Regina Maria a Romaniei

-Viata politica-

Laudoiu Alexandra
Clasa a 12-a N1
 Principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu
accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914,
după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată
de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga
societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie
intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în
conflict.
Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată.
În parlament noua pereche conducătoare este primită cu căldură și speranță, fiind
aclamați îndelung. „Ovațiile adresate noii Regine în Parlament erau sincere.
Publicul era conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza Aliaților a fost
cea care îl sprijinise și va continua să-l sprijine pe soțul ei de origine germană.
«Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină era și mai iubită”,
spunea Prințesa Callimachi."

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de

campanie, în anul 1917
În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor
Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai
primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Reginei Maria nu-i plăcea
neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și controleze fiecare cuvânt", ceea ce, după cum
spunea ea, „era cu totul în afara felului meu de-a fi".[27]:p. 231 Regina era de
asemenea foarte încrezătoare în capacitatea regelui Ferdinand de a rezista
presiunilor interne și externe și de a acționa doar în interesul țării:
„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando
poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și
cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el
nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus,
eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că sunt un bun câine de pază!”
—Regina Maria
Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut realizarea obiectivelor
naționale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere
descendența sa regală anglo-rusă, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura
în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca fiind unul dintre
principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România. „Regina
Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere iar a doua oară prin
inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire.
Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele
Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea
acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale regelui George al V-lea și țarului
Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui
stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste
dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru
conducerea statului român, care a putut astfel să ocoloească constrângerile
neutralității și să își facă cunoscută poziția.
„Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor
pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc
țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru aveau
deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decît
se obișnuiește în ce privește reginele.—Regina Maria, Povestea vieții mele
 Regina Maria în vizită la sanatoriul Carpați, august 1917

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei,

concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România
a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.
„Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie.” Încă de la
început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de
ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa
personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații
de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau prezente cele din
Franța, Marea Britanie și Rusia
La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu conducerea politică a
țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și hotărâre,
activitățile de coordonare a serviciilor sanitare.
„În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de
onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe
răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu,
depășește oboseala unei zile nu de opt ore ci a unei zile care se întinde până
noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât
de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale
cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune
teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei
îndrăzneală aduce a invulnerabilitate.”—Contele Saint-Aulaire, Ministrul Franței
la București
Această prezență permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în
mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și
promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus
la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în
condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu
pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile,
soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au
rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați.
Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut
înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice.
Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc
care era încă al nostru
După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26
noiembrie 1917, relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion
I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții
divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în
care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o
manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma
punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să
„strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea
umilitoarei păci separate.
Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și
contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu
ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe
un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege
din casele regale austriecă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar
vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează
Alexandru Marghiloman.
Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă
negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel
de păci, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se
autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa
ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria
s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din
partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a
mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima
dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama. „A urmat o scenă
teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu
acestea, onoarea familiei și țării sale [...] nu pentru că era prost, ci pentru că un om
cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât
el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om
din popor», cu siguranță că m-ar fi bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-
se și la cei doi sfetnici regali care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey.
„Trebuie să ți se spună odată că cei din jurul tău [...] te-au prins într-o plasă de
dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai
devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare [...] Pentru că
oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele [...]
punându-ne [...] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.
Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era
nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea
sa nu putea reuși dacă nu era susținut de... oameni responsabil”. Maria a replicat că
„în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”
Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul
de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca
în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o
pace înjositoare”.
Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în
situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era
reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot ceea ce a
depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea
oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit
la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând totodată și meritele
acțiunii singulare și disperate a reginei Maria în luarea și ducerea la îndeplinire a
acestei decizii extrem de dificile. „Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria
a fost singurul bărbat al României.”
Atitudinea reginei Maria de respingere a păcii cu Puterile Centrale a rămas aceeși
pe tot parcursul anului 1918. În lunia august a stârnit o furtună diplomatică
vizitând unele sate care urmau să fie cedate Austro-Ungariei, conform tratatului de
pace. Primul ministru Marghiloman s-a deplasat la Bicaz spre a-și exprima față de
Rege dezaprobarea față de gestul reginei. „Ferdinand m-a dojenit într-o oarecare
măsură”. Maria i-a spus însă lui Marghiloman nu-i pasă de scrupulele lui
diplomatice. „Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi
mâinile și plângându-și soarta, eu le-am spus că nu consider acesta un rămas-bun
definitiv, că mai sunt încă speranțe și că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile
Aliaților.”
Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan național și
internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului
Război Mondial.
„Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura
reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul
Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea
Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța
de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine
însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma
să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni
care au urmat după ea.[42]”
—Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor

Conferința de pace
Prin acțiunile familiei regale, monarhia din România a ieșit din război bucurându-
se de un mare prestigiu în cadrul poporului român, ceea ce i-a permis să acționeze
ca un factor ponderator și de echilibru în societate. Faptul că regele Ferdinand nu a
semnat Tratatul de la Buftea-București, ca și faptul că încetarea ostilităților a găsit
România în stare de război cu Puterile Centrale, au asigurat participarea sa în
rândul puterilor învingătoare, la Conferința de Pace de la Paris. Delegația oficială a
României a fost condusă de primul ministru, Ion I. C. Brătianu.
Atitudinea inflexibilă a lui Brătianu, coroborată cu resentimentele primului
ministru al Franței Georges Clemenceau față de acceptarea de către guvernul
României a păcii separate din 1918, va duce la conflict deschis între aceștia și
părăsirea conferinței de către delegația română. Această atitudine a deranjat
profund pe „Cei Patru Mari”, care au adoptat o atitudine dură față de România.
Situația susținerii intereselor naționale la conferință fiind periclitată, politicienii
români caută o ieșire din această situație. Ministrul Franței la București, contele
Saint-Aulaire, propune trimiterea la Paris a reginei Maria, într-o ultimă încercare
de recăpătare a bunăvoinței Aliaților.
Brătianu și regele Ferdinand sunt de acord. Regina este încântată de rolul care i s-a
oferit. Prințul Barbu Știrbey îi dă asigurări ca „să nu obiecteze la cuvântul
«neoficial sau incognito» pentru că, odată ajunsă acolo, totul se va transforma într-
o primire oficială”.
Ion G. Duca, viitorul prim-ministru, aprecia că Brătianu a făcut o greșeală când a
procedat astfel. „Regina nu a putut fi de folos cauzei României, și, deși populația
Parisului i-a făcut o primire entuziastă și i-a dat câtva timp iluzia că este idolul
capitalei franceze, oamenii serioși nu au înțeles rostul vizitei ei.” Totuși viitorul a
demonstrat că Duca nu a avut cea mai clară percepție asupra a felului în care regina
Maria era văzută de francezi. Șeful Cabinetului Militar al primului ministru
Clemenceau, generalul Mordacq, făcea următoarea prezentare reginei României:
„Se spunea - și nu erau departe de adevăr - că ea era adevăratul bărbat al familiei
regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care
armatele germane victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună
pacea României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte
până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar
că fusese totuși nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost
întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică
popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.