicios, griul-verzui al oglinzii, brunul închis al
părului, panglicile violet-roșietice ale băiatului despuiat, tonurile ușoare, irizate ale aripilor sale. Delicat, ușor, sever și
elegant era pictată această femeie goală, nici un efect ieftin, nimic din plăcerea brutală, stridentă, pe care o emana
carnația feminină în picturile italienilor și olandezilor. Dimpotrivă, plutea peste tablou un ușor aer posomorit, și negrul
pînzei pe care sta culcată femeia, perdeaua roșie închisă, rama neagră a oglinzii, întregul colorit grav înlăturau orice
intimitate. Don Diego era spaniol. Pentru el, frumusețea și dragostea nu aveau nimic ușor, ademenitor, ele aveau ceva
grav, sălbatic, și foarte adesea atingeau tragicul.
Francisco privea și. admira, făcea adică întocmai ce voise și don Diego, ca tabloul să fie privit și admirat. Dar dacă
cineva picta o femeie în culorile minunate ale carnației pe care i le-a dat natura, era drept ca ea să fie pictată în așa fel,
încît doar s-o admiri și să rămîi rece? Bine, don Diego atinsese acea măiestrie lipsită de ură și iubire, acea nepartici-
pare sufletească în artă, despre care Winckelmann și Raphael Mengs și decedatul său cumnat flecăriseră atît de mult,
acea măiestrie neasemuită: dar dacă astăzi Dracul'i-ar oferi pe nimic, lui, lui Francisco, asemenea măiestrie, el nu ar voi
s-o aibă și ar spune : Muchas gracias, no!1 Era bine că acest tablou admirabil, solemn, senin și întunecat al femeii goale
exista. Dar era bine de asemenea că nu îl făcuse el, Goya. Și era fericit nu numai pentru că nu zăcea în cavoul bisericii
San Juan Bautista, ci mai cu seamă pentru că era pictorul Francisco Goya, și nu pictorul Velazquez.
Deodată răsună în încăpere o voce ascuțită, orăcăită:
— Doamna este o persoană leneșă, spuse vocea. De cînd o știu, stă culcată aici pe divan, se uită în oglindă și lenevește.
Goya se întoarse uimit. Dădu cu ochii de o pocitanie, un bătrîn pipernicit și zbîrcit, îmbrăcat foarte pestriț, împodobit
cu medalii și cu cele mai înalte decorații.
1
Foarte mulțumesc, nu I
333
— Nu speria oamenii, Padilla, îl dojeni Cayetana, dar fără severitate și îi explică lui Goya că arătarea era bufonul
răposatului ei bunic. Padilla trăia acum în grija bătrînului administrator și a soției lui și nu se arăta decît arareori la
lumina zilei, fiind tare sfios.
— Face bine doria desnuda că locuiește aici în Cadiz, orăcăi mai departe Padilla. Nu i-ar fi îngăduit în nici un caz să
locuiască altundeva. Cu toate că de altfel este o doamnă foarte distinsă, cu adevărat o nobilă de primul rang. De o sută
cincizeci de ani nu a mișcat nici un deget. Pentru un nobil, orice fel de muncă e o rușine.
— Du-te acuma, Padilla — spuse Cayetana, tot blajin — nu-1 mai deranja pe domnul prim-pictor.
Padilla se înclină, decorațiile îi zornăiră, plecă.
Cayetana stătea în fotoliu, îl privea surîzînd pe Goya și întrebă încordată :
— Crezi că Padilla are dreptate ? Crezi că era o nobilă ? Lui Tizian și lui Rubenș- le-au stat ca model, goale, doamne
mari. Și cu vocea ei puțin aspră, copilărească, repetă : Crezi că era o nobilă, Francho ?
Pînă acuma Francisco se gîndise numai la pictor și la tablou, nicidecum la model. Totuși la întrebarea Cayetanei știu
dinainte răspunsul ; buna memorie a ochiului său îl făcea să nu greșească.
— Nu — spuse el — nu era o nobilă, era o maja.
— Poate că era o maja și o nobilă, spuse Cayetana.
— Nu, negă Francisco cu aceeași siguranță. Este din tabloul „Torcătoarele" — declară el — nu încape nici o îndoială, e
aceea care desfășoară firele de pe depănătoare. Gîn- dește-te la spate, la gît, gîndește-te la umeri, la păr, la ținută.
A fost o maja, nu o
Nobilă, încheie el, nu Certăreț, totuși hotărît.
Cayetana
Nu putea să-și amintească
„Torcătoarele". Dar Probabil că Francho avea Dreptate. Era decepționată, își închipuise mult mai plăcută
334
Vederea acestui tablou împreună cu Goya. Apăsă Pe buton, și în fața zeiței Goale, în fața torcătoarei, Apăru din nou
Mitologia.
34
In timp ce luau masa de seară, Cayetana, impresionată de apariția bufonului Padilla, povesti din trecutul ei.
Pe vremea cînd era copil, venise de mai multe ori la Cadiz cu bunicul ei, al doisprezecelea duce de Alba. El trecea drept
cel mâi mîndru bărbat al Spaniei ,• nu considerase pe nici unul din imperiu egal în rang cu el, în afară de rege, și pe
grosolanul Carlos al III-lea nu-1 putuse suferi. Cîtva timp fusese ambasador în Franța și, prin luxul și fastul lui, stîrnise
admirația Curții lui Ludovic al XV-lea și a lui Ludovic al XVI-lea. întors în țară, sfidase Inchiziția ; căci se considera a
fi atît de sus, încît, cu toată venerația lui pentru tradiție, își putea permite să fie „filozof", liber-cugetător, ceea ce era
interzis altuia. Scosese din carcerele Inchiziției pe un tînăr care fusese torturat pînă la schilodire și îl educase pentru a-i
fi bufon; acesta era piticul pe care îl văzuseră. II îmboldise la conversații îndrăznețe și răzvrătitoare, îl numise Padilla,
după eroul marii răscoale de odinioară, și îl lăsase să-i poarte propriile-i distincțiuni și decorații. Nimeni nu era demn
să-1 frecventeze pe ducele de Alba, afară doar de bufon. Tocmai pentru că bunicul punea atîta preț pe calitatea de liber-
cugetător, venea deseori și cu plăcere la Cadiz; orașul acesta, care prin comerțul său avea multe relațiuni cu străinătatea
și era totdeauna plin de comercianți străini, era cel mai liberal din Spania.
— Bunicul meu — povesti surîzînd Cayetana — m-a educat după principiile lui Rousseau. Trebuia să-mi însușesc
învățătura pe trei căi: din riatură, prin proprie intuiție, prin hazard.
Goya mînca, bea și asculta. Adevărații nobili erau altfel decît și-i închipuise el, trufaș într-un fel încă mult mai com
335
plicat. Unul oprise ceasurile ca timpul să stea pe loc atîta timp cît nu avea el noroc. Altul își ținea un amărît de bufon
pentru că socotea că nici un altul nu era vrednic să stea de vorbă cu el. Și iat-o pe Cayetana. Șaptesprezece castele goale
o așteptau și, în toți acești ani, un bufon de Curte, pe care ea îl uitase.
Goya mînca cu ea, dormea cu ea, ea îi era mai aproape decît îi fusese vreodată cineva și totodată mai departe decît îi
fusese vreodată cineva.
A doua zi sosi la Cadiz anturajul Cayetanei, și Francisco nu mai fu decît arareori singur cu ea. Acum, în timpul răz-
boiului, Cădiz-ul se transformase din ce în ce mai mult în capitala țării Î domni de la Curte, înalți funcționari ai
Coroanei, membri ai Consiliului Indiei veneau aici și toți voiau să facă vizite ducesei de Alba.
Francisco întîlni mulți prieteni și cunoscuți din Madrid. El se bucură și nu fu de loc surprins cînd, într-o zi, repre-
zentînd pe don Manuel, apăra și seiior Miguel Bermudez.
Miguel vorbi, natural, de politică. Don Manuel oscilase încă o dată și, deoarece pentru moment acesta era lucrai cel mai
comod, făcuse un pact cu nobilimea reacționară și cu biserica, împiedicînd aplicarea măsurilor liberale pe care el însuși
le introdusese. In politica externă era nesigur. Noul ambasador francez, Traguet, era un domn calm, inteligent. Față de
el, don Manuel era și mai puțin la înălțime decît față de predecesorul lui, Guillemardet. Era cînd prea agresiv, cînd prea
servil.
— Ce-a devenit Guillemardet ? întrebă Goya.
— Ambasadorul — îl informă Miguel — abia întors la Paris a trebuit să fie dus la casa de nebuni.’
Goya fu adine mișcat: oare atunci cînd îl pictase nu-i fixase el în trăsăturile portretului soarta ?
— Ceea ce i-a luat mințile lui Guillemardet — spuse mai departe Miguel — a fost probabil incapacitatea lui de a
înțelege schimbarea rapidă a situației politice din Franța și de a i se adapta. Schimbarea de la radicalismul revoluționar
la democrația burgheză moderată putuse la nevoie să și-o justifice ; dar fusese evident peste puterile lui să facă
întorsătura mult mai mare către plutocrația radicală.
336
Apoi apăru la Cadiz, ca unul dintre avocații băncii Spaniei, și tînărul Quintana, care îl vizită împreună cu Miguel pe
Francisco în Casa de Haro; ducesa și doctorul Peral erau de față.
Quintana se lumină subit la vederea lui Francisco și începu imediat să discute cu pasiune despre „Familia lui Carlos".
— Dumneavoastră, don Francisco — strigă el — sînteți salvatorul Spaniei din mizeria ei spirituală.
— Cum așa ? întrebă curioasă ducesa.
Strălucitor de frumoasă în rochia ei neagră, nu era supărată pe Quintana, care în mod vizibil se interesa mai mult de
Goya decît de ea și îl privea nestingherită pe tînărul domn care desfășura atîta entuziasm sincer ; ea însăși sprijinea
artele, pentru că așa se cuvenea unei nobile, dar interesul ei nu mergea prea adînc.
— Spania noastră — explică Quintana — tîrăște după sine, ca un lanț, întreaga ei istorie și tradiție. Cînd, în sfîrșit, vine
o dată unul și arată ce au ajuns astăzi instituții la în- ceput mărețe, e un fapt demn de remarcat. Vedeți dumneavoastră,
dona Cayetana ..— îi declară el zelos — un rege de astăzi, regele catolic spre exemplu, poate fi încă înzestrat cu
semnele exterioare ale puterii, dar funcțiunea lui e golită de conținut, coroana a devenit un acoperămînt de cap înve-
chit ; pentru a domni, este astăzi mai necesară o constituție decît un sceptru. Și acest lucru devine vizibil în „Familia lui
Carlos".
— Ce tot spui, tinere domn ? se miră Goya.
Doctorul Peral îl rugă pe Quintana să le povestească ceva mai mult despre tablou.
— Dumneavoastră nu îl cunoașteți ? întrebă mirat tînărul poet. Nici dumneavoastră, doamnă ducesă ?
— Trebuie să știți, don Jose, răspunse amabil Alba, că nu sînt aici cu totul de bunăvoie, eu sînt exilată din Madrid.
— Unde mi-e capul, doamnă ducesă ? se scuză Quintana, rîzînd simplu, drăguț. Firește că nu ați văzut tabloul. Dar el
nu se poate zugrăvi prin cuvinte, nimeni nu poate s-o facă, și imediat îl descrise, entuziasmîndu-se de potopul de culori
și de realismul capetelor, care apăreau în el, goale, aspre și urîte. Vorbea ca și cînd Goya nu ar fi fost acolo. O iscusință
22 — Goya
337
mai deosebită a pictorului este — declară el — faptul că îfl. tabloul acesta bogat în figuri arată atît de puține mîini. Prin
aceasta, goliciunea figurilor, peste strălucirea uniformelor și a hainelor de gală, iese în relief îndoit de puternic.
— Dacă mi s-ar fi plătit mai mult — spuse sec Goya — aș fi pictat mîini mai multe. Pentru mîini iau prețuri ridicate.
Tînărul poet, însă, continuă :
— Noi toți crezuserăm că Spania a îmbătrînit. Atunci a venit Francisco Goya și ne-a arătat cît este încă de tînără. Da,
Francisco Goya este pictorul tinereții.
— Ei, ei, protestă Goya.
Cum stătea în fotoliul lui, corpolent, cu umerii puțin lăsați, ca la un om de aproape cincizeci de ani, auzind prost și
chiar și-n alte privințe istovit, părea puțin ciudat că Quitana îl numea pictorul tinereții. Dar nimeni nu rise. Și ,Quitana
încheie :
— Ultimele tablouri ale lui don Francisco au demonstrat ta acestei țări i-a fost hărăzit să dea naștere la trei maeștri tare
vor dăinui peste veacuri, Velazquez, Murillo și Goya.
Miguel, fanaticul colecționar, zîmbea în sinea lui, gîn- dindu-se că are cinci lucrări bune de ale lui Goya și glumi:
— Văd că decretul lui Carlos al Ill-lea, care a interzis exportul tablourilor lui Velazquez și Murillo, nu ajunge : trebuie
să adăugăm numele tău, Francisco.
— Pe lîngă aceasta, lui Velazquez îi era mult mai ușor, reflectă cu glas tare Quintana. El i-a venerat pe rege și pe nobili
din tot sufletul, și acest lucru era pe atunci cu totul firesc. El putea, el trebuia să aprobe în sinea lui pe rege și Curtea lui.
A glorifica ideea monarhică era pentru el cea mai înaltă datorie a artistului spaniol, și el însuși trebuia să fie aristocrat,
trebuia să se simtă, alături de ei pentru a-și atinge scopul artistic. Goya al nostru, dimpotrivă, este din creștet pînă-n
tălpi nearistocratic și este just să fie așa astăzi. El îl privește pe regele său cu ochi tot atît de ageri ca șî Velazquez, dar
în el este și o bună parte dintr-un majo, el este un Velâzquez din popor și pictura lui are ceva brutal, înviorător.
— Sper că nu-mi luați în nume de rău, don Jose — răspunse blind Goya — dacă vă aduc aminte, nearistocratic șl
338
brutal, de vechiul proverb : „Trei fire de păr am lăsat sS mi se smulgă ; la al patrulea îmi sare țandăra".
Quintana rîse și se schimbă subiectul discuției.
Cayetana îi spuse lui Francisco
Mai tîrziu că prietenii Lui sînt foarte ințeligenți, Dar n-ar putea Ca cortejo .
Să și-l închipuie pe nici unul Din cei doi, nici chiar pe tînăr. „— Curios", reflectă Ea naiv și fără să se Gîndească la
faptul că Ar putea să-l jignească Pe Goya. „—■ Cu adevărat Ciudat : oameni foarte înțelepți, ca Miguel Și Quintana ai
tăi,
Sau ca Peral al meu, nu prezintă Niciodată o adevărată atracție Pentru mine.*
35
Prezența ducesei de Alba, cea mai vestită femeie a Spaniei, stîmi rumoare în rîndurile locuitorilor Câdiz-ului și toți se
întreceau s-o aibă în mijlocul lor. Ducesa era în doliu, așadar avea un pretext comod să primească sau să refuze, după
plac.
Ironic, Francisco observă cît de nesiguri deveneau mîn- drii burghezi din Cadiz în fața donei Cayetana, și mai mult
decît alții — Francisco înregistră acest lucru cu o plăcere sadică — era tulburat îndrăznețul, savantul și calmul senor
Sebastian Martinez.
Sub pretextul că ar vrea să vorbească cu el despre tablourile pentru Santa Cueva, Martinez îl căutase de mai multe ori la
Casa de Haro. Francisco se văzuse obligat să-l prezinte
«2*
339
ducesei. Senor Martinez fusese primit la Curte, nobilii căutau să-i obțină favoarea, bogăția lui nemărginită și gloria fap-
telor sale îl făceau plăcut multor femei pe acest bărbat uscățiv, mai curînd urît, și se povesteau multe despre
destrăbălările pe care și le permitea uneori. Dona Cayetana însă îi inspiră, evident, din primul moment, o pasiune
copilărească, romantică și, cînd îi vorbea, răsfățatul și de obicei atît de rezervatul domn nu se putea înfrîna ; ochii îi
deveneau pîlpîitori, fața uscată i se roșea. Cayetana se distra, îl trata cu aceeași trufie amabilă, caracteristică ei, abia
perceptibilă. Senor Martinez, care cunoștea atît de bine viața, își dădea seama că nu însemna nimic pentru ea, că nu era
decît o jucărie, un pelele. Dar, în ciuda mîndriei sale de burghez, tocmai această aroganță naturală a nobilei era în mod
evident ceea ce-1 atrăgea. Goya, înveselit și răutăcios totodată, spunea că acestui aventurier gălbejit, atunci cînd ajunge
să vorbească cu Cayetana, îi sînt cu siguranță prezente în memorie toate vechile și înaltele ei titluri, ca și datele
bătăliilor purtate de străbunul ei, posomoritul mareșal de Alba.
Lucră la tablourile pentru Santa Cueva repede și îndemî- natic, fără multă plăcere, dar nu fără idei noi. Chiar la sfîrșitul
celei de a doua săptămîni putu să comunice lui senor Martinez că tablourile erau gata.
Senor Martinez examină lucrările pentru care plătea cei optsprezece mii de reali conveniți. Nu se arătă lipsit de în-
țelegere.
— Numai dumneavoastră, domnule prim-pictor — remarcă în fața tabloului „Săturarea celor cinci mii" — puteți să
reprezentați atît de unitar o mulțime de oameni și să-i imprimați în același timp atîta mișcare. Iar înaintea „Cinei"
spuse: Numai un Francisco Goya putea să-și permită să îndepărteze de la masă pe apostoli. Cum i-ați aruncat la pămînt,
înspăimîntați de cuvintele Domnului ! Acest lucru este pe deplin nou, este un act de răzvrătire, unui altuia i s-ar putea
spune : „eretic".
Senor Martinez chicoti. Apoi, lingușitor, surîzînd șiret, colecționarul continuă încîntat, spunînd că, poate acum, domnul
prim-pictor ar avea totuși încă timp și plăcere să-i facă, un portret lui Sebastian Martinez, comerciant din Cadiz ;
340
după cum îi e cunoscut lui don Francisco, el va porni cu flota abia peste o săptămînă în larg.
— Nu știu — răspunse rece Francisco — dacă în zilele următoare voi avea dispoziție pentru lucru. Sînt aici pentru
odihnă.
— Ce preț ar putea să vă ademenească — întrebă senor Martinez — ca să întrerupeți recreația dumneavoastră, două
pînă la trei zile ?
— Douăzeci și cinci de mii de reali, răspunse fără întîr- ziere Francisco, mirat singur de îndrăzneala lui.
— De acord, spuse de asemenea, fără să șovăie, senor Martinez.
Apoi însă, puțin timid, întrebă dacă ar putea să-i invite, pe ducesă și pe el, la o mică serbare, în casa lui. Motivul
exista : tablourile pentru Santa Cueva erau gata, intrase în relațiuni de afaceri cu domnul prim-pictor, făcuse cunoștință
cu doamna ducesă și era hotărît, spre și mai marea cinste a Spaniei, să spargă blocada engleză și să-și pornească coră-
biile spre America.
— „Plus ultra", spuse el și rîse vesel. „Mereu înainte/
Goya răspunse scurt și aspru că nu era autorizat să primească invitații pentru doamna ducesă. De altfel, știa că alteța sa
își făcuse programul pentru următoarele două săptămîni și pînă atunci senor Martinez va pluti fericit pe mare.
Seiior Martinez tăcu un timp, pe figura lui uscată se vedea că meditează. Spuse apoi că, de ar putea să aibă bucuria și
onoarea să poată saluta pe dona Cayetana și pe don Francisco sub acoperișul său burghez, și-ar lăsa escadra să
pornească în larg, fără să o însoțească. Goya fu uluit.
— Vorbiți cu ducesa, îl sfătui el dînd din umeri.
în cercul prietenilor intimi, în prezența donei Cayetana, se vorbea că senor Martinez renunțase la planul de a-și însoți
corăbiile, pentru a da o serată pentru ducesă. Quintana spuse cu vădită dezaprobare :
— Trebuie să fie penibil pentru o femeie să stîrnească dorințe oriunde se duce.
— Sînteți foarte tînăr, șeilor, spuse ducesa.
Senor Martinez, din considerație pentru doliul donei Cayetana, invitase puțini musafiri. Cel mai interesant îi păru lui
Goya un domn pe care senor Martinez îl prezentă ca senor
341
Bajen, armator din Malaga, un prieten de afaceri apropiat. Dar accentul acestui domn străin îi trăda limpede originea
engleză. Poate că era un ofițer al escadrei de blocadă engleze ; domnilor acestora le plăcea să vină la Cadiz deghizați.
Uimit și amuzat, Goya află în cursul serii că înțeleptul senor Martinez își asigurase ieșirea flotei printr-o anumită
învoială cu ofițerii englezi.
Printre invitați era și don Miguel. El arăta multă simpa= tie pentru senor Martinez, avea înțelegere pentru truda lui în
ceea .ce privea istoria artelor și se bucura de atitudinea lui progresistă. Tînărul Quintana, totuși, nu venise j el nu-i ireta
lui Sebastian Martinez că renunța la o acțiune patriotică, la conducerea flotei sale, de dragul unui obraz drăguț.
Sebastian Martinez, de obicei atît de sigur pe sine, își dădu silința și în această seară să se comporte ca un adevărat
burghez.
Se dedică ducesei, așa cum se cuvenea, numai cu puțin mai mult decît celorlalți oaspeți ai săi, dar nu putu să-și îm-
piedice privirile stăruitoare, admirative, să se întoarcă iarăși și iarăși spre ea.
Don Miguel îl încurcă într-o conversație amănunțită despre cărți vechi. Găsise în biblioteca lui senor Martinez cîteva
exemplare vechi ale unor cărți care erau, în ceea ce privea dreapta credință, destul de dubioase.
— Băgați de seamă, serior — glumi el — un bărbat atît de liberal și atît de bogat ca dumneavoastră este o ispită pu-
ternică pentru domnii de la Inchiziție.
— Corăbiile mele au străpuns liniile englezilor — răspunse cu mîndrie sobră senor Martinez — voi ști să cîrmesc
cărțile și părerile mele și prin Sfîntul Oficiu.
Ducesa și Goya se așteptaseră ca după masă să se așeze, cum era obiceiul, la masa de joc, dar senor Martinez imaginase
altceva.
— Pot să vă poftesc în sala de teatru, dona Cayetana ? o invită el pe ducesă. Serafina va dansa pentru dumneavoastră.
— Serafina ? întrebă ea sincer surprinsă.
Serafina era cea mai renumită dansatoare a Spaniei, adorată pînă la venerație ; căci ea cîștigase pentru poporul spaniol
o mare biruință. Cardinalul-primas din Toledo primise
342
multe plîngeri, mai ales de la înalții prelați străini, că în evlavioasa Spanie se tolerau dansuri atît de ordinare și des-
frînate ca fandango și bolero. Cardinalul-primas convocase pînă la urmă un Consistoriu care trebuia să hotărască asupra
interzicerii eventuale a acestor dansuri. Arhiepiscopul din Sevilla, temîndu-se de nemulțumirea pe care era fatal să o
provoace o asemenea interdicție, mai ales în Andaluzia, propuse ca venerabilii judecători bisericești să permită să li se
înfățișeze mai întîi dansurile. Serafina și partenerul ei Pablo dansară în fața Consistoriului. Le venise greu prelaților să
rămînă liniștiți în fotoliile lor, și astfel fandango-ul nu fusese interzis,
îndată după aceasta, Serafina dispăruse, se spunea că se căsătorise, în tot cazul, nu mai fusese văzută dansînd în public
de vrei doi, trei ani.
— Serafina ? întrebă așadar plăcut mirată Alba. Serafina. ați spus ?
— Locuiește acum la Jerez, o informă sefior Martinez. Este soția reprezentantului meu Vargas de acolo. Nu este tocmai
ușor s-o îndupleci pe senora Vargas să danseze în fața altora decît intimii ei. Pentru dumneavoastră, doamnă ducesă,
dansează.
Trecură în sala de teatru. încăperea era atît de iscusit aranjată, încît făcea impresia unuia dintre acele locuri în care își
prezentau de obicei dansatorii din popor spectacolele. Sala de teatru, altfel desigur foarte elegantă, fusese transformată
într-o sală de recepție murdară, ajunsă în mizerie, a unei case nobile maure, decăzute. Covoarele, de bună calitate, erau
uzate, cîrpite, pereții fuseseră acoperiți cu pînză albă, murdară, tavanul împodobit artistic cu arabescuri roșii și aurii.
Cele cîteva scaune de lemn erau hodorogite, iar lumina, împrăștiată de cîteva opaițe și luminări, foarte slabă.
De-abia se așezaseră oa’speții, și se auzi de pe scenă, de după cortina lăsată, ritmul pătrunzător, răscolitor al casta-
nietelor. Cortina se ridică. Scena înfățișa un peisaj andaluz, primitiv pictat ; un singur muzicant cu chitara ședea dus pe
gî.nduri pe un scăunel, într-un colț. Castanietele deveneau tot mai zgomotoase, din culise apărură, din stînga, un majo,
din dreapta, o maja, care veneau unul spre altul, îndrăgostiți •, fuseseră de mult timp despărțiți și se regăseau acum.
Costu
343
mele lor colorate erau din materialul cel mai ieftin, garnisite cu mulți fluturași aurii și argintii ; pantalonii băiatului,
rochia fetei se lipeau strîns pe șolduri, rochia era din material subțire, nu prea lungă, și largă pe poale. Cei doi nu se
interesau de public, se priveau doar unul pe celălălt. Cu brațele ridicate, dansau venind unul către altul.
Nu se auzea decît ritmul ușor, înflăcărat al castanietelor. Dansatorii ajunseră foarte aproape unul de celălalt. Ea se
retrase, dansă de-a-ndaratelea, mereu cu brațele întinse, el o urmări, mai încet, mai iute ; amîndoi aveau buzele ușor
deschise, acum era mai mult o pantomîmă decît un dans, se priveau unul pe altul, priveau în pămînt. Eă fugi mai
departe, mai încet, îl ademeni, cochetă cu el ; el o urmări, cu sfială încă, dar cu dorința sporită. Ea se întoarse spre el.
Castanietele sunară mai tare, chitara interveni, mica, invizibila orchestră interveni, dansatorii se ajunseră unul pe altul,
hainele lor de-abia se-atingeau, fețele lor erau una lîngă cealaltă, aproape de tot. Atunci, deodată, în mijlocul tactului,
muzica încetă, castanietele încetară și dansatorii rămaseră țepeni, înmărmuriți. Pauza dură puține secunde, dar păru fără
de sfîrșit.
Apoi, chitara interveni din nou, un tremur trecu peste corpul fetei, care se desprinse încet din înțepeneala ei, se dădu
înapoi și înaintă din nou. Acum se mișcă și băiatul, zbură înflăcărat spre ea. Fata, încet, dar mai afectuos, pluti parcă
spre el. Mișcările ambilor deveniră mai violente, privirile ei mai provocatoare, fiecare mușchi îi tremura de pasiune.
Acum, cu ochii închiși, veniră unul spre altul. Dar din nou, în ultimul moment, făcură o mișcare bruscă înapoi. Și iarăși
o pauză din acelea sălbatice, iritante, pătimașe. Apoi, însă, se retraseră amîndoi, dispărură în culise și spectatorii știură
de îndată că va începe acea scenă care a adus Andaluziei iandango-ul, acel solo care-și trage originea de la țigani și din
Orientul cel mai îndepărtat, acel dans individual care a făcut-o vestită în tot imperiul pe Serafina și, înaintea ei, pe
nenumărate alte dansatoare.
Iată că ea apare dintre culise, singură de data aceasta, și fără castaniete. Din dosul scenei însă, răsună un răpăit,
344
bătăi din mîini ritmice, monotone și o voce singuratică, joasă, cîntă un text banal :
De aceea să Ne cufundăm In sînu-adînc Al dragostei ; Căci noi trăim Numai atita De puțin pe Acest pămînt, Și-atlta
vreme Sîntem morți.
Curînd cuvintele se pierd în ceva nedeslușit, vocea nu mai intonează decît aahh și aaiii într-un ritm monoton, aproape
tînguitor, încet și totuși sălbatic, violent. încet, sălbatic și violent e și dansul fetei, mereu același și mereu altul, un dans
liniștit, furios, un dans al întregului corp ; în mod vizibil, dansatoarea se prezintă iubitului ei, îi arată toată voluptatea,
plăcerea și sălbăticia pe care corpul ei le poate oferi.
Spectatorii stau liniștiți. Tropăitul monoton, sălbatic le pătrunde în sînge, dar ei nu se mișcă, stau încremeniți, cu ochii
țintă. Nu se întîmplă nimic desfrînat pe scenă, nici o nuditate nu apare, totuși este înfățișată, cu o adîncă nevinovăție și
în toate amănuntele, cea mai naturală dintre toate poftele, dorința senzuală, întruchipată în ritm.
Spectatorii văzuseră de multe ori acest dans, dar niciodată atît de perfect. Cu admirație și înțelegere, învățatul Miguel și
cultivatul Martinez priveau atenți la Serafina care se istovea cu artă și dăruire. Ca ea trebuie să fi fost femeile pe care
romanii le aduceau din viciosul Gades în orașul lor, pentru ca senatorii și bancherii, cunoscători în toate plăcerile, să se
delecteze cu dansul lor. Ca ea trebuie să fi fost femeile pe care Sfinții Părinți de odinioară, plini de sfîntă mînie, le
asemuiau cu fiica lui Irod și, desigur, era adevărat ceea ce spunea tradiția, că dansatoarea Telethisa din Gades a stat ca
model sculptorului care a creat-o pe Venus Kal- lipygos.
345
Serafina dansa cu toată ființa ei, privind în gol, cu o artă desăvîrșită, plină de voluptate înnăscută și învățată. Tropăitul
și cîntarea monotonă devenită mai sălbatice. Și acum începură și spectatorii. Nobilii și domnii bogați băteau din mîini,
tropăiau cu picioarele, în tact, strigau ole, și chiar prietenul de afaceri al lui senor Martinez, ofițerul englez, care mai
întîi fusese șocat, tropăia laolaltă cu ceilalți și striga ole. Serafina dansa. Abia mișcîndu-se din loc, întorcea spre
spectatori cînd spatele, cînd o parte a corpului, cînd îi privea din față : un tremur îi străbatea tot mai des corpul, îi
smucea brațele în sus, agitîndu-le în aer Î apoi, deodată, interveni din nou pauza care înțepeni locului pe dansatoare și o
dată cu ea pe toți ceilalți. După aceea urmă un ultim dans, aproape insuportabil de aprins, foarte scurt, o smucire, o
tresărire, p dorință.
Scena solo se termină, și se dansă din nou cu răsuflarea tăiată pantomima străvechiului duel al iubirii: sfială, dorință,
hotărîre întunecată, teamă, lăcomie crescîndă, cedare, împlinire, liberare, mulțumire pasivă, abandon.
Nimic ademenitor, frivol nu se găsea în acest dans, era de o gravitate sălbatică, convingătoare. Așa îl simțeau spec-
tatorii, așa îl trăiau. Cîntecul, cu cuvintele lui banale, veșnic adevărate, muzica, deși nu muzică adevărată, ci o melopee
care te amețea și fermeca, exprimau mai bine decît orice artă ceea ce simțeau, ceea ce trăiau acești spanioli. în fața
acestui dans, gîndirea calculată, cumpănită, logica incomodă se destrămau cu totul, trebuia doar să privești și să asculți,
trebuia să te lași purtat de învolburarea sunetelor, de fîlfîirea mișcărilor.
Ducesa de Alba simțea ce simțeau și ceilalți. Fără să-și dea seama, pantofii ei micuți cu tocuri înalte călcau ritmic
podeaua, vocea ei ascuțită, copilăroasă, striga 016; închise ochii, nu mai putea înfrîna plăcerea copleșitoare.
Fața masivă a lui Francisco era melancolică, serioasă, aproape fără expresie, ca a celor ce dansau. Multe se zbateau în
el fără să se poată exprima în cuvinte, fără să devină conștiente. Nu-și putea lua ochii de la acest bolero andaluz, sau
cum îi spunea dansului, dar, în sinea lui, dansa vota aragoneză, de pe la el, dansul aproape războinic, în care bărbatul și
femeia se amenință unul pe altul, dansul fără
346
grație și fără cruțare, plin de pasiune reținută j îl dansase adeseori, fără mlădiere, stînd drept, după cum se cerea, ca și
cum ar fi mers la o bătălie. Cu ceilalți în tact, bătea acum din mîinile sale puternice și striga cu vocea ridicată ole.
Dansul se termină, dansatorii nu se aprinseseră deși trăiseră toate fazele iubirii pămîntene și îi făcuseră și pe ceilalți să
le trăiască. în timp ce cădea cortina, se retrăgeau acum în culise, unul alături de celălalt. Muzica se sfîrși. Nu se
aplaudă. Spectatorii stăteau muți, ei înșiși istoviți.
Senor Martinez îi spuse lui Goya :
— Sînt fericit, excelență, că am putut să vă fac o bucurie.
Spuse însă aceste cuvinte pe un ton care-1 supără pe Goya ; nu-i plăcea că lăsase să i se citească totul pe față, că lăsase
să se cunoască atît de limpede cît de tare îl tulburase Serafina. Desigur că și Cayetana, cu ochii ei ageri, observase ce
simțea. De altfel ducesa și spuse :
— Desigur, un bărbat ca dumneavoastră trebuie să o fi atras pe . Serafina, don Francisco. Și dumneavoastră sînteți
foarte renumit în Cadiz. Dacă senor Martinez a putut să o înduplece să danseze pentru mine, va putea, desigur, să o
hotărască să vă facă și dumneavoastră o plăcere.
Senor Martinez o întrerupse imediat.
— Un portret al Serafinei, desigur, vă va. interesa mai mult, excelență, decît acela al unui negustor bătrîn. Va fi o
onoare pentru senora Varga să vă pozeze, în special dacă dumneavoastră voiți să-mi cedați mie portretul. V-am spus că
senor Varga este mandatarul meu la Jerez ?
Serafina apăru. Fu acoperită cu elogii, laude și galanterii. Mulțumi liniștită, cu amabilitate, fără să surîdă ; era obișnuită
să fie sărbătorită.
Goya nu spuse nimic, o privea doar fix. In sfîrșit, ea i se adresă :
— Cit timp rămîneți în Cadiz, domnule prim-pictor ?
— Nu știu, răspunse el. Poate încă o săptămînă, două. După aceea voi fi cîtva timp, prin apropiere, la Sanlucar.
— Nici eu nu locuiesc departe de aici, stau la Jerez, spuse Serafina. Aveam de gînd să-mi pregătesc patul de gală de-
abia încolo, spre toamnă. Azi însă m-am hotărît să-l pregătesc mai devreme, cred că veți veni să mă vedeți.
Era obiceiul în această parte a țării ca femeile cu bună
347'
stare să se îmbolnăvească în fiecare an, timp de una pînă la două săptămîni, să se așeze la pat, să se lase răsfățate și să
primească vizite și cadouri de la prieteni și cunoscuți j un pat luxos, care era întrebuințat numai pentru asemenea scop,
era dat ca zestre fiecărei fete.
Goya se uită la ea, o privi Mult timp, fără să-i pese de Ceilalți, și ea îi întoarse Privirea, și în amîndoi Răsuna încă,
sacadat, cîntecul jalnic, Monoton, melodic :
„De aceea să Ne cufundăm în sînu-adînc Al dragostei". Apoi în sfîrșit, Francisco deschise gura, Rupînd vraja, și ca un
majo Spuse majei: „— Lasă-1 încolo Patul de gală, Serafina, De asemenea lucruri Nu este nevoie între noi.
Te pictez și așa. Noi ne Vedem și fără pretext, Serafina."
36
Două zile mai tîrziu, seara, era singur cu Cayetana. Adia solano, vîntul african, înăbușitor ; printre răbufnelile de vînt se
auzeau semnalele de seară ale celor două escadre dușmane, a celei spaniole apropiate și a celei engleze mai depărtate.
Francisco era nervos și întărîtat. Voia să se înapoieze la Sanlucar, voia să o aibă pe Cayetana din nou numai pentru el.
Se scîrbise deodată de viața din Cadiz, de oamenii mulți cu care trebuia să fie împreună. Oare își lungea concediul
peste măsură, își punea în joc favoarea Curții, doar pentru ca să stea de vorbă cu senor Martinez și cu cei de teapa lui ?
Ca- yetanei, însă, venerația acestor oameni îi făcea o evidentă
■348
plăcere. Pentru el nu arăta nici o înțelegere. Trebuia să aibă destula inimă și politețe ca să observe în sfîrșit că el nu mai
voia să rămînă acolo mult timp.
Nu terminase de reflectat la toate acestea, cînd ea deschise vorba :
— Nu e nevoie s-o spui tu mai întîi, Francisco.
— Ce anume ? întrebă cu prefăcută nevinovăție Goya. Ce nu e nevoie să spun eu mai întîi ?
Și ea continuă surîzînd :
— Dacă vrei, ne înapoiem mîine la Sanliicar.
Cînd fu din nou singur cu ea la Sanliicar, îi trecu toată indispoziția; radia de fericire ca în săptămînile dinaintea
călătoriei. Chiar și amintirea Câdiz-ului îi părea mai frumoasă. Bărbații îl sărbătoriseră, femeile se amorezaseră de el, i
se plătiseră prețuri ce cu greu se plătiseră mai înainte vreodată unui pictor ; gloria lui se răspîndise, era limpede, în tot
imperiul. Și doar abia începuse să arate ceea ce putea, arta lui era în plină dezvoltare. Iar acum era singur cu minunata
lui iubită, care se supunea tuturor capriciilor lui. Era tînăr, și-o dovedise, poseda tot ce dorea. „Stînd la ospățul de aur al
vieții și al artei", răsuna în el un vers pe care i-1 citise poate don Miguel.
O dată, în pat, întinzîndu-se leneș, Cayetana îl întrebă:
— Tot nu vrei încă să mă pictezi ca maja ?
— Cum să nu, răspunse el îndată.
Și pictă un tablou grațios, vesel, în care mergeau împreună la plimbare. Cayetana, înainte, în costum de maja, cu șal
negru, el ceva mai în urmă. Cayetana se întorcea spre el, ră- sucindu-și cochet, mlădios mijlocelul de viespe ; într-o
mînă ținea invitînd evantaiul deschis, cu cealaltă arăta imperios spre evantai, cu degetul arătător întins. Goya îi vorbea
în ținută galantă de curte, extrem de elegant îmbrăcat, aproape ca un filfizon, cu frac brun, dantele scumpe, cizme
înalte, întinerit pînă la a nu mai putea fi recunoscut și în mod vădit îndrăgostit lulea.
Cayetana băgă de seamă că el tot nu o vedea ca pe o maja, că o pictase iarăși doar ca pe o doamnă distinsă costumată.
Dar se bucură de tablou. Tachinarea lui era inofensivă, spontană, apoi nu se zeflemisise oare și el însuși încă mai
copilărește ?
349.
în ziua următoare ea îi povesti că a primit vizita subretei sale moarte Brigida, care i-a spus iarăși că va muri devreme,
dar nu înainte de a fi pictată ca.maja.
Goya stătea liniștit în fotoliu.
— Și acum va trebui din păcate să crezi ce ți-a spus, răspunse el.
— Nu vorbi prostii I continuă ea. Știi precis ce a vrut să spună.
— Găsesc — replică Goya — că este o profeție foarte fericită. Nu te mai lăsa pictată ca maja, și vei trăi o sută cincizeci
de ani.
— O dată ce am luat această hotărîre, trebuie să pozez ca maja, spuse ea. Brigida știe acest lucru tot atît de bine ca noi
amîndoi.
— Și cum era îmbrăcată Brigida ta ? întrebă Francisco.
Cayetana, surprinsă, răspunse :
— Era îmbrăcată întocmai ca o subretă. Apoi, însă, izbucni : Cum era îmbrăcată I întrebi ca Inchiziția.
Francisco, pașnic, replică :
— Eu sînt pictor. Cînd nu pot să văd un lucru, nu există pentru mine. O stafie pe care nu o pot picta nu este stafie
adevărată.
Dacă doctorul Peral se ținuse și la Cadiz la distanță, acum dispărea cu totul cînd presupunea că nu este dorit. De altfel
se dovedi un om de societate vesel și inteligent și nu pregeta să-i arate lui Goya cu cîtă pricepere îl admira. Francisco
înțelegea cu greu cum un bărbat care jucase la moartea ducelui un rol atît de întunecat putea fi în permanență voios și
mulțumit. Probabil că acest bărbat atît de îngîmfat, cu toată modestia arătată, se socotea cu totul superior celor din jur și
credea că știința lui îi permitea ceea ce nu-i era admis masei ignorante. Dacă fusese părtaș la moartea ducelui, și
desigur că fusese, apoi făcuse ceea ce făcuse cu sînge rece, fără scrupule și nici prin minte nu-i trecuse că în unghere ar
putea să stea ghemuiți demonii și să-1 privească.
Cînd îl rugase Peral să-i facă portretul, Goya refuzase disprețuitor. Acum se simțea ispitit să-1 picteze pe acest bărbat
sinistru și șters, în ciuda trăsăturilor dure ale feței, pentru ca, în felul acesta, să-1 cunoască mai bine. într-o zi, din pro-
prie inițiativă, îi făcu această ofertă. Surprins, Peral glumi:
350
— Prețurile lui senor Martinez, însă, nu le pot plăti.
Goya, surîzînd, răspunse:
— Aș scrie pe tablou : A mi amigo.
Aceasta era formula cu care un pictor obișnuia să semneze un dar și gîndul că ar poseda un astfel de portret făcut de
mîna lui Goya încălzi inima pasionatului colecționar Peral. Figura lud reținută se roși.
— Sînteți foarte generos, don Francisco, spuse el.
Goya pictă la acest portret mult timp și cu sîrguință, îl pictă în acea lumină gri-argintie care era numai a lui și care
sublinia, prin delicatețea ei, întunecimea pe care pictorul o bănuia în dosul figurii inteligente, calme a medicului. Goya
nu îngădui ca don-Joaquin să ascundă ceva,; îl așeză în așa fel încît să-i fie amîndouă mîinile vizibile.
— Ce ? îmi dăruiți chiar și mîinile ? glumi Peral.
Dar tocmai mîinile, care asasinaseră pe bărbatul Cayetanei, voia Goya să le picteze.
De altfel ședințele se scurgeau în chip foarte plăcut. Peral era vorbăreț, își deschidea sufletul, chiar dacă totdeauna
rămînea în el ceva neexprimat, indescifrabil.
Pe Goya îl interesa profund acest om, da, prinse dragoste de el, chiar dacă vreo privire sau vreun gest întîmplă- tor îi
repugnau. între cei doi bărbați se născu o ciudată atracție și repulsie ; se simțeau legați unul de celălalt, voiau să se
cerceteze reciproc, le făcea plăcere să-și spună adevăruri înțepătoare.
Deoarece Goya nu vorbea despre Cayetana, nici Peral nu-d pomenea numele. Dar adeseori conversația se învîrtea în
jurul problemelor de dragoste. O dată, medicul îl întrebă pe pictor dacă auzise despre deosebirea pe care filozofii vechi
o făceau între un hedonic și un erotic.
— Sînt un maestru de pictură ignorant, doctore — spuse Goya blajin — și dumneavoastră un tertuliante, un Tullius
Cicero de trei ori înțelept. Vă rog, lămuriți-mă.
— Un hedonic — explică Peral măgulit — este unul care vrea să-și procure numai lui singur suprema plăcere ; eroticul,
însă, vrea să împărtășească plăcerea lui, atunci cînd o simte.
— Foarte interesant, spuse Goya, puțin indispus ; nu știa, dacă Peral se gîndea la Alba.
351
— Filozoful Kleanthes — continuă Peral — spune : „Vai ide acela care cade în brațele unei hedonice". Și cui i se în-
tîmplă așa ceva, el îi recomandă ca leac să se refugieze într-o cauză mare, generală, în lupta pentru libertate și patrie.
Asta sună bine, dar, ca medic, mă îndoiesc că ajută.
Desigur că în timpul acestor ședințe, Peral vorbea mult și despre artă. îndeosebi admira tehnica lui Francisco de a picta
ochi expresivi.
— Am descoperit trucul dumneavoastră, spuse el. Faceți albul ochiului mai mic decît în natură și irisul mai mare.
Și deoarece Goya privi în sus, mirat, el explică :
— Diametrul obișnuit al irisului este de unsprezece milimetri, oamenii dumneavoastră au un iris de treisprezece mi-
limetri. Am verificat acest lucru.
Goya nu știa dacă trebuia să rîdă sau nu.
Altă dată, Peral vorbi de Greco, Regreta că regele Filip nu l-a înțeles îndeajuns pe Greco. Cîte alte capodopere n-ar fi
fost create dacă Filip ar fi continuat să acorde maestrului favoarea lui I
— Eu nu i-aș numi — spuse el — cum a făcut acel tînăr și înflăcărat poet, pe Velazquez, Murillo și Goya cei trei mari
maeștri spanioli. Pentru mine cei mai mari sînt: Greco, Velazquez și Goya.
Goya răspunse sincer că lui, Greco îi era străin ; i se părea prea aristocratic manierat, prea nespaniol.
— Probabil — spuse el — că don Jose Quintana al nos- 'tru are dreptate. Eu sînt spaniol, sînt țăran, pictez brutal.
Tabloul fu gata. De pe pînză se uita la privitori cu ochi mari, sceptici, puțin tăioși un Peral inteligent, impunător și
sinistru. Cu trăsături îngrijite, Francisco semnă: „Goya a su amigo Joaquin Parai".
Petal privi :
— Mulțumesc, don Francisco, spuse el.
Din Jerez veni o scrisoare scrisă stîngaci; Serafina îi amintea de ea.
— Poate voi pleca la Jerez pentru cîteva zile — spuse Goya Cayetanei — și o voi picta pe Serafina.
— N-ar fi mai comod — răspunse ea — să o chemi aici ? Vorbea calm, ca din întîmplare ; dar în dosul cuvintelor fei
era o înțelegere ștrengăresc binevoitoare, care-1 înfurie.
352
■— A fost doar asa, o idee care mi-a trecut prin minte; spuse el. Probabil că nici nu mă voi duce, nici nu voi trimite
după ea. Dar — adăugă răutăcios — ea ar fi maja ideală. Dacă am să mai pictez vreodată o maja, atunci pe ea o voi lua
ca model.
Cînd, scurt timp după aceasta, se duse la Cayetana la ora obișnuită, o găsi întinsă pe un divan, într-un costum cum se
purtase cu o iarnă înainte la serbările costumate. Era un veșmînt din stofă albă, subțire, scumpă, mai mult un costum de
torero decît de maja, jumătate cămașă, jumătate pantalon, lipindu-se în falduri de corp, pe care mai mult îl dezvelea
decît îl ascundea. Pe lîngă aceasta. Cayetana purta o jachetă-bolero de un galben viu, împodobită cu paiete negre
sclipitoare, cusute în formă de fluturi ; mijlocul îi era încins cu o cingătoare lată, de culoare roz. Stătea culcată, cu mîi-
nile încrucișate sub cap.
— Dacă ai voi s-o pictezi pe Serafina — întrebă ea — poza aceasta și costumul acesta ar fi potrivite ?
— Da, răspunse el, dar nu era nici da, nici nu. Femeia care stătea culcată pe divan era o doamnă încîntătoare, îmbrăcată
în mod îndrăzneț ca maja ; dar n-ar fi luat-o drept maja nici un om din vreuna din cîrciumile Manoleriei și Francisco își
dădea seama bine că pe Cayetana n-ar picta-o așa, dar pe Serafina da.
— Dacă ai picta o asemenea maja — întrebă ea mai departe — ai picta-o în mărime naturală ?
El, puțin mirat, răspunse :
— Este prima dată că te interesezi de partea tehnică.
Ea, puțin nerăbdătoare, spuse :
— Astăzi mă interesează.
Surîzînd, dădu lămuriri :
— Cred că aș da tabloului trei sferturi din mărimea naturală.
Cîteva zile mai tîrziu, Cayetana îl conduse într-o încăpere a casei, puțin folosită, o cameră de dormit luxoasă, puțin
neglijată, care poate că servise o dată vreunei stăpîne din Casa de Haro să-și țină 7ever-ul ei oficial. Pe un perete atîrna
un tablou fără însemnătate, un tablou lat, reprezentînd o scenă de vînătoare. Cayetana, prin intermediul aceluiași me-
canism pe care îl întrebuințase în Casa de Haro din Cadiz,
23 — Goya
353
făcu să se dea tabloul deoparte. In spatele lui apăru peretele gol, spațiu pentru un alt tablou. Goya sta năucit.
— Nu pricepi ? întrebă ea. Aș dori ca în sfîrșit să mă pictezi ca maja, ca o adevărată maja.
O privi fix. înțelesese oare bine ? Femeia goală a lui Velazquez, așa îi explicase el, nu era zeiță și nici nobilă, era o
maja.
— Aș dori să vă comand două portrete, don Francisco — spuse ea — unul ca maja în costum, celălalt ca maja ve-
ritabilă.
Dacă voia ea așa, putea să le aibă. O pictă în costumul ei prețios, viu colorat, goală și așa, sub materialul transparent.
Stătea culcată pe patul pregătit pentru plăcere, pe pernele de un verde opac, cu brațele încrucișate sub cap, cu piciorul
stîng puțin îndoit, cu partea de sus a coapsei drepte stînd moale peste cealaltă, accentuînd triunghiul din partea de jos a
pîntecelui. Goya îi spuse să se fardeze puțin și îi pictă fața ; dar nu era fața ei, îi dădu mai mult o figură anonimă, cu
multe înțelesuri, cum numai el putea s-o picteze, era figura unei femei anumite și totodată a multor altor femei.
Cayetana se bucură de întrecerea mîndră în care se angajase. își realizase dorința : Francisco o picta ca maja ; Serafina,
maja majado, prototipul unei maja, îl invitase zadarnic la patul ei de gală.
El picta în camera căreia îi erau destinate tablourile. Lumina, care venea din stînga, era cea potrivită pentru maja
îmbrăcată. Pe cea goală, însă, o pictă pe acoperișul în formă de terasă al turnului de observație, mirador, căci acolo, din
pricina parapetului, lumina cădea așa cum îi trebuia. Duena, extrem de șocată, stătea de pază, erau apărați. Cu toate
acestea, ceea ce făceau ei era îndrăzneț ; astfel de lucruri nu rămîneau pentru totdeauna ascunse.
Goya picta cu îndîrjire. Simțea că ea i-o interzicea pe Serafina, că voia să-i fie mai mult decît Serafina. Și mai mult
maja decît Serafina. Dar aceasta nu eră cu putință. O bucurie răutăcioasă crescu în el. Așa cum stătea culcată înaintea
lui, nu mai era el pelele, ci, în sfîrșit, Cayetana jucăria lui. Ceea ce ieșea pe pînză nu era o maja. Chiar dacă originea și
bogăția ei îi dădeau tot ceea ce Spania putea da, ea rămînea străină de popor, continua să fie doar o biată nobilă. Nu se
putea
354
transforma în maja, orice ar fi făcut. Mai ales după ce-și lepăda ultimul văl, nu era o maja.
Gîndurile lui se îndepărtară de femeia vie, se îndreptară spre lucru. Nu știa dacă era artă ceea ce făcea. Oare ce ar fi
spus de asta Lujân, profesorul lui din Zaragoza I Lujân îl pusese să deseneze statui de ghips, bine îmbrăcate, fusese
cenzor al Inchiziției. Desigur că. ceea ce făcea el acum nu aducea nici pe departe cu arta în fața căreia se entuziasmau
Mengs și Miguel. Dar, carajo! El nu voia să se ia la întrecere cu decedatul Velazquez, iar „dona- desnuda" a lui era așa
cum o văzuse el. Picta, în această nuditate îmbrăcată și dezbrăcată, toate femeile cu care stătuse vreodată împreună în
pat sau în vreun ungher. Pictă un trup care ațîța toate simțurile. Și, afară de aceasta, două fețe : una plină de așteptare și
lascivitate, pe care dorința aproape o golise de expresie, cu privirea dură, ademenitoare, periculoasă ; cealaltă, puțin
somnoroasă, ușor trezită din plăceri satisfăcute, însetată pentru o nouă împlinire. Ce voia el să picteze nu era nici o
Alba și nici o maja. Era pofta cu fericirea ei neliniștitoare și cu primejdiile ei, pofta care nu se potolește niciodată.
Tablourile erau gata. Cayetana privea nesigur de la unul la celălalt. Femeia în costumul de torero avea o altă față decît
cea goală. A_mîndouă fețele erau ale ei și totuși nu erau ale ei. De ce nu pictase Francho adevărata ei față ?
— Ați realizat ceva deosebit, don Francisco — spuse ea în sfîrșit — ceva neliniștitor. Și deodată: Dar chiar, așa de
senzuală nu sînt, spuse cu un ton voit glumeț.
Apoi cu ajutorul duenei Atîrnară cele două tablouri Pe perete și în fața Celei despuiate se afla Cealaltă maja.
„— Musafirii mei, și așa vor face Ochii mari, și în fața acesteia", Spuse ea. Apoi, încă o dată, Jucîndu-se copilărește cu
Mecanismul, apăsă butonul Și încă o dată deveni vizibilă Maja goală. Neagră de supărare Și încremenită de scîrbă,
855
Cu buzele strînse aspru, Stătea bătrîna. Surîzînd, Cayetana acoperi din nou Nuditatea ei cu tabloul Colorat al celeilalte
maja, și, Surîzînd, cu degetul arătă- Tor întins către micul corp, Și, cu pas ușori făcînd un semn Discret lui Goya al ei,
ca s-o Urmeze, ieși ducesa de Alba Din cameră.
37
La Sanlucar sosi un musafir, don Juan Antonio, marques de San Adrian.
Goya fu indispus. 11 cunoștea pe marques de mult timp, îl pictase, fusese unul dintre cele mai bune portrete ale lui. 11
așezase în fața unui peisaj deschis ; tînărul domn — nu mai era chiar așa de tînăr, putea să aibă ceva peste patruzeci de
ani, dar arăta ca de douăzeci și cinci — cu figura lui de băiat, drăguță, îndrăzneață, trufașă, se rezema foarte afectat de
o coloană de piatră. Purta un costum de călărie, vestă albă, pantaloni strîmți, galbeni, și haină albastră, un fel de costum
Werther. Mina cu biciușca o rezema elegant în șold, în cealaltă, pictată îngrijit, ținea o carte — de ce, nici pictorul, nici
modelul n-ar fi putut spune — pălăria înaltă o pusese pe coloana de piatră. Goya nu ascunsese nimic din aroganța
frumosului domn, peste măsură de răsfățat, care, ca unul din primii nobili ai Curții, fusese numit încă de foarte tînăr
președintele influentului Consiliu al Indiei. Goya îl în- tîlnise de mai multe ori în cercul Cayetanei pe marques, care se
presupunea că fusese unul dintre iubiții ei. Fapt sigur era însă că se număra printre favdriții reginei ; se vede că Alba îl
făcuse cortejo-ul ei, pentru scurt timp, doar pentru a o șu- păra pe dona Maria Luisa. Marques de San Adrian era in-
teligent și neobișnuit de cult, trăise mult timp în Franța și trecea drept uri om foarte progresist, cum și era de fapt. Dar,
cînd făcea observații cinice, afectate, pline de spirit, cu vo
356
cea lui subțire de băiat, puțin tărăgănată, Goya abia se putea stăpîni să nu dea o replică ordinară, grosolană.
Marques era de o amabilitate firească. Venise, declară el, pentru a face donei Cayetana o vizită de politețe ; căci nu mai
putuse să suporte mult timp absența ei de la Curte. Dar un al doilea motiv, aproape tot atît de important, era dorința lui
grabnică de a-1 ruga pe don Francisco să picteze, acum, că e în apropiere de Sevilla, o ședință a Consiliului Indiei.
— Ne lipsiți, scumpul meu, cîntă cu vocea lui puțin orăcăită. După cum știți, noi dorim să fim mereu pictați și, dacă
dumneavoastră ne lăsați să vă ducem lipsa, trebuie să ne adresăm unor oameni ca bietul dumneavoastră coleg Carni-
cero, și atunci figurile noastre vor fi și mai searbede decît sînt.
Marques se străduia să nu deranjeze. Lua parte la prîn- zuri și era de față la lever-ul Cayetanei ;; prezența lui era mai
curînd antrenantă decît supărătoare. Cayetana îl trata ușor ironic, ca pe un tînăr indiscret, relațiile dintre ei fiind în mod
vădit de domeniul trecutului. în orice caz, Francisco putea să o vadă pe Cayetana ca și mai înainte, singură, ori de cîte
ori voia.
într-o seară, la masă, începuse să discute cu Peral chestiuni de artă ; ceilalți doi nu luau parte. în timp ce vorbeau, prinse
o privire a Cayetanei adresată lui San Adrian. Era o privire piezișă, cum o dăduse el tnajei Cayetana, îi aruncase lui don
Juan o ocheadă provocatoare, plină de așteptări și de pofte. Totul nu durase decît două secunde. Poate că fusese doar o
părere. Sigur că i se păruse doar. Se sili să uite. Dar nu putu decît cu greu să isprăvească fraza începută.
în timpul nopții își spuse că totul e o absurditate, că o confunda acum pe Cayetana cu „dona desnuda' a lui, așa cum i se
întîmpla uneori. Apoi din nou își spuse că era mai mult ca sigur că ea, Cayetana, se culcase odinioară cu San Adrian. De
ce venise el oare, dacă nu pentru a reîncălzi vechea prietenie ? Și cu siguranță că nici nu venise fără con- simțămîntul
ei. Totul era clar și el era prostul, pelele. își închipuia cum dormea ea acum cu San Adrian, filfizonul, înfumuratul,
arogantul, în timp ce el se frămînta și n-avea somn. Cum îi arăta ea pe „dona desnuda* și cum constata San Adrian cu
vocea lui dezgustătoare cîte lucruri frumoase nu văzuse Francisco la ea.
357
Totul era o prostie. Era pur și. simplu un smintit gelos. Avea motive să se teamă. Era bătrîn, voluminos și auzea prost,
iar spatele începea să i se încovoaie, lucru deosebit de rușinos pentru un aragonez ; apoi avea toane, era nestăpînit,
morocănos. Și Cayetana era „chatoyante", lucrul acesta îl văzuse bine bătrîna marquesa. Chiar dacă el ar fi fost tînăr și
strălucitor de frumos, probabil că ea tot s-ar fi dezgustat o dată de el și i-ar fi preferat pe altul. Așa cum arăta însă, era
limpede că se culca mai cu plăcere cu tînărul, zveltul, spiritualul, mereu veselul filfizon. Trâgalo, perro.
închipuiri. Oare nu batjocorise ea crunt pe marques, din cauza Măriei Luisa ? Oare nu-i arătase ea deslușit că el,
Francisco, era cortejo-ul ei ? Dar această privire piezișă pe care o văzuse nu venea de la „dona desnuda", ci din ochii
reci, metalici ai Cayetanei ceiei vii. Privise indiferent în momentul următor, dar avea ochi schimbători ca de pisică, ni-
mic la ea nu era adevărat și sigur. Nu era vina lui dacă nu putuse să o picteze pe Cayetana, nici Velazquez nu ar fi putut
să o picteze, nimeni nu putea să o picteze. Nici goliciunea ei nu se putea picta, pînă și goliciunea ei era mincinoasă. Și
inima îi era sulemenită ca și fața. Era cu desăvîrșire rea. îi suna în minte un vers dintr-o veche romanță pe care Pepa o
cînta cu plăcere : „în pieptul frumos o inimă urîtă".
în dimineața următoare, pictă. Căci, în sfîrșit, o descoperise pe adevărata Cayetana. O pictă zburînd prin aer ; cu ea, sub
ea, asemenea norilor care o purtau, pluteau trei figuri de bărbați. De data aceasta însă nu pictă trăsăturile unei femei
anonime. Fața curată, trufașă, ovală putea să aparțină doar unei singure- femei de pe pămînt : Cayetanei de Alba. Ușor
de recunoscut erau și figurile bărbaților : unul era torero Costillares, celălalt, președintele Consiliului Indiei, Sau
Adrian, al treilea, don Manuel, Principe de la Paz. De pe pămînt privea rînjind spre ei o pocitanie, străvechiul bufon al
Curții, Padilla. Francisco pictase o înălțare la cer, dar era o înălțare nelegiuită în cel mai înalt grad, și ținta ei desigur că
nu era cerul. Sub veșmîntul larg, fîlfîind, umflat de zbor, femeia ținea picioarele răscrăcărate deasupra capetelor
bărbaților. Puteai să-i atribui prea bine acestei „zburătoare" cele șapte păcate capitale. Prea bine putuse această figură,
chiar și fără să miște buzele, să fi dat ordin să fie ucis pașnicul ei soț,
358
fiindcă ar fi putut-o stingheri. Da, în sfîrșit o văzuse, în sfîrșiî o înțelesese, și aceasta era, o dată pentru totdeauna,
ultima față, fața adevărată, ingenuă, trufașă, profund mincinoasă, profund nevinovată, profund vicioasă a Cayetanei,
plăcerea, ademenirea, minciuna încarnată.
în ziua următoare, Cayetana nu se arătă. Duena o scuză față de domni. Cățelușul ei alb, don Juariito, era bolnav, și,
fiind întristată, nu putea să vadă pe nimeni. Goya pictă mai departe la „înălțare", la „Minciună".
A doua zi, cățelușul fu din nou sănătos și Cayetana într-o dispoziție strălucitoare. Goya sta morocănos, dar ea nu i-o luă
în nume de rău, încercă de mai multe ori să-1 atragă în conversație. Treptat însă, deoarece el nu se arătă conciliant, se
întoarse spre San Adrian, care îi vorbi în felul lui amabil, copilărește măgulitor. Folosi un citat franțuzesc, Cayetana
răspunse franțuzește, începură să vorbească în franceză. Peral, oscilînd între bucurie răutăcioasă și milă, căuta să
întoarcă conversația înapoi în spaniolă ; amîndoi vorbiră însă mai departe franțuzește, o franceză iute, pe care Goya nu
era în stare să o urmărească. în sfîrșit, Cayetana i se adresă lui Francisco, tot franțuzește, întrebuințînd cuvinte puțin
cunoscute pe care el nu le înțelegea. In mod vizibil voia să-1 compromită în fața lui San Adrian.
După masa de seară ea declară că în ziua aceea e veselă și nu vrea să se culce, că ar dori să mai întreprindă ceva. Să-și
cheme oamenii să danseze fandango. Subreta ei, Fruela, dansa admirabil și nici rîndașul Vicente nu dansa prost. Se
întîmpla adeseori ca nobilii să izgonească plictiseala musafirilor lor, punînd pe oamenii lor de curte să danseze.
începură cinci perechi, dispuse și capabile să danseze fandango, alți douăzeci veniră să-i privească, oameni de-ai casei,
arendași, țărani. Se răspîndise vestea că se va dansa fandango și că putea oricine, fără formalități, să privească.
Oamenii dansau nici bine, nici prost, dar fandango era un spectacol care, chiar executat fără multă artă, te captiva. Mai
întîi, spectatorii stătură serioși și atenți, apoi însă loviră podeaua, tropăiră, bătură din palme în tact, strigară ole. De
fiecare dată dansa numai o pereche, dar mereu se găseau alții care să o înlocuiască.
Cayetana spuse :
359
— Nu vreți să dansați, Francisco ?
Pentru un moment Francisco fu ispitit să danseze. Apoi își aminti cum voise ea să-l facă să danseze menuetul în fața
ducelui și a lui Peral, văzu înaintea lui figura amabil obraznică a lui San Adrian și se întrebă dacă trebuia să se dea în
spectacol în fața lui numai fiindcă voia Cayetana. Șovăi. Dar ea se și adresă lui San Adrian :
— Sau dumneavoastră, don Juan ?
Marques, cu aerul de filfizon, răspunse îndată:
— Nimic n-aș face mai cu plăcere, duceșă, dar în acest costum ?
— Pantalonii merg — spuse competentă Cayetana — și o jachetă vă va împrumuta oricine. Pregătiți-vă în timp ce îmi
schimb hainele
Ea se înapoie îmbrăcată in costumul cu care îi pozase lui Goya, un fel de cămașă-pantalon din material subțire alb, care
se mula perfect pe corp, pe deasupra cu boleroul galben, de joc, cu paiete negre de metal sclipitoare, și cingătoarea de
mătase lată de culoarea trandafirului. Așa dansă cu San Adrian. Nu era costumul potrivit, nici al ei, nici al lui, nu era
nici adevăratul fandango ce dansau ei, subreta Fruela și rin- dașul de cai Vicente dansau mai bine, și nu ,te puteai cîtuși
de puțin gîndi la Sevilla sau la Cadiz și cu atît mai puțin la Serafina. Așa cum era, era totuși spectacolul nud, spec’fic,
al fandango-uhii, și, în orice caz, era o mare nerușinare și desfrîu în faptul că ducesa de Alba și președintele Consiliului
Indiei prezentau țăranilor, subretelor, birjarilor din Sanlucar acest spectacol al pasiunii, dorinței, sfielii, împlinirii. Ea ar
fi putut tot atît de bine, simți Goya, să-i conducă pe toți acești oameni în camera ei de toaletă, să apese pe buton și să le
arate doria desnuda. Ceea ce însă îl mînia mai mult era că, dansînd, ei încercau numai să facă pe majo și pe maja, nu să
și fie. Era un joc nerușinat, prostesc, frivol și, așa cum era jucat, o adevărată batjocorire a întregului espa- niolism. Pe
Goya îl cuprinse o ură înăbușită față de Cayetana și de don Juan, față de toți nobilii și soțiile lor, de golanii și de
marionetele printre care trăia. El însuși se dedase acestui joc neghiob, mincinos, pe vremea cînd făcuse gobe- linurile.
Dar de atunci pătrunsese mai bine oamenii și lucrurile, iubise și simțise mai adine, și crezuse că și Cayetana
360
ajunsese, în sfîrșit, mai mult decît ceilalți. își închipuise că între ei nu era nicidecum un joc, ci o realitate, pasiune, ar-
doare, iubire, adevăratul fandango. Dar ea mințise, în tot acest timp mințise, și el o lăsase pe această nobilă să abuzeze
de el, fusese un pelele, o marionetă.
Lacheii și subretele, țăranii, rîndășoaicele, băieții de la grajduri trăiau o seară însemnată. Simțeau cum se străduia
Cayetana să le fie aproape și știau să prețuiască acest Jucru, dar pînă și ea își dădea seama că nu-i reușește, iar ei se
simțeau superiori.
Tropăiau, băteau din palme, strigau o)e și fără s-o spună sau s-o gîndească limpede socoteau că le fac toate mult mai
bine decît cei care ședeau colo, înaintea lor, iar dacă subreta Fruela se culca în noaptea aceea cu rîndașu) de cai Vicente,
lucrul era mai firesc, mai spaniol, mai cum trebuie, decît dacă se culca nobila cu domnul cel înfumurat sau cu pictorul
ei.
Duena nu putu suporta spectacolul. O iubea pe Cayetana, era tot ce avea în viață, dar acum mielușelul ei se lăsase vrăjit
de pictor. Cu mînie și durere sufletească vedea cum prima-doamnă a imperiului, descendenta marelui mareșal, se
înjosea în fața canaille-ei, în fața chustnei, a plebei.
Peral stătea și privea. Nu bătea din palme și nu striga ale. Văzuse deseori la Cayetana asemenea izbucniri, poate nu atît
de bătătoare la ochi, totuși nu prea diferite. Se uită la Goya, văzu cum îl chinuiau gîndurile și simți o satisfacție
amestecată cu compătimire.
Cayetana și San Adrian se înfierbîntară. Muzica devenea mai înfocată, strigătele mai zgomotoase, dansau, se istoveau.
„Oricît te-ai chinui — se gîndi în sinea lui Goya — pe o maja tot nu poți să o ajungi. Habar n-ai ce e un fandango. Vrei
doar să dai farmec nopții, să te încingi înainte de a te culca cu acest măscărici, cu acest filfizon înfumurat." Plecă
înainte de a se termina dansul.
Și în această noapte dormi prost Dimineața următoare Cayetana așteptă s-o ia la plimbare ca de obicei, înainte de prînz.
Dar el nu apăru, îi trimise vorbă că are dureri de cap și nu vine nici la masa de prînz. Scoase tabloul „Înălțarea",
„Minciuna". Era gata, nu mai avea nevoie de nici o trăsătură. Nici pentru lucru nu era în dispoziție potrivită, solano
351
îl supăra, avea senzația că stă iarăși mai prost cu auzul. îndepărtă pînza. Se așeză la masă, începu să redacteze o scri-
soare. Reflectă : „Bătrînul își ținea un bufon de Curte, ea își ține pe pictorul ei de Curte. Dar nu mă pretez mai departe
la acest joc." Redactă o scrisoare pentru mareșalul Curții, o a doua pentru Academie pentru a le face cunoscută întoar-
cerea lui la Madrid. Lăsă conceptul baltă, nu-1 scrise pe curat.
După-masă Cayetana veni împreună cu cățelușul ei caraghios. Se purta ca și cînd n-ar fi fost nimic, era amabilă,
aproape veșelă. Regreta că el nu se simțea bine. De ce nu-1 consultase pe Peral ?
— N-am ceva la care mi-ar putea ajuta Peral, spuse el întunecat. Expediază pe San Adrian !
— Fii rezonabil I îi răspunse Cayetana. Știi bine că nu-1 voi ofensa numai pentru că ești tu într-o dispoziție proastă.
— Expediază-11 stărui Goya.
— De ce te amesteci în treburile mele ? i-o tăie Cayetana. Știi că nu suport acest lucru. Eu nu am căutat să-ți impun
ceva niciodată, eu nu ți-am spus niciodată : „Fă așa sau așa".
Această groaznică nerușinare îl îndîrji. Ea-i pretinsese tot ceea ce un om poate cere de la un altul, cele mai înspăi-
mîntătoare sacrificii, și acum îi declara nevinovată : „Eu nu am căutat să-ți impun ceva niciodată".
— Plec la Jerez, s-o pictez pe Serafina, îi spuse.
— Se nimerește bine — spuse ea — pentru că plec și eu pentru cîteva zile la unele din moșiile mele. Vreau să-i mai
controlez pe arendași. Mă însoțește și don Juan, am nevoie de sfatul lui.
Goya împinse buza de jos cu putere înainte, ochii adîn- ciți, căprii i se întunecară.
— Nu plec doar pentru cîteva zile — replică el — așa că nu te mai obosi să pornești la drum. Rămîi liniștită aici cu
golanul tău 1 Nu te mai deranjez. De. la Jerez mă înapoiez la Madrid.
Ea se sculă, cățelușul schelălăi; voi să răspundă violent, dar se stăpîni cînd văzu cum îi ard în fața masivă ochii aproape
fără alb primprejur, negri, întunecați.
— Ar fi foarte nesăbuit, Francisco — spuse ea — dacă nu te-ai mai reîntoarce la Sanliicar, mi-ar părea și mie foarte
362
rău. Și, deoarece el tăcea, îl rugă: Fii rezonabil I Mă cunoști doar. Nu-mi cere să mă schimb. Nu pot. îngăduie-mi patru,
cinci zile, consideră-te și tu liber în timpul acesta. Și apoi întoarce-te. Mă vei găsi aici, singură, și totul va fi ca înainte.
El continua să o fixeze plin de ură. Apoi spuse :
— Da, te cunosc, și scoase tabloul „înălțarea", „Minciuna" și-1 puse pe șevalet.
Cayetana se recunoscu imediat, se văzu zburînd ușor, grațios, cu fața curată, adînc nevinovată. Da, era fața ei. Nu-și
închipuia că se pricepe prea mult la pictură, dar ceea ce vedea era limpede : nimeni n-o insultase încă atît de nerușinat,
nici chiar Maria Luisă, nimeni. în același timp însă nu înțelegea în ce consta insulta. Sau, totuși, înțelegea. îi privi pe
cei trei bărbați care o înconjurau. De ce tocmai acești trei, și de ce don Manuel ? Francisco știa bine cît o scîrbea acest
Manuel, și tocmai pe el i-1 dăduse tovarăș de vrăjitorie.
„Am plecat în exil din cauza lui —se înfurie în sinea ei — m-am lăsat pictată de el, cum niciodată nu s-a lăsat pictată o
nobilă de către un pictor. Și acum mă tratează astfel."
Pe masa lui de lucru se afla un cuțit de răzuit. Cayetana îl luă, fără grabă, și cu o mișcare puternică spintecă pînză
pieziș, de sus pînă jos. Goya tăbărî asupra ei, imobilizînd-o cu o mînă iar cu cealaltă ferind tabloul. Cățelul alerga prin-
tre picioarele lui, lătrînd. Șevaletul și tabloul căzură pe podea, făcînd un zgomot caraghios.
Respirînd cu violență, se opriră Amîndoi. Atunci, liniștită, Trufașă cum numai ea Putea fi. vorbi Alba : „— Regret că
tabloul S-a stricat. Spuneți, Vă rog, prețul lui. Se va...* Ea se opri. Talazul, accesul, temutul, Venise peste el. Fără
Energie, moale, istovit, Se ghemui în fotoliu, cu fața O mască a pustiirii.
363
38
Ceasuri de-a rîndul, Francisco rămase împietrit, mut de deznădejde. Ii treceau mereu prin minte aceleași fraze sear-
bede : „Așa îmi trebuie. — Am fost nebun, am să înnebunesc. — Acum m-a dat gata, ticăloasa. — Așa îmi trebuie. —
Acum sînt pierdut pentru totdeauna." Rosti apoi aceste cuvinte pentru sine, foarte tare. I se părea că le aude, dar știa
bine că nu le auzea. Păși în fața oglinzii, își vedea gura deschizîndu-se și închizîndu-se, dar nu auzea ce vorbea. La
accesele precedente încetase să audă întîi tonurile înalte și abia la urmă de tot pe cele joase. Vorbi cu vocea foarte joasă
și foarte tare. Nu auzi nimic. La accesele precedente auzise un slab ecou al zgomotelor foarte tari. Aruncă un vas pe
pardoseala de piatră, îl văzu făcîndu-se țăndări, dar nu auzi nimic
„Așa îmi trebuie, își spuse el. înșelat, păcălit, amăgit. Copilul ineu ucis, cariera mea distrusă, auzul meu furat". O mînie
turbată îl năpădi, gura i se umplu de blesteme. Sparse oglinda care răsfrînsese imaginea ei. își privi buimăcit mina
tăiată, însîngerată. Căzu apoi în neagră resemnare. Trâgalo. petro! „Inghite-o, cîine 1" își spuse în sine, și rămase ghe-
muit într-o mută desperare.
Sosi Peral. Se strădui să vorbească foarte deslușit, pentru ca să-i poată citi cuvintele de pe buze. Francisco stătea ca o
întruchipare a desperării împietrite. Peral îi scrise : „Vă dau un calmant. Culcați-vă 1"
— Nu vreau ! strigă Goya. . .
— Fiți înțelept, scrise Peral. După un somn lung, totul va fi mai bine.
Ii aduse apoi băutura. Goya i-o aruncă din mină.
— N-am să mă las și eu ucis, spuse el, de data aceasta încet, dar foarte aspru, și nu-și dădu seama dacă o spusese.
Peral se uită la el gînditor, nu fără milă, apoi plecă fără să răspundă. După un ceas reveni.
— Să vă dau acum băutura ? întrebă el.
Goya nu răspunse, sta nemișcat, cu buza de jos scoasă în afară. Peral îi amestecă doctoria, Goya o bău.
încet, deștepțîndu-se dintr-un somn fără sfîrșit, se întoarse la realitate. Văzu că mîna îi era legată. Văzu o oglinda
3t>4
nouă, care nu fusese pîngărită de imaginea înșelătoare a Cayetanei. Se sculă, merse prin cameră, făcu încercări dacă
putea să audă. Trînti cu putere un scaun de pardoseala de piatră. Da, auzea un sunet slab. Făcea încercări cu o teamă
deznădăjduită. Da, sigur, zgomotele nu erau deslușite, dar ele veneau nu numai dinăuntru. Putea să audă. Era o spe-
ranță, trebuia să existe o speranță. Veni Peral. Nu îi dădu curaj, dar îi spuse că a trimis la Cadiz după un medic, care
trecea drept un bun specialist. Goya ridică din umeri, exa- gerîndu-și surzenia. Dar se agăță cu tot sufletul de această
speranță.
Dimineața tîrziu, la timpul cînd obișnuia de altfel să se ducă la ea, veni Cayetana. Simți o spaimă amestecată cu amară
bucurie. Crezuse că are să plece, așa cum îl anunțase, cu filfizonul ei. Nu era femeia care să renunțe la ce plănuise,
numai pentru că el se îmbolnăvise. Dar iat-o c-a venit. îi vorbea, se străduia să rostească deslușit cuvintele. El era prea
tulburat ca să înțeleagă, și nici nu voia să înțeleagă. Tăcea. Cayetana stătu lingă el vreme îndelungată. Apoi, gingaș îl
mîngîie pe frunte. Francisco își trase capul în lături. Ea mai rămase o vreme, apoi plecă.
Veni și medicul din Cadiz. Scrise lui Goya cuvinte de mîngîiere, i le spuse mișcînd lămurit din buze. Vorbi mult și
repede cu Peral. Scrise lui Goya că nu va mai putea auzi multă vreme tonurile înalte, dar că le va auzi în schimb pe cele
joase. Aceasta era o confirmare, și speranța lui Goya crescu.
Dar în noaptea următoare îl împresurară toate fantomele pe care le văzuse în viața lui plină de arătări. Aveau capete de
cîini și de pisici, holbau ochi imenși de. bufniță, apucau cu gheare enorme, fluturau din aripi uriașe de liliac. Era noapte
și întuneric adînc, ținea ochii închiși și totuși le vedea. Le vedea chipurile hidoase ca și cele drăgălașe care erau și mai
înspăimîntătoare. Simțea cum stăteau ghemuite în cerc în jurul lui, cum îl abureau cu răsuflarea lor dezgustătoare, și în
liniștea amețitoare, de moarte, care îl închidea acum ca un zid, erau mai amenințătoare decît fuseseră vreodată. Către
dimineață, cînd mijea de ziuă, conștiința sur- zeniei lui îi năvăli în cuget în toată grozăvia ei. Se simțea
365,
ca și cum se rast’umase. peste el un clopot uriaș, închizîndu-1 pentru totdeauna. Era de neindurat ca el, care trebuia să
mărturisească altora bucuria și durerea lui, să rămînă de aci înainte izolat de oameni. Nu va mai putea auzi glasurile fe-
meilor, glasurile copiilor lui, nici glasul prietenesc al Iui Martin, observațiile batjocoritoare ale lui Agustin, dojana în-
grijorată, adine iubitoare a Josefei, nici lauda cunoscătorilor și a celor puternici. Nu va mai auzi gălăgia din Puerla del
Sol și din arena luptelor de tauri, nu va mai auzi muzică, nici seguidillas și lonadillas, nu va mai flecări niciodată cu
majos și majas prin cîrciumi. Oamenii îl vor ocoli ; căci cine ar mai vrea să stea de vorbă cu un om care nu aude ? îi era
sortit să se facă mereu de rîs și să răspundă anapoda. De acum înainte, silindu-se, trebuia Să aibă mereu grijă să audă
ceea ce tot nu putea auzi. Cunoștea indiferența lumii ; era destul de dureroasă pentru un om sănătos, în stare să se
apere, și de-a dreptul înspăimîntătoare pentru un om în starea lui. Va trebui să trăiască din amintiri și știa doar cum
schimonoseau demonii amintirile fiecăruia. Ascultă înlăuntrul lui, ca să audă voci bine cunoscute de prieteni și de
dușmani, dar chiar de pe acum nu mai era sigur dacă le auzea bine. Atunci țipă. Zbieră.
Păși în fața oglinzii. Era o oglindă frumoasă, mare, ovală cu o ramă aurită, splendidă, minunat sculptată. Dar chipul
care îl privea din oglindă era mai înspăimîntător decît monștrii care își ațintiseră în timpul nopții privirea asupra lui. El
să fi fost ? Părul îi cădea sălbatic în jurul capului, o barbă încîlcită se încrețea întunecată și caraghioasă în jurul obra-
jilor scobiți și în jurul bărbiei, ochii mari, aproape în întregime negri se afundaseră în orbite, sprîncenele groase, grotesc
bifurcate îi crestau fruntea, cute adinei se întindeau de la nas în jos și în jurul gurii, una dintre buze, hidoasă, era cu
totul deosebită de cealaltă. întreaga figură era întunecată, stăpînită de o furie neputincioasă, resemnată ca aceea a unui
animal, asemănătoare cu figurile pe care le pictase în „Casa de nebuni".
Se așeză pe scaun, cu fața întoarsă de la oglindă, și închise ochii. Rămase așa, ca amorțit, un timp nesfîrșit de lung.
366
Către prînz îl cuprinse o curiozitate sălbatică. Va veni Cayetana? își spuse că plecase, desigur, dar nu credea totuși. Se
ridică în picioare, alergă încolo și încoace. Era ceasul cînd obișnuiau să se întîlnească. Ea nu veni. Trecură cinci minute,
zece. O mînie îngrozitoare îl cuprinse. Cînd cîinele ei nu avea ieșire afară, se văieta de parcă se sfîrșea pă- mîntul, iar
acum, cînd el fusese lovit ca Iov, fugea cu cel ■dinții filfizon. O dorință nebună de răzbunare îl mistuia. Ar fi vrut să o
sugrume, să o calce în picioare, să o îmbrin- cească,. să o tîrască, să o nimicească.
O văzu insă venind. Se liniști deodată. Orice mîhnire îi trecu, da, i se părea că s-a ridicat clopotul greu, răsturnat peste
el. Poate că ceea ce fusese mai rău a trecut, poate că aude din nou. Dar nu îndrăznește să încerce, nu vrea ca ea să vadă
truda și suferința tristelor lui încercări. Vrea să se bucure de apropierea ei, nimic mai mult. Nici nu vrea să o vadă, vrea
numai să știe, să simtă că este lîngă el. Se aruncă într-un scaun, închise ochii, respiră tare, regulat.
Cayetana intră. Vede cum stă ghemuit în scaun, adormit, bărbatul, singurul care s-a răzvrătit împotriva ei, iarăși și
iarăși, care a mîniat-o ca nimeni altul, și de care este legată cum nu a fost de nimeni altul. Toate femeile care au fost
cîndva și vor mai fi în viața lui nu înseamnă nimic, și bărbații care au fost și vor mai fi în viața ei nu înseamnă nimic,
după cum nu înseamnă nimic nici plecarea ei de azi cu San Adrian. îl iubește numai pe el, pe nimeni altul, și-l va iubi
mereu. Dar, chiar dacă s-ar prăpădi Francisco, de s-ar prăpădi și ea, tot nu se va schimba de dragul lui, nu va renunța de
dragul lui la nimic din ceea ce și-a pus în gînd. Acum doarme, istovit și desperat, tare nefericit, nefericit din cauza ei,
după cum și fericit a fost tot din cauza ei, și după cum va fi mereu fericit și nefericit din cauza ei.
Și ea se apropie de el și îi vorbește, căci o dată trebuie Să îi spună, și doar el nu Aude, căci doarme, și chiar dacă nu Ar
dormi, tot nu aude. El insă Aude, aude cum
Vocea ei copilărească, aspră,
367
Spune : „— Ești atît de Prost, Francho, și nu știi Nimic. Te-am iubit întotdeauna Pe tine, numai pe tine, tu, Prostule,
Francho, întotdeauna, Numai pe tine, tu, prostule, Bătrînule, grăsanule și Majo, și nu ți-ai dat seama, și crezi Că vreau
să zbor cu alții In Iad. Ah, tu, bărbatule urît Și unic, cît ești de prost I Eu Te plac numai pe tine, mereu, Pe tine, tu,
pictor nerușinat. Mereu Numai pe tine.* El însă nu se Mișcă, doarme, respiră tare Pînă ce ea pleacă Din cameră.
39
Se bucură că avusese șiretenia să se prefacă șl dormi bine țn noaptea aceea.
Cînd se deșteptă în ziua următoare, observă cu spaimă că iar își pierduse de tot auzul și că era închis fără scăpare sub
clopotul întunecat al surzeniei, Se gîndea cu necaz și cu plăcere că ultimele sunete pe care le auzise în această lume
fuseseră cuvintele Cayetanei și că numai datorită șireteniei lui o făcuse să le rostească.
Era ceasul la care obișnuia să vină. Alergă la fereastră, privi afară, deschise ușa, privi pe coridor, căci nu putea să o
audă venind. Trecu o jumătate de ceas. Era vădit că nu venea. Era cu putință ca după cele spuse în ajun să fi plecat Cu
filfizonul ?
Peral veni la el și-l invită să ia prînzul împreună. Fran- Î23co se strădui să întrebe așa, ca din întîmplare :
— Dona Cayetana a plecat în adevăr în călătorie ?
;— Nu și-a luat rămas bun de la dumneata ? îi întoarse iPeral mirat întrebarea. A venit doar la dumneata să-și ia rămas
bun.
468
După-masă statură de vorbă. Goya își pierdea răbdarea cînd îl vedea pe Peral că încearcă mereu să se facă înțeles,
articulînd deslușit cuvintele, înainte de a le scrie. îi era rușine de infirmitatea lui. Pîndea pe chipul lui Peral, pe care îl
cunoștea atît de bine, un semn de bucurie răutăcioasă. Nu zări nici unul, dar rămase bănuitor. Pe viitor nu se va mai în-
crede în nimeni, va fi luat drept un bătrîn morocănos, un mizantrop, cu toate că el nu e de loc așa, lui îi place societatea
bună, gălăgioasă, vrea să-și poată împărtăși bucuria și durerea, dar pentru că urechea îi este închisă, i se va închide și
gura.
Peral îi desenă urechea internă și încercă să-i explice de ce suferă. îi spuse că nu erau multe speranțe și că ar trebui să
înceapă să învețe limbajul semnelor. Că un francez, docteur de l’Epee, găsise o metodă bună, pe care o cunoșteau mai
mulți oameni din Cadiz și că ar fi bine dacă Goya ar începe curînd cu exercițiile.
— Da — răspunse Goya mînios — trebuie să intru în relații numai cu infirmii, cu surdo-muții, numai și numai cu
infirmii. în societatea oamenilor normali nu mai sînt dorit.
Tocmai slabele consolări și remedii ale doctorului îi arătau cît de înspăimîntător avea să sufere în viitor din pricina
groaznicei tăceri a lumii. Și oare se va mai putea culca vreodată cu o femeie ? Pînă acum fusese el mereu cel care da ;
oare nu-1 va paraliza de aci înainte simțămîntul că o femeie se cobora pînă la el, schilodul, numai din milă ? O,
demonii îi aleseseră o pedeapsă aspră pentru că din patimă josnică își sacrificase copilul și aproape și arta.
— Spune-mi adevărat — îl întrebă el deodată pe Peral — care este cauza bolii mele ?
Doctorul Peral așteptase întrebarea, se temuse de ea, o dorise. Avea încă de mult timp o părere clară despre boala lui
Goya și, de cînd suferise ultimul acces înfricoșător, se întreba dacă n-ar trebui să-i spună adevărul. Sta la îndoială.
Admira arta lui Goya, îi plăcea făptura lui puternică, plină de viață, dar îl și pizmuia pentru darul lui de a atrage pe toți
oamenii, pentru încrederea în norocul lui, pentru siguranța lui firească, iar acum, cînd, în sfîrșit, omul acesta fusese și el
lovit, se simțea satisfăcut. Se întreba dacă, spunîndu-i ade
24 “ Goya
369
vărul necruțător, ar face-o cu adevărat numai ca să-și îndeplinească datoria de om, medic și prieten, sau mai mult ca să
se răzbune pe cel favorizat de soartă. Dar, deoarece Francisco îl întreba acum de-a dreptul, își alungă șovăielile și
începu să facă incizia dureroasă. Rostea cuvintele simplu și cu grijă, silindu-se să le articuleze clar.
— Boala dumitale — spuse el — pornește de la creier. Atrofierea înceată .a auzului a avut loc în creier. Suferința poate
să provină dintr-o boală venerică, pe care ai avut-o sau pe care a avut-o unul din strămoșii dumitale. Te poți socoti
norocos, don Francisco, că urmările s-au arățat în felul acesta. In alte cazuri, în cele mai multe cazuri, ele afectează și
mai rău creierul.
Goya îl privea în față, se uita la buzele subțiri, expresive care formau cuvinte ucigător de grele. înlăuntrul lui era
furtună. Gîndea; „Vrea să te otrăvească, în chip perfid, încîlcit, de nedescoperit, cum l-a otrăvit și pe duce, otrăvitorul".
Gîndea : „Are dreptate, am să înnebunesc, am și înnebunit. In cuvintele lui de om învățat nu face decît să-mi spună că
mi s-au încuibat în creier păcatul, obsesia, vraja." Astfel vorbea în inima lui. Dar gura lui rosti :
— Crezi că sînt nebun. O spuse întîi încet și cu mînier și o repetă pe dată strigînd : Nebun 1 Sînt nebun, spui I Spune-mi
I Sînt nebun ?
Peral, foarte liniștit și foarte deslușit, răspunse :
— Ai mare noroc că nu ești nebun, ci doar tare de ureche. încearcă să înțelegi, don Francisco.
— De ce minți ? strigă Goya. Dacă nu mi-am pierdut mințile am să mi le pierd. Și dumneata o știi. N-ai spus : tare de
ureche ? întrebă el. Vezi cum minți ? continuă apoi triumfător. Știi doar prea bine că nu sînt tare de ureche, ci surd, surd
de-a binelea și pentru totdeauna. Surd și nebun.
Peral, răbdător, îi răspunse :
— Dar nu ești decît tare de ureche ; există o mare speranță, există aproape siguranța că vechea boală s-a potolit, s-a
potolit o dată pentru totdeauna.
Goya gemu :
— De ce mă chinui astfel ? De ce nu-mi spui limpede ; ești nebun I
870
— Pentru că nu vreau să mint, răspunse Peral.
în zilele ce urmară însă, avură loc între cei doi bărbați mai multe convorbiri foarte sincere și ciudate. Uneori don
Joaquin își consola bolnavul, alteori își bătea joc de el, iar acesta părea să vrea ca lucrurile să fie așa : uneori mulțumea
celuilalt pentru grija lui, alteori căuta să-1 jignească.
„Și în boala dumitale — îi scrise o dată doctorul Peral — ești mai norocos decît alții. Ceilalți trebuie să-și închidă în ei
simțirile primejdioase, pînă cînd ele doboară uneori cu adevărat zidurile rațiunii. Dumneata, don Francisco, poți să le
pictezi. Dumneata pictezi și îți izgonești astfel îndoielile din trup și din suflet."
— Ai vrea să faci schimb, doctore ? îl întrebă Goya și rînji batjocoritor. Ai vrea să fii tare de ureche și în schimb
capabil să-ți gonești din suflet, pictîndu-le, anumite îndoieli ?
Asemenea glume făceau cei doi. O dată însă, copleșit de suferință, Goya apucă brațul celuilalt, își rezemă capul masiv
de pieptul dușmanului ; îl scutura plînsul, trebuia să se agațe de un om care să-1 înțeleagă și, deși nu vorbiseră
niciodată despre Cayetana,' știa că dușmanul îl înțelegea.
Apoi, cîteodată, cînd era singur, îl amețea gîndul la ce va fi viața lui de aci înainte. Cînd va fi împreună cu alții, va
striga, ori va șopti, nu-și va putea da seama niciodată de tăria tonului celor spuse, va spune adesea ceea ce va voi doar
să gîndească, și nu-și va da seama de acest lucru, oamenii îl vor cerceta cu mirare, va fi mereu plin de nesiguranță și-
bănuială. Mîndria lui nu va putea îndura gîndul că avea să fie pentru oameni un prilej de compătimire și adeseori de
haz. Sigur că Peral avea dreptate, îl aștepta nebunia, fără putință de scăpare.
Ar fi mărturisit bucuros că surzenia lui este o pedeapsă. Dar dacă s-ar spovedi, n-ar auzi răspunsul preotului și, dacă i-
ar spune lui Peral, doctorul ar lua-o drept o nouă dovadă de nebunie.
Peral era un medic din cale afară de înțelept. Sigur că îl ghicise de mult, sigur că știa de ani de zile de nebunia lui. Era.
doar nebun de o veșnicie. Cîte accese de mînie și de halucinație îl încercaseră încă de ani de zile!.Cîte fantome și
demoni văzuse cît se poate de limpede, numai el, nimeni
371
altul decît el I Și aceasta fusese pe cînd pentru el lumea avea încă glas j cum va fi însă acum, cînd îl înconjura tăcerea
de neîndurat l
Putea-va să-și mai dea vreodată Seama ce e adevărat pentru oricine Și ce numai pentru el ? Și Care Cayetana este cea
Adevărată ? Aceea pe care a pictat-o El ca duquesa ? Aceea pe care a Pictat-o ca pe voluptatea însăși ? Aceea pe care a
pictat-o ca vrăjitoare, Ca nevinovată, plutind prin văzduh ?
O, iată Din nou demonii I E ziua-n Amiaza mare și el a știut-o Totdeauna : acei demoni care vin Ziua sînt cei mai răi,
mult Mai primejdioși decît acei ai Nopții. Visează și totuși Este înspăimîntător de treaz. Se aruncă peste masă
Deznădăjduit, ca să nu-i vadă Și totuși îi vede. Ei sînt înlăuntrul lui, sînt el însuși, Sînt în același timp și înlăuntrul și în
Afara lui.
40
Peral îl înștiință că dona Cayetana se va întoarce peste vreo zece zile.
Goya își răsfrînse buza de jos, posomorîndu-se. Spuse :
— Peste trei zile plec la drum.
— Dona Cayetana va regreta desigur, răspunse Peral. Socotea să te găsească aici. Apoi, nici ca medic nu te-aș sfătui să
pornești chiar acum la drum, să faci o călătorie atît de lungă și de obositoare. Ar trebui să te deprinzi mai întîi cu noua
dumitale stare.
872
— Peste trei zile plec la drum, replică Goya.
Peral, după o scurtă tăcere, îi propuse :
— Să te însoțesc ?
— Ești foarte amabil, don Joaquin, răspunse Goya încruntat. Ar fi însă dureros dacă pe viitor n-aș mai putea călători
decît numai cu paznici și suită.
— Voi porunci atunci să ți se pregătească caleașca cea mare pentru călătorie, spuse Peral.
— Mulțumesc, doctore, răspunse Goya. Nu iau caleașca cea mare. Nici diligența specială. Nici diligența obișnuită. Am
să-mi iau un catîrgiu. Am să trimit după Gil, conducătorul de catîri din Venta de las Cuatro Nacioneș. E un om de
ispravă. Dacă îi dau o gratiiicacioncita, un mic bacșiș, are să vegheze asupra-mi. Și are să țină seama de cusurul meu.
Și pentru că Peral nu-și putea ascunde uimirea, Goya încheie întărîtat:
— Nu te uita așa mirat, don Joaquin. Nu sînt nebun. Am eu motivele mele.
Nu putea îndura prezența femeii care-1 părăsise în nenorocire. Trebuia să plece deci de îndată din Sanlucar, era lim-
pede. Și tot atît de limpede era că nu putea să întreprindă călătoria cu mare pompă, ca prim-pictor al regelui. Trebuia —
și aici doctorul Peral avea întru totul dreptate — să se deprindă cu noua lui stare, să ajungă să o cunoască întocmai.
Trebuia să bea pînă la fund paharul umilințelor legate de infirmitatea lui. Abia apoi, pe deplin conștient de situația lui
nouă, va putea să se arate iar semenilor lui la Curte, fraților lut întru artă. De aceea va călători prin Spania lui ca un om
simplu și se va obișnui să-și arate suferința și să se scuze. ,,Scuzați, domnia voastră — va spune el de zece ori pe zi —
eu nu aud bine, sînt, cum s-ar spune, surd de-a binelea." Și nici nu va merge de-a dreptul la Madrid. Va pleca mult mai
departe spre Nord. Ocolind Madridul, se va duce spre Aragon, spre Zaragoza, să-i împărtășească lui Martin, prietenului
iubit, toată jalea liii.
Abia apoi, sfătuit și mîngîiat de Zapater, va vedea pe Josefa, copiii, prietenii.
Catîrgiul Gil, cu care Francisco avusese încă în venta din Sanlucar cîteva convorbiri pline de miez, era un adevărat
arriero, un catîrgiu de viță veche spaniolă, care se pricepe
373
să strige în așa fel arre, arre, încît răsunau munții pînă departe. Deoarece aflase că don Francisco voia să apeleze la
serviciile lui, se înfățișă la Casa de Haro în costumul pitoresc al meseriei lui. în jurul capului purta o basma de mătase
multicoloră pe care era pictată Alhambra și ale cărei margini îi atîrnau spre spate ca niște cozi ; peste basma purta
pălăria ascuțită, cu borul lat. Jacheta lui din piele de oaie neagră era împodobită din belșug cu broderii și închisă cu
nasturi mari, găuriți, de argint. In jurul trupului purta iaja, brîul lat, de mătase și, ascuns în el, cuțitul. Pantalonii pînă la
genunchi, din catifea albastră, erau împodobiți cu dungi verticale în culori felurite și cu nasturi de argint, cizmele
galbene erau din piele de vițel netăbăcită. Astfel îmbrăcat, sta chipeș în fața lui Francisco. Cînd acesta îi făcu cunoscut
că vrea să meargă cu el la Zaragoza, ocolind Madridul, Gil gîndi că e vorba de o toană smintită a unui boier de seamă.
Șuieră printre dinți, gesticulă expresiv și spuse :
— Hombre! E o călătorie lungă.
Și deși știa că Goya cunoștea obiceiurile țării, ceru enormul preț de opt sute de reali, ceea ce era de cinci ori simbria
anuală a unui cioban.
Goya privi cu atenție pe arriero Gil, cu care se gîndea să-și împartă patru săptămîni de viață. Chiar de pe acum nu mai
era primul-pictor al regelui, ci un om de rînd, așa că erau față în față doi țărani, amîndoi deopotrivă de șireți. Și fiindcă
Goya tăcea de mult, privindu-1 doar, Gil spuse în cele din urmă :
— Pentru o călătorie atît de afurisit de lungă, avem nevoie de doi catîri. Și dumneavoastră, vezi bine, trebuie să vi-1 dau
pe Garanon, pe valeroso, cel mai minunat catîr din Spania. Are printre strămoșii lui pe măgarul Constante care, la
vremea lui, a zvîrlit cît colo pe ereticul Tomas Trebino, pe care trebuia să-1 ducă la rug, fiind un măgar tare cu frica lui
Dumnezeu.
Acum însă deschise și Goya gura și spuse împăciuitor :
— Sigur că te-am înțeles greșit. La drept vorbind, eu nu aud bine, vei fi băgat asta de seamă încă de la venta, iar acum
sînt aproape surd de tot. Spus-ai oare cu adevărat, opt sute de reali ?
374
Gil, gesticulînd încă și mai tare, răspunse :
— Doresc excelenței voastre numai bine. Auzul dumneavoastră slab nu face călătoria mai lesnicioasă nici pentru mine,
nici pentru animalele mele. Opt sute de reali.
Goya începu atunci să înjure înfricoșător. Strigînd asurzitor, arunca în capul catîrgiului Carajos înjurături și blesteme,
ajos y cebollas, usturoi și ceapă, într-o abundență pe care acesta nu o cunoscuse încă pînă atunci. Catîrgiul înjura și el.
Goya nu-1 auzea, dar îl vedea cum se trudea de zor și, deodată, în mijlocul înjurăturilor, se întrerupse și se porni pe un
rîs răsunător.
— Nu te mai osteni, spuse el. Oricum o dai, tot eu am să cîștig ; căci tu mă auzi, iar eu nu.
Gil înțelese că avea dreptate și mai înțelese că boierul acesta nu putea fi tras pe sfoară.
— Sînteți tare, don Francisco, spuse el. Sînteți de-ai noștri. Să zicem dar : șapte sute optzeci de reali.
Se împăcară la șase sute cincizeci. Hotărîră apoi împreună itinerariul, cheltuielile de adăpostire, hrana, nutrețul
animalelor, ceea ce făcu să crească tot mai mult respectul lui Gil față de călătorul lui.
— Por vida del demonio, să fie a dracului — spuse el — excelența voastră vă pricepeți mai bine decît unul de-ai noștri,
și bătură palma în semn de înțelegere.
Goya se găti de călătorie cît mai simplu cu putință, își făcu rost de un cojoc din piele de miel neagră, un brîu lat, simplu
și o pălărie înaltă cu borul de catifea neagră. Nu uită boia, burduful de vin. în alforjas, în desagii ătîrnați de șa, vîrî însă
numai strictul necesar.
Porniră la drum. Goya nu se îngrijea, nu se bărbierea, curînd îi crescu pe obraz o barbă încîlcită. Nimeni nu l-ar fi putut
lua drept un om de seamă.
Drumul era lung, iar ei călătoreau în etape scurte de cîte o zi. Se îndreptară întîi spre Cordoba. Era drumul pe care
venise odinioară spre Cayetana, cu diligența specială, cu șase cai, gonind, plin de nerăbdare și speranță, un om căruia
norocul îi zîmbea. Se lăsă cu totul în voia amintirii cînd trecu pe același drum, de data aceasta sărăcăcios, anevoios,
încet, prin lumea amuțită, un țăran vîrstnic adesea neînțeles și adesea luat în rîs.
375
La Venta de la Cariota aflară că peste trei zile trebuia să fie executat la Cordoba faimosul bandit Jose de Roxas, zis El
Punal, pumnalul. Execuția unui bandit, și mai ales a unuia atît de renumit ca Punal, era un mare spectacol popular, mai
ademenitor decît cea mai frumoasă corrida, și cînd voința lui Dumnezeu te aducea pe aproape la vremea unei asemenea
execuții, ar fi fost o nebunie, ba chiar o crimă, să lași să-ți scape spectacolul. Pe dată, catîrgiul îl rugă pe Francisco,
fiindcă tot nu aveau nici o grabă, să rămînă o zi în Cordoba, ca să vadă și ei priveliștea cea mare.
Pe Francisco îl atrăsese din totdeauna priveliștea oamenilor în nenorocire ; acum, cînd era el însuși în nenorocire, îl
atrăgea îndoit. Hotărî să asiste la execuție.
Catîrgiul Gil era, ca toți cei din profesia lui, dornic de noutăți, de anecdote de tot felul, și pe drum îl distrase pe Goya
cu nenumărate povestiri. Cele povestite creșteau în gura lui și căpătau culoare : „En luengas vias, luengas men- tiras",
la drumuri lungi, minciuni lungi. Avusese mult de povestit și despre tîlharul El Punal. Acum, fiindcă întreg ținutul era
plin de povestiri despre acest bandit, adăuga și el trăsături noi. Tîlharul El Punal era un bandit deosebit de evlavios și cu
frica lui Dumnezeu j purta în permanență două amulete, un șirag de mătănii și o iconiță sfințită a „Maicii îndurerate din
Cordoba" și vărsa conștiincios a zecea parte din veniturile lui în cutia milelor așezată în fața lui Cristo de) Buen
Ladrân, „Christos al bunilor bandiți", pentru ca pe această cale bandiții să-și poată ispăși cel puțin o parte din păcate.
Sfînta Fecioară luase și ea pe Punal în paza ei și n-ar fi fost prins niciodată de soldați, dacă un netrebnic din banda lui,
care se vînduse poliției, nu i-ar fi luat în ascuns, în timpul somnului, iconița „Maicii îndurerate din Cordoba". Și, deși
populația răsufla ușurată că scăpase de tîlhar, acesta se bucura totuși de simpatia ei și oamenii dezaprobau purtarea
autorităților. Acestea făgăduiseră lui Punal și oamenilor lui iertarea, dacă Punal și-ar preda banda în mîinile soldaților.
Punal izbutise să-și convingă banda să se predea. Dar autoritățile declarară că tîlharii nu s-ar fi supus lui Punal, ci
soldaților trimiși, și îl condamnară la garote, la moartea prin suqrumare
376
îndată ce Goya și Gil ajunseră la Cordobă, se duseră la temniță să-1 vadă pe bandit j căci în ajunul execuției, oricine
voia putea să arate condamnatului aversiunea sau compătimirea lui. Pe coridorul din fața celulei morții, călugări fran-
ciscani adunau pomeni să poată sluji liturghiile pentru mîn- tuirea sufletului criminalului. Ședeau în fața cutiilor și
talgerelor lor, fumau și strigau din cînd în cînd, ca un îndemn, cifrele sumelor strînse pînă atunci.
Capilla, celula morții, se afla mai mult în întuneric, înăuntru era o masă cu crucifix, o icoană a Fecioarei, două lumînări
de ceară. în colț, pe patul lui, stătea culcat Punal. își trăsese pînă la gură pătura vărgată, nu i se vedea decît partea de sus
a capului, bucle încîlcite, ochi ageri negri, care se învîrteau necontenit în orbite.
Paznicii îi somară pe Francisco și pe catîrgiu să facă loc, mai erau și alții care voiau să vadă. Dar Francisco aștepta ca
Punal să se ridice. Dădu un bacșiș mare și putură să rămînă.
într-adevăr, după un răstimp, Punal se ridică. Era aproape gol, dar în jurul gîtului îi atîrnau atît șiragul de mătănii, cît și
talismanul „Maica îndurerată". Paznicii povesteau că un tînăr i l-ar fi adus banditului iar lui i-1 dăduse un necunoscut,
necunoscutul fusese descoperit, dar acesta îl primise de la alt necunoscut. După cum se vedea, acel care îi furase lui
Punal „Maica îndurerată" nu voia să-1 lase să moară fără ea.
Așadar acolo în fața lor, după atîta faimă și ocară, sta ghemuit pe patul lui banditul, aproape tot atît de gol cum venise
pe lume. Pe trupul despuiat purta șiragul de mătănii care îi fusese pus în jurul gîtului îndată după naștere, iconița
„Maicii îndurerate", pe care o pierduse și o căpătase iar în penultima zi de viață, ca și cătușele și lanțurile pe care i le
puseseră oamenii. Cei din celulă îl insultau și îl compătimeau. El nu răspundea. Din cînd în cînd ridica însă capul și
spunea :
— Nu oamenii sînt acei ce mă ucid, sînt crimele mele.
O spunea iarăși și iarăși, în mod mecanic, se vede că așa îl învățaseră călugării. Goya observă însă că privirea îi era
sălbăticită, fără speranță, deznădăjduită, întocmai ca a bărbatului care se uitase la Goya din oglindă.
377
In dimineața următoare, foarte devreme, cu două ceasuri înainte de timpul hotărît, Francisco și catîrgiul se găseau în
corredera, piața mare, geometrică, din Cordoba, în care trebuia să aibă loc execuția. Se adunase acolo o mulțime
compactă, iar ferestrele, balcoanele, acoperișurile erau și ele înțesate de spectatori. Spațiul din imediata apropiere a eșa-
fodului împrejmuit de soldați era rezervat oamenilor de seamă : funcționari, doamne și domni din înalta societate.
— Excelența voastră nu vrea să se facă cunoscut ? stărui catîrgiul.
Dar deși era obositor de stat în mijlocul mulțimii, împins și înghesuit, și deși vederea spre scena execuției nu era prea
bună, Goya prefera să rămînă în mijlocul gloatei și să facă față la ceea ce urma să se petreacă. Pentru prima dată după
lovitura pe care o primise, își uitase nefericirea și aștepta încordat, ca și ceilalți.
Vînzători de dulciuri și de cîrnăciori se înghesuiau prin mulțime, romanțe cu faptele lui Punal erau oferite spre vîn-
zare și se închiriau scăunașe ca să te urci pe ele și să poți vedea mai bine. Femei cu sugacii în brațe se tînguiau că erau
înghesuite, îmbrîncite, dar nimeni nu le lua în seamă. Nerăbdarea mulțimii creștea ; mai era de așteptat încă un ceas,
încă o jumătate de ceas, cît de încet trecea timpul !
— Pentru el trece mai repede, rînji cineva.
Goya nu înțelegea ce spuneau oamenii, dar ghicea, era deprins cu mulțimea, simțea la fel cu ea. Aștepta posomorit,
crunt, compătimitor și mulțumit, ca ceilalți.
în sfîrșit bătu ora zece la Catedrală, și toți se împinseră mai tare și întinseră gîturile. Dar Punal nu apăru încă. Fiindcă
Spania era o țară evlavioasă, ȘÂ ceasul tribunalului era pus cu zece minute în urmă zece minute îi mai erau îngăduite
criminalului, poate pentru grațiere și mai ales pentru căință.
Trecură însă și cele zece minute.
îmbrăcat în cămașa galbenă a criminalului, înconjurat de călugări franciscani, sprijinit de ei, Punal mergea pe ultimul
lui drum, scurt, fără de sfîrșit. Un călugăr îi ținea în față crucifixul, și el se oprea mereu ca să-l sărute și. să-și
prelungească viața. Simțeau toți tărăgănarea lui, i-o îngăduiau, și le venea totuși să-l împingă înainte.
373
Ajunse la treptele eșolodului. îngenunche înconjurat tle-aproape de călugări, pentru ca, nevăzut de mulțime, să se
spovedească pentru ultima oară. Apoi, însoțit de un singur călugăr, trupeș și prietenos la înfățișare, urcă treptele.
Ajuns sus, vorbi mulțimii în fraze întretăiate, înecîn- du-se adeseori. Goya nu putea să înțeleagă ce spunea, îi vedea
însă fața și, îndărătul calmului prefăcut, spaima lui nemărginită. Aștepta cu încordare fraza prin care criminalul, după
cum era obiceiul, rostea iertarea pentru călăul lui. Căci spaniolul disprețuia adînc pe călău și iertarea prescrisă de
religie făcea desigur ultimele minute ale lui Punal și mai amare. Cu pleoapele strînse, Goya se uita la gura lui și reuși să
înțeleagă cuvintele. Punal spuse: „Crima mea mă ucide, nu această creatură". Așa spuse, această creatură, ese hombre,
o expresie deosebit de disprețuitoare, înjositoare,, și Goya se simți mulțumit că banditul își făcuse datoria religioasă și
totodată arătase călăului disprețul cuvenit.
Acum însă, banditul rostea ultimele lui cuvinte :
— Viva la ie — strigă el — viva el rey, viva el nombre de Jesus! Trăiască credința, trăiască regele, trăiască numele lui
Isus I
Mulțimea îl asculta, nu prea interesată, rămînînd tăcută. De-abja cînd Punal strigă: „Viva la Virgen Santisima!"
izbucniră într-un strigăt enorm : „Viva la Santisima !u Francisco își uni și el glasul cu al lor.
între timp călăul își făcuse pregătirile. Era un om tînăr, își îndeplinea pentru prima oară meseria, și toți erau curioși să
vadă cum are să o facă.
Prin eșafod trecea un stîlp gros, înfipt în pămînt. In fața lui era așezat un scăunel de lemn nedat la rindea. Călăul
împinse pe Punal pe scăunel, apoi îi legă brațele și picioarele goale atît de strîns, încît i se umflară și începură să se
învinețească. Prevederea era necesară ; nu demult, un criminal își ucisese călăul în timpul execuției. De stîlp era fixat
un singir. Pe acesta garota, călăul, îl trecu în jurul gîtului lui Punal. Călugărul cel trupeș îi puse însă un mic crucifix în
mîinile legate.
Acum, totul era gata. Cel sortit morții sta cu brațele și picioarele legate, cu capul tras pe spate și apăsat pe stîlp de
singir, iar fața lui întoarsă spre cerul albastru, cu dinții scrîș-
379
nind, era plină de o frică nebună. Călugărul de lingă el se dăduse ceva mai înapoi și își umbrea ochii cu mina, ca să se
apere de soarele orbitor. Călăul apucă minerul șurubului, judecătorul făcu semnul, călăul aruncă peste fața lui Punal o
basma neagră, apoi, cu amîndouă mîinile, învîrti șurubul, așa incit cercul de fier îl sugrumă pe Punal. Mulțimea,
ținîndu-și răsuflarea, văzu cum se scuturară mîinile celui înăbușit și cum pieptul i se umflă peste măsură. Călăul privi
apoi cu grijă sub basma, mai întoarse pentru ultima dată șurubul, ridică basmaua, o împături, o băgă în buzunar, răsuflă
mulțumit și cobori de pe eșafod ca să-și aprindă o țigară.
Toți puteau să vadă acuma, în lumina crudă a soarelui, fața mortului, schimonosită, învinețită, năpădită de barba
încîlcită, cu ochii dați peste cap, cu gura deschisă și limba spînzurînd. Goya știa că își va putea readuce oricînd chipul
acesta în fața ochilor.
Pe stradă fu așezată acum o luminare groasă, iar în fața estradei o targă neagră și o masă cu două talgere mari, în care
oamenii să arunce bani, ca să se poată citi liturghii pentru cel mort. Spectatorii discutau cu aprindere. Se văzuse doar
foarte bine că tînărul abia își isprăvise ucenicia și, ce mai încolo încoace, nici Punal nu murise atît de vitejește cum s-ar
fi cuvenit unui bandit atît de mare și de vestit.
Corpul rămase expus pînă după-amiază. Cei mai mulți privitori, printre care Goya și Gil, nu se clintiră din loc. In cele
din urmă apăru și căruța hingherilor. Toți știau că acum cadavrul va fi dus afară din oraș, în pustietatea munților, pe un
mic podiș, numit Mesa del Rey, pentru ca acolo să fie ciopîrțit în bucăți și aruncat într-o prăpastie. încet, oamenii se
împrăștiată.
„Lupului carnea, satanei sufletul", cîntau și fredonau pe drumul spre casă.
Goya și Gil, însă, plecară din Cordoba și porniră mai departe spre nord.
După cum era obiceiul cînd se călătorea pe catîri, ocoleau adesea șoselele, luînd-o pe poteci, care treceau peste munți și
văi, scurtînd drumurile. Pe drumurile mari existau fondas și posadas, hanuri și ospătării, dar pe potecuțe numai ventas,
adăposturi sărăcăcioase, cu mîncare puțină, cîteva culcușuri de paie și mulți purici. Gil se minuna mereu că
380
primul-pictor al regelui se mulțumea cu un adăpost atît de sărăcăcios ; dar Goya răspundea: „Nici o pernă nu-i mai
moale decît un spate obosit". Și dormea bine, fără vise.
O experiență mereu nouă îi întîmpina cînd de pe potecile lăturalnice, pustii, intrau iarăși pe șoseaua principală. Pe ea
călătoreau în caleștile poștei regale, în galeras, tartanas și carrozas, negustori, preoți și avocați, treceau pe catîri și pe
jos studenți, călugări, mici comercianți, domnișoare cu moravuri îndoielnice, vînzători ambulanți care își încercau
norocul la bîlciul cel mai apropiat. Pe ea treceau comercianți din Cadiz în călești de călătorie moderne, elegante, și
nobili în coches de colleras demodate, cu poleială, blazoane impunătoare, mulți cai înaintași și servitori în livrea.
Francisco era deprins cu aceste șosele, și poate că acum, cînd pentru el larma amuțise, vedea mai bine aspectul
împestrițat. Dar larma lor o cunoștea. Cunoștea chirrio, scîrțîitul strident al roților, care se ungeau arareori tocmai
pentru ca scîrțîitul puternic să le vestească de departe apropierea și să se sperie animalele sălbatice. Cunoștea gălăgia
voioasă a călătorilor și strigătul din fundul pieptului al vizitiilor și catîrgiilor. Vedea și acum roțile învîrtindu-se,
copitele animalelor izbind pămîntul, gurile călătorilor și vizitiilor deschizîndu-se și închizîndu-se, dar sunetul trebuia
să-l adauge din amintire. Era un joc istovitor, uneori vesel, de cele mai multe ori trist.
Ciudat era că, de cînd văzuse suferința animalică a tîlha- rului El Punal, suferința lui se mai alinase.
O dată stătea cu Gil în fața cîrciumii și privea împreună cu mulți alții cum se înhămau cele opt animale la diligența cea
mare. Tn sfîrșit mayoral, primul vizitiu, luă în mînă curelele nenumăratelor hățuri, zagal, ajutorul lui, se aruncă dintr-un
salt lîngă el, gonacii și ajutoarele din fața cîrciumii ridicară pietrele și bețele, și trăsura uriașă urma să se pună în
mișcare. Goya îi vedea strigînd ca să îndemne animalele și nu se putu opri, i se deschise și lui gura, strigă și el asurzitor
în. larma asurzitoare a vizitiilor și gonacilor: „Que perrooo! Macho macho — macho — machooo I"
Apoi Goya și Gil părăsiră șoseaua mare și o apucară pe ooteci lăturalnice. întîlniră, mai des decît pe marile drumuri,
mici movile de piatră purtînd în vîrf cruci și tăblițe cu imagini colorate, în amintirea celor care pieriseră prin acele
381
locuri. Era uimitor cît de mulți oameni muriseră pe drum, o armată întreagă. Pe tăblițe se vedea cum se prăvăleau în
prăpăstii, cum erau tîrîți de animale sălbatice, cum erau luați de ape furioase, cum îi tocau bandiții cu săbiile sau cum îi
lovea damblaua. Imaginile erau întotdeauna însoțite de versuri care îndemnau pe drumețul pios să se oprească și să se
roage pentru sufletul victimelor. Gil vedea cu mirare că adeseori don Francisco își scotea doar pălăria și își făcea cruce.
Uneori se alăturau altor convoaie de catîrgii ; căci era mai bine să nu călătorească singuri pe aceste drumuri dosnice.
Goya nu se amesteca printre ceilalți, și nu îi ocolea ; nici nu se sfia să le spună că era surd. Gil simțea din ce în Ce mai
mult respect și prietenie față de domnul în slujba căruia intrase ; îl înșela arareori și numai cu sume mici. Alteori nu se
putea stăpîni să nu calce poruncă lui Francisco și împărtășea celorlalți cine era călătorul lui și ce nenorocire îl lovise.
O dată le ieșiră în cale niște tîlhari. Erau tîlhari cuviincioși, care își cunoșteau meseria și își vedeau de treabă fără multă
vorbă. în timp ce doi din ei îl scotoceau pe Francisco, Gil șoptea ceva celorlalți ; de bună seamă le Spunea cine era
Goya. Ei nu-i luară atunci domnului care reprezentase cu atîta dragoste pe pereții palatelor regale scene din viața
bandiților și contrabandiștilor decît jumătate din cei șase sute de reali pe care îi avea și, cînd fură gata, îl invitară să bea
din bota lor, își vînturară plini de respect pălăriile mari și îi urară politicos : „Vaya usted con la Virgen^" „Meargă
domnia voastră cu Sfînta Fecioară !"
Așa mergea Goya, sărăcăcios, Jerpelit, închis în surzenia sa, Pe catîrul Valeroso Prin Spania lui neînțeles de Tăcută,
nenorocit, dar hotărît Să nu se lase Doborî! de demonii Care îl încălecaseră Si voiau să-1 frîngă. Și-au găsit nașul cu el
diavolii.
382
ci nu va da înapoi, El, Francisco Goya, pictorul, Aragonezul. El va ieși Mai întărit. Va folosi Nenorocirea care l-a lovit
și Va vedea mai ager, va desena Mai ager. Și rise răsunător Făcînd pe catîrgiul Gil să-1 Privească mirat și îngrijorat. Cu
ușurință și cu durere plecă Goya Din orașul din sud unde aflase Suprema fericire și cea mai adîncă Suferință, către
nord, spre Zaragoza, Spre orașul lui de baștină.
383
PARTEA A TREIA
In ultimii cinci ani ai secolului, poporul scăpă din mînă conducerea Republicii Franceze, care fu preluată de oamenii de
afaceri.
„Nu există vietate mai primejdioasă decît omul de afaceri care umblă după pradă", spusese nu demult baronul
d’Holbach, enciclopedistul, și tot așa gîndiseră și bărbații cei mai de seamă ai revoluției. Acum însă, Gracchus Băbeuf
și partizanii lui fură executați pentru că voiseră să întemeieze ,,o comunitate în care toți să fie egali", să aibă venituri
egale ; noii stăpînitori ai Franței își aleseseră deviza : ,,îm- bogățiți-vă I"
Și în cealaltă țară care încercase să pună în practică, prin revoluție, ideile iluminismului, în Statele Unite ale Ame- ricii,
conducătorii cochetau acum cu ideile vechi. Se lepădară de Franța, fără ajutorul căreia nu și-ar fi putut dobîndi nici-
odată independența, îl insultară pe ambasadorul francez și purtau război rece cu republica lui.
Se emise o lege contra străinilor și contra răscoalelor, care contrazicea spiritul constituției, au fost diluate principiile
Declarației de Independență. Cînd primul președinte al statului, George Washington, plecă de la cîrma țării, un jurnal
din Philadelphia jubila : „Omul care poartă vina întregii nenorociri a țării noastre a coborît astăzi pe aceeași treaptă cu
25*
387
concetățenii lui și nu mai are puterea să sporească suferințele acestor State Unite. Orice inimă care bate pentru liber-
tatea și pentru fericirea poporului trebuie să tresalte azi cu bucurie la gîndul că numele Washington încetează de a mai
răspîndi nedreptatea și de a îngădui Corupția."
Străduința pasionată de a crea în cel mai scurt timp o nouă orînduire a vieții omenești istovise lumea. Printr-o încordare
extremă a tuturor forțelor, se încercase orînduirea treburilor publice și particulare cu ajutorul rațiunii. Acum oamenii se
simțeau osteniți și se fereau de lumina orbitoare a rațiunii, ascunzîridu-se în penumbra sentimentului. Pretutindeni în
lume, erau preamărite vechile idei conservatoare. Din răceala gîndirii, oamenii se retraseră spre căldura credinței,
evlaviei, sentimentalității. De furtunile pe care le adusese libertatea, se adăposteau în limanul liniștit al autorității și
disciplinei. Romanticii visau restaurarea Evului Mediu, poeții cîntau ura lor împotriva luminii soarelui, adorau noaptea
fermecată, luminată de lună, slăveau pacea și siguranța în sînul bisericii catolice. „Iluminismul nici nu ne-a atins I'
jubila un cardinal.
Era o eroare. Ideile noi, luminoase, pregnante puseseră stăpînire pe prea multe minți pentru ca să mai poată fi stîr- pite.
Privilegii pînă acum de nezdruncinat erau subminate ; absolutismul, harul divin, împărțirea în clase și caste, privilegiile
bisericii și nobilimii, totul era pus acum la îndoială. Franța și America dăduseră marele exemplu și, în ciuda rezistenței
din nou întărite a bisericii și nobilimii, își croia acum drum ideea că treburile omenești se cereau orînduite potrivit
rezultatelor cunoașterii științifice și nu după legile scrise în cărțile vechi, declarate sfinte.
în ultimii cinci ani ai secolului, trăiau în Franța cam 25.000.000 de oameni, în Anglia și în Spania cîte 11.000.000 ;
Parisul avea 900.000 locuitori, Londra 800.000, Statele Unite ale Americii erau populate de vreo 3.000.000 de albi și de
700.000 de sclavi de culoare ; cel mai mare oraș al Americii, Philadelphia, avea 42.000 locuitori, New York număra
30.000, Boston, Baltimore, Charleston cîte 10.000. în ultimii cinci ani ai veacului, economistul englez Malthus publică
eseul lui asupra legii populației și stabili legea că omenirea se înmuiase ?
țește mai repede decît mijloacele de trai necesare conservării ei, și că trebuia deci restrînsă reproducerea.
în acești cinci ani, oamenii făcură productivă încă o parte însemnată din planeta lor. Statele Unite ale Americii încercau
să atragă coloniști și înființară în acest scop birouri și societăți care vindeau pămînt acordînd credite mari și pe termen
lung la prețul de un dolar acrul. De asemenea, tot în acești cinci ani, își începu Alexander von Humboldt marea lui
călătorie de explorare spre America Centrală și de Sud, ale cărei rezultate făcură cosmosul mai bine cunoscut și mai
ușor de locuit.
In acești cinci ani, se săvîrșiră peste tot în lume, și mai ales în Europa, multe și violente schimbări politice. Imperii
vechi se prăbușeau, înjghebîndu-se apoi din resturile lor state noi, de cele mai multe ori republici. Numeroase pro-
prietăți bisericești fură secularizate. Papa fu dus ca prizonier în Franța, Dogele Veneției se căsători pentru ultima oară
cu marea. Republica Franceză cîștigă multe bătălii pe uscat, Anglia, multe bătălii pe mare ; de asemenea Anglia cîștigă
prin luptă victoria hotărîtoare în Indii. Către sfîrșitul veacului, Anglia încheie un pact cu aproape toată Europa pentru ca
să împiedice înaintarea Republicii Franceze și răspîndirea ideilor progresiste. într-un cuvînt, în această ultimă perioadă
de cinci ani, au fost în lume mai multe lupte și violențe decît în tot restul secolului ; în același timp și-a scris și filozoful
german Immanuel Kant lucrarea „Proiect pentru o pace veșnică".
în viața lor particulară, conducătorilor militari ai lumii dezbinate puțin le păsa de flecăreala maselor și a ziarelor, în
acești cinci ani, Napoleon Bonaparte se căsători cu Josephine Beauharnais, și amiralul Horatio Nelson cunoscu și iubi
pe Emma Hamilton.
în acești cinci ani, oamenii se eliberară de îmbrăcămintea lor pompoasă și greoaie, dispărură diferențele dintre portul
privilegiaților și al claselor de jos. în Franța mai întîi, sub influența pictorului Jacques-Louis David, deveni populară o
îmbrăcăminte simplă, de inspirație antică, la merveilleuse, și începură să se poarte și pantaloni lungi, pantalons,
îmbrăcăminte care se răspîndi repede în Europa.
389
In acești cinci ani, Alessandro Volta construi primul aparat care da curent electric continuu, Priestley descoperi oxidul
de carbon, Stanhope inventă presa de tipar fabricată din fier. Totuși, peste tot, oamenii țineau cu dîrzenie la ideile și
metodele de lucru moștenite ; ei credeau că descoperitorii și cei care foloseau legile fizice necunoscute mai înainte erau
trimiși ai diavolului și își arau pămîntul așa cum îl araseră cu mii de ani mai înainte. In acești cinci ani, medicul Edward
Jenner publică un studiu în care recomanda contra vărsatului inocularea cu vaccin, dar fu luat în rîs de toată lumea. Nu
erau în schimb luați în rîs cei care se scăldau în izvoare și ape binecuvîntate și se molipseau, și nici cei care, pentru a
dobîndi însănătoșirea, aduceau ca jertfă sfinților de tot soiul imitații de ceară ale membrelor lor bolnave ; mai mult
încă, Inchiziția pedepsea pe oricine se îndoia de puterea tămăduitoare a unor asemenea leacuri.
în acești cinci ani, Shakespeare fu recunoscut în lumea întreagă ca cel mai mare poet al ultimului mileniu, și fu tradus
de mulți, în multe limbi ; August Wilhelm Schlegel făcu o traducere care avea să schimbe și să înfrumusețeze limba
germană a secolului următor. In acești cinci ani, Goethe scrise poemul „Hermann și Dorothea", Schiller, tragedia
„Wallenstein". Alfieri scrise tragediile lui clasice „Saul", „Antigona" și „Al doilea Brutus", și muri marele poet al bas-
melor pline de tîlc și culoare, Carlo Gozzi, lăsînd ca moștenire trei volume de „Memorii nefolositoare". Jane Austen
scrise romanele ei sobre și delicate totodată „Pride and prejudice" * 1 și „Sense and sensibility" 2, Coleridge publică pri-
mele lui poezii, ca și poetul suedez Tegner. In Rusia, Ivan Ivanovici Chemnitzer scrise tragedia „Moscova eliberată",
iar Vasilii Vasilievici Kapnist, în comedia lui în versuri „Sîcîiala", își bătu joc amarnic de venalitatea justiției. Milioane
de oameni, care pînă atunci nu ținuseră niciodată o carte în mînă, începură să citească cărți și să se bucure de ele. Dar
biserica interzise cele mai multe dintre lucrările pe care le lăudau cunoscătorii; în Spania, nesocotirea acestei opreliști
era pedepsită cu stîlpul infamiei, biciuirea și închisoarea, iar în
1
Mîndrie și prejudecată (în 1. engleză).
1
Bun-simț și sensibilitate (în 1, engleză).
390
monarhia habsburgică fură-demiși înalți demnitari care se făcuseră vinovați de lecturi interzise.
In acești cinci ani, au fost depuse la Paris, în Pantheon, cu o imensă participare a populației, osemintele conducătorului
liber-cugetătorilor, osemintele proscrise ale proscrisului Voltaire, și tot în acești cinci ani, în același Paris, madame
Marie-Anne Lenormand, prezicătoare, deschidea un salon pentru amatori, care avea cea mai mare căutare. Iar în galeria
figurilor de ceară, la madame Tussaud, stăteau pașnic, unul lîngă celălalt, imaginea sfîntului Denis, care își purta capul
sub braț și chipul ereticului Voltaire.
în acești cinci ani, s-a descoperit în orașul egiptean Rosette, în limba arabă numit Reșîd, o piatră acoperită cu inscripții,
care i-a dat posibilitatea cercetătorului Champollion să descifreze hieroglifele. Antoine Condorcet, filozof iluminist, se
afirmă ca adept al dezvoltării științelor, Pierre-Simon Laplace explică formarea planetelor pe baza științelor naturii. In
același timp însă, dacă cineva nu mărturisea credința că lumea a fost creată, așa cum scrie la Biblie, în cele șase zile, de
la 28 septembrie la 3 octombrie 3988 înainte de Christos, nu putea ocupa o funcție de stat nici în regatele spaniole, nici
în monarhia habsburgică.
In acești cinci ani, Goethe scrise în „Epigramele vene- țiene" că dintre toate lucrurile, ura cel mai mult patru : mirosul
de tutun, ploșnițele, usturoiul și crucea, iar Thomas Paine lucra la „Secolul rațiunii", un adevărat manual al ra-
ționalismului. In același timp, Schleiermacher își scria cartea „Despre religie. Cuvinte pentru oamenii cultivați care o
disprețuiesc." Novalis își scria „Theodicea", iar scriitorul francez Chateaubriand se converti la un catolicism romanțios.
Cartea „Decăderea și prăbușirea imperiului roman", în care Edward Gibbon prezentase, cu spirit fin și ironie rece, apa-
riția creștinismului ca pe o întoarcere la barbarie, a fost preamărită de toți drept cea mai însemnată operă istorică a vre-
mii ; totuși nu mai puțin succes avură și „Apologiile", în care episcopul Richard Watson încerca, cu eleganță și cu
măsură, să combată pe Gibbon și Paine.
în acești cinci ani s-au făcut descoperiri în domeniul fizicii, chimiei și biologiei, s-au descoperit și dovedit importante
principii sociologice, dar descoperitorii și propagatorii
39.
lor fură dușmăniți, batjocoriți și băgați în închisoare. Au fost experimentate noi metode științifice de vindecare, dar
preoții și vracii alungau demonii din bolnavi și vindecau cu rugăciuni și âmulete.
Oameni de stat cu preocupări filozofice și afaceriști avizi, învățați tăcuți și șarlatani care își strigau marfa prin piețe,
preoți lacomi de putere și țărani iobagi, artiști sensibili la orice frumusețe și soldați incendiatori, abrutizați, toți trăiau
laolaltă într-un spațiu strimt, se îmbrînceau, se înghesuiau, deștepți și proști, oameni al căror creier era abia ceva mai
dezvoltat decît al celui dintîi om și alții al căror creier fră- mînta gînduri pe care mulți aveau să le priceapă abia peste o
eră glacială, oameni inspirați, sensibili la orice frumusețe, și alții care rămîneau nepăsători în fața cuvîntului, sunetului
și pietrei modelate, oamenii sîrguincioși, harnici, ca și cei proști și leneși, respirau același aer, se frecau unul de altul, se
aflau în continuă și directă conviețuire. Se iubeau și se urau unul pe altul, purtau războaie, încheiau tratate, le încăl-
cau, purtau noi războaie, încheiau noi tratate, se torturau, se ardeau, se ciopîrțeau unii pe alții, se împreunau și nășteau
copii și numai arareori se înțelegeau unul pe altul. Cei cîțiva inteligenți, înzestrați, trăgeau înainte, ceilalți, infinit mai
mulți, îi țineau pe loc, îi dușmăneau, îi încătușau, îi ucideau, încercau în fel și chip să scape de ei. Și totuși cei cîțiva
înzestrați înaintau, imperceptibil, ce-i drept, cu multe subterfugii și multe jertfe, dar înaintau, trăgînd totodată după ei,
împin- gînd înainte, puțin cîte puțin, și masa celorlalți.
Ambițioșii și mărginiții, profitînd de trîndăvia și prostia celor mulți, căutau să mențină instituțiile în descompunere.
Dar revoluția franceză făcuse să adie peste lume un vînt proaspăt, iar Napoleon, după această revoluție, se pregătea să
zdrobească definitiv multe lucruri care nu meritau să trăiască.
Ideea despre drepturile Omului era acum Mai mult decît o vorbă goală ;
' Ea era realitate în multe țări, Realitate plăpîndă, tînără, to- Tuși palpabilă, lege scrisă.
392
Și astfel, la sfîrșitul perioadei De cinci ani și al veacului, Era totuși, in
Lume, ceva mai multă Rațiune decît fusese La începutul secolului.
2
Don Manuel plecase de o jumătate de oră din San llde- fonso. Prost dispus, sta rezemat leneș de pernele trăsurii. Avea
de făcut o călătorie lungă pînă la Câdiz, și acolo îl așteptau treburi neplăcute. Bineînțeles, mai înainte voia să-și
îngăduie cîteva zile de odihnă, la Madrid, incognito, alături de Pepa. Dar nici măcar această perspectivă nu putea să-1
însenineze.
Caramba I în ultimele săptămîni nu avusese decît necazuri. Nu era destul că francezii îl sileau să continue războiul
nepopular împotriva Angliei, acum mai stăruiau, gabachii, ca să întreprindă împotriva Portugaliei, cu care avea relații
de prietenie, acțiuni nesocotite, ireparabile.
Flota engleză își avea bazele navale în porturile portugheze, și francezii, bizuindu-se pe tratatul de alianță, pretindeau
ca Spania să obțină de la Portugalia înphiderea acestor porturi. Fără încetare, cu o logică dezgustătoare, trimisul fran-
cez, cetățeanul Truguet, cerea ca, în cazul că Portugalia ar refuza, Spania să obțină închiderea porturilor prin forța ar-
melor. Părea desigur ademenitor să taberi asupra țării vecine, mici, lipsite de apărare, și să cîștigi o victorie. Dar prințul
regent al Portugaliei era ginerele regelui catolic, iar Carlos și Maria Luisa nu voiau să poarte război cu propria lor fiică,
în afară de aceasta, Portugalia îi făcuse lui don Manuel daruri alese. Principele de la Paz lăsase deci, printr-o înțelegere
tacită, să se împotmolească războiul cu Anglia, să înceteze aproape de tot.
Dar nu numai relațiile cu Portugalia îl îngrijorau. Afaceri de mult uitate, ca aceea cu slaba Genevieve, fiica ambasado-
rului regalist de Havre, reînviau din nou, penibil. După ce-a ’ fost expulzat din Spania, marquesrul și fiica lui se
refugia-
393
seră în Portugalia, unde- trăiau dintr-o subvenție servită din fondul secret al regelui catolic. Incomodul francez,
vulgarul cetățean Truguet, mirosise ceva și, lipsit de tact, ridica acum nerușinata pretenție ca Manuel nu numai să rupă
orice legături cu „aventurierul regalist", dar să mai și obțină de la prințul regent al Portugaliei expulzarea lui imediată.
Tolănit în trăsură, Principele de la Paz, simțind încă gustul amărui al afacerilor de la San Ildefonso, se gîndea la
tratativele neplăcute pe care avea să le ducă la Cadiz. Maria Luisa pusese cîțiva dintre favoriții ei în posturile de condu-
cere ale flotei de război de acolo, și cum domniile lor nu aveau alte calități decît titlul de noblețe și protecția reginei,
ofițeri foarte capabili, care nu se puteau afirma, fiind subordonați acestor nepricepuți, amenințau cu demisia. Totul era
extrem de neplăcut. Deși nu tot. Pe măsură ce se apropia de capitală, lui don Manuel i se risipeau gîndurile supărătoare.
Se hotărî să mai rămînă o zi în Madrid, la Pepa. Să uite că soarta l-a împovărat cu conducerea Imperiului Spaniol, să nu
mai fie în timpul acestor zile un om de stat, ci un simplu don Manuel care se bucură de viață.
Se întîmplă însă altfel.
Pepa era de cîteva săptămîni plictisită și îmbufnată. Francisco plecase ; primejduindu-și cariera, împărtășea de săptă-
mîni, de luni întregi, exilul Albei. Cu amărăciune în suflet se gîndea de cîtă pasiune înfocată era în stare și cu ce puțină
părere de rău o cedase lui Manuel. Apoi și Manuel 1 Făcea mare caz de dragostea lui, dar cea mai mare parte a timpului
și-o petrecea la San Ildefonso, în Aranjuez sau la Escorial și o lăsa singura, iar cînd venea, venea pe furiș.
Pepa era așadar întărîtată, morocănoasă. Ii ceru să meargă cu ea la lupta de tauri, la corrida lui Pedro Romero. Don
Manuel îi răspunse suspinînd că duminică trebuia să fie de mult timp în drum spre Cadiz.
— îți cer prea mult — întrebă ea — dacă te rog să mai rămîi două zile cu mine ?
— Nu mi-a fost ușor, cherie — replică el — să mă fac liber trei zile pentru dumneata. Am de dus un război, pe •lîngă
alte treburi urgente. Te rog, nu mă împovăra încă și mai mult I
394
— Iți voi spune eu de ce nu vrei să mergi cu mine la corrida, răspunse Pepa. Iți este rușine cu mine. Nu vrei să te arăți
cu mine.
Manuel încercă să o potolească.
— Ințelege-mă I o rugă el neliniștit. Port pe umerii mei îngrozitor de multe poveri. Trebuie să silesc Portugalia să rupă
relațiile cu Anglia — trebuie să menajez pe prințul regent al Portugaliei. Trebuie să expediez șase granzi nătîngi din
flotă — trebuie să mai primesc în armada încă trei nobili nătîngi. Pe lîngă aceasta, Truguet îmi trimite pentru a doua
oară o notă nerușinată : îmi cere să intervin ca marchizul de Havre să fie expulzat din Lisabona. Și așa vor face o mutră
acră cei din Cadiz că mă duc cu două zile mai tîrziu, iar dumneata îmi ceri să rămîn aici și duminică I Te rog să mă
înțelegi, vezi ce greutăți am I
— Greutățile dumitale — răspunse Pepa cu chef de ceartă — au toate aceeași pricină : senzualitatea dumitale
desfrînată. Toate neplăcerile cu Portugalia și Franța vin de acolo, că a trebuit să te mai culci și cu o biată slăbănoagă ca
Genevieve.
Manuel, înfuriindu-se la rîndul lui, răspunse :
— Tu m-ai împins la asta. Dacă mi-ai fi arătat iubirea la care are dreptul să se aștepte un bărbat ca mine, nu m-aș fi
atins niciodată de o prăjină ca ea I
Pepa, întărîtată la culme, spuse :
— Și că te mai strecori încă în patul bătrînei Maria Luisa, sînt cumva tot eu de vină ?
Era prea mult. Natura lui primitivă de majo din provincia crescătorilor de porci Estramadura ieși la iveală. Ridică mîna
cărnoasă și o lovi greu peste obraz.
Timp de o clipă voi și ea să lovească, să zgîrie, să muște, să-l sugrume. Apoi se stăpîni. Trase clopoțelul. Strigă :
— Conchita 1 Conchita !
Don Manuel văzu arzînd pe fața ei foarte albă urmele mîinii lui, îi văzu ochii verzi, depărtați unul de celălalt, ful-
gerînd de mînie. Bolborosi cîteva scuze. Spuse că era din cale afară de nervos din pricina nenumăratelor treburi. Dar
Conchita se și înfățișase, aspră și severă, și Pepa, cu vocea stă- pînită, spuse :
395
— Petrece-1 pe senor pînă la ușă, Conchita !
Don Manuel, copleșit de căință, plin de dorință, furios pe propria lui prostie, care îi stricase zilele de vacanță, înmulți
scuzele,, voi s-o prindă de mînă, să o îmbrățișeze. Dar Pepa strigă :
— Cînd îl vei conduce odată pe omul acesta, Conchita ? I și fugi în odaia de alături.
Nu-i rămase decît să plece.
își spuse cu amărăciune că soarta nu-i îngăduia nici cel mai mic răgaz în truda lui pentru binele imperiului și pomi în
grabă spre Câdiz, rău dispus, dornic de acțiune.. Spera ca acolo, în viitoarea treburilor și a plăcerilor, să-și uite neno-
rocul, iar apoi, întors la Madrid, să o găsească pe Pepa cumințită.
De fapt, la Câdiz nu avu nici o clipă liberă. Trată cu armatorii, cu reprezentanții firmelor de import-export, cu ban-
cherii. Promise ofițerilor pricepuți ai flotei să pună capăt activității primejdioase a imbecililor amirali de neam mare.
Intr-o întîlnire secretă cu conducătorii flotei de blocadă engleze, ■confirmă înțelegerea nescrisă în Virtutea căreia
ambele flote trebuiau, ce-i drept, să se amenințe, dar nu să se atace. Și dacă zilele și le închina binelui imperiului,
nopțile și le dedica vestitelor desfătări din Câdiz. ■
Dar nici afacerile, nici distracțiile nu izbuteau să i-o alunge pe Pepa din minte. Avea mereu dinaintea ochilor urma
palmei lui pe obrazul ei și amintirea, aceasta îl umplea de căință, de dor, de pasiune.
Cum își termină treburile, și plecă pe drumul cel mai scurt înapoi spre Madrid. îmbrăcat încă în costumul de călătorie,
alergă la Palacio Bondar Real. Găsi casa în dezordine, mobila trasă la perete, covoarele făcute sul, lăzi și cufere
împachetate. Majordomul nu voi să-1 primească. Duena Conchita stătea alături, cu fața severă, întunecată. îi strecură pe
furiș trei ducați de aur. Ea îl lăsă să aștepte puțin, apoi îl duse la Pepa.
— Plec în Sud, îi declară Pepa cu vocea ei plină, tărăgănată. Plec la Mâlaga. Voi juca acolo teatru. Senor Rivero a fost
pe aici, trupa lui este renumită, mi-a promis un contract bun. Dacă flota dumitale va fi vreodată iar în stare să libereze
căile maritime, mă întorc înapoi, în patria mea, în Ame
396
rica. Se spune că orașul Lima are încă cel mai bun teatru din întreaga lume spaniolă.
Manuel turba în sinea lui. Bine, o lovise, dar se umilise în fața ei și se întorsese spre a se umili și mai mult. Nu trebuie
să-1 amenințe de la început că pune între ei oceanul. Ardea de dorința să o lovească iar. Dar pielea ei albă strălucea în
haina de casă întunecată, ochii ei verzi priveau mari, gravi, ademenitori, parfumul ei îl învăluia. Avea în urma lui nopți
cu femei încîntătoare din Cadiz, deprinse cu toate viciile, dar știa că nu se putea lipsi de această femeie, că suprema
desfătare, adevărata încîntare, divin diabolică, copleșitoare, numai ea i-o putea da, nu trebuia să se mai lase minat de
furie, trebuia să facă uz de întreaga lui elocvență și viclenie pentru a o reține.
își ceru din nou scuze pasionat, dînd amănunte. Toți îl hărțuiau și trăgeau acum de el : liber-cugetătorii din Madrid și
nobilii mărginiți, fanaticii ultramontani, Franța, Portugalia. Iar grosolanul cetățean Truguet și recele, pedantul
Talleyrand, viclean ca o vulpe, nu aveau nici o înțelegere pentru soluțiile lui rafinate, de adevărat om de stat. Era singur
de tot. Singurul care îl înțelegea, generalul Bonaparte, lupta undeva în Egipt. Nu era de mirare dacă cineva, în
asemenea împrejurări, își pierdea pentru cîteva clipe judecata.
— Am meritat o pedeapsă, adăugă el. Dar atît de tare nu trebuie să mă pedepsiți, senora. Atît de tare nu trebuie să mă
pedepsești, Pepa, și îi apucă mîna.
Ea și-o retrase fără violență, apoi spuse că viața în Madrid nu o mulțumea. Manuel fusese mult timp mîngîierea ei.
Forța lui, amabilitatea lui impetuoasă au sedus-o. Crezuse că era un majo și un nobil totodată. Acum însă și el o deza-
măgise. Nu mai avea Ce căuta în Madrid.
întristarea ei romantică îl impresionă. O asigură înflăcărat că nu ar putea-o lăsa să plece din Madrid. Dacă pleacă, își va
părăsi și el postul și se va retrage pe una din moșiile lui, singur, numai cu supărarea lui și cu filozofia.
— De dragul Spaniei, trebuie să rămîneți cu mine, senora! striga el. Sînteți singura fericire în viața mea grea. Fără
dumneavoastră nu-mi pot închipui existența mea plină de poveri.
397
Pepa își ținea fața albă întoarsă spre el, privindu-1 în felul ei «ciudat, fără rușine. Apoi, încet, cu vocea ei plină, leneșă,
care îi pătrundea în sînge, răspunse :
— Dacă este așa, don Manuel, atunci, vă rog, nu mi-o spuneți doar mie, ci arătați-o lumii 1 M-am resemnat destul să
fiu metresa dumneavoastră. Soției dumneavoastră nu i-ați fi adus această jignire. Am dreptul să pretind să mă recunoaș-
teți pe față.
El se sperie. Să se căsătorească I Să se căsătorească cu Pepa I Toate proverbele urîte spaniole îi trecură prin minte :
'Antes de casar, ten casas en que morar. „înainte de a te însura, îngrijește-te de locul de veci." Apoi : „Cine se căsă-
torește din dragoste crapă de furie după aceea". Dar nu voia să riște să plece pentru a doua oară fără nici o ispravă.
îi declară că luni de-a rîndul s-a tot gîndit să-i ceară mîna. Dar o asemenea căsătorie i-ar fi provocat neplăceri din partea
done! Maria Luisa, însemna concedierea lui, însemna primejdie pentru Spania. Căci nimeni în afară de el nu putea să
ducă cu succes pînă la capăt jocul acrobatic între Portugalia și Franța.
— Dacă îmi ascult inima, senora, și mă căsătoresc cu dumneavoastră — încheie el — înseamnă război sau cu Por-
tugalia sau cu Franța.
Pepa, privindu-1 țintă în față, spuse sec și cu răceală :
— Probabil că aveți dreptate. De aceea: rămîneți cu bine !
Trebuia să găsească o ieșire.
— Lasă-mi timp, Pepa I o rugă el stăruitor. Lasă-mi cîtva timp !
— Trei zile, spuse ea.
în ziua a treia, don Manuel îi declară că găsise soluția. Se va căsători cu ea, dar această căsătorie trebuia să rămînă o
vreme secretă. Cum va găsi însă o dezlegare a problemei portugheze, va face cunoscută imperiului și lumii întregi
căsătoria lui, fără să-i pese de primejdia dizgrației regale.
Pepa consimți. Fu găsit un preot bătrîn, venerabil, un oarecare padre Celestino din Badajoz.
398
Padre Celestino, care urzea cu plăcere mici intrigi politice, era bucuros să facă un serviciu compatriotului său atot-
puternic.
tn palatul din oraș al prințului,
In capela particulară, avu
Loc cununia, noaptea ; nu Ardeau multe lumini, era foarte Romantic, întocmai pe Gustul Pepei.
Martori erau don Miguel și
Duena. Padre îi puse pe toți
Să facă un jurămînt, Obligîndu-se să tacă cu strășnicie Și să nil povestească nimănui, Oricine ar fi, despre această
cununie.
3
Cînd regina auzi zvonul că Principele de la Paz se căsătorise cu senora Tudo, o cuprinse o furie fără margini. II
pescuise pe golan din mlaștina cea mai adîncă și îl făcuse cel mai de seamă om al imperiului, iar el se vindea acum cu
trup și suflet unei tîrfe ! Unei bucăți de carne, unei grăsane fără creier, unei gîște, unei jamona îi dăruia don Manuel
titlurile strălucitoare cu care îl înzestrase ea, Maria Luisa I își închipuia cum se culca cu Pepa și cum făcea haz pe soco-
teala ei, a bătrînei păcălite. Dar lepădătura, nemernicul, își greșise socotelile 1 Existau sute de cazuri de delapidări și de
crițnă de înaltă trădare pentru care putea fi tras la răspundere. A furat fără scrupule din tezaurul regal. S-a lăsat mituit
de puteri străine. L-a trădat pe Sfîntul Părinte, pe cel mai bun aliat. A uneltit cu oamenii fără Dumnezeu ai Directora-
tului din Paris, împotriva regelui catolic. A trădat pe oricine, prieten sau dușman, din lăcomie, din vanitate, din capriciu
de om răsfățat. Dar acum ea îl va aduce în fața judecății Consiliului de coroană al Castiliei, care îl va executa în mod
rușinos, în văzul tuturor, și toți vor jubila, prelații, nobilii, între
399
gul popor spaniol. Iar individa, tîrfa, va fi purtată prin oraș cu partea de sus a corpului despuiată, și apoi va ordona să
fie biciuită.
Regina știa însă că nu va face nimic din toate acestea.
Era inteligentă, cunoștea lumea și oamenii, pe Manuel al ei și pe sine însăși. Printr-o manifestare chibzuită a inte-
ligenței și puterii ei, /îi inspirase din cînd în cînd interes și afecțiune ; poate că reușise chiar să schimbe pentru un timp
această afecțiune în dorință și iubire. Dar cît de artificial, cît de trecător era un astfel de simțămînt! Cît timp putea o
femeie urîtă, îmbătrînită să mai păstreze un bărbat tînăr și viguros ca el ? își dădu seama deodată de toată mizeria și
jalea celor patruzeci și patru de ani ai ei. Viața ei fusese o luptă necontenită cu mii, zeci de mii de spaniole ținere, fru-
moase. Putea să-și comande mereu găteli, rochii din Paris, farduri, alifii, pudre, cei mai buni maeștri de dans și coafori,
dar față de pielea proaspătă a oricărei Pasquita, Consuela, Dolores, toate acestea păreau ridicole.
Și totuși, era mai bine așa. Nu vor mai trece mulți ani și Alba, de pildă, va fi tot atît de bătrînă cum e ea astăzi. Ce va fi
atunci Alba ? O femeie ofilită, trecută. Ea însă, Maria Luisa, fusese silită de urîțenia ei să-și dezvolte mintea. Devenise
inteligentă, pentru că era urîtă, iar inteligența avea să dăinuiască.
La urma urmei, ea însemna totuși ceva, ea, din mila lui Dumnezeu regina întregului imperiu spaniol, a Indiei de apus și
răsărit, a insulelor și teritoriilor de peste ocean, arhiducesă de Austria, ducesă de Burgundia, contesă de Habsburg, Flan-
dra și Tirol. Imperiul mondial nu mai e prea tînăr, începe să îmbătrînească, ca și eat și cetățeanul Truguet se încumetă să
dea porunci regilor catolici. Dar, în pofida tuturor, ea este încă cea mai puternică femeie din lume. Căci lumea știe că nu
prostănacul Carlos, ci ea cîrmuiește Spania și amîndouă Indiile și Oceanul.
Și unei asemenea femei îi preferă acest nătărău o Pepa Tudo ! .
Se privi în oglindă. Dar oglinda o arăta numai așa cum era în clipa aceea trecătoare cînd nu se putuse stăpîni la auzul
nerușinatei vești. Nu era ea cea adevărată. Maria Luisa se duse să privească chipul ei cel adevărat. Ieși din boudoir,
400
Prima doamnă de onoare, camarera mayor, care aștepta în anticameră, se pregăti să o însoțească, așa cum cerea cere-
monialul. Enervată, regina îi făcu semn să rămînă. Trecu singură prin sălile și coridoarele spațioase, pe lîngă preoți și
lachei, pe lîngă ofițeri care stăteau de pază și care îi prezentau armele, pe lingă curtenii care se înclinau pînă la pămînt.
Intră singură în salonul fastuos și se opri în fața „Familiei lui Carlos".
Maria Luisa de acolo, de pe tablou, era cea adevărată. Pictorul o cunoștea, o înțelesese poate ca nimeni altul. Maria
Luisa înconjurată de membrii familiei, de actualul rege și de viitorii regi și regine, suverana urîtă, mîndră, impunătoare,
iată înfățișarea ei cea adevărată.
O asemenea femeie nu se lasă învinsă, pentru că un nătărău, de care este întîmplător îndrăgostită, s-a căsătorit pe
ascuns cu o tîrfă. Nu, nu îl va pedepsi. Nu merită să lupte pentru el, dar, ca regină, este datoare față de ea îi săși să ia
ceea ce dorește și să păstreze ce vrea să păstreze. Nu știe încă cum, dar pe bărbatul acesta îl va păstra.
în noaptea ce urmă, dormi bine, iar dimineața găsi un plan bun.
îi vorbi lui Carlos despre necazurile politice care nu se mai sfîrșeau. îi enumeră certurile necontenite cu. negustorii răi
platnici din Cadiz, tratativele cu nerușinatul Truguet, supărările cu ofițerii de marină rebeli. Un singur bărbat se zbate
cu toate aceste treburi, primul-ministru. Ar trebui așadar ajutat, autoritatea lui ar trebui întărită.
— Bucuros, spuse Carlos după cîteva clipe de gîndire. Dar oricît m-aș strădui, nu-mi trece nimic prin minte. Mai există
oare titluri și demnități pe care nu i le-am acordat încă lui Manuel ?
— Am putea rezolva poate — rosti Maria Luisa — două chestiuni dintr-o singură lovitură. Socot că am putea înlătura
totodată neajunsul cu copiii răposatului unchi Luis.
Unchiul Luis, fratele lui Carlos al treilea, deși infante, se căsătorise cu doamna Vallabriga, o simplă nobilă, și copiii lui
purtau doar titlul de conte și contesă de Bourbon și Chin- chon, ceea ce pricinuia de fiecare dată greutăți în privința
ceremonialului.
Carlos o privea fără să priceapă.
26 — Ooya
401
Ce-ar fi — îl lămuri Maria Luisa — dacă i-am face pe amîndoi „infanți de Castilia", iar pe Manuel l-am căsători cu
dona Teresa, „infanta" ? Atunci ar fi și el* infante și ar face parte din familie.
— O idee bună, consimți Carlos. Mă tem însă că nu-i în vederile defunctului meu tată. Răposatul meu tată i-a făcut, pe
don Luis și pe doiia Teresa, excelențe, nu și altețe regale.
— Timpurile se schimbă, iubitul meu don Carlos, îi explică Maria Luisa cu răbdare și îngăduință. Ai dat de multe ori
dispoziții într-un spirit mai larg decît defunctul tău tată. De ce nu ai face același lucru și în acest caz ?
— Ai dreptate, ca întotdeauna, cedă Carlos.
Regina porni cu energie la lucru. Nu o îndrăgea pe viitoarea infantă Teresa. Fiica aceasta a- unei mici nobile arbora o
distincție plină jfe calm, care o supăra pe Maria Tuisa, apoi desigur că fățarnica, deși nu îndrăznea să sufle •o vorbă,
dezaproba felul ei de viață. Reginei îi făcea plăcere s-o constrîngă pe blonda, liniștita Teresa, care semăna cu o
călugăriță, să șe culce cu taurul de Manuel.
încă în aceeași zi îh care obținuse consimțămîntul regelui pentru unirea dohei Teresa cu Manuel, îl și anunță că avea să-
i vorbească. Don Manuel se așteptase ca regina să afle de căsătoria lui, deși o făcuse pe ascuns, și se simțea stingherit,
ba chiar cuprins de teamă, în fața furtunii care se vestea.
Dar Maria Luisa zîmbea plină de voioșie.
— Manuel — spuse ea — Manuelito, am o veste mare, îmbucurătoare, pentru tine. Doh Carlos îi va face pe conții de
Bourbon și Chincon infanți de Castilia, iar tu te vei căsători cu dona Teresa și îi vei împărtăși titlul. Mă bucur că în
felul acesta raporturile strînse dintre tine și noi vor fi cunoscute de toată lumea.
Manuel, în primele clipe, cînd în locul vijeliei așteptate se pomeni cu acest val de noroc și bunăvoință, nici nu pricepu
bine despre ce era vorba Î sta în fața- ei ca prostit. 11 cuprinse apoi o bucurie vijelioasă. Por la vida del demonio I Era
într-adevăr primul-născut al norocului. Pe orice punea mîna, îi mergea în plin. Și cît de vesel și spiritual îi era norocul I
Acum putea să i-o plătească lui don Luis Maria, care îndrăznise să-1 ignoreze cu atîta obrăznicie. Acum el,
402
Manuel, se va culca cu sora trufașului, el, Manuelito, disprețuitul, va face din nobilul pe jumătate Bourbon un Bourbon
întreg, îl va face pe bastardul Luis legitim.
Așa simțea Manuel, și era plin de mîndrie. Tatăl Său îl numise pe bună dreptate tăurelul lui destoinici prin destoini-
~Tia lui o cucerise pe regină — și se uita cu vanitate de proprietar, cu duioșie și dragoste la bătrîna lui Maria Luisa.
Ea îl cerceta cu de-amănuntul. Se așteptase ca la comunicarea ei să-și piardă cumpătul, să rămînă încremenit, gîn-
dindu-se la persoana aceea, la Pepa Tudo și la căsătoria lui nesăbuită. Dar nu putu descoperi la el nici cel mai ușor semn
de încurcătură și cu atît mai puțin de consternare. Mai mult chiar, în uniforma lui strălucitoare, părea impunător și. pe
fața mare, plină, atrăgătoare îi radia o bucurie'piină de recunoștință. Pentru cîteva secunde, Maria Luisa crezu că
zvonurile erau mincinoase, că rușinoasa căsătorie nici nu avusese loc.
De fapt, în valul de noroc care îl potopise, Manuel uitase cu totul de Pepa și de căsătoria lui secretă. Apoi însă, după
cîteva clipe, își aminti. Carajo ! gîndi el, și gîndul i se citi pe față. Dar simțămîntul de fericire în care plutea îi risipi pe
dată consternarea. Anularea căsătoriei îi părea ușoară. Tot ce îi trebuia era doar puțin timp.
După ce exprimă reginei nesfîrșită recunoștință, acope- rindu-i iarăși și iarăși mîna cărnoasă, inelată, cu sărutări
înfocate, ceru permisiunea să facă cunoscută țării fericita lui legătură cu dona Teresa și cu familia regală, abia după
două sau trei săptămîni. Regina, zîmbind cu amărăciune și, gîndi- toare, îl întrebă cu nevinovăție care erau motivele
amîhării. Dar Manuel făcu pe misteriosul. Declară că mai avea de dus la bun sfîrșit anumite planuri politice care puteau
fi împiedicate prin înălțarea lui la un rang mare.
Dar cu cît se gîndea mai mult, cu atît i se părea mai greu să scape de căsătoria lui secretă cu Pepa. Desigur, putea să
tăgăduiască pur și simplu căsătoria ; un semn Marelui Inchizitor și compatriotul, padre Celestino, dispărea în cine știe
ce mănăstire îndepărtată. Ce va face însă Pepa ? Cînd va afla că măritișul ei nu a. avut loc, se va transforma în eroina
uneia din romanțele ei. Se va sinucide în mod spectaculos sau va comite cine știe ce enormă și dramatică neso
26
403
cotință, care va face imposibilă căsătoria lui cu infanta. Ar fi avut desigur mijloace să scape pentru totdeauna și de
Pepa, dar nu-și mai putea închipui viața fără ea.
Nu vedea nici o scăpare și mărturisi totul prietenului lui, Miguel.
Acesta îl ascultă, afișînd un interes politicos, dar în sinea lui adînc tulburat. Manuel, pe măsură ce-i sporea norocul,
devenise tot mai arogant și îl trata tot mai des ca pe un servitor. Lăcomia lui nerușinată, desfătările lui fără alegere,
vanitatea lui fără margini îl dezgustau din ce în ce mai mult pe Miguel. Cînd Manuel veni acum la el cu noile lui
necazuri, •fu ispitit să-1 lase să doarmă cum își așternuse. Planul șiretei regine tindea fără îndoială să-1 despartă pe
Manuel de Pepa pentru totdeauna. El însă nu putea să o lase pe Pepa, și dotia Maria Luisa nu va tolera această legătură
permanentă, ci, setoasă de răzbunare, îl va doborî dacă Miguel nu-1 va ajuta. Să îi ajute ? N-ar fi mai curînd un noroc,
un adevărat noroc dacă s-ar descotorosi de omul acesta și de aroganța lui deșartă ? Dacă și-ar putea consacra tot timpul
tablourilor lui, dacă și-ar putea sfîrși marea lui lucrare, lexiconul artiștilor ?
Se închipui însă stînd nemărginit de singur printre tablourile și hîrtiile lui și își dădu seama că, așa cum Manuel era
robul Pepei, și gîndurile lui, ale lui Miguel, se vor roti de-a pururi cu durere în jurul Luciei. Numai jocul emoționant al
marilor afaceri de stat putea să-i mai abată gîndurile, el nu se mai putea lipsi, nu mai putea renunța la conducerea din
umbră a imperiului. Și de aceea îl va scoate pe Manuel din necaz.
Se'gîndi bine la situația acestuia, concepu un plan și i-1 expuse. Manuel îl primi cu bucurie și îl îmbrățișa pe dragul lui
Miguel. Era fericit.
Manuel se adresă regelui. Ii declară misterios că a venit sa-i ceară sfat și ajutor într-o afacere personală, ca de la om la
om, ca de la caballero la caballero.
— Dar ce s-a întîmplat ? întrebă Carlos. Am terminat noi cu Franța, vom termina și cu necazurile tale de cavaler.
încurajat, Manuel îi mărturisi că avea o legătură de dragoste cu o femeie minunată, care bineînțeles nu era nobilă, o
oarecare senora Josefa ^udo. Legătura aceasta dura de ani de zile, și el își batea capul cum să dea femeii vestea viitoa
■404
rei lui căsătorii. Nu vedea decît o singură cale. Ar trebui să i se explice senorei Tudo că plănuita căsătorie cu infanta se
făcea și în interesul Coroanei, pentru ca astfel persoana primului ministru să capete autoritate în vederea anevoioaselor
tratative cu Franța, Anglia și Portugalia.
— Ei și ? întrebă don Carlos. De ce nu-i explici tu?
— Ar trebui — replică Manuel — să-i explice cineva cu autoritate. Numai dacă domnia voastră, sire, o va lămuri pe
senora Tudo că această căsătorie se face în interesul imperiului, va putea suporta durerea îngrozitoare pe care i-o pri-
cinuiesc. -
Regele stătu pe gînduri. Apoi, clipind din omi, întrebă zîmbind :
— Crezi că ar trebui să-i dau de înțeles să nu te lase, chiar dacă te căsătorești cu dona Teresa ?
:— M^am gîndit — răspunse Manuel — s-o rog pe maiestatea voastră să-mi mai acorde o dată înalta cinste de a lua
masa de seară cu mine, fără etichetă, și cina să aibă loc in casa senorei. Prezența maiestății voastre o va copleși pe
senora Tudo. Apoi îi veți adresa senorei cîteva din acele binevoitoare cuvinte cu care știți să vă fericiți atît de des
supușii. Explicați-i că și imperiul are de cîștigat dacă senora Tudo nu rupe relațiile cu mine, și mă veți face, fericit
pentru tot restul vieții.
— Bine, spuse Carlos după oarecare chibzuință. Poți să te bizui pe mine.
îi făgădui că miercuri la șapte fără un sfert se va prezenta în Palacio Bondad Real îmbrăcat ca simplu general.
Don Manuel o întrebă pe Pepa dacă miercuri putea să cineze la ea și să aducă cu el un prieten.
Pe cine? întrebă Pepa.
— Pe rege, răspunse don Manuel.
Figura liniștită a Pepei încremeni de mirare.
— Da — declară solemn don Manuel — regele, stăpînul nostru, este curios să vă facă cunoștință.
— I-ați povestit despre căsătoria noastră ? întrebă fericită Pepa.
Manuel ocoli răspunsul.
— Regele îți va face o comunicare importantă, răspunse el.
405
— Te rog, spune-mi despre ce este voma, îi ceru Pepa. Nu vreau să fiu nepregătită, cînd regele îmi face cinstea să
mănînce la masa mea.
Don Manuel însă, profitînd de ocazie, îi spuse pe scurt și fără ocol :
— Regele dorește, din motive politice, să mă căsătoresc cu vara lui, dona Teresa. Iată ce vrea să-ți spună. îi dă titlul de
infantă și în felul acesta mă face și pe mine infante. Căsătoria noastră trebuie socotită deci ca neîncheiată.
Cînd Pepa se trezi din leșin, don Manuel era lîngă ea, îngrijorat ca un amorez afectuos. El îi spuse că, după cum s-a
văzut, nu va putea duce pînă la capăt acțiunile diplomatice pe care Coroana și patria le așteptau de la el, decît învestit
cu cea mai înaltă autoritate, aceea de membru al familiei regale, de infante. își dădea seama însă ce sacrificiu imens i se
cerea Pepei. Tocmai de aceea o și onora don Carlos cu prezența lui. După ce o va fi cunoscut regele, situația ei în
societatea madrilenă va fi asigurată pentru totdeauna. Și îi va fi asigurat și un titlu mare. El trata cu contele Castillo-
fiel, un bărbat mai în vîrstă, la drept vorbind un bărbat foarte bătrîn care, înglodat în datorii, trăia la marea lui moșie din
Malaga. Contele era dispus să se căsătorească cu Pepa. El va trăi apoi pînă la grabnicul lui sfîrșit în Malaga, în timp ce
ea, o sehora de titulo, își va păstra reședința la Madrid.
— Dar noi mai sîntem căsătoriți o dată, șovăi Pepa.
— Desigur, răspunse Manuel. Dar nu știu dacă o putem dovedi. Unicul martor care nu e suspect, anume padre Celes-
tino — declară el întristat — a dispărut. Dispărut fără urmă.
Pepa înțelese că soarta nu îngăduia legătura ei legitimă cu Manuel. Cu toată dragostea ei pentru poezie, avea un simț
sănătos al realității și cununia nocturnă nu i se păruse niciodată prea sigură, așa că hotărî să se supună.
— Cum se joacă soarta ! spuse ea visătoare. Așadar, mai devii acum și infante4^ Infante de Castilia I
— Depinde numai și numai de tine, spuse galant Manuel.
— Și regele vrea să sancționeze legătura noastră morganatică prin prezența sa ? întrebă Pepa.
— Te va invita chiar să cînți, răspunse Manuel. Vei vedea.
406
— Iar eu voi deveni intr-adevăr condesa Castillofiel ? yru să știe Pepa.
— Oui, madame, răspunse Manuel.
— Dar zici — întrebă puțin îngrijorată Pepa — că bătrî- nul conte este înglodat în datorii ?
— Te rog, lasă asta în grija mea, răspunse Manuel cu elan. Condesa Castillofiel va trăi așa cum se cuvine celei mai
frumoase doamne a imperiului și prietenei infantelui Manuel.
— Fac orice pentru tine, spuse Pepa.
Miercuri, la șapte fără un sfert, don Ca;los, întovărășit de Manuel, apăru la Palacio Bondad Real. Era îmbrăcat într-o
uniformă simplă de general, și se simțea la largul lui. O privi pe Pepa și declară admirativ că iubitul său Manuel se
pricepea nu numai la treburile statului.
El mingile umerii Senarei Tudo și lăudă Bine-reușitul alia, Apoi constată că I se topea inima Cind ea cinta romanțe, Și
promise ca data viitoare /
Să-i cînte, la rindul său,,din vioară.
Iar la
Despărțire, ținu o mică Cuvîntare. „— Guvernul unui Imperiu mondial — vorbi el — Cere trudă și Osteneală, Manuel
al nostru are Mari griji și.necazuri.. Fii și mai departe o bună Spaniolă, copilul meu, Inseninează-i iubitului meu prieten
Rarele lui ceasuri de răgaz.*
4
Condesa dona Teresa de Chinchon și Bourbon fu chemată din singurătatea conacului ei Arenas de San Pedro, la Curte,
la San Ildefonso. Dona Maria Luisa îi aduse la cunoștință, în
407
prezența regelui, că don Carlos s-a hotărit să o căsătorească și i-a fixat o dotă de cinci milioane reali. Drept soț i-a
destinat pe cel dinții și cel mai bun dintre consilierii săi, pe iubitul său don Manuel, pe Principele de la Paz. De
asemenea, regele s-a hotărit cu acest prilej să-i acorde titlul de infantă de Castilia, așa că, de acum înainte, va face în
mod oficial parte din familia regală.
Doha Teresa abia dacă mai auzi ultimele cuvinte. Fata gingașă, de douăzeci de ani, care arăta cu mult mai tînără, se
ținea anevoie dreaptă, ochii ei de un albastru adine priveau fix, obrazul luminos i se îngălbenise, buzele îi erau întredes-
chise. Numai gîndul că va trebui să îndure sărutările și îmbrățișările unui bărbat o umplea de spaimă, dar don Manuel îi
inspira de-a dreptul scîrbă.
— N-am făcut bine? spuse între timp don Carlos. Nu-i așa că sînt un văr bun ?
Doha Teresa le sărută mîna, lui și reginei, și rosti respectuos cuvenitele cuvinte de mulțumire.
Don Manuel își vizită viitoarea soție. Ea îl primi în prezența fratelui ei, a lui don Luis Maria, care, pe vremuri, plin de
trufie, nici nu luase în seamă pe Principele de la Paz.
Acest don Luis Maria era acum de față, în costum de prelat, zvelt, serios, tînăr.
Avusese o ascensiune surprinzătoare în curs de cîteva săptămîni ; regele îl făcuse nu numai infante, ci îi dăduse în locul
arhiepiscopatului Sevilla arhiepiscopatul Toledo, cea mai înaltă func.ie bisericească a imperiului și pălăria de cardinal.
El cunoștea desigur legăturile dintre fapte, ghicea jocul murdar, josnic al lui don Manuel și al reginei. Era dezgustător
faptul că își datora înălțarea tocmai vulgarului Manuel Godoy și i se strîngea inima la gîndul că gingașa și sfioasa lui
soră, pe care o iubea mult, trebuia să fie sacrificată amantului neînchipuit de respingător al Măriei Luisa. Dar nu putea
să se împotrivească hotărîrii regelui. Apoi tînărul prelat era foarte credincios și un patriot înflăcărat. Nu-1 mîna nici o
ambiție, dar avea, pe bună dreptate, o bună părere despre însușirile lui. Acum, cînd providența îl făcea arhiepiscop de
Spania și îi dădea prilejul să se amestece în politică, iar pe sora lui o sacrifica grosolanului, vulgarului Manuel, nu le
rămînea amîndurora decît să se supună cu umilință.
408
Don Manuel își privi viitoarea soție. Era blondă, foarte subțire și delicată, semăna puțin cu Genevieve de Havre, care îi
pricinuise atîtea neplăceri. Nu, asemenea domnișoare slabe ca un țîr, din cale afară de aristocratice, nu erau pe gustul
lui. Pepa nu avea să se teamă de viitoarea lui soție. Și, mai cu seamă, va fi în stare asta să-i nască un copil, un infante ?
Nu lăsă însă să se observe nimic din aceste meditații, ci se purtă fără cusur, ca un adevărat grande.
O asigură pe infantă că este fericit și recunoscător, trată pe obraznicul don Luis Maria cu respectul cuvenit bastonului și
pălăriei sale, cu toate că le căpătase chiar datorită lui însuși.
Apoi, în biserica Escorialului, deasupra mormintelor foștilor stăpînitori ai lumii, avu loc cununia lui don Manuel cu
infanta dona Teresa, în prezența maiestăților lor și a granzilor Spaniei. Astfel, cu ocazia căsătoriei sale, don Manuel
obținu nu numai titlul de infante de Castilia, ci și o demnitate pel care nu o avusese încă înaintea lui decît Cristofor
Columb. Regele îl numi Mare Amiral al Spaniei și Indiei.
Cam în aceeași vreme, la Mălaga avu loc cununia senarei Tudo cu, contele Castillofiel. Noua contesă rămase cîteva
săptămîni la soțul ei în Andaluzia, apoi îl lăsă la Malaga, iar ea se înapoie la Madrid.
Don Manuel, credincios promisiunii lui, îi dădu posibilitatea să ducă o viață demnă de o seniora de titulo. Din cele
cinci milioane pe care i le adusese infanta ca zestre, cedă o jumătate de milion contesei Castillofiel.
„O jumătate de milion." Cuvintele acestea aveau o rezonanță poetică în urechea și inima Pepei, îi aminteau de ro-
manțele sale j stătea singură în boudoir-ul ei, zdrăngănea la chitară și fredona visătoare : „O jumătate de milion, o
jumătate de milion".
Pepa știu să folosească noua ei bogăție, ținea casă deschisă, împărtășea cu prietenii strălucirea ei. Invita artiști, cu care
studiase, ofițerași, cunoscuți de pe vremea locotenentului de marină Tudo, și doamne ceva mai vîrstnice, cam în-
doielnice, prietene ale duenei Conchita. Nu lipsea nici senor Rivero, omul de teatru care o angajase cîndva pentru trupa
lui din Malaga. Senor Rivero era un financiar iscusit, avea legături cu contrabandiști și bandiți renumiți și era păr-
409
laș la expediții de piraterie. Contesa Castillofiel îi încredința, spre folpsul ei, administrarea finanțelor personale.
Succesul ei atît de dulce avea însă și o parte de amărăciune : nu era primită la Curte, dona Maria Luisa nu-i îngăduia
proaspetei contese Castillofiel să se prezinte la sărutarea mîinii. O persoană din nobilime nu se putea bucura însă pe
deplin de titlurile și demnitățile ei decît după ce era prezentată la Curte.
Curtea și orașul nu se formalizau însă de faptul că contesa Castillofiel nu se număra încă printre cele cinci sute treizeci
și cinci de persoane de titulo, și lumea se înghesuia la lever-ul ei. Credea în influența ei și se distra în Palacio Bondad
Real, în cercul ciudat de pestriț, format din nobili și prelați, actori, ofițerași și doamne bătrîne îndoielnice.
Oamenii se întrebau curioși dacă, într-o zi, nu își va face apariția și primul ministru. Dar el rămînea departe de cercul
Pepei. Trăia în schimb în cea mai bună înțelegere cu infanta lui, dădu pentru ea mai multe recepții în reședința lui,
Palacio Alcudia, și se arătă, lumii ca soț bun, sîrguitor. Iar dacă intra în Palacio Bondad Real, o făcea numai prin ușa
din dos.
După ce trecură însă două luni, un interval prevenitor de ajuns de lung, după părerea lui, apăru într-o dimineață, firește
numai pentru cîteva minute, la îever-ul Pepei. A doua oară rămase mai mult, apoi veni din ce în ce mai des. In cele din
urmă se instală pentru el în Palacio Bondad Real un cabinet de lucru și curînd trimișii străini scriseră la Curțile lor că
treburile statului se rezolvă acum de cele mai multe ori în Palacio Bondad Real, că senora Tudo împarte slujbe și
demnități, că pînă și dueiia Conchita are un cuvînt mai greu în treburile statului decît miniștri, colegii lui don Mânuel.
Regina, cînd află despre aceasta, nu fu surprinsă. Știuse că Manuel nu va putea să renunțe la această creatură. Era
furioasă. Se ocărî că nici ea nu putea fără el. Dar așa voia natura. Și alte mari suverane se îndrăgostiseră de bărbați cu
care nu aveau de ce se mîndri. Marea Semiramis, fiica aerului, avusese pe Menon sau pe Nino, sau cum îl mai chema,
Elisabeta pe Essex, marea Ecaterina pe Potemkin. Prin urmare, nici nu are să încerce să-l înlăture pe Manuel din viața
ei. Dar nici cutezanța lui nu o va îngădui. Nu va fi, desigur, atît de nechibzuită, ca să-i facă o scenă din pricina
410
„contesei" lui, nu va rosti nici un cuvînt despre continuarea legăturii amoroase dintre favoritul ei și Pepa, dar îl va con-
cedia pe primul ministru ca pe un incapabil, acoperindu-1 de rușine. Motive pentru asemenea dizgrație se găseau multe,
motive bune, nepersonale, motive politice. El dăduse greș, dăduse greș continuu și dăunase prestigiului Coroanei prin
incapacitate, neglijență, printr-o lăcomie care era aproape înaltă trădare.
Insă îndată ce îl văzu în fața ei, plin de bărbăție insolentă, uită ce hotărîse.
— Aud — începu ea tăios — că politica regelui catolic șe face acum în patul acelei muieri.
Manuel își dădu îndată seama că nu va mai putea scăpa făgăduind și aplanînd lucrurile ; trebuia să primească lupta.
— Dacă — replică el rece, politicos și gata de luptă — cuvintele puțin binevoitoare ale maiestății voastre se referă la
contesa Castillofiel, atunci este adevărat, firește, că cer uneori sfatul acestei doamne. îmi dă sfaturi bune. E o 'spaniolă
adevărată și neobișnuit de deșteaptă.
Acum însă Maria Luisa nu se mai putu stăpîni.
— Netrebnicule ! izbucni ea. Ești un nemernic hrăpăreț, vanitos, fanfaron, pungaș și desfrînat I Un nătărău dezmățat,
prostănac, necredincios și brutal 1 Te-am scos din mocirlă. Te-am vîrît în uniforma aceasta strălucitoare și am făcut din-
tr-o grămadă de noroi un infante. Puținul pe care-1 știi despre politică de la mine îl știi, m-am chinuit să te învăț cîte
ceva și acum vii, lepădătură, și îmi spui în față că ceri sfat de la tîrfa ta ! Și deodată, cu mîna plină de inele, îl lovi tare
peste amîndoi obrajii de îi dădu sîngele stropindu-i costumul pompos de gală.
Don Manuel o prinse cu o mînă de încheietură, cu cealaltă își șterse sîngele de pe față. Pentru o frîntură de secundă, fu
ispitit să o lovească și el și să-i spună lucruri care să o doară și mai rău. Dar își aduse aminte de tristele urmări pe care
le avusese palma ce o dăduse Pepei . și socoti palmele primite acum ca o pedeapsă pentru cele de atunci. Liniștit și
politicos, spuse :
— Nu pot să cred, madame, că vorbiți serios. Regina Spaniei nu ar fi numit ca prim-sfetnic al ei un bărbat cu însușirile
pe care tocmai ați binevoit să le enumerați. Ați avut doar o
41)
clipă de rătăcire. Apoi încheie respectuos : După cele întîmplate, trebuie să presupun desigur că maiestatea voastră nu
mai dorește prezența mea. — Se plecă într-un genunchi, așa cum cerea ceremonialul, îi sărută mînă și părăsi încăperea,
pășind de-a-ndaratelea.
Ajuns acasă, văzu că jaboul, haina și chiar și pantalonii lui albi erau pătați cu sînge. „Tîrfă bătrînă 1", înjură el furios.
Se sfătui cu Miguel ; căci se aștepta ca dona Maria Luisa să se răzbune. Senor Bermudez nu găsi situația lui Manuel
amenințătoare. După părerea lui, putea să-i pună piedici, să-i ia funcțiile, dar nimic mai mult.
Ar fi fost greu să izgonească de la Curte pe infantele Manuel. Apoi dibaciul don Miguel socoti că nu era nici o pagubă
dacă trece altcineva în locul lui don Manuel. Spania va fi nevoită să facă Franței concesiuni penibile și poate că ar fi
mai bine dacă răspunderea lor ar purta-o un succesor, în timp ce don Manuel, martir și patriot, ar sta deoparte supărat.
Manuel reflectă, găsi raționamentul lui don Miguel limpede și se însenină :
— Manuel Godoy a procedat deci bine și de astă dată, se bucură el. Și găsești într-adevăr, dragul meu — întrebă el —
că trebuie să aștept liniștit ?
— Eu, în locul dumneavoastră — îl sfătui Miguel — aș lua-o înaintea maiestății sale. De ce nu vă duceți de-a dreptul la
don Carlos să-i cereți să vă elibereze ?
Don Manuel se duse la Carlos. îi spuse că în ultima vreme s-au ivit între el, Manuel, și regină divergențe de păreri în
chestiuni politice foarte importante, divergențe atît de ascuțite, încît o colaborare rodnică este aproape cu neputință. In
aceste împrejurări crede că ar face patriei un serviciu dacă-1 roagă pe rege ca pe viitor să se consulte cu privire la
conducerea treburilor numai cu dona Maria Luisa. Și deoarece era limpede că don Carlos nu înțelegea, încheie deslușit:
— Vă rog, sire, să-mi dați voie să-mi depun demisia în mîinile dumneavoastră.
Carlos fu consternat.
— Doar nu-mi poți face una ca asta, dragul meu, se tîn- gui el. Iți înțeleg mîndria de spaniol. Dar cu siguranță că
412
Maria Luisa nu a fost rău intenționată. Am să îndrept eu lucrurile. Haide, dragul meu infante, fii rezonabil.
Și pentru că Manuel rămase neclintit, spuse clătinînd din capul lui mare :
— Totul merge doar atît de bine. Seara, cînd mă întorc de la*vînătoare, veniți fie amîndoi, fie numai tu singur, și îmi
spuneți ceea ce se întîmplă, iar eu semnez și îmi pun parafa. Cum să am încredere în altcineva ? Nici nu pot să-mi
închipui una ca asta.
Regele se posomori. Manuel tăcea și el.
— Dar cel puțin — începu iar regele după un răstimp, ceva mai înviorat — trebuie să mă sfătuiești pe cine să aleg ca
succesor al tău.
Manuel se așteptase la această invitație și își pregătise un plan atît de iscusit, îndrăzneț și precis, încît nu se putuse
hotărî să-1 discute nici măcar cu Miguel, care avea adesea scrupule morale. Manuel voia să propună regelui să încre-
dințeze cele două locuri hotărîtoare din guvern unor oameni cu concepții politice opuse. In felul acesta, ori de cîte ori
unul din ei va ’încerca să ia măsuri, celălalt va căuta să le zădărnicească, iar politica internă a guvernului va fi parali-
zată. Maiestățile lor vor fi atunci, curînd, nevoite să caute un salvator ; iar acesta nu putea să fie decît unul singur.
Manuel îl sfătui așadar pe rege să numească prim-secre- tar de stat pe un liberal, iar ministru al Grațierilor și Justiției
pe un ultramontan 1 ; în felul acesta, regele ar fi sigur că nu nemulțumește, în aceste timpuri grele> nici unul din cele
două mari partide.
— Nu-i rea ideea, fu de părere don Carlos. Dar regina va fi de acord ?
— Va fi, îl liniști don Manuel, care se gîndise, natural, și la problema aceasta. Numi apoi pe cei doi bărbați pe care îi
avea în vedere. Dona Maria Luisa se culcase cu amîndoi și dăduse fiecăruia semne vizibile de bunăvoință.
Unul era don Mariano Luis de Urquijo. Trăise mult timp în Franța, avusese legături cu filozofii francezi, tradusese cărți
franceze, citase în public pe Voltaire. Dona Maria Luisa, deși potrivnică liberalismului radical, găsea plăcută figura
1
Adept al concepției după care centrul catolicismului ar fi la Roma, adică dincolo de munți (ultra montes).
413
semeață a lui Urquijo și statura lui chipeșă și cînd Sfîntul Oficiu voise să-1 înșface își întinsese mîna ei protectoare asu-
pra lui.
Celălalt era don Jose Antonio de Caballero, un obscurantist cu concepții politice medievale care sprijinea orice
pretenție a Romei ridicîndu-se împotriva părții progresiste a clerului spaniol. Ultramontanismul radical îi era Măriei
Luisa tot atît de puțin simpatic ca și contrariul lui, totuși și înfățișarea trupească a senor-ului de Caballero găsise
aprobarea suveranei, care îi dăduse în căsătorie pe una din doamnele ei de onoare și asistase ea însăși la nuntă.
Pe acești doi bărbați îi numi așadar don Manuel regelui. Acesta dădu din cap, posomorit. Apoi mai întrebă o dată : — Și
nu este chiar nimic de făcut ? Vrei într-adevăr să pleci ?
— Este hotărîrea mea fermă, de neclintit, răspunse Manuel. Don Carlos îl îmbjățișă, cu ochii umezi.
Apoi se așeză să< scrie iubitului său Manuel o adine simți*? scrisoare de mulțumire.
„In multele
Funcții ce vi s-au încredințat —
Scrise el — v-ati a- Firmat în fața. Spaniei A lumii și a istoriei Ca om politic și ca
- Prieten al păcii.
Fiți sigur de Mulțumirea mea Adîncă, pentru toată viața.* Scrise cu grijă, cu Mîna lui și puse cu Grijă dedesubt „Yo, el
tey", apoi Parafa deosebită, Proprie numai lui, Asemănătoare Unei chei de sol, Și desenă această Parafă,
Rubrica sa.
414
Cu aceeași dragoste cu
Care o făcuse numai o singură dată, Anume atunci cînd
Desenase rubrica pentru Escorial, ca
Să fie cioplită
Acolo în piatră, lîngă parafele
.Tuturor regilor care
Au domnit cîndva
Peste Spania.
5
Martin Zapater locuia vara în apropiere de oraș, la conacul lui, quinta Zapater. Fu consternat cînd Francisco sosi pe
neașteptate împreună cu catîrgiul Gil și cu catîrii lor și cînd zări sub pălăria mare fața bărboasă, îmbătrînită, înăsprită a
prietenului său.
In timp ce Goya stătea posomorit, catîrgiul Gil îi explică ce i se întîmplase pictorului. Apoi, înainte ca Zapater să poată
spune ceva, Francisco îi aminti poruncitor că trebuia să-i dea catîrgiului o gratificacioncita, un mic bacșiș, cu care
acesta să se poată duce în sfîrșit, într-o venta, pentru că aveau în urma lor o zi de drum obositoare. -
— Dă-i două sute de reali, porunci el ; era un „mic bacșiș" enorm. Francisco și Gil mai băură o ultii^ă înghițitură din
bota, din burduful de vin, apoi muletero, cu fața emoționată, rugă Sfînta Fecioară și toți sfinții să aibă în grija lor pe
neobișnuitul lui client și Goya își văzu tovarășul de lungă călătorie cu cele două animale ale sale dispărînd în noapte
spre Zaragoza.
Deși Francisco ardea de nerăbdare să-i povestească prie^ tenului său despre grozăviile ce i se întîmplaseră, și mai ales
despre înspăimîntătorul lucru pe care i-1 spusese Peral, despre primejdia nebuniei, tăcu totuși deocamdată. îi era teamă
de ceea ce i-ar fi putut scrie Martin. De cînd lumea, Francisco se temuse de magia cuvîntului ; un cuvînt gîndit limpede
atrăgea demonii, rostit devenea și mai primejdios, dar scris era cît se poate de primejdios. Primele zile locuiră sin
415
guri, la quinta Zapater, îngrijiți de bătrînul arendaș al lui Martin, Tadeo, și de soția acestuia, Farruca. Tadeo avea o fire
melancolică și era din cale afară de evlavios, ceasuri întregi sta tăcut, cu ochii închiși, cufundat în meditări religioase.
Cucernicia exaltată a Farrucei avea un caracter mai blajin. Ea se declarase o „esclava de la Santisima Trinidad“r o
„sclavă a Sfintei Treimi", iar duhovnicul ei confirmase în scris, în numele Sfintei Treimi, primirea acestei declarații.
Farruca avea datoria să aibă grijă, ca o cameristă, de statuia de ceară a Sfintei Fecioare care se găsea în odaia ei ; reîn-
noia în mod regulat florile și lutaînările, făcea în fața chipului de ceară la anumite ore anumite rugăciuni, schimba hai-
nele statuii după anotimp și însemnătatea zilei și nu uita niciodată să-i îmbrace cămașa de noapte înainte de culcare. Pe
lîngă aceasta, avea de plătit în fiecare săptămînă, duhovnicului ei, ca reprezentant al Sfintei Treimi, cîte patru reali.
Martin nu vorbea mult, dar era mereu în jurul lui Francisco. Goya observă că Martin tușea tare și des. Farruca stăruia
de mult timp ca el să se ducă la medic. Dar Martin nu voia să se facă mult caz de răceala lui, iar pentru medici, pentru
„bărbieri", avea, ca și Francisco, un adevărat dispreț spaniol.
Francisco își manifestă dorința ca Martin să nu stea tot timpul cu el, ci să-și vadă de treburile lui din oraș. Cînd ră-
mînea singur, venea să-i țină de urît Farruca. Femeia nu știa să scrie și el nu o ajuta să se înțeleagă într-un fel, dar era
pe cît de vorbăreață pe atît de răbdătoare și socotea de datoria ei să consoleze și să sfătuiască pe domnul cel surd și
nefericit. îi povesti de pildă despre Pedro Sastre, nepotul lui Braulio Sastre, paracliserul catedralei, căruia pe timpuri îi
crescuse din nou piciorul pierdut, pentru că își unsese ciotul timp de un an cu uleiul sfințit din candelele Sfintei
Fecioare del Pilar. Și nepotul lui Braulio, povestea Farruca, era înzestrat cu mare putere și tămăduia de minune. Dar era
greu să ajungi la el; cu un domn ca don Francisco însă are să stea desigur de vorbă. Indemnîndu-1 să se ducă la el, îi
spuse unde locuia. Francisco își aminti că în copilărie trecuse uneori cu sfială pe dinaintea casei acestui Pedro Sastre ;
omul trebuia să fie foarte bătrîn.
416
In seara următoare, singur și pe furiș, în costumul simplu aragonez, pe care îl împrumutase de la Martin, cu pălăria ro-
tundă trasă pe ochi, Goya porni spre mahalaua din Zaragoza. Găsi fără trudă casa lui Pedro Sastre, împinse la o parte
femeia care voia să-1 rețină, și se văzu în fața doctorului făcător de minuni.
Era un bărbat mic, zbîrcit tot, bătrîn din cale afară, așa cum se și așteptase de altfel Francisco. Față de intrusul repezit,
care era surd, sau făcea pe surdul, și rostise un nume de neînțeles se arătă plin de neîncredere. Trăind în permanentă
frică de Inchiziție, Pedro Sastre îl privea cu bănuială pe violentul venetic. Pe de altă parte, era convins de puterea
tămăduitoare a leacurilor lui care aveau efect numai dacă pacienții credeau în ele. îl ascultă pe surd, îi dădu o unsoare
din grăsimea cîinelui sălbatic, o ființă cu auzul deosebit de bun, îi recomandă să dăruiască Sfintei Fecioare del Pilar lu-
minări, în ceara cărora să amestece puțin din propriul lui clei din ureche. Goya se gîndi la imaginile urechii interne, pe
care i le desenase Peral, și la explicațiile limpezi, pe care acesta i le dăduse, privi întunecat pe Sastre, nu mulțumi și îi
strecură zece reali. Era un preț ridicol de mic. Pedro Sastre i-o și spuse în cuvinte tari, deslușit șl articulat. Goya însă nu
înțelese și plecă.
între timp credinciosul Martin învățase uimitor de repede vorbirea prin semne și exersa cu Francisco j adesea, în timpul
lungilor exerciții, Francisco glumea, și mai ales îl înjura și-l ocăra pe Martin. De la o vreme își dădu seama, întrucît
trebuia să privească mai pătrunzător la mîini și la buze, că observa însușiri ale lor care îi scăpaseră mai înainte.
Se așternu așadar pe lucru și începu să picteze un portret al lui Zapater. Pictă încet, ou grijă, puse în tablou toată prie-
tenia caldă a lui Zapater, ca și a lui, iar cînd termină așternu, pe scrisoarea care se afla dinaintea lui Martin cel pictat,
cuvintele : „Prietene Zapater, cu cea mai mare grijă a pictat pentru tine acest tablou Goya". Martin însă, uitîndu-se încă
o dată la chipul lui rotofei de pe pînză, la chipul șiret, binevoitor, cu nasul mare și la cuvintele dinaintea semnăturii,
găsi că tot nu făcuse destul pentru prietenul său Francisco.
Cîteva zile mai tîrziu, în timp ce Martin își vedea de treburile lui la Zaragoza, Goya porni la drum ca să încerce
27 “ Goya
417
cum ii merge unui om surd care hoinărește singur pe străzile unui oraș. Purtînd aceeași haină simplă și pălăria rotundă
cu care-1 vizitase pe doctorul făcător de minuni Sastre, o șterse spre Zaragoza. Ocolind strada principală, corso, colindă
prin orașul bine cunoscut.
Se rezemă de parapetul podului vechi și privi Zaragoza i vestitul oraș și marele lui fluviu, Ebro, deveniseră mai mici,
mai cenușii. Orașul plin de viață și de culori din mintea și din inima lui era grav și mohorît. Da, era sever, trist și apă-
sător ; oare să-i fi atribuit pe vremuri tînărul Francisco propria lui voioșie orașului ?
Vedea bisericile, palatele și inima lui rămînea surdă în fața lor, ca și urechea. Trecu prin fața casei în care își petrecuse
mulți ani, ca ucenic al pictorului Lujân, un om pios, cinstit și harnic. Deși își risipise mulți ani la el, nu simți nici ură,
nici dispreț. Trecu apoi pe lîngă Aljaferia, unde ținuse Inchiziția ședințele ei misterioase care stîrneau teamă, și nu
simți nici un fior. Trecu pe lîngă Palacio Sobradiel și pe lîngă mănăstirea del Escolapios unde erau pe pereți fresce de
ale lui. De aceste lucrări fuseseră legate nemăsurate speranțe, biruințe și înfrîngeri, dar nu-i era dor să le privească, era
dezamăgit doar cît le revedea cu ochiul lui lăuntric.
Iată străvechile, prea sfintele biserici. Iată statuia lui Cristos, care deschisese gura și vorbise canonicului Funes. Și iată
capela Sfîntului Miguel, aici se rostogolise capul tăiat spre arhiepiscopul Lope de Luna, ca să i se spovedească, din
ordinul sfîntului, și să capete de la el iertarea păcatelor înainte de a se lăsa înmormîntat. Acest cap se rostogolise prin
multe vise înspăimîntătoare ale micului Francisco •, acum, locul cucernic și posomorit nu-1 făcea pe surdul și îmbătrî-
nitul Francisco nici să se înfioare, nici să zîmbească.
Și iată Catedrala Fecioarei del Pilar, locul celor mai mari speranțe ale sale, al primului său mare succes și al celui mai
mare afront, acolo suferise acea sarnn, acea rușine care-1 rîcîia și pe care i-o pricinuise cumnatul său Bayeu. Iată micul
cor, iată fresca.
„Senor Goya, aveți comanda", îi spusese atunci canonicul don Mateo ; avea 25 de ani, era în 19 decembrie, fusese cel
mai mare eveniment din viața lui, nu se măi simțise de atunci niciodată atît de fericit, nu, nici în clipele cele mal
418
frumoase cu Cayetana, și nici cînd regina îi spusese că „Familia lui Carlos" era o capodoperă. Adunarea canonicilor îi
dăduse, ce-i drept, comanda numai pentru că Antonio Velazquez era prea scump, lucru pe care-1 știa de altfel, și îi
pusese condiții umilitoare, un termen batjocoritor de scurt și examinarea schițelor lui de către „critici competenți", dar
trecuse totul cu vederea ; 15.000 reali însemna pentru el o sumă cu care se putea cumpăra regatul Aragon și cele două
Indii pe deasupra, și apoi era sigur că ceea ce va picta acolo, pe tavanul miculpi cor, va fi gloria secolului. Și iată-i pic-
tura, un lucru de nimic, o mîzgăleală, cîrpaciul Carnicero și ar fi făcut-o mai bine I Aceasta voia să fie Sfînta Treime,
triunghiul neghiob, cețos și totuși prozaic, cu litere ebraice I Și ce îngeri greoi I Ce nori ca de lînă I Totul nu era decît o
mîzgăleală prostească și searbădă I
Trecu dincolo, la capela Fecioarei del Pilar, unde se întîm- plase sarna. Iată micile cupole pe care le pictase, iată
„Virtuțile" pictate de el : credința, munca, vitejia și răbdarea, picturile pe care Bayeu și mai-marele adunării
canonicilor, Gilberto Alue, le socotiseră lucru de cîrpaci. Bine pictate nu erau ele, virtuțile, aici avuseseră dreptate
domnii, dar nici ceea ce voia cumnatu-său, domnul Bayeu, și ceea ce pictase nu prea era făcut să înfrunte veacurile.
Dacă însă triumful lucrărilor pe care le făcuse în cor se risipise, sarna suferită în capelă îl mai durea și acum. Carajo !
gîndi el și se sperie că îi venise în minte vorba de înjurătură în locul acela cu adevărat prea sfînt. Căci acolo era El pilar,
coloana care dăduse numele catedralei, coloana pe care i se arătase Sfînta Fecioară apostolului Santiago, patronul
Spaniei, pentru a-i porunci să înalțe un sanctuar pe țărmul Ebrului. Acolo era Sfînta Coloană într-un dulap cu
deschizătură prin care credincioșii puteau să o sărute.
Goya nu o sărută. Nu pentru că în inima lui s-ar fi răzvrătit, nu pentru că nu ar fi voit să se închine în fața Santi- simei,
dar nu simțea dorința de a chema pe Sfînta Fecioară în ajutor. Cît de des se rugase el la impas acestei Sfinte Fecioare
del Pilar, cîte lupte și îndoieli îl încercaseră înainte de a fi trecut de la Sfînta Fecioară del Pilar la Sfînta Fecioară de
Atocha. Acum stătea fără evlavie înaintea acestei Sfinte a sfinților care îi umpluse toată tinerețea. O parte din viața lui
se stinsese și nici măcar nu îi părea rău.
27*
419
Părăsi domul și făcu drumul înapoi prin oraș. „Nu mai sînt păsări în cuibul din anul trecut", gîndi el. Poate că nici anul
trecut nu fuseseră. Imaginea Zaragozei pe care o purtase în suflet, tablourile vesele și vii fuseseră doar anii tinereții lui,
nu orașul Zaragoza. Orașul Zaragoza fusese și pe atunci pustiu și prăfuit, așa cum îl vedea acum, cînd era surd.
Zaragoza amuțită era cea adevărată.
Se duse acasă și stătu singur între pereții albi ai odăii lui golașe dih quinta Zapater — în jurul lui era pustietate,
înlăuntrul lui era pustietate.
Și atunci, ziua în amiaza mare, veni iar vedenia înfricoșătoare. Se ghemuia lîngă el, zbura ca o fantomă cu cap de
pisică, cu ochi de bufniță, cu aripi de liliac.
Adunîndu-și toate puterile, se dezmetici, puse mîna pe creion. Aruncă pe hîrtie spiritele cele rele. lată-le. Și cum le văzu
pe hîrtie, se mai liniști.
în ziua aceea, a doua și a treia zi, mereu, din ce în ce mai des, alungă din el fantomele, și le așternu pe hîrtie. Așa le
ținea în frîu, așa scăpa de ele. Cînd se tîrau și zburau peste hîrtie, nu mai erau periculoase.
Francisco petrecu aproape o săptămînă încheiată — Zapater hu îl tulbura — în odaia lui golașă, singur cu fantomele,
desenînd. Nu închidea ochii în fața demonilor, nu se arunca peste masă, pentru a-și ascunde capul de ele. Le privea în
față, le ținea strîns, pînă cînd i se dezvăluiau cu totul, apoi trecea pe hîrtie spaima și nălucirile lui.
Se privea în oglindă și se vedea așa cum era, cu obrajii scobiți, cu părul în neorînduială și barba încîlcită. Drept e că
fața i se mai împlinise, cutele erau mai puțin adînci •, nu mai era omul nebun de deznădejde care îl privise din oglindă
la Sanlucar, după prăbușire. Totuși, îi venea încă ușor să-și reamintească chipul de atunci, și chipul acela, chipul sufe-
rinței lui celei mai adînci îl desenă acum.
Chemă și chipul Cayetanei, mereu, neîncetat. Bineînțeles, tabloul pe care Cayetana îl distrusese, nelegiuita înălțare la
ceruri, era pierdut pentru totdeauna, și el nu se gîndea să-1 mai picteze a doua oară. Desenă însă drumul Cayetanei spre
sabatul vrăjitoarelor, și desenul deveni și mai limpede. Desenă de asemenea multe alte chipuri și înfățișări ale veșnic
schimbătoarei Cayetana. lat-o fată drăgălașă, vi
420
sătoare, ascultînd vorbele unei mijlocitoare. lat-o înconjurată de mulți curtezani, împotrivindu-se, ademenind. lat-o
gonită de demoni, ferindu-se de ei, privind în urma lor. Și, în sfîrșit, desenă chiar sabatul vrăjitoarelor, aquelarre, larma
gigantică, petrecerea drăcească.
Drept, pe picioarele dinapoi, sta stăpînul, țapul voinic, cu coarnele enorme împodobite cu verdeață și cu ochi de foc
rotunzi, imenși, care parcă se rostogoleau. In jurul lui, adorîndu-1, dansau vrăjitoare care aduceau ca jertfă capete de
morți, sugaci jupuiți de piele ; țapul, cu picioarele dinainte ridicate, își bineciivînta comunitatea, ceata vrăjitoarelor.
Conducătoarea luminoasă și înfloritoare a cetei era Cayetana.
Așa desenează acum Goya Zi de zi. Așterne Pe hirtie ceea ce ii trece Prin minte. Lasă viselor Curs liber. Lasă Să iasă
din capul lui, să Se tîrască, să zboare demonii, Stafiile cu coadă de șoarece. Cu chip de ciine, cu gură de Broască ;
Cayetana e mereu Printre ele. Le desenează cu Patimă dezlănțuită, le ține Strîns, e pentru el chin și Plăcere să le
deseneze așa, Este o nebunie mai bună, Aproape veselă, nu atit de Animalic de dureroasă ca Nebunia care îi strivește
Pieptul și capul cînd Stă doar și gindește șl Gîndirea nu-1 duce la nimic. Nu, Atita timp cît desenează, Poate să fie
nebun. Este o Nebunie vizionară, Se bucură de ea, și o gustă din Plin. Așa că Desenează.
421
b
Martin nu-1 întreba nimic și acest lucru îi convenea și nu prea îi convenea. Ceea ce desenase în ultimele zile fusese un
mijloc de a se descărca, un fel de a spune ce avea pe inimă, dar trebuia să vorbească, să vorbească lămurit despre ceea
ce îl apăsa, despre ceea ce îi spusese doctorul Peral, despre frica lui de nebunie. Nu putea să mai îndure mult timp
singur taina înspăimîntătoare, trebuia să aibă un confident.
îi arătă lui Martin desenele. Nu toate, numai pe acelea ale Cayetanei cu multe chipuri, ale mincinoasei, ale grațios
diabolicei femei. Martin fu zguduit. Tulburarea îl făcu să tușească tare și repetat. Privi fiecare filă, le puse la o parte, le
luă iarăși, le privi din nou. Se străduia cu o sîrguință plină de îngrijorare să înțeleagă ceea ce voia să spună prietenul.
— Nu se poate spune în cuvinte — declară Francisco — de aceea am spus-o astfel.
— Cred că înțeleg, spuse Martin modest, întrucîtva nesigur.
— Nu-ți trebuie decît curaj — îl îndemnă Francisco — ca să înțelegi limpede despre ce e vorba. „Idioma universal* —
spuse el nerăbdător — oricine trebuie să-l priceapă.
— înțeleg, înțeleg, îl potoli Martin. Văd cum s-a petrecut totul.
— Nu vezi nimic ! spuse Goya supărat. Nimeni nu poate să înțeleagă cît de mincinoasă este, -r Și îi vorbi despre
nestatornicia Cayetanei și despre abisurile de pierzanie din făptura ei, îi povesti despre marea lor ceartă și cum îi sfî-
șiase tabloul. Era ciudat însă că ,în timp ce vorbea astfel, nu simțea nimic din disprețul mînios cu care se lăuda : mai
curînd, în sinea lui sunau cald și limpede ultimele cuvinte ale Cayetanei, cuvintele de dragoste puternică, sinceră. Dar el
nu voia să se gîndească la aceasta, își interzicea să se gîn- dească la aceasta, ci își umplea din nou sufletul cu mînia din
desenele lui și se fălea față de Martin că a smuls-o pentru totdeauna din viața lui, că era bine așa.
Apoi se apucă să dezvăluie prietenului trista lui taină, îi arătă celelalte desene, pociturile și fantomele, și îl întrebă :
— înțelegi ?
422
Martin se uita uluit
— Mă tem să înțeleg, spuse el.
— Trebuie să înțelegi I îi ceru Goya și îi arătă propriul lui chip, chipul bărbos în ai cărui ochi se citea toată deznădejdea
lumii. Și în timp ce Martin, zăpăcit și înspăimîntat, se uita cînd la Goya din desen, cînd la cel din fața lui, Francisco
spuse : Am să încerc să-ți explic. Vorbea atît de încet, încît celălalt abia putea să-1 audă. Este ceva foarte important,
foarte tainic și foarte grav și, înainte de a-mi răspunde, trebuie să-ți cîntărești bine și îndelung răspunsul pe care nu
cumva să mi-1 scrii. — Apoi îi povesti ceea ce îi spusese doctorul Peral despre strînsa vecinătate dintre surzenia lui și
nebunie.
La sfîrșit spuse că doctorul Peral avea desigur dreptate. In oarecare măsură era de multă vreme nebun. Monștrii pe care
îi desenase îi văzuse aievea cu ochii lui de nebun, și smintitul Francisco pe care el îl desenase era adevăratul Francisco.
Martin se străduia să-și ascundă tulburarea. Goya însă spuse:
— Așa, acum gîndește-te ! Apoi să vorbești încet și să ai, te rog, răbdare. In felul acesta voi putea să-ți citesc de pe
buze ceea ce ai de spus.
Umilința cu care vorbea făcu să i se strîngă inima lui Martin.
După un răstimp, cu băgare de seamă și foarte deslușit, îi dădu răspunsul. Ii spuse că cine își vede atît de limpede
nebunia are mai multă minte decît majoritatea oamenilor și cine poate să înfățișeze atît de lămurit nebunia din el își este
singur cel mai bun medic. Martin își alegea cuvintele cu grijă ; deși se părea că vin de la sine, erau bine chibzuite și îi
aduceau lui Francisco o mare mîngîiere.
Pînă acum Francisco nu își vizitase încă mama și tare ar fi vrut să șadă de vorbă cu ea. Pe de altă parte, desigur că
bătrîna aflase de venirea lui la Zaragoza și era supărată că nu se dusese s-o vadă. Dar nu fusese în stare să i se înfățișeze
; îi era rușine de starea lui. Acuma, după explicația cu Martin, simțea că se poate duce.
Mai întîi își căută haine mai bune. Apoi se duse la bărbier. Poruncitor, îi ceru să-i radă barba, iar la sporovăială
423
prietenoasă a omului dădu numai răspunsuri morocănoase, greu de înțeles. Abia după un timp înțelese bărbierul că
clientul lui era surd. Și apoi, pielea lui Francisco devenise sensibilă, rasul îl durea.
Chipul care ieși la iveală după ce barba încîlcită fu îndepărtată și părul frumos pieptănat surprinseră pe bărbier. Se uita
mirat și puțin sfios la domnul care intrase în prăvălie atît de sălbatic și de neîngrijit și o părăsea acum atît de distins și
semeț.
Francisco nu o vestise pe mama lui că sosește. Stînjenit, dar plin de nerăbdare, cutreiera străzile. își simțea fața ne-
obișnuit de goală și rece, deși îi ardea. încet, cu ocoluri, se îndreptă spre căsuța în care locuia mama lui, se opri în fața
ei, trecu încă o dată pe stradă în sus și în jos, urcă în sfîrșit la primul etaj și trase ciocănitorul. Ușa se deschise.
Francisco cel surd sta dinaintea mamei lui.
— Vino înăuntru, îl pofti dona Engracia. Așază-te, să bei un rosoli, spuse apoi apăsat și deslușit.
în copilărie, ori de cîte ori se îmbolnăvea sau i se întîmpla vreun rău, i se dădea să bea rosoli.
— Am aflat totul, spuse ea foarte articulat și aduse sticla cu rosoli.
îi puse dinainte sticla, paharele și niște prăjituri, apoi se așeză în fața lui. Francisco mirosi lichiorul tare și dulce
parfumat, prețuindu-1 cum se cuvenea, și turnă în pahare. Luă o înghițitură, își linse buzele, înmuie o prăjitură în rosoli
și o băgă în gură, uitîndu-se atent la mamă-sa.
— Tare ești căpățînos și neastîmpărat, desluși de pe buzele ei. Ai știut doar bine că nu putea să meargă așa mereu, ți-am
spus că pedeapsa va veni. „Cel mai rău surd este acela care nu vrea să audă" — cită ea vechiul proverb — și tu nu ai
vrut să auzi niciodată. Dumnezeu, în îndurarea lui, ți-a trimis o pedeapsă blîndă. închipuiește-ți că te-ar fi făcut sărac în
loc de surd !
Erau gînduri pe care Francisco le înțelegea prea bine. Dona Engracia avea dreptate, ea îl prevenise de la început și
făcuse jignitor de puțin caz de ascensiunea și de mărirea lui.
Era fiica unui hidalgo, avea dreptul să se numească „dona", dar dusese alături de bărbatul său o viață de țărani săraci,
cîntărind fiecare ban, îmbrăcîndu-se modest, adaptîn-
424
du-se în totul realității. După moartea tatălui său, Goya o luase la Madrid, dar dona Engracia nu rezistase mult și ceruse
să se înapoieze la Zaragoza. Fusese totdeauna neîncrezătoare în norocul lui și nu ascunsese că nu credea în trăinicia lui.
Și acum, iată-1 în fața ei, un surd, un infirm, lăsîndu-se consolat de ea cu rosoli și totodată ocărit.
Clătină din capul lui mare și rotund și, ca să-i facă o bucurie, își exagera nițel nefericirea. Spuse că și în meseria lui va
avea acum mai multe greutăți. Distinșii domni și doamne sînt nerăbdători și, dacă înțelege prost ceea ce flecăresc, va
primi mai puține comenzi.
— Vrei să-mi tai din cei trei sute de reali pe care mi-i trimiți ? îl întrebă supărată dona Engracia.
— Ți i-aș trimite — răspunse Francisco — chiar dacă âș avea mina paralizată și ar trebui să car cărbuni cu lopata.
— Tot fanfaron ai rămas, zise mamă-sa. Mai ai de învățat încă, paco ! Acum, fiindcă nu poți să auzi, ai să mai vezi
multe. Mi te-ai lăudat întotdeauna cu prietenii tăi. Ai crezul ușor în prietenia orișicui. Nimeni nu-i bucuros să aibă de-a
face cu un om care n-aude. Acum ai să afli cine sînt adevărații tăi prieteni.
Dar, dincolo de cuvintele ei aspre, Francisco simțea cit de mîndră era de el, cît de tare spera că va ști să reziste în
nefericire și cum nu voia să-1 umilească arătîndu-i milă.
Cînd plecă, îl invită să vină la masă oricînd va avea poftă. Francisco începu să se ducă de mai multe ori pe săp- tămînă.
Mamă-sa își amintea bine ce îi plăcuse în copilărie și îi dădea mîncăruri simple, tare condimentate, cu mult usturoi,
ceapă și ulei; uneori chiar și o substanțială puchero, un fel de olla-podrida mai simplă. Mîncau amîndoi mult și cu
poftă, vorbind puțin. O dată o întrebă dacă n-ar vrea să o picteze.
— Se vede că înainte de a te încumeta iarăși să cauți clienți care plătesc, ai vrea să încerci cu un model supus, zise ea,
dar era măgulită.
Francisco îi propuse să o picteze așa cum era, în costumul de toate zilele. Ea însă voia să fie pictată în hainele de
duminică. Trebui așadar să-i cumpere o mantilla și o nouă bonetă de dantelă cu care să-i poată ascunde pleșuvia.
Ședințele erau tăcute. Ea stătea liniștită, de sub fruntea înaltă priveau ochii îmbătrîniți, cufundați în orbite, buzele
425
lungi, sub nasul expresiv, erau strînse. Intr-o mină ținea evantaiul închis, în cealaltă un șirag de mătănii. La amîndoi le
făceau plăcere ședințele, amîndoi aveau răbdare. In cele din urmă privea de pe pînză o femeie bătrînă, care trăise multe,
care era deșteaptă din fire, și pe care soarta o făcuse înțeleaptă, care învățase să se resemneze, dar care voia să se
bucure de anii ce îi mai rămăseseră. Cu deosebită dragoste pictase Francisco cele două mîini bătrîne, osoase, puternice.
Dona Engracia era mulțumită de portretul ei. Se bucura, după cum spunea, că nu s-a dat în lături să risipească atîta
pînză. și atîta osteneală pentru tabloul unei femei bătrîne, care nu-i plătește nimic. Goya îl vizită acum și pe fratele său
Tomâs,. argintarul. Acesta era supărat că venise atît de tîrziu la el. In cursul convorbirii îl întrebă dacă, după acest semn
al lui Dumnezeu, nu simte și el că ar trebui să facă mai mult pentru familie și îi ceru să-i înlesnească mutarea la Madrid.
Francisco îi promise și spuse că a doua zi se va duce la vînătoare cu Martin.
Cumnatul lui Francisco, preotul Manuel Bayeu, își exprimase părerea că dacă Goya ezita atît de mult timp să-și caute
mîngîierea spirituală la propriul lui cumnat era un semn că nu a înțeles de-ajuns avertismentul cerului. Cînd Goya îl
vizită, văzu că portretul defunctului pictor al Curții, Bayeu, pe care îl pictase el și pe care Josefa îl trimisese la
Zaragoza, era atîrnat într-un colț prost luminat.
Goya îl întrebă fără înconjur cum găsea tabloul. Cum- natu-său răspunse că arta care se vădește în portret este mare, dar
vine dintr-o inimă înăsprită. Deplînse sincer nenorocirea lui Francisco, totuși în compătimirea lui se amesteca și o mică,
abia conștientă satisfacție că trufia artistului necredincios fusese în sfîrșit zdrobită.
Familiile mari din Zaragoza, Salvadores, Grasas, Azna- res, și-l disputau pe Goya. Acesta, sub pretexte politicoase,
refuza invitațiile lor. Contele Fuendetodos, după ce Goya nu-i acceptă nici a doua invitație, îl rugă pe Martin să-1
întrebe dacă el, contele, n-ar putea să-1 viziteze j conversația nu ar fi dificilă, deoarece a învățat vorbirea prin semne.
Solicitarea stăruitoare, aproape umilă îl mișcă pe Goya ; își aminti ce teamă și profund respect avvsese totdeauna
familia Iul față de contele care domnea în satul lor natal, Fuendetodos.
42fi
11 vizită chiar și mai-marele adunării canonicilor catedralei del Pilar. Era același don Gilberto Alue, care pe vremuri, în
cearta cu Bayeu, se declarase cu atîta răutate și trufie împotriva lui Francisco. Nimic nu dovedea mai convingător cît de
extraordinar de departe ajunsese decît vizita acestui preot de vază, acum foarte bătrîn. Don Gilberto fu peste măsură de
politicos, îi scrise lui Francisco, cu litere mici, îngrijite, cît de profund regreta arhiepiscopul nenorocirea domnului
prim-pictor, a celui mâi mare artist pe care îl dăduse cîndva Zaragoza. Inima lui Goya era însă plină de o bucurie
răutăcioasă că cel mai mare artist al Aragon-ului nu mai era acum răposatul Bayeu.
Apoi don Gilberto spuse și scrise că ar fi o deosebită bucurie pentru arhiepiscop dacă don Francisco ar vrea să
primească unele lucrări pentru catedrală, lucrări de mici proporții, care nu cereau mult timp. Și cu eleganță și însuflețire
adăugă imediat că adunarea canonicilor oferea un onorar de 25.000 de reali.
La început, Goya crezu că nu a citit bine sau că preotul scrisese greșit. Tocmai 25.000 de reali ceruse odinioară ilustrul
maestru Antonio Velazquez pentru o lucrare de multe luni și adunarea canonicilor, socotind că e prea mult, nu îi dăduse
comanda. Acum i se oferea lui aceeași sumă pentru o lucrare de două săptămîni. „Nu deveni semeață, inima mea 1“ își
porunci el și își propuse să lucreze în smerenie și cu dragoste și să nu cruțe timpul.
Dar încă înainte de
A putea să înceapă lucrarea Cucernică, îi veni solie din Madrid. în cuvinte reci, Don Miguel îl înștiința că Mariano, fiul
lui Francisco, Murise și îl sfătuia pe Francho Să se întoarcă la Madrid, La Josefa.
Goya
Se întoarse. Iar de data aceasta
Luă diligența, călătorind Comod; de asemenea îngădui Ca Martin să-1 însoțească, Furtîndu-i de grijă.
427
7
O văzu pe Josefa, o văzu mișcînd buzele, dar nu îi înțelese cuvintele.
Ea se străduia să-și biruie spaima la vederea acestui Francho atît de schimbat.
Micul Mariano fusese înmormîntat de cîteva zile. își spuseră unul altuia cuvinte stîngace de consolare. Nu era nevoie de
cuvinte între ei. Rămaseră mult timp alături, tăcuți, și tăcerea lor era mai elocventă decît dacă ar fi vorbit.
El își făcu curaj și, cu un surîs puțin silit, îi întinse caietul de schițe pe care îl purta acum mereu la el, pentru ca cei din
jur să-i poată scrie ce aveau să-i spună.
— Dacă mai vrei să-mi spui ceva — îi declară el — trebuie să-mi scrii. înțeleg greu, trebuie să ghicesc totul. Sînt surd
de-a binelea.
Josefa dădu doar din cap. Nu voia să-1 întrebe nimic despre ce i se întîmplase în acest răstimp.
Era încă și mai reținută decît altă dată, închisă cu desă- vîrșire în sine. Cu toate acestea, Francisco vedea mai adînc în
sufletul ei, mai limpede. O acceptase totdeauna ca pe o prezență, ca pe ceva dat, fără subtilități, fără mistere. Nu își
frămîntase prea mult mintea întrebîndu-se ce gîndește despre ■acea parte a vieții lui pe care o trăia departe de ea. Un
bărbat de rangul lui se putea apropia de orice femeie pe care punea ochii ; așa era obiceiul. Josefa se găsea lingă el cînd
avea nevoie de ea; așa se așteptase, așa își dorise, așa era. El, la rîndul lui, nu-i luase în nume de rău că îl socotea pe
fratele ei un pictor mai mare, că nu înțelegea nimic din opera lui și că era plină de tainică mîndrie pentru familia ei,
care era mult mai cu vază decît a lui. Trecură zeci de ani pînă ce începu să înțeleagă cine era el ca artist și ce însemna el
în lume. Dar ea îl iubise înainte de a o ști, de la început ; altfel ea, o Bayeu, nu ar fi luat de bărbat pe un Goya. El o
luase de nevastă și pentru că o iubea dar mai ales pentru că era o Bayeu. Desigur, Josefa și-a dat de multă vreme seama
de aceasta. Dar l-a iubit mai departe și l-a suportat. Francisco a bănuit din totdeauna că răbda multe și îi era adesea milă
de ea. Acum se simțea cuprins de o simțire caldă și era mulțumit că avea și ea prilejul să-1 compătimească.
42*
Dar inima îi crescu cu adevărat de bucurie la vederea fiului său Javier. Nu mai era un băiat, ci un tînăr pe lîngă care «nu
treceau multe femei fără să-1 privească. Javier povesti că în lunile din urmă a reflectat mult, că s-a hotărît să se facă
artist și că speră ca tatăl lui să-1 ia ca elev. Goya se uita plin de duioșie și mîndrie la iubitul său Javier. După pierderea
lui Mariano era o mare mîngîiere să ai un astfel de fiu. Nu dorea ca băiatul să aibă un drum greu, cum avusese el.
Tînărul era un hidalgo din naștere, don Javier de Goya y Bayeu. După legile Aragon-ului, un hidalgo avea dreptul la o
rentă din partea tatălui, ca să nu se înjosească muncind. E adevărat că ei trăiau în Castilia, dar legea ara- goneză era
bună. Francisco i se va supune bucuros. Are să-si trimită fiul în străinătate, în Italia, în Franța. Și arta lui se îmbogățise
în Italia, dar cît trebuise să se trudească ca să-și facă rost de orez, pîine și brînză pentru prînzul următor 1 Lui Javier va
trebui să-i fie ușor să trăiască și să învețe.
Obrazul posac al lui Agustin începu să tremure și să tresară cînd îl revăzu pe Francisco.
Goya nu voia să audă nici un cuvînt de compătimire și spuse răstit:
— Au mers multe de-a-ndoaselea cît am lipsit? Ce buclucuri ai mai făcut ? și îi ceru să cerceteze registrele împreună cu
Zapater.
Mai tîrziu însă îi spuse să-i arate ce a făcut între timp și Agustin îi arătă gravurile executate după noua metodă a lui
Jean-Baptiste Leprince. Agustin Esteve perfecționase metoda j Goya fu surprins de ceea ce se putea obține folosind-o.
— Hombre I spuse de mai multe ori, și el, omul zgîrcit cu laudele, își lăudă cu cuvinte mari prietenul și învățăcelul.
— Procedeul ar trebui să se numească acum metoda Esteve, declară el. Legătura veche și puternică dintre cei doi se
înnodase iară.
Acum Francisco îi arătă și el desenele pe care le făcuse la Zaragoza. Agustin fu răscolit. Mișca buzele, dar Goya nu știa
dacă vorbea j Agustin, cînd îl tulbura ceva, avea un fel hazliu de a plescăi din gură și de a înghiți în sec. Privea și nu se
mai sătura privind. In sfîrșit, cu un gest blînd, Goya îf luă desenele.
' — Da' spune o dată ceva, îi ceru el.
42»
— Aceasta este arta ta adevărată, spuse Agustin și, cu literele lui mari, stîngace, migălite, așternu cuvintele pe hîrtie.
Goya se bucură și glumi :
— Așadar, pictura mea nu e nimic ?
A doua zi, Francisco se înfățișă iar la Curte, nu fără neplăcere și îngrijorare. Fu tratat însă cu extraordinară atenție,
chiar și arogantul marques de Ariza se arătă plin de zeloasă înțelegere.
Don Carlos căută să-și ascundă prin jovialitate stînje- neala în fața celui surd.
Veni aproape de tot de el și țipă tare :
— Nu se pictează cu urechile, ci cu ochii.
Goya, cam speriat, nu înțelese, se înclină adînc și întinse respectuos blocul de desen și creionul. Regele se lumină
deodată, pricepu și se bucură că exista un mijloc de a se înțelege cu primul său pictor. El îi scrise așadar fraza consola-
toare pe care i-o strigase : „Nu se pictează cu urechile, ci cu ochii și mîinile", și pentru că tot se pornise pe scris, își
puse din obișnuință și iscălitura „Yo el rey“ și parafa.
Goya citi și se înclină adînc și respectuos.
— Ce ai spus, dragul meu ? întrebă regele.
Goya, neobișnuit de tare, răspunse :
— Nimic, maiestate.
Regele continuă conversația în felul său afabil.
— Cîte portrete de ale mele ai pictat, la drept vorbind, pînă acum ? întrebă el.
Goya nu prea știa, dar ăr fi fost nepoliticos să o mărturisească. De aceea răspunse :
— Șaizeci și nouă.
— Ia te uită, scrise Carlos și, vorbind solemn, adause : Sfînta Fecioară să ne dăruiască mie și dumitale ani destui ca să
ajungem la o sută.
Principele de la Paz îl invită pe Goya la el. Manuel aștepta cu nerăbdare întîlnirea. Simțea și mai puternic decît înainte
legătura misterioasă dintre el și pictor. Se vede că se născuseră sub constelații tare asemănătoare ; în același timp, după
un suiș ca în povești, soarta le-a dat la amîndoi lovituri grele. Acest Francisco îi mijlocise cunoștința cu Pepa, legătură
care intervenise în mod atît de bogat în consecințe în viata lui, iar el, Manuel, contribuise mult la ascensiunea lui
430
Goya. Erau prieteni, se înțelegeau, puteau să-și vorbească deschis unul altuia.
Cînd Manuel îl văzu pe Goya îmbătrînit, se simți copleșit de sinceră compătimire. Se arătă însă voios, ca în vremurile
lor cele mai bune. îl asigura neîncetat pe Francisco că ei doi erau nedespărțiți. Nu prezisese el că vor urca pe culmile
cele mai înalte, fiecare în domeniul lui? Și acum Francisco era prim-pictor, iar el infante de Castilia.
— Deocamdată s-au strîns cîțiva nori — recunoscu el
— dar ascultă ce-ți spun, Francho — și alungă norii cu mîna
— aceste neajunsuri vor trece și stelele noastre vor străluci cu atît mai puternic. Cine a fost nevoit, așa ca noi, să-și
cucerească puterea și rangul — urmă el tainic și cu convingere — le prețuiește mai mult decît cel ce s-a născut cu ele și
nu le mai dă drumul.
— Plus ultra! strigă el și, deoarece Goya nu înțelegea, îi notă : „Plus ultra" ; îndrăgise expresia la ultima lui ședere în
Cadiz.
îi povesti apoi ce bine a petrecut la Câdiz, adăugind că, după cum se pare, și Francisco se ținuse acolo de nebunii.
Spuse chiar, făcînd cu ochiul, că se vorbea de o oarecare Venus dezbrăcată.
Francisco fu surprins. Arătase ea oare tabloul ? Nu se temea de gura lumii ? Nu se temea de Inchiziție ?
Manuel observă consternarea lui Francisco. îl amenință cu degetul.
— Sînt doar zvonuri, spuse el, și nu cer ca să mi le confirmi sau să le dezminți cavalerește. Se înțelege că aș dori să-mi
comand și eu la dumneata o astfel de Venus, am aici cîteva modele foarte ademenitoare. Poate vom mai vorbi cîndva
despre asta. Deocamdată să-mi pictezi infanta. După cîte aud, ai mai pictat-o pe cînd era copilă.
Veni foarte aproape de el și îi spuse cordial și sincer :
— De altfel învăț limbajul semnelor. Aș dori să stau adeseori și amănunțit de vorbă cu tine, Francho, prietene. Și am dat
ordin să se alcătuiască un plan pentru întemeierea unui institut modern de surdo-muți. După principiile doctorului de
l’Epee. Și va purta numele tău ; căci tu mi-ai dat ideea. Cre- de-mă, nu este o cutezanță că dau chiar de pe acum
asemenea
431
ordine. Odihna mea nu va dura mult. Voi urca încă și mai sus. Sigur, Francho!
Și deși Goya nu putea să-1 audă, dădu vocii lui grave de tenor o strălucire metalică.
A doua zi, Andres îi anunță o doamnă. Goya, care dăduse ordin să nu fie nimeni lăsat să intre, se supără. Andres îi
spuse că vizitatoarea nu vrea să plece, și că era o doamnă foarte distinsă. Goya îl trimise pe Agustin. Acesta se înapoie,
cam zăpăcit, și spuse că era contesa Castillofiel, și, cum Goya nu înțelegea, îi strigă :
— Pepa 1 E Pepa.
Pepei îi mergea bine. Prin vremelnica eclipsă a lui don Manuel, dobîndise parcă o și mai mare strălucire. Nimeni nu
credea în durata dizgrației lui și cei care, prevăzători, îl ocoleau pe infante, se arătau, tot prevăzător, cu atît mai des la
lever-ul contesei Castillofiel. In afară de aceasta, avuția ei crescuse uimitor.
Cînd auzise de nenorocirea lui Francisco, simțise mai în- tîi mulțumire. Acum își primea pedeapsa pentru disprețul pe
care i-1 arătase ei. Dar satisfacția aceasta nu dură. Simțea că nenorocirea care-1 ajunsese era legată de patima lui și-l
invidia. Șufșrea că nu îi deșteptase ea asemenea patimă.
Venise cu gîndul să-i spună într-un fel că răsplata o primește omul în ceruri ca și pe pămînt. Dar cînd îl văzu, cînd văzu
un alt Francisco, atît de schimbat, fu zguduită, și vechile ei sentimente fură și mai puternice. Se mulțumi să-i arate cît
de minunat de departe ajunsese.
— Sînt însărcinată, îi spuse ea mîndră. Voi avea ea fiu un conte Castillofiel, născut dintr-o căsătorie legitimă.
Goya observă cum se străduia să-i dovedească lui și ei însăși că trăia nu numai în strălucire, ci și în fericire. Și nici
măcar nu era adevărat. Pepa suferea din pricina lui, așa cum suferea și el din pricina Albei — și simți pentru ea, vechea,
blîndă, ușor compătimitoarea, comoda afecțiune.
Vorbiră ca prieteni încercați, care știu unul despre altul multe pe care nu le știe nimeni.
Pepa îl privea fără pudoare cu ochii ei verzi și el putea să-i citească cu ușurință cuvintele de pe b52e. Băgase de seamă
că îi venea greu să se înțeleagă numai cu cei care îi
432
erau indiferenți ; pe cei la care tinea, și de altfel și pe cei care îi ura, îi înțelegea fără trudă.
— Tot mai trișează Conchita la cărți ? întrebă el, apoi adăugă : Dacă îmi dai voie, vin curînd la tine la cină, să beau
Manzanilla.
Ea nu se putu abține să nu șe fălească.
— Trebuie să te anunți însă dinainte, altfel s-ar putea să întîlnești la mine pe don Carlos.
— Care don Carlos ? întrebă el.
— Don Carlos, rege al întregului imperiu spaniol și al celor două Indii, răspunse ea.
— Carajo / exclamă Goya.
— Nu înjura — îl mustră Pepa — și mai ales în prezența unei doamne care va aduce în curînd pe lume un mic conte, îi
povesti apoi mai departe despre Carlos. Vine ca simplu general și nu vrea de la mine ceea ce îți închipui tu. îmi arată
ceasurile lui, mă pune să-i pipăi mușchii, mîncăm olla-podrida, îmi cîntă la vioară, iar eu îi cînt cîteva romanțe.
— Cîntă-mi și mie cîteva romanțe, ceru el. Și fiindcă Pepa îl privea încurcată și se vedea că nu știa cum să-i înțeleagă
cuvintele, îi spușe cu o veselie amară : Ai dreptate, sînt surd de tot, totuși aud încă mai bine decît mulți alții.
„— Cîntă dar I — spuse e] îndîrjit —
Te acompaniez.* Și chiar așa făcură.
Ea cîntă, el o acompania și
Era așa ca în Romanțe, trist, pătimaș, Și dulce și uneori Melodia lui și cîntecul ei Sunau chiar laolaltă.
8
Martin Zapater rămase în Madrid mai mult timp decît fusese hotărît la început, pretinzînd că avea afaceri. în realitate îi
dedica prietenului său tot timpul. Lua seama ca acesta să nu-meargă singur pe stradă, căci se temea să nu i se în- tîmple
vreun accident din pricina surzeniei. Francisco ura
28 - Goya
433
orice fel de pază ; dar Martin proceda cu multă șiretenie, așa că, fără să observe, era mereu supravegheat.
Comenzile lui Francisco se îngrămădeau ca niciodată înainte, și Martin îi procura mereu altele, pentru ca să nu aibă
impresia că suferința lui îi ținea pe oameni departe de el. Goya primea puțin lucru, arnîna pentru mai tîrziu pe cei mai
mulți din cei care comandau.
Martin încercă să afle tot ce putea să prezinte interes pentru Goya. Și despre Cayetana află cîte ceva. Ducesa de Alba,
putu el să-1 înștiințeze pe Francisco, ceruse permisiunea să plece în străinătate, la niște rude din Italia, și nu avea să se
reîntoarcă în Spania decît după ce Curtea îi va suspenda exilul.
— Oriunde ar fi — zise Francisco — n-are să se sinchisească prea mult de un infirm.
Șederea în clima ades și brusc schimbătoare din Madrid îl obosea vizibil pe Zapater. Arăta prost, tușea mult și era
bucuros că Francisco nu putea să audă cum tușește de rău.
în cele din urmă spuse că se întoarce acasă. Prietenii își luară rămas bun, zgomotos, după cum le era felul. Se străduiră
să nu arate nici un sentiment, se bătură tare pe umăr, făcură haz pe socoteala bătrîneții și a suferințelor lor, apoi Martin
plecă înapoi spre Zaragoza.
Abia plecase, că Francisco și porni la drum să afle, singur și nestînjenit, cum se împăcau surdul Goya cu orașul Madrid.
De la casa lui pînă la Puerta del Sol, piața principală a orașului, drumul era scurt. Acolo se întîlneau multe căi mari,
Calle Mayor, Arenal, Carmen, Alcalâ și multe altele.
Spre Puerta del Sol așadar, la ceasul celei mai mari circulații, se îndreptă Goya. Se opri mai întîi lîngă maghernițele și
mesele negustorilor de pe Red de San Luis, apoi se duse spre Gradas, marea piață a bisericii San Filipe El Real și spre
fîntîna Mariblanca. Puerta del Sol trecea drept cea mai zgomotoasă piață din lume Î Goya privea gălăgia și
învălmășeala. Era îmbrîncit și insultat, împiedica pe ceilalți oriunde se oprea, dar nu lua seama-; privea și se bucura de
larmă. Pe cît de moartă i se păruse Zaragoza, pe atît de viu i se părea Madridul.
„Apă proaspătă", strigau aguadores care stăteau în jurul fîntînii Mariblanca, sub statuia ciudată despre care nimeni nu
434
știa dacă reprezenta pe Venus sau credința, dar care era vestită pentru că vedea și auzea atît de multe și, deși femeie, nu
trăncănea nimic.
— Apă proaspătă I — strigau aguadores — ■ cine bea, cine vrea ? Proaspătă de la izvor!
— Portocale 1 — strigau naranjeras — două pentru un quarto 1
— O trăsurică, senor 1 ofereau birjarii. Ia uitați-vă ce mai trăsurică elegantă 1 Ia vedeți ce cal am! O plimbare în Prado,
sau încotro vreți!
— O pomană — cerșea un schilod — de dragul Prea Sfintei Fecioare. O mică milostenie pentru un veteran viteaz care
și-a pierdut amîndouă picioarele în războiul împotriva ereticilor.
— Ce mai faci, drăguțul mamei ? se oferea femeia ușoară. Vrei să-mi vezi cămăruța, micuțule ? Vrei să-mi vezi pătuțul
? Un pătuț moale, drăguț, cum nu mai e altul.
— Pocăiți-vă, tuna de pe scăunașul lui un predicator. Pocăiți-vă și cumpărați indulgențe !
— Ziarul, ziarul nou ! Diario I Gaceta ! strigau vînzăto- rii. Ultimele trei exemplare !
Ofițerii unui regiment de gardă flecăreau, cortejos citeau doamnelor anunțurile variate, soldații gărzii valone și elve-
țiene făceau larmă, cei care aveau de făcut petiții la autorități dictau scriitorilor publici, un saltimbanc își îndemna
maimuța la dans, proyectistas se certau înverșunat pentru proiectele lor de a reforma imperiul și lumea, negustorii de
vechituri ofereau stăruitor mărfurile lor.
Goya stătea și privea. ,,In Puerta del Sol — circula proverbul — păzește-te de femeile din fața ta, de catîrii din spatele
tău, de trăsura de lîngă tine, de flecarii din fața ta, de, lîngă și din spatele tău!" El nu se păzea. Stătea și privea; Auzea și
nu auzea, cunoștea fiecare strigăt și fiecare cuvînt și nu le mai cunoștea, dar le cunoștea totuși mai bine decît oricînd.
Apăru apoi o cîntăreață de balade oarbă. în Madrid oamenii nu aveau încredere în orbi, prea mulți dintre ei erau orbi ca
să poată buzunări mai bine sau cel puțin să stîrnească mai multă milă. Cei din Madrid erau obișnuiți să facă glume
crude cu acești orbi, fie că vedeau sau nu, și Goya făcuse și
28 >
435
el adeseori glume de acest fel. Acum însă, oarba îl făcu să-și dea seama cu durere de surzenia lui. Ea cîntă și se acom-
pania cu chitara ; desigur, își pregătise uri montat bun, căci toți ascultau cu interes și încordare, cu teamă, și bucurie ;
el, deși i se uita atent la gură, nu înțelegea nimic. In timpul acesta partenerul cîntăreței arăta ilustrații la ceea ce cîntă
ea, mîzgălituri colorate, și deodată Goya începu să rădă ; se gîndea că el nu înțelegea cuvintele ei, iar ea nu putea să
vadă ilustrațiile.
Desigur însă că în moritat era vorba despre El Mara- goto, banditul acela feroce pe care îl prinsese viteazul călugăr,
Zalvidia. El Maragoto nu era un bandia generos, era o brută, o bestie, o fiară setoasă de sînge și lacomă de bani; cînd
sărmanul călugăr îi oferi singurul lucru ce avea, sandalele sale, voise să-l doboare la pămînt cu pușca. ,,E păcat să stric
glonțul pentru tine și sandalele tale !" strigase el. Dar bravul călugăr se aruncase asupra lui, îi smulsese pușca, trăsese
un glonte în partea dindărăt a fugarului și îl legase. Țara întreagă s.e bucura de viteazul capucin și mulțimea din Puerta
del Sol asculta entuziasmată cum cîntăreața de balade reda întîmplarea, adăugind evident amănunte sugestive. Goya se
simțea însingurat. El își cumpără textul moritat-ului, ca să-I citească acasă, în liniște.
Era după-amiază tîrziu, clopotele sunau, se spunea rugăciunea de seară, negustorii începură să-și lumineze prăvăliile, în
fața caselor și înaintea icoanelor Maicii Domnului se aprindeau felinarele. Goya plecă spre casă.
Pe balcoane stăteau oameni și se bucurau de răcoare. Pe balconul unei case întunecate, aproape fără ferestre, suspecte,
stăteau două fete, luminoase, drăgălașe și plinuțe ; stăteau sprijinite de balustradă, aveau de povestit ceva important,
totuși trăgeau cu ochiul în jos, la bărbații care treceau. In spatele fetelor însă, cufundați în umbră și așa de înfășurați în
pelerinele lor încît nu li se vedeau fețele, stăteau nemișcați doi flăcăi. Goya privi, încetini pasul, și în cele din urmă se
opri în loc. Privise de bună seamă prea mult, cei înfășurați făcură o mișcare, era doar un mic gest, dar era un gest
amenințător, se. părea că e mai bine să meargă mai departe. Da, fetele de pe balcon erau adevărate majas din
Manoleria, majas
436
ademenitoare și înzorzonate, iar înapoia lor, așa cum se cuvenea, pîndea umbra și amenințarea.
A doua zi, Agustin întrebă dacă nu ar trebui să înceapă în sfîrșit tabloul mgrgues-ului de Castrofuerte. Dar Goya clătină
doar din cap. Avea altceva de făcut. Picta ceea ce trăise în ajun. Pictă pe șase panouri mici povestea tîlharului El Ma-
ragoto, cum amenință la poarta mănăstirii pe călugărul capucin și cum acesta, viteaz și cu prezență de spirit, îl dogește
împușcîndu-1 și îl ia prizonier. Era o povestire simplă, vioaie, înfățișa întregul montat și toată bucuria simplă și
puternică a Puertei del Sol la auzul acestui moritat.
Apoi însă îi apăru deodată chipul celuilalt tîlhar, la a cărui execuție fusese de față pe corredera din Cordoba, chipul lui
Punal. Și pictă pe banditul mort pe eșafod pe, omul sugrumat, bărbos, în cămașa galbenă a osîndiților, singur în lumina
puternică.
încă în aceeași zi — ardea de dorința să înceapă și acest tablou în aceeași zi — se așeză la lucru să picteze majas-ele
adevărate, acelea de pe balcon, și prietenii lor amenințători din umbră. Pictă ispita pe care femeile acestea o fac să se
aprindă în sufletul bărbatului și întunericul înșelător din spate, care mărește ispita.
Chemă pe Agustin sa vadă tablourile.
— Ar fi fost mai bine să-1 pictez pe marques-ul de Castrofuerte ? îl întrebă el mîndru și mulțumit.
Agustin înghiți și plescăi din gură :
— întotdeauna are omul ceva de învățat de la tine, spuse el. Intr-adevăr, tablourile erau de cu totul altă factură decît
cele cu scene asemănătoare pictate de Francisco pînă atunci. Căci scene cu bandiți și scene cu majas reprezentase încă
de foarte timpuriu pe tapiseriile lucrate pentru rege, dar fuseseră tablouri voioase și foarte nevinovate, pe cînd cele de
față nu erau de loc nevinovate, și lui Agustin i se părea ciudat, neliniștitor și îmbucurător faptul că primul-pictor al
Curții picta acum în asemenea fel.
Francisco se bucura și se lăuda.
— Se aude cum amenință Maragoto ? întrebă el. Se aude împușcătura detunînd ? Se aude cum șoptesc majas-ele ? Se
observă că sînt pictate de un surd? Și înainte ca Agustin să poată răspunde, spuse mîndru : Vezi tu ! Am mai învățat
ceva I Plus ultra!
437
— Ce ai de gînd să faci cu tablourile? întrebă Agustin. Osuna voia cîteva tablouri mici. S-ar bucura desigur de „Ban-
ditul Maragoto".
— Tablourile nu le vînd, răspunse Goya. Tablourile le-am făcut pentru mine. Dar le dăruiesc. Tu poți să iei unul, cele-
lalte le dăruiesc Josefei.
Josefa era mirată, dar se roși de bucurie. Surîzînd, scrise cu litere frumos rotunjite, așa cum învățase la mănăstire : „Iți
mulțumesc", și făcu o cruce, ca la tot ce scria.
Francisco o privea. Devenise încă și mai subțire și tăcută în ultima vreme. Nu aveau multe să-și spună unul altuia,
totuși acum ar fi flecărit cu plăcere uneori cu ea. Mulți prieteni de ai lui și chiar străini învățaseră limbajul semnelor ; îl
dure* și îl supăra că nu își dăduse și ea osteneala.
Ii veni deodată ideea să o picteze. O vedea altfel, o vedea mai deslușit decît odinioară. Vedea la ea ceea ce îl făcuse
adeseori să-și piardă răbdarea, asemănarea cu fratele ei, neîncrederea în vocația lui de artist. Vedea însă și ceea ce nu
voise să vadă mai înainte, întristarea și grija ei, izvorîtă din iubire, pentru sufletul lui adînc neevlavios, pentru neas-
cultarea și necumpătarea lui.
Era un model bun, răbdător. Dreaptă, așa cum îi ceruse el, stătea pe scaun, cu un șal de preț, puțin bățos în jurul
umerilor. El accentuă rigiditatea aragoneză, mîndria ei, îi dădu ținută și o drăgălășenie severă. O vedea cu dragoste ; nu
o înfrumuseță, dar o întineri puțin. lat-o, ține capul sus, pe creștet are cozi grele auriu-roșcate, gura cu buze subțiri, de
sub nasul cam mare, și-o ține strîns închisă. In trăsăturile feței prelungi se simte o ușoară severitate, pielea, încă
trandafirie, dă semne de ofilire, umerii lăsați trădează o oarecare moleșeală. Ochii mari, strălucitori sînt triști și privesc
dincolo de privitor, în depărtare. Mîinile, ascunse în mănuși cenușii, odihnesc greoaie pe genunchi ; degetele mîinii
stîngi stau țepene și ciudat răsfirate peste cea dreaptă.
Era un tablou bun, plin de duioșie, dar de loc vesel. Nu se asemăna cîtuși de puțin cu acela din Zaragoza, în care o
pictase cu doi din copiii lor. Nu era de loc vesel Goya cînd pictase acest ultim tablou.
438
Da, acest ultim tablou. Cîteva zile după terminarea portretului, Josefa se îmbolnăvi și căzu la pat. Se stingea foarte
repede. Cauza istovirii ei de moarte era limpede. O răpusese climatul perfid al orașului Madrid, iernile geroase, verile
arzătoare, vînturile cumplite ; și apoi multele ei sarcini.
Acum, cînd i se apropia sfîrșitul, femeia tăcută avea multe de spus. Goya văzu că fusese supărat pe nedrept că soția lui
nu învățase vorbirea prin semne. O învățase, și dacă nu o folosise o făcuse numai din încăpățînare. Acum îi vorbi cu
degetele obosite, dar numai vreo două, trei zile, după aceea mîinile îi deveniră prea grele. O văzu cum, cu o sforțare
supremă, își mișcă buzele pentru a-i da un ultim sfat, și desluși cuvintele :
— Fii econom, Francho ! Nu te risipi pe tine și banii tăi!
Apoi muri așa cum trăise, liniștit, fără mult zgomot, cu un sfat pe buze.
Chipul femeii moarte, sub abundența părului auriu roșcat, părea mai puțin obosit decît în ultima vreme. Francisco se
gîndea la tot ce trăise alături de ea, la trupul delicat, zvelt, stîngaci al fetei pe care o luase pentru prima oară, la truda
fără tînguire cu care îi născuse copiii, la suferința lungă, mută pe care o îndurase din pricina lui, la lipsa ei de înțelegere
față de arta lui, la iubirea ei îndărătnică. Era o vitregie a soartei că trebuia să-moară tocmai acum cînd se cunoscuseră
unul pe altul cu mult mai bine.
Dar nu simțea nimic din durerea sălbatică, desperată, care îl cuprindea altfel atît de lesne. Se simțea mai curînd
împietrit de un simțămînt de pustietate tulbure, de conștiința unei singurătăți fără putință de scăpare.
Comandă pentru Josefa O înmormîntare simplă, nu Așa de pompoasă Cum o orînduise pe Vremuri, pentru mica Elena.
Apoi, venind de la Cimitir, mohorît, spuse prietenilor Vechiul proverb :
„Morții în mormint, și viii la masă."
Ei văzură cu
439
Ușurare că primea Noua nenorocire fără Izbucniri nemăsurate. Și el însuși credea că Scăpase acum de dușmanul Din
inima lui.
9
Din Zaragoza, pe neașteptate, sosi mama lui, pentru a-1 consola. Rosti cuvinte de laudă pentru moartă. Pe vremuri, cînd
fusese la Madrid, nu se înțelesese cu Josefa.
Făcuse călătoria singură. Firește, Tomas voise să o însoțească, la fel și preotul Manuel Bayeu. Dar ea voise să-1 cruțe
pe Francho ; căci amîndoi l-ar fi plictisit cu stăruințele să le dea mai mulți bani, și nu era nevoie de asta. S-ar fi lăsat
însoțită, de Martin Zapater. Dar, din păcate, acesta era iar bolnav, îl chinuia tușea lui de totdeauna ; și de data aceasta
scuipase cam mult sînge.
Goya înmărmuri. Cuvintele mamei, spuse fără înconjur, îi pricinuiră o teamă superstițioasă, îi fu frică pentru Martin.
Mulți dintre prietenii pe care îi pictase muriseră și trăiau numai în tablourile lui. Nu îi murise tocmai acum Josefa ?
După ce îi făcuse portretul ? Era adevărat : dacă picta pe cineva cu tot sufletul îi lua și o parte din viață ; fiindcă cel
pictat trăia în tablou, i se răpea o bună parte din existența lui vie. El aducea nenoroc, el, Francisco, întocmai ca și
Cayetana Î se vede că tocmai aceasta îl lega de ea.
Prezența înțeleaptă a donei Engracia îl ajută să scape de gîndurile negre. Bătrîna era robustă, nu dădea nici un semn de
slăbiciune, deși îi făcuse și ei portretul.
Păcat numai că nu-i putea suferi băiatul, că nu-și putea suferi nepotul, pe Javier.
— Băiatul nu-îlii place, spuse dona Engracia în felul ei aspru. Are tot ce e rău în familia Bayeu și tot. ce e rău în familia
Goya. E înfumurat, mincinos și risipitor. Ar trebui să vorbești o dată lămurit cu el, Francho, și cită vechea vorbă
440
înțeleaptă : „Al hijo y mulo para el calo", fiului tău și măgarului tău, vorbește-le lovindu-i la spate.
Distinsului și elegantului Javier, bunica grosolană din Aragon îi plăcea tot atît de puțin cît îi plăcea el ei. In schimb
prietenii, Agustin, Miguel, Quintana, se întreceau, neștiind ce să mai facă pentru mama lui Francisco al lor. Don Miguel
îi propuse lui Francisco să o ducă pe dona Engracia la Curte, să o prezinte maiestăților lor, pentru ca senara să vadă cu
propriii ei ochi cît de mult prețuiau regele și Maria Luisa pe fiul ei. Dar bătrîna se împotrivi.
— Nu am ce căuta la Curte — spuse ea — după cum n-ai ce căuta nici tu, Francho. Cine s-a născut ceapă n-are să fie
niciodată trandafir.
Dona Engracia nu rămase multă vreme la Madrid. Plecă în curînd și, cu toate rugămințile lui Goya, ținu să facă singură
și drumul la întoarcere. Nu călătorise și el singur spre Zaragoza ? O bătrînă se descurcă, oricum, mai ușor decît un surd.
' . -
Cu cîteva clipe înainte de plecare, îi dădu sfaturi care îi amintiră de povețele Josefei. Să fie prevăzător, să fie econom,
să nu dea prea mult fratelui și cumnatului său- care sînt ca niște corbi lacomi.
— Poți să lași ca moștenire, prin testament, cîte ceva — spuse ea — dar cît trăiești nu le urca ajutorul bănesc. Și mai
ales, fă-te mai curînd mic, decît mare, paco 1 Nu deveni iarăși trufaș 1 Altfel vezi unde ajungi. Cu cît e mai frumoasă
haina pe care o porți, cu atît mai urîtă pare murdăria care se așează pe ea.
El o urcă în diligență. Mayoral, primul vizitiu, și ajutoarele lui îndemnau animalele.
— Macho, macho! strigau ei și, deoarece calul înaintaș nu porni imediat, înjurară : Que perro!
în toiul strigătelor, mama lui îl privi din trăsură și spuse :
— Fecioara să te aibă în pază, pacol
Francisco văzu înjurăturile, văzu binecuvîntarea și în sinea lui ele se amestecară. Trăsura se urni și el știa că era puțin
probabil să o mai vadă vreodată pe femeia aceea foarte bătrînă.
Faptul că dona Engracia nu se putuse înțelege cu fiul său Javier îl preocupa. îl iubea și-l răsfăța pe Javier acum
441
ca și mai înainte ; ce spunea Javier și cum o spunea, îi plăcea. Javier îi era din ce în ce mai drag. Mama nu avea drep-
tate, nu putea să aibă dreptate, tînărul merita să-1 răsfețe.
Ii făcu portretul ; aceasta îi ajuta adeseori să-și facă o idee limpede despre un om. Nu îi scăpă nimic, nu uită părțile
slabe, pe care Josefa și, înainte de toate, mama lui le observaseră la Javier, părți slabe, asemănătoare cu ale filfizonului
marques de San Adrian. Dar Francisco puse în tablou toată iubirea față de fiul lui. Pictă un tînăr înfumurat, dar îl pictă
cu inima plină de ironică duioșie pentru atît de fermecătoarea lui înfățișare de tînăr elegant. Băiatul, abia ieșit din
adolescență, e îmbrăcat într-o haină cu pulpane lungi, de culoarea mărgăritarului, ultraelegantă, cu pantaloni strînși pe
pulpe, cu cizme negre, înalte și ține picioarele depărtate, așa cum cere moda. Poartă mănuși galbene, într-o mînă ține
bastonul și pălăria tricorn, cealaltă îi e ascunsă în jabot-vl scump de dantelă albă, iar pe vestă îi atîrna nenumărate bre-
locuri. La picioarele tînărului zvelt, înalt, se ghemuiește caraghios un cățeluș la modă, alb și dolofan, cu o funduliță
roșie. Figura băiatului este prelungă, bucle scurte blond- roșcate îi cad pe frunte, sub ochii mamei și deasupra buzei
superioare cam lungi stă nasul gros ăl tatălui. Tabloul întreg e scăldat de un torent de gingașe tonuri cenușii, mai lumi-
noase și mai întunecate, care se topesc unele într-altele în chip fermecător.
In fața tabloului terminat, Francisco pricepu bine care însușiri ale lui Javier supăraseră pe Josefa și pe mama lui. El însă
îl admira pe Javier așa cum era, tocmai afectarea lui și înclinarea lui tinerească spre eleganță și lux îl plăceau.
Deodată nu-i mai plăcu însă casa în care locuia, casa splendid mobilată de pe Carrera de San Jeronimo. Elena murise,
Mariano murise, era singur cu Javier. Casa și mobilele ei fuseseră prea mult folosite, își trăiseră traiul.
își cumpără o altă casă, foarte aproape de Madrid, totuși la țară, pe țărmul lui Manzanares, aproape de Puenta Segovia.
Era o clădire veche, spațioasă, cu două etaje, un adevărat conac, o quinta, cu un teren mare, întins. Avea de acolo o
vedere minunată ; de o parte se deschidea priveliștea spre iubita și ades pictata Pradera de San Isidro, dincolo de care se
442
întindea orașul său Madrid, iar de cealaltă parte vedea munții Guadarrama.
Francisco își mobilă quinta aproape sărăcăcios. Zîmbi cînd văzu că fiului său Javier nu-i prea plăcea sărăcia și îl
îndemnă să-și decoreze camerele lui bogat, după plac. îi cedă scaunele și fotoliile scumpe, taburetele îmbrăcate cu
damasc auriu din casa de pe San Jeronimo. Ii cedă de asemenea și cele mai multe tablouri ; păstră însă pentru el
portretul Ca- yetanei pe care nu-1 pictase pentru ear ci pentru plăcerea lui. Altfel, în camerele lui spațioase așeză numai
strictul necesar și, cîtă vreme pereții fostului său atelier fuseseră împodobiți cu gobelinuri și tablouri scumpe, pereții
din quinta îi lăsă goi. -
Uneori se uita cu un zîmbet șiret la ei. Plănuia să-i zugrăvească. Pe pereții aceștia trebuiau să fie imagini din lumea lui,
numai observația, fantezia lui trebuiau să-i conduqă pensula, nu avea să țină seama de nici o altă regulă în afară de a lui
proprie. Și această lume interioaraxa lui trebuia să fie totuși lumea cea adevărată.
Dar, înainte de a putea face ceea ce visa, măr-avea încă mult de învățat. Căci, deși ajunsese la ceva în arta lui, nu
atinsese decît prima culme. Ca un om care, după ce a urcat o primă creastă de munte, descoperă dincolo de ea un lanț
întreg de munți, întins, fără nori, așa și el, abia acum, după un an de suferință, nebunie, surzenie, singurătate și întune-
care a minții și-a văzut adevărata țintă, departe și foarte sus. O simțise tulbure întîia oară, atunci cînd, după spectacolul
monstruos al umilirii lui Pablo Olavide, pictase Inchiziția, casa de nebuni și celelalte tablouri mici. Acum o simțea mai
deslușit : înfățișarea exterioară trebuia întregită prin cea interioară, simpla realitate a lumii prin visele propriului creier.
Și numai cînd va putea să picteze astfel, abia atunci își va zugrăvi pereții din quinta.
Pe cît de sărăcăcios își mobilase casă, pe atît de mare preț punea pe îmbrăcămintea lui.
Se îmbrăca acum dttpă noua modă pariziană, care se încetățenise. Se arăta în costum de curte numai cînd i se cerea,
altfel purta în loc de calzas, de pantaloni pînă la genunchi, pantaloni lungi, iar tricornul îl schimbă cu pălăria tare,
înaltă, cu prolifar-ul, cu pălăria numită ,,Bolivar". își pieptăna părul
443
peste urechi, care tot nu mai puteau auzi nimic. Oamenii îl vedeau adeseori rătăcind prin gradina lui vastă și sălbatică,
puternic, impunător, leonin, cu pălărie înaltă și baston. îi spuneau el sordo en la huerta, „surdul din grădină", iar casei îi
spuneau la quinta del sordo, „conacul surdului".
Avea totdeauna la îndemînă hîrtie și creion pentru ca ceilalți să-i scrie ce aveau să-i spună. In acest caiet de însemnări
schița la repezeală, din ce în ce mai des, desene mici, prime schițe, instantanee ale lumii lui dinafară. învăță și noul
procedeu al lui Agustin, lucra mult cu el, îi cerea fără sfială sfatul.
La fel ca în casa de pe San Jeronimo, împărțea și în quinta atelierul cu Agustin. Acum însă, cînd începu să deseneze
lucruri noi și să graveze pe plăci, îl supăra chiar și prezența credinciosului și înțelegătorului său ucenic. în cartierul cel
mai zgomotos al orașului, în colțul străzii Caile de San Bernardino, într-o casă înaltă, ticsită de locatari, închirie o
încăpere, la etajul cel mai de sus. își mobilă sărăcăcios și această încăpere. în afară de mobilierul strict necesar, aduse
numai uneltele de care avea nevoie pentru gravură, plăci de cupru, o presă și celelalte accesorii tehnice.
îmbrăcămintea lui îngrijită contrasta ciudat cu sărăcia atelierului, și Francisco zîmbea la gîndul că acum nu mai era
Josșfa—care să se arate nemulțumită fiindcă nu-și îmbrăca băiatul cîncKhicra. De alături, de jos, de pe foarte animata
Calle de San^Bernardino răzbătea gălăgia, el însă trăia în marea lui tăcere^ și făcea încercări noi, îndrăznețe, violente,
iar atelierul sărăcăcios deveni pentru el o chilie dragă, „er- mita" lui. )
Cu noul probedeau al lui Agustin se puteau realiza tonalități noi, n^întîlnite pînă atunci, și era bine așa. Căci lumea pe
care o purta în minte și voia să o graveze pe placă era bogată și felurită. Erau oamenii, întîmplările și experiențele
tinereții lui de țăran și mic burghez din Fuendetodos și din Zaragoza, erau oamenii și întîmplările vieții lui de curtean,
lumea Madridului și a reședințelor regale. Crezuse .multă vreme că cele de demult, cele trecute, pieriseră și că numai
curteanul Goya rămăsese. Acum însă, după ce asurzise, după călătoria «1 catîrgiul Gil, își dăduse seama că cele de mult
trecute erau încă pline de viață și asta îl umplea de mulțu
444
mire. Se ivise un nou Goya, un Goya mai înțelept, care învățase din viața lui alături de țărani și burghezi, de curteni,
vagabonzi și stafii.
în tinerețe se răzvrătise și se luase la trîntă cu lumea. Dar fusese silit să afle că cel ce încearcă să schimbe lumea după
voința lui este lovit de soartă. Mai tîrziu se adaptase, trăise și el cu bucurie viața îmbelșugată, ușoară, de la Curte. Dar
fusese silit să afle că cine renunță la el însuși și se adaptează pe deplin e și el lovit de soartă, se pierde pe sine și arta sa.
Și învățase că nu e bine să sfărîmi muchiile ascuțite, ci să încerci să le îndoi, să rotunjești lumea și pe tine însuți..
I se părea că tot ce i se întîmplase avusese doar menirea să-1 aducă acolo, în încăperea aceea mare, luminoasă, goală de
pe Calle de San Bernardino, și că tot ce pictase și desenase pînă atunci fusese doar un exercițiu pentru ceea ce avea de
făcut în viitor. Trăia acolo în ermita lui, îngăduind lumii să pătrundă pînă la el și totodată silind-o să fie așa cum o
vedea el.
Așa o punea pe hîrtie, așa o grava și o imprima pe plăci. Hombre! Asta era altceva decît să pictezi un portre.t comandat
și să trebuiască să ai grijă ca celălalt, cel ce-l comandase, imbecilul, să-și dea seama că cel pictat era chiar el. Aici
puteai să pictezi adevărul adevărat. Hombre ! Ce plăcere I
La fel de binevenite ca și sărăcia din quinta lui îi erau și simplitatea și economia la care îl constrîngea materialul noii
sale arte. Lumina și culoarea erau lucruri minunate, îl îmbătaseră adeseori și aveau să-1 mai îmbete încă. Dar uneori, în
singurătatea lui, critica cu furie tablourile pe care le făcuse în trecut. Prea erau colorate ca un șezut de maimuță ! Nu,
pentru viziunile lui noi, usturătoare, amare și vesele nu exista decît dalta, un sobru negru și alb.
Comunicase Academiei că/se vedea nevoit, cu mîhnire, să ceară a fi desărcinat din funcție din pricina surzeniei. Aca-
demia îl numi președiiițejie^onoare și organiză cu acest prilej o expoziție reprezentativă a operelor lui.
Regele puse la dispoziție pentru această expoziție, cu titlu de împrumut, „Familia lui Carlos".
445
Multe zvonuri circulau în jurul cutezătorului tablou. La deschiderea expoziției se prezentară nu numai membrii Curții,
care voiau să arate cît de mare era sprijinul acordat de ei artei și prietenia lor pentru Goya, ci și toți aceia care treceau la
Madrid drept progresiști.
în fața tabloului care se bucura de atîta faimă și pricinuia atîta frămîntare și șoapte însoțite de zîmbete, cei mai mulți,
care îl vedeau pentru prima oară, simțiră că li se taie răsuflarea. Condus de președintele Comitetului Academiei,
marques de Santa Cruz, Goya păși în fața operei sale, prin mulțimea atentă și plină de respect. Un domn scund, cam să-
răcăcios îmbrăcat, mai bătrîn decît vîrsta lui, cu pleoapele strînse, cu buza de jos răsfrîntă, sta și își examina Bourbonii,
iar în spatele lui stăteau curteni, cetățeni și artiști ai orașului Madrid. Cînd îl văzură în fața tabloului lui, izbucniră toți
în aplauze puternice.
— Trăiască Spania I
- - — Trăiască Francisco Goya! \ Viva! / \
— Ole! /
Băteau în același timp tare din palme,j dar Goya nu observă nimic. Marques de Santa Cruz îl trase de mînecă și îl
întoarse cu o mișcare domoală spre ceilalți. Francisco văzu atunci ce se întîmpla și se înclină cu gravitate.
Marele Inchizitor, don Ramon de Reynoso y Arce, exa- mină tabloul, care fusese descris ca o îndrăzneață sfidare a
monarhiei de drept divin.
Și el găsi că ceea ce îi spuseseră
Oamenii lui nu era exagerat.
,,— Dacă aș fi regele Carlos — Spuse el în latinește — nu Mi l-aș fi numit pe Acest. Goya prim-pictor, Aș fi cerut De la
Sfîntul Oficiu Un aviz, dacă Nu e mai curînd o crimă De Laesae Majestatis.’
446
10
Don Manuel chibziiise bine cînd propusese regelui să-1 facă pe liberalul Urquijo prim-secretar de stat și pe reacționarul
ultramontan Caballero ministru de Justiție. Dar la un lucru nu se gîndise : anume, că don Mariano Luis de Urqui jo era
mai mult decît un politician interesat, că ideile progresiste pe care le profesa erau pentru el mai importante decît tema
preferată a unei conversații de salon. E drept că cei doi miniștri se combăteau unul pe celălalt și încercau să-și ză-
dărnicească unul altuia măsurile ce voiau să le ia, așa cum se așteptase don Manuel. Dar Urquijo se dovedi un patriot
înfocat și un om politic de valoare, cu care vicleanul, egoistul și mărginitul Caballero nu se putea măsura. Cu toate
manevrele lui Caballero, Urquijo izbuti să micșoreze influența Romei asupra bisericii spaniole și să constrîngă pe
ultramon- tanii spanioli să verse Coroanei banii care luaseră pînă atunci drumul Romei Î reuși de asemenea să restrîngă
jurisdicția Inchiziției. înainte de toate însă, Urquijo avu succes în politica sa externă. Nu numai că evită să facă
Republicii Franceze concesiunile pe care don Manuel le socotise de neînlăturat, dar știu ca prin alternări iscusite de
cedări înțelepte în lucruri mici și împotriviri politicoase în lucruri mari să întărească poziția Coroanei Spaniole față de
puternicul, victoriosul și dificilul ei aliat.
Don Manuel • era decepționat. Doria Maria Luisa nu întindea de loc brațele rugătoare spre el, mai mult încă, nici nu-1
lua în seamă, copleșind în locul lui pe noul prim-minis- tru cu dovezi de recunoștință și bunăvoință.
Don Manuel, de ochii lumii, întreținea bune relații cu Urquijo, pe ascuns însă uneltea sute de intrigi pentru a-i zădărnici
politica. Venea, oricînd putea, în ajutorul bigotului Caballero, încuraja pe ultramontani să ridice glasul în am- voane și
în presă împotriva prim-ministrului nelegiuit și făcu așa fel încît Consiliul de Castilia să se plîngă regelui Carlos de
indulgența cu care era aplicată cenzura sub Urquijo.
înainte de toate însă, don Manuel încerca să împiedice politica externă a lui Urquijo. Despoții parizieni găsiră în noul
ministru un adversar neașteptat de inteligent și de hotărît, așa că unelteau la Madrid pentru doborîrea Jiii. Manuel, pen
447
tru ca cei din Paris să-și amintească de el cu simpatie, fur- niză Directoratului un bun și dorit pretext de a cere îndepăr-
tarea lui Urquijo.
Fratele regelui Carlos, Ferdinand de Neapole, aderase, spre bucuria ascunsă a lui Carlos, la coaliția împotriva Franței,
dar fu învins într-o campanie rapidă și detronat. Manuel îl sfătui pe monarh să ceară coroana Neapolului pentru cel de
al doilea fiu al său. Era o cerere îndrăzneață, căci regele Carlos, ca aliat al Franței, ar fi trebuit să-1 convingă pe fratele
său să rămînă neutru. Urquijo îi explică de altfel regelui că pretenția sa era potrivnică oricărei prudențe politice și că va
avea urmări penibile. Regele însă, la sfatul iui Manuel, rămase neclintit ; Urquijo trebui să ceară la Paris coroana
Neapolului pentru prințul spaniol. Prezicerile lui îngrijorătoare se împliniră. Directoratul găsi cererea nerușinată și
ridicolă, răspunse tăios și rugă pe rege să concedieze pe ministrul care ceruse Republicii un lucru atît de jignitor.
Manuel făcu pe rege să creadă că numai maniera stîngace a lui Urquijo supărase Parisul și pricinuise nota neplăcută.
Regele, la cererea donei Maria Luisa și din motive de demnitate, mai ținu, ce-i drept, pe Urquijo în postul lui, își
exprimă însă dezaprobarea și aduse acest blam la cunoștința guvernului Republicii.
— „Vulpea aceasta va ajunge și ea curînd în Burgos, la blănar", rosti Mah.uel triumfător vechiul proverb.
Apoi surveni din nou una din acele întîmplări norocoase pe care don Manuel conta cu atîta siguranță și în care viața lui
era într-ădevăr atît de bogată. Napoleon Bonaparte se întoarse din Egipt și se făcu prim-consul. Comandantul și băr-
batul de stat, deprins cu victoriile, nici nu se gîndea să trateze afacerile spaniole cu greoiul Urquijo și nici nu făcu un
secret din faptul că s-ar bucura să-l vadă pe prietenul său, infantele don Manuel, din nou în fruntea guvernului spaniol.
Napoleon nu era omul ale cărui dorinți să rămînă doar dorinți. El își rechemă ambasadorul, pe Truguet, și îl înlocui cu
propriul său frate, Lucien. îi predă acestuia proiectul unui nou tratat politic între Spania și Republică, un tratat inteligent
calculat pentru a măguli mîndria de familie a doriei Maria Luisa și dădu instrucțiuni lui Lucien să nu trateze acest nou
tratat cu Urquijo, ci cu don Manuel.
448
Așadar Lucien, într-o convorbire confidențială, îi declară infantelui Manuel că primul consul voia să creeze din Marele
ducat Toscana și din posesiunile papale un nou stat, un regat al Etruriei și că a destinat coroana acestui regat principelui
moștenitor Luis de Parma, ginerele perechii regale spaniole, drept compensație pentru pierderea ducatului de Parma. Ca
răsplată pentru acest spirit conciliant, primul consul așteaptă ca Spania șă cedeze Franței colonia ei din America, Loui-
siana.
Manuel își dădu seama imediat că aceste propuneri, deși nu tocmai avantajoase pentru Spania, ar gîdila auzul donei
Maria Luisa, și promise noului ambasador Lucien Bonaparte că le va prezenta cu siguranță perechii regale, cu o caldă
recomandare.
De la ultima lor ceartă, dona Maria Luisa nu-i mai dăduse lui Manuel prilejul să stea de vorbă cu ea între patru ochi.
Acum, el îi ceru o convorbire confidențială într-o chestiune pur politică. Ii expuse proiectul. Dădu expresie bucuriei ce
o simțea, arătînd că neplăcuta tensiune dintre Spania și Republică, pricinuită de purtarea de bădăran a lui Urquijo,
fusese înlăturată prin mijlocirea lui, așa cum se putea vedea din propunerea generoasă a primului consul. Adăugă apoi
că, pe de altă parte, nu i se putea lua în nume de rău primului consul dacă nu voia să ducă tratative asupra unor delicate
treburi politice, cum ar fi înființarea unui regat al Etruriei și contra- serviciile spaniole, cu un bărbat atît de puțin rafinat
ca Urquijo.
Dona Maria Luisa asculta atentă, sentimentală, batjocoritoare. In locul lui Manuel își alesese ca favorit pe locotenentul
unui regiment de gardă, Fernando Mallo, și îl făcuse prim-șambelan al prințului moștenitor de Parma. Dar acest Mallo
era prost și brutal, o dezgusta, și acum, cînd după atîta vreme îl avea din nou pentru prima oară pe Manuel singur în
fața ei, simțea cît de tare îi lipsise Î tot trupul ei tînjea după. el. Firește, Mariano Luis Urquijo era un om politic de cu
totul alt calibru, dar Manuel avea în această privință dreptate : primul consul nu mai voia să trateze cu Urquijo, ci cu
Manuel.
— Dacă vă înțeleg bine, infante — spuse ea — presupu
sa — Goya
449.
neți că tratatul de care vorbiți ar putea fi încheiat numai de dumneavoastră.
Manuel o privea surîzînd.
— Faptul că excelența sa ambasadorul Lucien Bonaparte a discutat cu mine proiectele secrete ale fratelui său — răs-
punse el — pare negreșit o dovadă de încredere care nu se dă oricui. Probabil însă, madame, că veți întreba fără încon-
jur pe ambasadorul Bonaparte, continuă el obraznic.
— Vrei așadar cu orice preț să ajungi prim-ministru, Manuelito — spuse visător și dulce regina — vrei să ajungi
indirect, prin generalul Bonaparte.
M — Greșiți cu desăvîrșire, madame, declară amabil don Manuel. Așa cum stau lucrurile astăzi, nu aș putea să accept
iarăși funcția de prim-ministru. Ori de cîte ori ați cere sfatul meu, ar trebui să mă gîndesc la rușinea pe care mi-a făcut-
o mîna dumneavoastră.
— Știu — spuse regina — că ești foarte sensibil. Ce vrei să mai obții oare de la mine, chico, micuțul meu ?
— Trebuie să înțelegeți, maiestate — declară don Manuel — că nu mă pot reîntoarce la postul meu fără să pretind
satisfacție.
— Deschide-ți o dată gura nerușinată — răspunse Maria Luisa — și spune ce vrei în schimb pentru ca fiica mea să
devină regina Etruriei!
— Vă rog respectuos — răspunse don Manuel și făcu să vibreze vocea lui caldă de tenor — ca maiestatea voastră să
primească printre doamnele dumneavoastră de onoare pe contesa Castillofiel.
— Ești josnic, spuse Maria Luisa.
— Sînt ambițios — o corectă infantele Manuel — pentru mine și pentru cei ce îmi sînt prieteni de aproape.
Cînd Pepa fu invitată printr-o comunicare scrisă a mar- quds-ului de Ariza, primul-șambelan regal, în numele maies-
tăților lor, să se prezinte la Escorial, la aniversarea nașterii regelui, pentru besamanos, sărutarea mîinii, fața îi se lumină
de bucurie. Pe măsură ce sarcina ei înainta, se simțea tot mai mulțumită. Faptul că avea să fie introdusă la Curte într-
una din cele opt mari zile de gală era o nouă, minunată întîmplare norocoasă. Manuel va fi acolo, vor fi acolo toți, va fi
Curtea întreagă. Și Francho va fi acolo ; primul-pictor nu
450
poate să lipsească la aniversarea nașterii regelui. Și ea va sta față în față cu regina, se vor face comparații, toți le vor
compara, Curtea toată, și Manuel și Francho, își făcu pregătirile cu bucurie și cu rîvnă. înainte de toate, trebuia să plece
un curier special la Malaga ca să aducă la Madrid pe bătrînul imbecil, pe soțul ei, contele, care nu putea lipsi de la
prezentarea ei. El are să se împotrivească, va costa cîteva mii de reali, dar merită. Ce bine că tocmai sosise de la Paris,
din’ atelierul mademoiselle-ei Odette, noua rochie de seară verde, de care se îngrijise Lucia. Va da să i-o lărgească în
talie, și îi va sta nespus de bine, tocmai fiindcă este însărcinată. Se sfătui mult timp cu mademoiselle Lisette din Puerta
Cerrada în privința modificărilor. Apoi studie neobosită „Manualul ceremonialului". Cartea cuprindea optzeci și trei de
pagini de format mare ; nu era o carte pusă în vînzare, ea se împărțea numai de către mareșalatul Curții personalităților
care erau admise la Curte.
Plină de măreție, în ziua recepției, lîngă prea șubredul ei conte, Pepa trase cu trăsura la portalul principal al palatului.
De data aceasta intra în Escorial nu prin ușa din dos, ci la invitația stăpînului casei. Pășea prin sălile și coridoarele
clădite peste mormintele regilor defuncți, pe dinaintea gărzii care prezenta arma și a lacheilor ceremonioși care se încli-
nau adînc ; căci la cele opt mari zile de gală era prezent întreg personalul regelui, garda valonă și elvețiană, precum și
slujitorii de seamă și cei de rînd, cu totul 1874 de oameni.
Pepa fu luată în primire de către camarera mayor, marquesa de Monte Alegre, care avea rolul să pregătească doamnele
care trebuiau să fie prezentate maiestăților lor. Tn ziua aceea erau nouăsprezece doamne, cele mai multe foarte tinere.
Păreau toate tulburate de îndatorirea ce o aveau de îndeplinit, singura pe deplin calmă era contesa Castillofiel ; pe cînd
studiase pentru scenă, trebuise să stăpînească roluri mult mai grele.
Cînd camarera mayor apăru cu mica ei turmă în sala tronului, nobilii, prelații și ambasadorii erau toți de față.
Ceata micilor nobili și a înalților funcționari ai Curții ocupa laturile marelui salon și galeriile. Intrarea Pepei făcu
senzație. Nestingherită, ea se uită în jur căutînd cunoștințe. Mulți o salutau ceremonios, ea le răspundea liniștit, voios,
29»
451
cu o ușoară și prietenească înclinare a capului. In galerie ii descoperi pe Francisco și îi făcu semn cu însuflețire.
In anticameră răsunară mici trompete, strigăte de comandă, halebardele celor care stăteau de pază zăngăniră. Apoi, al
doilea majordomo bătu de trei ori cu bastonul și anunță : „Los reyes catdlicos".
Și acum, printre cei ce se înclinau adînc, își făcu intrarea perechea regală catolică, apoi membrii familiei regale, între
care și infantele Manuel cu infanta lui. Maiestățile lor se așezară pe tronuri. Majordomo mayor anunță că nobilii impe-
riului s-au adunat pentru a aduce regelui catolic, în această zi fericită urările nobilimii.
— Să dea Prea Sfînta Fecioară regelui catolic o viață lungă pentru mîntuirea Spaniei și a lumii ! strigă el.
Toți repetară strigarea, trompetele răsunară peste tot în palat, clopotele marii biserici începură să sune.
In timp ce larma de sărbătoare pătrundea înăbușită, în sala vastă, pompoasă și posomorită se apropiară de perechea
regală mai întîi cei doisprezece nobili de primul rang cu soțiile lor pentru besamanos, sărutatul mîinii. începu apoi pre-
zentarea celor nouăsprezece doamne, care erau rînduite după rang ; contesa Castillofiel era a șaptea. Cînd margues-ul
de Ariza strigă numele Pepei și marques-ul de la Vega Inelân îl repetă, cu toată solemnitatea adunării, prin sală trecu o
undă de încordare și curiozitate. Primul-șambelan conduse pe Pepa la rege ; Carlos, pe cînd ea îi săruta mîna, nu-și putu
stăpîni un zîmbet ușor, părintește șiret.
Contesa Castillofiel păși înaintea Măriei Luisa. Era clipa pe care toți o așteptaseră. Iată pe don Manuel Godoy, infan-
tele, Principe de la Paz, bărbatul despre a cărei influență asupra reginei și destinelor Spaniei vorbeau toate cancelariile
Europei cu atenție, speranță sau îngrijorare, bărbatul despre ale cărui aventuri de dragoste povestea întreaga lume, cu
aversiune sau cu clipiri semnificative din ochi. Și iată pe cele două amante ale lui, una în fața celeilalte, suverana care
nu se putea lipsi de el și femeia din popor de care el nu se putea lipsi Î soția legitimă a lui don Manuel le privea,
bărbatul legitim al doiiei Maria Luisa le privea, și bărbatul legitim ăl Pepei Tud6 le privea și el.
452
Maria Luisa stătea pe tron, îmbrăcată cu mantia regală din damasc greu, încărcată de giuvaeruri, cu diadema pe cap, un
idol. Pepa Tudo stătea în fața ei, grațioasă, în plinătatea ei, matură și înfloritor de tînără, cu pielea albă strălucitoare și
părul blond-roșcat, calmă, sigură de frumusețea ei. Inge- nunche, nu chiar atît de adine cum prevedea eticheta, din
cauza sarcinii, sărută mîna donei Maria Luisa, se ridică. Femeile se priviră ochi în ochi. Ochii mici, pătrunzători, negri
ai reginei examinau pe cea prezentată, cu o politețe nepăsă- toare, așa cum se cuvenea. Dar sufletul îi era răscolit. Indi-
vida era mai frumoasă decît își închipuise, pesemne și mai inteligentă, era de neînvins. Ochii Pepei însă străluceau Î
calmă, gusta satisfacția de a se arăta puternicei fără putere.
Două secunde, cît era reglementar, contesa Castillofiel privi pe regină în față. Apoi se îndreptă spre jețul înalt al
prințului de Asturia, moștenitorul tronului.
Goya stătea în galerie, putea să vadă bine fețele celor două femei. Surîdea. „Găina nu are ce căuta în catedrală", dar
acum locul ei era în catedrală. Pepa, jamona lui, izbutise. Era o senora de titulo, avea titlul ei de noblețe recunoscut în
scris. Copilul pe care îl purta va fi un conde din naștere. După masă, Pepa luă parte la partida de cărți a reginei. Dona
Maria Luisa adresa amabil cuvinte indiferente cînd uneia cînd alteia dintre doamne. Pepa aștepta să i se adreseze și ei.
Așteptă mult.
— Cîstigați, contesă ? întrebă în sfîrșit dona Maria Luisa cu vocea ei sonoră, nu neplăcută. Se hotărîse să trateze per-
soana cu amabilitate, era lucrul cel mai înțelept.
— Nu prea, madame, răspunse Pepa.
— Care e pronumele dumneavoastră ? întrebă regina.
— Josefa, răspunse Pepa. Maria Josefa. Poporul din Madrid mă numește condesa Pepa sau chiar simplu Pepa.
— Da — zise regina — poporul capitalei mele este prietenos, apropiat.
Pepa fu surprinsă de această nerușinare ; Maria Luisa, străina, italianca, tîrfa, hoața era urîtă și, cînd ieșea cu trăsura în
Madrid, poliția trebuia să ia măsuri complicate pentru a împiedica manifestațiile.
— Aveți proprietăți în Andaluzia, doiia Josefa ? întrebă regina mai departe.
453
— Da, madame, răspunse Pepa.
— Dar preferați să stați la Madrid ? întrebă Maria Luisa.
— Da, madame, răspunse Pepa. Așa cum spuneați, madame, poporul capitalei voastre este prietenos și apropiat. Față
de mine.
— Și contele, soțul dumneavoastră — întrebă Maria Luisa — împărtășește bucuria dumneavoastră de a trăi la Madrid ?
— Desigur, madame, răspunse Pepa. Din nenorocire însă, sănățatea sa îi cere să petreacă în Andaluzia cea mai mare
parte a anului.
— Văd, spuse Maria Luisa. Apoi se informă : Sînteți însărcinată, doria Josefa ?
— Mulțumită Prea Sfintei Fecioare, răspunse Pepa.
— Spuneți, cîți ani are contele, soțul dumneavoastră ? o întrebă regina, gînditoare și prietenoasă.
— Șaizeci și opt, spuse Pepa.
Dar sper, da, sînt sigură în inima mea
Că Fecioara noastră de
Atocha mă va binecuvînta
Cu o naștere ușoară
Și cu un băietei Puternic și sănătos. Și privi drept în fată pe regină, Cu ochi strălucitori, nevinovați.
H
Dona Maria Luisa, din motive de demnitate, voia să evite impresia că lăsa pe consulul Bonaparte să-i dicteze numirea
miniștrilor ei. De aceea amînă pentru cîtva timp demiterea lui Urquijo.
Amînarea aceasta era binevenită pentru don Manuel. El își dăduse seama de la început, și Miguel îi explicase cu o
logică convingătoare, că tratatul propus de. Lucien avea pentru Spania numai dezavantaje. Dacă Franța înzestra pe
ginerele done! Maria Luisa cu coroana Etruriei, o asemenea mărire satisfăcea, ce-i drept, vanitatea Măriei Luisa, dar
ponoa
464
sele le plătea Spania. Manuel nu putea fi decît mulțumit că postul lui era ocupat de un altul la semnarea unui asemenea
tratat. Da, el nici nu-și putea dori o rezolvare mai bună : trata cu Lucien Bonaparte, avea prețuirea reginei, căreia
Urquijo îi expuse argumentele care pledau împotriva tratatului, însă ea, din vanitate, nu le luă în seamă. Urquijo va
trebui în cele din urmă să semneze tratatul, care îl va compromite. Don Manuel era sigur că va putea să-1 doboare pe
Urquijo ori- cînd va voi și siguranța aceasta îl făcea să se poarte cu el prietenește. Chiar după ce i se raportă că Urquijo
vorbea despre el cu răutate și dispreț, tot nu-și schimbă comportarea. Zîmbea și își spunea : „Dă-mi dușmani buni,
Fecioară del Pilar, și o lungă, dulce răzbunare !"
Don Manuel era sătul, fericit, bine dispus și voia ca și alții să participe la bucuria lui. Buna, bătrîna, înțeleaptă lui Maria
Luisa se purtase tare cumsecade, el se arătă recunoscător, îi cîntă, se străduia să facă mai puțin vizibilă prietenia lui cu
Pepa. Ii explică Pepei că și nutrea pentru copilul pe care ea îl purta în pîntece sentimentele cele mai afectuoase și voia
să evite ca în .jurul acestui copil să fie chiar numai umbra unei bănuieli. Din acest motiv îl hotărîse pe contele
Castillofiel să rămînă în Madrid pînă ce va naște ea ; iar el, Manuel, din motive de decență, oricît i-ar fi de greu, o va
vedea mai rar în aceste ultime luni ale sarcinei. Pepa consimți fără multă vorbă.; și ea dorea ca micul conte Castillofiel
să vină pe lume în cele mai bune condiții.
Pînă și pe infanta lui, Teresa, o făcea don Manuel să simtă buna lui dispoziție, arătîndu-i cu compătimire o afecțiune
grosolană. Regina Spaniei îi născuse copii, dar din nenorocire nu purtau numele lui, femeia pe care o iubea îi va naște
un copil, dar, din nenorocire va purta numele altuia. Această infantă de viță îi va aduce însă pe lume un fiu care îi va
purta numele. La drept vorbind, nici nu crezuse că o capră slabă ca ea va fi în stare să rămînă însărcinată. Voia să-i arate
că prețuia meritul ei, voia să-i dea o dovadă de atenție. Știa cît de tare dorea ea să plece din Madrid. E drept că, din
anumite motive, nașterea trebuia să aibă loc în Madrid. Dar deocamdată dona Teresa putea să petreacă liniștită două,
trei săptăroîni în tăcerea castelului ei Arenas de San Pedro, pe care îl iubea atît de mult.
455
Apoi — și aceasta o va bucura — Francisco trebuia în sfîrșit să-i picteze infanta.
Francisco plecă cu plăcere la Arenas ; numele acestui loc îi trezea amintiri plăcute.
La recomandația lui Jovellanos, pe vremuri, cînd Francisco era încă necunoscut și neînsemnat, bătrînul infante don
Luis, tatăl doriei Teresa, îl invitase la Arenas, ca să-i facă portretul atît lui cît și familiei sale. Faptul că acest prinț de
singe, fratele regelui, nu-și dădea mai multă importanță decît un Pablo sau Pedro oarecare din Madrid sau din Zaragoza
făcuse adîncă impresie asupra lui Goya și schimbase concepțiile lui despre lume. O lună întreagă rămăsese atunci la
Arenas și infantele Luis ca și familia sa îl trataseră ca pe egalul lor. In timpul acela fericit o cunoscuse și o pictase pe
dona Teresa care, deși era un copil sfios, avusese încredere față de el.
Goya înțelegea acum mult mai bine decît pe atunci ce bărbat înțelept și cu suflet mare fusese infantele. După dreptul de
succesiune -bourbon, el, don Luis, ar fi avut dreptul la coroană, dar renunțase la ea ca să se poată căsători cu o femeie
care nu era deopotrivă cu el, cu doamna Vallabriga din Aragdn. El prefera să trăiască la moșia sa Arenas cu soția pe
care o iubea și cu copiii pe care i-i născuse și să se dedice agriculturii, vînătorii, tablourilor și cărților sale. In fond,
Goya îl socotise nițeluș smintit. Acum îl înțelegea mai bine, deși, dacă ar fi fost în locul lui, nu ar fi renunțat nici astăzi.
O pictase apoi a doua oară pe doiia Teresa la vîrsta de șaptesprezece ani, cînd părinții ei muriseră de mult. Era o
adevărată fiică a acestor părinți, mulțumită de viața ei liniștită, departe de pompa stridentă, ridicolă a Curții. Și acum
nelegiuita Maria Luisa dăduse acest copil nevinovat și demn de a fi iubit desfrînatului, mitocanului Manuel, pentru ca
acesta să se strecoare în schimb din cînd în cînd și în patul ei. Iar Manuel o primi pe dona Teresa ca pe un supliment
împovărător al unui titlu rîvnit, pe care nu l-ar fi putut obține în alt chip.
De cînd Francisco era el însuși adînc nenorocit, înțelegea mai bine nefericirea altora. El văzu trista ei sarcină. Văzu cît
de profund suferea dona Teresa de neghiobia scandaloasă a situației în care fusese tîrîtă și care jignea întreaga ei ființă.
456
Și el lucră cu cea mai mare îngrijire și delicatețe, zugrăvind în portretul ei toată compătimirea pentru fiica protectorului
său.
Tabloul a ieșit peste măsură de gingaș. Trupul copilăresc, fragil, însărcinat al micii prințese e înveșmîntat într-o rochie
albă, vaporoasă, strînsă sub piept, gîtul și bustul îi răsar fragede din rochie, iar dintr-o abundență de păr blond, fața pre-
lungă, nu frumoasă, totuși atrăgătoare. întreg sufletul tulburat al copilei însărcinate se oglindește în această față ; ochi
mari, triști, speriați privesc într-o lume a cărei hidoșenie nu o înțeleg.
Don Manuel, cînd văzu portretul, fu uluit ; nici nu știuse măcar cît de înduioșător de gingaș arăta infanta lui. îl cuprinse
un sentiment aproape pios și totodată un sentiment de ușoară vină, și strigă zgomotos :
— Por la vida del demonio ! Mi-ai pictat infantă în așa fel, Francisco, că pînă la urmă mă voi îndrăgosti de ea.
Numai că don Manuel nu venise ca să vadă portretul done! Teresa, ci ca s-o ducă înapoi la Madrid. Copilul său trebuia
să se nască în Madrid. Curtea trebuia să ia parte la botezul copilului. Dona Maria Luisa și don Manuel voiau să arate
lumii că se împăcaseră.
La 15 octombrie sosi la Escorial un curier special al lui don Manuel și comunică reginei că infanta născuse o fetiță
sănătoasă. Dona Maria Luisa se duse imediat la don Carlos și îi ceru să întrerupă șederea Curții la Escorial pentru ca
botezul micii principese să se poată face în Palatul diii Madrid, în apartamentele regelui. Don Carlos sta la îndoială. Ce-
i drept, o asemenea călătorie spre Madrid l-ar fi scutit de o vizită neplăcută la mormîntul strămoșilor din Escorial ; dar
durata șederii în fiecare din palate era riguros stabilită de ceremonial și răposatul său tată își riscase viața ca să nu calce'
această regulă. Dar doria Maria Luisa declară că infantele Manuel adusese regelui și imperiului servicii atît de
extraordinare, încît trebuia să i se facă această favoare. Ea stărui și regele cedă.
îl chemă pe primul camerier și îi comunică ordinul. Marques de Ariza, încremenit de uimire, spuse cît se poate de
respectuos că prescripțiunea din „Manualul ceremonialu
467
lui" era fără echivoc, nu fusese călcată timp de un sfert de mileniu. Doha Maria Luisa spuse cu răceală :
— O dată trebuie să fie prima oară.
Regele, clătinînd capul lui mare, spuse margues-ului :
— Auzi, dragă.
Marques de Ariza, marques de la Vega Juclân și marquesa de Monte Alegre ședeau laolaltă, surprinși și revoltați.
Marques de Ariza, care în viața lui nu arătase vreo tulburare, declară roșu la față :
— Aș prefera să rup cu propriile mele mîini pagina 52 a „Manualului" și să mă retrag apoi la moșiile mele.
Călcarea etichetei făcu enormă senzație. Toți ambasadorii raportară evenimentul guvernelor lor, ca semn sigur că acum
don Manuel luase din nou în mînă conducerea absolută a destinelor Spaniei.
Șederea perechii regale în capitală trebuia să dureze numai treizeci și șase de ore. Totuși, toți miniștrii, slujbașii Curții,
marea și mica servitorime a regelui și a reginei, membrii capelei Curții, servitorii perechii regale și ai infanților
trebuiau să însoțească pe maiestățile lor catolice.
Botezul avu loc după un ritual respectat de obicei numai la botezul unui moștenitor al tronului. Camarera mayor,
escortată de un detașament al gărzii elvețiene, merse la Palacio Alcudia pentru a aduce copilul lui don Manuel la
palatul regal. Doica îi urma într-o trăsură regală. Botezul a fost celebrat în apartamentele regelui catolic, de către
Marele Inchizitor, don Ramon de Reyneso y Arce. El boteză copilul cu numele Cariota Luisa. Apoi don Carlos însuși
luă în brațe copilașul. Cu băgare de seamă, ca să nu-1 zgîrie cu numeroasele sale decorații, îl legănă încoace și încolo,
îi ținu degetul în dreptul feței și făcu : „Tatata". Constată apoi că e un copil drăguț, o principesă puternică, sănătoasă,
care va face cinste casei Bourbonilor.
Camarera mayor, însoțită de garda valonă, duse după aceea pe mica infantă înapoi la palatul lui don Manuel.
O oră mai tîrziu se duseră înseși maiestățile lor catolice la don Manuel. Ei merseră pentru prima dată în trăsura de gală
pe care le-o dăduse în dar cu trei săptămîni mai înainte Republica Franceză. Trăsura provenea din grajdurile ghiloti-
natului Ludovic al XVI-lea, însă fusese întrucîtva modificată.
458
La locuința lui don Manuel avu loc un dineu de gală. Pe lingă perechea regală, luară parte aproape toți demnitarii, ca și
ambasadorul francez, Lucien Bonaparte. Cadourile care se făcuseră micuței prințese erau expuse în două săli ; Lucien
Bonaparte, din ordinul primului consul, înmînase un titirez de aur. Maria Luisa, cu ochii ei negri și ageri, examină ca-
dourile și prețui valoarea lor la două, trei milioane. Regina îi conferi micuței infante ordinul înființat de ea „Pentru no-
blețe, virtute și merit", Nobilitari, virtuti, meri to.
Infantele don Manuel porunci să se arunce bani mulțimii, cincizeci de mii de reali. Cu toate acestea, plebea, populacho,
chusnia, rostea vorbe de ocară.
Cîteva săptămîni mai tîrziu născu Pepa. Micul conte Castillofiel fu botezat de episcopul de Cuenca cu numele Luis
Maria și un șir de alte nume, printre care, Manuel și Francisco. Ceremonia avu loc în Palacio Bondad Real.
La ea luă parte don Manuel Și, reprezentînd pe regele Catolic, unul dintre șambelanii Săi. Ca dar al regelui, EI inmînă
un giuvaer rar, Făcător de minuni, un dinte Al Sfintului fsidro, prins Artistic in aur : cine ii purta, Acela căpăta puterea
-
Să se facă plăcut oamenilor Și să-și ciștige prietenia lor.
12
în ajunul plecării Curții spre Madrid, la botezul micuței infante, Lucien Bonaparte se dusese la primul-ministru, la
Urquijo, pentru a discuta chestiuni politice. Cînd domnii se despărțiseră, ambasadorul spusese întîmplător că se vor
vedea desigur a doua zi la Madrid. Urquijo replicase că nu se simțea bine și nu va pleca la Madrid. Lucien Bonaparte,
ușor mirat și ironic, răspunsese :
— Este foarte regretabil, excelență, că nu vă veți simți bine tocmai mîine.
459»
Boala aceasta a lui Urquijo a fost de altfel cauza căderii sale. Prim-ministrul rostise în ultimele săptămîni, din ce în ce
mai des, aprecieri disprețuitoare cu privire la don Manuel, iar faptul că nu lua parte la botezul infantei era o provocare.
Don Manuel o acceptă. Așteptaseră destul de mult. In înțelegere cu dona Maria Luisa, el hotărî ca la cel mai apropiat
prilej să ceară lui Carlos demiterea acestui nerușinat.
Prilejul veni curînd. Papa Pius se plînse amarnic într-o scrisoare autografă confidențială de anumite păreri prea filo-
zofice pe care le susținuse trimisul spaniol la Sfîntul Scaun. De asemenea, trimisul vorbise și despre unele reforme pe
care le plănuia prim-ministrul Urquijo, reforme care prejudiciau grav vechi drepturi ale Sfîntului Scaun. Papa conjură
pe regele catolic să renunțe la aceste reforme și să nu se alăture, la rîndul său, persecutorilor bisericii aflați la
strîmtoare, ci să o consoleze și să o apere. Papa însărcinase pe nunțiu să predea această scrisoare chiar în mîinile
regelui. Nunțiul, știind de dușmănia lui don Manuel față de Urquijo, luă înțelegere cu el : Manuel făcu în așa fel, încît
Carlos să primească pe nunțiu în prezența lui și a reginei.
Prelatul înmînă regelui scrisoarea și îl rugă, din însărcinarea Sfîntului Părinte, să o citească imediat. Carlos o citi și fu
consternat. Reformele despre care se plîngea papa trebuiau, așa după cum se exprimase Urquijo, să încununeze marea
lui acțiune, eliberarea Spaniei de sub tutela Romei, și el, Carlos, semnase înainte cu două săptămîni edictul care dădea
acestor reforme putere de lege. Șovăise mult timp, o dată însă Urquijo îl prinsese singur, îi explicase avantajele și
pretinsa legalitate a edictului, cu atîta viclenie perfidă, încît Carlos, în sfîrșit, consimțise. Da, cînd Urquijo spusese că
ultramontanii de data aceasta se vor văieta și vor striga cumplit de tot, el îi promisese chiar ocrotire împotriva atacurilor
trailucos-ilor, a popilor. Acum dăduse de bucluc.
Regele bîlbîi scuze încurcate, asigurări de cea mâi profundă venerație și de cea mai caldă compătimire față de Sfîntul
Părinte. Nunțiul răspunse că va transmite această solie Sfîntului Părinte, dar se temea că acesta nu va fi prea satisfăcut.
După plecarea prelatului, Manuel și Maria Luisa căutată să-l convingă pe Carlos. Vulpea de Urquijo îl înșelase, obți
460
nuse prin șiretlic, prin elocvență diabolică edictul nelegiuit. Căința regelui se preschimbă în mînie împotriva lui
Urquijo. Manuel și Maria Luisa se folosiră de furia lui. Urquijo trebuia să fie tras la răspundere imediat. Acesta zăcea
bolnav în pat. Trebui să se scoale și, îmbrăcat în grabă, să apară în fața perechii regale și a lui Manuel, cel mai cumplit
rival al său.
— Cum ai îndrăznit l îi strigă regele. M-ai înșelat pe față și uneltind în ascuns. M-ai învrăjbit cu Sfîntul Părinte și ai
atras asupra mea mînia Domnului I Ereticule I
— Am expus maiestății voastre motivele pro și contra, așa cum era de datoria mea, răspunse ministrul bolnav. Dum-
neavoastră ați ascultat motivele mele, sire, și le-ați aprobat înainte de a binevoi să le semnați. Mai mult decît atît, sire :
mi-ați promis ocrotire față de atacurile care erau de așteptat din partea ultramontanilor.
— Ce minciună nerușinată, răcni don Carlos. Față de popi ți-am făgăduit ocrotire, față de irailucos, nu față de nunțiu și
de Sfîntul Părinte. Tu ești răspunzător, tu singur, dacă acum sînt ca și în război cu Roma. Și mai vrei să arunci crima
asupra mea I Și, pentru ca nu cumva să i se risipească furia binevenită, strigă : La Pamplona ! In fortăreață I Abia putu
fi reținut să nu-1 lovească pe Urquijo.
După ce ministrul plecase, palid ca moartea, dar demn, dona Maria Luisa se gîndi că era în adevăr păcat că îl pierduse.
Carlos însă spuse clătinînd din cap :
— Ciudat! Azi-dimineață îmi era încă destul de simpatic, iar acum aflu că este un criminal și trebuie să-1 închid.
Nu vă mai gindiți La el, sire — îl domoli pe rege Manuel. Liniștiți-vă, sire, Și lăsati restul pe seama Zelului Inchiziției
voastre I*
13
La sfatul infantelui Manuel, regele Carlos, pentru ca să arate prietenie și venerație primului consul, comandase marelui
pictor parizian Jacques-Louis David un tablou care trebuia
461
să glorifice pe generalul Bonaparte. David propusese ca temă „Trecerea peste muntele Saint-Bernard". Artistul nu era
ieftin, ceru un sfert de milion de reali și, pe lingă aceasta, dreptul de a confecționa trei copii ușor schimbate. Dar era
important să se întrețină bune raporturi cu primul consul. Curtea dădu comanda, David pictă și tabloul sosi. Acum era
în Aranjuez, și domnii Francisco Goya, Miguel Bermudez și Agustin Esteve îl priveau.
Era un tablou impunător, înalt de peste doi metri și jumătate și lat de aproape doi metri și jumătate. Napoleon, printre
munții sălbatici, stătea biruitor pe un armăsar mic și focos care se ridica în două picioare, soldați și turnuri se mișcau ca
niște umbre în jurul lui, iar pe stîncă, litere spălăcite aminteau de ceilalți doi mari eroi care trecuseră Ălpii, de Hanibal
și de Carolus Magnus.
După o lungă tăcere, Miguel își dădu cel dinții părerea :
— O sublimă glorificare a geniului, declară el. Uriașa lume a Alpilor pare pitică în fața măreției lui Bonaparte. Și, cu
toată monumentalitatea antică a întregii opere, pictorul dă eroului său asemănare de portret.
— Pentru un sfert de milion poți adăuga liniștit și puțină asemănare, spuse obiectiv Goya.
— Calul nu seamănă — observă sec Agustin — calul este o minune a naturii.
— Da, consimți Goya, dosurile cailor tăi sînt mai reușite.
' Miguel se întoarse spre Agustin :
— Dumneata nu îi ierți lui David — îl dojeni el — că nu s-a lăsat ghilotinat pentru revoluție. Cît .despre mine, sînt
fericit că ne-a rămas acest mare artist. De asemenea, nici nu poate fi vorba că el s-ar fi lepădat de înălțătorul lui model,
Roma antică. Dacă ar fi fost roman, ar fi susținut probabil, și pe bună dreptate, deoarece Republica se descompunea, pe
împăratul Augustus. Cînd i s-a adus la cunoștință lovitura de stat a primului-consul, a spus ceva minunat: „N-am fost
destul de virtuoși pentru o republică".
Goya nu înțelesese :
— Ce a spus colegul David ? întrebă el
Sala era foarte mare, Miguel repetă răsunător :
— Noi nu sîntem destul de virtuoși pentru o republică.
462
Goya se mărgini să răspundă :
— Văd. Vedea într-adevăr că acest David făcea acum reclamă tînărului general, așa cum altădată făcuse reclamă
revoluției. Socotea aceasta o „virtute" și probabil că era sincer. El însuși, Francisco, pe cînd era la Parma și încă foarte
tînăr, pictase cu ocazia unui concurs o trecere a Alpilor, aceea a lui Hanibal. In tablou era multă pompă militară, răz-
boinici înarmați, elefanți, stindarde. David se dovedea mai econom și avea o tehnică magistrală, dar concepția lui
David la cincizeci de ani nu era mai profundă decît concepția lui Goya la douăzeci de ani.
— Pe cît e David de mlădios în politica sa — spuse ironic Agustin — pe atît de rigid rămîne în arta sa. Un pictor încet,
dar un politician iute.
— Te lași prea mult condus de sentimentele dumitale, don Agustin, fu din nou de părere Miguel. Cine se pronunță
asupra chestiunilor politice să o facă fără ură ! Cine vrea să se ocupe cu succes de treburile politice, ca om de acțiune
sau chiar ca privitor, trebuie să fie dotat cu simțul dreptății. De altfel — încheie el în treacăt, totuși rostind răspicat cu-
vintele — vom afla în curînd mai multe despre monsieur David. Misiunea donei Lucia la Paris a fost îndeplinită. Aștept
ca dona Lucia să se înapoieze în două săptămîni.
Goya văzu cum se schimbă la față Agustin.
Deci, înțelesese bine. Era și el mișcat. Lucia se înapoia la Miguel și el o primea ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Și
ce se făcea cu abatele ? Intîi părăsea pe unul, apoi pe celălalt. Așa erau ele, Cayetanele și Luciile.
Intr-adevăr, două săptămîni mai tîrziu dona Lucia era la Madrid. Ii invită pe prietenii ei cei mai apropiați la o tertu- Ha,
Era aceeași societate ca în seara aceea cînd Manuel o văzuse pentru prima oară pe Pepa ; numai abatele lipsea.
Lucia era tot atît de nestînjenită ca și cînd ar fi venit acasă după o scurtă ședere la țară. Goya o privea cu atenție.
Portretul său era bun, se potrivea cu Lucia de acum poate încă mai bine decît cu cea din trecut. Fața ei ciudat de șireată,
neliniștitor de calmă, părea o mască. Era o doamnă fără cusur, deși în jurul ei se crease o și mai puternică atmosferă de
aventură. El, Francisco, și această Lucia aveau ceva co
463
mun. Făceau incontestabil parte dintre cei de sus, totuși în amîndoi trăia mai departe plebea din care veniseră.
Lucia povesti despre Paris, dar nu vorbi de ceea ce erau toți curioși să audă, de soarta abatelui. Și răceala ei aristocratic
amabilă împiedica întrebări confidențiale.
Mai tîrziu, Lucia și Pepa, tot atît de prietene ca și altădată, stătură de vorbă cu o intimitate care excludea prezenta
altora. Se vedea că se amuzau în chip rafinat și perfid pe seama slăbiciunii bărbaților. Un lucru era sigur : dacă Lucia
destăinuia cuiva ceea ce se întîmplase între ea și abate, fără îndoială că Pepei îi destăinuia.
Cu Francisco, Lucia vorbi puțin. Ea nu obișnuia să vorbească prea lămurit și conversația cu un surd i se părea desigur
cam anevoioasă. Poate că simțea de asemenea că el o cunoștea mai bine decît ceilalți și era prudentă. Goya nu i-o luă
însă în nume de rău.
Faptul că veni după aceea destul de des pe la el, la quinta, îl surprinse plăcut. Lucia șe așeza în atelier, lîngă el și Agus-
tin, dar, ca și înainte, ținea prea puțină seamă de surzenia lui, nu vorbea deslușit și nu-și dădea osteneala să-i scrie dacă
nu înțelegea ceva. Era însă limpede că se simțea bine la el și îi plăcea să-1 privească lucrînd.
Uneori venea și Pepa cu Lucia. Atunci flecăreau între ele sau stăteau numai tăcute și destinse.
Agustin, cu toată prietenia și adorația lui pentru Francisco, simțea la vederea celor două femei frumoase aceeași veche
și invidioasă amărăciune. Iată, Francisco era bătrîn și surd și tot mai alergau femeile după el. Lui însă nu-i acordau nici
o atenție. Și doar înțelegea arta mai mult decît oricare altul din Spania și, fără el, Goya nu ar fi devenit niciodată Goya.
In afâră de aceasta, Francisco arăta lămurit cît de puțin îi păsa de cele două femei. Fără îndoială că se mai gîndea încă
la aristocrata care îi adusese atîta nenorocire; ea, Alba, al cărei portret era singurul pe care îl păstrase dintre toate ta-
blourile lui, privea în jos, la cele două femei, și ele o îngăduiau.
Cînd Agustin o vedea pe Lucia stînd sub tabloul Albei, nu înțelegea cum cineva care putea să aibă o Lucia se mulțumea
cu o Alba. Alba va rămîne totdeauna și în orice deghizare o ducesă ridicolă, chiar arta unui Goya nu a putut
464
să o transforme într-o majă; cu siguranță că nobila s-a dat pe față destul de des înaintea sărmanului Francisco, făcîn-
du-1 să simtă distanța ca de la cer la pămînt dintre un umil pictor și ducesa de Alba, aruncîndu-1 într-o furie oarbă.
Lucia însă a devenit o adevărată nobilă rămînînd totodată o adevărată maja. Ei nu-i pasă de părerea lumii. Pleacă cu
abatele la Paris, dacă așa îi place, și cînd i se face iar dor de Madrid, se întoarce tot atît de nepăsătoare la savantul și
neghiobul ei soț.
O dată, cînd Lucia era cu amîndoi în atelier, fără Pepa, spuse pe neașteptate :
— Credeam că sînteți prieten cu abatele. Găsesc neprietenesc că nu v-ați interesat de el măcar o singură dată.
Vorbise fără să se uite la nimeni, nu era limpede dacă dojana ei îl privea pe Goya sau pe Agustin. Goya picta mai
departe ; de bună seamă, nu se uitase la buzele ei. Agustin, mut și prostit de uimire, îi propuse în sfîrșit:
— Dacă doriți, îi notez eu fraza dumneavoastră.
— Despre ce este vorba ? întrebă Goya de la șevaletul lui.
— De abate, spuse foarte deslușit Agustin.
Goya încetă să mai picteze și se uită cu atenție la Lucia. — Se va înapoia curînd, vesti ea calm.
Agustin se așeză. Goya puse la o parte pensula și paleta și începu să se plimbe in sus și în jos prin atelier.
— Cum ați izbutit, dona Lucia ? întrebă el.
Lucia îl privi cu ochii ei voalați, ușor batjocoritori.
— I-am scris să se reîntoarcă, spuse ea.
— Dar Inchiziția ! strigă Agustin. Aici îl așteaptă rugul I
— Sfîntul Oficiu nu-1 va ierta în vecii vecilor ! strigă și Goya.
— Noi — declară Lucia cu vocea ei puțin tărăgănată — Pepa și cu mine, am vorbit cu don Manuel și el, la rîndul lui, a
vorbit cu Marele Inchizitor. Firește, abatele va trebui să suporte cîteva neplăceri, dar este gata să le suporte. Căci așa va
fi cel puțin în Spania.
Dona Lucia vorbea firesc, fără nici o mîndrie. Dar Francisco și Agustin erau înfiorați. Se gîndeau aproape cu ură ce
sentiment de triumf trebuia să simtă femeia aceea. Obținuse de la superiorul bărbatului întoarcerea amantului ei.
30 — Goya
465
Și acesta se înapoia, dispus să accepte sacrificii și primejdii, numai să respire împreună cu ea aerul aceleiași țări. Și. de-
sigur că Marele Inchizitor Reynoso nu se tocmise la un preț ieftin pentru a renunța să-l ardă pe eretic. Ceea ce don Ma-
nuel a „vorbit" cu Reynoso avea să schimbe, după toate probabilitățile, destinele multor oameni. Și Lucia discuta atît de
liniștit, de firesc și de elegant, de parcă se referea la o ter- lulia sau la o nouă pieptănătură. Deodată, Francisco își aminti
iar de vînzătoarea de migdale din Prado, de maja care îi servise cîndva o grămadă de a/oy y cebollas, „usturoi și ceapă",
ca și de Lucia cea zglobie și vulgară căreia îi plăceau răspunsurile obraznice și glumele grosolane. Acum glumea cu
primul ministru, cu Marele Inchizitor, cu toată țara.
De altfel se părea că Se lăudase prea De timpuriu cu biruința ei. Trecură săptămîni, o lună, Încă o lună, și încă Nu se
auzea nimic de O reîntoarcere a abatelui.
14
Goya ședea în atelierul lui de pe Calle de San Bernardino, în ermita, și lucra. Făcu o pauză, împinse în lături placa,
dăltița, își privi cu un surîs absent mîinile murdare și se ridică să se spele.
In cameră se afla un om — poate de multă vreme — un nunțiu, unul din solii verzi ai Inchiziției. Omul se înclină po-
liticos, spuse ceva, Goya nu înțelese, bărbatul îi predă o adeverință și îi arătă o scrisoare sigilată. Goya știu că avea de
semnat, o făcu mecanic, totuși foarte îngrijit, omul luă ade^- verința, îi dădu scrisoarea, se înclină și spuse ceva. Goya
răspunse : „Slăvită fie Prea Sfînta Fecioară" și omul plecă.
Goya rămase în singurătatea lui care părea că devenise și mai adîncă, cu scrisoarea în mînă, și privea țintă, fără gîn-
duri, la sigiliu, la cruce, sabie și nuia. Știa că Inchiziția avea destul material contra lui. Cayetana, vrăjitoarea, corupătoa-
466
rea, arătase și altora tabloul pe care il pictase el, tabloul nudității ei Î dacă știa don Manuel, știa și Inchiziția. Multe de-
clarații de ale lui puteau să fie interpretate ca fals-filozofice de un răuvoitor ; în tablourile lui se puteau găsi de
asemenea lucruri pe care un răuvoitor le putea socoti eretice, și îi ajunseseră la ureche vorbe ale Marelui Inchizitor care
dovedeau că acesta nu-1 privea cu ochi buni nici pe el și nici pictura lui. El însă, bucurîndu-se de favoarea regelui și de
glorie, se crezuse în siguranță. Și acum iată-1 ținînd în mînă citarea în fața Sfîntului Tribunal.
Respira greu, o teamă nebună îi încleștase pieptul. Tocmai acum, cînd ieșea la suprafață din vîrtejurile adinei ale nimi-
cirii, după ce îi cunoscuse abisurile, nu mai voia să coboare iar. Abia în acest ultim an învățase ce înseamnă viața, ce
înseamnă pictura, ce înseamnă arta. Nu se putea ca Inchiziția să-1 înhâțe acum cu mîinile ei înspăimîntătoare.
Nu fu în stare să deschidă scrisoarea. Se lăsă furat de gînduri nefolositoare. Așteptaseră atîta vreme, nu îndrăzniseră să
pornească împotriva lui : ce îi făcuse să lovească acum, dintr-o dată ? își aminti cum stătuseră alături, Lucia și Pepa,
ademenitoare, zglobii și primejdioase, ca majas de pe balcon. Poate că era amestecat în uneltirile urzite de Lucia pentru
întoarcerea abatelui. După experiențele cu Cayetana, era bănuitor ; te puteai aștepta la orice de la ele.
Deschise scrisoarea.
Tribunalul Inchiziției din Tarragona îl invita să asiste la un auto particular, la care trebuia șă se pronunțe sentința asupra
ereticului Diego Perico, fost abate, fost secretar al Sfîntului Tribunal din Madrid.
Pentru o clipă Goya se simți ușurat. Apoi îl cuprinse deodată o mare supărare că Inchiziția îi trimisese această invitație
perfidă. Pe el, surdul, care nu putea înțelege nimic din citirea sentinței, îl sileau să se supună la truda lungii călătorii în
îndepărtatul Aragon. Era o cerere mîrșavă. O amenințare întunecată, tocmai pentru că era o asemenea cerere.
Dacă Francisco nu ar fi fost împiedicat de suferința lui, și-ar fi împărtășit desigur grijile lui Augustin sau lui Miguel.
Așa, se rușina. Căci această afacere periculoasă se putea discuta numai prin aluzii, în cuvinte rostite cu jumătate glas, și
el n-ar fi înțeles răspunsurile și i se părea caraghios și trist
30
467
să fie nevoit să întrebe din nou. Dacă prietenii i-ar scrie răspunsurile, ar atrage demonii și mai amenințător de aproape.
De mai multe ori se gîndi dacă n-ar trebui să dezvăluie totul fiului său Javier. In fața lui nu s-ar fi rușinat. Dar Javier era
prea tînăr.
Și așa își ducea Goya singur taina tulbure, clătinîndu-se între frică și speranță. Uneori era sigur că Marele Inchizitor, o
dată ce avea pe abate în puterea sa, îl va trimite pe rug, fără să țină seama de don Manuel, iar pe el, Goya, îl va aresta.
Apoi își spunea că don Manuel era viclean, Lucia șireată ca șerpii, și că primiseră cu siguranță garanții că procesul nu
va fi decît o jalnică farsă iar citația sa o amenințare deșartă.
Intre timp, Inchiziția, deși era obligată prin tradiție să păstreze taina, răspîndea zvonuri despre iminentul autodafeu,
prezentînd întoarcerea abatelui ca pe o biruință plină de glorie. Dumnezeu, se spunea, trezise conștiința ereticului, așa
încît el se întorsese de bună voie în Spania, pentru ca să se înfățișeze Sfintului Oficiu.
Cînd Agustin află în acest chip de iminentul autodafeu, fu zguduit. Ce-i drept, erudiția prețioasă a abatelui și felul lui
de a fi spiritual cu înfumurare îl respingeau și era peste măsură de gelos că Lucia se îndrăgostise de omul acesta, dar îl
admira pe don Diego pentru că de dragul Luciei se întorsese în ghearele Inchiziției. Era de asemenea destul de
inteligent pentru a recunoaște mentalitatea progresistă a lui don Diego și îl rodea că Inchiziția triumfase tocmai asupra
acestui bărbat.
Oscilînd între sentimente potrivnice, îl întrebă pe Goya:
— Știi că abatele s-a înapoiat într-adevăr ? Ai auzit de autodafeu ?
— Da, spuse Goya și îi arătă invitația Sfintului Tribunal.
Cu toată spaima lui, Agustin se simți și mîndru. Așadar, atît de tare se temeau judecătorii spirituali de omul surd și
singuratic, socoteau arta lui atît de înrîuritoare, încît îi trimiteau un asemenea avertisment. Dar Agustin nu trădă nimic
din aceste gînduri. Dimpotrivă, se mărgini, întocmai cum făcuse și Goya, să se înfurie din pricina călătoriei obositoare.
— Este o infamie — ocărî el — să te silească la o asemenea osteneală.
Felul cum primi Agustin citația îl bucură pe Goya. Amîn-
468
doi erau furioși acum, nu pe Inchiziție, nu pe Lucia, ci pe truda călătoriei.
— Bineînțeles, te însoțesc, spuse Agustin după un răstimp.
In taină, Goya se gîndise să-1 roage pe Agustin să-l însoțească, dar i-ar fi venit greu ; căci se cerea curaj ca să-l înso-
țești pe cel amenințat la locul unde trebuia să primească avertismentul. Acum, cînd Agustin se oferi singur, murmură
ceva ca un refuz, îi fu însă recunoscător și primi să fie însoțit de el.
Deoarece guvernul, după toate probabilitățile, nu îngăduia un autodafeu chiar în Madrid, Marele Inchizitor alesese,
după multă chibzuință, orașul Tarragona. Numele acestui oraș făcea pe fiecare spaniol să se gîndească la unul din cele
mai mari triumfuri ale Inchiziției.
In anul 1494 la Barcelona bîntuia cu furie ciuma, și Inchizitorul din Barcelona, de Contreras, fugi cu funcționarii săi
spre Tarragona. Autoritățile apărură la poarta orașului, îi arătară Inchizitorului că, dacă îi permiteau lui șederea în oraș,
funcționarii regelui ar pretinde și ei să fie exceptați de la carantină. Inchizitorul răspunse că le dă timp de gîndire pînă
ce va recita trei psalmi. Dacă porțile nu se deschid, va excomunica orașul și îl va pune sub interdicție. Rosti apoi de trei
ori psalmul și porunci notarului Sfîntului Tribunal să bată la poarta orașului. Cum aceasta nu se deschise, el se retrase la
mănăstirea dominicană din apropiere, scrise acolo actul de excomunicare și porunci să fie bătut pe porțile orașului
Tarragona. O șăptămînă mai tîrziu, Tarragona comunică Inchizitorului că orașul îi este deschis. Acum însă preotul ofen-
sat ceru ca toți demnitarii și cetățenii de seamă să facă act de pocăință. Orașul trebui să se supună. In prezența vicere-
gelui Cataloniei, autoritățile și toți cetățenii cu vază din Tarragona se înfățișară în catedrală, în fața Inchizitorului care
trona, îmbrăcați în haina infamiei, cu luminări în mîini, pri- cinuindu-și astfel lor și urmașilor lor o rușine de neșters.
Ca să reamintească tuturor păcătoșilor de această întîmplare, Inchiziția alesese orașul Tarragona pentru autodafeul
abatelui.
După o călătorie lungă, obositoare, Goya și Agustin sosiră în Tarragona tocmai la timp. Traseră la o simplă posada și
Francisco se anunță la palatul arhiepiscopal, la Palacio del
469
Patriarca. Fu primit însă numai de un vicar. Acesta îi spuse că autodafeul va avea loc peste două zile, în marea sală de
consiliu a palatului arhiepiscopal, și adăugă sec că domnului prim-pictor al regelui îi va fi desigur de folos să asiste la
spectacol.
Francisco nu fusese niciodată la Tarragona. împreună cu Agustin cercetă orașul, zidurile imense, zidurile ciclopilor,
ridicate cu mult timp înainte de romani, nenumăratele antichități romane și catedrala, măreață, străveche, cu porțile și
gangurile boltite, cu coloanele ei romane și sculpturile pă- gîne, care fuseseră cioplite apoi naiv ca figuri creștine. Goya
se bucura de poznele pe care le făcuse ici și colo un sculptor de mult preschimbat în țărînă. Zîmbi vreme îndelungată în
fața povestirii cioplite în piatră a pisicii care, prefăcîndu-se moartă, se lăsă dusă la groapă de șoareci pentru ca apoi,
cînd fură adunați destui, să se năpustească asupra lor. Se prea poate că povestea, pe vremea cînd artistul de demult o
cioplise în piatră, nu avusese un tîlc atît de nevinovat. Goya scoase caietul de scris și desenă în felul său povestea
pisicii.
Se duse apoi cu Agustin în port, la antrepozite. Tarragona era vestită pînă departe pentru vinurile, nucile și. mar-
zipanul ei. într-o încăpere uriașă, fete sortau nuci, despărțeau pe cele bune de cele seci, aruncau pe cele seci sub masă,
pe cele bune în coșurile din poala lor. Lucrau mecanic și cît se poate de repede și în același timp flecăreau, rîdeau,
cîntau, ba chiar fumau. Erau vreo două sute, marea încăpere vuia de viață. Goya uită autodafeul, desena.
A doua zi de dimineață se înfățișă în sala de consiliu din Palacio del Patriarca. Sala era mare, modernă, sobră. Dintre
invitați, cei mai mulți păreau din Tarragona sau din apropiata capitală a Cataloniei, Barcelona. Faptul că Francisco, din
Madridul îndepărtat, fusese citat aici părea amenințător. Era nrivit cu curiozitate timidă, nimeni nu-i adresă cuvîntul.
Tribunalul își făcu intrarea. Steagul, crucea verde, robele întunecate ale judecătorilor bisericești, întreaga pompă poso-
morită contrasta bizar cu mobilierul nou al sălii și îmbrăcămintea simplă și modernă a oaspeților.
Fu introdus abatele. Goya se așteptase să-1 vadă purtînd cămașa galbenă a osîndiților, sambenito, dar — și aceasta era
desigur o concesie care trebuise făcută auvernului — don Dieao purta un costum civil, croit după moda pariziană, și se
470
vedea că se străduia să aibă înfățișarea unui domn elegant, liniștit. Cînd fu însă condus pe banca acuzaților și închis
după grilajul scund de lemn, în fața fastului mohorit și al propriei rușini, obrazul abatelui începu să tremure, se înmuie,
se descompuse, și cinicul domn de după gardul de lemn, stînd în fața tribunalului impunător și amenințător, arăta în
hainele lui de toate zilele tot atît de jalnic ca și cînd ar fi fost îmbrăcat în sambenito.
Egumenul dominicanilor își începu predica. Goya nu înțelegea, nu se străduia să-1 urmărească : privea. Și, cu toate că
tribunalul acesta, mai puțin impunător, nu desfășura fastul de la judecarea lui Olavide din biserica San Domingo El
Real, era la fel de întunecat și de apăsător. Căci, orice înțelegere ar fi avut Lucia și Manuel cu Marele Inchizitor, și
indiferent dacă don Diego era condamnat la o pedeapsă blîndă sau la una aspră, și aici — chipul abatelui o arăta — se
distrugea un om. După o umilință atît de îngrozitoare ca aceea pe care o îndura omul acesta, nu își mai revenea nimeni,
oricît și-ar fi întărit inima cu scepticism, rațiune și vitejie. Și dacă o dată, după ani, va fi eliberat, va purta stigmatul
ereticului condamnat, spaniolii îl vor ocoli cu scîrbă.
între timp începuse citirea sentinței. Dură mult și de data aceasta. Goya privea fascinat și cu groază cum fața abatelui se
descompunea din ce în ce, cum îi cădea cu desăvîrșire masca mondenă, spirituală, lăsînd să se vadă înjosirea, deznă-
dejdea, chinul unei ființe omenești.
Acest abate, care privise pe vremuri nimicirea lui Olavide în biserica San Domingo, stătea acum pe banca acuzaților
din Palacio del Patriarca, iar el, Goya, era spectator : oare nu va sta o dată și el în fața unei asemenea cruci verzi,
înaintea unor asemenea luminări, înaintea unui asemenea tribunal solemn și amenințător, după un grilaj de lemn? Goya
simți că demonii se apropiau iar de el, înhățîndu-1. Vedea aidoma ce se petrecea în dosul frunții abatelui osîndit. Nu
mai era acolo nici un gînd pentru o fericire posibilă în viitor, pentru munca" îndeplinită și pentru aceea care mai trebuia
îndeplinită, era numai suferința jalnică, fără margini, veșnică, a clipei. Zadarnic își spunea Goya că ceea ce se petrecea
în fața lui nu era decît teatru prost, o farsă sinistră, cu sfîrșit nedureros, dinainte hotărit. Simțea ce simțise în copilărie
471
cînd nu credea în coco, în sperietoare, în omul negru, dar cînd venea îl cuprindea o frică nimicitoare.
Acum abatele depunea jurămîntul. Să-1 vezi pe bărbatul în costum modern, elegant, îngenuncheat în fața crucii înfă-
șurate în negru, cu mina pe biblia deschisă, era și mai cumplit decît fusese odinioară spectacolul penitentului Olavide
care purta sambenito. Preotul rostea întîi cuvintele, și abatele repeta formulele groaznice și înjositoare.
înainte de a-și da seama, sfînta judecată se sfîrșise ; condamnatul fu scos din sală, asistența se îndepărtă. Goya rămase
îngrijorător de singur. ,Cu pas puțin șovăitor, nesigur în surzenia lui, ciudat de tulburat, ieși din semiîntunericul
încăperii.
Agustin sta în posada, contrar obiceiului său, în fața unei sticle de vin. 11 întrebă la ce pedeapsă fusese condamnat aba-
tele. Goya nu știa, nu înțelesese. Dar cîrciumarul și aflase că don Diego fusese condamnat să stea închis trei ani într-o
mănăstire. Hangiul părea să fie liberal într-ascuns, plin de venerație pentru domnul prim-pictor, el era zelos dar și
ciudat de sfios, aproape compătimitor. Povesti de un vin neobișnuit de bun, de treisprezece ani, din care nu mai avea
decît șapte sticle pentru el însuși și pentru oaspeți aleși, și aduse una din aceste sticle ; Goya și Agustin băură în tăcere.
Nici în timpul drumului de întoarcere, Francisco și Agustin nu vorbiră mult. Numai o dată izbucni Goya pe neașteptate
și spuse cu un fel de satisfacție înverșunată :
— Vezi unde ajungi dacă te amesteci în politică ? Dacă v-aș fi ascultat sfatul aș fi putrezit de mult în temnițele Știutului
Oficiu.
Dar în inima sa plănuia Tocmai acum va picta Sfîntul Tribuhal, îl va desena în Liniștea atelierului său, în Ermita. Va
desenă Inchiziția așa cum e ea în Adevăr, pe popii, pe frailucos, Cum se uită sătui și plini de Bucurie cînd penitentul Se
zbate chinuit în capcană, Și pe sugrumat
472
îl va desena încă o dată, îl va desena mai adevărat. Va desena și pe el coco, Stafia, spaima copiilor, coșmarul, Pe omul
acela negru care nu există Și care totuși există.
15
Cînd ajunse în Madrid, fiul său Javier îi spuse că ducesa de Alba trimisese după el. Locuia iarăși în casa ei Palacete
Buenavista din Moncloa • noua casă a lui Goya, quinta,. se afla foarte aproape de această mică reședință de la țară.
Francisco nu știa dacă și în ce măsură cunoștea Javier relațiile dintre el și Cayetana. Se stăpîni, înghiți, și spuse cît mai
nepăsător cu putință :
— Mulțumesc, băiete 1
Crezuse că neliniștitoarea putere a Cayetanei asupra lui se sfîrșise; că rămăseseră doar tablouri, visuri, bune și .ame-
nințătoare, dar ținute totdeauna în frîu de rațiune. Așa. și fusese de altfel cît timp ea se aflase în Italia, despărțită de el
prin mare. Acum însă, cînd putea să facă doar cîțiva pași și să ajungă la ea, lanțurile în care legase visurile se rupseseră.
Nu se duse la Cayetana. Rămase aproape mereu în er- mita, în atelierul lui. încerca să lucreze. Dar figurile din Tar-
ragona păliseră. Numai visele înspăimîntătoare din Sanlucar dăinuiau. Stătea închis în clopotul tăcerii lui, fără putere,
chinuit de jalnic dor.
Intr-o bună zi apăru dona Eufemia. Se opri în fața lui, întunecată și demnă, neschimbată, plină de ură politicoasă, cu
toată înfățișarea ei de femeie bătrînă uitată de vreme.
— Sfînta Fecioară să vă ocrotească', excelență, spuse ea. Nu îi este ușor cuiva să vă aducă o solie, și privi cu deza-
probare în jur, în atelierul sărăcăcios, unde nu prea se făcuse curățenie. El nu știa dacă o înțelesese, era prea tulburat.
— Trebuie să-mi notați ceea ce aveți să-mi spuneți, dona Eufemia, răspunse răgușit. Trebuie să știți că aud mai prost ca
oricînd, cum s-ar spune, surd de tot.
Dona Eufemia îi scrise ceea ce avea să-i comunice; în timp ce scria, zise :
473
— V-am spus totdeauna, domnule prim-pictor, că nu se poate să sfîrșească bine, dacă pictați atîteâ lucruri diavolești.
El nu răspunse. Citi atent ce-i scrisese. Răspunse că o aștepta așadar pe dona Cayetana a doua zi la ora șapte și jumătate
seara.
— Aici în atelier, pe Calle San Bernardino, spuse el foarte tare.
A doua zi seara se îmbrăcă cu deosebită grijă, luîndu-se singur în rîs. Era caraghios, cu costumul lui elegant, în camera
aceea bună numai pentru lucru și experiențe, în atelierul sărăcăcios, mobilat la întîmplare, ca pe vremea cînd nu ieșise
încă din. sărăcie. De ce îi dase întîlnire Cayetanei tocmai aici ? Era o provocare neroadă, copilărească, știa acest lucru,
îl citise și pe fața donei Eufemia, dar nu renunțase la acest gînd. Oare va veni ? Știa oare, înțelesese cît se schimbase
el ? I-o va fi spus duena că a devenit un bătrîn surd, morocănos, cufundat în visuri ciudate ?
Era șapte și jumătate, mai trecură zece minute. Cayetana nu venea. începu să se gîndească la viața pe care trebuie s-o fi
dus ea în răstimp, cu îndrăgostitul fără speranțe Peral, care o iubea în tăcere, cu cavalerii italieni care erau încă mai fri-
voli decît cei spanioli. Alergă la ușă, o deschise să vadă dacă nu cumva venise și bătea, căci, preocupată totdeauna
numai de sine însăși, poate uitase că el nu auzea. Lăsă ușa întredeschisă, ca să se zărească afară o dîră de lumină. Se
făcuse opt și ea nu venise încă, desigur că nici nu mai avea să vină.
Apăru la ora opt și cinci minute, întîrziind ca totdeauna, își scoase voalul, tăcută. Era neschimbată, aceeași față pură,
ovală, minunat de luminoasă, deasupra trupului mic, subțire, îmbrăcat în negru. Se uitară unul la altul și totul era ca
atunci cînd o văzuse pe estradă, cînd nu se certaseră încă atît de cumplit.
Și în zilele, săptămînile, lunile ce urmară totul fu de asemenea ca altădată. Poate că vorbeau mai puțin, dar oare nu se
înțeleseseră de la început mai bine prin mimică și gesturi decît prin cuvinte ? Cuvintele făcuseră întotdeauna numai rău.
De altfel, el o înțelegea mai ușor ca pe oricine, putea să-i citească totul de pe buze, i se părea că în amintirea lui vocea
aspră, copilărească a Cayetanei s-a păstrat mai fidel decît a tuturor celorlalți. Urechea lui lăuntrică putea auzi oricînd
474
sunetul exact al ultimelor cuvinte pe care i le spusese neștiind că o aude.
Se duceau la teatru, deși acum el putea numai să vadă muzica și dialogul, se duceau în cîrciumile din Manoleria și erau
bine primiți, ca odinioară. El sordo, „surdul", i se spunea peste tot. Dar nu supăra pe nimeni prin reflecții morocănoase
asupra defectului său, rîdea cu ceilalți cînd i se întîmpla vreo neînțelegere comică și era desigur un om și jumătate,
altfel n-ar fi ținut Alba la el.
Amintirile lui nu muriseră, cunoștea străfundurile perfide ale Cayetanei, dar visurile erau bine legate în lanțuri. Tocmai
fiindcă fusese silit să coboare în adîncul înspăimântător se bucura că răzbise din nou la lumină. Se bucura de ea mai în-
cîntat ca niciodată, iar ea îi răspundea cu aceeași îmbătate.
Nu mai simțea dorința să o picteze, și nici ea nu-1 mai ruga. Portretele mari pe care i le făcuse erau neadevărate, arătau
numai suprafața, dar el văzuse, știa ce zăcea dedesubt și în nenorocirea și singurătatea lui pictase și desenase ceea ce
văzuse, acesta fusese adevărul, leacul, vindecarea lui. Ea îi pricinuise cea mai mare durere pe care o ființă i-o poate
pricinui alteia, fiind rea fără să vrea și vicioasă cu inocență, dar tot ea îi dăduse și leacul, care nu era numai
medicament, ci îl făcea mai tare ca înainte.
în timpul acesta, Goya pictă multe portrete din fuga penelului, nu chiar neglijent, totuși așa cum ar fi putut să o facă cu
ani înainte, dar atît el cît și Agustin știau că acum putea realiza lucruri mai buhe. Pictă multe femei frumoase cu o sen-
zualitate plină de voioșie care făcea frumusețea lor mai strălucitoare. Pictă domni de la Curte, din armată, burghezi bo-
gați, dîndu-le un aer mai important, fără să le ascundă însă slăbiciunile. Portretele îi aduceau o nouă glorie, bani mulți,
iar Curtea și orașul aveau convingerea că nu exista în Europa pictor mai mare decît surdul Francisco Goya.
Pe fiu! său, Javier, continua să-1 răsfețe. Lua pasionat parte la tot ce făcea. îi porunci să meargă la școala lui Ramon
Bayeu, pentru ca să nu devină un epigon dacă ar fi învățat cu el. Considera importante părerile lui Javier cu privire la
artă. Deseori, cînd Cayetana îl vizita în casa lui mare și sărăcăcioasă, în quinta, el îi îngăduia băiatului să fie de față.
Pentru Javier erau ceasuri de seamă. Cayetana îl trata pe jumătate ca băiat, pe ju
475
mătate ca tînăr cavaler. Ti arăta cu amabilitate și fără ca ei șa bage de seamă ceea ce trebuia să facă și ce nu. Infrîna
mania lui de a se îmbrăca exagerat. Ii aducea daruri, brelocuri, mănuși, un inel, îl învăța să înlocuiască obiectele
luxoase, bătătoare la ochi, pe care îi plăcea să le poarte și de care îi plăcea să se înconjoare, prin altele mai distinse, mai
de bun gust. El se bucura din plin de avantajul de a fi primit în cercul pri- mei-doamne a imperiului, și prietenia strînsă,
manifestată fățiș, a ducesei de Alba cu tatăl său îi confirma covîrșitoarea însemnătate artistică a acestuia.
In vremea aceasta sosi la Madrid armatorul Sebastian Martinez din Câdiz, care îi făcu o vizită. Se înțelese cu el prin
scris j Francisco privea fascinat cu ce rapiditate se alcătuiau fraze lungi, întortocheate sub degetele sprintene ale ma-
relui comerciant și aproape îi părea rău că nu pusese mai multă grijă în redarea acestor mîini.
In sfîrșit, senor Martinez îi însemnă :
— Se aude că la Câdiz și la Sanlucar nu ați pictat numai tablouri pentru Santa Cueva. Se aude de o Venus. Sînt oare
lipsit de modestie dacă vă rog să-mi faceți o copie a acestei Venus ?
Chicotea în timp ce scria, apoi îi întinse lui Goya hîrtia. •— Sînteți lipsit de modestie, senor, răspunse Goya.
Senor Martinez scrise iute, mai departe :
— Ofer 50.000. Pentru o copie. Sublinie cuvîntul copie, întinse lui Goya foaia, totuși, înainte ca acesta să poată
răspunde, o trase înapoi și adăugă în grabă : Mai sînt lipsit de modestie ?
— Sînteți lipsit de modestie, senor, repetă Goya.
— 100.00Q, scrise Martinez. Făcu nulele foarte mari, pe unu încă și mai mare și adăugă din nou repede : Tot lipsit de
modestie ?
— Da, spuse Goya simplu.
Senor Martinez dădu din umeri întristat și zise, de data aceasta fără să scrie, ci vorbind articulat :
— Sînteți greu de mulțumit, excelență.
Senor Martinez o vizită pe ducesa de Alba. Ea îl invită la o petrecere care se prelungi mult. S-a dansat cu acest prilej
desmayo, dansul dorinței și al leșinului, la care, mai întîi dansatorul, apoi dansatoarea, cade moale, cu renunțare, cu
476
ochii închiși, pe pieptul partenerului. Mai tîrziu se execută și. marcha China. La acest „marș chinezesc" dansatorii se
tîrau mai întîi pe brînci prin sală, apoi dansatoarele formau un „zid chinezesc". Stînd una lîngă alta, se aplecau înainte,
pînă cînd mîinile atingeau podeaua, iar dansatorii se tîrau sub șirul brațelor de femeie ; apoi dansatoarele, pe sub
brațele bărbaților.
Cayetana luă parte la ambele dansuri ; dansă desmayo cu marques de San Adrian și marcha China cu senor Martinez.
Francisco privea dezgustătorul spectacol și nu se putu opri să se gîndească la aqueiarre pe care îl desenase, la larma
uriașă, la petrecerea de pomină, la „Sabatul vrăjitoarelor", în care reprezentase un țap enorm, stînd pe picioarele de
dinapoi și binecuvîntînd ceata vrăjitoarelor care dansau, în timp ce conducătoarea înfloritoare a cetei era Cayetana.
Dar nemulțumirea surdă pe care o simțea Francisco era dejparte de mînia aceea oarbă pe care o simțise altădată’, cînd
Cayetana dansase fandango. Acum, cînd vedea pe Cayetana, pe San Adrian, pe Martinez și pe ceilalți prieteni ai ei
tîrindu-se pe podea în chip nerod și vulgar, înțelegea mult mai adînc decît numai cu mintea, simțea cu întreaga lui ființă
cîte însușiri potrivnice pot fi în același timp într-un om, cîte sînt în fiecare om. Femeia aceasta, el știa, el simțise, putea
să se dăruiască cu totul, să fie afectuoasă, să se uite pe sine ca nici o altă femeie. Ea putea spune : „Te iubesc mereu
numai pe tine" cu o voce care îl făcea să se topească și care pătrundea prin clopotul tăcerii în care era închis, iar acum
se tîra pe podea, în mod vulgar, obscen și caraghios, cu un rîset a cărui stridență ațîțată o vedea, îi străpungea surzenia.
Așa era ea. Așa erau toți. Așa era el însuși. El se urca în cerul cel mai pur' și cobora în străfundurile cele mai murdare.
El se încînta, luminos și pur, de tonalitatea fermecătoare a culorilor și apoi zvîrlea pensula la o parte, pleca fără să o
spele, și se arunca cu patimă fierbinte peste o curvă. Așa este omul făcut. Mănîncă ola podrida, se entuziasmează pentru
Velâzquez, se mistuie în propria-i artă, se tăvălește pe un pat murdar cu o femeie de cinci reali, desenează demoni, se
întreabă dacă să-i ia lui Dâvila o mie de reali mai mult pentru portret.
477
Cînd plecă de la ospăț, noaptea tîrziu, se duse la ermita lui.
Aici, în liniștea imensă, avu o explicație cu Cayetana de Alba, pentru ultima oară, știind că ea era singura pe care o
iubise și pe care o va iubi vreodată.
Luminările cuprindeau în lumina lor nesigură mereu alte părți din marea încăpere și, din umbrele de pe perete care
dansau, creșteau, se micșorau, el deslușea chipurile Cayetanei. Vedea din nou toate chipurile rele ale Albei, pe care le
văzuse vreodată, cele care rînjeau batjocoritor, chipurile de vrăjitoare, care te duceau la pierzanie, dar și pe celelalte
care se dăruiau din iubire, care se mistuiau de patimă, și își porunci : „Nu uita ! Nu uita pe celelalte 1“
încercă să fie drept cu ea.
Nu avea voie să aibă și ea demonii ei ? Și să se bucure de acești demoni ? El ar dori să trăiască fără demonii lui ? Viața
ar fi plictisitoare fără ei ; ar deveni ca Miguel. El, Francisco, își ținea demonii în frîu, putea să deseneze ce era rău și de
rînd în el. Cayetana nu-i ținea pe ai ei în frîu, nu putea nici măcar să o descrie pe camerista ei moartă, Brigida, și cu atît
mai puțin să o arate pe hîrtie. Așadar, ea trebuia să manifeste prin vorbe și fapte ce era rău și ce era absurd în ea, trebuia
să facă ce îi șoptea moarta Brigida. De aceea trebuise să danseze desmayo și marcha China. Adeseori era Cayetana,
apoi iarăși Brigida.
închise ochii și le văzu, pe Cayetana și pe Brigida, ca o singură ființă. Și el le desenă, adevărul lor suprem și adevărul
lui suprem. Desenă visul, minciuna, nestatornicia.
Iată o femeie plină de drăgălășenie, care stă culcată, are două fețe. Una din ele este întoarsă spre un bărbat care,
pierdut, o ține îmbrățișată, și bărbatul are fără putință de îndoială trăsăturile lui, ale lui Francisco.
Dar fa(a cealaltă, și Ea frumoasă, insă Trufașă, se uita cu o privire Aspră și imperativă intr-altă parte. Făcea ocheade
altor Bărbați. Și o mină a Femeii cu două fețe se abandona
478
Cu totul, de bună voie, lui, Bărbatului îndrăgostit. Cealaltă însă primea solia Unei Brigide cu două fete, In timp ce o a
doua Brigida, grasă, Ținea șiret degetul pe Buze. Și, in fața celor care Stăteau culcați, în jurul lor, Se tîrau, se suceau
jivine Șerpuind, pîndind, broaște Riioase, năpîrci, un demon rinjind Cu gura toată.
Dar departe, in înălțime, Ușor și aerian, inaccesibil, Strălucea un castel clădit poate Din visurile nebunului îndrăgostit.
13
In valea Manzanares, pe domeniul casei del Campo, în Florida, unde obișnuia regele să vîneze, se afla o bisericuță
închinată Sfintului Antonius de Padua. Fiindu-i în drum, regele intra uneori în ea, cînd se întorcea de la vînătoare, ca
să-și facă rugăciunea de seară. Bisericuța căzuse insă în ruină, și don Carlos, care clădea cu plăcere, dădu ordin arhi-
tectului Ventura Rodriguez să o reconstruiască. Lui se/ior Rodriguez îi plăceau construcțiile vesele, pompoase, așa cum
era moda prin anii șaizeci și șaptezeci. El propuse să facă din Ermita de San Antonio de la Florida un giuvaer, iar don
Carlos consimți pe dată. Francisco Goya făcuse pe vremuri gobelinurile frumoase și vesele ; el era omul potrivit să pic-
teze bisericuța.
Francisco se bucură de însărcinarea primită. Faptul că evlaviosul rege îi încredința tocmai lui decorarea bisericii sale
favorite, după ce fusese invitat atît de amenințător la autodafeu, era o pavăză bună împotriva altor atacuri ale Marelui
Inchizitor. Pe de altă parte, ori de cîte ori trebuia să picteze ceva religios, nu prea se simțea la largul lui.
479
— Desigur — îi spuse el Cayetanei — cine își cunoaște meseria poate să picteze orice. Dar la pictatul sfinților nu prea
mă pricep. Satanei îi pot face excelent portretul, l-am văzut adeseori, dar pe sfinți, arareori.
Trebuia să reprezinte una din marile minuni ale sfîntului Antonius. Un nevinovat fusese învinuit de omor și sfîntul
trezise la viață pe cel ucis, ca să depună mărturie de nevinovăția acuzatului.
Francisco, după o perioadă de grele supărări și necazuri, se reîntorsese la o viață senină, ușoară, înfățișarea omorurilor
și a sublimului nu-1 ademenea. Dar el găsi o dezlegare.
Pictă cuminte minunea în bolta cupolei. Sfîntul Antonius, în rasa lui de franciscan, apărea uscățiv, pe un cer cenușiu,
aplecîndu-se cu un gest grabnic ; leșul pe jumătate putrezit se ridica înfiorător din înțepenirea lui și, cucernic și fericit,
nevinovatul întindea brațele. Această minune însă se petrecea îii fața a nenumărați privitori, și pe ei, pe privitori —
aceasta era dezlegarea — Goya îi pictă cu deosebită dragoste. Sfîntul, mortul și nevinovatul deveniră pentru el acce-
sorii, interesul lui se îndrepta în întregime asupra mulțimii care privea; în această mulțime pictă dispoziția în care trăia
acum, tinerețea lui nouă, voioasă, înțeleaptă, bogată în experiență.
Cei pictați de Goya nu sînt contemporani ai sfîntului 'Antonius, ci mai curînd madrileni din jurul lui, madrileni
a'devărați, mulți poate din Manoleria. Iar miracolul nu trezește în ei sentimente prea pioase, ci îl privesc mai curînd ca
pe o impunătoare luptă cu tauri, ca pe un auto sacramentale de primul rang. Spectatorii se reazemă comod de o
balustradă, fastuos împodobită cu un manton, cîțiva ștrengari călăresc și se cațără chiar pe balustradă. Madrilenii
flecăresc între ei, își atrag unul altuia atenția asupra celor întîmplate. Unii sînt emoționați și privesc curioși dacă cel
putrezit învie cu adevărat, alții sînt mai curînd indiferenți, își fac ochi dulci, își istorisesc povestiri care nu au neapărat
de a face cu minunea. De nevinovat nu se interesează nimeni..
In bolta intrării însă, în arcadele cupolei și în nișele ferestrelor, Goya pictă heruvimi și alte chipuri de îngeri. Sînt îngeri
neobișnuit de frumoși, cu chip de femeie, cu fețele pline, nesățioase, îngeri foarte îmbrăcați, conform prescrip-
480
țiunilor Inchiziției, dar căutînd să-și pună în lumină farmecele trupești.
Pe acești îngeri-femei Goya îi picta cu nespusă plăcere. In afară de aripi nu aveau nimic îngeresc, mai mult chiar, deși
chipuri anonime, erau lesne de recunoscut, erau chipuri de femei bine cunoscute lui și multor altora.
In timp ce zugrăvea Ermita de San Antonio, Goya deveni iar Goya cel nepăsător, exuberant, din primii ani la Curte,
cînd participase cu plăcere nemărginită la viața fără griji din jur. Surzenia lui nu mai era decît un necaz neînsemnat,
puțin supărător, el era din nou ma/o-ul travestit în senor, zgomotos, pitoresc, plin de viață clocotitoare. O ultimă licărire
a trecutului său senin, fără griji, își arunca lumina asupra lui. Frescele acestei ermita deveniră noi gobelinuri, dar pictate
de un om a cărui artă era desăvîrșită și care știa mult mai multe despre culoare, lumină și mișcare.
Mica biserică era aproape de quinta lui Goya și aproape de Palacete Buenavista. Cayetana venea deseori de la vila ei
să-1 privească în timp ce lucra. Jâvier de asemenea. Agustin era aproape mereu acolo. Apoi mai veneau și alți prieteni
de ai lui Goya, nobili și nobile, precum și oameni din cîrciumile Manoleriei. Lucrarea lui Goya înainta cu repeziciune.
Toți priveau' cu veselă uimire cît de vioi și sprinten se cățăra Francisco pe schele și cum picta chiar și culcat pe spate.
Era uimitor să vezi cum se năștea din nimic o mulțime zgomotoasă, pestriță, heruvimi plinuți și veseli, femei-îngeri
îmbietoare la plăcere.
Două zile după ce Goya anunțase că lucrarea era gata, regele, venind de la vînătoare cu suita sa, cercetă noua sa
biserică.
Domnii și doamnele, în costume de vînătoare, intrară în biserica mică nu tocmai bine luminată, dar care devenea senină
și voioasă datorită veselului vălmășag de madrileni cu și fără aripi înfățișați de Goya. Nobilii și nobilele erau întru-
cîtva mirați de reprezentarea atît de lumească a întîmplării sfinte. Dar oare nu reprezentaseră și alți maeștri, străini
firește, întîmplări sublime, uneori foarte voios și împestrițat ? Ei înșiși, distinșii privitori, avuseseră în ultimele luni
multe griji. Le plăcea că omul acesta vîrstriic, surd își mărturisea cu asemenea elan dragostea pentru bucuriile vieții.
Era plăcut
31 - Goya
481
să te cufunzi în trecut, în acei ani cînd te purtai tu însuți ca acești îngeri și acești oameni veseli. în fond, frescele repre-
zentau o întîmplare fericită, nu era lucru obișnuit ca un condamnat nevinovat să fie salvat prin intervenția unui sfînt, te
bucurai cînd vedeai o minune atît de veselă și îți ziceai că poate face bunul Dumnezeu iar o minune și scapă Spania de
război, de francezi și de veșnicele greutăți financiare.
Așa gîndeau ei și ar fi fost bucuroși, să rostească vorbe de laudă. Dar așteptau părerea monarhului și tăceau. Fură
nevoiți să tacă multă vreme — nu se auzea nimic decît, prin poarte deschisă a bisericii, larma înăbușită a mulțimii care
se aduna și nechezatul cailor care loveau pămîntul cu copitele. Carlos nu se grăbea. Nu prea știa ce să spună despre
pictură. Nu era ursuz, îi plăcea o glumă, și nici nu voia ca evlavia și rugăciunile să-i fie prea posomorite, în principiu nu
avea nimic de obiectat împotriva folosirii figurilor și veșmintelor luminoase și vesele iîn redarea faptelor religioase ; nu
ceruse chiar el ca biserica să-i fie veselă ? Dar ceea ce .făcuse primul lui pictor nu era totuși prea lumesc și frivol ?
Âceste figuri de femeiângeri nu erau de loc îngerești.
— Pe asta de aici, cu aripile închise, o cunosc doar, spuse el dintr-o dată. E Pepa! Și cea de acolo e Rafaela, care a trăit
întîi cu Acros, apoi a fost întreținuta tânărului Colomero și se găsește astăzi destul de des în rapoartele poliției. Dragul
meu don Francisco, asemenea îngeri nu-mi plac. Știu, arta înnobilează. Dar pe Rafaela, pe ea îmi pare că nu ați
înnobilat-o îndeajuns.
Vocea sonoră a regelui umplu bisericuța sunînd tuturor ca trăsnetul, numai' lui Francisco nu, fiindcă nu o auzea. El
întinse regellui caietul și spuse :
— Smerit vă cer iertare, sire, dar ați binevoi să-mi notați cuvintele prea slăvitei voastre aprecieri ?
Dona Maria Luisia interveni. Firește, era adevărat: acest înger cu aripile striînse semăna cu individa, cu Pepa, și celă-
lalt, cel cu aripile întinse, îți iam!in,tea de Rafaela, cunoscută de tot orașul, și Goya ar, fi putut să-și aleagă alte modele.
Dat în definitiv nu erau portrete, erau doar asemănări, în lumea cerească și pămîntească a frescelor puteai descoperi
oricîte asemănări voiai, așa era maniera lui Goya și, la drept
482
vorbind, era păcat că nu o introdusese în frescă și pe ea, pe doiia Maria Luisa. Barem acum Pepa stătea lîngă curva
Rafaela. In afară de aceasta, pictura din tavan îi amintea Măriei Luisa de o pictură asemănătoare a lui Correggio, de la
Parma, și la Parma ei dragă se gîndea totdeauna cu plăcere.
— Ați creat din nou o capodoperă, don Francisco, spuse ea foarte articulat. Desigur, îngerii dumneavoastră și cîțiva
bărbați și femei dintre spectatorii dumneavoastră se comportă puțin prea vesel, în privința aceasta sînt cu totul de
părerea regelui, dar îngerii și mulțimea s-au îmbătat pur și simplu de bucurie la vederea miracolului.
Deoarece Maria Luisa aprobă lucrarea, don Carlos se îmblînzi și el numaidecît. Bătu pe Goya prietenește pe umăr :
— Trebuie să fi fost obositor — zise el — să te cațeri și să pictezi acolo sus. Dar știu bine că sînteți un om viguros.
Acum toți nobilii și preoții preamăriră opera lui Francisco.
Intre timp, afară se adunase popor din valea Manzanares ca să vadă plecarea regelui și a suitei sale. Oamenii îl salutară
pe rege și îl ovaționară. Goya fu printre ultimii care ieșiră din biserică, mulți îl recunoscură, și la vederea sa izbucniră
din nou în strigăte puternice.
Goya îi vedea scoțînd strigăte de bucurie, știa că era iubit în Madridul lui, înțelese că aceste ultime ovații erau pentru
el. Era în costum de gală, tricornul îl purta sub braț, îl puse pe cap și îl scoase din nou, așa cum era obiceiul, pentru a
răspunde la salut, și văzu că mulțimea striga încă și mai tare.
Trăsura lui trase la scară. 11 întrebă pe servitorul său Andres ce strigă oamenii. Andres, care de la surzenia lui Goya
devenise mai puțin posac și mult mai dezghețat, se strădui să articuleze cuvintele foarte deslușit. Ii spuse că strigaseră :
— Trăiască sfîntul Antonius I Trăiască Prea Sfînta Fecioară și Curtea ei cerească I Trăiască Francisco Goya, pictorul
Curții sfinților !
In zilele următoare, tot Madridul plecă la Florida să se uite la frescele lui Goya. O ploaie de glorie se lăsă asupra
31»
483
lui. Se vorbea și se scria extatic de noua creație a lui Goya. „în-Florida sînt de văzut două minuni — scria criticul de
artă Iriarte — una a sfîntului Antonius și alta a pictorului Fran- .cisco Goya.“
Dar Marele Inchizitor Reynoso dezaproba foarte mult pictura lui Goya. Ereticul fusese poftit la Tarragona și acum era
încă și mai îndrăzneț decît înainte.
— Cînd pictează sfinți — tună Cardinalul-Inchizitor — pictează alături și cele șapte păcate capitale, și le face mai
atrăgătoare decît virtuțile. Ar fi preferat să-1 aresteze pe păcătos și să închidă biserica. Dar acest Goya era viclean. Nu
se vedea nici o goliciune, nimic fățiș imoral, și atît regele cît și mulțimea erau din nenorociri orbi în fața subtilităților
viciului și ale nelegiuirii.
Da, oamenilor din Madrid le plăceau frescele. Majos-ii din cîrciumi, prietenii lui Goya, țăranii umili și spălătoresele din
Valea Manzanares le văzuseră cei dintîi și le purtaseră faima și acum venea toată lumea din Madrid să contemple
minunea sfîntului iubit. Ei se simțeau una cu cei de lingă balustradă ; întocmai așa s-ar fi purtat și ei, dacă ar fi fost
martorii minunii. Așa își iubeau ei religia, însuflețită, emoționantă, spectaculoasă, aceleași simțăminte încercau și ei la
marile procesiuni și autodafeuri, erau pe de-a întregul una cu furnicarul vesel, colorat, cu care pictorul lor umpluse
biserica. Pe ei îi pictase Goya, și îi erau recunoscători.
Intr-una din zilele următoare, pe la ora prînznlui, cînd Florida, din cauza arșiței, era fără vizitatori, Goya se duse acolo
să se uite netulburat la frescele isprăvite. Se așeză într-unul din ungherele întunecate : de acolo avea cea mai bună
vedere spre partea tabloului pe care voia să o privească. O bătrînă intră îh biserică fără să-1 observe. Ea privi frescele,
dete capul mult pe spate, ca să vadă minunea din cupolă, clătină din cap a încuviințare, își tîrî pașii prin bisericuță, cu o
voioasă cucernicie, privi ici, privi colo. în sfîrșit păși din nou în mijloc și se înclină în toate părțile, foarte adînc. Sfîntul
era însă deasupra capului ei, așa încît, de bună seamă, nu putea să fie el cel înaintea căruia se pleca, ci veselelor femei-
îngeri și gloatei spectatorilor le arăta venerație.
484
Goya fu surprins.
„— Ce faci, măicuță ? intrebă
El. Și de ce o faci î“
Dar nu putu să-și
Cintărească tăria glasului Care umplu pe cît se pare biserica Ca un bubuit
De tunet și înspăimîntă tare Pe bătrînă. Se uită în jur și Văzu pe domnul cel străin. „— Ce Faci, măicuță ? repetă el. De
ce Te înclini in .fața poporului Pictat, în fața mojicimli Celei pictate î” întrebă surî- Zind. Ea însă —
Ii citea cuvintele de pe buze — Spuse cu seriozitate : „— Cînd Vezi ceva atît de frumos, Trebuie să te închini.*
17
Atîta timp cît la Paris fusese la putere Directoratul, guvernul spaniol putuse să amine mereu rezolvarea neplăcutei
chestiuni portugheze. Acum însă Napoleon Bonaparte ajunsese prim-consul și el nu era bărbatul care să admită subter-
fugii și făgăduieli nesigure. Ceru în formă concisă ca infantele Manuel, printr-un ultimatum cu dată fixă, să constrîngă
imediat Portugalia să rupă relațiile cu Marea Britanie : dacă Portugalia se codea, o armată a aliaților, trupe spaniole și
franceze, urma să ocupe Lisabona. Pentru ca să întărească cererea lui, Napoleon porunci unui corp de armată francez de
sub comanda generalului Leclgrc să se înșire în linie de bătaie la granița spaniolă și îi dădu ordin lui Leclerc ca după
zece zile, orice s-ar fi întreprins sau nu în răstimp în Aranjuez, să se pună, pe pămînt spaniol, la dispoziția regelui
Carlos, atît el cît și trupele, pentru a-1 sprijini în acțiunea portugheză.
485
îmbufnatului și demnului de plins Manuel i se înfățișă ambasadorul Lucien Bonaparte. Acesta spuse că înțelegea bît de
greu este pentru maiestățile lor catolice să pornească împotriva casei regale portugheze înrudite, dar avea de prezentat
prim-ministrului un proiect care, firește, deocamdată era numai o plăsmuire a minții lui, despre care știa însă și fratele
său Napoleon și datorită căruia, după toate probabilitățile, reginei i se va părea mai ușoară hotărîrea de a porunci o
acțiune militară împotriva fiicei ei din Lisabona. Primul consul nu putea avea un moștenitor de la soția lui, Josephine,
așa că în curînd se va despărți de ea pentru a încheia o nouă căsătorie. El, Lucien, observase cu încîntare farmecul
infantei dona Isabel care, ce-i drept, e încă un copil, dar care ar putea fi logodită totuși peste puțin timp ; făcuse fratelui
său, prim-consulului, o aluzie în acest sens și Napoleon o primise cu mare interes.
Cea mai tînără fiică a donei Maria Luisa, infanta Isabel, era — asemănarea o dovedea — un copil al lui, al lui Manuel,
și, pentru un moment, fu orbit de fericire la gîndul că fiicei sale îi era hărăzită o asemenea mărire. îndată își spuse însă
că ceea ce spunea Lucien nu erau decît palavre. Ca totdeauna, era bucuros să poată salva aparențele. Răspunse
ceremonios că în aceste condiții credea că, înaintea lui Dumnezeu și a conștiinței sale, putea să ia asupra-și răspunderea
pentru doritul ultimatum către Portugalia Î va supune regilor catolici procedeul recomandat de prim-consul.
Prin cuvinte învăluite, cei doi domni mai conveniră apoi cum vor împărți între ei comisioanele personale din despă-
gubirile de război ce se vor cere Portugaliei.
Propunerile generalului Bonaparte făcură impresie asupra donei Maria Luisa. E drept că îi părea rău să supere și să
pornească război împotriva blîndei și supusei ei fiice Car* Iota, care domnea în Portugalia. Dar Napoleon, într-un caz
anterior, își ținuse cuvîntul : făcuse pe fiica ei, Maria Luisa, regina Etruriei. Era cît se poate de posibil să vrea să se
încuscrească cu Casa Bourbon, să ducă pe fiica ei Isabel lă Versailles și să domnească acolo cu ea. Atunci Bourbonii
vor sta din nou pe toate tronurile Europei.
îl îndemnă pe doh Carlos să se supună inevitabilului. Acesta, cu inima grea, chemă pe Lucien Bonaparte și îi declară că
va da Portugaliei un ultimatum.
486
— Vezi tu, iubitul meu ambasador — spuse cu lacrimi în ochi — ce durere îți poate pricinui faptul că porți o coroană.
După cît îl cunosc pe scumpul meu ginere, el nu va ceda și atunci va trebui să-mi trimit armata împotriva propriei mele
fiice, care nu mi-a făcut nimic și. nici nu știe măcar despre ce este vorba.
într-adevăr, principele regent al Portugaliei refuză ulti- matum-ul și o armată spaniolă, sub comanda lui doh Manuel,
intră în Portugalia. Aceasta se întîmplă la 16 mai.
La 30 mai, Portugalia, care nu se putea apăra, ceru pace. Tratativele se desfășurară la Badajoz, la granița portugheză, în
orașul natal al lui Manuel. Tratatul se încheie surprinzător de repede. Manuel, care primise de la Portugalia daruri
bogate, acordă dușmanului învins condițiuni generoase. Lucien Bonaparte, primind și el un comision și daruri de preț,
adăugă tratatului semnătura lui în numele Franței.
Principele de la Paz făcuse din nou cinste numelui său și, cu toată reușita glorioasă a războiului, acordă adversarului
învins o pace mărinimoasă. „Pacea de la Badajoz" fu sărbătorită în ambele țări. Un decret al regelui Carlos acorda vic-
toriosului infante Manuel intrarea triumfală în Madrid.
Insă Napoleon, care tocmai nimicise în mod definitiv la Marengo pe austrieci, declară într-o notă tăioasă că amba-
sadorul Lucien își depășise împuternicirea ; el, primul consul, nici nu se gîndea să recunoască nesăbuita „Pace de la
Badajoz", ci se considera, ca și mai înainte, în război cu Portugalia. Pentru a nu da loc la nici o interpretare greșită,
ordonă unui al doilea „corp auxiliar" francez să intre în Spania.
Fumul de tămîie pe care i-1 înălța țara întunecă vederea lui doîi Manuel. într-o notă nu mai puțin hotărîtă ca aceea a lui
Napoleon, pretindea ca guvernul francez să-și retragă imediat din Spania armatele sale, inutile acum ; înainte de
aceasta, nici nu va lua măcar în considerație o revizuire a „Păcii de la Badajoz". Napoleon răspunse că nu poate inter-
preta îndrăznețele cuvinte ale lui Manuel decît în sensul că maiestățile lor catolice sînt obosițe de anevoioasa ședere pe
tron și că ar avea poftă să împărtășească soarta celorlalți Bourboni.
Manuel tăinuise poporului spaniol și chiar și perechii regale că primul consul protestase împotriva „Păcii de la
487
Badajoz", și Curtea și orașul continuau să-1 sărbătorească pe infante cu trîmbițe și surle. Acesta, din ce în ce mai orbit
de ovații, hotărî să respingă după cum se cuvenea nerușinarea lui Napoleon. Concepu un răspuns demn pe care trimisul
spaniol la Paris, Azara, trebuia să-1 transmită în numele lui Manuel generalului Bonaparte într-o convorbire' personală.
In acest răspuns, don Manuel făcea atent pe parvenit că nu un prim-consul, ci Dumnezeu atotputernic hotăra soarta
statelor și arăta că un regent tînăr abia ajuns la putere putea pierde mai ușor domnia decît o maiestate ai cărei strămoși
purtaseră coroana timp de un mileniu.
Miguel, cînd parcurse cu privirea conceptul acestui răspuns, se indispuse. A trimite o asemenea notă lui Napoleon,
victorios pe toate fronturile, era aproape o nebunie. Secretarul arătă lui Manuel că primul consul va răspunde unei solii
de acest gen prin măsuri militare împotriva Madridului. Ministrul îl privi întunecat pe Miguel, dar negura se împrăștie,
el știa că Napoleon nu era omul care să stea mult pe gînduri.
Morocănos spuse :
— Să fi făcut toată expunerea degeaba ?
Miguel propuse să trimită la Paris frumosul și demnul răspuns al lui Manuel, dar cu instrucțiunea ca ambasadorul Azara
să-1 transmită numai în caz de extremă nevoie. Manuel, rău dispus, consimți.
Intre timp însă, sosiră la Madrid condițiile definitive ale lui Napoleon pentru încheierea păcii cu Portugalia. Condiții
grele.
Portugalia trebuia să cedeze Franței colonia ei Guyana, să semneze un tratat comercial foarte avantajos pentru Franța,
să plătească o despăgubire de război de o sută de milioane șf bineînțeles să rupă toate relațiile cu Anglia. Pentru a
asigura respectarea acestor condiții, o armată franceză trebuia să rămînă pe teritoriul spaniol pînă la încheierea unei
păci cu Anglia. Singurul lucru pe care primul consul îl îngăduia aliatului spaniol era ca și această pace să fie încheiată
la Badajoz.
Don Manuel, îndărătnic, trimise un răspuns în care se plîngea de condițiile ce i se puneau. Ca urmare, Napoleon
488
dădu ordin fratelui său Lucien să nu mai trateze cu Manuel, și îi trimise o scrisoare pe care trebuia să o predea imediat
donei Maria Luisa, fără să-1 înștiințeze pe Manuel. Ordinul primului consul era conceput în cuvinte atît de categorice și
severe, încît Lucien trebui să se supună. Se spunea însă în această scrisoare personală a lui Napoleon Bonaparte către
regina Spaniei :• „Domnul prim-ministru al maiestății voastre a trimis în ultimele luni guvernului meu un șir de note
ofen- sătoare și, pe deasupra, a mai ținut discursuri îndrăznețe împotriva mea. M-am săturat de această conduită
neghioabă și necuviincioasă. Rog pe maiestatea voastră să luați la cunoștință că dacă voi mai primi încă o singură notă
de acest fel, voi face să cadă fulgerul."
Inspăimîntată, Maria Luisa porunci imediat lui Manuel să se înfățișeze înaintea ei.
— Iată-1 pe bunul tău prieten Bonaparte I spuse ea și îi aruncă scrisoarea. îl privea în timp ce citea. Fața plină a “băr-
batului atît de sigur pe el se tulbură, corpul său impunător se moleși. Sfatul dumneavoastră, vă rog, domnule prim-mi-
nistru I adăugă regina batjocoritor.
— Mă tem — răspunse el tulbure — că dacă Bonaparte o să ratifice pacea de la Badajoz, Carlota va trebui să dea
colonia Guyana.
— Și cele o sută de milioane, completă răutăcios Maria Luisa.
Și astfel avu loc o a doua încheiere a păcii de la Badajoz, de data aceasta Semnată de primul-consul. Dar această pace
avea Doar numele comun cu Fostul tratat de la Badajoz. Numai puține Din noile clauze au fost comunicate spaniolilor
și Manuel Fu slăvit mai departe, însă soldații Franței rămaseră mai departe pe pămîntul Spaniei, și aceasta pe socoteala
Spaniei.
18
Goya picta la Aranjuez un portret al lui don Manuel. Cu toată gloria răsunătoare, mulți ghiciseră cît de putredă era
„Pacea de la Badajoz", inteligentul Francisco, de asemenea, firește, încît Manuel, care se simțea legat de el, ținea să-1
cîș- tige de partea lui. îl copleșea cu mici atenții, lua mesele cu el, ieșea cu el la plimbare în trăsură.
Adeseori întrebuința vorbirea prin semne însă și mai ades vorbea pur și simplu, de multe ori atît de repede și nedeslușit,
încît Goya înțelegea prea puțin. Francisco se întreba uneori dacă Manuel voia să fie înțeles. Era vădit că dorea să-și
descarce sufletul, dar socotea mai prudent să o facă înaintea unui partener a cărui putere de înțelegere nu era întreagă.
Căci Manuel spunea multe lucruri primejdioase. Rostea cuvinte amare, disprețuitoare despre primul consul și nu se
ferea să facă risipă de vorbe ironice la adresa donei Maria Luisa și a regelui, a stăpînitorului.
Don Manuel îi ceruse lui Goya să-1 picteze cît mai reprezentativ, cu insignele de generalisim ; îi plutea pe dinaintea
ochilor, spusese el, ceva ca tabloul lui David cu trecerea Alpilor de către generalul Bonaparte. Goya reprezentă prin
urmare pe don Manuel în uniformă strălucitoare, pe cîmpul de luptă, după victorie, odihnindu-se pe o movilă verde, cu
o depeșă în mînă.
Drept movilă, slujea la ședințe o sofa comodă. Pe aceasta se tolănea infantele, flecărind. Goya nu mai simțea nici o
indulgență pentru puternicul lui protector, el observă că își acoperise cu grăsime nu numai fața și corpul, ci chiar și
sufletul. Se gîndea la nepăsarea crudă cu care Manuel sfărî- mase viața infantei dona Teresa, se gîndea la modul mîrșav
în care se răzbunase pe adversarul său, Urquijo, pentru că acesta se dovedise mai capabil. Căci fostul prim-ministru era
ținut închis într-o celulă umedă și întunecoasă a fortăreței Pamplona, i se dădea o hrană neîndestulătoare, i se refuza
hîrtie și cerneală. Gîndindu-se la toate acestea, Goya pictă, ce-i drept, toată strălucirea generalisimului, dar și trîndăvia
și îmbuibarea lui, trufia lui ursuză și blazată. „Cu cît se cațără mai sus maimuța, cu atît mai bine își arată fundul",
reflectă el la vechiul proverb.
490
Uneori, Pepa asista la ședințe. Ea se simțea acasă în Aranjuez, era doamna de onoare a reginei, era în bune relații cu ea,
și mai bune cu Carlos, așadar, cu greu s-ar mai fi putut găsi o culme pe care să o mai poată urca, jur-împrejurul ei totul
era senin ca un cer albastru. Faptul că Goya o pictase în Florida ca înger îi părea o confirmare a rolului pe care tot îl
mai juca în sufletul lui. îl invită să-i vadă băiețelul. Lui Francisco îi plăceau copiii, zîmbi micuțului, îi dădu degetul să
se joace cu el. Pepa spuse :
— Are încredere în dumneavoastră, don Francisco. Rîde din toată inima. Apoi întrebă deodată: Nu găsești că îți
seamănă ?
Portretul lui don Manuel era gata j îl examină împreună cu Pepa.
Don Manuel stătea plecat pe spate șezînd pe o mică ridi- cătură de pămînt, împodobit cu tot echipamentul său de răz-
boi, sclipind de aur. Ordinul lui Christ îi scînteia la centironul săbiei. La stînga fîlfîia molatic un drapel portughez cu-
cerit ; cai și soldați se mișcau ca umbrele, în fund. Mic, înapoia lui Manuel, era aghiotantul lui, conde Tepa. Astfel, sub
un cer plumburiu, tragic, stătea generalul comandant, vădit obosit de biruință, citindu-și depeșa cu figura ușor
plictisită ; foarte vizibile erau mîinile îngrijite și cărnoase.
— Stă foarte nefiresc— declară Pepa — dar altfel seamănă. într-adevăr, te-ai cam îngrășat, infante.
Manuel nu fu de aceeași părere. Tabloul reprezenta portretul unui bărbat și al succesului său. Așa ședea, așa se îmbrăca,
așa privea numai un bărbat care avea putere.
— Un tablou excelent, îl lăudă el. Un veritabil Goya. Păcat că nu am timp să-ți pozez pentru un al doilea portret, dragă
prietene și pictore. Dar — suspină el — guvernarea îmi răpește acum ziua întreagă.
Avea cu adevărat multe de făcut. Deoarece, împiedicat de generalul Bonaparte, nu putea să arate Europei puterea lui,
voia să-i facă măcar pe spanioli să o simtă. Voia să le arate că acum ștătea la cîrmă un alt bărbat decît Urquijo, un
bărbat care nu se lăsa influențat în politica lui de către Franța cea nelegiuită. Don Manuel guverna așadar împotriva
liberalilor și se apropia din ce în ce mai mult de nobilimea reacționară și de clerul ultramontan.
491
Miguel Bermudez, în felul său domol, încercă să-1 potolească, îl preveni cu lingușiri, cu argumente, precaute, înțelepte.
Manuel însă nu voia să audă, ba îi dădu chiar să înțeleagă că sfaturile lui erau sîcîitoare. Relațiile dintre Manuel și
Miguel nu mai erau aceleași. Cînd intrase în încurcături penibile fusese-nevoit să-i ceară ajutorul lui Miguel, dar acuma
nu voia să i se mai aducă aminte de aceasta. Faptul că secretarul lui se purtase în afacerea cu Lucia atît de nedemn
pentru un bărbat îi dădea infantelui pretextul lăuntric să se dispenseze de recunoștință.
Cu tot sîngele său rece, pe Miguel îl lovea greu faptul că Manuel îi scăpa. Viața lui Miguel era și fără de asta plină de
neliniște și griji. întoarcerea Luciei îi adusese în loc de mulțumirea așteptată doar o nouă tulburare. Acum ea urzea
intrigi chiar și cu Manuel, intrigi de care îl ținea departe și despre care știa de bună seamă că el le dezaproba. Fără în-
doială că pedeapsa blîndă a abatelui se datora învoielilor suspecte dintre Manuel și Marele Inchizitor, și fără îndoială că
în dosul acestei afaceri se ascundeau Lucia și Pepa.
Miguel se vedea îndepărtat din ce în ce mai mult din intimitatea lui cu don Manuel. Manuel, împotriva sfatului său,
asuprea tot mai crunt pe liberali și acum se pregătea pentru lovitura lui cea mai tare.
Marele Inchizitor Reynoso ceruse, pentru tratarea cu blîndețe a abatelui Diego Perico, un singur contraserviciu :
concedierea fără cruțare a ereticului și rebelului Gaspar Jovellanos. Manuel se împotrivise să atace pe un om căruia el
însuși îi favorizase grațierea și o nouă ascensiune. In inima lui însă era mulțumit să scape de acrul moralist a cărui sim-
plă prezență era pentru el o veșnică mustrare. Așadar, după ce șovăi și se tocmi lin timp, primi condițiile Marelui Inchi-
zitor. I se păru că sosise momentul potrivit pentru îndeplinirea convenției.
Găsi curînd un pretext convenabil. Jovellanos publicase o nouă carte îndrăzneață și Sfîntul Oficiu cerea printr-o
scrisoare severă ca guvernul să interzică imediat lucrarea nelegiuită și rebelă și să tragă pe autor la răspundere.
— N-are să-i vină niciodată mintea la cap lui don Gaspar al tău, sp.use suspinînd don Manuel lui Miguel. Mă tem că de
data aceasta va trebui să pornesc acțiune împotriva lui;
492
— Doar nu veți îngădui să fie interzisă cartea ? întrebă Miguel. Lăsați-mă sA concep un răspuns pentru Reynoso — îl
rugă el — să-1 îmbunez, să-1 port cu vorba.
— Mă tem că cu o asemenea măsură nu vom mai ieși de data asta din încurcătură, zise Manuel și se uită drept la
Miguel, cu o privire limpede, care nu prevestea totuși nimic bun. Vă gîndiți intr-adevăr să4 dați un avertisment lui
Jovellanos ? întrebă acum serios alarmat Miguel.
își pierduse rezerva pe care o arăta de obicei fața lui albă, pătrată, cu fruntea limpede.
— Mă tem — răspunse Manuel — că de acuma nici asta nu va fi de ajuns. își ridică mîna cărnoasă cu un gest elegant,
plictisit, de împotrivire. Don Gaspar mă face să intru mereu în conflict cu Marele Inchizitor și cu Roma, nu e un om de
înțeles. Și, lepădîndu-și masca, încheie răutăcios, gălăgios, ca un copil îndărătnic : M-am săturat de veșnicele sîcîieli.
11 voi trimite înapoi înzAsturia lui. îl voi ruga pe rege să-i remită o Carta orden.
— N-o să faceți una ca asta ! strigă Miguel, ridicîndu-se în picioare. Se răscolea în el amintirea amară a luptei înde-
lungate pentru rechemarea din exil a lui Jovellanos. Destinul lui Francisco, al lui Pepa, al lui Manuel, al lui propriu
fusele schimbat prin această luptă : și toate sacrificiile și străduințele înverșunate să fi fost în zadar ? -
— Vă cer iertare, don Manuel, spuse el. Dar dacă vă supuneți acum necondiționat dorințelor Marelui Inchizitor, va
deveni pe viitor și mai îndrăzneț.
— Binevoiește, te rog, să-ți amintești, don Miguel — îi replică Manuel liniștit și batjocoritor — că în caz de trebuință
știu foarte bine să țin piept papii și Marelui Inchizitor. S-a mai văzut vreodată ca cineva care a trecut peste graniță un
eretic condamnat să se înapoieze și să rămînă în viață?.Ei bine, dragul meu, eu am reușit. Abatele nostru este în Spania,
nu-i merge rău, și îi va merge și mai bine. Recunoaște, don Miguel : am dat Sfîntului Oficiu o grea lovitură, se cuvine
să-i facem un mic serviciu.
— Un mic serviciu I strigă don Miguel cu vocea anevoie ștăpînită. Jovellanos, cel mai mare bărbat al acestui imperiu,
exilat I După o asemenea înfrîngere nu ne vom mai reabilita
493
niciodată ! Gîndiți-vă bine, don Manuel — îl conjură el — înainte de a face un asemenea pas.
— Sfaturile tale, iubitul meu — răspunse surprinzător de liniștit don Manuel — în ultimul timp mi-au devenit ceva cam
prea supărătoare. Crede-mă, pot gîndi foarte bine și singur 1 Vă cam luați nasul la purtare voi, liberalii, v-am răsfățat
prea tare.
Se ridică. Cărnos, mare, stătea impunător în fața uscățivului Miguel.
— Totul este prevăzut, spuse el. Prietenul tău don Gaspar va primi o Carta orden 1
Vocea lui gravă de tenor răsună puternic, perfid și triumfător.
— Vă rog să-mi primiți demisia, spuse don Miguel.
— Cîine nerecunoscător ! strigă don Manuel. Prost, orb, ignorant, nerecunoscător ce ești! Tot nu pricepi încă cum s6
înlănțuie faptele ? N-ai fost în stare să-ți dai seama că ăsta este prețul pentru întoarcerea abatelui vosțru ? Nu te-a făcut
Lucia ta să pricepi? Doar am discutat cu de-amănuntul cu ea și cu Pepa. Și un nătărău ca ăsta vrea să-mi dea mie
sfaturi !
Don Miguel se feri să arate Lui Manuel că
Tremura din tot corpul.
In sinea lui
Știuse,
Insă nu voise să știe, și-o Ascundea lui însuși. „— Vă mulțu- Mesc — rosti el cu gura uscată — «Pentru lămurire».
Vorbea Cu greu :* „— Aceasta Ar fi deci totul", spuse el. Se înclină țeapăn. Plecă.
19
Don Manuel, sub influența certei cu Miguel, renunță să trimită pe Jovellanos în exil prin decret regal. Ii declară numai
într-o convorbire personală că. prezența sa în Madrid
494
însemna o provocare permanentă a clerului prieten Romei și a Marelui Inchizitor și compromitea politica regelui, a
stăpî- nitorului. El îi recomandă așadar lui don Gaspar să se întoarcă în Asturia lui natală, spunîndu-i că regele aștepta
ca el să întreprindă călătoria spre Gijon pînă în două săp- tamîni.
Don Miguel, pe care-1 apăsa faptul că Lucia purta vina principală a tristei sorți a lui don Gaspar, îl îndemna să plece în
Franța în loc de Asturia. El însuși ar fi preferat să se refugieze la Paris, deoarece cearta cu Manuel nu făcea să pară
oportună șederea lui mai departe în Spania. Dar nu se simțea în stare șă apară înaintea Luciei ca un laș. Făcu uz de în-
treaga lui elocvență ca să-și convingă măcar prietenul venerat să treacă granița.
Dar Jovellanos tună :
— Cum credeți că aș putea face una ca asta I Chiar pe creasta Pirineilor aș sinjți în spatele meu rîsetele adversarilor
asemenea unui vînf rău. Netrebnicul Manuel nu trebuie să triumfe în spatele meu : „Halal erou, a șters-o, a trecut peste
munți !" Nu, don Miguel, rămîn.
în ajunul zilei în care don Gaspar pleca pentru a doua oară într-un exil de durată nedefinită, își adună prietenii la el.
Veniră Miguel, Quintana, Goya, Agustin și, ceea ce pare ciudat, și doctorul Peral.
Nefericitul Jovellanos era liniștit și demn, așa cum se așteptaseră cu toții. El spuse că don Manuel, firește, căuta să
ascundă nereușita politicii lui externe printr-o politică internă tiranică. Dar pacea cu Anglia nu se putea lăsa așteptată
mult timp și atunci jalnicul și nestatornicul ambițios va încerca desigur să împace din nou burghezia și pe liberii-
cugetători. Exilul lui, al lui Jovellanos, nu va fi de lungă durată.
Ceilalți ascultau cuvintele pline de încredere ale lui don Gaspar, cu stînjeneala întipărită pe obraz. Nimeni nu considera
speranțele lui întemeiate cruzimea de care dăduse dovadă Manuel față de Urquijo nu prevestea nimic bun nici pentru
Jovellanos.
Doctorul Peral fu cel care luă cuvîntul după o tăcere penibilă. în felul lui, calm, chibzuit, arăta că o dată ce Manuel a
făcut primul pas, e de așteptat că nu va șovăi să meargă
495
mai departe. De aceea ei toți ar prefera să-1 vadă pe iubitul lor amfitrion mai curînd la Paris decît la Gijon. Ceilalți se
grăbiră să-1 aprobe pe medic. Cel mai însuflețit se dovedi tînărul Quintana.
— Sînteți dator nu numai față de dumneavostră înșivă, dar și față de Spania — declară el cu căldură — să vă puneți la
adăpost de acest ticălos setos de răzbunare. Dumneavoastră sînteți indispensabil în lupta pentru libertate și civilizație.
Sfatul unanim al prietenilor, și înainte de toate îndemnul lui Quintana a cărui înflăcărare și virtute o prețuia mult părură
să impresioneze pe îndărătnicul don GaSpar. Privi gîn- ditor de la unul la celălalt. Apoi, aproape surîzînd, răspunse
totuși :
— Cred că vă faceți prea multe griji pentru mine, prieteni. Dar chiar dacă aș pieri în Asturia, ar fi mai de folos pentru
cauza progresului decît dacă aș sta la Paris ca fugar flecar, inactiv. Pînă acum, nimeni din cei care au pierit în lupta
pentru izbînda spiritului nu a murit degeaba. Juan Padilla a fost învins, dar el trăiește și luptă încă și astăzi.
Francisco, chiar dacă nu înțelese fiecare cuvînt, pricepu sensul celor spuse de don Gaspar și nu putu să-și ascundă un
surîs trist. Desigur, Padilla trăia încă, dar ca bufon uitat al Cayetanei, ca Padilla cel pitic și schilod, din Casa de Haro, la
Câdiz.
Doctorul Peral vorbi de generalul Bonaparte. Fără îndoială că el năzuiește sincer să sprijine cauza luminării poporului,
pretutindeni în Europa. Din nenorocire însă, politica lui don Manuel îl va obliga să-și asigure în prunul rînd în Spania
baze militare, lucru care va provoca nemulțumire. Și este greu de presupus că primul consul va voi să mărească încă
ostilitatea poporului spaniol prin sprijinirea reformelor civilizatoare și în Peninsula Iberică. Așa cum stau lucrurile, este
sigur că Napoleon nu va împiedica pe primul ministru în lupta lui împotriva liber-cugetătorilor.
— Și de aceea— se întoarse Peral, cu stăruința care îl caracteriza, la cuvintele lui de la început — în locul dumnea-
voastră, don Gaspar, nu aș rămîne în Spania.
496
Ceilalți, îndeosebi don Miguel, se așteptau ca Jovellanos să se împotrivească tunînd și fulgerînd îndărătnicului lui
sfetnic. Dar don Gaspar se stăpîni.
— îmi amintesc fără amărăciune de timpul ultimului meu exil, spuse el. Odihna silită mi-a prins bine. Puteam să vînez,
puteam să citesc după plac, am studiat și am scris unele lucruri care probabil nu sînt cu totul lipsite de valoare. Dacă
acum providența mă trimite înapoi în munții mei, poate că are motivele ei.
Ceilalți tăceau politicos, dar rămaseră sceptici. Deoarece surghiunitului Urquijo nu i se dădea cerneală și hîrtie, era
puțin probabil că i se va permite lui don Gaspar să scrie în Asturia încă o carte ca „Pîine și tauri".
— Prieteni — îi consolă Jovellanos înfrîngerea pe care ajtn suferit-o nu trebuie să vă facă să uitați ce a realizat nobilul
și viteazul Urquijo. In definitiv s-a obținut independența bisericii spaniole. In definitiv, sume imense care mai înainte
erau plătite Romei rămîn acum în țară. Ce înseamnă în fața unor asemenea succese micile neajunsuri pe care trebuie să
le accept ?
Acum însă, Agustin deschise gura și spuse întunecat:
— Deoarece se încumetă să vă expedieze din Madrid, don Gaspar, nu se vor da înapoi nici de la revocarea edictului.
— Nu vor îndrăzni ! strigă Jovellanos. Nu vor îngădui ca Roma să tabere din nou asupra noastră și să ne sugă ultima
picătură de sînge. Vă spun vouă, prietenii mei : nu vor îndrăzni I Nu vor revoca edictul 1
Ceilalți ascultau bucuroși cuvintele consolatoare, dar îi» sinea lor erau întristați de naivitatea lui Jovellanos. Chiar și
Francisco, deși nu se pricepea prea mult la politică, își dădea seama cît de copilăros era don Gaspar care, după atîtea
experiențe triste, credea încă lumea în stare de atît de puțină răutate.
Se uită la portretul de pe perete pe care îl pictase pe cînd Jovellanos nu era încă bătrîn iar el era foarte tînăr. Un portret
prost. Dacă l-ar fi pictat acum ar fi făcut să se simtă că don Gaspar, cu tot felul lui banal-patetic de a fi, era mai curînd
înduioșător decît comic. Iată-1 așadar rămînînd în-
32 - Goya
497
tr-adevăr la îndemîna dușmanului puternic în loc să treacă cît mai repede Pirineii. încă nu învățase că atunci cînd vrei
să lupți pentru un scop trebuie să rămîi în primul rînd în Viață. Și cu toate acestea, prostia lui Jovellanos nu era o
prostie de disprețuit; da, Goya admira aproape încăpățînarea cu care don Gaspar trăia conform moralei sale.
își dete deodată seama că Jovellanos îi vorbea.
— Acum este rîndcl dumneavoastră, don Francisco — spuse el — să-mi luați locul aici, în Madrid. Puternicii zilei sînt
ciudat de orbi în fața tablourilor dumneavoastră și nu observă cît de mult contribuie ele la lupta împotriva obscu-
rantiștilor și exploatatorilor. Trebuie să vă folosiți de favoarea oarbă a regelui și a nobililor lui. Nu aveți voie să vă
eschivați, Goya. Trebuie să arătați acestor vremi decăzute adevărata lor față. Să o voiți numai, și veți fi Juvenal-ul
acestei Curți și al acestui oraș.
Nimic nu era mai străin de Goya. Se simțea îndemnat să respingă cu cuvinte tari frazele pompoase ale lui don Gaspar,
pretenția lui nerușinată. Dar se gîndi că bărbatul acesta vîrstnic pleca spre un destin nesigur și că acela care primea să
sufere atît avea dreptul să pună condiții și altora.
— Mă tem, don Gaspar — răspunse el politicos — că dumneavoastră sițpraprețuiți influența artei mele. Guvernul știe
ce slabă înrîurire au tablourile mele, de aceea nu intervine. Și dacă regele și nobilii îngăduie ca eu să-i pictez așa cum
sînt, o fac din trufie. Ei se cred atît de mari, încît nu se simt micșorați de nici un adevăr, fie că le este spus de un bufon
al Curții sau .pictat de un pictor al Curții.
Dar Quintana strigă furtunos :
— Sînteți nedrept cu dumneavoastră înșivă, don Francisco. Ceea ce putem să dăm noi, scriitorii, este o castiliană
îngrijită care mîngîie plăcut auzul cîtorva oameni culți. Insă „Familia lui Carlos" pictată de dumneavoastră, frescele
dumneavoastră din Florida merg la inimă tuturor. Idioma universal.
Francisco privi cu prietenie pe Quintana, totuși nu răspunse nimic. Nici nu își mai dădu osteneala să urmărească ce
spuneau ceilalți. Preferă să se uite iar la portretul lui Jovel-
498
lanos, făcut de el, și îi părea rău că don Gaspar trebuia să plece și nu mai era timp să-i facă un nou portret.
Căci înțelegea abia acum
Pe bărbatul acesta.
Pentru el nu victoria avea însemnătate, ci lupta. Era veșnicul luptător. Se ascundea in el o fărimă De don Quijote, dar în
Care spaniol nu se ascundea ea oare ? Ardea acest don Gaspar - De nesațiul de a lupta Pentru dreptate. Unde Găsea
nedreptate,
Trebuia să lovească. El Nu vedea că dreptatea Era o pasăre albastră, un Ideal inaccesibil, aidoma Cavalereștii năzuințe
a lui Don Quijote. Da, trebuia, Don Quijote trebuia să Colinde călare.
20
Gravurile pe care Francisco le făcuse în ultimele luni erau^prelucrări ale schițelor din timpul fericit din Sanlucar. Dar
desenele inofensive, vesele de atunci primiră un alt sens în noua formă, un sens mai bogat, mai tăios, mai mușcător.
Cayetana nu mai era de mult numai Cayetana. în spatele donei Eufemia se arăta camerista moartă, Brigida. Camerista
Fruela, dansatoarea Serafina apăreau ca majas madrilene cu multe înfățișări. Și el însuși, Francisco, apărea în multe chi-
puri : cînd era un amant nerod, cînd un majo primejdios, însă aproape totdeauna visătorul, înșelatul, pelele, nebunul.
Așa se alcătui un album încîlcit și sălbatic, ni care era desenat tot ce se întîmpla femeilor din orașul Madrid, mult
32*
499
râu și puțin bine. Ele se căsătoreau cu bărbați bogați cu înfățișare nidoasă, ademeneau îndrăgostiți nevinovați,
exploatau pe cine se lăsa exploatat și erau la rîndul lor exploatate de cămătari, avocați, judecători. Iubeau și se jucau cu
iubirea, străluceau în haine ademenitoare, și chiar cînd erau bătrîne de tot, cu chipurile ca măștile de mort, stăteau în
fața oglinzii și se lăsau sulemenite și gătite. Mergeau pe jos și în tră- jsuri elegante și impunătoare. Stăteau jalnic
ghemuite, în haina osîndiților la moarte înaintea Inchizitorului, zăceau deznădăjduite în închisoare, stăteau la stîlpul
infamiei, erau duse în mod rușinos, pe jumătate despuiate, la locul de execuție. Si totdeauna era în jurul lor o ceată de
crai desfrînați, de polițiști brutali, de majos tiranici, duene șirete și mijlocitoare, în jurul lor mai erau și demoni, nu
numai Brigida cea moartă, era o armată întreagă de arătări* unele blînde, altele stîmind groază, cele mai multe grotești,
bizare. Și nimic nu era cu un singur înțeles, totul se mișca și se transforma înaintea privitorului. Mireasa care mergea în
alaiul de nuntă avea o a doua față, animalică, bătrîna din spatele ei se transforma în maimuță hidoasă, din penumbră
rînjeau spectatori atotștiutori. Și bărbați lacomi, pretendenții, fluturau în jur ca păsările, cu fețe cunoscute și totuși de
necunoscut, cădeau la pămînt, erau dați la gunoi. Și mirelui îi era prezentat registrul fără pată al nobililor, strămoși
răposați ai logodnicei, el îl cerceta și nu cunoștea încă fața ca de maimuță a logodnicei celei vii. Ea însăși nu o
cunoștea. Fiecare purta o mască și își apărea chiar și lui însuși așa cum voia să fie și cum nu era. Nimeni nu cunoștea pe
nimeni, nimeni nu se cunoștea pe sine însuși.
Iată dar ce desene făcuse Francisco în aceste ultime săptămîni plin de entuziasm și dăruire, cu un elan înverșunat.
De la plecarea lui Jovellanos i se risipise însă entuziasmul. Ședea trîndăvind în ermita lui, convorbirea de la don Gaspar
nu îi ieșea din minte, se certa în gînd cu ceilalți. Ce voiau la drept vorbind de la el? Trebuia să se așeze în rînd ca
proyectistas de pe Puerta del Sol și să arate oamenilor imagini revoluționare ? Prin urmare, Jovellanos și Quintana nu
înțelegeau de loc că martirii sînt nefolositori ? De trei sute de ani s-au lăsat jupuiți și torturați și uciși pentru același
scop și unde au ajuns ? N-are decît bătrînul să stea liniștit
500
și să aștepte în munții lui din Asturia pînă ce solii verzi ai Inchiziției vor veni să-1 ridice ; el, Francisco, nu-și lasă jude-
cata înnegurată de un fals curaj. A Zuyo tu! „Vezi-ți de treaba ta !“
Dar nu-i mai ieșea din gînd ce Se vorbise la Jovellanos. Se gîndea la don Manuel, cît de leneș, îmbuibat și arogant se
tolănise pe sofaua care trebuia să însemne cîmpul de bătălie, se gîndea la infantă, cum privea fix, gingașă și firavă, cu
ochii mari, spre lumea neînțeles de hidoasă.
Dintr-o dată, cu buza inferioară mult răsfrîntă, se așeză din nou la masă și desenă. Dar de astă dată nu femei, nu
doamne nobile, nu petimetras și majas ori mijlocitoare, nimic ascuns sau cu mai multe înțelesuri, ci simple desene pe
care oricine putea să le înțeleagă.
De pildă, un măgar mare, bătrîn învăța cu rîvnă respectabilă alfabetul pe unul mai mic, mai tînăr ; o maimuță cîntă din
chitară în fața unei măgărițe bătrîne și încîntate, și suita ei bătea din palme entuziasmată ; un măgar distins cerceta lista
strămoșilor săi, unde erau înregistrați măgari cu un mileniu în urmă; o maimuță mică, sîrguitoare, îndemînatică picta un
mîndru și strălucitor măgar și de pe pînză privea un cap, un cap nu lipsit de asemănare, și totuși mai mult leu decît
măgar.
Goya examina ceea ce făcuse. Era prea așezat, prea simplu, prea pe gustul prietenilor lui. Și desenă doi măgari mari,
greoi, care stăteau pe spinarea frîntă a doi bărbați adînc plecați. Zîmbi răutăcios. Tii que no puedes, llevame a cuestas.
„Tu, care nu poți, poartă-mă pe mine și burta mea." Așa era mai bine. Se vedea cum nobilimea și preoțimea se
cățăraseră pe umerii răbdătorilor spanioli. Era firește absurd să-ți închipui că asemenea mîzgălituri puteau avea o
însemnătate politică/ Dar era plăcut să desenezi asemenea lucruri, îți făcea bine.
Tn zilele ce urmară stătu mult în ermita, lucrînd cu tainică ardoare. Pînă acum nu dăduse nici un nume desenelor și
gravurilor lui, acum le numi satiras, satire.
Și desenă iarăși femei, dar cii mai multă răutate și cu mai puțină milă. Iată o pereche de îndrăgostiți care se alintă, și la
picioarele lor doi cățeluși la modă, foarte mici, tot atît de preocupați unul de altul. Iată un îndrăgostit înaintea unei
601
uriașe mese de piatră, deznădăjduit în fața iubitei sale moarte. Dar era ea cu adevărat moartă ? Nu-1 privea cu coada
ochiului bucurîndu-se de deznădejdea lui ? In viața pe care o desena acum pătrundeau tot mai adînc demonii.
Omenescul, cele cerești și cele diavolești se învălmășeau uluitor, iar în mijlocul bizarului vălmășag pășeau, dansau
Francisco, Cayetana, Lucia, și totul se transforma într-un joc îndrăzneț, grandios.
El desenă plăcerea jocului. Desenă un satir așezat pe un glob, de bună seamă globul pămîntesc, iar hîtrul cu picioare de
țap, un demon mare, jovial, petrece făcînd puțină acrobație, Cu o expresie copilăroasă, amuzată, visătoare ține în sus
un bărbat în uniformă mîndră și cu multe decorații, iar bărbatul poartă o perucă enormă, care scoate fum și flăcări ; în
mîini ține de asemenea făclii fumegînde și arzînde. Pe o parte a globului pămîntesc cade însă cineva cu care se vede că
satirul s-a plictisit să se mai joace ; picioarele desfăcute ale celui ce cade și posteriorul lui se ridică grotesc în neant. Și
pe partea cealaltă se prăbușește cineva în univers cu capul în joș, cu brațele și picioarele întinse, și el o jucărie stricată a
satirului.
Lui Francisco îi plăcea înțelesul multiplu a ceea ce făcuse. Zîmbea la vederea perucii fumegînde și a făcliilor fume-
gînde ; căci cuvîntul humear, ,,a scoate fum", înseamnă de asemenea „a face pe marele, a-și da aere, a face pe
grozavul", și se bucură de fericita, lăudăroasa paiață, de pelele cu care se joacă cel cu picioarele de țap, și care nu știe
încă ce repede se va prăvăli luînd calea celor două jucării întrebuințate. Și se întrebă dacă don Manuel era cumva satirul
care se juca copilărește sau jucăria voioasă, paiața. Un lucru era sigur: din acest desen, și cel mai nerod trebuia să
înțeleagă că norocul nu era o femeie frumoasă, capricioasă, ci un satir mare, jovial, de treabă și, în prostia lui, foarte
periculos. Francisco se gîndea și la el însuși, la propriul lui subir y bajar, la propriul lui „urcuș și coborîș".
El însă nu putea s-o mai pățească la fel cu paiața fume- gîndă. Azvîrlit putea să fie, dar nici un diavol cu picioare de țap
nu-1 mai putea lua prin surprindere și nici un alt demon. Nu se mai lăsa păcălit. Era pregătit pentru orice.
602
Curînd se arătă însă că încrederea lui fusese lăudăroșenie necugetată. Satirul își bătea joc de el ca și de ceilalți.
Din Zaragoza veni vestea că Martin Zapater murise.
Francisco nu vorbi nimănui de nefericirea lui, ci alergă în ermita. Acolo stătu buimăcit vreme îndelungată. Iarăși se
rupsese, se pierduse, se prăbușise o fărîmă de viață. Acum nu mai avea pe nimeni cu care să mai poată vorbi de trecut,
cu care să mai rîdă de nerozii, căruia să-i poată arăta mînia lui fără margini pricinuită de meschinării supărătoare, nu
mai avea pe nimeni față de care să „scoată fum" și să facă pe grozavul după pofta inimii. Martin mort ! Năsosul,
scumpul lui Martin 1
— Să-mi faci tu una ca asta, mișelule ! Crezuse că o gîn- dise, dar o spusese tare. Și deodată, singur îh atelierul lui,
începu să danseze. In mijlocul dezordinii de plăci de Cupru, prese, hîrtii, pensule, dalte, lighene mari și mici, pentru
cărbuni, pășea, dansa, nestăpînit și totuși țeapăn. Era jota, dansul demn, furios, războinic al Aragonului, țara natală a lui
și a lui Martin, era dansul de despărțire, ceremonia funebră pentru Martin.
Spre seară își aduse aminte că îl aștepta Cayetana. „Morții în mormînt și viii la masă!" își spuse înverșunat. Contrar
obiceiului său, era îmbrăcat neîngrijit, nu comandase nici trăsura, și pînă sus la Moncloa avea de făcut un drum lung.
Se duse pe jos. Cayetana se miră cînd ajunse atît de prăfuit și de neîngrijit, dar ea nu întrebă, iar el nu-i spuse nimic de
moartea lui Martin. Rămase mult la ea în noaptea aceea și o avu sălbatic și brutal.
A doua zi, în ermita îl cuprinse cu toată puterea vechea lui nălucire. El era vinovat de moartea lui Zapater. Portretele lui
erau de vină. Și de data aceasta nu îndrăzni să înfrunte duhurile. Tși înfipseseră ghearele în el, le auzea rîse- tele mute.
Zăcu mult timp, istovit de frică. Apoi brusc îl cuprinse o mînie fără margini. Mai întîi împotriva lui însuși. Apoi împo-
triva lui Martin. Omul acesta se agățase de el, se strecurase în sufletul lui, și cînd i-a devenit indispensabil l-a părăsit, l-
a trădat. Era înconjurat numai de dușmairi și cei mai înrăiți dintre ei pretindeau că-i sînt prieteni buni. Cine era la urma
urmei Martin? Un nătărău viclean, un bancher, un individ care se pricepea în artă cît cățelușul Juanito, un nimic. Și cît
503
de fără seamăn de urît era! Cum putuse pătrunde și scotoci în secretele lui cineva cu un astfel de nas ! Supărat, îl desenă
șezînd în fața unei farfurii cu supă și mîncînd, iar nasul mare îi creștea din ce în ce pînă cînd fața individului care
plescăia, sorbea, clefăia nesățios deveni ceva monstruos de obscen. Nu mai era față, erau părțile genitale ale unui
bărbat.
Francisco fu zguduit de mînie și căință. Păcătuia față de mort! Ceea ce desenase era propria lui desfrînare, propria lui
josnicie fără margine. Pentru că Martin îi fusese cel mai bun prieten și făcuse totul pentru el, de aceea, din invidie
pentru bunătatea lui, îi desenă pe chip propriile lui gînduri, josnice, obscene. Martin fusese de o simplitate binecuvîn-
tată, de aceea demonii n-au putut să-i facă nimic. De el, de Francisco, se puteau apropia și fusese nebun cînd își închi-
puise că îi stăpînește.
Acum îl înconjurau respingător de vii, prin surzenia lui pătrundeau cîrîitul, mîrîitul, țipetele lor, le simțea respirația
inspăimîntătoare.
încordîndu-se din răsputeri, se stăpîni, își îndreptă spatele, strînse din buze, își potrivi haina, își netezi părul peste
urechi. El, Francisco Goya, primul pictor al regelui, președintele de onoare al Academiei, nu închidea ochii, nu se ferea
de strigoi, îi privea drept în față, chiar și acum după ce îl uci- seseră pe scumpul lui Martin.
El birui jivinele, punîndu-le pe hîrtie. Desenă. Se desenă pe el, prăvălit peste masă, cu fața ascunsă în mîini, iar în. jur
colcăind amețitor vălmășagul nopții. Pisici, păsări, monștri, bufnițe și lilieci uriași îl încolțesc de aproape. Oare nu i s-a
și urcat unul din monștri în spate? Nu le îngăduie însă decît să se apropie de el, înlăuntrul lui n-au voie să pătrundă.
Uneia din hidoasele și sălbaticele păsări-stafii i-a pus în gheare o dăltiță de gravat metale. Stafiile trebuie să-1 slu-
jească, trebuie să-i întindă singure unealta de lucru, arma cu care să le dreseze, să le fixeze pe hîrtie, de unde nu mai pot
face nici un rău.
Din clipa aceea nu se mai temu de strigoi. Simțea nevoia să se încaiere cu ei, să-i biruie pe deplin. Ii chema, și iată se
îmblînziseră, veneau. I se arătau pretutindeni. Forma schimbătoare a norilor, cînd era pe drum, crengile copacilor cînd
se plimba prin grădină, un firicel de apă care se prelin
504
gea pe nisip cînd se plimba pe malul Manzanares-ului, petele de pe pereții ermitei și rotocoalele de soare, totul lua
pentru el forma și conturul vedeniilor lui lăuntrice.
Se ocupase din tinerețe cu istoria naturală a demonilor și cunoștea mai mulți decît majoritatea celorlalți artiști și poeți
ai Spaniei, mai mulți decît demonologii, experți profesioniști ai Inchiziției. Acum, biruindu-și sfiala, îi aduse cu sila și
pe cei care se ținuseră departe și curînd îi cunoscu pe toți. Ii cunoștea pe albi, mătrăgune și vrăjitori, lemuri și vîrcolaci,
iele, zîne și pitici, strigoi, căpcăuni și șerpii cu privirea ucigătoare. Ii cunoștea de asemenea pe soplones, pe cei mai
silnici dintre toți strigoii, care purtau pe drept același nume cu spionii poliției și ai Sfîntului Oficiu. Ii cunoștea însă și
pe duendes și duendecitos, spiriduși poznași care, recunoscători și doritori să dea o mînă de ajutor, făceau noaptea
treburile casnice spre indignarea gazdelor lor.
Multe stafii aveau trăsături omenești, în care se amestecau uluitor trăsături ale prietenilor și dușmanilor. Una și aceeași
vrăjitoare avea cînd chipul Cayetanei, cînd al Pepei, cînd al Luciei, unul și același spirit grosolan i se părea a fi cînd
don Manuel, cînd don Carjos.
Stafiile veneau ades și cu plăcere în haine lungi bisericești, ca monahi, ca judecători ai Sfîntului Tribunal, ca pre- lați.
Ele maimuțăreau de asemenea cu plăcere riturile bisericii și împărtășeau, miruiau, dădeau ultima cuminecătură. O
vrăjitoare i se arăta cățărată pe umerii unui satir, făcînd jură- mînt de supunere ; suflete de răposați în odăjdii
episcopale, plutind în înălțimi, îi țineau în față cartea din care citea ju- rămîntul ; din adîncul unui lac priveau cîntînd
novici.
El pierdu și ultimul rest de spaimă în fața fantomelor. Și simțea o milă adîncă, amară și disprețuitoare pentru cei care își
petrec toată viața temîndu-se de vedenii, de năluci. Re- prezentă mulțimea care, plină de venerație, se închina lui coco,
un ștrengar gătit de un croitor, ca o stafie. înfățișă poporul, exploatații, săracii cu duhul, care, orbi și cu o răbdare fără
sfîrșit, își hrăneau și îngrijeau asupritorii, chinchillas, guzgani uriași, nobilii și popii, leneșii descreierat!, cu ochii lipiți,
cu urechile încuiate cu lacăte enorme și cu mădularele îmbrăcate în veșminte scumpe, străvechi, țepene, mult
605
prea lungi, în care nu se pot mișca. înfățișă droaia trîndavă, proști, nesimțitori, nemișcați, în timp ce un slăbănog se
împotrivește cu ultimele puteri unei lespezi de piatră uriașe, care în clipa următoare se va prăvăli, strivindu-1 pe el și
întreaga gloată.
Plăsmuirile fanteziei lui deveneau din ce în ce mai îndrăznețe, cu din ce în ce mai multe înțelesuri. Și el nu mai numi
filele „satire", ci „idei, scîntei ale spiritului, capricii, caprichos".
Pîndea stafiile în îndeletnicirile lor cele mai intime, cînd Se îmbătau, cînd își făceau toaleta, tăindu-și una alteia pieile și
ghearele. Fură nevoite să-i arate cum călăreau spre sabbat, spre aquelarre, cum, cu ajutorul gazelor din intestinele unui
sugaci, întrețineau focul de sub supa lor care fierbea, fu»ă silite să-1 inițieze în ceremonialul care trebuia respectat la
besamano, la sărutarea mîinii marelui țap, fură nevoite să-i dezvăluie mijloacele și vrăjile pe care le foloseau ca să
preschimbe un om într-un animal, într-un țap sau pisică.
Deseori își aducea
In ermita
Prînzul, pîine și brînză Și puțin vin de Manzanilla. Apoi invita., și fantomele, Le întindeo ■‘'pîine și brînză și Stătea cu
ele la masă. Pe Cel cu picior de țap îl numi Mi amigo,, „prieten”, pe un alt Diavol uriaș îl numi Chico, „micuțule”, și
Flecăreă și glumea cu monștrii, Le pipăia ghearele și coarnele, Ii trăgea de coadă.
Cerceta cu de-amănuntul Mutrele lor prostești, răutăcioase, Crude, fețele lor Sălbatice, hazlii și, în tăcerea Lui, rîdea în
hohote. Rîdea de demoni.
606
21
Goya ceruse să nu fie vizitat în ermita, decît în caz de neapărată nevoie. O singură ființă putea veni oricînd: Cayetana.
Ea nu se interesa niciodată de lucrul lui. într-o zi însă, spuse:
— Acum ești de găsit aproape numai aici. Ce faci, la drept vorbind ?
— Desenez unele lucruri care îmi trec prin minte, răspunse el. Capricii, nimicuri. Noul procedeu cu aguatinta e cît se
poate de potrivit pentru aceasta. Cum ți-am spus, nu e nimic de seamă, simple năluciri, caprichos.
Ti fu ciudă pe el însuși că își bagateliza lucrările. Spera că dona Cayetana nu va cere să i le arate — și totuși aștepta să
o facă.
Ea nu-i ceru nimic. Atunci, împotriva voinței lui, spuse :
— Dacă vrei, îți arăt cîte ceva.
Ii arătă foile, fără să le aleagă, cum veneau la rînd ; pe acelea care o înfățișau sau care puteau aminti de ea le lăsa la o
parte. Cayetana privi foile în tăcere și la repezeală, așa cum îi era felul. în fața femeii foarte bătrîne și foarte urîte care
se privește în oglindă și se gătește, spuse satisfăcută :
— Asta să nu i-o arăți vreodată doiiei Maria Luisa.
De celelalte desene nu spuse nimic.
Francisco fu decepționat. îi întinse foile pe care apărea ea însăși. Cayetana le privi cu același interes amabil, imper-
sonal. In fața perechii care cocheta, schimbînd cuvinte galante, avînd doi cățeluși care se giugiuleau la picioare, pere-
che care îi înfățișa pe ei, Cayetana fu de părere :
— Asta nu-i va bucura pe Pepa și pe don Manuel.
Pentru o frînturâ de secundă, Goya fu surprins. Dar nu desenase oare el singur „Nimeni nu se cunoaște" ?
Filele cu fantome le privi mai mult decît obișnuia să privească tablourile.
— Pe Brigida ai nimerit-o bine, spuse ea.
Dar în fața celor mai multe file rămase rece și vădit nedumerită.
— Ciudat, își spuse ea în sfîrșit părerea. Nimicuri, ai spus chiar tu. La drept vorbind, îmi închipuiam nimicurile
607
tale ceva mai vesele. Nous ne sommts pas amusâes, cită ea, cu uh suris abia simțit, răutăcios. Și apoi puse mina pe caiet
și îi scrise : „La drept vorbind, pe multe le găsesc brutale, barbare". Și multe fără gust, adăugă vorbind, articulînd foarte
deslușit.
Francisco rămase încremenit. Se așteptase ca ea să-și întoarcă fața de la desene, înfiorată, nu l-ar fi mirat dacă s-ar fi
revoltat; Dar.: barbare ? fără gust ? Avea în fața ei experiența și rodul celor cinci ani fericiți și deznădăjduiți. După un
drum din cale afară de primejdios, el descoperise America lui. Și tot ce avea Cayetana de spus era : „fără gust". Jude-
cata unei nobile. Ea avea voie să danseze desmayo. Dacă bărbatul ei o stînjenea întrucîtva, ea avea voie să-1 ucidă. Iar
dacă el evoca și învingea fantomele care voiau să-1 nimicească, era lipsit de gust.
După cîteva clipe necazul i se potoli. Ar fi trebuit să prevadă lipsa ei de înțelegere, nu ar fi trebuit să-i arate foile.
„Idioma universal", îi trecu prin cap. Quintana se înșelase î Zîmbi.
— De ce zîmbești ? întrebă ea.
— De ceea ce am făcut aici, răspunse el, strînse capriciile într-un teanc și le puse înapoi în sipet.
A doua zi făcu un nou desen. Desenă un bărbat și o femeie legați între ei și totodată de un trunchi de copac, încer- cînd
deznădăjduiți să se desprindă unul de altul ; deasupra capetelor lor insă, era o enormă cucuvea cu ochelari, cu aripile
întinse, agățată cu un picior de trunchi, iar cu celălalt în părul femeii. Și Jovellanos și Quintana vor lua desigur uriașa
cucuvea cu ochelari drept biserica și legile ei, care veghează asupra sfintei indisolubilități a căsătoriei. Iar Manuel va
lua cucuveau drept ursita care leagă pe Miguel cu Lucia, și Miguel va crede că bufnița reprezenta legătura lui Manuel
cu Pepa ; el însă știa că desenul reprezenta toate acestea, și pe deasupra legătura de nedesfăcut dintre el și Cayetana.
Cîteva zile mai tîrziu, doctorul Peral apăru pe neașteptate in quinta del sordo. Goya, neîncrezător din fire, și ajuns și
mai neîncrezător după surzenia'lui, își spuse imediat că Peral venea trimis de Cayetana. Acesta era așadar efectul noii
sale arte ! Simți pentru o clipă cum se rostogolea iar înspre el valul cel negru. Apoi luă în glumă purtarea Caye-
508
tanei. Ea nu tăinuise ce gîndea despre gravurile lui și dacă ea însăși se lua drept Pepa, de ce nu l-ar fi luat pe el drept
nebun ?
— Mărturisește dar, doctore, spuse el cu voioșie silită. Vii trimis de dona Cayetana să vezi cum mai stau cu sănătatea.
Peral, cu aceeași voie bună, răspunse :
— Da și nu, don Francisco. Desigur, vizita mea este inițiată de dona Cayetana, dar nu vin la fostul meu pacient, ci la
pictorul Goya. Nu am mai văzut de atîta vreme nici o lucrare nouă de a dumitale. Iar doamna ducesă îmi povestește că
ai creat o mulțime de desene, de gravuri în ultimul timp. Dumneata știi cît de mult te admir. Aș fi fericit și mîndru dacă
aș avea voie să văd ceva din noua dumitale operă.
— Fii sincer, don Joaquin, răspunse Francisco. Cayetana ți-a spus că mă închid în casă și fac lucruri smintite. Ți-a spus
— continuă el brusc mîniat — că am ajuns iar nebun, melancolic, sucit, sărit din minți — vorbea din ce în ce mai
înverșunat — nebun, alienat, turbat, furios, smintit, dement! Acum striga. Aveți doar pentru asta multe denumiri, cla-
sificări, rînduiri, rubrici științifice. „Trebuie să mă stă- pînesc — gîndi el — altfel îi va spune pe bună dreptate că sînt
nebun."
Doctorul Peral, foarte liniștit, răspunse :
— Dona Cayetana găsește ciudate desenele dumitale. Dar eu, în timpul călătoriei noastre în Italia și chiar și înainte, am
făcut constatarea că părerile doamnei ducese în materie de artă sînt arbitrare.
— Da — spuse Francisco — vrăjitoarele au propria lor teorie despre artă.
Peral, ca și cum n-ar fi auzit, continuă :
— Știi doar și dumneata cu cîte prejudecăți are de luptat un maestru care aduce ceva nou. îmi vine greu să stărui. Dar
nu lua, te rog, drept stupidă curiozitate și nici drept interes medical nerăbdarea mea de a vedea ce ai făcut!
După flecăreala și purtarea nesăbuită a Cayetanei, Francisco era ispitit să audă părerea acestui om cumpătat și cu-
noscător în materie de artă. El spuse :
— Veniți mîine după-amiază în atelierul meu din oraș, știți, în Calle de San Bernardino 1 Sau nu, nu mîine — se co
509
rectă el — mîine este marți, zi nefastă. Veniți miercuri după- amiază ! Dar nu pot să vă promit sigur că voi fi și eu
acolo.
Peral veni miercuri. Goya era acolo. Ti arătă cîteva dintre desene, dintre „satire". Văzînd cu ce ochi lacomi, de cunos-
cător privea don Joaquin filele, îi arătă mai multe, apoi și cîteva din caprichos. Simțea cu ce nesatiu respira Peral tă-
mîia și pucioasa ce se înălța din ele și îi arătă pe Cayetana care zbura deasupra capetelor de bărbați la sabbatul vrăji-
toarelor. Și se bucură de triumful răutăcios care strălucea in ochii lui Peral.
întrebă : „— Sînt smintit.
Doctore? Este oare nebunie
Ce am desenat eu aici ?' Dar
Celălalt, plin de venerație, spuse : „— Dacă sînt aici lucruri pe care Nu le înțeleg prea bine, este din Cauză
Că eu sînt mult mai puțin
Știutor decît dumneata;
Dumneata ne . arăți Iadul ca și cînd ai ti Fost acolo, și mă cuprinde Amețeala cînd privesc acestea toate.* Francisco
insă spuse : „—Am Fost doar acolo, doctore.
In iad. Dacă o știe cineva, dumneata
Ești acela. Și m-a cuprins și pe mine amețelea.
Și dacă amețesc și ceilalți, Vezi, tocmai asta Am voit. Așa e bine, doctore.' Și îl bătu
Pe umeri, cu tinerească voioșie.
22 -r
In ultima vreme nu mai lucrase la portrete ; cei care dăduseră comenzi deveniră nerăbdători. Agustin îi aminti că
portretul lui conde Miranda ar fi trebuit să fie livrat de trei
510
săptămîni ; duque de Montillano își ceruse și el portretul comandat. Atît cît el, Agustin, putuse să lucreze la cele două
portrete, o făcuse ; acum era rîndul lui Francisco să le termine. -
— Termină-le tu, răspunse Goya cu nepăsare, plictisit.
— Nu glumești ? întrebă avid Agustin.
— De loc, răspunse Goya.
De cînd Căyetana privise caprichos, se sinchisea și mai puțin de părerea, modelelor sale de neam mare.
Agustin lucră încordat ; după zece zile, amîndouă portretele fură terminate. Conde Miranda fu foarte mulțumit, duque
de Montillano, nu mai puțin.
De aci înainte, Goya lăsa din ce în ce mai des în grija lui Agustin să isprăvească portrete la care el nu pictase aproape
decît primele trăsături. Nimeni nu observa. Pe Francisco îl distra .lipsa de pricepere a privitorilor.
într-o zi îi spuse lui Agustin :
— Dona Cayetana ar dori un nou portret. Dacă aș picta-o eu, portretul mi-ar ieși prea personal, 0 simt. Tu știi întocmai
cum vreau eu să fie, apucă-te til de el 1 Studii și tablouri ai mai multe decît îți trebuie. Eu mai adaug apoi cîteva trăsă-
turi de penel și semnătura și aparențele sînt salvate.
Agustin îl privi încremenit, neîncrezător.
Francisco, provocător, spuse :
— Nu te crezi în stare ?
în taină, Agustin se gîndea că era o glumă periculoasă, și dacă se va sfîrșj prosț, atunci el, Agustin, va plăti oalele
sparte.
— Tu trebuie să știi — spuse el nesigur — cît de bine se pricepe ducesa la artă.
— Se pricepe tot atît de bine ca și ceilalți, spuse Francisco.
Agustin făcu portretul. Reuși. Doamna pictată era ducesa de Alba, avea fața ovală, frumoasă, neprihănită, limpede,
pură, ochi imenși, sprîncene trufașe, părul răscolitor de negru.
Dar nici o Brigida moartă nu pmbla în dosul acestei frunți, nimeni n-ar fi crezut-o pe femeia aceasta în stare să
grăbească moartea bărbatului ei sau să pricinuiască acelora pe care îi iubea chinuri infernale din capriciu, orgoliu,
511
răutate drăcească. Francisco examina temeinic tabloul. Apoi adăugă cîteva trăsături de penel și senină. Ii aruncă o
ultimă privire. Rămînea un portret făcut de Agustin Esteve.
— Excelent, spuse el. Ai să vezi, va face plăcere Caye- tanei.
Așa se întîmplă, Cayetanei li plăcu fața liniștită, Pură, mîndră, care o Privea de pe pînză. ,,— Poate Că mi-ai făcut
portrete mai bune — Spuse ea — totuși
Mie acesta îmi este cel mai drag." — Și întrebă : „— Am dreptate, Don Joaquin ?“ Acesta stătea Surprins, bănuind că
Goya își permisese o glumă amară.
„— Acest portret este un Demn adaus la colecția Dumneavoastră", vorbi el. Goya Văzu și auzi și nu rînji.
își încheiase socotelile cu Cayetana
23
In seara cînd prietenii lui Jovellanos fuseseră pentru ultima oară împreună cu el, Agustin prezisese mohorit și cu toată
convingerea că don Manuel va revoca îndrăznețul edict al lui Urquijo cu privire la autonomia bisericii spaniole. Totuși,
replica fanatică a lui don Gaspar : „Nu vor îndrăzni !" îl impresionase și, împotriva rațiunii sale, îi dăduse speranță.
Don Manuel însă restabili într-adevăr printr-un decret regal vechea, dureroasa, costisitoarea subordonare a bisericii spa-
niole față de Roma, și acest eveniment, deși de așteptat, îl lovi pe Agustin ca o nouă nenorocire.
Simțea nevoia să-și descarce inima față de Francisco. Faptul că acesta îi acordase o atît de largă contribuție la
portretele pe care le semna îl socotea drept dovadă a unei
512
noi și strînse prietenii. Dar bucuria lui nu durase mult. De săptămîni, Goya nu-i dăduse nici un prilej să stea de vorbă cu
el prietenește, lipsea și acum de acasă, cînd avea atîta nevoie de el. Treptat, întreaga lui nemulțumire se îndreptă
împotriva lui Francisco.
Știa că nimic nu-1 supăra mai mult decît să fie tulburat în ermita lui. Porni în goană într-acolo.
Cînd intră la el, Goya împinse supărat placa la care lucra, așa că Agustin nu putu vedea nimic.
— Te deranjez ? zise foarte tare.
— Ce ai spus ? întrebă mînios Goya și îi întinse blocul de scris.
„Te deranjez ?" scrise Agustin, a cărui furie stăpînită crescu.
— Da ! răspunse Francisco tunător, și întrebă : Dar ce s-a întîmplat?
— Manuel a anulat edictul I rosti Agustin limpede și cu revoltă în glas. ' '
— Care edict ? întrebă Goya.
— Știi prea bine care ! strigă el. Și porți ți tu o parte de vină !
— Nebunule, imbecilule, măgarule! spuse îngrijorător de încet Francisco. Apoi însă începu și el să strige: Și pentru asta
îndrăznești să mă tulburi? ! Nu aș fi putut afla tot atît de bine, deseară ? Dar ce-ți închipui tu ? Crezi că voi alerga
acum, numaidecît la don Manuel și-1 voi străpunge ? Sau ce îți închipui ?
— Nu striga așa! spuse supărat Agustin. După ce spui nerozii atît de periculoase, le mai și strigi cît te ține gura. Și îi
scrise : „Casa asta are pereți subțiri. Nu ai nevoie să provoci și mai multe denunțuri împotriva ta." Și, încet, cu amă-
răciune, vorbi mai departe : Stai aici și-ți vezi de treburile tale particulare. Și cînd un prieten aleargă la tine, pentru că
inima îi e prea plină, îi strigi să te lase în pace! Ce ai făcut tot timpul de cînd tin Spania cufundată în jalnic întuneric ?
L-ai pictat pe Manuel, pe căpetenia criminalilor, ca Cezar, Ale-’ xandru și Frederic laolaltă. Asta era tot ce aveai de
spus. Francisco I Omule ! Te-ai înnămolit de tot, ai putrezit?
33 — Goya
513
— Nu striga așa, răspunse Goya calm. N-ai constatat tu însuti adineauri ce pereți subțiri are casa ?
Se liniștise cu desăvîrșire. Aproape îl înveselea zbuciumul lui Agustin. Mai era un altul care, în aceste luni grele, să fi
văzut suferința imperiului atît de limpede și cu atîta durere ca el. Francisco Goya ? Mai era un altul care să o fi arătat?
Și aici, în imediata apropiere a „capriciilor", iată-1 pe acest de treabă Agustin spumegînd și învinuindu-1 de orbire,
trîndăvie, nepăsare.
— Mi se fringe și acum inima — mormăia și bodogănea Agustin mai departe — cînd mă gîndesc la Jovellanos, cum te
îndemna : Spania, Spania ! Lucrați pentru Spania 1 Pictați pentru Spania 1 Chiar numai de dragul artei tale, și nu ai fi
avut voie să închizi ochii. Dar ție îți pasă numai de tine însuți. Domnul prim-pictor trebuie să fie prevăzător. Excelența
sa nu trebuie să riște nimic care ar putea să indispună pușlamalele .elegant îmbrăcate. Ce servilitate 1 Ce slugărnicie !
Que verguenza!
Francisco rămase liniștit, ba chiar zîmbea, ceea ce îl întărită pe Agustin și mai mult.
— Firește, femeia aceea este vinovată de toate, spuse el. Pentru ea ai riscat, ai dat dovadă de curaj, iar acum zaci toată
vremea în brațele ei. Dai surîzînd din umeri la vorbele lui Jovellanos și te ții de fleacuri în timp ce Spania piere.
Goya simțea în învinuirile lui Agustin mînia neputincioasă a acestuia împotriva donei Lucia.
— Ești un nebun vrednic de plîns, spuse el aproape compătimitor. N-ai~să înveți nimic cît vei trăi! Despre artă mai ai
idee, dar despre lume și oameni și despre mine nu ai habar ! îți închipui că am trîndăvit aici, în toate lunile astea,
mîndru, meditînd la firea mea romantică. Nu, atotștiutorule, cunoscătorule de suflete ! Altceva am făcut eu aici !
Descuie sipetul și scoase un maldăr de desene și un maldăr de gravuri, punîndu-le grămadă în fața lui Agustin.
Pe acesta îl mînie sarcasmul lui Goya. Dar dorința de a vedea cu ochii ce făcuse Francisco în tot acest răstimp era mai
tare decît jignirea.
Se uită, și deodată, cu sălbăticie, năvăli asupra lui lumea nouă, imensă a „capriciilor", avalanșa de întîmplări nemai-
auzite, cu adevărat prea adevărate. Privea lung fiecare desen
514
în parte, nu se putea despărți de el, îl dădea deoparte, avid de cel nou. Se uitase pe sine, uitase de edictul lui don
Manuel. Pătrundea în lumea nouă, se obișnuia cu ea. Desigur că în- tr-una sau alta din filele pe care i le arătase mai
demult Francisco, simțise ceva din veselia, din caracterul sălbatic și straniu al acestor desene ; dar ceea ce se deschidea
acum în fața lui era, prin varietatea grozăviilor, ceva nou. Dezvăluia un Goya nou, necunoscut, care descoperise o lume
nouă, mai adîncă decît toate cele de pînă atunci. Agustin privea, ples- căia, obrazul îi zvîcnea. Goya, văzînd cum
privea, avu o confirmare puternică.
In cele din urmă, copleșit, zguduit, abia mai putînd vorbi, așa încît Goya cu greu îi putea citi cuvintele de pe buze,
Agustin spuse :
— Și ne-ai lăsat să vorbim I Și ne-ai lăsat să facem pe moraliștii 1 Dar noi toți trebuie să-ți fi părut nebuni și orbi !
Văzînd că Goya nu-1 înțelege bine, începu să folosească vorbirea prin semne, gesticulă violent, dar i se păru că merge
prea încet, și se întoarse la vorbăria și plescăitul lui entuziast :
— Purtai toate astea în minte, sau poate le și așternuseși pe hîrtie, și ne lăsai să vorbim! Luă iarăși foile și, nepu- tînd
să-și desprindă ochii de pe ele, îl ocărî, jubilînd, admi- rînd : Ești un măgar fără pereche. Stai aici, și lucrezi îh taină !
Fățarnicule, prefăcutule ! Da, acum i-ai pus pe toți la pămînt, pe cei de azi și pe cei din trecut !
Rîdea prostește, fericit, puse brațul pe umerii lui Goya, se purta ca un copil și Francisco era fericit.
— In sfîrșit, vezi și tu — se făli el — ce fel de om este prietenul tău Goya 1 Nu știi decît să ocărăști. Nu ai nici cea mai
mică încredere. A trebuit să mi te năpustești în ermita, nu ai putut să aștepți. Ei, sînt decăzut? Sînt înnămolit și putred ?
Și îl întreba mereu : Spune tu, nu sînt vesele desenele mele ? Am făcut ceva cu tehnica ta ?
Agustin, cu privirea pe un desen deosebit de bizar, spuse ■aproape umil :
— Foaia aceasta nu o înțeleg prea bine, încă nu. Dar le înțeleg pe toate laolaltă. Toți trebuie să înțeleagă lucrul acesta
cumplit și binefăcător. Trebuie să înțeleagă. Zîmbi. „Idioma universal'.
33» 535
Auzind aceasta, Goya fu ciudat de tulburat. E drept că se întrebase uneori ce efect puteau să aibă foile asupra celorlalți
și dacă era bine să lase și pe alții să vadă ce lucrase, dar izgonise pe dată, aproape cu teamă, asemenea gînduri. De cînd
Cayetana privise desenele cu o nepăsare atît de supărătoare, hotărîse furios că alți ochi nu vor mai zări foile. Lupta
cumplită și ridicolă cu fantomele era o chestiune intimă, pur personală. A arăta „capriciile" în dreapta și-n stînga era ca
și cînd ar fi alergat gol pe străzile Madridului.
Agustin citi stinghereala de pe fața prietenului său și o înțelese așa cum trebuia. își dădu seama de ceea ce, firește,
trebuia să știe și Goya: anume, că aceste foi însemnau primejdie, primejdie de moarte. Cel care punea oamenilor în fața
ochilor asemenea desene putea să se predea imediat el însuși Inchiziției ca arhieretic. La acestea reflecta Agustin și
simți în toată grozăvia ei singurătatea prietenului său Francisco. Omul acesta smulsese așadar din ființa lui arătările
acestea înfricoșătoare și grotești, avusese curajul să le deseneze, singur și fără speranța că cineva va cunoaște vreodată
marile, cumplitele lui vedenii.
Ca și cînd Agustin ar fi gîndit tare, Francisco spuse :
— Ar fi trebuit să fiu mai înțelept. Poate că ar fi fost mai bine ca nici măcar ochii tăi să nu fi văzut aceste desene.
Strînse foile. Agustin nu se împotrivi, nu îndrăzni să-i ajute.
Cînd însă Goya, mohorît, aruncă desenele iarăși în sipet, Agustin își reveni din zăpăceala lui. Era de neînchipuit ca
aceste foi să zacă în sipet, nevăzute mult timp, poate niciodată.
— Măcar prietenilor trebuie să le arăți, se rugă el. Lui Quintana, lui Miguel. Nu mai fi închis cu atîta trufie, Francho I
Faci oamenii să te socoată de-a dreptul mărginit t
Goya, ursuz, ocăra, stătea la îndoială. Dar în inima lui simțea dorința să arate prietenilor lucrarea.
Invită pe Miguel și pe Quintana la el. în ermita, și îl chemă pe fiul său Javier.
Era pentru prima oară că se aflau laolaltă în ermita mai mult de doi oameni, lui Goya îi părea aproape o profanare.
Prietenii stăteau stingheriți în jur i toți, afară de Javier, se
516
arătau stîngaci, deosebit de încordați. Goya comandase vin, gustări, brînză ; și îi îndemna să se servească. EL însuși era
aspru, laconic.
în sfîrșit, fără grabă, voit greoi, se duse să ia foile din sipet.
Unul le întindea celuilalt. Și deodată, ermita se umplu de vălmășagul oamenilor și monștrilor peste fire de adevărați, al
creaturilor pe jumătate animale și pe jumătate draci. Prietenii văzură că făpturile acestea, în ciuda măștilor lor, dincolo
de măștile lor, aveau chipurile mai dezgolite decît oamenii în carne și oase. Erau oameni pe care ei îi-cunoșteau, totuși
dezbrăcați cu cruzime de aparența lor și înfățișați cu o alta, mult mai răutăcioasă. Și demonii ridicoli și înfricoșători de
pe aceste file erau monștri grotești care, nelămurit, îi amenințau și pe ei, care se ascundeau și în ei, jalnici, neștiutori și
îngrijorător de știutori, josnici, perfizi, cucernici și lubrici, veseli, nevinovați și nelegiuiți.
Nimeni nu vorbea. In sfîrșit Goya spuse :
— Beți dar I Beți și mîncați 1 Toarnă, Javier I Și cum încă tot mai tăceau, spuse : Le-am numit „caprichos", gîn- duri,
idei, plăsmuiri ale fanteziei.
Ei tot mai tăceau. Numai tînărul Javier, spuse :
— înțeleg.
în sfîrșit, Quintana își adună puterile:
:— Caprichos l strigă el. Dumneata faci lumea și o numești caprichos I
Goya își răsfrînse buza de jos și își ridică colțurile gurii într-un surîs abia vizibil. Dar entuziasmul lui Quintana nu mai
era de oprit:
— M-ai doborît, Goya ! strigă el. Cît de neghiob și nepriceput îmi par cu bietele mele versuri. în fața acestor file sînt un
băiețaș care merge pentru prima oară la școală și căruia i se învîrte capul la vederea literelor multe de pe tablă.
Miguel spuse :
— Nu este plăcut pentru cercetătorul de artă, cînd se ivește ceva nou și îi răstoarnă întreaga lui teorie. Trebuie să mă
apuc iar de învățat, Francisco. Cu toate acestea : te felicit. își drese glasul. Sper — continuă el — că nu-mi
517
vei lua în nume de rău, dacă descopăr la cîteva foi influențe ale vechilor maeștri, influențe, spre exemplu, ale anumitor
tablouri de -Bosch din Escorial, influențe ale anumitor sculpturi în lemn de pe scaunele catedralelor din Avila și Toledo
și, natural, influențe ale sculpturilor de pe Pilar și Zaragoza.
Javier își dădu părerea :
— Chiar și cel mai mare artist stă pe umerii altuia, îndrăzneala lui făcu pe prieteni să se simtă stînjeniți ;
Goya însă se uită îngăduitor la atotștiutorul lui fiu, cu un zîmbet de aprobare.
— Sensul celor mai multe foi pare limpede, zise Miguel. Dar cîteva, iartă-mă, Francisco, nu le înțeleg de loc.
— îmi pare rău, răspunse Goya. Trebuie să știi că unele nu le înțeleg nici eu și sperasem că mi le vei putea lămuri tu.
— Tot așa mă gîndișem și eu, aprobă Javier, bucuros și nechibzuit. Nu se înțelege nimic și se înțelege tot.
în clipa aceea, Agustin își răstumase paharul. Vinul curse pe masă și pătă două din desene. Ceilalți se uitau ca și cînd
Agustin ar fi comis un sacrilegiu.
Quintana se adresă lui Miguel, puțin iritat.
— Chiar dacă nu ai înțeles una sau alta din file — spuse el — vei admite totuși : tîlcul tuturor luate laolaltă poate fi
înțeles de oricine. Idiorrui universal I Vei vedea, don Miguel, poporul va înțelege aceste desene.
— Te înșeli, răspunse Miguel. Poporul cu siguranță nu le va înțelege. Nici măcar masa celor culți nu le va înțelege.
Păcat numai că teza dumneavoastră nu poate fi verificată.
— De ce nu ? întrebă pornit Quintana. Ești cumva de părere ca această operă minunată să rămînă închisă aici, in ermita
de pe Calle de San Bernardino ?
— Dar cum altfel? răspunse Miguel. Vreți să-1 trimiteți pe Francisco pe rug ?
— Dacă aceste foi ajung în mîinile oamenilor — se amestecă cu voce surdă Agustin — Inchiziția va aprinde un foc
față de care orice autodafe de pînă aucm va fi o biată luminare de seu. Aceasta o știi doar și dumneata.
— Ah, prudența voastră afurisită l strigă cu amărăciune Quintana. Vreți să faceți din fiecare om un laș 1
518
ÎAgustin arăta spre cîteva gravuri.
— Să se publice asta ? întrebă el. Și asta ?
— Unele ar trebui firește lăsate deoparte, admise Quintana. Dar cele mai multe pot fi publicate.
— Cele mai multe nu pot fi publicate, replică tăios Miguel. Nu se pot lăsa deoparte chiar atîtea, încît să nu intervină
Inchiziția și tribunalele regelui pe deasupra. Deoarece ceilalți tăceau întunecați și nehotărîți, îi consolă politicos :
Trebuie să se aștepte momentul potrivit.
— Cînd va sosi momentul potrivit — spuse Quintana — nu va mai fi nevoie de desenele acestea. Atunci vor fi artă și
de prisos.
— Asta e soarta artistului, observă gînditor tînărul Javier.
Quintana însă era neclintit:
— Arta n-are rațiune dacă nu influențează. Don Francisco a făcut vizibilă teama, teama adîncă, ascunsă, care apasă țara
întreagă. E de ajuns doar să o arăți și ea dispare. E de ajuns să smulgi hainele lui coco, ale „omului negru", și el nu mai
e periculos. Să fi creat oare Goya capodopera lui numai pentru noi cinci și pentru nimeni altcineva ? Nu, nu se poate !
Discutau ca și cînd Goya nici nu ar fi fost acolo. El asculta tăcut, uitîndu-se cînd la gura unuia, cînd la gura altuia și,
deși nu înțelegea totul, cunoștea totuși destul de bine pe fiecare îh parte, pentru ca să-și poată întregi argumentele lor.
Acum își epuizaseră părerile, se uitau la el și așteptau. El, șiret și gînditor, declară :
— Ceea ce ai spus tu, Miguel, merită să fie luat în seamă, și ceea ce ați spus dumneavoastră, don Jose, r i e fără
însemnătate. Și fiindcă din păcate o afirmație contrazice pur și simplu pe cealaltă, trebuie să chibzuiesc bine de tot. Și
trebuie să mă mai gîndesc — urmă el mucalit— că, la drept vorbind, nu-mi pot permite să fi lucrat atîta pe degeaba. Eu
am nevoie de bani.
Spunînd acestea, strînse desenele și gravurile și le închise în sipet.
519
Toți priveau cu inima strînsă Cum lumea nouă, magică, Sălbatică dispărea. în Casa aceasta, plină de larma vieții de
Fiecare zi, în sipetul simplu, Se afla, nevăzut, tot ce crease Mai de seamă, după Velazquez, mina unui spaniol, în sipetul
de aici, se aflau îmblînziți, captivi Demonii Spaniei.
Dar erau cu adevărat îmblînziți, Dacă nu îndrăznea să-i arate ?
Nu se dovedea tocmai Prin aceasta puterea lor ? Ceea ce era aici, în sipet, nu Era fără primejdie. Și pe prieteni, cînd
plecară Din ermita, uimiți, Plini de entuziasm și totuși Speriați, îngrijorați, Pe prieteni îi urmăreau umbrele Sinistre,
sălbatice, Dezmățate ale fantomelor, și Cele mai sinistre ale Oamenilor.
24
Goya trăgea bucuros învățăminte din impresiile pe care opera lui le făcea asupra altora. Deoarece prietenii care aveau
doar intenții bune și erau în stare să înțeleagă nu înțeleseseră multe din caprichos, se puse pe lucru scoțînd pe cele prea
obscure, prea personale, și așezîndu-le pe celelalte într-o ordine care să înlesnească înțelegerea lor.
Așeză mai întîi filele care redau situații și întîmplări ușor de înțeles. După aceste file din „realitate" urmau gravurile
'520
care reprezentau fantasme și înrîuriri ale fantasmelor. Ordinea aceasta era o cale ușoară spre o dreaptă înțelegere, lumea
realității arăta drumul spre lumea demonilor, și această a doua grupă, a fantomelor, explica pe prima, aceea a oamenilor.
Propria lor poveste, așa cum era desenată în caprichos, visul acesta încîlcit al iubirii lui, al ridicării lui, al fericirii lui, al
dezamăgirilor lui, dobîndea în asemenea orînduire înțelesul cel adevărat. Devenea povestea tuturor, povestea Spaniei.
După ce le separă, le grupă și Ie orîndui, se apucă să dea fiecărei file cîte un nume ; căci, la urma urmei, un desen bun
trebuia să aibă un nume, întocmai ca un bun creștin.
El nu era scriitor, adesea trebuia să caute mult timp cuvîntul potrivit, dar tocmai aceasta îi făcea plăcere. Dacă numele
vreunei gravuri i se părea prea șters, adăuga și o scurtă explicație. Pînă la urmă, fiecare filă avea nu numai un titlu, ci și
un comentariu. Uneori numele era cuminte și virtuos și în schimb comentariul cu atît mai mușcător, alteori titlul era
scandalos și în schimb interpretarea era o explicație naivă. Zicale, glume amare, credințe nevinovate ale țăranilor, învă-
țături ironic cucernice, cuvinte pline de haz și șiretenie și cu tîlc ascuns, totul se contopea, se întregea. „Tantal", scrise
el sub desenul care arăta pe îndrăgostitul desperat în fața iubitei moarte, care îl privea cu coada ochiului, și, bătîndu-și
joc de el însuși, comentă: „Dacă s-ar purta mai bărbătește și ar fi mai puțin plictisitor, ar trezi-o iarăși la viață".
„Nimeni nu se cunoaște", scrise sub balul său mascat, iar sub bătrîna care se lăsa amănunțit și, din plin gătită pentru a
șaptezeci și cincea zi de naștere a ei, scrise : „Pînă la moarte". Sub desenul maja-ei care e împodobită în timp ce
Brigida, mijlocitoarea, spune rugăciuni cu mătăniile în mînă, puse comentariul: „Se roagă pentru ea — și nu are
dreptate ? — ca Dumnezeu să-i dea noroc, și să o scape de boală și de băieși, de medici și portărei, ca să fie dibace,
deșteaptă și tuturor de folos, ca răposata ei mamă". însă pe fila care arăta pe biata prostituată șezînd în fața secretarului
Sfîntului Tribunal și ascultîndu-și sentința, scrise : „Să te porți astfel cu o femeie de treabă care pentru o bucată de
pîine cu unt a servit atît de sîrguitor și cu folos pe toată lumea, rău, rău I" Iar pe gravura în care vrăjitoarea urcată pe
umerii satirului făcea duhurilor jură- mîntul blestemat, scrise : „Juri să te supui învățătorilor și su-
521
perierilor tăi și să-i cinstești ? Să mături hambarele ? Să suni clopoțeii ? Să urli, să zbieri ? Să zbori, să miruiești, să
sugi, să sufli, să prăjești ? Să faci orice și oricînd ți s-ar porunci ? — Jur! — Bine, fiica rnea, prin urmare ești vrăjitoare.
Sincere felicitări."
Chibzui mult timp ce filă să așeze la început. Se hotărî să pună întîi desenul care îl arăta pe el însuși, prăvălit peste
masă, apărîndu-și ochii de fantome. Numi foaia : „Idioma universal". Apoi însă, acest titlu i se păru prea pretențios și
numi desenul : „Somnul rațiunii". Și explică: „Atîta timp cît rațiunea doarme, fantezia care visează produce monștri.
împreună cu rațiunea însă, fantezia se transformă in marna artelor și a tuturor operelor lor minunate."
Iar pentru a încheia caprichos, făcu un nou desen.
Un călugăr mătăhălos, peste măsură de urît, ca o fantomă, vine alergînd, cuprins de panică ; în spatele lui se arată un al
doilea, iar în față stă cu gura larg căscată unul din acei nobili fără creier, ca o fantomă, un parazit, un chinchilla — și se
mai vede și o a patra arătare cu chip de călugăr, țipînd. în josul filei, Goya puse strigătul care iese din cele patru guri
hidoase, uriaș căscate :
ș,Ya es hora. A sosit ceasul,
 trecut vremea. Și toți Trebuiau să vadă : sosise Ceasul. Se sfîrșise cu . Fantomele. Plecau, trebuiau Să plece, nobilul
ca un automat, El și complicii lui, Prelatii și călugării. Ya es hora. Așa era bine : acesta era Desenul care să încheie
caprichos. Ya es hora.
25
De cînd Goya le arătase prietenilor caprichos, nu mai apăra cu aceeași strășnicie liniștea ermitei. Prietenii îl vizitau mai
des și fără formalități.
/ 522
într-o zi, cînd veniră toți trei, Agustin, Miguel și Quintana, Miguel arătă surîzînd spre tînărul poet și îi scrise lui Goya :
„Ți-a adus ceva".
Și cum Goya se uită întrebător la Quintana, care se înroșise, Miguel urmă :
— A scris o odă în care e vorba de tine.
Quintana scoase nesigur manuscrisul din mapă și voi să-1 dea lui Goya. Agustin însă stărui :
— Te rog citește dumneata versurile.
Goya îl susținu :
— Da, te rog citește, don Jose I Privesc cu plăcere cînd citești. înțeleg cea mai mare parte.
Quintana primi, versurile erau armonioase. „Decăzut", anunță el.
Decăzut este imperiul, imperiul Universal nu mai este. Dar Văpaia care ardea in Velazquez, în Murillo, arde mai
departe. Ea arde in Goya al nostru I în fața fanteziei sale Fermecătoare, realitatea se întunecă, sărăcește. Va veni o zi, va
veni curînd I Cind înaintea numelui tău, Goya I Globul pămîntesc se va pleca Așa ca astăzi înaintea lui Rafael. Din
toate țările vor merge în Pelerinaj spre Spania, vor Sta in extaz in fața artei tale, Francisco Goya f Gloria Spaniei I
Ceilalți, zimbind și mișcați, se uitau la Goya, care zîmbea și el, puțin stingherit, dar de asemenea înduioșat.
„Si, vendră un diă,
Vendrd tambidn, oh, Goya I en que a tu nombre El extranjero extâtico se încline',
repetă el versurile lui Quintana, și toți fură uimiți ce bine le înțelesese.
F23
Quintana roși și mai tare.
— Cam exaltat, nu ți se pare și dumitale ? întrebă Goya zîmbind. Dacă ai fi spus în versuri că sînt mai bun decît cole-
gul Jacques-LouiS David, și încă ar fi fost mult. Dar chiar mai bun decît Rafael, nu-i oare cam exagerat ?
— Și cel mai sublim cuvînt de laudă este prea slab pentru omul care a creat aceste desene !
Goya știa cît de copilărește naiv era Quintana și cît de copilărește naive versurile lui, și nu avea nevoie de nici o
confirmare că, de lâ Velazquez, el era cel mai mare pictor al Spaniei, și la urma urmei ce însemnătate avea asta ? Totuși,
un val de fericire îi umplu sufletul. Tînărul acesta scrisese așadar un imn, cu versuri atît de mîndre, închinate filelor lui,
„brutale, barbare, fără gust". Și asta cînd ele erau încă neorîn- duite și greu de înțeles.
Goya simți dorința să arate prietenilor „capriciile" așa cum arătau acum și spuse cît mai nepăsător cu putință :
— Vreți să mai vedeți o dată desenele? Le-am așezat în ordinea cuvenită și le-am dat nume. De altfel am mai scris și un
comentariu — adăugă el șiret — pentru proștii care au nevoie de o explicație.
Ceilalți arseseră tot timpul de nerăbdare să mai vadă o dată foile, dar nu îndrăzniseră să-1 roage, știind cît este de
ciudat. Acum, cînd lumea „capriciilor" se deschise pentru a doua oară în fața lor, vederea ei îi copleși. Da, așa cum
orîn- duise acum Goya filele, ele căpătau înțelesul lor cel adevărat. Chiar și imposibilul Miguel spuse aproape cu
venerație :
—Ceea ce ai făcut aici, Francisco, este cel mai bun și cel mai mare portret al tău. Ai făcut chipul întregii Spânii.
Tînărul Quintanâ spuse :
— Eu sînt desigur un liber-cugetător, dar de acum înainte voi vedea vrăjitoare și demoni în fiecare ungher. Iar Agustin
își dădu părerea, grav și cu subînțeles :
— Și mai există oameni care socot pe Jacques-Louis David un artist I
Ajunseseră la ultima foaie, la gravura cu monștri în chip de călugări, care fugeau urlînd.
— Ya es hora ! strigă Quintana. Cierra, Espana! „înainte, Spania I" rosti radios și entuziasmat vechiul strigăt de luptă.
Miguel însă, gînditor, fu de părere :
•52^
=— Denumirile sînt neobișnuite, unele admirabile. Dacă înțeleg bine, au menirea să facă conținutul inofensiv. Dar ade-
seori îl fac și mai tăios.
— Adevărat ? întrebă Goya cu prefăcută mirare. Știu doar — continuă el — că spaniola mea neîndemînatică nu e în
stare să redea ceea ce îmi umblă prin cap. Ți-aș fi foarte recunoscător pentru sfaturi, Miguel, de asemenea și dumitale,
don Jose, și ție, Agustin.
Prietenii se simțeau mîndri și încîntați să fie de folos lui Goya pentru marea lui operă. Miguel avea tocmai la îndemînă
o denumire potrivită pentru desenul bătrînului zgîrcit care își ascunde comorile, citatul lui Cervantes : „Fiecare este așa
precum l-a făcut Dumnezeu și, de obicei, mult mai rău". Ceilalți aveau și ei ideile lor. Ințeleseseră ce voia Francisco •,
denumirile trebuiau să fie populare, tăioase și pline de miez.
— Ce e necioplit trebuie să rămînă, declară Miguel.
— Desigur — spuse Francisco — căci doar așa sînt eu. Lucrară toți împreună cu fîvnă și dădură un șir întreg de
denumiri și comentarii noi. Ermita era plină de rîsete și voie bună.
Miguel însă, cu toată veselia lor, era neliniștit. De ce oare Francisco, care era scump la vorbă, își dăduse osteneala să
născocească toate aceste denumiri și comentarii ? 11 preocupa totuși gîndul primejdios de a publica caprichos ? Cu cît
se gîndea mai mult Miguel la aceasta, cu atît îl apăsa grija. Fără îndoială, genialul nătărău Goya se lăsase molipsit de
fanatismul nesăbuit al lui Quintana. Miguel își frăminta mintea cum să facă pentru a-și împiedica prietenul să săvîr-
șească o nesocotință care l-ar fi dus la pieire. Exista o singură ființă care putea să ajute aici : Lucia.
Relațiile lui Migue] cu Lucia continuau să fie neclare. Cînd îi comunicase că și-a cerut demisia deoarece nu mai putea
să ia parte la politica dezastruoasă a lui don Manuel, Lucia îl consolase liniștit, politicos, fără căldură. Probabil fusese
informată mai înainte de Pepa, sau poate chiar de Manuel.
Lucia regreta sincer cearta lui Miguel cu Manuel, de care era vinovată. Ea plănui să-i împace. Dar ceva mai tîrziu, căci
pentru cîteva luni ManUel avea un sfetnic versat, patriot și de încredere : pe abate.
E25
Da, pactul Marelui Inchizitor cu primul-ministru fusese respectat, abatelui i se dăduse drumul din mănăstire. Nu fiindcă
Sfîntul Oficiu ar fi anulat sentința, însă agenții Inchiziției însărcinați cu arestarea nu îl vedeau, solii cei verzi ai Sântei
treceau pe lîngă el, și, dacă nu îndrăznea să se arate în cuprinsul reședințelor regale, Manuel îl asigurase totuși că atîta
timp cît Curtea nu era în Madrid, putea să vină într- ascuns în capitală. Tocmai acum, cînd Manuel rămăsese fără
Miguel, avea nevoie de un bărbat cu aptitudinile abatelui.
Miguel știa desigur toate acestea. Suferea adînc că Lucia și Manuel îl dăduseră la o parte și îl inlocuiseră cu abatele.
Acum, grija lui pentru Goya era pretextul binevenit pentru a avea o convorbire intimă cu Lucia. După ce îi lăudă cu
pricepere noutatea și măreția zguduitoare a „capriciilor", îi vorbi de intenția nebunească a lui Goya de a publica foile și
se plînse în cuvinte elocvente de prostia oamenilor, mai ales a celor inteligenți. Lucia fu întru totul de părerea lui. în
cele din urmă, la rugămintea lui, ea promise că va încerca să-1 facă pe Goya să renunțe la nebunia lui.
Lucia se duse la el.
— Aud — spuse ea — că ați făcut o serie de gravuri cu totul deosebite. Nu e o dovadă de prietenie din partea dum-
neavoastră că le țineți ascunse față de o veche prietenă.
Goya era revoltat de slăbiciunea și limbuția lui Miguel. Dar oare nu arătase el însuși Cayetanei gravurile, împotriva
convingerilor lui ?
Lucia îl întrebă de-a dreptul cînd va putea să vadă caprichos.
De altfel, nu va veni singură, va aduce cu sine un prieten comun.
Goya întrebă bănuitor :
— Pe cine ?
Se gîndea că o va aduce pe Pepa și ei nu voia să-i arate „capriciile". Lucia însă spuse :
— Aș dori să privesc noile dumneavoastră gravuri împreună cu abatele.
Goya, zăpăcit de urnire, întrebă :
— Don Diego este aici ? Așadar... ?
— Nu, răspunse Lucia, nu este permis. Dar este aici.
Goya era consternat. Nu era oare o îndrăzneață provo-
626
care a Sfintului Oficiu să lase pe un eretic osîndit, la al cărui autodafe asistase, să-i treacă pragul ? Lucia îi observă în-
curcătura. Ochii ei înguști, pieziși îl priveau drept în față, un surîs firav, semnificativ, plin de ironie îi juca în jurul
buzelor subțiri.
— Mă luați drept o spioană a Inchiziției ? întrebă ea.
într-adevăr, Goya bănuise timp de o clipă că ea voia să-1 dea pe mîna Inchiziției. Nu nenorocise ea pe Jovellanos din-
tr-un capriciu blestemat ? Dar, firește, era o nerozie. Și șovăiala lui de a vedea pe abate era tot p nerozie. Dacă se putea
arăta în Madrid fără să fie arestat, era greu să pățească ceva el, Francisco, fiindcă nu-1 dădea pe ușă afară.
Așa i se întîmpla totdeauna cu Lucia : tocmai în prezența ei avea momentele lui de slăbiciune ridicole. Așa se în-
tîmplase la prima lor întîlnire în Prado. Și acum, el, care biruise propria lui frică și frica cea mare a Spaniei, și făcuse
caprichos, se lăsase iarăși surprins de ea într-un acces de lașitate, de lașitate meschină, absurdă. Carajo I înjură el în
gînd.
Se simțea însă ademenit să arate Luciei „capriciile". Totdeauna, în ciuda prudenței lui ostile, ea îl atrăsese în chip
nelămurit. Era între ei ceva comun, Lucia, ca și el, pătrunsese în lumea de sus așa cum era în cea de jos, în aceasta
consta puterea ei. Francisco avea convingerea că ea ar înțelege „capriciile" mai profund decît oricare altă femeie pe
care o cunoștea. Da, i se părea că se răzbună pe Cayetana dacă arăta Luciei „capriciile".
— Vă rog, dona Lucia, spuse el sec — transmiteți salutări lui don Diego și faceți-mi cinstea să mă vizitați cu el joi
după-amiază la ora trei în atelierul meu de pe Caile de San Bernardino.
Abatele, cînd veni cu Lucia, nu părea mult schimbat. Purta un costum simplu, foarte elegant, după ultima modă
franceză și se străduia să pară vioi, superior, plin de spirit, puțin cinic, așa cum erau obișnuiți să-1 cunoască. Totuși,
Goya observă cîtă încordare îl costa aceasta, și cît de nesigur se simțea. Se grăbi să scurteze conversația introductivă și
să aducă gravurile din sipet.
Dona Lucia și abatele începură să se uite la caprichos. Așa cum prevăzuse Goya, fața Luciei își pierdu imobilitatea
527
r
de mască, un fel de aprobare fanatică se zugrăvi pe ea. Sorbea cu toată ființa ei viața aprigă, brutală care emana din foi,
radiind-o în jurul ei. Abatele se arătă în fața celei dintîi grupe de gravuri, în fața gravurilor „reale", cunoscătorul
priceput în materie de artă, care și era de fapt, și făcu aprecieri inteligente asupra tehnicii. Apoi însă, cînd foile devenită
din ce în ce mai cutezătoare și mai fantastice, rămase tăcut și, încet, pe fața lui se așternu aceeași absorbire pasionată pe
care o arăta chipul Luciei.
Acum erau amîndoi aplecați peste gravura cu perechea înlănțuită, în capetele cărora își înfige ghearele bufnița, fata-
litatea. „Nu ne dezleagă nimeni", numise Goya desenul — și, plin de adîncă satisfacție, observa cu ce nesaț priveau
Lucia și abatele foaia aceasta și ursita lor. Și de aci înainte, în timp ce examinau restul planșelor, se petrecu între cei trei
o apropiere mai presus de orice cuvinte.
în sfîrșit, ascunzîndu-și bucuria prin bruschețe, Goya spuse:
— Așa, acum ajunge, și începu să strîngă desenele.
— Nu, nu 1 strigă nestăpînit ca un copil abatele, iar Lucia nici nu se gîndea să lase foaia pe care o ținea în mină.
— Credeam — spuse ea — că înțelesesem gloata. Dar numai dumneavoastră ne faceți să vedem cu adevărat cît de
înfiorător se amestecă prostia cu josnicia. Apoi, scuturîndu-se, spuse : Mierda I și era ciudat să vezi ieșind înjurătura
asta deocheată de pe buzele subțiri și frumos arcuite ale unei doamne.
Abatele, arătînd spre numărul paginilor, spuse :
— Să fie adică șaptezeci și șase de desene ? Sînt o mie I E lumea întreagă! Este toată măreția și toată nefericirea
Spaniei.
Acum însă Francisco strînse definitiv gravurile și ele dispărură în sipet.
Abatele se uita țintă la sipet, cu o privire pătimașă, pierdută. Goya înțelese ce se petrecea în el. îl văzuse doar înge-
nuncheat înaintea tribunalului din Tarragona. Aceste caprichos erau răzbunarea tuturor îngenuncheaților, erau și
răzbunarea abatelui; arunca și el în obrazul puternicilor nerușinați ura și disprețul lu4,
628
Intr-adevăr, abatele rosti încet, rar, cu patimă :
— Este de neînchipuit că toate acestea sînt pe lume și totuși nu sînt.
Iar Goya fu și el cuprins de dorința fierbinte a abatelui ca toată lumea să poată vedea fața dezgolită a nelegiuiților, a
celor care stăpîneau Spania, așa cum o oglindise el în filele din sipet. Simțea mai puternic decît oricînd ispita de a
trimite „capriciile" in lume.
— Le voi trimite în lume, încheie el, răgușit.
Atunci abatele se smulse din visarea lui, întorcîndu-se în realitatea atelierului și a orașului Madrid. Și' ușor, pe un ton de
conversație, spuse :
— Glumiți, desigur, don Francisco.
, Goya îl privi atent în față și, dincolo de masca lui elegantă, îi văzu chipul, o față de mort. Da, omul acesta era un
mort. Umbla într-ascuns, fără voie, era un proscris în același Madrid unde fusese obișnuit să strălucească în toate
saloanele și să fie amestecat în toate acțiunile, trăind acum din mila și îndurarea fenleii de dragul căreia primise să
meargă spre pieire. In fața lui se afla un mort, sforțîndu-se să stea de vorbă cu nepăsare, spiritual. Goya văzu un
capricho : un om pe jumătate putrezit care se rezema elegant de un pian, fumînd o țigară.
Simțea parcă o sfială în fața acestui om care umbla ca un om viu și care de fapt era mort.
— Nu am înțeles, spuse el oarecum prostește. Lucia îl privi în față, supărată, dar fără ironie.
— Abatele socoate — spuse ea foarte deslușit — că trebuie să fiți mai înțelept.
Și deodată înțelese. înțelese că Lucia îl adusese pe abate ca să vadă cu ochii lui ce se întîmpla cu martirii. Avertismentul
Luciei era necesar. Fusese ca un copil. „Gloria Spaniei", versurile lui Quintana îl făcuseră să se înfumureze, vanitatea
făcuse să tacă rațiunea. Voise că cuprindă „gloria* lui cu mîinile. Merita privirea severă, mustrarea Luciei. Făcuse bine
că îl adusese pe don Diego, la vederea lui trebuia să-i vină mintea la cap, fiindcă, deși îmbătrînise, tot nesăbuit
rămăsese.
34 - Goya 52ț)
„— Aveți dreptate, dona Lucia",
Spuse el simplu..
„— Aveți dreptate", ti spuse lui don Diego.
Lucia însă, înainte de plecare, arătînd Spre sipetul unde era gloria lui Adevărată, spuse, rostind Fiecare silabă tare și
limpede : „— îți mulțumesc, Goya. Acum, Că aceste file sînt pe lume, nu Mai imi este rușine că sînt spaniolă." Și sub
ochii lui don
Diego îl sărută pe Francisco Pe gură, fierbinte, fără rușine.
26
Doctorul Peral îl vizită pe Goya în ermita. Francisco își dădu seama că îl aducea ceva important.
— Am să vă fac o comunicare, îi și spuse Peral după cîteva cuvinte de introducere. Am șovăit la început și poate că nu
fac bine că vorbesc. Dar mi-ați îngăduit să văd pe dona Cayetana cu ochii dumneavoastră, în caprichos, și m-ați admis
câ martor cînd ați pus la încercare cu acel portret priceperea dohei Cayetana. Pot presupune deci că dumneavoastră și
cu mine sîntem prieteni apropiați ai duquesitei.
Goya tăcea, fața lui masivă era zăvorită, aștepta. Șovăind, cu pauze, Peral vorbi mai departe. îl întrebă dacă observase
în ultimul timp la Cayetana o oarecare schimbare. „Aha — își spuse Francisco — a descoperit festa cu Agustin și el
vine să mă prevină."
— Da — spuse el — dona Cayetana mi s-a părut cam schimbată în ultimele zile.
Peral răspunse cu prefăcută naturalețe :
— Este schimbată. A rămas grea.
Goya se 'ntrebă dacă înțelesese bine, dar știa că înțelesese bine.
530
— Estă prenada, spusese Peral. .
— Palabra prenada, un cuvînt greu, gîndi Goya nebunește. Era răscolit, căuta să se domolească.
Peral nu ar fi trebuit să vorbească, Francisco nu voia să știe nimic de asemenea lucruri, nu voia să fie inițiat în inti-
mitățile neplăcute ale Cayetanei. Dar Peral continua cu familiaritățile lui nedorite ; acum i le mai și scria.
„Altă dată, în asemenea necazuri — scrise el — dona Cayetana s-a îngrijit la timp să înlăture această stare. Dar de data
aceasta a avut desigur în primele săptămîni intenția să aducă copilul pe lume și s-a răzgîndit abia mai tîrziu. Tngrir
jorător de tîrziu, căci, dacă rămîne la hotărîrea ei, e primejdios."
Goya citea.
— De ce îmi comunicați mie aceasta ? întrebă răutăcios.
Peral nu răspunse, îl privea doar, și Goya știu ceea ce înțelesese de la început: că era vorba de copilul lui, al lui
Francisco. Pe copilul lui voise Cayetana să-1 aducă pe lume — și acum nu mai voia.
Peral scrise :
„Ar fi bine, don Francisco, dacă ați putea să o convingeți pe dona Cayetana să renunțe la intervenție."
Goya, răgușit și foarte tare, spuse : .
— Nu este treaba mea să mă amestec în hotărîrile doamnei ducese. Nu am făcut-o niciodată, și nu o voi face. Și gîndea
fără noimă : „Prenada. Palabra prenada. Și-a ucis bărbatul, a ucis-o pe Elena mea, are să ucidă și copilul acesta al meu."
Spuse foarte tare :
— Nu vorbesc cu ea, nu vorbesc nici un cuvînt cu ea despre asta.
Peral se făcuse puțin mai palid. îi notă :
„Vă rog, înțelegeți, don Francisco, intervenția poate fi primejdioasă."
Goya citi. Dădu din umeri.
— Nu pot să vorbesc cu ea, doctore, spuse chinuit, ce- rîndu-i parcă iertare, nu pot.
Doctorul Peral nu spuse nimic și nici nu mai scrise nimic. Smulse filele din caiet și le rupse în zeci de bucăți.
Goya spuse :
34* 531.
— Iartă-mi violența, don Joaquin.
Aduse „capriciile" din sipet, alese două foi, aceea care reprezenta pe Cayetana în călătoria ei blestemată spre cer sau
spre iad, pe norii alcătuiți din trei capete de bărbați, și aceea cu Cayetana avînd două fețe, cu îndrăgostitul vrăjit,
jivinele din jur și castelul fermecat în zare.
— Vrei să-ți dau foile, doctore ? întrebă el.
Peral roși puternic.
—- Mulțumesc, don Francisco, spuse el.
Cîteva zile mai tîrziu, Peral îi trimise vorbă să vină imediat la Moncloa. Cînd ajunsese acolo și văzu fața lui Peral, în-
țelese că nu mai era nici o speranță.
In camera întunecată în care zăcea Cayetana, se stropise parfum, care nu putea totuși să înăbușe un miros urît, ușor și
dulceag ce venea din alcov. Perdelele alcovului erau trase. Peral făcu, semn lui Fancisco să le dea la o parte, apoi se în-
depărtă. Francisco trase perdelele. Pe marginea patului ședea duena, uscățivă, țeapănă, împietrită. Francisco trecu de
cealaltă parte a patului.
Cayetana zăcea cu fața gălbuie, ca de ceară ; ochii adîn- ciți în orbite erau închiși. Adesea, sprîncenele înalte ale femeii
îi păruseră lui Fancisco uriașe arcade de poartă, dar nu putuse afla niciodată ce se petrecea în spatele porților. Dorea
acum fierbinte ca pleoapele închise, ca de ceară, să se deschidă. Ii cunoștea ochii, care te lăsau să întrezărești un clocot
intens și nu-ți îngăduiau nid cea mai mică siguranță. Dacă acum, această ultimă oară, ar deschide ochii, ar vedea ade-
vărul.
Inlăuntrul lui erau limpezi, atît de limpezi de parcă ar fi plutit aievea în încăpere, ultimele cuvinte din lumea vorbelor
rostite pe care le luase cu el în surzenie, cuvintele ei : „Te-am iubit totdeauna numai pe tine, Francho, totdeauna numai
pe tine, prostule, bătrînule, urîtule, bărbatule unic. De-a pururi numai pe tine, pictor nerușinat. Mereu numai pe tine." Și
doar știuse că dragostea pentru el îi va aduce pieirea ; i-o spuseseră moarta Brigida și Eufemia cea vie. Intrase
conștientă în iubirea ei și în primejdia de moarte. Și el, deși l-a rugat de atîtea ori, nici n-a pictat-o măcar. Nu putuse să
o picteze. Poate însă că nu o pictase, tocmai pentru că nu
532
voise să o supună primejdiei. Și acum zăcea în fața lui și murea totuși.
O privea țintă, cu gîndurile învălmășite. Nu te puteai gîndi că moare, nu-ți puteai închipui că inima ei caldă, capri-
cioasă, trufașa avea să înceteze de a mai bate. Ii porunci să se miște, să deschidă în sfîrșit ochii, să-1 recunoască, să-i
vorbească. Aștepta cu o nerăbdare violentă..O ocăra în sinea lui că era din nou capricioasă. Dar ea nu deschise ochii, nu
vorbi, era preocupată numai de slăbiciunea ei, de pieirea ei, de moartea ei.
Un sentiment de nemărginită singurătate, de nemărginită înstrăinare îl cuprinse. Fuseseră legați, ea și el, așa cum nu pot
să fie mai strîns legați doi oameni, și cît de străini erau unul față de celălalt. Cît de puțin cunoștea ea adevărata lui față,
artă lui. Și cît de puțin o cunoștea el pe ea. „Tantalus" al lui mințea : ea nu se uita cu coada ochiului, murea.
- Dona Eufemia, aspră, dușmănoasă, veni spre el. Ii notă:
— Trebuie să plecați acum. Vine marquesa de Villabranca.
O înțelegea pe duena : dezonorase ani de-a rîndul pe ducesa de Alba, trebuia să o lase cel puțin acum să moară cîi
demnitate. Zîmbea aproape. S-ar fi potrivit acestei ultime Alba să dispară cu un cuvînt îndrăzneț, semeț, batjocoritor pe
buze. Dar ea zăcea slabă, înconjurată de un miros urît, și moartea ei nu era mai demnă, chiar dacă se săvîrșea în
prezența familiei Villabranca în loc de a lui.
Duena îl conduse la ușă.
— Dumneavoastră ați omorît-o, domnule prim-pictor, spuse ea cu ură nemărginită în privire.
Peral era în anticameră. Cei doi bărbați se înclinară adînc, fără cuvinte.
Prin sală înainta demn, cu pas grăbit, preotul cu Sfintele Taine. Goya îngenunche împreună cu ceilalți. Cayetana va
înțelege din această vizită tot atît de puțin cît din aceea a familiei Villabranca și a lui.
Poporul din Madrid, oricînd gata cu zvonurile, scorni imediat și de data aceasta că era vorba de o otrăvire și anume,
străina, italiancă, regina, era aceea care pusese să i se otră-
533
yească rivala. Ostilitatea cu care fusese privită Alba de la moartea ducelui se schimbă în compătimire, în dragoste, ve-
nerație: Circulau istorisiri înduioșătoare despre cît de simplu vorbea ea cu oricine, fără mândrie, ca și cînd ar fi fost toți
de o seamă cu ea, cum se juca de-a corrida cu copiii pe stradă, cît de inimos și cît de darnic miluia pe oricare nevoiaș
care venea să-i ceară pomană.
întreg Madridul luă parte la înmormîntarea ei. Toată pompa obișnuită la solemnitățile funebre pentru o doamnă de rang
atît de înalt fu desfășurata cu prisosință ; familia Villabranca nu făcu economie, dar nici nu se strădui să se arate
îndurerată. Numai blîndă dona Maria Tomasa regreta pe Cayetana, care fusese atît de frumoasă și trebuise să piară atît
de timpuriu și atît de cumplit. Bătrîna marquesa privea cu dispreț întristarea sinceră a poporului. Cayetana iubise
plebea, plebea o iubea. Figura donei Maria Antonia era aspră și trufașă. Acum, apeeași mînă căreia femeia ieșită din
drumul cel drept, depravata, îi ceruse să ucidă pe fiul ei iubit, o înlăturase și pe ea. Bătrîna marquesa abia își mișca
buzele la rugăciunile pentru sufletul moartei și ceea ce rostea ea nu erau nicidecum urări pioase.
Ducesa de Alba lăsase cu limbă de moarte legate mari pentru duena Eufemia, camerista Fruelo, pentru numeroasa
servitorime a multiplelor ei moșii, și nu-1 uitase nici pe Padilla, bufonul Curții. Era un testament capricios. Sume de
bani, uneori foarte mari, erau lăsate unor oameni pe care îi cunoscuse doar în treacăt, studenți care îi ieșiseră vreodată
în cale, un călugăr cerșetor pe jumătate idiot căruia îi dăduse adăpost pe una din moșiile ei, un copil găsit la unul din
palatele ei, mai mulți artiști și toreros. Primului-pictor al regelui, Francisco de Goya y Lucientes, dona Cayetana îi lăsă
ca moștenire un simplu inel, nimic altceva, fiului său Ju- vier, o mică rentă. In schimb, medicul ei, doctorul Joaquin
Peral, primi o jumătate de milion de reali, unul din conacurile din Andaluzia și o sumedenie de tablouri din cele mai
bune. Dona Maria Luisa era supărată că giuvaerurile pentru care o invidiase pe Alba trebuiau să ajungă acuma pe mîna
servitorilor și vagabonzilor de tot soiul, în loc să-i revină ei; căci, contrar obiceiului, Caye —
534
tana nu lăsase moștenire regilor catolici nici unul din bunurile ei. Și don Manuel era dezamăgit. El sperase că va putea
face cu moștenitorul principal, marques de Villabranca, un schimb avantajos de tablouri din galeriile Albei. Acum,
aceste tablouri trebuiau să treacă în posesia nesuferitului doctor Peral, care era faimos pentru îndărătnicia lui.
Cînd don Luis Maria marques de Villabranca, acum al patrusprezecelea duce de Alba, contestă testamentul, atît regina
cît și primul-ministru fură mulțumiți. Dona Cayetana fusese prea încrezătoare și fără rutină. Nu era greu să se bă-
nuiască că anumite legate, în special cele nesăbuit de man, pentru medic, pentru duena, pentru camerista Fruelo
fuseseră obținute prin șiretlic de la testatoare într-un fel care dădea de gîndit. Și moartea subită a ducesei era suspectă.
Nu era greu să se presupună că medicul, lacom și mare amator de artă, după ce își dobîndise prin viclenie locul în
testament, voise ca prin înlăturarea ducesei să intre cît mai grabnic în posesia celor moștenite.
Regina presupunea că un proces împotriva medicului va pune capăt zvonurilor prostești care amestecau persoana ei
sacră cu moartea Cayetanei. Ea însărcină pe don Manuel să aibă personal grijă să se facă lumină deplină asupra morții
primei sale doamne de onoare cît și a testamentului ei.
Doctorul Peral, duena și camerista Fruela fură învinuiți în primul rînd de cap'tâcion de herencia, adică obținerea unei
moșteniri prin vicleșuguri. Inculpații fură întemnițați, succesiunea confiscată.
Se dovedi repede că testatoarea procedase sub influențe nepermise. Testamentul fu declarat fără valoare. Procedura
împotriva celor trei arestați mergea mai departe.
Legatele declarate nevalabile fură adjudecate părții principale a moștenirii, care revenea noului duce de Alba. Acesta
rugă pe don Manuel să-și aleagă cîteva tablouri din galeriile decedatei și să le accepte în modul cel mai amical, ca răs-
plată pentru osteneala lui cu ocazia reglării moștenirii ; bineînțeles, mai multe din tablourile care îl interesau pe infante
dispăruseră în mod enigmatic. Doha Maria Luisa, care se străduise atît de clementă să clarifice misterioasa moarte a
donei
535
Cayetana, fu respectuos rugată de noul duce de Alba să bine- voiască să accepte ca amintire cîteva giuvaericale din
moștenirea scumpei răposate.
Curînd deci, unele din Tablourile Cayetanei Atîrnau în galeriile infantelui, Iar la gîtul reginei, pe Brațele ei, pe mîinile
ei, Străluceau coliere, brățări Din celebrele bijuterii Ale defunctei ducese de Alba.
27
Prietenii nu-1 putură face pe Goya să vorbească cu ei despre moartea Cayetanei. Se temeau chiar că se va întoarce iar în
lumea negrelor lui fantasme. Dar nu se întîmplă astfel.
Posomorit, zgîrcit la vorbă, se plimba încolo și-ncoace prin încăperile sărăcăcioase din quința. încerca sa și-o închipuie
pe Cayetana. Nu izbutea. In el era numai imaginea ei cu chipul ca de ceară, în agonie, închisă în șine însăși și în
mirosul ei urît. Cu o ultimă perfidie, se împotrivise să deschidă ochii. Ura lui împotriva abisurilor ființei ei slăbise în
lunile dinaintea morții ei subite ; acum, cînd ea nu mai era, îl cuprindea însă cu o nouă violență. Se plimba prin grădina
lui întinsă, demn, cu bolivarul bine îndesat pe cap, cu bastonul lui frumos de trestie, drept ca un aragonez, meditînd fu-
rios. Cayetana nu mai era, pur și simplu nu mai era, o știa bine. Francisco nu credea în raiul și iadul popilor, raiul și
iadul lui erau în lumea aceasta. Deoarece Cayetana nu mai era pe acest pămînt, nu mai era de loc.
Nimic din ea nu mai era și asta din vina lui. Portretele lui erau umbre triste, sărăcăcioase, care nu arătau nimic din
splendoarea ei ; chiar și portretul prost făcut al lui Agustin reda mai mult din ea. Arta lui, a lui Francisco, dăduse greș.
Mai limpede rămînea totuși ceea ce înfățișase din ea în caprichos. Dar în ele o înfățișase numai ca vrăjitoare, tot ce era
636
în-rființa ei strălucire și farmec nu se găsea în desenele lui, în portretele lui.
„Morții deschid ochii celor vii", spuneau oamenii. Moartea Cayetanei nu îi deschidea pe ai lui. Nu o înțelegea, nu o
înțelegea nici acum, nu o înțelesese niciodată. Cum nu-1 înțelesese nici ea pe el. Nici o altă femeie nu fusese atît- de
străină de arta lui. „Fără gust și barbară." Poate că vederea „capriciilor" o îndemnase să-și schimbe hotărîrea și să ucidă
copilul lui înainte de a-1 aduce pe lume.
încerca să fie drept cu ea. Desigur, îl urîse din prima clipă, Jar din prima clipă, din momentul în care o văzuse pe
estrada ei, o urîse și el. Nu o înțelesese niciodată pe deplin și nu o va înțelege niciodată. Totdeauna, chiar și în minutele
cele mai înfocate, pasiunea lui fusese amestecată cu ură. Cayetana spusese celui pe care îl credea adormit cuvinte de
iubire : el nu putea să spună nici măcar moartei că a iubit-o.
Plîngea pentru el și pentru ea, cu lacrimi care se rostogoleau fără rușine, fără demnitate. Dar ele nu ștergeau nimic,
nimic din ura lui și nimic din dragostea lui.
Era mîrșav din partea lui să insulte pe moartă, pe cea fără apărare. își făcu cruce în fața icoanei Sfintei Fecioare din
Atocha, aceea pe care Cayetana o acoperise în prima noapte cu șalul, pentru ca Prea Sfînta să nu o vadă ce face. El se
rugă : „Și iartă-i ei greșeala, precum și noi iertăm greșiților noștri". Pînă și rugăciunile lui erau mîrșave ; căci el nu o
ierta.
Era pustiu în el, ca și în quinta. Pînă acum viața lui fusese plină de mereu alte patimi și îndeletniciri. Acum simțea
pentru prima dată plictiseala. Nimic nu-1 ademenea, nici o plăcere, nici femeile, nici mîncarea sau băutura, nici o ambi-
ție, nici un succes. Nici lucrul ; simplul miros al culorilor, al pînzei, îi făcea silă.
Isprăvise cu toate, cu arta lui, ca și cu Cayetana. Ce avusese de spus fusese spus. Caprichos zăceau în sipetul lor,
isprăvite, sfîrșite.
Cu Cayetana nu isprăvise. îl rîcîia nedreptatea pe care regina și don Manuel o comiteau față de moartă. Cînd se gîndea
că doctorul și dueiia stăteau în temniță, că amintirea Cayetanei era întinată de zvonuri deșănțate, îl cuprindea
537
furia. Numai el avea voie să nedreptățească pe moartă, .nimeni altul.
Nu isprăvise nici cu „capriciile". „Arta n-are rațiune dacă nu influențează", spusese Quintana. Aici era ceva adevărat.
Căci dacă cineva își ascundea lucrarea de ochii privitorului, era ca și cînd o femeie își ucidea copilul înainte de a-1
naște.
încerca să-și închipuie ce s-ar întîmpla dacă ar publica „capriciile". Cîteodată, cînd cineva săvîrșea o faptă de o
nemaipomenită îndrăzneală, cei de sus rămîneau încremeniți, neputincioși. Pe Goya de altădată, pe tînărul Goya l-ar fi
întărîtat tocmai riscul atît de mare. Și dacă arăta acum întregii lumi ce gîndea despre ofensatorii Cayetanei, nu era o
ispășire și pentru ceea ce îi făcuse el însuși. Uh prinos adus celor morți ? Poate că atunci va vedea chiar și ea ce erau
„capriciile" cele „fără gust" și își va frămînta din pricina asta, laolaltă cu răposata Brigida, căpățîna ei de mort.
Desigur, era o nebunie să publici „capriciile" ; i-o dovediseră îndeajuns alții și și-o spusese el însuși. Dar era oare atît
de bătrîn și de nevolnic, încît să facă numai ce îi dicta rațiunea ? Ajunsese un Miguel scorțos ? Era nedemn dacă
ascundea „capriciile" în ermita, era laș ca o femeie bătrînă.
îl întrerupse pe Agustin de la lucru.
— Am pus să înhame caii. Vii cu mine. Aducem „capriciile" încoace, în quinta.
Agustin, deranjat de la lucru, observă figura întunecată și hotărîtă a lui Goya și nu îndrăzni să întrebe nimic. Porniră
tăcuți în Calle de San Bernardino, urcară treptele pînă la ermita, scoaseră cu trudă în stradă, sub privirile mirate ale
vecinilor, plăcile de aramă, desenele, gravurile, sipetul, presa cea grea și le încărcară în trăsură. Trebujră să facă multe
drumuri în sus și în jos pe scara strimtă și înclinată pînă să le îngrămădească pe toate în trăsura. Servitorul Andres vru
să pună și el mîna. Goya îl respinse însă îmbufnat. în drum, pe cînd se întorceau, Goya ședea mut și întunecat, fără să
scape din ochi nici o clipă sipetul. Apoi, cu ajutorul lui Agustin, duse totul sus, în atelierul quintei. Acolo așeză sipetul
la perete, așa încît să bată oricui la ochi.
538
Primi oaspeți, pe ducesa de Osuna, pe marques de San Adrian și alții care puteau să presupună că îi sunt apropiați.
Tuturor le ațîță curiozitatea.
— Ați dori de bună seamă să știți ce e acolo în sipet, spuse el batjocoritor. Poate vă voi arăta o dată. Merită osteneala.
Sosi un oaspete și din Cadiz, armatorul Sebastian Martinez, care îi notă lui Francisco cu scrisul lui iute :
„Noi doi am pierdut mult, excelență. Pe alteța sa doamna ducesă — o doamnă nobilă, o doamnă minunată, ultima
floare a vechii Spânii, și privi pe Goya plin de compătimire. Mai mare jalea — scrise el mai departe — cum se risipește
și piere moștenirea acestei distinse doamne. O serie întreagă de tablouri nu se mai găsesc. Și acea misterioasă Venus
nudă de mîna dumneavoastră, excelență : dispărută din păcate. O propunere : n-ar fi posibil acum ca un iubitor de artă
demn de încredere, plin de pietate și care plătește bine să obțină măcar o copie ?"
Goya citi, fața lui se înnoră. Senor Martinez spuse repede :
— Nu, nu, n-am spus nimic, și luă foaia și o rupse.
își rotea cu interes și curiozitate privirile prin atelierul sărăcăcios, ochii lui umblau tot mereu spre sipet. în cele din
urmă întrebă dacă n-ar putea afla ce a creat domnul prim- pictor în aceste ultime luni. Goya, după o scurtă gîndire,
zîmbi și spuse mărinimos :
— Interesul unui colecționar atît de inteligent și care plătește atît de bine mă onorează.
Scoase cîteva file din sipet: suita măgarilor mai întîi, apoi vreo două care înfățișau scene cu rnajas. Cînd văzu cu cîtă
pricepere, cît de amuzat și impresionat examina gravurile șeilor Martinez, se hotărî să-i arate și „înălțarea Cayetanei".
Senor Martinez respiră zgomotos, chicoti, se roși, spuse :
— Asta trebuie să fie a mea I Tot ce e în sipet trebuie să fie al meu I Sipetul cu întregul lui conținut trebuie să fie al
meu !
Se încurca, se bîlbîia, scria pripit, i se păru că merge prea încet, începu să vorbească iar.
639
— Dumneavoastră ați văzut colecția mea, don Francisco, spuse și scrise el. Trebuie să recunoașteți că locul acestei
minunate opere a dumneavoastră este în Casa Martinez. Plus ultra! a fost întotdeauna deviza familiei Martinez. Plus
ultra! este și deviza artei dumneavoastră, don Francisco. Ați ajuns mai departe chiar decît Murillo ! Vindeți-mi sipetul,
excelență! Nu veți găsi nici un cumpărător și cunoscător mai demn și mai plin de venerație.
— Eu numesc aceste gravuri „caprichos', spuse Francisco.
— Un titlu excelent, spuse repede și entuziasmat senor Martinez. Inspirațiile fantastice ale domnului prim-pictor —
minunat I Bosch șf Breughel și Callot laolaltă și totodată spaniol și prin urmare mai pasionat și mai grandios.
— Dar ce voiți să cumpărați la drept vorbind, senor ? întrebă amabil Goya. Cunoașteți doar abia cîteva file din co-
lecție. In sipet sînt de cinci sau șase ori pe atît. De zece ori pe atît.
— Cumpăr tot, declară senor Martinez. Toate plăcile și tiparele și sipetul pe deasupra. Este o ofertă care obligă. Spu,-
neți-mi prețul dumneavoastră, excelență !
„—Spuneți un preț mare, nu mă Zgîrcesc, dacă e vorba de O lucrare de mina dumneavoastră. Nimeni în afară de
Bieții,mei ochi nu . Va avea voie să vadă vreodată Minunata dumneavoastră operă I* „— In cazul cînd voi tipări Și
publica caprichos — Spuse Goya — vă trimit Una din primele tipărituri.* „— Prima I îl imploră Și conjură senor
Martinez. Prima I Primele trei tipă- Rituri I Și plăcile I imploră El. Plăcile I' Numai cu greu putu Goya să scoată Din
quinta pe înflăcărate!
Senor Martinez.
640
28
în primăvara aceea sosiră vești proaste despre soarta lui don Gaspar Jovellanos. Infantele Manuel nu mai refuzase
Inchiziției permisiunea de a urmări pe Jovellanos și, într-o noapte, bătrînul fusese deșteptat din somn și arestat la moșia
lui din Gijon. Ereticul fusese dus în lanțuri și în văzul tuturor pe lungul drum spre Barcelona, trimis în insula Mallorca
și închis într-o mănăstire, într-o celulă fără ferestre. Folosirea cărților, a hîrtiei și orice contact cu lumea exterioară nu îi
erau îngăduite.
—Ya es hora, „a sosit ceasul", îi spuse Goya lui Agustin. Fac „capriciile" definitiv gata. Tu îmi aduci hîrtia și le tipărim
împreună. Cred că trei sute de reproduceri ajung pentru început.
Săptămîni în șir, Agustin observase cu neliniște cum Francisco avea grijă sa arate vizitatorilor lui conținutul misterios
al sipetului.
— Vrei într-adevăr ? bîlbîi el consternat.
— Te miră? spuse batjocoritor Francisco. N-a fost o dată cineva care a venit alergînd la mine, în ermita și striga •
„împotmolit și putred și decăzut" ? Pe atunci don Gaspar al tău era doar exilat: acum zace încătușat într-o^ pivniță fără
aer și lumină.
— Ești nebun, Francho 1 izbucni Agustin. Nu trebuie să ne faci una ca asta. Nu trebuie să faci Inchiziției această
bucurie.
— Tipărim cele trei sute de exemplare 1 porunci Goya. Alți prieteni ai mei vor găsi că fac bine, că fac singurul lucru cu
putință. Un oarecare Quintana, de pildă.
— Știam eu, se tîngui cu amărăciune Agustin. Fumul de tămîie al lui Quintana ți s-a urcat la cap, oda aceea neghioabă
despre nemurirea ta.
— Fac ceva pe nemurire, spuse liniștit Goya.
— Ce minciună ordinară ! răspunse Agustin mînios.
— Nu mă înjura, spuse Goya, neobișnuit de potolit. Mai întîi căutai să mă convingi la cel mai mic prilej «că ar trebui să
fac politică cu arta mea. Și acum, cînd îl chinuiesc de moarte pe don Gaspar, trebuie să tac. Așa sînteți voi politi
541
cienii și proyectistas. „Oamenii învățați flecăresc, cei viteji acționează."
— Ar fi curată nebunie — se aprinse Agustin — să scoți acum „capriciile" din sipet. Sîntem în război, Santa poate să
facă ce vrea. Vino-ți în fire, Francisco ! Un om care își ucide tatăl încă mai poate să scape, dar cineva care răspîndește
asemenea gravuri, astăzi, se sinucide.
— Nu-i adevărat ! strigă Goya. Sînt spaniol. Un spaniol nu se sinucide.
— Este sinucidere, se încăpățînează Agustin. Și tu o știi. Apoi nici nu o faci din considerente morale și politice. De cînd
s-a dus femeia aceea, totul îți pare pustiu și vrei să-ți faci viața mai interesantă printr-o îndrăzneală nesocotită. Asta e.
Numai femeia aceea este de vină. Te nenorocește chiar și după moartea ei I
Dar acum, Francisco era Furios. „Ține-ți gura I strigă El. Și dacă te mai Codești mult Să mă ajuți, caut pe altcineva.”
„— Caută I
N-ai să găsești pe nimeni I strigă Don Agustin. Numai eu sînt Smintit și rabd să rămîn La tine !" Și ieși din odaie, Plecă
din quinta, și deși Goya Nu putea să audă, Trînti ușile cu putere.
29
Biruindu-și'sfiala, Agustin alergă la Lucia; ea fusese singura care putuse cîndva să-1 facă pe Francisco să renunțe la
gîndul lui nebunesc de a da publicității „capriciile".
Se tînguie în fața ei spiinîndu-i că senor de Goya, desigur în urma ultimei lui nenoriciri, s-a hotărit totuși să tipărească
și să răspîndească gravurile.
542
— Vă rog, ajutați-ne, dona Lucia I o conjură el. Vă rog, senora, nu-1 lăsați să alerge la pieire I E cel mai mare bărbat al
Spaniei !
Tn timp ce vorbea atît de desperat și speriat, Lucia îl privea atent, în față. Vedea ceea ce se petrecea în el. Agustin o
iubea, totuși în inima lui o acuza că i-a distrus prietenii, pe abate, pe Miguel și mai ales pe Jovellanos. DeSigur că îl
rodea faptul că era constrîns s-o implore tocmai pe ea.
— Sînteți un prieten credincios, don Agustin, spuse ea. Voi face tot ce îmi stă în putere.
Lucia credea că înțelege ce-1 îndemna pe Francisco să publice totuși caprichos. •
Avea nevoie, pentru a se smulge din pustietea și neputința lui, de primejdie și risc. Pe de altă parte, el era un țăran din
Aragon, deprins să îmbine îndrăzneala cu prudența ; n-are să disprețuiască armele bune, chiar dacă se aruncă într-o
aventură pe care singur și-a ales-o.
Vedea o posibilitate de a-1 apăra de Inchiziție. Dar planul ei avea nevoie de pregătire. Francisco trebuia împiedicat deci
de la vreun gest necugetat.
Se duse la el.
— Știți desigur — îi spuse ea — cît de primejdioasă este intenția dumneavoastră.
— Știu, răspunse Goya.
— Există mijloace — declară ea — pentru a micșora primejdia.
— Eu nu mai sînt copil, spuse Francisco. Prefer să apuc jeraticul cu cleștele, decît cu mîinile goale. Numai că ar trebui
să am un clește.
— Tratativele de pace din Amiens — explică Lucia — nu merg tocmai așa cum și-ar dori don Manuel. El ar avea
nevoie acolo de un agent de nădejde. Dacă don Miguel s-ar declara acum gata să lucreze din nou cu don Manuel, ar
putea obține unele lucruri pentru cauza progresului și pentru un om la care ține mult.
Goya îi privea atent buzele. Dona Lucia continuă :
— Voi da curînd o tertulia, numai pentru prietenii mei cei mai de aproape. Vor fi acolo infantele Manuel, Pepa și, sper,
don Miguel. Pot să contez și pe dumneavoastră și pe don Agustin ?
543
— Sigur că voi veni, spuse Goya și continuă cu căldură : ,Vă străduiți tare, doria Lucia, să mă feriți de urmările prostiei
mele. Pentru asta vreți să strecurați chiar și cîteva mici clauze în tratatul de pace.
Zîmbea cu toată fața.
— Semănați acum mai mult cu o vulpe decît cu un leu, spuse Lucia zimbind și ea.
Treburile politice îi erau Luciei familiare, și constelația era favorabilă. La conferința de la Amiens unde Anglia, Franța
și Spania duceau tratative pentru încheierea păcii în Europa, trebuiau să fie hotărîte o serie de chestiuni care, Lucia o
știa bine, îl interesau personal pe infantele Manuel. El voia să obțină avantaje pentru papă, de la care spera o foarte
înaltă cinstire. Avea motiv să dovedească reginei că era neapărat necesar și voia să obțină condiții favorabile pentru
acele provincii italiene ai căror principi erau înrudiți cu ea. în primul rînd dorea desigur să sporească posesiunile
regatului Neapole și să izgonească de acolo trupele generalului Bonaparte, pe acei gabachos. Căci, dacă reușea, cădea și
obstacolul care stătea în drumul căsătoriei plănuite între moștenitorul tronului Neapolelui și cea mai tînără fiică a donei
Maria Luisa; aceasta însă, infanta Isabel — don Manuel nu se ascunsese vreodată nici față de Pepa, nici față de ea, de
Lucia — era un copil al lui și desigur ținea mult să pună pe capul fiicei sale o coroană de regină. Interesele lui don
Manuel nu se potriveau așadar întotdeauna cu interesele Spaniei și, deoarece trimisul Azara, care reprezenta Imperiul la
Amiens, nu era tocmai prietenul lui, infantele avea nevoie la conferință de un agent care să aibă înțelegere și pentru
interesele lui, ale lui don Manuel. Lucia era convinsă : Miguel putea să ceară un preț ridicat dacă se oferea să se ducă
ca reprezentant al in- fantelui la Amiens.
Dona Lucia invită pe Manuel la tertulia și văzu cu satisfacție cum se lumină cînd îi spuse că îl aștepta și pe Miguel.
Miguel făcu puține fasoane, dar era și el vădit bucuros de prilejul de a-1 întîlni pe infante.
La dona Lucia se întruni același cerc restrîns ca în seara cînd înfățișase pentru prima oară pe prietena ei Pepa lui don
Manuel; numai abatele lipsea, desigur.
544
Tablourile lui Miguel umpleau pereții, mai dese încă decît atunci. Printre ele, portretul donei Lucia, de Goya. Abia în
ultimul timp își dăduse Miguel adînc .și cu durere seama de asemănarea magică a acestui tablou. Cu o misterioasă
intuiție, Francisco presimțise adevărata fire â Luciei și soarta ei viitoare ; acum Lucia cea vie se contopise pe deplin cu
femeia de pe pînză.
Fața lui Miguel era și în seara aceasta, cînd avea să revadă pe don Manuel în împrejurări atît de favorabile, senină,
prietenoasă, liniștită ; cu toate acestea, în sinea lui era adînc tulburat. își spunea că era un om norocos. Marea operă a
vieții lui, lexiconul artiștilor, în urma odihnei forțate din ultimele luni, înaintase după dorința lui și era aproape
terminată. Și aici, în mijlocul comorilor de artă care îi erau dragi, stătea femeia pe care o iubea ; neplăcerile dintre ei
trecuseră. Și dacă pierduse funcția lui iubită, aceea de a conduce din umbră destinele Spaniei, cel ce îl jignise urma să-1
roage acum stăruitor să o accepte din nou. Totuși așteptarea și bucuria lui erau însoțite de o strîngere de inimă.
Pămîntul de sub el se zguduise, admirabila lui siguranță îl părăsise. Desigur, mai putea încă să-și spună lui și altora, cu
vechea certitudine : „Asta e bine și asta nu e bine", dar numai vocea lui era autoritară.
In schimb, certitudinea umplea în seara aceasta inima lui Agustin Esteve, care era mulțumit cum nu mai fusese de mult.
El nu cunoștea amănuntele din planul Luciei, dar era limpede că pusese la cale această tertulia pentru a-1 ajuta pe
Francisco. Chiar și faptul că Miguel și Manuel se întîlneau din nou prietenește, și aceasta în prezența lui Francisco,
însemna mult. Agustin se felicita că își biruise sfiala față de dona Lucia și făcuse un pas cu folos pentru a-1 apăra pe
Francisco de urmările prostiei lui. Propriul lui viitor îi părea mai luminos acum, cînd îi reușise această acțiune. Poate că
va deveni totuși și el un pictor de primul rang. Era încet și greoi, dar tocmai aceia care se dezvoltă încet ating uneori
desăvîrșirea. Și chiar dacă nu va putea să atingă acest țel niciodată, el nu se va plîhge. Chiar faptul că îi era îngăduit să-
1 ajute cu succes pe Francisco era o împlinire.
Și Lucia se bucura de tertulia ei. De cînd fuseseră reuniți la ea pentru prima oară, soarta oaspeților cunoscuse multe
35 -Goya
645
schimbări ; contribuise și ea la aceste schimbări și avea de gînd să urzească și alte destine, destinul țării și destinele
celor din jurul ei. Păcat că don Diego nu putea să fie aici. Acesta ar fi gustat din plin farsa prin care Manuel însuși va
ajuta lumii din caprichos să-și păstreze pentru totdeauna imaginea propriei josnicii.
Manuel venise cu hotărîrea fermă de a recîștiga pe Miguel. Principele de la Paz avea de gînd să pună din nou în lumină
principiile lui. „Un chil de pace este mai bun decît o tonă de victorie." Flotele cu aur și argint din America vor sosi
iarăși, pretutindenea în Spania vor curge bani și va fi veselie iar meritul îi va reveni lui.
tn asemenea împrejurări nu îi va fi greu să fie generos cu Miguel ; de asemenea, dacă Miguel scutura copacul de la
Amiens, era de așteptat că vor cădea fructe mult mai minunate.
Așadar, abia sărutase mîna donei Lucia, că și înaintă furtunos spre Miguel, care stătea foarte țeapăn, îl bătu pe umeri,
încercă să-1 îmbrățișeze.
— Cît mă bucur — strigă el — să-ți văd din nou fața î Mi se pare că ultima dată cînd am fost împreună mi-ai spus
cîteva vorbe sincere, chiar grosolănii, și de bună seamă nici eu nu m-am exprimat prea diplomatic. Eu am uitat
neghiobia aceea. Uită-o și tu, Miguelito I
Miguel își propusese să-și țină în frîu sentimentele și în acest scop citise mult din Machiavelli. Totuși se întunecă și
spuse înțepat:
— Se ascundea și oarecare adevăr în neroziile rostite atunci.
— Știi și tu — căută infantele să-1 convingă — în ce caz de forță majoră eram. Dar lucrurile s-au schimbat. Să fie întii
pace și vei vedea cît de repede îi vom pune la punct pe popi, pe fraiiucos. Lasă mutra asta acră, Miguel ! Am nevoie de
tine la Amiens I Nu poți să-mi refuzi mie și Spaniei acest serviciu.
— Nu mă îndoiesc, don Manuel — replică Miguel — că astăzi sînteți hotărît să faceți politică liberală. Dar, oricum va
arăta pacea, mă tem că pînă la urmă vor profita totuși de ea numai Papa, Marele Inchizitor și cîțiva nobili haini.
546
Don Manuel își stăpîni supărarea pricinuită de împotrivirea și neîncrederea lui Miguel. Vorbi despre mărețele înfăptuiri
progresiste pe care le avea în gînd. Va executa lucrările de irigare, de mult plănuite, va întemeia institute agricole model
și mari laboratoare. Se gîndea și la întemeierea a trei noi universități. Bineînțeles, va slăbi cenzura, probabil o va
desființa cu totul.
— Adu-mi tu o pace bună — exclamă el — și vei vedea cum Spania va înflori la soarele iluminismului. Rosti cuvintele
cu vocea lui gravă de tenor. Toți îl ascultau.
— Planuri minunate, spuse Miguel, vorbind sec, obiectiv, cu o ironie abia simțită. Mă tem, don Manuel — continuă el
— că nesocotiți rezistențele împotriva cărora aveți de luptat. Se vede că nu vă dați totuși prea bine seama cît de în-
drăzneț a devenit Sfîntul Oficiu în ultimele luni. Astăzi chiar și un Francisco Goya se întreabă dacă poate să dea
publicității anumite desene minunate.
Manuel, surprins, se adresă lui Goya :
— E adevărat, Francisco? întrebă el.
— Ce fel de desene ? interveni Pepa.
Manuel, mustrîndu-1 plin de bunăvoință, urmă :
— De ce nu ai- venit la mine, om ascuns ce ești ? și cu- prinzîndu-1 pe Goya pe după umeri îl trase la o masă. Despre
aceste desene trebuie să-mi povestești mai mult, spuse el.
Pepa nu pierdu prilejul să se așeze lingă ei.
Goya observase cît de iscusit întinsese Miguel cursa pentru Manuel și se bucura de comedia în care avea să se pre-
schimbe periculoasa aventură.
Bucuria lui nu dură mult. Manuel, dîndu-i cu familiaritate un ghiont în coaste, și clipind spre Pepa, spuse :
— Așa, scumpul meu, și acum mărturisește : ai mai pictat vreo Venus goală ? și un rînjet i se întinse pe tot obrazul.
Goya își aminti de aluziile lui senor Martinez cu privire la soarta celor două tablouri pe care le pictase pe vremuri la
Sanlucar. Acum înțelegea. Pe chipul de faun al lui Manuel, pe obrazul calm, ușor batjocoritor al Pepei, putea citi ce se
întîmplase cu tablourile. Fuseseră găsite desigur la inventarierea moștenirii Î în spatele Cayetanei îmbrăcate descope-
riseră nudul, probabil că tabloul era acum în posesia lui Manuel și acesta înțelesese din cuvintele lui Miguel că el,
35*
547
Francisco, desenase din nou ceva asemănător și că de aceea se temea de Inchiziție.
își închipui cum cei doi, Manuel și Pepa, stăteau în fața tabloului, mîngîind cu ochii lor vulgari trupul Cayetanei, exci-
tîndu-se. Era plin de mîhie din creștet pînă-n tălpi. Se stă- pînea cu greu să nu strige.
Pepa vedea cu teamă și bucurie cum i se întuneca privirea, Manuel însă îi înțelesese greșit supărarea.
— Da, don Francisco, îl tachina el cu felul lui greoi de a glumi. Te-am prins. Ești un șiret și jumătate. Nici un francez n-
ar fi făcut o lucrare mai bună. Dar nu trebuie să-ți fie teamă. Tablourile au ajuns la un cunoscător, la un om care are
puterea de a te feri de Inchiziție. Amîndouă doamnele, cea dinainte și cea dinapoi, atîrnă acum în galeria mea, și exact
la fel cum stăteau atîrnate în Casa de Haro.
Francisco se străduia să-și înfrîngă mînia ; ba chiar zîmbea aproape. Se gîndea că acestui nătărău obscen îi era sortit să
facă peste cîteva clipe pe protectorul „capriciilor" și să construiască el însuși tribuna pe care josnicia lui avea să fie
arătată în văzul tuturor. El, Francisco, își va păstra calmul, nu-și va strica bucuria răzbunării dulci, tainice.
Pepa stătea, frumoasă, albă și linișt?tă, întru totul contesă Castillofiel. Tăcuse tot timpul. Acum însă își arătă bucuria că
Francisco avea nevoie de protecția ei.
— Ce fel de desene ai făcut, don Francisco ? se informă ea prietenește. Sînt sigură că infantele te va apăra cînd le vei
publica.
— Sînt desene în genul lui Venus ? întrebă curios don Manuel. -
— Nu, alteță, răspunse sec Francisco. In colecție sînt doar cîteva file de natură erotică.
Manuel, sincer uimit, ușor dezamăgit, întrebă:
— Dar atunci de ce ți-e frică ?
— Prietenii mei — spuse Francisco — mă sfătuiesc -să nu le public, pentru că unele gravuri reprezintă fantome care
poartă rase și sutane. Cred că colecția în întregul'ei este foarte hazlie. Eu o numesc Caprichos.
— Dumneata ai avut întotdeauna idei atît de ciudate, don Francisco, fu de părere Pepa.
648
Goya, ca și cînd ea nu ar fi vorbit, Continuă:
— Marele Inchizitor Reynoso nu este un prieten al artei mele.
— Nici pe mine nu mă poate suferi Reynoso, spuse zgomotos Manuel. Și eu a trebuit să amîn din cauza lui cîteva din
proiectele mele. Dar se va sfîrși curînd cu aceste menajamente. Se ridică în picioare, își sprijini amîndouă mîi- nile pe
masă, și înfierbîntîndu-se anunță : Prietenul nostru Goya nu va trebui să mai aștepte mult timp pentru a arăta lumii
fantomele lui purtătoare de rase. Nu trebuie decît ca tu, Miguel, să-mi aduci tratatul de la Amiens. Atunci va fi timpul.
Ai înțeles, Francisco ? întrebă el cu glas răsunător pe cel ce nu auzea.
Francisco se uita cu atenție la gura lui.
— Am înțeles : E timpul, ya es hora, spuse el.
— Si, senor, răspunse rîzînd în triluri Manuel. Ya es hora.
Iar Agustin, mulțumit, repetă :
— Ya es hora.
— Am dori însă să privim și noi aceste fantome periculoase, don Francisco, ceru Pepa.
— Da, acum sînt într-adevăr curios, spuse și Manuel. 11 bătu pe Francisco pe, umeri și declară zgomotos : Și ca să se
știe : fantomele și „capriciile" tale se publică chiar dacă ele trag pe Marele Inchizitor de mantia lui roșie, Te iau sub
paza mea. Și vom vedea dacă se mai încumetă cineva să te mai atace. Trebuie să mai aștepți însă puțin, doar cîteva luni,
poate numai cîteva săptămîni, pînă ce încheiem pacea. Cel de colo poate s-o grăbească, dacă vrea, spuse el și arătă spre
Miguel.
Se ridică, tîri pe
Goya spre Miguel, cuprinse Umerii amîndurofa. „— Astăzi Este o seară bună — strigă el — Și trebuie să bem Pentru
pace I Tu, Miguel,
Ai să pleci la Amiens. Și tu,- Francisco, ai să arăți lumii «Capriciile» tale, in ciuda
649
Tuturor popilor și fantomelor și Intru gloria artei noastre spaniole. Iar eu întind asupra ta miinile
Mele protectoare."
30
Cînd Pepa auzise de moartea Albei și de împrejurările ciudate care o însoțiseră, avusese mai întîi un simțămînț de
dureros triumf și voise să-i facă lui Goya o vizită de consolare. Dar, cîtă vreme Lucia fusese de mai multe ori în ermita
lui, pe ea nu o invitase niciodată, și contesa Castillofiel nu se ducea nepoftită.
Mai tîrziu, apoi, Manuel îi arătase tablourile impudice, cel care o înfățișa pe ducesă în costumul îndrăzneț de torero și
cel de dedesubt, cu ducesa goală. Obscenitățile Albei și ale nelegiuitului Francho o dezgustaseră,- dar tabloul o atrăgea,
privise adesea îndelung, Cu ochi de cunoscător, trupul rivalei ei. Nu, nu avea de ce să se teamă de o comparație ;
nimeni nu va înțelege de ce Francisco putuse să prefere pe această femeie lascivă, impudică, afectată.
La tertulia Luciei, spre părerea ei de rău, nu avusese prilejul să vorbească deschis cu Francho. Acum însă, el ceruse
ajutorul ei și al lui Manuel pentru a-și publica gravurile și deoarece grija pentru tratativele de la Amiens nu-i lăsa lui
Manuel nici un minut liber, hotărî că se va duce ea să se uite la periculoasele caprichos.
Plecă afară din oraș, spre quinta, neanunțată, curioasă, ușor intimidată. Ii explică lui Francisco, care asculta politicos,
motivul vizitei ei.
Era bine că don Agustin nu era acolo. Astfel ea și Francho erau din nou împreună ca în zilele de demult și, deoarece el
nu părea nemulțumit că venise fără Manuel, socoti nimerit să-i spună cîteva cuvinte sincere, prietenești.
— Nu arăți atît de bine cum aș dori, Francho, începu ea. Chestiunea asta ți-a pricinuit multe neajunsuri. Mi-a părut
foarte rău cînd am aflat de nenorocirea ta. Dar eu știusem totdeauna că ducesa are să-ți aducă necazuri,
550
El tăcea. Portretul Albei, singurul tablou în odaia sărăcăcioasă, o înfurie.
— Nici să o pictezi n-ai fost în stare, continuă ea. Stă atît de nefiresc. Și e aproape caraghios cum își întinde degetul
arătător. Totdeauna a fost așa : cînd între tine și modelul tău era o nepotrivire, nu ai fost în stare să faci un portret
adevărat.
Goya își împinse înainte buza de jos. Vedea iar în sinea lui pe curca asta proastă și fără rușine, stînd în fața Cayetanei
goale împreună cu nătărăul, cu țiitorul ei. Simțea o dorință puternică să o înhațe și să o îmbrîncească pe scări în jos.
Dar motive temeinice îl făcură să se stăpînească.
— Dacă am înțeles bine, contesă — spuse el — ați venit din ordinul infantelui ca să vă uitați la gravurile mele.
Vorbea foarte politicos. Contesa Castillofiel se simți pusă la locul ei.
Goya aduse caprichos. Pepa începu să le privească și el văzu îndată că le înțelegea. Ajunsese la seria măgarilor
aristocrați. Fața ei deveni trufașă. Goya își dădu seama de primejdie. Pepa avea mare putere asupra lui Manuel ; putea
să-1 învrăjbească cu el, să-1 ruineze, să îngroape pentru totdeauna caprichos în sipet. Dar Pepa nu spuse decît atît:
— Ești în adevăr din cale afară de.obraznic, Francisco.
Trufia îi dispăruse de pe față, își mișca ușor capul frumos într-o parte și alta, aproape surîzînd.
Nu se înșelase totuși pe vremuri, cînd începuse legătura lui cu ea.
Planșa Hasta ia muerte, „Pînă la moarte", care înfățișa babornița gătindu-se în fața oglinzii, o bucură nespus ; recu-
noscuse de bună seamă pe regină. Chiar dacă se recunoștea pe ea într-una sau alta din acele majas și petimetras vred-
nice de plîns sau care se fuduleau, nu lăsă să se vadă nimic. Arătă însă că o recunoștea pe Alba.
— Ești și crud, Francisco, spuse ea. De altfel știam acest lucru. Gravurile astea sînt foarte crude. Nu e ușoară viața
femeilor lîngă tine. De bună seamă că nici ei nu i-a fost ușor lîngă tine. îl privea drept în față, cu ochii ei verzi, leneși,
nerușinați, și el înțelese că, deși alături de el femeile o duceau greu, ea ar fi fost dispusă să mai încerce o dată.
65 i
La drept vorbind, ea îi plăcea, așa cum stătea în fața lui, cu carnea strălucitoare. Și era frumos din partea ei că ținea cu
el împotriva lui Manuel.
Simțea ceva din plăcerea molatică, încropită în tihnă a trecutei lor legături fără obligații. Nu ar fi neplăcut să mai aibă o
dată în pat pe această Pepa romantică, chibzuită, albă, plină și netedă. Dar nu îi plăcea mîncarea încălzită. „Ce s-a
sfîrșit, s-a sfîrșit", spuse el vag; ea putea să creadă că se gîndea la ceea ce spusese despre cruzimea lui față de Cayetana.
Aparent fără șir, Pepa spuse prietenește și răutăcios totodată :
— Și acum, ce vei face, Francisco ? Te vei duce la mănăstire ?
— Dacă îmi îngădui — răspunse Goya — voi veni curînd la tine să-ți mai văd băiatul!
Ea se întoarse din nou spre caprichos. Examină visătoare nenumăratele fete și femei. Aceasta era Alba, aceasta ea
însăși, aceasta Lucia și mai erau multe altele, pe care Francho le cunoștea pe cît se pare foarte bine, sau credea că le
cunoaște. Și el le iubea și le ura pe toate. Și în ele toate și în jurul lor, făcuse să se vînture diavolii. El, Francho, era un
mare artist, dar nu cunoștea de loc lumea și oamenii și mai ales femeile. Era de mirare cît de multe nu vedea și era de
mirare cît de multe vedea care nici nu existau măcar. Era un biet Francho stăpînit de draci și trebuia să fii bun cu el și
să-i dai curaj.
— Elies sont ties interessantes, vos Caprices *, îl lăudă ea. Vor ocupa un loc de seamă în opera ta. Aș putea să spun că
sînt excepționale, remarquables. Am numai o obiecțiune : sînt exagerate, sînt prea triste și pesimiste. Și eu am trecut
prin multe, dar lumea nu este chiar atît de neagră, crede-mă, Francho. Și nici tu nu o vedeai altădată atît de tristă. Și pe
atunci nici nu erai măcar prim-pictor.
„Exagerate — gîndi el — pesimiste, barbare, fără gust." Desenele mele nu sînt ușor înțelese nici de cei vii și nici de cei
morți.
* Capriciile dumneavoastră sînt foarte Interesante.
552
Ea gîndea : „Fericit a fost totuși numai atît timp cît a fost lîngă mine. Din gravuri se vede cît de nenorocit a fost lingă
cealaltă."
Iar tare spuse :
— Da, era romantică, aceasta nu i se poate tăgăduL Dar poți fi romantic fără să faci rău celor din jur. Și fiindcă el tăcea,
mai spuse : A adus tuturor nenoroc. Chiar și banii pe care i-a lăsat moștenire medicului i-au purtat nenoroc. Și nici ea n-
a știut niciodată cine îi era prieten și cine dușman. Altfel, nu i-ar fi lăsat nimic.
Goya nu înțelegea tot și rămase împăciuitor. Din punctul ei de vedere, avea dreptate. Ea îl supărase adeseori cu fle-
căreala ei prostească, dar nu îi adusese nenoroc, iar cînd putuse să-1 ajute, o făduse.
— Ceea ce vorbesc oamenii despre doctorul Peral — spuse el — nu-i adevărat. Realitatea este adesea altfel decît și-o
închipuie capul tău drăguț și romantic.
Pepa se necăji o clipă că Francisco tot se mai purta cu ea ca și cum ar fi fost o fetiță proastă. Totuși, o măgulea faptul că
el' îi vorbea despre lucruri care îl dureau. Era încă ceva din fosta lor intimitate.
— Cum a fost așadar cu acest medic ? întrebă ea. A ucis-o sau nu ?
El răspunse cu căldură și convingere :
— Peral este tot atît de vinovat și nevinovat ca și mine. Și dacă vei face pe anumiți oameni să o înțeleagă, va fi o faptă
bună.
Era mîndră și bucuroasă că Francisco — pentru prima oară — îi cerea fără ocol un serviciu.
— Ți-ar face plăcere, Francho ? voi ea să știe privindu-1 din plin.
El răspunse cam sec :
— A salva pe un nevinovat ar trebui să-ți încălzească inima întocmai ca și mie.
Pepa suspină.
— Niciodată nu vrei să recunoști — se plînse ea ■— că ții nițel la mine.
553
— Țin la tine, mărturisi Francisco, puțin batjocoritor, totuși nu fără afecțiune.
Pepa, cînd plecă, spuse :
„—Și călare, încă tot
Nu m-ai pictat" „— O fac — Spuse el — cînd vrei. Numai Că eu nu te sfătuiesc." „— Chiar Și regina — spuse Pepa —
arată Bine călare." „— Da — Replică el sec — arată bine." Pepa însă se plînse. „— Ești Totdeauna atît de afurisit De
sincer, Francho."
31
Senor Miguel Bermudez veni la Francisco pentru a-și lua rămas bun.
— Ceea ce don Manuel și regina-urmăresc pentru ei înșiși — îi mărturisi el lui Francisco — se poate obține probabil la
Amiens. Dar o pace bună nu pot aduce. Dacă obțin ceva de seamă pentru Spania este cel mult o formulare amabilă, așa
încît cel puțin prestigiul să fie salvat I Nu particip cu plăcere la aceste tratative puțin îmbucurătoare ; o fac numai
pentru că doresc să-mi întăresc poziția pe lîngă infantele Manuel. Obscurantiștii trebuie să se înapoieze în umbră, și —
el se însenină — cineva măcar trebuie să aibă folos din pacea de la Amiens : Francisco Goya.
— Nu am fost întotdeauna de acord cu punctele tale de vedere în materie de artă, Miguel — spuse Francisco — dar ești
un prieten bun.
își puse pe cap pălăria lui mare, apoi o scoase înaintea lui.
— Cît timp socoți că va dura conferința ? întrebă el mai tîrziu.
— Cu siguranță că nu mai mult de două luni, răspunse Miguel.
— Pînă atunci — zise Goya — sînt gata fără să mă grăbesc. Trei zile după încheierea păcii, anunț „Capriciile", o
554
săptămînă mai tîrziu le poate vedea oricine în Madrid, Și cumpăra, dacă are bani, încheie el satisfăcut.
Miguel, cu oarecare șovăială, spuse :
— Aș fi dorit să văd „capriciile" în forma lor definitivă, înainte ca tu să le trimiți în lume. Nu vrei să aștepți pînă mă'
reîntorc de la Amiens ?
— Nu, spuse simplu Goya.
Miguel îl rugă :
— La foile cu Manuel cel puțin și la cele cu regina ar trebui să te uiți de două ori pînă să iei o hotărîre.
— Le-am privit de două mii de ori, replică Goya. Și pe cînd pictam „Familia lui Carlos" a făcut cineva prorociri negre
ca pana corbului. De altfel — continuă el viclean — voi arăta lămurit într-un prospect că Caprichos nu vor să.
înfățișeze cazuri anumite și nici anumite personalități.
— Aș elimina măcar seria măgarilor, stărui Miguel. Francisco refuză.
— Cine se uită la caprichos fără gînd rău — răspunse el mulțumit — le ia așa cum sînt. Răuvoitorul va găsi ceva rău
chiar și îri gravurile cele mai nevinovate.
— Nu fi prea îndrăzneț, Francisco l îl rugă încă o dată Miguel. Nu întinde prea tare coarda I
— Iți mulțumesc, Miguel — răspunse Goya cu seninătate — și nu fi îngrijorat pentru mine ! Păstrează-ți capul lippede
pentru Franța I Scoate-o tu acolo bine la capăt I Că n-am să o scot nici eu rău aici.
In zilele ce urmară, Goya chibzui pentru ultima oară pe. care din caprichos să le păstreze și pe care să le lase deoparte.
Dar nu se gîndi la ceea ce putea să ofenseze pe Manuel sau pe dona Maria Luisa, nu-i păsa de Curte și nici de politică,
ci se.întreba numai : „Sînt drept cu Cayetana?" Și păstră sfînta, vicioasa „înălțare", elimină însă „Visul minciunii și al
nestatorniciei".
' „Capriciile" deveneau pentru el tot mai mult o cauză personală. Ajunseră un jurnal, cronica propriei lui vieți.
Nu îi mai plăcea acum ca la început să se afle foaia care îl arăta prăvălit peste masă, înconjurat de fantome. Foaia
aceasta n-avea decît să-și găsească locul undeva mai departe, poate înaintea părții a doua, a seriei fantomelor ; dar nu
era bine să stea la începutul întregii opere. Goya din această
555
?ravură era idealizat, era mult p,rea zvelt și mult prea tînăr. nainte de toate însă era nedemn, era cu totul și cu totul ne-
potrivit ca Goya de pe cea dintîi filă să-și ascundă fața. Creatorul unei opere atît de vehemente cum erau „Capriciile"
trebuia să-și arate fața. Trebuia să se arate în fața operei lui, ca oricine să-1 recunoască. Pe fila întîi a „Capriciilor",
Francisco Goya trebuia să se vadă deslușit. Și trebuia să fie Goya cel de astăzi. Goya, căruia îi muriseră Josefa, Martin,
Cayetana, care se scufundase în viitoarea adîncă, înspăimîntătoare, și urcase iar la suprafață. Goya, cel care își silise
fantezia să se supună rațiunii și să nu creeze monștri, ci artă.
El pictase și desenase multe autoportrete, un Goya tînăr, care, modest și totuși încrezător, privește din umbră la un
protector puternic, un Goya puțin mai vîrstnic, unul îndrăzneț, obraznic, în costum de torero, care știe că lumea îi apar-
ține, apoi un Goya de Curte, filfizon, care se învîrtește galant pe lîngă o Cayetana, apoi un Goya care, tot din umbră,
dar de data aceasta cu superioritate, întoarce capul spre familia regală, iar la urmă desenase un Goya bărbos, desperat,
stă- pînit de toți demonii.
Acum trebuia deci să-1 facă pe Goya cel de azi, pe Goya care străbătuse drumul spinos al cunoașterii și care învățase să
se deprindă cu lumea fără să o accepte.
își pieptănă cu grijă părul peste urechi și se gîndi mult cum trebuia să se îmbrace. Tocmai în fața „capriciilor" trebuia să
stea un Goya reprezentativ, un Goya demn, nu un saltimbanc și un ghiduș, ci primul-pictor al regelui. își puse cravata,
care se ridica pînă sus la bărbie, își îmbrăcă ghe- rocul larg, cenușiu și-și așeză pe capul rotund și puternic jobenul
mîndru, bolivar-u] cu boruri late.
Așa, în profil, se desenă, curios de ceea ce va ieși.
Cînd fu gata, se
Uită mirat la desenul lui.
Domnul acesta bătrîn, crunt Era el ? Asta era el ?
Din ungherul lui, ochiul privea rău-, Tăcios și ager
Spre privitor. Buza de jos. împinsă înainte, atîrna ursuz.
556
Cute aspre se întindeau de la Nas în jos spre colturile buzei De sus, subțire și încrețită. Puternic, sever, distant, se Vedea
capul rotund, leonin, Și mai puternic sub Bolivar-ul mare.
Cu simțurile tulburate Goya privea, la desen. Arăta într-adevăr așa de bătrîn, Așa de posac? Sau își desenase Dinainte
singurătatea viitorului ? își ridică supărat privirea, își așternu numele :
„Francisco Goya y Lucientes, pictor* Și comentă : „la uitați-vă
Cît e de grav I
Dar scoateți-i numai pălăria, Deschideți-i craniul, Și veți vedea și vă veți Mira de ce e înăuntru.*
32
Bateau toate clopotele în Madrid. Plenipotențiarii regelui catolic și cei ai maiestății sale a Marii Britanii semnaseră
tratatele la Amiens : era pace. Era bucurie. Se sfîrșise cu mizeria. Vor veni iar corăbii din țările de dincolo de Ocean.
Comorile ambelor Indii, ploi roditoare, vor curge șiroaie pe uscăciunea Spaniei. Viața va fi o desfătare neîntreruptă.
Goya nu sperase că se va ajunge atît de curînd la încheierea tratativelor. Dar era gata : cele trei sute de exemplare din
caprichos erau tipărite, prospectul care trebuia să le însoțească era scris.
La o săptămînă după declararea păcii „Capriciile' fură anunțate în Diario de Madrid. Senor Francisco de Goya, se spu-
nea în acest anunț, a creat un număr de gravuri care au ca temă asuntos caprichos, „subiecte fantastice*. Autorul a ales
dintre numeroasele extravaganțe și absurdități ale societății, dintre
557
nenumăratele prejudecăți și șarlatanisme consfințite de obișnuință, neștiință, și dorința de profit, pe acelea care păreau
să-i procure cel mai bun material pentru o reprezentare instructivă și fantastică totodată. Senor de Goya hu are intenția
să atace sau să batjocorească anumite persoane și evenimente, dimpotrivă scopul lui este să biciuiască caractere tipice,
vicii și cusururi cu caracter general. Aceste caprichos vor putea fi privite și cumpărate în prăvălia lui senor Frăgola,
Caile de Desengario 37. Mapa cuprinde 76 gravuri. Prețul e o uncie de aur, echivalent 288 reali.
Caile de Desengario era liniștită și distinsă, mica, intima prăvălie a lui senor Frăgola frumos și scump mobilată. Se
puteau cumpăra aici parfumuri alese, delicioase liqueur-uri franceze, încă de pe vremea lui Ludovic al XV-lea,‘chiar și
al XIV-lea, dantele de Valenciennes, tabachere, cărți vechi, bibelouri și fleacuri, rarități și antichități de orice fel,
relicve delicate, oscioare, de sfinți și alte lucruri asemănătoare. Agustin și Quintana îl sfătuiseră să nu expună gravurile
în acest lăcaș al luxului și al exclusivității. Dar Goya susținu că tocmai aici trebuiau să fie expuse „Capriciile", un lucru
prețios printre lucruri prețioase ; de aci înainte ele nu mai trebuiau să fie considerate mijloc de propagandă politică, ci
■operă de artă. își mai amintea de asemenea cît de des fusese cu Cayetana în prăvălia din Caile de Desengario, cînd ea
cerea să i se aiate obiectele rare și ciudate pe care le mai descoperise iscusitul senor Frăgola. înainte de toate. însă, pe
Francisco îl ademenise numele semnificativ al străzii. Căci cuvîntul „desengario" are două înțelesuri, înseamnă
dezamăgire, des- fermecare, deziluzie, și înseamnă de asemenea cumințire, instruire, cunoaștere. Caile de Desengario,
asta era calea potrivită pentru caprichos: El însuși pornise pe această cale, să meargă acum și ceilalți pe ea.
Ceilalți însă, oamenii care veneau să se uite la caprichos, nu traseră de aici nici o învățătură, și dacă fură dezamăgiți,
fură din pricina gravurilor. Răsfoiau mapa și erau neplăcut impresionați. Recenziile arătau și ele puțină căldură și
înțelegere. Numai criticul Antonio Ponz preamărea noutatea și profunzimea operei și scria : „Patru ochi deodată, spune
proverbul, n-au văzut încă pînă acum o fantomă. Goya schimbă! proverbul în minciună."
558
Quintana, care se așteptase ca aceste „capricii" să răscolească orașul, era amărît. Goya însă nu era El știa că o lucrare ca
aceasta are nevoie de timp pînă să ajungă la cel cărora le era adresată. Era încrezător. Și într-adevăr, chiar după un scurt
răstimp, interesul crescu și tot mai mulți oameni ■alergau în Caile de Desengano.
Mulți găsiră în file,
In ciuda comentariului lui
Goya, o caricaturizare îndrăzneață.
Aluzii la persoane de cel
Mai înalt rang, batjocură
Plină de spirit a obiceiurilor bisericești.
Se auzeau șoapte, clevetiri Lubric ațîțate.
Iar domnii
De la Sfîntul Oficiu
Veneau din ce în ce mai des
In prăvălia lui senor Frăgola.
33
Deodată, tainic, apăru în fața lui Goya unul din solii verzi. Venise repede și fără zgomot și plecase tot astfel. Goya, cu
degete nesigure, deschise scrisoarea. Era chemat a doua zi in fața Sfîntului Oficiu.
In fundul inimii lui știuse că se va întîmpla așa încă de pe vremea cînd trebuise să asiste în biserica San Domingo la
autodafeul lui Olavide. Fusese prevenit de mai multe ori, și foarte stăruitor. Cu toate acestea, citația era pentru el o
lovitură de trăsnet.
își chemă rațiunea în ajutor. Dar Marele Inchizitor nu era coco, nu era omul negru, pe care să-1 poată învinge cu
condeiul și dăltița. Cu toate acestea nu mai avea oare Francisco și alte arme ? Avea garanția prietenilor lui, și acum, că
războiul se sfirșise, don Manuel putea să respingă fără trudă atacurile Sfîntului Oficiu.
55S
In ciuda acestor gînduri, frica se abătea asupra lui Francisco în valuri mereu noi, întunecate. Sta ghemuit pe scaun, cu
fața pleoștită, cu trupul moleșit, și nimeni nu ar fi recunoscut în această creatură zgîlțîită de spaimă pe Goya, care
obișnuia să meargă demn, cu pas măsurat, în gheroc cenușiu și cu bolivar pe cap.
Dintre prieteni, nici unul nu era în Madrid. Miguel și Lucia erau încă în Franța, Manuel și Pepa la Escorial, la Curte,
Quintana la Consiliul Indiilor, în Sevilla. Trebuia să vorbească măcar cu Agustin sau cu Javier. Dar prea adînc îi intrase
în sînge teama față de cumplitele pedepse cu care era amenințat cel care călca porunca de a păstra taina; îl treceau
aceiași fiori care îl cuprindeau an de an în copilărie cînd era anunțat edictul de credință.
Aducea tuturor nenoroc. Sărmanul lui fiu, Javier, ya fi și el acum surghiunit și pierdut.
Ziua următoare, îmbrăcat simplu, după cum se cuvenea, se prezintă. în Santa Casa. Fu condus într-o încăpere mică,
obișnuită. Veni un judecător, un domn calm, în haine preoțești, cu ochelari, urmat de un secretar. Dintr-o dată apărură
pe masă acte și o mapă cu caprichos. Era una dintre primele mape pe care le întocmise pentru tipăriturile de probă. Trei
din aceste mape erau la senor Martinez, una la Osuna, una la Miguel. Nu avea nici un. rost să chibzuiască și să-și mun-
cească mintea cum și-a procurat Inchiziția mapa, cine l-a trădat. Mapa era acolo, numai asta avea însemnătate.
în încăperea mică era o tăcere mai adîncă și mai apăsătoare decît o simțise vreodată omul acesta surd. Nimeni nu mișca
buzele. Judecătorul așternu pe hîrtie ceea ce avea de întrebat, întinse secretarului foaia scrisă, pentru ca acesta să o
treacă în procesul-verbal, apoi i-o întinse lui Goya. Judecătorul avea printre acte și comentariul lui Goya la Caprichos.
1-1 arătă lui Goya. Era prima copie, Agustino o făcuse iar el o corectase. Judecătorul întrebă :
— Desenele dumneavoastră vor să exprime numai ceea ce se spune în acest comentariu sau, dincolo de asta, și
altceva ?
Francisco privea prostit. Nu-și putea aduna gîndurile ; împotriva voinței lui, se întreba mereu : ,,De la cine au mapa ?
560
De la cine comentariul ?" Ca să-și revină, privi cu atenție fața judecătorului și mîinile lui. Era o față liniștită, prelungă,
cam oacheșă, de după ochelari priveau ochi migdalați, fără expresie, mîinile erau uscățive, bine formate. In sfîrșit,
Goya reuși să se stăpînească și spuse prevăzător :
— Sînt un om simplu și nedibaci să găsesc cuvinte multe. Judecătorul așteptă pînă cînd secretarul trecu răspunsul în
procesul-verbal. Apoi luă din mapă unul din caprichos și îl ținu în fața lui Goya. Era capricho 23 ; arăta pe prostituata
în veșmîntul osîndiților, căreia un secretar al Sfîntului Tribunal îi citea sentința în timp ce, o mulțime compactă, cucer-
nică și ațîțată de curiozitate privea țintă și asculta. Goya se uită la foia pe care i-o întindea mîna cea uscățivă. Era un
desen bun. Felul în care se reliefa în încăperea goală scufia enormă a celor osîndiți la moarte, felul în care chipul femeii
și înfățișarea ei te făceau să vezi că nu era decît pulbere și nimicnicie și pieire era excelent, iar secretarul, de o tîmpenie
profesională, care citea zelos și care arăta întocmai ca cel care întocmea acum procesul-verbal, și acea mare de capete,
ațîțate de curiozitate și totuși cucernice și mărginite, totul era foarte bine realizat, nu avea de ce să-i fie rușine cu acest
desen. Judecătorul îl puse înapoi pe masă și îi întinse comentariul, cu mișcări măsurate. La acest capricho 23, Goya
scrisese : „Să te porți astfel cu o femeie de treabă care pentru o bucată de pîine cu unt a servit atît de sîrguitor și cu
folos pe toată lumea, rău, rău !" Judecătorul întrebă :
— Ce ați vrut să spuneți cu aceasta ? Cine se poartă rău cu această femeie ? Sfîntul Tribunal ? Sau cine ?
întrebarea stătea înaintea lui Goya, ca întrupată, cu litere grațioase, deslușite, cumplit de primejdioasă. Trebuia să ia
seama la ce răspunde, altfel era pierdut. Și nu numai el, ci și fiul lui, și fiii acestuia, pînă în viitorul cel mai depărtat.
„Cine se poartă rău cu această femeie?" întrebarea tot mai stăruia în fața lui, așteptînd să-1 înhațe.
— Soarta ! spuse el.
Figura netedă, prelungă rămase nemișcată. Mina slabă scrise.
— Ce înțelegeți prin soartă ? Providența divină ?
Răspunsul lui nu fusese un răspuns. întrebarea, doar în altă haină, tot mai stătea în fața lui, politicoasă, rînjind, ame-
36 — Goya
561
nințînd. Trebuia să găsească un răspuns, unul bun, demn de crezut. Căuta desperat, nu exista nici un răspuns. 11
prinseseră in capcană. Ochelarii dinaintea ochilor liniștiți ai judecătorului străluceau și sclipeau. Francisco se gîndea și
căuta, căuta și se gîndea. Nici judecătorul, nici secretarul nu se mișcau, și ochelarii sclipitori nu-1 slăbeau o clipă. „Prea
Sfîntă Fecioară din Atocha — se ruga Goya în sufletul lui — fă să găsesc un răspuns I Fă să-mi vină în minte un
răspuns bun 1 Dacă de mine nu ți-e milă, fie-ți milă de fiul meu !“
Cu o mișcare abia vizibilă a condeiului, judecătorul arătă spre cuvintele scrise. „Ce înțelegeți prin soartă ? Providența
divină ?“ întrebau mina și condeiul și hîrtia.
— Demonii, spuse Goya și își dădu seama că glasul îi suna răgușit.
Secretarul trecu răspunsul în procesul-verbal.
încă o întrebare și încă una, și încă zece și fiecare era o tortură, și fiecare pauză între o întrebare și un răspuns era o
veșnicie. După veșnicii și veșnicii, interogatoriul luă sfîrșit. Și acum secretarul se apucă să pregătească procesul-verbal
pentru iscălit. Goya ședea și privea cum scria mina, era o mină îndemînatică, însă greoaie și vulgară. Camera era o
încăpere obișnuită, înăuntru se afla o masă obișnuită cu acte, în fața ei ședea un domn bine-crescut, in haine preoțești,
cu o față calmă, politicoasă, cu ochelari, și o mină obișnuită scria liniștit și regulat. Dar lui Goya i se părea că odaia de-
venea tot mai întunecoasă, ca un mormînt, că pereții se apropiau tot mai mult de el, că îl împing afară, că se prăbușea
prin timp, ieșind din lume.
Secretarul scria nesuferit de încet. Goya aștepta ca pro- cesul-verbal să fie gata și dorea totuși ca secretarul să scrie încă
și mai încet, să nu fie gata niciodată. Căci, cînd va fi gata, i se va prezenta spre semnare procesul-verbal, va trebui să
semneze și îndată ce-1. va fi semnat, vor veni oamenii verzi și îl vor tîrî cu ei, și va dispărea.pentru totdeauna în
beciuri. Ceilalți vor întreba unde este, vor sta laolaltă și vor spune vorbe mari. Dar de făcut nu vor face nimic, iar el va
putrezi în beci.
Sta chircit și aștepta, simțind o greutate în toate mădularele. Abia se mai putea ține pe scaun ; se aștepta să leșine
562
dintr-o clipă în alta și să se prăbușească. Acum știa ce era iadul.
Scribul era gata. Judecătorul citi procesul-verbal încet, minuțios. Semnă. îi întise lui Goya documentul. Trebuia să
semneze acum ? Se uita plin de teamă la judecător.
— Citiți-1, îl invită acesta, și Goya, fiindcă nu trebuia să semneze încă, respiră ușurat.
Apoi citi, era o lectură chinuitoare. Fuseseră consemnate întrebările judecătorului, de o viclenie crudă, fiecare dintre ele
o adevărată cursă, ca și răspunsurile lui proaste, stin- gace. Cu toate acestea, citea încet, căci fiecare secundă era timp
câștigat. Citi pagina a doua, a treia, a patra. A cincea era scrisă numai pe jumătate. Ajunse la sfîrșit. Secretarul îi întinse
pana și îi arătă locul destinat pentru semnătură. Ochii liniștiți îl priveau, ochelarii sclipeau. Semnă, cu degetele țepene,
grele. Avu o idee fericită. Prostește, surîzînd șiret, privi către ochelarii sclipitori.
— Și rubrica ? întrebă el.
Judecătorul dădu din cap. Iar mai cîștigase timp. Goya desenă rubrica, încet, cu îngrijire. Acum isprăvise de semnat.
Nu se întimplă nimic. Putea
Să plece. Coborî treptele pas cu pas.
Ieși afară.
Aerul proaspăt îi făcea bine Și îl durea totodată. Fiecare pas in drumul spre Casă era chin și Trudă, ca și cind ,r
S-ar fi sculat ’ Prea devreme din pat, După o boală grea.
Adine istovit,
Ajunse acasă. îi porunci
Lui' Andrăs să-i aducă de mîncare.
Dar cînd slujitorul se intoarse,
11 găsi pe Goya dormind.
S6*
563
34
Tînărul sefior Javier de Goya observă cu uimire că prietenii lui din rîndurile tinerilor nobili nu-1 mai invitau și refuzau
invitațiile lui sub diferite pretexte ; se vede că unul sau altul dintre nobili și prelați fuseseră nemulțumiți de caprichos.
Javier ar fi dorit să vorbească despre aceasta cu tatăl lui. Dar, în ultimele zile, Goya devenise din nou atît de tăcut și de
întunecat, încît Javier, cu toată nepăsarea lui tinerească, se sfia să-1 mai tulbure cu poveștile lui. Băiatul avea însă
nevoie în jurul lui de veselie, prietenie, apreciere. Nu se mai simțea bine în Madrid și, fiindcă tatăl lui îi promisese1 să-1
trimită într-o călătorie de studii în străinătate, îi aminti de această promisiune pe tonul cel mai blind posibil.
— îmi amintești tocmai la timp, răspunse neașteptat de- prietenos Goya. Pregătim îndată totul.
Agustin Esteve observase și el cu neliniște crescîndă golul din jurul lui Goya. Aristocrați care altădată îi rugaseră
stăruitor să le facă un portret îi retrăgeau acum comenzile sub pretexte cusute cu ață albă. Senor Frâgola ajunsese-
deodată să nu mai poată vinde nici un exemplar din Caprichos. Era destul să se rostească doar numele lui Goya, ca
oamenii să se simtă stînjeniți. Se zvonea că Sfîntul Oficiu pregătea o* acțiune împotriva lui : zvonurile păreau să
pornească chiar din Santa Casa.
Agustin respiră ușurat cînd află că soții Bermudez se vor reîntoarce peste cîteva zile.
Da, don Miguel dusese cu bine la capăt misiunea lui la Amiens și era în drum spre țară împreună cu dona Lucia. Ce-i;
drept, își dădea seama că pacea pe care o realizase nu aducea imperiului nici un fel. de foloase. Dar cel puțin pentru
don Manuel și pentru regină obținuse rezultate care întreceau așteptările. Patrimoniul provinciilor italiene era sporit,
ducatul Parma restabilit, Franța se obligase să-și retragă în cel mai scurt timp armatele de ocupație de pe teritoriile
Papei,, precum și din regatele Neapole și Etruria. în afară de aceasta,, spre marea satisfacție a infantelui, obținuse ca
reprezentanții Spaniei să poată semna tratatul de pace cu mai multe zile înaintea împuternicirilor Republicii Franceze.
Un lucru era sigur, Miguel își cîștigase dreptul la recunoștința infantelui și
ttâț
era hotărît să-și ia răsplata spre folosul progresului, civilizației și libertății.
Călătorea așadar foarte mulțumit spre Madrid. De-abia ajunse însă, că i se și înfățișă Agustin Esteve, înspăimîntat, și îi
vorbi despre întîmplările neliniștitoare în legătură cu Francisco.
Don Miguel se duse imediat la senor de Linares, prefectul poliției, ca să se asigure cît era de întemeiată panica lui
Agustin. Senor de Linares, care avea spionii lui în Santa Casa, se dovedi bine informat.
Ceea ce află Miguel îi pricinui cea mai mare îngrijorare.
Don Ramon de Reynoso y Arce, arhiepiscop de Burgas și Zaragoza, patriarhul celor două Indii, al patruzeci și patrulea
Mare Inchizitor, declarase ca ispita pe care o împrăștie arta diabolică a lui Francisco Goya era mai periculoasă decît
cărțile și cuvîntările lui Jovellanos. Altă dată declarase că din caprichos se ridică mirosul de pucioasă al iadului. Marele
Inchizitor făcuse mai multe declarații de acest fel, chiar și în fața laicilor, probabil cu scopul ca vorbele lui să fie
purtate mai departe. Nu încăpea îndoială, Reynoso era hotărît să întreprindă o acțiune împotriva „capriciilor" și a
autorului lor. Se spunea că domnul prim-pictor a și fost interogat.
Don Miguel mulțumi prefectului poliției și se sfătui cu Lucia. Marele Inchizitor, un bun politician, care își dăduse
desigur de mult seama cît îi primejduia puterea încheierea păcii, voia, de bună seamă, să riște imediat o încercare a
puterilor, iar „capriciile" îi ofereau o ocazie prielnică. Pericolul era mare, trebuia procedat grabnic.
Nu avea rost să discute întîi cu Francisco. Miguel și Lucia născociră un plan care să înăbușe în fașă atacurile
Inchiziției. Miguel plecă la Escorial chiar în aceeași zi.
Găsi acolo un Manuel fericit și zgomotos. Se arătase încă o dată că era fiul preferat al norocului. în primul rînd, putuse
să adauge demnităților lui una nouă, minunată. Papa, apreciind recunoscător ceea ce se obținuse la Amiens, îl numise
principe de Bassano ; pe lîngă aceasta, documentul trebuise să-i fie înmînat de cumnatul lui, infantele don Luis Maria,
Primas de Spania, care cîndva privise dincolo de el, ca și cînd nici nu ar fi existat. Apoi putuse să dovedească iarăși
donei Maria Luisa că omul de stat don Manuel conduce des
665
tinele casei ei prin toate primejdiile spre mereu noi biruințe, în al treilea rînd, obținuse ca infanta Isabel, fiica favorită a
ei și a lui, să devină regină, regina unui Neapole neatîrnat, fără gabachos. Pe deasupra însă — și poate că aceasta era
cea mai mare mîndrie a lui don Manuel — reprezentanții lui semnaseră primii tratatul de pace. Da, făcuse din nou
cinste numelui lui ; el, nu trufașul general Bonaparte redase Europei pacea mult dorită. Acum, numele lui, al lui Manuel
Godoy, Principe de la Paz, va fi preamărit cu venerație în tot imperiul spaniol, îndată după numele Prea Sfintei
Fecioare. Se bucura sincer de revederea cu Miguel, nu uitase că succesele de la Amiens se datorau și lui și îi pregătise
surprize : o scrisoare de mulțumire scrisă de mina regelui catolic, noi titluri și demnități, precum și un important dar în
bani.
Din păcate însă, don Miguel îi tulbură bucuria celei dintîi întîlniri,' aducînd vorba despre necazurile lui Goya.
O umbră ușoară întunecă obrazul lui don Manuel. Fusese ocupat tot timpul numai cu etalarea noii lui străluciri, nu prea
găsise răgaz să se intereseze de Goya. Desigur, auzise că Reynoso încruntase din sprîncene din pricina „Capriciilor".
Dar nu se prevăzuse aceasta ? Și de la o încruntare de sprîncene pînă la un autodafe era cale lungă. Nu, Miguel vedea
prea în negru. Marele Inchizitor se va mărgini doar la cîteva declarații prin care să-și arate nemulțumirea. Și, cu un gest
elegant, infantele voi să alunge îngrijorările lui don Miguel.
Miguel însă nu se mulțumi cu atît. El spuse că Marele Inchizitor intenționa fără îndoială să facă din cazul Goya un al
doilea caz Jovellanos. Dacă nu era împiedicat acum, pe dată, s-ar putea ca Francisco să zacă chiar peste cîteva zile într-
una din temnițele Sfîntului Tribunal. Și va fi mult mai greu să-1 scoată atunci de acolo, decît să ia aicum măsuri
energice și eficace.
Infantelui îi venea greu să intre în toiul veseliei generale într-un conflict cu Santa Casa, dar își dădea seama că trebuia
să facă ceva.
— Ai dreptate, declară ei. Trebuie să intervenim numai- decît pentru scumpul nostru Fran’cisco. Și o vom face. Cele
două-nunți din casa regală trebuie sărbătorite cu o pompă nemaivăzută încă pînă acum. întreg orașul Barcelona trebuie
£66
să ia un aspect de sărbătoare. Și știi pe cine voi propune pentru conducerea festivităților ? Pe Francisco Goya. Nu a
distins oare cu un prilej asemănător Filip cel Mare pe Velazquez cu o astfel de misiune ? Don Manuel se însuflețea tot
mai mult. Recunoaște că mi-a venit o idee excelentă. în felul acesta arătăm întregului imperiu de cîtă trecere se bucură
Francisco pe lîngă maiestățile, loj catolice. Vorbesc chiar mîine cu dona Maria Luisa. Și vom vedea apoi dacă Reynoso
va mai îndrăzni să-1 supere pe Goya al nostru.
Miguel lăudă în multe cuvinte ideea fericită a infantelui. își mărturisi însă și temerea că nici cea mai înaltă cinstire nu
va izbuti să înăbușe ura fanatică a Marelui Inchizitor. Ar trebui să se ia măsuri în directă legătură cu „capriciile". Ar
trebui, așa zicînd, să se înalțe în jurul „capriciilor" un zid de netrecut. Și, deși Manuel se strîmba nemulțumit, Miguel
nu se lăsă.
— Ce ar fi — spuse el — dacă prietenul nostru Francisco ar înmîna un dar. maiestăților lor cu prilejul celor două nunți
fericite ? Și dacă ar alege pentru acest dar plăcile „Capriciilor" ? Așa încît pe viitor tipografia regală să lucreze și să
editeze „Capriciile" ?
Manuel, surprins, nu găsi imediat un răspuns. Răsfoise numai în fugă exemplarul cu dedicație al „Capriciilor" pe care i-
1 trimisese Francisco. îl cuprinsese o ușoară bănuială că ici-colo îndrăzneala lui Goya îl țintea pe el însuși ; totuși,
înainte ca această bănuială să se întărească, ea fusese măturată de sim- țămîntul norocului și importanței sale. în fața
caricaturii donei Maria Luisa, infantele zimbise fără să se gîndească mai departe. Lucrarea. în întregul ei, i se păruse o
glumă de artist, arogantă cu prisosință, dar în fond inofensivă.
Acum, cînd Miguel îi făcea această propunere cutezătoare, simți din nou ușoara bănuială de atunci, se mai temea iarăși
că, atrăgînd așa de-a dreptul atenția Măriei Luisa asupra „Capriciilor", aceasta s-ar putea supăra. Dar, din motive pe
care nu și le putea explica, se abținu să facă această obiec- tiune. întrebă doar'după o scurtă tăcere :
— Cum crezi că ar fi posibil ? Capriciile au și apărut, sînt, ca să spunem așa, deflorate. Se poate oferi regelui ca dar așa
ceva ? Mai au plăcile oare vreo valoare, cînd gravurile se și găsesc pe piață ? Dona Maria Luisa este o femeie
567
calculată. Nu va socoti că un dar de acest fel este jignitor de meschin ?
Don Miguel era pregătit pentru această obiecțiune.
— Senor Frăgola — răspunse el — de frica Inchiziției a suspendat vînzarea chiar după cîteva zile. După cît am aflat, nu
sînt în circulație nici 200 de exemplare. Din plăci se pot scoate 5000 pînă la 6000 de reproduceri, interesul este imens,
se poate cere pentru un exemplar o uncie de aur. Vedeți deci, don Manuel, darul pe care îl oferă senor de Goya
maiestăților catolice este demn de acest mare prilej.
Don Manuel făcu repede socoteala în gînd : 1.500.000 reali. Fluieră printre dinți.
— Mai curînd — continuă surîzînd Miguel — regina se va întreba de ce îi face Goya un cadou atît de extraordinar de
scump și va ghici că el vrea să se apere de Sfîntul Oficiu. Aceasta îi va face însă darul și mai prețios ; desigur că nu s-ar
împotrivi să joace o festă Marelui Inchizitor.
— Argumentele tale nu sînt rele, recunoscu infantele. Dar — și acum trebuie să dea totuși glas adevăratelor lui îndoieli
— dacă îmi aduc bine aminte, există acolo anumite file care nu prea îi vor plăcea donei Maria Luisa. Regina este
cîteodată foarte susceptibilă.
Don Miguel, pregătit și pentru această obiecțiune, răspunse fără să șovăie :
— Desigur că regina nici nu-și poate închipui că cineva s-ar încumeta să-i ofere lucrarea dacă anumite foi s-ar referi la
ea. Și apoi dacă însăși regina publică lucrarea, desigur că nimănui nu-i va trece prin minte să facă o legătură între anu-
mite foi și ea.
Manuel își dădu seama că așa e. Un mare om de stat nu putea înlătura mâi bine efectele supărătoare ale unui pamflet,
decît răspîndindu-1 el însuși. Nu a poruncit oare generalul Bonaparte să se pună mai la vedere un afiș defăimător ? Sau
nu el fusese acela, ci Frederic, regele Prusiei ? Oricine ar fi fost, don Manuel și dona Maria Luisa puteau să se măsoare
cu el. Ideea ca tipografia de artă a regelui să publice „Capriciile" îi plăcea din ce în ce mai mult.
— Voi vorbi cu dona Maria Luisa despre intenția lui Goya și darul pe care vrea să-1 facă, promise el.
— Vă mulțumesc, infante, răspunse don Miguel.
568
O informă pe Lucia despre succesul convorbirii și ea se duse la Goya.
Acesta era tare mînios că Miguel, după o absență atît de lungă, plecase mai departe, la Escorial, fără să-1 vadă. Așa
erau prietenii lui, oameni de nimic •, acum, cînd era nenorocit, se dădeau la fund.
Cînd o văzu pe Lucia se însenină.
— Am auzit — începu ea — că Inchiziția nu e prea mulțumită de Caprichos. Sînteți și dumneavoastră informat de
acest lucru ?
El se lupta cu ispita de a vorbi, de a-și da pe față toată deznădejdea, dar răspunse sec :
— Da.
— Sînteți un om tare ciudat, don Francisco, spuse Lucia. De ce nu v-ați adresat nouă ? Aveți doar făgăduieli.
— Făgăduieli ! spuse Goya ridicînd semnificativ din umeri.
Lucia spuse :
— S-a hotărît ca cele două nunți ale infanților să se celebreze la Barcelona. Dumneavoastră, don Francisco, veți fi
chemat la Escorial și, într-o audiență solemnă, veți primi însărcinarea de a proiecta și supraveghea desfășurarea solem-
nităților. Ca Velazquez, pe vremuri.
Goya stătu pe gînduri.
— E de ajuns ? întrebă el direct. De altfel organizez asemenea solemnități cu tot atît de puțină plăcere: cum pictez și
sfinți.
Lucia spuse :
— Se așteaptă ca la cele două nunți să înmînați familiei regelui un dar. Prietenii dumneavoastYă găsesc că plăcile „ca-
priciilor" n-ar fi nepotrivite.
Goya crezu că nu a înțeles bine.
— Asta trebuie să mi-o scrieți, dona Lucia, spuse el.
Ea se supuse și, cum ședea cu vîrful limbii scos în colțul gurii, scriind de zor, redeveni deodată vînzătoarea de migdale
din Prado.
Goya citi.
— Nu voi fi aruncat de, pe scările Escorialului ? întrebă el. Sînt foarte înclinate.
569
— Prietenii dumneavoastră — replică dona Lucia — au calculat că, dacă tipografia regală de artă editează caprichos,
ele pot aduce un cîștig de un milion și jumătate. Prietenii dumneavoastră se străduiesc să explice aceasta Curții.
Goya gîndindu-se, deveni tot mai vesel.
— Planul vine de la dumneavostră, Lucia ? întrebă el. Lucia nu-i răspunse la întrebare, ci spuse :
— In locul dumneavostră, aș scoate o foaie din caprichos înainte de a le prezenta maiestăților lor, și anume foaia : Has
ta ia rnuerte, „Pînă la moarte".
— Bătrîna care se gătește ? întrebă Goya.
— Da — răspunse Lucia — doamnele în vîrstă sînt uneori susceptibile.
— Nu scot nimic, declară tare și voios Goya. Bătrîna rămîne în mapă. Pînă la moarte. Apoi cită vechiul proverb :
„Omului fără curaj, nu-i ajută nici alicele nici pulberea". Lucia părea amuzată.
— Riscați mult, zise ea. Trebuie să vă dați însă seama cît vă costă gluma aceasta.
Goya gîndindu-se deveni tot mai vesel.
— Aveți dreptate. Un simplu pictor nu poate să'facă regelui catolic un dar atît de scump. Stătu o clipă pe gin- duri, apoi
se lumină deodată. Sînteți atît de îndemînatică, dona Lucia — reflectă el tare — și don Migue] este un mare diplomat.
De mult vreau să trimit pe Javier al meu intr-o călătorie de studii in Italia și în Franța. Nu s-ar putea aranja ca regele să
suporte această călătorie ?
Goya o văzu pe Lucia rîzînd, ’ Ceea ce nu se întîmpla prea des.
„— Propunerea dumneavoastră nu e rea — Spuse ea. Dacă vor șovăi la Curte să primească darul Dumneavoastră pentru
că e prea Scump, atunci s-ar putea da De înțeles regelui să Fixeze fiului dumneavoastră foarte talen- Tat o bursă
potrivită pentru Călătorie. De ce să nu dovedească Don Carlos gustul lui artistic,
570
Șl fată de fiu
Cum l-a dovedit fată de tată 7" Și vînzătoarea de fructe din Prado Și feciorul de sătean din Aragân Se uitară unul la
celălalt $1 riseră.
35
Don Carlos și dona Maria Luisa ședeau în jețuri așezate pe o estradă, ca pe niște tronuri. £a spatele lor stăteau infantele
Manuel, contesș Castillofiel, alți domni și doamne. Primul- pictor al regelui, Francisco de Goya, îngenuncheat pe
treapta tronului, își înmîna darul, mapa cu caprichos.
In timp ce sta in genunchi, gusta din plin gluma amară care se desfășura. Era poate cea mai nebunească din viața lui
destul de bogată în glume nebunești, un capricho care întrecea în haz sumbru toate caprichos din mapă. Iată Escorialul
sublim, cu pompa lui severă, iată-1 pe acest monarh prostănac și jovial, și pe regina lui desfrînată și mîndră, și iată-1 pe
el însuși cu gravurile lui arogante, cu măgarii lui demni, cu prostituatele lui asemenea maimuțelor, cu bătrînii lui
istoviți și fantomele lui. Și pentru aceste creaturi ale celui mai cutezător „capriciu" al lui, maiestățile lor catolice îi vor
mulțumi binevoitoare, îi vor garanta ocrotirea în fața atacului Sfîn- tului Oficiu și îi vor promite să arate lumii
caricaturile lui. Și toate acestea deasupra mormîntului vechilor suverani ai lumii, al întemeietorilor și proteguitorilor
Inchiziției I Lui Goya îi plutea prin fața ochilor un capricho în care acești regi morți încercau să ridice cu mîinile lor de
schelet capacele grele ale sicrielor de argint, pentru a pune capăt arătării blestemate.
Maiestățile lor priveau „capriciile". Răsfoiau, își ofereau unul altuia gravurile, priveau lung, și trufia pricinuită de
amara lui satisfacție pierea treptat din inima lui Goya. Neliniștea i se furișa in suflet. Poate că în ciuda oricărei
chibzuințe, regina își va pierde demnitatea la vederea filei „Hasta la muerte", îi ya azvîrli darul la picioare, îl va lăsa
pradă Inchiziției.
571
Manuel și Pepa priveau și ei cuprinși de curiozitate, încordați, la dona Maria Luisa. Era, hotărît, destul de inteligenta ca
să vadă bine anumite file : va fi oare și destul de inteligentă ca să le treacă cu vederea ?
Deocamdată se pronunță doar don Carlos. „Capriciile" îl amuzau. îi plăcea îndeosebi seria măgarilor.
— Văd aici pe mulți din nobilii mei, spuse el mulțumit. Multora dintre acești măgari aș dori să ie spun îndată : Cu-
brios! Și cu ce mijloace simple ați înfăptuit aceasta, scumpul meu don Francisco 1 La drept vorbind, este ușor să
desenezi caricaturi. Faci un nas mare, mare și niște pulpe slabe, slabe, și ai și făcut artă. în curînd am să încerc eu
însumi.
în ultimele săptămîni, dona Maria Luisa fusese stăpînită de o emoție plină de voie bună. Dorințele i se împliniseră din
nou spre gloria ei. își păstrase bunurile împotriva generalului francez hrăpăreț, mojic ; înălțase iarăși tronurile copiilor
ei Î regatele Portugalia, Neapole, Etruria, ducatul Parma erau trainic în stăpînirea dinastiei ; și navele ei treceau din nou
nestînjenite peste șapte mări, pentru a-i pune la picioare comorile tuturor continentelor.
în asemenea dispoziție privea acum „capriciile". Da, pictorul ei, Goya, avea un ochi voios, nelegiuit. Cît de neînfricat
de limpede îi arăta pe bărbați, privise pînă în străfundurile lor furtunoase și totuși atît de goale. Și cît de bine cunoștea
femeile I Cum le iubea, le ura, le disprețuia și le admiră un bărbat adevărat, plin de bărbăție. Așa cum arăta acest
Francisco, întocmai așa aveai de luptat, dacă erai femeie. Trebuia să te gătești, să iei seama ca pieptenele să stea cum
trebuie în păr și ciorapul bine întins pe picior, trebuia să socotești cum ai putea jumuli bărbații și să te ferești să nu fii tu
însăți prea tare jumulită, trebuia să ai grijă ca nici un Mare Inchizitor fățarnic să nu predice împotriva ta și să te arunce
de pe tron.
Aceasta de aici, care se înalță spre cer sau spre iad, nu era Alba? Firește că era ea. Apărea'și pe alte diferite file, mîndră
și frumoasă, dar o vrăjitoare. Se vede că pricinuise mult rău iubitului ei Francisco j nu era simpatică pe aceste foi, cu
toată frumusețea ei. Oricum, zăcea acuma în mausoleul ei din San Isidro, putrezind, uitată, și „capriciile" nu-i .vor
pricinui nici bucurie, nici supărare. Ea, rivala, frumoasa,
572
îndrăzneață, trufașa, trebuise să se retragă rușinos, cu scandal. Ea însă, Maria Luisa, era încă în floare, avea încă o
foarte mare poftă de viață, și va face încă multe călătorii, foarte pămîntene, pînă la ultima ei călătorie spre cer sau spre
iad.
Goya nu-și lua ochii de la mîinile donei Maria Luisa, în timp ce răsfoiau gravurile lui, de la mîinile cărnoase, lacome,
pe care le pictase de atîtea ori. Și văzu la degetele acestor mîini multe inele și, printre ele, inelul favorit al Cayetanei. El
văzuse, pipăise și pictase adesea inelul vechi, ciudat, pretențios, se supărase adesea pe el, și adesea îi plăcuse mult.
Faptul că îl vedea acum pe acest deget îi umplu inima de amărăciune. Făcuse bine că reținuse în caprichos urîțenia
desfrînată, lubrică a acestei regine ; o meritase chiar numai pentru infamia ei contra Cayetanei.
Fața reginei, care privea în tăcere, era aspră, atentă, stă- pînită. Și deodată, și mult mai violent ca înainte, pe Goya îl
cuprinse spaima. Cu o tăioasă limpezime îi trecu prin minte cît de neînchipuit de îndrăzneț era „darul* lui. Fusese un
nebun că lăsase în mapă, împotriva sfatului Luciei, fila Hasta la muerte. Sigur că regina se va recunoaște. Sigur că va
recunoaște pe Cayetana. Sigur că va. recunoaște că în aceste foi el continua lupta dușmanei moarte, detestate.
Și acum ajunsese la filă. Acum vîrstnica, gătita Maria Luisa privea pe baba secătuită de puteri, care se gătea.
Ea nu era nicidecum uscată, mai curînd trupeșă, și avea cel mult pe jumătate vîrsta acestei babe. Nu voi să o creadă și
totuși știu îndată : baba neroadă, cu chip de maimuță, de pe filă era ea. I se opri respirația la insulta aceasta, cea mai
josnică din cîte îndurase în viața ei plină de jigniri. Privea în neștire numărul filei : 55. Cincuenta cinco — cinquante-
cinq, își repetă ea mecanic, de mai multe ori. Poftim, omul acesta din mojicime, grămada aceasta de gunoi, nimicul
acesta pe care îl ridicase și îl făcuse prim-pictor, îi pusese acum sub nas această foaie perfidă, în prezența soțului ei, a
regelui catolic, și a prietenilor și dușmanilor ei. Și toți, Manuel și Pepa lui, toți se bucurau. Cea mai mîndră regină de pe
pămînt era oare neputincioasă pentru că avea mai mult da patruzeci de ani și nu era frumoasă ?
37 — Goya
673
Mecanic, pentru a nu-și pierde cumpătul, citi și își repetă : „Hasta la muerte, cincuenta cinco, cinquante-cinq". își
aminti de numeroasele portrete pe care i le făcuse Goya. Și în ele îi pictase urîțenia, dar și puterea și demnitatea. Era o
pasăre răpitoare, și nu era frumoasă, dar o pasăre cu ochi ageri și gheare bune, o pasăre care putea să zboare sus, să-și
ochească iute prada și să o apuce sigur. Pe această foaie 55, omul acesta nu arătase nimic din ceea ce avea ea bun,
oglindise numai urîțenia ei, nu și mîndria și puterea.
Pentru o fărîmă de secundă, o cuprinse dorința nebună de a-1 nimici. Nici nu avea măcar nevoie să ridice mîna. N-avea
decît să refuze acest „dar" sub un pretext oarecare ; Inchiziția s-ar fi îngrijit de rest. Dar își dădea seama că cei din jur
pîndeau să vadă ce va face. Dacă nu voia să simtă pentru multă vreme batjocura în jurul ei, trebuia să întîmpine această
obrăznicie grosolană cu liniște, cu ironică superioritate.
Tăcea și privea. Manuel și Pepa așteptau cu îngrijorare crescîndă. Merseseră totuși prea departe ? Pe Goya îl cuprinse
năvalnic, tăindu-i respirația, un nou val de frică.
în sfîrșit, Maria Luisa deschise gura. Cu singe rece, cu un surîs amabil, care făcu să-i sclipească dinții de diamant,
amenința în glumă :
— Cu această babă desfrînată din fața oglinzii — scumpul meu Francisco — nu v-ați bătut totuși prea rău joc de mama
bunei noastre Osuna ?
Toți trei, Goya, Manuel, Pepa, înțeleseră : femeia aceasta știa că „Hasta la muerte" o țintea pe ea însăși. Dar para lo-
vitura fără să tresară. Nu te puteai atinge de ea.
Maria Luisa răsfoi încă o dată, în fugă, „capriciile". Le puse înapoi în mapă.
— Sînt desene bune — declară ea — îndrăznețe, extravagante, bune. E posibil ca unii din nobilii noștri să facă mutre.
Dar noi aveam, în Parma mea, un proverb : „Numai un nebun se supără pe oglinda care îl înfățișează".
Se înapoie, urcă treptele, se așeză în jeț.
— Spania noastră — spuse ea fără patos, cu demnitate — este o țară veche, însă, în ciuda unor oarecare vecini, încă
plină de viață. Ea poate suporta unele adevăruri, mai cu seamă cînd sînt rostite cu artă și cu farmec. Totuși, ar trebui
674
să fiți precaut pe viitor, don Francisco. Rațiunea nu guvernează întotdeauna și ar putea să vină o zi, senor, cînd veți
depinde de nebuni.
Cu degetul în care purta inelul Cayetanei, arătă spre caprichos, luîndu-le în stăpînire.
— Primim darul dumneavoastră, don Francisco, spuse ea. Vom purta de grijă ca desenele dumneavoastră să fie răs-
pîndite departe, în cuprinsul și în afara imperiilor noastre.
Don Carlos, la rîndul său, coborî de pe tron, îl bătu cu putere pe Francisco pe spate și spuse surdului, foarte tare, ca
unui copil:
— Excelente, caricaturile dumneavoastră. Ne-am amuzat. Muchas gracias.
Maria Luisa însă continuă :
— De altfel ne-am hotărît să acordăm fiului dumneavoastră o bursă pe trei ani pentru o lungă călătorie de studii. Am
ținut să vă comunic eu însumi aceasta. E drăguț tînărul dumneavoastră fiu, Goya, sau seamănă cu dumneavoastră ?
Trimiteți-mi-1 înainte de a pleca în străinătate ! Și achitați-vă cu succes de treburi la Barcelona ! Noi ne bucurăm de
aceste mari zile de sărbătoare ale copiilor noștri și ale imperiului nostru.
Maiestățile lor se retraseră. Goya, Manuel și Pepa erau plini de bucurie că totul se desfășurase cum doriseră ei. Totuși,
aveau impresia că nu ei se distraseră pe socoteala reginei, ci că ea se distrase pe Socoteala lor.
Maria Luisa porni spre camera ei poruncind să i se aducă mapa cu caprichos. începu ceremonia schimbării toaletei re-
ginei. Dar de-abia îi scoaseră rochia de gală, că și ceru să fie lăsată singură.
Masa ei de toaletă era o piesă din moștenirea Măriei Antoinette, piesă artistică, scumpă, pretențioasă. Multe lucruri și
lucrușoare alese stăteau pe ea, cutii și casete, borcane și sticle, piepteni, pomade, pudră și farduri de tot felul, parfum
Francipana, Sans Pareille, Sultana, Ambra, aromă de roze și alte loțiuni rare, distilate de medici și artiști ai cosmeticii.
Cu o mînă nerăbdătoare, dona Maria Luisa împinse în lături toate mărunțișurile și își așeză în față „capriciile".
Desenele incisive, semețe, revoluționare stăteau în mijlocul nimicurilor ușuratice și prețioase de pe masa scumpă
37*
575
a Măriei Antoinette, executată pe eșafod. Și acum, dona Maria Luisa se apucă să examineze filele în liniște, singură.
Natural, acest Francisco nu-i înmînase mapa pentru a o jigni, ci pentru a scăpa de Marele Inchizitor. Reynoso o ajutase
să facă o bună afacere. Caprichos erau arogante și amuzante, stîmeau curiozitatea, mulți vor cumpăra mapa. Manuel îi
explicase că se va putea cîștigă cam un milion. Era o pedeapsă meritată pentru acest pictor că milionul îl încasa ea,
Maria Luisa, și nu el.
Se uită la ultima filă, la călugării și nobilii ca fantomele care fugeau cuprinși de panică. Ya es hora, a venit ceasul, scria
dedesubt. Și deodată, cu violență, își dădu seama de adevărata semnificație, cutezătoare, răzvrătitoare, a filei Ya es
hora. O credea oare cu adevărat ? Atunci se înșela omul ăsta de rînd, domnul prim-pictor. Ceasul nu venise încă. Nici
nu va veni așa curînd. Iar ea, Maria Luisa, nici nu se gîndea să plece. Pînă la moarte, nu.
Ajunse din nou la fila Hasta la muerte. Era o foaie ordinară, josnică. Și ce glumă banală, repetată de mii de ori, să faci
haz pe socoteala unei cochete îmbătrînite. Un pictor de prim rang n-ar fi trebuit să folosească un procedeu așa de ieftin.
Fila poate să fie ieftină ca idee, bună rămîne totuși. Felul cum stă bătrîna înaintea oglinzii, lacomă, nu e moralizator și
nu e nici o glumă ieftină, ci este adevărul liniștit, trist, despuiat.
Cel care privește atît de Adine este primejdios, Dar ea nu se teme De loc de el. Cîinii Latră, caravana trece. Maria Luisa
se bucură aproape Că pictorul este pe lume, Căci ea își poate îngădui ca cineva Să privească in adîncul ființei ei. Și ea
Cunoaște demonii. Ea și el se potrivesc. Ei, pictorul și regina, sînt Tovarăși; ei sînt din același neam, Din neamul
temerarilor.
576
împinge mapa in lături.
Se privește în oglindă.
Nu e încă bătrînă, nu, nu I
Nu seamănă în nici un chip cu baba
Lui Goya I E fericită I Tot
Ce poate dobindi un om a dobîndit I
Și deodată, începe să
Plîngă lacrimi amare, neputincioase,
Mînioase, din ce în ce mai nestăpînite, pînă ce Plînsul îi zdruncină spasmodic corpul.
Deodată, cu o smucitură,
Se stăpînește, își suflă nasul, își șterge ochii, își pudrează nasul înroșit de plîns. Stă dreaptă.
Sună. Și pentru doamnele din suită, Care intră acum, regina
Este regina.
36
Cînd Goya se întoarse din Barcelona, obosit și încărcat de noi cinstiri, află că afacerile lui prosperaseră și la Madrid.
Tipografia de artă a regelui scosese, sub conducerea lui Agustin, Caprichos într-un tiraj ridicat, a doua ediție era în
pregătire. Mapa se putea cumpăra în toate orașele mai mari ale imperiului. în capitală era expusă acum în șapte maga-
zine de cărți și obiecte de artă.
Uneori, Francisco se ducea la librăria Durân, să se informeze ce spuneau oamenii despre Caprichos. Frumoasa pro-
prietară, senora Felipa Durân, se bucura la vederea lui și îi povestea bucuroasă, plină de zel. Veneau o mulțime de oa-
meni, mai ales străini, din alte țări, ca să vadă Caprichos, și mapa, în ciuda prețului ridicat, se vindea ușor. Goya
observă că dona Felipa se mira în sinea ei; căci ea nu avea multă înțelegere pentru Caprichos.
— Ce vise tulburi aveți, don Francisco I spunea ea clă- tinînd din cap cochet.
577
El surîdea blind și o privea drept în ochi. îi plăcea.
„Capriciile" surprindeau desigur pe cei mai multi. Gustul, găsea Goya, fusese denaturat de clasicismul colegului David.
Dacă, cu toate acestea, mulți veneau și scoteau 288 reali pentru „capriciile" lui, o făceau pentru că în jurul lui și al lu-
crării lui se iscase bîrfeală și senzație. în dosul fiecărei făpturi din caprichos se căuta un model anume și se auzise de-
sigur și despre lupta lui ascunsă cu Inchiziția.
Unii, firește, mai ales cei tineri, vedeau în Caprichos mai mult decît o colecție de caricaturi picante și senzaționale, ei
pricepeau și admirau arta lor nouă, îndrăzneață și voluntară. Și din Franța și Italia soseau scrisori de înțelegere și vene-
rație. Quintana declara triumfător că versurile lui deveniseră realitate, Europa răsuna de gloria lui Goya.
în quinta veneau mulți vizitatori, admiratori și curioși. Goya primea numai pe unii dintre ei.
într-o zi veni, spre marea mirare a lui Goya, doctorul Joaquin Peral. Da, fusese eliberat. Dar i se dăduse să înțeleagă că
trebuia șă plece pînă în două săptămîni și să nu se mai arate pe viitor în țările maiestăților lor catolice. Venise la Goya
să-și ia rămas bun și să-i mulțumească ; căci, desigur, spuse el, don Francisco intervenise, ca să-i obțină libertatea.
Goya se bucură că Pepa îi făcuse plăcerea.
— Nu era greu — spuse el — să se facă ceva pentru dumneavoastră. O dată ce prada a fost împărțită, nu mai aveau
interes să vă rețină.
Ți-aș fi lăsat bucuros ca amintire un tablou din colecția mea, spuse Peral. Dar, din nenorocire, întreaga mea avere a fost
confiscată. Apoi, spre uimirea lui Goya, numără. pe masă 288 reali. Am o rugăminte, don Francisco, declară el.
Reproducerile „capriciilor" care se găsesc în magazine sînt șterse. M-ai îndatora dacă mi-ai putea ceda una din
imprimările clare de la început.
Goya, cu un ușor zîmbet șiret, răspunse :
— Agustin Esteve îți va da cea mai bună reproducere pe care o posedăm.
Peral zîmbi și el, și deodată figura lui arătă mult mai tînără.
— Poate, rosti el, îți voi putea trimite de dincolo de graniță un semn al recunoștinței mele. Deoarece mai avuse
578
sem ’și alte experiențe triste chiar și înainte de această ultimă experiență, mă pregătisem pentru o schimbare în viață.
Acum plec spre Petersburg și, dacă lucrurile nu au mers prea rău, voi regăsi acolo cîteva piese preferate din colecția
mea. Toate lucrările lui Goya pe care le posed, don Francisco, printre care și o filă din Caprichos care nu a fost inclusă
în ediția definitivă. Se apropie de el, deși erau singuri, și, foarte articulat, șopti: Sper să găsesc acolo și un tablou al lui
Velazquez, o Venus cu oglinda, un tablou minunat, însă foarte puțin cunoscut.
— Ești un om prevăzător, don Joaquin, recunoscu Francisco. Cu banii luați pentru acest Velazquez poți trăi desigur fără
griji.
— Cred — răspunse Peral — că nu va trebui să-1 vînd pe Velâzquez. Nu o voi duce greu la Curtea țarilor ; prietenii
mei sînt oameni de încredere și mi-au făcut promisiuni ademenitoare. Dar Spania îmi va lipsi mult. Și dumneata, don
Francisco.
Apariția lui Peral îl mișcase pe Goya. Cu el se iviseră deodată amintirile unor ani foarte fericiți și foarte nenorociți. Cu
un sentiment d.e gol nelămurit, Francisco îl vedea plecînd acum și pe omul acesta, pe dușmanul prieten, care
cunoscuse- și înțelesese mai mult decît nimeni altul legăturile dureroase și fericite dintre el și Cayetana.
Curînd fură gata și ultimele pregătiri pentru călătoria lui Javier. Hotărîseră o ședere îndelungată în Italia și o ședere
îndelungată în Franța ; trebuia să fie o călătorie de studii temeinice. Fiul lui Goya — așa dorea tatăl său — călătorea ca
un om de seamă, cu un servitor și cu mult bagaj.
Francisco stătea cu Javier lîngă trăsură în timp ce se încărcau ultimele cufere.
— Sînt sigur — spunea Javier — că fiul tău se va reîntoarce ca un artist de care vei putea fi mîndru. Da, am o ușoară
speranță că odată și odată voi putea să pictez și eu ca tine, tată. „Capriciile" însă — recunoscu el — nu poate să le imite
nimeni.
Și strînse în jurul lui mantaua Grea și largă cum o cerea moda, Cu o încheietoare De argint la git,
579
Un dar al ducesei de Alba,
Și, sprinten, sări In trăsură. De la fereastră, Rîzînd, făcu semn Cu pălăria. Vizitiul ridică Biciul și caii porniră, roțile Se
învîrteau.
Plecase și Javier. Tatălui său ii rămase ca ulti- Mă imagine o față tinără, Plăcută, netulburată de ginduri, Rîzînd, o
pălărie care făcea Semn și o manta fluturindă, Prinsă la gît cu agrafa Cayetanei.
37
Goya trăia mai departe în quinta del sordo, numai cu Agustin și cu tablourile lui, cele pictate și cele nepictate.
Nu era încă bătrîn ca vîrstă și nici împovărat de prea multe idei. Silise fantomele să-i slujească, dar ele rămăseseră
nesupuse. Nu demult aflase acest lucru în fața judecătorului Inchiziției, cînd îl cuprinsese și îl sugrumase frica
înspăimântătoare. Dar. orice i-ar fi făcut demonii, nu-i mai puteau stinge dragostea de viață ; tocmai pentru că simțise
frică în fața acelui judecător, dovedea cît de mult ținea la viață.
Se gîndea la dona Felipa, frumoasa librăreasă. Se bucura să-1 vadă, fără îndoială, deși era surd și nu era tînăr. Dacă se
silea șă trezească gustul cumpărătorilor pentru Caprichos, nu o făcea de dragul gravurilor, ci de dragul lui. „Ce vise tul-
buri aveți, don Francisco !" Apărea nițel cam des prin visele lui. In curînd o va picta ; apoi se va vedea ce se va mai în-
tîmplă.
își luă pălăria mare și bastonul. Ieși la aer. Urcă încet colina din spatele casei. Poruncise să i se ducă acolo sus o bancă
de lemn, fără rezemătoare. Se așeză, sta foarte drept, așa cum se cuvenea unui bărbat din Aragon.
In fața lui se întindea larg și neted șesul argintiu ; dincolo de cîmpia învăluită într-o lucire subțire se înălțau munții
580
Guadarrama cu vîrfurile lor acoperite de zăpadă. Altădată priveliștea îi bucurase deseori inima, astăzi nu o lua in seamă.
Mecanic, desenă cu bastonul pe nisip rotocoale din care ieșeau imagini încîlcite, figuri și fețe. Văzu cu ușoară mirare că
făcuse din nou ceva asemănător cu chipul lui Martin-nas- mare.
Veneau acum la el mulți morți. Avea mai mulți prieteni morți decît vii. ,,Morții deschid ochii celor vii." Atunci ochii lui
trebuiau să fie larg deschiși.
își dăduse seama de unele lucruri. Știa de pildă că viața, oricît o blestema, merita totuși să fie trăită. In ciuda tuturor. Și
că va mai merita să fie trăită.
Ya es hora, negreșit, nu va putea să strige atît de curînd. Dar, chiar dacă ceasul nu va veni niciodată, el îl va aștepta și
va crede în el, pînă la ultima lui suflare.
Privea țintă cîmpia și munții din zare, fără să-i vadă. Ajunsese pe o creastă înaltă. Dar de acolo, de pe înălțime, vedea,
cuprins de teamă, cît de mare era înălțimea următoare și cît de cumplit de mare ultima. Plus ultra era ușor de spus.
Drumul spinos devenea din ce în ce mai prăpăstios, mai pietros, și aerul rar, rece tăia respirația. .
începu să deseneze iar în nisip, jucîndu-se. De data aceasta o plăsmuire care îi apărea adesea, Contururile unui uriaș
care sta ghemuit, odihnindu-se, visînd prostește, avînd deasupra capului o lună nouă și caraghioasă.
Cu o mișcare bruscă, încetă să mai deseneze, chipul i se încordă, i se înăspri. Avusese o nouă viziune. 11 va costa grea
trudă să o transpună pe pînză sau pe hîrtie. Va fi o înălțime foarte sălbatică, rece ca gheața, cea pe care va trebui să o
urce. Și va trebui să găsească ceea ce nu se văzuse niciodată. Ceva ca un alb negricios și cafeniu, ca un verde-cenușiu
murdar, ceva putred, Care să-ți trezească o emoție surdă : „Asta mai e pictură ?" se vor întreba unii. Va fi pictură,
pictura lui ; cînd cineva a pictat caprichos, aceasta era singura pictură posibilă. Și, în fața „capriciilor" pictate, cele
gravate vor fi o nevinovată glumă de copil.
„Ce vise tulburi aveți, don Francisco !" Domnul cel demn zîmbi larg și răutăcios sub demnul bolivar. Se ridică. Se în-
toarse acasă.
581
Intră în dormitorul lui. își scoase haina cenușie, se făcu comod. îmbrăcă halatul de lucru, pe care nu îl mai purtase de
mult; zîmbi iarăși; Josefa s-ar fi bucurat să-I vadă. îmbrăcat cu halatul de lucru, coborî în sufragerie. Se uită la zidurile
goale.
Pentru acel ceva nou pe care îl văzuse nu se potrivea nici o pînză. Mu era de pus în ramă și de purtat de colo pînă colo.
Era și trebuia să rămînă o parte din lumea lui. Nu avea ce căuta pe nici o pînză, trebuia fixat pe zidul lui.
Privi țintă suprafața goală a peretelui, închise ochii, îi deschise, aținti iar peretele cu o privire ageră și care totuși nu
vedea. O putere nouă îi curgea prin vine, ciudată și aducătoare de fericire
Noul lui uriaș era lucrul potrivit pentru peretele lui.
Acesta era altfel decît uriașul pe care îl văzuse, căruia îl zîmbise și pe care îl mîzgălise în nisip de atîtea ori pînă acum.
Și acest nou uriaș va fi un uriaș mărginit la minte, dar unul lacom și periculos, poate acela care-i mănîncă pe tovarășii
lui Odisseu, sau chiar Saturn sau cum î] mai chema, demonul timpului care își înghite propriii lui copii.
Da, un asemenea uriaș mîncător de oameni își avea locul aici, pe peretele sufrageriei lui. Altădată se întîlnise din cînd
în cînd cu stafia amiezii, el yanțar și se temuse de ea, se ferise de ea, deși era un demon pașnic care rînjea blind ; acum
ajunsese să nu se mai teamă nici măcar de el jayan, prostul și periculosul uriaș. Dimpotrivă, voia să șe obișnuiască cu
el, voia să-1 aibă mereu în fața ochilor pe ogro, pe coloso, pe gigante, pe Uriașul care înfulecă, înghite, mestecă, sfarmă
în dinți, care în cele din urmă îl va mînca și pe el. Cine trăiește mănîncă și este mîncat. Este drept așa și acest lucru voia
să-1 aibă în fața ochilor atît timp cît îi mai era îngăduit încă să mănînce.
Iar cei cîțiva prieteni pe care îi primea la masa lui trebuiau să-1 aibă și ei în fața ochilor. Cine se uita la uriașul lui
trebuia să simtă cu îndoită amărăciune și bucurie că era încă în viață. Pe toți îi va mînca ogro, pe toți, pe Miguel și pe
Lucia, pe Agustin, pe dona "Felipa, frumoasa librăreasă. Dar, deocamdată, cît mănînci și trăiești, trupul ți-e plin de
putere. Simți că ești de mii de ori mai tare decît uriașul măr
582
ginit de pe perete. Tți dai seama de atotputernicia lui și de neputința lui, de răutatea lui primejdioasă și de deplorabilul
lui ridicol. Și poți să faci haz și poți să-ți bați joc de mărginirea și lăcomia și perfidia lui, cît timp stai încă la masă și
mănînci Și, dincolo de propria-ți moarte, poți să rîzi de prostul ogro, prin imaginea de pe perete.
Coloso al lui, gigante al
Lui, este deocamdată
Mai mult o umbră brun-
Verzuie, negricioasă
Și totuși strălucitoare,
Cu un omuleț mic de tot
In gura înspăimîntătoare.
Numai că umbra va fi trup,
Va trăi.
Din întunecime, Francisco
Goya va scoate
Pe uriașul lui la lumină,
Care nu va trebui să fie
Lumină, ci o lucire tulbure.
Uriașul lui trebuia să
Capete chip pe perete I
Goya se ridică.
își spuse : „Cei morți în mor-
Mînt, cei vii la masă I*
Și se așeză la masă.
Avea toți dinții încă în gură, Și pofta lui de mîncare era Excelentă.
Veni Agustin,
își văzu prietenul în halat de
Lucru, se minună.
Goya zîmbind, peste măsură de Mulțumit, il lămuri : „— Da, Acum pictez iarăși,
Pictez ceva nou. Nu mai
Pot să văd pereții goi.
583
Îmi pictez ceva pe perete. Ceva pipărat care Mărește pofta de mincare. Mîine încep să pictez.*
'Aici se termină primul din cele două romane despre pictorul Francisco Goya
REPRODUCERI
1. Don Francisco Bayeu: pictură, 1795 (?), Madrid, Muzeul Prado.
2. Dona losefa Bayeu, soția lui Goya : pictură, 1786, Madrid, Muzeul Prado.
3 Dona Lucia Bermiidez: pictură, Colecția Markups de Casa Torres.
4. Guillemardet: pictură.
5. Petele: pictură (proiect pentru gobelin) 1791, Madrid, Muzeul Prado.
6 îngroparea sardelei: pictură, 1798 (?), Madrid, Academia de San Fernando.
7. Verguenza : gravură, 1796 (?) — Capricii.
8. Somnul rațiunii produce monștri: gravură. 1797 — Capricii.
9. Hegina Dona Maria Luisa, ca maja in negru : pictură. 1799, Madrid Muzeul Prado.
10. Ducesa de Alba : pictură, 1795, Madrid, Colecția ducelui de Alba
11. Familia lui Carlos al IV-lea: pictură, 1800, Madrid, Muzeul Prado,
12. Majas în balcon: pictură. New York, Colecția Havemever.
13. Diego Velăzquez : Venus și Cupidon (Dona desnuda); pictură. 1642. Londra. National Gallpry.
14. Maja oestida: pictură, 1798 (?),xMadrid, Muzeu) Prado.
15 Maja desnuda; pictură, 1798 (?). Madrid Muzeul Prado.
16. Visul minciunii și al nestatorniciei: gravură, între 1793 și 1797.
585
17. A sosii ceasul: gravură, 1793 (?) — Capricii.
18 îmbunătățire: gravură. între 1793 și 1797 — Capricii.
19 Leneșii: gravură. 1795 (?) — Capricii.
20. Tu, care nu poți, poartă-mă pe mine ți burta mea: gravură, 1795 (?) — Capricii.
21 Cortegiu nupțial : gravură, între 1793 și 1797 — Capricii.
22 Pînă ta moarte : gravură. 1796 (?) — Capricii.
23 Don Menuet Godoy, Principele Păcii: pictură, 1800, Madrid, Academia de Sân Fernanda
24 Saturn rnincîndu-și copiii: pictura murală, 1817 .(?), Madrid, Muzeul Prade.
CUPRINS Pag-
Cuvint înainte • . 5
Partea întîi 17,
Partea a doua ....»•>■> 157
Partea a treia 385
Don Francisco Bayeu

Don’s Josefa Bayeu, soția lui Goya

Dona Lucia Bermiidez
Guillemardet
Felele
îngroparea sardelei
Verguenzi
Somnul ra(iunii produce monștrii
Ducesa de Alba

Familia lui Carlos al IV-lea

Majas in balcon
Diego Velăzquez: Venus și Cupidon (Dona desnuda!

Maja vestida
Maja desnuda
Visul minciunii și al nestatorniciei
A sosit ceasul
lmbunătă{ire
Leneșii
Tu care nu poți, poartă-mă pe mine și burta mea
Cortegiu nupțial
Pînă ta moarte

Don Manuel Godoy, Principele Păcii

Saturn mincindu-și copiii
Responsabil de carte: D. Mazilu Tehnoredactor : V. Basarab Corector: C. Moldoveana
Dat la cules 27.05.59. Bun de tipar i7.G7.59. Tiraj 25.150 ex-, Hî:te semi velină mată de 65 gr. m.p. Ft. 610'X.860jl6.
Coli ed. 35.12. Coli de tipar 36,75. Ediția II. Comanda 4720 Planșe tiefdruck 24. A. nr. 0740. Pentru bibliotecile mici
indicele de clasificare 8 A—3i~R.
Tiparul executat sub com. nr. 90671 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „I. V. STALIN“. București — R.P.R.