UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS” DIN GALAȚI

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Programul de master transfrontalier:

„Literatură română şi dialog pluri - identitar: paradigme culturale şi
didactice contemporane”

Cursul „Reprezentări culturale românești în spațiul european”

REFERAT

Tema: Eugen Ionescu - „copilul teribil”

al generației sale.

Profesor: Gălățanu Daniel Lucian, dr., conf., universitar.

Efectuat de: Bodrug (Gore) Doinița,
masterandă, anul I.

Chișinău, 2018
1
 Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina, România – d. 28 martie 1994,
Paris, Republica Franceză), cunoscut în afara României sub numele de Eugène
Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar
din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze
(fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură
cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui
său precursor Ion Luca Caragiale.
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută
Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța,
unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe
pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-
a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la
unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic
al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin
Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din
„Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a
demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă
și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi
convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest
amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o
perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu
și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava
din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din
Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru
limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de
franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește
cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat
cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie
și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va
susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din
Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de
a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările
de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în
Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu
rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români
contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
2
 Cariera literară. Perioada românească.
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate
în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică
literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui
Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru
ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite
în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru
„scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea
producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale
literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel
Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o
operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a
desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței,
fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Teatrul absurd.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost
reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille,
pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase
cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită
cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și
intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990.
Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu
articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru
parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului
Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă,
an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se
formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul
face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966,
pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare.
Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei
Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă
distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii,
teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting,
în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese
scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic
predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese
3
ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj
principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger
sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai
puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante
sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță
motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea
neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului
creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și
anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și
straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile.
De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie
devine drumul spre întuneric, spre moarte.
O mare parte a scrierilor in romaneste ale lui IONESCU au ramas risipite in
publicatiile literare ale epocii (1928-1940), iar volumele Elegii pentru fiinte mici
(1931) si Nu (1934) de mic tiraj, au avut un ecou restrans doar in mediile literare.
De alta parte, opiniile contestatare sinonconformiste ale criticii din Nu, vizand
creatia unora dintre scriitorii cei mai prestigiosi ai anilor 30: Tudor Arghezi, Ion
Barbu, E. Lovinescu, Camil Petrescu s. a. nu erau de natura sa-i creeze autorului
prea multa simpatie. Dimpotriva, ireverentele au starnit reactii de respingere, fara sa
se inteleaga adevarata semnificatie a gestului negator, venind dintr-un fond de
scepticism fata de valoarea spirituala a literaturii in genere. Profilul instabil al
tanarului IONESCU tradeaza si ezitarea intre mai multe solutii artistice de
autoexprimare: jurnalism, critica (literara si plastica), eseu. poezie si proza. Dincolo
de aceste forme (incipiente) ale unei personalitati complexe, afirmarea lui
IONESCU in literatura romana explica si anticipeaza adesea opera de anvergura a
scriitorului francez de dupa anii 50. Contactul cu totalitatea scrierilor romanesti ale
lui IONESCU revela si fizionomia unui scriitor atipic -, ca destin si opinie -, aflat
intr-o permanenta criza (pe fundalul celei a generatiei sale), scriitor care s-a gasit pe
sine tarziu, in ciuda unui precoce talent. Semnificativ este insusi faptul ca
inceputurile romanesti ale lui IONESCU ignora cu desavarsire dramaturgia, careia i
se va consacra apoi, dupa debutul cu Cantareata cheala din 1950. Este si momentul
cand scriitorul mai e prizonierul unui bilingvism literar (Cantareata are inca o
varianta in romaneste: Englezeste fara profesor), bilingvism care a avut urmari
tematice si stilistice mai cu seama in piesele din prima perioada a dramaturgului.
Scrierile romanesti ale lui IONESCU prevestesc de altfel, in varii forme, opera in
limba franceza. Totodata, ele pot revendica pentru autorul lor un loc distinct in
peisajul interbelic al literaturii romane. Daca poezia lui IONESCU are o valoare
modesta - nu poezia fiind "genul" in care forta sa lirica s-a exprimat cel mai bine, ci
fragmentele de "jurnal" (romanesti si franceze) sau teatrul -, critica sa, in genere
4
foarte exigenta, dezvaluie o personalitate originala si un talent pe care numai
dispretul pentru exercitiul critic 1-a impiedicat sa se afirme corespunzator.
Inutilitatea criticii literare, clamata pe fundalul constatarii inutilitatii literaturii in
genere (in raport cu metafizicul sau cu valoarea vietii), indica "atmosfera"
foiletoanelor lui IONESCU dedicate multor opere si scriitori contemporani: M.
Sadoveanu, Cezar Petrescu, M. Blecher, G. Galaction, A. Holban, G. Calinescu, T.
Vianu, N. Davidescu, IONESCU Teodoreanu, C. Fantaneru, M. Sebastian,
IONESCU Peltz, M. Eli-ade, Oct. Sulutiu, C. Stere, E. Botta, C. Noica, P. Istrati etc,
fara a-i mai aminti pe clasicii T. Maiorescu, C. Hogas. In acest context, chiar negatia
exprimata fata de Arghezi, Lovinescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, in Nu, trebuie
coroborata cu totalitatea ideilor critice ale lui I., din care rezulta o cu totul alta
viziune asupra scrisului romanesc. In genere, foiletoanele critice ale lui IONESCU
vadesc un foarte viu simt al valorii, un verb alert si o intuitie a mersului literaturii pe
care le impartaseste cu cei- mai importanti critici ai vremii, la noi. Ambitionand o
clipa sa instaureze o directie literara de tip maiorescian, profesand necesitatea unei
critici principial negativa (datorita ideii ca doar o mica proportie de opere rezista
eroziunii timpului), critica lui IONESCU se bazeaza pe aspiratia literaturii romane
de a iesi din complexul provincialismului, al reductiei la "farmecul lingvistic", al
"autohtonismului" si "specificului" - idei care agitau epoca -, inlocuite cu nevoia
unei deschideri si a unui control prin confruntarea cu capodoperele universale.
Cateva din articolele de atitudine ale scriitorului isi pastreaza inca actualitatea, chiar
daca viziunea lui IONESCU asupra literaturii romane este incompleta, izvorata
dintr-un spirit polemic ce nu are acoperire intr-o continuitate a preocuparilor. Dupa
1937, viitorul dramaturg ce se ignora abandoneaza aproape critica, prevenind
totodata asupra unor tendinte de dreapta din viata cultural-literara, fata de care
refuzul sau a fost categoric. Mai trebuie retinute, intre scrierile sale in romaneste, si
eseul Viata grotesca si tragica a lui Victor Hugo, publicat in Ideea europeana (1935-
1936), precum si corespondentele sale din Franta, trimise revistelor Viata
Romaneasca si Universul literar (1938-1940; 1946). IONESCU se numara si printre
primii comentatori avizati ai lui Proust, Valerv si Gide din Romania.
Desi s-a impus prejudecata unui IONESCU autor a numai doua opere izolate. Elegii
pentru fiinte mici (1931) si Nu (1934), dimensiunea romaneasca a operei sale este
cu mult mai bine conturata decat ne imaginam. Pe de o parte, au ramas ingropate
prin periodicele vremii poezii, fragmente de roman si diverse "pagini rupte din
jurnal", iar pe de alta numeroase articole si eseuri, cronici literare, cronici plastice,
note de lectura, interviuri si raspunsuri (total neortodoxe) la diferite anchete literare
etc. Prin toate acestea, IONESCU intra intr-un anume context cultural si ideatic, in
egrandu-se deci -in ciuda impulsului sau de "reactivitate negativa" - unei anume
traditii. Cateva exemple: un poem de licean are vagi ecouri de rondel macedonskian;
5
o varianta a. Jurnalului la saisprezece ani (1938) contine un neasteptat final ce trimite
direct la Mateiu Caragiale ("Seara aceasta e o seara mistica. imi aduce aminte de o
alta seara, dintr-o alta viata"); apoi, multe din "elegiile pentru fiinte mici" sunt
invaluite intr-un aer arghezian, dupa cum "elegiile grotesti" sunt provocate de un
spirit ludic de sorginte barbiana; iar fragmentul prozastic Emil indragostit (1937),
sfarsit intr-o atmosfera lunara, halucinanta, de despartire pasionata, evoca intr-un
mod straniu deznodamantul Adelei lui Ibraileanu; in fine, acelasi Jurnal la
saisprezece ani - cu stupefianta provocare adresata destinului: "voi fi unul din marii
scriitori ai istoriei lumii" - trebuie citit in paralel, pentru reflectare reciproca, cu
Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade, elevul-savant precoce. Despre
Elegiile pentru fiinte mici s-a spus, mereu, ca circumscriu o poezie minora;
observatia e, in mare masura, eronata. Caci poeziile acestea au exact tonul pe care
trebuie sa-1 aiba cele scrise cu fiinte mici pentru fiinte mici. De aceea si este o lirica
stangace si naiva, precum desenele infantile, si care are o clara predeterminare
intentionala: "Ca emotia sa se inalte, trebuie sa treaca in poezie fara sa-si dea seama,
stangaci, naiv, fara tehnica si fara talent", se spune, la un moment dat, in
extraordinara Viata grotesca si tragica a lui Victor Hugo (1935-1936).
Conformandu-se propriului articol programatic din 1931, Contra literaturii, linia
scripturala a lui IONESCU este voit neindemanatica si puerila, evitand orice
dexteritati tehnice si literare. Aglomerarea treptata de fiinte si obiecte provenite din
arsenalul jucariilor ori din zona teatrului de marionete intensifica senzatia de
ingenuitate a elegiilor: oamenii-papusi ("decoloratul arlechin", "popa cu barba de
vata", "papusa, madona de ceara", "un calator liliputan" etc), trenurile-expres de
tinichea, trompetele minuscule, biserica de mucava, toate elemente dintr-o tara de
carton si vata, toate aflate de-a valma intr-o "cutie de papusa". Privite prin lentila
maritoare a fragmentelor de roman, a eseurilor sau a paginilor de jurnal (de altfel
greu dife-rentiabile la IONESCU unele de altele), Elegiile pentru fiinte mici isi
revela complet adevarata semnificatie. Pentru ca intre soldatul de plumb din mana
copilului si omul din palma lui Dumnezeu nu este nici o diferenta de esenta. "Suntem
marionetele lor", ale zeilor camuflati, ce trag, din culise, sforile: "S-a sfaramat /
papusa care misca mana dreapta, / cand trageai sfoara stanga, / Si piciorul stang /
cand trageai sfoara dreapta". Omul sta tot intr-o "cutie", ca si gratioasa madona de
ceara, cu ochii ficsi si tristi, la discretia unui Gulliver divin: "Totul este o cutie:
cineva o tine in mana. Noi suntem soldati de plumb". Universul intreg, o stim inca
de la Martin Luther, nu e decat uriasul teatru de papusi al lui Dumnezeu. Or, tanarul
IONESCU s-a nascut cu aceasta revelatie, primind dintru inceput sa fie mascariciul
lui Dumnezeu, un saltimbanc metafizic, asa cum declara in fragmentul prozastic
Lateral (1933): "Accept starea mea de marioneta. Accept ridicolul meu. Accept
ridicolul metafizic al starii mele de om". De aceea, drama lui esentiala nu este
6
estetica, ci ontologica, iar pariul lui Pascal nu mai are pentru el nici o valabilitate,
nemaioferindu-i nici o sansa de mantuire. In acest sens, afirmatiile din Nu sunt intru
totul ilustrative: "Doamnelor si Domnilor, sau exista Dumnezeu, sau nu exista
Dumnezeu. Daca exista Dumnezeu, nu are nici un rost sa ne ocupam de literatura.
Daca nu exista Dumnezeu, iarasi nu are nici un rost sa ne ocupam cu literatura.
Nu are nici un rost, pentru ca suntem neimportanti"; daca Dumnezeu exista, nu
suntem decat marionetele lui; daca Dumnezeu nu exista, nu suntem nici macar atat:
ridicol in primul caz, orgoliul de a face literatura devine si mai ridicol in al doilea
caz. in consecinta, IONESCU a facut harcea-parcea, in Nu, literatura noastra
interbelica, intrucat din pur hazard era, in 1934, roman; daca ar fi fost, din acelasi
hazard, englez, literatura engleza ar fi fost aceea care ar fi suportat, din partea lui,
acelasi tratament negativist. Urmas al lui Urmuz si al "pahucilor" acestuia (in frunte
cu G. Ciprian), I., asumandu-si conditia grotesca si tragica de mascarici al Domnului,
provoaca "stupida cauzalitate cotidiana", scotand limba obraznic la necunoscuti fie
in propria-i literatura, fie in plina strada. intr-o lume in care silogismul poate fi
perfect, dar in care premisele se dovedesc a fi false, artistul devine, cum s-a spus, un
Gorgias de Bucuresti: "nu exista probleme care sa se intemeieze pe realitati, caci
toate realitatile noastre sunt neintemeiate". Statutul ontologic de saltimbanc al
omului si lumea vazuta ca teatru de papusi (cu sau fara Dumnezeu) il conduc pe
IONESCU catre genul dramatic si, nu intamplator, mai ales catre mecanica pura a
acestuia (caci, altfel, in sens empiric, IONESCU nu este interesat de teatru: daca
publicistica romaneasca include numeroase cronici literare si plastice, ea nu contine,
in schimb, decat trei scurte cronici dramatice). Asa se explica scrierea anti-piesei, in
patru scene, Englezeste fara profesor, prin care, de altfel, se incheaga puntea de
legatura intre perioada romaneasca si aceea franceza a scriitorului, pieseta fiind o
varianta a faimoasei La Cantatrice chauxe (dupa cum Elegiile pentru fiinte mici
anunta deja fermecatoarele Quatre contes pour enfants de moins de trois ans). In
functie de unghiul din care le privim, Englezeste fara profesor si La Cantatrice
chauve reprezinta fie germenele unui nou tip de teatru, fie oglinda grotesca si
parodica a intregului teatru anterior, adica statia finala a dramaturgiei europene. Una
dintre replicile-cheie din Englezeste fara profesor - reluata apoi si in La Cantatrice
chauve - anunta si consfinteste, daca privim lucrurile in totalitate, unitatea gandirii
teatrale ionesciene. Aceasta replica simptomatica apartine lui Mary, camerista, care,
mimand la un moment dat iesirea din scena, revine brusc in fata publicului si
exclama cu impertinenta: "Am uitat sa ma prezint Sherlock Holmes". Afirmatia
surprinzatoare a jupanesei trebuie, in ciuda aparentelor, luata in serios si pusa in
legatura cu lunga "analiza" detectivista pe care ea o face revelatiilor succesive aduse
de dialogul dintre domnul si doamna Martin (scena II). Cum se stie, sotii Martin
realizeaza o incursiune retrospectiva in biografia lor, incercand sa-si regaseasca
7
identitatea prin recuperarea trecutului comun. Intrarea intempestiva a lui Mary alias
Sherlock Holmes rastoarna, insa, complet situatia; jupaneasa desfiinteaza, intr-o
clipa, intregul sistem de argumentare al sotilor Martin si, producand noi probe,
impune o alta concluzie logica: "Elisabeth nu este Elisabeth si Donald nu este
Donald". Sensul referintei ironic-politiste si detectiviste din anti-piesa se revela abia
o data cu piesele ulterioare, din perioada franceza. Implicita in Englezeste fara
profesor, critica si parodierea teatrului european anterior devine explicita in celelalte
creatii dramatice, replica sarcastica a lui Mary rezumand, aprioric, intreaga discutie
teoretica din Victimes du devoir. Aici. Choubert nu face decat sa reia si sa teoretizeze
pe larg ceea ce Mary exprimase, sibilinic, printr-o singura, laconica sintagma:
"Sherlock Holmes". Teatrul - afirma Choubert, alter ego al scriitorului - de la
originile sale pana in prezent n-a fost decat unul politist, caci orice piesa reprezinta
doar o ancheta detectivista, care, in deznodamant, isi deconspira concluziile: situatia
dramatica reprezinta intotdeauna o enigma, iar "enigmele sunt politiste". Acest
"theatre policier", acuzat de I., nu este, de fapt, decat consacratul teatru analitic
european (asa cum apare el o data cu Oedip rege si se stabilizeaza apoi prin
dramaturgia ibseniana si aceea post-ibseniana). Iata de ce monologul detectivist al
cameristei din Englezeste fara profesor constituie, de fapt. o parodie a vechiului
teatru analitic, Mary dand cu tifla publicului, dupa ce construieste o adevarata
enigma politista pe care o lasa complet nedescifrata. Anti-piesa Englezeste fara
profesor promoveaza, mai intai, prin relatia dintre sotii Smith, iar apoi, pana la
exasperare, prin relatia dintre sotii Martin, un tip de teatru static. O data cu scena a
IV-a se produce, insa, o violenta ruptura de ritm, o accelerare gradata a acestuia pana
la paroxismul exploziv. in final, deconstructia dramaticului se desavarseste:
limbajul, dezagregat, si-a anulat complet structura, risipindu-se intr-un "confetti
sonor" de vocale si consoane, intr-un pur material verbal, anuntand aparitia
elementelor de happening de astazi. Deznodamantul din Englezeste fara profesor -
absent in Cantareata cheala - pare, prin aducerea in scena a Directorului, a Autorului
si a Comisarului, unul pirandellian, datorita amestecului trucat de fictiune si
realitate. Dar, prin manipularea si agresarea spectatorului, prin transferarea centrului
de joc din scena in sala, ca si prin transformarea celui ce priveste in cel privit.
Englezeste fara profesor se preschimba intr-un adevarat liappening. Cum
marturiseste IONESCU in ultimul sau jurnal. La Quete intermit-tente, Englezeste
fara profesor a fost scrisa inca din 1943, prefatand in absolut intreaga istorie a
teatrului absurdului. E, aici, o mare sansa a teatrului romanesc, care isi adjudeca,
astfel, o prioritate reala.

8
 Dramaturgie.
 Cântăreața cheală (1950) Pietonul văzduhului (1963)
 Lecția (1951)  Setea și foamea (1966)
 Scaunele (1952)  Delir în doi (1967)
 Victimele datoriei (1953)  Jocul de-a măcelul (1970)
 Amadeu (1954)  Macbett (1972)
 Jacques sau supunerea (1955)  Ce formidabilă harababură
 Noul locatar (1955) (1973)
 Ucigaș fără simbrie (1957)  Omul cu valize (1975)
 Rinocerii (1959)  Călătorie în lumea morților
 Regele moare (1962) (1980)
Eseuri. Proză literară.
 La Photo du Colonel (1962) Prezent trecut, trecut prezent
 Note despre teatrul de (1968)
avangardă (1962)  Descoperiri (1969)
 Note și contranote (1966)  Solitarul (1973)
 Jurnal în fărâme (1967)  Situații și perspective (1980)
 Căutarea intermitentă (1988)
Ediții în limba română.
 Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române,
1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
 Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura
Humanitas, 1991; 2002)
 Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
 Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura
Humanitas, 1994
 Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura
Albatros, 1990
 Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona
Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
 Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas,
1992
 Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București,
Editura Humanitas, 1992
 Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București,
Editura Humanitas, 1993
 Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura
Humanitas, 1994

9
  Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu,
vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
 Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura
Humanitas, 2003-2010
 Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără
profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
 Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și
bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992
Traduceri.
 Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al
ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean
Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.

Anul Eugène Ionesco.

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen
Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și
a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae
Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în
țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de
autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen
Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba
franceză.[8]

10
 Bibliografie.

 Gelu Ionescu, Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba
română (1927-1940), București, Ed. Minerva, col. Universitas, 1991 ISBN 973-21-
0218-7;
 Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Ed. „Biblioteca Apostrof”,
col. „Ianus”, 2001 ISBN 973-9279-48-1;
 Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme,
Paris, Presses Universitaires de France - PUF, (Perspectives critiques), 8 avril 2002
ISBN 2-13-051783-8;
 Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002,
316 p. ISBN 973-593-686-0;
 Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză
de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003 ISBN 973-50-0400-3;
 Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed.
Junimea, 2006;
 Giovanni Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del rinoceronte,
Roma, Il filo, 2009;
 Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu, București, Ed. Muzeului Literaturii
Române, 2009, 430 p. ISBN 978-973-167-025-6;
 Nicolae Mareș, Eugen Ionescu diplomat român în Franța, București, Ed.
Fundației România de Mâine, 2012;
 Iulian Băicuș, Opera lui Eugen Ionescu, București, Editura Corect Books,
2012, e-book.

11