Eugen Ionescu

Eugen Ionescu cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform
ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al
teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a
născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea
lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Biografie
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea
cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până
în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării
căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România.
În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a
marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua
această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar
românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa,
Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail
Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei
Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se
„rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
Mama lui Eugen Ionescu a fost eveica si fratele si nepotul ei, de Ipcar este imormintat la
Cimitirul evreiesc sefard din Bucuresti.După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a
minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național
Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din
Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză.
Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai
târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă
la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul
de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”
pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din
Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai
mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați
sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a
atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze
traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare
franceze.

Cariera literara
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete
de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică
umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum
de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română
rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor
Vianupentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea
producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii
române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor
Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu
revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din
banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și
neantul condiției umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11
mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia
doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă
dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta,
scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală
abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi
scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru
parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de
la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă.
Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută
acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată,
o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o
importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta
primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat,
colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau
maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și
mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața
cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără
simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar
modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și
decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv
cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia
morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului
la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului
creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și
anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur
și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și
tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric,
spre moarte.
 Sergiu Celibidache

Sergiu Celibidache a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei

Române.

Biografie
S-a născut la Roman. Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în județul
Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al Iașului, și, începând cu 1922, ajutor de
primar al aceluiași oraș, iar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de
chimie. La șase luni de la nașterea sa, familia Celibidache se mută la Iași. La vârsta de 4 ani,
Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar
după despățirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris.
În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter
Gmeindl și Heinz Tiessen(compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază
cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).
Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din
Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind
suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat,
redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din
Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu
totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate . Suferă o mare
deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui
Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la
invitația personală a lui Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu
care a dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.
Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor
renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio
din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio
din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală
la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și
la München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.
În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München și de dirijor
permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub conducerea sa, Filarmonica din
München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.
Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor
neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude
Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru
varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât
tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest
motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.
Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru
simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.
Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care:
cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei
Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian
pentru Știință și Artă (Germania, 1993).
Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi (* 1968).
A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La Neuville-sur-Essonne,
departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A fost îngropat în micuțul cimitir din
localitate.
 Dimitrie Gusti

Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași, România – d. 30 octombrie 1955 București, Republica
Populară Română), a fost un filosof, sociolog și etician român. Membru al Academiei Române
din 1919, președintele Academiei Române (1944 - 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor
și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Dimitrie Gusti est
considerat a fi creatorul sociologiei românești.
În 1910 devine profesor la Universitatea din Iași, unde va preda etica și sociologia la catedra de
Sociologie, Etică, Istoria filosofiei vechi din cadrul Facultății de Litere și Filosofie. În 1920 este
chemat la Universitatea din București, la catedra de Sociologie, Etică și Estetică a Facultății de
Litere.
A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A
obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în
lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.
A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 - 1921), Institutul Social
Român (1921 - 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 - 1944),
Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H.
H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936).
În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și
reforma socială” (1919 - 1943) și „Sociologie românească” (1936 - 1944).
După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (1944), Partidul Comunist din
România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu
toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS și a fost invitat în Uniunea
Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale. Membru al unei loji masonice din Iași.
Gusti a fost fondatorul Școlii Sociologice de la București. El rezumă sistemul său sociologic la
câteva enunțuri:

 Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-
o organizare activă și o interdependență sufletească.
 Esența societății este voința socială.
 Voința socială depune ca manifestări de viață: o activitate economică și una spirituală,
reglementate de o a activitate juridică și de o activitate politică.
 Voința socială este condiționată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi
reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic și istoric.
 Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub înrâurirea
factorilor condiționanți, se numesc procese sociale.
 Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le
putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.
Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune
abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre și manifestări, folosind echipe de
specialiști din domeniul științelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învățători etc.

Opere
 Egoismus und Altruismus, 1904
 Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik, 1908
 Cosmologia elenă, 1929
 Sociologia militans, (volumul I, 1935; volumele I și II, 1946)
 Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, (2 volume), 1939
 Problema sociologiei, 1940
 La science de la realite sociale, 1941.
 Enciclopedia României. Vol. I-IV, Bucharest 1938, 1938 1943