Conditia geniului la Mihai Eminescu si Ion Barbu

1. Surse de inspiratie

2. Aspiratiile catre absolut

3. Iubirea

4. Izolarea de lumea efemera

Geniul romantic – ceea ce adus nou romantismul în dezvolatrea

conceptului de geniu a fost explicitarea opoziţiei între geniu şi talent, precum
şi latura socială a problemei : geniul este , în ordine , umană , un nefericit ,
un neînteles , aflat în veşnică opoziţie cu omul comun . Inadaptarea la
regulie de convieţuire obişnuite îl izolează şi are drept urmare nefericirea.
Prin operele Luceafarul, Glossa si Sarmanul Dionis, Mihai Eminescu pune in
valoare aceste idei filozofice cu privire la geniu. Ion Barbu are o conceptie
modernista asupra geniului, ilustrata in balada Nastratin Hogea la Isalik.

1.In cazul lui Eminescu, referentul este experienta personala de geniu

neinteles; desigur, valorifica si surse mitice, precum si surse folclorice. De
asemenea fructifica conceptiile filozofilor idealisti Platon, Schopenhauer,
Kant. Ion Barbu reconstituie prin baladele sale lumea lui Anton Pann, mituri,
legende si descantece.

2. In cazul poemului Luceafarul, geniul se obiectiveaza prin intermediul

liricii mastilor in fata de imparat, care este anima geniului, Luceafarul, care
este aspiratia uranica si neptunica, Demiurgul, constiinta suprema si Catalin
– dimensiunile senzuale.

Fiind o masca a geniului, fata de imparat este contemplativa si

visatoare „privea”, „visand”. Ea e capabila sa comunice cu astrii „cum e
luna”, priveste luceferii, insa nu-si doreste o viata vesnica „in palate de
margean”.
 In cazul lui Ion Barbu, geniul ii este suficient siesi, se hraneste din el
insusi: „ Albira dintii-n pulpa intrati ca un inel.Sfant trup si hrana siesi, Hagi
rupea din el.”

3. Iubirea il spiritualizeaza pe geniu in nuvela fantastica Sarmanul

Dionis: „calatoria lor nu fusese decat o sarutare lunga”. Si in poezia „Ritmuri
penru nuntile necesare” a lui Ion Barbu inalnim ideea ca pentru a atinge
absolutul, este necesara o „nunta a intelecului” si „a iubirii”. Iubirea se
implineste mai intai in vis in cazul lui Dionis si al Mariei. Aceasta aventura in
Univers este un drum al cunoasterii. Si in cazul Luceafarului si al fetei de
imparat, cunoasterea se realizeaza prin iubire, care spiritualizeaza
dimensiunile impure ale geniului.

4. In poezia Glossa, geniul trebuie să renunţe la sentimentele omeneşti

ale “speranţei “ şi “temerii” şi să se distanţeze faţă de lumea
înconjuratoare ,asemenea “Luceafărului”: “De te-ndeamnă, de te cheamă/
Tu rămai la toate rece”, nepăsător, indiferent; cuvintele “vreme” şi “toate”
sugerează partea statornică a existenţei, partea pe care geniul trebuie să o
aprofundeze.”petrecerea” din sufletul geniului contrastează cu plânsul si
cearta omului comun, judecat dintr-o perspectivă shopenhaueriana pesimistă
; privind acest “teatru”, geniul va putea să disocieze “binele” de “rău” , ca
un adevărat critic al actorilor. In balada „Nastratin Hogea”, geniul nu acorda
importanta existentei materiale, dovedita fiind si imbracamintea si
infatisarea sa: „Trei petece razlete i se tineau de trunchi”, este izolat si
solitar:”mereu soitariu”, asemeni Luceafarului.

Hyperion de asemenea aspira la o comunicare prin iubire cu oamenii

obişnuiţi, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o înţelegere superioarã
a condiţiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica
relativului cu absolutul:

“Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul ?/ Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.“

Versurile sugereaza amărăciunea, dezamăgirea omului superior, neinţeles de

oamenii obişnuiţi. Conjuncţia adversativã “ci” exprimă opoziţia fundamentală
dintre geniu şi oamenii obişnuiţi. Epitelele ”Nemuritor şi rece“ sugereazã
însingurarea orgolioasã (mândră) a geniului.