Povestea lui Harap-Alb

De Ion Creangă

Narațiune amplă în care personaje supranaturale, dar și reale trec prin

întâmplări fabuloase pentru a susține ordinea valorică a binelui, basmul este o
specie de largă răspândire în literatură, având rădăcini mitice și o anumită
schemă narativă. Basmul cult este o specie a genului epic, în proză, creație cu
autor cunoscut, cu caracter oral, colectiv și sincretic, în care întâmplări realiste
se împletesc cu cele fantastice, punând în evidență personaje realiste sau
înzestrate cu puteri supranaturale, ce prezintă un conflict între forțele binelui,
respectiv ale răului dintre care, la final, binele învinge.

În a doua jumătate al secolului al XIX-lea, literatura cunoaște o înflorire

fără precedent printre scriitori junimiști: Creangă, Caragiale, Slavici și
Eminescu, considerați totodată cei patru mari clasici ai literaturii române.
Prozatorii recuperează realismul deja consumat pe plan european, George
Călinescu apreciind că “În plan fabulos dăm de un realism poznaș”.

Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei

basmelor, poveștilor și povestirilor sale. O operă foarte cunoscută scrisă de
acesta, este Povestea lui Harap-Alb, care este un basm cult, publicat în 1877 în
revista “Convorbiri literare”, iar mai apoi în revista ”Timpul”. Daca George
Călinescu consideră că Povestea lui Harap-Alb este o creație realistă, Vasile
Lovinescu crede că e o creație cu substrat mitic, în timp ce unii critici vorbesc
de bildungsroman.

Titlul basmului enunță atât specia literară, povestea, cât și numele

protagonismului purtat de-a lungul propriei formări. Pe parcursul firului epic,
acesta cunoaște trei ipostaze: fiul cel mic al craiului, imatur și neinițiat, dar
curajos și preocupat să își ajute propria famillie, Harap-Alb, ucenic al Spânului,
parcurgând drumul inițierii, Împăratul, inițiatul capabil de a conduce împărăția
unchiului său și de a-și întemeia o familie cu aleasa inimii sale. Cea mai mare
parte a basmului este dedicată celei de-a doua ipostaze. El este numit de către
formatorul său, antagonistul, print-o sintagmă oximoronică, „Harap-Alb”;
substantivul comun „harap” desemnează o persoană cu pielea și părul de
culoare neagră și se află în contradicție cu epitetul cromatic „alb”. Fiul craiului
devine astfel sluga atipică a Spânului.

Tema basmului are sursă folclorică, prezentând confruntarea dintre bine

și rău. Pe parcursul acestei confruntări, soldate cu victoria binelui, ca în
majoritatea basmelor, eroul central își formează personalitaea, ceea ce conferă
substanță epică scrierii, trădând descendența cultă.

Narațiunea se face la persoana a III-a, este realizată de un narator

omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii și
reflecții. Acesta asimilează un fond folcloric, iar factorii de influență indică
descendența populară a basmului, ceea ce nu îi anulează originalitatea. Dacă
povestitorul popular vorbește despre puterea exemplului, narațiunea lui Creangă
pune în valoarea puterea amănuntului semnificativ (acțiune, personaje).
Subiectul operei Povestea lui Harap-Alb este si mplu. Creangă m erge
pe o schemă nara ti vă și nim ic nu pare a fi excepțional în ceea ce
privește acțiunea (privită în linii mari). Cititorul este însă surprins de năvala
întâmplărilor, este captivat de ritmul alert și acordă atenție acelor
detalii concrete care evidențiază și unicizează peripețiile, stările
sufletești ori psihologiile tipurilor umane prezentate.

Incipitul basmului este o formulă inițială: ,,Amu cică era odată într-o
țară un crai, care avea trei fecioriˮ. Acesta are drept corespondent în basmul
popular începutul ,,A fost odată ca niciodatăˮ și are rolul de a introduce
cititorul în lumea miraculoasă. Incipitul este în legătură strânsă cu finalul,
construit tot ca o formulă specifică redată în manieră cultă „Și-a ținut veselia ani
întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi
cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.ˮ Formula de
încheiere a basmului face trecerea de la universul ficțional imaginat de autor la
realitatea cotidiană a fiecărui cititor. Formulele mediane dau continuitate
acțiunii, menținând starea de atenție și curiozitatea lectorului „[…] căci
cuvântul din poveste înainte mult mai esteˮ.

Acțiunile sunt prezentate cronologic prin înlănțuire, o tehnică utilizată

fiind triplicarea: trei confruntări ale fiilor de Crai cu ursul sub pod, trei apariții
ale Spânului în pădurea labirintică, trei încercări la care e supus Harap-Alb de
Spân, trei probe ale pețitorului la care e supus de Împăratul Roșu, trei probe la
care este supus de fata Împăratului Roșu. Triplicarea are funcție estetică,
deoarece orice consumator de basm știe că acesta are final fericit.
 Eroul nu are de trecut doar trei probe, ci mai multe serii de probe, potrivit
avertismentului dat de tată: „Să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul
spân”. Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul însemnat, de o
inteligenţă vicleană.

Îmbinarea planurilor real și fabulos este evidentă chiar din incipit. Timpul
este vag, nedeterminat, un trecut îndepărtat în care se petrec evenimente ridicate
la rang de simbol. Reperele spațiale sunt la fel de vagi: „Și craiul acela mai avea
un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată[…]ˮ. Cele
două ținuturi depărtate marchează un întreg univers, pe care protagonistul este
nevoit să îl ia în stăpânire, trecând de la teritoriul ocrotitor, familiar, către un
spațiu al demosntrarea propriilor aptitudini de lider.
O primă scenă semnificativă pentru ilustrarea temei și viziunea lumii în
basm este reprezentată de coborârea în fântână. Acest loc simbolizează locul
misterios al morții și renașterii eroului, fiindcă în fântână intră fiul craiului și
iese Harap-Alb. Viclean, Spânul îl convinge pe fiul de crai să intre într-o
fântână, al cărei aspect prevestește urmări tragice: adâncă, nu avea roată sau
cumpănă, doar „o scară de coborât până la apă”. După ce fiul de crai coboarâ,
Spanul trage capacul peste gura fântânei, se așază peste el și îl forțează să-i
devină slugă, în schimbul vieții. Schimbarea statutului îi aduce un nume care
reprezintă pentru el o identitate proprie, până acum fiind definit doar prin
raportare la statutul tatălui său. Scena pune în evidență începutul inițierii
spirituale, al maturizării, personajul ieșind de sub tutela părintească și fiind
obligat să-și construiască o viață proprie.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii,
a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului,
a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului
pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri de
răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este
aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat prin intermediul apei
vii, a cele moarte și a smicelelor de măr dulce ale fetei împăratului Roș, este
pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele
mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost
înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Harap-Alb dovedește milă și prietenie
față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii,
printr-un final pozitiv al poveștii.
Motivul călătoriei are o dublă valență: concretă, reprezentată de drumul
parcurs de tânăr de la casa părintească până la palatul unchiului său, și o alta
spirituală, de formare a lui ca personalitate demnă de a conduce o împărăție.
După ce protagonistul își dovedește curajul în fața probei la care îl supune
propriul tată, primește drept compensație de la acesta un sfat important „Să te
ferești de omul Roș și de cel Spânˮ, considerați, în credința populară, oameni
care poartă stigmatul răului. Încercarea cu care debutează călătoria inițiatică
este trecerea prin pădurea labirint. Aceasta reprezintă spațiul dispariției vachii
sale identități, dar și regenerarea sa spirituală, prin renaștere.
În ceea ce privește arta narativă a lui Creangă, critica literară remarcă
oralitatea stilului său, prin care autorul lasă impresia adresării directe către un
public vast. Aceasta este obținută prin folosirea în mod original a exprimării
populare, dominată de regionalisme, expresii populare, ziceri, interjecții,
exclamații, dativ etic, exprimare locuțională.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Albˮ este un basm cult prin care Ion
Creangă își dezvăluie viziunea despre lume, dar și arta de povestitor care îl
așază la loc de cinste în literatura română, rămânând unul dintre cei patru mari
clasici pe care i-a oferit Junimea literaturii noastre.