Argument

„Metafora este concepută, de regulă, ca o figură de stil, constând într-o analogie

subînţeleasă, dintre un concept-obiect şi un concept-imagine, permiţând
substituirea primului termen cu cel de-al doilea.”1

Lumea artei prin excelență este o lume a metaforei deoarece folosind un fond
material exprimă aspecte spirituale. În literatură, metafora se folosește pentru a
identifica doi termeni între care există un fel de relație sau asemănare. Un termen
este literar, iar celalalt, figurat. Aşadar, este evidentă importanța metaforei, în
special în poezie, unde frumuseța exprimării atinge cote maxime. Metafora este
folosită de către poet pentru a exprima stările spiritului emotiv sau intim, ale eului
liric, scufundȃnd un întreg univers în: iubire, durere, pasiune, uitare, singurătate,
misticism etc. Metafora îi oferă artistului posibilitatea de a zbura spre o lume plinǎ
de visare, exprimȃnd inexplicabilul, dȃnd uitare haosului ce-l înconjoarǎ.

Metaforele pot fi imagini, concepte sau idei ce păstrează între ele o relație
subtilă ce este convocată sau sugerată în momentul în care ele apar asociate cu un
text, fiind capabile să producă relații impresionante ce redimensionează
semnificația literară a cuvintelor.
În cazurile în care termenul real nu apare, ci există doar cel metaforic,
intȃlnim metafora in stare purǎ. Aceasta se folosește pentru a concentra atenția
asupra semnificației sau pentru a reda un aspect necunoscut al lucrurilor cotidiene.
Metafora este un element alegoric care contureazǎ idei abstracte prin mijloace
concrete, o formǎ de manifestare strâns legată de simbol. Ea transmite un mesaj

1
GHEORGHE BOLDUR-LĂŢESCU, REVISTA DE POLITICA ŞTIINTEI SI SCIENTOMETRIE, Vol. 2, No. 3, Septembrie 2013,
p. 257
încifrat ce numai prin intermediul imaginației și al asocierilor logice poate fi
inţeles. De exemplu, vǎzȃnd o balanță, ne putem duce cu gândul la echilibrul
justiției. Prin asociere, ambele elemente crează echilibru și permit armonia.
Desigur, nu putem vorbi de metaforă fără a face referire la partea
subcoștientă a individului, căci metafora poate capăta amploare aproape
enigmatică, iar subconștientul joacă un rol decisiv în vederea faptelor pe care le
cunoaștem, sau mai bine spus, pe care credem că le cunoaștem.
Pe de altă parte, metafora face apel la partea sentimentală a invididului. De
multe ori, o metaforă poate fi numită metaforă, sau poate avea logică și să fie
susținută prin elemente afective. Legȃndu-ne de amintiri, de trăiri comune, de vise
sau de idealuri putem descifra un mesaj real, logic. Chiar dacǎ se poate întȃmpla ca
la început sǎ privim o metaforă ca fiind lipsită de sens, analizȃnd-o prin latura
noastra profund-emoţionalǎ, ea capătǎ înţeles și amploare.
Convenția teatrală este în sine o metaforă. Aceasta este stabilită pentru
întregul spectacol, cumva se anunță o întreagă metaforă. Deși convenția mai
degrabă este formată din diverse metafore ce slujesc cauza convenției. Una se
contopește cu cealaltă. Dacă prin prisma costumelor, a decorului, a scenografiei, a
luminilor și a jocului actoricesc se convoacă intrarea în convenție, atunci are loc și
plonjarea în metafora.
Teatrul de păpuși, metafora insăși.

Teatrul de animație are la bază un artist care iși însușește condiția de

actor, păpușar, mânuitor, animator și un creator ce își asuma rolul de artist
plastic. Termelul cel mai des folosit este Teatru de Păpuși.

Transferul de sens de la actor la păpușă este însuși o metaforă.

Tocmai prin acceptarea în sine a faptului că un obiect capătă viață datorită unui
actor, insuflând umanitate inumanului, dezlănțuim sfera tuturor posibilităților.
Orice obiect, marionetă sau păpușă, umbrelă sau sceptru, floare ori nor, începe
sa prindă suflu, glas, trăind prin simpla atingere a unui păpușar. Această redare a
vieții este metafora !

Un spectacol de păpuși este metaforă începând de la text, până la

ultimul suflu scenic al actorilor. Metafora este printre altele o exaltare a
imaginarului poetic cât și al artificiualului, al obiectului confecționat și însuflețit

Teatrul de animație ne introduce într-o lume de basm, unde totul este

posibil, pornind de la eliberarea actorului de limitele sale fiziologice până la
înlăturarea completă a realismului. Metafora, apelează la acel univers imaginar
unde totul este cu putință, unde legile firii pot fi răsturnate spre a fi așezate după
noi reguli într-o lume magică. Imaginația depășește reperele temporale și
spațiale, deschizând porțile unor tărâmuri ale tuturor posibilitatilor..

“Copiii, sunt maeștri în a da o semnificație nonsensului. Conținutul

jocului lor este de altfel un nonsens pentru cei care nu utilizează nivelele mai
 abstracte ale capacității lor de gândire metaforică” 2 În psihilogia infantilă, este
susţinut faptul că în această perioadǎ a vieții avem un important bagaj metaforic
prin intermediul căruia încercăm să asimilǎm realitatea, valorile
comportamentale, atât ale noastre, cât și ale părinților. Aceastǎ atitudine, lipsitǎ
de discernǎmȃnt la o varsta atȃt de frageda, conjugǎ aproape secundǎ de
secundǎ, metafora.
De altfel, copilul, este creator de vază al metaforelor. Acest proces
este unul de natură involuntară, deoarece analiza sa este instinctivă, spontană.
Adultul, pe de altă parte, folosește mijloace cognitive, descifrări raționale,
pentru a interpreta și pătrunde in poezia metaforei. Încă din copilărie suntem
învățați să ne jucăm cu diverse obiecte, știind că în momentul în care le atingem,
ele capătă viață. Știm, de asemenea, că jucăriile pot avea glas, personalitate și
gânduri. Atunci, fiind o simplă joacă, nu realizam ce se întâmplă. Simțeam
firesc acel val neîncetat de emoție, generat de pildă, doar de o simplă bucată de
lemn.

„Copiii dovedesc o puternică tendință naturală de a interpreta

informația din domeniul realului și al socialului in termeni metaforici. Prin joc
copilul creează o realitate alternativǎ. Se pare chiar că furnizarea metaforelor
generează copiiilor experiențe cruciale care îi pot ajuta sa-și dezvolte aptitudini
sociale”3 Cu timpul, am crescut și am început să înțelegem lucrurile,
conștientizând că toată copilăria noastră a fost un joc al metaforei. Crescând,
percepția noastră despre metaforele ce ne înconjoară la fiecare pas s-a schimbat,
suprimând de multe ori dorința unui trai plin de joc și joacă. Din cauza faptului

2
IOAN BRANCU, Miscare și expresie artistică în spectacolul de animație. Editura UNATC PRESS, BUCURESTI 2005,
pagina 49
3
IOAN BRANCU, Miscare și expresie artistică în spectacolul de animație. Editura UNATC PRESS, BUCURESTI 2005,
pagina 46
 cǎ omul modern este din ce in ce mai acaparat de problemele sale cu caracter
social, gȃndirea fantezistǎ are de pierdut în faţa unei analize obiective, reci, ce
îngrǎdeşte orizonturile imaginaţiei.

„Există încă tendința actuala de a privi poveștile, basmele, miturile și

parabolele, fie ca domeniu specific copiilor, ori ca domeniu specific bătrânilor
ințelepți, aceștia însă aparținând unui trecut îndepărtat faţǎ de cel al omului
contemporan.

Ambele mentalități evidențiază îndepărtarea din ce în ce mai clară a

societații actuale de principiile intuiției și fanteziei, în defavoarea
așa zisei realităţi raționale. Cu caracterul lor jucăus, poveștile sunt infǎţişate
în mod clar ca notǎ contrastantǎ cu modelele tehnologice ale mediului industrial
modern. Orientarea spre nucleul societății contrazice esența basmelor. Se acordă
prioritate realizărilor pe plan social, calitatea relațiilor umane cu arta fiind
exilată. Rațiunea și intelectul sunt astazi mult mai prețuite decât fantezia și
4
intuiția.”

În animație putem atribui un chip dușmanului, fricii, ameliorând acestă

stafie a realității înconjuratoare prin metafore. Răul metafizic, cel din imaginația
noastră, prinde aici formă, chiar dacă nu depinde de limitele corpului uman și
nici de cele ale cunoașterii omenești. Acest proces poate fi creat pornind de la o
infinitate de posibilități, susținând ipoteza că răul înconjurător are glas și
gânduri care conduc spre faptele ce determină acțiunea. De pildă, fantoma din
Hamlet, poate fi animată spre a-l ghida pe prințul Danemarcei. Putem atribui și
haosului un corp material, palpabil, iar acesta devine real, credibil. În fața
spaimei oarbe, a insuccesului, a groazei de ceva nereprezentat, precum angoasa,
care poate doborî un individ, în fața imaginii hâde a societății moderne, crearea
4
https://www.scribd.com/doc/17331245/METAFORA-TERAPEUTICA-TEORIE
unei imagini duioase a răului poate aduce liniște în sufletul spectatorului prin
simplul fapt că oferă un chip prietenos dușmanului.

Corpul actorului este limitat. Pentru a-și depăși această condiție acesta
apelează la teatrul de animație. Tocmai de aceea, un factor important al acestuia
este depășirea limitelor corpului uman și împingerea pană la extrem a firescului.
Odată ce înlăturăm barierele umanului intrăm în zona metaforei, unde actorul va
respira eliberat, nefiind constâns de povara sa fiziologică, spre a privi cum poate
anima, de exemplu, o marionetă supradimensionată sau poate o păpușă de mici
dimensiuni.

Chiar dacă teatrul de animație are ca trăsătură specifică eliberarea actorului

de povara realității sale fizice, acest aspect nu face ca spectacolele de păpuși să
fie superiore sau inferioare celor de factură dramatică, ci le face fundamental
diferite. Firește, personajul teatrului de păpuși, fiind unul artificial,
confecționat, fiind o expresie plastică, cultivă metafora numai prin simpla sa
prezență. Multe dintre personajele animate sunt construite din linii frânte,
segmente fragmentate de mișcări, compoziții omogene a doi sau mai mulți
mânuitori, și totuși, ajung să exprime multă fluiditate si dimamică. Păpușile au
privilegiu de a zbura, într-o lume în care aripile sunt comoara unui actor.

Avem actori ascunși în spatele unui paravan sau în umbra costumelor negre,
călăuziți de lumina zilei, dăinuind în umbra. Știm că sunt acolo, le simțim
prezența și vedem doar cum conturează o lume de poveste despre care nu se
aude aproape nimic. Ascundem realul spre a contura imaginarul, mediul nativ al
metaforelor. Toate elementele ce ne țin ancorați în realitate dispar într-un abur,
lăsând la vedere doar visul.
 În consecință, spectacolul de păpuși, prin modalitatea sa simbolică de
exprimare, îl face pe spectator să creadă că universul teatral este al doilea plan al
existenței sale, mulțumiță păpușilor ce reprezintă ființe indepentente, cu legi
proprii.

Animația, într-adevar, își păstrează rădacinile în mediul omenesc pe

care îl reflectă. ”Actorul care nu concepe poetic realitatea nu poate reda decȃt
formele exterioare ale vieţii, farǎ a le cuprinde miezul şi fǎrǎ a se uni, în durata
spectacolului, cu sufletul care le animǎ.”5

5
MIHAI MӐNUŢIU, Cercul de aur, editura Meridiane Bucureşti 1989, pag.54
2. Elementele spectacolului de animație în căutarea metaforei

Pornind de la text, ce este într-o manieră obligată deja poetic, dar și

raportȃndu-ne la elementele de recuzită, decor, costume, muzica, lumina, actor,
teatrul este prin sine însuși o metaforă asupra lumii. Dacă în epoca modernă se
folosesc costume simple și spații goale, se datorează faptului că simțim nevoia de a
înțelege spectacolul prin metaforă. De altfel, este si o nevoie latentǎ a omului.
Spectatorul doreşte mici indicii care sǎ il ajute în invocarea imaginarului. Nu
doreşte să vadǎ factori evidenți, căci atunci libera interpretare ar fi ucisǎ.

Pentru a face posibilă apariția metaforelor, toate componentele unui

spectacol de păpuși trebuie să se afle în armonie, să fie subjugate aceluiași gând.
Metafora își face bine simțită prezența, pornind de la costumele ce doresc să
contureze lumea imaginarului, dezvăluind atât detaliile interioare cât și pe cele
exterioare care fac referire la mediul personajelor pe care dorim sa le ilustrăm, până
la ecleraj, ultimul fascicul de lumină ce pâlpâie deasupra universului procreat,
spectacolul.

Costumele, prin intermediul materialului din care sunt încropite, al structurii,

al formei, culorii, chiar și al modalității în care acestea sunt purtate, vom culege
aspecte definitorii despre personaj. De asemenea, prin detalii, putem reda fiecare
slăbiciune sau gând ascuns al acestuia. În mare parte, scufundându-ne în amănunte
vom regăsi metafora costumului. De exemplu, în spectacolul Aventurile lui
Habarnam, una dintre ,,prichinduțe,, avea o rochie mai șifonată decât celelalte doua
surori ale ase. De aici, poate rezulta faptul că ea era cea mai neîngrijită sau poate
doar avea un caracter mai jucăuș in comparatie cu semenii sai.

În spectacolul de licență, Amintiri, personajele păpuși nu aveu nici un obiect

vestimentar, nici măcar un element de costum, erau goale. Această condiție sublinia
o dată neutralitatea încadrării caracterelor în timp și spațiu, iar pe de altă parte,
accentul fiind pus pe expresivitatea și complexitatea înțelesurilor determinate de
acțiunile acestora, lipsa costumului era un subiect foarte bine exploatat. Metafora
goliciunii, reprezentată prin conștientizarea nimicului vestimentar, eliberază
personajul de povara aspectelor superficiale, exterioare, îmbrăcându-l cu o haină
încropită din zeci de aspecte și trăsături metafizice.

Metafora este întotdeauna liberă celor mai diverse interpretări. Un alt

exemplu ar fi o pată neagră pe un costum alb. Aceasta ar putea simboliza răutatea
omenească, iar daca fața costumului este bine întreținută și spatele murdar, ne
putem duce cu gândul la un trecut tumultos al personajului sau poate la o tipologie
a unui fățarnic.

Totodată, decorul, drept component al unui spectacol de animație, joacă un

rol decisiv în perceperea lumii de basm. Structura acestuia, materialele din care a
fost confecționat, orientarea și poziționarea sa în spatiu, toate aceste elemente ne
vor ajuta să conturăm universul poveștii. Ne vor face să înțelegem dacă ne aflăm,
de pildă, într-un oraș de vis, locuit de prichindei, unde totul poate fi cu putință, ori
într-o pădure neguroasă, unde umbrele, vântul ager și frigul tăios pot fi reprezentate
scenic. În acest caz, detaliile, precum casele concepute din nori, sau poate că din
scorburile copacilor, ori așezămintele naturale, feerice sau grotești, determină atât
mediul cât și timpul desfășurării acțiunii, amplificând metafora și aducând noi
sensuri ce pot fi percepute conștient sau inconștient de către fiecare spectator, în
funcție de bagajul cognitiv-emoțional al acestuia.

Metafora este un puternic fond al fictivului unde regulile pot fi răsturnate și

rearanjate spre a crea noi forme de înțeles. Prin intelegerea si interpretarea
metaforelor se dezvoltă universul creativ al imaginației, introducându-ne treptat in
poveste, poveste conturată inevitabil de folosirea decorului. In viața de zi cu zi,
detaliile fac diferența de perspectivă asupra felului în care oamenii percep lumea,
între complex și superficial. În egală măsură, fie că vine vorba despre tearul
dramatic sau cel de animație, se întâmplă, indiscutabil, la fel.

Fondul vizual al unui spectacol de păpuși este conjugat în egală masură de

către décor, costum și lumină. Eclerajul subliniază anumite stări ale personajelor,
ne conduce spre frumusețea liniilor care conturează poezia scenică într-un
spectacol, linii ce se nasc din armoniazarea obiectul animat cu decorul, încadrând
detaliile universului creat prin compoziții cromatice. Prin lipsa sau prezența
luminii, intensitatea sau culoarea, se pot contura noi taine care conduc spre o mai
bună și mai profundă ințelegere a spectacolului.

Universul sonor încifrează de asemenea un mesaj metaforic, insă, de această

dată, la nivel auditiv. Coloana sonoră a unui spectacol de animație poate fi privită și
tratată ca operă de sine stătătoare. Aceasta, fiind o metaforă poate să slujească tema
întregii construcții sau poate funcționa ca o supratemă, conturând o poveste în
poveste. Muzica are un puternic impact asupra spectatorului, slujind o data la nivel
conștient, mulțumită mesajul, și pe de altă parte, la nivel subconștient, având în
vedere fregvențele acesteia. Există o gamă nesfarșită de sunete ce pot contura
poezia spectacolului, precum: ticăitul unui ceas, ploaia, ciripitul păsărilor,
murmurul pădurilor. Acestea pot fi în nota universului creat sau vor forma o
discrepanță care să amplifice contrastele scenice (nașterea în raport cu cântecul de
jale al unei bufnițe, premergător morții). Putem spune că muzica într-un spectacol
de animatie este ritmul interior al papusilor si al papusarilor deoarece aleargă prin
fiecare segment al obiectului animat. Stârneste vibrații care indreptandu-se spre
spectator, pătrund direct în adâncul esenței acestora.

Prin simbioza componentelor spectacolului, se stârnesc cele mai ascunse

sentimente ale spectatorilor și se încearcă o cumunicare profund empatică și
indirectă cu aceștia, prin schimb de idei, imagini și emoții. Pentru publicul neinițiat,
aceste elemente pot lucra la nivel subliminal, acaparându-l și introducându-l în
convenția teatrală. Pentru a stârni metafora este în mare parte nevoie ca receptorul
să apeleze la memoria sa afectivă , deoarece amintirile și emotiile spontane
depășesc sfera cunoașterii obiective. Fiind un adăpost al sensurilor profunde,
metafora alunecă spre liberă interpretare și ne ferește de realitatea vieții percepută
într-un mod atât brutal de aproape fiecare om. Ne scapă de explicațiile raționale,
dând viu grai unui limbaj plin de simboluri ce se întrepătrunde cu fantezia
imaginației fiecărui ins în parte.

Așadar, pentru a face posibilă intrarea în convenție trebuie ca metafora să

fragmenteze viața individului la nivel afectiv și senzorial. Metafora provine dintr-o
idee, dintr-un gând, exprimă o atitudine, o poziție față de un eveniment și este
îndreptată spre spectator. Deci, ea presupune deopotrivă subiectivitate dar și
obiectivitate, constituindu-se la îmbinarea dintre sensibilitatea profund-senzorială
cu meditația cea mai lucid conștientă. Convenția teatrală este în sine o metaforă.
Aceasta este stabilită pentru întregul spectacol, cumva se anunță o întreagă
metaforă. Deși convenția mai degrabă este formată din diverse metafore ce slujesc
cauza convenției. Una se contopește cu cealaltă. Dacă prin prisma costumelor, a
decorului, a scenografiei, a luminilor și a jocului actoricesc se convoacă intrarea în
convenție, atunci are loc și plonjarea în metafora.

În consecință, spectatorul poafe fi considerat ca fiind un sprijin solid al

teatrul de animație. Acesta este spectrul prin care înțelesurile unui spectacol prind
viață. Metafora se infiltrează subtil în construcția spectacolului, făcând apel la
cunoștințele publicului, scăldând receptorii în poezia versurilor nepătrunse, creând
astfel sensuri noi, poate paralele temei centrale a scriiturii.

Toate aceste elemente împreună cu actorul și jocul său scenic conturează

atmosfera, O atmosferă necesară în perceperea unui univers, ce se conturează
treptat în fața fiecărui spectator, și care trebuie să fie acceptat ca atare. Totodată,
prin îmbinarea acestor componente prinde viață metafora-spectacol. .
 3. De la metaforă la kitsch

Termenul de kitsch desemnează arta de prost gust, pseudoarta; ori o

reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate și
valorificate comercial. Uneori, se poate întampla ca fară voia interpretului sau a
creatorului sa se manifeste kitschul, alteori, se dorește a-l integra într-un spectacol
tocmai pentru a specula prostul gust, poate chiar obscurul. Unde apare insa
diferenta ? 6

‘’Ne este cu atat mai greu sǎ descoperim Kitsch în arta de animaţie în

comparaţie cu arta dramaticǎ ţinȃnd cont de faptul cǎ obiectul animat , pǎpuşa,
prin metamorfozarea pe care o propune, prin valoarea în sine de simbol intr-un
anume context de idei sau într-o desfǎşurare de evenimente, ar putea disculpa
creatorul din scena de animaţie înca înainte ca oricare dintre noi sa încerce sǎ-l
acuze.”7

Dacă metafora este o transpunere de sensuri, o accesare a subconștientului, o

înlănțuire a unor sentimente și idei transpuse sub alte forme decat cele proprii sau
doar o remarcă subiectivă asupra unui factor, făcută intr-o manieră poetică, atunci
kitsch-ul reprezintă nu urâtul, căci și acesta ar fi o formă de comunicare și expresie
ce are la bază un sens și un mesaj, ci o absentă a puriății creatoare. ”Pentru a fi
realmente utilă procesului teatral, ea trebuie însă folosită cu inteligenţă şi măsură.
6
Dupa dex
7
Ciprian Huţanu, Teatru de animaţie : tradiţie, modernitate, kitsch, Editura Artes Iaşi 2012, pag. 220
Altminteri, poate produce efecte perverse, contrare celor pe care ingeniozitatea le-a
dorit când a creat-o”8, conducand irevocabil spre kitsch.

Kitsch-ul nu înseamnă nici măcar lipsa sensului, deoarece atunci am

aluneca spre teatrul absurdului, ci este o formă de manifestare impură, dorind a
obține o imitație, insă fara un grad ridicat al conștientizării. Așadar, prin acest
termen ne referim la o estetică furată, lipsită de sens, estetică ce se prăbușește în
cădere liberă spre o construcție teatrală ce alunecă iremediabil spre o formă fără
fond, atât de mult întâlnită în problematica artei spectacolului dramatic cât și în cel
de animație. Kitsch-ul este o insultă adusă la adresa copiilor, care atât de sinceri,
calcă in sala de spectacole a teatrului cu sufletul deschis sperînd să primească
aceeași sinceritate cuminte și din partea actorilor.

Kitsch-ul poate fi atribuit zonei da artă ieftină sau convenabilă, ce

caută doar să mulțumească consumatorul având în vedere zeci de modalități simple,
superficiale, lipsite de substrat, prin care se caută doar să se scoată profit. Insă, nu
poate fi numită artă acea creație ce nu are la bază un sens profund, un mesaj, un
sentiment puternic sau o problemă de natura existențială, care fiind împletită cu
construcția spectaculară să incolțească în mintea și sufletul spectatorului, făcându-l
să iasă din sala de teatru cu o serioasă și severă gamă de întrebări ce caută zeci de
răspunsuri spre a se îmbogăți considerabil. Dacă lumea creată nu stârnește nici
măcar un mic proces de conștiință in rândul receptorilor, aceasta nu se poate
intitula artă.

Metafora, pe de altă parte, pornește de la un fond precum sentimentul, nevoia

de a simți/trăi puritatea. Însă, drumul de la metaforă la kitsch este foarte scurt. De
exemplu, daca am avea un decor realist al unei grădini și toate elementele ar fi din
8
GHEORGHE BOLDUR-LĂŢESCU, REVISTA DE POLITICA ŞTIINTEI SI SCIENTOMETRIE, Vol. 2, No. 3, Septembrie 2013,
p. 259
plastic, iar actorii s-ar comporta ca și cum acestea ar fi reale, putem obtine în egală
măsură un kitsch, dar și o puternică metafora asupra perceperii realitații
înconjurătoare. Diferența se regăsește în nuanțe și în sensurile ascunse. Daca
întrega construcție subliniază tratarea decorului din plastic ca fiind real,
transmițând un mesaj precum strigătul de evadare din societatea de plastic in care
trăim, conturată de text și de problematica interpreților, atunci ar fi devenit
metaforă. Iar dacă decorul este din plastic doar din lipsa bugetului și nu este
susținut de nici un al motiv realmente scenic, spectacolul devine kitsch. Tot in acest
context, kitshul isi va face simtita prezenta daca se va aparea “excesul folosirii
tehnicii de iluminat de tip black light doar pentru ca ea accentueaza intr-un mod
mai evident culorile din scena decat o face o CAMERA NEAGRA clasica, fara
implicatii logice sau metaforice in spectacol.”9

Pe de altǎ parte, poate cǎ apariţa kitsch-ul poate fi si un efect dorit pentru a

servi o cauza. Acesta, luat ca atare, asumat, poate avea un impact puternic intr-un
spectacol. Mimica fetei unei papusi, costumele acesteia sau alte componente ale
spectacolului de animatie pot fi kitsch-oase si pot servi ca metafora, de pilda, a
societatii contemporane. Ceea ce conteaza este profunzimea subiectului si puritatea
expresivitatii, puterea de asumare si constientizarea.

9
Ciprian Huţanu, Teatru de animaţie : tradiţie, modernitate, kitsch, Editura Artes Iaşi 2012, pag. 223
 ?????????????????????????????

Plecând de la ipoteza că teatrul este inspirit din sensurile cele mai profunde
ale existentei noastre efemere, că se naște și moare odată cu deschiderea și
închiderea cortinei, că noi, actorii, avem posibilitatea de a modela prin propria viață
zeci de alte povești în care ajungem să credem cu toată ființa, pot spune că unul
dintre cei mai importanți factori ce ne influentează evoluția este SOCIETATEA.
Această pâclă neagră prin care înaintăm zi de zi spre a ne îmbunătați arta. Una
dintre sursele de insiparție și în același timp, un mediu care iți soarbe la fiecare colt
seva vieții prin presenta panourilor publicitare și a altor zeci de mijloace ce caută să
ne manipuleze la orice pas, a oamenilor care nu-și pot permite nici macăr un colț de
pâine și nici liniștea unui culcuș unde să se adăpostească, pregătindu-se pentru ziua
ce va urma. Oameni care nu ezită să arate colșii la fiecare pas, înaintând alert spre o
existență fondată pe doar cateva principii de bază… animalice. O lume inventată de
om, unde adevăratele noastre sentimente, cele curate, precum ar fi dragostea
necondiționată, buna credință si buna cuviință, ascultarea, sunt de mult timp orbite
de zgomotul infernal al mașinilor, zumzetul orasul ce pare, mai degrabă, din ce în
ce mai plin de furnici și gândaci, decât de oameni. Oraș din care încep să lipsească
peticele libere de cer. Societatea, casa în care copiii cresc fară principii și repere
într-adevăr valoroase, cu informații accesate la secundă și poate, prematur loviți de
către dezastre pentru care ei nu ar putea să fie direct răspunzatori, precum divorțul,
lipsa simțului matern sau patern, luni de zile petrecute fară evenimente dinamice,
provocatoare, precum acele aventuri care se regăsesc în carțile celor mici. Nu-i
nimic, doar vine din urmă tehnologia. Se mai poate numi asta viață ?! Firește că da!
Viața este cea mai puternică metaforă pe care noi, acotrii, o așezăm în sufletul
nostru din ce în ce mai adânc cu fiecare dimineață care trece. De aceea avem fără
doar și poate, un țel puternic, pentru care merită să te ridici cu zâmbetul pe buze zi
de zi, acela de a face din SOCIETATEA asta, un loc mai bun.

Acest vis dăinuiește în inima si gândul unui păpușar. Teatrul de animație este
adăpostul perfect pentru nopți înourate. Acolo cerul este mereu limpede și plin de
stele. Această artă vibrează odată cu condiția fiecărui copil în parte. Poate emoționa
și stârni procese de conștiință fiecărui spectator părtaș, indiferent de încadrarea sa
socială, vârstă sau naționalitate, atât timp cât este facută cu dragoste. Actorul
trebuie sa fie fidel creației sale. Mai ales când printr-un obiect neînsuflețit invocă
viața sau când prin degetele sale curge traiul unui lemn mort. Această fantezie nu
trebuie călcată în picioare în fața spectatorilor deoarece în acel moment rămânem
descoperiți, arătând în fața lor ca niște măscărici care se joacă cu unul dintre
puținele lucruri rămas în mediul nostru incă viu, TEATRUL. Rolul nostru social
este cu atât mai important cu cât avem de modelat caracterele copiilor prin propria
noastră creație, atât de vulnerabili la această varstă fragedă, mult prea expuși într-o
lume care de multe ori pentru instinctele lor curate este cu susul în jos. La urma
urmei chiar nu ne putem bate joc de aceste izvoare nesfârșite de metafore care ne
fac de cele mai multe ori prin propriul lor suflu să ne retrăim copilăria, să ne
scufundăm din nou într-o largă paletă de culori a gândurilor bune și să tratăm
fiecare clipă petrecută ca personaj al poveștii lor, sincer. .

Noi, păpușarii, suntem privilegiați. Avem o a doua viață, una metaforică,

care ne scapă de povara zilelor prăfuite și îmbibate în zeci de probleme. Sau poate
teatrul de animație ne ajută să dăm o formă ludică situațiilor incomode prin care
trec o mare parte din semenii nostrii. Influentăm evoluția acestor segmente fragile
ale firii, copiii, acestor suflete atât de curate și armonios ghidate de : joacă, natură,
iubire, muzică și poezie, personaje cu caractere puternice ce vor birui mereu răul.
drumuri inițiatice, cumpene ale vieții ce apar sub forma unor metafore ameliorând
impactul hausolui ce dăinuiește aici, pe pămant. Teatrul… tărâm al viselor înainte
de culcare…

Copilul – metafora luminii, condiția păpușarului

Experientele in sfera activităților teatrale la care iau parte copiii sunt supuse
unei drastice și sincere aprecieri. Spectatori înfocați, copiii, vor căuta mereu o lume
a poveștilor în care iși pot lăsa imaginația să zburde pe câmpiile inocenței, unde
jocul și pofta de joc se îndreaptă clipă de clipă spre un tărâm plin de metafore. În
teatrul de animație, acești ochi larg deschiși, plini de emoție și de juvenilitatea
vârstei, spintecă păpușarii cu o critică pe cât de spontană, pe atât de dureroasă și
incisivă. Ei și păpușile sunt cei mai buni judecatori ai evolutiei actorilor. Dacă
mânuitorul nu crede secundă de secundă în traiul său scenic, dacă încearcă sub
orice formă să lezeze mediul sacru în care timp de câteva minute are ocazia să-și
spele toate păcatele, să curațe umbra greșelilor pe care le-a făcut ca exemplu social,
cu voie sau fărp voie, ori dacă își va minți sufletul, parte din fiecare creație la care a
fost părtaș, atunci copilul, nu va rata nici o opurnitate în a sancționa aceste
comportamente lipsite de sens păpușăresc. Atenția lui poate fi captată cu adevărat
doar prin reproducerea unor sincere pulsații ale vieții, acceptate și asimilate
conștient de către păpușar. De altfel, acesta este și drumul spre compoziția
metaforelor. “Pentru mine, actorul este desenul și vioara, clovnul, cabaretisul,
metafora. Din ciocnirile mele cu el s-au născut situații ciudate sau de râs, sau de
spaime…”10

10
Florica Ichim, La vorbă cu Vlad Mugur, Revistă săptămânală de teatru Yorick. Numărul 410, 26 iunie – 3 iulie
 Dintr-un alt punct de vedere, unul riscant și periculos, mult mai simplu și
fără foarte multe hopuri de trecut, unul plin de superficialitate, în care plafonarea
actorilor încolșește la orice pas, lururile pot aluneca foarte ușor de la metaforă și
viață la kitsch și minciună. Înfricoșător, acest risc pândește pretutindeni, urmărește
fiecare pas al evoluției nostre, atât pe plan social cât și pe plan teatral. Înjositor, să
fii conștient de acest fapt și să pretinzi în continuare a fi om de vaza al societății
moderne. Periculos, să modelzi caracterele acestor mici ființe, ce pot asimila răul ca
un burete, cu lipsă de discernământ. Când vorbim despre formarea copiilor ar trebui
să lăsăm orgoliile la o parte și atunci metaforele ne vor năpădi atât activitatea
noastră ca artiși cât și viata, imbogățind-o cu lumină.

Avem nevoie de lumină în teatru, ca viitori luptători ai aceste mărețe cauze,

PĂPUȘA. Putem răzbate într-un mediu care din păcate este înca plin de
nejustificate prejudecăți. Aud din ce în ce mai des, chiar și din partea unora dintre
semnenii noștrii, actorii, sintagma : “Teatrul de animație nu este desăvârșit!
Păpușarii nu sunt actori ! Cine se mai duce la teatru de păpuși? La urma urmei, doar
copiii se mai joacă astăzi cu păpușile.” Lumina este călauza unui actor păpușar, de
multe ori este chiar paradisul neatins de după paravan sau din umbra decorului
după care, animatorul, lăsand personajul-păpușă să iasă la rampă, se ascunde.

Societatea are la bază un infinit text dramatic ce înșiruie infinite personaje

metaforă. Dacă omul modern spune că doar copilul se mai joacă cu păpușile
înseamnă că nu observă ceea ce fac astăzi oamenilor centrele comerciale,
principalele surse de informare și trenurile nesfârșite de gânduri apăsătoare care
lovesc cu mare viteză aproape fiecare ins în parte. Omul, de multe ori vinovat fară
vină, alunecă singur în plasa în care acesta dorește să prindă prada, pradă ce este
astăzi drahonic instrument de măsură, banul, rău necesar. Alunecă fără să-și de-a
seama că este doar o marionetă ce va fi manevrată de colo colo dacă nu-și va face
cât mai subit o fereastră spre sine prin care să zărească lumina. Prin teatru, dramatic
sau de animație, copilul sau adultul, se desprinde de firele ce-i acaparează zi de zi
existenta pașind într-o lume în care este liber să viseze, să se gândească sau poate
chiar să se îndrepte spre noi sensuri, mai bune și mai curate, pline de mister, sensuri
ce încoltesc atât în mintea cât și în sufletul spectatorului, de la primul gong până la
ultimul val călduros de aplauze. Teatrul este o metaforă vie prin prisma căreia
copilul și păpușa, actorul și liniștea deplină a sălii, râsul și plânsul, crează un lăcaș
al sufletelor ce vor mai vrea încă o vreme să zboare catre lumina, visând cu ochii
deschiși.
 EXPERIENȚA PROFESIONALĂ

Pentru mine, teatrul este un țărâm al noilor experiențe, un stil de viață, un

culoar cu nesfărșite uși ce așteaptă la fiecare pas să fie deschise, un refugiu în care
mă adăpostesc de probleme și gânduri negre.

Până în prezent, am trecut printr-o acidă perioada de căutari ale sinelui,

căutari care iremediabil/inconștient s-au transformat într-un bagaj de cunoștinte pe
care îl port mereu în spinare. Pe parcursul acestor trei ani de facultate am înteles că
tot ceea ce știi, ce simți, ce gândești, te ajută fără doar și poate în meseria de actor.
Temător spun ca aș dori să mai trec înca o dată prin acest proces al formării
deoarece abia acum încep să pot privi cu o oarecare limpezime ceea ce înseamna
teatrul . Sunt conștient că mai am multe lucruri de învățat și nici nu pot spune că
sunt pregatit pentru a mă numi actor, dar sunt foarte sigur că doresc să bătătoresc
multe cărări ale acestei drumeții în lumea artelor vii.

Găsesc în teatru locul perfect în care îți poți permite să visezi cu ochii
deschiși. Mai ales în teatrul de animație. De mic am fost un visător. Îmi doream ca
aceasta lume sa fie un luc mai bun pentru familia și pentru toți semenii mei.
Aceasta discuție atinge o coardă sensibilă deoarece teatrul nu se conjugă de fiecare
dată cu bunătate și dragoste necondiționată. Din păcate în această meserie, din
cauza unor factori diverși (situația financiară destul de precară, orgoliile prostești,
plafonarea actorilor, frică și incertitudini, pierderea busolei etc.) sunt foarte multe
răutăți și multe medii artistice pline de încrâncenare. În facultate, mulțumită multor
profesori minunanți dar în special Oana Sandu, care pentru noi studenții a fost ca o
mama am înteles ca teatrul se poate face cu voie buna, cu lucru în echipă, cu
devotament chiar dacă tot ceea ce primești tu in schimb este satisfacția personală și
un val calduros de aplauze.

De altfel, acesta este și visul meu așa că atât timp cât voi avea ochii deschiși,
promit, în scris, ca voi visa.

Cred cu tărie în sintagma “Teatrul este viață !”. Așadar, cheia spre a deveni
un bun actor este conștientizarea condiției noastre. Viața este o sursă nesfârșită de
înformații cărora le putem găsi oricând aplicabilitatea în lucrul nostru ca actori.
Fiecare întâmplare, amintire, sentiment, indiferent de natura acestuia, chiar de
alunecă spre o pantă pozitivă ori negativă, trebuie asimilat și înmagazinat așa încât,
la nevoie, să putem accesa aceste informații spre a ne fi cu folos.

Am luat contact cu teatrul prima dată la vârsta de șapte ani. Eram în clasa
întâi și am mers cu toți colegii la Teatrul Luceafărul. Vestitul autobuz galben ! A
fost pentru prima dată când călătoream, chiar dacă pentru scurt timp,într-un grup
atât de numeros. Era pretextul perfect pentru a râde, a țipa, a alerga fără să mai fim
condiționați de crunta sonerie ce face apel la fiecare 50 de minute. Eram
entuziasmat și nu pentru ca urma să vizionez un spectacol, ci pentru simplu fapt că
era prima noastră ieșire într-un grup organizat. Ajungând în fața teatrului am
observat alte grupuri de copii care așteptau galagios. Mă gândeam cum or să intre
cu toții intr-o singură încapere. Când am făcut primii pași în sala de spectacol, fără
să-mi dau seama, am tăcut. Am fost intrigat de acel loc plin de scaune care în mai
puțin de 10 minute s-a umplut de o puzderie de copii. Din păcate nu țin minte
numele spectacolului pe care l-am vazut dar rememorez foarte clar faptul că
stăteam în ultimele rânduri și m-au fascinat doua lucruri: primul, cromatica creată
din hainele tuturor spectatorilor, asemenea unei hărți. Al doilea, faptul că în acel
spectacol am vazut papuși care “mergeau singure”.
 După un timp am început să fregventez teatrul de factură dramatică. Studiam
oamenii pană la primul gong, moment în care peste întreaga sală se lasă o liniște
deplină. Eram agasat de intrebări mai ales referitoare la intrările și ieșirile actorilor.

De unde vin ? Unde s-au dus ? Sunt triști sau veseli ? Se bucură, doar
se joacă ! Condiția mea de spectator, mă făcea să privesc superficial prestația
artiștilor. Credeam că este un joc, un lucru pe care ar putea să-l facă fiecare
persoană atunci cănd se plictisește, din nevoia sa de a fi ascultată ori din dorința de
a face oamenii să râda. Nu mi se părea o secundă un lucru care este calculat pas cu
pas, de la cel mai mic gest până la așezarea textului pe cele mai fine accente
muzicale, de exemplu. Singurul lucru care mi se înfătișa ca fiind aproape imposibil
de făcut era memorarea tuturor replicilor.

Au trecut anii și am ajuns în clasa a XI-a. Mulțumită profesoarei care

m-a îndreptat spre această cauză și insistențelor prietenului meu Petru, care acum
șade în împărăția cerului, șălășluindu-mi pașii prin acest tărâm al poveștilor, am
avut primul meu rol, în trupa liceului, Kamadeva. În acel moment pot spune că am
creat într-adevăr prima legătură adevărată cu teatrul. M-am întalnit cu Estragon din
“Așteptându-l pe Godot”. Samuel Beckett.

Contrar spuselor de mai sus cel mai simplu lucru mi s-a părut
învățarea textului. Fiind o fire destul de dezinhibată nu mi-a fost greu să scap de
frică penibilului, mai alas că lucram cu 3 dintre colegii mei de clasă. Experiența
care m-a marcat a fost ziua spectacolului. Dupa aproape cinci luni de repetiție, mă
simțeam foarte pregătit. Pot spune că visăm întreaga construcție pas cu pas. În
schimb, în momentul în care am călcat pentru prima dată pe scandura unui teatru
ceva în mine s-a schimbat. Tot spectacolul a fost ca un vis și fiecare gest, gând,
replică veneau atât de organic parca s-ar fi nascut acolo pentru prima dată. Atunci
mi-am spus că teatrul merită să fie făcut o viață întreagă.

Următorul an, în clasa a XII-a am avut oportuniteatea de a construi un

spectacol în care principalul mijloc de expresie era limbajul non verbal. Numele
acestuia era „Eclesiast” după un fragment biblic reinterpretat de Solomon. Această
perioadă a fost una dintre cele mai intense trăite de mine, deoarece era spectacolul
nostru de adio. Majoritatea actorilor ce aveau oportunitatea să joace în acea
construcție erau an terminal așa că emoția ne-a legat unul de celalalt secundă de
secundă la repetiții. Abia așteptam să termin orele ca să ajung în sala de repetiții
pentru a dansa, a cânta și a discuta despre sensurile vieții. Tema principală era o
metaforă care se regăsește pretutindeni în societatea modernă dar și în adâncul
sufletului nostru : DEȘERTĂCIUNEA. După acest spectacol am înțeles că trebuie
să ne bucurăm de fiecare fărâma de nisip, deoarece nimicul este desăvârșit și
tocmai nimicul este totul. Am conștientizat că drumul către sine este epuizant iar
noi suntem cei mai mari inamici ai noștri. Toate noțiunile aprofundate în Eclesiast
au fost esențiale în dezvoltarea mea personală și mai ales pe parcursul celor trei ani
de facultate.

S-a terminat liceul și am decis să aplic la Facultatea de Teatru. M-am

pregătit pentru asta aproximativ patru luni. Acestă perioadă de timp a fost una într-
adevăr dificilă. Plecând dintr-un mediu de amatori și ajungând să lucrez cu un
profesionist, am început să înțeleg că teatrul este un țărâm foarte vast și plin de
complexitate. Văzând că nu mai este acea joacă comodă și totul trebuie sa fie foarte
bine calculat, m-am speriat. După am început să-i dau de gust iar peste puțin timp
focul acestei arte m-a prins atât de tare în cât mergeam pe stradă și fără să
conștientizez imi repetam repertoriul. Vine ziua admiteri… Multe emoții și mulți
oameni diferiți într-un spațiu foarte mic – lucruri de care acum nu cred că mă mai
pot despărți. După susținerea primei probe am fost întrebat dacă nu cumva aș vrea
să aplic și pentru sectiunea Actorie/Păpuși. Recunosc, am spus “da” din
complezență și din frică de a nu fi o capcană. Îndrăgostit fiind de tearul dramatic
trăiam cu prejudecata că păpușarii sunt niște măscărici care nu fac nimic alceva
decât să se joace cu păpușile, la fel ca verișorii mei mai mici. Nu-mi plăcea ideea
că obiectul animat iese la rampă și nu acotorul. De ce mi-a fost frică, de aia nu am
scăpat. După afișarea rezultatelor am văzut că am fost selectat pentru grupa de
Animație. Nici nu știam ce voia să însemne asta și pot spune că nici după trei ani de
facultate în care, recunosc, nu am acordat atat de mult interes acestei arte pe cât ar
fi meritat, abia mi-am creat o mică idee despre ce înseamnă această lume de vis.
Atunci am fost foarte supărat, acum mă consider binecuvantat !

În primul an de facultate am început să aud că animația este strâns legată cu

actoria, că nu poți fi un bun păpușar fară să fii un actor desăvarșit și că suntem
privilegiați din aceste puncte de vedere. Bineînțeles, nu am crezut și am privit toată
situația cu destul de mult scepticism. În ceea ce privește actoria pot spune că mi-
am dat tot interesul dar la animație problema a fost o idee mai complicată. Am
construit un spectacol intitulat “Gospodina” cu obiecte animate. Personajul meu era
un copil care parcurgea un drum inițiatic alături de părinții săi. Singurul lucru care
într-adevăr mi-a plăcut atunci a fost faptul că am avut oportunitatea să lucrez cu doi
dintre colegii mei la un singur personaj. Treptat am început sa-i înteleg sensul și să-
i găsesc multe puncte tari teatrului de păpuși. Am conștientizat limitele actorului de
natură fiziologică, importanța unei echipe omogene, ce înseamnă textul ca pretext
și cât de importantă este repetiția În schimb nu mă simțeam pe deplin mulțumit din
cauza faptului că-mi cunoșteam potențialul iar acel spectacol nu parea pentru mine
o provocoare asa ca, din pacate, am inceput sa-l tratez cu un oarecare grad de
indiferență. Această stare de plictis, nedemnă unui păpușar, s-a prelungit și asupra
anului II așa că am rămas restant la Animație, tocmai specializarea pe care am
urmat-o. Aceea a fost una dintre cele mai dureroase și mai încărcate învățături pe
care am primit-o vreodată. Dorind să termin facultatea și să-mi rezolv problema
restanțelor, am fost nevoit să construiesc un moment de unul singur. Atunci am
prins gustul păpușăriei, mai ales că am avut oportunitea de a folosi temele și
motivele dorite de mine. Mi-am chemat atât colegii de la mine din clasă cât și pe
unii de la actorie. Tot procesul de lucru m-a încântat iar atunci am înțeles cât de
prostesc a fost comportamentul meu. Nu înțelegeam cum am fost în stare să judec
și să vorbesc de rau un lucru care îmi era total necunoscut.

Tot în primul an de facultate, am avut oportunitatea de a colobora cu Teatrul

Național din Iași. Spectacolul în care am avut plăcerea să joc se intitula “Varațiuni
pe tema Goldgberg”, regizat de Mihai Mănuțiu, în distributie cu Marcel Iureș. Spun
fară ocolișuri că eram temator până peste poate deoarece aceste nume mă făceau sa
mă simt atat de mic iar șcena mare a teatrului nu mă ajuta deloc în această direcție.
Timp de o lună și jumătate am pregătit diverse coregrafii de teatru dans cu Andreea
Gavriliu. Era pentru prima dată când făceam repetiții în doi timpi. Acele momente
au fost de-a dreptul epuizante dar și-au aflat un real folos. Mi-am învățat limitele
propriului meu corp, limite ce pot fi depășite la orice pas prin antrenament susținut.
Până atunci, nu-mi puteam imagina cât este de greu sa creezi un sincron intre câtiva
oameni, făcându-i să se miște și să gândească în aceeași respirație. Tot mulțumită
zilelor susținute de lucru, am inteles că dozajul este esențial și că forța nu vine
neapărat din mișcare dinamică, ci poate fi și interiorizată. Am conștientizat că
impulsurile în dans pot pleca de la cele mai neașteptate părti ale corpului (urechea,
cotul, degetul mic de la piciorul stâng). Oricând aş spune “da” cȃnd ar veni vorba
sǎ mai lucrez cu acest minunat coregraf care dintr-o lunǎ şi jumatate de trudǎ,
transpiraţie şi zeci de repetiţii a facut un mediu în care noi actorii, descopeream
mici pǎrticele ascunse din noi pe care într-un final am reuşit sǎ le asamblǎm pentru
un singur ţel : Goldgberg Show. Dupǎ finalizarea proiectului am avut timp de un an
douǎ reprezentaţii pe lunǎ. Rǎsplata noastrǎ era fiecare searǎ în care urcam pe scena
Teatrului Naţional şi bagajul de cunoştinte cu care am terminat perioada de
pregǎtire, deoarece din punct de vedere financiar nu ne puteam asigura nici mǎcar
transportul spre repetiţii sau spectacol. Nu imi permit o secundǎ sǎ mǎ plȃng
deoarece am înteles repede cǎ în lumea aceasta, orice oportunitate trebuie speculatǎ
indiferent de costuri. Satisfacţia momentului în care munca ta prinde formǎ finitǎ
este inestimabilǎ. Oricȃnd aş accepta o astfel de şansǎ, mai ales cȃnd vine vorba de
a colabora cu Andreea Gavriliu, Mihai Mǎnuţiu sau Marcel Iureş.

In anul doi de facultate, cele douǎ semestre au fost împartite în studiul

amǎnunţit a doi mari dramaturgi de care m-am îndragostit iremediabil : Cehov şi
Shakespear. Multumitǎ acestor experienţe am învatat cȃt de importantǎ este o pauzǎ
bine susţinutǎ de gȃnd, am conştientizat cǎ personajele nu au doar ţii fizice, trasee
scenice, ci ele se pot întinde şi pe o laturǎ de naturǎ metafizicǎ. Am gasit ritmuri
interioare ale personajelor care zǎceau de mult în adȃncul sufletului meu. Mi-am
dat seama cǎ personajele sunt într-adevar vii, cǎ au un trecut cu o poveste
impresionanta, aspiraţii, dorinţe, slǎbiciuni. În ceea ce priveşte animaţia, problema
speculatǎ mai sus şi anume restanţa, a fost un adevǎrat test. Mulţumita unui
pedagog exceptional, doamna Raluca Bujoreanu, am trecut printr-o serie de cǎutǎri
ale unor rǎspunsuri de facturǎ existenţialǎ. Am conştientizat cǎ orice actor poate fi
înlocuit şi cǎ selecţia naturalǎ se face prin munca, nu prin superficialitate. Am
înteles cǎ în teatru de pǎpuşi repetiţia este mama învǎţǎturii şi cǎ un intreg circuit
de nouǎ oameni poate fi afectat din cauza unei singure persoane. Aceste lucruri
m-au ambiţionat, determinȃndu-mǎ sǎ-mi dovedesc cǎ am calitǎţi ce trebuiesc
transformate în aptitudini şi putere nesfarsita de muncǎ cȃt sǎ mǎ pot incadra în
standardele profesionale impuse de îndrumǎtorul nostu. Este înfricosǎtor şi peste
puterea mea de înţelegere cum un om, prin simpla sa detaşare a reusit sǎ mǎ învete
atȃt de multe şi sǎ genereze un aspru preces de conştiinţǎ care fǎrǎ ştirea mea, nu
m-a fǎcut decȃt sǎ evoluez. Îi mulţumesc !

Anul trei de facultate a fost cea mai grea periodǎ a vieţii mele. Înca din
vacanţa premergǎtoare anului universitar am avut oportunitatea de a lucra într-un
mediu profesionist, ci anume în Teatrul Municipal Bacovia, la secţia de animaţie.
Ironic, nu? Fiind nevoit sǎ fac naveta aproape in fiecare zi, am început sǎ am cu
totul si cu totul alt ritm de viaţǎ. Experienţa a fost conjugatǎ cu stres, obosealǎ, zeci
de ore de muncǎ singur şi fǎrǎ îndrumarea cǎlduroasa a profesorilor, mediul artistic
înconjurat de zeci de pericole ce sunt gata sǎ te acapareze la orice pas, mai ales ca
debutant, ca un simplu copil ce bǎtǎtoreşte drumul plin de obstacole spre teatrul
profesionist. Am reuşit sǎ fac fǎtǎ datoritǎ princiipilor de bazǎ care s-au clǎdit pe
parcursul celor trei ani de facultate, principii pe care dacǎ le voi respecta de acum o
viaţǎ întreagǎ sunt sigur cǎ nu am cum sǎ mǎ abat de la acest traseu pe care doresc
sǎ-l urmez.

Marea provocare în Teatrul Municipal Bacovia a fost lupta cu înlocuirile

altor actori în spectacole. Opt sǎptǎmȃni, şapte construcţii. Procesul, spre deosebire
de lucrul în facultate, a fost accelerat de multe ori peste limita mea iniţiala de
întelegere. Nefiind activ la întreaga perioadǎ de construcţie a spectacolelor, a
trebuit sǎ parcurg aceste etape de unul singur folosind în mare parte intuiţia dar şi
cunoştintele acumulate doar în doi ani de studiu. Am trecut prin seri în care
gȃnduri incomode mǎ nǎpadeau, înfaţişandu-mi în vise cele mai mari frici ale mele
: Frica de a nu fi apreciat, de a ma plafona, de a nu ma putea incadra intr-un mediu
nou. Toate acestea au fost invinse prin munca, devotement si voie buna. Treptat,
am inceput sa-mi castig locul in trupa de animatie iar unele dintre principiile pe
care le-am deprins la facultate au fost insuflate noului mediu de lucru.

Cred ca cel mai greu test de trecut a fost inlocuirea manuitorului personajului
principal in spectacolul “Hainele cele noi ale Imparatului” regizat de Ciprian
Hutanu, profesorul caruia trebuie sa-i multumes pentru oportunitatea de a colabora
cu Teatrul Municipal Bacovia. Acest spectacol este unul complex din punct de
vedere al manuirii, mai ales ca sistemul papusii nu a fost studiat in facultate. In mai
putin de opt ore a trebuit sa fac parte dintr-un circuit construit pe parcursul unei
luni si jumatate, deoarece batea la usa Festivalul de Teatru de Animatie Tandarica.
Avand doar o zi de repetitie condusa de regizor iar in urmatoarea se anunta un
spectacol la sediu, am primit douazeci si patru de obiective noi ce trebuiau
respectate in reprezentatia din ziua urmatoare. “Faci sau nu faci !” era devizul de
lucru. In timp m-am obisnuit cu acest procedeu si cu arderea accelerata a etapelor
de constructie scenica ale spectacolelor. Aceasta serie de inlocuiri a fost una dintre
cele mai mari provocari pe care, pot spune cu mandrie, am reusit sa o depasesc cu
fruntea sus.

Tot la Teatrul Municipal Bacovia am avut oportunitatea de a colabora cu doi

oameni foarte dragi mie, Gavril Siriteanu si Oana Leahu, pentru spectacolul
“Aventurile lui Habarnam”. Vibram cu acest proiect deoarece se conjuga cu lunga
serie de cautari prin care am trecut pentru a-mi gasi adevarata pasiune (de la judo
am calatorit spre fotbal; dupa am incercat antreprenoriat sfarsind cu echitatie si
management). De data aceasta, procesul de lucru a fost unul fiesc, asezat, in care
am avut ocazia de a specula cumpatat toate cunostintele cumulate in anii de
facultate.Am deprins notiunei de scenogragie, regie, muzica si arta manuirii
papusei . O adevarata provocare a fost mutatia interpretarii papusaresti de la masa
sau paravan in decor tridimensional, compozita vocala a personajelor si lucrul cu
un actor profesionit, Andreea Sandu, cu care am creat o simbioza perfecta intre
experienta si suflu tineresc, dinamica si sensibilitate. Personajele interpretate de
mine au fost Stietot, pe care l-am conturat de unul singur, si Habarnam la care am
fost ajutor de manuire. Aceste caractere se aflau la poli opusi, cu diferite trasaturi
de caracter si modulatii ale ritmului interior. Spectacolul este unul de anduranta
pentru actori deoarece timp de cincizeci si cinci de minute nu avem cumulat nici
macar cinci mici momente in care sa ne dregem suflul. Alergam prin culise,
introducem nenumarate obiecte de décor si recuzita in scena, zburam de la un
personaj la altul. Acesta este spectacolul prin care mi-am castigat cu adevarat
pozita in trupa de animatie si experianta care m-a ajutat sa constientiz importanta si
magia teatrului de papusi. “Aventurile lui Habarnam” a fost pentru mine, ca actor
dramatic la baza, o adevarata lectie deoarece adevaratul personaj aici era Papusa.
Noi, manuitorii, eram ascunsi in spatele decorului, lasand doar papusile sa se
bucure de lumina scenei. Un adevarat test pentru actorul orgolios si un mare plus
pentru noi, invataceii.

Un ultim hop de trecut, LICENTA. Fiind la specializarea Actorie/Papusi, am

construit doua spectacole. Unul dramatic, “D’ale carnavalului” de I.L.Caragiale in
regia semnata de Oana Sandu si “Amintiri”, regizat de Raluca Bujoreanu la
animatie.

Intreaga construcie a spectacolului “D’ale carnavalului” a fost periada in

care am avut cele mai multe suisuri si coborasuri avand in vedere programului
aglomerat, activitatea teatrului Bacovia, oboseala, rutina, drumurile repetate de la
Iasi la Bacau. Toate acestea si-au pus considerabil amprenta pe evolutia mea ca
actor. Rolul pe care l-am avut de interpretat a fost Iordache, discipolul lui Nae
Girimea, om de baza in pravalia acestuia, personajul care prin intrarile si iesirile
sale din scena desfasura jocul de intrigi al intregului spectacol. Fiind, ca actor, o
fire energica si foarte iute, la indrumarea regizorului am ajuns de comun accord ca
acest personaj pe care aveam sa-l interpretez este foarte asezat, constient si sugur
pe fiecare gest in parte. Marea provocare a fost sa ma dedublez de propria-mi
conditie si sa conturez un cu totul si cu totul alt eu. Lasandu-mi trasaturile de
caracter in umbra personajului aveam impresia ca nu fac nimic, ma simteam legat
de maini si de picioare. A fost o lunga serie de cautari pana sa ajung la personaj,
serie care a iscat zeci de intrebari cum ar fi : “Oare sunt intr-adevar facut pentru
aceasta meserie ?”, “ De ce nu-l gasesc pe Iordache in sufletul meu asa cum s-a
intamplat cu celelalte personaje pe care le-am cunoscut ?”, “Ce fac gresit de nu ma
incadrez in cerintele regizorale?” Toate aceste intrebari m-au macinat o lunga
perioada de timp, pana cand, intr-o zi, doamna Oana Sandu mi-a schimbat
motivatia primelor scene si anume ca singura mea treaba era sa ingrijesc pravalia.
De acolo jocul meu a prins fluiditate, gandul era limpede si sincer, mainile mi s-au
dezlegat. Dupa ce m-am relaxat totul a devenit o joaca, intrebarile care imi macinau
sufletul si-au gasit raspunsurile, iar toate aceste raspunsuri conduc spre un singur
tel, acela de a face teatru cat voi mai avea inca ochi sa visez.

Al doilea spectacol de licenta este plin de simboluri si metafore ce sunt

prezentate spre a fi liber interpretate de catre spectator si chiar de catre noi, actorii.
“Amintiri” este un spectacol despre oameni, papusi si papusarii. Am sa va vorbesc
despre cateva motive care pe mine m-au impresionat si care si-au gasit
aplicabilitate in toti acesti ani in care am luat contact cu teatrul. Am sa conjug
scenariul cu experiente si simtaminte care mi-au napadit fiinta in toti acesti ani.
Totul incepe la repetitie, acolo unde artistii au o pofta nebuna de joc si
joaca, unde tensiunea nu este apasatoare si monotonia vietii cotidiene se risipeste
pentru a face loc sensurilor mistice. Unul dintre noi astazi nu poate rade, nu poate
glumi si nici macar zambi. Ceva il apasa. Este sufletul acestuia prea plin de
greutati, de ganduri ce nu s-au concretizat si in acelasi timp ii sorb parca toata seva
vietii. Nu stie cum sa gestioneze situatia. Inevitabil cauta in sertarasele sale cu
amintiri însǎ nu gaseste raspuns. Priveste in jurul sau si ce vede? Opt oameni care
se joaca cu papusi, care rad uitandu-se la doua casute improvizare din carton, care
gasesc ludicul pana si in cateva bucati rupte de hartie transformandu-le in fulgi de
nea. Din cauza faptului ca nu se poate detasa de sentimentele apasatoare, acesta
devine din ce in ce mai trist. Cere intelegere si ajutor celor din jur dar acestia sunt
prea ocupati sa se joace, sa se prefaca cum ca nu ar avea cu adevarat probleme si ca
suferinta lor nu ciunteste trecerea timpului. Prefera sa se angreneze in glumite
efervescente, in probleme superficiale. Omul nostru, trist, atunci alege sa-si
dezlantuie dezastrul interior aratand fiecarui membru al trupei adevarata fata a
gandurilor sale : Cine sunteam cu adevarat ? De ce nu ne ascultam? De ce ne
distrugem aproapele prin modul nostru protesc si lipsit de simt empatic prin care
privim lucrurile ? Ce vor deveni atunci copiii nostri ? Ce am construit si cate am
distrus? Care este drumul nostru in viata ? Cum de tot ce avem mai scump, la
sfarsit, se va gasi intr-o cutie ingropata in pamant ? Bunicule, unde esti ? Ma vezi
de acolo de sus ? Sunt mic aici jos si pacatos, ma mai recunosti?? Am sansa sa
devin mai bun ? Cum? Cum pot face aici un loc mai cǎlduros pentru mine si
semenii mei? Nu-mi raspunzi… de ce ? Nu te mai aud, sunt gol ! Au ramas doar
AMINTIRI.