RC HUSI

Iosif Brodski
– unul dintre cei mai mari poeţi ruşi ai secolului al XX-lea – s-a născut în data de 24 mai
1940 la Leningrad.

Tatăl său, Aleksandr Ivanovici Brodski (1903-1984), a lucrat ca fotocorespondent la un ziar

militar, terminând războiul cu gradul de căpitan de rangul III, după care a lucrat la secţia de
fotografie a Muzeului Marinei Militare din Leningrad. Mama, Maria Moiseevna Volpert
(1905-1983), a fost contabil. Casa de pe Obvodnii canal, în care s-a născut Brodski, a fost
distrusă de bombardamente la sfârşitul anului 1941.

Viitorul poet a locuit la Leningrad împreună cu mama sa, pe strada Rileev nr. 2, ap. 10.
Brodski citeaza cartea lui Lev Trotki Literatura şi revoluţia, provocând un scandal cu
profesorul E.I. Naumov. Probabil din seara respectivă poetul a atras atenţia organelor de
securitate ale statului. (1958) În ziarul Vecernii Leningrad, apare un foileton semnat de A.
Ionin, I. Lerner şi M. Medvedev cu titlul Un trântor de la periferia literaturii. Începutul
perioadei de urmărire a poetului. În anul 1964, este arestat. Are loc primul proces, prin care
se ia hotărârea ca Brodski să fie trimis la o expertiză psihiatrică (la clinica de pe malul râului
Priajka) şi să fie internat la bolnavii violenţi, unde rămâne trei zile. Este declarat ” apt de
muncă, în consecinţă, se pot lua măsuri administrative”, cel de-al doilea proces al lui
Brodski soldându-se cu o sentinţă de cinci ani de munca în Nordul Rusiei.

Este deportat în satul Norenskaia, raionul Konosa, regiunea Arhanghelsk. Ambele şedinte
ale tribunalului au fost stenografiate de Frida A. Vigdorova, fiind prezentate în extenso de
I.A. Gordin, în cartea Delo Brodskogo. Ca urmare a intervenţiei a unor importante
personalităţi culturale europene (inclusiv a scrisorii lui J. P. Sartre adresată conducerii ţării),
provocată de publicarea în occident a stenogramei procesului, făcută de Frida Vigdorova,
Brodski, după 18 luni de muncă silnică şi exil intern, este eliberat înainte de termen
(sentinţa a rămas valabila, însă termenul a fost redus la cel efectuat). În ajunul plecării din
URSS, Brodski îi scrie o scrisoare deschisă lui L.I. Brejnev, convins că se va întoarce în
ţară, „în carne şi oase sau pe hârtie”: „chiar dacă poporul meu nu are nevoie de trupul meu,
sufletul meu îi va fi de folos.” La Viena Brodski este aşteptat de şeful redacţiei Ardis (New
York), Karl Proffer, care îi face propunerea de a deveni poet la universitatea Michigan. Aici
îi este prezentat lui W.H. Auden. Tot atunci face cunoştinţă cu sir Isaiah Berlin. În anul
1979, mama poetului i se adresează lui Brejnev cu rugămintea de a i se permite să-şi vadă,
şi la recomandarea medicilor, unicul fiu, operat pe cord deschis cu un an înainte. Cererea i
se refuză. Scrisoarea se păstrează în Muzeul Ahmatova.

În anul 1981, se mută la New York. Fără să fi absolvit şcoala generală, Brodski a predat în
şase universităţi din SUA, inclusiv Columbia şi New York şi Marea Britanie. Scrie şi publică
ritmic poeme, proză, eseuri. În 1987, i se decernează Premiul Nobel, pentru „opera sа
atotcuprinzătoare, plină de o gândire lucidă şi de poezie strălucitoare”. Primeşte premiul
MacArthur Fellows Program. Poeziile sale încep să fie publicate în Rusia o dată cu
Perestroika.

Din 1990 încep să apară volume «Иосиф Бродский размером подлинника», сборник,
посвящённый 50-летию поэта (проза и интервью И. Бродского, а также статьи о нём).
Poetul se căsătoreşte cu Maria Sozzani, traducătoare de origine ruso-italiană. (1991) În
1995, primeşte titlul de cetăţean de onoare al Sankt-Petersburgului. Încep invitaţiile de a
reveni în patrie. Brodski refuză, intimidat de perspectiva onorurilor şi a atenţiei din partea
presei. Unul din ultimele sale argumente a fost acela că „cea mai bună parte din mine –
sunt versurile mele”. În 1996, 28 ianuarie, moare în urma unui infarct la New York (Morton
Street).

Adio
Adio,
uită ce-a fost
și nu mă-nvinovăți.
Iar scrisorile arde-le
ca pe un pod.
Fie-ți cale
cutezătoare,
dreaptă
și simplă de tot.
În bezne sau ceață
lumineze-ți în viață
puzderia de stele,
fie ca speranța
la focul tău
să-și încălzească palmele.
Viforniță,
zăpadă, ploi
și sălbaticul urlet al focului
ocrotească-te mereu,
aștepte-te-n calea ta norocul
mai mare decât al meu.
Puternică să fie și minunată
lupta care-n pieptu-ți
se dă acum.

Eu sunt fericit pentru cei care

împreună cu tine
au, poate că,
același drum.

1957

Asupra dumitale nu mi se ridică mâna

Asupra dumitale nu mi se ridică mâna

Asupra dumitale nu mi se ridică mâna.

Și abia de îndrăznesc a spune-presupune
cu ce străfulgerare de păcate aș cuteza
să luminez amurgul zilei care apune.
Însă din zi în zi pe mine tot mai mult
pe mine eu mă acuz, dar presimțind ce va urma,
îmi iau iubirea, pentru că-n altă țară dumneata
îmi vei întoarce spatele, ca unui necunoscut.

1962

* * *

Toamna
mă gonește din parc,
chircește fragila vegetație
și se aține pe urma mea,
lovindu-se de pământ
cu frunzele osoase
și, ca Parca ce toarce,
îmi înfășură picioarele, mâinile
cu păienjenișul ploii,
cu funigei;
în cer se ascunde vârtelnița
acestei țesătoare jalnice
și acolo
tunete bubuie merei,
ca în mâinile puștanilor bețe cu care
lovesc în fonta grilajului
sau în vreo neapărată floare.

Apollo,
ia-mi lira, lasă-mi grilajul
și ascultă-mi ruga,
să fii cât mai îngăduitor: schimb
armonia strunelor – pentru tine –
cu imposibilitatea gratiilor grilajului
de a se destrăma,
transformând do-re-mi-ul tău
în ariile lui Perun,
imprevizibil zeu.

Ajunge atâta cântec de dragoste,

cântă despre toamnă,
gâtlej bătrân!
Ea e cea care a întins cortul
peste tine, recii ei stropi șfichiuitori
brăzdează argila, – din ei
cântă deci ca din
ascuțite lame,
din chimvale sadea,
repede-te și
pedepsește-ți sălbăticiunile!
Eu sunt prada ta!

1970-1971

Cocoșii
Stelele încă nu se stinseseră
Pe bolta clară.
Stelele erau la locul lor.
Când ei se treziră-n poiată
Pe stinghie sau în pătul.
...Liniștea trăgea să moară.
Ca în muțenia din templu
Înainte de-a izbucni coralul,
Se trezea plugarul,
Căscând nemulțumit și mahmur,
Apoi înhămând la car sau la plug
Predestinatul animal.
Asta a fost la început.
Răsăritul soarelui
Chiar însemnând toate astea,
Mari și mărunte,
După care astrul se înălța
Peste ogoare,
Peste creastă de munte.
Cocoșii plecau
După boabe de perle, de diamant.
Nu le mai plăcea meiul.
Râvneau ceva mai delicat.
Cocoșii scurmau, se-adânceau
În grămezi de bălegar,
Iar de cum găseau bobul,
La lumină-l scoteau neamânat
Și tocmai despre asta-n coteț
Pe la zori trâmbițau deșirat:
– Chiar noi înșine l-am găsit,
Noi l-am și curățat
Bobul de perlă, de diamant,
Noi, nu oarece cocoloș.
Izbânda o anunțăm
Cu glas nițel răgușit.

Iar eu,
Peste ani,
Peste veacuri
Chiar văd materia timpului
Descoperită de cocoși.

1958

Cuvintele-mi, eu cred, vor dispărea

Cuvintele-mi, eu cred, vor dispărea
și timpul, triumfând, mi-a râde-n față,
și va-nsoți mâhnită truda mea
alături cu natura fără viață.
Oricând, în tainele acestei lumi,
în spații de astronauți brăzdate,
în mări întinse -- peste tot, eu nu-mi
văd adevăr măgulitor în toate.
Poetu-i dat să-ncerce a uni
margini сare despart de suflet trupul.
Talentu-i ac. Doar glasul, ață. Și
doar moartea e hotar la-ntreg cusutul.
(1963)

De Crăciun. Crăciunul 1963

Născut Salvatorul fu-n frig fără milă.
Păstorii-n deșerturi ruguri ardeau.
Furtuna urla că-n piept le-era silă
Magilor daruri ce aduceau.

Cămile târau flocoase picioare.

Vântul gemea. Steaua numai tihnit
Privea cum trei caravane din zare
Ca raze, la peșteră, căi și-au unit.
1963-1964

De Crăciun. Steaua de la Betleem

Pe timp friguros, în locuri mai mult cu arșița date
decât cu frigul, cu reliefuri late decât înalte
născut a fost Pruncul în grotă, lumea pentru-a salva.
Ningea cum doar în pustiu iarna poate ninsoarea a da.
Lui totu-i părea uriaș: sânul Mamei, galbenul abur fugar
Din nările boilor, acei trei crai Baltazar, Gaspar,
Melchior cu darul lui fiecare încoace adus.
El era doar un punct. Și punct era Steaua de sus.
Atentă, fără clipire dintre nourii rari și mărunți
La Pruncul din iesle din depărtarea de peste munți
Și-a Universului parte ce nu poate fi calculată
În peșteră Steaua căta. Și era Ea privirea de Tată.
1987

Descrierea dimineții
Cum se clatină vagoanele,
stânga – dreapta
și invers,
cum filmul zorilor
și-ar derula negrăbit pelicula,
cum în mahalale mărginașe tramvaiele
apar de după arbori
în orizontalul peisaj
al suburbiei și golfului opalin-peruzea, –

eu am văzut toate astea,

ba chiar și până acum
le văd în continuare:
mișcarea lor e aceeași,
stațiile – exact aceleași,
de apă – mai jos,
de iarba prăfuită mai sus,
o, cum mai gonesc ele
pe limanul mlăștinos

în micul, restrânsul vis,

în a naturii
lumină de modeste lampioane,
dintr-o scurtă perspectivă
mărindu-se, deschizându-se
autostrăzi șerpuitoare
cu camioane, camioane, camioane.

Tu plutește, tramvaiul meu,

corăbioară, corăbioară fragilă,
și niciodată nu ți se întâmple
naufragiu,
alte întâmplări fatale.
Călătorii tăi sunt
o generalizare a chipului dimineții
într-un cântecel contemporan despre
relațiile sociale.

Tu plutește. Ațâță mai tare

felinarele asupririi
din interminabila dimineață
și viețile scurte,
spre metropolitanul iluminat
de candelabre diafane
patriciene, ai zice,
ca zâmbetul real al
automatismelor umane.
Să-i iei de-aici, pe ei, mărunțeii,
pe ei, păcătoșii, sau, poate,
oameni cu dreptate.
Rămână doar culorile
cafenie și albastră.
Să sari din mersul tramvaiului
și să alergi spre golful opalin-pastel,
să alergi spre golf,
în peisajul orizontal căzând,
înecându-te-n el.

1960

Grădina
O, ce pustie ești și mută!
În clarobscurul toamnei
domină nălucirea transparentă a grădinii,
unde frunzele se-apropie de pământ
în marea atracție a dezintegrării.

O, ce mută ești!
Oare chiar destinul tău
în destinul meu presimte înfruntare
și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit
nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?

Măreață grădină!
Cuvintelor mele le dăruiește
rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,
unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n
căderea frunzelor, râvne în amurgire.

O, cum ar supraviețui
până-n primăvara următoare
tulpinile tale, sufletul meu trist,
când fructele sunt absente deja,
reală fiindu-ți doar pustietatea?!

Dar nu, să plec!

Fie ca vreodată
să mă ademenească vagoane agonale.
Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –
acum sunt în egală măsură colosale.
Adio, grădina mea!
Pe mult timp?... Pentru totdeauna.
Păstrează-n tine tăcerea zorilor
și tristețea de seară,
grădină măreață, ce scuturi anii
peste-a poetului idilă amară.

1960

Hamlet
Ce așteptați, prințule?
Ce așteptați?
Ajunge, nu Vă frângeți mâinile.
Oamenii ăștia, prințe, cum observați,
Abia Vă mai rabdă chinurile.

Ei sunt încercați, ei nu mai sunt copii de-acum.

Nu mai dați din aripi deasupra lor.
Ei știu, prințe, că o virtute oricum
Pieri-va-n luptă cu-ăl răuvoitor.

Lor nu le place răul,

Firește, l-or urî,
Dar, totuși, nu-s nici de a Voastră parte.
Ei au venit să vadă
Cum Veți muri,
Murind a miia oară, poate.

Nu, prințe, nu Vă este dat

Să-i uimiți.
Doar Vi-i sortit de-a vrea
Și-a nu putea.
Ei vor goni-n jos, spre-ai lor galoși porniți,
Cu-aplauze primindu-Vă moartea.

Cuvintele devin înșelătoare.

Iar îndoiala-i meserie rea.
Lăsați spectacolul --
Răul să piară!
Uimiți-i -- viu rămâneți, prinț sadea.
Odiseu către Telemah
Dragul meu Telemah,
Războiul Troian
s-a sfârșit. Cine-o fi învins nu mai țin minte.
Presupun că grecii: atâția morți
departe de vetrele lor doar grecii îi pot abandona...
Și totuși, drumul spre casă
se dovedi prea lung din cale-afară,
de parcă, în timp ce noi pe-acolo
pierdeam timpul, Poseidon ar fi extins spațiul.
Nu-mi dau seama unde mă aflu,
ce se află-n fața ochilor. O oarecare insulă murdară,
tufișuri, acareturi, grohăit de porci,
grădină sălbăticită, o careva regină,
bălării, pietre... Scumpe Telemah,
dacă e să rătăcești atâta șir de ani,
insulele îți par că seamănă-ntre ele; și creierul
deja prinde-a greși, cât numără la valuri;
năpădit de gunoaiele orizontului –
chiul plânge, iar carnea apei îți astupă-auzul.
Nu-mi mai amintesc cum se sfârși războiul
și nu țin minte câți ani să ai acuma tu.

Crești mare, dragul meu Telemah, crești mare.

Doar zeii pot ști de ne vom revedea sau nu.
Deja tu nu mai ești pruncuțul la un pas de care
eu oprisem bivolii ce trăgeau în plug.
De n-ar fi fost Palamede, noi viețuiam împreună.
Dar poate, și el are dreptate: fără mine,
tu ești ocolit de patimile lui Edip
și visele tale, scumpul meu Telemah, sunt neprihănite.

1972

Romanță de Crăciun 
Lui Evgheni Rein

Plutește în tristețea de nelămurit

printre cărămizile îndurerării, iar
luntrișoara nocturnă arde pâlpâit
în grădina Aleksandrovski, felinar
de miez de noapte, însingurat,
semănând cu galbenul petalelor,
peste creștetul iubitelor îngândurat,
la picioarele trecătorilor.

Plutește în tristețea de nelămurit

un cor somnambul de albine, de bețivi.
În eterna capitală un străin rătăcit
a făcut fotografii cu oameni captivi,
și cotește, ieșind pe Ordînka,
un taxi, pasagerii au bolnave fețe,
și cei morți prind a se îmbrățișa
cu case răzlețe.

Plutește în tristețea de nelămurit

cântărețul trist prin capitală,
lângă o gheretă s-a pripășit
un măturător cu fața ovală,
pe uliță grăbește, oarecum banal,
amant bătrân, dar frumos și-aiurit.
Trenul de noapte și nupțial
plutește în tristețea de nelămurit.

Plutește-n bezna de peste râu,

înotător întâmplător în nefericire,
rătăcește grai ovreiesc, arămiu,
pe scările galbene, ca-n jelire,
și de la dragoste la ne-bucurie
în ajun de An Nou, de duminică,
plutește frumusețea ce scrie,
însă tristețea nu și-o explică.

În ochi plutește seara rece,

fulgii tremură pe vagoane,
vânt geros și palid trece-trece,
înroșindu-ne obraji și palme,
și se revarsă mierea felinarelor,
și miroase a dulce halva;
tortul nopții în mâinile anilor
peste cap undeva.

Anul tău Nou pe val siniliu, grăbit,

în această mare de oraș cunoscut
plutește în tristețe de nelămurit,
de parcă viața din nou a început,
de parcă va fi glorie și lumină,
zi bună și pâine pentru-a ne sătura,
de parcă viața în dreapta se-nclină,
după ce se lăsase spre stânga.
1962

Verbele
Eu sunt înconjurat de verbe tăcute,
asemănătoare cu capete străine,
verbe,
verbe flămânde, verbe dezgolite,
verbele principale, verbele surde.

Verbele fără subiecte. Pur și simplu verbe.

Verbe
care locuiesc în subsoluri,
vorbesc în subsoluri, se nasc în subsoluri, sub câteva
etaje ale optimismului general.

În fiece dimineață ele merg să-și înceapă munca,

trecând pașnic de la un cuvânt la altul,
cu conjugările și cu cele trei timpuri ale lor
odată și odată verbele își urcă Golgota.

Iar cerul deasupra noastră

e ca pasărea peste cimitir
și, de parcă ar sta
la pragul ușii închise, cineva bate cuie
în trecut,
în prezent,
în timpul viitor.
Bate abitir.

Dar nu va veni nimeni, nimeni nu se va stabili aici.

Bătaia ciocanului va deveni
rit și ritm etern.

Pământul hiperbolelor e sub noi,

iar cerul metaforelor plutește deasupra noastră!

1960

Viață în lumină dispersată

Zgomotul coșului zincat de gunoi, rostogolit
de rafalele vântului. Automobilele alunecă pe caldarâm
ca apa peste peștii
Gudzonului. Abia de se aude, șters,
glasul Muzei,
în amurg răsunând ca a nimănui,
dar egal, ca bâzâitul muștei ce iese din iarnă,
șoptind oarece cuvinte, dar fără sens.

Neclaritatea literelor. Varza flocoasă

a norilor. Un astru pedepsit pentru brutalitatea
atingerii. Arta lui –
nicicum nu e tandrețe, ci miopie, boală.
Viață în lumină dispersată! Și, săptămâni întregi,
să nu pui nimic în gură, decât guvizi și bere.
Iarna, doar ochiul mai ocrotește verdeața,
arzând, ca urzica, oglinda goală.

Ah, la o astfel de lumină nu mai avem nevoie de nimic!

Nici de triumful dreptății, nici de compania drăguțelor.
Conturul obiectului explodează ca o grenadă,
de cum nimerește în mână.
Și falangele rebegesc. E din cauza că
în lumina dispersată gerul
demonstrează proprietatea siluetei – mai ales
dacă obiectul nu-i tânăr și e slab de vână.

Deci, să cântăm, totuși, despre ce nu-i prea departe?

Despre asemănarea dintre întreg și jumătate,
despre sentimentul că parcă v-ați fi bronzat
oarecum invers: sub luna plină,
dăruindu-i unei finlandeze buchetul.
Însă nimeni, umflându-și artera pe gât,
nu va prelua motivul ce-l ziceți. Nici cunoscătorul,
nici publicul obișnuit: cu cât se aude mai bine refrenul,
cu atât mai necorporal este interpretul.

1987