A.E.

Baconsky, Fluxul memoriei

Din câte se-ntâmplară nu pot să uit nimic,
Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie;
Cu arborii din iarna ceţoasă mă ridic
Şi-mi scutur amintirea – zăpada mea târzie.

II
Cu zbor de păsări, anii se reîntorc din zare.
Îi recunosc – şi totuşi ce mulţi sunt anii mei,
Sau poate că sunt anii pierduţi de fiecare,
Care-mi apar în preajmă, obositori şi grei...
Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar
Şi-ascult, ascult o voce din timp care-mi tot spune
Că anii mei cu fructul lor amar,
Au ars pe câmpuri goale şi s-au făcut cărbune.
Au fost incendii, sânge – şi dacă azi mai sunt,
E că sub cerul ţării ursit am fost să stărui
Şi să colind pe drumuri şi să trezesc, cântând,
Mareea amintirii spre ţărmul fiecărui.

III
Timpul trecut nu-i nimeni să-l poată învia,
Chiar dacă-mi vine poate să strig în gura mare:
– Ani rătăciţi, eu nu v-am trăit!
Prin viaţa mea
Parcă-aţi trecut odată ca ploile cu soare.
Ieşiţi din ceaţa mării pustii – ieşiţi din ceaţă
Ca nişte porturi albe din Sudul însorit!
Ieşiţi din ceaţă, nu v-am trăit, ieşiţi din ceaţă,
Ani rătăciţi!
Dar anii s-au stins, s-au risipit,
S-au dus cu glasul frunzei, cu apele, cu iarba...
Aceste păsări sure sunt numai amintiri –
În pieptul toamnei, codrul roşcat îşi lasă barba
Şi semne-mi fac din zare mestecenii subţiri

IV
Dar strigătul rămâne înăbuşit în piept,
Nu chem pe nimeni – toate aşa au fost să fie –
Nu mi-a fost scris să caut, să cer şi să aştept
Şi-oricât de mare-i, timpul nu mi-e icoană mie.

V
Ard gândurile-n febra acestor amintiri,
Şi-n piept acum zvâcneşte-o vârstă nouă.
Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri,
Spre fulgerele nopţii cu braţele-amândouă.
Stau şi rostesc din când în când târziu:
Oraşe mari şi câmpuri tăcute, noapte bună!
S-a desfrunzit copacul mare-al nopţii,
Frunze de aur – stelele
Dorm legănându-se lin
Pe faţa lucie
A malurilor lacuri vulcanice.

VI
Din câte se-ntâmplară nu pot să uit nimic –
Dar drumul duce poate departe înainte.
Păsări de miazăzi, cu voi despic
Şi eu văzduhul
Iată, nu-mi mai aduc aminte.
Dormiţi în suflet, glasuri, de demult,
Imagini dureroase, dormiţi ca-n templul mării
Epavele de fosfor.
Nu vreau să vă ascult,
Sus pe covertă-mi place s-ascult corăbierii.
Dormiţi în suflet, amintiri,
Cum dorm în scoici marine furtuni şi naufragii –
Tu, vânt de primăvară ce-n pieptul meu respiri,
Adu-mi din codri frunza ce stăpâneşte fagii,
Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc
Şi şoaptele din ierburi şi tremurul luminii,
Şi-apoi cândva-ntr-o noapte neştiută
Dă-mi somnul alb pe care-l poartă crinii.

(din volumul Fluxul memoriei, 1957)

Anatol E. Baconsky a fost un eseist, poet, prozator, publicist, teoretician literar și
traducător român de orientare modernistă.
Daca la inceputurile sale poetice BACONSKY parea a fi un produs oarecare al
dogmelor predominante, versificand fluent pentru anecdotica si propaganda literaturii
noi, in mai putin de un deceniu el dobandeste o personalitate distincta si deja
controversata, impunand un stil si o etica scriitoriceasca inconfundabile.
BACONSKY ilustra in poezie, de exemplu, teza "ascutirii" progresive a luptei de
clasa, insa convingerile sale estetice se rosteau deja mult mai nuantat in primele
eseuri despre scriitorii clasici, elocvent in acest sens fiind un timpuriu studiu despre
Bacovia. În Fluxul memoriei (1957) se putea recunoaste o traditie asimilata, o data cu
ceremonioasa melancolie a peisajului interior ce instaura lirismul, in compozitii cu
caracter pictural.

Poemul Fluxul memoriei, modificat fata de forma initiala, apare postum, în volumul
cu acelasi titlu din 1987. Titlul poeziei este semnificativ si simbolic în acelasi timp.
Elegie "distinsa si carturareasca" [E.Simion], opera este o meditatie grava asupra
scurgerii ireversibile a timpului.
Individul îsi urmeaza neabatut destinul care i-a fost dat, doar amintirile despre trecut,
depozitate prin fluxul continuu al memoriei, fac posibila reîntoarcerea anilor care au
trecut. Edificatoare sant, în acest sens, versurile ce exprima nostalgia si regretul
ireversibilitatii temporale: "Din câte se-ntâmpla nu pot sa uit nimic/.../ ca zbor de
pasari, anii se reîntorc din zare". Alegând formula unui lirism de atmosfera, poetul
dezvaluie, în accente dramatice uneori, soarta fiintei umane de a se risipi sub vamile
timpului inexorabil.

Construit în sase unitati ideatice, marcate grafic, poemul concentreaza, într-o unitate
armonioasa o varietate de trairi sufletesti si de idei profunde, dezvaluind
responsabilitatea artistului de a învinge sentimentul de regret si resemnare.
Confesiunea lirica, încarcata de lumina si uneori de umbra, capata forta emotionala,
cu reverberatii morale, în versuri de o surprinzatoare emotie sufleteasca: "Adu-mi din
codrii frunza ce stapâneste fagii/ Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc/ si
soaptele din ierburi si tremurul luminii".

Motivul timpului înstrăinat, al anilor netrăiţi este dezvoltat cu accente dramatice în

opera. Puternicul sentiment de frustrare se manifestă în imboldul invocării anilor
rătăciţi, figuraţi acum ca porturi albe străpungând ceaţa, posibile ţinte popasuri ale
călătorului în zarea timpului. Virtualei invocări „ieşiţi din ceaţă” - repetată ca-ntr-un
rit - nu-i răspund decât copacii întomnaţi.
La sfârsitul meditatiei îndelungi, poetul accepta, cu seninatate, destinul, ca fiinta
trecatoare: "Si-n nopti când ma absoarbe edenul câmpenesc/ Vreau somnul alb pe
care-l poarta crinii". Laitmotivul poeziei ramâne însa strigatul si chemarea poetului
de a reîntoarce timpul. Fluxul memoriei va readuce amintiri ce fac posibila rezistenta
individului în fata destinului implacabil printr-o autentica viata spirituala. Dar timpul
curge continuu într-un singur sens: "Unii s-au stins, s-au risipit/ S-au dus cu glasul
frunzei, cu apele, cu iarba...".
Ultimul moment al tripticului e organizat de motivul drumului şi reia cele două
simboluri ale timpului: marea, ascunzând epavele anilor înstrăinaţi, şi vegetalul; de
data aceasta însă în imaginea lui conotaţia viaţă e puternic actualizată, timpul-trecere
rămânând oarecum în umbră. Plutind-zburând pe marea-zare, poetul întrevede capătul
drumului, isprăvirea timpului său, tot sub semnul vegetalului: somnul alb al crinilor e
o magnifică distilare, fructificare în mireasmă şi strălucire.
Glasul unui romantic elegiac si meditativ se exprima, în aceasta poezie, în acordurile
grave ale versului modern. Tentat mereu sa sondeze sufletul uman, antrenat în
hatisurile dramei existentei sale biologice poetul mediteaza la scurgerea ireversibila a
timpului. Versul lui A.E.Baconski revine adesea la motive lirice eminesciene.
Radacinile poeziei sale rasar din armonia lirismului eminescian, dar si din cântecul
elegiac al poeziei lui Ion Pillat.