Pvestea lui Harap-Alb

SEMNIFICAŢIA OPEREI. ÎNTRE CLASICISM ŞI REALISM:

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga este un basm amplu si caracterizat de complexitate,
integrat de Lazăr Şăineanu în ciclul isprăvilor eroice, al căror model mitologic este mitul
despre cele 12 munci ale lui Hercule. Basmul lui Creangă are de asemenea câteva modele în
folclorul românesc: Fântâna Sticlişoarei, Orb-Împărat, dar mai ales Ţugulea, fiul unchiaşului
şi al mătuşii din colecţia Petre Ispirescu. Autorul adaptează însă materialul basmului popular
la propria sa viziune despre lume, ale cărei coordonate esenţiale au fost evidenţiate de G.
Ibrăileanu şi G. Călinescu. Din perspectiva lui Ibrăileanu, Creangă a fost „Homer al nostru”,
iar opera lui reprezintă „epopeea poporului român”. Această operă se situează în totalitate sub
semnul realismului; poveştile scriitorului sunt „bucăţi rupte din viaţa poporului
moldovenesc”, iar personajele sale se comportă în toate împrejurările – consideră Ibrăileanu –
ca nişte ţăranidin ţinutul Neamţului. În această ordine de idei uriaşii, din Povestea lui Harap-
Alb sunt „flăcăi şugubeţi şi ai dracului, ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea şi ceilalţi din
Amintiri, numai cât trataţi epic” .Căci în opera povestitorului fantasticul joacă un rol secundar,
fiind folosit mai ales ca sursă de comic, aşa cum demonstrează portetele uriaşilor, din care
lipseşte terificul, ele având aerul caricaturii groteşti. În schimb, în viziunea lui Călinescu,
Creangă e un mare autor clasic, care ilustrează în poveştile sale adevăruri morale cu caracter
general: astfel Soacra cu trei nurori vorbeşte despre răutatea soacrelor, Capra cu trei iezi e o
caricatură a iubirii materne, Danilă Prepeleac sugerează că omul cel mai prost e mai deştept
decât dracul, în timp ce în Povestea lui Harap-Alb (am adăuga noi) apare ideea că lipsa
calităţilor eroice poate fi suplinită prin generozitate şi modestie. Călinescu remarca de
asemenea că personajele lui Creangă se individualizează mai ales prin felul lor de a vorbi şi
sublinia rolul important care îi revine în Poveşti dialogului, motiv pentru care le compară cu
Fabulele lui La Fontaine, care mizează, la rândul lor, pe dialog, capătând adesea aspectul unor
scenete.

DIMENSIUNEA INIŢIATICĂ A BASMULUI:

Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă are ca temă lupta dintre bine şi
rău iar acţiunea sa se constituie în scenariul unei aventuri iniţiatice, la sfârşitul căreia
protagonistul va cunoaşte împlinirea morală şi spirituală. Spre deosebire însă de basmul
popular, unde forţele răului sunt întruchipate de obicei de fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni,
balauri), aici răul e reprezentat de fiinţe umane (Spânul, Împăratul Roş) care nu deţin nici un
fel de calităţi miraculoase. Un personaj mult mai complex decît antagaoniştii eroului din
basmul popular este Spânul. Pe de o parte, el este o întruchipare a răului, caracterizat succint
de narator prin formula “Schima răului/Pe malul pârăului”. Comentând această formulă,
Vasile Lovinescu considera că termenul “schimă” face parte din familia lexicală a verbului “a
schimonosi”,şi evidenţiază faptul că răul nu constituie decât imaginea caricaturizată,
“schimonosită”, a binelui. Pe de altă parte însă, prin faptul că îl motiveză pe fiul de crai în
toate acţiunile sale, Spânul joacă în unele situaţii pe lângă acesta rolul unui maestru spiritual,
al unui guru care îi prezidează iniţierea, de unde complexitatea acestui personaj. Conflictul
dintre bine şi rău este ilustrat pe parcursul naraţiunii cu ajutorul unor motive specifice
basmului: superioritatea mezinului, plecarea de acasă, încercările, ajutoarele năzdrăvane etc.
care capată adeseori semnificaţii simbolice, configurând un traseu cu caracter iniţiatic. Fiul de
crai se bucură de la bun început de protecţia Sfintei Duminici, personaj solar (în astrologie
duminica este tutelată de soare), ca şi calul năzdrăvan care se împărtăşeşte din puterile focului
(mănâncă jăratic) Un prim moment al iniţierii protagonistului este acela când calul îl ridică în
înălţimile cerului, făcându-l să atingă “soarele/cu picioarele/luna/cu mâna”; acum eroul iese
din câmpul de atracţie al pământului (lumii materiale) şi pătrunde în acela al soarelui
(spiritului). El estte pregătit astfel să înfrunte primejdiile drumului spre Împărăţia Verde şi
trece cu bine prin încercarea de la pod. Podul este un loc de trecere, evocând pătrunderea
eroului într-un plan de existenţă superior, în timp ce ursul e un “paznic al pragului” pe care
protagonistultrebuie să-l învingă pentru a-şi putea continua călătoria iniţiatică. Trecând cu
bine prin această probă, fiul de crai îşi convinge tatăl (care se deghizase în urs) că este capabil
să ajungă în Împărăţia Verde şi primeşte în dar pielea de urs sau, altfel spus, e investit de tatăl
său ca războinic căci la popoarele nordice din vechime (arăta Vasile Lovinescu) ursul este
simbolul castei războinicilor. Eroul este încă totuşi abia la începutul iniţierii sale. Pădurea prin
care se rătăceşte şi unde îl întâlneşte pe Spân reprezintă tocmai ignoranţa celui neiniţiat. Din
cauza acestei ignoranţe fiul de crai va fi ademenit de Spân într-o fântână, va fi silit, sub
ameninţarea morţii, ssă-şi schimbe identitatea cu acesta şi va primi numele de Harap-Alb.
Episodul de la fântână joacă un rol esenţial în aventura iniţiatică a protagonistului; el este
echivalentul “coborârii în infern” sau al călătoriei pe tărâmul celălalt, sugerând moartea
persoanei profane şi renaşterea ei, sub un alt nume, cu condiţia morală mult ameliorată. Vasile
Lovinescu interpretează acest episode drept un analog al separaţiei din procesul de
transmutare alchimică; acum sunt separate cele două nature morale (pozitivă şi negativă) ale
eroului, amestecate la oamenii obişnuiţi, iar semnul exterior al acestei separaţii este numele
oxymoronic de Harap-Alb. Ajuns în împărăţia unchiului său, eroul este pus de Spân la noi şi
noi încercări; trebuie să aducă salată din grădina ursului (simbolizând “ierburile de nemurire”
din diverse mitologii), pielea şi capul cerbului fermecat (piatra dintre coarrnele acestuia
reprezintă – după Vasile Lovinescu – piatra filosofală a alchimiştilor) şi, în sfârşit, pe fata
Împăratului Roş. Împărăţia Roşie e o lumea malefică, întemeiată pe magia sângelui, iar fata de
împărat reprezintă ( Vasile Lovinescu) ceea ce această lume mai păstrează nealterat din
tradiţia primordială, ceea ce merită să fie salvat, merită să supravieţuiască. În această
încercare, cea mai dificilă şi mai primejdioasă, eroul beneficiază de ajutorul celor cinci uriaşi,
al Crăiesei Albinelor şi al Crăiesei Furnicilor. Uriaşii – preluaţi, cu excepţia lui Păsări-Lăţi-
Lungilă din recuzita basmului popular sunt consideraţi de unii comentatori stăpânii celor cinci
elemente despre care vorbesc învăţăturile hinduse tradiţionale: Flămânzilă este regentul
pământului,Setilă – al apei, Gerilă – al focului, Păsări-Lăţi-Lungilă- al aerului, Ochilă (care
deţine “ochiul din frunte”, aşa-zisul ochi al lui Shiva cu care este perceput invizibilul,
imaterialul) – al eterului, element nevăzut, din care provin celelalte patru. Cu ajutorul lor, al
furnicilor şi albinelor ca şi al calului năzdrăvan, eroul reuşeşte s-o dobândească pe fata
Împăratului Roş care refuză însă să se mărite cu Spânul şi dezvăluie adevărata identitate a lui
Harap-Alb. În acest moment, eroul trece prin proba iniţiatică esenţială: moartea şi renaşterea.
Ucis de Spân şi înviat de fata de împărat (cu smicelele de măr fermecate, apa vie şi apa
moartă aduse “de unde se bat munţii în capete”, eroul e iniţiat în “marile mistere”. Se
casătoreşte cu fiica Împăratului Roş şi devine “rege al lumii”, atingând perfecţiunea morală
şi spirituală.

PERSONAJELE:

Spre deosebire de basmul popular, în care se întîlnesc personaje schematice şi

convenţionale, în povestea lui Creangă acestea cunosc un grad mai înalt de
[Link] portretul lui Harap-Alb nu se constituie din obişnuitele locuri comune
care îl caracterizează pe eroul de basm. El nu se remarcă prin calităţi eroice neobişnuite şi,
prin raportare la protagoniştii obişnuiţi al basmelor populare, apare mai degrabă în ipostaza
antieroului. Însuşirile care îl fac să reuşească în încercările sale sunt în primul rând
generozitatea şi modestia. El o miluieşte pe Sfînta Duminică, asigurându-şi de la început
protecţia acesteia, se poartă omenos cu furnicile şi albinele, îi ascultă pe uriaşi atunci cînd
aceştia îi cer să-i ia cu el în Împărăţia Roşie, deşi la început fusese ispitit să-i ia în derâdere
din cauza înfăţişarii lor caraghioase. În unele împrejurări dă dovadă de naivitate, lăsându-se
înşelat de Spân şi evită o confruntare cu acesta, acceptând cu resemnare condiţia umilă de
servitor, de care reuşeşte să se elibereze doar la intervenţia fetei de împărat. Este de asemenea
de remarcat faptul că eroul reuşeşte în încercările deşi nu respectă sfaturile tatălui său (să se
ferească de omul spân şi de omul roş), ba, chiar s-ar putea spune că destinul său de excepţie e
generat tocmai de încălcarea învăţăturii paterne, valabilă pentru omul comun. Aceeaşi
preocupare pentru evitarea schematismului este vizibilă şi la alte personaje. Am văzut că
Spânul are un grad mult mai ridicat de complexitate decât personajele negative din basmul
popular. Uriaşii, la rîndul lor,sunt portretizaţi minuţios, cu accent pe detaliile caricaturale, care
servesc drept sursă de comic. În felul acesta povestitorul îndepărtându-se vizibil de
convenţiile basmului popular, de unde preia totuşi motive şi personaje specifice. În ceea ce
priveşte modalităţile de caracterizare întrebuinţate, accentual cade pe indicii fizionomici,
gestuali şi lingvistici, personajele fiind percepute exclusiv din exterior, căci preocuparea
pentru psihologie este cu totul străină de specificul basmului.

UMORUL:

Una din coordonatele esenţiale ale viziunii povestitorului este umorul, o formă de comic
care presupune toleranţa faţă de micile imperfecţiuni ale naturii umane. El ţine la Creangă de
o anumită înţelecpciune de tip tradiţional care implică optimismul, buna-dispoziţie, evitarea
atitudinilor morale intolerante şi exclusiviste. Defectele omeneşti sunt mai degrabă pentru
povestitor (ca în episodul în care protagonistul îi întâlneşte pe cei cinci uriaşi) un prilej de
amuzament, iar judecata morală tranşantă este evitată chiar şi în cazul personajelor evident
odioase (ca Spânul sau Împăratul Roş), aprecierea negativă fiind atenuată prin formularea
ironică (”Doar unu-i Împăratul Roş, vestii …pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi
milostivirea lui cea neauzită”). În Povestea lui Harap-Alb umorul ia naştere din surse
multiple: prezenţa întămplărilor hazlii şi a personajelor ridicole din cauza trăsăturilor fizice
sau morale, a cuvintelor şi expresiilor populare care stîrnesc râsul (a tolocăni, a păli
berechetul. A face singe-n baligă). Se întrebuinţaţi de asemenea termenii peiorativi (”o
dihanie de om”), nonsensurile (”să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri), diminutivele şi
augmentativele (buzoaie, buzişoare), antifraza (Împăratul Roş e numit ”primitor” şi ”darnic”),
proverbele şi zicătorile” Prezenţa umorului presupune o relaborare artistică mult mai atentă
decît cea a basmului popular, unde accentul e pus pe acţiune.

VALORI EXPRESIVE:

Creangă este, de altfel, unul dintre cei mai străluciţi stilişti din literatura română, iar în
creaţiile sale interesul principal nu e dat de faptele relatate, ci de arta de a nara a
povestitorului. Ceea ce infirmă imaginea lui de ”scriitor popular” (căci în realitate ţăranii din
Moldova nu vorbesc câtuşi de puţin ca eroii lui Creangă), autorul fiind de fapt, aşa cum arăta
G. Călinescu, un scriitor ”cărturar”, erudit în paremiologie (proverbe şi zicători). Personajele
sale (chiar şi obiectele neînsufleţite) vorbesc făcînd risipă de proverbe şi zicători în care este
depozitată o experienţă de viaţă seculară. Prin întrebuinţarea acestui bogat material
paremiologic acţiunile personajelor sunt raportate permanent la acest depozit ancestral de
înţelepciune, judecate după măsura în care i se conformează sau nu. De aici rezultă implicarea
afectivă a naratorului, care nu relatează cu detaşare acţiunile personajelor, ci le conferă
aproape întotdeauna o apreciere morală, participă sufleteşte la aceste acţiuni,fapt marcat la
nivelul expresiei de întrebuinţarea dativului etic (calul ”mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap” pe
Spân). Ilustrînd în creaţiile sale adevăruri morale, scriitorul le conferă acestora aspectul unor
”puneri în scenă” pe care le regizează şi interpretează cu voluptate, personajele capătând
acum, aşa cum arăta Călinescu aerul unor măşti comice care se individualizează prin felul lor
de a vorbi. Una din principalele caracteristici ale stilului lui Creangă este astfel oralitatea, care
rezultă din numeroase surse: dialogul permanent al povestitorului cu cititorul, întrebuinţarea
interjecţiilor, a propoziţiilor interrogative şi exclamatice, prezenţa termenilor nelitarari, a
expresiilor şi locuţiunilor populare, a tautologiei, a perifrazei, a construcţiilor redundante şi a
topicii afective.

CONCLUZIE:

Cu ajutorul acestor calităţi, Creangă a dat strălucire în literatura română basmului cult,
care se îndepărtează de modelele sale folclorice prin complexitatea acţiunii şi a personajelor,
dar mai ales prin virtuozităţile sale de ordin stilistic. Aşa cum arăta G. Călinescu ”toată partea
nuvelistică din Povestea lui Stan Păţitul sau Povestea lui Harap-Alb este peste înţelegerea
unui om de la ţară. Prea multă atmosferă, prea mult umor dialogic, prea multă desfăşurare
coloristică (…) Şi, de fapt, oricât de paradoxal s-ar părea la prima vedere, Creangă este un
autor cărturăresc, ca Rabelais. El are plăcerea cuvintelor şi a zicerilor şi mai acea voluptate de
a le experimenta punându-le în gura altora. În câmpul lui mărginit, Creangă este un erudit, un
estet al filologiei”.