Ar fi deosebit de important pentru studierea operei poetice a lui Eminescu,

dacă am cunoaşte toate izvoarele de inspiraţie pentru operele sale. Nicolae

Iorga susţine că Eminescu n-a fost influienţat numai de literatura germană şi
arată, că poetul îl cunoştea bine pe Victor Hugo, pe care-l admira; şi de
influienţa lui Vigny, când citează un fragment din Rugăciunea unui dac. Mihai
Eminescu nu a fost străin faţă de cultura franceză, spune I. M.Raşcu în cartea
sa Eminescu şi cultura franceză. Influienţa franceză asupra lui Eminescu îi
preocupă pe istoricii literari: Tudor Vianu găseşte unele motive romantice
franceze printre inspiraţiile din tinereţe ale poetului; George Călinescu a
cercetat, după Manuscrisele poetului, mai cu seamă unele cunoştinţe de
limbă franceză ale lui Mihai Eminescu.

Influienţa franceză a fost şi a rămas la noi puternică, poate, cea mai solidă
dintre toate influienţele literare, ce s-au exercitat asupra unui popor. Ea
străluceşte cu o luminoasă intensintate în vremea, când Eminescu începe a-şi
tipări primele scrieri.

Tinerii români plecau la studii în Franţa, trupele de teatru făceau traduceri

din literatura clasică a Franţei. Cum ar fi putut Mihai Eminescu să rămână
străin faţă de ea?

Se ştie că încă din adolescenţă, Eminescu dădea dovezi de o curiozitate

neobosită. În trupa Iorgu Caragiale, în care Eminescu era copist de roluri,
poetul copiază piese traduse din limba franceză. În Germania, unde îşi făcea
studiile Eminescu, influienţa franceză era mai accentuată, scriitorii germani
traduceau cu râvnă pe cei francezi. Filozoful Schopenhauer, acela despre care
se vorbeşte mai mult când se discută izvoarele de inspiraţie ale lui Mihai
Eminescu, avea o nemărginită admiraţie pentru cultura şi literatura franceză.
Impresia este că poetul, fără a putea vorbi fluent limba franceză, fără să o
poată scrie corect, o putea minunat utiliza în lecturile sale: Ioan Slavici, spre
exemplu, vorbeşte despre deosebită simpatie a poetului pentru J. J.
Rousseau, Voltaire, Lamartine, V. Hugo.

E adevărat că paralel cu aceste aprecieri favorabile, poetul are şi o atitudine

plină de rezerve faţă de tineretul „franţuzit”, dar aceasta nu implică deloc
antipatie faţă de poporul respectiv. Eminescu le-a închinat şi poezia Ai noştri
tineri.
În continuare autorul ne relatează: Influienţa franceză la Eminescu nu poate
fi încadrată între două date anumite din dezvoltarea activităţii sale literare,
ea se poate constata doar pe parcursul întregii activităţi literare. Influienţa
lui Lamartine şi Th. Gautier asupra lui Eminescu, scrie autorul, este uşor
explicabilă de multe împrejurări din viaţa şi evoluţia cunoştinţelor literare ale
poetului.

Însăşi Viena oferă lui Eminescu unele aspecte pe care avusese prilejul să le
constate şi la noi, spune autorul. Şi aici, încă din veacul al XVIII- lea, cultura
franceză îşi exercitase influienţa ei puternică. La sfârşitul acestul secol Viena
era o capitală franţuzită şi limba de curte era limba franceză.

Trăind în astfel de mediu, autorul „Scrisorilor” se adapă, fără îndoială, de la

multiple izvoare şi, deci, faima literaturii franceze, ca şi frumuseţile operelor
ei devin în acest timp mai cunoscute, conchide autorul.

Poezia eminesciană în spațiul francofon

În Franţa, poetul Mihai Eminescu a fost cunoscut cu mult înaintea publicării primelor traduceri
franceze, posibil prin intermediul opiniilor care circulau în mass-media europeană şi românească
despre versiunile germane şi italiene, comentate atât în publicaţiile de limbă germană, care se
bucurau de o largă circulaţie în Europa şi dincolo de hotarele ei, cât şi în publicaţiile de limbă italiană,
dar puteau fi cunoscute şi prin intermediul originalului românesc, apărut în periodicele curente şi în
primele ediţii apărute după

Publicaţiile de limbă franceză din diferite ţări – la fel ca şi cele de limbă germană – şi-au manifestat
interesul faţă de Eminescu îndeosebi după evenimentul tragic şi neaşteptat al morţii poetului, dar nu
deplângându-l, ci diseminând stăruitor ideea generoasă consolatoare a unei pierderi recuperabile
prin cunoaşterea operei în traducere franceză, deoarece „România a pierdut un poet cu care, pe
drept cuvânt, merită să se mândrească” („Le Courrier du soir”, Viena).

Ecouri ca acesta ne conduc la adevărul potrivit căruia Franţa întreprinde, după Germania, următorul
pas – de o semnificaţie istoriografică aparte – publicând în premieră (încă în timpul vieţii poetului şi
înaintea vestitei antologii germane, „Rümanische Dichtungen”, ed. 2, Bonn, „1885-1886”)
capodopera „Luceafărul” (L’Astre de Venus-Luceafărul, în prestigioasa „Revue Universelle
Internationale”, Paris, 1884), însoţită de un articol care stabilea „filiaţii” între poezia lui Eminescu şi
cea a lui Leopardi, de asemenea, confluenţe între poezia lui Eminescu şi filozofia lui Schopenhauer.

Tot înaintea altor ţări, începând din ultimul deceniu al veacului XIX, în Franţa încep să apară primele
volume, în ediţii separate, cu traduceri din opera eminesciană, preferinţa îndreptându-se mai întâi
spre lumea eminesciană de basm, Făt-Frumos din lacrimă, în două versiuni. Prima vede lumina
tiparului la Paris-Lausanne, în 1890, sub genericul „Rapsodies roumaines”, la puţin timp după
plecarea poetului în lumea celor veşnice, drept omagiu adus nemuritorului „Făt-Frumos al poeziei
româneşti”. A doua versiune apare în volumul „Sept contes roumains” din 1894, la Paris, percepută
ca o creaţie literară de înaltă neobişnuită muzicalitate, aidoma operelor compozitorului Liszt, de
aceea a purtat motto-ul: „Transcrire les contes roumains, comme Liszt les chants populaires
hongrois”. Prefaţa cărţii iniţia seria raportărilor comparatiste la miturile altor popoare, acreditând
teoria antropologiei culturale a veacului, fondul mitic primordial, comun întregii umanităţi.