„Povestea lui Harap-Alb” – Ion Creangă

Considerat drept unul dintre cei mai importanţi scriitori din literatura română, Ion
Creangă reprezintă unul dintre cei patru Mari clasici, împreună cu Mihai Eminescu, Ioan
Slavici şi I.L.Caragiale, unindu-i apartenenţa la aceeaşi grupare, Junimea, şi la spiritul impus
de aceasta.

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, apărută în revista „Convorbiri literare”,

respectă structura populară a basmului, în care acţiunea debutează cu o situaţie de echilibru,
perturbată de un eveniment neaşteptat. Alte elemente populare sunt prezenţa ajutoarelor si a
donatorilor, apariţia obiectelor magice „apă vie”, „apă moartă” şi prezenţa triplicării.

Viziunea realistă este redată de naratorul obiectiv, omniscient şi omniprezent care

descrie detaşat mediul, firul epic complex ce urmăreşte conflictul interior al personajelor ori
fantasticul umanizat. De asemenea, personajele sunt tipuri umane, caractere prin care autorul
critică unele aspecte sociale.

Titlul este simbolic, sugerând prin oximoronul Harap-Alb, dubla identitate a

personajului: „Harap” desemnează faţa văzută, de slugă, iar „Alb” semnifică faţa nevăzută, de
fiu de crai. Povestea marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, prezentând pe
parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat.

Tema operei este confruntarea dintre două principii opuse, binele şi răul. Motivele
literare sunt specifice, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al probelor
inițiatice.

O secvenţă reprezentativă este coborărea în fântână, spaţiu al renaşterii şi al

regenerării. Aceasta reprezintă pentru erou schimbarea numelui şi a identităţii, începutul
iniţierii spirituale, prezentând antiteza dintre spân şi fiul de crai.

O altă secvenţă demn de menţionat este ruperea complicităţii, desconspirarea spânului

şi pedepsirea lui printr-un sfârşit tragic. Astfel, triumful moral al binelui reface ordinea
iniţială.

Acţiunea este relatată la persoana a III-a, de către un narator omniscient cu o

perspectivă narativă obiectivă. Discursul narativ cuprinve trei moduri de expunere. Naraţiunea
are cea mai mare pondere, completată de dialog, care are rol dublu: dezvoltarea acţiunii şi
individualizarea personajelor. Descrierea se bazează în special pe portretizare, personajele
sunt conturate în aşa fel încât să formeze ample reprezentări în mintea cititorului.

Incipitul basmului este o formulă iniţială: ,,Amu cică era odată”, cu rolul de a
introduce cititorul în lumea miraculoasă, în care totul este posibil. Acesta se află într-o strânsă
legătură cu finalul, construit tot ca o formulă specifică redată în manieră cultă: „Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă”. Formula de încheiere a basmului face trecerea de la
universul fictional imaginat de autor la realitatea cotidiană a fiecărui cititor. Formulele
mediane dau continuitate acţiunii, menţinând starea de atenţie şi curiozitatea lectorului.

Expoziţiunea prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Intriga sau
factorul perturbator, momentul ce declanşează un dezechilibru este reprezentat de primirea
unei scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat, care aflându-se într-o stare precară de
sănătate, cere să-i fie trimis unul dintre tineri pentru a-i lua locul.

În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una din
probele introduse de Crai cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Mezinul este ajutat de
Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar începeriii călătoriei, cu ajutorul calului,
straielor şi armelor deţinute anterior de tatăl său. Se remarcă în acest sens motivul
superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să treacă peste proba podului, simbol pentru
pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După ce primeşte sfatul tatălui, crăişorul se rătăceşte în
drumul său, având nevoie de spânul pe care îl întâlnise.

Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc transformarea acestuia în sluga

Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi
pe care, cu ajutorul unor personaje fantastice prcum albinele, furnicile, Gerilă, Setilă, Ochilă
sau Păsări-Lăţi-Lungilă, le duce la bun sfârşit. Sub simbolul triplicării, probele sunt: aducerea
salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu pietre preţioase din Pădurea Cerbului şi a fetei
Împăratului Roş.

Împăratul Roş îşi îndeplineşte rolul de formator pentru protagonist, supunându-l altor
probe: casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei şi ghicirea
acesteia. Fata de împărat îl supune şi ea pe Harap-Alb unei probe, întrecerea dintre cal și
turturică.

Punctul culminant este atins în momentul în care protagonistul se întoarce triumfător

la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi drept răzbunare îl omoară pe
Harap-Alb dar fata de împărat îl readuce la viaţă cu ajutorul obiectelor magice, marcând astfel
dezvoltarea completă a crăişorului.

Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta

tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.

Motivul călătoriei are o dublă valenţă: reprezentată de drumul parcurs de tânăr de la

casa părintească până la palatul unchiului său, şi o alta spirituală, de formare a lui ca
personalitate demnă de a conduce o împărăție.

Cele cinci personaje miraculoase duc la extremă trăsături specifice umane. Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă par a-l cunoaşte pe Harap-Alb şi îl avertizează
că, fără ei, nu va reuşi să îndeplinească ceea ce şi-a propus.

Umanizarea fantasticului reiese din trăsăturile personajelor fără particularități psihice

distinctive, ce se aseamănă cu lumea din Humuleşti. Spre exemplu, fiul de Crai plânge când
este certat de tată, este uşor de păcălit de către Spân şi are momente de teamă profundă înainte
de confruntarea cu încercările vieţii.

În ceea ce priveşte arta narativă, se remarcă oralitatea stilului său, prin care autorul
lasă impresia adresării directe către un public vast. Aceasta este obţinută prin folosirea în mod
original a exprimării populare, dominată de regionalisme, arhaisme, proverbe populare,
interjecţii şi exclamații. Umorul înglobează diferite forme de manifestare, de la ironie până la
tratarea comică a situaţiilor dramatice. Astfel, exprimarea este directă, concretă.

În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, ce se

concentrează pe tema luptei dintre bine şi rău, maturizarea eroului, prezentând totodată
formule, simboluri şi motive specifice.

Caracterizare

Încadrându-se în epoca ,,Marilor Clasici”, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și

lon Luca Caragiale, opera lui Ion Creangă reflectă principiile Societății literare „Junimea”
prin crearea unei literaturi originale.

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, apărută în revista „Convorbiri literare”,

respectă structura populară a speciei literare epice, în care acţiunea debutează cu o situaţie de
echilibru, perturbată de un eveniment neaşteptat.

Titlul este simbolic, sugerând prin oximoronul Harap-Alb, dubla identitate a

personajului: „Harap” desemnează faţa văzută, de slugă, iar „Alb” semnifică faţa nevăzută, de
fiu de crai. Povestea marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, prezentând pe
parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat.

Tema operei este confruntarea dintre două principii opuse, binele şi răul. Motivele
literare sunt specifice, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al probelor
inițiatice.

Motivul călătoriei are o dublă valenţă: reprezentată de drumul parcurs de tânăr de la

casa părintească până la palatul unchiului său, şi o alta spirituală, de formare a lui ca
personalitate demnă de a conduce o împărăție.

Umanizarea fantasticului reiese din trăsăturile omeneşti ale personajelor fără

particularități psihice distinctive, ce se aseamănă foarte mult cu lumea din Humuleşti. Spre
exemplu, fiul de crai plânge când este certat de tată, este uşor de păcălit de către Spân şi are
momente de teamă profundă înainte de confruntarea cu încercările vieţii.

Protagonistul basmului, fiul de crai, devenit Harap-Alb pe parcursul drumului său

iniţiatic, se remarcă prin calităţile sale, pe care le demonstreaza de-a lungul întregii scrieri.
Primele două etape ale destinului său dezvoltă procesul maturizării personajului în vederea
atingerii treptei maxime a propriei aspiraţii, aceea de a ajunge împărat. La început, el este fiul
cel mic, crescut în umbra fraţilor, dar care are ocazia unică de a-şi dovedi, ca şi în basmele
populare, superioritatea.

El nu are puteri supranaturale, ci este o fire sensibilă, dublată însă de o ambiţie imensă
şi de mult curaj. Deşi ceilalţi nu aveau aşteptări de la el, se oferă să îşi ajute familia şi să
treacă proba plecării în călătorie. Pregătit, îşi asumă probele impuse de destinul său şi le trece
cu bine alături de cei apropiaţi de sufletul lui, calul fermecat şi Sfânta Duminică. De
asemenea, se dovedeşte foarte mărinimos, ajutând furnicile şi albinele prin fapte nobile.

Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaşte trei ipostaze: fiul cel mic al
craiului, imatur şi neiniţiat, dar curajos şi preocupat de a-şi ajuta propria familie, Harap-Alb,
ucenic al Spânului, parcurgând drumul iniţierii şi Împăratul, iniţiatul capabil de a conduce
împărăţia unchiului său şi de a-şi întemeia o familie cu aleasa inimii sale.

O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia. Un prim

episod ilustrativ pentru această trăsătură este cel al coborârii fiului de crai în fântâna, simbol
ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de
trecut, crăişorul cade în capcana acestuia. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în
exploatarea slăbiciunilor celorlalți, tânărul nu crede în posibilele intenţii rele şi judecă lumea
după modelul său moral. La ieşirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile
dificile ale unei noi etape existențiale.

O alta secventa reprezentativa pentru caracteristica fundamentala a protagonistului, si

anume a bunatatii, este secventa in care, cu riscul de a-si pierde viata, va ocoli furnicile care ii
ies in cale, traversand prin apa. De asemenea, atunci cand va observa un roi de albine fara
adapost, acesta le va ciopli unul dintr-un trunchi. Faptele sale bune nu vor ramane însa
nerasplatite, deoarece atat regina furnicilor cat si cea a albinelor, ii vor oferi cate o aripa care
il vor ajuta mai tarziu.

Din punctul de vedere al modalităţilor de caracterizare, putem remarca caracterizarea

directă, făcută de narator sau de personaje: fiul de crai este considerat „slab de înger”, ,,naiv”.
Caracterizarea indirectă reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea faţă de ceilalţi ori din
limbaj. Din faptele acestuia reiese ca este cinstit, sociabil, bun, vesel şi înţelept.

Din punctul de vedere al relaţiei cu celelalte personaje, se remarcă atitudinea pacifistă

a eroului, care se străduieşte din răsputeri să păstreze legături amiabile cu ceilalți, chiar dacă
uneori dificultățile îl copleșesc.

Astfel, Harap-Alb este un personaj complex, rotund, ce parcurge un drum al iniţierii, al

formării, din ipostaza de tânăr neiniţiat, în cea de împarat.

Relaţia dintre două personaje

 Încadrându-se în epoca ,,Marilor Clasici”, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și
lon Luca Caragiale, opera lui Ion Creangă reflectă principiile Societății literare „Junimea”
prin crearea unei literaturi originale.

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, apărută în revista „Convorbiri literare”,

respectă structura populară a speciei literare epice, în care acţiunea debutează cu o situaţie de
echilibru, perturbată de un eveniment neaşteptat.

Titlul este simbolic, sugerând prin oximoronul Harap-Alb, dubla identitate a

personajului: „Harap” desemnează faţa văzută, de slugă, iar „Alb” semnifică faţa nevăzută, de
fiu de crai. Povestea marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, prezentând pe
parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat.

Tema operei este confruntarea dintre două principii opuse, binele şi răul. Motivele
literare sunt specifice, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al probelor
inițiatice.

Motivul călătoriei are o dublă valenţă: reprezentată de drumul parcurs de tânăr de la

casa părintească până la palatul unchiului său, şi o alta spirituală, de formare a lui ca
personalitate demnă de a conduce o împărăție.

Umanizarea fantasticului reiese din trăsăturile omeneşti ale personajelor fără

particularități psihice distinctive, ce se aseamănă foarte mult cu lumea din Humuleşti. Spre
exemplu, fiul de crai plânge când este certat de tată, este uşor de păcălit de către Spân şi are
momente de teamă profundă înainte de confruntarea cu încercările vieţii.

Protagonistul basmului, fiul de crai, devenit Harap-Alb pe parcursul drumului său

iniţiatic, se remarcă prin calităţile sale, pe care le demonstreaza de-a lungul întregii scrieri.
Primele două etape ale destinului său dezvoltă procesul maturizării personajului în vederea
atingerii treptei maxime a propriei aspiraţii, aceea de a ajunge împărat. La început, el este fiul
cel mic, crescut în umbra fraţilor, dar care are ocazia unică de a-şi dovedi, ca şi în basmele
populare, superioritatea.

El nu are puteri supranaturale, ci este o fire sensibilă, dublată însă de o ambiţie imensă
şi de mult curaj. Deşi ceilalţi nu aveau aşteptări de la el, se oferă să îşi ajute familia şi să
treacă proba plecării în călătorie. Pregătit, îşi asumă probele impuse de destinul său şi le trece
cu bine alături de cei apropiaţi de sufletul lui, calul fermecat şi Sfânta Duminică. De
asemenea, se dovedeşte foarte mărinimos, ajutând furnicile şi albinele prin fapte nobile.

Spânul este personajul secundar, negativ, al operei literare, postură dublată de aceea de
formator pentru tânărul neiniţiat. În timp ce acesta este deja un caracter format, dominat de o
trăsătură, şi anume răutatea, Harap-Alb este un tânar în formare, a cărui personalitate se
completează pe parcursul scrierii.

Viclenia Spânului determină schimbarea destinului tânărului naiv, prin puterea sa de

convingere. Din secvenţa fântânii reiese adevăratul caracter al său, atitudinea lui se schimbă
radical, devenind poruncitor şi autoritar. În plus, orgoliul îl determină să-şi supună sluga la
diferite probe complicate, care însă sunt menite să-l ajute pe Harap-Alb în dezvoltarea sa.

O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este episodul coborârii
în fântână. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleşug, atunci când antagonistul
îl închide pe tânăr în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să
devină robul lui.

O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei
de împărat Spânului este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, crăişorul se
îndrăgosteşte de tânără, dar onest, îşi respectă jurământul făcut şi nu-i mărturiseşte adevărata
sa identitate. Fata farmazoană il demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a divulgat secretul
şi îi taie capul. Însă, fiul de crai va învia iar antagonistul va sfârşi ucis. Reiese firea
răzbunătoare a sa, în antiteză cu nobleţea tânărului.

Din punctul de vedere al modalităţilor de caracterizare, putem remarca caracterizarea

directă, făcută de narator sau de personaje: fiul de crai este considerat „slab de înger”, ,,naiv”.
Caracterizarea indirectă reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea faţă de ceilalţi ori din
limbaj. Din faptele crăişorului reiese ca este cinstit, sociabil, bun, vesel şi înţelept, pe când
spânul este malitios, şiret şi complotist.

Astfel, relaţia protagonist-antagonist specifică basmului evoluează pe întregul parcurs

al acţiunii, cele două personaje fiind construite în antiteză şi reprezentând două principii
distincte, binele şi râul.