Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult scris de Ion Creangă. A apărut în revista Convorbiri

literare, la 1 august 1877, apoi a fost publicat în același an în ziarul Timpul de către Mihai Eminescu.
Pornind de la modelul folcloric, autorul reactualizează teme de circulație universală trecându-le prin
filtrul propriei viziuni; asistăm astfel la un text narativ complex, amplu și pluriepisodic, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice.

 Tema basmului este reprezentată de lupta binelui împotriva răului, încheiată cu victoria binelui.

Personajul principal parcurge astfel o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării morale
și etice presărat de diferite probe și obstacole. Lumea în care se petrece acțiunea este una
miraculoasă, dominată de stereotip și hiperbolizare; o oglindire exagerată, carnavalescă și
fabuloasă a realității, ce nu provoacă o reacție particulară cititorului sau personajelor, acestea
acceptând îmbrățișarea unor convenții diferite decât cele ale lumii reale, raționale.
specie: basm cult
 curent literar: realism
 încadrare istorică: perioada interbelică
 anul apariției: publicat în revista convorbiri literare, în anul 1867
 tema: confruntarea dintre cele două principii fundamentale opuse: binele și
răul, cu victoria celui dintâi, de fapt o supratemă pe care se grefează
romanul unei inițieri (bildungsroman)

1. ESEU GENERAL “POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION

CREANGĂ
 
Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi
limbaj...în basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin
promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond",
aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion
Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel
popular prin : individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă
a modurilor de expunere și originalitatea limbajului, a povestitorului
humuleștean), specie a genului epic în proză, pluriepisodică, în care
personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar lupta
dintre bine şi rău se finalizează de obicei cu victoria binelui.  În “Estetica
basmului“, criticul literar George Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast,
depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “. 
Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă
este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu în
lucrarea “Lecturi infidele“, care menţionează că ele “nu sunt rescrise,
împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea imediată. Acestuia i
se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal)
împletindu-se astfel într-o formă inovativă, conferind o viziune epică originală.
Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri
străvechi universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată
“filosofia noastră populară“ (Pompiliu Constantinescu – “Scrieri“). Motivele
identificabile sunt specifice mitologiei, precum cel al superiorităţii mezinului, al
călătoriei şi al probelor inițiatice.
Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei
dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din
titlu. La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun
“Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în
continuare prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea”
marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe
parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în
cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron(harap =
slugă de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil),
subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului
si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân. Viziunea despre lume a
povestitorului susţine faptul că omul "de soi bun" îşi atinge obiectivele,
scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar mai ales datorită
virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.
Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective
narative obiective, însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator
omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este contestabilă întrucât
există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate
prin umor şi oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la
persoana a III-a, ce alternează cu dialogul.
Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând
fi determinate. Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo
tempore"), adverbele folosite pentru a preciza acest aspect fiind “odată”,
“cândva”, “atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează actiunea într-un prezent
fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o pădure”,”în
grădina ursului”, acţiunea începând la “o margine a pământului” şi
terminându-se la alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor două
familii. Spre deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri strict
delimitate ce aparţin forţelor binelui sau ale răului.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară,
între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi
Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la
biruinţa celui devenit împărat.
În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final,
realizată prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul
fantastic “Amu cică era odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și
acum mai ține încă”. Întâmplările relatate se desfăşoară ordonat, logic, prin
înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri narative ce corespund celor trei
etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este cel de
la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de experienţă, al
doilea este reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui
Verde Împărat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea,
tânărul, ajutat de creaturile fantastice, se căsătoreşte cu domniţa. Ca în orice
opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce
corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru,
prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi
reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul perturbator,
momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează următorul moment
important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de
la fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-o stare precară de
sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul. În
continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una
din probele introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a
podului. Decepţionat de reacţia tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul
este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar întreprinderii
călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său. Se
remarcă în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să
treacă peste proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a
vieţii. După ce primeşte sfatul bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de
răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi
putea”, fatalitatea se produce şi crăişorul se rătăceşte în drumul său, având
nevoie de spânul pe care îl întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în fântână
are loc transformarea acestuia în sluga Spânului, odată cu noul apelativ.
Urmează trei probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi pe care, cu
ajutorul unor personaje fantastice (albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă,
Setilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) le duce la bun sfârşit. Sub simbolul
cifrei magice trei, probele sunt :aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii
cu pietre preţioase din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce
implică alte probe: casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de
nisip, păzirea fetei, ghicirea acesteia, întrecerea dintre cal și turturică(pentru a
aduce trei smicele de măr dulce). Punctul culminant sau acțiunea
reparatorie, este atins în momentul în care Harap-Alb se întoarce triumfător la
curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi drept
răzbunare, încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes, fata de
împărat readucându-l la viaţă după tăierea capului, marcând astfel
dezvoltarea completă a crăişorului.
Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar
şi nunta tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.
Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale
răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de
ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi
extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă).
Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.
Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi
umane obligatorii pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum
bunătatea, mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră”,
adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere
în sine”, onoarea, respectarea jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia
nu îi sunt atribuite trăsături neobişnuite, personajul  fiind construit atipic,dar pe
un tipar realist.
Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este
dominat de răutate, însă este un rău necesat, esenţial în acumularea de
experienţă pentru crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El
poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta
disimulării.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul  altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte –
reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.
Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o satirizează cu
mijloacele basmului, dat fiind faptul că personajele au un comportament
individual şi indiferent de rangul pe care îl posedă, acestea vorbesc la fel, într-
o manieră specifică lumii rurale. Stilul autorului este caracterizat de plăcerea,
verva de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se remarcă poreclele şi
apelativele caricaturale (Buzilă, “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împăratul Roş,
vestit pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea auzită”.
Zeflemisirea este de asemenea prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân,
dar nu-mi încapi de urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare
augmentativă “băuturică”, “buzişoare”.
Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu:
“Dă-i cu cinstea să piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le
introduce în discursul narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de
erudiţie paremiologică. Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce
aparţin fabulosului cu altele aparţinând realismului, într-o simbioză
literară inedită, surprinzând drumul protagonistului spre desăvârşirea
personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o
manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul
de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor sale.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă
caracteristicile definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei
dintre bine şi rău, din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a maturizării
eroului, prezentând totodată formule, simboluri şi motive specifice.
2. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL ÎNTR-UN BASM CULT
STUDIAT
 
Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţia dintre incipit şi final într-un basm
cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru componente de structură şi / sau de compoziţie a
basmului cult pentru care ai optat ( de exemplu: temă, viziune despre lume,
construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă,
tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale,
personaj, modalităţi de caracterizare a personajului etc. );
- ilustrarea trăsăturilor incipitului prin referire al textul narativ ales;
- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia / semnificaţiile
relaţiei dintre incipitul şi finalul basmului cult ales.
 
Basmul este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic
din literatura populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două
categorii opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi
negative. Din această confruntare, Binele iese învingător, deoarece basmul
propune modele de conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura
populară, specia a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea
artistică a unui singur creator.
Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura
cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb,
considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă
pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului
cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de
propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema acestui basm cult
depăşeşte limitele unei simple confruntări între bine şi rău, pentru că se
urmăreşte procesul amplu de maturizare a unui erou care parcurge un
complex drum iniţiatic.
Incipitul basmului lui Ion Creangă elimină schematismul enunţiativ specific
prototipului folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea
convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei
feciori…” Situarea in illo tempore a acţiunii, din basmele populare, prin
convenţionala formulă din incipit – „A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi
nu s-ar povesti…” –, dobândeşte, în basmul lui Ion Creangă, semnificaţii
aparte. Incipitul anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar, pe
care îl pune sub semnul ironic al improbabilităţii: „Amu cică…” Cu alte cuvinte,
încă de la începutul basmului, cititorul este invitat să pună sub semnul jocului
„lumea pe dos” pe care o prezintă autorul cult. Regionalul amu aduce în
lumea prezentă a cititorului lumea atemporală a basmului, ceea ce
echivalează cu o eternizare a lecţiei de viaţă pe care autorul intenţionează să
o prezinte. Perspectiva narativă obiectivă e subminată, încă din incipit, prin
sugestia unei prezenţe a vocii narative, care creează o relaţie între timpul
discursului – „Amu cică era odată…” – şi timpul istoriei – „Amu cică împăratul
acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare…” De remarcat, ca o
particularitate a incipitului din basmul cult al lui Ion Creangă,
supradimensionarea expoziţiunii, care îndeplineşte rolul clasic al prezentării
personajelor şi al circumstanţelor acţiunii – craiul, care are trei fii, Împăratul
Verde, care are trei fiice, războaiele grele care despart cele două împărăţii şi
care justifică înstrăinarea fraţilor şi a copiilor - , dar are şi elemente de
modernitate, reliefând vocea narativă, care îl va însoţi constant, de-a lungul
acţiunii, pe cititor, interpretând şi comentând evenimentele: „de aceea nu se
putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi.” Reluarea
firului narativ după prezentarea personajelor şi a situaţiei iniţiale se realizează
prin intervenţia naratorului în istorie: „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să
încep a depăna firul poveştii”.
Din acest punct al relatării, construcţia subiectului este lineară, episoadele
se structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se
motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au
elemente care amintesc de universul obişnuit. Întâmplările se petrec odată,
cândva, atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian.
Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o
pădure, în grădina ursului.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii
populare. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei
feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va fi perturbat prin sosirea
scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său
să îi trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc
uşor de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de
cealaltă, separate de războaie.
Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din
tiparul narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului
pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează
lamentabil, la proba podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de
urs. Mezinul va pleca în aceeaşi călătorie, după ce va dobândi, cu ajutorul
sfaturilor Sfintei Duminici, calul cu puteri supranaturale, hainele şi armele
tatălui său, din tinereţe. Proba podului va fi depăşită cu ajutorul calului,
iar motivul călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu
sfaturile tatălui, care îi cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul
roş, dăruindu-i pielea de urs.
Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, trepte ale
iniţierii. La trecerea prin pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi
acceptă, după trei întâlniri fatidice, tovărăşia omului spân. Spânul, spre
deosebire de personajele negative tipice din basmele populare, adoptă
un comportament care nu se abate cu nimic de la legile firescului. Prin
vicleşug, la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul
fiind echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume –
Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă a Spânului.
Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb este mult mai complicat şi
include parcurgerea unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre
maturitate al eroului. După ce ajung la Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis
să aducă salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o
depăşeşte cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici. A doua probă la care este
supus eroul este una a maturizării voinţei. Nestematele cerbului din
pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără
şovăire sfaturile Sfintei Duminici. A treia probă este şi cea mai dificilă.
Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie.
Această probă presupune alt drum iniţiatic, cu mai multe etape. La curtea
Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor provocări
pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului, înnoptatul în casa înroşită de
foc, alegerea macului de nisip, păzirea şi prinderea fetei, identificarea
acesteia. Ultima probă constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor
trei smicele de măr dulce. Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează
şi ultima etapă a maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se
îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a
procedat cu trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea
echilibrului se realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului.
Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l
până în înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele
situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş
recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element
echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de
stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea
numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor
progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai
este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are
puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter
complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o
dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei
voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii
necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe
de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană
– este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv,
copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate
excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. Personajele
auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică,
calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate
dominantă a eroului în sfera întregului univers.
La nivel formal, scenariul epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale –
„Amu cică era odată un crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca
cuvântul din poveste, înainte mult mai este” - , finale – „”Şi a ţinut veselia ani
întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.
În acelaşi spirit inovator ca şi incipitul, finalul este realizat în doi timpi.
Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei, accentuând prezenţa
ludică a naratorului, voce a autorului distinctă în relatare în acest basm, care
completează, atenţionează, comentează. Aşadar, deznodământul e unul tipic
pentru specie: „Şi au mai fost poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în
samă băgaţi, ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu. Veselie mare
între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!” Finalul însă, concentrează
întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul
basmului şi timpul cititorului, creând corespondenţa dintre ficţiune şi realitate
şi sintetizând, amar – ironic, trăsăturile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani întregi,
şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Sintagma „pe la noi”
nu face trimitere numaidecât la lumea contemporană autorului, ci la lumea din
afara basmului, posibilă oricând şi oriunde. Se remarcă, din nou,
suprapunerea timpului istoriei cu timpul discursului, semn că intenţia
principală a naratorului este de a transmite o anumită viziune despre lumea
pe care a făcut-o să trăiască sub ochii cititorului.
Cititorul este reintrodus în realitatea din care a plecat fără menajamente,
semn că jocul s-a terminat şi că magia spunerii a luat sfârşit.  Din perspectiva
raportului cu realitatea, incipitul şi finalul basmului cult al lui Ion Creangă se
înscriu într-o relaţie de simetrie. Prin iniţialul „Amu cică”, naratorul pune un
pariu cu sine – acela de a-l face pe cititor să uite de propria lume şi să se
delecteze cu poveste „de mirare” a lui Harap – Alb şi a tovarăşilor săi. În final,
cititorului i se reaminteşte că lumea din care a ieşit temporar e una a
contrastelor. Dar, în ciuda realismului lumii sale,  cititorul a aflat, prin
parcurgerea poveştii, că poate evada oricând în lumea „de poveste”, care
îmbină desăvârşit datele lumii ficţiunii c
3. CARACTERIZARE HARAP - ALB
 
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin
promovarea unei literaturi autentice care sa înlocuiască ”formele fără fond”,
aspect evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Operele lui Creangă se detașează
ca fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul,
prezentând personaje fantastice sau din  realitatea lumii țărănești,
caracteristică ce se remarcă cu precădere în basmele sale, fiind numit chiar
inițiatorul basmului cult în literatura românească.
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat  în revista ”Convorbiri
literare” în anul 1877, reprezentând, după cum considera în ”Scrieri” Pompiliu
Constantinescu ”însăşi sinteza basmului românesc”.  Bazându-se pe modelul
și pe sursele de inspirație ale basmelor populare, cel cult reprezintă
dezvoltarea unor trăsături precum clișeele compoziționale, motivele narative,
elementele de cronotop, dar individualizează personajele prin limbaj, umor și
oralitate. În basmul ”Povestea lui Harap-Alb”, este dezvoltată paradigma
mentor-învățăcel ca fundamentul evoluției caracterului uman și este
reprezentată simbolic prin tema inițierii. Aceasta este generată de nevoia unui
parcurs spiritual, în urma căruia cel inițiat capătă acces la cunoașterea lumii și
a descoperirii de sine.
u datele lumii de „pe la noi”.
Eroul lui I.Creangă este unul atipic, demonstrând o latură umană într-o lume
a simbolurilor și entităților fantastice, detașându-se de protagoniștii tipici
basmelor printr-un portret complex, realist, care pune emfază pe intuiția
umană în detrimentul calităților supraomenești.
 Tema principală este maturizarea mezinului craiului, fiind ilustrată aventura
eroică, un drum al maturizării tânărului, necesar pentru dobândirea condiției
de împărat, în raport continuu cu mentorul său. Motive specifice basmelor
sunt întâlnite și în opera lui Ion Creangă, precum împăratul fără urmași,
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, demascarea
răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Titlul operei îl are în centru pe erou, personajul eponim, al cărui nume
sugerează parcursul pe care acesta îl va avea de-a lungul desfășurării acțunii,
cât și condiția sa duală. Prin alăturarea secvenței ”Povestea lui” se face
referire la specie, subliniind caracterul oral al operei. Harap-Alb este, însă, un
nume dobândit, reliefând astfel rolul didactic al povestirii. Oximoronul redat de
simbolurile cromatice ale cuvintelor ”harap”, persoana cu pielea de culoare
închisă, și ”alb”, ilustrează evoluția de la stadiul de novice la cel de prinț, cât și
diferența între ipostaza sa de slugă versus statutul de nobil.
Întâmplările basmului sunt prezentate dintr-o perspectivă narativă obiectivă
de către un narator omniscient, omniprezent, dar a cărui subiectivitate se face
simțită prin comentariile și intervențiile făcute de-a lungul operei, caracterizate
de note umoristice.
Conflictul, ca în orice basm, este constitutit de lupta binelui împotriva răului,
detașându-se formele pe care aceste două valori le întruchipează în operă.
Binele nu este o valoare absolută, un personaj justițiar, ci un tânăr cu defecte
și calități, dar cu o voință și un caracter de neînvins. Acesta dezvoltă simțul
dreptății, empatia și altruismul, pe parcursul călătoriei sale devenind o
persoană nouă, obținând la final titlul de inițiat. Exponentul răului este tot o
ființă umană înzestrată cu o inteligență vicleană, ce se prezintă sub două
forme: Spânul și Împăratul Roș. Aceste personaje sunt esențiale în  procesul
de maturizare a eroului întrucât reprezintă un rău necesar.
Harap-Alb dispune de o tipologie caracteristică, acesta fiind exponentul
binelui, sub forma protagonistului. Ambiguizarea sa, îl determină să nu fie o
întruchipare absolută a forţelor pozitive, având slăbiciuni și defecte specific
umane. Statuturile pe care le dobândește de-a lungul poveștii îi definitiveză
comportamentul și îi influențează relația cu celelalte personaje. La început,
eroul are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai, urmând ca pe parcurs acesta
să capete statutul de slugă, corespondent numelui de ”Harap-alb”, iar în final
să devină Împărat. Acest proces este rezultatul drumului inițiatic și al căutării
de sine, ce fac din protagonist un personaj rotund, rezultat care nu ar fi fost
posibil în absența personajului antagonic ,care să îl motiveze pe erou și să îi
dezvolte calitățile.
Personajul este caracterizat atât în mod direct de autor prin intermediul
descrierii, dar și în mod indirect prin acțiuni,nume,relația cu alte personaje
sau limbaj. 
Portretul fizic al eroului este slab conturat, accentul povestirii căzând pe
evoluția sa morală în cadrul drumului inițiatic,al transformării sale din novice în
împărat.
Din punct de vedere moral, portretul psihologic al protagonistului este
conturat în mod direct prin prisma celorlalte personaje. Astfel, tatăl său îl
consideră ”vrednic de împărat” și îl felicită-”bun cap ai avut”, demonstrându-și
mândria și afecțiunea față de reușita lui, Sfânta Duminică îl consideră ”mai
fricos decât o femeie” pentru a-i sublinia naivitatea, dar  afirmă că ” puterea
milosteniei și inima ta cea bună te ajută”; cele două crăiese îi apreciază
altruismul ”ești așa de bun”, verișoarele sale consideră că ”are o înfățișare
mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai omenos.”,  însă Spânul îl consideră
întotdeauna inferior numindu-l ”fecior de om viclean”, ”pui de viperă” sau
”slugă netrebnică”.
Cele mai reprezentative pentru conturarea trăsăturilor lor de caracter sunt,
însă, acțiunile întreprinse de erou, mod indirect de caracterizare. Sufletul
pur și onest al tânărului este subliniat în repetate rânduri, acesta
confruntându-se cu alegeri importante pe care le ia în spiritul dreptății și
corectitudinii. În relația cu celelalte personaje, se dovedește a fi milos față de
Sfânta Duminică, drept, păstrează jurământul de loialitate față de Spân,
urmându-i fiecare poruncă, şi descoperă adevarata esență a ființei umane și a
prieteniei atunci când se întovărășește cu cele 5 ajutoare.
Evoluția în planul caracterului  este sincronizată cu parcurgera drumului de
inițiere, la finalul căruia eroul trebuie să treacă într-un plan superior de
existență. O secvență semnificativă este despărțirea de tatăl său, după
câștigarea probei inițiale. Acesta se arată mândru de fiul său datorită
alegerilor pe care le face, felicitându-l: ”tu ești vrednic de împărat” , dar și
avertizeazându-l să se ferească ”de omul roș, iară mai ales de cel spân”.
Acesta este un episod semnificativ întrucât reprezintă plecarea în lume a
mezinului, urmată de încălcarea spuselor tatălui din cauza lipsei de
experiență.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de inițiere a
tânărului, care ”boboc în felul său” cade în capcana întinsă. Spânul îl închide
în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să
devină robul lui și să jure ”pe ascuțitul paloșului” să-i dea ascultare,
condiționând însă paradoxal aceasta legătură ”până va muri și iar va învia”.
Acest jurământ introduce o nouă etapă în evoluția eroului, în care acesta
devine din fiu de împărat slugă, primind numele de Harap-alb.
 Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei
probe semnificative pentru dezvoltarea eroului, și aume aducerea ”salăților”
din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului cu ”pietre scumpe” și a fetei
Împăratului Roș. Mijloacele prin care eroul trece probele țin de miraculos,
ajutoarele sale- Crăiasa Albinelor, furnica zburătoare, cei cinci tovarăși- având
puteri supranaturale. Pentru protagonist, aducerea fetei Împăratului Roș la
Spân este cea mai dificilă încercare deoarece pe drum se îndrăgostește de
ea. Onest fiind, își respectă jurământul făcut și nu îi mărturisește adevărata sa
identitate. Spânul însă, nu poate concepe demascarea, astfel că îi taie capul
eroului înfăptuind astfel ruperea înțelegerii și implicit încheierea inițierii. Eroul
este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, precum ”trei smicele de măr
dulce, apă vie și apă moartă”. El reintră în posesia paloșului și primește
răsplata finală: pe fata Împăratului Roș și împărăția, dobândind statutul de
împărat.
Eroul basmului ”Povestea lui Harap-Alb” urmează o evoluție tipică temei
maturizării prin intermediul drumului inițiatic întrucât suplinește nevoia unei
evoluții empirice. Acesta este motivat de antagonist să își depășească
limitele, să contrasteze prin valori morale pozitive, să dea dovadă de bunătate
și să își desăvârșească evoluţia.
    În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb” propune un nou tip de erou al
universului basmelor, unul complex, multidimensional, rotund, caracterizat de
trăsături umane care-l evidențiază, precum bunătate și curaj, a cărui
personalitate este conturată printr-un proces de maturizare, conferind textului
caracter de bildungsroman.
↑Înapoi la Cuprins

 
4. ESEU  RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE ÎN BASMUL
“POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ
 
       Relaţia dintre două personaje în basmul “Povestea lui Harap-Alb” de
Ion Creangă
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin
promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond”,
aspect evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Operele lui Creangă se detașează
ca fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul,
prezentând personaje fantastice sau din realitatea lumii țărănești,
caracteristici ce se remarcă cu precădere în basmele sale, fiind numit chiar
inițiatorul basmului cult în literatura românească.

Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă

intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult, specie a genului epic
în proză, pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt
purtătoare de valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se finalizează cu
victoria binelui. Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui
Creangă este realismul caracteristic acestora. Acestuia i se adaugă planul
miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se
astfel într-o formă inovativă,într-o viziune epică originală.
Paradigma mentor - ucenic, reflectată în opera de faţă, fundamentează
întreaga istorie a devenirii umane şi este reprezentată simbolc prin tema
iniţierii. Iniţierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia
cel iniţiat capătă acces la cunoaşterea lumii şi descoperirea sinelui.
Tema basmului, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a
luptei dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă
din titlu. La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun
“Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită, prin
utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează
caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său
evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de
împărat. Denumirea de Harap-Alb este,stilistic, un oximoron(harap = slugă cu
pielea de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil),
subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului
si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân.
Acţiunea este relatată prin prisma unei perspective narative obiective,
însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent,
a cărui obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi
comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de
expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a ce alternează cu
dialogul și descrierea,îmbinare particulară basmului cult.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară,
între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi pe
Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la
biruinţa celui devenit împărat.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului
social, moral și psihologic al acestora. Harap-Alb este protagonistul basmului,
întruchipare a binelui, însă atipic,"un erou dilematic" (precum enunţa Nicoale
Ciobanu), deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist,
ca o fiinţă complexă, care învaţă din greşeli şi progresează.Statutul iniţial al
eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu discerne între
adevăr şi minciună, nefiind cunoscător al psihologiei umane. Are nevoie de
experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune.  
La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri
supranaturale, construcţia sa realistă reflectând concepţia populară despre
omul rău. Dat fiind faptul că aceasta este trăsătura fundamentală a sa, Spânul
îl pune pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi calităţile, având rolul unui "rău
necesar". Acesta apare drept reprezentant al forţelor răului, statutul său fiind
cel de slugă, întruchipând individul perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie
prin înşelăciune.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte –
reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje,
nume.Protagonistul şi antagonistul se construiesc pe baza unei serii de
opoziţii între bine şi rău: om de onoare - ticălos, om de origine nobilă - slugă,
cinstit - necinstit.
Portretul fizic al crăişorului nu este explicit, însă se poate deduce din
secvenţa "fata împăratului Roş îl fură din ochi".Din punct de vedere moral,
se deosebeşte de fraţii săi, încă de la început, prin bunătate. În ciuda faptului
că deţine calităţile necesare unui viitor împărat, acestea sunt în viziunea
autorului doar latente în incipit, fiind nevoie ca tânărul să le descopere prin
intermediul probelor la care este supus, când dovedeşte generozitate,
prietenie, respectare a jurământului, curaj, responsabilitate. Folosind mijloace
de caracterizare directă, Sfânta Duminică îl numeşte "luminate crăişorule",
subliniind inteligenţa acestuia. Împăratul Verde îl consideră "slugă vrednică şi
credincioasă", punctând loialitatea şi obedienţa, în vreme ce Spânul îl
numeşte "slugă netrebnică, slugă vicleană", exprimându-şi astfel dispreţul faţă
de el. Milostenia este apreciată de micile necuvântătoare "eşti asa de bun, de
ţi-a fost milă de viaţa noastră".
Apelativul de Harap-Alb este dat de Spân, alcătuit prin alăturarea a doi
termeni opuşi: "Harap", indicând un sclav de culoare şi "Alb", sugerând
puritatea, spiritul nobil. Acest procedeu poate cristaliza destinul său, subiliind
totodată ironia situaţiei. Cele trei ipostaze, sugerate de numele lui, corespund
în plan compoziţional celor trei etape ale drumului iniţiatic:
"Crăişorul"(neiniţiatul), "Harap-Alb"(ucenicul),"împăratul"(iniţiatul).
Portretul fizic al Spânului se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct,
"un om spân" (bărbat căruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia
populară potrivit căreia unei anomalii fizice îi corespunde o deficienţă
caracterială majoră.
La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, lăudându-se cu
hărnicia: "muncesc, muncesc ". Se autocompătimeşte, plângandu-se de
ghinionul care se ţine scai de el şi exprimă, cu prefăcută modestie, filozofia sa
de viaţa: "la calic slujesti, calic rămâi".Viclean peste măsura, nu se dă în laturi
să păcălească o făptură inocentă cum era mezinul craiului şi-l atrage în
capcana sa prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere a
oamenilor, o pricepere uimitoare de a sesiza şi de a profita de slăbiciunile
celorlalţi. Felul în care se comportă cu Harap-Alb, odată ce acesta şi-a primit
numele şi sarcina de slugă a Spânului, denotă un tiranism accentuat.
Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei
dintre cele două personaje, la finalul căruia accede într-un plan superior de
existenţă. După ce se desparte de tatăl său, care îi spune să se ferească de
omul spân şi de omul roş, crăişorul se rătăceşte în pădurea-labirint. Încalcă
sfatul dat de tată şi îşi ia drept călăuză un spân, care dă dovadă de viclenie şi
i se arată de trei ori sub diferite înfăţişări.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a
tânărului, prin caracterizare directă "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste". Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleşug.
Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să
facă schimb de identitate, să devină robul lui, moment în care îi atribuie pentru
prima dată denumirea de Harap-Alb.
Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei
probe: aducerea "sălăţilor" din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului, "cu
cap cu tot, aşa bătut cu pietre scumpe" şi a fetei Împăratului Roş. Mijloacele
prin care eroul trece probele ţin de miraculos, ajutoarele sale având puteri
supranaturale. Pentru acesta, ultima probă se dovedeşte a fi cea mai dificilă,
întrucât pe drum se îndrăgosteşte de fată dar, onest, îşi respectă jurământul şi
nu mărturiseşte adevarata sa identitate.
La întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, fata îl demască pe Spân, care
crede că Harap-Alb a divulgat secretul şi îi taie capul. Răutatea Spânului îl
dezleagă pe erou de jurământ. Calul îl omoară pe Spân, aruncându-l din
înaltul cerului. Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice ("trei
smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă"), finalizându-şi astfel evoluţia,
devenind împărat.
Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea
personalităţii fiului de crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia, "Şi
unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să
prindă la minte". Totodată, cei doi devin exponenţi ai forţelor definitorii ale
basmului, respectiv binele şi răul, rezolvarea conflictului dintre protagonist si
antagonist încadrându-se în tiparul acestei specii.
În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se
concretizează în "Povestea lui Harap-Alb" a lui Ion Creangă prin opoziția de
ordin moral voclenie-naivitate, dar și de ordin social om de rând-slugă
mincinoasă, fiu de crai-prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în
raportul de mentor-inițiat.