Mariana Ghițulescu

Importanţa lui Henrik Ibsen în evoluţia teatrului modern

Cuprins

1. Evoluţia literar-artistică a dramaturgului: elemente bio-bibliografice

2. Henrik Ibsen şi estetica teatrului realist
3. Henrik Ibsen în conştiinţa criticilor
4. Bibliografie

1
Mariana Ghițulescu

1. Evoluţia literar-artistică a dramaturgului: elemente bio-bibliografice

Henrik Ibsen, dramaturg, poet şi director de teatru norvegian, a avut o contribuţie

considerabilă în evoluţia teatrului, fiind considerat fondatorul teatrului modern european.
Născut la 20 martie 1828, în familia unui negustor de lemne, Ibsen abandonează studiile în
medicină odată cu mutarea sa în Oslo. Aici se dedică unei vieţi literar-artistice, urmează cursuri
de literatură şi scoate, împreună cu doi prieteni, o revistă satirică. Ibsen colaborează la un ziar de
stânga şi chiar ţine cursuri de literatură. În 1850 i se prezintă pe scenă Movila războinicului,
piesă insporată din viaţa vikingilor.
În 1851 devine dramaturg, şi mai târziu director, la teatrul din Bergen, primul teatru
norvegian înfiinţat de Olle Bull. Până în 1857 acţionează intens ca regizor, scenograf şi
dramaturg, compunând seria dramelor romantice inspirate din folclorul şi istoria medievală a
Norvegiei. După 10 ani, scrie Peer Gynt, o piesă în 5 acte complexă şi variată, ce cuprinde
elemente de comedie bufă şi dramă, de feerie şi satiră grotescă.
În 1868 se stabileşte în Germania, la Dresda, după ce în 1864 se autoexilase în Italia. În 1973
termină Împărat şi Galilean (concepţie păgânistă), dramă în două părţi pe care Ibsen a
considerat-o cea mai importantă operă a sa. Scriitorul se stabileşte apoi la Munchen. Aici scrie O
casă de păpuşi, cunoscută mai ales sub titlul de Nora. În 1881 scrie o altă piesă celebră, Strigoii,
iar din 1884 deschide seria dramelor psihologice odată cu Raţa sălbatică. În 1886 apare
Rosmerhold, o dramă a eşecului unui idealist, apoi Femeia mării, o demonstraţie a trecerii din
estetic în etic, iar în 1890 scrie Hedda Gabler. La doi ani creează Constructorul Solness, prima
dintre cele patru ultime piese cu implicaţii autobiografice. În 1894 scrie Micul Eyolf, drama unui
cuplu nefericit, apoi John Gabriel Borkman, drama unei alte existenţe ratate prin trădarea celui
mai bun prieten. În 1899 concepe ultima piesă, epilogul Când vom învia din morţi, dominat de
regretul la renunţării artistului la bucuriile vieţii, acaparat de propria creaţie. În 1906 marele
dramaturg se stinge din viaţă, la vârsta de 78 de ani.

2
Mariana Ghițulescu

2. Henrik Ibsen şi estetica teatrului realist

Henrik Ibsen a fost unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai dramei realiste. Teoria şi
estetica teatrului realist este dezvoltată atât în stare latentă în propriile opere ale lui Ibsen, cât şi
în anumite scrieri cu caracter programatic. În legătură cu problema obiectivităţii, Ibsen se
exprimă împotriva unei obiectivităţi sterile, mecanice, exclusiv mimetice, care eludează adevărul
sau adevărurile subiectivităţii. “Dacă doriţi obiectivitate, duce-ţi-vă direct la obiecte”, exclamă,
la un moment dat Ibsen.
Formula dramatică pe care o figurează cu cea mai deplină acuitate teatrul lui Ibsen e cea a
teatrului analitic (sau, cu o expresie goetheeană, “invizibil”), acea formă teatrală întoarsă spre
trecut, “în care personajul are un comportament integrat, complet deviat pe direcţia trecutului”.
De aceea, subliniază criticul Ion Vartic în lucrarea Ibsen şi teatrul modern: dacă “teatrul sintetic
este unul anabasic, al cauzelor producătoare de efecte, teatrul analitic e unul catabasic, al
efectelor ce-şi sondează şi revelă cauzele ascunse”1. În această formulă dramatică, dacă “acţiunea
propriu-zisă se destramă”, apare în schimb un proces de distanţare, datorită căruia personajul, ca
şi spectatorul, se confruntă cu întâmplarea încheiată şi actualizată de “discuţia” asupra ei.
Semnificativă, din acest unghi, ne apare consecvenţa cu care Ibsen a cultivat, de-a lungul a
cincizeci de ani de activitate dramaturgică, teatrul analitic, făcând din această formulă estetică un
instrument gnoseologic şi o vocaţie de identificare a “adevărului” realului.
Relevanţa “teatrului analitic” se naşte din chiar evaluarea trecutului ca “mit central al
operei”; în fapt, trecutul e perceput ca un destin ce modelează implacabil biografia personajelor.
Trecând peste denumirile ce au acoperit, de-a lungul vremii, noţiunea de teatru analitic (“epilog”,
teatru invizibil, “drama destăinuirii”, “teatru poliţist”) e cert că formula dramatică pe care a
consacrat-o Ibsen, dându-i dimensiuni estetice dintre cele mai valide, se caracterizează prin
funcţionalitate estetică fertilă, ea punându-şi în modul cel mai decis amprenta asupra evoluţiei
teatrului modern.
Despre modul în care se produce conflictul în dramaturgia lui Ibsen consemnează tot Ion
Vartic în lucrarea citată: “Două conştiinţe s-au «îmblânzit» una pe alta, se pot tutui şi se pot
odihni, câteva clipe, în albia paşnică a unei recunoaşteri calme, fericite. Dar stabilitatea unei
asemenea recunoaşteri constituie cea mai pură iluzie. Conştiinţele sunt ca două vase comunicante
ce nu pot menţine egal nivelul recunoaşterii. Căci, în realitate, mai totdeauna, una este
1
Ion Vartic, Ibsen şi teatrul modern, Ed, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

3
Mariana Ghițulescu

dominantă, iar cealaltă dominată. Conflictul dramatic este declanşat tocmai de acest dezechilibru
perpetuu, mereu instabil, când urcător, când coborâtor, dintre ele. De aceea, tensiunea scade sau
urcă în confromitate cu momentele de «îmblânzire» ori de sălbăticire, ce se întretaie precum
cărţile de joc”.2
Cât priveşte statutul personajelor ibseniene şi temele dramelor sale, George Călinescu este
de părere că: “Helmer şi Nora sunt idei, publicul se împarte zgomotos în două tabere, ideile lui
Ibsen fiind sălbatic pasionale, ca şi divinităţile nordice din Edda. Tipic ibseniană este traducerea
conflictului ideologic într-o dramă hermetică în care eroii vorbesc sibilin şi profetic, clar-
obscurul oferind primarilor şi avocaţilor profiluri legendare. Temele stăruitoare sunt lupta între
minciună şi adevăr, construcţie şi apatie. (...) ...între trecut şi viitor, patriotism şi cosmopolitism,
individualism şi eroism, între duhul de compromis şi linia justă, între animal şi spirit, între fiord
şi mare, vale şi munte, ceaţă şi soare.”3

3. Henrik Ibsen în conştiinţa criticilor

Deşi consacrat ca reprezentat al dramei de idei în literatura mondială, „omagierea

geniului ibsenian,- atît în timpul vieţii dramaturgului, cît şi mai tîrziu - a avut la bază motive
diferite şi perspective diverse, variind de la o epocă la alta, de la o mentalitate socială la alta şi de
la o adeziune literară la alta. Rînd pe rînd, Ibsen a fost considerat un socialist sau un conservator,
un revoluţionar sau un reformist, un revoltat sau un dezabuzat, un idealist sau un empirist, un
romantic sau un realist, un naturalist sau un simbolist...”4.
Mai mult, Ibsen a fost comparat cu Shakespeare, dar şi cu autorii Greciei Antice: „Dintre
toţi poeţii Ibsen e singurul visător, după Shakespeare (...). Ibsen e demn de greci, fără ca aproape
să aibă ceva din ei, prin aceea că el caută lumina în chiar adâncul umbrei. (...) Idei pasionate, iată
resursa lui şi în oarecare măsură Olimpul său. Le aruncă unele contra altelor; şi aproape
întotdeauna condamnă pe cea mai nobilă şi pură. O izbeşte iubind-o.”5

2
Ion Vartic, Op. cit.
3
George Călinescu, Henrik Ibsen. Pretendenţii la coroană, E.P.L, Bucureşti, 1968
4
Ovidiu Drimba, Henrik Ibsen – Fondatorul teatrului modern, http://ro.scribd.com/doc/33771841/Henrik-Ibsen-
Fondatorul-Teatrului-Modern

5
Andre Suares, Trois Hommes, Editura Gallimard, Paris, 1935

4
Mariana Ghițulescu

De luat în considerare este şi opinia criticului şi istoricului literar român George

Călinescu, ce reuşeşte să surprindă complexitatea operei ibseniene: „acesta este Ibsen,
dramaturgul genial care poate fi comparat cu Shakespeare. Opera lui stă pe un paradox,
contrazicând toate tradiţiile, eliminând tipologia convenţională a teatrului, fiind realistă,
enigmatică şi mitică, familiară şi speculativă, încruntând frunţile de gânduri, nu mai puţin
spectaculoasă şi zguduitoare. Ibsen a creat, mai ales în piesele moderne începând cu Nora, teatru
dialectic în care intriga e de idei, conflictul desfăşurându-se cerebral, fără conceptualizare totuşi,
cu o rară vis dramatica.”6

4. Bibliografie

Bibliografia operei

Ibsen, Henrik, Teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1966

Bibliografia critică

Boldea Iulian, Estetică generală, Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2010

Călinescu, George, Henrik Ibsen. Pretendenţii la coroană, E.P.L, Bucureşti, 1968

Vartic, Ion, Ibsen şi teatrul modern, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

Suares, Andre, Trois Hommes, Gallimard, Paris, 1935

Webografie

Drimba, Ovidiu, http://ro.scribd.com/doc/33771841/Henrik-Ibsen-Fondatorul-Teatrului-Modern

6
George Călinescu, Op. cit.